1

CAPITOLUL I. TEORII ALE SCHIMBĂRII

Metafora heraclitiană a fluviului care în nici un moment al existenţei sale nu este

egal cu sine însuşi şi totuşi rămâne aceeaşi entitate sistemică, cu identitate bine definită, a

marcat întreaga gândire a umanităţii. În această simplă metaforă este cuprinsă una din

cele mai dificile probleme ale sociologiei: schimbarea socială.

Aceasta face parte din nucleul de bază al sociologiei încă de la originile acesteia.

În secolul XIX sociologia a apărut ca o încercare de a explica tranziţia de la tradiţional la

modern şi triumful unei noi ordini, cea capitalistă.

Începutul studiului schimbării sociale are trei surse de bază:

1. Filosofia istoriei: gânditorii secolelor 18 şi 19 au perceput

omenirea pe calea eliberării de un trecut agresiv, încercând să

identifice etapele şi momentele transformării progresive a societăţii;

2. Teoriile biologice transformiste: acestea au furnizat o

schemă pentru studiul evoluţiei umane şi sociale după modele

biologice (Lamarck, Darwin şi Spencer);

3. Istoria: Apariţia sociologiei în Germania se leagă mai ales

ca reacţie contra istoriei evenimenţiale.

Schimbarea este unul din cele mai studiate şi mai puţin cunoscute aspecte ale

societăţii umane, in pofida numărului destul de mare al teoriilor despre schimbare.

Motivele acestei situaţii ţin de structura intimă atât a sociologiei cât şi a obiectului său de

studiu. Datorită complexităţii extreme a realităţii sociale şi, comparativ, a ―sărăciei‖

metodologice a sociologiei, atenţia şi eforturile cercetătorilor s-au concentrat mai ales

asupra perioadelor de stabilitate socială, încercând analize orientate în funcţie de un

singur aspect al socialului. Această modalitate de abordare a sistemului social este bazată

2

pe raţiuni logice: studierea unui singur aspect favorizează profunzimea şi permite

controlarea cazului studiat prin controlarea şi izolarea variabilelor. Dar acest lucru, deşi a

dus la o cunoaştere detaliată şi profundă a societăţii, nu poate oferi rezultate mulţumitoare

în tratarea problemei schimbării, care presupune variabilitatea şi dezorganizarea

sistemelor.

Există mai multe dimensiuni prin care teoriile schimbării diferă. Dincolo de

clasificarea clasică: funcţionalism, teorii ale conflictului, teorii interpretative sau de

distincţia micro-macro sociologie, ar trebui văzut cum diferitele teorii abordează diferite

dimensiuni.

1. STRUCTURĂ SAU PROCES?

Dezbaterea teoretică privitoare la schimbarea socială se desfăşoară în contextul

existenţei a două paradigme prezente încă de la începutul sociologiei. Conform lui Piotr

Sztompka, toată „vina‖ îi aparţine lui Auguste Comte, care îşi divizează sistemul ideatic

in două părţi, statistica si dinamica socială, folosind (chiar dacă nu explicit) ceea ce se

numeşte ―metafora organică sau biologică‖. Herbert Spencer a fost cel care a făcut

explicită această metaforă, considerând statistica sociala drept studierea anatomiei

societăţii umane iar dinamica socială studierea fiziologiei, dezvoltării sociale. Implicaţia

analogiei dintre societate şi organismele vii este postularea existenţei unui stadiu stabil al

societăţii care poate fi analizat şi perceput înainte şi separat de mişcarea socială. Tot

Spencer este cel care înlocuieşte terminologia lui Comte cu o nouă pereche de termeni:

structură şi funcţie. Moştenirea metodologică a acestei distincţii este disocierea dintre

studiile sincronice, în care societatea este statică şi cele diacronice, caracterizată prin

mişcare.

3

Studiile moderne ale schimbării sociale, bazate pe această din urmă paradigmă, au

împrumutat metafora organică prin intermediul teoriei sistemelor, teoriilor funcţionaliste

sau structural-funcţionaliste. Cuvântul cheie al acestei familii de teorii este Structura. În

opoziţie cu această abordare au apărut teoriile bazate pe Proces, în care schimbarea este

punctul de pornire şi structura este doar un produs temporar al acesteia.

Structural-funcţionalismul pune accentul pe sistemul de structuri care susţin şi

identifică o societate: capacitatea de a integra tendinţe disjunctive, de a menţine o stare de

stabilitate este generată de calitatea de sistem dinamic pe care orice societate o are.

Ideea de a privi societăţile ca sisteme în echilibru a fost generată de analogia

dintre organismele biologice şi cele sociale. Fiecare parte specializată a organismului se

află într-o continuă activitate însă seturile de schimbări care compun aceste procese sunt

coordonate şi integrate astfel încât sistemul general este acelaşi – relativ – în fiecare zi.

Pe scurt este vorba de principiul logic al identităţii dialectice.

Talcott Parsons, unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei poziţii,

porneşte de la ideea că într-o societate toate subsistemele componente îndeplinesc funcţii

diferite El generalizează noţiunea de ―sistem,‖ şi găsindu-i o aplicabilitate universală

pentru fiecare segment al societăţii1. Domeniul economic adaptează societatea mediului

fizic de aceea schimbările din mediu produc schimbări în mediul economic. Structurile

politice sunt mijloacele de stabilire şi atingere a scopurilor societăţii; biserica şi statul –

subsisteme culturale – asigură coordonarea şi integrarea în societate etc. Deoarece

structurile culturale se schimbă foarte încet, subsistemul cultural este forţa esenţială care

asigură continuitatea societăţii; acest subsistem tinde să frâneze, să micşoreze ritmul

schimbărilor din domeniul economic sau politic. Deoarece sistemele culturale tind spre

stabilitate schimbările sociale sistemice trebuie să vină din afara sistemului şi să implice

schimbări culturale, caz considerat de Parsons ca foarte rar în istoria omenirii.

1 Sztompka, Piotr - The Sociology of Social Change, 1993, Blackwell, Cambridge, p. 5.

4

În interiorul acestei paradigme schimbarea socială primeşte multiple definiţii,

destul de diferite una de cealaltă, dar care au în comun trei elemente, considerate de bază

pentru conceptul de schimbare socială: aceasta era văzută drept un fenomen care

introduce o diferenţă (1) între două momente diferite de timp (2) care reprezintă şi stadii

diferite ale aceluiaşi sistem (3). Diferenţa dintre teoriile şi definiţiile acordate schimbării

era generată mai ales de ceea se ce se schimbă, de faptul că diferite teorii tratau diferite

tipuri de schimbări.

Există câteva caracteristici de bază ale abordării structural-funcţionaliste:2

1. Societăţile trebuie analizate ca întreg, ca sisteme de părţi

interconectate;

2. Relaţiile cauză-efect sunt multiple şi reciproce;

3. Sistemele sociale există într-o stare de echilibru dinamic astfel

încât adaptarea la forţele exterioare este făcută printr-o schimbare minimă a

sistemului;

4. Integrarea perfectă nu se realizează niciodată, astfel încât fiecare

sistem social are probleme şi devieri, dar ultimele tind să fie neutralizate prin

instituţionalizare;

5. Schimbarea este un proces lent, bazat pe adaptare mai degrabă

decât pe revoluţie;

6. Schimbarea este rezultatul adaptării la schimbările din exteriorul

sistemului, creştere prin diferenţiere şi inovaţii interne;

7. Sistemul este integrat prin valori comune.

Continuatori ai lui Parsons au fost Robert K. Merton şi Jeffrey Alexander şi alţi

neo-funcţionalişti. Aceştia au reuşit să facă din această teorie una mai fluidă, care să

2 Lauer, Robert H.- Perspectives On Social Change, 2nd edition, Southern Illinois University at

Edwardsville, Allyn and Bacon Inc. , 1982, p. 75.

5

permită o viziune mai liberală asupra societăţii. Societatea este privită tot ca un

mecanism, dar modul în care diferitele părţi sunt conectate nu mai este fix, fiind supus

transformărilor. În aceste transformări apar şi elemente de conflict, echilibrul fiind văzut

doar ca o posibilitate teoretică sau un punct de comparaţie.

Un alt concept important în studierea schimbării sociale este cel de ―proces‖;

Pitirim Sorokin definea procesul social astfel: Prin proces se înţelege orice fel de mişcare,

modificare, transformare, alterare sau ‗evoluţie‘, pe scurt orice schimbare a unui subiect

dat, de-a lungul timpului, fie că este o schimbare a locului său în spaţiu fie că este o

modificare a aspectelor sale cantitative sau calitative‖3 Cu alte cuvinte, un proces este o

înlănţuire de schimbări. Exemplele sunt foarte numeroase: Industrializarea,

modernizarea, urbanizarea, democratizarea, lichidarea unei firme, etc. Două tipuri de

procese sunt esenţiale: cele care descriu dezvoltarea socială şi cele care se referă la

ciclurile sociale. Primul gen, procesele de dezvoltare, dacă primesc şi o dimensiune

axiologică, ne duc spre un nou concept - cel de ―progres social‖. Toate aceste poziţii şi

toate aceste concepte operează sub umbrela paradigmatică a sistemului deschis, de tip

biologic.

O familie specială de teorii este cea a teoriilor interpretative. Acestea sunt

derivate din Max Weber, care privea nu doar comportamentul şi evenimentele, dar şi

modul în care acestea sunt interpretate, definite şi formate de înţelesul cultural conferit de

indivizi: înţelegerea interpretativă a acţiunii sociale, verstehen. Toate aceste teorii se

concentrează asupra felului în care oamenii îşi definesc situaţiile sociale şi efectul pe care

aceste definiţii le au asupra acţiunilor şi interacţiunilor. Societatea umană este privită ca

un proces în desfăşurare mai degrabă decât o entitate sau o structură, realitatea fiind o

construcţie socială simbolică în mişcare apărută şi modificată datorită interacţiunii

umane.

3 Sztompka, Piotr - The Sociology of Social Change, 1993, Blackwell, Cambridge, p. 7.

6

Schimbarea socială reprezintă crearea constantă, negocierea şi re-crearea ordinii

sociale. Schimbarea socială poate fi înţeleasă uitându-ne la schimbarea înţelesurilor şi a

definiţiilor. Grupurile, societăţile, organizaţiile devin reale doar în momentul în care

actorii implicaţi ajung să creadă în ele şi apare un consens asupra realităţii. În societăţile

complexe există doar un consens parţial asupra realităţii sociale, aceasta fiind o

combinaţie complexă a mai multor viziuni. Modificarea factorilor externi nu va duce

automat la schimbare, doar când se schimbă definiţiile şi înţelesul unor situaţii, deci se

schimbă comportamentul social, putem vorbi despre schimbare.

Printre aceste teorii merită menţionate interacţionismul simbolic şi fenomenologia

socială.

Interacţionismul simbolic a apărut prima dată în opera lui Herbert Blumer care a

dezvoltat Şcoala Interacţionalismului Simbolic la Universitatea din Chicago. În ideea sa,

fiecare eveniment trebuia studiat ca şi cum ar fi unic, generalizările fiind considerate

foarte periculoase. Blumer se pronunţa hotărât împotriva marelui accent pus pe nivelul

macro. Şcoala din Iowa, în principal prin Manford Kuhn consideră că interacţionalismul

simbolic poate fi folosit pentru a face generalizări şi predicţii, că se pot genera şi

interpreta prin prisma aceasta date cantitative.

Cel mai influent gânditor al acestui curent este George Herbert Mead. El discută

despre ce –l face pe om să acţioneze. Există patru etape:

1. Mai întâi este impulsul, fază în care actorul social este stimulat şi simte

nevoia să răspundă la stimuli;

2. Percepţia stimulilor implică cele cinci simţuri, dar şi imaginile mentale

asociate cu stimulii. Mai intervine aici şi selectivitatea: noi decidem căror aspecte ale

stimulilor să le răspundem, ce obiecte sunt legate de aceştia, cărui stimul să-i răspundem

în primul rând;

3. Urmează faza de manipulare a obiectului asociat stimulului;

7

4. În final avem de a face cu consumul, în care este încheiată acţiunea care

gândim că va satisface impulsul iniţial.

Când avem doi sau mai mulţi oameni vorbim de act social, care se întâmplă doar

datorită gesturilor verbale sau non-verbale. Tipul cel mai important de gest, cel care este

face diferenţa între oameni şi, animale este legat se simbolurile semnificative, care pot fi

înţelese şi de cel care face gestul şi de receptor. Adevăratul înţeles al simbolului este dat

de acţiunea care-i urmează. Înţelesul se modifică în timp, în procesul de interacţiune

socială, dar în acelaşi timp poate rămâne constant pentru multă vreme.

O altă paradigmă, care se impune din ce în ce mai mult: cea a câmpului social

dinamic.

În cadrul acestui nou mod de a percepe problemele schimbării sociale, accentul

cade pe dinamica societăţii, generând o aşa numită ―imagine procesuală‖; de asemenea,

se remarcă evitarea considerării societăţii ca obiect, într-un proces de de-reificare a

socialului. Altfel spus, societatea este aidoma unui electron, fără masă de repaus;

asumpţia de bază a acestui punct de vedere este că, din punct de vedere ontologic,

societatea statică nu există şi nu poate exista. ―Realitatea socială este o realitate inter-

individuală, ceea ce există între sau printre indivizii umani, o reţea de legături,

dependenţe, schimburi, loialităţi‖4. Există doar procese de grupare şi regrupare, nu

entităţi de tip ―obiect‖, există doar noduri de reţea şi circuite relaţionale. Deci constantele

se referă la modele acţionale, repetitive şi măsurabile; ―Ceea ce există cu adevărat sunt

procesele constante de grupare şi regrupare şi nu entităţi stabile denumite grupuri; există

procesele de organizare şi reorganizare şi nu organizaţii stabile; exista procese de

structurare şi nu structuri (…)‖5. Ca urmare, unitatea fundamentală a analizei sociale este

―evenimentul‖ (ex. o cină în familie), văzut ca stadiu de moment al câmpului social.

Acest câmp inter-individual are patru dimensiuni:

4 ibidem, p. 10

5 ibidem .

8

1. ideatică;

2. normativă (împreuna cu dimensiunea ideatică reprezintă aspectul

cultural al societăţii);

3. interacţională (care duc la organizarea socială);

4. de interese (care ajung în final să determine ierarhia socială)

Orice schimbare socială este alcătuită din combinarea acestor patru dimensiuni.

Această paradigmă îi datorează mult teoriei structurării a lui Anthony Giddens,

care încearcă să surprindă ambele dimensiuni, cea statică şi cea dinamică, structura şi

procesul.

Punctul de pornire al teoriei este observaţia că viaţa socială este constituită din

episoade care cuprind fiecare un anumit număr de acte sau evenimente, au un început şi

un sfârşit precis şi implică o anumită secvenţialitate. Episoadele desfăşurate pe scară

largă sunt secvenţe de schimbare care afectează principalele instituţii ale unei totalităţi

societate sau implicând tranziţii între tipuri de societăţi.

În încheierea prezentării acestui aspect teoretic vreau să fac o precizare: ambele

familii de teorii prezintă aspecte pozitive şi aspecte negative; de aceea cred ca cea mai

potrivită atitudine ar fi una eclectică, reţinând anumite lucruri din ambele modele.

Există deja anumite teorii care încearcă să împace structura cu procesul. Conform

acestora indivizii lucrează în structuri, creează structuri şi sunt limitaţi de acestea, fiind

consideraţi în postura de agenţi6. Astfel de teorii sunt influenţate mult de teoria

sistemelor, conceptul de feed-back fiind foarte important. Sunt distinse aici două

posibilităţi pentru sistem: morfostazie, în care sistemul este orientat spre păstrarea stării

actuale şi morfogeneză, în care sistemul se schimbă. Teoria morfogenezei a lui Walter

Buckley postulează posibilitatea sistemelor sociale de a-şi schimba forma, structura sau

starea, funcţionarea socială având o importantă componentă activă, constructivă. Teoria

6 Archer, Margaret S.- Being Human: The Problem of Agency, Cambridge University Press, 2000, p. 254.

9

dublei morfogeneze a lui Archer consideră atât structurile cât şi oamenii din interiorul

structurilor drept co-produse ale interacţiunilor, dar şi factori care se influenţează

reciproc. Amitai Etzioni7 vede societatea ca o mişcare socială angajată într-o perpetuă şi

intensivă auto-transformare. Alain Touraine, teoretician al societăţii post-industriale,

consideră constituirea societăţii şi istoria ca efecte ale acţiunii colective a mişcărilor

sociale din interiorul structurilor.

2. ECHILIBRU SAU CONFLICT?

Teoriile structural-funcţionaliste sunt teorii ale echilibrului. În general, teoriile

echilibrului consideră drept concept central cel al stabilităţii. În accepţia funcţionalistă

pentru stabilitatea şi supravieţuirea societăţii sunt definite activităţi necesare sau, cu alte

cuvinte, necesităţi funcţionale, acestea producând structuri diferenţiate.

Opusul acestor teorii de echilibru îl constituie sistemele teoretice care pun

conflictul la baza schimbării sociale. Ralf Dahrendorf prezintă principalele diferenţe

dintre aceste două construcţii ideatice:

Teoriile de echilibru:

1. Fiecare societate este o configuraţie relativ stabilă de elemente;

2. Fiecare societate are un coeficient mare de coeziune obţinut prin

buna integrare a elementelor configuraţiei sale;

3. Fiecare element contribuie la funcţionarea întregului social;

4. Fiecare societate se bazează pe consensul membrilor săi.

Teorii ale conflictului (sau modele dialectice):

1. Fiecare societate este supusă, în orice moment, schimbării;

schimbarea socială este omniprezentă;

7 Etzioni, Amitai- The Active Society, New Free Press, New York, 1968.

10

2. Fiecare societate cunoaşte, în toate momentele existenţei sale,

conflictul intern;

3. Fiecare element al societăţii este sursă de schimbare pentru

aceasta;

4. Orice societate se bazează pe constrângerea exercitată asupra unora

dintre membrii ei.

Pentru Dahrendorf distribuţia inegală a puterii în societate este cauza, sursa

fundamentală a conflictului. Este vorba de cei care au interes să păstreze status-quo-ul

versus cei care au interes să-l schimbe; se formează deci grupuri de interes ale căror

conflicte provoacă numeroase schimbări în structura socială, mai ales dacă sunt

modificate structurile de dependenţă. Controlul social este văzut ca inerent, în fiecare

societate existând roluri şi statusuri care implică relaţii de putere. Concepţia lui

Dahrendorf împărtăşeşte ideile funcţionaliştilor despre stabilitate. Randall Collins

modifică teoria conflictului în studiile sale despre stratificarea socială, punând accentul

mai ales pe nivelul micro de analiză.

Cel mai cunoscut teoretician al paradigmei conflictualiste este Karl Marx. Pentru

acesta relaţiile sociale sunt determinate de raportul indivizilor faţă de mijloacele de

producţie. Astfel se ajunge la diferenţierea lor în două clase: a proprietarilor şi a non-

proprietarilor, care-şi vând forţa de muncă. Între aceste două clase există o contradicţie,

un conflict ireconciliabil manifestat prin lupta de clasă care este considerată motorul

schimbării sociale.

Neo-marxismul diferă de marxism în următoarele puncte:

Sursă de conflict nu este doar lupta pentru controlul mijloacelor de

producţie, putând fi şi politica, religia, etnicitatea, diferenţele ideologice, etc;

Ideile, valorile şi ideologiile sunt semi-autonome, nu doar derivate

din baza materială. Cultura este văzută ca posibil instrument în conflictul social;

11

Rezultatul schimbărilor nu este neapărat victoria clasei muncitoare,

sistemul nu trebuie să se schimbe prin revoluţie, rezultatul putând fi păstrarea

stării iniţiale, reforme graduale sau schimbări minore.

Conflictul poate fi:

Nereglementat, cum ar fi terorismul, sabotajele, dezordinea;

Reglementat de norme sociale: dezbateri parlamentare, competiţia

economică, boicotul;

Intens, implicând un grad înalt de mobilizare, angajare, implicare

emoţională;

Violent: întâmplător, dezorganizat;

Pluralizat: mai multe conflicte care nu sunt legate;

Impuse: clivaje largi între „noi‖ şi „ei‖.

Conflictul poate stagna, poate fi încheiat cu victoria grupării insurgente sau cu cea

a celei aflate la putere. Oricum ar fi rezolvat, soluţia este doar temporară, fiecare sistem

restructurat purtând în el sămânţa viitorului conflict (este o teorie dialectică). Contrar

marxismului, care prevede o societate utopică, fără conflict, neo-marxiştii sunt anti-

utopici. Pentru ei conflictul este maşina schimbării – are consecinţe distructive şi

creative, distrug ordinile vechi şi crează altele noi.

În general, criticii teoriilor conflictualiste consideră că pot exista schimbări şi fără

conflict (cum ar fi cele culturale sau tehnologice). În plus, relaţiile sunt concepute

dihotomic, câtă vreme pot fi privite mai nuanţat (de exemplu există oameni care au o

anumită putere – trebuie consideraţi că fac parte din clica celor care au sau din cea a celor

care nu au?).

3. VIZIUNEA ASUPRA ISTORIEI

12

Este foarte important să vedem modul în care fiecare teorie a schimbării vede

istoria. Există trei tendinţe majore:

Evoluţie;

Circularitate;

Dialectică.

Evoluţia este liniară, cumulativă, non-repetitivă, de obicei permanentă, există mai

multe stadii, este de obicei permanentă, mergându-se de la societăţi mici şi lipsite de

diferenţe culturale spre societăţi mari, cu un mare grad de diferenţiere structurală şi cu o

cultură eterogenă.

Istoria omenirii este astfel o naraţiune a evoluţiei societăţii umane; comunităţile

primitive reprezintă doar etape timpurii ale evoluţiei societăţii, schimbarea socială având

deci o direcţie, un sens: de la comunităţi simple la societăţi complexe şi diferenţiate fiind

o complexă mişcare ascendentă. Unul dintre reprezentanţii teoriilor de tip evoluţionist,

fondatorul conceptului sociologic al evoluţiei, este E. Durkheim care identifică în

―densitatea morală‖ cauza schimbării, evoluţiei societăţii umane. Societăţile simple,

corespunzătoare fazelor timpurii ale evoluţiei sociale, au o structură relativ nediferenţiată,

cu puţine compartimente; diviziunea muncii nu a condus încă la specializare. Oamenii

împărtăşesc un set comun de valori care constituie sursa şi explicaţia solidarităţii ce

defineşte aceste societăţi. Durkheim numeşte acest tip de coeziune pe baze morale

―solidaritate mecanică‖. Odată cu creşterea populaţiei diviziunea muncii se adânceşte,

resursele – care încep să devină o problemă – trebuind exploatate cât mai eficient, de

specialişti. Societatea începe să cunoască un grad din ce în ce mai mare de

compartimente, organizaţii diferenţiate între ele, unităţi specializate care depind unele de

altele; se creează o ―solidaritate organică‖. Diferenţierea socială sporeşte, setul de valori

împărtăşite de întreaga societate tinde să se micşoreze astfel încât este nevoie de alte

mijloace formale care să asigure coeziunea sistemului social. Legislaţia şi guvernul

13

central fac parte dintre noile instituţii care ajută societatea să rămână un întreg,

opunându-se schimbării şi diversităţii crescânde. Deci pentru Durkheim schimbarea

socială are un sens, ea fiind însoţită/caracterizată de sporirea diferenţierii în interiorul

societăţii, de apariţia şi continua consolidare şi dezvoltare a unui control formal asupra

presiunii exercitate de o crescândă ―densitate morală‖.

Amintind de E. Durkheim am numit doar pe unul dintre numeroşii sociologi care

susţin acest tip de teorie privitoare la schimbarea socială (L. H. Morgan, Herbert Spencer,

Saint-Simon, A. Comte, F. Tonnies, L. Ward etc.). În fapt este vorba despre extinderea

principiului evoluţiei de tip darwinist la viaţa socială, considerând istoria umanităţii ca un

proces complex, un set de acţiuni structurate de un sens, schimbarea socială fiind deci un

lanţ orientat, continuu de acţiuni consonante.

În anii 1950 această linie de gândire revine sub forma neo-evoluţionismului.

Diferenţele faţă de forma clasică sunt:

1. Unitatea de analiză nu mai sunt problemele generale ale

societăţii umane, ci de procese din sânul unor entităţi sociale (civilizaţii,

culturi, triburi, naţiuni, etc.);

2. Problema principală nu mai este referitoare la stadiile prin

care o societate trebuie să treacă, ci identificarea mecanismelor cauzale ale

evoluţiei;

3. Se preferă descrierea, evitând judecăţile de valoare;

4. Ipotezele sunt formulate în termeni probabilişti nu

determinişti;

5. Sunt incluse mai multe elemente din evoluţionismul

biologic.

Teoria lui Parsons este una a evoluţiei văzând ca schimbări principale: restaurarea

unei stări de echilibru, diferenţierea structurală între subsisteme datorită specializării,

14

dezvoltare adaptivă prin construirea unor mecanisme noi de integrare, coordonare şi

control, schimbarea structurală fiind cea mai puţin răspândită, apărând atunci când

trăsăturile fundamentale ale sistemului cum ar fi valorile culturale de bază se schimbă.

Teoriile modernizării, care privesc modul în care societăţile mai înapoiate (sau

periferice) se apropie de cele dezvoltate apelează şi ele la argumente din arsenalul

evoluţionismului, de la creşterea organică a lui Spencer la supravieţuirea celui mai

puternic

Dar dacă evoluţia societăţii, a civilizaţiilor nu are un sens clar ascendent?

Modelele circulare se bazează pe o astfel de ipoteză. Există numeroase momente în

istorie pe care foarte greu le-am putea considera ―paşi‖ necesari pe un drum al evoluţiei.

Oswald Spengler şi-a pus aceeaşi întrebare, răspunsul său fiind prezentat în 1926 în

lucrarea Declinul occidentului; în viziunea sa, toate sistemele culturale urmează

fatalmente un ciclu de mişcări ascendente urmate de cele descendente; dezvoltarea şi

decăderea societăţilor se produc după un ciclu similar vieţii biologice a omului. Această

poziţie este relevantă pentru grupul de teorii care consideră că schimbarea socială nu este

un proces liniar, evoluţia fiind urmată de involuţie în cadrul unui ciclu bine stabilit şi –

posibil – repetabil.

Arnold Toynbee oferă şi el o interpretare de acest fel a complexului set de

schimbări reprezentat de devenirea societăţii umane. În concepţia sa toate realizările unei

societăţi sunt răspunsuri particulare la ―provocări‖ specifice ale mediului social şi natural

al respectivului sistem social; dar capacitatea de a răspunde la aceste ―provocări‖ se

diminuează în timp, societatea devenind rigidă, supusă unui proces de atrofiere care se

încheie cu dispariţia sa.

Nu toate teoriile ciclice postulează naşterea şi moartea unei civilizaţii ca puncte de

început şi sfârşit ale unei mişcări circulare. Pitirim Sorokin consideră că există trei faze

între care este cuprinsă întreaga devenire a societăţii, procesul fiind unul de pendulare

15

continuă între extreme. Ipostaza ideaţională pune accentul pe idee ca esenţă a tot ceea ce

există: adevărul se află dincolo de graniţele simţurilor şi de limitele raţiunii umane; lumea

noastră materială este doar palida reflecţie a unei lumi spirituale a supraraţionalului; arta

este abstractă şi filosofia de tip idealist, orientată de valorile credinţei. Reversul medaliei

îl constituie faza senzorială în care baza o constituie experienţa directă şi ceea ce poate ea

aduce; arta este mimesis; filosofia este raţionalistă, empirică; ceea ce contează este ceea

ce putem experimenta, atinge prin intermediul simţurilor sau al raţiunii. Aceste două faze

joacă rolul unor poli opuşi astfel încât procesul de devenire a societăţii reprezintă o

mişcare de pendul între cele două contrarii, aidoma dialecticii yin-yang; dar această

pendulare se execută într-un spaţiu distinct, numit de Sorokin ―idealistic‖, spaţiu care are,

în proporţii egale, determinaţiile extremelor. Însă există mereu tendinţa de a rupe

echilibrul ce caracterizează zona de mijloc pentru a înainta spre una sau alta dintre

extreme. a lui Darwin.

Teoriile dialectice încearcă să îmbine evoluţia privită ca schimbare liniară şi

aspectele circulare ale istoriei. În consecinţă schimbarea se desfăşoară în spirală.

Schimbările majore au loc ca încercare de a rezolva acumularea de contradicţii din

interiorul societăţii. Karl Marx este cel mai important reprezentant al acestor teorii. O

variantă idealistă a fost propusă de Raymond Aron, care vede ca principală cauză a

schimbării conflictul între structuri şi aspiraţiile individuale.

4. SURSE ALE SCHIMBĂRII

Putem distinge aici perspective materialiste (factori economici sau tehnologici) şi

perspective idealiste. Perspectiva marxistă consideră că anatomia societăţii este bazată pe

clase construite din punct de vedere economic şi totul este legat de clasă. Teoria

16

înapoierii culturale a lui W. Ogden consideră cultura materială ca evoluând mai repede

astfel încât cea nonmaterială rămâne în urmă.

Tehnologia poate provoca schimbarea în trei feluri:

Crează noi oportunităţi, mărind numărul de alternative pe

care o societate îl are;

Modifică tiparul interacţiunilor dintre oameni, schimbă

structura grupurilor umane;

Crează noi probleme.

Perspectivele idealiste sunt orientate pe valori, credinţe şi ideologii. Max Weber

este cel mai cunoscut adept al acestei viziuni. El priveşte construirea societăţii moderne

ca un rezultat al spiritului protestant şi al valorilor asociate acestuia.

Ideile şi valorile pot crea schimbarea sau pot să-i pună piedici, ele pot legitima o

schimbare dorită, pot furniza o bază pentru solidaritatea socială necesară succesului

schimbării, pot sublinia contradicţiile şi problemele existente.

5. MAGNITUDINEA SCHIMBĂRII

O posibilă abordare teoretică diferită a schimbării sociale presupune căutarea unor

regularităţi care să cuprindă diferitele aspecte particulare şi, totodată, să permită demersul

necesar pentru atingerea nivelului general necesar unei teorii coerente despre schimbare.

Acest lucru îl încearcă Wilbert E. Moore al cărui demers cognitiv este bazat pe faptul că

„multe dintre componentele semnificative ale existenţei sociale sunt persistente, chiar

examinate pe lungi perioade de timp‖8. Aceste regularităţi generează anumite elemente

fixe ce constituie criteriile de abordare şi clasificare a schimbărilor sociale. Dintre aceste

criterii, cel mai important este magnitudinea schimbării; o metodă cantitativă de apreciere

8 Bernoux, Philippe- La sociologie des organisations, 1989, Ed. Du Pont, Paris, p. 60.

17

a acestei caracteristici nu există încă, Moore folosind o distincţie calitativă: schimbare

intrasistemică-schimbare a sistemului în totalitate. Celelalte criterii folosite de Moore

sunt: sursele schimbării (externe/interne), natura (accidentale/instituite deliberat), durata

(lungă/scurtă). La aceste criterii mai pot fi adăugate încă două şi anume direcţia

schimbării şi forma ei (unidimensională /multidimensională)9. Analizând toate aceste

criterii putem constata că Moore se bazează pe două variabile fundamentale - timpul şi

cantitatea de schimbare - la care se adaugă una secundară-agentul schimbării. O corelare

a celor trei tipuri de caracteristici ne poate servi la clasificarea tipurilor principale de

schimbare socială.

Înainte de a analiza fiecare categorie în parte trebuie să ne oprim asupra distincţiei

fundamentale operată de Moore, mai bine spus asupra conceptului central al lucrării sale:

schimbările intrasistematice pe scară mică (small-scale change).

Orice sistem are o anumită structură, care îl defineşte şi îl susţine: această

structură reprezintă pe de o parte aparatul de susţinere statică al sistemului, pe de alta

cuprinde un set de reguli şi norme, funcţii esenţiale care îi asigură identitatea acţională.

Toate sistemele, cu deosebire cele sociale, au un anumit grad de flexibilitate, care indică

probabilitatea inovării lor. Spre exemplu, flexibilitatea poate fi impusă de incertitudinea

reuşitei procesului de socializare , fapt care determină societatea să ofere cadre destul de

largi pentru a cuprinde (în limitele propriei structuri) un procent cât mai mare din

rezultatele acestui proces. În momentul în care flexibilitatea unui sistem este depăşită de

variaţia evenimentelor are loc schimbarea sistemului însuşi . Deci, schimbările pe scară

mică sunt ―… Schimbările in interiorul caracteristicilor structurii sociale (…), care nu au

consecinţe imediate şi majore pentru structura generalizată – societatea - ca atare‖10

.

Această definiţie este valabilă dacă avem posibilitatea să măsurăm magnitudinea

9 Lowry, P. Ritchie şi Rankin, R. P. - Sociology, 1969, Charles Scribner‘s Sons, New York, p. 548.

10 Bernoux, Philippe- La sociologie des organisations, 1989, Ed. Du Pont, Paris, p. 46-47.

18

schimbării şi ne referim la influenţa acestui tip de schimbare asupra întregului sistem pe

termen scurt, pentru că pe termen lung şi acest tip de schimbare sfârşeşte prin a influenţa

sistemul.

În funcţie de acest criteriu - magnitudinea schimbării - este structurat întregul

studiu al lui Moore. Prima categorie din interiorul acestui tip de schimbare o constituie

fluctuaţiile de ritm pe care le suferă orice grup; aceste schimbări sunt universale în

societăţile umane , jucând rolul de ―supape de siguranţă‖ prin ruperea rutinei şi

schimbarea structurilor normale. Perioada de timp în care se derulează aceste schimbări

este foarte scurtă, sistemul reluându-şi apoi funcţionarea. Deci, pe termen scurt, această

modificare reprezintă o schimbare, iar pe termen lung previne acumularea de tensiuni,

deci şi schimbarea sistemului in întregime.

A doua categorie de schimbare, pe scară mică, este reprezentată de modificarea

structurii grupului. Aici trebuie luat în considerare modul de constituire a grupului

(spontan, deliberat sau coercitiv-conform lui Sorokin), forma de organizare (birocraţia,

asociaţie voluntară), structura reţelei de comunicare şi mărimea grupului.

A treia categorie - inconsistenţa sistemului normativ al unui grup generată de

conflictul ideal - actual, atât la nivelul sistemului de valori, cât şi în ceea ce priveşte

reţeaua de statusuri (status ascription-status achievement); sau de conflictul tradiţional-

modern.

Relaţiile intergrupuri reprezintă a patra categorie a tipului de schimbare

intrasistemică şi poate fi redusă la nucleul său relaţional: relaţii de conflict, cooperare sau

indiferenţă , mai bine spus la acţiunile generatoare de schimbare provocate de acele trei

tipuri de legături intergrupale.

Toate aceste tipuri de schimbări le-am putea considera schimbări simple în

interiorul unui sistem, nesupuse procesului de compunere. Dar trebuie să amintim că

fiecare dintre aceste schimbări are loc în contextul interacţiunii diferitelor grupuri, ceea

19

ce le conferă un caracter multidimensional. Acest caracter este şi mai evident într-o

abordare de tip istoric, unde antecedentul şi consecventul sunt rareori izolaţi. Apare

evidentă, astfel, complexitatea sistemică obţinută prin compunerea acestor patru categorii

de schimbări.

După cum am văzut, orice sistem are o anumită flexibilitate a structurii; cu alte

cuvinte are un interval de variaţie a modului şi gradului de îndeplinire a funcţiilor sale

esenţiale fapt care îi asigură supravieţuirea. Însă când limitele acestui interval sunt

depăşite, sistemul se prăbuşeşte, adică se schimbă. În acest context este evident scenariul

propus de Moore: schimbările intrasistemice au loc in interiorul grupurilor a căror

integrare sistemică reprezintă societatea atât timp cât se înscriu in limita suportată de

societate; când cantitatea de schimbare la acest nivel depăşeşte limitele funcţionale ale

societăţii, structura acesteia este alterată calitativ şi are loc schimbarea întregului sistem.

AGENT PLANIFICATE NEPLANIFICATE

CANTITATE DE

SCHIMBARE TIMP

MICĂ MARE MICĂ MARE

SCURT Schimbări

ciclice,

dinamică de

grup

Revoluţie Schimbări

ciclice,

dinamică de

grup

Crize

LUNG Ciclul vieţii

individuale

Schimbări în

structura

grupurilor

Schimbări

economice (industrializare)

Inconsistenţ

a sistemului

de norme,

schimbări in

structura

grupului

Ciclul

vieţii

civilizaţiil

or,

evoluţia

socială

Tabel 1 REPREZENTAREA RELAŢIEI DINTRE MAGNITUDINEA, DURATA SI

AGENTUL SCHIMBĂRII

Urmând schema folosită pentru enumerarea schimbărilor, pe scară mică, Moore

indică şi principalele categorii de schimbare ale întregului sistem. Cea dintâi este

20

schimbarea provocată de mediul natural cu care societatea se află într-o continuă relaţie

de tensiune şi care este, deci, o perpetuă sursă de modificare a sistemului social prin

reacţiile pe care i le cere/impune.

Alterarea structurii este şi aici, ca şi in cazul schimbărilor intrasistemice, o formă

principală de schimbare. Este determinată de decalajul ideal-real, ce determină diferite

strategii de acţiune pentru a reduce distanţa ce separă pe ―azi‖ de proiectatul ―mâine‖.

Diferitele tipuri de dezorganizare socială în structura formală a unui stat reprezintă o

exemplificare a acestui tip de schimbare şi anume revoluţiile sociale. Acestea sunt

catalogate în patru categorii:

1. Criminalitatea obişnuită (sindicatul crimei, spre exemplu, este un stat în stat).

2. Revoltele provocate de nemulţumiri speciale.

3. Loviturile de stat (care nu duc la o schimbare totală, majoră a structurilor

guvernamentale sau a bazelor legale ale instituţiilor sociale).

4. Revoluţiile (se soldează cu schimbări de structură majore).

Stratificarea socială este al treilea tip de fenomen, ce conţine în însăşi esenţa sa

schimbarea. Orice sistem inegalitar este dinamic, bazele valorice şi faptice care alcătuiesc

regulile unui asemenea sistem nefiind acceptate de cei „nedreptăţiţi‖ de ele. Sistemele

stratificate pot supravieţui mult fără a genera revolte, datorită distribuţiei inegale a

puterii, dar tocmai acest lucru conţine germenul schimbării.

La fel ca şi grupurile sociale şi societăţile sunt strâns legate, relaţionate,

influenţându-se reciproc. Transferul de elemente culturale (aculturaţia) este a patra

categorie a acestui sistem. Exemplul cel mai elocvent îl constituie răspândirea celor trei

mari religii ale lumii: budismul, creştinismul şi islamismul.

Un exemplu de schimbare sistemică este oferit de procesul de modernizare, de

trecere din stadiul pre-industrial la cel industrial de dezvoltare a societăţii. Este o

21

schimbare ce atinge şi modifică toate părţile sistemului social, reprezentând o

transformare radicală şi nu doar o reangajare a elementelor într-o nouă structură.

Folosind cele două variabile ce stau în spatele clasificării lui Moore putem

caracteriza relativ uşor, la modul general, schimbarea la cele două nivele folosite până

acum, indicând şi relaţia posibilă dintre ele. Schimbările intra-sistemice sunt schimbări pe

scară mică, derulate de-a lungul unui interval de timp relativ scurt; când intervalul creşte,

modificările tind să afecteze structura întregului sistem social general, schimbarea intra-

sistemică devenind una a întregului sistem. Compunerea mai multor schimbări de acest

tip aduce în discuţie un nou nivel al schimbării—cel mai general— cel al evoluţiei

sociale. La acest nivel de extremă generalitate intervine un nou criteriu şi anume direcţia

procesului de schimbare (progres-regres). Însă relaţionarea unui proces atât de complex şi

de puţin cunoscut (cum este schimbarea socială) cu un sistem de valori nu cred că are

vreo relevanţă pentru discuţia despre schimbare şi aceasta din două motive. În primul

rând, acordarea de sens şi valoare schimbării exclude schimbările ciclice, repetative, care

sunt frecvente mai ales la nivelul grupurilor. În al doilea rând, schimbarea socială este un

şir de acţiuni orientate sau nu de un scop; nu se poate afirma că o formă sau alta a

socialului este mai dezirabilă, mai bună, fără a cădea într-o generalizare nepermisă, care

nu ia în considerare caracterul complex al fiecărei structuri sociale, ce cuprinde elemente

bune dar şi rele, elemente dezirabile dar şi nedorite. A atribui un sens valoric schimbării

sociale ar avea rost la nivelul evoluţiei sociale (presupunând şi existenţa unor mijloace

metodologice de orientare în această direcţie) dar nu într-o abordare sistematică a

fenomenului schimbării sociale în sine, ci în contextul unui meta-discurs despre acest

proces. Dacă Moore a folosit –mai mult pentru a exemplifica teoriile despre schimbare—

acest criteriu, nu a folosit însă un altul, care se referă tot la agentul schimbării şi anume

poziţia acestuia faţă de sistemul în schimbare: intern-extern. Valenţele explicative ale

22

acestui criteriu nu sunt mari, dar ne pot ajuta în cercetările concrete asupra diferitelor

forme ale schimbării, stabilind cauza reală a acestora.

Tot pentru stabilirea cauzei ne ajută şi metoda propusă de P. Lowry şi R.P.

Rankin11

şi anume corelarea schimbărilor sociale, demografice şi culturale. Această

metodă poate duce, pe de o parte la o analiză de mare acurateţe a schimbării într-o

societate dată , pe de alta la aflarea cauzei imediate pentru fiecare schimbare observată in

sistemul social. Metoda aceasta are o notă pronunţat pragmatică, puterea ei de

generalizare fiind mai mică decât cea a teoriei lui Moore. Mai mult, caracterul pragmatic

al metodei şi background-ul teroretic folosit de Lowry şi Rankin nu spun prea multe

despre natura intimă a schimbării.

De fapt, ce este schimbarea? S-ar părea că este vorba despre o modificare

structurală şi funcţională a unui sistem, care depăşind un anumit grad de acumulări

cantitative trece intr-o nouă formă de organizare, calitativ deosebită de cea precedentă.

Trebuie clar afirmată diferenţa schimbare socială-mişcarea socială; primul termen

angajează un sistem cu relaţiile şi structura sa specifică, iar al doilea-serii de fenomene ce

variază liber sau în relaţie, fără a se constitui într-o alcătuire sistemică . Dar, dacă aceasta

este schimbarea, ce o produce? Un posibil răspuns ar fi furnizat de teoria sistemelor:

orice sistem reprezintă, de fapt, un set de reguli concretizate într-o structură ce menţine

elementele unite, este deci o stare de ordine, de negentropie. Dar evoluţia firească a

materiei , cuprinsă in întreaga istorie a universului tinde spre starea de entropie, astfel

încât orice organizare este inevitabil destinată destrămării. În planul socialului, cele trei

niveluri principale—individ-grup-societate—sunt şi ele supuse aceleiaşi reguli a trecerii

entropie-negentropie-entropie, ciclu ce reprezintă, de fapt, schimbarea. Individul este

element entropic pentru societate. Întrucât starea actuală nu este una preponderent

entropică, dezorganizării îi urmează o nouă organizare, în care intră aceleaşi elemente cu

11

Lowry, P. Ritchie şi Rankin, R. P. - Sociology, 1969, Charles Scribner‘s Sons, New York,

p. 560-586.

23

caracter entropic. Este de notat faptul că, in contextul acestei ipoteze, atât elementele

considerate patologice cât şi cele normale au aceeaşi calitate entropică (există totuşi

diferenţe cantitative). Într-adevăr, schimbarea structurii unei organizaţii, ca urmare a

acţiunii unor grupuri de presiune (considerate elemente patologice) are acelaşi efect ca şi

schimbarea aceleiaşi structuri ca urmare a deciziei majorităţii membrilor organizaţiei

respective.

Cu toate acestea problema principală legată de schimbarea socială rămâne în

picioare: cum se poate măsura o schimbare? Această problemă a generat multe dificultăţi

şi în psihologie (de exemplu, problemele legate de studiul Vassar al personalităţii şi

schimbării atitudinii12

) şi este mult mai complicată în sociologie. Abordarea

metodologică a schimbării este mult îngreunată şi de faptul că tehnicile cele mai

elaborate din sociologie (spre exemplu, analiza factorială) sunt destinate unei

―fotografieri‖ a socialului, în timp ce in cazul schimbării am avea nevoie de o abordare

dinamică şi nu de una statică. Rezolvarea acestei probleme ar permite pe lângă o studiere

mai profundă şi mai obiectivă şi predicţia cursului şi a momentului de apariţie a unui

asemenea fenomen.

În domeniul predicţiei se poate avansa o ipoteză: orice sistem tridimensional are,

teoretic, şase grade de libertate de mişcare, două pentru fiecare axă a spaţiului fizic13

.

Presupunând existenţa unui spaţiu cu ―n‖ dimensiuni am putea avea sisteme cu ―2n‖

grade de libertate . Acest spaţiu cu ―n‖ axe ar putea fi spaţiul social; a rămâne de calculat

―axele‖, coordonatele principale, definitorii ale unui grup social (număr de membri,

formă de organizare, etc.) pentru a se putea calcula gradele de libertate ale sistemului

respectiv. Relaţionarea grupului cu alte sisteme sociale ar avea ca urmare crearea unor

legături fixe, care ar putea reduce numărul gradelor de libertate ale grupului respectiv,

12

Harris, C. H. (editor)- Problems in Measuring Change. 13

Vlăsceanu, Mihaela - Sectorul non-profit (contexte, organizare, conducere), 1996, Ed. Paideia,

Bucureşti, p. 59.

24

putând astfel indica natura posibilă a schimbării, ca şi direcţia ei. După cum am amintit,

este vorba despre o ipoteză care rămâne să fie testată.