101

CAPITOLUL II – DIMENSIUNI EDUCATIVE

II.1. CRIZA – ABORDARE CONCEPTUALĂ

Maior Daniel HERMENIUC Şeful Serviciului Comunicaţii şi Informatică

I.J.J. Harghita

1. Introducere

Secolul XX, dincolo de a fi secolul celor mai puternice

imperii şi al dispariţiei lor fulgerătoare, secolul singurelor războaie mondiale ale istoriei şi secolul unor extraordinare revoluţii tehnologice, este, în acelaşi timp, şi secolul în care s-a conceptualizat fenomenul „criză”, în principiu, ca urmare a numărului mare de astfel de fenomene şi al efectelor globale produse de acestea, în toate domeniile. În prezent, criza, la fel ca şi războiul, au devenit o noţiune universală, ca o consecinţă a spectrului larg al pericolelor şi ameninţărilor din mediul internaţional de securitate, care determină o gamă variată de crize subsecvente atât prin natură şi intensitate, cât şi prin viteza de evoluţie şi amploarea acestora.

Crizele sunt evenimente caracterizate prin probabilitate redusă şi consecinţe importante, care ameninţă o organizaţie în scopurile ei cele mai profunde. Din cauza probabilităţii reduse, aceste evenimente sfidează orice interpretare şi cer un efort susţinut de înţelegere. Pentru rezolvarea unei crize în curs de desfăşurare, se cere acţiune care, în mod simultan, generează materialul brut din care rezultă cunoaşterea şi care afectează însăşi desfăşurarea crizei. Există un echilibru firav între acţiune şi inacţiune: acţiunea poate avea consecinţe periculoase, însă produce cunoaştere, în timp ce inacţiunea este o cale sigură, dar generează confuzie.

Un alt concept care s-a dezvoltat în ultimii ani, derivat din cel de criză, este şi gestionarea crizei, adesea descris ca fiind o activitate reactivă orientată spre problemele în curs de escaladare. În cadrul ştiinţelor militare, gestionarea crizei poate fi înţeleasă, pe larg, ca un sistem de implicare a organizaţiilor, a aranjamentelor şi măsurilor ce urmăresc: aducerea crizei sub controlul gestionarilor

102

crizei; asigurarea condiţiilor necesare gestionarilor crizei, care prin acţiunile lor, pot modela cursul viitor al crizei şi pot adopta, în consecinţă, soluţiile acceptabile.

Reacţia, în contextul fiecărei crize, este cea a părţilor implicate în fenomenul criză şi reprezintă principalele măsuri, decizii şi activităţi pe care le iau forţele implicate şi mijloacele pe care le au la dispoziţie.

2. Definirea, conceptualizarea şi tipologia crizelor Ultimii ani au adus în viaţa politică, economică, socială şi

militară europeană profunde transformări care, prin amploarea şi complexitatea lor, au schimbat radical configuraţia Europei, precum şi natura relaţiilor interstatale, inclusiv a celor din centrul şi estul continentului.

Noile realităţi ale vieţii interne şi internaţionale se concretizează în profunde schimbări, unele dintre ele având caracter structural. Acestea determină un ansamblu de fenomene independente, cu manifestări în diverse planuri: social, economic, politic, diplomatic, militar, cultural, religios, ecologic şi de altă natură, menite să contribuie la crearea unei noi ordini politice, economice şi militare.

2.1. Definirea şi conceptualizarea crizelor În acest context, riscurile la adresa securităţii europene, în

general, şi cele la adresa securităţii naţionale, în special, cunosc o proliferare şi modalităţi de manifestare până de curând necunoscute.

Aceste riscuri, identificate tot mai mult cu situaţii (potenţiale sau reale) de criză, drept consecinţe ale dificultăţilor şi rivalităţilor în plan economic, social, politic, militar, religios sau de altă natură, având în vedere evoluţiile şi efectele globale, regionale sau naţionale, ţin mai mult de manifestarea unor „convulsii” în plan intern sau internaţional decât de posibilitatea apariţiei unor agresiuni clasice.

În prezent, nu există definiţii unanim acceptate pe plan internaţional ale conceptului de criză. Într-o accepţie largă, prin criză poate fi înţeleasă o situaţie naţională sau internaţională în contextul căreia se creează o ameninţare la adresa valorilor, a intereselor sau obiectivelor prioritare ale părţilor implicate, prin urmare o stare de anormalitate.

103

Termenul de „criză” este unul din cei mai utilizaţi în abordarea a numeroase situaţii de incertitudine şi discontinuitate care se produc în diferite domenii ale socialului. Folosirea acestuia se face în funcţie de circumstanţele create atât pentru specialişti, cât şi pentru nespecialişti, potrivit contextului producerii fenomenelor definite de către conţinutul său. Având în vedere afirmaţia făcută, înţelesurile termenului de „criză” sunt multiple. Astfel, pentru fiecare domeniu, în care se utilizează, conţinutul său capătă conotaţii şi semnificaţii specifice.

Spre exemplu, folosită în domeniul medical, criza desemnează o schimbare subită şi profundă a stării de sănătate a unei persoane. În domeniul social, termenul evidenţiază ascuţirea contradicţiilor sau discontinuitatea funcţională în anumite sectoare şi pe anumite paliere ale acestuia. Mai mult, utilizat în domeniul politic, acesta delimitează o stare de incapacitate decizională ori funcţională etc. Nu putem omite planul relaţiilor internaţionale, în care „criza” desemnează momentele de tensiune dintre state. În acelaşi sens, termenul se utilizează în domeniul geopolitic, cu referire explicită la relaţiile dintre actorii geopolitici, fundamentate în special pe raporturile de putere. Acesta este folosit, deopotrivă, în descrierea unor schimbări, ori a unor transformări care au loc în decursul unei anumite perioade.

De asemenea, acesta mai este utilizat şi în descrierea unor dificultăţi politice, economice şi sociale existente, a prăbuşirii unor civilizaţii sau degradării continue şi îngrijorătoare a mediului înconjurător, însă este invocat şi în accidentele din sistemul monetar, în creşterea bruscă a preţurilor şi consecinţele acesteia, în prăbuşirea cursurilor la bursă etc.

Originea cuvântului criză se află în fondul lingvistic al Greciei Antice. Astfel, acesta provine de la verbul „krinein” care are înţelesul de „a judeca”, „a separa”, „de a discrimina” sau în sfârşit de „a decide”. Termenul grec „krisis-judecată” sau „decizie” s-a transformat de-a lungul timpului. În latina Evului Mediu, acesta devine „crisin”, „crisis”, iar în secolul XVI, şi ulterior, „criză”.

Esenţialul etimologiei cuvântului rezidă în noţiunea de decizie, dar, mergând mai departe, sensul ne duce către managementul sau gestionarea unor astfel de situaţii. În conţinutul oricărei definiţii, al înţelegerii utile şi riguroase a fenomenului de criză, figurează această obligaţie de a decide. Fără necesitatea luării unei decizii şi, prin urmare, fără o judecată prealabilă, criza nu

104

există. Definirea crizei a presupus numeroase şi diverse eforturi din partea multor teoreticieni ai domeniului, fiecare nuanţând acele aspecte specifice domeniului său de provenienţă profesională. Astfel, generalul francez Quesnot, fost şef al statului major particular al preşedintelui Franţei (1992-1995), aprecia că: „Există criză atunci când Quai d’Orsay se reuneşte în celula omonimă”.

În 1962, Charles Hermann, politolog american, aprecia că: „O criză este o situaţie care: ameninţă obiective net prioritare ale unităţii de decizie; reduce răspunsul în timp util, înainte ca decizia să poată fi transformată în acţiune; surprinde pe membrii unităţii de decizie prin apariţia sa”.1

Generalul francez André Beaufre definea criza ca pe o stare de tensiune în cursul căreia există riscul maxim al unei escaladări spre un conflict armat, în care adversarul să fie împiedicat să dobândească un anumit avantaj politic sau militar; acest avantaj reprezintă, deci miza crizei pentru apărător, riscul minim.

Fostul director al Institutului Internaţional (Britanic) de Studii Strategice, Alastair Buchan, în lucrările sale, analizează criza drept „perioada conflictuală dintre două sau mai multe state, care intervine atunci când una dintre părţi o încolţeşte pe cealaltă într-un punct precis, precum şi modul în care se ia hotărârea asupra răspunsului ce trebuie dat acestei sfidări”.

În acelaşi timp, la aceasta se poate adăuga ceea ce scria Raymond Aron, care se referea doar la crizele Războiului Rece, astfel: „În timp ce războiul nu este o soluţie (...) criza este acea formă de violenţă reţinută, de înfruntare neconcretizată, destinată a cântări greu în balanţa decizională a celuilalt, pentru a-l constrânge să renunţe la interesele sale legitime şi a obţine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total...” Cu alte cuvinte, Raymond Aron este printre puţinii teoreticieni ai domeniului care surprind conţinutul politico-militar al crizei.

Având în vedere aceste aspecte, se pot evidenţia anumite puncte interesante legate de conţinutul conceptului: afectarea unui statu-quo şi deteriorarea stării de echilibru; perceperea fenomenului ca un ansamblu simultan ori succesiv de ameninţări, pericole, riscuri; caracterul relativ şi niciodată clar al crizei; adresabilitatea făcută managementului strategic, respectiv 1 C.F. Hermann, Crisis in Foreign Policy, Indianopolis, Bobs Merril, 1969.

105

politico-militar; necesitatea unor decizii importante pentru stoparea cursului şi stingerea consecinţelor.

Criza constituie un fenomen predilect acut, dar poate fi şi cronic, astfel că rezolvarea necesită luarea unor decizii oportune, precise, proiective şi de referinţă. O apreciere generală a crizei o identifică pe aceasta cu un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat cu o anumită stabilitate funcţională, care este perturbată ori întreruptă. Aceasta implică obligaţia factorilor decizionali de a-şi defini o poziţie, fie în favoarea conservării, fie pentru transformarea sistemului dat, în scopul readucerii acestuia la starea de echilibru funcţional.

Într-o accepţiune foarte largă, prin „criză” poate fi înţeleasă o situaţie naţională sau internaţională în contextul căreia se creează o ameninţare la adresa valorilor, intereselor sau obiectivelor prioritare ale părţilor implicate, prin urmare, o stare de anormalitate.

În dicţionarele româneşti şi în lexicoane, conceptul de „criză” înseamnă: manifestarea unor dificultăţi (economice, politice, sociale etc.); perioada de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate; lipsa acută (de mărfuri, de timp, de forţă de muncă). În Dicţionarul explicativ al limbii române, de pildă, noţiunea de „criză” este definită ca o „manifestare ascuţită a unor neconcordanţe sau contradicţii: perioadă de tensiune, de tulburare, de încercări (adesea decisive) în care se manifestă acut neconcordanţa sau contradicţiile.”

În contextul celor menţionate, vom analiza conceptul de „criză”, care se referă la domeniul politico-militar, a cărei manifestare poate afecta pacea, valorile dreptului umanitar, securitatea naţională, regională şi mondială, relaţiile diplomatice, militare, economice, cooperarea internaţională la nivel regional, continental sau mondial.

În mod obiectiv, în evoluţia sa, omenirea este confruntată cu multiple probleme, din ce în ce mai complexe, a căror soluţionare reclamă participarea tuturor statelor. Aderarea, abordările şi punctele lor de vedere cu privire la aceste probleme sunt total diferite, uneori diametral opuse. În general, intensificarea interacţiunilor dintre state duce, în mod inevitabil, la sporirea diferendelor internaţionale. Acolo unde relaţiile sunt mai intense şi complexe, posibilitatea apariţiei diferendelor este mai mare.2 2 Traian Chebeleu, Reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, Bucureşti, Editura Politică, pag. 6.

106

Observăm că acest fenomen, care apare foarte des, cu o frecvenţă aproape regulată, în realităţile naţiunii, dar şi în viaţa internaţională, îşi are nu de puţine ori originile în istorie, putând apărea şi ca urmare a evoluţiei sinuoase a societăţii şi vieţii internaţionale la un moment dat. Contradicţiile sunt caracteristice progresului, dezvoltării sistemelor, în general, apariţia lor neconstituind un fenomen negativ în sine.

Nesoluţionarea lor la timp şi în condiţiile impuse de rigorile sistemului social generează diferende mai mari, determinând, în majoritatea cazurilor, recurgerea la forţă. Cauzele obiective sau subiective care generează situaţiile de criză, dacă nu sunt cunoscute, proliferează şi agravează conflictul care nu se poate rezolva de la sine. Se poate aprecia, astfel, că gestionarea crizei poate fi înţeleasă ca un proces care implică organizarea, planuri şi măsuri menite să aducă sub control situaţia, să oprească evoluţia negativă a acestuia şi să proiecteze o soluţie acceptabilă.

Prin urmare, pentru a aprofunda şi a ajunge la o definiţie larg utilizabilă a noţiunii de „criză”, trebuie să se aibă în vedere mai întâi o bună înţelegere a contextului în care se poate produce o criză.

O criză, în contextul relaţiilor internaţionale, este un fenomen care nu se poate produce decât în cadrul unui diferend şi/sau al unui conflict între două sau mai multe părţi, care vor fi cel mai adesea state, dar care, în mod evident, pot antrena grupuri, popoare sau chiar organisme internaţionale (N.A.T.O., O.N.U., U.E.O. etc.).

Cunoscând faptul că, în cadrul relaţiilor internaţionale, diferitele entităţi statale vor încerca să atingă nivelul maxim posibil al bunăstării, putem înţelege că părţile (state, organisme etc.) vor încerca mereu să definească şi să aplice o strategie pe plan intern şi extern, pentru a crea sau pentru a menţine, prin folosirea mijloacelor de putere de care dispun, condiţiile pentru a-şi apăra interesele şi a-şi realiza securitatea, context în care este posibil să se ajungă la o situaţie în care strategiile să nu mai fie compatibile. În acest caz, vorbim de „un diferend, deci de o situaţie în care apărarea intereselor unei părţi pune obstacole celorlalte părţi”.3

Realitatea contemporană ne face să constatăm că diferendele în relaţiile internaţionale, chiar între state aliate şi prietene, sunt normale, inevitabile şi frecvente. Dacă, totuşi, părţile 3 Werner Beauwens, Arta prevenirii conflictelor, Bucureşti, Editura Antet, 1996, p. 10.

107

nu reuşesc să ajungă la un compromis, ele se vor simţi adeseori tentate să-şi folosească mijloacele de putere, nu numai pentru a-şi realiza obiectivele inţiale, dar şi pentru a le realiza în detrimentul oponentului. În alţi termeni, putem vorbi de conflict.

În opinia unor specialiştilor militari, un conflict este „un diferend în care cel puţin una dintre părţi apelează la mijloacele de putere pentru a-şi apăra interesele în mod coercitiv. Dacă una dintre cele două părţi îşi foloseşte mijloacele militare de putere, fie pentru a le angaja, fie pentru a-l ameniţa pe oponent, vorbim de un conflict armat”.4

Se poate accepta şi definiţia noţiunii de „criză” ca fiind o „apariţie bruscă şi neprevăzută a unui eveniment important”5, determinat de iniţiativa uneia dintre cele două părţi care obligă cealaltă parte la repunerea în discuţie a propriei strategii, dacă ea vrea să-şi apere interesele.

În condiţiile actuale, multe ţări se confruntă cu posibile probleme privind securitatea proprie, probleme cu mai multe faţete şi dimensiuni. Există nesiguranţa în privinţa locului şi a modului în care pot apărea crize şi pericole militare mai mult ca urmare a instabilităţii decât a unor agresiuni planificate. Asfel, mai întâi, apar tensiuni atunci când interesele statelor diferă consistent în probleme majore şi structurile abilitate să conducă la aplanarea generală se dovedesc ineficiente.

Atunci când se produc în mod repetat evenimente ce depăşesc capacitatea de reglare sistemică internă, îşi face apariţia „situaţia de criză”. Prin „situaţie de criză” înţelegem „înrăutăţirea unei situaţii politice (naţionale, internaţionale) care nu mai poate fi reglementată din punctul de vedere al sistemului intern şi de aceea necesită un spectru larg de intervenţii de tot felul”.6 Pornind de la definirea „situaţiei de criză” ca fiind, în termenii cei mai uzuali, ceea ce se întâmplă înainte ca situaţia să devină o criză majoră, „criza” poate fi acceptată ca fiind: o situaţie naţională sau internaţională caracterizată prin existenţa unei ameninţări la adresa obiectivelor sau a intereselor şi valorilor prioritare ale părţilor implicate, dar şi o serie de evenimente derulate rapid, care sporesc în mod substanţial 4 Colonel Mircea Mândru, Managementul crizelor politico-militare, Bucureşti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1999, pag. 8. 5 Mircea Chelaru, Paradigma Crizelor, Biblioteca Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1995, pag. 6. 6 Mircea Mândru, op. cit., pag. 9.

108

impactul forţelor destabilizatoare asupra sistemului internaţional general sau posibilitatea violenţelor în sistem.

Pentru organismul militar, şi nu numai, o importanţă majoră o au crizele care determină posibile activităţi militare menite să contribuie la gestionarea acestora şi la restabilirea echilibrului sistemului social şi militar. Din această perspectivă, noţiunea de criză reprezintă un fenomen de încordare, schimbări în raportul de forţe7, „moment critic care intervine în evoluţia vieţii internaţionale, a raporturilor dintre state, a unui sistem, regim sau guvern. Asemenea momente, fie că este vorba de viaţă internă a unui stat sau cea internaţională, se caracterizează prin ascuţirea contradicţiilor, apariţia unor fenomene de încordare, schimbări în raportul de forţe”.

Limitele şi funcţiile sistemului duc la posibilitatea determinării tipurilor de criză în cadrul acesteia.

De cele mai multe ori, crizele sunt o combinaţie de mai multe tipuri, sectoriale, pe domenii, având totuşi o componentă esenţială, principală, definitorie.

2.2. Tipologia crizelor Apariţia şi dezvoltara situaţiilor de criză au la origine cauze

de natură obiectivă. Ca urmare, ele nu se rezolvă şi nu pot fi rezolvate de la sine. Diminuarea în intensitate a factorilor care determină fenomenul de criză sau înlăturarea acestora se poate realiza doar prin intervenţia instituţiilor politice, economice, militare, diplomatice, prin voinţa şi acţiunea dirijată a oamenilor.

Vom încerca o delimitare a tipurilor de crize, în funcţie de factorii care le determină şi de domeniile în care acestea se manifestă. Astfel, după domeniul în care se manifestă şi cauzele care le determină, identificăm:

a. Criza politică – o situaţie nou creată, naţională sau internaţională, caracterizată prin existenţa unei ameninţări la adresa obiectivelor ori a intereselor politice şi ale valorilor prioritare ale partidelor politice implicate. Criza de natură politică este pusă în evidenţă de apariţia unor elemente, indici sau factori, cum ar fi: implicarea partidelor politice în dispute prelungite între ele; apariţia şi manifestarea unor reacţii externe faţă de politica internă a statului, prin impunerea unor restricţii în organismele internaţionale cu

7 Dicţionarul diplomatic, Bucureşti, Editura Politică, 1979, pag. 315-316.

109

implicaţii asupra dezvoltării democratice, cu efecte în alte domenii, cum ar fi cel economic sau diplomatic; manifesterea tendinţelor de izolare politică a ţării în organismele internaţionale; amploarea manifestărilor revizioniste şi a presiunilor politice din exteriorul ţării; sprijinul, pe toate planurile, din exterior, al manifestărilor destabilizatoare desfăşurate de unele grupuri etnice; manifestarea publică a lipsei de înţelegere şi consens politic în rezolvarea problemelor fundamentale ale statului şi ale naţiunii; amploarea şi virulenţa manifestărilor şi acţiunilor asupra unor forţe politice alese, din partea unor grupuri sociale, a unor segmente ale populaţiei, sau a unor grupuri religioase, confesionale etc.; implicarea partidelor politice în problemele sindicatelor, în vederea obţinerii unor avantaje sau de capital politic; reacţia unor categorii sociale, grupuri mari de cetăţeni, segmente ale populaţiei faţă de unele măsuri luate de guvern, considerate dure, antipopulare; creşterea nemulţumirii maselor populare, ca urmare a presiunilor politice pe care le exercită unele partide în vederea obţinerii de avantaje electorale; lipsa de claritate în definirea interesului naţional.

b. Criza diplomatică – acea situaţie care poate apărea în relaţiile internaţionale, ca urmare a unei conjuncturi create la nivel naţional, internaţional, prin declaraţii, măsuri sau activităţi de natură diplomatică ce afectează interesele sau obiectivele diplomatice, politice, economice, militare ori de altă natură, iar valorile prioritare ale diplomaţiei unui stat sunt grav puse în pericol de către una dintre părţile sistemului diplomatic, naţional sau internaţional.

Altfel spus, o criză apare atunci când o serie de evenimente derulate rapid sau lent măresc posibilitatea recurgerii la mijloace violente şi renunţarea la calea tratativelor. Criza diplomatică este caracterizată, de regulă, de întreruperea comunicării, a dialogului, a medierii şi monitorizării unor stări conflictuale din diverse motive.

c. Criza economică – o situaţie negativă, nou creată în viaţa economică a unei naţiuni, ca urmare a apariţiei unor manifestări, măsuri sau reforme economice ale grupului sau ale poporului, care afectează valorile fundamentale ale dezvoltării economice. Criza economică este o stare complexă, care, de cele mai multe ori, apare ca rezultat al unor combinaţii de crize de naturi diferite (politice, diplomatice, militare, ecologice etc.).

d. Criza socială – o situaţie nou creată în viaţa socială, ca urmare a apariţiei unor manifestări şi ameninţări la adresa intereselor sociale ale unei naţiuni care afectează valorile

110

fundamentale ori unele valori prioritare de natură socială. În principal, o criză socială nu se manifestă numai în domeniul social. Aceasta este combinată, de regulă, cu alte crize de natură politică, diplomatică, militară, sindicală, economică, ecologică etc. O criză socială „pură”, având în conţinut numai elemente, cauze, ameninţări sau manifestări de domeniul socialului, este mai rar întâlnită şi se manifestă numai la nivelul unor grupuri mici; deci la nivel macrosocial, şi apare combinată cu alte crize latente sau violente.

e. Criza financiară – o situaţie nouă care apare, de regulă, într-o instituţie (cele mai violente sunt în cadrul instituţiilor financiar-bancare) economică, administrativă, de stat şi particulară sau la nivel statal, ca urmare a unor măsuri de management neeficient, a unor situaţii neprevăzute în domeniul financiar-bancar şi care ameninţă obiectivele şi/sau interesele economico-financiare ale unui grup social şi, uneori, ale societăţii, în ansamblu. Criza financiară, de regulă, este o criză combinată, cel mai adesea prezentându-se sub forma crizei de natură economico-socială.

f. Criza militară – o situaţie nou creată prin trecerea de la starea de pace, care implică şi anumite stări tensionale (de regulă, o stare de criză în care violenţa nu există sau este foarte slabă), la starea conflictuală, în cadrul căreia una sau toate părţile implicate au folosit sau folosesc violenţa pentru impunerea prin forţă a obiectivelor sau a intereselor proprii, cu scopul de a-şi apăra valorile fundamentale.

Criza de natură militară este dată de următorii indici: concentrarea de forţe în apropierea frontierelor naţionale prin notificarea (ori nenotificarea) activităţilor; realizarea de alianţe militare cu scop nedeclarat sau mascat; reorganizări ale sistemului militar din unele state vecine; redislocări de comandamente ale marilor unităţi şi unităţi în apropierea frontierelor; pregătiri intense ale marilor unităţi de aviaţie, concentrări în baze militare, exerciţii, simulări, antrenamente într-o concepţie de „învăţământ” sau sub alte forme de mascare; reorientări doctrinare ca urmare a mutaţiilor produse în politica militară a unor state vecine; nerespectarea culoarelor de zbor internaţionale de către aeroanave civile sau militare; dotarea masivă a forţelor armate ale unor state vecine cu tehnică militară performantă şi armament modern; folosirea, pe timpul aplicaţiilor statelor majore, a scenariilor tactice ce vizează părţi din teritoriul naţional; penetrarea reţelelor de comunicaţii militare în scopul procurării informaţiilor şi date despre starea

111

unităţilor militare dintr-o anumită zonă; intensificarea acţiunilor de sustragere de armament, muniţie, echipament şi tehnică militară din depozitele armatei; sustrageri repetate de materiale explozive de la exploatările miniere şi geologice; apariţia şi proliferarea grupurilor organizate ilegal care desfăşoară acţiuni de tip terorist.

g. Criza informaţională – în principiu, se referă la lipsa de informaţii, la datele necesare luării deciziei într-un domeniu de activitate şi poate fi totală sau parţială. Criza totală se produce atunci când sistemul de comunicaţii civile şi militare nu este operant sau poate fi operabil cu întreruperi care depăşesc 60% din emisii sau/şi recepţii.

h. Criza tehnologică – mai rar întâlnită, apare în momentele decisive şi se manifestă ca o lipsă de tehnologie necesară rezolvării stării tensionate apărute ca urmare a folosirii pe timpul acesteia a unor tehnologii uzate moral.

i. Crize psihologice – acea stare a unei persoane sau instituţii care, într-o anumită perioadă, nu reacţionează sau este neutralizată, acţionează şi ia măsuri sub capacitatea normală cu privire la îndeplinirea scopurilor, obiectivelor sau a intereselor pentru atingerea valorilor fundamentale proprii sau colective.

j. Criza ecologică sau catastrofa ecologică – starea în care se găseşte aerul, solul, apa, subsolul sau construcţiile şi fauna, flora, vieţuitoarele sau oamenii, într-un spaţiu, ca urmare a modificărilor survenite în starea de normalitate ecologică provocate de factori obiectivi sau subiectivi. Factorii obiectivi în această situaţie, de regulă, sunt fenomenele naturale, iar factorii subiectivi sunt determinaţi de acţiunile umane.

După spaţiul în care se manifestă, identificăm următoarele tipuri de crize:

a. Criza locală apare pe un spaţiu limitat, de regulă, o zonă, localitate şi are ca formă de manifestare un domeniu (economic, politic, social, cultural, ecologic etc.) sau mai multe domenii ale vieţii sociale.

b. Criza regională cuprinde unul sau mai multe domenii şi se manifestă pe o suprafaţă mai întinsă ca spaţiu.

c. Criza naţională are ca spaţiu suprafaţa unei ţări şi cuprinde unul sau mai multe domenii din viaţa socială, economică, politică sau militară a ţării respective.

d. Criza internaţională se manifestă cel puţin pe teritoriul a două state şi cuprinde unul ori mai multe domenii de activitate a părţilor implicate.

112

După resursele pe care le implică, o criză poate fi: de resurse umane, demografică, de materii prime, financiară, bancară etc.

După gradul de complexitate, identificăm: a. Criza simplă este acea situaţie tensionată care

se manifestă într-un singur domeniu de activitate şi are implicate numai două părţi. Ea este mai rar întâlnită, întrucât situaţiile vieţii politico-militare, economico-sociale sunt complexe şi o criză simplă ar trebui să îndeplinească cele două condiţii cumulativ (un singur domeniu, de exemplu: economic, politic, militar, psihologic, ecologic etc. şi angajarea în manifestările ei a numai două părţi).

b. Criza complexă este acea situaţie tensionată care se manifestă în două sau mai multe domenii de activitate şi are implicate două sau mai multe părţi. În această categorie de crize, de regulă, intră majoritatea crizelor economice, sociale, politice, militare etc. Caracteristica fundamentală a unei crize complexe este multitudinea factorilor care o influenţează, domeniul extins şi o arie mare de manifestare. Severitatea acestor crize este deosebită şi modul de manifestare este imediat şi, nu de puţine ori, foarte violent.

c. Criza combinată este acea situaţie în care este cuprins un domeniu de activitate şi/sau mai mult de două părţi sau mai multe domenii de activitate şi/sau două părţi.

După modul de manifestare, crizele se pot clasifica în: - Crizele latente au, de regulă, un grad redus de

severitate, o urgenţă limitată, iar ameninţarea nu este extrem de gravă şi imediată, acordând, în acest fel, părţilor o perioadă suficientă pentru luarea măsurilor de prevenire. O criză latentă poate oricând să se transforme într-o criză violentă.

- Crizele violente sunt acele manifestări care implică folosirea forţei. Ele pot apărea spontan şi se pot rezolva gradual.

Alte genuri de criză mai pot fi: criza de autoritate, a învăţământului, a industriei, sanitară, a petrolului, a unor produse (zahărului, grâului) etc.

3. Concluzii

Este necesar să facem distincţie între tipurile de criză

enumerate şi cele care se manifestă în ţările aflate în procesul tranziţiei/ţări emergente, întrucât şi sistemele de management al acestora trebuie să reflecte anumite particularităţi. O caracteristică

113

importantă a crizelor din aceste state o reprezintă faptul că în majoritatea dintre ele identificăm crize de sistem, generate de controversate procese de reformă. Cauzele acestora sunt profunde şi se propagă, se combină şi acţionează pe un orizont de timp nedefinit, aspect evident şi la momentul actual.

Crizele sunt definite în funcţie de caracteristicile acestora şi de domeniul de manifestare. Astfel, o criză politică nu seamănă cu una militară şi nici o criză economică nu seamănă cu una socială, deşi ele au multe legături, interconexiuni, stări şi momente simetrice, asemănătoare sau chiar identice. Factorul politic este însă prezent în toate tipurile de criză, într-o măsură mai mică sau mai mare. Dintre toate tipurile de criză, cele politico-militare sunt de cea mai mare complexitate şi prezintă cel mai grav pericol pentru pace şi stabilitate.

Nu există un „ciclu de evoluţie a crizei” prestabilit în baza căruia să se realizeze un cadru fix, standard de criză. Fiecare criză are particularităţile ei, etapele şi stările proprii. Sistemul social trebuie să aibă capacitatea de a preveni şi în cazul în care acest lucru nu este posibil, de a asigura gestionarea crizei. În scopul asigurării gestionării eficiente a crizelor, statele trebuie să îşi creeze sisteme naţionale de gestionare a crizelor.

114

II.2. ANUL 2012 – AMENINŢARE REALĂ

SAU MANIPULARE? Maior Dorin Constantin CRǍCIUN

Ofiţer specialist pregătire personal şi educaţie I.J.J. Bihor

Cuvânt înainte Ce poate fi mai înspăimântător decât o posibilă catastrofă

planetară? Dacă ar fi să glumim, am spune că două catastrofe, însă pentru mulţi dintre semenii noştri această idee este mai serioasă decât ar părea la prima vedere. Dacă informaţia referitoare la un posibil sfârşit al lumii ar fi apărut în urmă cu douăzeci de ani, probabil că ar fi fost ignorată cu desăvârşire, însă la momentul actual, numeroase persoane, în special tineri, au pornit în căutarea unui răspuns fie pe web1, fie în mass-media sau în cinematografe, fie prin discuţii pe blogurile personale sau pe diverse forumuri virtuale, marcaţi de aceeaşi îngrijorare: va fi sau nu va fi sfârşitul lumii?

În toate mitologiile lumii există relatări despre creaţie, la fel ca şi despre un sfârşit al lumii sau al vremurilor. Escatologia2, concepţie existentă în fiecare mitologie şi religie, are drept obiect studierea sfârşitului universului, a distrugerii din impuls divin a lumii, ciclic sau o dată pentru totdeauna. Vremurile apocaliptice, care fac obiectul unor profeţii despre sfârşitul lumii, sunt mituri escatologice.

Ca definiţie, putem spune că acest pseudomit provine din răstălmăcirea hiperbolică (exagerată) şi lipsa informaţiilor suficiente a unui eveniment care, înzestrat cu însuşiri captivante, circulă în societate într-o cadenţă obsesivă. Pseudomitul sfârşitului lumii se 1 Termenul World Wide Web (abreviat WWW; numit scurt şi web, care în engleză înseamnă „reţea”) este un sistem de documente şi informaţii de tip hipertext legate între ele care pot fi accesate prin reţeaua mondială de internet. Documentele, care rezidează în diferite locaţii pe diverse calculatoare-server, pot fi regăsite cu ajutorul unui URI univoc. Hipertextul este prelucrat cu ajutorul unui program de navigare în web numit browser care descarcă paginile web de pe un server web şi le afişează pe un terminal. 2 Escatologíe s.f. – Totalitatea concepţiilor religioase referitoare la soarta finală a lumii şi a omului. – Dex-online.

115

bizuie pe credulitatea abuzivă a ignoranţei, pe criza timpului de informare, pe angoasele şi nevrozele societăţii într-un moment istoric dat, dispărând şi revenind în actualitate în funcţie de necesitatea atenţiei sau distragerea atenţiei. Cert este că, realmente, el nu a dispărut, ci se reinventează continuu, deoarece nesiguranţa gândirii umane ridică la fel de multe întrebări.

Prognoza asupra viitorului sumbru, declinul societăţii, alimentate de ultimii 50 de ani, s-a reactualizat pentru că toţi, în ultima perioadă, privim în jurul nostru cu o sprânceană ridicată, şi cumva ni se inoculează sau ne dăm seama că va exista un sfârşit destul de apropiat a tot ce se întâmplă, fiind conştienţi de istorie şi ce s-a întâmplat când nu se mai putea continua. Să înţelegem deci ce poate însemna anul 2012, de la cine a pornit aceasta isterie colectivă şi cine are interesul ca ea să existe.

1. Despre sfârşitul lumii sau profeţiile neîmplinite Ideea de colaps planetar nu este de dată recentă. Fiecare

perioadă de criză a omenirii a fost marcată de atitudini psihologice şi comportamente religioase ieşite din comun, iar acolo unde a existat o accelerare a istoriei, prin forme grave de dezechilibru şi rupturi până la cel mai mic segment al societăţii, teoriile de acest gen au găsit cea mai fertilă pepinieră. Primul eveniment de acest fel l-a constituit intrarea în anul 1000, pe care oamenii au perceput-o ca fiind „sfârşitul lumii”. Aceasta spaimă a fost alimentată de dezordinile cosmice anunţate de astrologi şi astronomi, precum şi de calamităţile naturale ale căror cauze şi efecte erau exacerbate. În preajma acestei perioade a apărut Milenarismul, „o doctrină potrivit căreia Iisus Hristos va veni a doua oară pe pământ şi va întemeia o împărăţie care va dura o mie de ani”3. Venirea unui Mesia inaugurând domnia celor o mie de ani (Millenium, de unde şi numele de „Milenarism“) însemna abolirea unei lumi corupte, întoarcerea la Vârsta de Aur4, sfârşitul istoriei.

3 http://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/milenarism 4 Întemeiată pe studii etnografice asupra unor populaţii arhaice contemporane, ideea unei aşa-zise „vârste de aur” a umanităţii, exprimată în formula „epoca pietrei, epoca abundenţei”, câştigă tot mai mulţi adepţi, lăsând în urmă, justificat în numeroasele privinţe, mitul omului neajutorat, dependent de natură în mod absolut, în permanentă căutare de hrană.

116

Cartea lui Daniel (în jur de 165 î.Ch., cuprinsă în Biblie) evoca deja această etapă post-istorică. Apocalipsul atribuit Sfântului Ioan (sfârşitul primului secol) punea în scenă două sfârşituri succesive ale lumii între care se situa Regatul de o mie de ani. Criza lumii antice şi dezmembrarea Imperiului Roman au constituit un teren propice afirmării imaginarului milenarist, un avânt formidabil având loc la sfârşitul Evului Mediu şi la începutul epocii moderne, însoţind explozia socială care a tulburat civilizaţia Occidentului, manifestându-se pregnant dorinţa de a reface lumea, fie prin organizaţii utopice, fie prin acţiuni revoluţionare directe.

Printre profeţiile apocaliptice religioase de dată recentă se numără:

– 25 martie 1985 – Începerea celui de-al treilea război mondial prezis de Vern Grimsley, lider al sectei Fundaţia Familiei lui Dumnezeu, o ramură a organizaţiei religioase Urantia;

– 23 octombrie 1997 – Anul 6000 al Creaţiei conform episcopului irlandez din secolul 17, James Ussher. Data respectivă a fost considerată sfârşitul lumii;

– 31 decembrie 1999 – Secta Hon-Ming Chen – Biserica Salvării lui Dumnezeu din New York predica venirea unui holocaust nuclear care va distruge Europa şi Asia;

– 2000 – Începerea noului mileniu al lui Christos, conform religiei mormonilor. Noul Ierusalim va veni din cer şi va ateriza în Independence, Missouri;

– iulie 2001 – Liderul religios jamaican Fratele Solomon şi adepţii lui, adventişti de ziua a şaptea au crezut că a doua venire a lui Isus va fi undeva între aprilie 2000 şi iulie 2001;

– 29 noiembrie 2003 – Lumea va pieri din cauza unui atac nuclear – Aum Shinrikyo.

În secolul XX printre multiplele profeţii non-religioase despre sfârşitul lumii sunt următoarele:

– 1910 Cometa Halley – La trecerea cometei Halley prin apropierea Terrei în data de 18 mai 1910 s-a presupus că vor fi numeroase victime din cauza gazelor răspândite în atmosferă de coada cometei.

– 1919 Conjuncţia planetară – Meteorologul Albert Porta a prezis că în data de 17 decembrie 1919 o conjuncţie planetară va cauza erupţii solare puternice care vor putea rupe bucăţi din soare şi distruge Pământul. Această predicţie a dat naştere unui val de violenţe şi câtorva suiciduri.

117

– 1982 Efectul Jupiter – În 1974 doi astrofizicieni au scris despre alinierea celor 9 planete în data de 10 martie 1982. S-a presupus că această aliniere va influenţa forţa gravitaţională, că se vor amplifica erupţiile solare şi vor fi cutremure devastatoare. Mulţi creduli au luat de bune aceste speculaţii şi au crezut că va veni sfârşitul lumii.

– Martie 1997 – Cometa Hale-Bopp a fost văzută cu ochiul liber timp de 18 luni. Astronomul amator Chuck Shramek a „observat” un obiect ce preceda cometa. Apoi s-au făcut tot felul de speculaţii despre sfârşitul lumii. Internetul a ajutat ca „veştile” să circule foarte repede. Din acest motiv, 39 de adepţi5 ai sectei Heaven’s Gate s-au sinucis împreună la data de 27 martie 1997.

– Anul 2000 – Y2K – Eroarea de programare a datei calculatoarelor urma să „înţeleagă” anul 2000 ca fiind de fapt anul 1900 şi odată cu aceasta se presupunea că va urma un colaps mondial.

2. Există vreo profeţie lăsată de civilizaţia Maya? Ce

reprezintă de fapt data de 21.12.2012? Maya a fost una dintre cele mai cunoscute civilizaţii din

America Centrală, identificată pe teritoriul actual al Mexicului, Guatemalei, nordul Belizelor şi vestul Hondurasului. Apogeul acestei culturi a fost atins în perioada cuprinsă între anii 250 e.n. şi 900 e.n., cunoscută şi sub numele de perioadă clasică.

Similar cu alte civilizaţii mesoamericane, mayaşii au folosit sistemul de numerotare în baza 20 (vigesimal) şi în baza 5. De asemenea, mayaşii preclasici şi vecinii lor au dezvoltat în mod independent conceptul de număr zero undeva în jurul anului 36 î.Hr.

Inscripţiile arată că mayaşii lucrau cu numere de până la sute de milioane şi date atât de mari, încât era nevoie de mai multe linii doar pentru a le reprezenta. Ei au făcut observaţii

5 Secte sinucigaşe, Iulian Damian, Editura Lumen, Iaşi, 2005, pag. 126.

118

astronomice extrem de precise; calculele lor privind mişcările Lunii şi planetelor sunt egale sau superioare oricărei altei civilizaţii care a folosit metoda de observare cu ochiul liber6.

Mayaşii erau buni arhitecţi şi ingineri şi cunoşteau arta ceramică, tehnica prelucrării textilelor, metalelor ca aur, argint sau cupru şi au preluat de la olmeci7 tainele astrologiei, epigrafiei, scrisului sau sistemelor calendaristice. În domeniul construcţiilor cunoşteau piramida în trepte, au construit palate, observatoare astronomice sau construcţii religioase care serveau pentru diferite ritualuri, ca şi terenuri pentru jocuri cu mingea. Secolele IX-X au dus la dispariţia acestei înfloritoare civilizaţii. În acea perioadă oraşele mayaşe aveau o densitate demografică mai mare de 1300 de locuitori pe kilometrul pătrat – comparabilă cu aceea a oraşelor medii de astăzi, iar în zonele rurale, populaţia număra între 150 şi 250 de locuitori pe kilometrul pătrat. Mayaşii sunt adesea reprezentaţi trăind într-o completă armonie cu mediul lor. Dar, la fel ca multe culturi de dinainte şi de după ei, au sfârşit prin a despăduri şi a-şi distruge mediul într-un efort de adaptare la situaţiile dificile prin care treceau.

Nu doar acest fenomen a distrus o întreagă civilizaţie, dar probabil că acesta a condus la exacerbarea unor alte probleme precum agitaţie civică, război, foamete şi boli în vechea societate mayaşă. Mayaşii din regiunile sudice şi-au abandonat oraşele, iar apoi formaţiunile nordice au fost integrate în civilizaţia toltecă, ceea ce le-a prelungit existenţa şi cultura până în jurul anului 1200. Câteva formaţiuni periferice au continuat să existe până la venirea conquistadorilor, la începutul secolului XVI. Dacă în acea perioadă a vieţuit un popor de constructori, savanţi şi artişti care a elaborat una dintre cele mai rafinate civilizaţii ale continentului, cu o scriitură complexă însumând circa 800 de glife8, pe care a dezvoltat-o cu trei

6 http://ro.wikipedia.org/wiki/Maiasi 7 Olmecii au fost un popor care a construit o civilizaţie antică precolumbiană între anii 1400 şi 400 î.Hr. şi care trăiau în regiunile joase, mlăştinoase ale Golfului Mexicului şi în câmpiile tropicale din sud-centrul Mexicului, aproximativ unde se găsesc astăzi statele mexicane: Veracruz şi Tabasco. Se presupune că ei au fost prima civilizaţie americană şi că au pus bazele multor civilizaţii care au urmat. 8 O glifă este un element grafic al scrisului, sau o reprezentare grafică a unui semn tipografic, al unui caracter tipografic sau al unui semn diacritic (http://ro.wikipedia.org).

119

secole înainte de Hristos, în prezent moştenitorii Imperiului Maya sunt în proporţie de 70% analfabeţi9.

Mayaşii au fost însă primii ocupanţi ai acestei regiuni care au păstrat „registre” istorice şi care au pus bazele unor forme complexe de măsurare a timpului. Ei se foloseau de stele sau masive monumente de piatră pentru a-şi sculpta evenimentele sociale, cunoştinţele astronomice şi calendarele. De asemenea, şi-au inscripţionat credinţele religioase şi mitologia pe ceramică. Mayaşii nu au fost primii oameni care au întrebuinţat calendarul, diferite variante existând în uz în toată lumea în acea perioadă, dar ei, spre deosebire de alte popoare, au realizat patru versiuni diferite, cel mai dezvoltat având o durată completă de circa 26.000 de ani. Faptul că acesta se termină în anul 2012 a dat posibilitatea unor cercetători să emită anumite ipoteze despre un prezumtiv sfârşit al lumii, cu toate că mayaşii nu au lăsat niciun fel de profeţii cu privire la încheierea acestui ciclu.

Primul calendar folosit de populaţia Maya a fost Tzolk’in, ce cuprindea o perioadă ciclică de 260 de zile, însă acesta nu putea măsura un an solar, respectiv perioada necesară Pământului să facă o mişcare completă de revoluţie. Pentru că aveau nevoie de un calendar mai precis pentru a exprima ceea ce noi numim astăzi an au realizat calendarul Haab. Prin combinarea celor două sisteme de gestionare cronologică a reieşit Calendarul Sferic sau „de lungă durată”.

Cu toate că era cel mai cuprinzător calendar din Mezoamerica de până atunci, astronomii mayaşi doreau să „cartografieze” timpul peste generaţii, punând bazele unui calendar care integra sute şi chiar mii de ani, pe care l-au denumit „Marea Numărătoare”. Durata pe care o reprezintă se numeşte Marele Ciclu şi este echivalentul a circa 5.125 de ani şi patru luni. 9 www.descopera.ro

120

Acest ultim calendar complex s-a dovedit însă mai greu de înţeles, dar cercetătorii zilelor noastre s-au ambiţionat totuşi să descifreze şi această ultimă „tehnologie” a mayaşilor şi au concluzionat că pentru a găsi o corespondenţă cu zilele calendarului Gregorian este necesară numerotarea zilelor de la începutul Marelui Ciclu al Marii Numărători. Antropologul englez Sir Eric Thompson10 a comparat datele ambelor calendare şi a confirmat bănuiala că începutul Marelui Ciclu curent a fost la data de 13 august 3114 î.Chr., făcând ca finalul acestei perioade să fie în ziua de 21 decembrie 2012. De aici nu a fost decât un pas pentru a se specula de către aşa-zişii „teoreticieni” că aceasta este ziua în care lumea se va termina şi toate făpturile vii vor muri.

Totuşi, mayaşii înşişi nu credeau cu adevărat că lumea se va termina la finele acestui interval. De fapt, ei considerau momentul respectiv ca prilej de mare bucurie şi noroc atunci când planeta tranzita cu succes un întreg Mare Ciclu.

Omenirea a mai suferit alte trei astfel de treceri şi cu toate acestea nu a dispărut. Ceea ce unii cred însă că face acest al patrulea ciclu mai special este că el se termină odată cu desfăşurarea unui important eveniment astronomic. În perioada zilei de 21 decembrie 2012, Soarele se va alinia cu centrul Căii Lactee, eveniment care se întâmplă o dată la aproximativ 26.000 de ani şi al cărui efect nu poate fi decât presupus şi speculat. Oamenii de ştiinţă raţionali sunt însă de părere că este puţin probabil ca acest fenomen să afecteze cumva Pământul şi se aşteaptă ca presupusa „Zi a Judecăţii” să treacă la fel ca oricare zi care a născut astfel de speculaţii.

3. Ce legătură există între mayaşi şi Sfârşitul Lumii? După controversata producţie cinematografică „Patimile lui

Christos”, actorul şi regizorul Mel Gibson11 a realizat pelicula „Apocalypto12”, un film violent la nivelul imaginilor, frapant, şocant pe 10 Sir John Sidney Eric Thompson (31.12.1898 – 9.09.1975) arheolog englez şi specialist în limbajul, calendarul şi astronomia Maya, considerat ca fiind cel mai cunoscut cercetător al civilizaţiei precolumbiene Maya de la mijlocul secolului XX. 11 Mel Gibson s-a născut pe 3 ianuarie 1956. În 1979 a jucat în Mad Max rolul unui poliţist din viitor într-o lume aproape distrusă de un război nuclear, rol care îl transformă în vedetă. 12 Premiera în SUA a avut loc în data de 8 decembrie 2006.

121

alocuri, care vorbeşte despre civilizaţia mayaşă, o lume plină de mister pentru spectatori, dar care sugerează mai ales lupta acerbă a omului din toate perioadele istorice pentru supravieţuire.

Principiile lui Darwin se aplică perfect în acest caz: numai cei mai puternici şi mai evoluaţi reuşesc să îşi creeze propriul destin şi să supravieţuiască în acest univers haotic şi necruţător, în care prevalează selecţia naturală ca singura modalitate de discernere a speciilor. „Apocalypto” pune în evidenţă idei general valabile, precum impunerea celor puternici asupra celor slabi prin forţă, ilegitimitatea cotropirii teritoriilor altor triburi, dezvoltarea simţului de proprietate şi de apartenenţă la un trib, sentimente care se adâncesc şi capătă amploare în mintea eroului Jaguar Paw abia atunci când pământurile sunt pierdute în faţa invadatorilor, familiile sunt ucise sau trimise în sclavie, iar comunitatea lor primitiv organizată este trecută prin foc şi sabie. Este o lume guvernată de legea junglei, o lume de vânători şi pescari nu foarte diferită de cea preistorică, care este însă zguduită din temelii de apariţia războinicilor de meserie, care nu ucid pentru a-şi apăra avutul şi a-şi hrăni soţiile şi copiii, ci ucid din pură plăcere, din sadism, din dorinţa de a cuceri noi teritorii şi de a supune noi comunităţi.

Personal, consider că acest film a trezit curiozitatea unui număr foarte mare de oameni, iar prin controversele, dar şi efectele puternice produse a identificat o nişă universală neexploatată, aceea a legăturii între trecut şi prezent.

Întrebarea pe care a simţit-o cinematografia de la Hollywood a fost una potenţial generatoare de mari profituri, care speculează teama în faţa morţii, o teamă colectivă bazată pe reacţia indivizilor ca entităţi. Pentru ca teama respectivă să fie credibilă, trebuia să se aibă la bază ceva concret, o mărturie istorică, credibilă, acceptată fără prea multe întrebări. Această bază a fost furnizată de calendarul maya. Pentru om, curiozitatea aplicată universului este cea mai bogată în rezultate surprinzătoare, interesante şi utile. Putem pune întreaga cunoaştere fenomenală pe doi piloni fundamentali, anume criteriul supravieţuirii şi curiozitatea, însă doar impulsul de supravieţuire fără o curiozitate superioară, multiplu orientată, capabilă să cerceteze, să problematizeze şi să răspundă tuturor provocărilor realului nu ar duce la extrem de complicata reţea de unelte, tehnologii, proceduri de construcţie şi instituţii specializate operant sau decizional, prin care omul modern îşi valorifică nelimitarea trupului şi a minţii. Curiozitatea a dat naştere şi nevoii de

122

vizualizare a scenariilor apocaliptice, un gen de spectacole funerare în care totul se termină cu bine şi ne bucurăm că nu a fost decât un film.

În ultimele decenii, fenomenul filmelor catastrofice a luat amploare şi a trecut de bariera scenariilor uşoare, devenind din ce în ce mai complexe şi abordând spaţii din ce în ce mai mari, cu toate că este vizibil efortul unor producţii gen 2012 de a demonstra că astfel de cataclisme nu sunt posibile. Terminator, Independence Day (1996), Armageddon (1998), Deep Impact (1998), The Core (2003), The Day After Tomorrow (2004), I Am Legend (2007), The Day the Earth Stood Still (2008), 2012 (2009), Knowing (2009), The Road (2009) şi The Book of Eli (2010) ar fi unele dintre cele mai cunoscute titluri.

Televiziunea nu „povesteşte”, ci construieşte lumi alternative, combinând imagini şi cuvinte, şi bazându-se mai mult pe simţurile noastre vizuale. Mecanismele creierului, care de obicei ne ajută să ne concentrăm atenţia, devin „paralizate” în faţa unei imagini şocante, captivante, devenind incapabile să răspundă la alţi stimuli. Studiile asupra percepţiei la copii arată că creierul acestora răspunde mai activ la stimulii audio, iar efectul combinat audio/video, de exemplu, în cazul jocurilor video, poate avea un impact distrugător. Studiile recente arată că stimularea vizuală continuă, de gen media, asupra regiunii cortexului, poate avea efecte profunde asupra creierului în dezvoltare al copilului. Consecinţe ulterioare pot

123

fi deficitul de atenţie, hiperactivitatea sau chiar comportamente violente.

Unii critici semnalează că o altă deficienţă în cultura imaginii este dificultatea interpretării. Lipsa unui cod ar permite raportarea la un anumit set de valori după care se poate emite o judecată, dar şi atrofierea codului (vorbire), ceea ce va aduce dificultăţi şi în transmiterea zestrei culturale către generaţiile următoare. Stephens nu observă că proliferarea noului limbaj nu se datorează superiorităţii lui faţă de limbajul scris/vorbit, ci pentru că satisface dorinţa noastră de gratificare imediată, iar televiziunea este canalul perfect pentru a ne oferi această gratificare, şi de a prolifera astfel cultura video. În The Rise of the Image, The Fall of the Word, Mitchell Stephens susţine teoria conform căreia imaginea înlocuieşte cuvântul, devenind principalul mijloc de „transport mintal”, şi îl citează pe Ridley Scott, producător de film: „Filmul este teatrul secolului XX, şi va deveni literatura secolului XX”. Însă el nu percepe pericolele. Deşi scrisul şi cititul s-au dezvoltat tocmai pentru a deveni o unealtă a maselor, ironia este că literatura se va reîntoarce către elite.

4. Poate fi manipulare? Ce este de fapt manipularea? „Marţienii au invadat Pământul”. Cu această replică celebră,

urmată de o oră de reportaje radio despre evoluţia evenimentelor, Orson Welles13 a reuşit să creeze panică în Statele Unite. În atmosfera tensionată a anului 1938, când Germania ameninţa cu un război împotriva Cehoslovaciei, ascultătorii americani au intrat în panică după ce au ascultat o emisiune radio la CBS, realizată sub forma unor buletine de ştiri care vorbeau despre invazia marţienilor.

Orson Welles punea în scenă, împreună cu un reporter pe nume Carl Philips o transpunere în plan real a unui eveniment pur literar. Consecinţele aveau să fie cu mult mai mari, peste limita la care s-ar fi aşteptat însuşi O. Welles, dată fiind reacţia incontrolabilă a populaţiei isterizate. Aproape un milion de cetăţeni ai oraşului New

13 Regizor de film şi teatru, actor, scenarist, distribuitor şi producător american. A devenit faimos pe plan naţional după emisiunea radio din 30 octombrie 1938 în care a lecturat Războiul lumilor al lui H.G. Wells, provocând panica printre auditori. Este cunoscut în special pentru clasicul său film din 1941, Cetăţeanul Kane, considerat cel mai bun film din istoria cinematografiei.

124

Jersey, cuprinşi de groază la aflarea veştii că marţienii îşi făcuseră prezenţa la depozitele Grover’s Mill, hotărâseră să îşi părăsească domiciliile, în timp ce telefoane de pe tot cuprinsul Americii zbârnâiau încontinuu.

Studiile ulterioare au arătat că o mare parte a celor 6 milioane de americani care au ascultat drama radiofonică au crezut că totul este real. Asta pentru că mulţi dintre ascultători au pierdut primele secunde ale emisiunii, când s-a anunţat că este vorba de o ficţiune. Anunţul a fost reluat şi în pauzele emisiunii, dar mii de oameni ieşiseră deja în stradă, pentru a scăpa de marţienii cei răi. Faptul că celelalte posturi nu transmiteau nicio ştire a mărit confuzia şi haosul. Acest eveniment este considerat un moment memorabil în istoria radioului, care arată impactul emoţional pe care acest mijloc de comunicare l-a avut asupra oamenilor. Efectul pe care îl poate avea manipularea condusă printr-un mijloc de informare în masă, care este unicul la care au acces oamenii, este imens şi foarte distructiv (situaţia în care s-au aflat şi românii în 1989).

Omul obişnuit nu are acces direct la evenimentele vieţii sociale, politice şi economice, cu alte cuvinte la ceea ce se petrece în societatea în care trăieşte. În cel mai bun caz, o persoană care nu îşi petrece 8 ore pe zi la locul de muncă, o oră spre/dinspre locul de muncă, alte opt ore odihnindu-se şi diferenţa de timp cu familia, poate avea şansa de a asista personal la unul sau două evenimente importante din oraşul său. Totul se opreşte însă aici. Pentru a se informa despre ce se petrece în jurul lui, omul modern are la dispoziţie o unică sursă: mass-media. La început au fost doar ziarele, apoi a apărut radioul, în ultimii cincizeci de ani televizorul şi de două decenii internetul14, dând oamenilor iluzia unei bogăţii informaţionale şi a diversităţii de opinie.

Studiile referitoare la efectele mass-media au concluzionat că bombardarea receptorului – a omului de rând – cu informaţii într-o cantitate mai mare decât poate acesta înmagazina reduce spiritul critic şi generează efectul de „sedare”. Miza pe ideea că „o singură imagine TV are un impact mai mare decât 10.000 de cuvinte” face ca reacţia maselor faţă de suferinţele întâmplate în lume să sporească considerabil când se uzează de aportul mass-media. 14 În România, internet-ul şi-a făcut apariţia abia în anul 1993, conform datelor prezentate de Institulul de Cercetări în Informatică.

125

Există un paradox al informaţiei15: „Cu cât suntem mai expuşi informaţiei (prin revoluţia comunicării) cu atât suntem mai puţin informaţi. Motivele sunt următoarele: cu cât ştim mai mult, cu atât ne simţim mai neputincioşi şi ne este mai greu (din cauza timpului, în special, dar şi al nivelului de inteligenţă şi de cultură) să asimilăm şi să înţelegem tot ceea ce ne înconjoară. Astfel, suntem tentaţi să cedăm altora această muncă, aceea de a prelucra şi de a comprima informaţiile pentru noi. Suntem, într-un fel, victimele propriei noastre inabilităţi de a manevra o cantitate atât de mare de informaţii fără a fi derutaţi”.

Radu Herjeu16 afirma că „televiziunea are un impact din ce în ce mai mare asupra vieţii noastre sentimentale, asupra emoţiilor şi trăirilor noastre. În general, emoţiile pe care ni le nasc programele de televiziune sunt fără substanţă pentru că nu provoacă o modificare a atitudinii sau a comportamentului nostru, nu ne determină să facem ceva, altceva decât să continuăm să urmărim succesiunea de imagini.”

Neocortexul (cel care creează imagini) nu este folosit la capacitatea lui maximă. Tendinţa de a lucra cu şabloane este stimulată de această înlocuire a efortului de a-ţi imagina lucrurile cu prezentarea lor într-o formă deja finită. Crearea imaginilor nu este doar distractivă, ci stă la baza visării şi gândurilor înalte (a idealurilor). Visăm, ne gândim şi imaginăm diferite variante ale viitorului prin intermediul imaginilor. Excesul privirii la televizor duce la uniformizarea viziunilor asupra viitorului, concretizate toate prin imagini-şablon, preluate de la televizor.”

Există anumite campanii de manipulare de anvergură mondială care încearcă să lovească în nevoile primordiale ale omului, printre acestea fiind şi cele de siguranţă, respectiv securitate, stabilitate, protecţie, ordine, lege, predictabilitate, eliberare de frică şi haos.

Omului i s-au atribuit 5 condiţii esenţiale de supravieţuire, conform reputatului Abraham Maslow, schematizate în forma unei piramide (propusă în anii ’70). Baza este constituită de nevoia de hrană, următorul strat este nevoia de adăpost, al treilea strat este 15 Radu Herjeu, Tehnici de propagandă, manipulare şi persuasiune în televiziune. 16 Om de televiziune şi radio, a publicat cărţile Oglinda mişcătoare, Televiziunea şi societatea, Tehnici de propagandă, persuasiune şi manipulare, o analiză personală a fenomenului televiziunii, 2000. În 2001 a primit Distincţia Culturală din partea Academiei Române.

126

perpetuarea speciei, al patrulea spre vârf este oglindirea inconştientă în celălalt, nevoia de celălalt. Ceea ce este interesant este vârful piramidei, care deşi ascuţit, este la fel de pregnant: nevoia de reinventare continuă, de up-gradare. Ultimele două nevoi din piramida lui Maslow sunt caracteristici exclusive ale fiinţei umane. Acestea fac parte din complexitatea omului, din nevoia de a evolua, din nevoia de ceva, simţind lipsurile, din diverse motive; niciun animal n-a înregistrat astfel de „preocupări”.

Succesul unor astfel de campanii de manipulare depinde de câţiva factori esenţiali – accesul/lipsa accesului la informaţii „pertinente” cu privire la problema în discuţie, abilităţile şi „logistica” manipulatorului şi „particularităţile” publicului asupra căruia se operează (coeficient de inteligenţă, credinţe, stereotipii cognitive etc.). Paşii17 urmaţi în astfel de demersuri pot fi deduşi din studierea părţilor componente, respectiv factorul declanşator (care, de regulă, exploatează o teamă), partea de susţinere a mesajului/demonizare, un scop aparent şi un scop real.

Iscusinţa specialiştilor din zilele noastre în lansarea de perdele de fum constă în mascarea scopului real în spatele celui aparent, prezentat ca fiind „adevărat”. Factorul declanşator exploatează o frică, mergând cel mai adesea la sursa capitală, cea mai legitimă frică – „frica de moarte” în toate formele ei (frica de boală, de catastrofă etc.). Iată câteva exemple:

– „atacul” de la 11 septembrie – concentrează teama de „atac terorist” (frica amplificată de vizarea unor simboluri naţionale şi de faptul că a fost primul atac de proporţii „pe pământ american”);

– gripa AH1N1 – exploatează teama de boală, asimilată în acest caz cu moartea rapidă şi „imprevizibilă”.

Susţinerea mediatică şi „demonizarea” se realizează prin intermediul producţiilor cinematografice, a jurnalelor de ştiri care vorbesc despre cazul în speţă, de „specialiştii” care depun mărturii pe toate canalele media – TV, presa scrisă, radio. De remarcat că este dificil de pornit maşinăria manipulării, pentru că, ulterior, aceasta va funcţiona singură, din inerţie, combustibilul fiind goana după audienţă a canalelor mainstream18. Cei care sunt interesaţi de 17 http://www.badpolitics.ro/qui-prodest-radiografia-manipularii-mic-ghid-practic. 18 Intrat relativ recent în bagajul lexical al economiştilor şi apoi al sociologilor, termenul mainstream înlocuieşte cuvinte sau expresii româneşti cunoscute precum curent, tendinţă, modă, vogă, concepţii prevalente, ideologii dominante etc., fiecare desemnându-i diferite valenţe semantice, http://tomegea.wordpress.com Petru Tomegea – ePolitica.

127

perpetuarea isteriei au grijă „să dozeze” mesajul şi să întreţină focul scăpând „din întâmplare” tot felul de informaţii noi care dau amploare fenomenului în cauză. Susţinerea mediatică uzează de procedeul numit „demonizare” aşa încât suntem bombardaţi de ştiri care ne arată „cât de rău este…”, „ce se poate întâmpla dacă…” etc. Nişte exemple în acest sens ar putea fi:

– „atacul” de la 11 septembrie – luni de zile opinia publică americană şi cea mondială a fost „prelucrată” de mai toţi politicienii, de instituţii „independente” şi de analiştii care aveau interes să întreţină isteria generală, aşa încât treptat americanii şi restul lumii au fost convinşi să înghită găluşca privind războiul împotriva terorismului, să accepte costurile imense ale acestuia şi legile împotriva terorismului care le restrângeau libertatea de dragul „nimicirii” pericolului mare şi iminent al lui Osama şi al radicalismului islamic. Există tot felul de adaptări „particularizate” ale războiului împotriva terorismului.

Evident, „atentatele teroriste” care se petrec aproape în fiecare zi în Irak şi Afganistan sunt utile pentru ca opinia publică să conştientizeze că războiul împotriva terorismului are nevoie de resurse suplimentare de militari şi de fonduri. În altă ordine de idei, este absolut necesar ca Răul să posede un chip, să nu fie un concept pur teoretic; astfel, dacă Osama Bin Laden nu ar fi existat, atunci, cu siguranţă, el ar fi trebuit inventat. „Asasinarea” acestui simbol ar echivala pentru politicienii americani, pur şi simplu, cu o grea lovitură.

– gripa AH1N1 – chiar dacă numărul victimelor este la fel sau mai mic decât cel al unei gripe obişnuite, opinia publică este tocată mărunt de „specialişti” mai mult sau mai puţin cunoscători ai fenomenului. Ni se repetă obsesiv pe un ton afectat şi imperativ cum să ne protejăm (noi şi copiii noştri), ce ar trebui să mâncăm, cum să ne spălăm, că ar fi bine pentru noi să ne vaccinăm.

Cea mai mare grijă a manipulatorului este să ascundă scopul real al campaniei şi să devieze atenţia publicului către scopul aparent. Aceasta este cheia întregului proces, fără de care toate celelalte etape sunt nule.

Exemple: – „Susţineţi războiul împotriva terorismului pentru că altfel o

să muriţi ca „martirii” de la World Trade Center” sună mai nobil şi mai legitim decât „Susţineţi interesele americane în Orientul Mijlociu,

128

zonă din care voi nu aveţi mai nimic de câştigat”. Sau „Daţi-ne banii şi copiii voştri să luptăm împotriva lui Bin Laden şi a teroriştilor arabi care vor să îngenuncheze America” sună mai bine decât „Daţi-ne banii şi copiii voştri ca să se îmbogăţească câţiva contractori americani în Irak şi Afganistan şi ca Statele Unite şi Israelul să-şi extindă dominaţia asupra Orientului Mijlociu”.

„Vaccinaţi-vă dumneavoastră şi vaccinaţi-vă copiii pentru că nu e de glumit cu gripa… se moare” sună mai bine decât „Vaccinaţi-vă, că avem şi noi, companiile farmaceutice, câteva miliarde de doze de vaccin testat insuficient din care am putea scoate câteva miliarde de dolari” sau „Vaccinaţi-vă, că tocmai orchestram şi noi nişte campanii de testare a reflexului condiţionat al maselor la nivel planetar.”

Cine are de câştigat? Contrar credinţei populare, marii artizani ai ingineriei sociale nu sunt nici pe departe magicieni, ci mai degrabă matematicieni care aplică nişte axiome (uneori cu multă fantezie, lucru care face diferenţa). Evident, având în vedere că sunt multe necunoscute care apar în acest proces complex este greu de anticipat, chiar şi de către cei mai experimentaţi manipulatori, cam cât de mare va fi succesul unei campanii. În orice caz, cu cât controlul informaţiei este mai strict la nivelul mass-media şi al vectorilor de opinie, cu atât succesul va fi mai răsunător; însă, pe de altă parte, cu cât factorul declanşator este mai tragic, cu atât recompensa manipulatorului va fi mai mare.

În momentul în care fenomenele sunt foarte tulburi, iar informaţia este puţină, chiar dacă anumite „teme” sau chiar fraze sunt reluate obsesiv pe toate canalele, singura soluţie de întrezărire a adevărului în spatele perdelei de fum este aceea folosită cu succes în Roma Antică: să ne întrebăm: QUI PRODEST?19 şi deja avem un prim indiciu mai clar. Înarmaţi cu această informaţie, nu mai trebuie decât să citim printre rânduri, chiar şi în jurnalele de ştiri şi în ziarele „oficiale” pentru a afla fără dubii „cam din ce direcţie bate vântul”. Un lucru este clar: dacă am aflat scopul real şi am reuşit să vedem dincolo de cel aparent, toată perdeaua de fum se risipeşte. În plus, vom fi „imunizaţi” într-o oarecare măsură împotriva viitoarelor „pandemii de manipulare”. Însă, din păcate, omul este cel mai uşor de manipulat atunci când îi sunt prezentate scenarii apocaliptice. 19 Cine are de câştigat din asta? (lat.).

129

Aşa cum spunea Pascal Bruckner20, „este posibil ca noi toţi încă să fim copilandrii televiziunii, ca relativa ei noutate tehnică să explice stângăciile şi proasta folosinţă pe care le facem în ceea ce o priveşte? Nu este interzis să visăm la o televiziune care să fie şi un instrument de creaţie spirituală şi care să conjuge imensa ei putere de atracţie cu o autentică intenţie pedagogică. Nu e mai puţin adevărat că astăzi, cu rare şi remarcabile excepţii, televiziunea rămâne în cea mai mare parte o chestiune de divertisment. Totdeauna acolo se petrece ceva mai grozav decât în viaţă. Aceasta este hipnoza televizuală la a cărei lumină ardem ca nişte fluturi de lampă: ea produce în jet continuu valuri de culori şi impresii pe care noi le sorbim fără încetare. Televizorul este o mobilă însufleţită şi vorbitoare, el are rolul de a face platitudinea suportabilă. Nu ne smulge din împovărarea noastră, din obiceiuri, dar le converteşte într-o tihnă călduţă, este prelungirea apatiei cu alte mijloace şi se integrează ca element fundamental în imensa panoplie a banalităţii. Televizorul nu cere din partea spectatorului decât un act de curaj – care este însă supraomenesc – acela de a-l închide.”

Sunstein şi Vermeule21 scriu că multe teorii ale conspiraţiei „sunt iniţiate şi răspândite în mod intenţionat de antreprenorii conspiraţiilor, care profită direct sau indirect din răspândirea acestor teorii”. Motivele specifice ale acestor „antreprenori ai conspiraţiilor” sunt oarecum diferite, susţin Sunstein şi Vermeule. „Unii dintre ei sunt întru totul sinceri”, scriu ei. „Alţii sunt interesaţi de bani sau de putere, sau să atingă un obiectiv social general”.

„De regulă, afirmaţiile adevărate nu vor fi subminate”, dar numai ca regulă generală. Probabil că există unele cazuri în care afirmaţiile adevărate trebuie să fie subminate. Cum ar fi atunci când încep să „trezească scepticismul opiniei publice cu privire la afirmaţiile guvernului, sau să slăbească mobilizarea şi participarea populaţiei la eforturile depuse de guvern, sau ambele”, ori de câte ori încep să cauzeze probleme puterilor politice, de orice soi.

Statul câştigă de pe urma lipsei de informaţii impuse de viteza de derulare a evenimentelor. Desigur, nu poate evita istoria în întregime – oamenii vor citi şi vor scrie despre astfel de lucruri, indiferent de ce spune sau face statul – dar acesta poate face tot 20 Romancier şi eseist francez, născut la Paris, în 1948. 21 www.razbointrucuvant.ro/.../conspiratia-impotriva-teoriei-conspiratiei-cui-ii- este-frica-de-istorie-si-scepticism

130

ce-i stă în putinţă pentru a se asigura că istoria scrisă relatează evenimentele aşa cum dictează el.

5. În loc de încheiere Cu toţii ne temem că acest frumos paradis pe care îl

parazităm poate dispărea, cu timpul, într-o bună zi. Ne este teamă pentru familiile noastre şi am fi gata să facem orice pentru a le oferi copiilor noştri un viitor. Însă viitorul apropiat nu este, din punct de vedere psiho-sociologic, unul foarte bun. Utilizatorii internetului au postat materiale despre un presupus dezastru, cele mai sugestive fiind „Apocalipsa 2012” şi „Cum să supravieţuim după anul 2012?.”

Teoriile iniţiale „programaseră” dezastrul planetar pentru luna mai a anului 2003, dar, cum în luna respectivă nu s-a petrecut niciun eveniment notabil, cataclismul a fost „amânat” până la 12 decembrie 2012. Însă, potrivit NASA22 în realitate, calendarul nu se termină la 12 decembrie 2012, o nouă perioadă urmând să înceapă imediat şi nicio aliniere a planetelor nu e preconizată pentru următoarele decenii. Dacă fenomenul s-ar produce, contrar zvonurilor alarmiste, efectele asupra Terrei ar fi neglijabile.

Printre teoriile pe care NASA vrea să le demonteze se numără şi aceea despre producerea unor furtuni geomagnetice, inversarea polilor magnetici sau mişcări ale scoarţei terestre care ar putea distruge Terra. Există „legende” despre o conexiune între rotaţia Pământului şi polaritatea magnetică, o inversare a polilor magnetici având loc la fiecare 400.000 de ani.

Dar specialiştii NASA au ţinut să le contrazică, afirmând că un asemenea fenomen nu afectează viaţa pe Terra, iar o inversare a sensului de rotaţie a Pământului e practic imposibilă. Specialiştii NASA susţin că inversarea polilor magnetici e foarte puţin probabilă în următoarele câteva milenii. Reprezentanţii Agenţiei au declarat că asteroizi şi comete se ciocnesc permanent de Terra, dar catastrofele se petrec foarte rar. Ultimul impact devastator a avut loc cu 65 de milioane de ani în urmă şi a dus la dispariţia dinozaurilor. Specialiştii au stabilit că, deocamdată, în apropierea Pământului nu există asteroizi asemănători celor care au produs evenimentul menţionat.

Aşa cum am mai precizat, criza economică, suprapusă cu cea ecologică şi socială, precum şi epuizarea resurselor sunt ingredientele explozive care mocnesc, gata să dea naştere unui nou 22 http://www.nasa.gov/topics/earth/features/2012

131

sens al ordinii mondiale printr-o revoltă a celor simpli, care nu mai pot fi păcăliţi la infinit cu acelaşi fel de surogat mediatic servit la diverse ore atent stabilite, zilnic.

Suntem preocupaţi de marile probleme ale omenirii, de a comenta tot felul de informaţii care apar din neant pe internet sau în jurnalele de ştiri, de teoriile sfârşitului şi cam de toate lucrurile de care nu ar trebui să ne pese. Stăm aproape 8 ore zilnic în faţa monitorului şi întocmim zeci de rapoarte, ne acoperim de hârtii pentru a ne justifica activitatea fără să mai avem timpul fizic să vieţuim, să ridicăm capul şi să privim în jur.

Trăim în lumea pe care o merităm şi în felul acesta noi şi nimeni altcineva nu o va distruge. NOI, probabil, că ne merităm soarta pe care mayaşii nu au putut să o prevadă pentru poporul lor – autodistrugerea.

Bibliografie:

Lucrări de specialitate

1. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura Albatros, Bucureşti, 1995.

2. Georges Duby, Anul 1000, Editura Polirom, Iaşi, 1996. 3. Mitchell Stephens, The Rise of the Image, The Fall of the

Word, Oxford University Press, 1998. 4. Iulian Damian, Secte sinucigaşe, Editura Lumen, Iaşi, 2005. 5. Radu Herjeu, Tehnici de propagandă, manipulare şi

persuasiune în televiziune, 2001, lucrare on-line. 6. Pascal Bruckner – Tentaţia inocenţei, Editura Nemira,

Bucureşti, 2005. 7. Tatiana Nathalia Burca – Mit arhaic vs mit modern –

Stereotipuri, Timişoara, 2009. Pagini web

8. http://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/milenarism 9. http://www.terradaily.com 10. http://www.descopera.ro 11. http://www.nasa.gov/ 12. http://www.scribd.com 13. http://www.cinemagia.ro 14. http://artsonearth.com/wp-content/uploads/2009/11/world-

end-in-2012-2.jpg 15. http://dexonline.ro 16. http://ro.wikipedia.org

132

II.3. ROLUL EDUCAŢIEI ÎN COMBATEREA CORUPŢIEI,

SAU ... „CEI ŞAPTE ANI DE-ACASĂ!”

Comisar de poliţie Florica BREAZU

Serviciul Prevenire Direcţia Generală Anticorupţie

„Dacă anumiţi oameni nu merg pe

calea binelui, până unde ar putea să meargă, e din vina primei lor educaţii”.

Jean de la Bruyere

Cei trecuţi de o anumită vârstă, încă mai au întipărită în memorie vocea obosită a unei bunicuţe supărate pe tupeul copiilor, care dădeau din coate pentru a ajunge în faţă la tejghea să-şi cumpere o îngheţată, fără să-şi respecte locul la rând în mod civilizat „Nu mai există respect, maică!”, sau „Nu vă învaţă la şcoală cum să vă purtaţi?”, dar de cele mai multe ori, „Vai de părinţii care v-au crescut! Unde sunt cei şapte ani de-acasă?”

Extrapolând, putem afirma, fără teama de a greşi, că şi comportamentul integru, de asemenea, îşi are rădăcinile într-un sistem educaţional bine desăvârşit, care odată depăşit de situaţie, poate fi iremediabil pierdut, sau cum ar spune unii: „Năravul din fire, n-are lecuire!”

„Educaţia are drept scop formarea caracterului” – Herbert Spencer. Putem spune că ceea ce vedem în familie, la începutul vieţii şi nu numai, este greu de uitat, de reparat, pe principiul: aşa am văzut la mama sau aşa rezolva tata problema…

Dar totodată, pe bună dreptate, se spune că toţi ne naştem egali, dar societatea ne schimbă, ne face buni sau răi, în funcţie de educaţia pe care o primim. Atunci, tragem concluzia că primii ani de viaţă sunt determinanţi în formarea unor deprinderi corecte, deprinderi care, odată formate, se schimbă foarte greu, sau deloc! „Educaţia, de cele mai multe ori, e numai pojghiţa sub care se desfăşoară în linişte, pe încetul, firea cea adevărată” – Nicolae Iorga.

133

Pentru că este o expresie la modă, a fi civilizat, vom încerca să analizăm câtă importanţă mai are acest lucru, într-o lume pe care numai civilizată nu o putem numi, manifestată atât în comportamentul, cât şi în vocabularul adoptat de cetăţeni, în trafic, în spaţiile publice, în instituţiile de învăţământ etc.

Dacă ar fi să analizăm actul corupţiei din acest punct de vedere, am spune că se poate reduce simplu la mentalitatea şi cultura unei naţiuni, la obişnuinţa de a recurge la anumite tabieturi în demersul soluţionării unei probleme sau primirii unui serviciu. În susţinerea acestei teorii, vin şi mărturiile colegilor noştri, care, având şansa unor colaborări internaţionale cu diferite structuri europene, s-au întors plăcut impresionaţi, în primul rând, de faptul că obiceiurile nocive care la noi sunt acceptate ca un mod de viaţă firesc, în acele ţări europene sunt de neconceput.

Plecând de la micile atenţii oferite de cetăţeni, mai mult sau mai puţin din proprie iniţiativă, unor funcţionari (medici, profesori, magistraţi etc.), s-a ajuns, într-atât de departe, practic, la o acceptare tacită de a-şi lua singuri partea (vânzătorii care uită să mai dea restul).

„Simţul moral e mai important decât inteligenţa. Dacă el dispare într-o naţiune, toată structura socială începe să se clatine” – Alexis Carrel. În acest sens, ar trebui ca optica unui popor să fie alta, îndreptată spre o atitudine mai fermă, de schimbare a mentalităţii. De altfel, „ne place ce vedem la alţii”, dar când vine vorba să facem ca ei…

Sunt, de asemenea, foarte mulţi concetăţeni care se comportă diferit, în situaţii identice, doar pentru faptul că fiind în străinătate, „acolo nu merge ca la noi!” Şi uite aşa, cum trecem graniţa înapoi în ţară, aruncăm ambalajele alimentelor pe geam, pentru că am pierde mult prea mult timp să ne oprim la primul coş de gunoi.

„Educaţia unui popor se judecă după ţinuta de pe stradă. Văzând grosolănia pe stradă, eşti sigur că o vei găsi şi în casă” – Edmondo De Amicis. Întreaga societate, în ansamblul ei, prin factorii educaţionali, are un rol deosebit, în perpetuarea unor obiceiuri sănătoase şi a unui comportament integru.

Prin factorii educaţionali înţelegem acele medii în care se modelează caractere şi se formează principii de viaţă, sociale, umane şi profesionale. Ca influenţă şi putere de inducere a unor valori morale nealterate, acestea sunt: familia, şcoala, instituţiile profesionale şi organizaţiile neguvernamentale.

134

Când rolul nostru de bun funcţionar, al fiecăruia dintre noi, nu se va termina la locul de muncă, ci va fi continuat acasă, ca formator pentru copiii noştri, abia atunci vom putea spera pe drept, că vom primi un răspuns pozitiv comportamental de la viitorii medici, profesori, bancheri etc.

„Mai bine să-ţi rămână copiii educaţi decât bogaţi; căci mai mult preţuiesc perspectivele celor educaţi, decât mijloacele celor bogaţi” – Epitectus.

Analizând importanţa laturii educative în săvârşirea faptelor de corupţie, tragem concluzia că aceasta ar fi o posibilă explicaţie pentru cazurile „cronice” în care sunt implicaţi funcţionari publici cu un statut material şi social destul de bun, încât să nu fie nevoit să recurgă la astfel de tertipuri pentru a-şi asigura traiul zilnic.

Este dezamăgitor să constaţi că, în pofida tuturor instruirilor desfăşurate, pe linia prevenirii corupţiei, unii funcţionari continuă să săvârşească fapte de corupţie, doar pentru faptul că aşa au fost obişnuiţi şi nu se pot dezvăţa.

Pentru astfel de cazuri „patologice”, vindecarea se face prin combatere, cu toată bunăvoinţa sistemului de prevenire. Oare când vom înţelege că, de fapt, această atitudine, este umilitoare pentru toţi, şi ar fi suficient dacă am rezolva problema cu un simplu Vă rog frumos, iar răspunsul, ar fi un sincer Mulţumesc!?

Totul va fi sfârşit, atunci când nu vom mai simţi, în interiorul nostru, atât imboldul de a oferi mici atenţii drept mulţumire, dar şi nevoia de a primi recompense pentru munca depusă, fiind conştienţi că aşa este normal să se întâmple.

Activitatea de prevenire este necesară pentru „trezirea la realitate a indivizilor cu înclinaţii dubioase”, dar trebuie dublată de o voinţă puternică din partea fiecăruia, asemeni fumătorului care, în pofida tuturor sfaturilor primite, va abandona acest viciu, numai atunci când îşi va dori singur, cu adevărat.

„Orice om capătă două feluri de educaţie: una pe care i-o dau alţii, alta, mult mai însemnată, pe care şi-o dă el însuşi” Samuel Smiles

În loc de încheiere, doar atât: „Omul nu poate deveni om decât dacă este educat”

John Amos Comenius

135

II.4. DELINCVENŢA LA ADOLESCENŢI – FACTORI

BIO-PSIHO-SOCIALI

Locotenent Liviu CILEAN Ofiţer psiholog

I.J.J. Bistriţa-Năsăud

Introducere Din anul 1990, delincvenţa juvenilă se înscrie din păcate, pe

o linie ascendentă. Factorii care au determinat această creştere sunt în general, de ordin economic, social, cultural etc. Perioada de tranziţie, în care ne aflăm şi care durează de 20 de ani, generează, în mod obiectiv, unele efecte economice imprevizibile, care, la rândul lor, au devenit cauze imediate ale multora dintre disfuncţiile apărute pe plan social.

Astfel, trecerea de la sistemul economic supercentralizat la cel al economiei de piaţă a dat naştere unei inflaţii galopante, necontrolabile, cu imense consecinţe negative pentru standardul de viaţă al oamenilor. În această perioadă, creşterea numărului de şomeri are un impact deosebit asupra venitului familial şi implicit asupra individului. Se conturează o disproporţie între nivelul preţurilor şi puterea de cumpărare, efectul resimţindu-l, în primul rând, categoriile sociale cu venituri mici.

Afectarea generală a condiţiilor de viaţă le determină pe unele persoane să caute soluţii de obţinere a unor venituri compensatorii prin care să-şi poată ameliora condiţiile de existenţă, folosindu-se de căi ilegale. Are loc o diminuare a autorităţii şi a funcţiei de control social al familiei. Se conturează tot mai pregnant apariţia unor stări permisive accentuate faţă de comportamentele deviante ale minorilor. Permisivitatea în asociere cu indiferenţa faţă de viitorul propriilor copii influenţează negativ personalitatea acestora, determinându-i chiar să comită acte infracţionale.

1. Consideraţii teoretice. Definirea noţiunii Violenţa, forma de agresiune care se manifestă între doi

sau mai mulţi indivizi sau între individ şi colectivitate, cunoaşte una

136

dintre cele mai largi modalităţi de exprimare, de la violenţa verbală şi nonverbală, la cea informaţională, culminând cu violenţa fizică. Alături de violenţă apare un fenomen alarmant al lumii contemporane, din cauza intensităţii şi extinderii cu care se manifestă, criminalitatea, care nu este doar un epifenomen al societăţii umane de astăzi, ci constituie o trăsătură esenţială a acesteia, dată fiind permanenţa ei în configuraţia ultimului mileniu.

Deşi anterioritatea ei istorică se confundă cu cea a dreptului penal – ca ansamblu de reguli care apără cele mai importante valori ale vieţii sociale – interesul de a găsi un răspuns la întrebarea „ce anume îi determină pe unii oameni să încalce aceste reguli de convieţuire sociale, comiţând aceste acte antisociale?” rămâne pregnant.

Motivaţia violenţei este extrem de variată: probleme legate de neajunsuri materiale, scăderea nivelului de trai, destrămarea continuă a relaţiilor din interiorul societăţii, nesiguranţa zilei de mâine, pe de-o parte, şi degradarea relaţiilor intrafamiliale, pe de alta. De asemenea, se afirmă că trebuie să existe o repartiţie justă a resurselor şi beneficiilor între oameni şi grupuri, adică să se respecte principiul echităţii, care, din păcate, nu mai este realizat (Adams, 1965).

Viaţa în cadrul societăţii implică cunoaşterea şi respectarea unor principii şi norme care stabilesc drepturile şi obligaţiile membrilor, precum şi rolul şi poziţia individului în societate. Devierile sau tulburările de comportament sunt abateri de la maniera obişnuită de a relaţiona în cadrul colectivităţii sociale. Persoanele cu devieri de comportament se abat de la aceste norme, le ignoră, intră în conflict cu mediul social-comunitar de care aparţin.

În funcţie de domeniul de clasificare la care se referă abaterea, putem vorbi despre comportament deviant (abateri de la normele sociale), comportament aberant, comportament antisocial sau infracţional. Comportamentul infracţional sau delincvenţial include acele fapte săvârşite de persoanele minore, care prin conţinutul lor, reprezintă o încălcare a normelor juridice aflate în vigoare.

Criminalitatea, ca noţiune generală, a suferit o împărţire a conţinutului ei în două sfere operaţionale în cadrul cercetării ştiinţifice: delincvenţa juvenilă şi criminalitatea adultă. Noţiunea de delincvenţă juvenilă cunoaşte o utilizare curentă, fiind poate cea mai bine precizată din punct de vedere terminologic sau a limitelor sale

137

de incidenţă. Criminalitatea adultă, include, în schimb, tot ceea ce nu este cuprins în noţiunea de delincvenţă juvenilă.

Desemnând ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme sociale sancţionate penal, săvârşite de minori până la vârsta de 18 ani delincvenţa juvenilă constituie un fenomen complex şi grav, prin consecinţele sale negative nu numai pentru comunitate, dar şi pentru destinul tânărului (R. G. Valentin, 1994).

Comportamentul deviant se referă la conduita care se depărtează în mod sensibil de normele existente într-o cultură dată şi care corespund unor roluri şi statuturi sociale bine definite în respectiva cultură (T. Bogdan, 1973).

Dreptul penal defineşte actul delincvenţial punând accent pe caracterul socialmente periculos al faptei, şi pe vinovăţie în săvârşirea ei. În această perspectivă infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie, şi incriminată de legea penală. Astfel, delincvenţa juvenilă este definită ca entitate de patologie comportamentală din perioada vârstei de dezvoltare, cuprinzând acele tulburări de conduită, care sunt prevăzute de codul penal ca infracţiuni săvârşite de minori şi care atrag după sine o urmărire penală şi un proces juridic.

Unii autori de specialitate consideră că, în definirea delincvenţei juvenile este util să se pornească de la conceptul de maturizare socială (V. Ghiran, 1996; V. Preda, 1998). Maturizarea socială, în viziunea acestor autori, are ca element definitoriu, capacitatea individului de a menţine un echilibru dinamic între interesele sale şi cele generale ale societăţii. Din această perspectivă, delincventul ne apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială şi cu dificultăţi de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele unui sistem valorico-normativ de care aparţin şi cele juridice.

Unii autori subliniază necesitatea de a încadra delincvenţa juvenilă în sfera devianţei sociale, accentuând acele carenţe educative care provoacă acest tip de comportament (T. Bogdan, 1973). Citându-l pe J. D. Lahman, autorul menţionat arată că, sub aspect psihopedagogic, delincventul minor este acel nevârstnic ale cărui necesităţi biologice, afective, intelectuale, educative şi sociale nu au fost satisfăcute la timp, şi în mod corespunzător normelor educative existente.

Delincventul este un inadaptat social, mai ales din punct de vedere al raportării la sistemul valoric şi normativ al societăţii. În

138

acelaşi timp, el poate fi foarte bine adaptat grupului delincvenţial din care face parte şi existenţei marginale, marcate de numeroase acte disociale şi antisociale (V. Preda, 1998).

Delincvenţa şi infracţionalitatea sunt considerate forma de vârf a agresivităţii, iar statisticile întocmite în diferite ţări arată o îngrijorătoare creştere a acestui flagel. Numai în S.U.A., de exemplu, la fiecare 6 minute se comite un viol, în fiecare minut o persoană devine victima unui jaf, la fiecare 22 de secunde se comite un furt de maşină, iar la fiecare 25 de minute se comite o crimă (N. Mitrofan, 1992).

În plus, se constată tot mai pregnant, apariţia permisivităţii în familie, asociată cu atitudinea de indiferenţă, care are implicaţii asupra personalităţii copilului asupra căruia îşi vor lăsa amprenta unele elemente infracţionale, persoane viciate sau grupuri delictogene. Nu se mai respectă norma responsabilităţii sociale, care pretinde ca oamenii să-i ajute pe cei care depind de ei; părinţii pe copii, profesorii pe elevi, superiorii pe subordonaţi (Gouldner, 1960). În momentul de faţă se pun întrebări, se construiesc ipoteze, se lansează teorii şi puncte de vedere extrem de diverse, se caută soluţii şi se încearcă, pe cât posibil, să se aducă la un numitor comun, marea masă de date şi informaţii rezultate statistic sau din cercetări de teren criminologice sau sociologice.

Indiferent de modalitatea de concepere sau definire a fenomenului de delincvenţă juvenilă, statisticile arată că, în perioada 1994-1996, de exemplu, delincvenţa juvenilă a manifestat o intensificare a formelor sale de manifestare şi o tendinţă de creştere în ansamblu a infracţionalităţii juvenile (Anuarul Statistic al României, 1997).

1.1. Modele teoretice ale delincvenţei juvenile Delincvenţa juvenilă a fost şi este asociată cu numeroase

teze, orientări, paradigme şi teorii explicative unele exclusiviste, altele integratoare, toate având un scop general: identificarea şi evaluarea cauzelor şi a mecanismelor de bază care determină infracţionalitatea juvenilă. Unele dintre aceste paradigme nu au decât o capacitate generală, descriptivă, cu caracter particular, altele au un caracter explicativ concentrându-se şi asupra cauzelor delincvenţei juvenile.

139

Agresivitatea cu care este de cele mai multe ori asociată delincvenţa, în general, şi delincvenţa juvenilă, în special, nu este un aspect uşor de definit. Mai întâi trebuie să precizăm faptul că nu orice comportament agresiv este şi antisocial, după cum nu orice act antisocial presupune şi agresivitate. Cercetătorii din domeniul ştiinţelor comportamentului delincvent încearcă să găsească o modalitate de clasificare a comportamentului agresiv. Se pune întrebarea dacă se pot considera următoarele comportamente ca fiind comportamente agresive, care pot conduce la încadrarea unui comportament în clasa delincvenţei juvenile:

– rănirea accidentală a unei persoane; – critica severă şi insulta; – încercarea sau comiterea suicidului care ar avea

consecinţe asupra altcuiva; – dezinteres în prevenirea sau anunţarea autorităţilor

asupra unor activităţi cu caracter antisocial. Toate aceste comportamente dau de furcă specialiştilor

angajaţi în studiul delincvenţei juvenile, determină dificultăţi în elaborarea unei definiţii cât mai exacte a ceea ce reprezintă agresivitatea şi delincvenţa juvenilă (Baron, 1977; Berkowitz, 1969; Buss, 1961).

Teoria rezistenţei la frustrare. Dollard (1939), împreună cu colaboratorii (în: „Frustration and Aggression”), îmbină două elemente considerate ca fiind semnificative în explicarea delincvenţei juvenile, şi anume: frustrarea şi agresivitatea, fapt ce-i permite lui Reckless să-şi elaboreze o nouă teorie, care va încerca o conciliere a teoriilor psihologice şi a celor sociologice ce va fi denumită „teoria rezistenţei la frustrare”. Pornind de la critica conceptului de „cauză” a delincvenţei, el propune elaborarea unui sistem de ipoteze explicative capabile să suplinească deficienţele teoriei cauzale.

Acest model de abordare a delincvenţei juvenile are ca fundament conceptual structura individului care poate fi considerată un adevărat „scut intern” de rezistenţă împotriva abaterilor de la normele sociale şi a demoralizării. În opinia acestui autor există două componente de bază care se află în interacţiune: o structură socială externă şi o structură psihică interioară care ar acţiona ca un mecanism de protecţie în calea frustrării şi agresivităţii tânărului. Structura externă este alcătuită de grupurile sociale la care tânărul este parte, şi în cadrul cărora este socializat (grupul familial, de

140

prieteni, vecini, şcolar etc.), care oferă posibilitatea dobândirii unui status, şi asigură mijloace legitime de realizare a unor scopuri, asigură sentimentul identificării cu grupul etc. Structura internă (rezistenţa internă) dobândeşte o importanţă şi semnificaţie aparte în anumite momente, reprezentând o adevărată „matrice” care asigură tânărului conştiinţa identităţii de sine sau a imaginii despre sine în raport cu alte personaje sau grupuri. Dacă unul sau mai multe componente ale celor două structuri lipsesc, tânărul este predispus să devieze de la normele sociale şi poate comite acte cu caracter delincvent.

Alţi autori consideră că manifestările delincvente ale minorilor sunt cauzate în mare măsură de capacitatea redusă de depăşire a situaţiilor de frustrare. Starea de frustrare poate să apară ori de câte ori tânărul se confruntă cu un obstacol sau cu o barieră socială care îl împiedică să-şi satisfacă interesele sau scopurile personale. Ea se manifestă printr-o tensiune afectivă sporită care-l poate conduce pe tânăr la desfăşurarea unor activităţi cu caracter delincvent, prin apelarea la unele mijloace ilicite.

Capacitatea unui tânăr de a surmonta o situaţie de frustrare, fără a răspunde maladaptativ, inadecvat, a fost definită „toleranţă la frustrare” (B. M. Clinard, 1975), care poate acţiona fie ca factor favorizant, fie ca factor frenator în realizarea scopurilor personale prin mijloace legitime sau nelegitime.

Teoria asocierilor diferenţiale. Considerând comportamentul delincvent ca fiind alcătuit din elemente care intră în joc în momentul comiterii faptei (numite circumstanţe sociale), cât şi din elemente care au influenţat viaţa anterioară a individului (circumstanţe personale), Sutherland (1966) elaborează o teorie genetică a delicvenţei numită şi „teoria asocierilor diferenţiale”. Acest autor a realizat o critică severă a teoriei ereditare a delincvenţei, disociindu-se concomitent şi de ideile referitoare la teoria „imitaţiei” comportamentului delincvent şi avansează teza „învăţării sociale” a comportamentului delincvent.

Psihologii sociali resping, în general, ideea că violenţa ar putea fi explicată prin schema ei instinctuală, înnăscută, însă nu neagă totalmente rolul unor factori biologici. S-a constatat că indivizii arestaţi pentru crime violente au avut, în proporţie mai mare, uşoare accidente neurologice în timpul perioadei prenatale faţă de cei care nu au săvârşit astfel de crime.

Această teorie porneşte de la premisa că în viaţa socială indivizii, atât cei adulţi, cât şi cei minori se confruntă cu modele

141

pozitive, conformiste şi modele nonconformiste sau negative de comportament care nu se transmit nici pe cale ereditară, nici nu se imită, ci se învaţă în cadrul proceselor de comunicare şi de relaţionare socială între indivizi şi grupuri. Această comunicare poate fi verbală, dar şi comportamentală, transmisă prin exemplul altor persoane cu care individul intră în contact direct.

Procesul de învăţare a delincvenţei nu este chiar liniar, ci include mai multe trăsături şi momente în desfăşurarea sa. Mai întâi indivizii, aflându-se în contact unii cu alţii, încep să-şi orienteze mobilurile, scopurile şi atitudinile în funcţie de interpretările favorabile sau nefavorabile pe care le acordă regulilor şi dispoziţiilor legale.

Este, deci, posibil ca, în anumite grupuri sociale, să predomine acele persoane pentru care, în mod invariabil, dispoziţiile legale reprezintă reguli de necontestat, datorită internalizării şi acceptării restricţiilor sociale. În alte grupuri, însă, predomină indivizi care înclină spre violarea aceloraşi dispoziţii legale.

În consecinţă, ataşarea sau asocierea unui individ la unul sau la altul din aceste două grupuri – conformist sau nonconformist – reprezintă momentul cel mai important, de care depinde evoluţia carierei individului. Astfel, acei indivizi care se vor adapta mai uşor într-o societate bazată pe consens vor evita parcurgerea unei cariere delincvente. Indivizii care devin delincvenţi sunt confruntaţi, mai mult cu modele criminale, aparţinând acelor grupuri care nu acceptă, nu recunosc sau nu respectă normele legale. De aceea, evoluţia spre delincvenţă, în asociaţie cu modelele criminale, are aceleaşi mecanisme ca şi cea implicată într-o carieră nondelincventă. Ea nu se dobândeşte printr-un simplu proces de comunicare sau imitare, ci prin învăţarea, experimentarea tehnicilor şi procedeelor de comitere a delictelor.

Teoria genetică a delincvenţei consideră socializarea ca fiind factorul explicativ, fundamental în geneza delincvenţei. În consecinţă, comportamentul delincvent se învaţă ca orice alt tip de comportament în procesul de socializare, individul preluând modele comportamentale, dar şi norme care-i induc o serie de atitudini, deprinderi şi comportamente negative. Criticii lui Erwin Sutherland afirmă că teoria se rezumă doar la procesul de învăţare, fără să explice care sunt cauzele acestei diferenţieri în asociere, precum şi motivele pentru care ei se asociază diferit.

Ulterior, adăugirile la această teorie vin să înlăture neajunsurile ei; învăţarea socială leagă actele agresive de o arie mai

142

largă, asociată a acestor acte care se referă la evaluarea situaţiei şi a posibilelor consecinţe, a costurilor şi a beneficiilor.

Teoria dezorganizării sociale. O tentativă mai consistentă de interpretare sociologică a delincvenţei juvenile aparţine Şcolii de la Chicago, care confruntată cu explozia de criminalitate apărută în societatea americană interbelică, a avansat o serie de ipoteze şi paradigme ce încearcă să surprindă influenţa proceselor de schimbare şi dezvoltare, mai exact, a efectelor secundare negative declanşate de aceasta asupra fenomenului de delincvenţă. Conform acestei orientări, geneza şi dinamica delincvenţei sunt determinate sensibil de marile depresiuni sau crize sociale şi economice, de fenomenele de urbanizare şi exod rural.

Rata delincvenţei este mai ridicată în ariile şi zonele caracterizate prin deteriorare fizică, declin de populaţie, dezintegrare culturală, ceea ce împiedică exercitarea adecvată a caracterului social al comunităţii, generând fenomene de dezintegrare socială, marginalizare şi devianţă.

Unii autori ca C. R. Shaw şi H. D. McKay au adus unele îmbunătăţirii teoriei dezorganizării sociale prin evidenţierea faptului că în marile metropole americane rata delincvenţei este mult mai ridicată comparativ cu alte zone şi oraşe care nu au cunoscut schimbări social-economice şi culturale spectaculoase. Procesele de dezvoltare şi modernizare socială au fost însoţite de o creştere constantă a nivelului de delincvenţă juvenilă şi pe fondul constituirii unor comunităţi eterogene, cu un nivel scăzut al structurării şi coeziunii sociale, în care controlul social tradiţional devine difuz şi ineficace.

Teoria dezorganizării sociale consideră ca factor determinant în mecanismul cauzal al delincvenţei juvenile, scăderea funcţiilor de socializare şi control, exercitate de comunitate şi vecinătate, destabilizarea ordinii sociale şi a coeziunii grupurilor din cauza eterogenităţii populaţiei şi a varietăţii normelor de conduită.

În concluzie, cauzele primare ale delincvenţei rezidă în interiorul comunităţii urbane şi sunt cauzate de aglomerarea populaţiei, diversificarea spaţiilor şi serviciilor sociale, devenind o sursă potenţială pentru criminalitate. Aşadar, putem afirma că, deşi conţine numeroase idei de valoare, unele acceptate de majoritatea cercetătorilor, teoria dezorganizării sociale a fost şi criticată, fiind percepută ca exclusivistă, considerând că delincvenţa juvenilă este un efect nemijlocit şi direct al procesului de urbanizare,

143

industrializare şi dezvoltare economică. Astfel, o serie de studii arată că deşi este o corelaţie între nivelul delincvenţei juvenile şi procesul de urbanizare, aceasta nu exprimă o relaţie cauzală directă, putând interveni în această relaţie şi alţi factori: familiali, şcolari, grupali sau comunitari.

Teoria subculturilor. Această teorie accentuează necesitatea de a observa resorturile intime ale delincvenţei juvenile din perspectiva subculturală, a existenţei unor subculturi în cadrul societăţii. Exponenţii acestei teorii (ca, de exemplu, Cohen) consideră că, o subcultură reprezintă o subdiviziune a modelelor culturale existente, la care participă o parte din grupurile sociale. Aceste subculturi apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii, grupând indivizi care au sentimentul că le sunt blocate posibilităţile şi mijloacele de acces spre bunurile şi valorile sociale. Din acest motiv, orice subcultură include un set de valori şi norme diferite de cele ale societăţii, uneori fiind chiar în contradicţie cu sistemul de valori dominante. Atunci când apar indivizi aparţinând unor astfel de subculturi, care utilizează modalităţi şi mijloace ilegitime şi antisociale pentru a-şi realiza nevoile şi scopurile, ne aflăm în faţa unor subculturi delincvente.

Caracterizate printr-o serie de trăsături specifice: nonutilitarismul, maliţiozitatea, negativismul, subculturile impun membrilor desfăşurarea unor activităţi ilicite şi delincvente. Mecanismul principal prin care aceste subculturi acţionează asupra indivizilor este aceea de socializare în grup, prin transmiterea şi învăţarea unor procedee sau tehnici delincvente, motiv pentru care această paradigmă a mai fost numită şi paradigma învăţării reacţiei delincvente.

Unii autori evidenţiază că delincvenţa juvenilă, ca formă şi modalitate de răspuns faţă de inegalitatea socială, nu este un fenomen individual, ci unul colectiv. Astfel, membrilor le este permis atât îndeplinirea unor roluri şi forme de activitate delincventă, cât şi legitimarea şi justificarea acestor acte comise.

O variantă a acestei teorii încearcă să explice delincvenţa juvenilă „printr-un comportament învăţat şi se numeşte teoria grupurilor de la marginea străzii” (W. F. Whyte, cit. Robins, 1985). Autorul arată că perioada adolescenţei şi a tinereţii se caracterizează, printre altele, prin stabilirea relaţiilor de prietenie şi camaraderie. Adolescentul, asociindu-se unor grupuri, simte nevoia să fie recunoscut, acceptat şi stimulat de către cei de-o vârstă cu el.

144

Unele din grupurile în care tânărul se integrează au o situaţie periferică şi marginală în societate, în interiorul căreia predomină sentimente de frustrare şi insatisfacţie socială şi individuală, de violenţă şi agresivitate.

Prin adoptarea unor norme de conduită ilegitime şi a unor mijloace de reuşită indezirabile, aceste grupuri de tineri se transformă în adevărate surse potenţiale de devianţă şi criminalitate, mai ales prin inducerea, învăţarea de către membrii a unor tehnici infracţionale. Astfel activitatea grupului stradal – caracterizată prin poluarea morală a locurilor publice – se structurează treptat şi preponderent deviant spre comiterea unor delicte, în general, grave.

Deşi, este bine argumentată această teorie, supralicitează totuşi importanţa învăţării negative, în grup, neglijând complet resorturile intime ale motivaţiei individuale în comiterea actului infracţional.

Paradigma etichetării sociale. Pentru a explica mecanismul definirii şi etichetării delincvenţei, adepţii acestei orientări analizează interacţiunea dintre norme şi comportamentele sociale, constatând că există, în orice societate, indivizi care încalcă normele prescrise şi că există indivizi sau grupuri care se pronunţă asupra conduitei primilor, evaluând aceste abateri. Întrucât normele prescrise nu stipulează în detaliu cum trebuie să acţioneze indivizii, precizând doar căile şi mijloacele care trebuie utilizate în acest scop, în orice societate apar diverse tipuri de comportament, de la cele nonconformiste, evazioniste la cele deviante şi delincvente.

Nu întotdeauna nevoile şi aspiraţiile individului pot fi realizate prin mijloace legitime, motiv pentru care anumiţi indivizi, deşi cunosc rolurile prescrise, vor utiliza mijloace nepermise. Îndepărtarea de la model se poate datora fie gradului scăzut de cunoaştere şi receptare a normelor, fie modului greşit în care individul înţelege să îndeplinească rolurile prescrise de norme, fie anticipării şi devansării de către individ a acestor roluri şi adaptării unora noi, diferite de cele existente în cadrul societăţii.

Devianţa în general, delincvenţa în special, nu există ca atare decât în măsura în care societatea sau anumite grupuri sociale le definesc sau le etichetează, sancţionându-l ca delincvent pe cel considerat delincvent. Delincvenţa nu reprezintă caracteristica intrinsecă a actului sau acţiunii unui individ, ci mai degrabă o consecinţă a aplicării unei etichete de către societate. Aşadar, persoana căreia i s-a aplicat o astfel de etichetă de către ceilalţi

145

devine deviantă şi se va comporta ca atare. Explicând mecanismele fenomenului de etichetare, Tannenbaum arată că apariţia şi definirea delincvenţei se face prin dramatizarea răului, în orice societate fiind consideraţi ca răi sau criminali un număr de indivizi, dar nu în funcţie de abaterile comise, ci în funcţie de intensitatea reacţiei faţă de aceasta, reacţie ce influenţează evoluţia lor de viitori delincvenţi.

Alteori etichetarea se aplică cu predilecţie tinerilor cu antecedente penale care reiterează actele de încălcare a legii şi care se vor comporta în conformitate cu această definire, marginalizându-se în cadrul societăţii, devenind tot mai greu de recuperat social.

Teoria bunăstării. Numeroase studii relevă continuitatea problemelor de comportament şi în perioada adultă, concretizându-se în comportament criminal (Gilfus, 1989; Nagin, Pogarsky, Farrington, 1997), dificultăţi de relaţionare (Caspi, Elder, 1988). Teoria bunăstării apare în acest context ca o paradigmă care înţelege comportamentul delincvent în contrast cu programele de tratament în centre de sănătate mentală şi cu sistemul de justiţie pentru minori.

Bunăstarea încorporează angajamentul dezvoltării funcţionale, al vieţii practice intelectuale, spirituale, fizice, sociale, emoţionale şi ocupaţionale (Ansuini, Fiddler-Woite, 1996; Myers et al., 2000). Astfel, modelul bunăstării acordă o perspectivă holistică a eficienţei funcţionale a individului în ambele tipuri de comportamente prosocial şi antisocial, adaptativ şi maladaptativ, şi întăreşte clientul să-şi construiască stabilitatea, rezistenţa şi să se dezvolte în direcţii pozitive. Delincvenţa în acest context al teoriei bunăstării apare ca rezultatul dificultăţilor în trei mari arii majore: social, familial şi al caracteristicilor individuale (Belknap, Holsinger, 1997; Fergusson, Woodward, 2000; Lenssen et al., 2000).

O serie de discipline (medicina, sănătatea publică sau psihologia) au încercat să dea o definiţie a bunăstării şi au definit-o ca o stare de bine, în care este atinsă starea optimă de sănătate, inclusiv din punct de vedere fizic şi psihologic (Crose, Nicholas, 1992; Myers et al., 2000, 2001; Ryff, 1989). Această stare optimă conţine acel comportament proactiv, prosocial care conduce la atingerea potenţialului maxim de integrare a mentalului, fizicului şi a spiritualului (Myers et al., 2001).

Modelul bunăstării încorporează o abordare multidisciplinară şi multidimensională pentru a conceptualiza şi a lucra cu clienţii

146

(Crose, Nicholas; Witmer, Sweeney, 1992). Combinând mai multe teorii şi date empirice din mai multe domenii, modelul încorporează cinci sarcini de viaţă esenţiale pentru sănătatea optimală: spiritualitatea, auto-direcţionarea, munca şi timpul liber, prietenia şi dragostea.

Unii autori demonstrează relaţia dintre deficienţele de bunăstare sau stare de bine şi dificultăţile comportamentale (Ansuini, Fiddler-Woite, 1996).

Teoria biosocială a delincvenţei juvenile. Se consideră că în conceptualizarea delincvenţei factorii biologici au fost neglijaţi în ultima perioadă în favoarea teoriilor centrate pe determinismul psihosocial al delincvenţei juvenile (P. Brennan, 1999). Cercetări de actualitate readuc în discuţie problema factorilor biologici într-o teorie unitară – biosocială. Astfel, autoarea menţionată constată o absenţă evidentă a unei abordări substanţiale a rolului factorilor biologici în violenţa juvenilă, însemnând că, în general, teoriile criminologice de actualitate nu includ nicio referire la factorii biologici.

Brennan consideră că într-un comportament atât de complex ca violenţa juvenilă, factorii de ordin biologic nu ar avea nicio influenţă pare implauzibil. De fapt, noile descoperiri pe linia neuroştiinţelor arată că dezbaterea ereditar-dobândit, sau ereditar-educativ este deja depăşită (Brennan, 1999).

Aşadar, în cadrul teoriei biosociale se consideră că în relaţia determinare genetică – dobândire – dezvoltare ar exista următoarele raporturi: expresia genelor şi dezvoltarea celulelor sistemului nervos depinde de acţiunea hormonilor, neurotransmiţătorilor şi de factorii de dezvoltare, care, invers sunt influenţate de mediul în care se dezvoltă copilul. În acest context, al teoriei biosociale, se discută de fapt de o vulnerabilitate neuropsihologică care interacţionează cu modele parentale inadecvate pe tot parcursul copilăriei.

Cercetări interesante în contextul paradigmei biosociale şi a neuroştiinţelor au relevat că răspunsul emoţional la stimuli noi este unul natural al organismului şi că există similitudini în ceea ce priveşte localizarea cerebrală a zonelor care reglează frica şi agresivitatea (LeDoux, 1996). Aceste localizări se referă la nucelul amigdalean şi la cortexul frontal. Amigdala este componenta cerebrală esenţială în detecţia şi răspunsul la semnalele ameninţătoare. Se pare că amigdala detectează situaţiile ameninţătoare, iar cortexul frontal este implicat în interpretarea lor.

147

Tehnica imageriei cerebrale, bazată pe o metodă de rezonanţă pozitronică (PET), relevă evidenţe în sprijinul ideii că, cortexul frontal poate juca un rol important în inhibiţia violenţei criminale (P. Brennan, 1999). De exemplu, Raine et al. (1993) au constatat că, cortexul prefrontal şi orbitofrontal la criminali (ucigaşi) este mult mai puţin activat, comparativ cu grupa de control, în situaţia în care ambelor categorii li s-au dat sarcini atenţionale. Concluzionând, Raine (1993), sugerează ideea că persoanele violente şi criminalii nu ar fi capabili de a regla sau inhiba răspunsurile structurilor subcorticale (ca, de exemplu, amigdala) ceea ce ar facilita comportamentul agresiv.

Se consideră că grupa de vârstă cuprinsă între 15-25 ani are ratele cele mai ridicate ale activităţii delincvente (P. Brennan, 1999). De altfel, agresivitatea este conceptualizată actualmente ca fiind o caracteristică stabilă din copilăria timpurie, până în adolescenţă şi în perioada de maturitate.

O altă categorie de studii foarte interesante, centrate pe paradigma biosocială a delincvenţei, au arătat că adolescenţii delincvenţi au un nivel mai redus de arousal bazal (stimulare bazală), date extrase din studiile efectuate la nivelul ritmului cardiac în stare de repaus (Raine, 1993). Studii foarte bine realizate şi replicate au dovedit faptul că delincvenţii juvenili au un ritm cardiac mai redus în stare de repaus (engl. lower resting heart rate).

Raine (1993) oferă o serie de explicaţii posibile: a. în primul rând sugerează ideea că acest ritm cardiac

redus reflectă absenţa fricii (engl. lack of fear); această lipsă a fricii poate angaja adolescentul delincvent în schimburi agresive şi poate explica absenţa de răspuns la pedeapsă;

b. într-o altă ordine de idei, Raine (1993) sugerează ideea conform căreia copiii antisociali sunt probabil substimulaţi la nivel bazal (engl. underaroused at baseline level). Acest aspect poate fi foarte important pentru că omul, în general, are un nivel optim de arousal (optimum de arousal), care-i permite o bună adaptare la mediu. Dacă nivelul de arousal este sub limitele normale, atunci subiectul va căuta acele situaţii care vor creşte (raise) acel arousal. Astfel, autorul consideră că subiecţii sub nivelul normal de arousal pot căuta situaţiile riscante şi pot să se implice în comportamente criminale, ca metodă de căutare a excitării. Absenţa fricii şi căutarea excitării sunt caracteristice psihopaţilor adulţi – ceea ce înseamnă că, probabil, delincvenţa juvenilă se dezvoltă în psihopatie la maturitate (P. Brennan, 1999);

148

c. Frick (1995), arată că, caracteristicile psihopaţilor adulţi, printre care absenţa empatiei, şi a răspunsului emoţional, pot fi constatată şi în cazul copiilor delicvenţi;

d. Majoritatea autorilor consideră că modelul biosocial nu minimalizează importanţa mediului social, ci mai curând îl reaccentuează (P. Brennan, 1999) susţinând o relaţie de interdependenţă între factori de ordin biologic-social şi psihologic.

2. Delincvenţa juvenilă Dicţionarul de psihologie Larousse defineşte delincvenţa ca

„totalitatea infracţiunilor în raport cu legile societăţii”. Din punct de vedere psihiatric delincvenţa juvenilă este considerată „o entitate de patologie comportamentală din perioada vârstei de dezvoltare, cuprinzând acele tulburări comportamentale care sunt prevăzute de legea penală”.

Definirile de mai sus conduc la o perspectivă de natură juridică, din cauza faptului că, un comportament delincvent implică nu doar cauze sociale, ci şi unele cauze de ordin biologic şi psihopatologic. În acest context, R. Mucchielli precizează: „comportamentul delincvent nu este decât un comportament, el traducând, exprimând şi semnificând structura mentală organizată, concretă, un univers al mentalului nociv”. Întreaga armată de paraziţi sociali sau delincvenţi virtuali sunt sociopaţi care au un Eu normal şi puternic, dar care au crescut într-un anume mod.

Astfel, delincvenţa juvenilă se include în sfera mai largă a comportamentelor deviante. Comportamentele deviante sunt acelea care se depărtează în mod sensibil de normele existente într-o cultură dată şi care corespund unor roluri şi statusuri bine definite.

Delincvenţa formează una dintre speciile fenomenului de devianţă, cu mari implicaţii pentru individ şi colectivitate. Se consideră că delincvenţa juvenilă are la bază un defect de socializare. Delincventul nu reuşeşte să-şi ajusteze conduita în mod activ şi dinamic la cerinţele relaţiilor sociale şi interpersonale, tocmai din cauza acestui defect de socializare, deci, delincvenţa apare ca o tulburare a structurii rapoartelor sociale ale individului.

Conceptul de delincvenţă juvenilă este abordat în contextul mai larg al devianţei. Sellin, promotorul conceptului de devianţă, îl definea ca ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau împotriva ordinii instituţionale sau sociale.

149

2.1. Aspecte psihologice ale delincvenţei juvenile Una dintre problemele primordiale legate de delincvenţa

juvenilă o reprezintă necesitatea utilizării acestui termen în loc de alţi termeni consacraţi juridic, folosiţi pentru adulţii care încalcă normele juridico-penale. Acest termen provine din cuvântul francez deliquance juvenile care la rândul lui provine din latinescul deliquere juvenis, şi care desemnează ansamblul abaterilor şi încălcărilor de norme sociale sancţionate juridic, săvârşite de persoanele sub 18 ani.

Pentru a înţelege mai bine fenomenul trebuie realizată o caracterizare psihologică şi psihocomportamentală a minorului. În cadrul dicţionarului Webster, copilul este definit ca „persoană tânără care se află ca vârstă între perioada prunciei şi cea a tinereţii”. În această perioadă a vieţii, până la 18 ani, persoana nu are din punct de vedere legal, statutul de adult – înainte de 14 ani nu răspunde penal, între 14-16 ani are o răspundere penală limitată (în urma stabilirii de către o comisie legală medico-psihiatrică), iar între 16-18 ani răspunde legal având discernământ – motiv pentru care trebuie tratată mai mult ca personalitate delincventă (pentru actele antisociale), decât ca o personalitate criminală în adevăratul sens al cuvântului. Motivul acestei abordări îşi are izvoarele tocmai în imposibilitatea asumării depline a responsabilităţii ca în cazul adultului.

Copiii parcurg câteva stadii de dezvoltare, care diferă calitativ şi care manifestă tendinţa de a amâna intrarea în perioada maturităţii. Unii autori susţin că perioada adolescenţei s-ar prelungi până la vârsta de 25 ani. Pe tot parcursul acestor stadii, copiii prezintă caracteristici de ordin calitativ diferite de adulţi atât sub aspectul responsabilităţii, copiii sunt iresponsabili, iar adulţii sunt responsabili, cât şi sub aspectul nivelurilor activităţii joc-muncă.

De asemenea, adulţii sunt mai raţionali, controlaţi, iar copiii mai neatenţi. Tot în acest context al diferenţelor adulţi – copii se pot aminti aspectele care se referă la sexualitate şi personalitate. Adulţii au viaţă sexuală regulată, inexistentă la copii şi neregulată la adolescenţi. Sub aspectul personalităţii, adultul are o personalitate matură, cristalizată, pe când copilul şi adolescentul au o personalitate imatură în devenire. Locul ideal pentru dezvoltarea copilului este casa părintească şi mediul familial la care putem adăuga, ca factor foarte important, mediul şcolar.

150

La fel ca şi în cazul delincventului adult cercetătorii care s-au ocupat de studiul conduitei delincvente a minorului au evidenţiat un profil psihologic al acestuia:

– sunt subiecţi a căror agresivitate latentă sau manifestă este bazată pe un fond de ostilitate, de negare a valorilor acceptate;

– instabilitatea emoţională este generată de carenţe educative şi, în ultimă instanţă, de fragilitatea eu-lui;

– inadaptarea socială produce exacerbarea sentimentului de insecuritate pe care individul caută să-l suprime, de exemplu, prin schimbarea frecventă a domiciliului, prin vagabondaj sau prin evitarea formelor organizate de viaţă şi activitate;

– duplicitatea conduitei este manifestată prin discordanţa dintre două planuri: unul al comportamentului tainic, intern, în care se prepară infracţiunea şi celălalt al comportamentului de relaţie cu societatea prin care, de cele mai multe ori, îşi trădează infracţiunea;

– dezechilibru existenţial exprimat prin vicii, perversiuni de tot felul.

Sheldon şi Gluck într-un studiu asupra unui lot de 500 de minori delincvenţi, şi un lot de 500 de minori nedelincvenţi care erau similari ca vârstă, sex, statut socio-economic au evidenţiat diferenţa între cele două grupe în ceea ce priveşte următoarele trăsături:

– din punct de vedere fizic, delincvenţii sunt cu precădere de constituţie mezomorfică (solizi, forţă musculară etc.);

– temperamental, sunt energici, neastâmpăraţi, impulsivi, agresivi, distructivi;

– au atitudini sfidătoare, sunt plini de resentimente, încăpăţânaţi, dornici de afirmare în grup, cu spirit de aventură, nesupuşi autorităţilor;

– din punct de vedere social provin din familii neînţelegătoare, neafective, lipsite de ţinută morală.

O serie de cercetători ai fenomenului accentuează importanţa contactelor educative care conduc la comportamentul delincvent. Astfel, J. D. Lohman consideră că, sub aspect psihologic, delincventul minor este „acel nevârstnic ale cărui nevoi sau cerinţe biologice, educative, intelectuale, afective şi sociale nu au fost satisfăcute la timp şi în mod corespunzător normelor culturale specifice”.

În explicarea acestor cazuri de delincvenţi minori, care provin din familii organizate, cărora nu le-a lipsit nimic din punct de vedere material, şi nici grija şi preocuparea pe linia asigurării unor

151

condiţii educative corespunzătoare, Eysenck consideră că aceştia fac parte din categoria indivizilor greu educabili. Socializarea lor care trebuie să conducă la internalizarea unor norme sociale este mult îngreunată de dominanţa rapidităţii inhibiţiei corticale.

Alţi autori consideră necesar ca, în definirea delincvenţei juvenile, să se pornească de la conceptul de maturizare socială. Privit din această perspectivă, delincventul apare ca un individ cu dificultăţi de integrare socială, care intră în conflict cu cererile unui sistem axiologic, inclusiv cele juridice, delincventul nereuşind să-şi ajusteze comportamentul, în mod dinamic şi activ, la cerinţele relaţiilor interpersonale din mediul socio-uman, din cauza unui defect de socializare determinat de perturbarea sau ineficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor sociale.

Caracterul disonant al maturizării sociale, deci al dezvoltării personalităţii, poate apărea şi în mai multe variante precum decalajele în nivelul maturizării intelectuale şi a dezvoltării afectiv-motivaţionale. Referitor la etiologia insuficienţei maturizării sociale a unor persoane, R. Muchielli (1965) elaborează teoria disociabilităţii care pune accentul mai mult pe factorii psihosociali în explicarea delincvenţei juvenile.

În opinia acestuia, disociabilitatea se exprimă în: – neadaptarea colectivităţii în cadrul societăţii; – falsa percepţie socială a celor din jur; – lipsa aprofundării şi evaluării adecvate a consecinţelor

actelor comise; – respingerea rolului social care i s-a acordat înainte de a

deveni delincvent şi pe care îl pretinde colectivitatea.

2.2. Factorii neuro-psihici ai delincvenţei Disfuncţii cerebrale operaţionalizate EEG. Majoritatea

autorilor afirmă că nu se poate decela o specificitate a traseelor EEG la delincvenţii minori, deşi anumite anomalii ale traseelor EEG, care apar la unii delincvenţi, conduc spre ipoteza existenţei unei patologii cerebrale la aceşti subiecţi.

Deficienţele intelectuale. În cadrul grupelor de delincvenţi minori s-a găsit un număr relativ mare de cazuri care prezintă carenţe serioase în ceea ce priveşte dezvoltarea lor psiho-intelectuală. Capacităţile intelectuale reduse ale acestora împiedică mai ales anticiparea consecinţelor comportamentelor. Cercetările relevă câteva caracteristici mai generale:

152

– procentul delincvenţilor deficienţi creşte odată ce se trece la delicte mai grave;

– în cazul recidiviştilor, procentajul celor cu deficienţe este mai mare decât în cazul nerecidiviştilor;

– procentajul infractorilor cu deficienţe mentale este aproximativ acelaşi cu cel al infractorilor cu tulburări afectiv-emoţionale;

Tulburările caracteriale se manifestă printr-un nivel redus de maturizarea caracteriologic, astfel:

– autocontrol insuficient; – impulsivitate şi agresivitate; – subestimarea greşelilor şi a acţiunilor comise; – indolenţă, indiferenţă şi dispreţ faţă de muncă; – opoziţie şi respingere a normelor juridice şi morale; – tendinţe egocentrice; – exacerbarea unor motive personale; – dorinţa realizării unei vieţi uşoare, fără muncă. Agresivitatea, agresiunea. Agresivitatea este o

caracteristică care însoţeşte de cele mai multe ori comportamentul delincvent şi este adesea potenţată de tulburări afectiv-emoţionale. Agresiunea este comportamentul deliberat de a dăuna altora, de a răni pe cineva. Oamenii pot fi agresivi pentru a obţine ceva valoros pentru ei, ceea ce se numeşte agresiune instrumentală, dar alţii pot fi pur şi simplu agresivi doar pentru a răni pe altcineva.

Agresiunea poate fi emoţională sau impulsivă, ori poate ieşi de sub influenţa emoţională în cazul inversiunii afective sau a indiferenţei afective. Agresiunea se formează ca un comportament emoţional a cărui repetare este posibil să se producă din motive pozitive sau negative. Ea poate descreşte din cauza fricii de pedeapsă, numai în anumite condiţii.

Teoria învăţării sociale, dezvoltată de A. Bandura (1977), arată că în dezvoltarea diferitelor forme de comportament, inclusiv cel agresiv, intervin o serie de mecanisme ca imitaţia şi modelarea. Trăsături de personalitate, cum ar fi agresivitatea, pot fi învăţate privind, observând comportamentul altora şi constatând ce fel de recompense şi pedepse primesc aceştia pentru acţiunile lor. Răspunsurile care duc la rezultate benefice pentru model, deci care sunt întărite pozitiv, vor avea o probabilitate mare de a fi imitate.

De asemenea, învăţarea în aceste cazuri poate fi influenţată de situaţia în care apare, de specificitatea formelor de întărire, recompensare. În evidenţierea tipurilor de mecanisme

153

achizitive, care intervin în procesul de învăţare socială, Bandura pleacă de la presupunerea că indivizii nu se nasc cu repertorii preformate ale comportamentului agresiv, ci ei trebuie să le înveţe. Unele din formele agresivităţii pot fi perfectate cu o minimă ghidare, însă cele mai multe comportamente agresive necesită deprinderi care solicită o învăţare extensivă.

În cadrul schemei generale privind învăţarea socială, Bandura diferenţiază:

– originile agresiunii; – instigatorii agresiunii; – regulatorii agresiunii. Din categoria originilor agresiunii fac parte învăţarea

observaţională, performanţa întărită, determinanţii structurali. Învăţarea observaţională se bazează, în principal, pe observarea comportamentelor altora, precum şi a consecinţelor acestor comportamente. Sintetizând trăsăturile diferitelor patternuri modelate în multitudinea de noi observaţii, pot dezvolta noi forme de comportament agresiv.

Determinanţii structurali ai agresivităţii şi agresiunii în societatea modernă sunt reprezentate de trei categorii de surse:

– agresiunea modelată de membrii familiei (copiii trataţi agresiv, de către părinţii lor, vor folosi aceleaşi tipuri de comportamente şi în raport cu alţii);

– subcultura în care trăieşte individul, comunităţile care abundă în modele agresive;

– modele simbolice oferite de mass-media. Din categoria instigatorilor agresiunii fac parte instigatorii

modelatori, ce pot acţiona ca „profesori”, solicitatori, dezinhibitori interni ai stimulului, stimulatori emoţionali, tratamentul aversiv, agresarea fizică, schimbări aversive în condiţiile de viaţă, contracararea comportamentului orientat spre scop, atracţia beneficiilor, instigatori instrucţionali, controlul simbolic bizar.

Din a treia categorie fac parte reglatorii agresiunii sau mecanismele de menţinere. Întărirea externă manifestată prin recompense tangibile (cele materiale), recompense pe linia statutului social, reducerea tratamentului aversiv, manifestările prejudiciale de descoperire a impulsului. Întărirea indirectă are o funcţie informativă vizând consecinţele observării comportamentului altor persoane în diferite ocazii, dacă este recompensat, ignorat sau pedepsit. Autoritatea sau modul în care individul se raportează la

154

consecinţele propriilor sale acţiuni prin autocompensare sau autopedepsire.

Putem concluziona, împreună cu Bandura că, comportamentul agresiv se învaţă şi este rezultatul interpretării situaţiei.

După Berkovitz, agresivitatea poate apărea ca rezultat al influenţării situaţionale, ca o reacţie la stimulii externi agresivi sau ca o interpretare a sentimentelor cuiva, anticipare a pedepsei sau a gratificării.

Afectivitatea perturbată a delincventului, poate duce la interpretarea unor situaţii ca fiind agresive. De asemenea, în speranţa de a obţine o recompensă, individul poate apela la un comportament agresiv. Recompensa poate fi: aprobarea, atenţia altora, eliminarea neplăcerii, toate acestea fiind menite să mărească stima de sine a individului. Stima de sine este rezultatul comparaţiei cu alţii şi astfel actele agresive îşi găsesc în cazul unei afectivităţi perturbate şi a unei slabe integrări sociale locul în registrul de patternuri comportamentale a acestuia.

Printr-un act agresiv se poate elimina neplăcerea, dovedind superioritate fizică a subiectului, ceea ce are ca rezultat creşterea stimei de sine, mai ales în grupurile delincvenţiale unde predomină valorile agresive. Totodată, internalizarea regulilor sociale însoţite de o afectivitate pozitivă are ca rezultat o scădere a stimei de sine prin autoblamare, după un act agresiv caz în care pentru păstrarea stimei de sine este necesar un control al agresivităţii.

S-a crezut adesea că stima de sine a delincventului este scăzută. Cercetări recente arată că delincvenţii au o stimă de sine ridicată, ceea ce duce la dispreţ social corelat cu trăsături egocentrice ale afectivităţii, acordându-se astfel foarte puţină importanţă sau chiar deloc semenilor.

Neadaptarea sau neintegrarea socială produce iniţial o scădere a stimei de sine care se ridică ulterior prin apartenenţa la grupul delictogen, singurul grup care-l acceptă. Deci respingerea de către societate duce la o scădere a stimei de sine care trebuie ulterior protejată prin acte împotriva societăţii, care dacă au un aparent succes duc la redresarea stimei de sine.

2.3. Modelele educative din familie şi comportamentul

deviant

După un lung hiatus, cercetătorii şi-au reînnoit interesul pentru studiul influenţelor factorilor familiali în comportamentul

155

delincvent (Cernkovich, Gioradano, 1987). Una dintre teoriile cele mai stabile în timp, care încearcă să explice comportamentul delincvent al adolescenţilor se concentrează asupra structurii familiei de provenienţă a acestuia. Această teorie a acreditat ideea că un copil care a crescut într-o familie în care unul sau ambii părinţi au lipsit sunt semnificativ mai susceptibili de a deveni delincvenţi decât în familiile în care ambii părinţi sunt prezenţi. Deci această teorie lansează ipoteza familiei disfuncţionale, dezorganizate (broken homes).

Mediul familial poate fi apreciat sub aspectul structurii, al condiţiilor economico-sociale şi al deficitului educativ. Mediul familial poate prezenta carenţe foarte diverse de ordin juridic, social, moral, pedagogic, legate de situaţii ca: infidelitate, părăsire, divorţ, concubinaj, deces, narcomanii, vicii sexuale etc., fără a mai aminti de însăşi absenţa mediului familial, ca în cazul copiilor orfani, abandonaţi, aflaţi în seama asistenţei publice.

Regimul educativ familial s-a dovedit principala cauză a eşecului în procesul de integrare şi, implicit, cauza esenţială a devianţei comportamentale a minorilor. Părinţii cercetaţi făceau educaţie în mod empiric, bazându-se pe intuiţie şi obişnuinţă. Carenţele educative ale familiei se manifestă prin: lipsa totală de interes pentru educaţia copilului; excesul de grijă, răsfăţul din afecţiune exagerată; lipsa unităţii de opinie în măsurile educative ale membrilor familiei; lipsa autorităţii morale a părinţilor din cauza unor deficienţe caracteriale, a unor vicii etc.; neputinţa de a oferi copilului modele umane pozitive prin propriul lor exemplu de comportare; lipsa de înţelegere şi afectivitate; severitatea excesivă, inconştientă sau voită, care creează un climat familial anxios; folosirea actelor de violenţă ca mijloace educative.

Cea mai frecventă formă de manifestare a inadaptării copiilor, având drept cauză carenţele mediului familial, este vagabondajul, 20% dintre minori au părăsit înaintea săvârşirii infracţiunilor familia sau şcoala; dintre aceştia 18% provin din familii deficitare comportamental. Formele cu deficienţe de structură a familiei sunt multiple. În 20% din cazuri, familia avea un singur părinte, din cauza dezorganizării ei prin divorţ, 18% prin abandon şi 3% prin deces; în 5% din cazuri familia fusese reconstituită prin mariaj, având un părinte vitreg, 88% din aceste familii aveau un mediu conflictual. Şocul produs de despărţirea părinţilor a constituit momentul hotărâtor care a marcat evoluţia spre devianţă comportamentală.

156

Cadrele didactice investigate au semnalat în proporţie de 98% că, aducând la cunoştinţa părinţilor numărul mare de absenţe şi nivelul scăzut la învăţătură al minorilor, aceştia au fost indiferenţi.

În delincvenţa juvenilă trebuie luate în considerare alterările complexului somato-psihic, întârzierile de maturizare intelectuală sau social-morală, profundele perturbări în dezvoltarea afectivă, alături de rolul unor factori de macro şi microclimat social (trăiri conflictuale în familie, traume psihice, educaţie incorectă etc.), nefavorabil unei dezvoltări armonioase şi unui comportament adecvat.

În cadrul grupului familial, părinţii exercită direct sau indirect influenţe educaţional-formative asupra propriilor copii. Cuplul conjugal prin întreg sistemul său de acte comportamentale constituie un veritabil model social, care are o influenţă hotărâtoare asupra copiilor, privind formarea concepţiilor lor despre viaţă, a modului de comportare şi relaţionare în raport cu diferite norme şi valori sociale, a integrării sau neintegrării sociale.

Climatul educaţional familial este o formaţiune psihosocială cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaţionare socială şi interpersonală, ce caracterizează grupul familial o perioadă mare de timp. Acest climat pozitiv sau negativ răsfrângându-se asupra educaţiei exercitate de către părinţi, precum şi la achiziţiile comportamentale realizate la nivelul personalităţii copilului, şi ulterior asupra integrării sociale a acestuia.

Familiile dezorganizate. Familia dezorganizată este cea care-şi pierde integrarea ca urmare a separării părinţilor din cauza: divorţului, decesului etc. W. J. Goodem cit. de Cernkovich, Gioradano (1987), realiza următoarea clasificare a familiilor dezorganizate:

– familia incomplet unită sau nelegitimă; – familia dezmembrată ca urmare a îndepărtării unui dintre

soţi prin: anulare, separare, divorţ, părăsire; – familia de tip „cămin gol” în cadrul căruia persoanele

trăiesc împreună însă interrelaţionarea şi intercomunicarea sunt realizate minimal, deci fără suportul emoţional unul pentru celălalt;

– familia în criză, având drept cauză absenţa permanentă sau temporară a unuia dintre soţi cum ar fi decesul, închisoarea, războiul;

– existenţa în cadrul familiei a unei situaţii care determină fundamental eşecurile de rol marital: retardarea mentală a copilului, psihoza copilului sau a unuia dintre soţi.

157

Studiile asupra delincvenţei juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti a controlului, precum şi a afectivităţii ca urmare a divorţului i-au determinat pe copii să comită acte antisociale. Astfel divorţul care duce la dezorganizarea familiei poate contura serioase tulburări afective şi comportamentale care pot avea ca rezultat neintegrarea socială. Unii autori, analizând natura unor criminali, prezentate de aceştia prin autoanaliză au ajuns să prezinte ca principală sursă a agresivităţii infractorilor modele comportamentale utilizate în familia de apartenenţă.

Climatul familial conflictual. Există unele familii caracterizate prin accentuarea stării conflictuale care pot fi de intensitate diferită şi se pot întinde pe perioade diferite de timp (plecând de la forme simple precum cearta ajungând la forma mai grave cum ar fi agresivitatea fizică). În aceste tipuri de familii, copiii, datorită sensibilităţii lor, receptează şi trăiesc intens orice „eveniment” intervenit între părinţii lor. Coparticiparea lor mai ales la certurile, conflictele, violenţele în cadrul familiei este totalmente nefavorabilă. După cum demonstrează numeroase cercetări, efectul principal al relaţiilor din cadrul familiei asupra copiilor îl constituie devalorizarea modelului parental şi, totodată, pierderea posibilităţii de identificare cu acest model.

Mai mult, modelul parental în asemenea situaţii poate fi respins de către copil, devenind un model negativ, care treptat poate conduce la stimularea şi dezvoltarea agresivităţii şi comportamentului antisocial. Nu de puţine ori, copiii care resimt puternic influenţele climatului familial conflictual fug de acasă şi caută să găsească diferite grupuri de apartenenţă, care la rândul lor pot fi orientate antisocial.

Situaţia este mult mai dramatică în situaţia în care în cadrul familiei sunt cazuri de alcoolism, imoralitate, promiscuitate. În familiile din care provin delincvenţi frecvenţa alcoolismului este de trei ori mai mare decât în celelalte familii.

Climatul familial hiperautoritar – hiperprotectiv. Atitudinea hiperautoritară, manifestată în cadrul familiei, poate fi adoptată de unul sau de ambii părinţi. Trebuie diferenţiată, în acest context, situaţia în care părinţii hiperautoritari sunt bine intenţionaţi în sensul că au o anumită concepţie pedagogică, de cea în care autoritarismul este asociat inclusiv cu agresivitatea fizică şi un înalt potenţial conflictual.

158

Severitatea excesivă, cu multă rigiditate, cu interdicţii, unele chiar brutale, cu comenzi ferme pline de ameninţări şi privaţiuni de tot felul, îşi lasă puternic amprenta asupra dezvoltării personalităţii copilului. Părinţii hiperseveri impun un regim de muncă copiilor lor care depăşeşte limitele de toleranţă psihologică şi psihofizică ale acestora. Menţinerea copilului, într-un astfel de climat, determină treptat modificări serioase într-una din cele mai importante dimensiuni ale personalităţii, cel atitudinal-relaţional, traduse în fenomene de indiferenţă şi apatie faţă de ceea ce trebuie să întreprindă sau în ceea ce priveşte relaţionarea cu cei din jur. La agresivitate şi ostilitate, copilul nu răspunde direct, ci indirect, prin agresivitate orientată spre alţii.

Hiperpermisivitatea creează în mod exagerat condiţii de apărare, protecţie împotriva pericolelor şi prejudiciilor de tot felul, cu consecinţe asupra imaginii de sine a copiilor. Se conturează atitudini de îngâmfare, de exacerbare a eu-lui, de supraevaluare a propriilor posibilităţi, cu tendinţe de a-şi impune voinţa în mod dominator. Acest tip de abordare a copiilor poate conduce spre activităţi delincvenţiale explicabile prin rezistenţa scăzută la frustrare.

2.4. Integrarea socială

Adaptarea reprezintă la scară umană un proces complex ce

angajează instanţe diferite de integrare, de la cea biologică la cea psihologică şi socioculturală. La toate aceste niveluri, adaptarea se realizează printr-un proces dublu de asimilare şi acomodare. La nivelul integrării sociale, adaptarea devine un fenomen complex. De fapt, la scară umană, nu se poate vorbi de adaptabilitate pur psihologică, ci mai degrabă de una psihosocială, deoarece relaţia persoană-mediu angrenează toate instanţele de integrare. La nivelul social, integrarea dovedeşte un nivel mediu de complexitate psihologică.

Acest proces se realizează în contextul opoziţiei dintre subiect şi obiect, dintre persoană şi lumea sa. În procesul socializării se formează personalitatea, în contextul opoziţiei dintre om şi societate. Procesul integrării sociale este un proces complex şi de durată, care presupune realizarea unei concordanţe depline între ceea ce vrem, ceea ce trebuie şi ceea ce se poate.

D. Salade, arată în acest sens că „integrarea este un proces lent, care porneşte de la grupe mai mici spre colective tot

159

mai mari, de la conformism bazat pe deprinderi, spre cel conştient, susţinut de înţelegere şi convingere, şi de la adaptarea pasivă spre o atitudine activă pentru înfăptuirea ei. Integrarea devenită un proces conştient, dezvoltă simţul de răspundere, stimulează orientarea, accelerează căutările, intensifică autoeducaţia sau în anumite condiţii impune conformismul”.

În general, a te conforma înseamnă a acţiona în acelaşi fel cu altul, după anumite reguli, norme. Integrarea socială înseamnă deci, conformitatea cu normele sociale, un proces de realizare a sinelui în conformitate cu societatea. Ea se poate realiza la diferite niveluri, poate fi vorba doar de complianţă, care reprezintă acţiune fără a interioriza motivaţia şi regulile grupului, sau interiorizarea care duce la acţiune datorită faptului că motivele grupului îţi aparţin şi ţie, provin din interior. Integrarea înseamnă deci, conformism la nivel de interiorizare a regulilor, şi normele sociale. Individul se formează la intersecţia dintre zestrea ereditară şi valorile sociale şi procesul de socializare care transmite aceste valori.

Experienţele pozitive au ca efect o creştere, o potenţare a comportamentelor prosociale, în timp ce experienţele negative pot avea efecte de descreştere a comportamentelor prosociale care duc la o mai bună integrare.

Experienţele de viaţă pot afecta temporar nivelul stimei de sine, astfel experienţele negative pot duce la o descreştere a stimei de sine, dar şi la o preocupare excesivă pentru sine (Berkowitz, 1970), având ca rezultat diminuarea atenţiei pentru alţii şi nevoile lor. Reykovsky, Yarymovitz (cit.) au arătat că la copiii cu o stimă de sine scăzută a avut loc o creştere a percepţiei nevoilor altora odată cu creşterea stimei de sine ca rezultat al unei serii de experienţe pozitive. Experienţele pozitive pot elibera oamenii de preocuparea pentru sine care este adesea prezentă în anumite grade în relaţiile sociale.

2.5. Stima de sine

Judecata asupra propriei valori este un concept central al

conceptualizării de sine. Stima de sine include judecăţi evaluative despre sine, pentru care sunt necesare scale de referinţă, standarde pe care se poate baza această judecată. Această comparaţie a fost numită de Festinger (1954), comparaţie socială.

Standardele de comparaţie sunt adesea exprimate în numere, astfel studenţii sunt comparaţi prin note, chiar atractivitate

160

fizică, deşi nu este de obicei evaluată prin standarde cantitative, este evaluată prin puncte date la concursuri de frumuseţe.

Dacă atunci când vorbim de stima de sine, ne aplecăm asupra componentelor sale: competenţa, valoarea sau acceptarea standardelor de referinţă la stima de sine, depind totdeauna de referinţele grupului folosit pentru comparaţie. Astfel, dacă un elev este printre primii 2% dintre colegii săi, acesta poate duce la un nivel al stimei de sine foarte înalt, deoarece grupul de comparaţie este cel al elevilor din liceul său, dar când el devine student, el se compară cu un grup în care toţi au fost primii 2% din liceele lor.

Consecinţele stimei de sine au o considerabilă influenţă asupra abordării vieţii zilnice, cei care au o stimă de sine înaltă se simt bine cu ei înşişi, sunt fericiţi, sănătoşi, plini de succes şi adaptabili în situaţii de stres. Cei care se evaluează pe sine negativ au o stimă de sine redusă fiind relativ nefericiţi, depresivi, pesimişti în ceea ce priveşte viitorul şi predispuşi la eşec.

Oamenii cu stimă de sine redusă se simt anxioşi şi depun puţin efort în abordarea problemelor şi provocărilor importante ale vieţii. Stima de sine duce la expectanţe negative vizavi de anumite probleme ale vieţii, crescând anxietatea subiectului, ducând la micşorarea efortului depus pentru a depăşi obstacolul, şi deci ducând inevitabil la eşec, care ulterior, ca într-un cerc vicios, se ajunge la o nouă reducere a stimei de sine.

Relaţia stimă de sine – integrare socială Adaptarea reprezintă la scară umană, un proces complex,

în care realizarea de sine a individului se construieşte în procesul integrării sociale.

Criteriul de referinţă pentru stima de sine îl reprezintă grupul, deci societatea. Modul în care se integrează o persoană în societate depinde de stima sa de sine, iar stima de sine depinde de modul său de integrare socială, constituindu-se între cele două o relaţie biunivocă.

Schmitz (1958) şi Rosenberg (1965) sunt de părere că nivelul de integrare în grup depinde de stima de sine, în aşa fel încât cei cu stima de sine scăzută preferă să evite activitatea de grup, fiind timizi, hipersensibili şi retraşi, în timp ce persoanele cu stimă de sine ridicată arată o plăcere deosebită în a participa la activitatea în grup. Subiecţii cu stimă de sine redusă îşi exprimă foarte rar părerile, sunt descrişi de alţii ca fiind persoane influenţabile, cu

161

puţină autoritate, docili şi sensibili fiind rar în fruntea unui grup şi sunt rar aleşi ca lideri, preferând să fie dirijaţi şi să se supună unor reguli stricte.

Stima de sine poate fi ridicată prin implicarea sinelui prin asociere, prin identificarea cu grupurile de succes. Astfel prin relevarea lor cu persoane de succes, oamenii sau adolescenţii se aşază în gloria reflectată de aceste grupuri de succes, aşa cum arăta R. Cialdini (1976). De asemenea, prin distanţarea de grupul de insucces, apare protecţia stimei de sine. Conform teoriei identităţii sociale, în acest caz există două tipuri de coping: distanţarea de grup şi scăderea stimei de sine.

Aparent, tendinţa de a se situa în gloria reflectată a grupului este dublată de tendinţa de a elimina eşecul reflectat prin disociere. De asemenea, unele studii reflectă faptul că există o anumită dezirabilitate socială pentru membrii care dau gloria grupului, ei apărând într-o lumină favorabilă şi invers (Marques, J., et. all, 1988).

A face parte dintr-un grup înseamnă a oferi şi a accepta ajutor. Stima de sine creşte prin oferirea ajutorului altora. În ceea ce priveşte acceptarea ajutorului altora, acesta depinde de modul în care este perceput ca un suport sau ca o ameninţare. Modelul ameninţării faţă de stima de sine (J. Fischer, Nadler A., 1986), arată că primirea ajutorului altora are o influenţă pozitivă asupra stimei de sine în condiţiile în care cel care primeşte ajutorul se simte iubit şi apreciat şi are un efect negativ asupra stimei de sine când cel care primeşte ajutorul se simte inferior şi hiperdependent. Autorii citaţi consideră că există trei situaţii când ajutorul poate fi considerat ameninţător:

– indivizii cu stimă de sine ridicată reacţionează negativ faţă de cei cu stimă de sine scăzută. Probabil oamenii care se privesc pe sine ca având o competenţă crescută sunt în mod special sensibili la implicaţiile ideii că nu se descurcă;

– atunci când ajutorul vine de la o persoană cu aceeaşi competenţă naşte întrebări asupra inadecvării personale, crescând reacţia negativă a primitorului. Dacă ajutorul vine de la persoane la fel ca ei, indivizii sunt predispuşi să se lanseze în comparaţii sociale, evaluându-se în termeni caracteristici donatorilor. Contrastul între nevoia lor de asistenţă, şi generozitatea donatorului poate implica un status inferior din partea primitorului;

– tipul de relaţie donator-primitor şi domeniul în care se oferă, acceptă sau nu ajutorul. Ajutorul într-o sarcină care relevă

162

egalitatea este ameninţător pentru stima de sine, în schimb ajutorul într-o sarcină care nu relevă egalitatea nu ameninţă stima de sine. Reacţii pozitive la oferta de ajutor sunt de aşteptat atunci când indivizii depind unul de altul. În relaţii de interdependenţă oamenii sunt mai dispuşi să ofere ajutorul şi se sunt mai puţin ameninţaţi în a-l primi;

– motivaţia stimei de sine este o componentă importantă a personalităţii umane care reflectă integrarea socială şi profesională a subiectului. H. Murray în teoria motivaţiei aduce patru categorii de motive care sunt implicate în motivarea stimei de sine:

1. nevoia de dominaţie, care este determinată ca o înclinaţie pentru stabilirea valorii personale prin a-i controla, a-i ghida şi a-i influenţa pe alţii. Aceasta implică desfăşurarea unor abilităţi interpersonale care dezvoltă atitudini şi trăsături specifice. Persoanele care arată acest tip de motivaţie tind să se impună în relaţiile interpersonale. Nevoia de dominaţie tinde să formeze anumite sisteme sociale de ierarhie prin care este acumulată o anumită cantitate de respect datorată impactului şi implicării în producerea şi inducerea unor evenimente şi situaţii;

2. nevoia de a evalua, a proteja este cea care stabileşte evaluările personale prin prisma responsabilităţii şi grijii pentru anumite persoane, şi grija particulară de a atinge anumite scopuri sociale;

3. nevoia de autorealizare implică eficienţa în a obţine anumite niveluri ridicate de realizare, o învăţare, o perfecţionare, asumarea unor sarcini dificile. Aceasta este nevoia identificării cu eu-l ideal şi are efecte pozitive asupra stimei de sine, cu cât realizările personale sunt mai aproape de realizările ideale;

4. nevoia de recunoaştere socială tinde să ridice nivelul stimei de sine, prin atragerea atenţiei altora asupra posibilităţilor subiectului, cerând onoruri datorate succesului în atingerea unor performanţe dificile. Astfel, stima socială obţinută prin împlinirea anumitor capacităţi devine stimă de sine. Relaţia stimă de sine – afectivitate Stima de sine este considerată componenta afectivă a

sinelui, deoarece este o evaluare a sinelui care poate să fie

163

satisfăcătoare sau nu, pozitivă sau negativă, dar care trezeşte anumite ecouri afective şi se răsfrânge asupra stării emoţionale a unei persoane. Afectivitatea înseamnă reflectarea lumii într-un subiect, orice informaţie având un caracter afectiv, cu atât mai mult informaţiile despre stima de sine vor avea o caracteristică afectivă creând o stare de confort sau disconfort afectiv. Studiile au demonstrat că stima de sine scăzută corelează cu depresia.

În momentul în care stima de sine este în pericol, apare o reacţie de protejare sau reducere a disconfortului afectiv:

– aceasta pentru a impresiona, a afişa o imagine de sine pozitivă;

– pentru a se identifica cu imagini ideale (implicarea în activităţi care să ducă la o reputaţie socială ridicată, includerea în grupuri de persoane recunoscute, dar nu compararea cu acele persoane);

– evitarea (duce la mulţumire de sine în solitudine); – descărcarea (iritabilitate la critici şi eşec); – autocontrolul (sublimarea comportamentelor care dau

naştere la cotarea publică slabă a comportamentelor); – raţionalizarea, disculparea şi autodisculparea de eşec,

autohandicaparea şi renunţarea la compararea socială – se referă la atribuirile externe (neacceptarea a eşecului ca fiind ceva personal, ci ca pe ceva datorat relaţiilor externe.

Tendinţa de apărare a imaginii de sine este o trăsătură generală prezentă atât la cei cu stimă de sine scăzută ca şi la cei cu stimă de sine ridicată.

2.6. Problematica afectivităţii

Un prim factor al dezvoltării afective ar fi existenţa unor

obstacole în realizarea tendinţelor care apar spontan în primii ani de viaţă. O oarecare tensiune este necesară pentru gruparea lor în structuri din ce în ce mai complexe. Când nu apare nicio barieră, nu apare nicio frustrare, tendinţele se consumă imediat în acţiuni al căror ecou rămâne redus. Este deci nevoie de o tensiune optimă, care ar putea fi garantul stabilităţii afective la care se referea Th. Ribot când analiza problema agreabilului.

Evoluţia afectivităţii este influenţată şi prin imitarea atitudinilor şi emoţiilor celor din jur. Copilul imită cu uşurinţă pe cei adulţi, nu numai expresiile verbale, ci şi gesturile şi atitudinile. De

164

asemenea, trăirile sunt transmise prin limbaj ca şi emoţiile celor din jur. Aceste fapte au putut fi formulate chiar sub forma unei legi. Legea transferului afectiv, care spune că, un obiect A care cauzează o stare afectivă durabilă va face ca aceasta să se răsfrângă treptat asupra altor obiecte B şi C, dacă ele se asociază frecvent cu obiectul A. Există un transfer prin contiguitate demonstrat de J. Watson, când prezenţa unui obiect care se asociază cu o situaţie, sau un obiect care trezeşte o anumită trăire afectivă, trăirea afectivă faţă de cel de-al doilea obiect se va transfera asupra primului. Există şi un transfer prin asemănare: dacă o anumită trăire afectivă ne leagă de un anumit obiect, persoană sau situaţie, aceasta se va răsfrânge şi asupra altora similare. Transferul nu explică decât extinderea sferei emoţionale care ne leagă de o stare afectivă, nu şi formarea unor trăiri afective sau sentimente.

Un alt factor care poate interveni în evoluţia afectivităţii îl constituie intelectualizarea trăirilor afective, în sensul crizei de conştiinţă asupra existenţei unei trăiri afective şi a eventualei sale valori. Conştientizarea unei trăiri afective pozitive poate servi la consolidarea ei. Conştientizarea unei trăiri afective negative poate declanşa o luptă interioară al cărei succes nu este sigur. Toate aceste fenomene sunt în funcţie de experienţa socială, relaţiile sociale, încărcătura afectivă a unei situaţii.

Maturizarea afectivă Maturizarea afectivă nu se realizează deplin în mod

automat odată cu înaintarea în vârstă. Sunt persoane care toată viaţa nu ajung la maturitatea afectivă. Aceasta se caracterizează mai întâi prin stabilitatea vieţii afective datorită formării şi ierarhizării de sentimente bine conturate. În lipsa acestora cineva poate să fie foarte emotiv trecând uşor de la o stare la alta. Importantă este şi predominarea unor sentimente superioare mai ales cele morale, asigurându-se astfel o conduită civilizată atitudini corespunzătoare faţă de cei din jur. Apoi, este necesară şi o conştientizare a trăirilor atât a celor personale, cât şi a celor observate la ceilalţi, ceea ce face posibilă intervenţia voinţei şi adoptarea unei conduite judicioase, raţionale.

Dispariţia sentimentelor este posibilă mai ales în perioada anterioară unei temeinice cristalizări. Există mai multe situaţii în care sentimentele pot dispărea. Una dintre aceste situaţii este aceea în care scade prea mult tensiunea implicată într-o stare afectivă complexă.

165

O altă situaţie este aceea a creşterii exacerbării tensiunii. Dispar destul de repede sentimentele fundamentate pe iluzii şi nu pe realitate. Automatismul, repetarea continuă a aceloraşi acţiuni, gesturi, în aceleaşi situaţii, diminuează starea de tensiune, slăbind şi stările afective.

Aşadar, o stare afectivă poate fi inhibată când intervin alte trebuinţe personale care devin mai interesante. Diminuarea unor sentimente nu este un proces domol, sunt cazuri în care se transformă într-unul la fel de contrar cum a fost cel dintâi. Gradul redus de afectivitate, ca, de exemplu, cel apatic, poate ajunge la limită, la o incapacitate de emoţii puternice şi de structurare a lor în sentimente.

Problematica frustrării – factor de influenţă asupra

afectivităţii şi integrării sociale Experienţa de viaţă are o mare importanţă în evoluţia şi

dezvoltarea afectivităţii. Afectivitatea înseamnă reflectarea particulară, personală a realităţii înconjurătoare. Aceasta implică şi societatea. Afectivitatea se dezvoltă ca rezultat al interacţiunilor sociale. Aceste interacţiuni sunt complexe şi pot crea fenomene de frustrare.

Frustrarea este o stare distimică, fiind un rezultat intervenit atunci când individul întâlneşte în calea sa un obstacol intern sau extern, care-l împiedică să-şi satisfacă o trebuinţă. Frustrarea este de fapt experienţa afectivă a eşecului, trăirea mai mult sau mai puţin dramatică a nereuşitei. Starea de frustrare se manifestă printr-o stare emoţională crescută, în funcţie de personalitatea individului şi de structura sa afectivă. Frustrarea se dezvoltă din conflict, generându-l la rândul său, dând naştere unui conflict emoţional. Situaţia frustrantă necesită prezenţa unui scop şi a unui obstacol extern sau intern real sau imaginar suficient de puternic pentru a produce blocarea.

P. P. Neveanu (1978), definea frustrarea ca „un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii în chip tranzitoriu sau relativ stabil ca urmare a nerealizării unei dorinţe, a obstrucţionării satisfacerii unei trebuinţe, a deprivării subiectului de ceea ce îi aparţinea anterior, în ordinea materială sau în plan proiectiv sau afectiv”. Tensiunea afectivă este una dintre trăsăturile caracteristice ale fenomenului de frustrare; aceasta este legată de condiţiile deposedării.

166

Dacă motivele care susţin scopul propus sunt relativ minore, atunci subiectul poate accepta noua situaţie şi vor putea continua activitatea, în schimb, dacă motivele sunt puternice şi scopurile importante sau dificultăţile sunt percepute subiectiv ca fiind de neînvins, atunci blocarea survenită la aspectul unui conflict nerezolvat în cursul căreia energia creşte, emoţiile devin mai intense iar activitatea este redirecţionată.

Rezistenţa la frustrare a subiectului depinde de o serie de factori:

– particularităţile obiective ale situaţiei frustrante; – forţa motivaţiei comportamentului frustrant; – toleranţa individuală. Toleranţa individuală la frustrare exprimă aptitudinea unui

individ de a suporta frustrarea fără a-şi pierde adaptarea sa psihologică. Deoarece frustrarea este însoţită de o creştere a tensiunii psihice, toleranţa la frustrare implică un proces inhibitor care depinde de aptitudinea subiectului de a suporta această tensiune.

Toleranţa scăzută la frustrare poate conduce la tulburări ale afectivităţii care la rândul lor afectează toleranţa la frustrare formând una dintre cauzele perturbării.

Afectivitatea şi stima de sine ca influenţă a trăirii

frustrării Factorii care pot influenţa amânarea agresivităţii şi

transformarea rezultatelor frustrării sunt şi trăirile afective. Empatia de exemplu, este o importantă sursă de altruism şi un potenţial inhibitor în a crea daune oamenilor. Sursele empatiei şi caracteristicile persoanelor care îşi ridică potenţialul empatic, precum şi rolul empatiei în prevenirea agresiunii au fost subiectul atenţiei cercetătorilor (Hoffman, 1975; Batson, 1981; Staub, 1981).

O posibilă sursă de empatie este o înţelegere emoţională a problemelor altora pe care Hoffman (1975) a numit-o primară. O altă sursă descrisă de acelaşi autor, este o elaborare cognitivă a sensului altora ca indivizi separaţi, diferiţi. Acesta este o caracteristică a cunoaşterii cognitive. Pentru ca o persoană să răspundă empatic altor persoane, este necesar să dezvolte o evaluare pozitivă faţă de oameni. După Hoffman empatia primitivă pare a fi o conexiune cu alţii şi o înţelegere a altora care nu este în

167

mod necesar empatică. Această înţelegere poate evolua fie în forme pozitive, fie negative (frică şi evitare).

A experimenta sensul unicităţii, depinde de evaluarea pozitivă a altor oameni, fără de care similaritatea celuilalt nu poate fi notată, conştientizată.

Un sentiment de identificare şi o evaluare pozitivă pot avea o influenţă bidirecţională unul asupra celuilalt. Probabil acesta evoluează în condiţii similare de socializare şi experienţă, în condiţii pozitive.

O altă sursă a empatiei este conceptul de sine care influenţează legăturile sinelui cu alţii. Nu este deci surprinzător, că oamenii răspund mai empatic către cei similari cu ei, chiar dacă această similaritate se limitează la natură (Krebs, 1975), Un slab concept de sine face dificil să extinzi graniţele sinelui în moduri pozitive.

Hoffman (1981), afirmă că, simpatia este din punct de vedere al dezvoltării mai avansată decât empatia şi este un sentiment de o calitate diferită. Staub şi Feinberg (1980) au găsit că înţelegerea dată de simpatie are corelaţii comportamentale diferite. O consecinţă a empatiei poate fi şi dorinţa de a face bine altuia care diminuează stresul empatic sau dă naştere la bucuria empatică a creşterii stării de bine a altuia. Empatia diferă de dorinţa de a face bine altuia provenită din orientarea prosocială.

Diferenţa poate face orientarea prosocială, sursă mai posibilă, mai specifică a comportamentului pozitiv decât capacitatea empatică. Lipsa sentimentului de responsabilitate şi natura afectivă a răspunsului pot fi surse pentru evitarea situaţiilor de creştere a empatiei care poate fi un mod de reducere a acestui stres. Dar, a evita răspunsul empatic este mai puţin probabil, atunci, când răspunsul afectiv este dat de simpatie.

Empatia este unul din motivele comportamentului, dar nu singurul, este la concurenţă cu alte motive şi sentimente care dau naştere dorinţei unui anumit scop al acţiunii. Afectivitatea ce dă naştere motivaţiei, singură nu determină comportamentul. Natura conceptului de sine este de asemenea importantă. Reacţia la frustrare şi comportamentul sunt influenţate de o multitudine de factori dintre care empatia este doar unul. Astfel, afectivitatea pozitivă, sentimentele pozitive faţă de oameni şi faţă de sine pot diminua tendinţa la reacţii agresive şi implicit tendinţa la un comportament delincvent.

168

2.7. Pubertatea şi delincvenţa Este bine cunoscut faptul că delincvenţa creşte

dramatic concomitent cu instalarea pubertăţii. Mult mai recent Williams, Dunlop (1999) au constatat că adolescenţii care se maturizează mai devreme, se angajează mai mult în acţiuni delincvente decât cei care au o dezvoltare/maturizare în concordanţă cu vârsta lor.

Totuşi în literatura de specialitate persistă încă o stare de confuzie vizavi de problematica dezvoltării pubertale asociate cu comportamentul delincvent. Peterson şi Taylor sugerează că adolescenţii maturizaţi precoce se confruntă cu sarcini de dezvoltare cărora nu le pot face faţă încă.

Această confruntare generează stres şi probleme de adaptare, la care orientarea spre comportamentul delincvent constituie o reacţie. Astfel în lumina acestei perspective adolescenţii (băieţi) maturizaţi precoce se pot angaja în mai multe activităţi delincvente pentru că ei au mai multe probleme de ajustare, adaptare socială şi psihologică. Aceste idei vin în contradicţie cu teza conform căreia adolescenţii maturizaţi precoce s-ar putea adapta mai uşor cerinţelor decât cei care au o maturizare târzie (Susman et al., 2002). În consecinţă relaţia dintre maturizare – adaptare – delincvenţă este curviliniară.

În al doilea rând la vârsta pubertăţii apar modificări rapide din punct de vedere hormonal, mai ales în ceea ce priveşte nivelul testosteronului. Unii autori ca Booth şi Osgood (1993) arată că nivelurile ridicate ale testosteronului conduc spre devianţă pentru că interferează cu integrarea socială. Ei au găsit evidenţe conform cărora nivelul de testosteron la adulţi este asociat cu nivelul educaţiei, cu statutul marital, stabilitatea locului de muncă, şi cu participarea în asociaţii voluntare. În concluzie, aceştia acreditează ideea că există posibilitatea ca nivelurile ridicate ale testosteronului în cazul adolescenţilor maturizaţi fizic precoce pot conduce la implicarea în mai multe acţiuni delincvente pentru că ei sunt mai puţin integraţi social.

Un alt aspect al maturizării pubertale se referă la autonomia adolescentului. Acesta se referă la faptul că adolescentul se angajează în delincvenţă pentru că încearcă să-şi demonstreze lui şi celorlalţi autonomia faţă de controlul parental. Cu alte cuvinte

169

delincvenţa adolescentului este o altă formă a rebeliunii adolescentine. Un alt aspect posibil ar putea să fie faptul că, chiar părinţii acordă o autonomie mai mare adolescentului maturizat precoce, şi astfel el are posibilitatea de a se angaja în delincvenţă.

De asemenea, Mazur şi Booth (1998) sugerează că nivelurile ridicate ale testosteronului, indicator al maturizării fizice precoce, conduc la comportament dominator, iar Shaal et al. (1996) constată că băieţii de 13 ani cu nivelurile ridicate ale testosteronului sunt percepuţi mult mai dominanţi în comparaţie cu alţi băieţi.

Finalmente, se consideră că nivelurile ridicate ale testosteronului conduc la delincvenţă pentru că este asociat cu un grad ridicat al asumării riscului. O serie de studii conduse de Daitzman şi Zukerman (1980), pe adolescenţi între 17-20 ani, au dus la concluzia că băieţii cu niveluri ridicate ale testosteronului ar avea un index al autocontrolului mai redus decât grupul de control.

2.8. Consumul de alcool şi comportamentul delincvenţial

În perioada recentă atenţia cercetătorilor s-a focalizat

asupra relaţiei dintre consumul de alcool şi alte substanţe nocive şi reprezintă delincvenţă. Circumstanţele consumului şi abuzului de alcool reprezintă un factor de risc pentru delincvenţă.

Wagner (1996) analizând mai multe cercetări corelaţionale referitor la relaţia dintre consumul de substanţe nocive şi comportamentul violent, arată că în grupurile de adolescenţi care consumă alcool sau droguri creşte probabilitatea apariţiei unor comportamente violente.

Într-un studiu pe populaţia generală americană Barnes (1984), a concluzionat că consumul de alcool este unul dintre predictorii cei mai importanţi ai comportamentului deviant, arătând că această variabilă explică 30% din varianţa variabilei dependente (devianţa). Acelaşi autor într-un studiu asupra unui eşantion reprezentativ din şcolile americane a constatat o corelaţie între consumul de alcool şi droguri şi delincvenţa juvenilă între 0.5 şi 0.6 (Barnes, 1986).

O altă categorie de studii longitudinale, au găsit evidenţe în favoarea ideii că abuzul de alcool în perioada adolescenţei este un foarte important predictor pentru delincvenţa de mai târziu. Astfel, o serie de autori (Newcomb, McGee, 1989) constatau că, consumul de alcool a prezis devianţa apărută un an mai târziu într-un eşantion de elevi de clasa a X-a şi a XII-a.

170

Mulţi alţi autori au studiat această problemă şi au găsit elemente în favoarea acestei idei:

consumul înainte de incident este un predictor al frecvenţei comiterii atacurilor (Zhang, Wieczorek, Welte, 1997);

abuzul de alcool este asociat cu creşterea probabilităţii comiterii ofenselor violente (Fergusson, Lynskey, Horwood, 1996);

de asemenea, la nivel liceal, consumul/abuzul de alcool a fost puternic asociat cu acte violente specifice: portul de armă şi lupta fizică (Dukarm, Byrd, Auinger, Weitzman, 1996; DuRant, Krowchuk, Kreiter, Sinal, Woods, 1999);

Totodată, consumul constant de alcool şi cel ocazional sunt considerate ca fiind factori de risc pentru alcoolism şi personalitate antisocială la vârsta maturităţii (Robins, Przybeck, 1985), portul de arme la şcoală (DuRant et al., 1999), violenţă pe fond de consum de alcool (Gruber, DiClemente, Anderson, Lodico, 1996), şi pentru delincvenţă în general (Zhang, Wieczorek, Welte, 1997).

3. Profilul psihologic al delicventului

În continuare, concluzionând, se poate încerca realizarea

unui portret sau profil psihologic al persoanei delincvente (I. Buş, 1997).

Personalitatea infractorului este fondul pe care trebuie să se încrucişeze, în cadrul duelului judiciar, funcţiile acuzării şi apărării pentru că, în ultimă instanţă, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiţionate de această personalitate. Elementele pozitive ale personalităţii vor putea conduce spre o pedeapsă mai uşoară, pe când cele negative vor trebui înfrânte printr-o pedeapsă mai aspră. Există şi situaţii în care pedepsele sunt insuficiente, acestea generând, de obicei, fenomenul recidivei sau al obişnuinţei infracţionale, cărora societatea nu le-a găsit remedii propice.

Factorii psihologici nu acţionează direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităţilor sale individuale, particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncţional, un anumit mod de a acţiona şi reacţiona în spaţiul psihologic, în modul de a rezolva situaţiile conflictuale care apar mereu în acest spaţiu.

171

Delincventul se prezintă ca o personalitate deformată ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni atipice cu caracter antisocial sau disocial. Acesta apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială, cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte. Pe această bază se încearcă să fie puse în evidenţă atât personalitatea infractorului, cât şi mecanismele interne (mobiluri, motivaţii, scopuri) care declanşează trecerea la actul infracţional ca atare (Banciu, 1992).

Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particularităţilor psihologice s-a reuşit să se stabilească anumite caracteristici comune care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea:

INSTABILITATEA EMOTIV-ACŢIONALĂ. Din cauza experienţei negative, a educaţiei deficitare primite în familie, a deprinderilor şi practicilor antisociale însuşite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-acţional, un element care în reacţiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanţă în reacţii faţă de stimuli. Această instabilitate este o trăsătură esenţială a personalităţii dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor, o latură unde traumatizarea personalităţii se evidenţiază mai bine decât pe planul componentei cognitive. Instabilitatea emotivă face parte din stările de dereglare a afectivităţii infractorilor care se caracterizează prin: lipsa unei autonomii afective, insuficienta dezvoltare a autocontrolului afectiv, slaba dezvoltare a emoţiilor şi sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale etc. Toate acestea duc la lipsa unei capacităţi de autoevaluare şi de evaluare adecvată, la lipsa de obiectivitate faţă de sine şi faţă de alţii.

INADAPTAREA SOCIALĂ. Este evident că orice infractor este un inadaptat din punct de vedere social. Inadaptaţii, cei greu educabili, de unde se recrutează întotdeauna devianţii, sunt elemente a căror educaţie s-a realizat în condiţii neprielnice şi în mod nesatisfăcător. Anamnezele făcute infractorilor arată că, în majoritatea cazurilor, aceştia provin din familii dezorganizate (părinţi decedaţi, divorţaţi, infractori, alcoolici) unde nu există condiţii, pricepere sau preocupare necesară educării copiilor. Acolo unde nivelul socio-cultural al părinţilor nu este suficient de ridicat, unde nu se dă atenţia cuvenită normelor regimului zilnic, se pun implicit bazele unei inadaptări sociale. Atitudinile antisociale care rezultă din

172

influenţa necorespunzătoare a mediului duc la înrădăcinarea unor deprinderi negative care, în diferite ocazii nefavorabile pot fi actualizate, conducând la devianţă şi apoi la infracţiune.

Acţiunea infracţională reprezintă etiologic un simptom de inadaptare, iar comportamental este o reacţie atipică.

SENSIBILITATEA DEOSEBITĂ. Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare spre acţiune cu mult mai mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce conferă un caracter atipic reacţiilor acestora. Pe infractor îl caracterizează lipsa unui sistem de inhibiţii elaborat pe linie socială, aceasta ducând la canalizarea intereselor în direcţie antisocială. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecinţe, duce la mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.

DUPLICITATEA COMPORTAMENTULUI. Conştient de caracterul socialmente distructiv al actului infracţional, infractorul lucrează în taină, observă, plănuieşte şi execută totul ferit de ochii oamenilor, în general şi ai autorităţilor în special. Reprezentând o dominantă puternică a personalităţii, duplicitatea infractorului este a doua lui natură, care nu se maschează numai în perioada în care comite fapta infracţională, ci tot timpul. El joacă rolul omului corect, cinstit, al omului cu preocupări de o altă natură decât cele ale „specialităţii” infracţionale. Acest „joc” artificial îi denaturează actele şi faptele cotidiene, făcându-l uşor depistabil pentru un bun observator. Necesitatea tăinuirii, a „... vieţii duble”, îi formează infractorului deprinderi care îl izolează tot mai mult de societate, de aspectul normal al vieţii.

IMATURITATEA INTELECTUALĂ. Aceasta constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent, acordând o mică importanţă viitorului. Arbuthnot (1987) concluzionează că acesta este centrat pe prezent şi nu diferenţiază cert delincvenţa de nondelincvenţă.

Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligenţă (Q.I.), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport raţional între cost-beneficii în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional, trecerea la comiterea infracţiunii efectuându-se în condiţiile unei prudenţe minime faţă de pragurile de toleranţă a conduitelor în fapt.

IMATURITATEA AFECTIVĂ. Constă în decalajul persistent între procesele cognitive şi afective, în favoarea celor din urmă. Din

173

cauza dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacţii disproporţionate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obţinerea unor avantaje imediate, minore şi uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă faţă de problemele reale şi importante, este lipsit de o poziţie critică şi autocritică autentică, este nerealist, instabil emoţional. Imaturitatea afectivă asociată cu cea intelectuală predispune infractorul la manifestări şi comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.

FRUSTRAREA. Este o stare emoţională resimţită de infractor atunci când este privat de unele drepturi, recompense, satisfacţii etc. care consideră că i se cuvin sau când în calea obţinerii acestor drepturi se interpun obstacole. Frustrarea este resimţită în plan afectiv-cognitiv ca o stare de criză (o stare critică, de tensiune) care dezorganizează, pentru momentul dat, activitatea instanţei corticale de comandă a acţiunilor, generând simultan surescitarea subcorticală.

Infractorii reacţionează diferenţiat la situaţiile frustrante, de la abţinere (toleranţă la frustrare) şi amânare a satisfacţiei până la un comportament agresiv. Cei puternic frustraţi au tendinţa să-şi piardă pe moment autocontrolul acţionând haotic, inconstant, atipic, agresiv şi violent cu urmări antisociale grave.

COMPLEXUL DE INFERIORITATE. Este o stare pe care infractorul o resimte ca un sentiment de insuficienţă, de incapacitate personală. Complexul de inferioritate apare în urma unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare fiind accentuat şi de dispreţul, dezaprobarea tacită sau exprimată a celorlalţi. Acesta incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial.

J. Pinatel (1971) arată că la majoritatea marilor delincvenţi există un nucleu al personalităţii ale cărui elemente componente sunt: egocentrismul, labilitatea, agresivitatea şi indiferenţa afectivă.

EGOCENTRISMUL. Reprezintă tendinţa individului de a raporta totul la el însuşi; el şi numai el se află în centrul tuturor lucrurilor şi situaţiilor. Atunci când nu-şi realizează scopurile propuse devine invidios şi susceptibil, dominator şi chiar despotic. Egocentricul nu este capabil să vadă dincolo de propriile dorinţe, scopuri, interese. Este un individ incapabil să recunoască superioritatea şi succesele celorlalţi, se crede permanent persecutat, consideră că are întotdeauna şi în toate situaţiile dreptate. Îşi

174

minimalizează defectele şi insuccesele, îşi maximizează calităţile şi succesele, iar atunci când greşeşte în loc să-şi reconsidere poziţia, atacă cu virulenţă.

LABILITATEA. Este trăsătura personalităţii care semnifică fluctuaţia emotivităţii, capriciozitatea şi ca atare o accentuată deschidere spre influenţe. Individul nu-şi poate inhiba sau domina dorinţele, astfel că acţiunile sale sunt imprevizibile. Instabilitatea emoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă, infractorul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe pornirile şi dorinţele în faţa pericolului public şi a sancţiunii penale.

AGRESIVITATEA. Apare atunci când individul este împiedicat să-şi satisfacă dorinţele şi se manifestă printr-un comportament violent şi distructiv. Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea şi heteroagresivitatea. Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimându-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenţei spre alţii, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală etc.

J. Pinatel mai distinge două forme distincte ale agresivităţii: ocazională şi profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate şi violenţă, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalităţii infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, conştient.

INDIFERENŢA AFECTIVĂ. Este strâns legată de egocentrism şi mai poartă numele de insensibilitate morală. Ea se caracterizează prin incapacitatea infractorului de a înţelege durerile şi nevoile celorlalţi, prin satisfacţia resimţită faţă de durerile altora. Indiferenţa afectivă redă în fond stările de inhibare şi dezorganizare emoţională. Această latură a personalităţii infractorului se formează de la vârste timpurii, fiind una dintre principalele carenţe ale procesului socializării, un rol important deţinându-l în acest plan funcţionarea defectuoasă a structurii familiale, precum şi stilul educaţional adoptat în cadrul acestei microstructuri. De obicei, infractorul nu este conştient de propria-i stare de inhibare emoţională, ceea ce explică atât calmul, cât şi sângele rece cu care sunt comise o serie de infracţiuni de o violenţă extremă. Legătura strânsă dintre indiferenţa

175

afectivă şi egocentrism constă în faptul că infractorului îi este străin sentimentul vinovăţiei, al culpabilităţii.

Aceste componente ale personalităţii infractoare se pot întâlni şi la celelalte persoane (noninfractori), însă la acestea nu sunt elemente dominante ale personalităţii, nu au consistenţa şi frecvenţa întâlnită la infractori, nu sunt orientate spre infracţionalitate.

Ca urmare a orientării axiologice, a sistemului de valori pe care îl posedă, infractorul este incapabil din punct de vedere psihic să desfăşoare o muncă socială susţinută. Această incapacitate este dublată de dispreţul faţă de muncă, de atitudinea negativă faţă de cei ce desfăşoară o activitate organizată, productivă. Nu se poate spune însă că această atitudine, că această incapacitate fizică este generată de deficienţe ale voinţei.

Procesele volitive funcţionează la aceştia în mod normal, conţinutul lor se îndreaptă spre acţiuni conflictuale în raport cu societatea, spre acţiuni antisociale. Atitudinea negativă faţă de muncă, lipsa unor preocupări susţinute care să dea un scop mai consistent vieţii, provoacă la ei o stare de continuă nelinişte, de nemulţumire de sine, o continuă stare de irascibilitate. Această nelinişte alimentează tendinţa, elaborată în cursul vieţii lor, spre vagabondaj şi aventuri, ceea ce le convine foarte mult deoarece le favorizează activitatea infracţională.

Faptul că în decursul activităţilor, infractorii îşi constituie un stil specific de lucru, poate sugera uneori sărăcie de idei sau lipsa imaginaţiei creatoare, dar în acelaşi timp mai probabil o specializare superioară, fapt ce contrazice teoria despre inteligenţa nativă, specifică a infractorilor. Analizând modul lor de lucru, ajungem să recunoaştem că este vorba, în cea mai mare parte a cazurilor, de idei simple, cu mici variaţii pe acelaşi motiv fundamental. Cu toate acestea, măiestria lor poate oglindi uneori ingeniozitate, inventivitate, fantezie, precum şi o dexteritate deosebită care se dobândeşte pe baza unui antrenament îndelungat.

Trăind în conflict cu societatea şi acţionând mereu împotriva ei, prin „succesele” obţinute în activitatea infracţională devin încrezuţi, orgolioşi, supraapreciindu-se şi ajungând la manifestări de vanitate, adeseori puerile. Infractorul se simte mereu în continuă legitimă apărare faţă de societatea care refuză să îi ofere de bună-voie ceea ce capriciul lui de moment pretinde. Elementul lui vital şi în acelaşi timp şi o trăsătură fundamentală a caracterului său este minciuna.

176

Lipsa unui microclimat afectiv, eschivarea de constrângeri social-morale, lipsa unor valori etice către care să tindă, îl fac pe infractor indiferent faţă de viitor, îi împrumută o atitudine de totală nepăsare faţă de propria-i soartă. Din acest motiv aparentul curaj de care dă dovadă, reprezintă de fapt insensibilitate, indiferenţă în urma tensiunii continue, în urma obişnuinţei de a fi mereu în pericol. Egoismul înăbuşe complet orice urmă de compasiune, şi ca urmare poate duce la acte de mare cruzime. Se remarcă sentimentalismul ieftin al infractorului, care are o forţă mobilizatoare majoră, constituind resortul care îl împinge spre acţiune.

Profilul psihocomportamental al infractorului juvenil şi nu numai a fost prezentat la modul general, cuprinzând acele elemente care se pot desprinde din analiza trăsăturilor fundamentale ale unui număr mare de infractori. Imaginea prezentată este mai degrabă una statistică, ea permite un număr nesfârşit de excepţii, un joc mare de deplasări cauzate fie de elemente temperamental-caracteriale, fie de exercitarea unei specialităţi infracţionale deosebite. Ponderea cu care apar aceste caracteristici diferă foarte mult de la un infractor la altul, în funcţie şi de genul de infracţiune pe care îl realizează.

Bibliografie:

1. Ansuini, C. G., Fiddler-Woite, J. (1996), The Source,

Accuracy, and Impact of Initial Sexuality Information on Lifetime Wellness. Adolescence, 31, 283–290.

2. Arbuthnot, J., Gordon, D. A., Jurkovic, G. J. (1987), Personality. In H.C.Quay (Ed.), Handbook of Juvenile Delinquency. Ed. John Wiley, New York.

3. Banciu, D. (1992), Control social şi sancţiuni sociale, Editura Hyperion XXI, Bucureşti.

4. Banciu, D. (1995), Sociologie juridică, Editura Hyperion XXI, Bucureşti.

5. Banciu, D., şi Rădulescu, S. M., (1987), Introducere în sociologia delicvenţei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

6. Banciu, D., şi Rădulescu, S. M., (1991), Etiologia infracţiunilor comise prin violenţă şi agresivitate, în Sociologie Românească, 3-4, Bucureşti.

177

7. Banciu, P. D., Rădulescu, M. S., Voicu, M. (1985), Introducere în sociologia devianţei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

8. Barnes, G. M., Farrell, M. P. (1992), Parental Support and Control as Predictors of Adolescent Drinking, Delinquency and Related Problem Behaviors, Journal of Marriage and the Family, 54, 763-776.

9. Barnes, G. M., Welte, J.W. (1986), Patterns and Predictors of Alcohol use Among 7-12th Grade Students in New York State, Journal of Studies on Alcohol, 47(1), 53-62.

10. Baron, R., Byrne, D., (1991). Social Psychology, Editura Alyn and Bacon, Boston.

11. Baron, Stephen W. and Timothy F. Hartnagel, (1997), Attributions, Affect, and Crime: Street Youths' Reactions to Unemployment, Criminology 35: 409–434.

12. Belknap, J., Holsinger, K. (1997), The Trouble with Delinquent Girls, (Report No. EC305799). In M. C. McManus (Ed.), Focal Point 11(1), (pp. 8–12). (ERIC Document Reproduction Service No. ED410738).

13. Berkowitz, L., (1988), Frustration, Appraisals and Aversively Stimulated Aggression, Aggressive Behavior, 14.

14. Berkowitz, L., (1989), Frustration-aggression hypothesis, Psychlogical Bulletin, 106.

15. Bianu, L., (1995), Tulburări de comportament manifestate la copii instituţionalizaţi. Metode şi tehnici de ameliorare – Seminarul Internaţional „Educaţia copiilor cu un comportament dificil”, Bucureşti 1995.

16. Bogdan, T., Sântea, I. (1988), Analiza psihosocială a victimei. Rolul ei în procesul judiciar, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti.

17. Bogdan, T. (1973), Probleme de psihologie judiciară, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

18. Bogdan, T., (1983), Date privind psihologia devianţei, în I. Radu (coordonator).

19. Psihologia educaţiei şi dezvoltării, Editura Academiei, Bucureşti.

178

20. Bogdan, T., Sântea, I., Drăgan-Cornianu, R. (1983), Comportamentul uman în procesul judiciar, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti.

21. Booth, A., Osgood, D. W., (1993), The Influence of Testosterone on Deviance in Adulthood: Assessing and Explaining the Relationship, Criminology 31:93–117.

22. Brennan, Patricia A., (1999), Biosocial Risk Factors and Juvenile Violence, Federal Probation, vol. 63, Issue 2, pag. 58, 3 p.

23. Bronfenbrenner, U. (1988), Interacting Systems in Human Development. Research Paradigms: Present and Future. In N. Bolger, A. Caspi, G. Downey, M. Moorehouse (Eds.), Persons in Context: Developmental Processes (pag. 25-49). New York: Cambridge University Press.

24. Buş, I. (1997) Psihologie judiciară, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

25. Buş, I. (2000), Psihodetecţia comportamentului simulat, Editura Ingram, Cluj-Napoca.

26. Caspi, A., Elder, G. H., Bern, D. J. (1987), Moving Against World: Life-course Patterns of Explosive Children, Developmental Psychology, 23, 308-313.

27. Pinatel, J. (1971), „La société criminogene”, Editura Calman-Lévy, Paris.

28. Preda, V., (1998), Delincvenţa Juvenilă, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

29. Radu, I. et al. (1994), Psihologie socială, Editura Exe, Cluj-Napoca.

30. Raine, A., (1993), The Psychopathology of Crime: Criminal Behavior as a Clinical Disorder, San Diego, Calif.: Academic Press.

31. Rădulescu, S., Baciu, D., (1990), Introducere în sociologia delicvenţei juvenile, Editura Medicală, Bucureşti.

32. Robins, L. N., Przybeck, T. R., (1985), Age of Onset of Drug use as a Factor in Drug and Other Disorders, In C. L. Jones, R. J. Battjes (Eds.), Etiology of Drug Abuse: Implications for Prevention, NIDA Research Monograph No. 56, DHHS Publication No. ADM 85-1335, (pag. 178–192). Washington, DC: U. S. Government Printing Office.

179

33. Sutherland, E., Cressey, D., (1966), Principes de criminologie, Editura Cujas, Paris.

34. Wagner, E. F., (1996), Substance use and Violent Behavior in Adolescence. Aggression and Violent Behavior, 1, 375-387.

35. Welte, J. W., Barnes, G. M. (1987), Alcohol use Among Adolescent Minority Groups, Journal of Studies on Alcohol, 48, 329-336.

36. Williams, J. M., Dunlop, L. C., (1999), Pubertal Timing and Self-reported Delinquency among male Adolescents, Journal of Adolescence 22: 157-171.

37. Zhang, L., Wieczorek, W. F., Welte, J. W., (1997), The Impact of Age of Onset of Substance use on Delinquency, Journal of Research in Crime and Delinquency, 34, 253-268.

38. Zhang, L., Wieczorek, W. F., Welte, J. W., (1997), The Nexus Between Alcohol and Violent Crime. Alcoholism, Clinical and Experimental Research, 21, 1264-1271.

39. Zingraff, M. T., Leiter, J., Johnsen, M. C., Myers, K. A. (1994), The Mediating Effect of Good School Performance on the Maltreatment-delinquency Relationship, Journal of Research in Crime and Delinquency, 31, 62-91.

180

II.5. INFLUENŢA MEDIULUI INTERNŞI A CELUI EXTERN ASUPRA EFICIENŢEI ŞI PERFORMANŢEI INDIVIDUALE

ŞI DE GRUP ÎN DIFERITE ETAPE ALE VÂRSTEI

Locotenent-colonel Carmen BĂRBULESCU Şeful Centrului de Documentare şi Pedagogie

I.G.J.R. Organizaţia dispune de o structură iniţială, de o organizare

formală, de reguli, regulamente, legi care se află într-un anumit raport cu trebuinţele individului de-a lungul perioadelor vârstei în virtutea tendinţei spre performanţă, putându-le influenţa pozitiv sau negativ. Individul, constituent al organizaţiei, alături de mijloace şi relaţii, este o realitate complexă, un sistem deschis care primeşte influenţele exteriorului şi exportă propriile sale produse.

Mediul social ca şi cel fizic, în care statuează grupul/organizaţia, influenţează asupra structurii acestuia, implicit asupra ansamblului performant al grupului. Poziţia socioeconomică a fiecărui individ din afara grupului poate avea impact asupra poziţiei acestuia în cadrul grupului.

Organizaţia, pentru a fi eficientă şi, mai ales, performantă, trebuie să-şi elaboreze propria concepţie generală asupra omului, pe care, ulterior, îşi grefează propriile acţiuni. În funcţie de această concepţie, organizaţia îşi alege scopurile, îşi elaborează proiectele de organizare şi conducere, propriile modalităţi de intervenţie, schimbare, eficientizare şi performare.

Totodată, pe baza acestei concepţii, îşi alege mijloacele de acţiune, tehnice, umane, structurale, organizatorice, modalităţile de motivare, control, corecţie şi, nu în ultimul rând, îşi justifică succesele, eşecurile, dar şi influenţa pe care a avut-o, ca factor exterior, asupra indivizilor componenţi. Prin intermediul concepţiei asupra omului, organizaţia îşi fundamentează ideologic necesitatea acţiunii ca factor de influenţă în vederea determinării individului de a acţiona şi a performa.

În aceeaşi măsură, organizaţia îşi formează concepţia despre om şi progresul lui în funcţie de o serie de factori, astfel:

– particularităţile concrete, nevoile existenţiale specifice, raportate la posibilităţile reale existente la un anumit moment, de a-i motiva şi de a satisface trebuinţele celor ce o constituie;

181

– tipul de societate în care organizaţia activează, natura relaţiilor existente în societate, imaginea societăţii despre om influenţează organizaţia în formarea propriei imagini (de exemplu, societăţile bazate pe caste, care justificau discriminarea socială prin diferenţele înnăscute, existente în natura umană, sau societatea modernă, având la bază clasa socială care introduce inegalitatea şanselor de acces);

– evoluţia şi progresul ştiinţific, industrializarea, informatizarea. Concepţia unei organizaţii în care activitatea membrilor săi este rudimentară, brută, va fi cu totul inferioară celei a uneia informatizate, prima neacordând importanţă foarte mare perfecţionării pregătirii personalului, pe când pentru cea de-a doua, acest lucru este imperios necesar;

– specificul activităţii, scopurilor, tipul de organizaţie au o foarte mare influenţă. Nu vom putea compara concepţia despre om a unei organizaţii militare cu cea a uneia religioase sau comerciale, tocmai datorită diferenţelor de scop şi obiective.

Reducând influenţa mediului la trei elemente care influenţează performanţa individuală în raport cu vârsta vom putea trage următoarea concluzie: „Informaţia, cunoaşterea şi ştiinţa (în sensul de învăţătură aprofundată, acumulare de conţinuturi şi deprinderi) sunt interdependente şi proporţionale cu vârsta”.

Informaţia, învăţarea organizată, dobândirea de către individ a ceva exterior lui, poate fi acumulată şi cuantificată, însă pentru acesta trebuie oarecum structurată şi etapizată, în funcţie de capacitatea de acumulare specifică vârstei. Pentru ca informaţia să fie organizată în vederea asimilării, individul trebuie să avanseze în vârstă (vezi studiu). Copilul percepe informaţia ca un tot pe care începe a-l structura pentru a-l reţine şi a-l elibera mai târziu, la nevoie, moment în care începe să înveţe.

Pe parcursul formării tradiţionale, informaţia este în general, organizată într-un program. Activitatea intelectuală a individului este cea care conferă semnificaţie acestui program şi valorificarea ei proporţional cu vârsta.

Acţiunea directă a mediului se concretizează în alimentaţie, climă, iar cea indirectă, prin intermediul formelor de adaptare umană pe care le generează (nivel de trai, grad de cultură, nivel de pregătire profesională). Din perspectiva dezvoltării ontogenetice, mediul influenţează nu prin simpla prezenţă sau absenţă a factorilor, ci prin nivelul, intensitatea şi rezonanţa interacţiunii dintre factori şi individul uman, condiţia fiind deci ca acest factor să acţioneze

182

asupra individului, care la rându-i reacţionează intrând în interacţiune ca element al propriei activităţi.

Aşadar, un conţinut informaţional al unui manual nu-l dezvoltă în niciun fel pe un cursant care nu-l înţelege şi căruia nu-i trezeşte interesul. Mediul apare astfel ca principal furnizor de elemente ce stimulează potenţialul ereditar al individului, acţiunea sa putând fi atât o sursă a dezvoltării (un mediu propice, favorabil), cât şi un factor destabilizator, neutru sau chiar un blocaj în calea dezvoltării individului.

O lungă perioadă de timp, în psihologia muncii, s-a discutat despre faptul că randamentul/productivitatea/eficienţa/performanţa în muncă ar fi determinate de gradul de dotare a individului, de cunoştinţele, deprinderile, aptitudinile şi capacităţile pe care acesta le-a dobândit de-a lungul etapelor vârstei. Ulterior, s-a constatat faptul că numai acumulările informaţionale nu sunt suficiente, iar reuşita activităţii se obţine numai în sau şi în condiţiile în care dotarea şi formarea individuală sunt însoţite şi de o stare internă dinamizatoare, direcţională, care permite individului să se centreze pe realizarea obiectivelor propuse. O asemenea stare internă este motivaţia.

În general, prin motivaţie se traduce acea stare internă de necesitate a organismului care orientează şi dirijează comportamentul în direcţia satisfacerii. Motivaţia şi trebuinţa reprezintă manifestări psihosociale ale individului cu diferite grade de manifestare în evoluţia vârstei. Activitatea este o caracteristică definitorie a indivizilor, desfăşurată după anumite reguli biologice şi sociale.

Urmărind activitatea umană de-a lungul perioadelor vieţii, observăm că ea se declanşează într-un anume fel, într-un anumit moment, se desfăşoară pe parcursul vieţii indivizilor, fiind dirijată spre anumite scopuri. Factorii care declanşează, dirijează, prelungesc sau opresc o activitate poartă numele de motive (M. Reuchlin, 1977, apud A. Andreescu, 1999). Alături de motive, în drumul său spre performanţă, individul manifestă trebuinţe. Noţiunea se referă la tot ceea ce constituie necesitatea organismului uman pentru a supravieţui, performa şi evolua.

Revine astfel organizaţiei, în studiul motivaţiei, sarcina descoperirii, inventarierii şi cunoaşterii aprofundate a formelor specifice motivaţionale care stimulează şi dirijează spre eficienţă comportamentul individual.

183

La baza cunoaşterii stă experienţa, activitate în totalitate a individului care asimilează informaţia, se acomodează cu ea prin verificări succesive şi o eliberează în interacţiunea cu mediul.

Ereditatea este însuşirea fundamentală a materiei vii de a transmite, de la o generaţie la alta, mesajele de specificitate ale speciei, grupului şi individului sub forma codului genetic.

Mediul reprezintă, alături de ereditate, un factor important al dezvoltării umane. Totalitatea elementelor cu care individul reacţionează, direct sau indirect, au influenţă în dezvoltarea individului. Mediul, văzut ca factor binar, supune individul realităţii fizice concretizată în prezenţa nemijlocită şi perceptibilă a persoanelor, evenimentelor şi obiectelor care îl înconjoară şi în funcţie de care trebuie să se modeleze, dar şi ansamblului de relaţii şi semnificaţii care, prin interiorizare, formează însăşi substanţa, materialul de construcţie necesar dezvoltării psihice.

Educaţia este activitatea specializată, specific umană, care mijloceşte şi diversifică raportul dintre om şi mediul său, favorizând dezvoltarea omului prin intermediul societăţii şi reciproc. Educaţia este o componentă a mediului social, care se opune influenţelor întâmplătoare ale mediului prin practica sistematică, planificată, conştientă de exercitare a influenţelor formative într-un cadru instituţionalizat, de către personal specializat în acest sens.

Cumulând informaţia şi cunoaşterea ajungem la învăţătura aprofundată, specifică individului matur.

Ştiinţa este rezultatul unei confruntări în timp între cunoaştere şi informaţii, obţinute prin activitatea intelectuală, reprezentând deci consecinţa activităţii de cercetare, performanţa.

Graţie acestui proces de îmbogăţire a cunoaşterii prin dobândirea de noi informaţii şi organizarea formală a patrimoniului cognitiv, subiectul ajunge să elaboreze concepte, să emită judecăţi, să-şi asume poziţii personale în raport cu realitatea, toate inteligibile însă datorită evoluţiei vârstei.

Atât cunoaşterea, cât şi ştiinţa sunt determinante în performanţa individuală, însă individul acţionează în cadrul unei colectivităţi, condiţie în care acesta împărtăşeşte cunoştinţele celor alături de care se află. În sfera aceluiaşi subiect, este de luat în calcul influenţa motivaţiei şi a satisfacţiei, elemente ale procesului organizaţional. Evident, motivaţia impulsionează spre performanţă.

Un individ nestimulat pentru a se angaja în muncă şi a obţine rezultate, nu va fi eficient. În aceeaşi măsură, motivaţia ca

184

element singular, fără un suport de cunoştinţe şi deprinderi, nu va fi capabilă să conducă la performanţă. Oricât de motivată ar fi o persoană, dacă nu este pregătită profesional şi dacă nu ştie să folosească informaţiile acumulate, este foarte greu de presupus că va putea obţine rezultate performante. De asemenea, motivaţia influenţează prin caracteristicile ei şi anume prin intensitate, durată, persistenţă, drept pentru care nu orice tip de motivaţie duce la performanţă.

O persoană cu o motivaţie puternică obţine rezultate mai bune decât una cu o motivaţie mai slabă, însă sunt şi situaţii care au demonstrat că persoane cu motivaţie excesivă au clacat în faţa unor sarcini relativ simple. Surplusul de energie duce la un stres autoindus, îşi consumă practic energia înaintea realizării sarcinii cu care se confruntă. Cu atât mai puţin performant poate fi un individ nemotivat, care acţionează în condiţiile unui deficit energetic.

Zona critică a intensităţii motivaţiei variază în funcţie de mai mulţi factori, cum ar fi: nivelul de complexitate a sarcinii de rezolvat, gradul de dificultate perceput de individ, precum şi de particularităţile de personalitate ale individului.

De asemenea, o durată mare a motivaţiei pentru îndeplinirea sarcinilor este pozitivă pe parcursul unei evoluţii permanente a individului. Dacă însă durata motivaţională este sporadică, atunci nu va influenţa în mare măsură procesul de performare, însă persistenţa motivaţiei pe un parcurs îndelungat va genera efectul pozitiv incontestabil asupra evoluţiei individuale.

Lionel Bellenger (1981) propune abordarea influenţei motivaţiei asupra performanţei sub forma unui triunghi, „triunghiul de aur” al motivaţiei, conform căruia acţiunea încrederii în sine, legitimităţii şi identificarea proprie a individului determină optimul motivaţional.

Încredere în sine

legitimitate optim

identificare

185

Încrederea în sine este imaginea proprie despre ceea ce eşti şi ce poţi, precum şi toate feedback-urile pozitive primite din exterior. Identificarea reprezintă posibilitatea individului de a se recunoaşte într-o valoare aflată în rezonanţă cu ceea ce îşi imaginează despre sine. Legitimitatea corespunde sentimentului intern de adecvare între ceea ce individul este şi atenţia care i se acordă.

În ceea ce priveşte satisfacţia şi influenţa ei asupra performanţei, s-au emis o multitudine de teorii. Prin comparaţie, motivaţia produce o modificare vizibilă a comportamentului individului în timp ce satisfacţia dă naştere unui sentiment subiectiv, ce poate fi exprimat de individul în cauză, dar care nu poate fi observat din exterior. Satisfacţia influenţează pozitiv motivaţia care permite realizarea activităţii propuse. Totodată, dacă munca este simplă, repetitivă, de rutină şi slab calificată, deci nu solicită un volum mare de cunoştinţe şi abilităţi, între satisfacţie şi performanţă se stabileşte o relaţie divergentă, însă, dacă munca este complexă, implică un grad mare de responsabilitate, satisfacţia individului influenţează pozitiv performanţa acestuia, cu atât omul se ridică în ierarhia valorilor.

Pe de altă parte individul, element intern sau extern al organizaţiei, prin trebuinţele, atitudinile, valorile şi sentimentele, obiectivele, atracţiile emanând de la grup, activităţile şi liniile de acţiune ale organizaţiei legate de eficienţă, recompense şi sancţiuni, ritmul muncii, valoarea profesională, activităţile informale, în încercarea lui de a se adapta structurii formale a organizaţiei, tinde să o modifice, aşa încât structura biunivocă individ performant – organizaţie eficientă este rezultatul acestor numeroase influenţe interne-externe.

Influenţa factorilor în această relaţie de interdependenţă nu este întotdeauna pozitivă, drept pentru care se pot ivi mai multe situaţii şi tipuri de influenţe. Relaţia dintre individ şi organizaţie poate fi incompatibilă ca urmare a necorespondenţei dintre trebuinţele individului, tendinţa lui de a obţine succesul şi cerinţele de aport ale organizaţiei, care pot fi de menţinere a nivelului şi de aici rezultă constanţa lipsită de tendinţa performării.

Relaţia de incompatibilitate dintre individ şi organizaţie poate reprezenta, pe de altă parte, originea unei creşteri a eficacităţii ambelor entităţi cu efecte pozitive asupra dezvoltării organizaţiei. „Incompatibilitatea dintre om şi organizaţie poate servi drept bază

186

pentru o sfidare permanentă, care, în măsura în care se dezvoltă, poate ajuta omul să promoveze organizaţii viabile şi eficace” (Argyris, 1970, p. 6, apud M. Zlate, 2004, p. 259).

Concluzionând, relaţiile de incompatibilitate dintre om şi organizaţie nu au ca rezultat permanent şi absolut ineficienţa, ci, în funcţie de trebuinţele, manifestările şi aşteptările fiecăruia, acestea se pot muta în sfera performanţei. În astfel de organizaţii, între componente există relaţii integrative, performanţa fiind legată de obiectivele esenţiale şi nu de cele particulare, tendinţa spre performanţă şi eficienţă a fiecărei componente decurgând din aportul ei în raport cu ansamblul, deci contribuţia individului la dezvoltarea organizaţiei va fi în funcţie de realizările sale personale.

O a doua abordare poate fi cea a corelării şi integrării finalităţilor organizaţiei cu interesele participanţilor. Măsura în care indivizii performează în organizaţie şi cea în care sunt satisfăcuţi de performanţa lor în virtutea eficienţei organizaţionale, depind de gradul în care propriile aşteptări privind ceea ce le va oferi organizaţia şi ce vor oferi ei în schimb sunt adecvate aşteptărilor celor două entităţi. Poate sta drept exemplu, intrarea în unităţi militare a cadrelor tinere care îşi formează încă din şcoala militară orizontul activităţii şi se dedică culturii organizaţionale. În niciuna dintre misiunile în care vor acţiona nu vor vedea un pericol.

Din punct de vedere practic, aceste două situaţii în care se află individul şi organizaţia şi se manifestă cele două procese, performanţa şi eficienţa, au importanţă, deoarece dau o imagine modalităţilor de optimizare şi perfecţionare continuă, având ca bază de informaţie, comportamentul organizaţional al oamenilor (conformismul, loialitatea, performanţa sau dimpotrivă nonconformismul, nonimplicarea, noncreativitatea) pe care reuşeşte să-l explice şi chiar să-l influenţeze în sensul amplificării sau diminuării în mediul organizaţional.

Caracteristicile structural-funcţionale ale organizaţiilor îşi lasă amprenta modelatoare asupra caracteristicilor structural-funcţionale ale psihicului, personalităţii şi nu în ultimul rând asupra nivelului de pregătire profesională. În orice organizaţie, elementul principal îl constituie resursa umană, definită nu prin cantitate, ci prin eficienţă, printr-o serie de parametri care asigură calitatea organizaţiei, motivaţia pentru profesie, pregătirea profesională şi fidelitatea.

Nu doar succesiunea posturilor şi funcţiilor este în raport de actele normative în vigoare, opţiunile individuale, cunoştinţe,

187

aptitudini, abilităţi, ci şi opţiunile individuale sunt în funcţie de cunoştinţele, aptitudinile, abilităţile şi experienţa profesională. În centrul eficienţei organizaţionale se află individul cu toate caracteristicile lui. Definirea obiectivelor, stabilirea priorităţilor, fixarea termenelor, gestiunea timpului, sinergia, aportul de performanţă sunt strict dependente de scopurile individului, de aspiraţiile, calităţile şi defectele lui, de întreaga zestre biopsihologică pe care acesta o valorifică în realizarea eficienţei organizaţiei.

Valorizarea maximală a individului, concepţiile liberale, care încurajează iniţiativele personale şi acordă o mare importanţă valorii intrinsece personale, mediile organizaţionale, care recompensează oamenii în funcţie de performanţele individuale, determină ca aspiraţiile profunde, motivaţiile esenţiale, convingerile, capacităţile personale să treacă în prim-plan.

Alegerile libere ale individului, nu cele impuse sau influenţate, capătă astfel un rol benefic pentru organizaţie, individul fiind cel care-şi propune, îşi stabileşte, dar îşi şi controlează propria performanţă. La capacitatea de a performa a individului contribuie o serie de factori: temperament, aptitudini, factorul cognitiv şi motivaţional, pe care în final el îl pune în slujba eficienţei proceselor organizaţionale. În aceste condiţii, pentru a-şi asigura evoluţia şi eficienţa, organizaţiile trebuie să se canalizeze pe obţinerea unei performanţe individuale prin selectarea indivizilor pe baza abilităţilor, experienţei şi personalităţii.

De asemenea, prin programe de training vor urmări îmbunătăţirea tuturor resurselor psihice, intelectuale, profesionale, totul cuantificându-se, în final, în eficienţa organizaţiei.

Eficienţa/performanţa individuală constă în modul în care individul îşi controlează propriile resurse, îndeosebi pe cele psihice şi în rezultatele pe care le obţine la nivelul acestora. Jean Francois Decker, în 1988-1989, considera că „esenţiale pentru obţinerea eficienţei/performanţei personale sunt: dorinţa puternică de a atinge obiectivele formulate, credinţa şi convingerea în izbândă, în posibilitatea îndeplinirii obiectivelor, concomitent cu credinţa în propriile capacităţi, mobilizarea resurselor şi exploatarea capacităţilor finalizate prin realizarea efectivă a obiectivelor.

Deci, cele trei resurse psihice necesare obţinerii performanţei personale sunt motivaţia, convingerea şi voinţa, evident manifestate în condiţiile de mediu şi gradual în raport cu evoluţia vârstei.

188

Profesionalismul poartă cu sine problemele proprii individului, are un teren de cultură propriu, e supus influenţei factorilor interni şi externi şi are un patrimoniu genetic propriu. Competenţele profesionale reprezintă un patrimoniu comun al organizaţiei dacă îşi găsesc un spaţiu productiv organizatoric şi relaţional. Individul pentru a evolua trebuie să stabilească relaţii, să se confrunte cu aspectele specifice vieţii sociale cotidiene.

Echipele sunt uneori singura soluţie pentru sarcinile complexe care necesită competenţe multiple, informaţii diverse şi multă muncă. De asemenea, s-a observat că echipele sunt şi modalităţi excelente de training şi transfer de cunoştinţe între membri. În plus, oamenii au satisfacţii din munca în echipă şi din relaţiile de calitate cu ceilalţi membri ai echipei. Totuşi există şi suporteri ai individualismului. Aceştia scot în evidenţă fenomenele negative care apar în echipe: conflictul, interdependenţa care reduce performanţa la nivelul celui mai slab coparticipant, tendinţa de diminuare a responsabilităţilor, lipsa de creativitate, conformismul şi banalitatea ideilor, timpul lung al deliberărilor.

În echipe, actorii organizaţionali performează ţinând cont de obiectivele proprii şi obiectivele celorlalţi, dezvoltând sinergii în cadrul sistemului. Astfel, organizaţia oferă un cadru interesant privind coordonarea şi coroborarea acţiunilor individuale, pornind de la obiectivele globale, respectiv ţinta ce trebuie atinsă prin aportul de know-how al fiecăruia.

Este mai probabil să întâlnim valorizarea comportamentului colaborativ în grupurile mature, ceea ce nu exclude competiţia, ci îi conferă mai degrabă valenţe constructive, în sensul creşterii performanţei, sau ca atitudine a grupului, în raport cu mediul extern. În schimb, climatul social este tensionat în grupurile în care stilul de interacţiune este competitiv, iar eficienţa muncii tinde să fie mai scăzută decât în grupurile cu un stil de interacţiune colaborativ.

Psihologul organizaţional trebuie să acorde importanţă individului vârstnic, să-i insufle încredere, să-l convingă de utilitatea personală. Un asemenea fapt este necesar în vederea asigurării condiţiilor optime diverselor modificări ce ar trebui aduse la un moment dat structurii ierarhice a organizaţiei.

Este de netăgăduit faptul că o instituţie, un organism funcţional, în sensul larg acceptat, se bazează în funcţionarea sa pe viabilitatea şi eficienţa elementelor sale componente. Cu atât mai mult, o instituţie centrală a statului de a cărei eficienţă depinde

189

funcţionarea în condiţii de normalitate a întregului mecanism social, nu numai că nu poate face notă aparte, dar trebuie, mai presus de alte considerente, să constituie model de coerenţă în maximizarea rezultatelor elementului său fundamental, anume resursa umană.

Personalul care încadrează forţele de ordine trebuie să aibă o serie de aptitudini şi atitudini, fie native, fie dobândite, însă atingerea performanţei şi a eficienţei necesită timp pe parcursul evoluţiei vârstei.

Bibliografie:

1. Lieury, A. Manual de psihologie generală, Editura Antet XX

Press, Filipeşti, 1990. 2. Cioloca, I., Psihosociologie şi pedagogie militară, Editura

Militară, Bucureşti, 1992. 3. Manolescu, A. Managementul resurselor umane, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995. 4. Buzărnescu, S. Introducere în sociologia organizaţională şi a

conducerii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995. 5. Andreescu, A., Prună, Şt., Psihologie militară, Editura

Timpolis, Timişoara, 1999. 6. Orford, J. Psihologia comunităţii – teorie şi practică, Editura

Oscar Print, Bucureşti, 1998. 7. Zlate, M. Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iaşi,

2000. 8. Dragu, A., Cristea, S., Psihologie şi pedagogie şcolară,

Editura Ovidius University Press, Constanţa, 2003. 9. Pânişoară, I. O., Comunicarea eficientă – metode de

interacţiune educaţională, Editura Polirom, Bucureşti, 2003. 10. Zani, B., Palmonari, A., Manual de psihologia comunităţii,

Editura Polirom, Bucureşti, 2003. 11. Zlate, M. Tratat de psihologie organizaţional-managerială,

vol. I, Editura Polirom, Bucureşti, 2004. 12. Jinga, I., Dobridor Negreţ, I., Inspecţia şcolară şi design-ul

instrucţional, Editura Aramis, Bucureşti, 2004. 13. Bridges, W. Managementul tranziţiei, Editura Curtea Veche,

Bucureşti, 2004.

190

14. Cosmovici, A. Iacob, L, Psihologie şcolară, Editura Polirom, Bucureşti, 2005.

15. Matthews, G. Deary, J. I., Whiteman, C. M., Psihologia personalităţii – trăsături, cauze, consecinţe, Editura Polirom, Bucureşti, 2005.

16. Negreţ, D. Pânişoară, I. O., Ştiinţa învăţării de la teorie la practică, Editura Polirom, Bucureşti, 2005.

17. Pânişoară, G., Pânişoară, I. O., Managementul resurselor umane – ghid practic, Editura Polirom, Bucureşti, 2005.

18. Cucoş, C., Pedagogie, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Bucureşti, 2006.

19. Păuş, A. V., Comunicare şi resurse umane, Editura Polirom, Bucureşti, 2006.

20. Robins, P. St., Adevărul şi numai adevărul despre managementul personalului, Editura Meteor Press, Bucureşti, 2006,

21. Zlate, M. Tratat de psihologie organizaţional-managerială, vol. II, Editura Polirom, Bucureşti, 2007.

22. Gherguţ, A., Management general şi strategic în educaţie – ghid practic, Editura Polirom, Bucureşti, 2007.

23. Popa, M. Introducere în psihologia muncii, Editura Polirom, Bucureşti, 2008.

191

II.6. LEGITIMAREA UTILIZĂRII FORŢEI

ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

Lector univ. dr. Mădălina TOMESCU Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Comisar drd. Cristian TOMESCU Ministerul Administraţiei şi Internelor

1. Interzicerea agresiunii în dreptul internaţional contemporan

Dreptul internaţional contemporan interzice în prezent războiul, în primul rând, prin Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite. Există, de asemenea, aceeaşi interdicţie prin unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internaţional, anume principiul interzicerii folosirii forţei şi al ameninţării cu forţa. Cu toate acestea, se poate spune că sunt unele cazuri în care utilizarea forţei este legitimă în dreptul internaţional contemporan, cazuri pe care ne-am propus să le analizăm în rândurile următoare.

Pentru început, se impune necesitatea definirii fenomenului numit război. De regulă, războiul este definit ca fiind un fenomen social-politic ce constă în confruntarea violentă a unor colectivităţi, popoare, state1.

Ca fenomen social, războiul are un impact deosebit asupra ordinii juridice care guvernează relaţiile dintre state şi, în egală măsură, asupra aceleia interne. Astfel, popoarele lumii, tot mai conştiente de consecinţele nefaste ale războaielor în viaţa internaţională, s-au pronunţat şi se pronunţă pentru punerea războiului de agresiune în afara legii şi pedepsirea celor vinovaţi de încălcarea normelor şi principiilor dreptului internaţional.

Unul din momentele cele mai importante din evoluţia dreptului internaţional l-a reprezentat adoptarea la Paris, la 27 august 1928, a Tratatului general de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale (cunoscut sub denumirea de Pactul Briand-Kellogg). Prin acest tratat, părţile contractante declarau în 1 A se vedea Dumitru Mazilu, Tratat privind dreptul păcii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006, pag. 30.

192

mod solemn „în numele popoarelor respective că ele condamnă recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor internaţionale şi renunţă la el ca instrument de politică naţională în relaţiile lor mutuale” (art. 1). Totodată, părţile contractante „recunosc că reglementarea sau soluţionarea tuturor neînţelegerilor sau conflictelor, de orice natură sau orice origine care ar putea fi, sau care ar putea apare între ele, va trebui întotdeauna să fie căutată prin mijloace paşnice” (art. 2).

Este de remarcat faptul că Pactul Briand-Kellogg nu conţine vreo limitare în timp şi nici reglementări cu privire la retragerea sau denunţarea sa de către statele părţi. Aceasta evidenţiază faptul că opţiunea statelor de a renunţa la război ca instrument de politică naţională în relaţiile lor reciproce dă expresie nu unei atitudini conjuncturale, ci unei conduite statornice nelimitate în timp şi nesupuse schimbării. Condamnarea războiului şi punerea sa în afara legii ridică problema definirii agresiunii şi înţelegerii consecinţelor ei, în contextul nou al relaţiilor internaţionale.

Deşi Convenţiile de la Londra din 1933 precizează ce înseamnă agresiunea şi cine trebuie considerat agresor, după al Doilea Război Mondial a fost necesară stabilirea unor criterii mai precise pentru a putea determina cu exactitate în ce situaţii este vorba despre un act de agresiune şi care este statul agresor, ţinând seama de faptul că, destul de frecvent, statul agresor – în încercarea de a-şi justifica agresiunea – invocă diferite motive, declarându-l agresor pe celălalt.

Adunarea Generală a ONU a adoptat definiţia agresiunii2, precizând şi acţiunile care se încadrează în această formă de folosire ilegală a forţei. Ca urmare, proiectul definitv al definiţiei agresiunii a fost elaborat de un Comitet special al Naţiunilor Unite din care au făcut parte 35 de state, inclusiv România, conchizând că „agresiunea constă în folosirea forţei armate de către un stat împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a unui alt stat sau în orice alt mod incompatibil cu Carta Naţiunilor Unite.”

Potrivit acestui document se consideră act de agresiune: • invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forţele

armate ale altui stat, sau orice ocupaţie militară, chiar temporară, rezultând dintr-o asemenea invazie sau dintr-un asemenea atac, sau 2 Documentul A/XXIX/3314 din 14 decembrie 1974.

193

orice anexiune, prin folosirea forţei, a teritoriului sau a unei părţi a teritoriului unui alt stat;

• bombardarea de către forţele armate ale unui stat, a teritoriului altui stat, sau folosirea oricăror arme de către un stat împotriva teritoriului altui stat;

• blocada porturilor sau coastelor unui stat de către forţele armate ale unui alt stat;

• atacul efectuat de către forţele armate ale unui stat împotriva forţelor armate terestre, navale sau aeriene sau flotelor maritime şi aeriene civile ale unui alt stat;

• folosirea forţelor armate ale unui stat, care sunt staţionate pe teritoriul unui alt stat cu acordul statului gazdă, contrar condiţiilor prevăzute în acord, sau orice extindere a prezenţei lor pe teritoriul în chestiune, după stingerea acordului;

• acţiunea unui stat de a admite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziţia altui stat, să fie folosit de către acest stat pentru comiterea unui act de agresiune împotriva unui terţ stat;

• trimiterea, de către un stat sau în numele lui, de bande sau grupuri înarmate de mercenari, care săvârşesc acte de forţă armată împotriva unui alt stat, de o asemenea gravitate încât ele echivalează cu faptele menţionate mai sus, sau faptul de a se angaja în mod substanţial într-o astfel de acţiune.

O semnificaţie deosebită are consacrarea de către Adunarea Generală a Forumului Mondial a faptului că nicio achiziţie teritorială sau avantaj special rezultând de pe urma unei agresiuni nu sunt legale şi nici nu trebuie să fie recunoscute ca atare.

În concluzie, stabilirea cu precizie a actelor calificate drept agresive uşurează determinarea faptelor de agresiune şi luarea măsurilor pentru reprimarea acestor acte şi pedepsirea celor vinovaţi de comiterea lor.

2. Derogări menţionate în Carta ONU care admit

utilizarea legală a forţei

Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, Consiliul de Securitate şi Secretarul General al ONU au jucat, împreună, roluri majore în înfăptuirea păcii şi securităţii internaţionale, acoperind principalele domenii: înfăptuirea, menţinerea şi construcţia păcii.

Realizările obţinute după anul 1988 includ, de asemenea, rolul organizaţiei în facilitarea retragerii trupelor sovietice din Afganistan, independenţa Namibiei, a procesului de pace din

194

America Centrală şi retragerea forţelor Irakului din Kuweit. Cu toate acestea, intervenţia ONU nu a fost nicidecum un succes permanent. Unele evenimente, ca războiul dintre Iran şi Irak sau operaţiunile ONU desfăşurate în Somalia, în fosta Iugoslavie sau în Rwanda, precum şi alte aspecte legale, de exemplu, urmărirea criminalilor de război sau problema armelor nucleare, pot fi numai câteva dintre argumentele prin care se poate demonstra modul în care statele se pot abate, în realitate, de la normele dreptului internaţional, chiar şi atunci când acestea susţin contrariul.

Norma generală de prohibire a folosirii forţei în reglementarea relaţiilor dintre state admite două derogări, menţionate în Cartă la Capitolul VII.

Prima derogare este prevăzută în art. 39, potrivit căruia „Consiliul de Securitate va constata existenţa unei ameninţări împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune şi va face recomandări ori va hotărî ce măsuri vor fi luate, în conformitate cu art. 41 şi 42, pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale”. Prin această derogare, Carta lasă posibilitatea de folosire legală a forţei, ca măsură de constrângere prevăzută la art. 42, pentru sancţionarea agresorilor, prin decizie a Consiliului de Securitate. Potrivit art. 40, „Consiliul de Securitate poate ca, înainte de a face recomandări sau hotărî asupra măsurilor care trebuie luate în conformitate cu art. 39, să invite părţile interesate să se conformeze măsurilor provizorii pe care le consideră necesare sau de dorit. Asemenea măsuri provizorii nu vor prejudicia întru nimic drepturile, pretenţiile sau poziţia părţilor interesate. Consiliul de Securitate va ţine seama în modul cuvenit de neexecutarea acestor măsuri provizorii”.

A doua derogare menţionată în Carta ONU este reglementată în art. 51 şi stabileşte că „Nicio dispoziţiune din prezenta Cartă nu va aduce atingere dreptului inerent de autoapărare individuală sau colectivă, în cazul în care se produce un atac armat împotriva unui membru al Naţiunilor Unite, până când Consiliul de Securitate va fi luat măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Măsurile luate de membri în exercitarea acestui drept de autoapărare vor fi aduse imediat la cunoştinţa Consiliului de Securitate, în temeiul prezentei Carte, pentru a întreprinde oricând acţiunile pe care le va socoti necesare pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale”. Cu alte cuvinte, prin această derogare, Carta

195

îngăduie părţilor să-şi exercite dreptul la legitimă apărare, prin folosirea legală a forţei.

Aşadar, aceste derogări dau dreptului la legitimă apărare două sensuri, pentru două cazuri diferite în care o ţară poate folosi forţa împotriva altei ţări. Un sens larg, care desemnează rezistenţa armată faţă de acţiunile unui stat care, recurgând în mod ilegal la forţă, violează normele imperative ale dreptului internaţional, sens în care sunt incluse atât măsurile de autoapărare ale statului agresat, cât şi acţiunile unui stat care, nerecurgând în mod ilegal la forţă, violează normele imperative ale dreptului internaţional, sens în care sunt incluse atât măsurile de autoapărare ale statului agresat, cât şi acţiunile întreprinse de Naţiunile Unite şi organizaţiile regionale în cazul unei ameninţări contra păcii, al unei violări a păcii sau al unui act de agresiune.

În sens restrâns, dreptul la legitimă apărare se referă la cea de-a doua derogare, reglementată în art. 51, la care am făcut referire mai sus. Aceasta este singura situaţie legală când statele au dreptul să recurgă la forţa armată fără autorizarea prealabilă a Consiliului de Securitate, însă sub controlul acestuia.

3. Dreptul la legitimă apărare

Deşi ţările membre renunţă, în general, la folosirea forţei

împotriva altor ţări ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre ele, atât în prevederile Cartei Naţiunilor Unite, cât şi în dezvoltările ulterioare se menţin situaţii în care se admite recurgerea la forţa armată. Una dintre aceste situaţii este dreptul la legitimă apărare, individuală sau colectivă.

Dreptul la legitimă apărare este un drept limitat în timp şi condiţionat în execuţie, la care se poate recurge numai atunci când un stat sau grup de state este obiectul unei agresiuni a unui alt stat sau grup de state. Acest drept a fost codificat în art. 51 al Cartei Naţiunilor Unite. Articolul 51 recunoaşte dreptul tuturor statelor la autoapărare individuală, când devin victima unei agresiuni armate, dar şi dreptul la apărare colectivă pentru alianţele politico-militare, când unul din membrii săi este victima unei agresiuni similare, cu condiţia ca acest act să fie iminent.

Folosirea colectivă a forţei are ca scop restabilirea păcii şi se poate lua împotriva unui stat care ar ameninţa securitatea internaţională şi doar atunci când măsurile diplomatice sau

196

sancţiunile economice s-au dovedit a fi ineficiente pentru înlăturarea ameninţării. În art. 5 al Tratatului Atlanticului de Nord3 este consacrat principiul apărării colective astfel: „Părţile convin asupra faptului că un atac împotriva uneia sau mai multora dintre ele, petrecut în Europa sau America de Nord, va fi considerat drept un atac îndreptat împotriva tuturor părţilor semnatare şi, în consecinţă, convin asupra faptului că, dacă se petrece un asemenea atac, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, recunoscută de art. 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, va acorda ajutor părţii sau părţilor astfel atacate, întreprinzând imediat, individual sau în acord cu celelalte părţi, orice acţiune pe care o va crede de cuviinţă, inclusiv folosirea forţei armate, pentru a restabili şi asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord”.

Cu toate acestea, angajamentul militar nu este automat, pentru că orice act armat şi orice măsură luată în consecinţă trebuie aduse la cunoştinţa Consiliului de Securitate, NATO recunoscându-i acestuia un drept de control asupra acţiunii sale. De altfel, majoritatea prevederilor cuprinse în Tratatul de la Washington sunt sub incidenţa principiilor consacrate în Carta ONU.

Aşadar, dacă art. 1 din Carta Naţiunilor Unite face referire la imperativul păcii şi principiul nerecurgerii la forţă, părţile angajându-se să reglementeze pe cale paşnică toate diferendele internaţionale în care ar putea fi implicate, art. 2 al Tratatului Atlanticului de Nord prevede dezvoltarea relaţiilor pacifiste şi prieteneşti, întărind instituţiile lor libere, asigurând o mai bună înţelegere a principiilor pe care sunt fondate aceste instituţii şi dezvoltând condiţii propice pentru asigurarea stabilităţii şi bunăstării.

În mod logic, cele două documente sunt compatibile, dat fiind faptul că Tratatul Atlanticului de Nord se conformează spiritului Cartei Naţiunilor Unite şi îşi derivă legitimitatea din această Cartă. Tratatul stipulează consultarea reciprocă, de fiecare dată când, după 3 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a fost creată în anul 1949 prin semnarea Tratatului de la Washington. România a fost invitată să adere la Alianţa Nord-Atlantică în anul 2002 la Summit-ul NATO de la Praga. Aliaţii au lansat, la acel moment, invitaţii de aderare pentru 7 state: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia. La 29 martie 2004, România a aderat în mod oficial la NATO prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al Tratatului Alianţei Nord-Atlantice. Sursa: mae.ro - Ministerul Afacerilor Externe.

197

părerea uneia dintre ele, va fi ameninţată integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea uneia dintre părţi (art. 4). Conform art. 6 din Tratat, prin atac armat asupra uneia sau mai multora dintre părţi se înţelege: „Un atac armat pe teritoriul oricărei părţi în Europa sau America de Nord, în Departamentele algeriene ale Franţei, pe teritoriul Turciei sau pe insulele aflate sub jurisdicţia oricărei părţi din zona nord-atlantică, la nord de Tropicul Cancerului; un atac asupra forţelor terestre, navale sau aeriene ale oricărei părţi, care se află pe sau deasupra acestor teritorii, sau în oricare zonă a Europei în care forţele de ocupaţie ale uneia dintre părţi erau staţionate la data intrării în vigoare a acestui Tratat, sau pe Marea Mediterană ori în zona nord-atlantică aflată la nord de Tropicul Cancerului”. De asemenea, statele semnatare îşi asumă obligaţia de a nu subscrie niciunui alt angajament internaţional în contradicţie cu Tratatul de la Washington.

Schimbările din perioada post Război Rece au determinat adoptarea unui nou concept strategic în scopul adaptării Alianţei la noile provocări de securitate. Conceptul actualizat reafirmă angajamentul de apărare colectivă şi legătura transatlantică, prezentând o Alianţă cu o capcacitate sporită de asigurare a securităţii şi de stabilizare a zonei euroatlantice. Contribuind direct la gestionarea crizelor prin operaţiuni militare, forţele Alianţei se pot confrunta cu o gamă largă de situaţii şi cerinţe, inclusiv situaţii de urgenţă umanitară.

În concluzie, regimul juridic instituit prin Carta ONU interzice războiul în sensul pur al termenului. Totuşi, el este acceptat ca un drept inerent al naţiunilor la legitimă apărare şi ca măsură de constrângere împotriva unui stat care a violat această ordine juridică, cu condiţia ca ea să fie impusă de un organ care personifică voinţa comună a societăţii internaţionale. În aceste condiţii, războiul apare ca o sancţiune supremă în ordinea internaţională contemporană.

4. Despre legitimitatea unor conflicte şi a intenţiei de

folosire a forţei

Dintotdeauna, statele şi popoarele care au recurs la război au afirmat că au facut-o pentru o cauză justă. Însă de prea multe ori s-au folosit de această scuză. Inamicul era acuzat că susţinea o cauză injustă şi era făcut responsabil de lipsurile, suferinţa şi doliul pe care orice război le lasă în urmă. Învingerea inamicului era

198

considerată o dovadă a vinovăţiei sale. Emerich de Vattel, în lucrarea sa „Droit des gens ou, Principes de la loi naturelle appliqués à la conduite et aux affaires des nations et des souverains” (1758) spunea că „războiul nu poate fi just de ambele părţi. O parte îşi atribuie un drept, cealaltă îl contestă”. În opinia filosofului, este aproape imposibil de stabilit care dintre cei doi beligeranţi apără o cauză justă.

Aşadar, când poate fi considerat just războiul? Este oare necesar războiul pentru menţinerea păcii? La aceste întrebări a încercat să răspundă şi Preşedintele Statelor Unite ale Americii, în discursul rostit la Oslo4. În opinia acestuia, conflictele violente nu pot fi eradicate şi vor veni vremuri când naţiunile – acţionând individual sau de comun acord – vor considera folosirea forţei nu doar necesară, ci şi justificată din punct de vedere moral.

Barack Obama mai spune că o mişcare nonviolentă nu ar fi putut opri armatele lui Hitler, iar negocierile nu pot convinge liderii Al-Quaeda să depună armele, folosirea forţei fiind uneori necesară. Aşadar, după cum afirmă preşedintele Statelor Unite ale Americii, Barack Obama, războiul are un anumit rol în menţinerea păcii. Însă războaiele din ultimii ani au pus nu numai problema oportunităţii unor acţiuni pentru salvgardarea păcii şi securităţii internaţionale, dar şi pe cea a legitimităţii şi legalităţii acestor conflicte. În plus, se constată o abandonare tot mai accentuată a principiului neamestecului în treburile interne, pe măsura necesităţii respectării drepturilor omului, care a devenit o normă imperativă, pe care s-a bazat ideea de „război umanitar” în Kosovo sau de „război de eliberare”, în martie 2003, în Irak.

Intervenţia în scop umanitar ar fi reprezentată de un ansamblu de acţiuni, mergând până la folosirea forţei, exercitate de un grup de state asociate ad-hoc sau formalizate în cadrul unei organizaţii internaţionale, în numele comunităţii internaţionale, cu scopul de a pune capăt violărilor masive ale drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ale populaţiei de pe un anumit teritoriu al unui stat, inclusiv în cazul în care aceste violări sunt rezultatul

4 Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Barack Obama, a rostit acest discurs la Oslo, la 10 decembrie 2009, zi în care i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Pace. Sursa: http://nobelprize.org/nobel_prizes/peace/laureates/2009/obama-lecture_en.html

199

acţiunilor întreprinse de însuşi statul care exercită autoritatea asupra acelui teritoriu şi chiar dacă acele persoane sunt propriii săi cetăţeni.

Un sens mai vechi al intervenţiei în scop umanitar avea în vedere posibilitatea ingerinţei unui stat pentru salvarea numai a propriilor cetăţeni aflaţi în pericol pe teritoriul altui stat, în virtutea dreptului de protecţie a cetăţenilor săi. O intervenţie, chiar neconsimţită de statul în care are loc, dar desfăşurată în baza unei decizii a Consiliului de Securitate este perfect legală, în conformitate cu art. 53 alin. 1 din Cartă. Acest aspect, al bazei juridice care să justifice intervenţia este cu atât mai important cu cât se pun în discuţie o serie de principii fundamentale pentru dreptul internaţional contemporan: principiul suveranităţii, principiul neamestecului în treburile interne, principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa, modalităţile protecţiei internaţionale a drepturilor omului şi modul în care acestea afectează principiile de mai sus. Mai mult, Carta ONU nu prevede posibilitatea intervenţiei, chiar atunci când există autorizarea Consiliului de Securitate, pentru încălcări ale drepturilor omului, ci în situaţia în care acest organism constată existenţa unei ameninţări împotriva păcii, a unei încălcări a păcii sau a unui act de agresiune.

Când este legală intervenţia? Pentru ca legalitatea intervenţiei umanitare să fie respectată, este necesară constatarea faptului că violările masive ale drepturilor omului reprezintă, totodată, o situaţie care se constituie într-o ameninţare la adresa păcii. În cazul Kosovo, nu a existat un mandat sau autorizare prealabilă intervenţiei. Limitele intervenţiei umanitare sunt, în acelaşi timp, limitele în care este redus exerciţiul suveranităţii statului.

Pentru ca exerciţiul suveranităţii statului să nu fie redus în mod arbitrar, ci numai atunci şi atât cât este necesar pentru interesul comunităţii internaţionale, trebuie ca mecanismele intervenţiei umanitare să fie strict reglementate. Comunitatea internaţională nu poate rămâne insensibilă atunci când într-o anumită zonă se produc crime împotriva umanităţii. Atunci când statul nu mai este capabil să asigure standardul necesar al protecţiei drepturilor omului sau încalcă intenţionat şi vădit aceste drepturi, devine operaţional dreptul victimelor de a fi ajutate. Dacă intervenţia umană poate fi astfel justificată, modalităţile sale nu sunt.

200

5. În loc de concluzii

Schimbările petrecute în mediul de securitate la sfârşit şi început de mileniu marchează primul pas al unei noi epoci. Pe fondul dezechilibrării balanţei de forţe, prin dispariţia Tratatului de la Varşovia, societatea internaţională s-a văzut în faţa unor incertitudini şi nelămuriri majore, mai cu seamă în domeniul stabilităţii şi securităţii.5

Dispariţia comunismului în Estul şi Centrul Europei a dus la apariţia unor noi state pe harta lumii, dar a şi reactivat vechi stări conflictuale care au generat izbucnirea unor conflicte armate de o violenţă neprevăzută. Astfel, s-a produs o încălcare masivă a tuturor normelor imperative ale Dreptului internaţional, ceea ce a dus la crearea unei stări de incertitudine şi insecuritate.

Pe această linie, considerăm că utilizarea războiului ca mijloc de soluţionare a conflictelor internaţionale nu trebuie să fie admisă în niciun fel, această utilizare a sa putând să dea naştere unor abuzuri greu de reparat, cum de altfel s-a şi întâmplat. Desigur, că nu minimalizăm ideea apărării împotriva atacului unui alt stat, dar şi aici trebuie exclus faptul atacului preventiv, chestiune care a generat nenumărate discuţii, motiv pentru care ne oprim aici subliniind însă faptul că atunci când vorbim despre legitimitatea războiului trebuie să precizăm şi limitele acesteia.

Bibliografie generală:

1. Dumitru Mazilu, Tratat privind dreptul păcii, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006.

2. V. Paul, I. Coşcodaru, Centrele de putere ale lumii, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2003.

3. www.mae.ro 6. 4.http://nobelprize.org/nobel_prizes/peace/laureates/2009/ob

ama-lecture_en.htm l 4. www.un.org

5 V. Paul, I.Coşcodaru, Centrele de putere ale lumii, Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti, 2003, pag. 5.

201

II.7. TEROARE ŞI TERORISM

Colonel (r) Florian GÂRZ

„Vechi de când lumea” Teroarea şi izvorul acesteia, terorismul, sunt tot atât de

vechi, cât şi istoria omenirii. Ele vor dăinui, cât va dăinui omenirea, atâta timp cât cauzele care le generează nu vor fi eradicate. Sărăcia, inegalitatea, opresiunea, robia, incultura, obscurantismul şi misticismul, abuzul de putere, dominaţia străină, războaiele, reprimările, nedreptatea, sunt cauze ale terorii şi terorismului de mii de ani şi este foarte puţin probabil că vor putea fi eradicate vreodată.

Primele dovezi scrise despre existenţa şi acţiunile unor structuri teroriste ni le oferă Biblia. Este vorba despre membrii unei grupări politice existente în Palestina antică, numiţi zeloţi. Aceştia luptau atât împotriva stăpânirii romane, cât şi împotriva aristocraţiei şi marii preoţimi iudaice împilatoare. Zeloţii erau terorişti deoarece acţiunile lor erau motivate politic. Modul lor de acţiune era foarte asemănător cu cel al teroriştilor din zilele noastre. Aceştia operau în totală conspirativitate, erau legaţi prin jurăminte de credinţă, acţionau prin surprindere, individual sau în grupuri mici. Loveau cu precădere în membrii şi funcţionarii aparatului administrativ, în vârfurile conducătoare ale aristocraţiei romane şi autohtone, şi preoţimii, precum şi în familiile acestora, adică „civili neînarmaţi”.

În împrejurări favorabile, când îi surprindeau izolaţi sau în grupuri mici, mai ales pe timp de noapte, zeloţii atacau şi ucideau şi soldaţii romani. Arma de bază a zeloţilor era pumnalul. Acesta era uşor de ascuns în veşminte, iar loviturile de pumnal, aplicate cu rapiditate în punctele vitale ale corpului omenesc, s-au dovedit întotdeauna letale.

Numele unui celebru zelot biblic este cel al lui Baraba. Înainte de a fi fost arestat odată cu Isus Christos, pumnalul lui Baraba a provocat multe victime şi constituia o puternică sursă de teroare la Ierusalim. El a fost arestat de către elementele de securitate ale guvernatorului roman Pilat şi urma să fie răstignit, pedeapsă pe care judecătorii romani o aplicau pentru delicte politice îndreptate împotriva siguranţei statului. Tot pentru un „delict politic” a

202

fost arestat, judecat şi condamnat la moarte şi Isus Christos şi anume, acela de a se fi dat drept „Regele iudeilor”, act ce submina „ordinea de drept” din Palestina.

Este adevărat că Isus Christos a declarat că este „Regele iudeilor”, dar unul simbolic, şi nu pe lumea aceasta, ci în „împărăţia veşnică”. Autorităţile romane şi marea preoţime iudaică nu au ţinut seamă de aceste elemente esenţiale şi l-au răstignit. Biblia a reţinut numele „teroristului” Baraba, deoarece la romani exista obiceiul ca, în preajma unor mari sărbători, cum era Paştele în Palestina, guvernatorul să graţieze un mare criminal.

Având doi acuzaţi de „înalte crime” împotriva statului, guvernatorul Pilat s-a adresat mulţimii de evrei strânsă în jurul palatului său, întrebându-i pe cine să-l graţieze, pe criminalul Baraba sau pe Isus Christos, care se pretinde „Regele Iudeilor”? Mulţimea a răspuns într–un glas: „Eliberează-l pe Baraba!”. „Dar cu Isus Christos ce să fac?”, a întrebat Pilat. „Să-l răstigneşti!” a răspuns poporul evreu într-un glas. Era acelaşi popor care, cu numai o săptămână înainte, îl primise pe Isus Christos, într-adevăr ca pe un rege, la Ierusalim.

Teroarea, definită drept starea de groază, de spaimă şi frică, provocată în mod intenţionat, prin ameninţări sau prin mijloace de intimidare sau de timorare, mai ales de natură violentă, l-a însoţit pe om de la începuturile existenţei lui şi până în timpurile noastre.

A teroriza înseamnă a inspira cuiva groază, a înspăimânta, indiferent de acţiunile, procedeele şi mijloacele folosite. Unul dintre cele mai mari efecte ale terorii este paralizia. Omul sau oamenii loviţi de teroare încremenesc, îşi pierd capacitatea de a gândi şi acţiona normal. După năprasnicele lovituri din 11 septembrie 2001, când un număr de patru avioane încărcate cu pasageri au fost transformate în „rachete de croazieră” şi prăvălite peste World Trade Center şi Pentagon, pentru o perioadă de timp, populaţia S.U.A., stăpânită de teroare, a refuzat să mai călătorească cu avionul. Consecinţele economice asupra companiilor de transport aerian şi ale celor producătoare de avioane au fost de-a dreptul catastrofale.

Terorismul, indiferent de cauzele care îl generează, este, în esenţă, un sistem al terorii, este personificarea spaimei, a fricii de moarte, la cele mai înalte cote. Practicat la nivel de stat, terorismul generează o „hipnoză a fricii” în proporţie de masă. Spaima pătrunde în sufletele oamenilor şi li se paralizează voinţa. Acesta este un fenomen extrem de complex, dificil de pătruns şi de înţeles

203

şi foarte periculos dacă este tratat cu superficialitate. În cele mai multe cazuri, terorismul ajunge să îmbrace forma unui război de joasă intensitate şi, de regulă, este un preludiu la un război civil, care, ulterior, se poate internaţionaliza.

Definirea terorismului drept „flagel al secolului al XXI-lea” nu are absolut nimic, nici cu adevărul şi nici cu analiza ştiinţifică.

Potrivit Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, flagelul poate fi: 1. Mănunchiul de nuiele folosit pentru flagelare. 2. Calamitate, dezastru, boală, epidemie, molimă. Denumirea de „flagel internaţional” s-ar potrivi mai bine sărăciei existente în lume sau bolilor, precum SIDA şi tuberculoza, decât terorismului.

În viziunea noastră, terorismul este un fenomen social generat de cauze bine determinate. Am comite o mare greşeală dacă am lăsa de înţeles că terorismul clasic sau contemporan sunt singurele generatoare de teroare. Mult mai înspăimântător şi cu efecte adevărat globale este terorismul de stat, care se poate manifesta sub multiple forme, dintre care menţionăm:

• ameninţările cu folosirea forţei şi demonstraţiile de forţă, în scopul de a produce spaimă, groază, paralizie;

• intervenţiile militare şi „războaiele preventive”, în numele „libertăţii”, în oricare parte a lumii;

• armele generatoare de teroare, precum aviaţia de bombardament strategic, rachetele de croazieră, bombele „inteligente”, dirijate de laser şi sateliţi, muniţia cu compuşi radioactivi, muniţia de fragmentare, bombele cu săgeţi etc.;

• armele de nimicire în masă, chimice, bacteriologice şi mai ales cele racheto-nucleare, cu destinaţie strategică, care ameninţă întreaga omenire cu anihilare atomică;

Acestea sunt cele mai mari pericole care ameninţă omenirea, nu terorismul islamic.

Terorismul de stat practicat de către puterile beligerante, în cursul celui de-al Doilea Război Mondial constând din utilizarea maximă a forţei împotriva populaţiei civile neînarmate, a comis adevărate monstruozităţi îngropate, în mod premeditat, în uitare de către autori. Iată câteva exemple care nu pot fi şterse din memoria omenirii:

• bombardamentul aviaţiei americane din noaptea de 9/10 martie 1945, în cursul căruia, un număr de 334 bombardiere grele, de tipul B-29, au aruncat covoare de bombe incendiare asupra oraşului Tokyo, transformându-l într-o torţă. Au pierit în flăcările

204

infernului circa 100.000 de civili neînarmaţi, adică femei, copii, bătrâni;

• bombardamentele atomice americane, de la 6 şi 9 august 1945, asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki, în urma cărora au pierit peste 300.000 de civili din aceleaşi categorii;

• bombardarea oraşului Dresda, centru cultural de talie mondială, de către aviaţia britanică, în 1945, care a provocat peste 60.000 de morţi şi distrugerea unor valori artistice unice, parte a patrimoniului cultural universal.

Definirea terorismului În eforturile de găsire a unei definiţii, nu avem în vedere

orice tip de terorism ce se manifestă în prezent în lume, ci terorismul motivat politic, purtător al unor idealuri, şi care are sprijinul maselor.

Istoria a demonstrat că organizaţiile teroriste, care nu s-au bucurat de un sprijin, cât de cât în rândul populaţiei, nu au rezistat, fiind reprimate în timp relativ scurt. „Euro-terorismul” care s-a născut în Europa Occidentală, după învolburatul an 1968, a făcut parte din această categorie, fapt pentru care nu a putut rezista în timp, fiind suprimat.

Avem în vedere organizaţii precum: Brigăzile Roşii din Italia, Acţiunea Directă din Franţa, Baader Meinhof din Germania şi altele. Tot europene sunt şi organizaţiile teroriste I.R.A. (Armata Republicană Irlandeză) şi E.T.A. (Libertate şi Patria Bască), dar acestea au rădăcini istorice vechi şi au sprijin de mase, fapt pentru care nici nu pot fi suprimate, cu toate eforturile depuse de guvernele de la Londra şi Madrid.

Terorismul care se manifestă în lumea islamică, cu puternice motivaţii şi obiective politice, economice şi religioase, are un puternic sprijin de mase şi posibilităţi nelimitate de recrutare a unor militanţi din rândul celor un miliard trei sute de milioane de musulmani, din imensul spaţiu cuprins între Filipine şi Maroc.

Mai presus de toate, terorismul militant, care nu poate fi confundat cu terorismul practicat de mafioţi şi gansteri sau cu terorismul patologic, este o opţiune politică. Atunci când se naşte o mişcare politică de acest fel, ne putem imagina un grup de oameni, într-o adunare conspirativă, dezbătând cu aprindere problema extrem de gravă, de periculoasă şi de complexă a trecerii la acţiuni de natură teroristă, fie împotriva puterii politice a propriului guvern, fie împotriva unei puteri ocupante.

205

O asemenea întrunire a fost ţinută şi de George Washington, părintele fondator al Statelor Unite ale Americii (1732-1799), într-o zi a anului 1775, unde s-a decis trecerea la acţiuni violente (adică teroriste) împotriva administraţiei coloniale engleze. Cu siguranţă că tot aşa a procedat şi Nelson Mandela, liderul Congresului Naţional African, când s-a decis trecerea la acţiuni de forţă împotriva regimului rasist din Republica Sud-Africană. În cadrul unor asemenea întruniri vor fi existat şi oameni care s-au opus hotărârii de trecere la acţiuni de tip terorist. Este însă puţin probabil că cei care s-au opus, au scăpat cu viaţă din aceste întruniri.

Condamnarea în bloc a oricăror tipuri de terorism şi afirmaţia potrivit căreia, indiferent de motive, terorismul nu se justifică, ne par neconforme cu realităţile lumii contemporane. Singurul judecător al fenomenului terorist internaţional contemporan, motivat politic, este istoria. Numai istoria este îndrituită să pronunţe sentinţe în legătură cu ce se „justifică” şi ce nu.

Fiind o armă teribilă, un fenomen imposibil de eradicat atunci când are sprijin de mase, terorismul militant este contestat vehement, de regulă, de către centrele de putere cu ambiţii hegemoniste mondiale, precum şi de către regimurile politice statale opresive. Fiind contestat la scară globală de către guverne, fenomenul terorist nu are o definiţie universal acceptată.

Majoritatea teoreticienilor şi analiştilor ignoră motivaţia politică a fenomenului terorist, punând în lumină exclusiv dimensiunea lui violentă, interzisă de lege, deci criminală. O asemenea metodologie nu conduce la cunoaşterea adevărului şi nici la eradicarea fenomenului. Analiza terorismului, ca fenomen al secolului al XXI-lea, nu trebuie să fie confundată cu propaganda antiteroristă de tip C.I.A.

Mediile academice din S.U.A. au produs studii de mare valoare ştiinţifică în legătură cu terorismul, total necunoscute în România. Iată doar câteva dintre acestea: Abraham D. Sofaer: „Stop Playing Games With Terrorism” (Încetaţi să vă jucaţi cu terorismul), Editura Chronicle, San Francisco, 2001; Raphael F. Perl: „Terrorism, The Future And U.S. Foreign Policy (Terorismul şi viitorul politicii externe a S.U.A.), Editura Congresului S.U.A., Washington, 2001; Charles Pena: „A Bigger Military Is Not A Solution To Terrorism” (O armată mai mare nu este o soluţie împotriva terorismului), Editura Cato, Washington, 2002; Thomas H. Dixon: „The Rise Of Complex

206

Terrorism”, Editura Foreign Policy, Washington, 2002; Michael Field: „Inside the Arab World” (În inima lumii arabe), Editura Harvard University Press, Cambridge, 2004 şi multe altele.

A te rezuma doar la sursele oficiale de informaţii şi a te inspira din materiale de propagandă atunci când analizezi un fenomen atât de complex ca terorismul este o adevărată calamitate, din punct de vedere ştiinţific.

În încercarea deosebit de dificilă de a ajunge la o definiţie a terorismului, în afară de cea de „flagel” universal acceptată în România şi în alte state, voi analiza încercările altor analişti şi specialişti în domeniu din secolul trecut, precum şi de la începutul secolului al XXI-lea. Voi începe cu unele definiţii date de specialişti români.

Una din primele definiţii la nivel internaţional dată terorismului a fost cea formulată de către marele jurist român Vespasian Pella, expert în cadrul Ligii Naţiunilor, în anul 1937, în care se spune: „Actele teroriste sunt fapte criminale îndreptate împotriva unui stat al căror scop sau natură este de a provoca teroare împotriva unor personalităţi determinate, unor grupuri de persoane, ori în public.”

Un jurist internaţional, cutremurat de crimele politice săvârşite de organizaţiile fasciste şi naziste în continuă creştere din perioada interbelică în Europa, nici nu putea gândi altfel. În această definiţie se pune accent exclusiv pe latura criminală a fenomenului terorist, fapt ce era în contradicţie cu practicile teroriste din Europa, ale acelor timpuri. Ca fenomen social, terorismul nu se caracterizează numai prin această latură a sa.

Specialiştii contemporani au desprins trei laturi fundamentale ale terorismului, astfel:

• latura criminală, deoarece este interzis prin lege, cercetat şi sancţionat de către instanţele de judecată. Niciun stat din lume nu va admite vreodată că tolerează, sprijină în vreun fel sau mai ales sponsorizează terorismul cu toate că, în subteran, atât democraţiile, cât şi regimurile politice nedemocrate recurg la diferite forme de terorism, evident toate „din raţiuni de stat”. Terorismul şi diversionismul intră în atribuţiile funcţionale ale serviciilor de spionaj şi ale trupelor speciale de cercetare-diversiune. Cu cât o ţară este mai mare şi mai dezvoltată, cu atât aceste instrumente ale puterii sunt mai puternice. Acesta este terorismul ca blazon;

• latura violentă ce constă în utilizarea forţei, în forme şi procedee specifice, care se pot constitui în adevărate acte de război

207

cu efecte catastrofale, cum a fost cazul loviturilor din 11 septembrie 2001, împotriva S.U.A.;

• latura politică, deoarece organizaţiile teroriste militante, naţionale, regionale sau internaţionale au o motivaţie politică şi chiar mai mult, pot avea un program politic, pe termen scurt, mediu sau lung. Nimeni nu recurge la terorism de dragul terorismului, „din plăcerea de a ucide”, cum afirmă unii analişti şi comentatori de duzină, plătiţi special să facă acest lucru.

Prezentarea unidimensională a terorismului, adică numai prin latura sa criminală este neştiinţifică, tendenţioasă, vizând manipularea şi dezinformarea opiniei publice, precum şi crearea unei psihoze antiteroriste. Pe termen lung, aceasta poate produce efecte imprevizibile contrare celor scontate. În era informatizată, omenirea nu mai poate fi păcălită prea mult timp.

O altă definiţie care reţine atenţia este cea dată de către generalul de brigadă doctor Stan I. Stângaciu, în studiul de artă militară şi asigurarea ordinii publice, intitulat: „Strategia combaterii terorismului şi diversiunii”, apărut în anul 1996, unul dintre foarte puţinele de acest fel din România. Autorul constată că: „Terorismul, în timp de pace, este un act violent, premeditat, realizat de organizaţii conspirative cu caracter distructiv sau de persoane individuale, împotriva unor demnitari, a unor obiective (instituţii), politice, economice, ştiinţifice, culturale, diplomatice, în scopul răzbunării, obligării „ţintei” să adopte o conduită convenabilă autorilor, sensibilizării opiniei publice în legătură cu o cauză anumită, eroziunii stabilităţii politice şi satisfacerii unor revendicări.”

Avem de-a face cu o definiţie complexă care surprinde mai toate trăsăturile şi conţinutul actului terorist, mai puţin pe aceea că este o acţiune motivată politic. Este mai puţin probabil ca un act terorist din zona terorismului militant să fie înfăptuit din motive de „răzbunare”. Un asemenea motiv ar putea fi invocat de gangsteri şi structurile mafiote.

Unul dintre cele mai documentate şi mai actuale studii în materie de terorism este cel apărut în anul 2003, la Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, intitulat „Terorismul internaţional, flagel al lumii contemporane” sub semnăturile unor specialişti de clasă, precum: comisar-şef dr. ing. Ilie Popescu, colonel (r) Nicolae Rădulescu, subcomisar Nicolae Popescu, cu un excelent studiu introductiv al profesorului universitar dr. Victor Duculescu.

208

Mergând pe firul tipologiei terorismului, autorii ne oferă o suită de definiţii, pe care le reproducem cu fidelitate. Astfel, în perioada postbelică, doctrina românească de drept a reţinut diferite definiţii ale terorismului, precum:

• Faptele criminale îndreptate împotriva şefilor de stat sau a altor demnitari, împotriva unor grupuri de persoane sau instituţii de stat sau obşteşti (Grigore Geamănu, 1976).

• Săvârşirea unei crime sau a unui delict printr-o metodă specifică, caracterizată prin violenţă şi intimidare, aceasta înseamnă îndreptarea atenţiei asupra modalităţii de executare a unei infracţiuni, metoda teroristă constituind o circumstanţă agravantă (Ion Bodunescu, 1978).

• Comportamentul unui grup vizat, altul decât victimele directe, iar ramificaţiile sale trec graniţele naţionale (Bryan Jenkins, 1977).

• Terorismul politic poate fi definit ca o intimidare coercitivă şi este una din cele mai vechi tehnici de război psihologic (Wilkinson, 1977). Partea pozitivă a acestei definiţii constă în faptul că recunoaşte motivaţia politică a actului terorist, fără a-i pune în sarcină, în mod obligatoriu, caracterul „criminal”.

• Terorismul constă în acte de violenţă planificate în scopuri politice explicite, îndreptate împotriva unei puteri organizate sau structuri statale şi care implică un număr relativ de conspiratori (Hamilton, 1978). Un asemenea act ni se pare, mai degrabă, un act de război decât un act terorist. Terorismul presupune utilizarea violenţei împotriva civililor de orice fel, neînarmaţi. La 11 septembrie 2001, lovirea şi distrugerea lui World Trade Centre a constituit un act terorist. Lovirea Pentagonului împreună cu distrugerile şi pierderile de vieţi omeneşti la acest obiectiv strategic al armatei S.U.A. a constituit un fapt de război, fapt recunoscut chiar de preşedintele G.W. Bush.

• Terorismul este o recurgere la violenţă în scopuri politice, de către entităţi neautorizate şi nonguvernamentale, cu încălcarea codurilor acceptate de comportament (Lodge, 1982). În această definiţie se încadrează perfect evenimentele de la Timişoara din 16-19 decembrie 1989, precum şi cele din 11-13 iunie 1991, din Bucureşti.

Nu suntem de acord cu unele aprecieri concluzive ale autorilor, potrivit cărora terorismul contemporan ar fi lipsit de baze ideologice, că nu ar avea sprijin de masă, ba mai mult că masele ar repudia actele teroriste.

209

În lumea islamică, terorismul de orientare anti-occidentală, dar mai ales anti-americană şi anti-sionistă se bucură de sprijinul unui miliard trei sute de milioane de musulmani. Loviturile teroriste de la 11 septembrie 2001, departe de a fi repudiate, au produs un adevărat delir de satisfacţie în rândul tuturor musulmanilor şi nu numai.

Invazia americană din Irak şi comportamentul trupelor de ocupaţie ale S.U.A. în această ţară au avut efectul ploilor tropicale asupra vegetaţiei din junglă, în ceea ce priveşte amplificarea şi extinderea fenomenului terorist la scară globală.

În viziunea analiştilor şi specialiştilor politico-militari cu simţul realităţii, terorismul internaţional contemporan se manifestă ca un element de putere, care vizează o echilibrare a raportului de forţe la scară globală, rupt şi dezechilibrat de puterea militară excesivă a Statelor Unite ale Americii. Terorismul internaţional este replica lumii a treia, în faţa asaltului S.U.A., care încearcă, la începutul secolului al XXI-lea să realizeze ccea ce au realizat puterile din Europa Occidentală în secolele al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea, adică un imperiu colonial.

Poziţia autorilor studiului citat anterior este de înţeles, avându-se în vedere că domniile lor au misiunea de a combate terorismul, sub toate formele lui de manifestare.

Acţiunile teroriste catastrofale de la 11 septembrie 2001 au stimulat interesul analiştilor, dar şi al oamenilor de ştiinţă, pentru cercetarea şi definirea terorismului contemporan. Ne vom opri asupra celor mai semnificative definiţii ale terorismului din ultimele decenii ale secolului al XX-lea şi primii ani ai secolului XXI.

În anul 1979, analistul Italian I.G. Pontara, într-un amplu studiu, consacrat fenomenului terorist, a dat următoarea definiţie: „Un act terorist este o acţiune executată ca parte a unei metode de luptă politică, având drept scop influenţarea, cucerirea sau apărarea puterii de stat, prin folosirea unei violenţe extreme (moarte, rănire, suferinţă) împotriva unor noncombatanţi, a celor nevinovaţi”. Asupra acestei definiţii vom reveni.

Principalele definiţii ale terorismului, formulate de către

analiştii americani, după 11 septembrie 2001 Harvey Sicherman, preşedintele Institutului de Cercetări

Politice din Washington a dat următoarea definiţie: „Terorismul este orice atac sau ameninţare cu atacul împotriva unor ţinte neînarmate, în scopul de a influenţa, a schimba sau a devia decizii politice majore”.

210

Un alt specialist american, Rafael F. Perl, este de părere că: „În accepţiunea sa cea mai largă, terorismul poate fi definit ca fiind o acţiune violentă, motivată politic, săvârşită împotriva unor ţinte necombatante de către grupuri subnaţionale sau agenţi clandestini”.

Definiţia oficială, încorporată în Strategia de Combatere a Terorismului a S.U.A., enunţată de către preşedintele G.W. Bush, este următoarea: „Terorismul reprezintă orice act premeditat şi ilegal, periculos pentru viaţa umană sau bunăstarea publică, având scopul de a intimida sau constrânge populaţia civilă sau guvernul”.

Pentagonul care a simţit pe propria-i spinare ce înseamnă terorismul a emis şi el o definiţie, astfel: „Terorismul este un pericol asimetric mortal”.

Din toate definiţiile de circulaţie mondială se pare că cea mai completă şi mai apropiată de adevăr este cea a specialistului italian I.G. Pontara. Aceasta include atât formele terorismului militant, motivate politic, cât şi terorismul de stat, vizând apărarea puterii şi promovarea intereselor puterii prin mijloace violente împotriva noncombatanţilor.

Într-o formulare largă, în măsură să acopere toate formele de terorism de la zeloţii evrei la super-teroriştii islamici ai lui Osama bin Laden, terorismul poate fi definit ca folosirea organizată a terorii în scopuri politice, indiferent de către cine.

Aşadar, în ciuda contestării sale generale, terorismul, fenomen social în continuă creştere la acest început de secol, poate şi trebuie să fie definit, studiat şi analizat de pe poziţii obiective, ştiinţifice, din toate unghiurile de vedere.

211

II.8. TERORISM AERIAN

Locotenent Cristian MIHAI

Comandant de detaşament G.J.M. Ploieşti

1. Consideraţii generale privind activităţile teroriste în

contextul globalizării criminalităţii privind terorismul aerian Odată cu dispariţia bipolarismului de putere pe plan

mondial, s-a diminuat substanţial probabilitatea de declanşare a unor conflicte militare între state, ca urmare a deosebirilor de fond de natură ideologică care vizau, îndeosebi, forma predominantă de proprietate asupra bunurilor materiale şi spirituale ale unui popor.

Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale a unui stat sau la adresa securităţii regionale şi chiar globale se reaşază acum, terorismul, în general, dar îndeosebi cel internaţional situându-se pe primul loc pe scara probabilităţii de manifestare. Terorismul aerian a dobândit acum o altă configuraţie privind modul de acţiune şi amploare. Originile, structura şi resursele, ca fenomen, precum şi psihologia membrilor săi au rămas însă aceleaşi1.

Potrivit tuturor specialiştilor în domeniu, terorismul nu este un fenomen universal, dar este cu siguranţă unul istoric, recurgându-se la teroare încă din timpuri biblice. Acesta s-a manifestat mai intens numai în anumite momente, a fost şi este strâns legat de o anumită evoluţie în conştiinţa oamenilor. Pe timpul bipolarismului de putere, terorismul era încurajat şi folosit în mod speculativ de către liderii mondiali ai celor doi poli pentru a-şi justifica influenţa politică şi prezenţă militară în diferite zone geografice de interes pentru ei, denaturându-se şi desconsiderându-se astfel cauzele reale care l-au generat şi l-au menţinut.

Aşa se explică faptul că după 1991, odată cu dezintegrarea URSS, terorismul aerian ia amploare şi evidenţiază mai mult ca oricând originile reale ale sale, ca urmare a nerezolvării diferendelor 1 Costică Voicu, Mircea Ionescu, Terorismul Aerian. Abordare juridică. Prevenirea şi gestionarea crizelor, Editura PROUNIVERSITARIA BUCUREŞTI, 2006.

212

cu caracter politic, economic, social, etnic şi religios existente în actuala configuraţie politico-administrativă a hărţii planetare.

Aşadar, terorismul a început să trăiască prin forţe proprii devenind cea mai mare ameninţare la adresa securităţii popoarelor şi la adresa drepturilor fundamentale ale omului. Actele de terorism care au avut loc în lume, începând cu luna septembrie a anului 2001, în SUA, scot în evidenţă o intensificare a contactelor şi cooperării internaţionale între grupurile de terorişti, alături de o extindere a traficului de arme şi coordonare a acţiunilor. Prima măsură de apărare împotriva terorismului aerian este să înveţi cât mai multe despre terorişti, să le înţelegi motivaţiile şi metodele şi, astfel, să le poţi anticipa atacurile sau cel puţin să limitezi pagubele în cazul în care atacurile nu pot fi prevenite.

Această trimitere la cunoaştere vizează nu numai organele abilitate, ci întreaga societate civilă, vizează formarea unei culturi civice participative, la nivelul fiecărui cetăţean, pentru a sprijini activ lupta împotriva terorismului şi chiar pentru a evita obstrucţionarea involuntară a forţelor destinate a acţiona, aşa cum s-a întâmplat recent la şcoala din Beslan – Osetia de Nord. În ciuda răspândirii actelor teroriste în întreaga lume, terorismul aerian nu are o definiţie precisă şi nici una larg acceptată. Unele guverne au tendinţa să eticheteze ca acte teroriste toate actele de violenţă comise de opozanţii lor politici, deşi extremiştii antiguvernamentali pretind că sunt victimele terorii dezlănţuite de guverne asupra lor.

2. Conceptul de terorism aerian Deturnarea aeriană poate fi definită ca „acapararea unui

avion în zbor”. Diferit de deturnarea unui vehicul terestru, deturnarea unui avion nu este de obicei comisă cu scopul de-a jefui încărcătura. Majoritatea deturnărilor de aeronave comise de terorişti urmăresc „folosirea” pasagerilor şi aeronavei în scopul eliberări camarazilor deţinuţi în închisoare, plăţii unei sume de bani drept răscumpărare, punerii de presiune pe autorităţile guvernamentale, sau pur şi simplu propagandei datorită intensei mediatizări de care se bucură deturnarea sau capturarea unei aeronave2.

Convenţia de la Tokyo din 1963 nu se referă în mod explicit la capturarea unei aeronave, ci la infracţiuni sau „acte care, 2 Idem.

213

constituind sau nu infracţiuni, pot compromite sau compromit securitatea aeronavei sau a persoanelor ori a bunurilor de la bord sau compromit ordinea şi disciplina la bord”.

Actele ilicite de capturare sau de exercitare a controlului asupra unei aeronave au fost incriminate în mod explicit pentru prima dată în dreptul penal internaţional în Convenţia de la Haga pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor.

Prin „exercitarea fără drept a controlului asupra unei aeronave” şi „preluarea controlului unei aeronave” înţelegem obligarea piloţilor de către terorişti la cooperare, respectiv executarea de către aceştia a instrucţiunilor, ordinelor teroriştilor sau preluarea comenzilor de zbor de către terorişti piloţi.

Dacă piloţii nu cooperează, nu există o preluare sau exercitare a controlului aeronavei. Preluarea/exercitarea controlului asupra unei aeronave poate fi continuarea unei capturări sau poate fi independentă de aceasta, de exemplu atunci când un pasager reuşeşte să intre în cabina piloţilor şi ameninţă cu detonarea unui exploziv în cazul refuzului piloţilor de-a coopera.

Devierea neautorizată de la traseul programat al respectivei aeronave, aşa cum s-a întâmplat la 11 septembrie 2001, constituie în istoria terorismului o premieră când o aeronavă este folosită de către terorişti-piloţi sinucigaşi, ca rachetă aer-sol.

În acea dimineaţă de marţi, nouăsprezece terorişti antiamericani au detonat patru avioane comerciale – două aparţinând companiei United Airlines şi două ale companiei American Airlines – cu intenţia ciocnirii lor de clădiri proeminente din Statele Unite.

3. Teorii ale cauzalităţii în investigarea terorismului

aerian Deşi multora le-ar putea părea o structură amorfă, cu un

singur lider, Ossama ben Laden, de fapt, Al-Qaeda este o reţea mai bine pusă la punct decât multe instituţii, cu funcţii bine ierarhizate, în care locotenenţii lui ben Laden sunt figuri individualizate, cunoscute, care îşi îndeplinesc obligaţiile faţă de reţea.

Cel mai „celebru” dintre locotenenţi este Ayman al-Zawahri, care are funcţia de doctor personal şi consilier spiritual al liderului Ossama. El a pus la punct ideologia reţelei Al-Qaeda, iar în 1998 a semnat, împreună cu alţi patru, faimoasa chemare (fatwa) a lui ben

214

Laden la organizarea de atacuri împotriva cetăţenilor Statelor Unite. „Contabilul” reţelei este Sheikh Said, cumnatul lui ben Laden, despre care se crede că i-ar fi trimis bani lui Mohammed Atta, presupusul conducător al teroriştilor care au deturnat avioanele de la 11 septembrie deasupra New York-ului şi Washington-ului.

Pentru că reţeaua trebuia să aibă un purtător de cuvânt, el a fost numit în persoana lui Abu Gaith, un kuweitian fost profesor de studii religioase. La securitatea lui ben Laden veghează cu pricepere Saif al-Adel, un fost colonel în armata egipteană, care s-a alăturat luptei mujahedinilor pentru a-i alunga pe sovietici din Afganistan şi i-a antrenat pe militanţi să folosească explozibili.

Tot în Afganistan este detaşat şi Abu Mohammed al-Masri, un egiptean care a condus taberele de antrenament ale Al-Qaeda din Afganistan. Specialistul în substanţe toxice al reţelei este Abu Musab Zarqawi, un iordanian condamnat la moarte în ţara sa pentru plănuirea unor atacuri cu bombe.

Al-Qaeda nu a inventat mare lucru atunci când a început să semene teroarea. Totul fusese deja inventat de terorişti care au intrat în legendă, fie că sunt morţi, fie că le putrezesc oasele prin vreo închisoare occidentală. Cel mai temut terorist al anilor ’80, Carlos Şacalul, a semănat moartea în toată Europa, ucigând la comandă, cu trei gloanţe în cap, sau punând la cale atentate. Acum îşi petrece zilele într-o închisoare din Franţa. Un altul, Abu Abbas, creierul spectaculoasei luări de ostatici de la bordul pachebotului italian Achille Lauro, în 1985, a murit într-o închisoare din Irak.

La rândul său, Abu Nidal a fost vânat zeci de ani, pentru că a comandat o grupare care s-a ocupat cu atentatele, cu deturnarea avioanelor şi uciderea diplomaţilor. În ceea ce îl priveşte pe Gerry Adams, liderul Sinn Fein, experţii sunt indecişi: chiar dacă neagă orice implicare în atentatele IRA, nu putea ajunge la actuala funcţie fără a-şi fi dovedit fidelitatea faţă de gruparea irlandeză. La o privire de ansamblu, este evident că teroriştii au provocat oroare când au dinamitat ambasade, când au aruncat în aer avioane sau au decapitat ostatici nevinovaţi.

Însă oroarea cea mai mare au provocat-o teroriştii atunci când au aruncat în luptă femei şi copii. Şi nu au făcut-o oricum, ci dotându-i cu centuri cu explozibil sau cu bombe cu care aceştia să pulverizeze, în atacurile lor sinucigaşe, alte femei şi alţi copii. Au adoptat controversata tactică în principal grupările palestiniene. Tot ele s-au confruntat şi cu primele „trădări”, cu puşti de 14-15 ani care,

215

dându-şi seama sau speriindu-se în ultima clipă de misiunea ce le fusese încredinţată, s-au dat pe mâinile celor care urmau să le devină ţinte. S-a întâmplat la multe puncte de control instalate de soldaţii israelieni în Gaza. Copii care purtau haine cu multe numere mai mari au trezit imediat suspiciunea militarilor şi, de multe ori, ceea ce urma să fie un atac sângeros s-a transformat într-o dezarmare paşnică.

Femeile s-au dovedit însă terorişti extrem de eficienţi. Au dovedit-o atât în atacurile palestiniene, cât şi în atentatele din Rusia. Recrutate, în general, din rândul celor pe care „inamicul“ le-a lăsat fără familii, ele lovesc de cele mai multe ori cu precizia omului care nu mai are nimic pierdut sau de aşteptat de la viaţă.

Teroristul doreşte să influenţeze opinia publică întrucât aceasta, hărţuită, nu va mai fi dispusă să accepte contractul social cu autoritatea. Dacă teroristul este cel care câştigă va apărea un om providenţial sau partidul providenţial. Orice ideologie a apelat la terorism, primii bolşevici au fost terorişti, nazismul a apărut la fel; toate războaiele importante au început cu un act terorist. Aşadar, finalitatea unui act terorist este politica. Noul terorism denumit şi „super-terorism”, se remarcă prin aceea că teroriştii nu mai negociază cu nimeni. Fundamentalistul islamic, adept al „Jihadului global”, doreşte generalizarea islamismului şi supremaţia musulmanilor în lume.

Un atentat de genul celui produs la 11 septembrie 2001 este pregătit cu chiar patru ani înainte. Orice amănunt este calculat ştiinţific dinainte. În concluzie, aceşti planificatori sunt „oameni reci, raţionali şi eficienţi”. De pildă, forţele de securitate israeliene au capturat o casetă care demonstrează atenţia teroriştilor pentru o explozie kamikaze în autobuz.

Prin experimente, teroriştii calculau care este locul din autobuz pe care trebuie să-l aibă atentatorul pentru ca efectul ucigaş al exploziei unei bombe la purtător să fie cât mai bun. De asemenea, încărcătura de explozibil aflată la sinucigaş este de 7 kilograme, întrucât este calculat faptul că astfel explozia va disloca în mod cert şi o uşă închisă. Spre deosebire de strategi, atentatorii sunt, de obicei, slab educaţi sau au absolvit universităţi coranice, adevărate centre de îndoctrinare. Ei sunt convinşi să execute acte de terorism şi prin plata „serviciilor”. În Afganistan, uciderea unui soldat afgan costă 700 de dolari, iar a unuia american – 17.000 de dolari. Totodată, o grenadă aruncată înspre forţele de securitate costă 700

216

de dolari. În Irak sunt lucruri similare. Atentatele teroriste de tip kamikaze costă, în Gaza, Israel, Afganistan, Irak, între 25.000-50.000 de dolari.

În literatura de specialitate, sinucigaşii sunt numiţi şi „smart-bomb” (bomba deşteaptă). Înainte de a pleca în misiune sunt filmaţi când fac testamente, li se fac slujbele de înmormântare, sunt puşi să stea zile întregi în sicrie.

Există o presiune majoră şi din partea grupului, după un astfel de ritual, copiat după ceremoniile piloţilor kamikaze japonezi din al Doilea Război Mondial. Pentru fapta sa, familia teroristului va primi acea sumă de bani care o va scoate din săracie. Totodată, familia se va bucura de respectul întregii comunităţi şi poate creşte în rang social. Modul de acţiune şi de motivaţie a sinucigaşului a fost studiat cu atenţie de fedaini arabi, începând cu anii ’80. „Cartelurile adverse ale traficanţilor de droguri din Columbia îi foloseau în atentate sinucigaşe pe aşa-numiţii Sicarillos – Cuţitarii. Aceştia, foarte săraci, erau motivaţi în gestul lor de faptul că familia obţinea o sumă consistentă de bani, o casă sau burse de studiu pentru copii”.

Ceea ce contribuie la apariţia în rândul teroriştilor a unei noi generaţii, după cum susţin psihologii, este mai ales existenţa unui mediu dominat de conflicte, care face dificilă desfăşurarea unui proces normal de educaţie la nivelul şcolii, în cadrul familiei sau al societăţii, astfel încât să se poată reprima instinctele de agresivitate la copii. Noua generaţie nu se consideră vinovată de izbucnirea conflictului. Al-Qaeda se află într-un proces de regrupare. De altfel, şi-a schimbat şi numele în Fath-e-Islam (Victoria Islamului), arătând, de fapt, în ce direcţie, cel puţin doctrinară, va continua organizaţia ofensiva.

În faţa unei asemenea situaţii, statelor nu le rămâne altceva de făcut decât să adopte măsuri corespunzătoare în cadrul strategiilor de securitate naţională şi să colaboreze între ele pentru a face faţă acestei ameninţări majore.

4. Criminogeneza în materie de terorism aerian3 (cauze) Violenţa – sub toate formele ei – atrage atenţia mai repede

decât alte manifestări. Se poate spune că epoca noastră este dominată de violenţă, de consum de droguri, de alcoolism, de 3 Coordonator: Lygia Négrier-Dormont, Ph. D. Université, Panthéon Assas Paris, Costică Voicu, Georgeta Ungureanu, Ioaneta Ungureanu, Alexandru Boroi; Introducere în criminologia aplicată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004.

217

exacerbarea sexualitaţii, ceea ce poate induce confuzii asupra tinerilor, tentaţii greu de surmontat, comportamente deviante şi agresive.

Violenţa este o manifestare comportamentală de relaţie interumană şi exprimă sub diverse forme structuri sau acte ale unei stări de agresivitate. În ultimele decenii asistăm la promovarea unui adevărat „cult al violenţei”, la mediatizarea celor mai incredibile acte de cruzime, la o adevărată recrudescenţă a fenomenului.

Acţiunile teroriste nu sunt guvernate de motivaţii bazate pe perceperea clară, ci sunt fundamentate pe o interpretare subiectivă, diferită de cea a oficialităţilor şi a societăţii. Unul din multitudinea de scopuri urmărite de organizaţiile teroriste este de a convinge publicul, societatea, pe aceia care iau la cunoştinţă de acţiuni, să-şi însuşească modul lor de gândire.

Terorismul este apogeul violenţei. Terorismul este un sistem organizat de intimidare violentă extremă pentru a crea instabilitate în cadrul unei societăţi democratice. Violenţa şi terorismul sunt realităţi aproape cotidiene în societatea contemporană care îndeamnă la ripostă şi la reflecţie, fiindcă, încălcând grav principiile fundamentale ale drepturilor omului înscrise în carta O.N.U., acţiunile de violenţă, teroriste, neofasciste, reprezintă, în acelaşi timp, o ameninţare gravă pentru noile raporturi dintre state, pentru pacea şi securitatea în Europa şi în lume.

Ca formă de manifestare a violenţei, terorismul presupune folosirea deliberată şi sistematică a unor mijloace de natură să provoace teroarea, de exemplu, asasinatul şi răpirile. Teroarea este folosită nu numai pentru a slăbi, distruge moralul adversarului, dar şi pentru a submina ordinea socială, pentru a atinge anumite obiective cu caracter politic; victime ale teroarei nu sunt numai anumiţi indivizi, ci însăşi societatea. Violenţa implică recurgerea la forţă de către un individ sau grup în vederea prejudicierii integrităţii unor persoane sau bunuri.

Unii specialişti consideră terorismul ca fiind forma cea mai organizată de teroare, alţii susţin că aceasta se referă la o activitate socială organizată, teroarea fiind doar o stare psihică. Actul de terorism are un scop similar descurajării generale, victima primară este mai puţin importantă în comparaţie cu efectul general scontat asupra unei colectivităţi sau grup căruia îi este adresat, de fapt.

Terorismul, deşi produce victime individuale, este o crimă la adresa unei întregi comunităţi sociale. Dacă scopul tactic sau

218

obiectivul imediat al unui grup terorist îl reprezintă crearea terorii (nu distrugerea), scopul strategic îl constituie folosirea panicii, a dirijării nemulţumirii publice generate de starea de teroare ce poate obliga puterea la concesii politice pe linia scopurilor propuse. Din acestă perspectivă, terorismul poate fi înţeles şi ca o tactică psihologică ale cărei elemente determinante sunt frica şi publicitatea.

Terorismul şi violenţa endemică – în lume există locuri în care singura lege valabilă este cea a bâtei. În Uganda străinii nu puteau conta pe protecţie, convenţiile diplomatice nu erau respectate şi nici recunoscute. Exemplele Liberiei şi Abisiniei „negusului roşu”, ale fostei Iugoslavii, ale republicilor din fosta Uniune Sovietică, ale Somaliei, Angolei, Ruandei şi Burundi-ului, Liberiei sau Sierrei-Leone dovedesc că terorismul şi violenţa endemică sunt fenomene cu putere de perpetuare în timp, cu efecte destabilizatoare „prin simpatie”, pentru întregi zone geografice.

În condiţiile vidului de securitate, singurul răspuns valabil la terorismul endemic l-a constituit evitarea zonei de primejdie, coordonarea acţiunilor dintre statele vecine în vederea ţinerii sub control a evenimentelor prin crearea unei bariere „de carantină”.

De exemplu, „euro-terorismul” a apărut sub forma unei alianţe a diferitelor grupări teroriste din centrul şi vestul Europei, încheiată la jumătatea anilor ‘60 cu sprijinul unor ţări din blocul răsăritean. Alianţa îşi propunea acţiuni comune împotriva instalaţiilor NATO şi a altor obiective cu relevanţă în condiţiile accentuării războiului rece.

Grupările promarxiste din America Latină au primit sprijin masiv din Cuba suprasolicitarea capacităţii de sponsorizare a acestui stat aducând regimul castrist în pragul colapsului economic şi social.

Statele care sprijină terorismul nu o fac pe gratis; în alte cazuri, teroriştii plătesc armele şi echipamentele folosite. Statele sponsor încurajează teroriştii să folosească şantajul, traficul de droguri, răpirile pentru răscumparare, jafurile armate pentru a obţine fondurile necesare a unei autosusţineri materiale şi financiare care să micşoreze cota „ajutoarelor frăţeşti”.

Individul care devine terorist are „volens-nolens” un sentiment de culpă faţă de faptele sale, motiv pentru care apare cu necesitate fenomenul de autoconvingere privitor la vinovăţia celorlalţi, acţiunile sale având darul de a transcede standardele normale de comportament social şi moral. De aceea, teroriştii sunt

219

foarte selectivi în perceperea de informaţii, în acceptarea faptelor, au încredere numai în canalele de informaţii proprii. Astfel, modelul de „rea-credinţă înnăscută a inamicului” îi face pe terorişti să nu accepte realitatea dramatică, absurditatea demersurilor lor, orice gest conciliator fiind interpretat ca o încercare de înşelare. În acest sens, un exemplu elocvent îl constituie atentatul din estul Londrei (9 februarie 1996) într-un moment în care detensionarea dintre IRA şi guvernul britanic părea deja o realitate. Avertismentele lui Jerry Adams privind nîncrederea crescândă a Sinn Fein-ului şi a radicalilor IRA au fost confirmate la Docklands, explozia provocând demolarea mai multor clădiri, doi morţi şi peste o sută de răniţi, pagubele totale fiind de 85 milioane de lire sterline.

În cazul terorismului aerian acţiunea capătă relevanţă în condiţiile în care „ţinta” vizată acţionează conform previziunilor teroriste, fie pierzând sprijinul politic al publicului, fie pierzându-şi capacitatea politică pentru care a fost atacată. Ţintele vizate pot avea reacţii care să le slăbească autoritatea politică, potenţând involuntar terorismul (intimidarea generală a publicului – care iniţial este o ţintă primară).

Reacţia violentă cauzată fie de regimul politic, fie de indulgenţa faţă de terorism este un comportament obişnuit, devenind unul din potenţialele de germinare şi emergenţă a terorismului. Riposta violentă poate presupune pierderea sprijinului politic şi legitimităţii morale, care sunt primordiale în „contractul social” dintre putere şi populaţie.

Teroarea este un element constitutiv al multor acţiuni grupale, semnalat încă din antichitate. Actul de terorism a avut ca scop similar descurajării generale. Simptomatica este butadă gânditorului militar chinez Sun-Tzu: „omoară unul – terorizează o mie”. Teroarea este, astfel, un fenomen natural, iar terorismul reprezintă exploatarea conştientă a acestuia.

Violenţa motivată public se manifestă acut, în ultimul timp, prin rivalităţi etnice, social-ideologice sau religioase; numeroase subculturi de ghetou au devenit focare de violenţă motivată de scopuri minore sau de obiective împărtăşite de grupuri strict minoritare (problematica avorturilor, conservarea mediului ambiant, protecţia animalelor etc.)4.

4 Dr. Georgeta Ungureanu, dr. Alice Crăciun, drd. Marius Crăciun, drd. Ricu Ungureanu, Scut... împotriva terorismului, Editura Prouniversalis, Bucureşti, 2005.

220

Dacă teroriştii reprezintă o fracţiune naţionalistă, o entitate politică mai importantă sau se bucură de sponsorizarea unui alt stat, actele lor de terorism sunt comise şi în speranţa izbucnirii unui conflict deschis între statul ţintă şi statul sponsor (concludent – cazul Iugoslaviei, ciocnirile de frontieră dintre India şi Pakistan).

Un atu psihologic important în cadrul strategiei insurgenţei teroriste îl reprezintă în momentul de faţă neputinţa guvernelor de a reacţiona eficient în faţa sfidării teroriste, chiar dacă raportul de forţe este favorabil autorităţilor. Din acest motiv, fracţiunile de extremă dreaptă apelează la „strategia haosului” pentru a demonstra incapacitatea regimurilor politice atacate de a impune legea şi ordinea; dispariţia „dreptului la linişte” crează frustrare în rândul populaţiei care plăteşte impozite tocmai pentru a beneficia de „Law, Order”. Insurgenţii apelează la terorism, sperând că publicul va cere guvernământului aflat la putere „târât de slăbiciune, incompetenţă şi coruptiv” să se retragă şi să facă loc unui „regim de mână forte”, apt să rezolve situaţia.

Strategia haosului s-a răspândit rapid în Europa devenind apanajul extremei drepte apusene. Teroriştii detonau încărcături explozive, au ucis la întâmplare persoane cu ocazia asalturilor asupra unor bănci – în afara terorizării populaţiei, aceste atentate erau lipsite de motivaţii; prin crearea unei psihoze de masă, ei speră să obţină în timp un avantaj contra guvernului sau regimului politic vizat.

Strategia haosului este o etapă preparatorie în procesul de preluare a puterii chiar dacă teroriştii nu conştientizează clar care ar putea fi forma de încetare finală cu statul ţintă, de aceea majoritatea grupărilor teroriste sunt în favoarea unei lupte de uzură care să obosească autorităţile.

5. Factorii care generează şi favorizează terorismul în

regiune Factorii care generează şi favorizează terorismul în regiune

sunt: – influenţa evoluţiei fenomenului terorist internaţional, tot

mai bine organizat, sprijinit şi dirijat spre atingerea unor scopuri şi interese majore în diferite ţări sau zone ale lumii5;

5 Anghel Andreescu, Niţă Dan, Terorismul – analiză psihosociologică, Editura Timpolis, Timişoara, 1999.

221

– existenţa unor conflicte de diverse nuanţe interstatale sau chiar în interesul acestora (semnificative fiind cele din ex-Iugoslavia, din Turcia sau dintre Grecia şi Turcia etc.);

– extrapolarea în plan terorist a unor manifestări etnic-separatiste, naţionaliste sau revizioniste;

– extinderea tot mai accentuată a integrismului islamic în regiunea balcanică, în scopul realizării unor puncte de sprijin şi capete de pod destinate expansiunii acestuia;

– dezvoltarea fenomenului imigraţionist cu efecte în plan terorist, de natură a aduce atingere criminalităţii organizate (planuri comune de acţiune, similitudinea unor obiective vizate, precum şi a unor tactici, metode, mijloace şi procedee specifice de acţiune folosite pentru atingerea scopurilor propuse).

Pericolul organizării şi comiterii de acţiuni teroriste, îndreptate împotriva unor interese româneşti ori străine, este determinat de existenţa pe teritoriul naţional a unor structuri clandestine, aparţinând unor organizaţii extremiste, de nuanţă fundamentalist-islamică, a membrilor unor dizidenţe palestiniene, precum şi de activitatea desfăşurată de acestea pe linia creării de structuri informative pentru culegerea de informaţii despre posibile ţinte, alături de implicarea în activităţi specifice criminalităţii organizate în scopul obţinerii de fonduri pentru autofinanţare.

Se poate constata o evidentă creştere a numărului cetăţenilor străini de religie musulmană, dintre care unii au fost identificaţi ca membri ori simpatizanţi ai organizaţiilor teroriste „Fraţii Musulmani”, „Hamas” şi „Hezbolah”. Constituiţi în comunităţi islamice, care fiinţează în principalele centre universitare ale ţării, aceştia acţionează pentru revigorarea islamismului tradiţional cu puternice accente de intoleranţă şi fanatism. Propaganda religioasă practicată în lăcaşurile de cult se axează pe exacerbarea sentimentelor antiisraeliene şi antioccidentale.

Aceste organizaţii sunt prezente în România prin activităţi care nu ţin direct de partea teroristă, ci mai degrabă de partea logistică, partea de finanţare, partea organizatorică. Astfel, este tot mai evidentă preocuparea nucleelor din România ale unor organizaţii extremiste pentru sprijinirea logistică a mişcărilor de care aparţin. Au fost create diverse acoperiri legale – firme, societăţi, fundaţii etc. – sub paravanul cărora sunt desfăşurate activităţi comerciale, preponderent ilegale, profiturile realizate fiind folosite

222

pentru finanţarea activităţii nucleelor din ţara noastră ori a centrelor din străinătate.

Activităţile predilecte ale reţelelor criminalităţii organizate folosite pentru asigurarea logistică a unor organizaţii teroriste sunt traficul de droguri, arme, muniţii, substanţe radioactive, explozivi, valută falsă, prostituţie, reciclarea fondurilor ilicite, traficul de persoane. Asemenea activităţi apar tot mai frecvent în zona de vest a ţării.

La rândul său, prezenţa în ţara noastră a unor arabi, a numeroşilor etnici kurzi, precum şi a unor elemente ale puternicelor reţele mafiote din Federaţia Rusă ori din state ale fostei CSI favorizează creşterea acţiunilor specifice crimei organizate, dar şi folosirea lor de către nuclee ale organizaţiilor teroriste.

Astfel, reţelele internaţionale de trafic de droguri ce acţionează şi în zona ţării noastre folosesc teritoriul naţional pentru tranzacţionarea spre Occident. Filierele de tranzitare (ce au ca punct de plecare Asia şi Orientul Mijlociu) folosesc de obicei două rute ce străbat România şi Ungaria spre vestul Europei, respectiv ţările din sudul CSI şi Bulgaria.

Un fenomen care se face tot mai mult simţit este reprezentat de emigraţionismul ilegal ce continuă să înregistreze creşteri semnificative în ciuda măsurilor de combatere a lui. Prezenţa pe teritoriul României a unor cetăţeni străini proveniţi din ţări cu problematică activă pe linie teroristă, cum ar fi Turcia, Iran, Pakistan este de natură a constitui o ameninţare la adresa siguranţei naţionale, cu atât mai mult cu cât unii emigranţi identificaţi au comis acte teroriste în ţările lor de origine, fiind urmăriţi internaţional pentru faptele lor. Fenomenul emigrării clandestine se derulează cu precădere în zonele de frontieră cu Iugoslavia şi Ungaria.

De asemenea, serviciile de resort din ţara noastră afirmă că nu se poate exclude posibilitatea unor tentative din partea grupărilor „SIKH” împotriva unor interese indiene în România. Membrii acestora se infiltrează ilegal pe la graniţa de est a României, în grupuri compacte având destinaţie unele state din Occident.

Deşi până în prezent, analiştii în domeniu consideră că proliferarea terorismului în România ar constitui un fenomen atipic, nu se exclude pentru viitor posibilitatea alăturării la elementele teroriste extrateritoriale şi apariţia unor elemente autohtone.

223

6. Politici pentru combaterea terorismului Combaterea fenomenului terorist este în primul rând o decizie

a politicului, latura militară acţionând prin mijloace specifice şi numai în combaterea anumitor forme de terorism. După atentatele din Statele Unite ale Americii din 11 septembrie 2001, viziunea asupra terorismului s-a schimbat în totalitate, întreaga lume descoperind, cu stupoare, că este total nepregătită în faţa acestuia. Pe de altă parte, teroriştii au demonstrat că pot lovi orice ţară din lume, indiferent de gradul de dezvoltare a acesteia şi, mai mult, cu propriile arme.

Decizia politică de combatere a fenomenului terorist a fost luată, însă nu s-a găsit încă o formulă pentru eradicarea flagelului terorist. „Războiul preventiv” împotriva organizaţiilor teroriste şi a statelor care sprijină terorismul, poate avea efecte deosebit de periculoase şi poate duce la o recrudescenţă a terorismului îndreptat nu numai împotriva Statelor Unite ale Americii şi cetăţenilor ei, ci împotriva tuturor acelora care sprijină această luptă, desfăşurată în zone sensibile ale lumii. Un exemplu în acest sens îl constituie recentele atentate de la Madrid, comise ca pedeapsă pentru participarea Spaniei la coaliţia împotriva terorismului. Putem aprecia că atentatul terorist din 11 martie 2004 de la Madrid reprezintă un 11 septembrie european.

Politicile pentru combaterea acestui fenomen trebuie să se bazeze pe cunoaşterea lui şi să vizeze eradicarea cauzelor care-l generează. „Un algoritm raţional de cunoaştere şi recunoaştere a acestui fenomen ar trebui să cuprindă:

– politici de investigare; – politici de evaluare; – politici de contracarare a efectelor; – politici de eradicare a cauzelor; – politici de prevenire; – politici de finanţare a structurilor şi acţiunilor îndreptate

împotriva terorismului; – politici de pregătire a forţelor, mijloacelor şi populaţiei

pentru a duce un război antiterorist.” În combaterea terorismului trebuie să se aibă permanent în

atenţie un algoritm de lucru, care constă în informarea corectă asupra activităţilor, persoanelor, organizaţiilor şi instituţiilor teroriste, a celor care sprijină sau finanţează terorismului de orice fel, supravegherea structurilor, instituţiilor şi activităţilor care sunt

224

bănuite că generează, încurajează sau susţin terorismul, prevenirea oricăror acţiuni de tip terorist, distrugerea reţelelor, organizaţiilor şi bazelor terorismului din toată lumea, oriunde ar fi ele.

În perioada 08-11 martie 2005, cu ocazia comemorării a unui an de la atacurile teroriste de la Madrid din 11 martie 2004, a avut loc Reuniunea Internaţională privind Combaterea Terorismului. La această reuniune, Secretarul General NATO Jaap de Hoop Scheffer a spus: „Protejarea şi promovarea democraţiei rămâne cel mai bun răspuns la teroare. După atentatele cu bombă de la Madrid, este clar că Europa trebuie să trateze cu foarte multă seriozitate combaterea terorismului, încă din perioada de pre-aderare, având convingerea importanţei cooperării şi eforturilor comune ale aliaţilor şi partenerilor de a lupta împotriva acestui flagel. Am sprijinit îmbunătăţirea pachetului de măsuri, adoptat la 2 aprilie 2004, în vederea sporirii contribuţiei Alianţei la efortul comunităţii internaţionale de combatere a ameninţărilor teroriste prin promovarea unei abordări cuprinzătoare şi adaptate fiecărei situaţii în parte.”

Pachetul de măsuri împotriva terorismului, adoptat în cadrul Summit-ului de la Istanbul, prevede dezvoltarea unor capacităţi destinate apărării civililor şi militarilor împotriva atacurilor teroriste. Acestea includ6:

– apărarea împotriva armelor de distrugere în masă; – protecţia aparatelor de zbor împotriva rachetelor; – protecţia elicopterelor împotriva ameninţărilor terestre; – protecţia porturilor şi a flotelor civile şi militare; – detectarea minelor. Aceste măsuri noi adoptate au rezultat din analiza

experienţei desfăşurate de Alianţă prin intermediul operaţiunilor sale, inclusiv patrulare în Marea Mediterană, operaţiuni împotriva grupurilor teroriste afiliate reţelei Al-Qaeda în Balcani, precum şi din cooperarea cu partenerii.

La început de secol XXI, România face acum parte dintr-o Alianţă care îşi continuă misiunea fundamentală de apărare colectivă, cu instrumente noi, adaptate noilor riscuri de securitate. Calitatea de membru al Alianţei consolidează capacităţile României de protejare a securităţii sale, într-un mediu în care „securitatea naţională” înseamnă mai mult decât putere militară sau apărare,

6 Stângaciu S., Strategia combaterii terorismului şi diversiunii, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 1996.

225

înseamnă şi cooperare, valori comune, capacităţi noi, implicare activă a tuturor palierelor societăţii (structuri guvernamentale, societatea civilă).

Concluzii În opinia mea, securitatea aeronautică trebuie tratată ca un

sistem cu trei paliere: subsistemul securităţii aeriene naţionale, subsistemul securităţii aeroportuare şi subsistemul securităţii de la bordul aeronavei.

Subsistemul securităţii aeriene naţionale înglobează măsurile care se impun a fi întreprinse la nivel naţional de către autorităţile statului implicate în prevenirea sau contracararea unui act de intervenţie ilicită, cum ar fi: suspendarea zborurilor sau întoarcerea aeronavelor la aeroportul de decolare sau întreruperea zborului şi aterizarea pe cel mai apropiat aeroport atunci când există informaţii cu privire la anumiţi pasageri sau anumite bagaje suspecte aflate la bord; pregătirea organelor de trafic pentru a acţiona corespunzător în cadrul producerii unei deturnări; pregătirea forţelor aeriene militare pentru a acţiona corespunzător în cazul producerii unei deturnări; implementarea programului naţional de securitate a aviaţiei civile; crearea unei baze de date cu potenţiali pasageri şi a unor reţele informatice la nivel naţional, care să permită verificarea persoanelor care solicită rezervări de locuri la cursele aeriene.

Subsistemul securităţii aeroportuare înglobează toate măsurile care trebuie luate la sol, înainte de decolare sau după decolare, în zonele aeroportului unde accesul publicului este permis (parcare, hotelul aeroportului, căile de acces, staţiile taxi etc.), în terminalele aeroportului şi pe platforma pe care sunt staţionate aeronavele, căile de rulare, terenul şi clădirile adiacente, pentru a preveni sau contracara un act terorist, cum ar fi: cercetarea căilor de comunicaţie către aeroport de către forţele de securitate; supravegherea video a zonei aeroportului; instalarea unei imprejmuiri perimetrale „inteligente”, dotate cu senzori pentru semnalizarea apropierii şi forţării acestuia; detectarea armelor şi explozibililor aflaţi asupra pasagerilor sau în bagajele acestora; portretul psihologic al pasagerilor; verificarea în background a pasagerului (obţinerea a cât mai multe date personale despre acesta din surse oficiale); împerecherea bagajelor de cală cu pasagerii, astfel încât niciun bagaj fără „stăpân” la bord să nu fie dus la cală; în cazul unor escale cu debarcare de pasageri să se verifice

226

să nu fie „uitate” bagaje la bord de către cei care au debarcat; existenţa unor forţe de intervenţie rapidă în cazul producerii unui act terorist în perimetrul aeroportului sau în cazul aterizării unei aeronave deturnate.

Subsistemul securităţii de la bordul aeronavei trebuie să cuprindă: poliţişti ai aerului înarmaţi; pregătirea şi eventual înarmarea piloţilor şi a însotiţorilor de bord pentru a putea răspunde eficient în cazul producerii unei deturnări; dotarea aeronavelor din construcţie cu mijloace antideturnare; pregătirea, dacă este posibil, a pasagerilor pentru a riposta corespunzător.

Managementul prevenirii şi contracarării actelor teroriste comise prin capturarea unei aeronave în România trebuie, în opinia mea, să folosească tehnicile specifice.

Bibliografie:

1. Codul Penal al României. 2. Legea nr. 535/25.11.2004 privind prevenirea şi combaterea

terorismului, publicată în Monitorul Oficial nr. 1.161 din 8 decembrie 2004.

3. ANDREESCU ANGHEL, NIŢĂ DAN – Terorismul, analiză psihosociologică, Editura Timpolis, Timişoara, 1999.

4. ANDREESCU ANGHEL, Organizaţiile teroriste – Conceptualizarea terorii vs securitatea europeană, Editura Artprint, 2008.

5. DOBRINOIU V., I. PASCU, Ghid practic de însuşire a Codului Penal, Analele Academiei de Poliţie „Al. l. Cuza”.

6. DUMITRESCU F., VOINEA M., Terorismul înainte şi după Ben Laden, Editura Mediauno, Bucureşti, 2001.

7. STÂNGACIU S., Strategia combaterii terorismului şi diversiunii, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 1996.

8. UNGUREANU GEORGETA, ALICE CRĂCIUN, Scut... împotriva terorismului, Editura Prouniversalis, Bucureşti, 2005.

9. VĂDUVA GHE, Terorismul – dimensiune geopolitică şi geostrategică. Războiul terorist. Războiul împotriva terorismului, Academia de Înalte Studii Militare, 2002.

10. VOICU COSTICĂ, GEORGETA UNGUREANU, IOANETA UNGUREANU, ALEXANDRU BOROI; Introducere în criminologia aplicată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004.

227

II.9. ROLUL BIBLIOTECII ŞI AL PUNCTULUI

DE INFORMARE ÎN INSTRUIREA CURSANTULUI

Plt. adj. şef Maria ŢAMBREA Subofiţer administrativ planificare,

metodică şi informare, C.P.P.C.J. Bumbeşti-Jiu Introducere Rolul bibliotecii de astăzi este discutat şi analizat neîncetat.

În trecut, ea era cel mult un loc de întâlnire cu cartea, nicidecum cu alţi oameni. Treptat, această instituţie a evoluat şi a început să aibă mai multe roluri. Când intri într-o bibliotecă, tentaţia de a căuta o carte nouă e mare, de aceea biblioteca poate fi considerată, în primul rând, un loc de cultură. Cu toate acestea, prezenţa constantă a bibliotecii în viaţa de zi cu zi a oamenilor e adevărata dovadă a eficienţei acestei instituţii.

Fenomenul cunoaşterii stă la baza progresului societăţii, supravieţuirea, dezvoltarea şi succesul organizaţiilor fiind asigurate de resurse strategice, precum informaţia şi cunoaşterea.

În raport cu funcţiile şi atribuţiile care le revin în sistemul naţional, bibliotecile sunt structurate după cum urmează:

a) Biblioteca Naţională a României; b) biblioteci universitare; c) biblioteci specializate; d) biblioteci publice; e) biblioteci şcolare. Bibliotecile şcolare sunt parte integrantă a procesului de

instruire, formare şi educare, alături de centrele de documentare şi pedagogie.

Conform prevederilor Convenţiei de înfrăţire dintre Jandarmeria Română şi Consorţiul franco-spaniol, referitoare la „Modernizarea structurilor şi practicilor Jandarmeriei Române”, derulată prin programul PHARE RO 2002/000-586.04.15-2C, după modelul Centrului de Documentare şi Pedagogie din Jandarmeria Naţională Franceză, începând cu data de 01.09.2004, în cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române a fost creat Centrul de Documentare şi Pedagogie, în structura Management Resurse

228

Umane şi Formare Profesională, devenind operaţional din a doua jumătate a anului 2005.

Prin structura, obiectivele şi atribuţiile stabilite, Centrul reprezintă elementul de noutate care elaborează, mediatizează, gestionează o bază documentară permanent actualizată şi pune la dispoziţia utilizatorilor din Jandarmeria Română mijloace pedagogice şi documentare de tipul: manualelor, îndrumarelor, fişelor de documentare, ghidurilor, buletinelor informative şi lucrări de cercetare ale cadrelor de specialitate din Jandarmeria Română.

Centrul de Documentare şi Pedagogie este structura de specialitate a Inspectoratului General al Jandarmeriei, care asigură necesarul de informaţie specifică activităţii Jandarmeriei Române, precum şi a celei complementare, necesare în procesul de documentare şi de elaborare a mijloacelor pedagogice, în vederea susţinerii procesului de pregătire a personalului. În cadrul structurii funcţionează următoarele compartimente specifice: Pedagogie, Documentare, Multimedia şi Administrativ. Aceste compartimente îşi desfăşoară activitatea conform Regulamentului de Organizare şi Funcţionare al Inspectoratului General al Jandarmeriei.

Funcţiile Centrului de Documentare şi Pedagogie sunt: funcţia de informare generală, funcţia pedagogică în elaborarea lucrărilor destinate pregătirii profesionale şi funcţia de mediatizare-comunicare.

Structurat pe trei linii de muncă, respectiv, pedagogie, documentare şi multimedia – administrativ, Centrul duce la îndeplinire o serie de obiective specifice ale activităţii, constând în:

– asigurarea fondului documentar, actualizarea şi dezvoltarea permanentă a bazei documentare specifice prin asimilarea materialelor, datelor şi informaţiilor de profil utile desfăşurării activităţii structurate pe domenii prin: preluarea publicaţiilor de specialitate realizate şi distribuite cu titlu gratuit de către Editura M.A.I. şi repartizarea acestora structurilor teritoriale; identificarea şi achiziţionarea, prin structura de specialitate, a materialelor bibliografice de interes specific, editate în cadrul instituţiilor de profil din Sistemul de Apărare, Ordine Publică şi Siguranţă Naţională sau de interes general (domeniul lingvistic, învăţământ, istoric, enciclopedic etc.), editate de către instituţiile de profil naţionale sau internaţionale;

– asigurarea materialelor bibliografice de interes prin mediatizarea ofertelor de publicaţii către structurile Inspectoratului

229

General al Jandarmeriei şi unităţile teritoriale, pentru achiziţionare în sistem propriu;

– asigurarea conţinuturilor informaţionale pentru procesul de formare profesională şi pregătire continuă prin elaborarea mijloacelor pedagogice, documentare şi multimedia necesare, în scopul realizării suportului informaţional al activităţii de formare profesională şi pregătire continuă;

– elaborarea de articole, lucrări şi sinteze tematice pentru sesiunile de comunicări ştiinţifice, seminarii, activităţi de prezentare şi reprezentare a Jandarmeriei Române;

– asigurarea activităţii individuale de informare – documentare prin accesul on-line al utilizatorilor la mijloacele specifice cu ajutorul aplicaţiei intranet.

1. Managementul cunoaşterii în biblioteci şi puncte de informare şi documentare

Managementul cunoaşterii, ca subdisciplinã a noului

concept de economie a cunoaşterii, reprezintă o metodă, un concept nou de management, care urmăreşte transformarea calităţilor intelectuale ale personalului din organizaţie în putere competiţională şi valoare nouă. Concentrându-se asupra utilizării intelectului profesional în activităţi care folosesc cunoaşterea individuală şi externă, managementul cunoaşterii oferă valoare organizaţiilor, le particularizează.

Depăşind simpla adunare şi manipulare a datelor în vederea obţinerii informaţiilor, procesul de management al cunoaşterii se referă la achiziţionarea, crearea, conservarea şi aplicarea sau reutilizarea cunoaşterii, obiectivul său fundamental fiind valorificarea resurselor de cunoaştere şi a capacităţilor de cunoaştere ale organizaţiei pentru a da acesteia din urmă posibilitatea să înveţe şi să se adapteze mediului său în schimbare.

Alături de alte organizaţii ale societăţii contemporane, structurile info-documentare au resimţit şi ele schimbările pe care le-a generat economia cunoaşterii. Bibliotecile s-au adaptat la aceste modificări, pentru a putea să răspundă la provocările erei informaţionale şi să evolueze. Bibliotecile sunt organizaţii care trebuie să aibă un rol activ în revoluţia cunoaşterii, implicându-se în organizarea cunoaşterii, şi realizând o reţea globală a cunoaşterii.

În acest moment, biblioteca poate deveni un centru al cunoaşterii, o parte a autostrăzii informaţionale. Toate schimbările

230

care au avut şi au loc la nivelul economiei, al dezvoltării tehnologiilor informării şi comunicării, al societăţii, în general, oferă structurilor info-documentare o oportunitate deosebită pentru a-şi extinde rolul în procesul de transfer al cunoaşterii.

Atunci când vorbim de rolul bibliotecii în societate şi de revizuirea acestuia trebuie avute în vedere şi câteva aspecte care caracterizează realitatea de astăzi:

– informaţia şi cunoaşterea formează baza pentru luarea deciziilor şi pentru acţiune, în special în dezvoltare;

– calitatea deciziilor depinde de calitatea şi cantitatea informaţiilor. Deşi există o informaţie abundentă, calitatea acesteia trebuie evaluată;

– accesul la informaţie şi cunoaştere are ca rezultat o îmbunătăţire a calităţii vieţii, cu condiţia să existe un cadru oportun.

De asemenea, există alţi trei factori cu efect major asupra rolului bibliotecii în societate:

– creşterea exponenţială a informaţiei; – complexitatea tot mai mare a cunoaşterii şi a

reprezentărilor sale; – transformarea sistemului literar. În funcţie de toate aceste aspecte, biblioteca trebuie să-şi

revizuiască funcţiile pentru a-şi continua misiunea. Faptul că cel mai important element pentru succesul individului şi al organizaţiei a devenit astăzi cunoaşterea, importanţa acordată informaţiei şi cunoaşterii şi cererile tot mai numeroase ale oamenilor pentru obţinerea acestor două resurse au oferit contextul necesar pentru dezvoltarea bibliotecii, pentru revizuirea obiectivelor şi funcţiilor sale.

Punctul central al managementului cunoaşterii în biblioteci este managementul resurselor umane, iar obiectivul său este să promoveze înnoirea cunoaşterii. Tehnologia informaţiei este doar un instrument. Managementul cunoaşterii în biblioteci include managementul înnoirii cunoaşterii, managementul diseminării cunoaşterii, managementul aplicării cunoaşterii, managementul resurselor umane.

Pornind de la faptul că obiectivul general al managementului cunoaşterii este să ofere valoare organizaţiilor, să ajute la creşterea organizaţiilor şi că organizaţiile cu cel mai mare succes sunt cele în care managementul cunoaşterii este parte a activităţii fiecărui membru al personalului, organizaţiile trebuie să-şi încurajeze fiecare angajat să devină un manager al cunoaşterii şi trebuie, de

231

asemenea, să se creeze un set de roluri şi abilităţi pentru activitatea de strângere, distribuire şi utilizare a cunoaşterii.

Profesiile din domeniul cunoaşterii se dezvoltă rapid, deoarece organizaţiile au nevoie de oameni care au abilităţile şi instruirea necesare, pentru a obţine cunoaştere din diferite surse, pentru a o organiza în sisteme şi structuri, pentru a o prelucra şi pentru a o exploata în mod productiv.

Ca sarcini cheie ale celor implicaţi în activitatea bibliotecii şcolare şi a punctelor de documentare şi informare, se pot enumera: colectarea noilor materiale, selectarea lor, introducerea, indexarea, căutarea şi furnizarea rezultatelor către utilizatorul final.

O altă grupare a abilităţilor considerate necesare pentru o persoană care lucrează în domeniul managementului cunoaşterii şi al informaţiei constă în abilităţi care se referă la managementul activităţii de zi cu zi şi care, deşi sunt esenţiale pentru cei care lucrează într-un departament care se concentrează asupra cunoaşterii, sunt valabile şi pentru cei care lucrează în majoritatea celorlalte departamente, şi în abilităţi specifice pentru activităţile legate de managementul cunoaşterii şi al informaţiei. Cele două categorii se prezintă astfel:

Abilităţi operaţionale generale zilnice: – înţelegere a organizaţiei (a afacerilor şi a activităţilor

organizaţiei); – aplicaţii informatice (prelucrare de texte, CD-ROM-uri,

reţele, poştă electronică); – abilităţi interpersonale; – comunicare orală; – comunicare scrisă; – management al activităţilor personale (folosirea

timpului, stabilirea priorităţilor, înregistrarea rezultatelor, respectarea termenelor limită);

– management (planificare, luare a deciziilor, resurse umane, buget);

– implicare organizaţională. Abilităţi care ţin de managementul cunoaşterii şi al

informaţiei: – cunoaştere a surselor (tipărite/electronice, interne/externe,

evaluare);

232

– cunoaştere şi înţelegere a subiectului, în cazul nostru al cursantului;

– management al informaţiei şi al evidenţei (metode de indexare, dezvoltare a bazelor de date, construire de tezaure, metode de regăsire/furnizare, stocare electronică, politică de conservare, structurare a înregistrărilor, legislaţie, standarde);

– reţele (interne/externe); – utilizatori/modele de utilizare (analiza nevoilor, măsura

satisfacerii acestora); – servicii de informare curentă (monitorizare, rezumare,

servicii de ştiri); – îndrumare şi instruire a utilizatorilor; – contribuţie la strategia cunoaşterii şi a informaţiei. Managementul cunoaşterii este încă în faza de dezvoltare şi

tot mai multe ramuri de activitate conştientizează importanţa aplicării sale. Pentru biblioteconomie şi ştiinţa informării, managementul cunoaşterii reprezintă o oportunitate deosebită, iar profesioniştii informaţiei şi ai bibliotecii trebuie să înţeleagă rolul decisiv pe care îl pot avea în acest domeniu. Câteva dintre cele mai importante posturi din managementul cunoaşterii sunt deţinute de specialişti din domeniul managementului, al finanţelor şi al tehnologiei informaţiei.

Pentru a ocupa astfel de posturi, bibliotecarii şi specialiştii în informare au nevoie de schimbări în gândire, atitudine şi, de asemenea, de schimbări la nivelul educaţiei şi al instruirii. Dar mai întâi, pentru a se putea stabili semnificaţia managementului cunoaşterii pentru profesioniştii informaţiei, trebuie avute în vedere câteva aspecte.

Dacă pentru o lungă perioadă de timp bibliotecarii au fost percepuţi ca specialişti care lucrează în culise, nefiind implicaţi în funcţiile de bază ale organizaţiei, în acest moment, această categorie profesională trebuie să-şi revizuiască rolul pentru a deveni şi a fi percepută ca o categorie de profesionişti ai cunoaşterii. Pentru a deţine această poziţie, bibliotecarii nu trebuie să se limiteze la administrarea cunoaşterii, ci împreună cu utilizatorii şi experţii în tehnologia informaţiei trebuie să participe la stabilirea politicilor, structurilor, proceselor şi sistemelor cunoaşterii, care vor alimenta învăţarea organizaţională.

Profesioniştii trebuie să fie capabili să extragă, să filtreze şi să disemineze cunoaşterea externă. Ei trebuie să proiecteze şi să dezvolte seturi de aplicaţii pentru grupuri de lucru, care sunt, de fapt,

233

platforme pentru managementul cunoaşterii. Trebuie să lucreze alături de utilizatori în colectarea şi analizarea informaţiei strategice şi să acţioneze ca instructori şi consultanţi care transferă abilităţile de colectare şi cercetare a cunoaşterii în cadrul organizaţiei.

Din acest motiv, va trebui să se acorde o importanţă majoră instruirii profesionale şi educaţiei continue a bibliotecarilor în direcţia îmbunătăţirii abilităţii de a achiziţiona şi inova cunoaşterea.

2. Biblioteca publică

Cum educaţia din domeniul biblioteconomiei şi ştiinţei

informării s-a concentrat până acum asupra abilităţilor, tehnicilor, proceselor şi managementului resurselor bibliografice şi de informaţie, nu se poate spune că a produs manageri ai cunoaşterii. În ultimii ani însă, în educaţia biblioteconomică şi de ştiinţa informării au fost introduse şi elemente care ţin de managementul cunoaşterii. Cât mai curând, în educaţia oferită profesioniştilor din structurile info-documentare trebuie incluse şi elemente care se concentrează pe natura cunoaşterii şi pe aspecte privind achiziţia, dezvoltarea, comunicarea şi utilizarea cunoaşterii.

Pentru a înţelege cât mai bine rolul pe care bibliotecile îl au în domeniul cunoaşterii, nu trebuie să uităm că aceste structuri ocupă o poziţie deosebit de importantă în lanţul sistemului ştiinţific, în inovarea cunoaşterii, deoarece ele colecţionează, prelucrează, depozitează şi distribuie informaţie şi cunoaştere, participă direct în procesul de cercetare ştiinţifică şi, de asemenea, sunt implicate în conversia cunoaşterii.

Managementul cunoaşterii în biblioteci are, printre altele, rolul de a promova relaţia în şi între biblioteci, între bibliotecă şi utilizator, şi are, de asemenea, rol în accelerarea fluxului cunoaşterii. Bibliotecile vor realiza cercetări privind dezvoltarea şi aplicarea resurselor de informaţie, construirea de biblioteci virtuale, protecţia drepturilor de proprietate intelectuală în era electronică, punând astfel bazele pentru inovarea cunoaşterii.

Promovarea schimbului de cunoaştere între membrii personalului, consolidarea abilităţilor acestora pentru inovare şi pentru învăţare, transformarea bibliotecii într-o organizaţie de învăţare şi, de fapt, crearea unui mediu pentru inovare, schimb, studiu şi aplicare a cunoaşterii constituie obiective ale managementului cunoaşterii în biblioteci.

Bibliotecile şi bibliotecarii trebuie să fie mediatori în societate şi trebuie să depună toate eforturile pentru a-şi menţine şi

234

consolida această poziţie în contextul unei pieţe a muncii foarte competitive. Trebuie să fie la zi cu noile tehnologii şi cu metodele de extragere a cunoaşterii pentru a-i sprijini pe utilizatorii din orice domeniu de activitate.

Pe măsură ce nevoile utilizatorilor se vor schimba şi nivelul dezvoltării tehnologice va creşte, şi în funcţie de structura organizaţiei, rolul profesioniştilor din domeniul cunoaşterii se va modifica, de asemenea, evoluând odată cu dezvoltarea infrastructurii cunoaşterii.

Există o falsă percepţie despre biblioteca publică. La o astfel de instituţie se vine, în primul rând, pentru informare, cercetare şi documentare, pe ultimul plan aflându-se cititul de plăcere. Aşa a fost de la începuturile bibliotecii publice, numai că, în România, regimurile totalitare au expediat această instituţie în rândul instituţiilor de cultură, deturnând-o practic de la misiunea ei milenară. Oficialităţile consideră că bibliotecile publice trebuie să devină centre de acces la internet şi de dezvoltare a abilităţilor de folosire a computerelor.

3. Biblioteca şcolară Pornind de la ideea că biblioteca şcolară are un rol de

netăgăduit în pregătirea orelor în general, în mileniul trei, ea trebuie să acopere, cu diverse tipuri de documente, toate disciplinele de învăţământ, existente în programa şcolară. Indiferent de statutul unora dintre ele, în cadrul programei de învăţământ, trebuie avut în vedere ca biblioteca şcolară să susţină, prin toate mijloacele posibile, procesul instructiv-educativ de orice tip. Biblioteca şcolară trebuie să deţină un fond documentar bogat, care trebuie promovat şi popularizat cursanţilor atât de bibliotecar, cât şi de profesori.

Este foarte importantă legătura permanentă pe care trebuie sa o aibă profesorul cu bibliotecarul şcolar, întrucât profesorul are posibilitatea să-i propună acestuia achiziţia unor lucrări, dar şi să se informeze cu privirea la noutăţile apărute în colecţiile bibliotecii şcolare. Rolul bibliotecii şcolare trebuie să fie unul formativ, să susţină lectura, să ofere mijloacele de informare şi educare propice pentru aprofundarea materiei de studiu, să sprijine instruirea şi cultura, ajutând, în final, la modelarea personalităţii cursantului.

Pentru ca aceste mijloace de predare să fie concretizate, şcoala şi biblioteca şcolară trebuie să aibă un plan managerial bine

235

stabilit încă de la începutul anului şcolar, în aşa fel încât la momentul predării, toate aceste instrumente utilizate de profesor să fie în dotarea instituţiei respective. Bibliotecarul şcolar trebuie să ştie să pregătească bibliografii tematice, din diverse domenii, reprezentând un suport didactic eficient în formarea cursanţilor. Dintr-o astfel de bibliografie tematică nu trebuie să lipsească menţionarea lucrărilor de referinţă cu care trebuie să intre în contact.

Este evident faptul că biblioteca şcolară trebuie să fie în concordanţă cu programa şi planurile de învăţământ, astfel că această structură info-documentară este pusă în situaţia de a asigura toate informaţiile necesare care fac obiectul de studiu al disciplinelor.

Este imperios necesar ca bibliotecile şcolare să fie în pas cu moda, să nu rămână în urmă, să se preocupe şi de achiziţionarea unor documente, indiferent de suportul pe care se găseşte informaţia, pentru că ideea de bibliotecă tradiţională, fără un orizont concret, poate duce la nefrecventarea acestei structuri de către utilizatorii-şcolari.

Biblioteca şcolară poate colabora cu editurile de profil pentru a realiza expoziţii de carte având conţinut divers în ideea de a observa reacţiile cursanţilor la vederea unor astfel de materiale didactice. La finalul acestei iniţiative, cadrele didactice pot avea un cuvânt de spus în ceea ce priveşte demararea achiziţiei de carte, realizată de bibliotecile şcolare. Aceştia nu au voie să scape din vedere faptul că rolul său de formare a cursanţilor este prioritară, iar abdicarea bibliotecii şcolare de la misiunea sa formativă, chiar dacă numai pe anumite segmente, face din aceasta o structură biblioteconomică cu funcţionalitate pasivă.

Biblioteca şcolară poate avea diverse iniţiative cu privire la formarea cursantului, în sensul că poate oferi sugestii referitoare la programul instituţiilor de cultură, aflate în imediata apropiere a şcolii respective. Dacă stăm să ne gândim mai bine, o formare culturală sub toate aspectele s-ar putea realiza în condiţii bune prin colaborarea deschisă dintre biblioteca şcolară şi reprezentanţii instituţiilor respective.

4. Planificarea şi organizarea bibliotecilor de unitate

Colecţiile bibliotecilor se constituie şi se dezvoltă prin

achiziţionare, transfer, schimb interbiblioteci, donaţii legale, sponsorizări sau, după caz, depozit legal.

236

În toate instituţiile militare de învăţământ ale M.A.I. funcţionează biblioteci de cultură generală pentru asigurarea condiţiilor optime de informare, documentare şi instruire a efectivelor acestora.

Bibliotecarului de unitate îi revin atribuţii, precum: – pune la dispoziţie fondul documentar – carte şi publicaţii,

acte normative – prin împrumut sau pentru studiu la sala de lectură; – întocmeşte fişiere tematice, alfabetice, pe autori şi titluri

şi ţine evidenţa lor; – face demersuri pentru atragerea cât mai multor cursanţi

şi cadre spre informare, organizând vitrine, standuri şi prezentări de carte, întâlniri cu scriitori, poeţi, editori de carte etc.;

– iniţiază acţiuni specifice de popularizare a cărţii, cu ocazia unor evenimente importante – sărbători naţionale, aniversări, comemorări, Ziua Armei, Ziua Porţilor Deschise, Ziua Veteranilor de Război etc.;

– răspunde de gestionarea, dezvoltarea şi completarea fondului de carte al bibliotecii;

– execută inventarierea fondului bibliotecii, în conformitate cu dispoziţiile în vigoare, în baza ordinului comandantului;

– întocmeşte un program anual de activităţi şi un program zilnic orar, adecvate specificului unităţii.

Dincolo de toate acestea, esenţa curriculum-ului pentru activitatea bibliotecarului, dar şi gestionarului punctului de informare este comunicarea umană, în general. Bibliotecarul trebuie să studieze şi să-i devină familiare toate aspectele ciclului comunicării, de la crearea şi înregistrarea cunoştinţelor, achiziţia, prelucrarea acestora de către agenţi, până la asimilarea şi aplicarea lor în practică.

Multe din aceste procese se desfăşoară în biblioteci sau în afara acestora, dar ele nu pot acoperi întregul ciclu de formare. Centrul atenţiei în formarea profesională viitoare va fi specialistul în informare şi modul în care el poate sprijini procesul de comunicare.

5. Bibliotecarul – consilier de informare În literatura de specialitate occidentală, în ultimele decenii,

au apărut mai multe studii care analizează măsura în care biblioteconomia este o disciplina instituţionalizată. Aprecierea cvasiunanimă este că biblioteconomia este într-adevăr una din cele

237

mai instituţionalizate discipline. Se aduc, în acest sens, următoarele argumente: educaţia de bibliotecă se desfăşoară în bună parte în biblioteci şi chiar multe şcoli de bibliotecari sunt localizate fizic în clădirile bibliotecilor. Instituţionalizarea se reflectă şi în numele asociaţiilor profesionale.

Astfel, în lumea occidentală se vorbeşte mai frecvent de „library associations” decât de „librarian associations”; acelaşi argument se aplică şi în cadrul şcolilor de specialitate care sunt denumite „library schools” şi nu „librarian schools”. Una din explicaţiile acestei situaţii ar fi aceea că bibliotecarii au apărut după ce bibliotecile erau deja constituite şi au avut iniţial un rol cu totul lipsit de importanţă. Se ştie că, multe secole, bibliotecarul nu a fost decât un paznic al cărţilor.

Bibliotecarul ca furnizor de servicii profesionale este un concept nou, o creaţie a secolului al XX-lea, impusă de creşterea în volum a publicaţiilor. Lumea din afara bibliotecilor vorbeşte de bibliotecari ca despre „cineva care are în îngrijire biblioteca şi împrumută cărţi”, în timp ce biblioteconomia este percepută drept „activitatea care se face în bibliotecă”. Din cauză că multe activităţi din bibliotecă par repetitive şi, aparent, lipsite de tehnicism, aceeaşi lume nu consideră că bibliotecarul ar fi un profesionist, ci un simplu funcţionar. Statutul bibliotecarului continuă încă să sufere, ca urmare a acestui fapt. Înseşi relaţiile profesionale vorbesc de „vizita într-o bibliotecă" şi numai arareori „de consultarea unui bibliotecar”.

Dezvoltarea tehnologiei în epoca electronică va face ca dependenţa bibliotecarului de cărţi fizice să scadă progresiv. Vom vorbi în curând şi la noi de bibliotecarul electronic sau bibliotecarul virtual aşa cum vorbim de biblioteca electronică sau biblioteca virtuală. Bibliotecarul contemporan devine din ce în ce mai mult un consultant în informare după cum profesorul a devenit un consultant în învăţare.

Specialiştii străini în ştiinţele informării îşi pun o serie de întrebări legate de viitorul profesiei de bibliotecar: în ce măsură se vor dezvolta cererile de informare în deceniile următoare? Vor avea nevoie oamenii în viitor să fie ajutaţi în rezolvarea problemelor lor informaţionale sau însăşi tehnologia prin perfecţionarea ei îi va ajuta şi nu va mai fi necesară prezenţa unui intermediar? Bibliotecarul profesionist se va putea adapta rapid la schimbările vremii pentru a răspunde provocărilor prezentului?

O analiză a evoluţiei societăţii informaţiei conduce la concluzia că cererea de informaţie este în creştere, în toate

238

segmentele societăţii. Preocupări şi cereri în legătură cu formarea continuă sau îngrijirea sănătăţii, de exemplu, presupun cereri tot mai numeroase de informaţii. Vor trebui create instrumente informaţionale mai perfecţionate pentru a răspunde acestor cerinţe. În condiţiile în care achiziţionarea, prelucrarea şi diseminarea informaţiei devin elemente esenţiale pentru viaţa oamenilor, bibliotecarii, ca furnizori calificaţi de informaţii, vor creşte în valoare şi recunoaştere.

Problema poate fi pusă şi altfel. Dacă publicaţiile şi sursele de informaţii de toate tipurile devin uşor accesibile publicului prin PC-urile de acasă şi dacă tehnicile de căutări în baze de date sunt accesibile tuturor, mai e nevoie de bibliotecari? „Progresul economic şi factorii economici vor pune capăt relaţiei intermediar-utilizator. Dacă educaţia on-line şi limbajele de comandă sunt atât de perfecţionate încât utilizatorul-final poate să-şi caute informaţia, nu va mai fi nevoie de un intermediar. În plus, dacă costurile căutărilor sunt reduse, iar valoarea economică a serviciilor de intermediere va scădea corespunzător, aceste servicii vor deveni nerentabile”.

Astăzi însă suntem încă departe de acest moment. Educaţia pentru informaţie, deşi în unele ţări se face începând de la grădiniţă, nu reuşeşte să instruiască oamenii în aşa măsură încât să nu mai aibă nevoie de sprijin, iar serviciul de referinţe din biblioteci să dispară. Pe de altă parte, sursele electronice vor fi tot mai sofisticate încât o instruire a utilizatorului va fi absolut necesară oricând. Nu există încă nici acele programe informatice ideale care să selecteze ele însele informaţia dorită.

Aşadar, specialiştii în informare vor servi şi în viitor ca ghizi pentru depistarea resurselor şi adesea ca interpreţi ale lor. De aici se ajunge la altă concluzie şi anume că profesioniştii în informare trebuie să fie calificaţi atât din punct de vedere informatic, cât şi în anumite domenii ştiinţifice spre a face faţă cu competenţă cererilor utilizatorilor care sunt din ce în ce mai specializate.

Se aşteaptă ca ei să îndeplinească funcţia de „analist al informaţiei”: să caute, să găsească şi să selecteze informaţia, iar rezultatul evaluării să fie apoi prezentat solicitantului. Forest Horton, referindu-se la acest tip de persoană, o numeşte „consilier de informare” al cărui rol profesional va fi de a ajuta căutătorii de informaţii „să-şi articuleze mai bine cererile de informaţii”.

Specialiştii în informare ai viitorului trebuie să aibă un rol mai activ în educaţie şi învăţământ, fiind singurii calificaţi să

239

instruiască oamenii cum să selecteze sursele, cum să aibă acces la ele şi cum să le exploateze. Dar sarcinile lor nu se vor opri aici – ei vor trebui să aibă un rol mai important în extinderea utilizării publicaţiilor electronice, a reţelelor de informare, a bazelor de date locale, în crearea unor fişiere proprii pentru utilizatori, în implementarea unor noi tipuri de servicii de informare. Aceştia vor trebui să aibă o legătură permanentă cu utilizatorii, cărora să le ofere date în legătură cu noile surse de informare. În orice caz, majoritatea specialiştilor în ştiinţele informării sunt de acord că rolul profesionistului în informare va creşte în perioada care urmează.

Unii definesc acest nou tip de bibliotecar „bibliotecar electronic”. El este bibliotecarul fără bibliotecă şi comunică cu clienţii săi prin internet informaţiile obţinute din diferite surse. În acest sens, precizăm că în reţelele viitoare integrate de transfer al informaţiei, bibliotecarii vor fi resursele umane cele mai preţioase. Ei vor stabili metodologia exploatării eficiente a bazelor de date care va fi pusă în practică de serviciile – expert.

6. Educaţia pentru profesie Întrebarea care se pune din capul locului este următoarea:

poate profesia noastră să se adapteze rapid mutaţiilor contemporane? Dacă răspunsul este pozitiv, care este direcţia de dezvoltare a profesiei de bibliotecar acum la începutul mileniului trei?

Primul lucru care trebuie făcut, după părerea noastră, priveşte fixarea competenţelor pe care trebuie să le aibă specialistul din bibliotecă. Atât SUA, cât şi Uniunea Europeana au finanţat proiecte importante în această direcţie făcând profilul „intermediarului în informare” ale cărui competente îndeosebi în educaţie şi în învăţământ au fost clar determinate.

Din păcate, multe şcoli din lume au o anumită rezistenţă la nou. Curricula lor se înnoieşte cu destulă întârziere la fel şi denumirile lor. Ne-au trebuit cincisprezece ani să redefinim specialitatea noastră din bibliologie şi ştiinţa informării în ştiinţele informării şi documentării.

Dacă noi avem o anumită scuză în sensul că învăţământul nostru profesional nu a funcţionat timp de aproape o jumătate de secol şi o structură instituţionalizată care să se continue practic nu exista, în alte tari, asemenea justificării nu apar si totuşi înnoiri importante nu au fost înregistrate.

240

Cele mai numeroase instituţii de învăţământ care pregătesc bibliotecari poartă astăzi în denumire termenii de ştiinţa bibliotecii şi ştiinţa informării (library and information science). Relaţia între ştiinţa bibliotecii şi ştiinţa informării, respectiv între biblioteconomie şi documentare, cu toate discuţiile făcute pe această temă nu este pe deplin clarificată. Vom reaminti celebra definiţie dată ştiinţei informării de Harold Borko după al Doilea Război Mondial „… disciplina care studiază proprietăţile şi comportamentul informaţiei, forţele care guvernează fluxul informaţiei şi mijloacele de prelucrare a informaţiei pentru un optim acces si utilizare […]. Ea este atât ştiinţa pură cât şi ştiinţa aplicată care dezvoltă servicii şi produse”. Este o definiţie larg acceptată şi astăzi care continuă să acopere întreaga arie a ştiinţei informării.

Dacă iniţial se vorbea doar de documentarist şi bibliotecar, dezvoltările ulterioare ale informării computerizate au permis apariţia şi a noţiunii de specialist în informare. În ultimii treizeci de ani au fost înregistrate mai multe disfuncţii în relaţia dintre ştiinţa informării şi ştiinţa bibliotecii în problema formării profesionale iniţiale. Pe de o parte, este neîndoielnic faptul că marea majoritate a celor care sunt numiţi astăzi specialişti în informare nu provin din şcolile de bibliotecari si nu au nici educaţie formală în ştiinţa informării.

Este greu de contestat, de asemenea, faptul că progresul înregistrat în ştiinţa informării vine din afara profesiei de bibliotecar. Pe de altă parte, paradoxal, şcolile noastre de bibliotecari sunt cele care formează, în cele mai multe locuri, şi specialişti în ştiinţa informării. Mai există, e adevărat, alte instituţii care au programe de formare în ştiinţa informării.

La o privire mai atentă a curriculum-ului acestor şcoli se constată că de fapt programele lor nu sunt în ştiinţa informării ci în ştiinţa calculatoarelor, în informatică, ceea ce este cu totul altceva. Acele instituţii de formare care consideră ştiinţa informării sinonimă cu ştiinţa calculatoarelor, nu pot fi luate în serios şi oricine înţelege de ce. E adevărat că ştiinţa informării se foloseşte astăzi intens de calculator, ca de o unealtă formidabilă, dar câte alte domenii nu utilizează calculatorul? Nu trebuie totuşi să facem confuzie între instrument si aplicaţia sa.

Aproape toate şcolile de biblioteconomie din lume acreditate poartă astăzi în nume sintagma de “ştiinţa informării”. Modul în care ştiinţa informării este prezentă însă în curricula acestora diferă de la o şcoala la alta. În cele mai multe însă numărul

241

disciplinelor din ştiinţa informării este mult inferior celor din biblioteconomie. Adevărul e că multe şcoli nu ştiu cum ar trebui să arate cu adevărat o bună programă pentru ştiinţa informării, programă care să nu se suprapună cu cea din biblioteconomie. Întrebările care revin adesea în comentariile specialiştilor sunt următoarele: cât şi ce din ştiinţa informării trebuie să cuprindă o programă care pregăteşte bibliotecari? Specialistul în ştiinţa informării trebuie pregătit separat şi dacă da, câte cunoştinţe din biblioteconomie trebuie să primească?

Se discută de câţiva ani în presa de specialitate despre competenţele necesare unui bibliotecar în viitor. Nu am dori să revenim asupra disputei istorice dintre bibliotecari si documentarişti, dacă mai importantă este litera sau numărul.

Pentru comunicarea interumană, fie ea formală sau informală, cuvintele sunt mult mai importante decât numerele, şi aceasta nu pare să se schimbe în viitorul apropriat. Un bibliotecar trebuie fără îndoială să aibă competenţe în comunicare, principala activitate a documentariştilor.

În ultimii ani, o atenţie sporită a fost acordată tipurilor de management incluzând totul de la statistici la cercetări operaţionale. Exagerările implicării disciplinelor de management în educaţia de bibliotecă, consideră specialiştii, a dăunat global, pregătirii bibliotecarului. Nu toţi bibliotecarii, susţin ei, au abilitaţi de management indiferent că acesta se referă la documente, tehnici sau la personal. Părerea noastră este că nu toate formele de management sunt irelevante pentru bibliotecari. Managementul marilor structuri poate interesa, e adevărat, numai pe unii, dar abilităţile manageriale privind organizarea muncii trebuie să preocupe pe toată lumea.

Concluzii În urmă cu peste două decenii, se vorbea cât de terifiant

este valul schimbării pentru cei mai mulţi oameni care nu vor sau nu pot să renunţe la vechi în favoarea noului, aggăţându-se cu disperare de vechile structuri, tehnici si metode de lucru. În multe locuri, biblioteca a devenit o structură învechită.

Bibliotecarii au datoria să construiască un nou tip de bibliotecă bazată mai degrabă pe expertiză tehnică decât pe facilităţi fizice. Este timpul schimbării, timpul modernizării profesiei.