CAPITOLUL I

STADIILE CERCETĂRII

1.1 PRODUCŢIA ŞI PRODUCTIVITATEA MUNCII

În condiţiile economiei de piaţă, iniţiatorul unui proces

de producţie pleacă de la o serie de premise. Din

informaţiile oferite de piată, producătorul decide pe ce

segment de piaţă se stabileşte, respectivul produsul pe care

il va fabrica sau serviciile pe care le va furniza. El işi

propune ca obiectiv obţinerea unui profit cât mai mare şi

deci, producerea unei cantităţi cât mai însemnate de produse.

Plecând de la aceste premise, producătorul trebuie să ia o

hotărâre raţională cu privire la: modalitatea de producţie,

volumul producţiei, programul de producţie, ritmul de

producţie şi condiţiile lansării unui nou produs.

Producţia este procesul sau operaţiunea prin care unele

bunuri şi servicii sunt tranformate în alte bunuri şi

servicii.1Elementele folosite în acest proces se numesc factori

de producţie. În esenţă, folosirea acestor factori trebuie să

asigure rezultate cât mai bune: volum de producţie cât mai

mare, profit maxim, cheltuieli de producţie cât mai mici

posibile. Productivitatea este rezultatul obţinut ca

urmare a folosirii factorilor de producţie2. Ea mai poate fi

apreciată şi ca randament al factorilor de producţie. Orice

organizaţie poate fi privită ca un sistem, folosind intrări

1 Ion David,Microeconomie,Editura Bucureşti 2007,pag.502 Ibidem,pag.51

1

(muncă, capital, materiale, energie, informaţie) pentru a

livra ieşiri spre consumatorii externi (produse, servicii).

Acest concept de sistem poate fi aplicat şi departamentelor,

echipelor individuale ce asigură produse şi servicii

clienţilor interni.

INTRĂRI

IEŞIRI

·MUNCĂ

·PRODUSE

·MATERIALE

·SERVICII

·CAPITAL

·ENERGIE

·INFORMAŢIE

Productivitatea muncii este definită ca acea

producţie obţinută pe unitate de forţă de muncă, ce poate fi

reprezentată de numărul de ore lucrate, numărul de persoane

angajate (salariaţi şi alte categorii) sau de numărul de

salariaţi.3 În ştiinţa economică,

productivitatea muncii mai este definită şi ca, eficienţa cu

care este cheltuită munca,principalul factor de producţie.

Între forţa productivă a muncii şi

productivitatea ei se creează o relaţie de interdependenţă,în

sensul că înzestrată cu tehnică si tehnologie modernă,forţa de

muncă dobândeşte capacitatea de a crea un volum mai mare de

3 http://www.utgjiu.ro/revista/ec/pdf/2011-03/15_MARIANA_CLAUDIA_MUNGIU_PUPAZAN,accesat în data de 23.03.2014,la ora 22.20

2

SISTEM

(companie,departament,echi

PRODUCTIVITATE

producţie. De obicei,eficienţa muncii este identificată cu

productivitatea muncii.

Astfel,pornind de la faptul că productivitatea muncii este

raportul dintre o cantitate de producţie şi munca cheltuită

pentru obţinerea ei şi că efectul producţiei se măsoară prin

produsul final(util sau inutil),se consideră că

sporirea”producţiei unor produse inutile poate mări

productivitatea muncii,dar reduce eficienta ei”.4

Dar piaţa nu ia în considerare decât acele produse

utile,care corespund unor trebuinţe reale ale omului. Deci,din

acest punct de vedere,nu este posibil ca într‐o întreprindere

să crească productivitatea muncii şi să scadă eficienţa ei.

De asemenea,privind această eficienţă nu

numai din punctul de vedere al efectelor utile măsurabile,ci

şi sub aspectul implicaţiilor ecologice5,este posibil ca într‐o

întreprindere productivitatea muncii să crească,dar,prin

poluarea mediului înconjurător şi prin ignorarea în general a

problemelor mediului,eficienţa activităţii să nu răspundă unui

criteriu de bază,acela al calităţii.

Dacă varianta care ia în calcul

numărul de ore lucrate este cea mai utilizată,pe considerentul

că este cea mai puţin imperfectă,la polul opus se află

productivitatea muncii determinată pe baza numărului de

salariaţi, a cărei principală calitate constă în simplitatea

ei (din perspectiva stabilirii numitorului).

4 V.Novojilov.Măsurarea cheltuielilor şi rezultatelor,Editura Ştiintifică,Bucureşti,1969,p.66_675 Paul Wonnacott, Ronald Wonnacott,Economics, Third Edition,McGrow-Hill Book Company, 1986, p. 367-373.

3

Această măsură nu reflectă însă în niciun

fel schimbările intervenite în ceea ce priveşte timpul mediu

lucrat şi nici rolul persoanelor angajate,dar care nu au

statut de salariaţi şi care pot avea o contribuiţie la

procesul de producţie.Toate aceste neajunsuri pot fi

înlăturate prin: -calculul productivităţii muncii pe baza

populaţiei ocupate (salariaţi şi alte categorii),rezultată din

anchetele structurale; -

conversia numărului de locuri de muncă(persoane) în număr de

ore efectiv lucrate, ceea ce permite reflectarea oricărei

modificări apărute în politica unei companii din perspectiva

numărului de zile acordate sub forma concediului de odihnă

legal,a duratei obligatorii a saptămânii de lucru sau a

raportulul angajat cu normă întreagă/angajat cu normă redusă

Indiferent de modul de calcul,productivitatea muncii este

doar o măsură partială a productivităţii,care evidenţiază

efectul cumulat al mai multor factori: în principal capital şi

consum intermediar,dar şi eficienţa tehnologică şi

organizaţională,eventuale economii de scară sau creşteri ale

gradului de utilizare a capacităţilor de producţie.

Astfel,productivitatea muncii determinată pe baza valorii

totale a producţiei nu surprinde modul în care forţa de muncă

este afectată de schimbările intervenite la nivelul consumului

intermediar sau al capitalului.

Se ştie că numărul lucrătorilor este un factor cantitativ

de creştere a producţiei,cu o anumită limită în funcţie de

resursele existente la un moment dat. Realizarea unui nivel

ridicat al productivităţii muncii asigură creşterea producţiei

cu cheltuieli de muncă mai mici,iar sporirea numărului

4

personalului înseamnă a produce mai mult cu cheltuieli de mucă

proporţional mai mari.

Productivitatea reprezintă unul din cei mai important

indicatori sintetici ai eficienţei activităţii economice a

înterprinderilor,care reflectă eficacitatea sau rodnicia

muncii cheltuite în procesul de producţie. Creşterea

productivităţii muncii constituie cel mai important factor de

sporire a volumului producţiei.

Natura activităţii comerciale determină

particularităţi în modul de participare a factorilor de

producţie la crearea produsului în această ramură şi,implicit

în măsurarea productivităţii muncii. Produsul creat de comerţ

este un serviciu marfar de mijlocire a schimbului de mărfuri

între producător şi consumator,a cărui mărime este dată de

valoarea adăugată bunurilor sub formă adaosului comercial.

În măsurarea activităţii lucrătorilor

comerciali se ia însă în considerare(din necesităţi practice)

întreaga valoare a produselor desfăcute,inclusiv costul

mărfurilor plătit furnizorului,astfel că productivitatea

muncii este mult diferenţiată pe ramuri de comerţ în funcţie

de acest cost(de ex.,vânzările de articole de mercerie

comparativ cu vânzările de ţesuturi de lâna).

Factorul decisiv în creşterea

productivităţii muncii în economie îl constituie progresul

tehnic. Comerţul aparţine,prin natura activităţii

sale,sectorului terţiar din economie,în care progresul tehnic

este mai lent în raport cu sectorul primar sau secundar.Ca

atare,şi creşterea productivităţii muncii are anumite limite.

Cum însă la calcularea productivităţii muncii se ia ca

5

activitate volumul vânzărilor,ea creşte şi pe seama factorilor

care influenţează volumul vânzărilor independent de

activitatea lucrătorilor şi,în primul rând,pe seama creşterii

preţurilor. De aceea,exprimarea dinamicii productivităţii

muncii se face şi prin unii indicatori complementari volumului

vânzărilor (de exemplu, numărul de cumpărători deserviţi),care

caracterizează efortul diferit depus de lucrători pentru

realizarea unui anumit volum al vânzărilor.

1.2 FORMELE PRODUCTIVITĂŢII

Primele evoluţii ale productivităţii, în general au avut

loc în SUA la sfârşitul secolului XIX,punându‐se accent şi

scoţând în evidenţă productivitatea forţei de muncă sub forma

productivităţii muncii. Productivitatea muncii constituie forma

principală de exprimare a eficienţei economice întrucât ea

reprezintă eficienţa cu care se cheltuieşte forţa de mucă.

Aceasta permite întelegerea programului economico‐social al

unei naţiuni. În literatura de specialitate,

productivitatea este abordată,însă,în special,pe cele două

forme consacrate,şi anume:

‐productivitatea globală,care surprinde efectele

combinării tuturor factorilor de producţie,măsurând performanţa

şi eficienţa de ansamblu a acestora; ‐

productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie,care

exprimă producţia obtinută prin utilizarea fiecărui factor de

producţie consumat(muncă,capital,etc.)

6

Productivitatea globală a tuturor factorilor de producţie

prezintă o serie de dificultăti în planul determinării sale

corecte,motiv,pentru care,în general,analiza microeconomică

tradiţională este focalizată pe determinarea si urmărirea

evoluţiei productivităţii unui singur factor de producţie.

Productivitatea partială exprimă

eficacitatea,rodnicia cu care este folosit un factor de

producţie(muncă,capital etc.) şi se măsoară ca o mărime medie.

Factorii de producţie au,pe lângă determinarea

lor cantitativă(ce volum din care factor este utilizat)şi o

dimensiune calitativă:productivitatea factorilor. Prin

productivitatea factorilor se înţelege o mărime de intensitate

a producţiei relativ la factori. Ea poate fi o mărime

medie(productivitatea medie)sau o mărime marginală(productivitate

marginală)şi se calculează raportând producţia obţinută(respectiv

modificarea producţiei)la volumul factorilor(respectiv la

modificarea volumului factorilor).

Când raportarea se face cu privire la un singur

factor(sau la modificarea unui singur factor,ceilalţi fiind

consideraţi constanţi)este vorba de productivitatea

factorială(medie sau marginală). Când se ia în considerare

ansamblul factorilor(respectiv modificarea tuturor factorilor

cu aceeaşi rată)vorbim despre productivitatea globală(medie sau

marginală). Productivitatea globală se mai numeşte

productivitate (sau randament) de scară,fiind utilizată mai

frecvent în forma sa marginal. Productivitatea medie factorială

mai este denumită productivitate aparentă,deoarece întreaga

producţie este raportată la un singur factor,deşi ea este

rezultatul tuturor factorilor. Nivelul productivităţii parţiale

7

se exprimă prin productivitatea medie şi productivitatea marginală.

Productivitatea medie(Wi) a unui factor de

producţie este expresia raportului dintre mărimea producţiei(Q)

şi cantitatea(Xi) utilizată din factorul respectiv:

Wi=Q/Xi,

unde “i“ este un indicator folosit pentru factorii de

producţie.Acest indicator reflectă,deci,câte unităţi(fizice sau

valorice) de efect util(producţie) revin la o unitate(fizică

sau valorică) de efort(factor de producţie “i“).

Productivitatea medie reprezintă eficienţa medie obţinută prin

utilizarea fiecărui factor de producţie în parte.

Productivitatea muncii(WmL) indică eficienţa medie prin care

este consumat factorul muncă:

WmL=Q/L

Productivitatea medie a pământului(WmP) indică

eficienţa medie prin care este utilizat factorul pământ.

Formulându‐se ca raport între rezultatele obţinute(Q),şi

suprafaţa totală de teren(P),folosită pentru obţinerea

producţiei respective: WmP=Q/P

Productivitatea medie

capitalului(WmK) exprimă eficienţa medie prin care este utilizat

factorul capital. Aceasta se calculează ca un raport între

rezultatele obţinute(Q) şi capitalul tehnic utilizat(Kt):

WmK=Q/Kt

Productivitatea marginală(Wm) reprezintă sporul de

producţie care se obţine prin utilizarea unei unitaţi

suplimentare din factorul“i“, ceilalţi factori rămânând

8

constanţi6,şi se determină potrivit formulei:

Wm=∆Q/∆Xi=dQ/dXi

Productivitatea marginală a muncii(WLmg)

exprimă eficienţa ultimei unităţi de muncă implicată în

activitatea economică. Aceasta se determină ca un raport între

variaţia absolută a producţiei(Q) şi variaţia cantităţii de

muncă(L) utilizată după relaţia:

WLmg=∆Q/∆L

Productivitatea marginală a capitalului(WKtmg) exprimă eficienţa

ultimei unităţi de capital tehnic atras şi utilizat în

activitatea economică. Aceasta se determină ca raport între

variaţia absolută a producţiei(Q) şi variaţia cantităţii de

capital tehnic utilizat(Kt),după relaţia: WKtmg=∆Q/∆Kt

Productivitatea marginală a

pamântului(WPmg) exprimă eficienţa ultimei unităţi de

teren(ha,ar,mp) atras şi utilizat în activitatea economică.

Aceasta se determină ca un raport între variaţia absolută a

producţiei(Q) şi variaţia absolută a suprafaţei de teren(P)

utilizată,după relaţia:

WPmg=∆Q/∆P

Analiza pe termen scurt a comportamentului

producătorului în raport cu unul dintre factorii de

producţie(în condiţiile respectării clauzei caeteris paribus)

pune în evidenţă variaţia productivităţii acestui factor şi a

relaţiei dintre producţie,productivitatea medie şi

6 Mark Blaug,Teoria economică în retrospectivă,Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti,1992,p.459‐472

9

productivitatea marginală(fig.1)

Fig1.Evoluţia producţiei(Q),a productivităţii medii(Wi),şi a

productivităţii marginale(Wmi)

·Punctul M este un punct de

inflexiune care marchează trecerea de la un randament

crescător la un randament descrescător al utilizării factorul

X. ·Punctul N este cel în care tangent la

curba producţiei trece prin origine,respectiv punctul in care

productivitatea medie(Wi) este egală cu productivitatea

marginală(Wmi). ·Punctul M´ reprezintă nivelul maxim al

productivităţii marginale. ·Punctul N este

punctul în care curba productivităţii marginale intersectează

curba productivităţii medii;respectiv,în punctual în care Wi

este maximă. Dacă avem,însă,în vedere analiza

pe termen lung şi foarte lung,atunci toţi factorii de

producţie devin variabili şi,ca atare,producţia trebuie10

abordată în raport cu variaţia simultană a tuturor factorilor

de producţie. Va trebui, deci, să analizăm randamentul global

al factorilor de producţie, care va putea fi crescător,

constant sau descrescător. Factorul care îşi pune amprenta în

mod semnificativ, pe termen lung ş foarte lung, este progresul

tehnic. Rezultă că,în afara randamentelor medii şi

marginale,în teoria microeconomică modernă o importanţă

deosebită are abordarea din perspectiva randamentelor globale

şi factoriale. În cazul analizei randamentelor globale se pun

în evidenţă consecinţele modificării simultane a tuturor

factorilor de producţie,în timp ce,în cel al analogiei

randamentelor factoriale interesează doar consecinţele

variaţiei unui singur factor de producţie.

Considerăm,în acest sens,că este utilă prezentarea,în

continuare,a diferitelor randamente factoriale,cu accent pe

productivitatea muncii,şi respectiv,pe randamentul

capitalului.

1.3 MĂSURAREA PRODUCTIVITĂŢII

Definiţiile şi modalităţile de măsurare a productivităţii

sunt variabile. O formulă de bază a exprimării productivităţii

este productivitatea = rezultate / investiţii, spre exemplu

productivitatea este rată dintre rezultate şi investţii, sau

mai simplu raportul dintre rezultate şi investiţii. Mărimea

rezultatelor poate fi măsurată în numărul de unităţi produse,

dolari proveniţi din vânzări, sau orice alt termen care se

potriveşte nevoilor tale. Mărimea rezultatelor poate fi

măsurată şi prin munca depusă, aderentă la anumite standarde

11

şi absenţa nemulţumirilor. Investiţia se măsoară prin

costurile cu forţa de muncă, numărul de ore lucrate şi numărul

de anagajaţi. Pentru a-ţi fi de folos, măsurătorile trebuie să

fie simple şi consecvente pe cât posibil.

O metodă simplă şi uşor de înţeles de

măsurare a productivităţii este aceea prin care se împarte

totalul vânzărilor (rezultatele în dolari) la totalul

costurilor de compensare (investiţii). Creşterile şi preţurile

intră în calcul automat; totuşi trebuie să te raportezi la

inflaţie. Folosind raportul dintre rezultate şi investiţii

poţi măsura orice activitate şi muncă oricărui angajat.

Productivitatea unei dactilografe poate fi măsurată în funcţie

de numărul de pagini bătute, un agent de vânzări în funcţie de

numărul de telefoane date clienţilor sau de numărul de

vânzări. Atunci când te hotărăşti cât şi cum să măsori,

gândeşte-te la activitatea persoanei respective în termeni de

ceea ce face, cât de bine, cât de mult şi cât de des.

Indicii măsoară creşterile şi scăderile în

productivitate care indică schimbări în performanţele

companiei tale. Ai nevoie de aceste măsurători pentru a:

1) stabili obiective şi priorităţi,

2) ştii unde te

poziţionezi, 3) fii

motivat de raţiuni obiective de cifre, nu de sentimente

subiective 4) a avea o bază comună de comunicare

cu angajaţii, creditorii şi consultanţii. Cu cât înaintăm de

la micro spre mezo şi macroeconomie,cu atât mai mare devine

sfera efectelor muncii, în sensul cuprinderii atât a

elementelor care se pot măsura, cât şi a celor nemăsurabile.

12

În aprecierea productivităţii muncii se iau în considerare

doar acele efecte care se pot măsura.

Mărimea productivităţii muncii se

măsoară fie prin cantitate şi calitatea bunurilor obţinute cu

o unitate de muncă,fie din cheltuiala ce revine pe o unitate

de bun economic. În practica economică,se folosesc diferite

modalităţi de exprimare a producţiei şi a cheltuielilor de

muncă. Astfel,producţia se exprimă în unităţi naturale,natural‐

convenţionale şi valorice,iar cheltuielie de muncă se pot exprima

in unităţi de timp sau număr de salariaţi,ceea ce înseamnă că şi

măsurarea productivităţii muncii se face în unităţi

fizice(naturale),natural‐conveţionale şi valorice.

Productivitatea fizică a muncii, deşi

reflectă exact gradul de eficienţă a muncii, are o

aplicabilitate limitată, deoarece poate fi folosită numai

pentru întreprinderi cu producţii omogene. În

condiţiile producerii unor bunuri materiale cu caracteristici

diferite, dar de acelaşi tip, pentru calculul productivităţii

muncii se foloseşte metoda unităţilor natural-convenţionale,

care asigură condiţii unitare de măsurare pentru toate

produsele de acelaşi tip. Exprimarea productivităţii muncii

în unităţi valorice are avantajul că permite o apreciere

unitară a nivelului acesteia pentru toate genurile de produse

şi,implicit, compatibilitatea între ramuri şi la nivelul

economiei naţionale. Există şi o serie de inconveniente ce

decurg din faptul că preţul se modifică în raport cu cererea

şi oferta; sortimentele produse (care au preţuri diferite) se

schimbă, ceea ce modifică nivelul real şi dinamica

productivităţii muncii. Productivitatea muncii se poate

13

calcula pe oră, zi, lună, trimestru, an, pe un lucrător, la

nivelul unităţii economice, ramură sau la nivelul economiei

naţionale, utilizându-se corespunzător diferiţi indicatori

prin care se măsoară rezultatele la fiecare din aceste

niveluri. Prin raportarea venitului naţional la numărul de

lucrători se determină productivitatea muncii la nivel

naţional şi se exprimă„gradul de utilizare a forţelor

economice din punct de vedere naţional”.7

Productivitatea muncii trebuie

înţeleasă ca sinteză a folosirii factorilor

de producţie în condiţiile în care munca este factorul

variabil care ilustrează eficienţa folosirii factorilor de

producţie. Ea depinde nu numai de cuantumul muncii, ci şi

decalitatea ei, de mărimea capitalului utilizat, etc.,

fiind expresia cea mai cuprinzătoare a complexităţii

procesului de producţie. Creşterea cu precădere a

productivităţii muncii constituie expresia

cerinţelor creşterii eficienţei şi oglindeşte

influenţa reciprocă dintre elementele forţelor

de producţie Măsurile de productivitate constituie indicatori

de bază în analiza performanţei unei economii sau a unui

sector,iar evidenţierea influenţei progresului tehnic

reprezintă în mod frecvent principalul motiv pentru care se

fac astfel de calcule. Deşi opţiunea pentru o anumită măsură

de productivitate este condiţionată de disponibilitatea

datelor,evoluţiile tot mai complexe consemnate în cadrul

economiei globale şi accepţiunea tot mai largă potrivit căreia

7 Manoilescu Mihail,Forţele naţionale productive şi comerţul exterior,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti,1986,p.92‐128

14

productivitatea este factorul cheie al creşterii economice au

amplificat încercările de realizare a unor calcule de

productivitate cât mai sofisticate,menite să surprindă

influenţa unui număr cât mai mare de factori:

‐tehnologia sub formă

necorporală(proiecte noi,rezultate stiinţifice,tehnici

organizaţionale şi de management noi) sau încorporată în

produse noi(design‐ul şi calitatea noilor generaţii de

elemente de consum intermediar şi de bunuri de capital)

‐eficienţa abordată distinct de idea de progres

tehnologic şi privită,în mod principal,din perspectiva

eliminării deficienţelor de ordin tehnic sau organizatoric,dar

şi din cea a eforturilor de implementare a celor mai bune

practici în domeniu. Astfel spus,prin eficienţă se înţelege

cantitatea maximă de produse ce poate fi obţinută în

condiţiile tehnologice actuale şi cu un volum dat de factori

de producţie. Dat fiind obiectivul de maximizare a profitului

specific fiecărei afaceri,câştigurile de productivitate

înregistrate la nivelul unui sector se pot datora fie

eforturilor de creştere a eficienţei ataşate fiecărei companii

cu activitate în sectorul respective,fie deciziei de relocare

a producţiei către unităţile mai eficiente;

‐reducerea costurilor

reale. Plecând de la premise că un proces de producţie implică

o cantitate de factori de intrare şi o cantitate de produse

rezultate,orice creştere de productivitate poate fi

interpretată ca o reducere de cost;un comportament de

maximizare a profitului are asociat un altul de minimizare a

costurilor. Plusul de productivitate obţinut este egal cu

15

minusul asociat reducerii costurilor totale,în condiţiile în

care volumul producţiei nu se reduce şi nu au loc substituţii

între factorii de producţie dinspre cei al căror preţ creşte

către cei care manifestă o tendinţă de ieftenire. Din punct de

vedere conceptual,efectul imbunătăţirilor în planul eficienţei

şi al tehnologiei,precum şi cel al economiilor de scară

private ca surse de reducere a costurilor pot fi

izolate,practic demersul este dificil. Productivitatea este

măsurată în general ca un rezidual,care poate încorpora nu

numai influenţa factorilor menţionaţi anterior,dar şi variaţii

ale gradului de utilizare a capacităţilor de

producţie,schimbări în modul de organizare a afacerii,precum

şi erori de măsurare de orice fel;

‐corelaţia cu ciclul

economic. În general,productivitatea are un caracter

prociclic(tinde să şi accelereze creşterea în perioadele de

expansiune şi să şi o încetinească în cele de declin),modelul

standard al productivităţii nu se suprapune perfect

realităţilor ciclului economic. Această concluzie se datorează

în primul rând diferenţelor care apar la nivelul gradului de

utilizare a factorilor de producţie în diferitele faze ale

ciclului economic şi care sunt surprinse numai parţial de

calculul productivităţii. La fluctuaţii pe termen scurt ale

cererii,companiile pot reacţiona prin modificarea gradului de

utilizare a capitalului şi a forţei de muncă. Aceste mişcări

pot genera variaţii mult mai mari la nivelul producţiei decât

la nivelul factorilor monitorizaţi,mişcări care se vor

reflecta în dinamica productivităţii. De asemenea,variaţiile

prociclice ale productivităţii pot reflecta realocări ciclice

16

ale resurselor între principalele sectoare. Prin

urmare,productivitatea trebuie urmărită şi interpretată pe

termen lung,iar analiza ar trebui analizată pe intervale

similare ale ciclului economic,adică pe intervale în care

gradul de utilizare a capacităţilor de producţie este relativ

similar; ‐standardizarea proceselor de producţie,în

sensul în care simpla comparaţie a măsurilor de productivitate

ataşate diferitelor procese de producţie poate fi un mijloc de

indentificare a inficienţelor.

Ca regulă generală,măsurile de productivitate

pot fi împărţite în două mari categorii: ‐măsuri de

productivitate care urmăresc identificarea influenţei unui

singur factor(ex.productivitatea muncii,productivitatea

capitalului); ‐măsuri de

productivitate pe baza cărora se poate evidenţia influenţa mai

multor factori(denumite generic MPF‐multifactor productivity).

Există diferite modalităţi de abordare a

productivităţii.Astfel,după maniera de măsurare a

rezultatelor,evidenţiem:

‐productivitatea fizică,ce măsoară randamentele în

natură ale utilizării factorilor de producţie,fiind exprimată

în unităţi fizice(naturale sau natural‐convenţionale);

‐productivitatea(masurată) valorică,ce permite

măsurarea în termeni financiari‐monetari a eficienţei. Ea este

larg utilizată în gestiunea înterprinderilor moderne. O altă

tipologie a productivităţii are în vedere noţiunile:

‐productivitatea brută,care apreciază ansamblul

producţiei în raport cu factorul ce este utilizat. În acest

caz, producţia este ca o “producţie finală“,deci,ca sumă a

17

valorilor adăugate de diferitele activităţi de producţie;

‐productivitatea netă,care are în

vedere eliminare din producţie finală a valorii achiziţiilor

exterioare şi a costului utilizării capitalului

instalat(amortismentele) pentru a încerca să autonomizeze ceea

ce este direct dependent de efortul productiv al firmei.

În funcţie de modul de exprimare a producţiei şi

cheltuielilor de muncă, deosebim mai mulţi indicatori de

măsurare a productivităţii muncii:

a ) P e b a z a volumului de producţie există metode de

calcul în unităţi fizice( naturale ) convenţionale, de

muncă ( ore normă ) şi valorice. Alegerea uneia sau

alteia din metodele de calcul este dependentă de caracterul

producţiei(omogenă sau eterogenă) nivelul la care se calculeză

şi alţi factori. Exprimarea productivităţii muncii în unităţi

naturalesi natural‐convenţionale se face în înterprinderile în

care producţia e piţin diversificată,iar când este eterogenă

calculul productivităţii muncii se face în unităţi valorice.

Importanţa

indicatorilor valorici ai productivităţii muncii decurge din

necesitatea exprimării întregului volum de activitate Q, a

asigurării comparabilităţii în timp şi spaţiu,exprimarea

valorică reprezentând etalon general, ceea ce oferă

posibilitatea efectuării unor corelaţii cu alţi indicatori:

sporul producţiei, utilizarea mijloacelor fixe, etc. Această

metodă de calcul cuprinde însă şi influenţa modificării

preţurilor şi a structurii sortimentale a producţiei. Pentru

calculul productivităţii muncii în unităţi valorice la nivel

microeconomic se pot folosi următorii indicatori:

18

producţia netă, producţia globală, producţia

marfă,valoarea adăugată, puterea informativă a indicatorilor

variază. Utilizarea indicatorului, valoarea producţiei

nete ca indicator de bază în cadrul sistemului de

indicatori permite o mai justă fundamentare a sarcinilor

privind nivelul şi creşterea productivităţii muncii,

fiind mai apropiat de efectul propriu. b) În

funcţie de modul de exprimare consumului de muncă obţinem

forme de măsurare a productivităţii muncii. Consumul de muncă

se exprimă prin: ‐numărul total de salariaţi

sau de muncitori‐măsoară productivitatea anuală,trimestrială

sau lunară(producţia medie pe un salariat sau un muncitor)

Wa=Q/N

c) Total om‐zile lucrate‐măsoară

productivitatea medie zilnică(producţia medie zilnică

realizată de un salariat sau un muncitor)

Wz=Q/T

‐total om – ore lucrate – măsoară productivitatea

medie orară ( producţia medie orară realizată de un salariat

sau un muncitor )

Wh=Q/T

19

20

21