CAPITOLUL IVPARTICIPAŢIA

Articolul 41. PARTICIPAŢIASe consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea

unei infracţiuni intenţionate.1. Infracţiunea poate fi săvârşită de una sau mai multe persoane împreună.

Dacă la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală participă mai mulţifăptuitori, se poate vorbi despre participaţie la această faptă. Specificulparticipaţiei, ca formă deosebită a activităţii infracţionale, determinăproblema răspunderii penale a participanţilor la infracţiune.

2. Supunându-se regulilor generale ale dreptului penal pentru combatereainfracţionalităţii, instituţia participaţiei îndeplineşte în acelaşi timp şi unrol special, caracteristic numai pentru ea: ilustrează criteriile obiective şicele subiective necesare activităţii infracţionale comune, stabileşte cercul depersoane responsabile pentru această activitate infracţională, reglementeazăordinea şi limitele răspunderii participanţilor, adică nu numai a persoanelorcare săvârşesc nemijlocit acţiuni ce formează latura obiectivă a infracţiuniiconcrete, prevăzute de partea specială a CP, dar şi a persoanelor care au luatparte la infracţiune în calitate de instigatori, complici sau organizatori.

3. Pentru ca să existe elementul de participaţie penală, trebuie să fieîndeplinite următoarele condiţii: a) să existe pluralitate de făptuitori; b) săexiste o legătură subiectivă (coeziune psihică) între participanţi; c) fapta săfie săvârşită în cooperare materială sau intelectuală; d) una şi aceeaşi faptăprevăzută de legea penală să fie săvârşită de către toţi participanţii; e)cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de conţinutul legal alinfracţiunii.

4. Pluralitatea de făptuitori este consacrată în art.42 CP, conform căruiaparticipanţi la infracţiune sunt persoanele care contribuie la săvârşirea uneifapte prevăzute de legea penală în calitate de autori, organizatori, instigatorisau complici. Participarea la infracţiune a mai multor persoane înseamnă că douăsau mai multe persoane, nu una, săvârşesc fapta prevăzută de legea penală(acţiune sau inacţiune), îndreptată împotriva unuia şi aceluiaşi obiect.Existenţa legăturii interne subiective cu privire la săvârşirea infracţiuniiîncă nu înseamnă participare la fapta penală. Nu constituie un act departicipaţie nici faptul de exprimare a aprobării acţiunilor infracţionale, dacăaceasta nu a luat o formă de ajutorare a infractorului; nu constituie instigarefaptul de a striga persoanelor care loveau victima cu parii că aceasta "trebuieomorâtă", deoarece un asemenea îndemn nu a avut efect determinant îndezlănţuirea agresiunii. În anumite împrejurări, dacă aceasta a dus la întărireahotărârii infracţionale, va fi o complicitate intelectuală. Condiţia serealizează când cooperează cel puţin două persoane, fără ca aceasta să fienecesară pentru existenţa conţinutului legal al infracţiunii.

5. Legătura subiectivă (coeziunea psihică) dintre participanţi este indicatădirect în art.41 CP, conform căruia se consideră participaţie cooperarea cu intenţiea două sau a mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.Deci, din punct de vedere subiectiv, participaţia propriu-zisă este condiţionatăde săvârşirea faptei cu intenţie de către cel puţin două persoane: instigator-autor, autor-complice ş. a.

6. Participaţia penală există numai atunci când persoanele respective aucooperat cu intenţie. De exemplu, dacă legea cere pentru sancţionarea fapteisăvârşite existenţa intenţiei, aceasta trebuie constatată în raport cu fiecareparticipant. Dacă unii au cooperat din imprudenţă, intenţia trebuie constatatăîn raport cu fiecare persoană care a cooperat, însă nu va exista participaţiepenală, ci o simplă cooperare materială, deoarece lipseşte legătura subiectivădintre participanţi.

7. Pentru existenţa participaţiei, pe lângă legătura subiectivă, trebuie săexiste o cooperare materială sau intelectuală a participanţilor, care constă înfaptul că persoanele contribuie într-o formă sau alta la săvârşirea infracţiuniiprevăzute de legea penală. Potrivit naturii ei, această contribuţie poate fimaterială sau intelectuală; ţinând seama de importanţa sau de aportul acesteicontribuţii, ea se divizează în principală şi secundară; ţinând cont de momentulîn care are loc, ea există înainte de începerea executării acţiunii (inacţiunii)sau în timpul executării acesteia până la momentul terminării ei.

8. O expresie exterioară a cooperării conţine asocierea acţiunilorparticipanţilor, care poate să se realizeze în două forme: o însumare simplă aforţelor pentru producerea urmărilor prevăzute de lege şi condiţionareareciprocă a acţiunilor participanţilor.

9. Săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală înseamnă că pentrutoţi participanţii la activitatea infracţională comună există o componenţă deinfracţiune comună. Indivizibilitatea faptei este considerată ca reală,obiectivă, aşa cum o prevede legea penală, şi nu în funcţie de încadrareajuridică pe care ar putea să o obţină ţinându-se seama de diferiţi participanţi,încadrare ce depinde de vinovăţie şi care poate fi diferită de la participant laparticipant. Ca să existe participaţie, e necesar ca actele participanţilor săfie îndreptate împotriva aceluiaşi obiect juridic, iar fapta să se realizeze celpuţin în forma tentativei sau pregătirii de infracţiune. Fapta este una şiaceeaşi pentru toţi participanţii. Ca atare, nu se poate considera că aceastaexistă în raport cu unii şi nu există în raport cu alţii, ori că pentru uniidintre ei fapta este consumată, iar pentru alţii e în formă de tentativă. Dinaceleaşi considerente nu se poate ca aceeaşi faptă în raport cu uniiparticipanţi să constituie infracţiune, iar în raport cu alţii - contravenţiesau abatere. Când pentru realizarea conţinutului legal al infracţiunii sepretinde subiectului activ o anumită calitate (subiect special), poate existaparticipaţie la o asemenea faptă dacă autorul sau coautorul are calitatea cerutăde lege.

10. Mai este necesar un detaliu: cooperarea mai multor persoane să nu fiecerută de conţinutul legal al infracţiunii. Pentru existenţa participaţieipenale propriu-zise se cere ca pluralitatea de făptuitori să fie ocazională,întâmplătoare în raport cu conţinutul legal al infracţiunii, şi nuindispensabilă. Dacă pentru existenţa infracţiunii legea prevede cooperarea maimultor persoane, atunci nu se mai realizează participaţia penală, ci opluralitate naturală sau constitutivă de făptuitori. Toate condiţiile expusetrebuie întrunite cumulativ. Lipsa oricăreia dintre ele cauzează inexistenţaparticipaţiei propriu-zise.

Articolul 42. PARTICIPANŢII(1) Participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de

autor, organizator, instigator sau complice.

(2) Se consideră autor persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legeapenală, precum şi persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu suntpasibile de răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute deprezentul cod.

(3) Se consideră organizator persoana care a organizat săvârşirea unei infracţiuni sau a dirijatrealizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminalăori a dirijat activitatea acestora.

(4) Se consideră instigator persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană săsăvârşească o infracţiune.

(5) Se consideră complice persoana care a contribuit la săvârşirea infracţiunii prin sfaturi,indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole,precum şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sauinstrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminalăori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde atare obiecte.

(6) Participanţii trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii.1. Participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei

infracţiuni în calitate de autor, organizator, instigator sau complice.2. Se consideră autor al infracţiunii persoana care săvârşeşte în mod

nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi persoana care a săvârşitinfracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspunderepenală din cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute deprezentul cod.

3. În raport cu ceilalţi participanţi (organizatori, instigatori saucomplici), autoratul se distinge prin caracterul său esenţial şi necesar,contribuţia autorului constând tocmai în săvârşirea acţiunii sau inacţiunii careconstituie latura obiectivă a infracţiunii. Din cauza specificului său,autoratul este unica formă de contribuţie la infracţiunea care poate exista şiîn afara participaţiei. Nici instigarea, ca formă de participaţie, nicicomplicitatea, nici organizatorul nu pot exista în afara autoratului, în timp ceacesta din urmă poate exista de sine stătător, fiindcă fapta prevăzută de legeapenală poate fi săvârşită în mod nemijlocit fără să fie necesare altecontribuţii. Cu toate acestea, în sensul tehnic al termenului, autoratul (ca şitermenul autor) nu poate fi înţeles decât în corelaţie cu termenii complicitate(complice) şi instigare (instigator) sau organizare (organizator); el desemnează oanumită formă de contribuţie la săvârşirea unei infracţiuni, în raport cu alteforme de contribuţie posibile. În acelaşi sens s-a exprimat şi legiuitorul,indicând în cap.IV CP Participaţia că participanţi sunt persoanele care contribuiela săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori,organizatori, instigatori sau complici (art.42 alin.1-5). Noţiunea de autor,prevăzută în alin.2 art.42 CP, este una corelativă. Ea poate exista numai înparticipaţie, adică în acele cazuri în care, alături de autor, acţionează şialte persoane, care îndeplinesc alte roluri funcţionale - organizatori,instigatori, complici. Dacă infracţiunea este săvârşită de o singură persoană,problema rolului şi funcţiilor ei nu apare, deoarece este clar că numai ea aexecutat latura obiectivă a infracţiunii, nefiind instigată sau ajutată decineva. În astfel de cazuri poate fi vorba pur şi simplu despre subiectulinfracţiunii, adică despre persoana fizică care a săvârşit, cu vinovăţie, ofaptă prevăzută de legea penală.

4. Când însă autorul a săvârşit infracţiunea împreună cu alţi participanţi,contribuţia sa se caracterizează prin faptul că a realizat în mod nemijlocitfapta prevăzută de legea penală, adică acţiunea sau inacţiunea. Prin nemijlocit seînţelege, pe de o parte, efectuarea unor acte de executare, fără interpunereaunei alte persoane, iar pe de altă parte - caracterul de act de executare pecare trebuie să-l aibă contribuţia autorului la săvârşirea faptei. Autorulcontribuie, în mod nemijlocit, la săvârşirea faptei indiferent dacă, pentrurealizarea acelei contribuţii, foloseşte sau frânează propria sa energie fizică(ucide, loveşte, distruge, sustrage, nu dă ajutor etc.), ori dinamizează sau sefoloseşte de energia fizică a unei forţe străine (arme, substanţe explozive,toxice, animale vătămătoare etc.).

5. Calitatea cerută pentru autor trebuie să existe în momentul săvârşiriifaptei: dacă nu pierde calitatea de autor cel care, după săvârşirea faptei, aîncetat a mai avea calitatea care condiţiona acea calificare şi, viceversa, nudevine autor acela care a dobândit această calitate după săvârşirea faptei lacare a participat. Fără executarea nemijlocită a acţiunii (inacţiunii) de cătreautor, nu se poate vorbi despre săvârşirea faptei, fiindcă nu se poate realizaconţinutul acesteia. Este considerat autor acela care la omor împuşcă victima,la furt îşi însuşeşte lucruri din posesia altuia. Atunci când actele deinstigare sau de complicitate sunt incriminate ca infracţiuni de sinestătătoare, cel care le comite este autor, iar nu instigator sau complice.

6. Coautori sunt persoanele care au cooperat ocazional şi în baza uneilegături subiective cu acte de executare (nemijlocit) la comiterea în comun aaceleiaşi fapte prevăzute de legea penală. În caz de coautorat, unul dincoautori poate realiza numai o parte a acţiunii infracţionale (de exemplu,luarea bunului), iar altul - cealaltă parte a ei (ameninţarea, lovirea etc.) şiîn acţiunile fiecăruia va fi o infracţiune consumată sub formă de coautorat.

7. Na va exista coautorat dacă fiecare inculpat acţionează independent şi înmomente diferite, lovind, de exemplu - din răzbunare, mortal victima.

8. Sub aspect obiectiv, coautoratul este acea formă a participaţiei, în care ofaptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de către douăsau mai multe persoane împreună, în comun.

9. Se consideră organizator al infracţiunii persoana care a organizatsăvârşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana carea creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijatactivitatea acestora. Acţiunile organizatorului pot consta în recrutareamembrilor grupului organizat sau ai organizaţiei criminale, în întocmireaplanului săvârşirii infracţiunii, în împărţirea rolurilor între membrii grupuluicriminal sau ai organizaţiei criminale, în coordonarea acţiunilorparticipanţilor nemijlocit la locul săvârşirii infracţiunii sau de la distanţă,de exemplu, prin intermediul mijloacelor tehnice: telefon, poştă electronică,fax, poştă etc.

10. Un alt participant la infracţiune este instigatorul, care se deosebeşteatât de autor, de coautor, cât şi de complice. Conform art.42 alin.4 CP,instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană săsăvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Ca formă a participaţiei penale,instigarea este fapta unei persoane (instigator) care determină, cu intenţie,prin orice mijloace, o altă persoană (instigat) să săvârşească o faptă prevăzutăde legea penală. Caracteristică instigării este împrejurarea că instigatorul,

după ce a luat hotărârea de a săvârşi o infracţiune, desfăşoară o activitatematerială, externă, pentru a transmite hotărârea luată altei persoane, care,fiind decisă să comită fapta prevăzută de legea penală, trece apoi în modconcret la săvârşirea ei, devenind autor al infracţiunii. Instigatorulcontribuie la săvârşirea infracţiunii prin transmiterea către cel instigat aideii săvârşirii infracţiunii şi prin determinarea luării de către acesta ahotărârii de a săvârşi fapta, care rezultă din trecerea ei la executareainfracţiunii. Deci, instigatorul este un participant sui-generis la infracţiune,chiar dacă nu participă la săvârşirea materială a infracţiunii, la realizarealaturii obiective a acesteia. Instigatorul însă are ideea de săvârşire ainfracţiunii, pe care o transmite altei persoane, făcând ca aceasta să iahotărârea şi să o pună în executare (de exemplu, un duşman, din motivepersonale, îndeamnă o altă persoană, în schimbul unei recompense, să-l răneascăgrav pe rivalul său. Cea de-a doua persoană acceptă îndemnul sau propunerea, iahotărârea şi execută fapta la care a fost îndemnată sau instigată).

11. Conform art.42 alin.5 CP, complice este persoana care a contribuit lasăvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, oferire de informaţii, acordarede mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana carea promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sauinstrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele acesteia sau obiecteledobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procurasau va vinde atare obiecte. Deci, complicitatea este o formă a participaţieipenale ce constă în activitatea persoanei care, cu intenţie, înlesneşte sauajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau care,înainte ori în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui bunurile provenitedin aceasta sau că-l va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior nu-şionorează promisiunea. După cum se poate observa, ceea ce caracterizeazăcomplicitatea, în raport cu celelalte forme ale participaţiei penale, estecaracterul său de contribuţie indirectă la săvârşirea infracţiunii. În timpul încare autorul efectuează acte de executare şi realizează în mod nemijlocitmaterialitatea faptei, complicele efectuează acte de sprijinire a activităţiiautorului. Aşadar, complicele nu realizează fapta în mod nemijlocit, ci sprijină(înlesneşte, ajută) realizarea acesteia de către autor.

12. Uneori complicele poate contribui chiar la efectuarea actelor deexecutare, dar această contribuţie nu are ea însăşi caracterul unui act deexecutare, fiindcă complicele nu are calitatea de a efectua acte cu caracter deexecutare în cazul faptei săvârşite, contribuţia sa rămâne, deci, activitate desprijinire (este cazul infracţiunilor proprii, la care nu poate fi autor decât opersoană care are o anumită calitate, numai aceste persoane pot efectua acte deexecutare, cei care nu au această calitate nu fac decât să-i ajute).

14. Conform art.42 alin.6 CP, participanţii la infracţiune trebuie săîntrunească semnele constitutive ale subiectului infracţiunii. Aceasta înseamnăcă fiecare dintre participanţii la infracţiune trebuie să aibă vârsta prevăzutăde legea penală, să fie persoane fizice şi responsabile.

Articolul 43. FORMELE PARTICIPAŢIEIÎn funcţie de gradul de coordonare a acţiunilor participanţilor se deosebesc următoarele forme

de participaţie:a) participaţie simplă;b) participaţie complexă;

c) grup criminal organizat;d) organizaţie (asociaţie) criminală.Analiza formelor participaţiei va fi efectuată în cadrul comentariului la

art.44-47 CP. Articolul 44. PARTICIPAŢIA SIMPLĂInfracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie simplă dacă la săvârşirea ei au participat în

comun, în calitate de coautori, două sau mai multe persoane, fiecare realizând latura obiectivă ainfracţiunii.

1. CP, în art.42 alin.1, defineşte noţiunea de autor drept persoană caresăvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală.

Prin nemijlocit se înţelege, pe de o parte, efectuarea unor acte de executare,fără interpunerea unei alte persoane, iar pe de altă parte - caracterul de actde executare pe care trebuie să-l aibă contribuţia autorului la săvârşireafaptei. Autorul contribuie, în mod nemijlocit, la săvârşirea faptei indiferentdacă, pentru realizarea acelei contribuţii, foloseşte sau frânează propriaenergie fizică (ucide, loveşte, distruge, sustrage, nu dă ajutor, nu denunţăetc.) ori dinamizează sau se foloseşte de energia fizică a unei forţe străine(arme, substanţe explozive, toxice, animale vătămătoare etc.).

2. Sunt şi situaţii în care fapta prevăzută de legea penală se săvârşeştenemijlocit şi în mod direct nu de o singură persoană, ci de mai multe. În acestecazuri fapta se săvârşeşte în coautorat. Coautori sunt persoanele care au cooperatocazional, în baza unei legături subiective cu acte de executare (nemijlocit),la comiterea în comun a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.

3. Sunt consideraţi coautori ai faptei de omor atât acela care loveştemortal victima, cât şi acela care o imobilizează ori încearcă să o dezarmeze.

4. Există coautorat şi în cazul în care mai mulţi infractori lovesc victimacu intenţia de a o ucide, cu toate că s-ar putea ca nici una din lovituri să nufie mortală, însă, împreună luate, ca urmare a împletirii lor, acestea au cauzatmoartea.

Dacă s-ar lua în consideraţie fiecare acţiune separat, ar exista autorat lainfracţiunea de vătămare corporală, dar luate împreună aceste acţiuni constituiecoautorat la infracţiunea de omor.

5. Coautoratul poate exista atât în cadrul unei participaţii complexe(eterogene), la care doi sau mai mulţi participanţi au calitatea de autori(coautori), alţii având calitatea de instigatori sau de complici, cât şi încadrul unei participaţii simple (omogene) la care toţi participanţii aucalitatea de autori (coautori).

6. Pentru existenţa coautoratului trebuie să se constate că cel puţin doiparticipanţi au săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, decică au efectuat acte de executare a acesteia. Această constatare implică însăînţelegerea clară a noţiunii de acte de executare a faptei incriminate.

7. În sensul strict al termenului, prin act de executare sau de săvârşire nemijlocită afaptei se înţelege orice act de conduită exterioară, prin care se înfăptuieştedirect acţiunea sau inacţiunea incriminată.

8. În literatura de specialitate şi în practica judiciară se consideră actede executare, deci de coautorat, şi acelea prin care se contribuie, chiarindirect, la efectuarea faptei incriminate, cum ar fi actele de paralizare aenergiei, de ridicare sau lichidare a unui obstacol din calea săvârşirii faptei.În acest sens urmează să fie considerate drept acte de coautorat, şi nu de

complicitate, actele prin care un inculpat a ţinut victima spre a putea filovită, iar alt inculpat a lovit victima.

9. În cazul coautoratului apare un raport complex de cauzalitate. Deexemplu, în cazul infracţiunii complexe de tâlhărie în formă consumată autorultrebuie să realizeze în întregime acţiunea infracţională (ameninţarea oriconstrângerea etc., precum şi luarea bunului), pe când în caz de coautorat unuldin coautori poate realiza numai o parte a acţiunii infracţionale (luareabunului, iar altul - cealaltă parte a ei (ameninţarea, lovirea etc.) şi înacţiunile fiecăruia se va fixa o infracţiune consumată sub formă de coautorat.

10. Vor fi coautori ambii inculpaţi, chiar dacă numai unul dintre ei aameninţat cu cuţitul, iar celălalt a deposedat victima de bunurile ce le aveaasupra sa; de asemenea, sunt coautori la tâlhărie ambii inculpaţi care auaplicat violenţele, chiar dacă numai unul dintre ei şi-a însuşit bunurilevictimei.

11. În ceea ce priveşte participaţia penală la infracţiunile complexe cusubiect special, are calitatea de coautor nu numai persoana care lezează celedouă obiecte - direct şi indirect -, ci şi cea care lezează numai unul dinacestea pentru comiterea infracţiunii complexe.

12. Pentru existenţa coautoratului trebuie să fie întrunite anumitecondiţii: sub aspect subiectiv, trebuie să se constate legătura dintre coautori,altfel chiar dacă s-ar constata actele materiale de cooperare, nu vom consideracă există coautorat ca formă de participaţie, ci o simplă cooperare materială,fiecare fiind considerat autor al faptei. Nu va exista coautorat dacă fiecareinculpat acţionează independent şi în momente diferite, lovind, din răzbunare,mortal victima.

13. Sub aspect obiectiv, coautoratul este acea formă a participaţiei, încare o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită în mod nemijlocit decătre două sau mai multe persoane împreună, în comun.

14. Pentru existenţa coautoratului considerăm necesară existenţaurmătoarelor condiţii: a) să se realizeze o legătură subiectivă între coautori;b) acţiunea să fie comisă împreună, în comun.

15. Spre deosebire de faptul că, în situaţia în care există instigator saucomplice, autorul poate să nu ştie că este ajutat de alte persoane în săvârşireafaptei, fiind suficient ca instigatorul sau complicele să ştie acest lucru, lacoautorat fiecare dintre coautori trebuie să prevadă, în afară de faptul căacţiunea sau inacţiunea întreprinsă de el este prejudiciabilă şi că rezultatuldorit sau acceptat este de asemenea prejudiciabil, şi pe acelea că la fapta luiprincipală se adaugă o altă faptă, de asemenea, principală, a altei persoane.Intenţia coautorului trebuie să cuprindă ştiinţa şi voinţa că, prin activitatealui unită cu a celorlalţi coautori, este săvârşit actul de executare necesarpentru realizarea infracţiunii respective.

16. În lipsa legăturii subiective nu există coautorat. Deşi a avut loc ocooperare materială, fiecare persoană este considerată autor al unei faptedistincte, iar actele lor vor putea fi doar conexe. Prin urmare, coautoratul,sub aspect subiectiv, se realizează numai cu intenţie, în sensul că toţicoautorii prevăd urmările prejudiciabile ale acţiunilor şi le urmăresc sau doaradmit posibilitatea survenirii acestora. Legătura subiectivă se stabileşte cândcel puţin un coautor prevede, pe lângă cele necesare realizării acţiunii ca

autor, şi faptul că acţiunea sa principală se adaugă la acţiunea, de asemenea,principală, a altui coautor.

17. În cazul infracţiunilor care presupun în conţinutul lor legal un anumitmobil sau scop, trebuie ca fiecare coautor să acţioneze datorită acestui mobilşi să urmărească acest scop, deci nu numai unul din ei, ci toţi trebuie săîndeplinească această cerinţă legală.

18. Coautoratul este posibil în timpul actului iniţial, însă pentrurezultatul mai grav, produs din imprudenţă, nu mai poate exista legăturasubiectivă, condiţie necesară a participaţiei (şi a coautoratului), altfel arurma să răspundă fiecare în calitate de autor al faptei cu dublă formă devinovăţie.

19. Dacă la săvârşirea unei infracţiuni au participat în calitate decoautori mai multe persoane, împrejurarea că unele dintre acestea au avutiniţiativa comiterii faptei, propunând celorlalte să acţioneze împreună, nudetermină sancţionarea lor separată pentru instigare, fiind vorba de oactivitate comună a coautorilor, unde iniţiativa aparţine unei sau unorpersoane.

20. Legătura subiectivă poate interveni înainte sau în timpul executăriiacţiunii. De exemplu, mai multe persoane, dintre care una dorea să se răzbune peun duşman al său care se afla într-un grup de oameni, au hotărât să-i foloseascăpe acei oameni din grup şi au executat în comun acţiunea. În acest caz serealizează participaţia sub forma coautoratului, iar legătura subiectivă s-astabilit înainte de punerea în executare a acţiunii. Legătura se poate stabilişi în timpul executării acţiunii. De exemplu, în timp ce inculpatul loveavictima, au mai venit patru persoane, care au început să o lovească şi ei, uniicu cuţitele, alţii - cu alte obiecte şi cu picioarele, contribuind laînfrângerea rezistenţei victimei. Toţi au acţionat simultan, fiind uniţi lasuprimarea vieţii victimei, rezultat prevăzut şi dorit sau acceptat de fiecaredintre ei.

21. Dacă legătura subiectivă se realizează ulterior consumării infracţiunii,nu mai există coautorat. Astfel, nu există coautorat la furt dacă unul dininculpaţi a luat bunul spre a-l folosi. După consumarea furtului de cătrecelălalt inculpat, primul inculpat va răspunde ca tăinuitor.

22. La săvârşirea faptei penale în coautorat, activitatea coautorilortrebuie să fie îndreptată împotriva aceluiaşi obiect juridic. Dacă o parte dincoautori lezează şi alte valori sociale apărate de legea penală, acestora li sevor aplica dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni. De exemplu, dacăîn timpul omorului unul dintre infractori a distrus şi bunurile victimei, el varăspunde şi pentru infracţiunea de distrugere a bunurilor, prevăzută de art.197-198 CP, cu condiţia ca ceilalţi coautori să nu fi ştiut de aceste acţiuni.

23. Prin urmare, pentru existenţa coautoratului se cere, pe lângă realizareaunei legături subiective dintre coautori, şi comiterea acţiunii, împreună sau încomun, adică persoanele respective să săvârşească împreună acţiunea care faceparte din latura obiectivă a conţinutului infracţiunii. Cu alte cuvinte,coautorii trebuie să efectueze acte de săvârşire nemijlocită, de executaredirectă a faptei prevăzute de legea penală.

Articolul 45. PARTICIPAŢIA COMPLEXĂ(1) Infracţiunea se consideră săvârşită cu participaţie complexă dacă la săvârşirea ei

participanţii au contribuit în calitate de autor, organizator, instigator sau complice.

(2) Latura obiectivă a infracţiunii cu participaţie complexă poate fi realizată:a) de un singur autor;b) de doi sau mai mulţi autori.1. Pentru existenţa participaţiei nu are relevanţă felul contribuţiei

făptuitorilor şi nici calitatea în care au acţionat aceştia. Există participaţiepenală atât în cazul în care toţi făptuitorii au cooperat în aceeaşi formă lasăvârşirea infracţiunii (coautori), cât şi atunci când contribuţiile lor iauforme diferite (organizatori, instigatori, complici, autori, coautori şiinstigatori, autor şi complice etc.). În primul caz participaţia este simplă(art.44 CP), iar în al doilea caz - complexă (art.45 CP).

2. Condiţia participaţiei complexe se realizează în cazul în care coopereazăintenţionat cel puţin două persoane la săvârşirea unei infracţiuni, una din elefiind autor, iar celelalte având diferite roluri: instigator, organizator,complice.

Pentru existenţa acestei condiţii, legea, în general, nu cere decât să fiemai multe persoane, indiferent dacă unele dintre ele sunt majore sau minore,femei sau bărbaţi, cetăţeni ai RM sau persoane fără cetăţenia RM, subiecţispeciali sau care nu au această calitate. Toate persoanele care coopereazătrebuie să îndeplinească însă condiţiile pentru a răspunde din punct de vederepenal.

3. Numai activitatea infracţională comună a mai multor persoane constituie oaltă formă de pricinuire a daunei obiectelor apărate de lege, formă calitativnouă, în comparaţie cu infracţionalitatea individuală. Această formă deactivitate infracţională dă temei de a fi examinată drept participaţie, spredeosebire de mulţimea infracţiunilor de sine stătătoare, săvârşite chiar şi înunul şi acelaşi timp şi îndreptate spre unul şi acelaşi obiect, de mai multepersoane.

4. Nici instigarea, nici organizarea, nici complicitatea nu pot exista înafara autoratului, în timp ce acesta din urmă poate exista de sine stătător,fiindcă fapta prevăzută de legea penală poate fi săvârşită în mod nemijlocitfără să fie necesare alte contribuţii.

5. Când însă autorul a săvârşit infracţiunea împreună cu alţi participanţi,contribuţia lui se caracterizează prin faptul că a realizat în mod nemijlocitfapta prevăzută de legea penală, adică acţiunea sau inacţiunea. Prin nemijlocit seînţelege, pe de o parte, efectuarea unor acte de executare, fără interpunereaunei alte persoane, iar pe de altă parte - caracterul de act de executare pecare trebuie să-l aibă contribuţia autorului la săvârşirea faptei. O atare formăde participaţie este reglementată în art.45 CP.

6. Participaţia complexă, prevăzută în art.45 alin.1 CP, poate să serealizeze în cazul participării la săvârşirea infracţiunii, pe lângă autor, şi aorganizatorului. În cazul participaţiei complexe (art.45 alin.1 CP),organizatorul pune la cale infracţiunea, iar autorul o execută nemijlocit.

7. Participaţia complexă, prevăzută în art.45 alin.1 CP, poate să serealizeze, de asemenea, în cazul participării la săvârşirea infracţiunii, pelângă autor, şi a instigatorului.

8. Conform art.45 alin.1 CP, la participaţia complexă la săvârşireainfracţiunii de către autor poate contribui, în afară de organizator şiinstigator, şi complicele. Pentru existenţa complicităţii nu are relevanţă dacăîntre autor şi complice a existat sau nu o înţelegere, nici dacă, în momentul

săvârşirii faptei, autorul a cunoscut cine este complicele care l-a ajutat.Deci, complicele are previziunea acţiunii (inacţiunii) pe care urmează să oexecute autorul (coautorul), a urmărilor ei periculoase şi înţelege că actul săuse alătură acţiunii (inacţiunii) autorului. De asemenea, el doreşte sau acceptăsă se producă urmările prevăzute. Astfel, dacă făptuitorul a ştiut că tâlhăriala care a acceptat să contribuie cu acte de ajutor va fi comisă prin punereavictimei în stare de inconştienţă ca urmare a folosirii unor narcotice,contribuţia sa va constitui complicitate la tâlhărie, chiar dacă autorul asăvârşit sustragerea folosind violenţa, deoarece a cunoscut că infracţiunea vafi săvârşită în una din modalităţile alternative de realizare a laturiiobiective a tâlhăriei şi a voit să participe la comiterea acesteia.

9. Atitudinea psihică a complicelui se caracterizează prin voinţa de a săvârşi faptade înlesnire a autorului. Cunoscând activitatea pe care acesta o va desfăşura şiprevăzând rezultatul prejudiciabil al faptei, complicele îl doreşte sau îlacceptă. De remarcat complexitatea atitudinii psihice a complicelui; activitateasa volitivă are în vedere nu numai fapta proprie (doreşte să-l ajute pe autor),ci şi fapta autorului (doreşte să se obţină un anumit rezultat prin intermediulacestuia). Pe plan intelectiv nu este suficient ca complicele să-şi imagineze căactele sale vor avea ca finalitate înlesnirea activităţii autorului; mai trebuiesă-şi dea seama şi de caracterul activităţii pe care o va desfăşura autorul, pebaza actelor de sprijin, ca şi de rezultatele posibile, drept urmare a acesteiactivităţi. De aici imposibilitatea tragerii la răspundere a complicelui pentruactele comise de autor, dar pe care complicele nu le-a prevăzut, nu trebuia şinici nu putea să le prevadă.

10. Îndemnul este o îmbiere la o acţiune (inacţiune) infracţională. Dacă nueste urmat de determinare, fiindcă hotărârea era deja luată de instigat (autor),dar acesta mai avea unele ezitări cu privire la punerea ei în executare,îndemnul poate constitui doar complicitate intelectuală, fiindcă a contribuit laconsolidarea hotărârii infracţionale. De exemplu, nu există instigare la avortdacă îndemnul de a întrerupe sarcina nu a avut caracter determinant, ci doar aîntărit hotărârea autorului de a comite fapta. În acest caz va existacomplicitate la avort, mai ales că cel care a solicitat întreruperea sarcinii i-a procurat autorului unele substanţe şi instrumentele necesare intervenţieichirurgicale. De data aceasta, inculpatul comite atât o complicitate morală,prin întărirea hotărârii autorului de a comite întreruperea sarcinii în condiţiiilicite, cât şi o complicitate materială, prin punerea la dispoziţia autorului asubstanţelor şi instrumentelor necesare întreruperii sarcinii. Se subliniazăjust în motivarea soluţiei necesitatea ca îndemnul, pentru a constituiinstigare, să aibă caracter determinant, adică să fi fost hotărâtor în luareadeciziei autorului de a săvârşi infracţiunea; în caz contrar, îndemnulconstituie un act de complicitate morală.

11. Din sensul art.45 alin.1 CP se deduce că, în cazul participaţieicomplexe, în săvârşirea infracţiunii pot participa, alături de autor, ceilalţiparticipanţi, fie doar unul din ei, fie toţi împreună.

12. Participaţia complexă se poate realiza în orice caz de săvârşire ainfracţiunilor cu subiect special, deoarece la săvârşirea acestor infracţiuni secere existenţa calităţii speciale doar la autorul infracţiunii, şi nu laceilalţi participanţi (organizator, instigator, complice).

13. Conform art.45 alin.2 CP, participaţia complexă se poate realiza şi încazurile participării nemijlocite la săvârşirea unei infracţiuni a două sau amai multor persoane în calitate de coautori, cu condiţia ca, în afară de ei, lasăvârşirea acestei infracţiuni să participe şi alţi participanţi: organizatorul,instigatorul sau complicele. În absenţa unor asemenea împrejurări, vom fi înprezenţa unei participaţii simple.

Articolul 46. GRUPUL CRIMINAL ORGANIZATGrupul criminal organizat este o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil

pentru a comite una sau mai multe infracţiuni.1. Această formă de participaţie se deosebeşte de altele, descrise anterior,

după criteriul ei de stabilitate, de statornicie.2. Statornicia grupului organizat este indicată de durata existenţei acestui

grup în timp. Durata poate consta din timpul ce s-a scurs de la formareagrupului până la săvârşirea primei infracţiuni din numărul celor plănuite demembrii grupului. Ea poate consta, de asemenea, din durata de timp, în caremembrii grupului au săvârşit infracţiuni.

3. Pe lângă criteriul de timp, gradul înalt de coordonare şi statornicie alegăturilor dintre membrii grupului criminal poate fi indicat de existenţa unuiplan bine determinat de activitate infracţională, cu desemnarea rolurilor şifuncţiilor membrilor grupului, a unor acte şi operaţiuni concrete.

4. Totodată, statornicia relaţiilor dintre membrii grupului, la rândul său,exprimă nu doar gradul înalt de coordonare a acţiunilor şi comportării lor, darşi caracterul retras, nivelul de izolare de societate al acestei formaţiuniinfracţionale (cu regulile sale de comunicare, de subordonare, disciplină etc.).

5. Criteriul statorniciei, de obicei, presupune intenţia membrilor grupuluicriminal organizat de a săvârşi nu doar o singură infracţiune, ci mai multe (deexemplu, grupul criminal organizat s-a format cu scopul de a ataca sistematicgrupurile de turişti din zona de odihnă etc.). Totodată, statornicia grupuluicriminal organizat poate să se manifeste prin acţiunile multiple de organizare,plănuire şi pregătire detaliată a unei infracţiuni.

6. Din cele explicate rezultă că fiecare persoană ce intră în grupulcriminal organizat nu este un simplu participant la acest grup, ci membru algrupului, indiferent de locul şi funcţiile ce i-au fost încredinţate în cadruldesfăşurării planului de activitate criminală. Aceste concluzii rezultă şi dinfaptul că legea nu limitează participarea la grupul organizat doar prin acţiunide autorat sau coautorat, cum este cazul participaţiei simple sau complexe.

7. Membrii de rând ai grupului criminal organizat pot să nu ştie de uneleinfracţiuni concrete, săvârşite de alţi membri ai acestui grup. În asemeneasituaţii ei vor purta răspundere penală doar pentru participarea în grupulcriminal organizat şi pentru faptele lor personale, săvârşite de ei întruexecutarea planului activităţii criminale a grupului organizat, conformarticolelor respective ale părţii speciale a CP.

8. Sustragere săvârşită de către un grup de persoane se consideră săvârşirea acţiunilorla care au participat două sau mai multe persoane care s-au înţeles, înprealabil sau ocazional, să săvârşească în comun infracţiunea şi care auparticipat nemijlocit la realizarea ei. Această formă de participare încadreazăşi acţiunile persoanelor care fac parte din grupul criminal, deşi nu auparticipat nemijlocit la sustragerea averii, însă până la săvârşireasustragerii, în procesul înţelegerii prealabile dintre participanţii grupului, a

avut loc repartizarea de comun acord a rolurilor: unii stau la pândă lângă loculsăvârşirii infracţiunii, alţii ameninţă cu aplicarea violenţei, percheziţioneazăvictima, au o atitudine ce le demonstrează victimelor că orice rezistenţă nu arenici un rost etc. (p.18 din HP CSJ nr.5 din 6.07.1992 Cu privire la practica judiciară înprocesele penale despre sustragerea averii proprietarului).

9. Însuşi faptul instruirii grupului criminal organizat, dacă acesta nu esteprevăzut de partea specială a CP, conduce la răspundere penală pentru pregătireaîn vederea săvârşirii acelor infracţiuni, în care scop a şi fost creat acestgrup criminal (art.26 CP).

10. Săvârşirea infracţiunii de către un grup organizat serveşte pentru multecomponenţe de infracţiune prevăzute în partea specială a CP drept criteriicalificative (deosebit de agravante): furtul (art.186, alin.3, lit.b), jaful(art.187, alin.3, lit.b), tâlhăria (art.188, alin.3, lit.b), escrocheria(art.190, alin.3) etc.

11. În cazul săvârşirii de către un grup criminal organizat a uneiinfracţiuni care în partea specială a CP nu cuprinde - nici în conţinutul debază şi nici în cel calificativ (agravat) - indicele săvârşirii infracţiunii decătre un grup organizat, faptul săvârşirii infracţiunii de către un gruporganizat se va considera circumstanţă agravantă la numirea pedepsei, conformart.77, alin.1 CP.

Articolul 47. ORGANIZAŢIA (ASOCIAŢIA) CRIMINALĂ(1) Se consideră organizaţie (asociaţie) criminală o reuniune de grupuri criminale organizate

într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei şistructurile ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a intenţiilor criminale aleorganizaţiei în scopul de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice şijuridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de intereseeconomice, financiare sau politice.

(2) Infracţiunea se consideră săvârşită de o organizaţie criminală dacă a fost comisă de unmembru al acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este membru al organizaţiei respective,la însărcinarea acesteia.

(3) Organizator sau conducător al organizaţiei criminale se consideră persoana care a creatorganizaţia criminală sau o dirijează.

(4) Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toateinfracţiunile săvârşite de această organizaţie.

(5) Membrul organizaţiei criminale poartă răspundere penală numai pentru infracţiunile la acăror pregătire sau săvârşire a participat.

(6) Membrul organizaţiei criminale poate fi liberat de răspundere penală în cazul în care adeclarat benevol despre existenţa organizaţiei criminale şi a ajutat la descoperirea infracţiunilorsăvârşite de ea ori a contribuit la demascarea organizatorilor, a conducătorilor sau a membrilororganizaţiei respective.

1. Prevederile alin.1 art.47 CP reglementează noţiunea de organizaţie(asociaţie) criminală. Pentru existenţa unei organizaţii (asociaţii) criminaletrebuie să fie întrunite câteva condiţii prevăzute expres de legea penală.

2. Organizaţia (asociaţia) criminală constituie o reuniune de grupuricriminale organizate într-o comunitate stabilă. Ea poate fi constituită din douăsau mai multe grupuri criminale. Noţiunea de grup criminal este comentată laart.46 CP. Comunitatea stabilă a acestor grupuri criminale, în afară destatornicie, se caracterizează printr-un grad sporit de coordonare a activităţiimembrilor ei, în vederea realizării scopurilor iniţiale: de a influenţa

activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau dea o controla, în alte forme, în vederea obţinerii de avantaje şi a realizării deinterese economice, financiare sau politice.

3. Activitatea organizaţiei (asociaţiei) criminale se întemeiază pediviziune, între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor deadministrare, asigurare şi executare a intenţiilor sale criminale.

4. Organizaţiile (asociaţiile) criminale pot lua diferite forme: constituitedin infractori de "profesie", societăţile, asociaţiile şi organizaţiilecriminale se constituie sub denumiri legale în scopul obţinerii unor profiturimaxime şi vizează domenii ori sectoare, ramuri rentabile, comerţ, industrieelectronică, sistem bancar-valutar etc.

5. Societăţile, organizaţiile şi asociaţiile criminale implică un înalt gradde organizare interioară, în cadrul acestora fiind selectate numai persoaneprofesioniste, cu bună pregătire, rezistente la eforturi de orice fel şicapabile să folosească tehnica modernă din dotare (automobile, nave, aeronave,arme etc.).

6. Persoanele selecţionate de societăţile, organizaţiile şi asociaţiilecriminale, înfiinţate sub denumiri de instituţii de învăţământ, firmeindustriale şi comerciale, fundaţii etc., ocupă funcţii înalte în lumea deafaceri şi în aparatul de stat şi se folosesc de situaţia şi influenţa lorpolitică şi economică în scopuri criminale.

Dotaţi cu mijloace şi tehnologii moderne, membrii acestor societăţi şiorganizaţii criminale pot duce o dublă existenţă: pe de o parte, una legală şicu un anumit loc în societate, iar pe de altă parte - una ascunsă, nelegală,criminală.

7. Organizate în scopuri infracţionale, sub denumiri de firme comerciale,industriale etc., şi conduse de persoane care ocupă funcţii înalte în societateşi în viaţa publică, organizaţiile criminale dispun de servicii de informaţii,de mijloace şi tehnici moderne de culegere şi prelucrare a datelor şiinformaţiilor, precum şi de sisteme adecvate de conspirativitate.

8. Având un înalt grad de organizare şi dispunând de un sistem deconspirativitate adecvat activităţii criminale la nivel naţional şiinternaţional, organizaţiile criminale recurg la acţiuni majore deosebite şivariate, ce implică manipularea, corupţia etc., inclusiv coruperea şi atragereaunor funcţionari guvernamentali.

9. Organizaţiile criminale au diverse direcţii de activitate: traficul şicomerţul cu stupefiante, organizarea şi desfăşurarea unor afaceri comerciale şiindustriale în plan naţional şi internaţional, iniţierea, organizarea şidesfăşurarea unor lovituri asupra depozitelor de valori şi asupra instituţiilorbancare; desfăşurarea traficului de valori şi valută, elaborarea unor scenariipentru ocuparea posturilor în viaţa economică şi politică a societăţii prinmetode şi mijloace adecvate, inclusiv manipularea alegerilor etc.

10. Infracţiunea se consideră săvârşită de o organizaţie criminală dacă afost comisă de un membru al acesteia în interesul organizaţiei sau de o persoanăcare nu este membru al organizaţiei respective, la însărcinarea acesteia(art.47, alin.2 CP). Această prevedere legală se explică prin caracterulînchegat, bine organizat şi prin coordonarea strictă a activităţilor membrilororganizaţiei criminale.

11. Săvârşirea infracţiunii de către membrii organizaţiei criminale sau îninteresul unei organizaţii criminale nu se consideră circumstanţă agravantă,conform art.77 CP, însă, bazându-ne pe faptul că pedeapsa pentru acesteinfracţiuni este sporită şi este strict reglementată în partea specială a CP (deexemplu, art.151 alin.3 lit.c) CP - vătămarea intenţionată gravă a integrităţiicorporale sau a sănătăţii, art.187 alin.3 lit.b) CP - jaful etc.), ea seechivalează cu o circumstanţă agravantă.

12. Spre deosebire de membrii organizaţiei criminale, care poartă răspunderepenală numai pentru infracţiunile la a căror pregătire sau săvârşire auparticipat (art.47 alin.5), organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminalepoartă răspundere pentru toate infracţiunile săvârşite de această organizaţie(art.47 alin.4 CP). Această prevedere legală este aplicabilă chiar şi în cazulîn care organizatorul sau conducătorul organizaţiei criminale nu ştia despresăvârşirea acestei infracţiuni, cu condiţia ca membrii organizaţiei criminale săfi acţionat în vederea realizării scopurilor propuse de organizaţia criminală.

13. Organizator sau conducător al organizaţiei criminale se considerăpersoana care a creat organizaţia criminală sau o dirijează (art.47 alin.3 CP).Acţiunile organizatorului pot consta în recrutarea membrilor sau a organizaţieicriminale, în întocmirea planului săvârşirii infracţiunilor, în împărţirearolurilor între membrii organizaţiei criminale, în coordonarea acţiunilorparticipanţilor nemijlocit la locul săvârşirii infracţiunii sau de la distanţă,de exemplu, prin intermediul mijloacelor tehnice: telefon, poştă electronică,fax, poştă etc.

14. Membrul organizaţiei criminale poate fi liberat de răspundere penală încazul în care a declarat benevol despre existenţa organizaţiei criminale şi aajutat la descoperirea infracţiunilor săvârşite de ea ori a contribuit lademascarea organizatorilor, a conducătorilor sau a membrilor organizaţieirespective (art.47 alin.6 CP). Această prevedere legală este o expresie apoliticii penale în combaterea criminalităţii organizate pe toate căile legaleşi recunoscute atât de legislaţia naţională, cât şi de cea internaţională.Contribuţia membrului organizaţiei criminale la descoperirea infracţiunilororganizate se consideră circumstanţă atenuantă (art.76 lit.h) din CP). Ţinândcont de aceasta, legislatorul a prevăzut circumstanţa dată ca pe o formă expresăde liberare de răspunderea penală, suplimentar la cele reglementate în cap.VI alpărţii generale a CP.

Articolul 48. EXCES DE AUTORSe consideră exces de autor săvârşirea de către autor a unor acţiuni infracţionale care nu au

fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi. Pentru excesul de autor, ceilalţi participanţi nu suntpasibili de răspundere penală.

1. Excesul de autor este o formă specifică de săvârşire a infracţiunii decătre unul sau mai mulţi participanţi şi constă în faptul că el (ei) săvârşescactivităţi infracţionale care nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţiparticipanţi.

2. Excesul de autor are particularităţi specifice: există ca instituţie dedrept penal doar în cazul participaţiei penale, adică atunci când la săvârşireaunei infracţiuni intenţionate au participat două sau mai multe persoane. Numaiîn cazul participaţiei penale şi în urma unei înţelegeri dintre participanţieste rezonabil să vorbim despre cazurile de săvârşire de către autor a unoracţiuni infracţionale care nu au fost cuprinse de intenţia celorlalţi

participanţi. În astfel de cazuri suntem în prezenţa unei situaţii în care unuldin autori, prin acţiunile sale, este vădit în afara limitelor înţelegeriiprealabile, săvârşind acte infracţionale suplimentare, care nu pot fiincriminate celorlalţi infractori-participanţi, deoarece ele nu au fost cuprinsede intenţia celorlalţi participanţi, şi aceşti participanţi nu au susţinutactele respective şi nu au aderat la ele.

3. Dacă un grup de persoane, în urma înţelegerii prealabile, a avut dreptintenţie săvârşirea unui furt sau a unui jaf, iar unul dintre participanţi aaplicat sau a ameninţat să aplice violenţa periculoasă pentru viaţa şi sănătateavictimei, acţiunile acestuia vor fi încadrate în infracţiunea de tâlhărie, iaracţiunile celorlalţi participanţi vor fi încadrate drept furt sau jaf, cucondiţia că ele nu au contribuit nemijlocit la aplicarea violenţei sau nu s-aufolosit de acţiuni violente pentru a-şi însuşi averea victimei (p.18 din HP CSJnr.5 din 6.07.1992 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea averiiproprietarului).

4. Persoanele care au participat împreună la săvârşirea infracţiunii nu vorrăspunde pentru acţiunile unuia dintre participanţi, care a mai săvârşit o faptăneprevăzută în înţelegerea prealabilă dintre participanţi şi fără contribuţialor.

5. Persoana care a cauzat victimei, în timpul unui atentat concomitent almai multor persoane, o daună mai mică decât consecinţele infracţionale maigrave, survenite ca urmare a acţiunilor altor participanţi la infracţiune, poatefi considerată coautor la infracţiunea cu consecinţe infracţionale mai gravedoar în cazul în care ea a avut intenţia atingerii acestor consecinţe mai grave.

Articolul 49. FAVORIZAREAFavorizarea infractorului, precum şi tăinuirea mijloacelor sau instrumentelor de săvârşire a

infracţiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor dobândite pe cale criminală atrag răspundereapenală, în condiţiile art.323, numai în cazul în care nu au fost promise din timp.

1. Art.49 CP reglementează favorizarea nepromisă dinainte, ea fiind una dinformele implicării în infracţiune, adică o asemenea activitate intenţionată,care ajută un infractor, fără o înţelegere stabilită dinainte sau în timpulsăvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală,judecata sau executarea pedepsei, ori pentru a-i asigura infractorului folosulsau produsul infracţiunii, cum ar fi tăinuirea mijloacelor sau a instrumentelorde săvârşire a infracţiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor dobândite pecale criminală.

2. Noţiunea de infractor în sensul art.49 CP cuprinde atât autorulinfracţiunii, cât şi pe ceilalţi participanţi la infracţiune, indicaţi în art.42CP, cum ar fi instigatorul, organizatorul sau complicele.

3. Elementul material al favorizării constă în acţiunea de a da ajutor unuiinfractor, fie pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală, judecata sauexecutarea pedepsei, fie pentru a asigura infractorului folosul sau produsulinfracţiunii. Un simplu ajutor dat unui infractor, prin care nu se urmăreşteîngreuierea sau zădărnicirea urmăririi penale, a judecăţii sau executareapedepsei, şi nici scopul de a i se asigura infractorului folosul sau produsulinfracţiunii, nu constituie elementul material al favorizării (de exemplu,simplul fapt de a trata un infractor bolnav nu constituie infracţiune defavorizare, dacă acestea nu sunt făcute pentru a îngreuia sau zădărniciînfăptuirea justiţiei etc.).

4. Favorizarea poate fi săvârşită numai prin acţiuni. Prin inacţiuni poatefi săvârşită doar nedenunţarea, însă ţinând cont de faptul că nedenunţarea prinnoua legislaţie penală a fost decriminalizată, nu mai poate fi vorba desăvârşirea infracţiunii în împrejurările indicate. Răspunderea pentru inacţiuneeste posibilă doar atunci când în obligaţiunile unei persoane intră împiedicareasurvenirii unor consecinţe infracţionale (de exemplu, obligaţiuni impuse prinlege sau alte acte normative, din obligaţiuni asumate în urma încheierii unuicontract sau de serviciu etc.). Însă în acest caz nu suntem în prezenţa uneifavorizări, în sensul art.49, 323 CP, ci a unei complicităţi la infracţiune (deexemplu, paznicul de la un depozit vede că un infractor pătrunde în depozit, darnu întreprinde nici o măsură de curmare sau împiedicare a infracţiunii) sau înprezenţa unei infracţiuni distincte (de exemplu, abuzul de serviciu etc.).

5. Prin ajutor dat pentru a îngreuia sau zădărnici urmărirea penală se înţelege ajutorulacordat infractorului în intervalul de timp încadrat în perioada de lasăvârşirea infracţiunii până la trimiterea lui în judecată, pentru întârziereasau eludarea urmăririi penale ori pentru sustragerea infractorului de laurmărirea penală.

6. Ajutorul dat unui infractor pentru a îngreuia sau zădărnici judecata presupune atâtîntârzierea sau împiedicarea efectuării actelor de procedură penală, deadministrare a probelor în faza de judecată în prima instanţă sau în căile deatac, cât şi sustragerea infractorului de la judecată, atunci când prezenţa luieste obligatorie sau când s-a emis un mandat de arest preventiv.

7. Ajutorul dat unui infractor pentru a îngreuia sau zădărnici executareapedepsei priveşte în primul rând sustragerea acestuia de la executarea pedepseicu închisoarea sau de la plata amenzii la care a fost condamnat printr-osentinţă definitivă.

8. Favorizarea infractorului poate fi efectuată prin ascundereainfractorului, indiferent de termen, prin acordare de locuinţe, haine, alimente,documente, mijloace de transport, grimare etc.

9. Favorizatorul poate impune obstacole în descoperirea probelor printăinuirea mijloacelor sau a instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, prinschimbarea formei sau a conţinutului sau distrugerea lor, prin tăinuirea înascunzători a armelor infracţiunii, mijloacelor sau instrumentelor cu ajutorulcărora a fost săvârşită infracţiunea.

10. Prin tăinuire a urmelor infracţiunii se înţelege distrugerea, schimbarea formeisau a conţinutului urmelor infracţiunii lăsate de mâini (de exemplu, amprente),picioare sau de alte părţi ale corpului infractorului, a urmelor lăsate demijloacele sau instrumentele infracţiunii la faţa locului, pe haineleinfractorului sau ale jertfei sau pe alte obiecte (de exemplu, urme de sânge, devopsea etc.).

11. Prin tăinuire a obiectelor dobândite pe cale criminală se înţelege procurarea,păstrarea sau distrugerea banilor, obiectelor şi a altor valori sau mijloacedobândite de terţe persoane în urma săvârşirii infracţiunii.

12. O condiţie esenţială a favorizării constă în faptul ca ajutorul acordatunui infractor să nu fie o aducere la îndeplinire a unei înţelegeri anterioare,intervenite înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii de către infractor.Promisiunea dinainte de favorizare a infractorului, de tăinuire a mijloacelorsau a instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, a urmelor acesteia sau aobiectelor dobândite pe cale criminală ori promisiunea din timp de procurare sau

vindere a unor atare obiecte nu constituie acte de favorizare în sensul art.49CP, ci acte de complicitate, conform art.42 alin.5 CP.

13. Din punctul de vedere al laturii subiective, favorizarea se săvârşeştecu intenţie. Există intenţie în cazul în care făptuitorul ştia că s-a săvârşit oinfracţiune şi că dă ajutor unui infractor, a conştientizat (a prevăzut) că prinacest ajutor s-ar putea îngreuia sau zădărnici urmărirea penală, judecata sauexecutarea pedepsei, ori i-ar asigura infractorului folosul sau produsulinfracţiunii: tăinuirea mijloacelor sau a instrumentelor de săvârşire ainfracţiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor dobândite pe cale criminalăşi, prin acţiunea sa, creează o stare de pericol pentru înfăptuirea justiţiei,rezultat pe care îl urmăreşte sau îl acceptă.

14. Favorizarea are loc numai în condiţiile prevăzute în art.323 CP.Favorizarea dinainte nepromisă se referă doar la infracţiunile grave, deosebitde grave sau excepţional de grave. Favorizarea infracţiunilor uşoare şi maipuţin grave nu implică răspunderea penală. Categoriile infracţiunilor suntreglementate în art.16 CP.

15. Nu sunt pasibili de răspundere penală pentru favorizarea infracţiuniisoţul (soţia) şi rudele apropiate ale persoanei care a săvârşit infracţiunea.Rude apropiate ale persoanei care a săvârşit infracţiunea sunt consideraţipărinţii, copiii, înfietorii, copiii înfiaţi, fraţii şi surorile drepte,bunicul, bunica şi nepoţii (art.134 CP).

CAPITOLUL VRĂSPUNDEREA PENALĂ

Articolul 50. RĂSPUNDEREA PENALĂSe consideră răspundere penală condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracţionale şi

a persoanelor care le-au săvârşit, condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrângereprevăzute de lege.

1. Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune contrarăprevederilor normelor juridice, săvârşită de o persoană cu capacitate derăspundere pentru faptele sale, adică în încălcarea prevederilor normelorjuridice. Ea atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate.

2. Dintr-o perspectivă mai largă se poate aprecia că răspunderea juridicăeste o expresie specifică a ideii de responsabilitate socială în conformitate cucare fiecare om trebuie să îşi asume şi să suporte consecinţele faptelor sale.Răspunderea indivizilor pentru comportamentele lor poate avea forme diverse:politică, morală, religioasă, culturală, juridică. În cazul răspunderii juridicese pot remarca o serie de caracteristici conferite de specificul dreptului, alnormelor şi sancţiunilor juridice, de faptul că implică, în diverse grade,constrângerea statală.

3. Existenţa fenomenului infracţional demonstrează, însă, că unii membri aisocietăţii încalcă legea penală prin săvârşirea unor infracţiuni, caz în carerealizarea ordinii de drept penal este posibilă numai prin constrângere, prinaplicarea sancţiunilor de drept penal care se realizează în cadrul răspunderiijuridice penale.

4. Înfăptuirea ordinii de drept penal prin aplicarea constrângerii penale nuse face direct, pe loc, imediat după săvârşirea faptei şi încălcarea normeipenale, ci indirect, nemijlocit, prin intermediul răspunderii penale, adică princonstatarea existenţei elementelor răspunderii penale şi aplicarea sancţiunilorlegale.

5. Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice care constă,conform art.50 CP, în condamnarea publică, în numele legii, a faptelorinfracţionale şi a persoanelor care le-au săvârşit, condamnare ce poate fiprecedată de măsurile de constrângere prevăzute de lege.

Condamnarea publică constă în faptul că şedinţele de judecată în cauzelepenale sunt deschise, la ele are acces publicul şi sentinţa (hotărârea) decondamnare totdeauna se pronunţă public, chiar dacă în unele cauze şedinţelejudiciare au fost secrete.

Tragerea la răspundere penală a infractorului se poate face doar de cătreorganele de stat competente şi în strictă conformitate cu prevederilelegislaţiei în vigoare, iar sentinţele (hotărârile) de condamnare suntpronunţate în numele legii.

Fapte infracţionale sunt acelea care întrunesc condiţiile prevăzute înart.14 CP, adică acţiuni (inacţiuni) prejudiciabile, prevăzute de legea penală,săvârşite cu vinovăţie şi pasibile de pedeapsă penală.

Categoriile de persoane care pot fi trase la răspunderea penală suntreglementate în art.21 CP, ele putând fi atât persoane fizice, cât şi persoanejuridice, în cazurile reglementate de art.21 alin.3 şi 4 CP.

Măsurile de constrângere, în sensul art.50 CP, sunt: arestul preventiv(art.185 CPP), sechestrarea sau confiscarea specială (art.106 CP), reţinerea(art.165 CPP), măsurile de constrângere cu caracter medical (art.99-103 CP),măsurile de constrângere cu caracter educativ (art.104 CP) etc.

6. În sens restrâns, prin răspundere penală se înţelege obligaţiunea uneipersoane de a suporta o sancţiune penală din cauză că a săvârşit o infracţiune.Răspunderea penală nu este un element al infracţiunii, ci este efectul,consecinţa acesteia.

7. În sens larg, prin răspundere penală se înţelege nu numai obligaţiunea celuicare a săvârşit o infracţiune de a suporta o sancţiune, ci şi dreptul de aaplica o sancţiune penală, drept ce aparţine statului, care-l exercită prinorganele sale specializate. În această accepţiune răspunderea penală se apropieîn mare măsură de conţinutul raportului juridic penal. Răspunderea penală nu seconfundă însă cu raportul juridic penal în cadrul căruia, fără îndoială, ea serealizează.

8. Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, există din momentulsăvârşirii infracţiunii şi constă în obligaţiunea infractorului de a suportaconsecinţele săvârşirii ei. Tragerea efectivă la răspundere se realizează încadrul raportului procesual penal în scopul apărării ordinii de drept împotrivainfracţiunilor. Individualizarea constă în activitatea de stabilire arăspunderii penale şi de aplicare a sancţiunilor prevăzute pentru fiecareinfracţiune atât în mod abstract (legal), cat şi în mod concret (judiciar).Pentru realizarea acesteia, sistemul sancţiunilor din CP (art.62-74), precum şireglementarea aplicării lor, urmăreşte combaterea raţională şi eficientă ainfracţiunilor prin posibilitatea adaptării acestui sistem în funcţie departicularităţile fiecărui infractor şi de gravitatea fiecărei infracţiuni.

9. Răspunderea penală constituie o consecinţă inevitabilă a săvârşiriiinfracţiunii. Realizarea răspunderii penale, adică condamnarea publică de cătrestat a faptei prejudiciabile săvârşite şi a infractorului, este exprimată înhotărârea de condamnare şi de aplicare a pedepsei penale corespunzătoare.

10. În cazurile prevăzute de art.54 CP (liberarea de răspundere penală aminorilor), art.55 CP (liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundereadministrativă), art.56 CP (liberarea de răspundere penală în legătură curenunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii), art.57 CP (liberarea derăspundere penală în legătură cu căinţa activă), art.58 CP (liberarea derăspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei), art.59 CP (liberareacondiţionată de răspundere penală) şi art.60 CP (prescripţia tragerii larăspundere penală) infractorul care a săvârşit infracţiunea poate fi liberattotuşi de răspundere penală. Pornind de la cele menţionate, aceste liberări potfi efectuate numai până la pronunţarea sentinţei de condamnare, deoarece dupăpronunţarea ei poate fi vorba numai de liberarea de pedeapsa penală, pentru căla acest moment ultima este deja realizată.

11. Noţiunea şi esenţa răspunderii penale sunt legate nemijlocit de noţiuneaşi esenţa relaţiilor juridico-penale, dar nicidecum nu coincid. Bineînţeles,răspunderea penală poate fi realizată numai în cadrul naşterii relaţiilorjuridico-penale. Emiterea legii penale care prevede răspunderea penală pentrusăvârşirea uneia sau altei fapte prejudiciabile nu generează nici o relaţiejuridico-penală. Numai din momentul săvârşirii de către o persoană a uneiinfracţiuni concrete, statului îi aparţine dreptul şi obligaţiunea de a-i aplicaacestei persoane măsuri de condamnare şi constrângere, care alcătuiescconţinutul răspunderii penale. Funcţiile statului de tragere la răspunderepenală a persoanei care a săvârşit infracţiunea le exercită organele de urmărirepenală, procuratura, precum şi instanţele de judecată.

Articolul 51. TEMEIUL RĂSPUNDERII PENALE(1) Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârşită, iar componenţa

infracţiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale.(2) Răspunderii penale este supusă numai persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii

prevăzute de legea penală.1. Art.51 alin.1 CP reglementează temeiurile de bază ale răspunderii penale:

temeiul real şi cel juridic. Temeiul real al răspunderii penale îl constituiefapta prejudiciabilă săvârşită. Temeiul juridic al răspunderii penale îlconstituie componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală.

2. Temeiul real al răspunderii penale este un fapt juridic prescris, anume comitereaunei infracţiuni. Acest punct de vedere se desprinde, în mod implicit, şi dincelelalte dispoziţii din partea generală şi din partea specială a CP, şi dindispoziţiile de procedură penală. Explicaţia admiterii acestui temei constă înfaptul că infracţiunea, fiind o faptă gravă, creează o stare de prejudiciu, iarrăspunderea penală prin aplicare de pedepse, uneori deosebit de severe (cumeste, de exemplu, detenţiunea pe viaţă sau închisoarea pe termen lung), sau aunor măsuri de constrângere penală sau procedurală (de exemplu, măsurile deconstrângere cu caracter medical sau educativ (art.99-104 CP etc.), sau arestulpreventiv, reţinerea etc., are menirea să prevină astfel de fapte. Acolo unde nuexistă infracţiune, adică pericol social sau o stare de prejudiciu, nu poate şinici nu trebuie să existe răspundere penală, pedeapsă sau măsuri deconstrângere, adică detenţiunea pe viaţă sau închisoarea, măsurile deconstrângere penală sau procedurale etc.

Răspunderea penală fără infracţiune ar fi o răzbunare ori un lucru arbitrar,ilegal şi fără rost.

3. Temeiul juridic al răspunderii penale îl constituie componenţainfracţiunii (a se vedea comentariul la art.52 CP), componenţă prin care sestabileşte gradul de prejudiciabilitate al infracţiunii. Conform art.15 CP,anume semnele ce caracterizează elementele infracţiunii (componenţa deinfracţiune): obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivădetermină gradul prejudiciabil al infracţiunii.

4. La determinarea gradului prejudiciabil al infracţiunii săvârşite estenecesar să fie luat în consideraţie cumulul de circumstanţe în care a fost comisactul criminal concret: forma vinovăţiei, motivele, metoda, împrejurările şistadiul de săvârşire a infracţiunii, gravitatea consecinţelor ei etc.

5. Elementele şi semnele componenţei de infracţiune sunt reglementate înart.17-22 CP (intenţia, imprudenţa, subiectul infracţiunii, vârsta,responsabilitatea etc.) şi în alte articole ale părţii generale şi ale celeispeciale ale CP. În lipsa a cel puţin unui element sau semn principal alcomponenţei de infracţiune, temeiul juridic al răspunderii penale lipseşte.

6. Persoana care, conform raportului de expertiză judiciară psihiatrică,după nivelul său de dezvoltare intelectuală şi psihologică corespunde vârstei de14 ani, nu poate fi subiect al infracţiunii prevăzute de art.172.

7. Conform art.51 alin.2 CP, este supusă răspunderii penale numai persoanavinovată de săvârşirea infracţiunii prevăzute de legea penală. În conformitatecu aceste prevederi legale, răspunderea penală şi obligaţiunea de a suportapedeapsa sau de a răspunde penal trebuie să se facă în strictă conformitate culegea penală, adică numai în cazurile şi în limitele indicate de legea penală.Numai legea penală arată când există răspunderea penală (când s-a săvârşit oinfracţiune) şi când organele judiciare pot trage persoana la răspundere penală.

8. Legea penală mai prevede că, în anumite cazuri, răspunderea penală poatefi agravată (de exemplu, în cazul existenţei circumstanţelor agravante, art.77CP, recidivei, art.82 CP etc.) sau poate fi atenuată (de exemplu, în cazulexistenţei circumstanţelor atenuante, art.76 CP etc.). Situaţia este similară încazul înlăturării răspunderii penale, care se poate face numai în limiteleprevăzute de lege (de exemplu, amnistia - art.107 CP, graţierea - art.108 CPetc.).

9. Răspunderea penală revine totdeauna unei persoane. Din acest punct devedere, în art.51 alin.2 CP se prevede că răspunde penal doar acela care asăvârşit fapta infracţională, doar acela care este vinovat de săvârşirea ei.

Articolul 52. COMPONENŢA INFRACŢIUNII(1) Se consideră componenţă a infracţiunii totalitatea semnelor obiective şi subiective, stabilite

de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă.(2) Componenţa infracţiunii reprezintă baza juridică pentru calificarea infracţiunii potrivit unui

articol concret din prezentul cod.1. Art.52 alin.1 CP reglementează componenţa de infracţiune ca bază juridică

pentru calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret din CP. Componenţade infracţiune constă din totalitatea semnelor obiective şi a celor subiective,stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiuneconcretă.

Componenţa de infracţiune se formează din patru grupe de semne cecaracterizează cele patru elemente ale infracţiunii, dintre care două obiective:obiectul şi latura obiectivă, şi două subiective: subiectul şi laturasubiectivă.

2. Obiectul infracţiunii constă în valorile şi relaţiile sociale împotriva cărorasunt îndreptate faptele care constituie elementul material al infracţiunii şicare sunt vătămate sau puse în pericol prin săvârşirea acestora. Obiectulinfracţiunii, conform art.2 CP, îl constituie persoana, drepturile şilibertăţile acesteia, proprietatea, mediul, orânduirea constituţională,suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a RM, pacea şisecuritatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept. Comentariul desfăşuratal obiectului infracţiunii se dă în capitolele şi articolele concrete din parteaspecială a CP (de exemplu, obiectul infracţiunilor din cap.I al părţii specialea CP îl constituie pacea şi securitatea omenirii, cel al infracţiunilorincriminate de cap.II este viaţa şi sănătatea persoanei etc.).

Fiecare din grupurile de infracţiuni reglementate de partea specială a CP seclasifică în capitole după obiectul generic (de grup): securitatea publică şiordinea publică în cap.XIII, autoritatea publică şi securitatea de stat încap.XVII etc.

3. O mare parte din infracţiuni au un obiect material, care constă înobiectele, lucrurile, bunurile sau corpul persoanei faţă de care sau împotrivacăreia a fost îndreptată acţiunea sau inacţiunea criminală (de exemplu, obiectulmaterial al infracţiunii de omor intenţionat (art.145 CP) îl constituie corpulpersoanei, cel al infracţiunii de furt (art.186 CP) - bunurile altei persoaneetc.). Nu toate infracţiunile au un obiect material, deoarece nu la oriceinfracţiune valoarea socială ce constituie obiectul juridic este susceptibilă deîncorporare într-un lucru, bun sau persoană. Dintre infracţiunile lipsite deobiect material pot fi menţionate calomnia (art.170 CP), denunţarea calomnioasă(art.311 CP) etc.

4. Obiectul material nu trebuie confundat cu instrumentul (mijlocul)material de care infractorul s-a folosit ori s-a putut servi la comiterea faptei(de exemplu, o scrisoare de ameninţare folosită pentru a şantaja sau alta pentrua da sfaturi cum să fie săvârşită infracţiunea, ranga cu care a fost spartă uşaîn timpul furtului etc.).

5. Latura obiectivă a infracţiunii constă din totalitatea condiţiilor privitoarela actul de conduită, cerute de lege pentru existenţa infracţiunii. Semneleprincipale ale ei sunt: acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, prevăzută delegea penală, urmarea sau rezultatul prejudiciabil şi raportul de cauzalitatedintre acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, şiurmarea sau rezultatul prejudiciabil al infracţiunii. Prin acţiune se înţelegeactivitatea fizică, comportarea umană activă, interzisă şi descrisă prin textulincriminator al infracţiunii. Prin acţiune se săvârşesc majoritateainfracţiunilor, cum ar fi omorul intenţionat (art.145 CP), jaful (art.187 CP)etc.

6. Prin inacţiune se înţelege rămânerea în inactivitate, pasivitatea.Infractorul se abţine să acţioneze în sensul îndeplinirii unei obligaţiuni deserviciu sau civice, impuse prin lege, alte acte normative sau care decurg dincontracte etc. Prin inacţiune se săvârşesc astfel de infracţiuni ca lăsarea înprimejdie (art.163 CP), neglijenţa criminală faţă de paza bunurilorproprietarului (art.200 CP), refuzul sau eschivarea martorului ori a părţiivătămate de a face declaraţii (art.313 CP) etc.

7. Din punct de vedere fizic, urmarea sau rezultatul este o modificare pecare acţiunea sau inacţiunea incriminată a produs-o în lumea obiectivă, externă.

În cazul infracţiunilor formale urmarea constă într-o stare de pericol care,fiind subînţeleasă, nu este menţionată, adeseori, în textul incriminator. Nuexistă infracţiune care să nu producă un rezultat, pentru că orice infracţiuneaduce atingere unei valori sociale ocrotite de legea penală şi pentru că, în modobligatoriu, orice atingere se concretizează într-o anumită acţiune sauinacţiune care, tocmai din cauză că loveşte într-o valoare pe care legea oapără, este prejudiciabilă, socialmente periculoasă. Obligativitatea existenţeiunui rezultat, a unei urmări e determinată implicit de dispoziţiile art.17, 18CP, care, definind formele şi modalităţile vinovăţiei, arată că acestea constauîn prevederea sau lipsa de prevedere a rezultatului, a urmărilor prejudiciabileale infracţiunii.

8. Semnele secundare ale laturii obiective sunt timpul (art.9 CP), loculsăvârşirii faptei (art.12 CP), modul, metoda, mijloacele, împrejurărilesăvârşirii infracţiunii etc.

9. În accepţiunea art.21 CP, drept subiecţi ai infracţiunii sunt consideratepersoanele fizice responsabile care, la momentul săvârşirii infracţiunii auatins vârsta de 16 ani, precum şi persoanele juridice, cu respectarea anumitorcondiţii prevăzute de alin.3 şi 4 art.21 al CP. Persoanele fizice care au atinsvârsta de 14 ani sunt pasibile de răspundere penală numai pentru săvârşireainfracţiunilor deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi pentruinfracţiunile grave, prevăzute expres de alin.2 art.21 CP. În afară de persoanăfizică şi juridică şi vârstă, ca semn principal al subiectului, este luată înconsideraţie şi responsabilitatea persoanei, reglementată de art.22, 23 CP.

10. În cazul anumitor infracţiuni, pentru existenţa propriu-zisă a fapteipenale sau pentru ca ea să îmbrace o formă calificată, subiectului i se cere,potrivit legii, să îndeplinească, pe lângă condiţiile indicate deja, o condiţiespecială, adică să aibă o calitate specială. Este vorba de un subiect special alinfracţiunii. De exemplu, subiect al infracţiunii de reţinere sau arestareilegală (art.308 CP) poate fi doar persoana care efectuează urmărirea penală;subiect al infracţiunii de trădare de Patrie (art.337 CP) poate fi doar uncetăţean al RM etc.

11. Latura subiectivă constă în totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privirela atitudinea psihică a infractorului faţă de materialitatea faptei săvârşite,pentru ca acea faptă să constituie infracţiune. Semnul principal ce intră înstructura laturii subiective a oricărei infracţiuni este vinovăţia. Vinovăţiapoate fi intenţionată (art.17 CP) sau din imprudenţă (art.18 CP). În cazul unorinfracţiuni se cere existenţa unei duble forme de vinovăţie (art.19 CP). Faptase consideră săvârşită fără vinovăţie doar în cazurile indicate expres în lege(art.20 CP).

12. În cazul anumitor infracţiuni, pentru completarea laturii subiective,prin textele de incriminare ale acestora sunt prevăzute şi alte condiţiireferitoare la scop şi motiv.

13. Prin scop al infracţiunii se înţelege obiectivul urmărit de infractor,prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material alinfracţiunii (de exemplu, scopul infracţiunii de trădare de patrie (art.337 CP)constă în dăunarea pricinuită suveranităţii, inviolabilităţii teritoriale,securităţii de stat şi capacităţii de apărare a RM etc.).

14. Prin motiv al infracţiunii se înţelege impulsul intern din care se naştedecizia infracţională şi, pe cale de consecinţă, punerea în executare adeciziei.

15. Conform art.52 alin.2 CP, componenţa infracţiunii reprezintă bazajuridică pentru calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret din CP.Numai constatarea corectă a componenţei de infracţiune poate sta la bazacalificării concrete a unei fapte conform prevederilor părţii speciale a CP.

CAPITOLUL VILIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ

Articolul 53. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂPersoana care a săvârşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune poate fi

liberată de răspundere penală de către instanţa de judecată în cazurile:a) minorilor;b) tragerii la răspundere administrativă;c) renunţării de bună voie la săvârşirea infracţiunii;d) căinţei active;e) schimbării situaţiei;f) liberării condiţionate;g) prescripţiei de tragere la răspundere penală.1. Ţinând cont de natura juridică a instituţiei răspunderii penale,

legiuitorul a introdus modificări în privinţa modalităţilor ce servesc drepttemei pentru ca persoana care a săvârşit o faptă ce conţine semnele componenţeide infracţiune să poată fi liberată de răspunderea penală, delimitând totodatăaceastă instituţie de instituţia liberării de pedeapsa penală prevăzută încap.IX CP.

2. În esenţa lor, cauzele care înlătură răspunderea penală şi pedeapsapenală sunt instituţii, a căror menire constă în faptul de a nu admite aplicareapedepselor penale în cazurile în care este iraţională aplicarea acestora:caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei săvârşite este redus şi calităţilepersonale ale făptuitorului oferă această posibilitate.

3. Prin liberarea de răspundere penală se prezumă renunţarea din parteastatului la condamnarea şi aplicarea unei pedepse infractorilor în schimbulînlocuirii acesteia prin pedepse de ordin administrativ sau prin aplicarea unormăsuri de siguranţă cu caracter medical şi educativ. Bineînţeles, în majoritateacazurilor nu este obligatorie înlocuirea răspunderii penale prin alte măsuri deconstrângere cu caracter extrapenal.

4. Liberarea de răspundere penală se aplică numai faţă de persoanele înacţiunile cărora sunt prezente elementele constitutive ale unei infracţiuni şise deosebesc de cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, întrucât, însituaţia liberării de răspundere penală infracţiunea se realizează în toatetrăsăturile sale esenţiale, în timp ce în situaţia cauzelor care înlăturăcaracterul penal al faptei infracţiunea nu se realizează prin lipsa unortrăsături esenţiale ale infracţiunii, cum ar fi lipsa gradului prejudiciabil alunei infracţiuni (art.14 alin.2 CP) sau lipsa vinovăţiei în cazul legitimeiapărări (art.36 CP), sau al stării de extremă necesitate (art.38 CP) etc.

5. Prezentul articol conţine şi unele modalităţi de liberare de răspunderepenală, care nu au fost cunoscute legislaţiei penale anterioare, cum ar ficăinţa activă, care a fost prevăzută numai în calitate de circumstanţă atenuantă(alin.8 şi 9 art.37 CP din 1961), liberarea condiţionată de răspundere penală,

care a fost prevăzută numai ca modalitate de liberare de pedeapsa penală (art.43CP din 1961), renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii (art.16 CP din1961), care a fost considerată drept cauză de nepedepsire a activităţiiinfracţionale neconsumate.

Articolul 54. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ A MINORILOR(1) Persoana în vârstă de până la 18 ani care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară

sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală în conformitate cu prevederile proceduriipenale dacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale.

(2) Persoanelor liberate de răspundere penală, în conformitate cu alin.(1), li se pot aplicamăsurile de constrângere cu caracter educativ, prevăzute la art.104.

[Art.54 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]1. Aplicarea liberării de răspundere penală minorilor este posibilă numai în

cazul respectării următoarelor condiţii cumulative:a) infracţiunea trebuie să fie săvârşită pentru prima oară;b) infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă;c) instanţa de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a

individului este posibil fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale.2. Infracţiunea se consideră comisă pentru prima oară, când persoana care nu a

împlinit vârsta de 18 ani a comis în adevăr pentru prima dată o infracţiune, sauîn cazul în care această infracţiune este comisă nu pentru prima dată, dar cucondiţia că pentru infracţiunea anterior săvârşită au trecut termenele deprescripţie pentru tragerea la răspundere penală sau au fost stinseantecedentele penale.

3. Se consideră uşoară sau mai puţin gravă infracţiunea pentru care legea penalăprevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de până la 2 ani sau până la5 ani inclusiv (art.16 CP).

4. Drept condiţii care ar putea servi ca temei de constatare că persoanapoate fi corectată fără a fi supusă răspunderii penale pot fi consideratediverse circumstanţe atenuante ce se referă atât la personalitateainfractorului, cât şi la fapta săvârşită, cum ar fi: căinţa sinceră,autodenunţarea, contribuţia activă la descoperirea infracţiunii, reparareabenevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate şi alteîmprejurări.

5. În corespundere cu prevederile alin.2 al prezentului articol, în cazul încare sunt întrunite condiţiile indicate anterior, faţă de minori pot fi aplicateo serie de măsuri de constrângere cu caracter educativ, prevăzute în parteagenerală (cap.X) şi specificate ca măsuri de siguranţă în art.114.

Articolul 55. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ CU TRAGEREA LA RĂSPUNDEREADMINISTRATIVĂ

(1) Persoana care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate filiberată de răspundere penală şi trasă la răspundere administrativă de către instanţa de judecatădacă s-a constatat că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă răspunderii penale.

(2) Persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu alin.(1) li se pot aplicaurmătoarele sancţiuni administrative:

a) amendă în mărime de până la 150 unităţi convenţionale;b) arest contravenţional de până la 90 de zile.[Art.55 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]1. Esenţa acestui tip de liberare de răspundere penală constă în aceea că

fapta comisă rămâne a fi considerată infracţiune, însă instanţa de judecată, în

condiţiile limitativ prevăzute de lege pentru unele infracţiuni de o gravitateredusă, dispune înlocuirea răspunderii penale cu o altă formă de răspunderejuridică ce atrage aplicarea unor sancţiuni cu caracter administrativ.

2. Drept temei pentru aplicarea acestei modalităţi de înlocuire arăspunderii penale poate servi prezenţa cumulativă a următorilor indici: a)comiterea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave; b) comiterea infracţiuniipentru prima oară; c) constatarea faptului că persoana poate fi corectată fără afi supusă răspunderii penale.

3. Comparativ cu legislaţia anterioară, categoria infracţiunilor pentru carepoate fi dispusă înlocuirea răspunderii penale prin răspundere administrativă afost lărgită, fiind incluse în această categorie infracţiuni pentru comitereacărora pedeapsa maximă nu poate depăşi cinci ani de închisoare, totodată,ţinându-se cont şi de cuantumul prejudiciului produs, precum şi de caracterulprejudiciabil concret al faptei comise, care trebuie să fie evaluat avându-se învedere toate condiţiile concrete de săvârşire, ce se raportează la modulcomiterii faptei, mijloacele, timpul, locul săvârşirii infracţiunii etc.

4. Prin comiterea pentru prima oară a infracţiunii se înţelege fie comitereaîn adevăr pentru prima dată a unei infracţiuni, fie comiterea repetată a uneiinfracţiuni, dar cu condiţia că au expirat termenele de prescripţie de tragerela răspundere penală ori sunt stinse antecedentele penale pentru infracţiuneacomisă anterior ori alte condiţii ce oferă posibilitatea de a stabili că faptanu este comisă în mod repetat.

5. Comiterea din nou a unei infracţiuni, după aplicarea măsurilor deconstrângere cu caracter administrativ, nu atrage după sine apariţia unei stăride repetare, cu toate că instanţa poate să aprecieze negativ o atare situaţie şisă aplice pentru infracţiunea din nou săvârşită o pedeapsă mai aspră.

6. Condiţia ce se referă la posibilitatea corectării persoanei fără a ficondamnată penal are la bază informaţii conform cărora făptuitorul poate ficorectat fără a i se aplica o pedeapsă, cum ar fi atitudinea vinovatului, dincare rezultă că el regretă fapta comisă, atitudine care poate să se manifesteprin căinţă faţă de victimă, prin eforturi depuse pentru a înlătura rezultatulinfracţiunii, prin străduinţa de a acoperi paguba pricinuită, prin atitudineaacestuia faţă de organele judiciare, care constă în recunoaşterea faptei, princolaborarea în vederea descoperirii infracţiunii şi a altor participanţi lainfracţiune.

7. Dacă instanţa de judecată apreciază că sunt îndeplinite condiţiile pentruînlocuirea răspunderii penale, aplică una din sancţiunile cu caracteradministrativ prevăzute în art.55 alin.2 CP:

a) amendă în mărime de până la 150 de unităţi convenţionale;b) arest contravenţional de până la 90 de zile.8. Sancţiunile respective nu reprezintă o pedeapsă penală, de aceea nu atrag

apariţia antecedentelor penale. ARTICOLUL 56. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ ÎN LEGĂTURĂ CU RENUNŢAREA DE

BUNĂ VOIE LA SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII(1) Se consideră renunţare de bună voie la săvârşirea infracţiunii încetarea de către persoană a

pregătirii infracţiunii sau încetarea acţiunilor (inacţiunilor) îndreptate nemijlocit spre săvârşireainfracţiunii, dacă persoana era conştientă de posibilitatea consumării infracţiunii.

(2) Persoana nu poate fi supusă răspunderii penale pentru infracţiune dacă ea, benevol şidefinitiv, a renunţat la ducerea până la capăt a acesteia.

(3) Persoana care a renunţat de bună voie la ducerea infracţiunii până la capăt este supusărăspunderii penale numai în cazul în care fapta săvârşită conţine o altă infracţiune consumată.

(4) Organizatorul şi instigatorul infracţiunii nu se supun răspunderii penale dacă acestepersoane, printr-o înştiinţare la timp a organelor de drept sau prin alte măsuri întreprinse, aupreîntâmpinat ducerea de către autor a infracţiunii până la capăt. Complicele infracţiunii nu sesupune răspunderii penale dacă a întreprins toate măsurile ce depindeau de el pentru apreîntâmpina comiterea infracţiunii.

1. Unii autori au considerat renunţarea de bună voie la săvârşireainfracţiunii drept o cauză care înlătură caracterul penal al infracţiunii înurma dispariţiei intenţiei făptuitorului de a duce până la capăt activitateainfracţională începută. Legislaţia penală română o consideră cauză denepedepsire a tentativei de infracţiune, iar actualul CP atestă această cauză cao modalitate de liberare de răspundere penală. Această cauză este reţinută cândpersoana, pe parcursul executării actelor de pregătire, precum şi al tentativeide infracţiune, renunţă la comiterea în continuare a infracţiunii.

2. Renunţarea este benevolă atunci când făptuitorul, nefiind constrâns de nimenişi de nimic, din proprie voinţă, conştient, dându-şi seama că poate continuaactivitatea infracţională, abandonează executarea începută. Renunţarea nu poatefi considerată voluntară în cazul în care făptuitorul a abandonat executarea dincauza că a întâlnit în calea sa diverse obstacole ce nu pot fi depăşite ori înurma convingerii că mijloacele şi instrumentele pe care le are asupra sa încondiţiile date nu-i permit să ducă infracţiunea la capăt.

3. Renunţarea este considerată definitivă din momentul în care activitateainfracţională a fost întreruptă nu doar temporar, dar pentru totdeauna. Anumedin aceste considerente nu poate fi recunoscută drept renunţare de bună voie lasăvârşirea infracţiunii refuzul persoanei, după primul insucces, la repetareaactelor infracţionale.

4. Renunţarea de bună voie poate avea loc atât pe parcursul actelor depregătire, cât şi al tentativei de infracţiune, înainte ca executarea să se fiterminat. Activitatea din care ar rezulta că făptuitorul a renunţat poate să semanifeste atât prin formă pasivă (renunţarea la executarea următoareloracţiuni), cât şi prin formă activă (distrugerea mijloacelor şi instrumentelor desăvârşire a infracţiunii).

5. Renunţarea de bună voie există numai în cazul în care conduita anterioarăa făptuitorului nu întruneşte trăsăturile altei infracţiuni. Astfel, făptuitorulnu va răspunde, de exemplu, pentru tentativă de omor în caz de renunţare de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii, dar numai pentru urmarea efectiv produsă dacăprin activitatea anterioară se va produce, de exemplu, o vătămare corporalăgravă sau de orice alt grad. Prin HP CSJ nr.38 din 20.12.1999 Cu privire la practicajudiciară în cauzele despre infracţiunile sexuale p.14 s-a stipulat că "refuzul benevol de asăvârşi infracţiunea de viol urmează să fie examinat ca circumstanţă careexclude răspunderea penală pentru aceste infracţiuni. În acest caz persoanapoartă răspundere doar pentru acţiunile săvârşite real şi cu condiţia că eleconţin elementele constitutive ale altei infracţiuni".

6. Motivele care l-au determinat pe făptuitor să renunţe pot fi din cele maidiverse: căinţa, remuşcarea, mila faţă de victimă, teama de pedeapsă, bănuialacă avantajele materiale ce le-ar obţine ar fi prea mici în raport cu risculasumat etc. Însă independent de motivele care au servit ca temei pentru ca

persoana să renunţe la comiterea infracţiunii, persoana nu poate să fie supusărăspunderii penale.

7. Dacă într-o anumită situaţie există îndoială asupra motivului care l-adeterminat pe făptuitor să întrerupă executarea, în sensul că nu se cunoaşte cucertitudine că renunţarea se datorează unei cauze independente de voinţafăptuitorului sau unei cauze determinate de voinţa acestuia, care lasă dubiuasupra realităţii faptelor, se consideră că este un caz de renunţare de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii, situaţia rezolvându-se în favoareafăptuitorului.

8. În alin.4 al prezentului articol sunt formulate condiţiile speciale deliberare de răspundere penală a organizatorului, instigatorului şi compliceluiinfracţiunii în caz de renunţare de bună-voie la săvârşirea infracţiunii.Organizatorul şi instigatorul sunt liberaţi de răspundere penală, dacă printoate măsurile întreprinse au preîntâmpinat comiterea activităţii infracţionalede către autor şi neadmiterea urmărilor prejudiciabile, de exemplu - prin măsuriactive de înştiinţare la timp a organelor de drept sau prin convingereaautorului de a se reţine de la comiterea infracţiunii, prin refuzulinstigatorului de a plăti recompensa pentru comiterea infracţiunii etc.Complicele nu va fi supus răspunderii penale dacă acesta a întreprins toatemăsurile necesare şi dependente de el pentru preîntâmpinarea comiteriiinfracţiunii. Dacă organizatorul, instigatorul nu au reuşit să preîntâmpinecomiterea infracţiunii de către autor, ei vor răspunde în mod penal, darmăsurile întreprinse pot fi recunoscute de instanţa de judecată dreptcircumstanţe ce atenuează răspunderea penală.

9. Renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii trebuie deosebită decăinţa activă îndreptată spre micşorarea volumului rezultatului produs.Lichidarea pagubei, acordarea de ajutor în vederea cercetării infracţiunii, acteefectuate după consumarea infracţiunii, sunt recunoscute - prin prevederileart.57 CP - drept o modalitate distinctă de liberare de răspundere penală.

Articolul 57. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ ÎN LEGĂTURĂ CU CĂINŢA ACTIVĂ(1) Persoana care pentru prima oară a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi

liberată de răspundere penală dacă ea, după săvârşirea infracţiunii, s-a autodenunţat de bună voie,a contribuit activ la descoperirea acesteia, a compensat valoarea daunei materiale cauzate sau, înalt mod, a reparat prejudiciul pricinuit de infracţiune.

(2) Persoana care, în condiţiile alin.(1), a săvârşit o infracţiune de altă categorie poate fi liberatăde răspundere penală numai în cazurile prevăzute la articolele corespunzătoare din Partea specială aprezentului cod.

1. În corespundere cu prevederile art.57 CP, liberarea de răspundere penalăîn legătură cu căinţa activă este posibilă numai în cazul în care sunt întruniteurmătoarele condiţii cumulative:

a) persoana a săvârşit o infracţiune pentru prima dată;b) infracţiunea comisă este uşoară sau mai puţin gravă;c) persoana s-a autodenunţat de bună voie, a contribuit activ la

descoperirea infracţiunii, a compensat valoarea daunei materiale cauzate sau areparat în alt mod prejudiciul pricinuit de infracţiune.

2. Primele două condiţii au fost deja descrise în comentariul efectuat laart.55 CP, ele fiind valabile şi pentru prezentul articol.

3. Condiţia a treia presupune autodenunţarea de bună voie, când persoana,din diferite motive, dar din proprie iniţiativă, se prezintă la organeleabilitate pentru a-şi recunoaşte vinovăţia de comiterea unei infracţiuni.

4. Contribuţia activă la descoperirea infracţiunii se caracterizează prin prezentarea dedate, informaţii, acte, precum de alte probe, care anterior nu au fost cunoscuteorganelor de urmărire penală. Datele respective pot să se refere atât laactivitatea persoanei care se denunţă, cât şi la activitatea altor persoane careau contribuit la comiterea infracţiunii.

5. Prin compensarea daunei materiale cauzate sau repararea prejudiciului pricinuit prininfracţiune se au în vedere reîntoarcerea contraechivalentului lucrului pierdut,reîntoarcerea unui obiect de acelaşi fel sau compensarea sub o altă formă apagubei pricinuite.

6. Alin.2 include modalităţile speciale de liberare de răspundere penală,prevăzute în partea specială a CP. În noul CP este prevăzută liberarea derăspundere penală în legătură cu căinţa activă pentru pregătirea actului deterorism, dării de mită, trădării de Patrie etc. Temeiul aplicării liberării derăspundere penală în cazurile respective constă în posibilitatea acordată destat persoanelor care comit astfel de infracţiuni de a evita tragerea larăspundere penală prin preîntâmpinarea cauzării unor daune grave cetăţenilor,societăţii, statului.

Articolul 58. LIBERAREA DE RĂSPUNDERE PENALĂ ÎN LEGĂTURĂ CU SCHIMBAREASITUAŢIEI

Persoana care pentru prima oară a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate filiberată de răspundere penală dacă, la data judecării cauzei, datorită schimbării situaţiei, se vastabili că persoana sau fapta săvârşită nu mai prezintă pericol social.

1. Liberarea de răspundere penală în baza temeiurilor indicate în acestarticol a fost prevăzută şi în legislaţia anterioară. Dar sfera de aplicare aacestei modalităţi de liberare de răspundere penală a fost îngustată prinintroducerea a două condiţii limitative: acest tip poate fi aplicat numaipersoanelor care, în primul rând, au comis o infracţiune uşoară sau mai puţingravă şi, în al doilea rând, au săvârşit infracţiunea pentru prima oară. Încalitate de temei suplimentar, urmează să reţinem situaţia că la data judecăriicauzei se va stabili că persoana sau fapta săvârşită, datorită schimbăriisituaţiei, nu mai prezintă pericol social.

2. Din conţinutul legii rezultă că, pentru ca o persoană să fie liberată derăspundere penală datorită schimbării situaţiei, este necesară cel puţinprezenţa unuia din următoarele temeiuri:

a) fapta săvârşită să nu prezinte pericolul social al unei infracţiunidatorită schimbării situaţiei în limitele unei întreprinderi, instituţii,localităţi sau chiar ale unui stat prin întreprinderea unor reforme economice,sociale sau politice de mari proporţii, introducerea cartelelor, schimbareabanilor, revocarea stării excepţionale etc., care permit ca un anumit tip deinfracţiuni să-şi piardă concret pericolul social al unei infracţiuni;

b) persoana să înceteze a mai fi social-periculoasă datorită schimbăriisituaţiei şi condiţiilor exterioare de activitate în care ea se afla în momentulcomiterii infracţiunii, prin alte condiţii care exclud săvârşirea unor noiinfracţiuni analogice. Atare condiţii pot fi înrolarea persoanei în armată,îmbolnăvirea gravă etc.

3. Dacă există temeiurile enunţate, procedura în cauza penală urmează a fiîncetată, fiindcă, datorită schimbării situaţiei, nu mai sunt necesare aplicareamăsurilor de constrângere cu caracter penal faţă de persoana respectivă.

Articolul 59. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ DE RĂSPUNDERE PENALĂÎn privinţa persoanei puse sub învinuire pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin

grave, care îşi recunoaşte vinovăţia şi nu prezintă pericol social, urmărirea penală poate fisuspendată condiţionat, cu liberarea ulterioară de răspundere penală în conformitate cu procedurapenală, dacă corectarea acestei persoane este posibilă fără aplicarea unei pedepse penale.

1. În corespundere cu prevederile art.59 CP, liberarea condiţionată derăspundere penală este posibilă în cazul în care sunt întrunite următoarelecondiţii cumulative:

a) persoana este pusă sub învinuire pentru săvârşirea unei infracţiuniuşoare sau mai puţin grave;

b) persoana îşi recunoaşte vinovăţia;c) persoana nu prezintă pericol, fiind posibilă corectarea acesteia fără

aplicarea unei pedepse penale.2. În corespundere cu prevederile art.16 al prezentului CP în categoria

infracţiunilor uşoare şi mai puţin grave sunt incluse infracţiunile pentru carelegea penală prevede pedeapsă maximă cu închisoarea pe un termen de până la 5ani inclusiv.

3. Prin recunoaştere a vinovăţiei se are în vedere situaţia în care învinuitului is-a explicat dreptul de a tăcea şi de a nu mărturisi împotriva sa (art.66 CPPalin.2 p.2), iar acesta acceptă să depună mărturii şi şă dea explicaţiireferitoare la învinuirea înaintată.

4. Se consideră că persoana nu prezintă pericol social în cazul în care nu esteanterior condamnată, nu este dependentă de alcool sau droguri, se căieşte sincerde comiterea infracţiunii, fiind întrunite cumulativ condiţiile prevăzute deart.57 CP.

5. Procedura de suspendare condiţionată de răspundere penală se dispune peun termen de până la un an, stabilindu-se faţă de învinuit una sau mai multeobligaţiuni care urmează să fie îndeplinite pe parcursul termenului desuspendare a urmăririi penale. În situaţia în care învinuitul respectăcondiţiile stabilite, o dată cu expirarea acestui termen, procurorul înainteazăjudecătorului de instrucţie un demers prin care solicită liberarea de răspunderepenală a învinuitului.

Articolul 60. PRESCRIPŢIA TRAGERII LA RĂSPUNDERE PENALĂ(1) Persoana se liberează de răspundere penală dacă din ziua săvârşirii infracţiunii au expirat

următoarele termene:a) 2 ani de la săvârşirea unei infracţiuni uşoare;b) 5 ani de la săvârşirea unei infracţiuni mai puţin grave;c) 15 ani de la săvârşirea unei infracţiuni grave;d) 20 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave;e) 25 de ani de la săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave.(2) Prescripţia curge din ziua săvârşirii infracţiunii şi până la data rămânerii definitive a

hotărârii instanţei de judecată.(3) În cazul săvârşirii de către persoană a unei noi infracţiuni, prescripţia se calculează pentru

fiecare infracţiune separat.(4) Prescripţia se va întrerupe dacă, până la expirarea termenelor prevăzute la alin.(1), persoana

va săvârşi o infracţiune pentru care, conform prezentului cod, poate fi aplicată pedeapsa cu

închisoare pe un termen mai mare de 2 ani. Calcularea prescripţiei în acest caz începe din momentulsăvârşirii unei infracţiuni noi.

(5) Curgerea prescripţiei se suspendă dacă persoana care a săvârşit infracţiunea se sustrage dela urmărirea penală sau de la judecată. În aceste cazuri, curgerea prescripţiei se reia din momentulreţinerii persoanei sau din momentul autodenunţării. Însă persoana nu poate fi trasă la răspunderepenală dacă de la data săvârşirii infracţiunii au trecut 25 de ani şi prescripţia nu a fost întreruptăprin săvârşirea unei noi infracţiuni.

(6) Aplicarea prescripţiei faţă de persoana care a săvârşit o infracţiune excepţional de gravă sedecide de către instanţa de judecată. Dacă instanţa nu va găsi posibilă aplicarea prescripţiei şiliberarea de răspundere penală, detenţiunea pe viaţă se va înlocui cu închisoare pe 35 de ani.

(7) Termenele prescripţiei de tragere la răspundere penală se reduc pe jumătate pentrupersoanele care la data săvârşirii infracţiunii erau minori.

(8) Prescripţia nu se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiuni contra păcii şi securităţiiomenirii, infracţiuni de război sau alte infracţiuni prevăzute de tratatele internaţionale la careRepublica Moldova este parte.

1. Prescripţia răspunderii penale constă în stingerea dreptului statului de apedepsi şi a obligaţiunii infractorului de a suporta consecinţele faptei sale,după trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de lege de la datasăvârşirii infracţiunii, indiferent dacă aceasta a fost sau nu descoperită oriinfractorul - identificat.

2. Prin prevederile art.60 CP sunt stabilite trei condiţii cumulative, carese referă la aplicarea prescripţiei răspunderii penale:

a) expirarea termenelor indicate în lege;b) pe parcursul termenelor indicate în lege nu se va săvârşi o infracţiune

de o anumită gravitate;c) persoana să nu se sustragă de la urmărirea penală.3. În funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite, determinată prin natura

şi specia pedepsei ce poate fi aplicată pentru comiterea acesteia, legeastabileşte următoarele 5 tipuri de prescripţie: doi ani; cinci ani;cincisprezece ani; douăzeci de ani; douăzeci şi cinci de ani. Aceasta înseamnăcă data începerii curgerii termenului de prescripţie este ziua săvârşiriiinfracţiunii. În cazul infracţiunii continue data începerii curgerii termenuluide prescripţie se consideră momentul încetării activităţii infracţionale dincare infracţiunea se consideră consumată. În cazul infracţiunilor prelungitetermenul de prescripţie începe să curgă din momentul săvârşirii ultimei acţiunisau inacţiuni infracţionale.

4. Cursul termenului de prescripţie se întrerupe dacă în perioada acestuiase săvârşeşte o nouă infracţiune pentru care, potrivit alin.4 al prezentuluiarticol, poate fi aplicată pedeapsa cu închisoarea pe un termen mai mare de doiani. Prin aceasta se are în vedere că se pierde beneficiul timpului scurs pânăla comiterea celei de a doua infracţiuni, moment din care începe să curgă de laînceput primul termen al prescripţiei. În această situaţie termenul deprescripţie pentru prima infracţiune începe să curgă simultan cu cel de-aldoilea termen de prescripţie, iar prescripţia se calculează pentru fiecareinfracţiune separat.

5. Prescripţia se suspendă, dacă persoana care a săvârşit infracţiunea sesustrage de la urmărirea penală sau de la judecată prin schimbarea domiciliului,actelor de identitate etc. Într-o asemenea situaţie timpul suspendăriiprescripţiei nu intră în termenul de prescripţie, iar curgerea prescripţiei se

reia din momentul reţinerii persoanei sau al autodenunţării. Cu toate acestea,persoana nu poate fi supusă răspunderii penale, dacă de la data săvârşiriiinfracţiunii au trecut 25 de ani şi prescripţia nu a fost întreruptă prinsăvârşirea unei noi infracţiuni.

6. În cazul săvârşirii de către o persoană a unei infracţiuni excepţional degrave, aplicarea prescripţiei se realizează de către instanţa de judecată şi,dacă instanţa nu va găsi raţional de a aplica prescripţia, detenţiunea pe viaţăse va înlocui cu închisoare pe un termen de 35 de ani.

7. Prescripţia produce efecte asupra tuturor infracţiunilor, cu excepţiacelor săvârşite contra păcii şi omenirii, care sunt imprescriptibile şi suntstabilite prin prevederile cap.I din partea specială. Persoanele vinovate decomiterea infracţiunilor indicate sunt judecate indiferent de perioada de timpcare a trecut de la comiterea infracţiunii.

CAPITOLUL VIIPEDEAPSA PENALĂ

Articolul 61. NOŢIUNEA ŞI SCOPUL PEDEPSEI PENALE(1) Pedeapsa penală este o măsură de constrângere statală şi un mijloc de corectare şi

reeducare a condamnatului ce se aplică de instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor careau săvârşit infracţiuni, cauzând anumite lipsuri şi restricţii drepturilor lor.

(2) Pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şiprevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât din partea condamnaţilor, cât şi a altor persoane.Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească demnitatea persoaneicondamnate.

1. Aplicarea pedepsei penale numai de către instanţele de judecată este omăsură de garanţie constituţională a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor şiale persoanei concrete (art.21 CRM).

2. Pedeapsa penală este definită ca o sancţiune juridică cu următoareletrăsături: a) este o măsură de constrângere statală; b) este un mijloc decorectare şi reeducare a condamnatului; c) este prevăzută de lege şi aplicată deinstanţele de judecată, în numele legii; d) este o măsură de represiune,privaţiune pentru cel care a săvârşit o infracţiune; e) cauzează anumite lipsurişi restricţii drepturilor persoanei condamnate.

3. Alin.1 al prezentului articol prevede temeiurile de drept penal şi dedrept procesual-penal ale aplicării pedepsei juridice. Primul este formulat prinsintagma: "pedeapsa penală ...se aplică ...persoanelor care au săvârşitinfracţiuni...", al doilea - "se aplică de instanţele de judecată, în numelelegii".

4. Ca sancţiune de drept penal, pedeapsa: a) este instituită şi folositănumai de către stat; b) este o sancţiune prevăzută de lege pentru o anumităîncălcare a normelor de drept penal; c) se aplică numai de către instanţa dejudecată; d) este o măsură de corectare, infractorul fiind ajutat să secorecteze şi făcut să înţeleagă că trebuie să respecte legile şi normele deconvieţuire socială; e) această măsură este aplicată numai faţă de persoanaconcretă care a săvârşit o infracţiune prevăzută de actualul CP, deci totdeaunapoartă caracter personal; f) în urma aplicării pedepsei penale persoaneirespective îi sunt cauzate anumite lipsuri şi restricţii în drepturi (a se vedeadispoziţia art.62 CP).

5. Pedeapsa penală ca măsură de constrângere statală se deosebeşte, înprimul rând, de alte măsuri de siguranţă, cum ar fi măsurile de constrângere cu

caracter medical (a se vedea comentariul de la art.99 CP) şi măsurile deconstrângere cu caracter educativ (a se vedea comentariul de la art.104 CP). Înal doilea rând, pedeapsa penală se diferenţiază de alte sancţiuni juridice saude constrângerea aplicată în mod contravenţional, disciplinar sau civil.

6. Numai pedeapsa penală serveşte drept temei al antecedentelor penale.7. Noţiunea de pedeapsă penală formulată de legiuitor corespunde pe deplin

actelor normativ-juridice internaţionale referitoare la drepturile omului şi lacomportarea cu condamnaţii. De exemplu, ea corespunde întru totul cerinţelorart.29 DUDO, conform căruia individul are îndatoriri faţă de colectivitate şieste supus numai îngrădirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurăriirecunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi învederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunăstăriigenerale într-o societate democratică.

8. În alin.2 al acestui articol este formulat pe nou scopul pedepsei penale.Mai întâi pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, apoicorectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuniatât din partea condamnaţilor, cât şi din partea altor persoane.

9. Restabilirea echităţii sociale presupune restabilirea drepturilor lezate- în urma infracţiunii - unei anumite persoane, societăţii, statului, precum şireîntoarcerea, reîncadrarea vinovatului în societate după ispăşirea pedepseiechitabile.

Echitatea socială a pedepsei se realizează atunci când faţă de persoana carea încălcat legea penală se aplică sancţiunea penală corespunzătoare graduluiprejudiciabil al infracţiunii comise, circumstanţelor acesteia şi persoaneivinovate. De asemenea, se exclude pedeapsa penală pentru una şi aceeaşi faptă(art.7 alin.2 CP).

10. Corectarea condamnatului, ca scop al pedepsei penale, presupuneconştientizarea de către infractor a celor săvârşite şi reîntoarcerea,reîncadrarea lui în activitatea societăţii. El trebuie convins că respectarealegii penale este o necesitate şi că numai prin respectarea legii el va puteaevita aplicarea şi executarea altor pedepse.

11. Prin aplicarea pedepsei se urmăreşte prevenirea săvârşirii de noiinfracţiuni, în primul rând - de către condamnaţi (prevenţia specială), dar şide către alte persoane (prevenţia generală). Această concepţie se deduce dinscopul legii penale (art.2 CP).

12. Pedeapsa, ca o măsură de constrângere şi institut de drept aplicat faţăde persoana care a săvârşit o infracţiune concretă, constituie şi un avertismentpentru alte persoane care ar putea să săvârşească infracţiuni.

13. Exceptând faptul că pedeapsa îndeplineşte o funcţie de constrângere,implicând o privaţiune de drepturi, de bunuri, o restrângere a acestora, ea nutrebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să înjosească demnitatea persoaneicondamnate.

Acest concept stipulat în alin.2 al prezentului articol corespundecerinţelor art.5 DUDO şi art.7, 10 ale Pactului Internaţional cu privire ladrepturile civile şi politice (art.24 alin.2 CRM), din care rezultă că nimeni nuva fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane saudegradante. Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate şi curespectarea demnităţii inerente persoanei umane (art.3 CEDO).

Articolul 62. CATEGORIILE PEDEPSELOR APLICATE PERSOANELOR FIZICE

(1) Persoanelor fizice care au săvârşit infracţiuni li se pot aplica următoarele pedepse:a) amendă;b) privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate;c) retragere a gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a

distincţiilor de stat;d) munca neremunerată în folosul comunităţii;e) arest;f) trimiterea într-o unitate militară disciplinară (pentru militarii care îndeplinesc serviciul

militar în termen;g) închisoare;h) detenţiune pe viaţă.(2) Munca neremunerată în folosul comunităţii, arestul, trimiterea într-o unitate militară

disciplinară, închisoarea, detenţiunea pe viaţă se aplică numai în calitate de pedepse principale.(3) Amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită

activitate se aplică atât ca pedepse principale, cât şi ca pedepse complementare.(4) Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a

distincţiilor de stat se aplică numai în calitate de pedeapsă complementară.1. Prezentul articol (alin.1) prevede pedepsele ce pot fi aplicate

persoanelor fizice care au săvârşit infracţiuni. Acest sistem de pedepse fixatde legiuitor începe cu cea mai blândă - amenda - şi se termină cu cea mai aspră- detenţiunea pe viaţă.

2. Consecutivitatea pedepselor în sistemul vizat: în primul rând, dăposibilitate să se ţină seama de aprecierile şi cerinţele legiuitoruluireferitoare la sancţiuni atunci când instanţa de judecată aplică o măsură maiblândă decât cea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită, pornind, respectiv, dela acest sistem (a se vedea comentariul la art.79 CP); în al doilea rând,orientează instanţele de judecată spre determinarea pedepselor persoanelor careau săvârşit infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, începând cu cele mai blânde(a se vedea comentariul de la art.16 CP).

Sistemul pedepselor penale reflectă pe deplin principiul echităţii sociale,aplicarea lui umană şi constă în corespunderea pedepsei cu fapta săvârşită,luând în consideraţie circumstanţele infracţiunii şi personalitatea celuivinovat (a se vedea comentariul la art.7 CP).

Totodată, acest sistem permite instanţelor de judecată aplicarea celor maiexigente pedepse faţă de persoanele vinovate de săvârşirea infracţiunilor grave,deosebit de grave şi excepţional de grave.

3. În sentinţă este necesar să reflectăm detaliat circumstanţele careatenuează sau agravează răspunderea vinovatului, caracterul şi gradulprejudiciabil al infracţiunii săvârşite, precum şi datele ce-l caracterizează peinculpat care au fost dovedite la examinarea cauzei în instanţa de judecată şiluate în consideraţie la determinarea pedepsei.

4. Alin.2 determină în mod direct numai pedepsele principale. Acestea sunt:munca neremunerată în folosul comunităţii, arestul, trimiterea într-o unitatemilitară disciplinară, închisoarea, detenţiunea pe viaţă.

Prin pedeapsă principală se înţelege acea pedeapsă pe care instanţa de judecatăo poate aplica în singularitate pentru fapta penală săvârşită. Pedeapsaprincipală poate fi însoţită, în anumite cazuri prevăzute pentru infracţiuneaconcretă, de o pedeapsă complementară.

5. În afară de pedepsele nominalizate, în categoria pedepselor principalepot fi aplicate amenda şi privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumităactivitate. Concomitent aceste măsuri pot fi aplicate şi în calitate de pedepsecomplementare.

6. Pedeapsa complementară este acea care îndeplineşte rolul de completare arepresiunii şi este aplicabilă numai după o pedeapsă principală.

7. O parte din categoriile pedepselor enumerate în acest articol nu pot fiaplicate unor persoane condamnate (a se vedea comentariul la art.67, 68, 71 CP).

8. Conţinutul şi comentariile noţiunilor respective se vor citi în contextcu cele de la art.64-74 CP.

Articolul 63. CATEGORIILE PEDEPSELOR APLICATE PERSOANELOR JURIDICE CAREDESFĂŞOARĂ ACTIVITATE DE ÎNTREPRINZĂTOR

(1) Persoanelor juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător li se pot aplica următoarelepedepse:

a) amendă;b) privare de dreptul de a exercita o anumită activitate;c) lichidare.(2) Amenda se aplică în calitate de pedeapsă principală.(3) Privarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător de dreptul de a

exercita o anumită activitate şi lichidarea acesteia se aplică atât ca pedepse principale, cât şi capedepse complementare.

1. Pentru prima dată în CP al RM legiuitorul a prevăzut anumite pedepse faţăde persoanele juridice care desfăşoară activităţi de întreprinzător.

2. Amenda este aplicată de instanţa de judecată persoanelor juridice capedeapsă principală (a se vedea comentariul la art.64 CP).

3. Privarea persoanei juridice de dreptul de a exercita o anumită activitatepoate fi aplicată de către instanţa de judecată ca pedeapsă principală saucomplementară (a se vedea comentariul la art.73 CP).

4. Lichidarea persoanei juridice de asemenea poate fi aplicată de cătreinstanţa de judecată ca pedeapsă principală, dar şi în calitate de pedeapsăcomplementară (a se vedea comentariul la art.74 CP).

Articolul 64. AMENDA(1) Amenda este o sancţiune pecuniară ce se aplică de instanţa de judecată în cazurile şi în

limitele prevăzute de prezentul cod.(2) Amenda se stabileşte în unităţi convenţionale. Unitatea convenţională de amendă este egală

cu 20 de lei.(3) Mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în limitele de la 150 la 1.000 unităţi

convenţionale, în funcţie de caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite, ţinându-se cont de situaţiamaterială a celui vinovat, iar pentru infracţiunile comise din interes material - până la 5.000 unităţiconvenţionale, luându-se ca bază mărimea unităţii convenţionale la momentul săvârşirii infracţiunii.

(4) În cazurile prevăzute la art.21 alin.(3), mărimea amenzii pentru persoanele juridice sestabileşte în limitele de la 500 la 10.000 unităţi convenţionale, în funcţie de caracterul şi gravitateainfracţiunii săvârşite, de mărimea daunei cauzate, luându-se în considerare situaţia economico-financiară a persoanei juridice. În caz de eschivare cu rea-voinţă a persoanei juridice care desfăşoarăactivitate de întreprinzător de la achitarea amenzii fixate, instanţa de judecată poate să înlocuiascăsuma neachitată a amenzii cu urmărirea patrimoniului.

(5) În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite capedeapsă principală sau complementară, instanţa de judecată poate să înlocuiască sumaneachitată a amenzii cu arest sau închisoare în limitele termenelor prevăzute la art.68 sau 70. Suma

amenzii se înlocuieşte cu arest sau închisoare, calculându-se o lună de arest sau închisoare pentru 50unităţi convenţionale.

(6) Amenda în calitate de pedeapsă complementară poate fi aplicată numai în cazurile în care eaeste prevăzută ca atare pentru infracţiunea corespunzătoare.

(7) În cazul în care condamnatul nu este în stare să plătească amenda stabilită ca pedeapsăprincipală sau complementară, instanţa de judecată poate, potrivit prevederilor art.67, săînlocuiască suma neachitată a amenzii cu muncă neremunerată în folosul comunităţii, calculându-se60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru 50 unităţi convenţionale de amendă.

[Art.64 modificat prin Legea nr.305-XV din 11 iulie 2003]1. Amenda este o pedeapsă principală sau complementară pecuniară, a cărei

esenţă constă în achitarea de către condamnat în contul statului a unei anumitesume de bani, cuantumul căreia este stabilit de legea penală pentru anumiteinfracţiuni.

2. Ca pedeapsă principală amenda este prevăzută drept alternativă a altortipuri de pedepse (a se vedea, de exemplu, art.154, 155, 156 CP).

Amenda ca pedeapsă principală poate fi folosită, de asemenea, în cazurileaplicării de către instanţa de judecată a unei pedepse mai blânde decât ceaprevăzută de lege pentru infracţiunea concretă (art.79 CP), precum şi încazurile înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă(art. 92 CP).

3. Pentru o anumită stabilitate, suma amenzii este prevăzută în unităţiconvenţionale. O unitate convenţională este egală cu 20 de lei.

4. Cuantumul general al amenzii pentru persoanele fizice este stabilit înlimitele 150-1.000 de unităţi convenţionale. Cuantumul special al amenzii estestabilit pentru fiecare infracţiune în parte.

Aici legiuitorul a accentuat că la determinarea mărimii amenzii trebuie săavem în vedere caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite, totodatăţinându-se cont de situaţia materială a celui vinovat.

Pornind de la cele expuse, mărimea amenzii trebuie stabilită în aşa mod casă nu-l pună pe infractor în situaţia de a nu-şi îndeplini îndatoririleprivitoare la întreţinerea, educarea, învăţătura persoanelor faţă de care areasemenea obligaţiuni legale.

5. Pentru infracţiunile comise din interes material cuantumul amenzii pentrupersoanele fizice poate ajunge până la 5.000 de unităţi convenţionale.

6. Cuantumul general al amenzii pentru persoanele juridice este stabilit înlimitele de la 500 până la 10.000 de unităţi convenţionale. În aceste cazurisuma concretă se apreciază în funcţie de: a) caracterul şi gravitateainfracţiunii săvârşite; b) mărimea daunei cauzate; c) situaţia economico-financiară a întreprinderii.

7. Funcţia de constrângere a pedepsei prin amendă poate fi realizată şi prinmicşorarea patrimoniului persoanei vinovate, în funcţie de suma amenzii, faptcare va conduce implicit la îngreuierea vieţii condamnatului.

8. Achitarea amenzii de către condamnat se efectuează în termenul stabilitde către instanţa de judecată şi documentele de confirmare a acesteia urmează afi prezentate instanţei.

9. În cazul în care condamnatul nu este în stare să achite amenda, instanţajudiciară, executorul public, la cererea condamnatului, poate amâna sau eşalonaplata pe un termen de până la un an (a se vedea CEx).

10. În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitareaamenzii stabilite, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată aamenzii prin arest sau închisoare, conform prevederilor alin.5 al prezentuluiarticol.

Prin eschivare cu rea-voinţă se înţelege neîndeplinirea conştientă, fără motiveobiective, de către condamnat a deciziei instanţei de judecată de a achita întermen amenda stabilită.

La înlocuirea amenzii prin arest sau închisoare se calculează o lună dearest sau închisoare pentru 50 de unităţi convenţionale neachitate.

11. În cazul în care condamnatul nu este în stare să plătească amendastabilită, instanţa de judecată poate înlocui suma neachitată a amenzii cu muncăneremunerată în folosul comunităţii, calculându-se 60 de ore de muncăneremunerată pentru 50 de unităţi convenţionale de amendă.

12. În caz de eschivare cu rea-voinţă a persoanelor juridice de la achitareaamenzii fixate, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată aamenzii cu urmărirea patrimoniului.

13. La determinarea sumei amenzii instanţa de judecată în fiecare cazconcret ia în consideraţie nu numai gravitatea infracţiunii comise, motivulacesteia, dar şi persoana celui vinovat, circumstanţele cauzei care atenueazăsau agravează răspunderea, influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şireeducării vinovatului, condiţiile de viaţă ale familiei acestuia.

14. Stabilind amenda maximă (prevăzută în articolul respectiv al părţiispeciale a CP), instanţa de judecată trebuie să se bazeze pe cerinţele capedeapsa să poată fi executată, să fie posibilă (reală), să nu-l lipsească pecondamnat şi pe familia acestuia de mijloace de existenţă.

15. Amenda ca pedeapsă penală se deosebeşte de cea administrativă prinfaptul că ea se stabileşte de judecată şi atrage antecedente penale.

16. La aplicarea, în calitate de pedeapsă principală, a amenziicondamnatului care s-a aflat sub arest preventiv până la numirea cauzei sprejudecare, instanţa de judecată, ţinând cont de termenul aflării sub arestpreventiv, îi atenuează pedeapsa stabilită sau îl liberează complet deexecutarea acesteia (a se vedea comentariul la p.5 art.88 CP).

Articolul 65. PRIVAREA DE DREPTUL DE A OCUPA ANUMITE FUNCŢII SAU DE AEXERCITA O ANUMITĂ ACTIVITATE

(1) Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate constăîn interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o activitate de natura aceleia de care s-a folositcondamnatul la săvârşirea infracţiunii.

(2) Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fistabilită de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani.

(3) Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fiaplicată ca pedeapsă complementară şi în cazurile când nu este prevăzută în calitate de pedeapsăpentru infracţiunile din Partea specială a prezentului cod, dacă, ţinând cont de caracterul infracţiuniisăvârşite de cel vinovat în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în timpul exercitării uneianumite activităţi, instanţa de judecată va considera imposibilă păstrarea de către acesta adreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate.

(4) La aplicarea pedepsei privative de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita oanumită activitate în calitate de pedeapsă complementară la amendă sau muncă neremunerată înfolosul comunităţii, termenul ei se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar la

aplicarea ei în calitate de pedeapsă complementară la arest, la trimiterea într-o unitate militarădisciplinară sau la închisoare, termenul ei se calculează din momentul executării pedepsei principale.

1. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita oanumită activitate se aplică atât ca pedeapsă principală, cât şi în calitate depedeapsă complementară.

Această categorie de pedeapsă este constituită din două interdicţiidiferite: privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii şi privarea de dreptulde a exercita o anumită activitate.

2. Interzicerea acestui drept este determinată de obicei de activitateainfracţională a condamnatului care s-a folosit de funcţia sau profesia sa ori deo anumită activitate pentru a săvârşi infracţiunea. Prin săvârşirea infracţiuniifolosindu-se de funcţia, de profesia sa, condamnatul este considerat nedemn să omai exercite în continuare, pe o anumită perioadă de timp, stabilită de instanţade judecată, între 1 şi 5 ani.

3. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii ca măsură de pedeapsăpoate fi aplicată faţă de persoanele care se află în serviciu în organele destat sau în administraţia publică locală, precum şi faţă de cele caregestionează organizaţii comerciale, obşteşti sau alte organizaţii nestatale.

4. Măsura de pedeapsă enunţată se realizează prin rezilierea contractului demuncă între condamnat şi administraţia respectivă. Acest fapt este confirmat deinscripţiile operate în carnetul de muncă, şi anume: în ce temei, pe ce perioadăşi de la care funcţii sau activitate este îndepărtat condamnatul.

5. Privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate ca măsură depedeapsă presupune interzicerea, în baza sentinţei de judecată, de a practicaactivitatea nominalizată de către o persoană concretă. Astfel de activitatepoate fi de natura aceleia de care condamnatul s-a folosit la săvârşireainfracţiunii. Ea include atât activitatea de bază (serviciul), de exemplu,medicina, pedagogia, justiţia, conducerea mijloacelor de transport în bază decontract etc., cât şi activitatea în afara serviciului, de exemplu, conducereatransportului personal, vânătoarea etc.

6. Decizia de a priva condamnatul de dreptul de a ocupa anumite funcţii saude a exercita o anumită activitate este adoptată de instanţa de judecată în bazamaterialelor dosarului, ţinând cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, depersoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care agravează răspundereaetc. (a se vedea comentariul la art.75 CP).

7. Instanţa de judecată, la emiterea sentinţei, nu poate interzicecondamnatului să ocupe în genere o funcţie de răspundere, dar trebuie sănominalizeze care funcţii anume în organele de stat, ce activitate şi pe ceperioadă condamnatul nu are dreptul să le ocupe.

8. Prin dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate se înţelege unpost într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a administraţieipublice locale ori o subdiviziune, filială a lor, în care persoana respectivă,prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări deţine anumite drepturi şiobligaţiuni în vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice sau aacţiunilor administrative de dispoziţie sau organizatorico-economice (a se vedeaprevederile art.123 şi 124 CP şi comentariul acestui articol).

9. Pedeapsa de privare a dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de aexercita o anumită activitate, ca pedeapsă principală sau ca pedeapsăcomplementară la pedeapsa sub formă de amendă sau muncă neremunerată în folosul

comunităţii, se execută de către serviciile de executare de la locul de trai alcondamnaţilor.

10. Conform alin.3 art.65 CP, aceste două măsuri se pot aplica drept pedepsecomplementare şi în cazurile în care ele nu sunt prevăzute în articolele părţiispeciale a prezentului cod. În aceste cazuri caracterul infracţiunii comise edeterminat în funcţie de postul ocupat sau de activitatea practicată şi deposibilitatea infractorului de a le utiliza în scopul săvârşirii noilorinfracţiuni. Dacă infracţiunea nu este legată de activitatea profesională,inculpatul nu poate fi privat de dreptul de a exercita această activitate.

11. Faptul că la momentul emiterii sentinţei inculpatul nu ocupa încă oanumită funcţie de stat şi nu practica activitatea cu care a fost legatăinfracţiunea, nu poate fi piedică pentru aplicarea acestor pedepse. Mai mult,instanţa poate aplica pedepsele enunţate şi în cazul în care infractorulîndeplinea anumite funcţii, obligaţiuni temporare la comandă sau indicaţie.

12. Modul de aplicare a pedepselor menţionate este stabilit concret înalin.4 art.65, şi anume: când ele sunt numite în calitate de pedepsecomplementare la amendă sau la muncă neremunerată în folosul comunităţii,termenul se calculează din momentul rămânerii definitive a hotărârii(sentinţei), iar când ele sunt aplicate în calitate de pedepse complementare laarest, la trimiterea într-o unitate militară disciplinară sau la închisoare -din momentul terminării executării pedepsei principale.

Articolul 66. RETRAGEREA GRADULUI MILITAR, A UNUI TITLU SPECIAL, A GRADULUIDE CALIFICARE (CLASIFICARE) ŞI A DISTINCŢIILOR DE STAT

În caz de condamnare pentru o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă,instanţa de judecată, ţinând cont de circumstanţele săvârşirii infracţiunii, poate retragecondamnatului gradul militar, titlul special, gradul de calificare (clasificare) şi distincţiile de stat.

1. Această categorie de pedeapsă poate fi aplicată numai în calitate depedeapsă complementară (a se vedea alin.4 art.62 CP). Pornind de la cerinţelealin.5 art.90 CP, ea poate fi aplicată şi în caz de condamnare cu suspendareacondiţionată a executării pedepsei.

2. Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului decalificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat poate fi aplicată în caz decondamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sauexcepţional de grave (a se vedea comentariul de la art.16 CP), ţinând cont decircumstanţele săvârşirii infracţiunii şi de persoana infractorului.

3. Gradul militar este o menţiune a persoanei care îndeplineşte o anumităactivitate militarizată. El se confirmă în corespundere cu Statutul Forţelor Armate şicu Regulamentul serviciului militar persoanei concrete în timpul serviciului activ sau înretragere.

4. Titlul special este, de asemenea, o menţiune de stat acordată persoanelorrespective care ocupă în modul stabilit de lege o funcţie în organele publice şiîndeplineşte anumite funcţii, atribuie anumite drepturi şi obligaţiuni.

5. Gradul de calificare (clasificare) reprezintă o anumită apreciere a persoanei,determinată în modul stabilit de organele respective în diverse domenii.

6. Distincţia de stat este menţiune de stat ce constă în aprecierea unor meritedeosebite în ştiinţă, cultură, producţie etc. Ea se confirmă în modul stabilitspecial de şeful statului şi atrage după sine anumite drepturi, înlesniri.

7. Instanţa de judecată care a luat decizia privind retragerea gradului militar, aunui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat, în calitate de pedeapsă

complementară, imediat după intrarea în vigoare a sentinţei, printr-o sesizare,aduce această decizie la cunoştinţa organului care i-a conferit condamnatuluigradul, titlul sau distincţia respectivă. La sesizare se anexează şi copiasentinţei.

8. Organul respectiv va efectua modificările necesare în documentele deconferire a gradului, titlului sau distincţiei şi va lua măsurile respective deprivare de dreptul de purtare şi de înlesnirile pe care le acordă aceste grade,titluri sau distincţii. Despre aceasta va fi informată instanţa.

9. Retrogradarea gradului militar poate fi aplicată nu numai persoanelorconcrete în timpul serviciului activ, dar şi celor ce au trecut în rezervă.

10. Instanţa de judecată nu este în drept de a priva condamnatul de titlulsau gradul ştiinţific.

11. În caz de anulare a sentinţei de condamnare pe căile ordinare de atac îninstanţa de apel sau recurs, instanţa este obligată să sesizeze organulrespectiv şi să expedieze în adresa lui copia hotărârii de anulare a pedepsei.

Articolul 67. MUNCA NEREMUNERATĂ ÎN FOLOSUL COMUNITĂŢII(1) Munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea condamnatului, în afara

timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată de autorităţile administraţieipublice locale.

(2) Munca neremunerată în folosul comunităţii se stabileşte pe un termen de la 60 la 240 de oreşi este executată de la 2 la 4 ore pe zi.

(3) În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la munca neremunerată în folosulcomunităţii, ea se înlocuieşte cu arest, calculându-se o zi de arest pentru 2 ore de muncăneremunerată în folosul comunităţii.

(4) Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată persoanelor recunoscute cainvalizi de gradele I şi II, militarilor, femeilor gravide, femeilor care au copii în vârstă de până la 8ani, persoanelor care nu au atins vârsta de 16 ani şi persoanelor care au atins vârsta de pensionare.

(5) Munca neremunerată în folosul comunităţii va fi prestată timp de cel mult 18 luni, timp carese calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

[Art.67 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]1. Munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi aplicată numai în

calitate de pedeapsă principală (a se vedea art.62 alin.2 CP). Condamnatul nu vafi remunerat pentru astfel de muncă, indiferent de volumul sau calitateaacesteia, adică este o muncă gratuită.

2. Astfel de activitate se efectuează de către condamnat în afara timpuluiserviciului de bază sau de studii. Caracterul muncii, locul şi volumul ei suntdeterminate de autorităţile administraţiei publice locale şi nu poate depăşi 4ore pe zi.

3. În funcţie de caracterul infracţiunii săvârşite şi de persoanainculpatului, munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi stabilită pe untermen de la 60 până la 240 de ore. De obicei, această pedeapsă se aplică pentruinfracţiuni uşoare şi mai puţin grave, care prevăd o pedeapsă de până la 5 anide închisoare (a se vedea art.153, 157, 202, 222, 256, 261, 288, 303, 351, 352,357 CP) sau pentru care în calitate de pedeapsă nici nu se aplică închisoarea (ase vedea art.177, 178, 196, 199, 203, 204, 241, 249, 255, 256, 355 CP).

4. Constrângerea prin aplicarea acestei pedepse constă în faptul că muncaneremunerată poartă un caracter obligatoriu pentru condamnat.

5. În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la îndeplinireamuncii neremunerate în folosul comunităţii, pedeapsa cu munca neremunerată în

folosul comunităţii se înlocuieşte prin arest, calculele respective fiindprevăzute în acest articol.

6. Prin eschivare cu rea-voinţă se înţelege neîndeplinirea conştientă de cătrecondamnat, fără motive, într-un termen rezonabil (îndelungat) a obligaţiunilordeterminate de către administraţia publică locală.

7. Faptul eschivării cu rea-voinţă a condamnatului de la îndeplinirea munciicorespunzătoare trebuie semnalat de către organul care execută pedeapsa înjudecata care a aplicat această măsură, alăturând şi demersul de a efectuaînlocuirea acestei pedepse cu una mai aspră în condiţiile legii.

8. Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicatăpersoanelor indicate în alin.4 al prezentului articol, cu condiţia că lamomentul examinării dosarului în judecată sunt anexate documentele respectiveale condamnaţilor care certifică invaliditatea: vârsta, existenţa copiilor pânăla 8 ani, starea de gestaţie a femeilor etc.

9. Pedeapsa enunţată trebuie să fie ispăşită de către condamnat în termen decel mult 18 luni de la data rămânerii definitive în vigoare a hotărâriijudecătoreşti. Neîndeplinirea fără motive reale a muncii neremunerate în folosulcomunităţii în termenul vizat trebuie considerată ca eschivare cu rea-voinţă dela pedeapsa numită şi atrage consecinţele indicate în alin.3 al prezentuluiarticol.

10. În cazul în care condamnatul în timpul executării pedepsei nominalizateeste recunoscut invalid de gradul I sau II, organul de executare înainteazăinstanţei judecătoreşti o prezentare privind liberarea de executarea ulterioarăa pedepsei, iar în caz de graviditate a condamnatei - prezentare privindsuspendarea executării pedepsei până la naştere, apoi persoana este liberată deexecutare, deoarece cade sub altă interdicţie - are copil în vârstă de până la 8ani.

Articolul 68. ARESTUL(1) Arestul constă în privarea de libertate pe un termen de la 3 la 6 luni care se execută în

instituţii special destinate ţinerii sub arest în condiţiile prevăzute de Codul execuţional.(2) La aplicarea arestului în locul muncii neremunerate în folosul comunităţii, în cazul eschivării

cu rea-voinţă a condamnatului de la aceasta, termenul arestului poate fi mai mic de 3 luni.(3) Arestul nu poate fi aplicat persoanelor care nu au atins vârsta de 16 ani, femeilor gravide şi

femeilor care au copii în vârstă de până la 8 ani.(4) Militarii execută pedeapsa cu arest în camera de arest a comenduirii militare.[Art.68 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]1. Arestul este o nouă măsură de constrângere statală în calitate de

pedeapsă principală.2. El se aplică pe un termen de la 3 până la 6 luni, iar în caz de înlocuire

a muncii neremunerate cu arestul termenul arestului poate fi mai mic de 3 luni.3. Arestul este o măsură privativă de libertate şi constă în izolarea de

societate a persoanei condamnate într-un penitenciar, separat de cel în care seexecută închisoarea. Aceste condiţii sunt prevăzute de legislaţia executorie.

4. Se presupune că regimul de izolare pentru condamnat, indiferent determenul mic al acestuia, va avea un efect pozitiv asupra vinovatului. Încondiţiile actuale ale societăţii arestul poate fi aplicat în cazurileinfracţiunilor uşoare.

5. Pornind de la caracterul strict al acestei pedepse, arestul nu poate fiaplicat persoanelor ce n-au împlinit vârsta de 16 ani, femeilor gravide şifemeilor care au copii în vârstă de până la 8 ani.

6. Arestul aplicat militarilor se execută în camera de arest a garnizoaneirespective - încăpere special amenajată pentru deţinerea militarilor ce comitdiverse încălcări de serviciu. Modalitatea executării arestului în cameranominalizată este reglementată de statutele militare şi de alte acte normativeale Forţelor Armate ale RM.

Articolul 69. TRIMITEREA ÎNTR-O UNITATE MILITARĂ DISCIPLINARĂMilitarilor care, în timpul îndeplinirii serviciului militar în termen, au săvârşit infracţiuni li se

poate aplica trimiterea într-o unitate militară disciplinară, în cazurile prevăzute de lege, pe untermen de până la 2 ani, precum şi în cazurile în care instanţa de judecată, ţinând cont decircumstanţele cauzei şi de persoana condamnatului, găseşte de cuviinţă să aplice, în locul pedepseicu închisoare pe un termen de până la 2 ani, trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe acelaşitermen. Trimiterea într-o unitate militară disciplinară în locul închisorii nu poate fi aplicatăpersoanelor care au executat anterior o pedeapsă privativă de libertate.

1. Unitatea militară disciplinară este o nouă denumire care a înlocuit sintagmabatalion disciplinar din CP anterior. Aceasta este o unitate militară deosebită încare, în baza aplicării Statutelor militare, se creează condiţii speciale de executarea pedepsei pentru militarii în termen condamnaţi.

2. În această unitate pot fi trimişi militarii care, în timpul îndepliniriiserviciului militar în termen, au săvârşit infracţiuni uşoare, precum şi alteinfracţiuni, în cazurile în care instanţa de judecată, ţinând cont decircumstanţele concrete şi de persoana condamnatului, găseşte de cuviinţă săaplice, în locul pedepsei cu închisoare pe un termen de până la 2 ani,trimiterea într-o unitate militară disciplinară pe acelaşi termen.

3. Persoanele trimise să ispăşească pedeapsa într-o unitate militarădisciplinară îşi păstrează statutul de militari, poartă uniforma militară şisunt asigurate cu hrană conform normelor stabilite în armata naţională.

4. Trimiterea într-o unitate militară disciplinară este o pedeapsăprincipală, chiar şi în cazurile condamnării cu suspendarea condiţionată aexecutării pedepsei (art.90 CP), şi se aplică de către instanţă numaimilitarilor în termen şi persoanelor echivalate lor (studenţilor instituţiilormilitare pentru infracţiunile săvârşite în timpul studiilor, dacă până laadmiterea în aceste instituţii ei n-au trecut serviciul militar în termen).

5. Conform CP, această pedeapsă nu poate fi aplicată persoanelor care auexecutat anterior o pedeapsă privativă de libertate. Acestor persoane, încazurile în care ele săvârşesc infracţiuni în timpul serviciului militar întermen, nu li se aplică trimiterea într-o unitate militară disciplinară.

6. De asemenea, nu se aplică trimiterea într-o unitate disciplinarăpersoanelor angajate în Armata Naţională pe bază de contract, precum şiofiţerilor, caporalilor.

7. Instanţa de judecată, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de persoanacondamnatului, poate aplica această pedeapsă militarilor în termen în loc deînchisoare, dar pe un termen ce nu depăşeşte 2 ani.

8. În caz de înlocuire a pedepsei închisorii cu trimiterea într-o unitatemilitară disciplinară, termenul se calculează o zi pentru o zi.

9. Timpul deţinerii condamnatului într-o unitate militară disciplinară nuintră în termenul de efectuare a serviciului militar.

10. În perioada executării pedepsei în unitatea militară disciplinarămilitarii condamnaţi, indiferent de gradul militar şi de funcţia deţinutăanterior, se află în situaţie de ostaşi şi poartă îmbrăcăminte şi semne dedistincţie unice stabilite pentru această unitate militară disciplinară.

11. După ispăşirea pedepsei militarii se întorc în unităţile respectivepentru efectuarea serviciului respectiv în termen până la executarea luidefinitivă.

Articolul 70. ÎNCHISOAREA(1) Închisoarea constă în privarea de libertate a persoanei vinovate de săvârşirea unei

infracţiuni prin izolarea impusă a acesteia de mediul normal de viaţă şi plasarea ei, în baza hotărâriiinstanţei de judecată, pe un anumit termen, într-un penitenciar.

(2) Închisoarea se stabileşte pe un termen de la 6 luni la 25 de ani.(3) La stabilirea pedepsei pentru o persoană care la data săvârşirii infracţiunii nu a atins vârsta

de 18 ani, termenul închisorii nu poate depăşi 15 ani.(4) La stabilirea pedepsei definitive în cazul unui concurs de infracţiuni, pedeapsa cu închisoare

nu poate fi mai mare de 30 de ani, iar în cazul unui cumul de sentinţe, ea nu poate depăşi termenulde 35 de ani.

(5) În cazul înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu o pedeapsă mai blândă, cu titlu degraţiere, se aplică închisoarea pe un termen de 35 de ani.

1. Drept categorie de pedeapsă, închisoarea constă în privarea de libertate,izolarea de societate a persoanei fizice prin deţinerea ei pe un anumit termenîn baza şi în modul stabilit de lege. Închisoarea are drept scop limitarealibertăţii persoanei şi efectuarea supravegherii asupra comportamentuluicondamnatului.

2. Pedeapsa în formă de închisoare, stabilită prin sentinţa instanţei dejudecată, se execută în penitenciare de tip deschis, semiînchis şi închis (a sevedea comentariul la art.72 CP).

3. Termenul de deţinere a condamnaţilor în închisoare este stabilit de la 6luni până la 25 de ani în funcţie de gravitatea infracţiunii concrete, prevăzutede partea specială a prezentului cod şi de persoana vinovatului.

4. Persoanele condamnate la închisoare care nu au atins vârsta de 18 ani îşiispăşesc pedeapsa în penitenciarele pentru minori. Termenul închisorii pentru einu poate depăşi 15 ani.

5. Pedeapsa definitivă în formă de închisoare în cazul unui concurs deinfracţiuni nu poate fi stabilită mai mare de 30 de ani, iar în cazul unui cumulde sentinţe, ea nu poate depăşi termenul de 35 de ani.

6. Atunci când detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu o pedeapsă mai blândă,cu titlu de graţiere, se aplică închisoarea pe un termen de 35 de ani (a sevedea comentariul la art.71 CP). Această pedeapsă se ispăşeşte în penitenciar detip închis.

Articolul 71. DETENŢIUNEA PE VIAŢĂ(1) Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate a condamnatului pentru tot restul vieţii.(2) Detenţiunea pe viaţă se stabileşte numai pentru infracţiunile excepţional de grave.(3) Detenţiunea pe viaţă nu poate fi aplicată femeilor şi minorilor.1. Detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă principală ce constă în privarea de

libertate a condamnatului pentru tot restul vieţii. Ea a fost introdusă însistemul actual de pedepse în momentul abolirii pedepsei cu moartea (1995).Totodată, legiuitorul prevede liberarea condiţionată şi de această pedeapsă (ase vedea alin.5 art.91 CP), însă numai în cazul în care instanţa de judecată va

considera că nu mai există necesitatea executării în continuare a pedepsei şi încare condamnatul a executat efectiv cel puţin 35 de ani de închisoare.

2. Această pedeapsă se execută în condiţiile prevăzute de lege.3. La detenţiune pe viaţă sunt condamnate numai persoanele care au săvârşit

cu intenţie infracţiuni excepţional de grave (a se vedea comentariul la art.16alin.6 CP).

4. La această pedeapsă nu pot fi supuşi minorii şi femeile, ca dovadă arealizării principiului umanismului. Această prevedere corespunde pe deplincerinţelor Convenţiei Internaţionale cu privire la Drepturile Copilului, adoptată la 20 noiembrie1989 la New York, la care RM a aderat în 1993.

Articolul 72. CATEGORIILE PENITENCIARELOR ÎN CARE SE EXECUTĂ PEDEAPSA CUÎNCHISOARE

(1) Pedeapsa cu închisoare se execută în următoarele penitenciare:a) de tip deschis;b) de tip semiînchis;c) de tip închis.(2) În penitenciare de tip deschis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru

infracţiuni săvârşite din imprudenţă.(3) În penitenciare de tip semiînchis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare

pentru infracţiuni uşoare, mai puţin grave şi grave, săvârşite cu intenţie.(4) În penitenciare de tip închis execută pedeapsa persoanele condamnate la închisoare pentru

infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi persoanele care au săvârşitinfracţiuni ce constituie recidivă.

(5) Persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani execută pedeapsa cu închisoare în penitenciarepentru minori, ţinându-se cont de personalitatea condamnatului, antecedentele penale şi gradulprejudiciabil al infracţiunii săvârşite.

(6) Femeile condamnate execută pedeapsa închisorii în penitenciare pentru femei.(7) Schimbarea categoriei penitenciarului se efectuează de către instanţa de judecată în

corespundere cu legislaţia.[Art.72 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]1. Pentru prima dată actualul CP a prevăzut categoriile penitenciarelor în

care se execută pedeapsa cu închisoarea. Ele sunt: penitenciar de tip deschis,penitenciar de tip semiînchis şi penitenciar de tip închis.

2. În penitenciare de tip deschis execută pedeapsa persoanele condamnate laînchisoare pentru infracţiuni săvârşite din imprudenţă (a se vedea comentariulla art.18 CP).

3. În penitenciare de tip semiînchis îşi execută pedeapsa persoanelecondamnate la închisoare pentru infracţiuni uşoare, mai puţin grave şi grave,săvârşite cu intenţie (a se vedea comentariul la art.16, 17 CP).

4. În penitenciare de tip închis îşi execută pedeapsa persoanele condamnatela închisoare pentru infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave,precum şi persoanele care au săvârşit infracţiuni ce constituie recidivă.

5. Conform alin.5 al prezentului articol, persoanele care nu au atins vârstade 18 ani execută pedeapsa cu închisoarea în penitenciare pentru minori,ţinându-se cont de personalitatea condamnatului, antecedentele penale şi gradulprejudiciabil al infracţiunii săvârşite.

6. Funcţionarea penitenciarului pentru minori se bazează pe principiilegenerale şi pe cerinţele de regim stabilite de lege.

7. În penitenciarul pentru minori condamnaţii în vârstă de până la 18 ani,de regulă, se deţin separat de condamnaţii adulţi. În scopul corijăriicondamnaţilor minori, în aceste penitenciare este organizat un proces unic deinstruire şi educaţie, îndreptat spre educarea lor în spiritul respectăriilegilor, al atitudinii conştiincioase faţă de pregătirea profesională şiridicarea nivelului de cultură generală.

8. Schimbarea categoriei penitenciarului se efectuează de către instanţa dejudecată la propunerea administraţiei în corespundere cu legislaţia în vigoare.Aceste schimbări se efectuează atunci când condamnatul are o conduităireproşabilă.

Articolul 73. PRIVAREA UNEI PERSOANE JURIDICE CARE DESFĂŞOARĂ ACTIVITATE DEÎNTREPRINZĂTOR DE DREPTUL DE A EXERCITA O ANUMITĂ ACTIVITATE

(1) Privarea unei persoane juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător de dreptul de aexercita o anumită activitate constă în stabilirea interdicţiei de a încheia anumite tranzacţii, de aemite acţiuni sau alte titluri de valoare, de a primi subvenţii, înlesniri şi alte avantaje de la stat saude a exercita alte activităţi.

(2) Privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate poate fi limitată la un anumit teritoriusau la o anumită perioadă a anului şi se stabileşte pe un termen de până la 5 ani sau pe un termennelimitat.

1. Această categorie de pedeapsă aplicată persoanelor juridice caredesfăşoară activitate de întreprinzător este o noutate în dreptul penal al RM.

2. Se ştie că persoana juridică efectuează activitatea de întreprinzător înbaza autorizaţiei sau a licenţei de activitate eliberate de organul de statrespectiv.

3. Pentru săvârşirea infracţiunii concrete persoana juridică poate fiprivată de dreptul de a exercita o anumită activitate pentru care dispune deautorizaţie sau licenţă din momentul intrării în vigoare a hotărârii respective.

4. În acest caz instanţa de judecată remite organului de stat respectivsentinţa spre executare a pedepsei nominalizate faţă de persoana juridicărecunoscută vinovată.

5. Organul de stat, care a eliberat autorizaţia sau licenţa persoaneijuridice, o poate anula sau modifica în corespundere cu hotărârea instanţei dejudecată în aşa fel ca să fie stabilite interdicţiile de a încheia anumitetranzacţii, de a emite acţiuni sau alte titluri de valoare, de a primisubvenţii, înlesniri şi alte avantaje de la stat sau de a exercita alteactivităţi.

6. Organul respectiv, după primirea sentinţei şi realizarea ei, comunicăinstanţei judecătoreşti, informează organul fiscal şi administraţia publicălocală din raza de activitate a persoanei juridice despre executarea pedepseinumite.

7. În sentinţa instanţei trebuie să fie reflectat concret în ce teritoriusau pentru ce perioadă a anului, pe cât timp şi de care activitate este privatăde dreptul de a o exercita persoana juridică în cauză.

Articolul 74. LICHIDAREA PERSOANEI JURIDICE CARE DESFĂŞOARĂ ACTIVITATE DEÎNTREPRINZĂTOR

(1) Lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător constă îndizolvarea acesteia, cu survenirea consecinţelor prevăzute de legislaţia civilă.

(2) Lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător se stabileşte încazul în care instanţa de judecată constată că gravitatea infracţiunii săvârşite face imposibilăpăstrarea unei atare persoane juridice şi prelungirea activităţii ei.

1. În baza sentinţei judecătoreşti, lichidarea persoanei juridice caredesfăşoară activitate de întreprinzător se efectuează de Comisia de lichidaresau de lichidator conform legislaţiei în vigoare. Lichidarea acesteia serealizează prin dizolvare.

2. Dizolvarea persoanei juridice se efectuează conform procedurii delichidare a întreprinderii, stabilite de Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinzător,precum şi de prevederile art.87 CC.

3. Persoana juridică se consideră lichidată din momentul radierii ei dinRegistrul de Stat.

4. Lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate deîntreprinzător trebuie aplicată ca pedeapsă numai în cazul în care instanţa dejudecată va constata că gravitatea infracţiunii săvârşite face imposibilăpăstrarea acestei organizaţii şi prelungirea activităţii ei. În alte situaţiiinstanţa poate numi o altă pedeapsă persoanei juridice, prevăzută de prezentulCod.

CAPITOLUL VIIIINDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR

Articolul 75. CRITERIILE GENERALE DE INDIVIDUALIZARE A PEDEPSEI(1) Persoanei recunoscute vinovate de săvârşirea unei infracţiuni i se aplică o pedeapsă

echitabilă în limitele fixate în Partea specială a prezentului cod şi în strictă conformitate cudispoziţiile Părţii generale a prezentului cod. La stabilirea categoriei şi termenului pedepsei, instanţade judecată ţine cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul acesteia, de persoana celuivinovat, de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea, de influenţa pedepseiaplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţă ale familieiacestuia.

(2) O pedeapsă mai aspră, din numărul celor alternative prevăzute pentru săvârşireainfracţiunii, se stabileşte numai în cazul în care o pedeapsă mai blândă, din numărul celormenţionate, nu va asigura atingerea scopului pedepsei.

1. Acţiunea de aplicare a pedepsei penale este de competenţa exclusivă ainstanţei de judecată. Conform art.114 CRM, justiţia se înfăptuieşte în numelelegii numai de către instanţele judecătoreşti. Aplicarea pedepsei va fi corectănumai cu condiţia numirii acesteia în corespundere cu criteriile generaleprevăzute de legislaţia penală.

2. Prin criterii generale de individualizare a pedepsei se înţeleg cerinţele (regulile)stabilite de lege, de care este obligată să se conducă instanţa de judecată laaplicarea fiecărei pedepse, pentru fiecare persoană vinovată în parte. Legeapenală acordă instanţei de judecată o posibilitate largă de aplicare în practicăa principiului individualizării răspunderii penale şi a pedepsei penale, ţinândcont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite, depersoana celui vinovat, de circumstanţele cauzei etc.

3. Toate criteriile enumerate în lege poartă un caracter independent, iarluate împreună ele asigură corectitudinea cu care instanţa de judecată aplicăpedeapsa. Stabilirea corectă a pedepsei permite asigurarea scopurilor pedepsei.Pedeapsa trebuie interpretată de infractor ca rezultat meritat pentruactivitatea sa ilegală. Pedeapsa incorectă conduce la modificarea sentinţei sauchiar la anularea completă a ei.

4. Art.75 CP obligă instanţa de judecată să ţină cont de următoarelecriterii de aplicare a pedepsei:

a) pedeapsa se aplică în limitele fixate în partea specială a CP. Acestcriteriu vizează limitele sancţiunii articolului corespunzător din parteaspecială a CP. Condiţia esenţială pentru a stabili aplicarea corectă a pedepseiconstă în calificarea exactă a infracţiunii săvârşite. În cazul în care seconstată în acţiunile persoanei o componenţă de infracţiune, instanţa stabileştetipul şi mărimea pedepsei, în limitele sancţiunii prevăzute de articolul concretconform căruia este calificată infracţiunea. Libertatea instanţei de a numipedeapsa depinde în mare măsură de tipul sancţiunii. Sancţiunile alternative,care includ două sau mai multe pedepse, permit instanţei să decidă nu numaimărimea, dar şi tipul pedepsei. La o sancţiune relativ-determinată instanţa esteîn drept a alege mărimea unui anumit tip de pedeapsă, între limitele minime şicele maxime indicate în articolele din partea specială. În articolele CP careprevăd infracţiuni uşoare şi mai puţin grave este indicată, de regulă, numailimita maximă a pedepsei. În acest caz limitele minime ale pedepsei se stabilescîn baza normelor părţii generale a CP: termenul cel mai mic de închisoare, egalcu 6 luni (art.70 CP), arestul - egal cu 3 luni (art.68 CP), amenda - 150 deunităţi convenţionale (art.64 CP). O pedeapsă mai aspră, ce depăşeşte limitelesancţiunii articolului, se stabileşte prin concurs de infracţiuni şi în cumul desentinţe (art.84 şi 85 CP). Pedeapsa se stabileşte mai jos de limita minimă încondiţiile indicate în art.79 CP. Numind pedeapsa principală, instanţastabileşte unele pedepse complementare, prevăzute de una şi aceeaşi sancţiunesau de partea generală a CP. Conform sensului legii, pedepsele complementare înformă de privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita oanumită activitate (art.65 CP), retragere a gradului militar, a unui titluspecial, a gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat(art.66 CP) se pot aplica şi atunci când ele nu sunt prevăzute direct încalitate de pedepse complementare în sancţiunea articolului, conform căruia secalifică infracţiunea;

b) pedeapsa se aplică în strictă conformitate cu dispoziţiile părţiigenerale a CP. Acest criteriu înseamnă că folosirea normelor părţii specialecere concordanţă cu normele părţii generale. Prevederile părţii generale a CP sereferă la toate normele din partea specială, care se realizează, fără excepţie,prin normele părţii speciale şi în corespundere cu ele;

c) la aplicarea pedepsei se ia în consideraţie gravitatea infracţiunii. Încorespundere cu art.16 CP, în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil,infracţiunile sunt clasificate în următoarele categorii: uşoare, mai puţingrave, grave, deosebit de grave, excepţional de grave. Pentru clasificareainfracţiunilor pe categorii legiuitorul a folosit caracterul şi gradulprejudiciabil al faptei, ce se caracterizează prin două semne: forma vinovăţieişi mărimea sancţiunii ce prevede pedeapsa închisorii.

Categoriile infracţiunilor contribuie la individualizarea pedepselor şi lapedepsirea infractorilor. Atribuirea infracţiunilor la una sau altă categorieproduce anumite consecinţe juridice;

d) la aplicarea pedepsei se ia în consideraţie motivul infracţiunii.Activitatea infracţională are la bază anumite motive şi se îndreaptă spreatingerea unor scopuri. Motivul întotdeauna întrece intenţia, o concretizează şio consolidează. După conţinutul şi forma de manifestare, motivele pot fi

diferite: ura, invidia, gelozia, răzbunarea, huliganismul, cariera, scopurilepersonale ş. a. Stabilirea motivelor şi a scopului infracţiunii are o importanţădeosebită pentru clarificarea gravităţii infracţiunii săvârşite, apersonalităţii infractorului, a circumstanţelor atenuante sau agravante;

e) la aplicarea pedepsei se ia în consideraţie personalitatea infractorului.Infracţiunea, ca faptă prejudiciabilă, este rezultatul manifestărilorcalităţilor antisociale ale persoanei infractorului. Totuşi, numai în bazafaptei săvârşite, nu se poate determina definitiv personalitatea vinovatului,pentru că infracţiunea comisă constituie doar un singur episod dincomportamentul social al făptuitorului. Caracteristica deplină a personalităţiiinfractorului se face în baza tuturor însuşirilor fizice şi psihice aleacestuia, particularităţi care s-au manifestat nu numai prin fapta comisă, darşi în timpul vieţii şi activităţii infractorului în alte condiţii. În asemeneamod, personalitatea infractorului, sub aspect pozitiv sau negativ, secaracterizează printr-un ansamblu de trăsături morale şi/sau intelectuale princare se remarcă în cele mai diverse circumstanţe indiferent de timpul săvârşiriiinfracţiunii. Condiţiile social-psihologice şi de muncă, studiile, datoriilecivice, legea în viaţa făptuitorului, comportamentul în cadrul familiei,caracterul, vârsta, temperamentul, antecedentele penale şi alte activităţi demanifestare ale infractorului au un rol important în elucidarea obiectivă apersonalităţii acestuia. Fiecare dintre nuanţele ce caracterizeazăpersonalitatea infractorului se ia în consideraţie de către instanţa de judecatăla stabilirea pedepsei şi, în funcţie de caz, fiecare dintre ele micşorează saumăreşte răspunderea penală. Toate aceste împrejurări au aceeaşi importanţă şitrebuie să fie luate în consideraţie în aceeaşi măsură de către instanţa dejudecată la examinarea tuturor categoriilor de infracţiuni;

f) circumstanţele atenuante sau agravante au un rol deosebit de care se ţinecont la stabilirea pedepsei. Art.75 CP obligă instanţa să stabilească pedeapsaţinând seama de circumstanţele atenuante sau agravante prevăzute de art.76 şi 77CP. Aceste circumstanţe se referă la caracteristica faptei săvârşite, lacaracteristica personalităţii infractorului şi sunt scoase de legiuitor în afaracomponenţei de infracţiune. În funcţie de caracterul circumstanţelor atenuantesau agravante, instanţa poate numi o pedeapsă mai uşoară sau mai aspră,apropiindu-se de limita minimă sau maximă, procedând la o pedeapsă principalăsau aplicând, pe lângă cea principală, şi una complementară. Circumstanţeleatenuante sau agravante sunt prevăzute în dispoziţiile articolelor părţiispeciale şi în normele părţii generale ale CP. De aceea, dacă o circumstanţăserveşte drept semn constitutiv sau calificativ al componenţei concrete deinfracţiune, prezenţa acesteia în lista circumstanţelor atenuante (art.76 CP)ori agravante (art.77 CP) nu poate servi drept temei pentru a mai agrava sauatenua pedeapsa. Importanţa lor pentru determinarea pedepsei este luată înconsideraţie de legiuitor la numirea sancţiunilor. De aici necesitatea şiobligativitatea pentru instanţa care a emis sentinţa şi pentru instanţelesuperioare care introduc schimbări în această sentinţă de a indica în hotărâreapronunţată circumstanţele agravante sau atenuante concrete care au fost luate înconsideraţie de instanţă la numirea pedepsei;

g) la stabilirea pedepsei instanţa ţine cont de influenţa pedepsei aplicateasupra corectării vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţă ale familieilui. Această regulă conţine în esenţă două cerinţe: atingerea scopului pedepsei

şi corectarea vinovatului. Cerinţele enunţate exprimă tendinţa legiuitorului dea minimaliza posibilitatea apariţiei consecinţelor negative ale pedepseiaplicate pentru familia condamnatului. Pentru aceasta instanţa de judecată, lanumirea pedepsei, trebuie să ia în consideraţie: componenţa familieivinovatului, starea materială, condiţiile de trai ş. a. Toate criteriilegenerale examinate la aplicarea pedepsei trebuie să fie analizate în cumul.Numai cu respectarea acestei cerinţe instanţa poate numi o pedeapsă corectă,care să corespundă scopurilor legii.

5. Folosirea sancţiunilor alternative (alin.2 art.75 CP) vizează pedepselecare variază de la cele mai blânde până la cele mai aspre. Instanţa trebuie săaleagă şi să aplice acel tip şi acea mărime a pedepsei, care vor fi cele maieficiente pentru atingerea scopului legii. Pedeapsa mai aspră, în limiteleprevederilor articolului, poate fi stabilită numai în cazul în care o pedeapsămai blândă, din numărul celor menţionate, nu va asigura atingerea scopuluiscontat.

Articolul 76. CIRCUMSTANŢELE ATENUANTELa stabilirea pedepsei se consideră circumstanţe atenuante:a) săvârşirea pentru prima dată a unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave;b) săvârşirea infracţiunii de către un minor;c) săvârşirea infracţiunii de către o femeie gravidă;d) prezenţa copiilor minori în familia vinovatului;e) săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări grele de ordin personal sau

familial ori din motive de compătimire;f) preîntâmpinarea de către vinovat a urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii săvârşite,

repararea benevolă a pagubei pricinuite sau înlăturarea daunei cauzate;g) căinţa sinceră sau autodenunţarea;h) contribuirea activă la descoperirea infracţiunii sau la arestarea infractorilor;i) acţiunile ilegale sau imorale ale victimei, dacă ele au provocat infracţiunea;j) alte împrejurări.1. Art.76 CP enumără circumstanţele atenuante, stabilirea şi luarea în

consideraţie a cărora este obligatorie la aplicarea pedepsei.2. Prin sintagma înscrisă la lit.a) din art.76 CP se înţelege săvârşirea unei

infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, în sens juridic, şi nu faptic, pentru prima dată,adică în lipsa antecedentelor penale pentru o infracţiune săvârşită mai înaintesau expirarea termenului de prescripţie. Noţiunea de infracţiune uşoară sau mai puţinuşoară este elucidată în alin.2 şi 3 art.16 CP.

3. Săvârşirea infracţiunii de către un minor (lit.b), adică de către o persoană care nua atins vârsta de 18 ani, este privită drept circumstanţă atenuantă, care seexplică prin faptul că minorul are o concepţie despre lume în stadiu de formare,iar psihicul acestuia este preponderent nestabil. Deseori minorii săvârşescinfracţiunea din ştrengărie, prin imitare, din sentimentul fals de tovărăşie(prietenie), sub presiunea infractorilor adulţi. Minorul, neavând experienţă deviaţă, nu întotdeauna prevede consecinţele acţiunilor sale asupra societăţii.Menţionăm că infractorul minor este predispus spre corectare mai mult decâtvârstnicul.

4. Săvârşirea infracţiunii de către o femeie gravidă (lit.c) este prevăzută dreptcircumstanţă atenuantă indiferent de termenul gravidităţii. Iritarea şinervozitatea excesivă care însoţesc perioada de gestaţie a multor femei slăbesccontrolul acestora asupra acţiunilor lor, fapt ce împiedică determinarea corectă

a comportamentului în situaţiile de conflict. Atenuarea pedepsei unei femeigravide este importantă pentru a ocroti sănătatea femeii şi a urmaşilor ei, aintegrităţii lor fizice şi psihice. Circumstanţa ce micşorează pedeapsa are labază principiul umanismului.

5. Prezenţa copiilor minori în familia vinovatului (lit.d) art.76). În sensul acesteicircumstanţe este suficient un singur copil la educarea şi creşterea căroraparticipă vinovatul. Această condiţie se referă nu numai la femei, dar şi labărbaţii responsabili de întreţinerea copiilor. Traiul împreună cu ei dreptcondiţie de atenuare a pedepsei nu este obligatoriu. Existenţa copiilor minoripoate să nu fie considerată circumstanţă atenuantă în cazul în care vinovatuleste lipsit (decăzut) din drepturile părinteşti, nu asigură copiilor susţinereamaterială necesară, nu se ocupă de educarea lor sau a săvârşit faţă de copiianumite acţiuni penale.

6. Prin săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui concurs de împrejurări grele de ordin personal saufamilial (lit.e) se înţelege un cumul de circumstanţe nefavorabile pentru persoanadată. Această circumstanţă constă în faptul prezenţei acelui concurs deîmprejurări care l-a împins la săvârşirea infracţiunii cu scopul de a înlăturasau uşura situaţia în care se află vinovatul. Împrejurările grave de ordinpersonal sau familial sunt temporare, dar prezintă greutăţi materiale esenţialecauzate de lipsa unui loc de muncă, de un salariu mic pentru întreţinereafamiliei, condiţii de trai nefavorabile, boala persoanei care săvârşeşteinfracţiunea, a membrilor familiei sale sau a apropiaţilor, a decesului lor etc.Este necesară existenţa raportului cauzal între acţiunile săvârşite şi prezenţafactorilor reali, care pot condiţiona săvârşirea infracţiunii. Motivul decompătimire presupune că făptuitorul a fost împins la infracţiune din milă faţăde persoana care suferă. De exemplu, omorul unei persoane care suferă de o boalăincurabilă, furtul de bani ori a medicamentelor necesare pentru vindecareavinovatului sau a apropiaţilor săi.

7. În conţinutul lit.f) art.76 CP legislatorul prevede 3 forme de acţiuniale vinovatului care duc la minimalizarea consecinţelor infracţiunii şi de aceeaeste nevoie ca ele să fie luate în consideraţie în cadrul procesului deindividualizare a pedepsei. Asemenea acţiuni ale vinovatului poartă denumirea decăinţă activă. Prin preîntâmpinare de către vinovat a urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii seînţelege înlăturarea sau micşorarea acestor urmări. Astfel de acţiuni au locatunci când vinovatul, în timpul şi după săvârşirea infracţiunii, întreprindeanumite acte prin care preîntâmpină sau înlătură consecinţele prejudiciabilecare pot să apară. De exemplu, transportarea la timp de către vinovat a victimeila o instituţie medicală ca să nu survină moartea persoanei în urma cauzăriileziunilor corporale. Repararea benevolă a pagubei pricinuite presupune că vinovatul,după ce a săvârşit infracţiunea, fără nici o presiune asupra sa din partea cuivasau a organelor de drept, restituie valoarea prejudiciului cauzat, acordă ajutormaterial victimei pentru ca să se trateze. Circumstanţa comentată trebuiedeosebită de renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii (art.56 CP). Aceasta semanifestă prin restabilirea stării iniţiale a obiectului atentării. De exemplu,reparaţia casei de locuit, a automobilului. Prin repararea daunei cauzate se înţelegeşi situaţia în care persoana vinovată îşi prezintă în mod public scuzele pemotiv de cauzare a unei daune morale, de exemplu, după răspândirea cu bună-ştiinţă a unor scorniri mincinoase despre victimă făptuitorul îşi cere scuze dela acesta în faţa vecinilor.

8. Căinţa sinceră sau autodenunţarea (lit.g) înseamnă trezirea conştiinţeivinovatului şi încercarea acestuia de a se corecta. Prin căinţă sincerăvinovatul comunică din proprie iniţiativă organelor de drept despre infracţiuneasăvârşită, explică împrejurările efectuării acţiunilor sale infracţionale, alecoparticipanţilor, descoperă identitatea acestora şi apreciază acţiunile sale cafapte negative. Noţiunea de autodenunţare desemnează acţiunea de comunicareoficială către organele de drept, efectuată (în formă orală sau scrisă) de cătrepersoana care a săvârşit infracţiunea, dacă organele de drept nu cunoşteau acestfapt, după încetarea activităţii infracţionale cu adresarea de a contribui ladescoperirea infracţiunii. Autodenunţarea poate servi oricând ca circumstanţăatenuantă. Ea nu depinde de timpul care s-a scurs din momentul săvârşiriiinfracţiunii, de caracterul ei, de motivele de comportament ale făptuitorului.Autodenunţarea este o acţiune care facilitează descoperirea infracţiunii.

9. Contribuţia activă la descoperirea infracţiunii sau la arestarea infractorilor (lit.h)demonstrează căinţa sinceră a vinovatului care a săvârşit infracţiunea şitendinţa acestuia de a-şi repara vina. Prin toate acţiunile sale persoanavinovată se străduieşte să ajute organele de drept la stabilirea roluluifiecărei persoane care a participat la săvârşirea infracţiunii sau ladescoperirea altor persoane care au participat nemijlocit la săvârşireainfracţiunii, dar numele cărora nu sunt cunoscute, la identificarea locului undese ascund ele, unde sunt tăinuite bunurile sau alte lucruri preţioase care aufost sustrase în momentul săvârşirii infracţiunii.

10. Sintagma acţiunile ilegale sau imorale ale victimei dacă ele au provocat infracţiunea (lit.i)exprimă sensul că anume acţiunile victimei au servit drept pretext pentrusăvârşirea infracţiunii. Această circumstanţă este interpretată ca atenuantăindiferent de prezenţa sau absenţa stării de afect. Un astfel de comportamentprin sine însuşi provoacă o altă persoană şi îi dă un motiv de a săvârşiinfracţiunea, de aceea este considerată drept circumstanţă atenuantă.

11. Prin sintagma alte împrejurări (lit.j) art.76) legea oferă instanţei dreptulde a lua în consideraţie şi alte circumstanţe atenuante, care nu sunt prevăzutede această normă. Circumstanţa considerată atenuantă şi argumentul instanţei dejudecată în acest sens trebuie să fie indicate în hotărârea judecătorească.

Articolul 77. CIRCUMSTANŢELE AGRAVANTE(1) La stabilirea pedepsei se consideră circumstanţe agravante:a) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care anterior a mai săvârşit o infracţiune, recidivă

de infracţiuni sau săvârşirea infracţiunii ca îndeletnicire;b) provocarea prin infracţiune a unor urmări grave;c) săvârşirea infracţiunii prin orice formă de participaţie;d) săvârşirea infracţiunii din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau

religioasă;e) săvârşirea infracţiunii asupra unei persoane care nu a atins vârsta de 14 ani, faţă de o femeie

gravidă sau o persoană care se afla în stare de neputinţă;f) săvârşirea infracţiunii asupra unei persoane în legătură cu îndeplinirea de către ea a

obligaţiilor de serviciu sau obşteşti;g) instigarea minorilor la săvârşirea infracţiunii sau atragerea lor la participare în săvârşirea

infracţiunii;h) săvârşirea infracţiunii prin acte de o deosebită cruzime sau prin batjocorirea victimei;i) săvârşirea infracţiunii prin mijloace care prezintă un pericol social sporit;

j) săvârşirea infracţiunii de către o persoană în stare de ebrietate. Instanţa de judecată aredreptul, în funcţie de caracterul infracţiunii, să nu considere aceasta ca o circumstanţă agravantă;

k) săvârşirea infracţiunii cu folosirea armei, a muniţiilor, a substanţelor explozive ori adispozitivelor ce le imită, a mijloacelor tehnice special pregătite, a substanţelor nocive şi radioactive,a preparatelor medicamentoase şi a altor preparate chimico-farmacologice, precum şi cu aplicareaconstrângerii fizice sau psihice;

l) săvârşirea infracţiunii din interes material sau cu alte intenţii josnice;m) săvârşirea infracţiunii profitând de starea excepţională, de calamităţile naturale, precum şi

de dezordini de masă;n) săvârşirea infracţiunii cu folosirea încrederii acordate.(2) Dacă circumstanţele menţionate la alin.(1) sunt prevăzute la articolele corespunzătoare din

Partea specială a prezentului cod în calitate de semne ale acestor componenţe de infracţiuni, ele nupot fi concomitent considerate drept circumstanţe agravante.

1. Enumerarea circumstanţelor agravante în art.77, spre deosebire decircumstanţele atenuante, are caracter exhaustiv.

2. Lit.a) fixează repetarea şi recidiva de infracţiune ca varietăţi alepluralităţii de infracţiuni. Noţiunea de repetare a infracţiunii a fost expusăîn comentariul la art.31 CP, iar recidiva infracţiunii - în comentariul laart.34. Prin săvârşirea infracţiunii sub formă de îndeletnicire trebuie înţeleasă o asemeneaactivitate infracţională sistematică (infracţiuni săvârşite mai mult de 3 ori)legată de îmbogăţirea ilegală, care serveşte pentru vinovat drept sursă deexistenţă de bază sau esenţială suplimentară. Îndeletnicirea infracţională, caformă a infracţiunii repetate, este determinată de motive de profit, cu tendinţade a însuşi un câştig (avantaj) patrimonial.

3. Prin stipularea de la lit.b) trebuie să se înţeleagă urmările grave carenu sunt incluse în componenţa de infracţiune în calitate de semne calificative.Prin urmări grave se înţeleg daunele secundare (auxiliare), netipice (atipice)pentru acţiunea sau inacţiunea dată care măreşte considerabil nivelul degravitate al infracţiunii săvârşite. Practica judiciară recunoaşte drept astfelde urmări: moartea oamenilor, provocarea de daune grave persoanei, pieirea înmasă a animalelor, cauzarea unor daune materiale în proporţii mari sau înproporţii deosebit de mari etc., toate acestea nefiind în acelaşi timp semne alecomponenţei de infracţiune; aceste urmări grave trebuie să fie într-un raportcauzal cu infracţiunea săvârşită care poate fi intenţionată sau din imprudenţă.

4. Săvârşirea infracţiunii prin participaţie (lit.c) măreşte considerabil gravitatea şipericolul daunei. Prin participaţie infractorii îşi unesc forţele, repartizeazăîntre ei rolurile, acţionează coordonat cu riscul minim de a fi demascaţi. Toateformele participaţiei: simplă, compusă, grup criminal organizat şi organizaţiecriminală (a se vedea comentariile la art.42-47 CP) au însemnătate ladeterminarea circumstanţei agravante.

5. Motivul duşmăniei şi al urii naţionale, rasiale sau religioase (lit.d) presupune năzuinţavinovatului de a demonstra, prin faptul săvârşirii infracţiunii, existenţa unuidispreţ faţă de o anumită naţiune, rasă, religie, ca şi asupra unor sau altorreprezentanţi ai acestora (a se vedea comentariul la art.176 CP).

6. Circumstanţele înscrise la lit.e) amplifică pedeapsa, deoareceinfractorul se foloseşte de starea de neputinţă a persoanelor indicate înaceastă prevedere, de capacitatea scăzută de a se opune în caz de atentat. Minorse consideră copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, iar persoană în etate esteconsiderat individul care a atins vârsta de pensionare. Prin stare de neputinţă se

înţelege o stare fizică sau psihică a victimei care nu-i permite să opunărezistenţă infractorului (vârstă înaintată, maladii etc.). Pentru a recunoaştegraviditatea, vârsta minoră (sub 14 ani), neputinţa persoanei drept circumstanţăagravantă va trebui ca infractorul să fi fost conştient de acest fapt şi să fiprofitat de el la săvârşirea infracţiunii.

7. Săvârşirea infracţiunii în circumstanţele prevăzute de lit.f) estecondiţionată de activitatea de serviciu sau obştească a persoanei în raport cucare a fost săvârşită infracţiunea. Infractorul tinde a înceta activitatea deîndeplinire a obligaţiunilor de serviciu sau a celor obşteşti sau de a serăzbuna pentru ele. De aceea şi circumstanţa în cauză măreşte pedeapsa. Prinnoţiunea de îndeplinire a îndatoririlor de serviciu se înţeleg acţiunile oricărei persoanecare se referă la funcţiile ei de serviciu, ce decurg din contractul de muncă cuîntreprinderile şi organizaţiile indiferent de forma de proprietate înregistrateîn modul stabilit, iar prin noţiunea de executare a obligaţiunilor obşteşti se are învedere îndeplinirea de către cetăţeni a îndatoririlor obşteşti care le suntspecial încredinţate, precum şi acţiunile în interesele societăţii sau ale unorcetăţeni aparte (curmarea contravenţiilor, informarea organelor puterii despreinfracţiunile săvârşite sau în pregătire etc. - a se vedea HP CSJ RM nr.9 din 15noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor premeditat).

8. Circumstanţa agravantă prevăzută la lit.g) este inclusă pentru a protejaminorii de influenţa infractorilor adulţi. Ea se răspândeşte numai asuprapersoanelor care au atins vârsta de 18 ani. La aprecierea acestei circumstanţeagravante trebuie luate în consideraţie mijloacele de atragere a minorilor înactivitatea infracţională, gradul influenţei infractorilor, vârsta minorului,gravitatea infracţiunii la care a fost atras minorul. Instigatoare suntrecunoscute acţiunile care au drept scop orientarea minorului spre săvârşireainfracţiunii (a se vedea art.42 CP). Instigarea minorilor la săvârşireainfracţiunii sau atragerea lor la participare la infracţiune formeazăîntotdeauna componenţe de infracţiuni de sine stătătoare (art.208, 209, 210 CP),făptuitorii mai răspunzând şi pentru participaţie la acea infracţiune la care afost implicat sau atras minorul.

9. Săvârşirea infracţiunii prin acţiuni deosebit de crude sau prin batjocorire a victimei(lit.l) probează degradarea morală profundă a vinovatului, neomenie şi cinism.Semnul deosebitei cruzimi a fost tălmăcit în practica judiciară în legătură cuexaminarea cazurilor de omor intenţionat. Noţiunea de cruzime deosebită se îmbinăatât cu metodele săvârşirii infracţiunii de omor, cât şi cu alte circumstanţecare demonstrează cruzimea deosebită a vinovatului. Semnul unei cruzimideosebite se depistează în cazurile în care, înainte de a săvârşi infracţiuneasau în procesul săvârşirii acesteia, victima a fost supusă torturilor,schingiuirilor sau infracţiunea s-a săvârşit prin metode care, cu bună-ştiinţavinovatului, au fost îmbinate cu pricinuirea unor suferinţe deosebite victimei(aplicarea unui număr mare de leziuni corporale, utilizarea unei toxine cuacţiune chinuitoare, arderea de viu, înecarea, înăbuşirea, lipsirea îndelungatăde hrană, apă etc.). O cruzime deosebită se poate manifesta şi prin săvârşireainfracţiunii în prezenţa rudelor apropiate ale victimei, când vinovatul îşidădea seama că prin acţiunile sale le pricinuieşte mari suferinţe (a se vedea HPCSJ din 15 noiembrie 1993). Prin batjocorire se înţeleg acţiunile săvârşite într-oformă cinică şi brutală îndreptate asupra victimei cauzându-i suferinţe moralesau/şi psihice care-i înjosesc demnitatea.

10. Circumstanţa expusă la lit.i) prin conţinutul său se contrapuneinfracţiunii săvârşite prin folosirea armei şi a mijloacelor enumerate la lit.k)a articolului comentat. Totodată circumstanţa comentată presupune infracţiuneasăvârşită prin mijloace care prezintă un prejudiciu sporit. Acestea pot fi armade distrugere în masă, substanţele otrăvitoare şi bacteriologice periculoase,materialele radioactive care măresc capacitatea acţiunilor distrugătoare, forţaşi intensitatea lor. Utilizarea celor enumerate şi a altor mijloace asemănătoarecreează un real pericol pentru viaţa şi sănătatea oamenilor, pentru mediu, iarrezultatul acestora ar putea fi catastrofal: nimicirea unor importante valorimateriale.

11. Starea de ebrietate (lit.j) este starea care survine în urma consumuluiexcesiv de băuturi alcoolice (beţie) sau substanţe narcotice. Ebrietateacaracterizează negativ personalitatea celui vinovat. Se consideră una dintrecele mai răspândite condiţii ce contribuie la săvârşirea infracţiunii. Starea deebrietate nu exclude responsabilitatea persoanei. Drept mijloace care determinăapariţia stării de ebrietate pot fi: alcoolul, substanţele narcotice, altesubstanţe toxice. Gradul beţiei fiziologice nu influenţează şi nu determinărăspunderea penală a vinovatului. Orice stadiu de ebrietate (uşor, mediu,profund) influenţează comportamentul persoanei. Legea acordă instanţei dejudecată dreptul ca, în funcţie de caracterul infracţiunii, să nu considerestarea de ebrietate drept circumstanţă agravantă.

12. Armele şi mijloacele săvârşirii infracţiunii indicate la lit.k) apar ca izvor depericol sporit, deoarece vinovatul alege mijlocul ce creează un pericol sporitnu numai pentru persoana supusă acţiunilor făptuitorului, dar şi pentrucelelalte. Prin folosirea armei, muniţiilor şi a altor mijloace se are în vedere utilizareafizică sau psihică a însuşirilor distrugătoare ale acestora indiferent de gradulintensităţii şi de rezultatul acţiunilor lor, de corespunderea totală sauparţială a cerinţelor reglementate de statutul mijloacelor indicate în aceastăliteră. Prin constrângere fizică se înţelege orice formă de acţiune (influenţă)fizică asupra victimei la săvârşirea infracţiunii (cauzarea loviturilor,leziunilor corporale, torturarea). Constrângerea psihică presupune diverse tipuri deameninţare îndreptate asupra victimei sau asupra apropiaţilor ei prin aplicareaconstrângerii fizice sau prin cauzarea unei daune materiale sau de alt gen (a sevedea comentariul la cap.III, partea generală).

13. Prin circumstanţa din lit.l) legea obligă instanţa de judecată să ia înconsideraţie motivul, cauza care a determinat persoana la săvârşireainfracţiunii. Scopul acaparator se exprimă prin tendinţa persoanei spre profitşi îmbogăţire prin săvârşirea infracţiunii. În calitate de alte motive josnice pot săapară răzbunarea, gelozia, invidia, carierismul, frica etc. Baza motivatorie aacestor infracţiuni este determinată de propriul interes asupra intereselorlegale ale altor persoane şi asupra celor obşteşti.

14. Circumstanţele enumerate la lit.m) sunt utilizate de persoanele vinovatede săvârşirea infracţiunilor de furt, jaf, tâlhărie ş. a. Ele adeveresc faptulcă persoanele care le săvârşesc sunt deosebit de periculoase. Prin stareexcepţională se înţelege regimul de drept special al activităţii organelor puteriide stat şi ale autoadministrării locale, întreprinderilor, instituţiilor şiorganizaţiilor, fiind măsura temporară luată pentru normalizarea situaţiei. Încategoria calamităţilor naturale se includ cutremurele, inundaţiile,alunecările, incendiile, epidemiile, radiaţiile, avariile ş. a. care pun în

pericol viaţa şi sănătatea populaţiei. După consumarea lor este necesarăefectuarea unor lucrări importante de intervenţie şi restabilire. Noţiunea dedezordinile în masă presupune tulburări sociale, revoltă, răscoală, confuzie,pogromuri, distrugeri, incendieri sau alte acţiuni violente etc. de care sefoloseşte inculpatul pentru a săvârşi fapta penală (a se vedea comentariul laart.285 CP).

15. Circumstanţa indicată la lit.n) sporeşte răspunderea, deoarece acţiunilecriminale se săvârşesc într-o împrejurare benefică pentru persoana vinovată.Încrederea persoanei poate fi acordată în puterea funcţiei deţinute sau în bazaraporturilor contractuale. Vinovatul se foloseşte cu rea-credinţă de relaţiilede încredere acordate în interesul săvârşirii infracţiunii, astfel discreditândorganele puterii de stat, organizaţiile obşteşti şi comerciale în numele căroraacţionează el. Pot să folosească încrederea acordată atât persoanele cu funcţiede răspundere, cât şi colaboratorii ce au anumite împuterniciri determinate.

Articolul 78. EFECTELE CIRCUMSTANŢELOR ATENUANTE ŞI AGRAVANTE(1) În cazul în care instanţa de judecată constată circumstanţe atenuante la săvârşirea

infracţiunii, pedeapsa principală se reduce sau se schimbă după cum urmează:a) dacă minimul pedepsei cu închisoare prevăzut la articolul corespunzător din Partea specială a

prezentului cod este mai mic de 10 ani, pedeapsa poate fi redusă până la acest minim;b) dacă se aplică amenda, aceasta se poate coborî până la limita de jos;c) dacă pentru infracţiunea săvârşită se prevede detenţiune pe viaţă, aceasta se înlocuieşte cu

închisoare de la 15 la 25 de ani.(2) În cazul în care instanţa de judecată constată circumstanţe atenuante la săvârşirea

infracţiunii, pedeapsa complementară, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, poate fiînlăturată.

(3) În cazul în care există circumstanţe agravante se poate aplica pedeapsa maximă prevăzutăla articolul corespunzător din Partea specială a prezentului cod.

(4) În caz de concurs al circumstanţelor agravante şi celor atenuante, coborârea pedepsei pânăla minimul sau ridicarea ei până la maximul prevăzut la articolul corespunzător din Partea specială aprezentului cod nu este obligatorie.

(5) Dacă există circumstanţe atenuante excepţionale, pedeapsa poate fi aplicată conformprevederilor art.79.

1. Articolul comentat determină urmările circumstanţelor atenuante şi alecelor agravante prevăzute de art.76 şi 77 CP, luate în consideraţie de instanţade judecată la stabilirea pedepsei.

2. Regula prevăzută în alin.1 art.78 privind atenuarea pedepsei se răsfrângenumai asupra pedepsei principale care poate fi redusă sau schimbată de instanţade judecată în următoarea ordine: a) închisoarea poate fi redusă până la limitaminimă prevăzută de partea specială, dacă această limită este mai mică de 10ani; b) amenda poate fi redusă până la limita de jos indicată în sancţiuneaarticolului corespunzător; c) detenţiunea pe viaţă poate fi înlocuită cuînchisoarea în termen de la 15 până la 25 de ani.

3. Potrivit prevederilor alin.2 art.78, la existenţa circumstanţeloratenuante la săvârşirea infracţiunii pedeapsa complementară poate fi înlăturatădacă este prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită.

4. În alin.3 art.78 sunt prevăzute urmările circumstanţelor agravante,existenţa cărora, la săvârşirea infracţiunii, permite instanţei de judecată săaplice pedeapsa maximă prevăzută de articolul corespunzător al părţii speciale aCP.

5. Alin.4 art.78 CP prevede regulile indicate la individualizarea pedepseiîn caz de concurs al circumstanţelor agravante şi al celor atenuante, iar alin.5- şi în cazul existenţei circumstanţelor atenuante excepţionale.

Articolul 79. APLICAREA PEDEPSEI MAI BLÂNDE DECÂT CEA PREVĂZUTĂ DE LEGE(1) Ţinând cont de circumstanţele excepţionale ale cauzei, legate de scopul şi motivele faptei, de

rolul vinovatului în săvârşirea infracţiunii, de comportarea lui în timpul şi după consumareainfracţiunii, de alte circumstanţe care micşorează esenţial gravitatea faptei şi a consecinţelor ei,precum şi de contribuirea activă a participantului unei infracţiuni săvârşite în grup la descoperireaacesteia, instanţa de judecată poate aplica o pedeapsă sub limita minimă, prevăzută de legea penalăpentru infracţiunea respectivă, sau una mai blândă, de altă categorie, ori poate să nu aplicepedeapsa complementară obligatorie.

(2) Poate fi considerată excepţională atât o circumstanţă atenuantă, cât şi o totalitate deasemenea circumstanţe.

(3) În cazul condamnării persoanelor pentru comiterea infracţiunilor deosebit de grave, instanţade judecată poate aplica o pedeapsă sub limita minimă prevăzută de legea penală, dar constituindcel puţin două treimi din minimul pedepsei prevăzute de prezentul cod pentru infracţiunea săvârşită.

(4) Persoanelor care, la data săvârşirii infracţiunii, nu au atins vârsta de 18 ani, pentrucomiterea infracţiunilor grave, deosebit de grave, excepţional de grave sau a recidivei de infracţiuni,instanţa de judecată le poate aplica o pedeapsă sub limita minimă prevăzută de legea penală, darconstituind cel puţin jumătate din minimul pedepsei prevăzute de prezentul cod pentru infracţiuneasăvârşită.

(5) Prevederile alin.(1) nu se aplică persoanelor adulte în cazul infracţiunilor excepţional degrave sau în cazul recidivei de infracţiuni.

1. Temei pentru stabilirea unei pedepse mai blânde decât cea prevăzută delege serveşte existenţa unor circumstanţe excepţionale ce micşoreazăconsiderabil dauna infracţiunii săvârşite. Alin.1 art.79 CP concretizeazăconţinutul acestor circumstanţe excepţionale legându-le de:

a) scopul şi motivele infracţiunii;b) rolul vinovatului, comportamentul acestuia în timpul şi după consumarea

infracţiunii;c) contribuţia activă a participantului unei infracţiuni săvârşite în grup

la descoperirea acesteia;d) alte circumstanţe care micşorează esenţial gravitatea faptei şi a

consecinţei.2. La stabilirea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege instanţa de

judecată dispune de 3 variante. În primul rând, pedeapsa poate fi stabilită sublimita minimă prevăzută de articolul corespunzător al părţii speciale a CP. Înal doilea rând, instanţa de judecată poate stabili o pedeapsă mai blândă decâtcea prevăzută de articolul respectiv. Compararea pedepselor după rigurozitate seface prin aprecierea locului lor în conţinutul art.62 CP. În al treilea rând,instanţa de judecată poate să nu aplice pedeapsa complementară prevăzută cafiind o obligaţiune.

3. În calitate de circumstanţe excepţionale pentru o pedeapsă mai blândă potservi atât circumstanţele separate distincte prevăzute în art.76 CP, cât şicumulul lor, precum şi alte circumstanţe ce atenuează răspunderea, neenumerateîn lege.

4. Stipularea din alin.1 art.79 CP, după cum se deduce din conţinutul alin.3şi 5 ale acestui articol, acţionează faţă de persoanele care au săvârşitinfracţiuni uşoare, mai puţin grave, grave şi deosebit de grave.

5. Termenul pedepsei sub limita minimă pentru comiterea infracţiunilordeosebit de grave constituie cel puţin două treimi din minimumul pedepseiprevăzute de articol pentru infracţiunea săvârşită (alin.3).

6. Alin.4 al articolului dat determină termenul pedepsei mai blânde pentrucomiterea infracţiunii grave, deosebit de grave, excepţional de grave sau arecidivei de infracţiune la judecarea persoanelor care nu au împlinit vârsta de18 ani, constituind cel puţin jumătate din minimumul pedepsei prevăzute departea specială pentru infracţiunea săvârşită.

7. Prevederile alin.1 art.79 nu se aplică persoanelor adulte în cazulsăvârşirii infracţiunilor excepţional de grave sau în cazul recidivei deinfracţiune (alin.5).

Articolul 80. APLICAREA PEDEPSEI ÎN CAZUL ÎNCHEIERII ACORDULUI DERECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI

În cazul în care persoana pusă sub învinuire încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iarinstanţa de judecată acceptă acest acord, pedeapsa pentru infracţiunea imputată se reduce cu otreime din pedeapsa maximă prevăzută pentru această infracţiune.

1. În legislaţia penală a RM această normă este inclusă pentru prima dată.Procedura încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se stabileşte prinlegislaţia procesual-penală a RM (a se vedea cap.III, art.504-509).

2. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o tranzacţie încheiată întreacuzatorul de stat şi învinuit sau, după caz, inculpat care şi-a datconsimţământul de a-şi recunoaşte vina în schimbul unei sentinţe reduse.

3. Dacă instanţa de judecată ajunge la concluzia că recunoaşterea de cătreinculpat a vinovăţiei este făcută în mod liber, benevol, conştient, fărăpresiune, acceptă acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi admite baza faptică ainfracţiunii în legătură cu care inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia. În acestcaz instanţa procedează la dezbateri judiciare cu privire la măsura de pedeapsă.

4. Legea garantează învinuitului că recunoaşterea vinovăţiei va fi luată înconsideraţie de către instanţă la stabilirea pedepsei. Dispoziţia art.80 CPprevede că pedeapsa pentru infracţiunea imputată se reduce cu o treime dinpedeapsa maximă prevăzută pentru infracţiunea comisă. Categoriile de infracţiunifaţă de care se aplică regula dată sunt prevăzute de CPP.

Articolul 81. APLICAREA PEDEPSEI PENTRU INFRACŢIUNEA NECONSUMATĂ(1) La aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată se ţine cont de circumstanţele în

virtutea cărora infracţiunea nu a fost dusă până la capăt.(2) Mărimea pedepsei pentru pregătirea de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate

depăşi jumătate din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător dinPartea specială a prezentului cod pentru infracţiunea consumată.

(3) Mărimea pedepsei pentru tentativă de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate depăşitrei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător din Parteaspecială a prezentului cod pentru infracţiunea consumată.

(4) Pentru pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune detenţiunea pe viaţă nu se aplică.1. În conformitate cu prevederile alin.1 al prezentului articol, la

stabilirea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată (pregătire sau tentativă) seiau în consideraţie circumstanţele în virtutea cărora infracţiunea nu a fostdusă până la capăt. Ele pot fi cele mai diverse, însă norma dată include înnumărul lor doar acele împrejurări, care nu depind de voinţa vinovatului.Totodată se ia în consideraţie şi atitudinea vinovatului faţă de aceste

circumstanţe, care s-a manifestat în acţiuni privind învingerea lor, capacitateaşi pregătirea de a li se opune.

2. Prevederile alin.2 şi 3 art.81 CP limitează într-o anumită măsurăpedeapsa pentru activitatea infracţională neconsumată. Mărimea pedepsei pentrupregătirea de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate depăşi jumătatedin maximumul celei mai aspre pedepse prevăzute în articolul corespunzător dinpartea specială a CP pentru infracţiunea consumată, dar pentru tentativă deinfracţiune ce nu constituie recidivă, nu poate depăşi trei pătrimi.

3. În alin.4 al articolului comentat se menţionează special că, pentrupregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune, detenţiunea pe viaţă nuse aplică. Uşurarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată se întemeiază pefaptul că pregătirea şi tentativa sunt mai puţin dăunătoare decât infracţiuneaconsumată.

Articolul 82. APLICAREA PEDEPSEI PENTRU RECIDIVĂ DE INFRACŢIUNI(1) La aplicarea pedepsei pentru recidivă, recidivă periculoasă şi recidivă deosebit de

periculoasă de infracţiuni se ţine cont de numărul, caracterul, gravitatea şi urmările infracţiunilorsăvârşite anterior, de circumstanţele în virtutea cărora pedeapsa anterioară a fost insuficientăpentru corectarea vinovatului, precum şi de caracterul, gravitatea şi urmările infracţiunii noi.

(2) Mărimea pedepsei pentru recidivă nu poate fi mai mică de jumătate, pentru recidivăpericuloasă este de cel puţin două treimi, iar pentru recidivă deosebit de periculoasă - de cel puţintrei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător din Parteaspecială a prezentului cod.

1. Art.82 CP prevede sporirea obligatorie a mărimii minime a pedepsei penalestabilite persoanelor care, în pofida antecedentelor penale pentru infracţiunipremeditate, nu au trecut pe calea corectării şi săvârşesc din nou infracţiuniintenţionate. Noţiunea modalităţilor de recidivă menţionate în această normăeste dată în art.34 CP.

2. Alin.1 art.82 prevede ordinea stabilirii pedepsei în cazul recidivei,recidivei periculoase şi al celei deosebit de periculoase. Totodată se iau înconsideraţie: a) numărul infracţiunilor săvârşite anterior; b) caracterul,gravitatea şi urmările comiterii lor; c) circumstanţele în virtutea cărorapedeapsa pentru infracţiunea anterioară nu şi-a atins scopul; d) caracterul,gravitatea şi urmările infracţiunii noi.

3. Pentru recidivă pedeapsa nu poate fi mai mică decât jumătatea celei maiaspre pedepse prevăzute de articolul corespunzător din partea specială a CP.Acest fapt este determinat de personalitatea recidivistului şi de gravitateaacţiunilor săvârşite.

4. Aprecierea infracţiunii săvârşite trebuie generalizată luându-se înconsideraţie personalitatea vinovatului, atitudinea lui negativă faţă deinfluenţa corectării, precum şi gravitatea infracţiunii.

5. Alin.2 al acestui articol prevede mărimea pedepsei pentru recidivă.Mărimea pedepsei depinde de modalitatea recidivei. Pentru recidiva simplă ea nupoate fi mai mică de jumătate, în cazul recidivei periculoase - de cel puţindouă treimi, iar pentru recidiva deosebit de periculoasă - de cel puţin treipătrimi din maximumul celei mai aspre pedepse prevăzute pentru infracţiuneasăvârşită.

Articolul 83. APLICAREA PEDEPSEI PENTRU PARTICIPAŢIE

Organizatorul, instigatorul şi complicele la o infracţiune, prevăzută de legea penală, săvârşităcu intenţie se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei seţine cont de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de prevederile art.75.

1. Aprecierea juridică şi calificarea acţiunilor coparticipanţilor depindeatât de forma participării, cât şi de rolul concret pe care l-a îndeplinitfiecare participant în procesul atentării. Acţiunea autorului (coautorilor) secalifică numai în baza articolului concret din partea specială a CP, ce cuprindecomponenţa infracţiunii săvârşite în comun. Organizatorul, instigatorul şicomplicele poartă răspundere penală conform articolului ce se încrimineazăautorului, cu referire la art.42 CP.

2. Calificarea corectă a infracţiunii săvârşite prin participaţie,stabilirea exactă a temeiurilor şi limitelor răspunderii coparticipanţilorcreează premisele pentru aplicarea unei pedepse juste coparticipanţilorinfracţiunii. În afară de condiţiile (criteriile) generale de individualizare apedepsei la participaţie, după cum indică art.83 CP, instanţa de judecatătrebuie să ţină cont de contribuţia fiecăruia dintre coparticipanţi lasăvârşirea infracţiunii, adică să compare gradul de vinovăţie al unuicoparticipant cu al altuia.

3. Caracterul şi gradul participării la infracţiune se stabilesc de cătreinstanţa de judecată şi se determină nu numai în funcţie de îndeplinirea formalăa rolului, dar şi de influenţa de fapt a acestei persoane asupra altorparticipanţi, asupra întregii pregătiri şi săvârşiri a infracţiunii, asupracaracterului infracţiunii, de contribuţia ei reală la săvârşirea infracţiunii şide alte împrejurări. Toţi aceşti factori, laolaltă cu circumstanţele atenuanteşi agravante pentru fiecare coparticipant, conlucrează la stabilirea justă apedepsei pentru fiecare dintre coparticipanţi.

Articolul 84. APLICAREA PEDEPSEI ÎN CAZUL UNUI CONCURS DE INFRACŢIUNI(1) Dacă o persoană este declarată vinovată de săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni

prevăzute de diferite articole ale Părţii speciale a prezentului cod, fără să fi fost condamnată pentruvreuna din ele, instanţa de judecată, pronunţând pedeapsa pentru fiecare infracţiune aparte,stabileşte pedeapsa definitivă pentru concurs de infracţiuni prin cumul, total sau parţial, alpedepselor aplicate, dar pe un termen nu mai mare de 30 de ani de închisoare. În cazul în carepersoana este declarată vinovată de săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni uşoare şi/sau maipuţin grave, pedeapsa definitivă poate fi stabilită şi prin absorbirea pedepsei mai uşoare depedeapsa mai aspră.

(2) La pedeapsa principală aplicată în cazul unui concurs de infracţiuni poate fi adăugată oricaredin pedepsele complementare prevăzute la articolele corespunzătoare din Partea specială aprezentului cod, care stabilesc răspunderea pentru infracţiunile de a căror săvârşire persoana a fostdeclarată vinovată. Pedeapsa complementară definitivă stabilită prin cumul, total sau parţial, alpedepselor complementare aplicate nu poate depăşi termenul sau mărimea maximă prevăzută dePartea generală a prezentului cod pentru această categorie de pedepse.

(3) Dacă pentru infracţiunile care intră în concurs sunt stabilite pedepse principale de diferitecategorii, a căror cumulare nu este prevăzută de art.87, şi instanţa de judecată nu va găsi temeiuripentru absorbirea unei pedepse de către alta, ele se execută de sine stătător.

(4) Conform prevederilor alin.(1)-(3) se stabileşte pedeapsa şi în cazul în care, după pronunţareasentinţei, se constată că persoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei alte infracţiunisăvârşite înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză. În acest caz, în termenul pedepsei seinclude durata pedepsei executate, complet sau parţial, în baza primei sentinţe.

(5) În cazul unui concurs de infracţiuni, când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şiuna sau mai multe pedepse cu închisoare ori alte categorii de pedepse, se aplică ca pedeapsădefinitivă detenţiunea pe viaţă.

1. Noţiunea de concurs de infracţiuni (ideal şi real) este expusă în comentariulla art.33 CP. Conform alin.1 art.84 CP, dacă o persoană este declarată vinovatăde săvârşirea a două sau a mai multor infracţiuni, instanţa de judecată aplicăpedeapsa pentru fiecare infracţiune aparte. Cerinţa se bazează pe principiulindividualizării pedepselor (art.7 CP).

2. Aplicarea pedepsei definitive prin concurs de infracţiuni depinde degravitatea infracţiunilor săvârşite. Dacă infracţiunile săvârşite prin concurssunt infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, pedeapsa definitivă poate fistabilită prin cumul total sau parţial sau prin absorbirea pedepsei mai uşoarede pedeapsa mai aspră. În cazul absorbirii, pedeapsa definitivă nu poate depăşitermenul sau mărimea maximă a pedepsei prevăzute pentru infracţiunea mai gravădin infracţiunile săvârşite.

3. În cazul în care concursul de infracţiuni include cel puţin o infracţiunegravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă, pedeapsa definitivă se vastabili prin cumulul total sau parţial al pedepselor aplicate. În acest caz,pedeapsa definitivă sub formă de închisoare nu poate depăşi 30 de ani. Astfel,instanţa de judecată nu este în drept să folosească metoda absorbirii pedepseimai uşoare de pedeapsa mai aspră şi poate depăşi limitele sancţiunii aceluiarticol al CP care prevede o pedeapsă mai aspră.

4. În conformitate cu prevederile alin.2 art.84 CP, la pedeapsa principală,în cazul unui concurs de infracţiuni, pot fi adăugate pedepse complementare.Ele, de asemenea, se stabilesc aparte pentru infracţiunile în cazul unuiconcurs, şi numai după aceea se adaugă la pedeapsa definitivă (a se vedea HP CSJnr.13 din 20 decembrie 1993 Cu privire la practica de stabilire a pedepsei pentru săvârşirea maimultor infracţiuni sau mai multor sentinţe). Pedepsele complementare de acelaşi fel, deasemenea, pot fi stabilite prin cumul total sau parţial, dar în limiteletermenului sau ale mărimii maxime prevăzute de partea generală a CP pentruaceastă categorie de pedepse.

5. În cazul imposibilităţii cumulării diferitelor categorii de pedepseprincipale şi în lipsa temeiului pentru absorbirea unei pedepse de către alta,astfel de pedepse se execută de sine stătător, în corespundere cu prevederilealin.2 art.87 CP.

6. Alin.4 art.84 extinde cerinţele aplicării pedepsei prevăzute de normadată şi în cazul în care, după pronunţarea sentinţei, se va considera căpersoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei alte infracţiunisăvârşite înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză. În acest caz, întermenul definitiv al pedepsei se include durata pedepsei executate, complet sauparţial, în baza primei sentinţe. Termenul neexecutat rămâne spre ispăşire.Oricum pedeapsa definitivă trebuie să fie mai mare decât pedeapsa stabilită înbaza primei sentinţe, pentru că instanţa de judecată cumulează total sau parţialpedepsele aplicate în sentinţe, şi nu acea parte a pedepsei care a rămasneexecutată cu cea nouă.

7. La aplicarea prin concurs de infracţiuni a pedepsei sub formă dedetenţiune pe viaţă, pedeapsa cu închisoarea sau alte categorii de pedepseprincipale ca pedeapsă definitivă în corespundere cu alin.3 art.84 se va aplicapedeapsa sub formă de detenţiune pe viaţă.

Articolul 85. APLICAREA PEDEPSEI ÎN CAZUL UNUI CUMUL DE SENTINŢE(1) Dacă, după pronunţarea sentinţei, dar înainte de executarea completă a pedepsei,

condamnatul a săvârşit o nouă infracţiune, instanţa de judecată adaugă, în întregime sau parţial, lapedeapsa aplicată prin noua sentinţă partea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţaanterioară. În acest caz, pedeapsa definitivă nu poate depăşi termenul de 35 de ani de închisoare.

(2) Cumularea pedepselor complementare în cazul unui cumul de sentinţe se efectuează încondiţiile art.84 alin.(2).

(3) Pedeapsa definitivă în cazul unui cumul de sentinţe trebuie să fie mai mare decât pedeapsastabilită pentru săvârşirea unei noi infracţiuni şi decât partea neexecutată a pedepsei pronunţateprin sentinţa anterioară a instanţei de judecată.

(4) La cumularea pedepselor, dacă prin una din sentinţe este stabilită pedeapsa detenţiunii peviaţă, pedeapsa definitivă va fi detenţiunea pe viaţă.

1. Ordinea de aplicare a pedepsei în cazul unui cumul de sentinţe, prevăzutde art.85, se utilizează în cazul în care condamnatul, după pronunţareasentinţei, dar înainte de executarea completă a pedepsei, săvârşeşte o nouăinfracţiune.

2. Alin.1 art.85 prevede că - la aplicarea pedepsei în cazul unui cumul desentinţe - la pedeapsa aplicată prin noua sentinţă instanţa de judecată adaugăîn întregime sau parţial partea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţaanterioară. Pedeapsa definitivă sub formă de închisoare nu poate depăşi termenulde 35 de ani.

3. În corespundere cu alin.3 art.85 CP, pedeapsa definitivă în cazul unuicumul de sentinţe trebuie să fie mai mare decât pedeapsa stabilită pentrusăvârşirea unei noi infracţiuni şi decât partea neexecutată a pedepseipronunţate prin sentinţa anterioară.

4. Cumularea pedepselor complementare în corespundere cu alin.2 art.85 seefectuează în condiţiile alin.2 art.84 CP.

5. În alin.4 art.85 CP se reglementează problema pedepsei definitive cudetenţiune pe viaţă când aceasta este stabilită prin cumul de sentinţe.

Articolul 86. APLICAREA PEDEPSEI ÎN CAZUL EXECUTĂRII HOTĂRÂRII UNUI STATSTRĂIN

(1) La executarea hotărârii unui stat străin, instanţa de judecată înlocuieşte sancţiuneaprivativă de libertate pronunţată în statul străin cu o sancţiune prevăzută de propria lege penalăpentru aceeaşi faptă, fără a agrava situaţia penală a condamnatului stabilită prin hotărârea statuluistrăin. Dacă legea statului străin prevede o sancţiune mai mică decât minimul prevăzut în legeainternă, instanţa de judecată nu va fi legată de acest minim şi va aplica o sancţiune corespunzătoaresancţiunii pronunţate în statul străin.

(2) Orice parte a sancţiunii pronunţate în statul străin şi orice perioadă de detenţie provizorieexecutate de condamnat se deduc integral prin hotărârea instanţei de judecată privindrecunoaşterea hotărârii statului străin.

(3) La executarea hotărârii statului străin privind aplicarea amenzii sau confiscarea unei sumede bani, instanţa de judecată va stabili cuantumul acesteia în valută naţională, aplicând cursul deschimb în vigoare la momentul pronunţării hotărârii privind recunoaşterea hotărârii statului străin,fără a depăşi maximul sancţiunii fixat de către statul străin pentru o astfel de faptă.

(4) Amenzile şi confiscările de bunuri rezultate din executarea hotărârilor unui stat străin revinRepublicii Moldova, fără a fi prejudiciate drepturile statelor terţe.

1. Articolul comentat reglementează ordinea de executare a pedepseipronunţate de instanţa de judecată a unui stat străin pe teritoriul căruia afost săvârşită o infracţiune de către un cetăţean al RM sau apatrid ce

domiciliază permanent pe teritoriul RM. Prin acordul bilateral al RM cu statulstrăin respectiv sau în baza tratatului multilateral respectiv la care ambelestate sunt parte, persoana condamnată este transferată în RM pentru aplicareapedepsei în cazul executării hotărârii unui stat străin. În urma soluţionăriidemersului de transfer, instanţa de judecată adoptă, conform CPP, o încheiere depunere în executare a pedepsei pronunţate de statul străin.

2. Conform prevederilor alin.1 art.86, instanţa de judecată verifică legeapenală a RM care prevede răspundere pentru o infracţiune similară cu cea comisăde condamnat, categoria şi termenul pedepsei principale şi a celeicomplementare, termenul de pedeapsă care urmează să fie ispăşit în RM. Dacăgenul şi durata pedepsei pronunţate în statul străin, cum ar fi sancţiunea cuprivarea de libertate, nu corespunde cu legea penală a RM, instanţa, prinhotărârea sa, o poate adapta la pedeapsa prevăzută de legea naţională pentruinfracţiuni de acelaşi gen. Prin natura sau prin durata sa această pedeapsă nupoate să o agraveze pe cea pronunţată în statul de condamnare şi nici sădepăşească maximumul prevăzut de legea naţională. Tot în favoarea condamnatului,legea prevede ca pedeapsa aplicată de instanţa statului de executare să fie câtmai adecvată pedepsei statului de condamnare. În acest sens, dacă legea statuluistrăin prevede o sancţiune mai mică decât minimumul sancţiunii prevăzute delegea internă, instanţa de judecată nu va fi legată de acest minimum şi vaaplica o pedeapsă corespunzătoare celei pronunţate în statul străin.

3. Alin.2 al acestui articol prevede că, dacă cetăţeanul sau apatriduldomiciliat pe teritoriul RM a fost condamnat în străinătate pentru infracţiuneasăvârşită acolo, din pedeapsa aplicată de instanţa naţională se va scădeapedeapsa sau partea din pedeapsa executată în străinătate pentru aceeaşiinfracţiune, precum şi perioada de detenţie provizorie executată de condamnat.

4. Când este vorba de executarea amenzii sau de confiscarea unei sume debani, aplicate prin hotărârea statului străin, instanţa de judecată naţionalăstabileşte cuantumul acesteia în valută naţională, aplicând cursul de schimb învigoare la momentul pronunţării hotărârii, fără a depăşi maximumul sancţiuniifixat de către statul străin pentru o astfel de faptă. Amenzile şi confiscărilede bunuri căpătate din executarea hotărârii statului străin revin RM.

Articolul 87. MODUL DETERMINĂRII TERMENULUI PEDEPSEI DEFINITIVE ÎN CAZULCUMULĂRII DIFERITELOR PEDEPSE

(1) La cumularea diferitelor pedepse principale aplicate în cazul unui concurs de infracţiuni saual unui cumul de sentinţe, unei zile de închisoare îi corespunde:

a) o zi de arest sau o zi de deţinere într-o unitate militară disciplinară;b) 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii.(2) Celelalte pedepse, cumulate cu arestul, cu deţinerea într-o unitate militară disciplinară sau

cu închisoarea, se execută de sine stătător.[Art.87 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]1. Pentru stabilirea pedepsei definitive în cazul unui concurs de

infracţiuni sau al unui cumul de sentinţe, instanţa de judecată se conduce deregulile enumerate în art.87 CP, în care este indicat ce fel de pedepse pot ficumulate, ce fel de pedepse se execută de sine stătător şi modul în care suntispăşite acestea.

2. Conform prevederilor alin.1 art.87, la cumularea diferitelor modalităţide pedepse principale ce ţin de închisoare, aceste pedepse sunt: arestul,trimiterea într-o unitate militară disciplinară, munca neremunerată în folosul

societăţii. Unei zile de închisoare îi corespunde o zi de arest sau o zi dedeţinere într-o unitate militară disciplinară sau 2 ore de muncă neremunerată înfolosul comunităţii.

3. În alin.2 art.87 sunt stabilite pedepsele care nu se cumulează cuînchisoarea, arestul şi deţinerea într-o unitate militară disciplinară, dar seexecută de sine stătător. La aceste pedepse se referă: amenda, privarea dedreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate,retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare(clasificare) şi a distincţiilor de stat.

Articolul 88. CALCULAREA TERMENELOR PEDEPSEI ŞI COMPUTAREA ARESTULUIPREVENTIV

(1) Termenele de privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumităactivitate, de arest, de deţinere într-o unitate militară disciplinară şi de închisoare se calculează înluni şi ani, iar cele de muncă neremunerată în folosul comunităţii - în ore.

(2) La computarea sau cumularea pedepselor menţionate la alin.(1), cu excepţia munciineremunerate în folosul comunităţii, precum şi la înlocuirea pedepsei, se admite calcularea acestoraîn zile.

(3) Timpul aflării persoanei sub arest preventiv până la judecarea cauzei se include în termenulînchisorii, deţinerii într-o unitate militară disciplinară şi al arestului, calculându-se o zi pentru o zi,iar în termenul muncii neremunerate în folosul comunităţii - calculându-se o zi de arest preventivpentru 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii.

(4) Durata arestului preventiv şi cea a executării pedepsei cu închisoare, aplicate prin hotărâre ainstanţei de judecată, pentru infracţiunea săvârşită în străinătate se includ în termenul pedepsei, încazul extrădării persoanei în condiţiile legii, calculându-se o zi pentru o zi.

(5) Condamnatului care s-a aflat sub arest preventiv până la numirea cauzei spre judecare, lastabilirea în calitate de pedeapsă principală a amenzii, a privării de dreptul de a ocupa anumitefuncţii sau de a exercita o anumită activitate, instanţa de judecată, ţinând cont de termenul aflăriisub arest preventiv, îi atenuează pedeapsa stabilită sau îl liberează complet de executarea acesteia.

(6) Timpul în care condamnatul, în cursul executării pedepsei, urmează un tratament spitalicescse include în durata executării pedepsei, cu excepţia cazului în care şi-a provocat singur boala, faptce s-a constatat în cursul executării pedepsei. În durata executării pedepsei cu muncă neremuneratăîn folosul comunităţii nu se include timpul în care condamnatul lipseşte de la locul de muncă.

[Art.88 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]1. Articolul comentat reglementează ordinea calculării termenelor pedepsei,

aplicate conform sentinţei instanţei de judecată, şi computarea pedepsei. Princomputare se înţelege scăderea din durata de executare a unei pedepse privativede libertate a timpului reţinerii sau al arestului preventiv.

2. Alin.1 art.88 stabileşte că termenele de pedepse ca privarea de dreptulde a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, de arest, detrimitere într-o unitate militară disciplinară şi de închisoare se calculează înluni şi ani, iar cele de muncă neremunerată în folosul comunităţii - în ore. Lacomputarea sau cumularea pedepselor menţionate în alin.1, cu excepţia munciineremunerate în folosul comunităţii, precum şi cu înlocuirea pedepsei, se admitecalcularea acestora în zile. Prin urmare, dacă termenul este stabilit în ani sauîn luni, el se încheie în ultima zi a anului sau a lunii expirate. Dacă termenuleste stabilit în zile, trebuie să fie indicată ora de când începe curgereatermenului pedepsei. Tot la acea oră persoana trebuie să fie liberată depedeapsă.

3. Alin.3 art.88 reglementează problema computării timpului aflăriipersoanei sub arest preventiv până la judecarea cauzei. Acest timp se include întermenul pedepsei sub formă de închisoare, deţinerea într-o unitate militarădisciplinară şi al arestului, calculându-se zi pentru zi, iar în termenul munciineremunerate în folosul comunităţii - calculându-se o zi de arest preventivpentru 2 ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii.

4. În alin.4 art.88 este special stabilită ordinea computării durateiarestului preventiv şi cea a executării pedepsei cu închisoarea, aplicate prinhotărârea instanţei de judecată pentru infracţiunea săvârşită în străinătate;acestea se includ în termenul pedepsei în cazul extrădării persoanei încondiţiile legii (art.13 CP), calculându-se o zi pentru o zi.

5. Din sensul alin.5 art.88 se deduce că, la aplicarea pedepseicondamnatului care s-a aflat sub arest preventiv până la numirea cauzei sprejudecare, la stabilirea în calitate de pedeapsă principală a amenzii, a privăriide dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate,instanţa de judecată, ţinând cont de termenul aflării sub arest preventiv, îiatenuează pedeapsa stabilită sau îl liberează complet de executarea acesteia.

6. Timpul în care condamnatul urmează un tratament spitalicesc în cursulexecutării pedepsei cu închisoarea se include în termenul executării pedepsei,cu excepţia cazului în care condamnatul şi-a provocat el însuşi boala, faptconstatat în cursul executării pedepsei. În durata executării pedepsei cu muncăneremunerată în folosul comunităţii nu se include timpul în care condamnatullipseşte de la locul de muncă (alin.6 art.88).

CAPITOLUL IXLIBERAREA DE PEDEAPSA PENALĂ

Articolul 89. NOŢIUNEA ŞI CATEGORIILE LIBERĂRII DE PEDEAPSA PENALĂ(1) Prin liberare de pedeapsa penală se înţelege eliberarea persoanei care a săvârşit o

infracţiune de la executarea reală, parţială sau totală, a pedepsei penale pronunţate prin hotărâre ainstanţei de judecată.

(2) Liberarea de pedeapsa penală se efectuează prin:a) condamnarea cu suspendare condiţionată a executării pedepsei;b) liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen;c) înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă;d) liberarea de pedeapsă a minorilor;e) liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei;f) liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave;g) amânarea executării pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la

8 ani.1. Legislaţia penală în vigoare prevede şi posibilitatea liberării

condamnaţilor de pedeapsa penală numită. Aceasta înseamnă că dacă, la momentulexaminării cauzei în judecată, persoana care a săvârşit o infracţiune arecunoscut vinovăţia, a reparat prejudiciul cauzat şi nu mai prezintă pericolpentru societate, ea poate fi liberată de executarea reală, parţială sau totalăa pedepsei pronunţate prin hotărârea instanţei de judecată.

2. Liberarea de pedeapsa penală se aplică numai de către instanţa dejudecată şi numai faţă de acele persoane, care dau dovadă de corectare şireeducare. Deci persoanei i se determină o anumită pedeapsă reală şi totodată eaeste liberată de executarea ei.

3. Legea penală (alin.2 art.89 CP) a stabilit 7 categorii de liberare depedeapsa penală (a se vedea comentariul la art.90-98 CP).

Articolul 90. CONDAMNAREA CU SUSPENDAREA CONDIŢIONATĂ A EXECUTĂRII PEDEPSEI(1) Dacă, la stabilirea pedepsei cu închisoare pe un termen de cel mult 5 ani pentru infracţiunile

săvârşite cu intenţie şi de cel mult 7 ani pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă sau lastabilirea pedepsei de trimitere într-o unitate militară disciplinară, instanţa de judecată, ţinând contde circumstanţele cauzei şi de persoana celui vinovat, va ajunge la concluzia că nu este raţional caacesta să execute pedeapsa stabilită, ea poate dispune suspendarea condiţionată a executăriipedepsei aplicate vinovatului, indicând numaidecât în hotărâre motivele condamnării cu suspendarecondiţionată a executării pedepsei şi termenul de probă. În acest caz, instanţa de judecată dispuneneexecutarea pedepsei aplicate dacă, în termenul de probă pe care l-a fixat, condamnatul nu vasăvârşi o nouă infracţiune şi, prin comportare exemplară şi muncă cinstită, va îndreptăţi încredereace i s-a acordat. Controlul asupra comportării celor condamnaţi cu suspendarea condiţionată aexecutării pedepsei îl exercită organele competente, iar asupra comportării militarilor -comandamentul militar respectiv.

(2) Termenul de probă se stabileşte de instanţa de judecată în limitele de la 1 an la 5 ani.(3) În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-au cauzat daune, instanţa de judecată

poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu condiţia că daunele au fostintegral reparate până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Condiţia reparării integrale a dauneinu este obligatorie în cazul condamnării minorilor sau a femeilor care au copii în vârstă de până la 8ani.

(4) Persoanelor care au săvârşit infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şiîn cazul recidivei, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se aplică.

(5) În caz de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pot fi stabilitepedepse complementare.

(6) Aplicând condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa dejudecată îl poate obliga pe condamnat:

a) să nu-şi schimbe domiciliul fără consimţământul organului competent;b) să nu frecventeze anumite locuri;c) să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toxicomanie sau de boală venerică;d) să acorde o susţinere materială familiei victimei;e) să repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanţă.(7) În decursul termenului de probă, instanţa de judecată, la propunerea organului care exercită

controlul asupra comportării celui condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei,poate anula, în întregime sau parţial, obligaţiile stabilite anterior condamnatului ori adăuga altelenoi.

(8) Dacă, după expirarea a cel puţin jumătate din termenul de probă, condamnatul cususpendarea condiţionată a executării pedepsei a avut o comportare corectă şi exemplară, instanţade judecată, la propunerea organului care exercită controlul asupra comportării celui condamnat cususpendarea condiţionată a executării pedepsei, poate pronunţa o încheiere cu privire la anulareacondamnării şi stingerea antecedentelor penale.

(9) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, îndecursul termenului de probă, încalcă în mod sistematic obligaţiile stabilite sau ordinea publică,fiind supus răspunderii administrative, instanţa de judecată, la propunerea organului care exercităcontrolul asupra comportării celor condamnaţi cu suspendarea executării pedepsei, poate pronunţao încheiere cu privire la anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şila trimiterea condamnatului pentru a executa pedeapsa stabilită prin hotărârea instanţei dejudecată.

(10) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepseisăvârşeşte în termenul de probă o nouă infracţiune intenţionată, instanţa de judecată îi stabileşte opedeapsă în condiţiile art.85.

(11) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepseisăvârşeşte în termenul de probă o infracţiune din imprudenţă sau o infracţiune intenţionată maipuţin gravă, problema anulării sau menţinerii condamnării cu suspendarea condiţionată a executăriipedepsei se soluţionează de către instanţa de judecată.

[Art.90 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]1. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei constă în

faptul că instanţa de judecată, pornind de la cauza concretă examinată, pronunţăvinovatului o pedeapsă în formă de închisoare pe un termen de cel mult 5 anipentru infracţiunile săvârşite cu intenţie şi cel mult 7 ani pentruinfracţiunile săvârşite din imprudenţă sau trimiterea condamnatului într-ounitate militară disciplinară, însă, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi depersoana celui vinovat, ajunge la concluzia că nu este raţional ca acesta săexecute pedeapsa stabilită, ea (judecata) poate dispune suspendarea condiţionatăa executării pedepsei aplicate vinovatului.

2. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fidispusă în cazul în care prejudiciile au fost integral reparate până lapronunţarea hotărârii judecătoreşti, iar în cazul condamnării minorilor şi afemeilor care au copii până la 8 ani această condiţie nu este obligatorie.

3. Instanţa de judecată îşi argumentează decizia bazându-se pe materialelecauzei şi pe datele despre persoana vinovatului, indicând în mod obligatoriumotivele condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şitermenul de probă.

4. Condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu seaplică faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni grave, deosebit de graveşi excepţional de grave, precum şi în cazul recidivei.

5. Apreciind termenul de probă, stabilit de alin.2 al prezentului articolîntre un an şi 5 ani, instanţa de judecată dă posibilitate reală vinovatului să-şi dovedească corectarea prin comportament exemplar şi muncă cinstită,nesăvârşind o nouă infracţiune.

6. Controlul asupra comportării condamnatului cu suspendarea condiţionată aexecutării pedepsei îl exercită organul de executare de la locul de trai, decomun acord cu organele afacerilor interne, iar în privinţa militarilor -comandamentul unităţii militare.

7. Aplicând condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei,trebuie să se ţină cont de scopul corectării vinovatului, al prevenirii de noiinfracţiuni atât din partea condamnatului, cât şi din partea altor persoane.

8. Dacă în cazurile şi condiţiile menţionate instanţa de judecată poatesuspenda condiţionat pedeapsa principală, atunci, în unele cazuri, ea poatepronunţa o pedeapsa complementară reală, bazându-se pe circumstanţele concrete.

9. Totodată, la aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată aexecutării pedepsei, instanţa de judecată este în drept să stabileascăvinovatului unele restricţii, prevăzute la alin.6 al prezentului articol.

10. La propunerea organului de executare sau a comandamentului militar careexercită controlul asupra comportării celui condamnat cu suspendareacondiţionată a pedepsei, instanţa de judecată poate anula, în întregime sau

parţial, obligaţiunile, restricţiile stabilite anterior sau poate adăuga altelenoi.

11. De asemenea, la propunerea organului de executare sau a comandamentuluimilitar, după expirarea a cel puţin unei jumătăţi din termenul de probă, dacăcondamnatul cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei a avut ocomportare corectă şi exemplară, instanţa de judecată poate pronunţa o încheierecu privire la anularea condamnării şi stingerea antecedentelor penale.

12. Instanţa de judecată în acelaşi mod poate pronunţa o încheiere cuprivire la anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executăriipedepsei şi la trimiterea condamnatului pentru a executa real pedeapsastabilită. Atunci când condamnatul cu suspendarea condiţionată a executăriipedepsei, în decursul termenului de probă, încalcă în mod sistematicobligaţiunile stabilite sau ordinea publică, fiind supus răspunderiiadministrative, organul de executare înaintează în instanţa de judecată demersulrespectiv privind anularea condamnării cu suspendarea condiţionată şi trimitereapentru executarea pedepsei reale.

13. Se consideră sistematică săvârşirea de trei şi mai multe ori a unorîncălcări ale obligaţiunilor stabilite sau ale ordinii publice.

14. În cazul în care condamnatul cu suspendarea condiţionată a executăriipedepsei săvârşeşte în termenul de probă o nouă infracţiune intenţionată,instanţa de judecată adaugă, în întregime sau parţial, la pedeapsa aplicată prinnoua sentinţă partea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa anterioară (ase vedea comentariul la art.85 CP).

15. Atunci când condamnatul săvârşeşte în termenul de probă o infracţiunedin imprudenţă sau o infracţiune intenţionată mai puţin gravă, problema anulăriisau menţinerii condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei sesoluţionează de către instanţa de judecată bazându-se pe circumstanţeleconcrete, luând în considerare nu numai caracterul şi prejudiciabilitateacazului, dar şi persoana vinovatului, condiţiile, împrejurările săvârşiriiacesteia. Deci, judecata în aceste cazuri poate, dar nu este obligată, săanuleze condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

16. La expirarea termenului de probă, dacă condamnatul cu suspendareacondiţionată a executării pedepsei a îndeplinit condiţiile instanţei dejudecată, el se consideră ca neavând antecedente penale (a se vedea comentariulde la art.111 CP).

Articolul 91. LIBERAREA CONDIŢIONATĂ DE PEDEAPSĂ ÎNAINTE DE TERMEN(1) Persoanelor care execută pedeapsa cu închisoare, cu trimitere într-o unitate militară

disciplinară sau arest şi care au reparat integral daunele cauzate de infracţiunea pentru care suntcondamnate li se poate aplica liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen dacă instanţade judecată va considera posibilă corectarea condamnatului fără executarea deplină a pedepsei.Totodată, persoana poate fi liberată, în întregime sau parţial, şi de pedeapsa complementară.

(2) Aplicând liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen, instanţa de judecată îl poateobliga pe condamnat să îndeplinească obligaţiile prevăzute la art.90 alin.(6) în termenul de pedeapsărămas neexecutat.

(3) Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen se aplică condamnaţilor de cătreinstanţa de judecată de la locul de executare a pedepsei, în baza propunerii organului care exercităcontrolul asupra executării pedepsei.

(4) Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen poate fi aplicată dacă condamnatul,care la momentul săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 18 ani, a executat efectiv:

a) cel puţin jumătate din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuniuşoare sau mai puţin grave;

b) cel puţin două treimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiunigrave;

c) cel puţin trei pătrimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiunideosebit de grave sau excepţional de grave, precum şi din pedeapsa aplicată persoanei anteriorliberate condiţionat de pedeapsă înainte de termen, dacă liberarea condiţionată de pedeapsă înaintede termen a fost anulată în condiţiile alin.(8).

(5) Persoana care execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberată condiţionat depedeapsă înainte de termen dacă instanţa de judecată va considera că nu mai există necesitateaexecutării de mai departe a pedepsei şi dacă această persoană a executat efectiv cel puţin 35 de anide închisoare.

(6) Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen poate fi aplicată minorilor dacăaceştia au executat efectiv:

a) cel puţin o treime din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoaresau mai puţin grave;

b) cel puţin jumătate din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni grave;c) cel puţin două treimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni

deosebit de grave sau excepţional de grave.(7) Controlul asupra comportării celor liberaţi condiţionat de pedeapsă înainte de termen îl

exercită organele competente, iar asupra comportării militarilor - comandamentul militar respectiv.(8) Dacă, în termenul de pedeapsă rămas neexecutat:a) condamnatul încalcă ordinea publică, pentru care fapt i-a fost aplicată o sancţiune

administrativă, sau se eschivează cu premeditare de la îndeplinirea obligaţiilor stabilite de instanţade judecată la aplicarea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, instanţa de judecată,la propunerea organului indicat la alin.(7), poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea liberăriicondiţionate de pedeapsă înainte de termen şi la trimiterea condamnatului pentru a executatermenul de pedeapsă neexecutat;

b) condamnatul săvârşeşte din imprudenţă o nouă infracţiune, anularea sau menţinerealiberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen se decide de instanţa de judecată;

c) condamnatul săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune, instanţa de judecată îi stabileştepedeapsa în condiţiile art.85.

În acelaşi mod se aplică pedeapsa şi în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni din imprudenţă dacăinstanţa de judecată anulează liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen.

1. Legislaţia în vigoare prevede posibilitatea liberării condiţionate acondamnatului de orice pedeapsă înainte de termen. O astfel de posibilitate seadmite cu anumite condiţii în baza faptului că persoana respectivă, prin purtareexemplară şi atitudine cinstită într-un anumit termen de executare a pedepseinumite, denotă corectarea sa.

2. Esenţa liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen este cuprinsăîn denumirea acesteia şi serveşte drept stimulator important la corectarea şireeducarea condamnaţilor fără executarea deplină a pedepsei.

3. Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen se aplicăpersoanelor care execută pedeapsa cu închisoarea, cu trimiterea într-o unitatemilitară disciplinară sau arest cu condiţia că ele, în primul rând, au reparatintegral daunele cauzate de infracţiune. În al doilea rând, e necesar ca acestepersoane condamnate în timpul executării pedepsei să dea dovadă de purtareexemplară şi atitudine cinstită. Ele pot fi liberate condiţionat înainte de

termen în întregime sau parţial nu numai de pedeapsa principală, dar şi de ceacomplementară.

4. Drept bază pentru liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termenserveşte sesizarea instanţei de judecată de către organul de executare apedepsei.

5. Sesizarea (demersul) de liberare condiţionată înainte de termen vaconţine caracteristica condamnatului, conduita lui, atitudinea faţă de faptasăvârşită şi munca de corectare, regimul executării pedepsei în perioadarespectivă. Actele necesare pentru prezentare în instanţa de judecată de lalocul de executare a pedepsei se perfectează în conformitate cu CEx.

6. Pornind de la condiţiile concrete şi luând în consideraţie persoanacondamnatului la aplicarea măsurii enunţate, instanţa de judecată îl poateconstrânge pe condamnat să îndeplinească anumite obligaţiuni în termenul depedeapsă rămas neexecutat, şi anume:

a) să nu-şi schimbe domiciliul fără consimţământul organului competent;b) să nu frecventeze anumite locuri;c) să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toxicomanie sau

de boală venerică;d) să acorde susţinere materială familiei victimei;e) să repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanţă.7. Pentru liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen condamnatul

care, la momentul săvârşirii infracţiunii, a atins vârsta de 18 ani trebuie săexecute efectiv minimum o parte din termen:

a) jumătate din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea uneiinfracţiuni uşoare sau mai puţin grave;

b) două treimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea uneiinfracţiuni grave;

c) trei pătrimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea uneiinfracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave, precum şi din pedeapsaaplicată persoanei anterior liberate condiţionat de pedeapsă înainte de termen,dacă liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen a fost anulată încondiţiile alin.8 al prezentului articol.

8. În linii generale, liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termense poate realiza pentru condamnaţii la închisoare peste cel puţin 3 luni; pentrucondamnaţii la arest - peste cel puţin o lună şi jumătate.

9. În mod deosebit poate fi aplicată liberarea condiţionată de pedeapsăînainte de termen pentru persoanele condamnate la detenţiune pe viaţă.

10. Instanţa de judecată examinează materialele prezentate pentru liberareacondiţionată de pedeapsă înainte de termen prezentate de administraţiapenitenciarelor sau a comenduirii unităţii militare speciale din razaactivităţii judecăţii.

11. Controlul asupra comportării persoanelor liberate condiţionat depedeapsă înainte de termen se execută de către organul de executare de comunacord cu organele afacerilor interne, iar în privinţa militarilor - de cătrecomandamentul unităţilor militare.

12. În cazurile încălcării de către condamnat în perioada termenului depedeapsă rămas neexecutat a ordinii publice, pentru care i-a fost aplicată osancţiune administrativă, sau al eschivării lui cu premeditare de laîndeplinirea obligaţiunilor stabilite la aplicarea liberării condiţionate de

pedeapsă înainte de termen, instanţa de judecată, la propunerea organelorenumerate în p.11 al comentariului la acest articol, poate pronunţa o încheierecu privire la anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen şila trimiterea condamnatului pentru a executa termenul de pedeapsă neexecutat.Însă aceasta nu este o obligaţiune a judecăţii. Însăşi încălcarea ordiniipublice fără sancţiunea administrativă sau neîndeplinirea obligaţiunilor fărărea-voinţă, în lipsa propunerii organului indicat în p.11 al comentariului, nupot servi drept temei pentru anularea liberării condiţionate.

13. De asemenea, la discreţia instanţei de judecată rămâne anularea saumenţinerea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen în cazul în carecondamnatul săvârşeşte din imprudenţă o nouă infracţiune.

14. Atunci când condamnatul liberat condiţionat de pedeapsă înainte determen săvârşeşte cu intenţie o nouă infracţiune, instanţa de judecată pronunţăo nouă sentinţă şi pedeapsa nou-numită se adaugă în întregime sau parţial lapartea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa anterioară. În aceste cazuritrebuiesc respectate pe deplin prevederile art.85 CP.

Articolul 92. ÎNLOCUIREA PĂRŢII NEEXECUTATE DIN PEDEAPSĂ CU O PEDEAPSĂ MAIBLÂNDĂ

(1) În privinţa persoanelor care execută pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea uneiinfracţiuni uşoare sau mai puţin grave, instanţa de judecată, ţinând cont de comportarea lor întimpul executării pedepsei, poate pronunţa o încheiere cu privire la înlocuirea părţii neexecutate dinpedeapsă cu o pedeapsă mai blândă. Totodată, persoana poate fi liberată, în întregime sau parţial,de la pedeapsa complementară.

(2) Înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă poate fi aplicată numaidupă ce condamnatul a executat efectiv cel puţin o treime din termenul de pedeapsă.

(3) La înlocuirea părţii neexecutate a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă, instanţa de judecatăpoate alege orice pedeapsă mai blândă, din cele specificate la art.62, în limitele prevăzute pentrufiecare categorie de pedepse.

1. Înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsa cu închisoarea printr-opedeapsă mai blândă poate fi aplicată de instanţa de judecată numai persoanelorcondamnate pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave (a sevedea comentariul la art.16 CP).

2. Instanţa de judecată, ţinând cont de comportarea condamnatului în timpulexecutării pedepsei, fapt reflectat în materialele prezentate de cătreadministraţia penitenciarului respectiv, poate pronunţa o încheiere cu privirela înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu alta mai blândă. Aceste pedepsesunt prevăzute în alin.1 lit.a-f) art.62 CP.

3. Concomitent cu înlocuirea pedepsei principale cu închisoarea printr-opedeapsă mai blândă, persoana poate fi liberată, în întregime sau parţial, depedeapsa complementară.

4. Conform alin.2 al prezentului articol, înlocuirea părţii neexecutate apedepsei cu o pedeapsă mai blândă poate fi aplicată numai după ce condamnatul aexecutat efectiv cel puţin o treime din termenul de pedeapsă şi numai dacăinstanţa de judecată consideră posibilă corectarea condamnatului fără executareadeplină a pedepsei numite. În acest termen de 1/3 se include şi termenul aflăriisub arest preventiv a inculpatului în perioada urmăririi penale a cazului (a sevedea comentariul la art.88 CP).

5. Stingerea antecedentelor penale, în cazurile înlocuirii părţiineexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă, se calculează pornindu-se dela termenul real al pedepsei executate, conform alin.2 art.111 CP.

6. În caz de săvârşire a unei noi infracţiuni, persoanei care execută opedeapsă schimbată în una mai blândă, partea neexecutată a pedepsei stabilităprin sentinţa anterioară se adaugă, în întregime sau parţial, la pedeapsa nou-stabilită (conform prevederilor art.85 CP).

Articolul 93. LIBERAREA DE PEDEAPSĂ A MINORILOR(1) Minorii condamnaţi pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave pot fi

liberaţi de pedeapsă de către instanţa de judecată dacă se va constata că scopurile pedepsei pot fiatinse prin internarea lor într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţiecurativă şi de reeducare, precum şi prin aplicarea altor măsuri de constrângere cu caracter educativ,prevăzute la art.104.

(2) Internarea minorilor într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-oinstituţie curativă şi de reeducare se stabileşte de către instanţa de judecată pe un termen de pânăla atingerea majoratului.

Prelungirea termenului de aflare a persoanei în aceste instituţii după atingerea vârstei de 18 anieste permisă numai până la absolvirea unei şcoli de cultură generală sau de meserii.

1. La stabilirea pedepsei minorului instanţa de judecată va respecta custricteţe cerinţele art.75 CP, ţinând cont de faptul că pedeapsa pentru aceastăcategorie de infractori trebuie să fie subordonată în mare măsură scopului decorectare şi reeducare a celor vinovaţi şi celui de prevenire a săvârşirii denoi infracţiuni.

2. Instanţele judecătoreşti vor avea în vedere că, în baza art.75 CP,săvârşirea unei infracţiuni de către minor se consideră circumstanţă atenuantă.

3. La punerea pe rol a unei cauze penale în care în calitate de inculpateste un minor, instanţa de judecată este obligată să ia măsuri pentruconstatarea exactă a vârstei (ziua, luna, anul naşterii) acestuia.

4. Conform HP CSJ din 12 noiembrie 1997 nr.37, este necesar a exclude dinpractica judiciară cazurile de aplicare neîntemeiată pentru minori a pedepsei deprivare de libertate pe un termen scurt, când în conformitate cu Legea penală,lor li se poate aplica o pedeapsă neprivativă de libertate.

5. Actualul CP prevede liberarea de pedeapsa penală a minorilor pentrusăvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave. Aceasta înseamnă că,dacă la momentul pronunţării sentinţei instanţa de judecată va constata căscopurile pedepsei pot fi atinse prin internarea minorului într-o instituţiespecială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi dereeducare, precum şi prin aplicarea altor măsuri de constrângere cu caractereducativ, prevăzute în art.104 CP, condamnatul este liberat de pedeapsa cuvenităcu motivarea respectivă.

6. Stingerea antecedentelor penale în cazurile menţionate se calculeazăconform art.111 CP.

7. Realizând decizia instanţei de judecată, internarea minorilor într-oinstituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativăşi de reeducare se efectuează pe un termen de până la atingerea majoratului - 18ani.

8. După atingerea majoratului aceste persoane se pot afla în instituţiilenominalizate numai dacă instanţa de judecată le-a prelungit termenul, la

propunerea administraţiei instituţiei respective, fie până la absolvirea uneişcoli generale sau de meserii sau până la încheierea cursului de tratament.

Articolul 94. LIBERAREA DE PEDEAPSĂ DATORITĂ SCHIMBĂRII SITUAŢIEIPersoana care a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de pedeapsă

dacă se va constata că, la data judecării cauzei, datorită schimbării situaţiei, fapta săvârşită şi-apierdut caracterul prejudiciabil şi, în virtutea comportării ireproşabile după săvârşirea infracţiunii,persoana respectivă poate fi corectată fără executarea pedepsei.

1. Legea penală a prevăzut liberarea de pedeapsă în funcţie de schimbareasituaţiei. Această modalitate conţine două temeiuri echivalente ale liberării depedeapsa penală: a) la data judecării cauzei, fapta săvârşită şi-a pierdutcaracterul prejudiciabil; b) în virtutea comportării ireproşabile dupăsăvârşirea infracţiunii, persoana condamnată poate fi corectată fără executareapedepsei.

2. Liberarea de pedeapsă în funcţie de schimbarea situaţiei poate fiaplicată numai persoanelor care au săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţingravă (a se vedea comentariul la art.16 CP).

3. Drept schimbare a situaţiei pot fi considerate unele evenimente atât dincadrul ţării în general, cât şi din cadrul unei localităţi (regiuni),departament, întreprindere sau chiar din viaţa făptuitorului. Astfel deschimbări de situaţie se pot întâmpla independent de voinţa sau acţiunilepersoanei vinovate şi se referă nu numai la o persoana concretă, dar se extindasupra tuturor cetăţenilor ţării, regiunii, întreprinderii sau organizaţiei.

4. O asemenea schimbare a situaţiei poate avea loc şi din voinţafăptuitorului, atunci când el, dorind să se includă în viaţa societăţii, săîntrerupă relaţiile cu mediul infracţional, se angajează într-un serviciu, sestrăduieşte să obţină aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical,pentru a se trata de alcoolism, toxicomanie, narcomanie. O faţetă a schimbăriisituaţiei pot fi considerate acţiunile vinovatului în acordarea ajutoruluimaterial, în restituirea cheltuielilor de tratament pătimitului etc.

5. Prin comportare ireproşabilă a vinovatului după săvârşirea infracţiunii seînţelege, în primul rând, faptul de recunoaştere în întregime a celor săvârşite,cel de dare a depoziţiilor obiective şi de acordare a ajutorului organelor deurmărire penală la stabilirea adevărului. Comportarea ireproşabilă presupune, înal doilea rând, faptul că vinovatul a restituit pe deplin dauna cauzată până laexaminarea cauzei în judecată şi e caracterizat pozitiv la locul de trai şi deserviciu.

Articolul 95. LIBERAREA DE LA EXECUTAREA PEDEPSEI A PERSOANELOR GRAV BOLNAVE(1) Persoana care, în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o boală psihică, ce o lipseşte

de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale sau de a le dirija, este liberată de executareapedepsei.

Acestei persoane instanţa de judecată îi poate aplica măsuri de constrângere cu caractermedical.

(2) Persoana care, după săvârşirea infracţiunii sau în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvitde o boală gravă, alta decât cea specificată la alin.(1), ce împiedică executarea pedepsei, poate filiberată de executarea pedepsei de către instanţa de judecată.

(3) Militarul aflat sub arest sau într-o unitate militară disciplinară se liberează de executareaulterioară a pedepsei dacă s-a îmbolnăvit de o boală care îl face inapt pentru serviciul militar.

Partea neexecutată a pedepsei poate fi înlocuită cu o pedeapsă mai blândă.

(4) Persoanele menţionate la alin.(1)-(3), în cazul însănătoşirii lor, pot fi supuse pedepsei dacă nuau expirat termenele prescripţiei prevăzute la art.60 şi 97.

1. În caz de îmbolnăvire de o boală psihică a persoanei care executăpedeapsa, ea poate fi liberată de pedeapsă în baza deciziei instanţei dejudecată. Motiv pentru liberare serveşte boala survenită, confirmată prindocumentele medicale respective - concluzia comisiei medicale a instituţiei carepune în executare pedeapsa condamnatului concret. Acestei persoane instanţa dejudecată îi poate aplica măsuri de constrângere cu caracter medical.

2. O particularitate a acestor cazuri constă în faptul că liberareapersoanelor grav bolnave de executarea pedepsei se extinde asupra tuturorcondamnaţilor indiferent de categoria infracţiunilor săvârşite şi de măsura depedeapsă.

3. Liberarea persoanelor grav bolnave de executarea pedepsei, conform alin.1al prezentului articol, se poate produce numai în cazurile îmbolnăviriipersoanei în timpul executării pedepsei de o boală psihică, fapt ce o lipseştede posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale sau de a şi le dirija.

4. Astfel de boli pot fi tulburările psihice temporare sau o boală psihicăcronică gravă. Anume aceste maladii conduc la imposibilitatea atingeriiscopurilor pedepsei penale.

5. Prevederile alin.1 art.95 se extind numai asupra persoanelor care, întimpul executării pedepsei, se îmbolnăvesc de o boală psihică. În cazul în carepersoana în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile se afla în stare deiresponsabilitate, ea, în conformitate cu art.23 CP, nu poate fi trasă larăspundere penală. În baza hotărârii instanţei de judecată, acestor persoane lise pot aplica măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute de prezentulCod.

6. Conform alin.2 al acestui articol, orice persoană care, după săvârşireainfracţiunii sau în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o altă boalăgravă decât cea specificată la alin.1 art.95 CP, şi această boală împiedicăexecutarea pedepsei, poate fi liberată de pedeapsă. Liberarea se efectuează decătre instanţa de judecată în baza documentelor medicale respective - concluziacomisiei medicale competente.

7. Pentru liberarea de executarea pedepsei în corespundere cu alin.2 art.95CP este necesar a se stabili cu exactitate tipul maladiei şi timpul îmbolnăviriivinovatului. Lista bolilor grave este stabilită de Ministerul Sănătăţii al RM.Conform HP CSJ nr.22 din 29 octombrie 2001, pot fi absolvite de pedeapsă pemotiv de boală persoanele condamnate la privaţiune de libertate, care s-auîmbolnăvit în locurile de detenţie de o boală mintală cronică sau de o altăboală gravă, care împiedică executarea pedepsei. Aceste cerinţe se aplică înmăsură egală atât faţă de maturi, cât şi faţă de minori.

8. Boala gravă presupune apariţia unei stări deosebit de periculoase asănătăţii, şi nicidecum pur şi simplu schimbarea, înrăutăţirea sănătăţiipersoanei condamnate (pierderea parţială sau integrală a capacităţii de muncăetc.). Boala gravă poate provoca invaliditatea totală, pierderea posibilităţiide a se deplasa, vorbi etc.

9. Boala gravă sau invaliditatea totală a condamnatului servesc drept temeipentru liberarea de executare a pedepsei.

10. Prevederile alin.3 al acestui articol se extind numai asupra militarilorcare se află sub arest sau într-o unitate militară disciplinară şi numai în

cazul în care militarul s-a îmbolnăvit de o boală care îl face inapt pentruserviciul militar. Lista acestor boli este stabilită de MA al RM.

11. În conformitate cu alin.3 art.95 CP, militarul aflat sub arest sau într-o unitate militară disciplinară se liberează de executarea ulterioară dacă el s-a îmbolnăvit de o boală care îl face inapt pentru serviciul militar. Parteaneexecutată a pedepsei îi poate fi înlocuită cu o pedeapsă mai blândă sau elpoate fi liberat în genere de executarea pedepsei (a se vedea CEx).

12. Din alin.4 al prezentului articol rezultă că instanţa de judecată decideîn mod diferenţiat supunerea persoanelor menţionate la alin.1-3 pedepsei în cazde însănătoşire cu condiţia să nu fi expirat termenele prescripţiei prevăzute laart.60 şi 97 CP. În cazul în care persoanei i-a fost aplicată măsura deconstrângere cu caracter medical (a urmat un tratament spitalicesc), acesttermen se include în durata executării pedepsei (a se vedea comentariul laart.88 CP).

Articolul 96. AMÂNAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI PENTRU FEMEI GRAVIDE ŞI FEMEICARE AU COPII ÎN VÂRSTĂ DE PÂNĂ LA 8 ANI

(1) Femeilor condamnate gravide şi celor care au copii în vârstă de până la 8 ani, cu excepţiacelor condamnate la închisoare pe un termen mai mare de 5 ani pentru infracţiuni grave, deosebit degrave şi excepţional de grave împotriva persoanei, instanţa de judecată le poate amâna executareapedepsei până la atingerea de către copil a vârstei de 8 ani.

(2) În cazul în care vreuna din persoanele condamnate, menţionate la alin.(1), a renunţat la copilsau continuă să se eschiveze de la educarea lui după avertismentul făcut de organul care exercităcontrolul asupra comportamentului condamnatei faţă de care executarea pedepsei a fost amânată,instanţa de judecată, la propunerea organului nominalizat, poate să anuleze amânarea executăriipedepsei şi să trimită condamnata pentru executarea pedepsei la locul stabilit în hotărâreajudecătorească.

(3) La atingerea de către copil a vârstei de 8 ani, instanţa de judecată:a) liberează condamnata de executarea părţii neexecutate a pedepsei;b) înlocuieşte partea neexecutată a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă;c) trimite condamnata în instituţia corespunzătoare pentru executarea părţii neexecutate a

pedepsei.(4) Dacă în perioada amânării executării pedepsei condamnata săvârşeşte o nouă infracţiune,

instanţa de judecată îi stabileşte o pedeapsă în condiţiile art.85.1. Bazându-se pe principiul umanismului, legea prevede amânarea executării

pedepsei pentru femeile gravide şi femeile care au copii în vârstă de până la 8ani. În aceste cazuri nu are importanţă când femeia a devenit gravidă, până lapronunţarea sentinţei sau în perioada executării pedepsei.

2. Aplicarea prevederilor art.96 CP de amânare a executării pedepsei pentrufemeile nominalizate este posibilă numai în cazul în care ele au săvârşitinfracţiuni uşoare sau mai puţin grave, indiferent de categoria de pedeapsă.

3. Această măsură nu poate fi aplicată femeilor care au săvârşit infracţiunigrave, deosebit de grave sau excepţional de grave împotriva persoanei pentrucare ele au fost condamnate la închisoare pe un termen de peste 5 ani.

4. Amânarea executării pedepsei pentru femeile nominalizate constituie oposibilitate a instanţei de judecată, şi nu o obligaţiune a acesteia. Ea poatefi aplicată în cazul în care instanţa va constata că persoana vinovată şiacţiunile ei nu prezintă un pericol real pentru societate. Aici un rol importantare atitudinea condamnatei faţă de educaţia copilului şi întreţinerea lui.

Executarea pedepsei poate fi amânată până la atingerea de către copilulcondamnatei a vârstei de 8 ani.

5. În cazul în care graviditatea a apărut în timpul executării pedepsei saucopilul condamnatei s-a născut în penitenciar, administraţia înaintează îninstanţa de judecată demersul respectiv, la care se anexează raportul medical ceconfirmă graviditatea sau copia adeverinţei de naştere a copilului şi dosarulpersonal al condamnatei.

6. Principala menire a femeii rezidă în naşterea şi educarea copiilor încondiţii normale de viaţă. Şi atunci când în acest scop condamnatei i-au fostcreate condiţiile respective, ea se află sub supravegherea organului deexecutare a pedepsei.

7. În cazul în care condamnata, folosindu-se de amânarea executăriipedepsei, a renunţat la copil sau se eschivează de la educarea lui, dupăavertismentul respectiv al organului de executare instanţa de judecată, lapropunerea organului nominalizat, poate să anuleze amânarea executării pedepseişi să întoarcă condamnata pentru executarea pedepsei la locul stabilit prinhotărârea judecătorească anterioară.

8. La momentul expirării amânării şi atingerii de către copilul condamnateia vârstei de 8 ani, instanţa de judecată, la propunerea organului de executarede la domiciliul ei, luând în consideraţie gradul prejudiciabil al infracţiuniicomise, conduita condamnatei, atitudinea ei faţă de educaţia copilului, este îndrept: a) să libereze condamnata de executarea părţii neexecutate a pedepseiconform art.91 CP; b) să înlocuiască partea neexecutată a pedepsei cu o pedeapsămai blândă conform art.92 CP; c) să trimită condamnata în instituţiacorespunzătoare pentru executarea părţii neexecutate a pedepsei.

9. Săvârşirea unei noi infracţiuni de către condamnată în perioada amânăriiexecutării pedepsei serveşte drept temei pentru stabilirea pedepsei înconformitate cu prevederile art.85 CP.

Articolul 97. PRESCRIPŢIA EXECUTĂRII SENTINŢEI DE CONDAMNARE(1) Sentinţa de condamnare nu se pune în executare dacă acest lucru nu a fost făcut în

următoarele termene, calculate din ziua în care aceasta a rămas definitivă:a) 2 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune uşoară;b) 6 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune mai puţin gravă;c) 10 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune gravă;d) 15 ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune deosebit de gravă;e) 20 de ani, în caz de condamnare pentru o infracţiune excepţional de gravă.(2) Termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc pe jumătate pentru persoanele care,

la data săvârşirii infracţiunii, erau minori.(3) Curgerea prescripţiei se întrerupe dacă persoana se sustrage de la executarea pedepsei sau

dacă, până la expirarea termenelor prevăzute la alin.(1) şi (2), săvârşeşte cu intenţie o nouăinfracţiune. În cazul eschivării de la executarea pedepsei, curgerea termenului de prescripţie începedin momentul prezentării persoanei pentru executarea pedepsei sau din momentul reţinerii acesteia,iar în caz de comitere a unei noi infracţiuni - din momentul săvârşirii ei.

(4) Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale stabilite pentru infracţiunile contrapăcii şi securităţii omenirii sau pentru infracţiunile de război, prevăzute la art.135-137, 139 şi 143.

1. Prin prescripţia executării sentinţei de condamnare se înţelege expirareaunor anumite termene din ziua în care sentinţa a rămas definitivă, din cauzacărora persoana condamnată rămâne fără pedeapsă, fiindcă sentinţa de condamnarenu mai poate fi pusă în executare.

2. Legiuitorul a stabilit necondiţionat prescripţia executării sentinţei decondamnare. Aceasta poate rămâne nerealizată din diverse motive cu caracterobiectiv sau subiectiv (aflarea într-un timp îndelungat a condamnatului încomponenţa unui contingent militar în afara ţării, aflarea lui în calitate deostatic, neglijenţa persoanelor care erau datoare să pună în aplicare pedeapsarespectivă etc.).

3. Nu se pune în executare sentinţa de condamnare pentru orice categorie deinfracţiuni cu următoarele condiţii: a) dacă au expirat termenele respectivestabilite în alin.1 al prezentului articol (lit.a-e); b) dacă persoanacondamnată nu s-a eschivat de la executarea pedepsei.

4. O inovaţie a noului CP este faptul că legea stabileşte prescripţia înfuncţie de categoriile infracţiunilor, şi nu de măsura şi termenul de pedeapsăstabilite de instanţa de judecată, care existau conform CP anterior.

5. Termenele prescripţiei (2, 6, 10, 15 şi 20 de ani) se calculează din ziuaîn care sentinţa de condamnare a rămas definitivă.

6. Pentru minori termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc lajumătate. Minori se consideră persoanele care la data săvârşirii infracţiunii nuaveau vârsta de 18 ani.

7. Curgerea prescripţiei se întrerupe numai în cazul în care persoanacondamnată se sustrage de la executarea pedepsei sau dacă, până la expirareatermenelor prevăzute la alin.1 şi 2, ea săvârşeşte cu intenţie o nouăinfracţiune. Pentru persoanele care se eschivează de la executarea pedepsei,curgerea prescripţiei începe din momentul prezentării acestora în organelerespective sau din momentul reţinerii lor de către organele de drept. În caz decomitere de către condamnat a unei noi infracţiuni curgerea termenului deprescripţie începe din momentul săvârşirii infracţiunii.

8. Conform dreptului internaţional, termenele de prescripţie nu se aplicăpentru infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii sau pentruinfracţiunile de război, prevăzute de cap.I al părţii speciale (art.135-137,139, 143 CP, a se vedea şi comentariul la art.60 alin.8).

CAPITOLUL XMĂSURILE DE SIGURANŢĂ

Articolul 98. SCOPUL ŞI TIPURILE MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ(1) Măsurile de siguranţă au drept scop înlăturarea unui pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii

faptelor prevăzute de legea penală.(2) Măsuri de siguranţă sunt:a) măsurile de constrângere cu caracter medical;b) măsurile de constrângere cu caracter educativ;c) expulzarea;d) confiscarea specială.1. Măsurile de siguranţă sunt nişte sancţiuni de drept penal de constrângere

cu caracter preventiv, destinate preîntâmpinării săvârşirii unor fapte prevăzutede codul penal de către persoanele împotriva cărora ele se aplică şi orientatespre excluderea pericolului posibil. Măsurile de siguranţă indicate în art.98sunt exhaustive.

2. Aplicarea măsurilor de siguranţă se efectuează numai de către instanţa dejudecată şi este condiţionată de fapta săvârşită, de natura şi gravitatea stăriide pericol şi de posibilităţile înlăturării acestora. Măsurile de constrângerecu caracter medical şi cele cu caracter educativ durează atât cât există

pericolul iminent, dar sunt revocabile, adeseori ele având un caracternedeterminat sau relativ determinat, care depind şi de starea psihică sau decorijarea persoanei liberate de răspundere penală, în conformitate cu art.54 CP.

3. Măsurile de siguranţă stipulate în art.98 alcătuiesc un sistem de sancţiuni dedrept penal între care nu există o ierarhie şi pot fi aplicate în caz denecesitate concomitent, chiar în aceeaşi cauză.

4. Confiscarea specială poate fi coroborată cu orice altă măsură desiguranţă şi poate fi aplicată şi în cazul în care făptuitorului nu i se aplicăpedeapsa penală în situaţia de încetare a procedurii penale de către instanţădin diferite motive legale de nereabilitare.

5. Suspendarea executării pedepsei penale nu atrage suspendarea concomitentăa măsurilor de siguranţă, deoarece existenţa stării de pericol social a acesteipersoane condiţionează luarea măsurii de siguranţă. La fel măsurile de siguranţănu pot fi înlăturate prin amnistie, graţiere, prescripţie penală sau reabilitarea persoanei. Însă aplicarea acestora dă făptuitorului sau persoanelor interesateposibilitatea să atace hotărârile instanţei conform prevederilor din CPP.

6. Măsurile de siguranţă nu pot fi aplicate de către instanţă dacă nu a foststabilită săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ori fapta nu a fostsăvârşită de către inculpat. Instanţa poate aplica o măsură de siguranţă numaiîn cazul în care a fost sesizată legal cu judecarea faptei prevăzute de legeapenală şi în limitele faptei penale pentru care a fost sesizată.

Articolul 99. APLICAREA MĂSURILOR DE CONSTRÂNGERE CU CARACTER MEDICALPersoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală în stare de iresponsabilitate sau

care au săvârşit asemenea fapte în stare de responsabilitate, dar, până la pronunţarea sentinţei sauîn timpul executării pedepsei, s-au îmbolnăvit de o boală psihică, din care cauză ele sunt incapabilesă-şi dea seama de acţiunile lor sau să le dirijeze, instanţa de judecată poate să le apliceurmătoarele măsuri de constrângere cu caracter medical, care se înfăptuiesc de către instituţiilecurative ale organelor de ocrotire a sănătăţii:

a) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită;b) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă.1. Măsura de constrângere cu caracter medical poate fi aplicată doar

persoanelor care au săvârşit fapta prevăzută de legea penală într-o starepsihică de iresponsabilitate şi nu sunt subiecţi pasibili de răspundere penală,sau aceste persoane au fost în stare de responsabilitate la săvârşireainfracţiunii, dar s-au îmbolnăvit de o boală psihică fie până la judecareacauzei, fie după judecarea cauzei în timpul executării pedepsei penale, dacă aufost recunoscute iresponsabile. Noţiunile de responsabilitate şiiresponsabilitate sunt stipulate în art.22 şi 23 CP.

2. Scopul aplicării măsurii de constrângere cu caracter medical esteîndreptat spre lecuirea sau îmbunătăţirea sănătăţii făptuitorului iresponsabilsau devenit astfel în timpul judecării ori executării pedepsei penale, pentru aexclude pericolul activităţii lui iresponsabile, protejându-l pe el însuşi şi pealte persoane.

Această măsură include:- izolarea şi întreţinerea bolnavului în condiţii care ar asigura

securitatea acestuia şi a altor persoane de activităţile bolnavului;- admiterea în privinţa bolnavului a constrângerilor de drept în

conformitate cu o hotărâre a instanţei de judecată, indiferent de voinţaacestuia sau a reprezentanţilor lui.

3. Pentru a fi luată măsura de constrângere cu caracter medical, estenecesar ca:

a) făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;b) făptuitorul să fie bolnav mintal, din care cauză nu-şi poate da seama de

acţiunile sau inacţiunile sale, nu le poate dirija, această boală devenind odereglare psihică cronică de lungă durată, care este stabilită printr-un raportde expertiză psihiatrică de către medicii psihiatri la urmărirea penală sau lajudecarea cauzei;

c) starea de boală mintală a făptuitorului să prezinte un pericol pentrusocietate, pericol care necesită aplicarea măsurii de siguranţă - constrângereacu caracter medical asupra acestuia.

4. Aplicarea măsurii de constrângere cu caracter medical este numai decompetenţa instanţei de judecată. Instanţa de judecată este competentă destabilirea, prelungirea, schimbarea sau încetarea măsurii de constrângere cucaracter medical.

Concluzia expertizei de psihiatrie în acest caz se ia în consideraţie decătre instanţă în coroborare cu probele avute în cauza penală şi cu pericolulsocial determinat atât de starea psihică, de fapta săvârşită, cât şi depersonalitatea făptuitorului.

5. În cazul aplicării amnistiei sau graţierii pentru o faptă prevăzută delegea penală, nu se exclude aplicarea în privinţa făptuitorului a măsurii deconstrângere cu caracter medical dacă persoana a fost supusă acestei măsuriînainte de adoptarea actului de amnistie sau graţiere. Nu înseamnă că pentruacest temei va fi încetată măsura de siguranţă. Măsura de siguranţă în acest cazare un statut de sine stătător cu proceduri aparte, stipulate în codul deprocedură penală.

În cazul în care a fost adoptată o lege care exclude penalitatea fapteisăvârşite, organul de urmărire penală şi instanţa sesizată cu asemenea cauză vorînceta procedura penală cu trimiterea materialelor organelor de ocrotire asănătăţii pentru lecuirea acestor persoane în ordine generală.

Liberarea de pedeapsă penală în conformitate cu prevederile art.89-95, 97 nuexclude aplicarea art.99.

6. La aplicarea măsurii de constrângere cu caracter medical instanţa dejudecată nu va indica termenul necesar pentru tratamentul făptuitorului şi niciinstituţia concretă sau locul acesteia, indicând doar instituţia psihiatrică cusupraveghere obişnuită sau, după caz, cu supraveghere riguroasă în conformitatecu prevederile art.99 lit.a) şi b).

Hotărârea instanţei de judecată se execută de către administraţiapenitenciarului în care e deţinută persoana şi de către organul specializat deocrotire a sănătăţii, căruia îi este transmisă persoana deţinută pentrutratamentul respectiv.

Articolul 100. INTERNAREA ÎNTR-O INSTITUŢIE PSIHIATRICĂ(1) Internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită poate fi aplicată de către

instanţa de judecată unui alienat care, din cauza stării psihice şi a caracterului faptei prejudiciabilesăvârşite, are nevoie de îngrijire spitalicească şi de tratament în condiţii de supraveghere obişnuită.

(2) Internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă poate fi aplicată de cătreinstanţa de judecată unui alienat care, din cauza stării psihice şi a caracterului faptei prejudiciabilesăvârşite, prezintă un pericol deosebit pentru societate şi are nevoie de îngrijire spitalicească şi detratament în condiţii de supraveghere riguroasă.

(3) Persoanele internate în instituţii psihiatrice cu supraveghere riguroasă sunt deţinute încondiţii ce exclud posibilitatea săvârşirii de către ele a unei noi fapte prejudiciabile.

1. În conformitate cu art.99 şi 100, legislaţia penală conţine stipularea căinstituţiile curative în care se asigură executarea măsurii de constrângere cucaracter medical sunt de două tipuri:

a) instituţii psihiatrice cu supraveghere obişnuită;b) instituţii psihiatrice cu supraveghere riguroasă.2. Instituţiile psihiatrice privind asistenţa psihiatrică conform legii

nr.1402 din 16.12.97 (MO nr.44-46/310 din 21.05.98) sunt garantate de stat(art.16 din lege) şi sunt finanţate din fondul ocrotirii sănătăţii, fondul deasigurare medicală şi din alte surse neinterzise de lege.

3. Temei pentru spitalizare în sensul art.100 îl constituie hotărâreainstanţei judecătoreşti.

Asistenţa psihiatrică staţionară se acordă în condiţii minime de restricţii,care asigură securitatea persoanei spitalizate şi a altor persoane, respectându-se drepturile şi interesele lor legitime de către personalul medical. Măsurilede imobilizare fizică şi de izolare se aplică sub controlul permanent alpersonalului medical numai în situaţiile, în formele şi în perioada în care,după părerea medicului psihiatru, nu este posibilă prevenirea prin alte metode aacţiunilor persoanei care prezintă un pericol nemijlocit pentru sine sau pentrucei din jur. Toate aceste acţiuni aplicate faţă de persoana spitalizată seconsemnează în documentaţia medicală.

4. În instituţiile de psihiatrie în care sunt internate persoanele conformhotărârii judecătoreşti statul instituie un serviciu de apărare a drepturilorpacienţilor, care este independent de organele ocrotirii sănătăţii şisoluţionează reclamaţiile şi cererile pacienţilor în coroborare cu organele deurmărire penală sau cu instanţele judecătoreşti.

5. Tipul instituţiei psihiatrice (cu supraveghere obişnuită sau cusupraveghere riguroasă) în care urmează să fie spitalizată persoana estestabilit de instanţa de judecată, în baza concluziilor experţilor psihiatri,prezentate în scris conform procedurii penale, şi ţinând cont de gradulprejudiciabil al faptei săvârşite şi de prezenţa pericolului persoanei datepentru societate.

6. Persoanele internate în instituţiile psihiatrice cu supraveghereriguroasă sunt supuse unui control permanent, intensiv din partea personaluluimedical. În cazurile internării acestor persoane şi a persoanelor care necesitătratament în condiţii obişnuite, pentru asigurarea securităţii, când existănecesitatea de a preveni tentativele de atac la viaţa şi sănătatea celor dinjur, urmărirea sau reţinerea acestora, colaboratorii poliţiei sunt obligaţi săacorde ajutor personalului medical.

Articolul 101. STABILIREA, SCHIMBAREA, PRELUNGIREA ŞI ÎNCETAREA APLICĂRIIMĂSURILOR DE CONSTRÂNGERE CU CARACTER MEDICAL ALIENAŢILOR

(1) Instanţa de judecată, considerând că este necesar de a aplica o măsură de constrângere cucaracter medical, alege forma acesteia în funcţie de boala mintală a persoanei, de caracterul şigradul prejudiciabil al faptei săvârşite. Persoana supusă tratamentului forţat sau reprezentantulacesteia are dreptul de a cere unei instituţii medicale independente avizul asupra stării de sănătatea persoanei căreia i se aplică măsuri de constrângere cu caracter medical.

(2) Instanţa de judecată, în temeiul avizului instituţiei medicale, dispune încetarea aplicăriimăsurilor de constrângere cu caracter medical în cazul însănătoşirii persoanei sau al unei astfel deschimbări a caracterului bolii care exclude necesitatea aplicării acestor măsuri.

(3) Schimbarea măsurii de constrângere cu caracter medical sau prelungirea termenului deaplicare a ei se face, de asemenea, de instanţa de judecată, atât din oficiu, cât şi la cerereapersoanei respective sau a reprezentantului acesteia, în baza unui control, efectuat cel puţin o datăla 6 luni, privind necesitatea aplicării acestei măsuri.

(4) Dacă instanţa de judecată nu va găsi necesară aplicarea măsurilor de constrângere cucaracter medical unui alienat, precum şi în cazul încetării aplicării unor astfel de măsuri, ea îl poateîncredinţa spre îngrijire rudelor sau tutorilor, dar sub o supraveghere medicală obligatorie.

1. Conţinutul art.101 stipulează faptul că numai instanţa de judecată esteînvestită cu funcţia de a stabili, schimba, prelungi sau înceta aplicareamăsurii de constrângere cu caracter medical. Anume instanţa de judecată estegarantul aplicării corecte a acestei măsuri în coroborare cu tratateleinternaţionale la care RM este parte şi cu prevederile CRM despre apărareavalorilor supreme în stat, cum sunt demnitatea omului, drepturile şi libertăţilelui, libera dezvoltare a personalităţii umane (art.1 CRM).

2. Alin.1 art.101 prevede pentru prima dată în legislaţia naţionalăposibilitatea persoanei supuse tratamentului sau reprezentantului acesteia de acere unei instituţii medicale independente avizul de sănătate asupra persoaneicăreia i se aplică măsuri de constrângere cu caracter medical. Raportul deexpertiză psihiatrică şi avizul instituţiei medicale independente vor fi luateîn consideraţie la stabilirea regimului instituţiei psihiatrice sau larespingerea de a aplica această măsură după examinarea tuturor materialelor şiprobelor avute în dosar, cu respectarea procedurilor judiciare pentru acestecauze.

3. Alin.3 prevede situaţia în care parvine avizul instituţiei psihiatrice,în care persoana este supusă tratamentului, aviz în care urmează să fie descrisăstarea sănătăţii sau schimbarea substanţială a acesteia din care rezultănecesitatea continuării aplicării acestei măsuri sau a încetării ei.

4. Schimbarea sau prelungirea măsurii de constrângere cu caracter medicalpoate fi efectuată şi din oficiu de către instanţă în baza unui control, celpuţin o dată la 6 luni, însă instanţei trebuie în acest caz să-i fie prezentatăîn mod obligator concluzia experţilor psihiatri, care efectuează controlulacestei măsuri, sau un aviz al unei instituţii medicale independente cuparticiparea reprezentanţilor acestora la examinarea cauzei.

5. Instituţia psihiatrică în care este spitalizată persoana, conform art.35din Legea RM privind asistenţa psihiatrică, este obligată să examineze lunarpersoana aflată la tratament şi să prezinte cel puţin o dată în 6 lunipropunerile sale instanţei de judecată în a cărei rază se află staţionarulpentru a decide schimbarea, prelungirea sau încetarea aplicării măsurii deconstrângere cu caracter medical.

6. În urma controlului efectuat din oficiu sau la propunerea instituţieipsihiatrice, dacă instanţa de judecată va stabili îmbunătăţirea stării sănătăţiiunui alienat, fapt ce exclude aflarea lui în această instituţie, va adopta ohotărâre de încetare a măsurii de constrângere cu caracter medical şi va dispunepredarea acestuia spre îngrijire rudelor sau tutorilor sub o supravegheremedicală obligatorie la locul de trai.

7. Hotărârea adoptată de către instanţă în conformitate cu prevederileart.101 poate fi supusă căilor de atac de către persoana spitalizată,reprezentantul ei legal, de şeful staţionarului de psihiatrie şi de cătreprocuror în condiţiile legii.

8. Termenul necesar de constrângere cu caracter medical la stabilirea,prelungirea, schimbarea acesteia în hotărârile instanţei nu este indicat.

Articolul 102. DEDUCEREA DURATEI DE APLICARE A MĂSURILOR DE CONSTRÂNGERE CUCARACTER MEDICAL

(1) Persoanei care, după săvârşirea infracţiunii sau în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvitde o boală psihică, din care cauză ea este incapabilă să-şi dea seama de acţiunile sale sau să ledirijeze, instanţa de judecată îi poate aplica pedeapsa după însănătoşire dacă nu a expirat termenulde prescripţie sau dacă nu există alte motive pentru liberarea ei de răspundere penală şi depedeapsă.

(2) În caz de aplicare a pedepsei după însănătoşire, durata de aplicare a măsurilor deconstrângere cu caracter medical se deduce din termenul pedepsei.

1. Noţiunea de aflare în instituţia psihiatrică în baza hotărâriijudecătoreşti presupune din partea statului acţiuni de acordare a ajutoruluimedical persoanei devenite iresponsabile, pe de o parte, şi, pe de altă parte,izolarea acesteia pentru a exclude pericolul săvârşirii faptelor prevăzute delegea penală. Acest fapt urmează să fie documentat şi, în caz de însănătoşire,dacă nu a expirat termenul de prescripţie sau dacă nu există alte temeiuri deliberare de răspundere penală şi de pedeapsă penală, se deduce din termenulpedepsei stabilite, asemănător deducerii măsurii preventive - starea de arest,care se menţionează în partea dispozitivă a sentinţei.

În acest caz o zi aflată în instituţia psihiatrică se egalează cu o zi deînchisoare, care se scade din termenul stabilit pentru executare în închisoare.

2. Dacă termenul de închisoare stabilit prin sentinţă este mai mic decâttermenul de aflare în instituţia psihiatrică de constrângere cu caractermedical, pedeapsa penală se consideră executată şi persoana este eliberatăimediat.

3. Măsura de constrângere cu caracter medical în cazul pedepsei cu amendăurmează a fi executată în conformitate cu art.64 alin.5, munca neremunerată -art.67 alin.3, arestul - art.68 şi art.88 CP.

4. Stabilirea, schimbarea, prelungirea şi încetarea aplicării măsurilor deconstrângere cu caracter medical se examinează în ordinea prevăzută de procedurapenală.

Articolul 103. APLICAREA MĂSURILOR DE CONSTRÂNGERE CU CARACTER MEDICAL AALCOOLICILOR ŞI NARCOMANILOR SAU PUNEREA LOR SUB CURATELĂ

(1) În caz de săvârşire a infracţiunii de către un alcoolic sau un narcoman, dacă există avizulmedical corespunzător, instanţa de judecată, din oficiu ori la cererea colectivului de muncă sau aorganului de ocrotire a sănătăţii, concomitent cu pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită, poate săaplice acestei persoane tratamentul medical forţat.

(2) Persoanele menţionate la alin.(1), condamnate la pedepse neprivative de libertate, vor fisupuse unui tratament forţat în instituţiile medicale cu regim special.

(3) Dacă persoanele menţionate la alin.(1) au fost condamnate la pedeapsa cu închisoare, întimpul executării pedepsei ele vor fi supuse unui tratament medical forţat, iar după eliberare dinlocurile de deţinere, dacă este necesară continuarea unui astfel de tratament, ele vor fi tratate îninstituţii medicale cu regim special.

(4) Încetarea tratamentului medical forţat este dispusă de către instanţa de judecată, lapropunerea instituţiei medicale în care se tratează persoana respectivă.

(5) Dacă infracţiunea a fost săvârşită de o persoană care abuzează de alcool şi prin aceasta îşipune familia într-o situaţie materială grea, instanţa de judecată, concomitent cu aplicarea pedepseineprivative de libertate pentru infracţiunea săvârşită, este în drept, la cererea colectivului de muncăsau a rudelor apropiate ale persoanei în cauză, să o pună sub curatelă.

1. Din textul enunţat rezultă că pentru aplicarea măsurilor de constrângerecu caracter medical asupra alcoolicilor şi narcomanilor în cauza penală suntnecesare următoarele condiţii:

a) săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;b) făptuitorul să prezinte pericol pentru societate, să provoace temerea că

ar putea săvârşi alte fapte prevăzute de legea penală;c) că acest pericol este determinat de starea sănătăţii, condiţionată de

intoxicaţia cronică cu alcool sau cu substanţe narcotice;d) pericolul social se datorează maladiei care presupune orice modificare a

stării normale de sănătate care îl face pe făptuitor periculos pentru societate.Prin intoxicări cronice se înţelege orice proces de alterare

psihofiziologică cu caracter permanent, asupra căruia trebuie să se pronunţeobligator medicii psihiatri, narcologi, experţi - specialişti cu recomandărilede posibilitate a tratamentului medical privitor la făptuitor şi lipsacontraindicaţiilor pentru aplicarea acestor măsuri.

2. După stabilirea pedepsei, instanţa de judecată, indicând aplicareamăsurii de constrângere cu caracter medical pentru alcoolici şi narcomani, nu vaindica termenul acestei măsuri, deoarece aceste persoane sunt supusetratamentului forţat în locurile de deţinere până la lecuire deplină.

3. La propunerea instituţiei medicale în care făptuitorul se trateazăforţat, instanţa poate pronunţa o hotărâre de încetare a tratamentului forţat dealcoolism sau narcomanie.

4. Măsura de constrângere cu caracter medical asupra alcoolicilor saunarcomanilor, în caz dacă familiile acestora se află într-o situaţie materialăgrea, poate fi aplicată de către instanţă concomitent cu pedeapsa penală, lainiţiativa rudelor făptuitorului, la cererea colectivului de muncă sau dinoficiu, dacă în cauză este anexată concluzia în scris a specialiştilor. În cazulîn care făptuitorului i se aplică o pedeapsă neprivativă de libertate, acestapoate fi pus sub curatelă în conformitate cu prevederile alin.5 art.103.

5. Tratamentul forţat al alcoolicilor şi narcomanilor, în cazul condamnăriicu închisoarea, se aplică în penitenciare, iar după eliberare din localurile dedetenţie, dacă este necesară continuarea unui astfel de tratament, aceştia vorfi trataţi în instituţiile medicale, în conformitate cu prevederile Legii privindcontrolul şi prevenirea consumului abuziv de alcool, consumului ilicit de droguri şi de alte substanţepsihotrope, nr.713 din 06.12.2001, MO, nr.36-38 din 14.03.2002.

Articolul 104. APLICAREA MĂSURILOR DE CONSTRÂNGERE CU CARACTER EDUCATIV(1) Persoanelor liberate de răspundere penală în conformitate cu art.54, instanţa de judecată le

poate aplica următoarele măsuri de constrângere cu caracter educativ:a) avertismentul;b) încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau

organelor specializate de stat;c) obligarea minorului să repare daunele cauzate. La aplicarea acestei măsuri se ia în

considerare starea materială a minorului;

d) obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitare psihologică;e) internarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o

instituţie curativă şi de reeducare.(2) Enumerarea de la alin. (1) are un caracter exhaustiv.(3) Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri de constrângere cu caracter educativ.(4) În cazul eschivării sistematice de la măsurile de constrângere cu caracter educativ de către

minor, instanţa de judecată, la propunerea organelor de stat specializate, anulează măsurileaplicate şi decide trimiterea cauzei penale procurorului sau stabileşte pedeapsa conform legii înbaza căreia persoana a fost condamnată, după caz.

[Art.104 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]1. În conformitate cu prevederile art.54, persoana care nu a atins vârsta de

18 ani şi a săvârşit pentru prima dată o infracţiune uşoară sau mai puţin gravăpoate fi liberată de răspundere penală dacă s-a constatat posibilitateacorectării acesteia fără a fi supusă răspunderii penale. În acest caz instanţade judecată îi poate aplica acestei persoane măsuri de constrângere cu caractereducativ, în scopul reeducării făptuitorului şi al prevenirii altor infracţiuni.

2. Din sensul legislaţiei penale măsurile de constrângere cu caractereducativ pot fi considerate drept măsuri de alternativă pentru pedepsele penale.Însă această măsură se deosebeşte calitativ de pedepsele penale prin care serealizează în final scopurile pedepsei penale într-o formă mai umană. Persoaneleminore nu sunt izolate de societate. Educarea şi reeducarea acestora, în cazulaplicării măsurii de constrângere cu caracter educativ, se efectuează maiefectiv. Măsurile de constrângere cu caracter educativ sunt fixate în calitatede recomandări în standardele minimale ale ONU cu privire la administrareajustiţiei pentru minori (p.18, 27 din Rezoluţia de la Beijing a ONU nr.40/33 din29.II.1995).

3. Prevederile art.54 pentru care persoana se liberează de răspundere penalănu pot fi interpretate în sens larg. Chiar dacă poate fi aplicat art.79 custabilirea unei pedepse mai blânde decât cea prevăzută de lege, pentru alteinfracţiuni mai grave săvârşite de persoana dată art.104 nu este aplicabil.

De asemenea, nu poate fi aplicat art.104 în privinţa minorilor care ausăvârşit acţiuni pentru care aceştia nu pot fi supuşi răspunderii penale. Înacest caz procedura în cauza penală urmează a fi încetată.

4. Măsurile de constrângere cu caracter educativ prevăzute la alin.1 pot fiaplicate în privinţa uneia şi aceleiaşi persoane, uneia sau a mai multorconcomitent, pentru a asigura scopul pedepsei penale, cu excepţia lit.e) dinalin.1 - internarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi dereeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare.

5. Avertismentul prevăzut la alin.1 lit.a) presupune o apreciere negativă dedrept a acţiunii făptuitorului şi concomitent o reacţie din partea societăţii înscopul educării şi reeducării acestuia.

Avertismentul este anunţat public făptuitorului, însă hotărârea poate fiînmânată şi în scris, sub semnătură.

6. Încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor careîi înlocuiesc sau organelor de stat specializate este aplicată în cazul în careacestor persoane şi organe le sunt explicate responsabilităţile şi instanţaurmează să se încredinţeze de posibilitatea reală a acestora de a asigura măsurade constrângere cu caracter educativ. În cazul în care minorul este încredinţat

pentru supraveghere părinţilor, în conformitate cu drepturile părinţilor,aceştia, ambii, sunt responsabili de minor, dacă locuiesc împreună.

7. Obligarea minorului de a repara dauna cauzată se aplică în următoarelecazuri: 1) când minorul este obligat să întoarcă persoanei vătămate obiectulsustras sau alt obiect echivalent celui dispărut, dacă persoana vătămatăacceptă; 2) când minorul poate repara în bani costul obiectului sau daunacauzată stabilită de către materialele cauzei sau la înţelegerea părţilor; 3)când dauna cauzată urmează să fie reparată de către făptuitorul minor prin muncalui proprie.

Obligarea minorului de a repara paguba nu trebuie să se transforme îndependenţă faţă de persoana vătămată, decât în măsura realizării scopuluieducativ stipulat în lege.

8. Prin stare materială a minorului se înţelege faptul dacă acesta estesalarizat, are bursă, pensie, altă proprietate ori economii personale, dacă elpoate repara de sine stătător dauna cauzată. Aceasta nu exclude situaţia în carepărinţii sunt de acord, la înţelegere cu partea vătămată, să repare daunacauzată.

Dacă daunele au fost cauzate prin acţiuni de vandalism: deteriorare deplantaţii verzi, de obiecte în locurile publice prin scriere, vopsire sau dacăau fost cauzate diferite alte daune neînsemnate, minorul e obligat să reparepersonal aceste daune.

9. Obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de reabilitarepsihologică este determinată de dereglările de comportament ale minorului,dependente de starea familială sau de atragerea la săvârşirea infracţiunii decătre inculpaţii adulţi.

Corijarea comportamentului, deprinderilor, vocabularului minorului este oactivitate de lungă durată, care poate fi coroborată cu prescripţiile şirecomandările specialiştilor: medici, pedagogi şi psihologi.

10. Prin noţiunea de eschivare sistematică de la măsurile de constrângere cu caracter educativse înţelege încălcarea (de trei şi mai multe ori) a măsurii aplicate: de a seprezenta pentru a repara dauna cauzată sau la tratamentul medical de reabilitarepsihologică, sau pentru a i se anunţa avertismentul etc.

11. Dacă minorul se eschivează sistematic de la măsurile de constrângere cucaracter educativ, organele de stat specializate (comisiile pentru minori,organele de tutelă şi curatelă, administraţia instituţiei specializate deînvăţământ şi de reeducare, curativă şi de reeducare, departamentul de executarea pedepselor penale) pot prezenta instanţei de judecată un demers despreanularea măsurii aplicate şi tragerea vinovatului la răspundere penală.

12. Tragerea minorului la răspundere penală în cazul eschivării sistematicea acestuia de la măsura de constrângere cu caracter educativ se efectuează decătre instanţă, în conformitate cu prevederile normelor de procedură penală, încazul în care cauza este trimisă de către procuror în instanţă sau, după caz,instanţa stabileşte pedeapsa conform legii penale.

Articolul 105. EXPULZAREA(1) Cetăţenilor străini şi apatrizilor care au fost condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni li

se poate interzice rămânerea pe teritoriul ţării.(2) În cazul în care expulzarea însoţeşte pedeapsa cu închisoare sau cu arest, aducerea la

îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei.

(3) La luarea deciziei privind expulzarea persoanelor prevăzute la alin.(1) se va ţine cont dedreptul la respectarea vieţii private a acestora.

1. Expulzarea este o măsură de siguranţă de drept penal, a cărei esenţă constăîn obligarea cetăţenilor străini sau a apatrizilor, care nu au domiciliu în ţarăşi care au fost condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni, să părăseascăţara.

2. Expulzarea nu poate fi adusă la îndeplinire dacă există motive serioasede a crede că cel expulzat riscă să fie supus la tortură sau tratament inuman înstatul în care urmează sa fie expulzat.

3. Pentru a decide expulzarea se cer să fie întrunite următoarele condiţii:a) făptuitorul să fi săvârşit o infracţiune prevăzută de legea penală

naţională sau a altui stat;b) să nu existe motive serioase de a crede că prin expulzare persoana va fi

supusă la tortură, tratament inuman sau la pedeapsa cu moartea în statul în careurmează să fie expulzat;

c) rămânerea pe teritoriul RM a făptuitorului constituie un pericol socialcare impune aplicarea expulzării ca măsură de siguranţă;

d) făptuitorul să fie cetăţean străin sau apatrid, iar acesta din urmă să nuaibă domiciliu în RM.

4. Executarea expulzării se face de către organele de poliţie dupăexecutarea pedepsei cu închisoarea. În cazul stabilirii altor pedepse, hotărâreadefinitivă a instanţei se trimite organelor de poliţie pentru executare dupăispăşirea pedepsei.

5. Dacă făptuitorul pe parcurs a dobândit cetăţenia RM, el va putea cererevocarea expulzării sau înlocuirirea acesteia cu o altă măsură necesară,rezultată din situaţia de fapt şi de drept avută în cauză.

Articolul 106. CONFISCAREA SPECIALĂ(1) Confiscarea specială constă în trecerea, forţată şi gratuită, în proprietatea statului a

bunurilor utilizate la săvârşirea infracţiunilor sau rezultate din infracţiuni. În cazul în care bunurileutilizate la săvârşirea infracţiunilor sau rezultate din infracţiuni nu mai există, se confiscăcontravaloarea acestora.

(2) Sunt supuse confiscării speciale lucrurile:a) rezultate din fapta prevăzută de prezentul cod;b) folosite sau destinate pentru săvârşirea unei infracţiuni, dacă sunt ale infractorului;c) date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a-l răsplăti pe infractor;d) dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu urmează a fi restituite persoanei

vătămate sau nu sunt destinate pentru despăgubirea acesteia;e) deţinute contrar dispoziţiilor legale.(3) Confiscarea specială se aplică persoanelor care au comis fapte prevăzute de prezentul cod.

Pot fi supuse confiscării speciale şi bunurile menţionate la alin.(2), dar care aparţin altor persoane şicare le-au acceptat ştiind despre dobândirea ilegală a acestor bunuri.

(4) Confiscarea specială se poate aplica chiar dacă făptuitorului nu i se stabileşte o pedeapsăpenală.

(5) Confiscarea specială nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite prin intermediul unui organde presă sau al oricărui alt mijloc de informare în masă.

[Art.106 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]1. Confiscarea specială este o măsură de siguranţă de drept penal cu

caracter patrimonial care constă în trecerea în patrimoniul statului a unorbunuri sau valori care au servit la săvârşirea faptei penale sau au rezultat din

săvârşirea acesteia, ori sunt deţinute contrar legii. Ea se face în scopulexcluderii pericolului de a fi săvârşite noi fapte penale.

2. Pentru a aplica confiscarea specială, este necesar a constata că:a) făptuitorul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală indiferent dacă

el a fost pedepsit penal sau absolvit de răspunderea penală în condiţiile legii(în cazul minorilor, persoanelor incapabile etc.);

b) făptuitorul a utilizat obiecte, lucruri pentru săvârşirea infracţiunii(unelte, mecanisme, maşini, nave acvatice, arme etc.) care aparţin lui saucomplicilor la infracţiune;

c) făptuitorul a dobândit produse prin fapta penală săvârşită, realizândlatura obiectivă a infracţiunii (monede false, cecuri, titluri de credit şi altedocumente false, arme confecţionate ilicit, materiale explozive, alimente şibăuturi contrafăcute, medicamente, schiţe, fotografii, stupefiante etc.). Înacest caz pot fi confiscate bunurile dobândite în urma activităţii criminale şia spălării banilor (obiecte, clădiri, maşini, bani etc.).

3. Lucrurile care au fost luate de la partea vătămată în timpul săvârşiriiinfracţiunii, dacă acestea nu sunt excluse din circuitul civil, sunt restituitepărţii vătămate.

4. Sumele date drept mită sau pentru trafic de influenţă sunt confiscate înbeneficiul statului. În cazul în care a avut loc o estorcare de mită şi persoanaa sesizat organul de drept, sumele menţionate se restituie acestor persoane.Dacă făptuitorul nu mai deţine aceste obiecte sau sumele de bani, acesta va fiobligat să restituie echivalentul lor în bani.

5. Sumele obţinute prin proxenetism, atragerea minorilor la acţiuni dedesfrâu şi prin alte fapte amorale etc. sunt supuse confiscării speciale.

6. Lucrurile deţinute împotriva unor prevederi legale fie de făptuitor, fiede altă persoană sunt supuse confiscării speciale.

7. Confiscarea specială poate fi aplicată respectându-se condiţiile alin.2comentat în cazul adoptării sentinţei, clasării sau încetării procedurii penalede către instanţa de judecată.

8. Nu pot fi supuse confiscării obiectele asupra cărora nu au fostprezentate probe că ele au fost dobândite ilicit, nu sunt obiectele săvârşiriifaptei penale, nu sunt rezultate din fapta penală şi nu sunt excluse dincircuitul civil. În acest caz caracterul licit al dobândirii se prezumă (art.46CRM).

9. Obiectele, documentele, banii, hârtiile de valoare, armele, mecanismele,maşinile, navele acvatice confiscate se predau organelor competente pentruexecutarea confiscării sau pentru a fi distruse. Persoanele oficiale implicateîn urmărirea penală, judecarea cauzei sau executarea confiscării nu pot dobândiîn nici un mod în proprietate lucrurile supuse confiscării.

10. Chiar dacă lucrurile au fost confiscate în cauza penală prin hotărârearespectivă în conformitate cu p.9 comentat, persoanele terţe, cărora le-au fostlezate drepturile patrimoniale şi nepatrimoniale, pot iniţia în procedura civilăacţiuni de redobândire a drepturilor lezate. În cazul recunoaşterii acestuidrept, lucrurile confiscate pot fi întoarse în natură sau echivalentul lor înbani.

CAPITOLUL XICAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ SAU CONSECINŢELE CONDAMNĂRII

Articolul 107. AMNISTIA

(1) Amnistia este actul ce are ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a pedepsei fiereducerea pedepsei aplicate sau comutarea ei.

(2) Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoaneivătămate.

1. Amnistia este o instituţie penală al cărei scop este înlăturarea pentruviitor a caracterului delictual al unor fapte penale, interzicând orice urmărireîn ceea ce le priveşte sau ştergând condamnările care le-au atins. Amnistia esteactul de clemenţă, acordat prin lege organică, privitor la unele infracţiunisăvârşite anterior datei prevăzute în actul normativ, pe temeiuri social-politice şi din raţiuni de politică penală superioare celor care ar fi legitimatreacţia coercitivă a societăţii împotriva infractorilor, şi care are ca efectînlăturarea răspunderii penale, a executării pedepsei, precum şi a altorconsecinţe ale condamnării.

2. Reglementarea efectelor amnistiei este cuprinsă în dispoziţiile art.107CP. Aceste dispoziţii prevăd atât efectele amnistiei intervenite înainte decondamnare, cât şi efectele amnistiei intervenite după condamnare.

3. Efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare constau în înlăturarearăspunderii penale, adică procesul penal nu se mai porneşte, iar dacă s-apornit, nu se mai pune în mişcare acţiunea penală, ori nu se mai trimiteinfractorul în judecată, sau, dacă acesta a fost trimis în judecată, procesul vaînceta.

4. În afara înlăturării răspunderii penale - efect similar cu amnistia dupăcondamnare -, amnistia antecondamnatorie produce şi o gamă de consecinţejuridice specifice, în funcţie de diferite momente, cuprinse între datasăvârşirii infracţiunii şi aceea a rămânerii hotărârii definitive. În cazul încare amnistia a intervenit înainte de sesizarea organelor judiciare, ea nustinge dreptul persoanei vătămate de a introduce plângerea prealabilă.

5. Plângerea prealabilă adresată instanţei constituie deopotrivă un act desesizare despre săvârşirea unei infracţiuni şi un act procesual de punere înmişcare a unei acţiuni penale. Amnistia se dovedeşte irelevantă nu numai cuprivire la dreptul de a introduce plângerea prealabilă, ci şi relativ la dreptulde a formula o plângere sau un denunţ. Dacă din însuşi cuprinsul actului desesizare rezultă, fără echivoc, date şi elemente în baza cărora se poate efectuaîncadrarea juridică a faptei, rezultând că aceasta este amnistiată, se vasoluţiona cauza în acest stadiu, în baza actului de clemenţă intervenit (se vapronunţa o ordonanţă de refuz în pornirea procesului penal, dacă făptuitoruleste de acord cu aceasta).

În schimb, dacă actul de sesizare nu este lămuritor sub aspectul naturiiinfracţiunii, al datei săvârşirii (înainte sau după apariţia actului deamnistie) sau al identităţii infractorului (în cazul în care actul de amnistieprevede unele excepţii personale), cauza nu poate fi soluţionată decât dupăcunoaşterea acestor împrejurări.

6. În cazurile în care învinuitul sau persoana bănuită de săvârşireainfracţiunii se opune încetării procesului penal sau refuzului de pornire aprocesului penal în legătură cu actul de amnistie, încetarea procesului penalsau refuzul de pornire a procesului penal pe această bază nu se admite. În acestcaz procesul continuă în mod obişnuit, iar actul de amnistie va putea fi aplicatdoar în cazul constatării vinovăţiei persoanei. În caz contrar, se va pronunţa osentinţă de achitare de către instanţa de judecată.

7. Dacă actul de amnistie a intervenit în faza dezbaterilor judiciare,procesul continuă până la capăt şi instanţa de judecată pronunţă o sentinţă decondamnare cu menţiunea că condamnatul este liberat de pedeapsă (art.275 p.4CPP).

8. Totuşi, vor putea fi aplicate măsurile de siguranţă şi măsurileeducative, deoarece alin.2 al art.107 CP stipulează că "amnistia nu are efecteasupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate". Prinurmare, dacă făptuitorul a fost trimis deja în judecată, instanţa va trebui săanalizeze şi să soluţioneze latura civilă a cauzei, iar dacă nu a fost trimis înjudecată, persoana vătămată se va putea adresa instanţei civile pentruvalorificarea drepturilor sale, făptuitorul neputând fi trimis penal în judecatănumai pentru soluţionarea şi rezolvarea laturii civile.

9. În cazul concursului de infracţiuni judecat în acelaşi proces, efectelevor opera numai cu privire la infracţiunile amnistiate, deci pentru fiecareinfracţiune în parte.

10. Efectele amnistiei intervenite după condamnare constau în înlăturareaexecutării sancţiunilor, precum şi a celorlalte consecinţe ale condamnării.Expresia şi a celorlalte consecinţe ale condamnării vizează pedepsele complementare,infracţiunea amnistiată nu va fi luată în consideraţie la aplicarea sporului depedeapsă (prevăzute de art.83-85 CP) în cazul concursului de infracţiuni sau depluralitate intermediară, deoarece se are în vedere pedeapsa prevăzută de legepentru fiecare din infracţiunile aflate în concurs, şi nu pedeapsa rezultată,care nu are relevanţă cu privire la aplicarea amnistiei.

Amnistia postcondamnatorie poate apărea oricând în perioada cuprinsă întredata rămânerii definitive a hotărârii (sentinţei) de condamnare şi aceea atermenului de reabilitare de drept sau a intervenirii reabilităriijudecătoreşti. Unul dintre efectele specifice ale amnistiei intervenite dupăcondamnare este înlăturarea executării pedepsei. Aceasta nu înseamnă însă că areloc chiar înlăturarea răspunderii penale.

11. În cazul pedepselor graţiate condiţionat în parte, amnistia produce undublu efect, constând, mai întâi, în înlăturarea executării restului de pedeapsănegraţiat şi apoi - în excluderea posibilităţii revocării graţieriicondiţionate, ea răsfrângându-se astfel asupra ambelor fracţiuni ale pedepsei.

12. Dacă actul de amnistie este adoptat în timpul judecării cererii saupropunerii de liberare condiţionată, aceasta se respinge ca rămasă fără obiect.În cazul în care instanţa de recurs constată că infracţiunile pentru care s-aaplicat, de exemplu, pedeapsa de 4 ani privaţiune de libertate cu suspendarecondiţionată a executării pedepsei, sunt amnistiate, ea trebuie să încetezeprocesul penal, fără a mai dispune înlăturarea dispoziţiilor art.90 CP, deoarecea fost înlăturată răspunderea penală.

13. Amnistia postcondamnatorie înlătură executarea pedepsei pronunţate înmăsura în care aceasta nu a fost executată până la data actului de amnistiere.Astfel, amenda deja încasată nu se restituie, iar degradarea civică executată nuse mai înlătură, fiind valabil executată. În acest caz atât măsurile desiguranţă, cât şi drepturile persoanei vătămate stabilite prin hotărârea decondamnare continuă a fi executate.

14. Efectele amnistiei au un caracter obligatoriu, în sensul că aplicareaamnistiei se face din oficiu, indiferent de poziţia făptuitorului, adică chiardacă acesta ar refuza amnistia, deoarece este vorba de un act al autorităţii

legiuitoare, obligatoriu atât pentru organele statului, cât şi pentru toţimembrii societăţii. Excepţie fac împrejurările prevăzute de alin.2 art.5 CPP,dezvăluite anterior.

15. Cu toate că amnistia are o largă arie de aplicare atât până lacondamnarea făptuitorului, cât şi după condamnarea acestuia, ea are unele limitestrict reglementate de lege (de exemplu, cum s-a arătat deja, amenda încasatăanterior amnistiei nu se restituie). Suportul acestor dispoziţii îl reprezintă principiulpotrivit căruia amnistia nu constituie o repunere în situaţia anterioarăsăvârşirii infracţiunii, nefiind necesar a se recurge la argumentul auxiliar alimposibilităţii restituirii sumelor băneşti legal percepute, împrumutat dindreptul financiar.

16. Alte limitări de acţiune ale amnistiei constau în faptul că, conformalin.2 art.107 CP, amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă. În alţi termeni,amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, cum ar fi: măsurile deconstrângere cu caracter medical, adică internarea persoanei iresponsabile, carea săvârşit infracţiuni fiind responsabilă, într-un spital de boli mintale sauaplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical alcoolicilor şinarcomanilor, sau punerea lor sub tutelă (art.98, 103 CP), măsurile deconstrângere cu caracter educativ, cum ar fi: internarea minorului într-oinstituţie specială de învăţământ şi de educaţie sau într-o instituţie curativăşi de educaţie, limitarea timpului liber şi stabilirea unor cerinţe specialeprivind comportamentul minorului etc. (art.104 CP), expulzarea străinilor(art.105 CP) şi confiscarea specială (art.106 CP). Raţiunea acestei reglementărieste legată de scopul măsurilor de siguranţă, constând, în temeiul art.98 CP,din înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelorprevăzute de legea penală. Starea de pericol ce rezultă din săvârşireainfracţiunilor şi imperativul prevenirii comiterii altora subzistă dupăaplicarea amnistiei, impunând, în interesul apărării sociale, iar uneori şi alinfractorului însuşi, luarea măsurilor de siguranţă. Amnistia înlătură doarrăspunderea penală, fără a influenţa existenţa infracţiunii.

17. Amnistia nu produce efecte asupra drepturilor persoanei vătămate (alin.2art.107 CP). În cadrul prevederii acestor dispoziţii, prin drepturile persoaneivătămate se înţeleg drepturile privitoare la pretenţiile civile, nu şidrepturile pe care le are persoana vătămată uneori în legătură cu latura penală(de exemplu, dreptul de a depune plângere prealabilă, dreptul de a stingeprocesul penal prin retragerea plângerii etc.), aceste din urmă drepturistingându-se şi ele prin amnistie. După cum s-a menţionat, exceptarea privitoarela consecinţele civile operează fie că este vorba de amnistia intervenităînainte de condamnare, fie că este vorba de amnistia intervenită dupăcondamnare. Justificarea acestei dispoziţii constă în faptul că amnistia, catoate celelalte cauze de înlăturare a răspunderii sau pedepsei penale, priveşteraportul juridic de drept penal, fapta ca activitate infracţională, şi nuraportul juridic de drept civil, fapta ca activitate dăunătoare. Aşa stândlucrurile, urmează ca atunci când s-a produs o pagubă, aceasta să fie reparată,chiar dacă aplicarea sancţiunilor penale este înlăturată. Potrivit dispoziţiilorde drept civil, oricine cauzează altuia o daună este obligat să o repare,indiferent dacă fapta constituie o infracţiune sau o contravenţieadministrativă, disciplinară sau un delict civil.

18. Amnistia nu are efecte asupra răspunderii disciplinare. Prin una şiaceeaşi faptă pot fi încălcate norme juridice ce aparţin diferitelor ramuridistincte de drept. Consacrând principiul cumulului răspunderilor juridice,sistemul nostru legislativ permite tragerea la răspundere pentru fiecare normăde drept în parte, potrivit regulilor proprii fiecărei ramuri. Dacă infracţiuneasăvârşită reprezintă, în acelaşi timp, şi abatere disciplinară, se va puteaaplica şi una din sancţiunile prevăzute de CM, amnistia intervenită lăsândneatinsă răspunderea disciplinară.

Articolul 108. GRAŢIEREA(1) Graţierea este actul prin care persoana condamnată este liberată, în tot sau în parte, de

pedeapsa stabilită ori pedeapsa stabilită este comutată.(2) Graţierea se acordă de către Preşedintele Republicii Moldova în mod individual.(3) Graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, cu excepţia cazului în care se

dispune altfel prin actul de graţiere.(4) Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei

vătămate.1. Graţierea este o măsură a puterii de stat, luată pe cale de decret de

către Preşedintele ţării, în mod individual (art.88 lit.e) din CRM), prin care,pentru anumite consideraţiuni de ordin social-politic şi de politică penală, sedispune înlăturarea executării pedepsei, în totul sau în parte, ori comutareaunei pedepse într-alta mai puţin grea.

2. Graţierea, prin însăşi esenţa ei, nu poate privi decât pedepseleneexecutate. În cazul în care condamnatul a fost arestat preventiv şi i s-aaplicat o pedeapsă egală sau mai mică decât termenul arestării preventive, nu seva mai putea constata că pedeapsa este graţiată, deoarece ea este stinsă prinexecutare efectivă.

3. Art.108 alin.1 CP reglementează limitele graţierii: ea poate să fie, dupăîntinderea efectelor sale, totală sau parţială, sau să ia forma comutării.

Graţierea este totală în cazul în care, potrivit actului de graţiere, seînlătură integral executarea pedepsei pronunţate. Pedepsele pentru care seacordă graţierea pot fi mai grave sau mai puţin grave, după apreciereaPreşedintelui ţării. Graţierea poate fi aplicată indiferent de categoria deinfracţiuni săvârşită (oricare din cele prevăzute la art.16 CP).

Graţierea este parţială când se înlătură numai o parte din executareapedepsei pronunţate, fie prin indicarea unui coeficient de proporţie (deexemplu, jumătate, o treime etc.), fie prin arătarea cuantumului reducerii (înani, luni sau - în cazul pedepsei cu amendă - în suma acesteia).

Graţierea constituie o comutare în cazul în care, prin actul de graţiere, opedeapsă mai aspră se înlocuieşte cu una mai blândă.

4. În cazul graţierii totale, condamnatul, dacă nu a început executareapedepsei, nu va mai executa pedeapsa căreia i se aplică graţierea, iar dacăîncepuse să execute pedeapsa, nu va mai executa restul de pedeapsă.

În cazul graţierii parţiale, condamnatul nu va mai executa fracţiunea depedeapsă care i-a fost redusă.

În cazul comutării pedepsei stabilite, pedeapsa principală pronunţată prinsentinţa de condamnare a instanţei de judecată se înlocuieşte cu pedeapsaarătată în actul de graţiere.

5. Efectele graţierii trebuie să fie raportate la pedeapsa indicată însentinţa de condamnare.

6. În cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei(art.90 CP), graţierea produce efecte nu numai asupra pedepsei principale, ci şiasupra acelei părţi din termenul de probă care reprezintă durata pedepseipronunţate de instanţă. În cazul graţierii totale, termenul de pedeapsă şi deprobă se remite integral; în cazul graţierii parţiale, termenul de pedeapsăprincipală se reduce în mod corespunzător, iar termenul de probă se reduce înmăsura în care graţierea s-a extins asupra pedepsei principale.

7. Dispoziţia art.108 alin.3 CP cuprinde o limitare a efectelor graţieriişi, deci, o îngrădire a regulii de drept înscrise în art.108 alin.1 CP,indicându-se că graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, cuexcepţia cazului în care se dispune altfel prin actul de graţiere. Acest alineatnu indică categoriile de pedepse complementare faţă de care graţierea nu areefecte, prin urmare, ea nu are efecte asupra tuturor pedepselor complementare,indicate în art.62 alin.3 şi 4 CP (amenda, privarea de dreptul de a ocupaanumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, retragerea graduluimilitar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) sau adistincţiilor de stat).

8. În partea finală a dispoziţiei art.108 alin.3 CP se prevede însă căexcluderea pedepselor complementare de la beneficiul graţierii nu operează încazul în care actul de graţiere dispune altfel. Prin urmare, în actul prin carese acordă graţierea se poate dispune că aceasta stinge şi executarea pedepselorcomplementare.

9. Conform art.108 alin.4 CP, graţierea nu are efecte asupra măsurilor desiguranţă, deoarece aceste măsuri se iau pentru înlăturarea unor stări depericol şi trebuie să dureze atât timp cât dăinuiesc aceste stări, şi niciasupra măsurilor educative, deoarece aceste măsuri sunt luate în folosulminorului. Graţierea nu are efecte şi asupra drepturilor persoanei vătămate (ase vedea comentariul la art.107 CP).

10. Graţierea, fiind acordată prin decretul Preşedintelui RM, adică printr-un act al puterii de stat, bazat pe consideraţii de politică penală a statului,are un caracter de măsură obligatorie şi, deci, ea nu poate fi refuzată de celcăruia i se acordă, indiferent dacă graţierea a fost cerută sau acordată dinoficiu ori la propunerea organelor de drept. Graţierea implică o renunţare ladreptul statului de a pretinde executarea în totul sau în parte a unei pedepsesau executarea unui anumit tip de pedeapsă aşa încât nu poate fi admis capersoanele cărora li se acordă graţierea să aibă facultatea de a împiedicaaducerea la îndeplinire a acestei renunţări, prin refuzarea beneficiuluigraţierii.

11. Graţierea vizează pedeapsa aplicată definitiv, şi nu pedepsele stabilitepentru infracţiuni concurente (concurs de infracţiuni).

Articolul 109. ÎMPĂCAREA(1) Împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracţiune uşoară sau mai

puţin gravă, infracţiuni prevăzute la capitolele II-VI din Partea specială, precum şi în cazurileprevăzute de procedura penală.

(2) Împăcarea este personală şi produce efecte juridice din momentul pornirii urmăririi penale şipână la retragerea completului de judecată pentru deliberare.

(3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face de reprezentanţii lorlegali. Cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzutede lege.

[Art.109 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03]1. Împăcarea este o cauză de înlăturare a răspunderii penale pentru anumite

infracţiuni, indicate expres în art.109 alin.1 CP, - cele uşoare şi mai puţingrave, prevăzute la cap.II-IV din partea specială, precum şi în cazurileprevăzute de procedura penală. Categoriile infracţiunilor uşoare şi mai puţingrave sunt indicate în art.16 alin.2 şi 3 CP.

2. Din prevederile art.109 CP rezultă că, pentru ca împăcarea părţilor săconstituie o ocazie de înlăturare a răspunderii penale, se cer întrunite,cumulativ, următoarele condiţii:

a) Împăcarea părţilor să se realizeze doar în cazurile în care este admisăde lege. Ţinând cont de faptul că împăcarea părţilor poate avea loc doar încazurile infracţiunilor uşoare şi mai puţin grave, la stabilirea acestorîmprejurări este necesar să se ia în vedere prevederile art.16 alin.2 şi 3 CPraportate la articolele din partea specială a CP, cu condiţia ca maximumulspecial al pedepsei pentru infracţiunea prevăzută de CP să nu depăşeascăpedeapsa cu închisoarea pe 2 ani în cazul infracţiunilor uşoare şi de 5 ani - încazul infracţiunilor mai puţin grave. De exemplu, infracţiuni uşoare suntviolarea de domiciliu (art.179 alin.1 CP) etc., iar infracţiuni mai puţin gravesunt jaful (art.187 alin.1 CP), munca forţată (art.168 CP) etc.

b) Împăcarea trebuie să intervină între făptuitor, pe de o parte, şipersoana vătămată, reprezentanţii legali ai persoanei vătămate lipsite decapacitatea de exerciţiu sau persoana vătămată cu capacitate restrânsă deexerciţiu asistată de reprezentantul său legal sau de alte persoane prevăzute delege, pe de altă parte, în condiţiile procesului medierii, prevăzute de lege.

c) Acordul de împăcare trebuie să fie explicit, expres, iar nu dedus dinanumite împrejurări. El trebuie să includă angajamentele asumate de părţi,modalităţile şi termenele de realizare a acestora.

d) Împăcarea poate avea loc doar dacă ambele părţi (făptuitorul şi persoanavătămată ori reprezentanţii ei legali) consimt liber acest fapt. Ele sunt liberesă se retragă în orice moment din procesul de împăcare.

3. Conform art.109 alin.2 CP, împăcarea este personală şi produce efectejuridice din momentul pornirii urmăririi penale şi până la rămânerea definitivăa hotărârii instanţei de judecată. Împăcarea se consideră personală atunci cândse referă expres la persoanele cu care s-a căzut de acord. Împăcarea părţilorproduce efecte numai asupra făptuitorilor cu care s-a realizat împăcarea. Deexemplu, dacă fapta prevăzută de legea penală a fost săvârşită de 3 persoane,iar persoana vătămată s-a împăcat doar cu o persoană, celelalte 2 persoane nuvor profita de efectele împăcării, iar procesul penal în privinţa lor va fisoluţionat până la sfârşit.

4. Împăcarea trebuie să intervină cel târziu până la retragerea completuluide judecată pentru deliberare, indiferent de soluţia adoptată prin hotărârea decondamnare, achitare, de încetare a procesului penal pe alt temei legal decâtacela al împăcării. Ea poate interveni în cursul procesului penal în oricemoment: în momentul pornirii procesului penal, al cercetării sau ancheteipenale, anchetei judiciare, dar numai până la retragerea completului de judecatăpentru deliberare (art.109 alin.2 CP), adică mai înainte ca hotărârea să rămânădefinitivă.

5. Împăcarea trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă. O împăcarecare întruneşte aceste cerinţe este un act din conţinutul căruia rezultă că afost definitiv lichidat conflictul dintre părţi.

Împăcarea este totală atunci când duce la stingerea completă a procesului înce priveşte atât latura penală, cât şi cea civilă.

Împăcarea este necondiţionată atunci când stingerea conflictului nu estesubordonată nici unei condiţii.

Împăcarea trebuie să fie definitivă, deoarece altfel ar constitui un actprovizoriu, care ar lăsa deschisă calea reluării procesului penal.

6. Împăcarea părţilor, înlăturând răspunderea penală, produce efecte şi peplan procesual. Organele judiciare (organele de urmărire penală, procurorul sauinstanţa de judecată), constatând împăcarea părţilor, dispun încetarea urmăririipenale în faza de urmărire penală sau pronunţă încetarea procesului penal înfaza de judecată.

7. Împăcarea părţilor stinge şi acţiunea civilă. Extinderea efectelorjuridice ale împăcării părţilor şi asupra laturii civile se explică prin faptulcă acţiunea civilă în procesul penal este un accesoriu al acţiunii penale;deoarece părţile s-au împăcat în privinţa acţiunii penale, este şi normal ca sănu mai subziste şi acţiunea civilă.

8. Organul judiciar, în faţa căruia s-a produs împăcarea sau căruia i s-aînfăţişat actul de împăcare, declară încetarea procesului penal atât în ceea cepriveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, din momentul(de la data) în care s-a încheiat actul juridic al împăcării şi nu din momentulcând, după caz, s-a dispus încetarea urmăririi penale ori s-a pronunţatîncetarea procesului penal.

Articolul 110. NOŢIUNEA DE ANTECEDENTE PENALEAntecedentele penale reprezintă o stare juridică a persoanei, ce apare din momentul rămânerii

definitive a sentinţei de condamnare, generând consecinţe de drept nefavorabile pentru condamnatpână la momentul stingerii antecedentelor penale sau reabilitării.

1. Relaţiile juridico-penale, apărute din momentul săvârşirii infracţiunii,încetează după stingerea antecedentelor penale (art.111 CP) sau reabilitareajudecătorească (art.112 CP).

2. Antecedentele penale sunt nişte urmări ale pedepsei penale ce apar dinmomentul rămânerii în vigoare a sentinţei de condamnare şi există până lastingerea lor sau până la reabilitarea pe cale judiciară a condamnatului.

Antecedentele penale generează consecinţe de drept nefavorabile pentrucondamnat până la momentul stingerii antecedentelor penale sau acela alreabilitării.

3. Antecedentele penale se iau în consideraţie la constatarea existenţeipluralităţii de infracţiuni, şi anume a recidivei (art.32 şi art.34 CP). Conformart.34 alin.1 CP, se consideră recidivă comiterea cu intenţie a uneia sau a maimultor infracţiuni de către o persoană cu antecedente penale pentru oinfracţiune săvârşită cu intenţie.

4. Antecedentele penale au efecte juridice şi în cazul aplicării pedepselorpenale. De exemplu, conform art.82 alin.2 CP, mărimea pedepsei pentru recidivănu poate fi mai mică de jumătate, pentru recidiva periculoasă ea este în mărimede cel puţin 2/3, iar pentru recidivă deosebit de periculoasă - de cel puţin 3/4din maximumul celei mai aspre pedepse prevăzute de articolul corespunzător dinpartea specială a CP.

5. Antecedentele penale pot servi şi drept circumstanţe agravante lastabilirea pedepselor penale de către instanţa de judecată (art.77 alin.1 dinlit.a) CP).

Articolul 111. STINGEREA ANTECEDENTELOR PENALE(1) Se consideră ca neavând antecedente penale persoanele:a) liberate de pedeapsă penală;b) liberate, potrivit actului de amnistie, de răspunderea penală;c) liberate, potrivit actului de amnistie sau graţiere, de executarea pedepsei pronunţate prin

sentinţa de condamnare;d) condamnate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei dacă, în termenul de probă,

condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu a fost anulată;e) condamnate la o pedeapsă mai blândă decât închisoarea - după executarea pedepsei;f) care au executat pedeapsa într-o unitate militară disciplinară sau au fost eliberate din

aceasta înainte de termen;g) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave -

dacă au expirat 2 ani după executarea pedepsei;h) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni grave - dacă au expirat 6 ani

după executarea pedepsei;i) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave - dacă au

expirat 8 ani după executarea pedepsei;j) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave - dacă au

expirat 10 ani după executarea pedepsei.(2) Dacă condamnatul, în modul stabilit de lege, a fost liberat înainte de termen de executarea

pedepsei sau partea neexecutată a pedepsei i-a fost înlocuită cu o pedeapsă mai blândă, termenulstingerii antecedentelor penale se calculează pornindu-se de la termenul real al pedepsei executate,din momentul liberării de executarea pedepsei principale şi complementare.

(3) Stingerea antecedentelor penale anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturilegate de antecedentele penale.

1. Art.111 CP reglementează condiţiile de stingere a antecedentelor penaleşi reabilitarea de drept a persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi au fostliberate de răspunderea penală ori au executat pedepsele penale numite prinsentinţele instanţelor de judecată.

Prin reabilitarea unui fost condamnat se înţelege reintegrarea socială completă aacestuia, prin înlăturarea pentru viitor a tuturor incapacităţilor şiinterdicţiilor ce decurg dintr-o hotărâre a unui organ judiciar şi prinrepunerea fostului condamnat, în plan moral şi social, în situaţia pe care oavea înainte de condamnare sau liberare de răspunderea penală.

2. Reabilitarea de drept (stingerea antecedentelor penale) se obţine în modautomat, în virtutea legii, atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute delege (art.111 CP) pentru acordarea reabilitării, cum ar fi expirarea termenuluiindicat în art.111 CP şi nesăvârşirea altor infracţiuni în acest termen, fără ase mai cere existenţa altor condiţii.

3. Deoarece legea leagă apariţia antecedentelor penale de numirea uneipedepse penale pentru condamnat, în cazurile de liberare de răspundere penală şiîn unele cazuri de liberare de pedeapsa penală indicate expres în lege (art.53,89 CP), persoana se consideră fără antecedente penale.

4. Cad sub incidenţa prevederilor din art.111 alin.1 lit.a) CP numaipersoanele liberate de pedeapsa penală, în conformitate cu art.93 CP (liberareade pedeapsă a minorilor), art.94 CP (liberarea de pedeapsă în funcţie de

schimbarea situaţiei) şi art.97 CP (liberarea de pedeapsa penală datorităexpirării termenului de prescripţie a executării sentinţei de condamnare).Celelalte cazuri de liberare de pedeapsa penală, prevăzute în cap.IX CP, nu ducla stingerea antecedentelor penale, deoarece persoana are unele decăderi dindrepturi şi unele obligaţiuni, expres indicate în articolele respective alecap.IX CP şi exprimate în sentinţa de condamnare, şi alte limitări prevăzute delege, cum ar fi concedierea din serviciu a unor categorii de persoane(militarii, poliţiştii etc.).

5. Stingerea antecedentelor penale în cazurile prevăzute în art.111 alin.1lit.b) CP se produce din momentul emiterii ordonanţei de încetare a procesuluipenal potrivit actului de amnistie de către organul de urmărire penală, de cătreprocuror sau din momentul intrării în vigoare a sentinţei (deciziei) de încetarea procesului penal de către instanţa de judecată.

6. Stingerea antecedentelor penale în cazurile prevăzute în art.111 alin.1lit.c) CP (liberarea de executarea pedepsei penale potrivit actului de amnistie)se produce din momentul emiterii sentinţei de condamnare şi de numire a pedepseipenale de către instanţa de judecată sau din momentul emiterii deciziei de cătreinstanţa ierarhic superioară despre liberarea condamnatului de pedeapsă potrivitactului de amnistie.

7. Stingerea antecedentelor penale în cazurile prevăzute în art.111 alin.1lit.c) CP (liberarea de executarea pedepsei penale potrivit actului de graţiere)se produce din momentul emiterii Decretului Preşedintelui RM despre graţiereatotală a condamnatului (a se vedea comentariul la art.108 CP). Graţiereaparţială a condamnatului nu duce la stingerea antecedentelor penale.

8. Stingerea antecedentelor penale în cazurile prevăzute în art.111 alin.1lit.d) CP în privinţa persoanelor condamnate cu suspendarea condiţionată aexecutării pedepsei se produce din momentul expirării termenului de probăstabilit prin sentinţa instanţei de judecată în conformitate cu art.90 CP saudin momentul pronunţării încheierii instanţei de judecată despre anulareacondamnării şi stingerea antecedentelor penale în conformitate cu art.90 alin.8CP.

9. În cazul condamnării persoanei la o pedeapsă mai blândă decâtînchisoarea, antecedentele penale, conform art.111 alin.1 lit.e) CP, se stingautomat, îndată după executarea pedepsei. Pedepsele mai blânde decât închisoareasunt toate celelalte pedepse penale pentru persoanele fizice, indicate în art.62CP, cu excepţia detenţiunii pe viaţă (art.71 CP). Aceste pedepse pot fi amenda(art.64 CP), arestul (art.68 CP) etc. Antecedentele penale în cazul amenzii sesting o dată cu achitarea integrală a sumei amenzii, în cazul arestului - lasfârşitul ultimei zile de arest executat.

10. În cazul executării pedepsei penale într-o unitate disciplinară, conformart.111 alin.1 lit.e) CP, antecedentele penale se sting automat, nemijlocit dupăexecutarea pedepsei într-o unitate militară disciplinară sau dacă persoana afost eliberată din această unitate înainte de termen.

11. În cazul executării pedepselor sub formă de închisoare sau detenţiune peviaţă, antecedentele penale se sting după expirarea unor termene concreteindicate expres în art.111 alin.1 lit.g-j) CP. Durata termenelor de stingere aantecedentelor penale depinde de termenul pedepsei efectiv executate. Deexemplu, dacă persoana a executat pedeapsa cu închisoarea pe un termen de 1 an,

antecedentele penale se vor stinge după expirarea termenului de 2 ani dinmomentul executării efective a acestei pedepse etc.

12. Dacă condamnatul, în modul stabilit de lege, a fost liberat înainte determen de executarea pedepsei sau partea neexecutată a pedepsei i-a fostînlocuită cu o pedeapsă mai blândă, termenul stingerii antecedentelor penale secalculează, conform art.111 alin.2 CP, pornindu-se de la termenul real alpedepsei executate, din momentul liberării de executarea pedepsei principale şia celei complementare.

13. Stingerea antecedentelor penale, conform art.111 alin.3 CP, anuleazătoate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de antecedentele penale.Aceasta înseamnă reabilitarea totală a persoanei: ea nu se mai considerăcondamnată, poate să practice orice activitate legală, chiar şi acele activităţicare sunt interzise persoanelor condamnate, deoarece, după stingereaantecedentelor penale, persoana nu mai este considerată condamnată.

Articolul 112. REABILITAREA JUDECĂTOREASCĂ(1) Dacă persoana care a executat pedeapsa penală a dat dovadă de o comportare ireproşabilă,

la cererea sa, instanţa de judecată poate anula antecedentele penale până la expirarea termenelorde stingere a acestora. Drept condiţii pentru primirea cererii de reabilitare judecătorească pot fi:

a) condamnatul nu a comis o nouă infracţiune;b) a expirat cel puţin jumătate din termenul prevăzut la art.111 alin.(1) şi (2);c) condamnatul a avut o comportare ireproşabilă;d) condamnatul a achitat integral despăgubirile civile, la plata cărora a fost obligat prin

hotărâre judecătorească, precum şi cheltuielile de judecată;e) condamnatul îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, a atins

vârstă de pensionare sau este incapabil de muncă.(2) Reabilitarea anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de antecedentele

penale.(3) În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate face o nouă cerere decât după un an.(4) Anularea reabilitării judecătoreşti se efectuează în cazul în care, după acordarea ei, s-a

descoperit că cel reabilitat a mai avut o condamnare care, dacă ar fi fost cunoscută, conducea larespingerea cererii de reabilitare.

1. Reabilitarea judecătorească nu este obţinută în mod automat, ci numaiprin intervenţia organelor judecătoreşti. Caracteristic reabilităriijudecătoreşti este faptul că pentru reabilitarea unui condamnat nu estesuficient să fie îndeplinite condiţiile de reabilitare prevăzute de lege, cieste necesară constatarea judecătorească a îndeplinirii acestora şi pronunţareareabilitării condamnatului prin hotărâre judecătorească.

Procedura de reabilitare judecătorească poate fi pornită doar la cerereapersoanei care execută pedeapsa. Aceste prevederi legale, prevăzute în art.112alin.1 CP, prevăd că reabilitarea judecătorească nu poate fi iniţiată din oficiusau la cererea altor persoane sau instituţii.

2. Art.112 alin.1 lit.a-e) CP prevede condiţiile de acordare a reabilităriijudecătoreşti. Conform acestei prevederi, condiţiile pentru acceptarea cereriide reabilitare judecătorească sunt:

a) condamnatul să nu fi comis o nouă infracţiune. Această condiţie presupuneca, în perioada cât antecedentele penale nu sunt stinse, condamnatul să nu fisăvârşit vreo infracţiune. Deoarece legea nu indică expres categoriile deinfracţiuni care ar împiedica aplicarea reabilitării judecătoreşti, rezultă căorice infracţiune, prevăzută de partea specială a CP, săvârşită de către

condamnat până la stingerea antecedentelor penale, împiedică aplicareareabilitării judecătoreşti. În cazul aplicării pedepsei penale pentru nouainfracţiune, reabilitarea judecătorească va putea fi aplicabilă doar dupăexecutarea pedepsei pentru o nouă infracţiune şi în prezenţa condiţiilorprevăzute expres în art.112 CP.

Dacă pentru noua infracţiune s-a pornit urmărirea penală împotrivacondamnatului, cererea de reabilitare judecătorească nu este respinsă, darexaminarea ei se suspendă până la soluţionarea învinuirii;

b) să fi expirat cel puţin jumătate din termenul prevăzut de alin.1 şi 2art.111 CP. Spre deosebire de reabilitarea de drept (art.111 CP), pentru carelegea prevede un termen de reabilitare unic şi fix, pentru reabilitareajudecătorească sunt prevăzute mai multe termene diferenţiate în raport cudiferite categorii de condamnări şi se ţine cont de comportamentulcondamnatului. De exemplu, dacă condamnatul a executat pedeapsa de 4 ani deprivaţiune de libertate pentru o infracţiune gravă, antecedentele penale se vorstinge (reabilitarea de drept) peste 6 ani după executarea efectivă a pedepsei(art.111 alin.1 lit.h) CP). Reabilitarea judecătorească va putea fi aplicată înacest caz, conform art.112 alin.1 lit.b) CP, peste 3 ani după executareaefectivă a pedepsei;

c) condamnatul a avut o comportare ireproşabilă. Reabilitarea judecătoreascănu poate fi obţinută în situaţia în care condamnatul nu dovedeşte că a avut tottimpul o comportare ireproşabilă, că a respectat întocmai legile şi regulile deconvieţuire socială, adeverind astfel că s-a corectat şi că merită reintegrareasocială completă şi din punct de vedere juridic. Pentru verificarea îndepliniriiacestei condiţii, instanţa de judecată trebuie să administreze probe din care sărezulte buna conduită a condamnatului la locul de muncă, în societate şi înfamilie pe toată perioada de la executarea pedepsei până la soluţionarea cereriide reabilitare.

3. Art.112 alin.1 lit.d) CP prevede drept condiţie de admitere a cererii dereabilitare judecătorească şi faptul de achitare integrală a despăgubirilorcivile la care a fost obligat condamnatul prin hotărâre judecătorească, precumşi cheltuielile de judecată. Nu pot fi invocate drept încălcări ale acesteicondiţii de neachitare a despăgubirilor civile în situaţia în care partea civilăa renunţat benevol la despăgubiri.

În cazul în care instanţa de judecată constată că neîndeplinirea acesteicondiţii nu se datorează relei-voinţe a condamnatului, ea poate admite cerereade reabilitare a acestuia.

4. Art.112 alin.1 lit.e) CP prevede drept condiţie de admitere a cererii dereabilitare judecătorească şi faptul că condamnatul are asigurată existenţa prinmuncă sau prin alte mijloace oneste, a atins vârsta de pensionare sau esteincapabil de muncă. Aceste condiţii pot exista separat, de exemplu, într-un cazcondamnatul are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, înalt caz a atins vârstă de pensionare, iar în al treilea este incapabil de muncă.

5. Condamnatul are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloaceoneste atunci când are un loc permanent sau provizoriu de muncă, lucreazăocazional, sezonier etc. sau are destule mijloace de existenţă sub formă dedepuneri în bancă, în cazul succesiunii etc. Nu se consideră asigurată existenţaprin muncă sau prin alte mijloace oneste a condamnatului în cazul cerşetoriei,afacerilor cu droguri, jocurilor de noroc etc.

6. Conform art.112 alin.2 CP, reabilitarea anulează toate incapacităţile şidecăderile din drepturi legate de antecedentele penale (a se vedea comentariulla art.111 alin.3 CP).

7. Conform art.112 alin.3 CP, în caz de respingere a cererii de reabilitare,nu se poate înainta instanţei o nouă cerere decât după un an. Termenul de un anse calculează de la data respingerii cererii de reabilitare. Dacă timp de un ansurvine reabilitarea de drept prevăzută în art.111 CP, antecedentele penale sesting automat, nemaifiind necesară reabilitarea judecătorească.

8. Conform art.112 alin.4 CP, anularea reabilitării judecătoreşti seefectuează în cazul în care, după acordarea ei, s-a descoperit că cel reabilitata mai avut o condamnare care, dacă ar fi fost cunoscută, conducea la respingereacererii de reabilitare. Cauza anulării reabilitării judecătoreşti o constituiedeci existenţa, la momentul pronunţării hotărârii de reabilitare, a uneicondamnări definitive a petiţionarului, necunoscută instanţei, condamnareintervenită înăuntrul termenului de reabilitare sau al termenului de suspendarecondiţionată a executării pedepsei (art.90 CP) şi descoperită după rămânereadefinitivă a hotărârii prin care s-a acordat reabilitarea.

CAPITOLUL XIICALIFICAREA INFRACŢIUNII

Articolul 113. NOŢIUNEA DE CALIFICARE A INFRACŢIUNII(1) Se consideră calificare a infracţiunii determinarea şi constatarea juridică a corespunderii

exacte între semnele faptei prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei infracţiunii, prevăzutede norma penală.

(2) Calificarea oficială a infracţiunii se efectuează la toate etapele procedurii penale de cătrepersoanele care efectuează urmărirea penală şi de către judecători.

1. Noţiunea de calificare a infracţiunii prevăzută de alin.1 art.113 are douăaspecte:

a) procesul de determinare a corespunderii exacte între semnele fapteiprejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei de infracţiune prevăzute denorma penală, stipulate într-un articol sau alineat al unui articol sau în douăsau mai multe articole ori alineate ale părţii speciale, precum şi în articolelecorespunzătoare (de exemplu, art.21, 22, 26, 27, 41 etc.) ale părţii generaledin prezentul cod. Procesul identificării acestei corespunderi trebuie întemeiatpe principiile formulate de legea penală, CRM, pe temelia metodologică afilozofiei, şi anume, pe categoriile singular şi general, concret şi abstract,adevăr absolut şi relativ, pe legile şi categoriile logicii formale, precum şipe recomandările CSJ;

b) consecinţele acestor activităţi ale persoanelor care efectuează urmărireapenală şi ale judecătorilor - recunoaşterea şi consacrarea în documentelejuridice corespunzătoare a coincidenţei semnelor faptei descoperite cu normelejuridico-penale, invocând articolele corespunzătoare din prezentul cod.

2. Calificarea infracţiunii cuprinde acea parte a procesului de aplicare anormelor juridice, care constă în alegerea normei juridico-penale, ce prevedefapta prejudiciabilă dată, şi în fixarea acestei alegeri în actul de aplicare(ordonanţă, hotărâre, decizie, sentinţă etc.). Procesul aplicativ normelorjuridico-penale cuprinde şi stabilirea pedepselor penale, precum şi executarealor.

3. Efectuarea calificării juridico-penale oficiale este încredinţată decătre stat unor organe speciale (de urmărire penală, ale procuraturii şiinstanţelor judecătoreşti), care acţionează în numele legii.

Articolul 114. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL UNUI CONCURS DEINFRACŢIUNI

Calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni, determinat la art.33, se efectueazăcu invocarea tuturor articolelor sau alineatelor unui singur articol din legea penală care prevădfaptele prejudiciabile săvârşite.

1. Calificarea infracţiunilor în cazul unui concurs de infracţiuni,determinată prin art.33, trebuie efectuată cu invocarea a două sau a mai multorarticole ori a alineatelor unui singur articol din legea penală, deoarece niciuna din aceste norme nu include în întregime fapta comisă. Aceasta poate obţineo calificare juridico-penală completă, prin aplicarea cumulativă a două sau amai multor norme penale.

2. Concursul de infracţiuni trebuie deosebit de concurenţa normelorjuridico-penale. În cazul concursului ideal de infracţiuni, când persoanaprintr-o singură acţiune (inacţiune) săvârşeşte două sau mai multe infracţiuniprevăzute de diferite alineate ale unui singur articol din CP, există oconcurenţă a normelor juridico-penale şi calificarea se efectuează numai în bazanormei agravante mai aspre, iar dacă aceste infracţiuni au fost săvârşitesuccesiv, prin diferite acţiuni de sine stătătoare, la unele intervale de timp,aceste acţiuni formează un concurs real de infracţiuni şi trebuie să fieîncadrate în baza tuturor alineatelor care prevăd faptele prejudiciabilesăvârşite.

3. Nu constituie un concurs real de infracţiuni două sau mai multecomponente de infracţiuni identice, chiar săvârşite prin acţiuni de sinestătătoare, succesiv la un interval de timp, dacă pentru comiterea acestoralegiuitorul prevede repetarea lor într-o singură agravantă, deoarece asemeneaacţiuni se califică numai în baza acestei agravante.

4. Nu formează un concurs real de infracţiuni componenţele de infracţiuni cuacţiuni alternative. Bunăoară, azi persoana săvârşeşte o trădare de patrie prindivulgarea secretului de stat, iar peste o lună comite o altă trădare de patrieprin acordarea de ajutor unui stat străin la înfăptuirea activităţii duşmănoaseîmpotriva RM. Aceste acţiuni prejudiciabile constituie numai nişte episoade aleunei infracţiuni unice complexe.

5. Tot ca episoade ale unei infracţiuni unice trebuie recunoscute acţiunileidentice săvârşite succesiv, la un interval de timp, dacă la comiterea acestoralegiuitorul nu prevede repetarea lor într-o singură agravantă.

Articolul 115. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENŢEI NORMELORPENALE

(1) Concurenţa normelor penale presupune săvârşirea de către o persoană sau de către un grupde persoane a unei fapte prejudiciabile, cuprinse în întregime de dispoziţiile a două sau mai multornorme penale şi constituind o singură infracţiune.

(2) Alegerea uneia din normele concurente care reflectă cel mai exact natura juridică a fapteiprejudiciabile comise se efectuează în condiţiile art.116-118.

1. Prin concurenţă a normelor juridico-penale se înţeleg cazurile în care este comisăo singură faptă infracţională, cuprinsă deplin în dispoziţiile a două sau a maimultor norme juridico-penale, care constituie o singură infracţiune.

2. Pornind de la sarcinile concrete de luptă cu criminalitatea, legiuitoruladeseori formulează noi norme penale, care se intersectează parţial, se"suprapun" reciproc, fapt ce duce la dublarea, repetarea legii penale.Necesitatea separării unei activităţi infracţionale într-o normă penală apartedintr-un cerc de fapte infracţionale prevăzute de o altă normă penală estecorectă, deoarece această activitate impune o apreciere social-politică şijuridică specială, ce poate fi determinată numai într-o normă aparte. Deexemplu, falsul în actele publice (art.332 CP) constituie, de fapt, o modalitate a unuiabuz de putere sau de serviciu (art.327 CP). Separând această normă, legiuitorula determinat o pedeapsă penală mai blândă decât cea prevăzută pentru celelaltemodalităţi de abuz de putere sau de serviciu. Din contra, separând într-o normăaparte abuzul de putere sau de serviciu, cum ar fi tragerea cu bună-ştiinţă larăspundere penală a unei persoane nevinovate (art.306 CP), legiuitorul adeterminat o pedeapsă penală mai aspră decât cea pentru abuz de putere sauserviciu, cu care concurează.

3. Pentru concurenţa normelor juridico-penale este necesară existenţaurmătoarelor condiţii:

a) să se săvârşească o singură acţiune (inacţiune) simplă sau să sedesfăşoare o activitate unică prelungită un timp mai îndelungat;

b) fapta să fie cuprinsă deplin de dispoziţiile a două sau a mai multornorme penale;

c) fiecare dintre normele juridico-penale care concurează ar fi suficientăpentru calificarea faptei infracţionale săvârşite;

d) să se aducă atingere unui singur obiect generic apărat de legea penală,pe când obiectele nemijlocite pot fi diferite.

4. La concurenţa normelor juridico-penale trebuie utilizată pentrucalificare numai una din normele concurente, cea care reflectă cel mai precisnatura socială şi juridică a faptei prejudiciabile comise. Aceste condiţii suntdeterminate de art.116-118 CP.

Articolul 116. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENŢEI DINTRENORMELE GENERALE ŞI CELE SPECIALE

(1) Normă generală se consideră norma penală care prevede două sau mai multe fapteprejudiciabile, iar normă specială - norma penală care prevede numai cazurile particulare ale acestorfapte.

(2) În cazul concurenţei dintre norma generală şi cea specială, se aplică numai norma specială.1. Această modalitate a concurenţei se caracterizează prin faptul că prima

normă prevede un număr de activităţi infracţionale, iar a doua - cazuriparticulare din acest număr de activităţi. Prima normă este denumită generală,iar a doua - specială.

2. La concurenţa normelor generale şi speciale, aceasta din urmă se află înraport de subordonare logică faţă de cele dintâi, deoarece orice activitateinfracţională separată într-o normă aparte constituie neapărat o activitateinfracţională stipulată de norma generală, însă nu orice activitateinfracţională determinată de norma generală este neapărat activitateainfracţională prevăzută de norma specială.

3. Separând norma specială de cea generală, legiuitorul şi-a determinatdirect, fără echivoc, poziţia faţă de această varietate a faptelorinfracţionale, bazându-se pe diferite motive sociale, politice şi juridice alesituaţiei actuale. Întrucât sarcina aplicării legii penale constă în

transpunerea în viaţă a voinţei legiuitorului, acest scop este atins prinaplicarea normei speciale, pe care el a prevăzut-o aparte.

4. Cea mai răspândită varietate a concurenţei normelor generale şi a celorspeciale este concurenţa dintre componenţa de bază (norma generală), prevăzutăde alineatele întâi ale articolelor din partea specială, şi modalităţilecalificative (norma specială) ale acestora, prevăzute în diferite alineate aleunuia şi aceluiaşi articol.

5. La calificarea infracţiunilor, normele generale şi cele speciale pot fiaplicate împreună numai în cazurile în care sunt comise câteva infracţiuni ceconstituie un concurs real de infracţiuni, adică ele au fost săvârşite succesiv,prin diferite acţiuni de sine stătătoare, la anumite intervale de timp.

Articolul 117. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENŢEI DINTRE DOUĂNORME SPECIALE

Concurenţa dintre două norme speciale are următoarele varietăţi:a) dintre componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi alta cu circumstanţe

agravante - infracţiunea se califică în baza celei cu circumstanţe atenuante;b) dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante - infracţiunea se califică în

baza normei penale care prevede pedeapsa mai blândă;c) dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante - infracţiunea se califică în

baza normei penale care prevede o pedeapsă mai aspră.1. Normele speciale pot fi atât agravantele, cât şi atenuantele componenţei

de bază. De aceea concurenţa dintre două norme speciale poate avea următoarelevarietăţi:

a) concurenţa dintre o componenţă de infracţiune cu circumstanţe atenuanteşi alta cu circumstanţe agravante. De exemplu, omorul intenţionat a două sau amai multor persoane (lit.a) alin.3 art.145) poate concura cu omorul săvârşit înstare de afect (art.146);

b) concurenţa dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţeatenuante. De exemplu, omorul săvârşit în stare de afect (art.146) poate concuracu pruncuciderea (art.147);

c) concurenţa dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţeagravante. De exemplu, furtul agravat (alin.2 art.186) poate concura cu furtuldeosebit de agravat (alin.3 art.186).

2. Pornind de la principiul juridic general al dreptului penal - umanismullegii penale -, în cazul concurenţei dintre o componenţă de infracţiune cucircumstanţe atenuante şi alta cu circumstanţe agravante se aplică numai normacu circumstanţe atenuante. Toate îndoielile atât în privinţa dovediriiînvinuirii, cât şi în privinţa calificării infracţiunii, dacă este imposibil ale lichida, trebuie să fie interpretate în folosul inculpatului.

3. Pornind de la scopul unic al componenţelor de infracţiune cu circumstanţeatenuante - atenuarea răspunderii penale a vinovatului -, în cazul concurenţeidintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante se aplică numainorma penală care prevede pedeapsa mai blândă.

4. În cazul concurenţei dintre două componenţe de infracţiuni cucircumstanţe agravante, modalitatea unei agravante mai aspre o absoarbe şi pecea mai puţin aspră, deoarece numai astfel se poate atinge scopul scontat,agravând răspunderea penală pentru infracţiunea dată.

Articolul 118. CALIFICAREA INFRACŢIUNILOR ÎN CAZUL CONCURENŢEI DINTRE OPARTE ŞI UN ÎNTREG

(1) Concurenţa dintre o parte şi un întreg reprezintă existenţa a două sau a mai multor normepenale, una din ele cuprinzând fapta prejudiciabilă în întregime, iar celelalte - numai unele părţi aleei.

(2) Calificarea infracţiunilor în cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg se efectuează în bazanormei care cuprinde în întregime toate semnele faptei prejudiciabile săvârşite.

1. Această modalitate de concurenţă constă în faptul că există două sau maimulte norme, dintre care una cuprinde fapta infracţională în întregime, iaraltele - numai unele părţi ale ei. Aceste norme se află în raport de subordonaredupă conţinut.

2. Regula generală în operaţiunile de calificare a infracţiunii cu privirela concurenţa dintre o parte şi un întreg constă în faptul că trebuie aplicatăîntotdeauna norma ce cuprinde în întregime toate semnele faptei infracţionale.Ea are prioritate faţă de norma care prevede numai o parte din ceea ce asăvârşit infractorul. Concluzia dată are drept bază şi principiul juridic aldreptului penal - individualizarea răspunderii penale, care prevede aplicareajustă a legii într-un asemenea mod încât oricine ar săvârşi o infracţiune săispăşească pedeapsa meritată.

3. În cazul concurenţei dintre o parte şi un întreg trebuie mai întâi sădeterminăm după care semne ale componenţei de infracţiune decurge aceastăconcurenţă. Concurenţa poate avea loc după semnele obiectului, subiectului, alelaturii obiective şi ale celei subiective ale infracţiunii sau concomitent dupăcâteva dintre ele.

4. În cazul concurenţei după obiect, obiectele a două sau a mai multorinfracţiuni sunt omogene, numai că unul reprezintă o parte a altuia. De exemplu,obiectul vătămărilor medii ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii estenumai o parte a obiectului tâlhăriei. De aceea în toate cazurile unei ataremodalităţi de concurenţă dintre o parte şi un întreg trebuie aplicată norma încare este specificat în întregime obiectul infracţiunii.

5. La calificarea concurenţei după latura obiectivă trebuie aplicată normacare descrie mai deplin semnele proprii faptei infracţionale.

6. La calificarea concurenţei după latura subiectivă trebuie aplicată normacare, pe lângă forma de vinovăţie, stipulează şi scopul sau motivul infracţiuniidate.

7. La calificarea concurenţei după subiectul infracţiunii trebuie aplicatănorma care, pe lângă semnele generale ale subiectului infracţiunii, stipuleazăşi semnele speciale ale subiectului acesteia.

CAPITOLUL XIIIÎNŢELESUL UNOR TERMENI SAU EXPRESII ÎN PREZENTUL COD

Articolul 119. DISPOZIŢII GENERALEOri de câte ori legea penală foloseşte un termen sau o expresie dintre cele

definite în prezentul capitol, înţelesul lor este cel prevăzut la articolele ceurmează.

Articolul 120. TERITORIULPrin teritoriul Republicii Moldova şi teritoriul ţării se înţelege

întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontierele Republicii Moldova, cusubsolul şi spaţiul ei aerian.

Articolul 121. SECRETUL DE STATPrin secret de stat se înţeleg informaţiile protejate de stat în domeniul

activităţii lui militare, economice, tehnico-ştiinţifice, de politică externă,

de recunoaştere, de contrainformaţii şi operative de investigaţii, a cărorrăspândire, divulgare, pierdere, sustragere sau nimicire poate periclitasecuritatea statului.

Articolul 122. PERSOANA CARE SE BUCURĂ DE PROTECŢIE INTERNAŢIONALĂPrin persoană care se bucură de protecţie internaţională se înţelege:a) şeful statului străin, inclusiv fiecare membru al organului colegial care

exercită funcţiile şefului de stat conform constituţiei statului respectiv, fieşeful guvernului, fie ministrul de externe al statului străin, precum şi membriifamiliilor lor care îi însoţesc;

b) oricare reprezentant ori persoană cu funcţie de răspundere a statuluistrăin sau oricare persoană cu funcţie de răspundere ori alt agent alorganizaţiei internaţionale interguvernamentale care, conform dreptuluiinternaţional, are dreptul la protecţie specială contra oricărui atac asuprapersoanei, libertăţii şi demnităţii sale, precum şi membrii familiei lor carelocuiesc împreună cu ei.

Articolul 123. PERSOANA CU FUNCŢIE DE RĂSPUNDERE(1) Prin persoană cu funcţie de răspundere se înţelege persoana căreia,

într-o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau a administraţieipublice locale ori într-o subdiviziune a lor, i se acordă, permanent sauprovizoriu, prin stipularea legii, prin numire, alegere sau în virtutea uneiînsărcinări, anumite drepturi şi obligaţii în vederea exercitării funcţiilorautorităţii publice sau a acţiunilor administrative de dispoziţie oriorganizatorico-economice.

(2) Prin persoană cu înaltă funcţie de răspundere se înţelege persoana cufuncţie de răspundere al cărei mod de numire sau alegere este reglementat deConstituţia Republicii Moldova şi de legile organice, precum şi persoanelecărora persoana cu înaltă funcţie de răspundere le-a delegat împuternicirilesale.

Articolul 124. PERSOANA CARE GESTIONEAZĂ O ORGANIZAŢIE COMERCIALĂ, OBŞTEASCĂSAU ALTĂ ORGANIZAŢIE NESTATALĂ

Prin persoană care gestionează o organizaţie comercială, obştească sau altăorganizaţie nestatală se înţelege persoana căreia, în organizaţia indicată sauîntr-o subdiviziune a acesteia, i se acordă, permanent sau provizoriu, prinnumire, alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi şi obligaţiiîn vederea exercitării funcţiilor sau acţiunilor administrative de dispoziţieori organizatorico-economice.

Articolul 125. DESFĂŞURAREA ILEGALĂ A ACTIVITĂŢII DE ÎNTREPRINZĂTORPrin desfăşurare ilegală a activităţii de întreprinzător se înţelege:a) desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără înregistrarea

(reînregistrarea) la organele autorizate;b) desfăşurarea unor genuri de activitate interzise de legislaţie;c) desfăşurarea activităţii de întreprinzător prin intermediul filialelor,

reprezentanţelor, sucursalelor, secţiilor, magazinelor, depozitelor, unităţilorcomerciale şi altor unităţi neînregistrate în modul stabilit de legislaţie;

d) desfăşurarea activităţii de întreprinzător fără utilizarea mărcilorcomerciale şi de fabrică şi fără indicarea în documente a codurilor fiscale, încazul când folosirea sau indicarea lor este prevăzută de legislaţie, oridesfăşurarea acestei activităţi cu utilizarea unor coduri fiscale străine sauplastografiate.

Articolul 126. PROPORŢII DEOSEBIT DE MARI, PROPORŢII MARI, DAUNECONSIDERABILE ŞI DAUNE ESENŢIALE

(1) Se consideră proporţii deosebit de mari, proporţii mari valoareabunurilor sustrase, dobândite, primite, fabricate, distruse, utilizate,transportate, păstrate, comercializate, trecute peste frontiera vamală, valoareapagubei pricinuite de o persoană sau de un grup de persoane, care, la momentulsăvârşirii infracţiunii, depăşeşte 1500 şi, respectiv 500 unităţi convenţionalede amendă.

(2) Caracterul considerabil sau esenţial al daunei cauzate se stabileşteluându-se în considerare valoarea, cantitatea şi însemnătatea bunurilor pentruvictimă, starea materială şi venitul acesteia, existenţa persoanelorîntreţinute, alte circumstanţe care influenţează esenţial asupra stăriimateriale a victimei, iar în cazul prejudicierii drepturilor şi intereselorocrotite de lege - gradul lezării drepturilor şi libertăţilor fundamentale aleomului.

(3) Daunele cauzate de sustragerea sau circulaţia ilegală a substanţelornarcotice şi psihotrope se determină pornindu-se de la dozele mici sau mari aleacestora aprobate de Comitetul Permanent pentru Controlul asupra Drogurilor.

(Art.126 în redacţia Legii nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din 12.06.03) Articolul 127. TIMPUL DE RĂZBOIPrin timp de război se înţelege intervalul de la data declarării mobilizării

sau a începerii operaţiilor de război până la data trecerii armatei la starea depace.

Articolul 128. INFRACŢIUNI MILITARE(1) Prin infracţiuni militare se înţeleg infracţiunile, prevăzute de

prezentul cod, contra modului stabilit de îndeplinire a serviciului militar,săvârşite de persoanele care îndeplinesc serviciul militar în termen sau în bazăde contract, trec pregătirea militară obligatorie sau sunt chemate laconcentrări.

(2) Militarii care au săvârşit infracţiuni sunt traşi la răspundere penalăîn conformitate cu prevederile părţilor generală şi specială ale prezentuluicod.

Articolul 129. ARMELE(1) Prin arme se înţeleg instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel

declarate prin dispoziţii legale.(2) Sunt asimilate armelor orice alte obiecte ce ar putea fi folosite ca

arme sau care au fost întrebuinţate pentru atac. Articolul 130. MERCENARPrin mercenar se înţelege persoana care activează pe teritoriul unui stat

implicat într-un conflict armat sau în acţiuni militare, în scopul primirii uneirecompense materiale, nefiind cetăţean al acestui stat, neavând domiciliupermanent pe teritoriul acestuia şi nefiind împuternicită cu executarea unorobligaţii oficiale.

Articolul 131. FAPTA SĂVÂRŞITĂ ÎN PUBLICPrin faptă săvârşită în public se înţelege fapta comisă:a) într-un loc care, prin natura sau destinaţia lui, este întotdeauna

accesibil publicului, chiar dacă în momentul săvârşirii faptei în acel loc nuera prezentă nici o persoană, dar făptuitorul îşi dădea seama că fapta ar puteaajunge la cunoştinţa publicului;

b) în orice alt loc accesibil publicului dacă în momentul săvârşirii fapteierau de faţă două sau mai multe persoane;

c) într-un loc inaccesibil publicului, cu intenţia însă ca fapta să fieauzită sau văzută, dacă aceasta s-a produs faţă de două sau mai multe persoane;

d) într-o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţiareuniunilor care pot fi considerate cu caracter familial, datorită naturiirelaţiilor dintre persoanele participante;

e) prin orice mijloace recurgând la care făptuitorul îşi dădea seama căfapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului.

Articolul 132. MIJLOACELE DE TRANSPORTPrin mijloace de transport se înţeleg toate tipurile de automobile,

tractoare şi alte tipuri de maşini autopropulsate, tramvaiele şi troleibuzele,precum şi motocicletele şi alte mijloace de transport mecanice.

Articolul 133. VALORI CULTURALEPrin valori culturale cu caracter religios sau laic se înţeleg valorile

indicate în Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şiCultură din 14 noiembrie 1970 privind măsurile îndreptate spre interzicerea şiprevenirea introducerii, scoaterii şi transmiterii ilicite a dreptului deproprietate asupra valorilor culturale.

Articolul 134. RUDENIA(1) Prin rudenie se înţelege legătura bazată pe descendenţa unei persoane

dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.În primul caz, rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea caz - în liniecolaterală.

(2) Gradul de rudenie se stabileşte prin numărul de naşteri.(3) Rudele unuia dintre soţi sunt afinii celuilalt soţ. Linia şi gradul de

afinitate sunt asimilate liniei şi gradului de rudenie.(4) Rude apropiate sunt părinţii, copiii, înfietorii, copiii înfiaţi, fraţii

şi surorile, bunicii şi nepoţii lor.[Art.134 completat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare din

12.06.03]