Latinitateşi dacism

- studiu de caz

Latinitate si Dacism

Planul referatului

1. Cuvant inainte

2. Originea romana si daca a romanilor in operele scriitorilor romani

-Cronicari moldoveni-D. Cantemir-Scoala Ardeleana

3. Dacii si romanii in arheologie, muzica si cinematografie

4. Concluzii

2

Cuvant inainte

Încă din clasele mici, am fost învăţaţi despre

originile noastre ca popor şi despre formarea limbii pe care

o vorbim astăzi. "Suntem o combinaţie între o populaţie de

ţărani autohtoni şi nobilii cuceritori romani". Dar care

dintre aceste două rădăcini ereditare are o pondere mai

mare? Există mulţi istorici, etimologi şi lingvişti care

aduc argumente pro sau contra ipotezei că suntem latini sau

daci, precum şi mulţi scriitori, şi poeţi care îşi dau cu

3

părerea sau folosesc clişee în favoarea uneia din aceste

două ipoteze.

Acesta a fost principalul motiv pentru care am ales

acest studiu de caz. Ne-am propus să elucidăm misterul

originii noastre. Suntem daci? Suntem romani? Vom afla acest

lucru analizând argumente lingvistice, etimologice şi

istorice dar şi literatura română care se referă la acest

subiect.

Sperăm ca, după ce vom studia aceste argumente, să ne

formăm cel puţin o opinie, dacă nu ajungem la o concluzie

sigură, lucru puţin probabil, având în vedere complexitatea

acestui subiect şi controversele actuale şi trecute cu

privire la el.

4

Haideţi să ne descoperim istoria pierdută. Pentru a

ieşi din faza în care ne considerăm un popor mic si

neînsemnat. Să ne amintim că suntem singurii care nu am

atacat vreodată un alt popor. Că suntem neamul de care s-au

lovit în luptă atâţia de-a lungul istoriei şi nu au putut

trece. Pentru că pentru noi a fost o datorie sfântă să ne

apărăm pământul pe care Zeii ni l-au hărăzit nouă, şi nu

altora. Noi n-am venit de nicăieri. Noi ne-am născut aici,

şi dacă cineva ne întreabă răspundem, fară să ştim de ce, că

aici vrem sa şi murim.

Să ne amintim de strămoşii noştri Pelasgi, despre care

istoria oficială nu ne mai învaţă nimic, de Traci şi mai

apoi de Daci şi de Valahi. Indiferent de numele ce ni l-am

dat sau care ni s-a dat, suntem aceiaşi. Oameni in ţara

Oamenilor. Mioritici, nu din laşitate, ci pentru că nu ne

sperie moartea. Noi ştim că suntem nemuritori. Că spiritul

ne e mai presus de trupurile trecatoare. Că am putea trăi

doar cu lapte şi miere. Că tot restul, averi şi onoruri,

sunt efemere, că nimic nu vom lua cu noi dincolo.

Cu toţii am învaţat la şcoală, că poporul "român" este

rezultatul "contopirii dacilor cu romanii", iar limba

5

"româna" este o limbă care a derivat din latina vulgară

(latina vulgaris) în urma cuceririi romane a Daciei. Devenite ca

leit motiv al istoriei noastre predate în şcoli şi licee,

aceste două "învăţăminte adânci" şochează, la o analiză mai

atentă, prin lipsa lor de realism istoric. Analizând aceste

aspecte, insistând în special pe cel legat de limba "româna"

se pot observa "neclariţatile".

Teoriile genezei româneşti

Teritoriul de formare, „problema cea mai grea din

istoria limbii române” după părerea lui Ov. Densusianu, a

fost sursa unor îndelungate şi energice dispute ştiinţifice.

În pricipiu dicuţia rămâne încă deschisă, în sensul că

cercetările istorice, arheologice şi lingvistice furnizează

permanent noi elemente în măsură să întregească şi să

nuanţeze opiniile istoricilor şi lingviştilor. Teoriile

genezei etnolingvistice româneşti pot fi repartizate în trei

grupe.

6

Teoria originii nord şi sud dunărene

Procesul complex, unitar şi inseparabil de constituire

a poporului român şi a limbii române a avut loc pe un întins

teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate la

nordul şi la sudul Dunării: Dacia şi Dobrogea, sudul

Pannoniei, Dardania, Moesia Inferioară şi Moesia Superioară.

În această ordine de idei, important este şi faptul că

pentru populaţia romanizată din spaţiul daco-moesic, Dunărea

a fost numai un hotar administrativ, „politic şi strategic”;

fluviul nu a constituit deci o frontieră etnică,

lingvistică, economică sau culturală ceea ce a permis

mobilitatea populaţiei şi a favorizat menţinerea

caracterului unitar de ansamblu al limbii române.

Susţinută de istorici şi de filologi (A. D. Xenopol, N.

Iorga, S. Puşcariu, Al. Rosetti), ipoteza apariţiei şi

dezvoltării limbii române în spaţiul romanizat nord şi sud

dunărean este confirmată de diversitatea dovezilor istorice,

arheologice şi lingvistice.

Teoria originii nord-dunărene

Avansată de personalităţi ilustre ale culturii

româneşti vechi şi moderne (D. Cantemir, P. Maior, B. P.

Haşdeu), această teorie nu a beneficiat de demonstraţii

7

ştiinţifice convingătoare; astăzi această teză are numai

valoare istorică.

Teoriile originii sud-dunărene

Formarea poporului român şi a limbii române la sudul

Dunării, ca urmare a părăsirii Daciei prin retragerea

aureliană, a fost suţinută şi de savanţi români, dar mai

ales de autori străini. Între ei diferenţele sunt majore,

deşi acceptarea unei întinse zone sud-dunărene drept „patrie

primitivă” a românilor constituie, fără îndoială, un punct

comun deloc neglijabil. Această ipoteză a fost formulată mai

întâi de Fr. J. Sulzer, care îşi propunea să demonstreze că

„actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui

Nestor şi încă mai puţin din romanii din Dacia lui Traian,

că, prin urmare, ei nu trebuie consideraţi aborigeni, ci ca

un popor care a venit aici în timpuri mai târzii” sau că

„valahii au luat fiinţă în Moesia, Tracia şi în regiunile de

acolo de primprejur, nu în Dacia”.

În secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeaşi

teorie, fixând trecerea românilor la nordul Dunării la

sfârşitul secolului al XII-lea şi în „timpul imediat

următor”. Mai mult, el clădeşte un întreg sistem de ipoteze

explicative – istorice şi lingvistice.

În lucrarea sa Robert Roessler afirma că dacii au fost

omorâţi în masă dupa 106. Este evident că acest lucru nu

este adevărat datorită faptului că romanii aveau nevoie de

forţă de muncă şi nu le stătea în obicei să masacreze

8

populaţiile din teritoriile nou cucerite. Au mai fost găsite

dovezi ale continuităţii dacilor în peste 1000 de localităţi

iar nişte inscripţii din alte provincii romane atestă

prezenţa soldaţilor de origine dacă. Din acea perioadă

datează toponimele şi hidronimele care au fost transmise

românilor şi au rămas până astăzi (Donaris, Maris, Alutus

etc). Toate acestea dovedesc faptul că dacii nu au dispărut

după anul 106, ba mai mult şi-au continuat existenţa în

acelaşi teritoriu.

Teoria roessliană mai susţinea şi faptul că după

retragerea aureliană dintre anii 271 - 274, teritoriul nord

dunărean ar fi ramas pustiu, lucru ilogic având în vedere că

în secolul IV un amfiteatru din Sarmizegetuza a fost blocat

şi transformat în fortăreaţă: la Porolisum şi Apullum s-au

găsit morminte de inhumaţie cu inventar daco-roman; la

Napoca s-au descoperit două cuptoare de olărit din secolul

IV şi pe tot spaţiul nord dunărean au fost găsite obiecte

paleo-creştine.

Latinitatea românilor

9

Etnogeneza românilor reprezintă un eveniment istoric

fundamental în istoria noastră naţională, întrucât arată cum

s-a format civilizaţia noastră. Ea a fost un proces complex,

îndelungat la care au contribuit statalitatea dacică şi

creşterea puterii acesteia, cucerirea Daciei de către

romani, colonizarea, romanizarea dacilor, continuitatea

populaţiei daco-romane în condiţiile convieţuirii cu

populaţiile migratoare, răspândirea creştinismului, ducând

în final la crearea unei etnii distincte în spaţiul central-

sud-est european .

În Dacia locuia populaţia unitară şi omogenă sub raport

etnic şi lingvistic: tracii şi geto-dacii. Ei au fost

integraţi în formaţiile provinciale, ocrotiţi şi supuşi

procesului de romanizare. Romanizarea a prins rădăcini

durabile la populaţia băştinaşă, prin înlocuirea limbii şi

culturii, a numelor proprii şi a credinţelor, a organizării

social-economice constituind un fenomen de masă cu valori

formative esenţiale în etnogeneza poporului român.

Pentru fostul stat al lui Decebal, cucerirea şi

ocupaţia romană a însemnat o cotitură a destinului istoric

al vechiului popor de plugari, păstori şi meşteşugari

rurali. Ca provincie romană, Tracia cunoaşte o perioadă de

glorie în timpul lui Traian. Noile forme de viaţă romană

stabilite pe vechile temelii ale aşezărilor geto-dacice au

cunoscut o intensitate excepţională de ale cărei dimensiuni

ne putem da seama din marele număr de oraşe şi sate, castre

10

şi aşezări mărunte, de drumuri şi clădiri publice, cariere,

mine şi variate alte înteprinderi şi exploatări, produse ale

unui uriaş proces de muncă susţinut cu dârzenie, într-un

efort colectiv înnoitor de ţară. Toponomia indigenă a

teritoriilor trace a fost preluată aproape integral de

ocupanţii romani, conservată cu amplificări şi adaosuri, în

mare parte romanizată.

Odată cu integrarea Daciei în imperiu, se poate vorbi

şi despre o integrare a majorităţii traco-dacilor în lumea

romană, cu excepţia unui număr restrâns de daci, rămaşi în

afara frontierelor provinciei create de Traian. Cu timpul

însă, datorită legăturilor economice cu imperiul şi atraşi

de civilizaţia romană, ei s-au romanizat treptat.

În urma pătrunderii influenţei cultural-economice şi

politice romane, dar mai ales în urma ocupării unei

considerabile porţiuni din vastul teritoriu traco-dac de

către romani, populaţia autohtonă ce vorbea limba indo-

europeană tracică a trecut prin transformări culturale,

politice şi chiar social-etnice profunde, supusă unui larg

proces deznaţionalizator în general lent şi îndelungat, pe

alocuri însă mai accelerat, violent, având ca primă urmare

înlocuirea treptată a limbii proprii indigene şi adoptarea

limbii latine (romanice) în care s-au strecurat şi câteva

elemente lexicale trace. Dovada optimă a unei intense

desfăşurări a vieţii social-economice şi a romanismului

provincial între limitele Daciei carpatice o constituie

11

bogăţia exuberantă a produselor şi a diverselor materiale cu

caracter practic sau artistic.

Putea populaţia autohtonă a Daciei să rămână străină de

formele romane şi de limba oficială care se auzea în toate

ungherele provinciei, în viaţa publică, administrativă,

militară, economică, socială din toate centrele mai mari sau

mai mici? Este foarte greu de presupus că, cel puţin după

două-trei generaţii, băştinaşii să fi continuat a se ţine

mereu departe de contactul cu civilizaţia şi viaţa romană,

să fi păstrat nepotolită ura contra Romei.

Din examinarea ansamblului şi a detaliilor materialului

documentar din Dacia (epigrafic, arheologic etc) rezultă cu

absolută certitudine că aici elementul conducător şi

„exploatator” al provinciei, armatei şi municipalităţilor îl

formau nu indigenii supuşi, în mare parte deposedaţi şi

exploataţi, ci imigranţii, italici sau provinciali.

Astfel, reţinem dublul aspect al romanizării ca proces

oficial, organizat şi sistematic: romanizarea lingvistică şi

romanizarea nonlingvistică.

Romanizarea lingvistică, fundamentală şi decisivă

pentru apariţia limbii române, a constat în învăţarea limbii

latine de către populaţia autohtonă; generalizarea latinei a

determinat fenomenul contrar, de regres şi de eliminare

treptată a limbii materne, traco-daca. Această substituţie

de limbi s-a produs în cadrul unui proces încet, îndelungat,

paşnic şi mai ales necesar; numai latina putea garanta

12

populaţiilor cucerite posibilitatea de comunicare cu

reprezentanţii imperiului – soldaţi, funcţionari publici,

colonişti şi comercianţi. În astfel de condiţii, limba

latină era elementul de unitate şi de coeziune, situat

deasupra diversităţii sociale, politice, etnice şi

lingvistice.

Durata romanizării în Dacia nu coincide cu durata

stăpânirii romane, aproximativ 170 de ani, cuprinşi între

106 – 274 / 275. Această perioadă, ferm delimitată istoric,

acoperă numai faza de maximă forţă şi eficienţă a

romanizării ca proces oficial şi organizat, durata reală

fiind sensibil mai mare. Procesul a continuat şi după

părăsirea Daciei, cu aproximaţie, până în secolul al VII-

lea: limba latină sau diverse forme de civilizaţie materială

şi spirituală n-au putut fi retrase o dată cu armata sau cu

funcţionarii publici. Deosebită este poziţia Dobrogei, care

va rămâne parte integrantă a Imperiului până în anul 602.

Romanizarea s-a dovedit a fi un fenomen ireversibil iar

consecinţele acesteia au fost de natură etno-lingvistică.

În cultura românească, meritul întâietăţii în afirmarea

ideii de latinitate a limbii materne îi revine lui Grigore

Ureche (1590-1647). Succinta lui demonstraţie se clădeşte pe

semnalarea, nu lipsită de erori, a unor paralelisme lexicale

latin-române: „De la râmleni, ce le zicem latini, pâine, ei

zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea,

mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster şi altele

13

multe den limba lătinească, că de ne-am socoti pre

amăruntul, toate cuvintele le-am înţelege” (Letopiseţul

Ţării Moldovei)

Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, iniţial ca

argument în disputa istorico-politică privind drepturile

românilor în Transilvania, cărturarii ardeleni de formaţie

clasică vor avansa ipoteza, neîntemeiată însă, a originii

pur latine a limbii române (vezi Anexa1).

Argumentată şi formulată în variante intuitiv-empirice

sau riguros ştiinţifice, „latinitatea limbii române” este o

idee fundamentală, cu o apariţie constantă în cultura

românească medievală şi modernă.

Romanizarea nonlingvistică a constat în preluarea de

către populaţia autohtonă a unor elemente de civilizaţie

spirituală şi materială romană – rituri, credinţe, forme de

organizare administrativă, tipuri de edificii sau aşezări

umane, obiecte de uz curent.

În ceea ce priveşte religia, dacii împărtăşeau

obiceiuri şi credinţe păgâne peste care s-au revărsat

mentalităţile civilizate ale cuceritorilor latini.

Creştinismul s-a întins cu uşurinţă în întregul Imperiu

Roman prin convertirea unui număr mare de oameni. Dacia a

beneficiat de numeroşi propovăduitori laici, creştini, fie

ei soldaţi, fie civili, care umpleau închisorile imperiului

şi, pentru a nu fi sacrificaţi, au găsit uşor scăpare în

trimiterea lor în noua colonie imperială. Acesta este sensul

14

golirii închisorilor şi colonizării Daciei, cu creştini, nu

cu tâlhari, condamnaţi pentru cine ştie ce delicte grave.

Printre cei trimişi în Dacia s-au aflat cavaleri, tribuni,

senatori şi chiar foşti consuli, datorită, probabil,

soţiilor lor, femeile fiind acelea care s-au convertit mai

lesne.

În anii 271-274 armatele romane părăsesc spaţiul

provinciei Dacia pe care nu o mai puteau apăra în faţa

atacurilor populaţiilor migratoare. Însă nu putea fi

evacuată întreaga populaţie romană din Dacia, ipoteză

confirmată arheologic şi numismatic.

Toate acestea dovedesc faptul că la baza formării

poporului român a stat un proces îndelungat şi neîntrerupt,

început din perioada existenţei regatului dac, continuat

după 106 sub influenţa romană, iar după 271 influenţat de

migratori. În concluzie românii sunt unici, având un

caracter etnic total diferit de celelalte popoare ce îi

înconjoară.

Originea geto-daca a poporului roman

Romanii sunt fara indoiala urmasii directi ai geto-

dacilor si spiritualitatealor are ce sigutanta la baza pe

cea a stramosilor. Traditia este reprezentata prin intregul

15

tezaur de valori spirituale ce se transmit pste generatii:

obiceiuri, datini, credinte proprii unei colectivitati.In

notiune de traditie este cuprinsa, de asemenea, creatia

culturala a unui popor in dezvoltarea sa istorica, creatie

diferentiata prin exprimarea spiritualitatii originale a

acesteia. Suntem, in generel, inclincati sa atribuim

traditiei un inteles pur material, sa o legam de forme, cand

in fond ea reprezinta o spiritualitate, un mod de a gandi si

de a simti, propriu unei sensibilitati ce caracterizeaza o

natiune.

O magistrala analiza a Mioritei din perspective ce ne

preocupa a fost facuta de Mircea Eliade. EL considera

valoroasa balada drept unica in experienta spirituala a

poporului roman, o creatie populara autentica inca vie,

arhetip al spiritualitatii populare romanesti. Actiunea –

dupa marele invatat – se petrece in cosmos liturgic

necrestin, in morti, in aceasta neasemuita perla a creatiei

populare romanesti, inseamna resemnare dar si pesimism.

Elementele stravechi geto-dacice se presupune a se fi

pastrat in obiceiurile romanesti de Craciu sau de Anul Nou,

care s-ar fi cristalizat pe fondul stravechi autohton , la

care se adauga un important aport roman.

Gandirea si cultura populara romaneasca se transforma

astfel din sursa secundara in sursa primara de cunoastere a

spiritualitatii stramosilor nostri, geto-dacii.

16

Mostenirile geto-dacice din cultura populara romaneasca

se inscriu printre celelalte numeroase dovezi cu privire la

descendenta romanilor din geto-daci, se constituie in dovezi

cu privire la continuitatea nosatra milenara pe spatiul in

care locuim si astazi.

Gandirea si creatia tehnica la daci

Cercetarile din ultima vreme au dovedit ca cele mai

vechi piese de fier decoperite pe teritoriul tarii noastre

dateaza din Hallstatt (sec XII i.e.n.). Inca de la inceputul

primei varste a fierului (Hallstatt A) exista indicii ca

reducerea minereurilor de fier si prelucrarea lor se face pe

loc. In faza urmatoare (Hallstatt B) avm dovezi sigure cu

privire la reducerea si prelucrarea fierului. In Acest sens

ne stau marturie descoperirile facute la Cernatu de Sus,

Galita sau Babadag.

O aparitie atat de timpurie a metalurgiei fierului pune

problema originiii acesteia, a spatiului de unde ea s-a

putut raspandi la noi.

Si in domeniul metalurgiei fierului au existat

influente receptate din alte civilizatii (greceasca, celtica

ori romana), care au fost asimilate, adaugandu-se creatiile

proprii. Metalurgia fierului la geto-daci a cunoscut o

dezvoltare deosebita cu realizari calitative si cantitative

care o inscriu printre cele mai de seama metalurgii ale

17

fierului din Europa antica neinclusa intre hotarele greco-

romane.

Tara noastra dispune de minereuri ce contin oxizi de

fier(magnetite, hematite, limonita, siderita si cacopirita)

repartizate in diverse zone. Exploatarea in antichitate se

facea fie a zacamantului de suprafata fie mai rar prin

saparea unor galerii putin adanci.

Cuptoare pentru redus minereuri feroase s-au descoperit

in extul Transilvaniei, mai ales in bazinul Ciucului, bogat

in minereuri de fier.

Zona de Gradistea de Munte se dovedeste a fi bogata in

minereuri feroase(calcopirita, magnetita si limonite). Se

presupune ca printre motivele care au determinat amplasarea

aici a marelui sistem de fortificatii se inscrie si bogatia

in minereuri feroase.

O zona bogata in zacaminte de minereuri

feroase(calcopirita) exploatata de geto-daci este cea a

Mehedintiului de azi.

Ateliere in care se prelucra fierul s-au descoperit de

exemplu la: Banita, Bunesti, Brad, Catelu Nou, Costesti,

Cetateti, Capalna, Ocnita, Moigrad, piatra Neamt, Batca,

Poiana, Popesti, Pecica, Racatau, Tilisica si inca multe

alte parti, nelipsind aproape niciuna dintre asezarile mai

importante.

Maiestria tehnica a faurarilor geto-daci se evidentiaza

in sutele de unelte descoperite nu numai in ateliere si in

18

nenumarate asezari de pe tot cuprinsul Daciei incepand din

cele mai vechi impuri, dar, mai ales, incepand cu sex II

i.e.n. si, mai cu seama, in asezarile de tip dava.Marele

numar de unelte agricole descoperite atesta ca agricultura

constituia pentru geto-daci o ocupatie de baza.

Pentru macinatul cerealelor geto-dacii au folosit

rasnite de piatra, compuse din doua piese: cea inferioara,

fixa(meta), avand forma unui con cu baza foarte larga si

varful putin inalt. In centrul partii inferioare era fixat

axul de fier al rasnitei. Partea superioara(catillus) are

forma unui trunchi de con scobit in interior, iar la mijloc

prevazut cu un orificiu pe unde se turnau boabele. Partea

superioara mai poseda un orificiu lateral unde se introducea

manerul ce punea rasnita in miscare.

Lemnul in antichitate a avut o larga intrebuintare si

tinuturile geto-dacilor erau foarte bogate in paduri ce le

ofereau materie prima din belsug.

Gandirea si creativitatea tehnica a geto-dacilor s-a

manifestat si poate si urmarita si in domeniul

fortificatiilor. In afara celor cunoscute la Sarmisegetuza,

alte numeroase sunt si in alte zone. Astfel, in Moldova au

fost cercetate si mai sunt inca in curs de cercetare.

19

Caracterul religiei geto-dacice

Data fiin importanta deosebita pe care a avut-o in viata

spirituala rweligia, caracterul ei a fost amplu discutat de

catre nenumarati moderni. S-au conturat astfel trei opinii

dominate: una care o considera monoteista, o a doua care

vede in ea o religie dualista in sens iranian si in sfarsit

a treia care sustine politeismul ei.

Ideea despre existenta unui singur zeu la feto-daci a

fost sustinuta mai intai la sfarsitul secolului trecut de

catre invatatul E. Rhode si impartasita apoi dea alti autori

care vorbesc despre premonoteism sau de o forma tutusi

deosebita dea ca a monoteismului absolut de tip iudaic.

Asemanari exista si intre rewligia geto-dacilor si cea

a vechilor indieni dar aceasta se datoreaza dupa parerea

fondului indoeuropean comun fiind vorba despre doua lumi

deosebite. Comparatiile se pot ace insa si trebuiesc facute

cu popoare europene ce fac parte din aceiasi mare familie si

cu care elementele comune sunt cu mult mai numeroase decat

cele existente intre lumea vedica si cea geto-dacica.

Marea majoritate a cercetatorilor care s-au ocupat de

religia geto-dacilor considera ca este de caracter

politeist individualist de tipul celui grecesc intalnit la

traci , romani, celti, germani si alte numeroase populare

indoueopene.

20

In mitologia greceasca exista destule divinitati

considerate a fi de origine tracica, in asa fel incat cu

greu ar putea fi separata religia greceasca de componentii

sai tracici.

Cel mai vechi document scris cu privire la religia

geto-dfacilor il constituie textul lui Herodot care se

refera la doctrina zalmoxiana.

Concluzia care se impune este accea ca religia geto-

dacica nu face exceptii. Ea se inscrie printre religiile

obisnuite ale popoarelor Europei antice ce fac parte din

marea familie indoeuropeana.

Zalmoxis

Istoriografia moderna s-a preocupat inca de la

ineputurile ei de Zalmoxis, considerat de carasitoarea

majoritate a cercetatorilor drept zeitate suprema a geto-

dacilor, daca nu unica. Asa a intrat si in cultura

romaneasca, Zalmoxis fiiind considerat divinitatea proprie a

stramosilor nostri.

Etimologia numelui sau necesita insa o discutie mai

ampla. Problema era de importanta capitala in determianrea

21

carcaterului religiei geto-dacice, atunci cand la indemana

stateau daor izvoarele literare.

Zalmoxis este forma pe care o adopta V. Parvan si

aproape toti autorii din ultima vreme, ca de exemplu M.

Eliade, D. Detschew, R. Engel, M. Nasta, P. Alexandrescu.

Acesta din urma aduce in sprijinul grafiei Zalmoxis si

argumentul antroponimului Zalmodegikos intalnit intr-o

inscriptie relativ recent descoperita.

Etimologii s-au incercat inca din antichitate.

Filosoful Porphyrios spune ca s-a numit Zalmoxis pentru ca

la nastere i se aruncase deasupra o piele de urs iar in

limba traca „zalmos” inseamna piele.

A. Pandrea reluand recent o ipoteza mai veche a lui N.

Densusianu, este de parere ca numele ar fi compus din doua

elemente si un adaos grecesc: Zal – mox – is. Primul element

ar face parte din familia zel, zil, zer ca si zios si dios

cu sensul de zeu iar cel de-al doilea ar fi cuvantul mos din

limba romana si albaneza. Deci Zalmoxis ar fi Zeul Mos, cel

mai vechi, tatal zeilor, nu un zeu tata, ci un zeu stramos.

Iata deci ca etimologiile propuse pana acum sunt

departe de a fi satisfacatoare, singurele in masura sa aduca

o definire mai exacta fiind tot textele literare antice, cu

conditia ca ele sa fie coroborate cu descoperirile

arheologice.

Doctrina lui Zalmoxis

22

Pentru a stabili doctrina zalmoxiana va trebui sa

pornim de la textul lui Herodot. Mai intai: getii „se stiu

face nemuritori” si ei cred ca nu mor, iar cel care dispare

din lumea aceasta se duce la Zalmoxis. Ca acesta credinta a

fost propovaduita de Zalmoxis o aflam tot de la Herodot,

care ne spune ca el ii invata pe oaspetii sai ca nici el si

nici urmasii lor nu vor muri, ci vor merge intr-un loc unde

trai vesnic si „vor avea parte de toate bunatatile”. Asa cum

am mai aratat atunci cand am creionat portretul moral al

geto-adcilor s-a pus problema si invatatii moderni au

dezbatut-o indelung, daca este vorba despre credinata in

nemurirea sufletului ori o post-existenta aidoma celeia de

pe pamant, sufletul nefiid separat de trup, neexistand inca

o conceptie a binomului: trup – suflet. Doctrina

transmigrarii si a metempsihozei a fost sintetizata de

orfism si mai ales de Pythagoras si discipolii sai. Platon,

in dialogul Phedon abordeaza problema sufletului pe care-l

concepe ca o substanta spirituala independenta de trup

simpla ca armonia lirei si ca atare nepieritoare.

Familia si educatia la romani

Romanii considerau că familia este un lucru foarte important. .Legile romane permiteau tatălui să işi ucidă copilul nou-născut astfel, mii de fete au fost omorâte

23

deoarece in familile romane ele nu aveau o importanţă prea mare.

Când o romancă se căsătorea, tatăl ei trebuia să îi deabani sau daruri soţului ei,dar familiile care erau sărace nuîşi permiteau asta şi era mai uşor să omoare o fată abia născută.

Bărbatul, era capul familiei,iar soţia şi copiilor săi îi erau proprietate el avea putere absolută asupra lor. Femeia se bucură de respect deplin din partea membrilor familiei, ea îngrijea căminul şi educa copiii.

Romanii bogaţi, îşi clădeau vile luxoase împodobite cu statui şi mozaicuri, iar cei săraci locuiau în imobile cu mai multe etaje, în apartamente de închiriat, lipsite de confort.

Oamenii din Roma îşi petreceau timpul liber la terme (băi publice), la spectacole şi festivaluri religioase dar cei mai mulţi erau atraşi de luptele între gladiatori desfăşurate la Colosseum.

Învăţământul era particular,permiţânu-şi doar copiii din rândul oamenilor bogati să meargă la şcoală.În familiilesărace fetele învăţau de la mamele lor să gătească ,să facă curat şi dacă aveau noroc ,învăţau să şi citească.Băieţii învăţau de la taţii lor, ei îşi puteau ajuta tatăl la lucru şi se puteau înrola in armată .

În mod obişnuit ,o familie romană mânca de 3 ori pe zi.La micul dejun mâncau: pâine şi fructe .La prânz ,mâncau ceva mai uşor :legume ,poate cu peşte sau carne iar masa principală era la ora 5 p.m.Dintre alimentele de baza a romaniilor, făceau parte:pâinea, strugurii, măslinele, smochinele, carnea de porc, de pui si de peşte.

Romanii au adoptat zeităţile altor popoare,cele mai multe fiind cele greceşti. Ei se închinau multor zeităţi precum :Venus (zeiţa frumuseţii), Junona (zeiţa principală,soţia lui Jupiter), Apollo (zeul artelor),Neptun(zeul marii), Marte (zeul războiului), etc.Zeul suprem si ocrotitorul Romei era Jupiter.

Despre cronicari

24

De multe ori dorim sa ne intoarcem in timp si sa descoperim radacinile poporului nostru, precum si etapele istorice prin care a trecut acesta. Atunci intram cu pasi sfiosi in “biblioteca” si luam de pe rafturile ticsite cu carti batrane si prafuite, “Letopisetele”- comoara poporuluisi a culturii romane. Ele au fost sadite cu grija de trei mari cronicari moldoveni: Grigore Ureche, Miron Costin si Ion Neculce, dorind ca, prin operele lor, sa fie prezentata istoria Moldovei asa cum a fost, renuntand la “vorbe desarte” si la fictiune. Asadar, cel care deschide calea spre cunoastere a istoriei si a originii poporului roman este: Grigore Ureche (1590-1647), boier de vita nobila, inrudit cu Al. cel Bun siavand functii inalte in stat. Ureche are o vasta cultura, dobandita la scolile din Polonia, el, impreuna cu “urmasii” sai, reusind sa puna bazele istoriografiei romanesti. El se informeaza, atat din documente interne, cat si externe, punand pentru prima data in literature romana “problema responsabilitatii afirmatiilor sale”, deoarece “ precum am aflat, asa am aratat”. Opera sa “Letopisetul Tarii Moldovei”, cuprinde perioada de la Intemeierea Tarii Moldovei, in 1359, pana in 1594, cronicarul dorind ca urmasii sa cunoasca istoria predecesorilor. Ureche a intarit ideea de origine, de neam si de limba a romanilor, prin remarcabila afirmare: “Rumanii, cati se afla laciuitori la Tara Ungureasca si la Ardeal si la Maramoresu, de la un loc santu cu moldovenii si toti de la Ram se trag…”. Pe langa rolul de narrator, Ureche a fost si un bun portretist, reusind sa creioneze aspectul fizic si moral al numeroaselor personalitati istorice. Domnitorul ideal al cronicarului este Stefan cel Mare, cel ce a tronat asupra Moldovei aproape o jumatate de secol, presarand istoria cu glorii si pace.

25

“Letopisetul T. Moldovei” de G. Ureche, a fost un bogatizvor de inspiratie pentru numerosi scriitori ca : M. Sadoveanu, B. Delavrancea, C. Negruzzi s. al. Cel de-al doilea mare cronicar moldovean, Miron Costin,este “cel mai cult autor”, aceasta datorandu-se scolilor de elita din Polonia acelor timpuri. El cunostea limbile clasice. ca latina, greaca veche si slavona, precum si limbile moderne, franceza, germana etc. M. Costin continua, prin lucrarea sa “osardia” raposatului Ureche, iar in Predoslovie la “De neamul moldovenilor”, reuseste prin caracterul polemic, sa sustina originea poporului roman, facand aluzie la ceea ce scrisesera doi calugari, in opera lui Ureche. Letopisetul sau este publicat in romana si polona, si prezinta istoria Moldovei timp de saizeci si sase de ani, “ de la Aron- Voda, incoace”. Autorul sustine, ca si inaintasul sau, responsabilitatea scrisului si rolul educativ al istoriei, vrand ca ea sa fie transmisa mai departe si sa fie cunoscutade noile generatii. A treia icoana ce a continuat depanarea firului istoric, “de la Davija-Voda pana la cea de-a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat” este Ion Neculce, fiul lui Ienache Neculce si al Catrinei Cantacuzino. El isi scrie “Letopisetul”, avand ca figura centrala pe Dimitrie Cantemir, “Inorogul alb” al romanilor. Ion Neculce asaza in fruntea lucrarii sale, un buchet de patruzeci si doua de legende, sub titlul “O sama de cuvinte”, ce sunt auzite din om in om si in “Letopiset” nu sunt scrise. Autorul le separa de lucrarea fundamentala deoarece legendele dezvaluie intamplari verosimile, dar care nu sunt atestate documentar, si, deci, “cine le va citi si le va crede, bine va fi, iar cine le va citi si nu le va crede, iar va fi bine.” Multi poeti si prozatori romani au preluat aceste povestiri: D. Bolintineanu, G. Cosbuc, V. Alecsandri, M. Sadoveanu, Al. Odobescu s.al.

26

Descifrand slova cu slova, fila cu fila, carte cu carte, sufletul ni se umple de mandrie nationala, si atunci alergam spre viitor , lasand usa “Bibliotecii” mereu deschisa, pentru alte generatii ce se vor ridica din aceleasi radacini.

Dimitrie CantemirViata şi cariera politica

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în

localitatea Silişteni din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie

Cantemir din judeţul Vaslui, în partea de sud a oraşului

Huşi. A fost fiul lui Constantin şi al Anei. La 15 ani a

fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a

stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă,

înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.

În perioada martie - aprilie 1693 , după moartea

tatălui său, a fost domn al Moldovei, dar Înalta Poarta nu

l-a confirmat, astfel încât s-a întors la Constantinopol

pentru a-şi continua studiile. Cu prilejul unui război

turco-austriac, a efectuat o călătorie în Europa Centrală,

ajungând şi în Banat, la Timişoara. A avut astfel ocazia să

se convingă de unitatea lingvistică a poporului român.

Antioh, fratele mai mare, şi-a însuşit întreaga moştenire,

lăsându-l într-o situaţie precară. Din 1695 a fost

capuchehaie la Constantinopol, al fratelui său Antioh,

acesta fiind ales domn.

27

S-a căsătorit cu fiica lui Şerban Cantacuzino,

Casandra, care i-a dăruit doi copii, Maria şi Antioh

(viitorul poet, scriitor şi diplomat rus Antioh Dimitrievici

Cantemir (1709 - 1744).)

Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iaşi în

1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a

încheiat la Luţk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un

tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare, în speranţa

eliberării ţării de sub dominaţia turcă. În politica externă

s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar

faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus,

aşa cum făcuse şi Ucraina. A fost un adept al domniei

autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi şi a

fost împotriva transformării ţăranilor liberi în şerbi.

După numai un an de domnie (1710 - 1711), s-a alăturat

lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc şi a plasat Moldova

sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânţi de turci

în Lupta de la Stănileşti - ţinutul Fălciu pe Prut,

neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a

rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru

I şi a desfăşurat o activitate ştiinţifică rodnică. Lângă

Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal şi a fost

investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1

august 1711.

28

A murit pe moşia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 şi a

fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se

odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Dimitrie Cantemir – carturar

A fost primul român ales membru al Academiei din Berlin

în 1714. În opera lui Cantemir, influenţată de umanismul

Renaşterii şi de gândirea înaintată din Rusia, s-au oglindit

cele mai importante probleme ridicate de dezvoltarea social-

istorică a Moldovei de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi

începutul secolului al XVIII-lea.

Opere principale

-Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau

Giudeţul sufletului cu trupul, scrisă în română şi tipărită

la Iaşi în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică

românească. În această lucrare întâlnim disputele medievale

despre timp, suflet, natură sau conştiinţă. Dimitrie

Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte

vieţuitoare, face din om un stăpân al lumii, susţine

superioritatea vieţii spirituale asupra condiţiei biologice

a omului, încearcă să definească concepte filosofice şi să

alcătuiască o terminologie filosofică.

Imaginea tainică a ştiinţei sacrosante 1700, lucrare

filosofică în care încearcă să integreze fizica într-un

29

sistem teist, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie,

între determinismul ştiinţific şi metafizica medievală.

Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie şi

ştiinţele oculte, sacre, specifice Renaşterii.

Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română

(1703 - 1705). Este considerată prima încercare de roman

politic-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie

dintre partidele boiereşti din ţările române. Această luptă

alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două

principii, simbolizate de Inorog şi Corb. Lucrarea cuprinde

cugetări, proverbe şi versuri care reflectă influenţa

poeziei populare.

Istoria Imperiului Otoman (Istoria creşterii şi descreşterii

curţii otomane), redactată în latină (Historia incrementorum

atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 şi 1716.

În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria

imperiului otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut

duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra posibilităţilor

popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea. Lucrarea a

fost tradusă şi publicată în limbile engleză, franceză şi

germană.

Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai

întâi în latină dar tradus apoi de autor în română[1] (1719

- 1722), cuprinde istoria noastră de la origini până la

descălecare. Susţine ideea cronicarilor: originea comună a

tuturor românilor. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie

30

Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române şi străine

în limbile latină, greacă, polonă şi rusă.

Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină

(1714 - 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din

Berlin.

Descriptio Moldaviae cuprinde trei părţi:

Prima parte este consacrată descrierii geografice a

Moldovei, a munţilor, a apelor şi a câmpiilor. Dimitrie

Cantemir a elaborat prima hartă a Moldovei. A prezentat

flora şi fauna, târgurile şi capitalele ţării de-a lungul

timpului.

În partea a doua a lucrării este înfăţişată organizarea

politică şi administrativă a ţării. S-au făcut referiri

detaliate la forma de stat, alegerea sau îndepărtarea din

scaun a domnilor, la obiceiurile prilejuite de înscăunarea

domnilor sau de mazilirea lor, de logodnă, nunţi,

înmormântări.

În ultima parte a lucrării există informaţii despre

graiul moldovenilor, despre slovele folosite, care la

început au fost latineşti, după pilda tuturor celorlalte

popoare a căror limbă încă e alcătuită din limba cea română,

iar apoi înlocuite cu cele slavoneşti. Lucrarea prezintă

interes nu numai pentru descrierea geografică sau politică

bine documentată, ci şi pentru observaţiile etnografice şi

31

folclorice. Dimitrie Cantemir a fost primul nostru cărturar

care a cuprins în sfera cercetărilor sale etnografia şi

folclorul.

Alte opere

-Compendium universae logices institutionis

(Prescurtare a sistemului logicii generale)

-Monarchiarum physica examinatio (Cercetarea naturală a

monarhiilor)

-Sistema religiae mahomedane

-Cartea ştiinţei muzicii (Kitab-i-musiki)

Cartea muzicii, scrisă în limba turcă, este una dintre

primele lucrări ale savantului domnitor, concepută în

perioada vieţii acestuia din Istanbul.

Lucrarea cuprinde un studiu aprofundat al muzicii

otomane laice şi religioase, savantul punând în discuţie

importanţa muzicii religioase şi influenţarea acesteia de

către muzica bisericească bizantină. Studiul se referă la

compozitori otomani, cuprinzând ilustrarea curentelor şi

tematicilor, exemplificate printr-o redare a notelor şi

gamelor într-un sistem de note. Este prima lucrare dedicată

muzicii, concepută într-un stil savant. Finalul

studiului este însoţit de o culegere de melodii a diverselor

compoziţii, precum şi un număr de 20 de creaţii proprii.

Datorită acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a intrat în

istoria muzicală a Turciei ca fondator al muzicii laice şi

32

studios al celei religioase sub numele de Cantemiroglu (fiul

lui Cantemir).

Scoala Ardeleana

Samuil Micu:

„Să adeverează, a treia, din limbă cum că românii ce astăzi sânt în Dachiia sânt din romanii cei vechi, că tot cel ce ştielimba cea latinească şi cea românească bine cunoaşte cum că limba cea românească iaste alcătuită din cealatinească carea, întru atâtea neamuri varavare, măcar rău stricată, tot o au ţinut românii în Dachiia; care lucru cu totul de c rezut face cum că ei sunt adevăraţi fii şi nepoţiai romanilor celor vechi carii preste toată lumea împărăţea [...] Nici să poată zice că românii s-au împrumutat din limba latinească pentru împărtăşirea ce avea cu romanii. Că românii cei ce acum sânt în Dachiia, de multe sute de ani nici o amestecare şi nici o împărtăşire nu au cu romanii dinItaliia, de vreme ce sunt departe unii de alţii, şi în mijlocul lor multe osibite neamuri lăcuiesc, care osibită

33

limbă au. Iar bine să poată zice cum că românii au luoat unele cuvinte de la bulgari şi de la sloveni şi de la unguri, pentru că aceste neamuri şi stăpâne şi vecine era şiîmpreună mestecate cu românii lăcuia şi să trăbuia unii cu alţii, care lucru bărbaţii cei învăţaţi bine l-au cunoscut şi l-au însemnat...”

Samuil Micu a fost stapanit de o curiozitate enciclopedica. Retras mai mult in lumea cartilor, a avut o fire blajina, purtandu-si cugetul nu numai in trecutul neamului, ci si catre amrile probleme ale vietii, ale existentei umane. Mai mult decat un om de actiune, a fost unspirit complementativ, fara a-si putea duce revoltele pana la capat.

Gheorghe Sincai:

Neamul care se foloseşte de una şi aceeaşi limbă, coruptă neîndoios, dar romană sau latină, diferită totuşi deitaliană, franceză, spaniolă, însă apropiată cel mai mult devallică şi de italiană, nu numai eu, ci şi alţii am crezut de cuviinţă să o numim cu numele general daco-romană, de aceea că, vorbindu-se în diferite regiuni şi provincii, a primit chiar şi nume diferite de la acele regiuni sau de la părţile lor...”

Gheorghe Sincai, cu ereditia cea mai temeinica, a fost un spirit vulcanic, inversunat in credinta sa pana la eroism.

Preocupat in cea mai mare masura in rigoarea informatiei, ca un autentic om de stiinta, el n-a ezitat sa afirme demintatea noastra nationala in fata oricarui mari privatiuni decat sa admita compromisuri. In el s-a intruchipat poate cel mai bine firea taranului ardelean.

Petru Maior:

„...Din cele până aci despre limba lătinească cea comnuzise lesne se poate afla începutul limbei româneşti. Aceaia se ştie că mulţimea cea nemărginită a romanilor, a căroara

34

rămăşiţe sânt românii, pre la începutul sutei a doao de la Hs. în zilele împăratului Traian, au venit din Italia în Dachia; şi au venit cu acea limbă lătinească, carea în vremea aceaia stăpânea în Italia. Aşadară limba românească eacea limbă lătinească comună, carea pre la începutul sutei adoao era în gura romanilor şi a tuturor italianilor...

...Aceaia se pricepe, căci întră români sânt mai multedialecte... Însă, măcar că limba românilor e împărţită în mai multe dialecte, a căror osebire mai vârtos stă în pronunţiaţia sau răspunderea unor slove, totuşi românii cei dincoace de Dunăre toţi se înţeleg laolaltă; bani, cărţi nice nu au fără o dialectă singură: desclinirea dialectelor numai în vorbă se aude...”

Petru Maior a asociat eruditiei un fin spirit diplomatic, reusind, singurul, sa-si tipareasca opera aproape in intregime, asigurandu-i astfel circulatie publica. El a avut si un spirit didactic mai pronuntat si o expresie verbala mai scanteietoare, in polemici care ii asigura un loc distinct in istoria genului. Opera sa e practic o sinteza a ideilor scolii Ardelene, pe care le-a exprimat cu claritate, pe intelesul tuturor.

Incheiere

Originea românilor este un subiect de dezbatere istoriografică şi singurul consens care există la ora actuală, este că ei descind din populaţiile de limbă romanică din bazinul Dunării de Jos, formate la nord de Linia Jireček (devreme ce la sud de aceasta, domnea elenismul). Raritatea izvoarelor istorice cu privire la teritoriul respectiv in mileniul I, contextul tulbure al perioadei migraţiilor şi contextul politic al secolelor XIX şi XX când s-au înmulţit studiile despre acest subiect, au condus la teorii opuse privind formarea poporului român.

S-au postulat de-a lungul timpului origini :

35

-exclusiv nord-dunărene, din populaţia Daciei Traiane, complet romanizată în momentul retragerii Aureliene, în această ipoteză populaţiile romanice sud-dunărene provenind din migraţii pornite din Dacia ;

-exclusiv sud-dunărene, din populaţia Moesiei, în această ipoteză populaţiile romanice nord-dunărene proveninddin migraţii pornite în Evul Mediu timpuriu din Sârbia, Bulgaria sau Macedonia spre teritoriul actual al României ;

-atât nord-dunărene cât şi sud-dunărene, din populaţia romanică de pe ambele maluri ale fluviului, diferenţa între dialectele nord-dunărene şi cele sud-dunărene explicându-se în această ipoteză nu prin migraţii, ci prin continuarea procesului de romanizare la sud de Dunăre şi după secolul alIII-lea, acest proces fiind urmat de unul de elenizare parţială după secolul al V-lea, pe când la nord de Dunăre, se producea cu precădere un proces de slavizare.

Dincolo de problemele ştiinţifice reale, care merg pânăla controversele fundamentale dintre istoricii şcolilor de la Viena şi de la Toronto, multe studii au fost motivate de controversa politică privind întâietatea istorică a românilor în teritoriile nord-dunărene revendicate, apoi obţinute de România (îndeosebi în Transilvania, între românişi maghiari), sau existenţa lor, anterior slavilor, în teritoriile sud-dunărene aparţinând astăzi statelor slave balcanice.

Primele mentiuni despre romani sub exonimul de wlachi apar in cronicile bizantine in sexolol X. Endonimul de romani este arestat pentru prima data de scrisoarea lui Neacsu la inceputul secolului XVI dar este general acceptat ca el a fost intotdeauna folosit de acestia.

Limba romana face parte din familia limbilor romanice alaturi de limba franceza, italiana, portugheza, spaniola, catalana, provensana etc.

Toate limbile romanice au evoluat din limba latina carevorbita initial in jurul Romei se extinde in tot Imperiul Roman. In secolol V d.Hr. imperiul se prabuseste iar in tinuturile cucerite se impune latina vulgara sau populara vorbita de colonisti.

36

Latina clasica este limba oficiala a imperiului si limba vorbita de paturile culte ce respecta viguros normele lingvistice si se pastreaza ca limba literara in operele autorilor clasici.

Bibliografie

1. Texte literare romanesti legate de Dacia (geto-daci,

traci, Decebal, mitul lui Zalmoxis): M.Eminescu –„Mitul

dacic”, „Sarmis”, „Gemenii”, „Memento mori”, drama

neterminata „Decebal”, M. Sadoveanu –„Creanga de aur”

2. Texte literare referitoare la originea romana a

romanilor, texte despre:

originea este demonstrata si de latinitatea limbii

romana etnogeneza romana (Letopisetil Tarii Moldovei de

GR. Ureche, M. Costin si Ion Neculce (O sama de

cuvinte), Decriptio Moldavial de D. Cantemir,

Cronicarii moldoveni de Dan Horja Maziliu)

teza romantitatii este preluata de Scoala Ardeleana

care avanseaza si exagererii/lucrarii filologice si

istorice de Samuil Micu, Ghe. Sincai, Petru Maior si

Ion Budai –Delearu

3. texte literare despre geneza; mitul etnogenezei

(traian si Dochia de Ghe Asachi, Mitul poporului roman

– G. Calinescu; Hora unirii si Romanii si poezia lor de

V. Alecsandri; Un rasunet de A. Muresan).

37

4. Documente antropologice: ipoteze fanteziste de pe

Internet

5. Documente arheologice

6. Reprezentari istorice si imaginare ale istoriei

daco-romane (Columna lui Traian, islustratii din benzi

desenate, din carti pentru copii).

7. Reprezentari ale dacilor si romanilor din filme

(Dacii de S. Niculescu, 1996 Columna de Mircea Dragan,

1968).

8.www.clopotel.ro, e-refert.ro, wikipedia.org,

didactic.ro, google.ro

38

39

40

41