Vasile Docea

RELAŢII ROMÂNO - GERMANE TIMPURII

Împliniri şi eşecuri în prima jumătate a secolului XIX

Cu o prefaţă de Al. Zub

Presa Universitară Clujeană

2000

2

ISBN 973-595-008-1

3

PREFAŢĂ

Studiul legăturilor dintre state formează demult un domeniu

de predilecţie pentru istorici. În modalităţi diverse, el a fost mereu

stimulat, pe temei cognitiv, ştiinţific, dar şi fiindcă răspundea unei

exigenţe practice. În timpurile moderne, treseul pe care îl descrie

acompaniază oarecum dezvoltarea naţiunii, cu tot complexul ei

instituţional, ca un discurs de rang secund, adesea ostentativ. Istoria

şi istorismul au făcut, până în zilele noastre, casă bună, lucru

explicabil desigur prin consubstanţialitatea lor.

Dacă ne gândim la istoriografia română, se poate sesiza lesne

o evoluţie ascendentă, care a culminat cu perioada dintre cele două

războaie mondiale. Împlinirea idealului naţional pe tărâm politic

avea un corespondent legitim în reprezentarea trecutului, cum s-a

putut remarca studiind istoriografia acelui interstiţiu. Cunoaşterea

de sine la nivel comunitar însemna totodată şi efort integrativ,

raportare sistematică la alteritate, o atitudine deschisă, ale cărei

consecinţe se cunosc în linii mari.

Sub regimul comunist, această atitudine a fost înlocuită cu o

demagogie internaţionalistă, activă mai ales în zona dominată de

sovietici. Istoriografia pusă la lucru, timp de câteva decenii, a

privilegiat studiul relaţiilor bilaterale în zona „lagărului socialist”,

fără a închide cu totul ferestrele spre restul lumii, fie şi din raţiuni de

polemică cu sistemul capitalist. În pofida simplificărilor şi

distorsiunilor asumate, ea a produs şi unele restituţii demne de

stimă, semnalate ca atare în lumea apuseană a domeniului. Unele

studii se vădesc încă azi destul de rezistente pentru a constitui chiar

modele demne de urmat. Ar putea fi amintite aici e. g. lucrările

subscrise de Leonid Boicu pentru relaţiile cu lumea germană şi

pentru mai buna definire a contextului internaţional. Austria şi

Principatele Române în vremea războiului Crimeii rămâne un studiu

monografic exemplar, la care se pot adăuga altele construite în

acelaşi spirit.

4

Este spiritul pe care îl recunoaştem acum la mai tânărul

istoric Vasile Docea, ajuns să ne dea, după numeroase studii

fragmentare, o sinteză despre relaţiile româno-germane în prima

jumătate a secolului XIX. Se simţea demult lipsa unei asemenea

lucrări, după cum ne previne autorul însuşi, motivând succint noul

său demers. Aparatul critic îi dezvăluie preocupări vechi de un

deceniu în domeniul amintit, domeniu pe care îl supune acum unei

aprofundări mai sistematice. Contribuţii legate de călători şi

diplomaţi germani la începutul epocii moderne l-au introdus în

complexa temă, a cărei geneză o şi invocă în preambul, spre a

conchide că relaţiile cu lumea germană beneficiază de o literatură

impresionantă, deşi în cazul nostru studiul lor, ne spune autorul,

„s-a aflat întotdeauna undeva la graniţa dintre programatic şi

ocazional”. Nu e doar un enunţ, ci şi o promisiune totodată, una pe

care autorul înţelege să o respecte începând tocmai cu demersul de

faţă.

Paralela făcută între schimburile economice, mersul

diplomaţiei şi expansiunea istoriografică e demn de tot interesul.

Sprijinit pe ea, autorul stabileşte analogii între domenii, explicând

sporul de atenţie sau declinul ei într-un moment sau altul. Reperele

semnalate sunt minime, alese mai mult ilustrativ, ca argument pentru

noul demers. Lăsând la o parte momentan conexiunile dintre

fenomenul politic şi cel istoriografic, Vasile Docea caută să

recupereze începuturile, plasate la finele secolului XVIII şi în prima

jumătate a celui următor. Intervalul coincide cu instalarea de

reprezentanţe consulare prusiene în Principatele Române, cu

iniţiative de ordin economic şi cu unele interferenţe politice produse

în cadrul aşa-numitei „chestiuni orientale”.

În toate aceste domenii autorul pune la lucru informaţii noi,

unele recuperate arhivalic, pentru a le interpreta în lumina istoriei

europene, aflată atunci în plin proces de modernizare. Dimensiunea

culturală a procesului respectiv e abia menţionată pe alocuri în

lucrare, dat fiind că ea constituie o temă destul de complexă pentru a

face obiectul unei alte lucrări.

Reevaluarea critică, aportul documentar, viziunea integrativă,

sprijinită pe o bună cunoaştere a continentului, sunt laturi notabile

ale monografiei dedicate relaţiilor româno-germane în prima

jumătate a secolului XIX. Autorul se arată un deplin cunoscător al

5

epocii, pe fundalul căreia urmăreşte problematica românească în

strânsă conexiune cu cea germană. Format la o bună şcoală istorică,

el manifestă un respect absolut pentru adevăr şi o admirabilă

stăpânire a mijloacelor de a-l obţine. Precizia documentară,

abilitatea constructivă şi acurateţea formei îi definesc noul demers,

realizat în perspectiva unui proiect mai amplu, care vizează

ansamblul relaţiilor româno-germane în epoca modernă. De la

„politică pură”, aceste relaţii au evoluat lent şi sinuos spre „politici

economice” ale statului, politici care trebuiau să ţină seama, fireşte,

de contextul internaţional.

Rămân încă multe de făcut pentru cunoaşterea deplină a

traseului, după cum ne previne chiar autorul, conştient că numai

însumarea de asemenea eforturi secvenţiale poate conduce, la urmă,

spre un rezultat de ansamblu mulţumitor. Pentru ceea ce a realizat

deja prin cartea de faţă îi datorăm gratitudine colegială şi urarea de

a-şi duce până la capăt proiectul abia schiţat.

Al. Zub

6

7

INTRODUCERE

Cartea de faţă doreşte să fie una de istorie. Cu toate acestea, ea nu îşi

propune să reconstituie, prioritar, evenimente şi fapte propriu-zise. Mai bine

spus, nu numai fapte şi evenimente, care în sfera relaţiilor româno-germane

au fost puţine în acea perioadă timpurie, cât mai ales intenţii, proiecte şi

încercări. Cum se întâmplă adesea în istorie, cele mai multe dintre acestea

au rămas fără urmări imediate, astfel încât ne oferă imaginea unui şir

neîntrerupt de eşecuri. Din acest motiv lucrarea se înfăţişează, independent

de voinţa autorului, ca o istorie a neîmplinirilor.

Ea este, însă, ceva mai mult decât un simplu inventar, o trecere în

revistă a lor. Este o încercare de a explica absenţa faptelor. Aşadar, cele ce

urmează nu sunt o „istorie pozitivă”, în înţelesul de prezentare a succesiunii

unor evenimente „reale” (ce a fost?), dar nici o „istorie posibilă”, care ar

presupune inventarea unor scenarii alternative (ce putea să fie?). Sunt,

înainte de toate, o analiză a ceea ce s-a plănuit şi încercat în epocă în

domeniul relaţiilor româno-germane şi un posibil răspuns la întrebarea: de

ce n-a fost să fie?

Totodată, cartea se înscrie în orizontul tematic al relaţiilor

internaţionale. Ce altceva sunt legăturile bilaterale, dacă nu fragmente ale

însăşi substanţei acestora? Să nu uităm că, de multe ori, forma şi conţinutul

raporturilor internaţionale au fost determinate tocmai de relaţii bilaterale,

precum cele franco-germane, ruso-turce, germano-ruse etc. Nu întâmplător,

acestea s-au constituit în „mari teme” ale istoriografiei universale, într-un

fel de obsesii care au făcut să curgă multă cerneală.

1. Între programatic şi ocazional:

cum s-a născut o preocupare istoriografică.

Dincolo de „marile teme” evocate, interesul cunoaşterii reciproce

apare şi în cazul altor ţări, manifestându-se prin studierea legăturilor

acestora cu vecinii sau cu state mai îndepărtate. În cazul românesc, studiul

relaţiilor bilaterale a devenit o preocupare istoriografică tradiţională. S-a

scris mult, nu numai despre raporturile cu vecinii (care în diferite perioade

istorice au fost ruşi, turci, austrieci, poloni, unguri, bulgari etc.), ci şi despre

8

legături cu state aflate la distanţă, fie în Europa (Franţa, Italia, Anglia etc.),

fie pe alte continente (relaţii româno-americane, româno-japoneze etc.). În

privinţa relaţiilor bilaterale ale Germaniei, literatura de specialitate este

copleşitoare. Este imposibil de găsit vreo ţară din continentul european, care

să nu-şi afle raporturile cu lumea germană reflectate în scrisul istoriografic.

Şi în cazul Germaniei, interesul s-a extins asupra altor continente:

american 1, asiatic

2, african

3.

În acest context istoriografic vast, relaţiile româno-germane apar

drept o temă distinctă, deşi studierea lor s-a aflat întotdeauna undeva la

graniţa dintre programatic şi ocazional. Preocupările de până acum nu au

avut o evoluţie lineară, nu au fost expresia unui interes continuu şi

organizat, ci reprezintă mai degrabă aspectul unor reflexe conjuncturale. Cu

trecerea timpului, însă, tema a dobândit consistenţă, iar acumularea

rezultatelor cercetărilor a condus la schiţarea unui contur distinct şi la

definirea unei problematici specifice.

Începutul preocupărilor mai consistente dedicate istoriei relaţiilor

româno-germane se plasează către sfârşitul secolului XIX, când a avut loc o

creştere a volumului schimburilor economice dintre cele două ţări. Nu

trebuie neglijat contextul politic al momentului, care a constat în apropierea

României de puterile centrale, de Germania îndeosebi. În astfel de

împrejurări, din rândul cărora nu trebuie înlăturate cele culturale, au devenit

inevitabile privirile retrospective şi încercările de teoretizare.

Din anii '90 ai secolului trecut şi până la primul război mondial au

fost întreprinse – în paralel cu unele preocupări care atestă interesul

ştiinţific manifestat de Germania faţă de economia românească 4 – o serie de

1 Din foarte bogata literatură de specialitate amintesc aici, oarecum la întâmplare: Hans Wilhelm

Gatzke, Germany and the United States. A „special relationship”?, Cambridge Massatschussets etc., University Press, 1980, 314 p.; Rolf Walter, Venezuela und Deutschland (1815–1860), Wiesbaden, Stein, 1983, 406 p.; Felix Becker, Die Hansestädte und Mexico. Handelspolitik, Verträge und Handel 1812–1867, Wiesbaden, Stein, 1984, 126 p.; Gabriela Koch-Weithofer, Peru im Spiegel deutschsprachiger Reiseberichte (1790–1860), Universität Tübingen, 1992, 252 p. (teză de doctorat).

2 De exemplu: Alfons Esser, Bibliographie zu den deutsch-chinesischen Beziehungen 1860–1945, München, Minerva Publ., 1984, 120 p.; Holmer Stahncke, Die diplomatischen Beziehungen zwischen Deutschland und Japan 1854–1868, Wiesbaden, Steiner, 1987, 295 p.

3 Tot cu titlu de exemplu: Reiner Schmidt-Vogt, Das Bild Nordafrikas in den Werken deutschsprachiger Reisender der vorimperialistischen Epoche (1821–1871), Universität Tübingen, 1983, 457 p. (teză de doctorat).

4 Constantin I. Baicoianu, Geschichte der rumänischen Zollpolitik seit dem 14. Jahrhundert bis 1874, Stuttgart, 1896; Ioan Barbovescu, Aufsätze zur Geschichte, Politik und Volkswirtschaft Rumäniens, Berlin, 1896; Freiherr von Brackel, Rumäniens Staats-Kredit in deutscher Beleuchtung. Eine finanzpolitische Studie, München, 1903; Alois Müller, Die Gemeinden und ihre Finanzen in Rumänien, Jena, 1906; Ion Gr. Vulturescu, Über die rumänische Handwerkspolitik von 1873 bis 1902, Göttingen, 1908; Dimitrie B. Ionescu, Die

9

cercetări despre istoria legăturilor economice româno-germane. În

Germania, tonul a fost dat la 1895 de economistul Moritz Ströll 5, urmat în

1902 de Ludwig Metzler 6. Aproape concomitent, tema a trezit şi interesul

unor autori din România, ale căror lucrări au fost publicate fie în ţară, fie în

Germania. Mulţi români studiau în epocă la universităţi germane, unii

susţinând doctorate legate de tema relaţiilor româno-germane. Dintre

aceştia, Ion I. Răducanu 7 şi Lar Iliescu

8 au abordat schimburile comerciale

dintre cele două părţi. Dar atât autorii români amintiţi, cât şi cei germani,

s-au concentrat asupra stărilor de lucruri contemporane lor, analizele

coborând doar cu două–trei decenii în urmă. Aceleiaşi perioade îi

corespunde şi începutul preocupărilor de istorie a comunităţilor germane din

România, prin contribuţiile preotului protestant din Bucureşti, Wilibald

Stefan Teutschlaender 9 şi ale profesorului din Cernăuţi, Reimund Friedrich

Keindl 10

.

După primul război mondial, demersurile în scopul normalizării

raporturilor politice şi economice dintre România şi Germania 11

sunt

însoţite în plan ştiinţific de intensificarea preocupărilor privind istoria

relaţiilor bilaterale. În 1922, Jean Kamerling susţinea la Universitatea din

Köln o teză de doctorat despre rolul Dunării în comerţul româno-german 12

.

Agrarverfassung Rumäniens, ihre Geschichte und ihre Reform, Leipzig, 1909; Nicolae I. Moga, Über die Ländliche Hausindustrie in Rumänien, Halle, 1908; Virgil Madgearu, Zur industriellen Entwicklung Rumäniens. Die Vorstufen des Fabriksystems in der Walachei, Weide-Thüringen, 1911; Ioan Manolescu, Die landwirtschaftliche Pachtwesen Rumäniens, Jena, 1911; Constantin T. Teodorescu, Rumänien und die Donauschiffahrt, Heidelberg, 1912; Ion Ghitescu, Agrarfragen und Genossenschaftswesen in Rumänien, Göttingen, 1913; Michael Serban, Agrarpolitische Studien über Rumänien, Halle, 1914; Cornelius Antonescu, Die rumänische Handelspolitik 1875–1910, München, 1915.

5 Moritz Ströll, Über die wirtschaftspolitischen Beziehungen Deutschlands zu Rumänien, în „Schmollers Jahrbuch”, Tom. 19, 1895, p. 1153–1170.

6 Ludwig Metzler, Rumänien, seine Handelspolitik und sein Handel 1890 bis 1900. Mit besonderer Berücksichtigung der deutsch-rumänischen Handelsbezienhungen, Altenburg, 1902.

7 Ion I. Răducanu, Die deutsch-rumänischen Handelsbezienhungen, în „Schmollers Jahrbuch”, Tom. 48, 1904, p. 209–223.

8 Lar Iliescu, Die deutsch-rumänischen Handelsbezienhungen (1875–1900), Heidelberg, 1912, 64 p. (teză de doctorat).

9 Wilibald Stefan Teutschlaender, Geschichte der evangelischen Gemeinden in Rumänien, mit besonderer Berücksichtigung des Deutschtums, Bukarest, 1891, 243 p.

10 Reimund Friedrich Keindl, Geschichte der Deutschen in den Karpatenländer, 3 vol., Gotha, 1907–1911.

11 Pentru această problemă: Constantin Buchet, Relaţiile economice româno-germane în perioada 1920–1928, în Gabriel Bădărău, Leonid Boicu, Lucian Nastasă (ed.), Istoria ca lectură a lumii, Iaşi, 1994, p. 321–334.

12 Jean Kamerling, Die Donaustrasse. Ihre Bedeutung für Rumänien und die deutsch-rumänischen Handelsbeziehungen, Universität Köln, 1922 (exemplar dactilografiat, aflat la Universitäts- und Stadtbibliotek Köln).

10

Câţiva ani mai târziu, în 1929, o altă teză de doctorat, susţinută de Hermann

Gross la Universitatea din Leipzig, era dedicată deceniului care a urmat

după război. Lucrarea lui Hermann Gross lărgea limitele de până atunci ale

temei, extinzând analiza asupra relaţiilor bancare, căilor de comunicaţii şi

potenţialului economic din România şi Germania 13

. Cercetările încep să se

extindă, acum, asupra unor perioade mai întinse, să coboare mai adânc în

timp, aşa cum este cazul studiilor lui Gheron Netta despre schimburile

economice ale Leipzigului cu Sud-Estul Europei 14

sau al celui semnat de

Gheorghe Zane, despre legăturile dintre Principatele române, statele

germane şi Austria 15

.

Apropierii politice şi militare a României de Germania la începutul

celui de-al doilea război mondial i-a corespuns o relansare viguroasă a

temei noastre istoriografice. În Germania se întreprind mai cu seamă

cercetări privind laturile economică şi politică ale temei, precum în lucrarea

din 1939 a lui Josef Halsmeyer despre temeiurile politice ale intereselor

economice germane în Sud-Estul Europei 16

, sau în cea semnată de Erich

Dittrich, despre legăturile Leipzigului cu aceeaşi parte a continentului 17

. De

cealaltă parte, în România, sunt urmărite îndeosebi aspectele politice ale

relaţiilor bilaterale. Cărţile semnate de Ştefan Tătărescu 18

şi Victor

Papacostea 19

sunt o dovadă în acest sens. Tuturor acestora li se adăugau o

serie de contribuţii din spaţiul istoriei culturii, precum studiile lui D. C.

13 Hermann Gross, Deutsch-rumänische Wirtschaftsbeziehungen, Leipzig, 1929. Autorul, născut

la Braşov în 1903, a devenit profesor de economie la Universitatea din Leipzig, apoi la cele din Viena şi Kiel, trecând drept unul dintre cei mai buni specialişti germani în problemele economice ale Europei estice şi sud-estice.

14 Gheron Netta, Negustorii orientali la Lipsca, Bucureşti, 1916; idem, Die Handelsbeziehungen zwischen Leipzig und Ost- und Südosteuropa bis zum Verfall der Warenmessen, Zürich, 1920.

15 G. Zane, Die österreichische und die deutsche Wirtschaftsbeziehungen zu den rumänischen Fürstentümern 1774–1874, în „Weltwirtschaftliches Archiv”, Kiel, 1927, Tom. 26, caiet 2, 39 p.

16 Josef Halsmayr, Die politischen Grundlagen der deutsch-südosteuropäischen Wirtschafts-beziehungen, Berlin, 1939, 72 p. (teză de doctorat).

17 Erich Dittrich, Südosteuropa und die Reichsmesse Leipzig, Stuttgart/Berlin, 1941. 18 Ştefan Tătărescu, Contribuţii germane la Unirea Principatelor. Relatările baronului von

Richthofen, trimisul extraordinar al regelui Prusiei în Comisia europeană pentru Principate (1856–1857), Bucureşti, 1939.

19 Victor Papacostea, Preußen und die Rumänischen Fürstentümer im gegenwärtigen Zeitabschnitt (Geschichtliche Skizze), în „Analele economice şi statistice”, an. XXV, 1942, nr. 4–6; în acelaşi an, lucrarea s-a publicat şi ca broşură, tot în limba germană, cuprinzând 36 p.; idem, Un observator prusian în Ţările Române acum un veac, Bucureşti, 1942.

11

Amzăr despre studenţii români la universităţile germane 20

sau bibliografia

româno-germană întocmită de Octav Păduraru 21

.

Nu mi-am propus să analizez aici dacă şi în ce măsură cercetările de

istorie a relaţiilor româno-germane au fost menite să ofere legitimitate

istorică apropierii politice dintre cele două părţi la sfârşitul secolului XIX şi

în timpul celui de-al doilea război mondial. Dar chiar în condiţiile în care

ignorăm descifrarea conexiunilor dintre fenomenul politic şi cel

istoriografic, este simplu de observat că tema a prins contur şi s-a

individualizat tocmai în momentele de apropiere politică. Rezumând cele

expuse până acum, constatăm că perioada cuprinsă între sfârşitul secolului

XIX şi epoca celui de-al doilea război mondial este cea de geneză a temei

istoriografice a relaţiilor româno-germane. Atunci a fost definită

problematica ei, concentrată în jurul următoarelor subiecte: legăturile

economice (comerciale, bancare); relaţiile politice; istoria comunităţilor

germane din România; raporturile culturale. Majoritatea lucrărilor au

abordat perioade târzii, insistând asupra faptelor şi evenimentelor

contemporane. Pentru acea etapă, sunt rare studiile dedicate perioadelor mai

vechi, celor de început al relaţiilor bilaterale. Abia cercetări ulterioare aveau

să încerce recuperarea începuturilor.

2. Două lămuriri tematice şi una cronologică

Se cuvine să explic aici, chiar înainte de a aborda „istoriografia

problemei”, câţiva termeni folosiţi frecvent în această lucrare şi care apar

chiar în titlu. În felul acesta voi reuşi să definesc mai clar subiectul analizei

prezente. Este vorba de noţiuni precum relaţii, părţile română şi germană

din sintagma „relaţii româno-germane” sau intervalul cronologic numit

„prima jumătate a secolului XIX”, care pot stârni discuţii în privinţa sferei

lor semantice.

Ce înţeleg prin părţile română şi germană, părţi între care s-au

desfăşurat legăturile ce constituie subiectul acestei lucrări? Prin partea

românească înţeleg cele două principate, Moldova şi Ţara Românească.

Rămân în afara atenţiei mele provinciile locuite de români, dar aflate în

prima jumătate a secolului XIX sub stăpânire străină. Restrângerea aceasta

se întemeiază pe mai multe argumente. Înainte de toate, ea se sprijină pe o

20 D.C. Amzăr, Studenţi români la Universitatea din Leipzig, în „Cercetări literare”, Tom. V,

1943, p. 21–40; idem, Kogălniceanu la Berlin, în „Cercetări literare”, Tom. III, 1939, p. 295 – 318.

21 Octav Păduraru, Contribution á l'histoire des relations cultureles entre les pays de langue allemande et la Roumanie. Premièr partie. Bibliographie sistématique des thèses et des écrits academiques, Bucureşti, 1944.

12

realitate istorică, pe statutul politic diferit al românilor din Principate şi al

celor din afară. Această diferenţă de statut politic a avut efecte asupra

relaţiilor româno-germane din prima jumătate a secolului XIX, în sensul că,

atunci când în Prusia, de exemplu, s-au conturat diferite proiecte economice

şi politice în legătură cu românii, ele i-au avut în vedere, în majoritatea

covârşitoare a cazurilor, doar pe cei din Principate. Aşadar operez astăzi

această distincţie şi îi elimin din conţinutul acestei analize pe românii din

Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia nu în mod arbitrar, ci pentru că

atunci, în prima jumătate a secolului XIX, „actorii” legăturilor româno-

germane percepeau acele legături ca fiind între statele germane şi

Principatele române. Un alt argument al restrângerii tematice operate aici

constă în luarea în considerare a unei alte realităţi istorice. Deoarece îmi

propun să analizez şi relaţiile politice dintre cele două părţi, sunt obligat să

pornesc de la ipoteza că asemenea relaţii există doar atunci când apare

posibilitatea deciziei politice. De o asemenea posibilitate se bucurau – deşi

în mod limitat, din cauza suzeranităţii otomane – doar românii din

Principate, nu şi cei din provinciile stăpânite de Austria şi Rusia. Prin

această constatare nu doresc nicidecum să neg existenţa relaţiilor dintre acei

români şi germani. Pentru a le cerceta, însă, este nevoie de un instrumentar

metodologic diferit de cel aplicat în cazul Principatelor. Or, într-o lucrare ce

se doreşte unitară şi sub raportul metodei, nu este un lucru potrivit să

cântăreşti cu balanţe diferite.

În ce priveşte partea germană, este suficient să arăt – fără a intra în

detaliile disputelor care s-au purtat şi care se mai poartă încă pe marginea

semnificaţiei numelui Germania – că prin aceasta înţeleg Prusia, ca factor

politic, şi statele germane din Zollverein, care aveau în aceeaşi Prusie

purtătoarea şi reprezentanta intereselor lor economice în exterior, atunci

când mă gândesc la relaţiile comerciale. Din ecuaţia raporturilor româno-

germane am exclus Austria, deoarece legăturile româno-austriece constituie

o realitate istorică distinctă, care se cere studiată separat. De altfel, în

această privinţă, nu am făcut altceva decât să respect o tradiţie

istoriografică, devenită aproape o regulă, după cum o arată numeroasele

lucrări dedicate relaţiilor româno-austriece.

Termenul relaţii îl folosesc aici într-o accepţiune cât se poate de

largă, nu în aceea restrânsă, de raporturi diplomatice. Riscând o definiţie,

pot spune că prin relaţii româno-germane înţeleg legăturile – în modul lor

specific de manifestare – dintre Principatele române şi statele germane, fie

că este vorba de legături economice, fie de raporturi politice sau de altă

natură. Între acestea din urmă includ şi problema colonizărilor germane în

Principate şi voi lua în considerare nu numai legăturile realizate efectiv, ci

şi proiectele, semnalele reciproce şi gesturile de atitudine, care nu au avut o

13

finalitate practică, dar care au fost precumpănitoare în acea perioadă a

începuturilor, caracterizată prin încercări şi tatonări reciproce. Nu am inclus

în această lucrare ceea ce ar putea fi definit prin sintagma „relaţii culturale”,

căci abordarea acestui domeniu distinct al realităţii istorice ar presupune din

nou o metodă diferită şi instrumente specifice istoriei culturii.

Deşi iniţial mi-am propus ca limite cronologice ale analizei anii 1800

şi 1850, am renunţat repede la această prea rigidă îngrădire, ce este, pe

deasupra, şi oarecum artificială. Pe de altă parte, îmi dau seama că este

dificil de stabilit o limitare cronologică foarte exactă atunci când vorbim de

relaţii româno-germane. Mai întâi, dificultatea constă în aspectul asincron al

evoluţiilor istorice ale celor două părţi, germană şi română. Evoluând

separat şi în ritmuri diferite, prin urmare având fiecare dintre părţi repere

temporale proprii, este imposibil de operat o unificare cronologică. Nu

există momente, ani, care să aibe aceeaşi „greutate” pentru istoria românilor

şi cea a germanilor. La fel de dificil este acordul asupra unor limite fixe ale

relaţiilor ca atare, care să corespundă unor repere specifice atât celor

economice, cât şi celor politice şi consulare. În domeniul relaţiilor

economice ar putea fi luate în considerare, ca limită inferioară, repere

precum anul 1761, când Poarta otomană a emis prima capitulaţie conţinând

privilegii comerciale în favoarea Prusiei, sau anul 1802, când vasele

comerciale prusiene obţin dreptul de a naviga în apele Mării Negre; la fel ar

putea fi socotit anul 1829, când s-a liberalizat comerţul extern al

Principatelor române. Drept limită superioară ar putea trece la fel de bine fie

anul 1840, când s-a semnat un nou acord comercial prusiano-otoman, fie

anul 1857, când în Principate (mai exact, în Moldova) a fost înfiinţată prima

bancă având capital german. În domeniul relaţiilor politice şi consulare,

lucrurile sunt şi mai complicate. Ca limită inferioară pot fi socotiţi anii

1784, când guvernul din Berlin numeşte primul consul în Principate, anul

1815, când, în urma înfrângerii lui Napoleon I, Prusia reia eforturile de a

intra în rândul marilor puteri europene şi duce, în acest scop, o politică mai

activă în Orient, sau anul 1816, când este reînfiinţat consulatul din

Principate. Din acelaşi punct de vedere, sfârşitul perioadei îl poate

reprezenta anul 1842, când este înfiinţat consulatul general al Prusiei în

principate, anul 1848, când este numit, în persoana lui Ioan Maiorescu, un

prim reprezentant diplomatic român în lumea germană, sau epoca războiului

Crimeii (1853–1856), când Prusia începe să-şi formuleze cu mai multă

claritate şi consecvenţă interesele şi atitudinile faţă de Principate.

Aşa cum se poate observa, majoritatea datelor enumerate aparţin

sferei evenimenţialului, ele datează fapte. A ne lega cu încăpăţânare de una

din ele ar avea ca rezultat compromiterea înţelegerii proceselor istorice. Ori,

prima jumătate a secolului XIX a fost martora tocmai a procesului de

14

geneză a relaţiilor româno-germane. Ea reprezintă, în linii generale, o

perioadă a începuturilor. Pentru a înţelege aceste începuturi, este nevoie,

uneori, de întoarceri la epoci anterioare sau de depăşiri ale limitei

cronologice superioare. Am procedat astfel, în această lucrare, pe de o parte

pentru a descifra procese care încep înainte de 1800 sau continuă după

1850, pe de altă parte pentru a oferi o perspectivă comparativă cu epocile

anterioară şi posterioară. Căci, în ciuda dificultăţii de a fixa repere

cronologice exacte, prima jumătate a secolului XIX are, în ce priveşte

relaţiile româno-germane, un profil propriu. Ea se deosebeşte de perioada

precedentă (secolul XVIII), când legăturile au fost rare, sporadice şi

inconsistente, dar şi de cea care a urmat (a doua jumătate a secolului XIX),

când conţinutul relaţiilor româno-germane devine consistent, acestea

dobândind continuitate în domeniul economic şi consecvenţă în cel politic.

Dar începuturile acelei creşteri se plasează, în general, în prima jumătate a

secolului XIX. Sub raport politic, s-a produs atunci geneza unor interese

reciproce, care, deşi în epocă au rămas ancorate în sfera dezbaterilor

teoretice, aveau să conducă mai târziu la o apropiere efectivă, chiar

instituţionalizată, a celor două părţi. Reflexul în sfera diplomatică a acestei

apropieri avea să-l constituie, spre sfârşitul secolului XIX, aderarea

României la alianţa puterilor centrale. În plan economic, în prima jumătate a

secolului XIX se formulează foarte multe proiecte, schimburile încep să

capete o oarecare consistenţă şi îşi fac apariţia primele proiecte bancare,

vizând folosirea capitalului german pe piaţa românească.

Consecinţa practică a acestui model de abordare îl reprezintă, aşa

cum se va observa din structura acestei lucrări, analizarea, acolo unde este

cazul, a începuturilor diferitelor fenomene, pe care le voi numi

„antecedente”, „precursori” etc., dar şi a efectelor în timp.

3. Vechi şi noi puncte de vedere

Producţia istoriografică referitoare la relaţiile româno-germane în

prima jumătate a secolului XIX constă din lucrări acumulate în timp,

începând de pe la sfârşitul veacului amintit. Am în vedere, înainte de toate,

lucrările eleborate cu o intenţie precisă, aceea de a servi istoriei relaţiilor

româno-germane, dar le voi inventaria şi pe cele care abordează incidental

tema, dar în care problemele specifice ei au aflat o tratare consistentă. Dacă

pornim de la acest criteriu tolerant, observăm că producţia istoriografică

relativă la tema noastră are o configuraţie complexă, cuprinzând colecţii de

documente, studii speciale şi lucrări cu pretenţii de sinteză, chiar şi o

încercare bibliografică. Deşi problemele abordate sunt diverse, o clasificare

tematică este totuşi posibilă. Este, în acelaşi timp, necesară, căci ea relevă

15

punctele comune şi „centrele de greutate” în care s-au concentrat până

astăzi interesele istoricilor.

O tentativă bibliografică

Unica tentativă de elaborare a unei bibliografii privind relaţiile

româno-germane îi aparţine lui Octav Păduraru şi datează din anul 1944 22

.

Proiectul său iniţial, care urmărea întocmirea unui inventar complet, nu s-a

finalizat decât parţial, prin publicarea unui singur volum, care conţine lista

tezelor de doctorat în diferite domenii, susţinute la universităţile germane de

către candidaţi din România şi din Germania. Aceştia din urmă au fost

selectaţi doar dacă tezele lor aveau teme legate într-un fel sau altul de

România. Sub raportul informaţiei, lucrarea nu aducea nimic nou. Autorul

nu a făcut decât să extragă din alte două bibliografii – pe care, însă, nu le

citează – titlurile pe care le-a inclus în lista sa. În Germania începuse încă

din anul 1885 publicarea sistematică, anuală, a listelor cu autorii şi titlurile

tezelor de doctorat susţinute la universităţile de acolo 23

. Acest

Jahresverzeichnis, aflat la îndemâna oricărei persoane care călca pragul

vreunei biblioteci, a fost primul „izvor” al lucrării lui Octav Păduraru.

Celălalt pare să-l fi constituit volumul semnat de Hermann Mundt, tipărit în

anul 1936, care cuprindea bibliografia tezelor de doctorat susţinute la

universităţile germane în perioada anterioară celei de apariţie a deja

amintitului Verzeichnis 24

.

Deşi nu e originală, selecţia bibliografică a lui Octav Păduraru are –

din perspectiva temei noastre – meritul de a semnala câteva teze de doctorat

care au avut ca subiect relaţiile româno-germane. Cum aceste lucrări sunt

astăzi greu de consultat, căci majoritatea au fost tipărite în tiraje minuscule,

iar altele se păstrează în exemplare dactilografiate, simpla lor enumerare

certifică existenţa unui interes mult mai mare pentru studierea temei decât

am fi tentaţi să credem, luând în considerare numai lucrările îndeobşte

cunoscute.

Documente

Nu am aflat nicăieri vreo colecţie de documente publicată cu intenţia

clară şi explicită de a servi cunoaşterii istoriei relaţiilor româno-germane.

Documente legate de această temă au fost reproduse în diferite colecţii,

uneori în număr mare, dar prezenţa lor acolo are un caracter mai degrabă

22 Ibidem. 23 Jahresverzeichnis der an den deutschen Universitäten und Technischen Hochschulen

erschienenen Schriften, Berlin, vol. I, 1885, apoi, cu apariţii anuale, seria continuă până în zilele noastre.

24 Hermann Mundt, Bio-bibliographisches Verzeichnis von Universitäts- und Hochschuldrucken (Dissertationen) vom Ausgang des 16. bis Ende des 19. Jahrhunderts, Leipzig, 1936.

16

incidental, căci acele volume răspundeau unui alt scop istoriografic. Aceasta

este şi situaţia unor volume de documente culese şi publicate de Nicolae

Iorga. În timpul studiilor sale în Germania, Iorga a avut posibilitatea să

cerceteze, în anii 1891–1892, un mare număr de documente depozitate la

Arhiva regală secretă din Berlin 25

. Rezultatul acestor cercetări l-a constituit

publicarea a două culegeri: Acte şi fragmente cu privire la istoria

românilor, în trei tomuri 26

, şi volumul al zecelea al colecţiei de documente

„Hurmuzaki” 27

. Limita cronologică superioară a documentelor cuprinse în

acele volume este anul 1830. Explicaţia faptului ne-o oferă autorul însuşi,

care mărturiseşte în două rânduri că, potrivit legilor germane de atunci, nu i

s-a permis accesul decât la materiale arhivistice anterioare acelui an 28

.

Scopul publicării celor două culegeri de documente a fost, aşa cum

reiese şi din titlurile volumelor, acela de a servi la cunoaşterea istoriei

românilor. Cu toate acestea, în ele pot fi frecvent întâlnite informaţii

privitoare la diferite aspecte ale istoriei relaţiilor româno-germane. Dintre

cele trei volume ale colecţiei Acte şi fragmente..., doar cel de-al doilea

cuprinde piese din prima jumătate a secolului XIX. Sunt reproduse acolo

rapoarte ale ambasadorilor Prusiei la Constantinopol şi la Petersburg şi

instrucţiuni trimise acestora de monarhii prusieni şi de ministerul afacerilor

externe din Berlin, acestea din urmă apărând totuşi într-un număr destul de

mic. Întâlnim, relativ rar, informaţii despre atitudinea Prusiei faţă de

Principatele române în cursul diferitelor evenimente internaţionale

anterioare anului 1830: războiul ruso-otoman din 1806–1812, negocierile

ruso-otomane din anul 1826, ocuparea principatelor de armata rusă în 1828

şi războiul ruso-otoman provocat de acest gest. Tot acolo se mai află unele

ştiri despre înfiinţarea consulatului Prusiei la Iaşi în 1784 şi despre câteva

proiecte de încurajare a comerţului româno-german.

Volumul al zecelea al colecţiei „Hurmuzaki”, despre care Nicolae

Iorga spunea că „trebuie privit ca o a doua parte din volumul al doilea din

Acte şi fragmente” 29

, cuprinde, în cea mai mare parte, rapoarte ale

consulilor Prusiei la Iaşi şi Bucureşti. Şi aceste rapoarte au fost selectate de

autor pentru a folosi ca sursă documentară la cunoaşterea, în special, a

împrejurărilor interne româneşti. Pot fi desprinse, însă, o serie de informaţii

despre activitatea consulilor, despre rolul lor în relaţiile româno-germane,

25 Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om, aşa cum a fost, ediţie îngrijită de Valeriu şi

Sanda Râpeanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 147. 26 Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. I–III, Bucureşti, 1895–1896. 27 Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. X, Rapoarte

consulare prusiene, editate de Neculai Iorga, Bucureşti, 1897. 28 Nicolae Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente…, X, p. LXXXII; idem, Orizonturile mele...,

ediţia cit., p. 147. 29 Idem, Prefaţă la Acte şi fragmente..., II, p. 3.

17

despre legăturile comerciale dintre Principatele române şi statele germane.

Şirul documentelor se încheie şi în acest caz în jurul anului 1830, rămânând

astfel nepublicate rapoarte ale unor consuli cu activitate intensă în

Principate: C. A. Kuch, J. F. Neigebaur, Emil von Richthofen şi alţii.

Alte culegeri de documente conţin grupaje mai puţin substanţiale de

materiale legate de tema relaţiilor româno-germane 30

.

Eforturi sintetizatoare

Singura încercare de sinteză asupra istoriei relaţiilor româno-

germane îi aparţine aceluiaşi Nicolae Iorga şi a fost publicată ca Prefaţă la

volumul al zecelea al colecţiei de documente „Hurmuzaki”, întocmit, aşa

cum am arătat, de acelaşi autor 31

. Încercarea istoricului, pe-atunci încă

foarte tânăr, deşi este astăzi amendabilă în multe privinţe, rămâne o lucrare

meritorie, cu atât mai mult cu cât, la data elaborării ei, autorul nu a avut la

dispoziţie nici un studiu special pe această temă. El s-a bizuit aproape în

exclusivitate pe izvoare primare, ceea ce ne determină să-i recunoaştem lui

Nicolae Iorga şi în acest domeniu – ca în atâtea altele – calitatea de

deschizător de drum 32

. În lucrarea citată, istoricul român a propus – mai

degrabă a sugerat, prin modul de organizare a expunerii – o periodizare a

istoriei relaţiilor româno-germane. O primă etapă, cu începuturi incerte, s-ar

încheia pe la sfârşitul secolului XVIII şi s-ar caracteriza prin aspectul

sporadic, întâmplător al legăturilor, care s-au stabilit între unii suverani ai

Prusiei şi câţiva domni din Moldova şi Ţara Românească. O a doua etapă ar

începe în 1784, când Prusia şi-a numit primul consul în Principate, şi s-ar

încheia la 1807, când, în urma bătăliei pierdute de la Jena, Prusia ieşea din

jocul puterilor europene pentru o bună bucată de timp. În această a doua

perioadă, când schimburile comerciale cu lumea germană încep să se facă

30 Colecţia Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente, vol. I–VI, Bucureşti, 1902–

1910, cuprinde două categorii de astfel de documente: pe de o parte articole din diferite periodice germane („Augsburger Allgemeine Zeitung”, „Frankfurter Postamtszeitung”, „Wiener Zeitung” şi „Allgemeine Österreichische Zeitung”), reflectând atât evenimentele din Principate cât şi atitudinea diferitelor cercuri politice germane faţă de acestea, pe de altă parte piese din corespondenţa lui Ioan Maiorescu, trimisul guvernului provizoriu din Bucureşti pe lângă parlamentul şi guvernul confederal german de la Frankfurt. Gh. Bibescu, Domnia lui Bibescu. Corespondenţă şi documente. 1843–1856, Tom I, Bucureşti, 1899, p. 200–204, conţine corespondenţa dintre domnul Gheorghe Bibescu, regele Friedrich Wilhelm IV al Prusiei şi prinţul Albrecht de Prusia, corespondenţă care a urmat vizitei la Bucureşti a celui din urmă, în anul 1843. În Nicolae Iorga, Mărturii istorice privitoare la viaţa şi domnia lui Ştirbei-Vodă, Bucureşti, 1905, se află publicate câteva documente legate de primele încercări de înfiinţare în Principate a unei instituţii de credit cu capital german.

31 Nicolae Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente…, X, p. I–LXXXVIII. 32 În lucrarea memorialistică târzie Orizonturile mele…, Iorga avea să recunoască limitele lucrării

sale, arătându-şi dorinţa ca alţi cercetători „să continue azi, în loc să-şi batjocorească predecesorii şi ajutătorii” (ediţia cit., p. 147).

18

din ce în ce mai bine simţite, Prusia a continuat să manifeste interese

politice indirecte faţă de Principate, interese legate de politica europeană de

echilibru sau de planurile de „compensaţii” teritoriale pe seama posesiunilor

Imperiului otoman, urzite în diferite cabinete europene, inclusiv în cel de la

Berlin. A treia etapă ar debuta odată cu încheierea războaielor napoleoniene

şi cu relansarea Prusiei în sistemul european al puterilor şi s-ar sfârşi în

deceniul al patrulea al secolului trecut, când interesele economice ale

proaspăt înfiinţatei Uniuni vamale germane faţă de ţinuturile de la vărsarea

Dunării încep să crească în mod constant. Etapa care ar fi început atunci e

doar schiţată de Nicolae Iorga. Pentru întreaga lucrare este perceptibil

efortul de a găsi conexiunile dintre fapte şi dintre diferitele planuri de

desfăşurare a evenimentelor, pe care istoricul le încadrează şi le evaluează

într-un context istoric larg.

Studii despre schimburile economice româno-germane

Dintre toate aspectele posibile ale istoriei relaţiilor economice

româno-germane în prima jumătate a secolului XIX, acela al legăturilor

comerciale dintre oraşul Leipzig şi Principatele române s-a bucurat de cel

mai mare interes din partea istoricilor. Atestat cu secole în urmă, comerţul

cu Leipzigul a continuat să fie şi în această perioadă una dintre formele

importante de desfăşurare a schimburilor economice ale principatelor cu

lumea germană. La această concluzie au ajuns toţi autorii care au abordat

problema respectivă.

Primul care a manifestat un interes special faţă de comerţul

românilor cu Leipzigul a fost Gheron Netta, care a publicat la Bucureşti, în

1916, un studiu despre prezenţa negustorilor orientali în oraşul saxon 33

.

Ulterior, extinzând cercetările, acelaşi autor şi-a susţinut doctoratul la

Universitatea din Zürich cu o teză despre relaţiile comerciale dintre oraşul

Leipzig şi Sud-Estul Europei, pe care a publicat-o în 1920 în acelaşi oraş

elveţian 34

. Analiza întreprinsă de G. Netta s-a extins asupra perioadei

cuprinse între anii 1765–1839. Sursele investigate proveneau din arhiva

primăriei oraşului Leipzig şi constau în rapoarte ale comisarilor municipali

privitoare la operaţiunile comerciale desfăşurate în timpul cunoscutelor

târguri. Analizele statistice făcute de autor relevau atât ponderea

negustorilor orientali de diferite etnii în comerţul Leipzigului, cât şi evoluţia

în timp a frecventării de către aceştia a târgurilor din oraş. Lipseşte o

statistică exactă a negustorilor din Principatele române, o lacună imposibil

de acoperit, deoarece documentele confundau în acea perioadă pe eleni cu

românii, toţi fiind desemnaţi cu termenul „greci”.

33 Gheron Netta, Negustorii orientali… (v. mai sus, nota 14). 34 Idem, Die Handelsbeziehungen... (v. mai sus, nota 14).

19

Erich Dittrich, în cartea sa publicată în 1941 35

, nu a putut aduce mai

multe desluşiri în acest sens. Mai mult decât a făcut-o la vremea sa Gheron

Netta, autorul german insista asupra diferitelor reguli şi amănunte de

organizare şi funcţionare a târgurilor din Leipzig.

O interpretare originală aflăm în studiul lui Constantin C. Sporea

despre „vechile legături româneşti cu oraşul-târg Leipzig” 36

. Acesta

considera că „în secolul XIX schimbările politice, economice şi sociale au

transformat în multe privinţe esenţa legăturilor româneşti cu Leipzigul.

Importanţa economică a acesora a scăzut, centrul de greutate mutându-se pe

tărâm cultural” 37

. Gheron Netta constatase şi el, mai devreme, o scădere,

către mijlocul secolului XIX, a numărului negustorilor orientali – deci şi a

celor din Principate – în Leipzig şi, ca urmare, o diminuare a volumului

comerţului respectiv 38

. Nu a intuit, însă, transferul care s-a produs dinspre

sfera economicului spre cea culturală.

Un segment aparte al relaţiilor economice româno-germane este

acela al încercărilor de înfiinţare în Moldova a unei instituţii de credit având

capital german. Cei care au cercetat acele proiecte, al căror început se

situează pe la mijlocul anilor '40 ai secolului XIX şi care s-au finalizat prin

întemeierea Băncii Naţionale a Moldovei, cu o funcţionare efemeră în anii

'50, au abordat lucrurile din două perspective. Prima dintre ele, mai veche, îi

aparţine lui Constantin C. Angelescu 39

. Pornind de la analiza unor

documente interne româneşti, acesta plasează proiectele amintite într-un şir

mai lung de eforturi ale românilor de a-şi crea instituţii naţionale de credit.

Atenţia cade, aşadar, asupra intereselor româneşti de susţinere a amintitelor

proiecte. Relativ recent, valorificând o serie de documente germane,

cercetătoarea Stela Mărieş 40

a reuşit să identifice şi să explice interesele

germane faţă de promovarea unor întreprinderi bancare în Principate,

interese încadrate în contextul mai larg al politicii economice germane faţă

de sud-estul Europei.

O privire de ansamblu asupra legăturilor economice dintre

Principatele române, statele germane şi Austria a încercat, în 1927,

35 Erich Dittrich, op. cit. 36 Constantin C. Sporea, Alte rumänische Beziehungen zur Messestadt Leipzig, în „Acta

Historica”, Roma, Tom. I, 1959, p. 59–81. 37 Ibidem, p. 65. 38 Gheron Netta, Die Handelsbeziehungen. p. 119–120, 150. 39 Constantin C. Angelescu, Primele încercări de a înfiinţa instituţii de credit în Moldova, în

„Studii şi materiale ştiinţifice. Istorie”, Iaşi, Tom. XIV, 1963, fasc. 2, p. 179–214; idem, Creditul în Moldova de la 1848 la 1864, în vol. Dezvoltarea economiei Moldovei între anii 1848–1864, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 383–427.

40 Stela Mărieş, Proiecte privind relaţiile economice dintre Prusia şi principatele române la mijlocul secolului XIX, în AIIAI, Tom. XXIV, 1987, partea a II-a, p. 403–411.

20

economistul G. Zane 41

. Pentru prima dată a fost schiţat cadrul juridic ce

reglementa aceste relaţii. Sunt amintite şi descrie pe scurt tratatele „de

prietenie şi comerţ” dintre Prusia şi Imperiul otoman, din 1761 şi 1840. O

lărgire a manierei interpretative este încercată şi printr-un început de analiză

a impactului politicii vamale româneşti asupra acestor legături. Din cauză că

perioada analizată de G. Zane este destul de lungă (1774–1874), iar

întinderea studiului e relativ mică, lucrarea se menţine la nivelul unor

consideraţii generale, sărace în conţinut şi uneori eronate. Lipsesc, de

asemenea, informaţiile de arhivă şi prelucrările statistice.

Nu s-au efectuat, până în prezent, evaluări cantitative, calitative şi

valorice ale mărfurilor care au făcut obiectul schimburilor economice

româno-germane, aşa cum lipseşte o analiză a ponderii acestora în

ansamblul comerţului românesc şi al celui german din prima jumătate a

secolului XIX. Pe de altă parte, aşa cum am putut observa deja, greutatea

cercetării a căzut fie pe relaţiile cu Leipzigul, fie pe cele cu Prusia. Statele

din sudul Germaniei au fost neglijate. Am întâlnit o singură lucrare,

aparţinându-i istoricului turc Rifat Önsoy 42

, care abordează, pentru

perioada 1815–1871, legăturile comerciale ale statelor sud-germane

(Bavaria, Baden, Würtemberg, Hessa-Darmstadt şi oraşul Frankfurt) cu

Imperiul otoman. În acea carte, însă, Principatele române, cărora autorul le

recunoaşte statutul juridic şi politic special în interiorul Imperiului Otoman,

sunt avute în vedere doar în măsura în care au jucat rolul de intermediar în

comerţul amintitelor state germane cu provinciile otomane de la sud de

Dunăre.

Dintre rutele comerţului româno-german, doar cea a Dunării s-a

bucurat de o tratare separată. Nu avem în vedere aici literatura dedicată

importanţei fluviului în relaţiile internaţionale, ci eventualele demersuri

despre rolul său în legăturile economice bilaterale. O primă lucrare din

această categorie, pe care am reuşit să o identificăm, este teza de doctorat pe

care Jean Kamerling a susţinut-o în 1922 la Universitatea din Köln 43

. Este o

analiză serioasă, întemeiată pe date statistice, dar ea se referă la o perioadă

mai târzie (sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX). Pentru

intervalul de timp care ne interesează aici, autorul nu expune decât puţine

consideraţii de ordin general. Demnă de amintit, în acest context, este

lucrarea Stelei Mărieş despre căile de transport din Principate, în care este

41 G. Zane, op. cit. 42 Rifat Önsoy, Die Handelsbeziehungen zwischen den süddeutschen Staaten und dem

Osmanischen Reich von 1815 bis 1871, Univerität Würzburg, 1972, 214 p. (teză de doctorat). 43 Jean Kamerling, op. cit.

21

discutată şi importanţa navigaţiei fluviale dunărene pentru comerţul

româno-german 44

.

„Istoria consulatului prusian” şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă

Una dintre problemele care s-au bucurat de un relativ mare interes

din partea istoricilor este cea a evoluţiei consulatelor germane din Principate

şi a activităţii diferiţilor reprezentanţi consulari. Din păcate, nu s-a păstrat

primul studiu dedicat acestei chestiuni, intitulat Istoria consulatului prusian

şi redactat de Nicolae Iorga la încheierea studiilor sale din 1891–1892 în

Germania. Lucrarea, rămasă în manuscris, s-a pierdut, cum avea să

mărturisească mai târziu autorul 45

. Putem presupune că o parte dintre

informaţiile cuprinse în acea lucrare au fost folosite de Nicolae Iorga la

elaborarea deja amintitei Prefeţe a volumului al zecelea al documentelor

„Hurmuzaki”. Istoricul prezintă acolo lista consulilor Prusiei la Iaşi şi

Bucureşti, de la 1784 (data numirii primului consul) până la 1843 şi oferă

câteva informaţii, uneori greşite, despre biografia şi activitatea acestora.

Subiectul avea să fie reluat abia după o jumătate de secol, de către

Victor Papacostea, în cartea sa despre Johann Ferdinand Neigebaur 46

. Cum

nu cunoştea rapoartele consulare expediate de Neigebaur superiorilor săi şi

nici instrucţiunile pe care acesta le-a primit din partea Ministerului

afacerilor externe din Berlin în perioada funcţionării sale în Principate

(1843–1845), Victor Papacostea s-a mărginit la expunerea unei schiţe

biografice a personajului şi la descrierea cărţilor sale despre români. Despre

înfiinţarea consulatului general prusian la Iaşi, al cărui prim titular a fost

Neigebaur, autorul citat nu face decât să preia informaţiile din amintita

Prefaţă a lui Nicolae Iorga, destul de sumare şi acolo. În legătură cu

activitatea sa consulară propriu-zisă, aflăm şi mai puţin.

Abia studiul din 1975 al lui Klaus-Henning Schroeder47

aduce o serie

de explicaţii, întemeiate pe studierea unor surse germane, despre trimiterea

lui Neigebaur în Moldova şi motivele care au stat la baza deciziei de

transformare a reprezentanţei Prusiei în consulat general la 1842. În legătură

cu activitatea în Principate a aceluiaşi Neigebaur, mai amintim aici două

articole semnate de autorul lucrării de faţă, în care sunt relevate, pe bază de

44 Stela Mărieş, Quelques aspects de l'histoire des transports en Roumanie au cours du XIX-e

siècle, în RRH, Tom. XXIV, nr. 1–2, 1985. 45 Nicolae Iorga, Orizonturile mele..., ediţia cit., p. 167. Lucrarea intitulată Istoria consulatului

prusian, redactată după încheierea studiilor din 1891–1892 în Germania, a fost „sechestrată” – conform mărturiei autorului – de către Grigore Tocilescu şi Iorga nu a mai putut-o recupera niciodată.

46 Victor Papacostea, Un observator prusian… 47 Klaus-Henning Schroeder, J. F. Neigebaur in Rumänien (1843–1845), în „Dacoromania.

Jahrbuch für östliche Latinität”, Freiburg/München, vol. 3, 1975–1976.

22

documente inedite germane, legăturile consulului general cu comunităţile

luterane germane din Moldova şi împrejurările încheierii carierei sale în

Principate 48

.

Din aceeaşi categorie, a lucrărilor dedicate cunoaşterii activităţii

consulilor germani în Principate, pot fi amintite aici încă două studii: unul

despre înfiinţarea reprezentanţei consulare a Prusiei la Galaţi în 1837 49

,

celălalt despre activitatea lui Carl August Kuch, consul prusian la Iaşi între

anii 1833–1842 50

. Pornind de la documente inedite germane, la care

Nicolae Iorga nu a putut avea acces în urmă cu un secol, cele două lucrări

încearcă o completare a informaţiilor publicate de cunoscutul istoric.

Un alt consul prusian care s-a bucurat de atenţie a fost Emil von

Richthofen, care a funcţionat la Iaşi în anii 1846–1848. Studiile pe care i

le-a dedicat istoricul Grigore Ploeşteanu vor fi evocate ceva mai jos.

Cum au fost interpretate raporturile politice

Pare dificil a vorbi despre relaţii politice româno-germane în prima

jumătate a secolului XIX, când Principatelor române, vasale ale sultanului

otoman, le era interzisă trimiterea de reprezentanţi diplomatici şi, prin

urmare, le lipseau instrumentele oficiale pentru urmărirea unei politici

externe proprii. Această constatare este valabilă doar în ceea ce priveşte

aspectul oficial al relaţiilor externe, nivelul diplomatic al acestora. Şi nici

aici în întregime, dacă ţinem seama de faptul că, la 1848, guvernul

provizoriu din Bucureşti a avut un reprezentant acreditat oficial pe lângă

parlamentul şi guvernul confederal german din Frankfurt. Pe de altă parte,

aşa cum s-a arătat 51

, în perioada pe care o am în atenţie problema

românească se individualizează din ce în ce mai mult, capătă conţinut şi

contururi proprii în contextul mai larg al „chestiunii orientale”. Prusia, care

după 1815 a urmărit constant să-şi reocupe, apoi să-şi păstreze locul în

rândul puterilor europene, nu putea evita implicarea, fie şi indirectă, în

problemele sud-estului Europei.

Din câte cunosc, nu există o analiză a relaţiilor româno-germane

pentru întreaga perioadă pe care o am în atenţie. Fără să insiste prea mult

48 Vasile Docea, Im Sinne religiöser Toleranz. Die Anfängen der evangelischen Gemeinde in

Galatz, în Al. Zub (ed.), Identitate / alteritate în spaţiul cultural românesc, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1986, p. 255–265; idem, O căsătorie scandaloasă şi căderea consulului Neigebaur, în „Arhiva Genealogică”, Iaşi, an. IV, 1997, nr. 1–2, p. 44–50.

49 Idem, Înfiinţarea reprezentanţei consulare a Prusiei la Galaţi (1837), în „Danubius”, Muzeul de istorie Galaţi, vol. XIII, 1992, p. 145–154.

50 Idem, Din activitatea lui C. A. Kuch, consul al Prusiei în Moldova (1833–1842), în AIIX, Tom. XXIX, 1992, p. 307–323.

51 Leonid Boicu, Geneza „chestiunii române” ca problemă internaţională, Iaşi, Editura Junimea, 1975, 149 p.

23

asupra temei, Nicolae Iorga considera, în Prefaţa deja citată, că până în

deceniul al patrulea al secolului trecut a avut loc o creştere continuă a

interesului politic al Prusiei faţă de zona sud-estică a continentului, implicit

faţă de Principatele române, creşterea considerată ca o reacţie la penetrarea

influenţei ruse în zonă şi ca o tendinţă de a contracara politica austriacă.

Vom vedea în cuprinsul acestei lucrări în ce măsură a avut istoricul

dreptate.

Cercetările iniţiate în spaţiul istoriografic german, privind politica

orientală a Prusiei, omit analizarea intereselor germane faţă de Principatele

române. Ele se concentrează fie asupra relaţiilor Prusiei cu Rusia, precum

lucrarea din 1897 a lui Karl Ringhoffer 52

, fie asupra celor cu Imperiul

otoman, cum se întâmplă în relativ recenta contribuţie a lui Karl Pröhl 53

.

Prima explică pe larg politica prusiană de apropiere de Rusia, pusă pe

seama intenţiei cabinetului din Berlin de a controla în acest fel expansiunea

spre apus a imperiului nordic. Apropierea s-ar fi datorat şi comunităţii

ideologice – legitimismul, conservatorismul, teama de revoluţie – a cărei

expresie în plan juridic internaţional era apartenenţa la „Sfânta Alianţă”.

Karl Pröhl, în două capitole dedicate primei jumătăţi a secolului XIX 54

,

arată că, în ciuda apropierii de Rusia, Prusia a căutat să se menţină neutră în

confruntările politice şi militare din zona sud-estică a continentului.

Neutralitatea nu a fost însă una pasivă, ci s-a constituit într-o tactică

politică, al cărei scop era dobândirea rolului de arbitru în „chestiunea

orientală”. Acest rol, atins pentru un moment, la 1829, când Prusia a

mijlocit pacea ruso-turcă de la Adrianopol, deschidea posibilitatea ca, în

eventualitatea destrămării şi împărţirii Imperiului otoman, cabinetul din

Berlin să poată solicita compensaţii teritoriale în centrul Europei.

Atitudinea Prusiei faţă de Principatele române nu putea fi decât una

subordonată, cu unele nuanţe, intereselor sale orientale în general. Neglijată,

cum am arătat, de istoriografia germană, ea s-a bucurat de atenţie în spaţiul

istoriografic românesc. Aici, studierea intereselor şi atitudinilor politice

prusiene faţă de Principate s-a concentrat asupra unui interval scurt de timp,

gravitând în jurul anului 1848. Acesta pare să fie, pentru întreaga jumătate a

52 Karl Ringhoffer, Ein Dezenium preussischer Orientpolitik zur Zeit des Zaren Nikolaus (1821–

1830). Beiträge zur Geschichte der auswärtigen Beziehungen Preußens unter dem Ministerium des Grafen Christian Günter von Bernstorff, Berlin / Leipzig, 1897.

53 Karl Pröhl, Die Bedeutung preussischer Politik in den Phasen der orientalischen Frage. Ein Beitrag zur Entwicklung deutsch-türkischen Beziehungen von 1606 bis 1871, Frankfurt am Main – New York – Bern, Peter Lang, 1986, 428 p.

54 Ibidem, capitolul X: Sfârşitul politicii orientale a Prusiei în timpul revoluţiei franceze şi până la reînceperea relaţiilor otomano-prusiene în timpul crizei lui Mehmet Ali, p. 160–185; capitolul XI: De la semnarea Tratatului Strâmtorilor până la Războiul Crimeii (1841–1853), p. 186–217.

24

secolului XIX, momentul de maximă intensitate a relaţiilor politice româno-

germane, motiv pentru care istoricul Grigore Ploeşteanu s-a aplecat insistent

şi cu consecvenţă asupra sa 55

. Studiile sale, valorificând un mare număr de

documente inedite germane (în special corespondenţă diplomatică),

adâncesc înţelegerea atitudinilor prusiene faţă de mişcarea revoluţionară din

Principatele române. Totodată, ele pun în lumină activitatea consulului

prusian Emil von Richthofen, un simpatizant al cauzei româneşti.

Lucrările citate până aici au un punct comun: aparţin unei maniere

interpretative care accentuează cunoaşterea intereselor germane (prusiene)

faţă de Principatele române sau faţă de zona sud-estică a Europei. În afara

acesteia, însă, există şi o a doua manieră, care insistă pe descifrarea

intereselor româneşti faţă de lumea germană. Din punct de vedere

cronologic, şi tematica acestor lucrări gravitează în jurul anului 1848. Ele au

în vedere eforturile românilor (ale revoluţionarilor paşoptişti) de a-şi pleda

cauza în faţa diferitelor foruri politice germane. Nu avem lucrări speciale pe

această temă, dar ea a fost tratată fie în lucrări despre începuturile

diplomaţiei româneşti moderne 56

, fie în studii despre viaţa şi activitatea

unor personalităţi politice, precum Ioan Maiorescu 57

. Acesta, în calitate de

reprezentant al guvernului provizoriu de la Bucureşti pe lângă parlamentul

şi guvernul confederal german din Frankfurt, a încercat în 1848 să obţină

recunoaşterea noii stări de lucruri din Ţara Românească şi să obţină sprijin

german în vederea înlăturării protectoratului rusesc.

Se poate constata, din cele arătate, că extinderea analizei relaţiilor

politice româno-germane asupra perioadei anterioare revoluţiei de la 1848 a

rămas multă vreme un deziderat. Acesta, alături de altele, îndrăznesc să îl

asum în lucrarea de faţă.

Despre colonizări şi comunităţi germane în Principatele române

Şi în acest caz ne aflăm în faţa a două direcţii de cercetare. Prima se

orientează spre studierea problemei colonizărilor germane în Principatele

55 Grigore Ploeşteanu, Corespondenţe diplomatice inedite privind tendinţele de unitate naţională

ale românilor în epoca revoluţiei de la 1848, în „Vatra”, Târgu-Mureş, an. VIII, 1978, nr. 6, p. 9; idem, Contribuţii la cunoaşterea relaţiilor româno-germane în timpul revoluţiei burghezo-democratice de la 1848, în „Marisia”, Târgu-Mureş, vol. XI–XII, 1981 – 1982, p. 621–641; idem, Prusia şi revoluţia română de la 1848. Mărturii şi atitudini, în „Vatra”, Târgu-Mureş, an. XVIII, 1988, nr. 208–210; idem, Românii în conştiinţa Europei. Studii şi articole, vol. I, Târgu-Mureş, 1994.

56 De exemplu, în Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. I, Bucureşti, Editura politică, 1967 (capitolul Înfiinţarea reprezentanţei diplomatice a României la Berlin, semnat de N. Adăniloaie, p. 215–233).

57 N. Bănescu, V. Mihăilescu, Ioan Maiorescu. Scriere comemorativă cu prilejul centenarului naşterii lui. 1811–1911, Bucureşti, 1912; Paul Barbu, Ioan Maiorescu – Activitatea sa politică şi diplomatică (1848–1859), în RdI, Tom. 41, 1988, nr.4, p. 419–436.

25

române. Începutul pare să-l fi făcut economistul Dionisie Pop Marţian, cu o

broşură din anul 1860, intitulată Coloniştii germani şi România 58

. Autorul,

reprezentant al curentului naţionalist în gândirea economică şi, ca atare,

adversar declarat al colonizărilor, ia în discuţie câteva proiecte de acest gen,

contemporane lui, deci dintr-o perioadă care depăşeşte limita cronologică

superioară a perioadei pe care o avem în atenţie. Autorul aminteşte, însă,

despre unele pretinse interese germane, mai vechi, mai ales de ceea ce el

consideră a fi interesul şi intenţia guvernului Prusiei de a sprijini

colonizările în Principate. Acele interese ar fi debutat, conform opiniei

autorului, în anii '40 ai secolului XIX. Lucrarea este mai degrabă polemică

decât ştiinţifică, exagerările abundă, multe fapte sunt greşit interpretate sau

pur şi simplu inventate. Aşa procedează, de exemplu, atunci când încearcă

să dovedească, fără însă a cita vreo sursă, existenţa unor planuri de cucerire

germană a sud-estului Europei, colonizările nefiind altceva decât o primă

etapă a acelei conquiste.

Din vremea lui Dionisie Pop Marţian şi până astăzi s-a scris mult

despre colonizările germane în Europa sud-estică. Există o bogată literatură,

mai ales germană, pentru fiecare dintre aspectele acestui fenomen istoric:

provenienţa coloniştilor, cauzele emigrării, interesele economice şi politice

pe care fenomenul le-a implicat atât pentru partea germană, cât şi pentru

diferitele provincii şi state în care s-au aşezat coloniştii. În Germania, astăzi,

o întreagă reţea ştiinţifică, formată din institute de cercetare 59

, catedre

universitare, biblioteci şi arhive, funcţionează în scopul cercetării istoriei

colonizărilor germane. Cu toate acestea, despre tema specială a

colonizărilor în Principatele române în prima jumătate a secolului XIX s-a

scris puţin. Atenţia cercetătorilor s-a îndreptat îndeosebi spre colonizările în

Rusia sau spre cele transoceanice. Faptul este explicabil, având în vedere că

intensitatea fenomenului în Principate a fost neglijabilă în raport cu cele

amintite.

Între concluziile acestor cercetări există câteva care pot fi extinse şi

asupra problemei colonizărilor în Principate, căci studiile asupra originii

coloniştilor, asupra modului de recrutare ori despre sprijinirea lor de către

diferite instanţe din lumea germană sunt general valabile. Agnes Bretting şi

Hartmut Bickelmann, de exemplu, au studiat relativ recent agenţiile şi

asociaţiile germane de colonizare 60

. Cauzele emigrării germane spre zona

58 Dionisie Pop Marţian, Coloniştii germani şi România, ediţia a II­a, Bucureşti, 1871 (prima

ediţie a apărut în 1860). 59 De exemplu: „Bundesinstitut für ostdeutsche Kultur und Geschichte” din München; „Institut

für Geschichte der Russlanddeutschen” de pe lângă Seminarul de istorie al Universităţii din Freiburg im Breisgau etc.

60 Agnes Bretting, Hartmut Bickelmann, Auswanderungsagenturen und Auswanderungsvereine im 19. und 20. Jahrhundert, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 1991, 276 p.

26

estică a Europei au fost analizate, între alţii, de către Karl Stumpp, într-o

lucrare despre colonizările germane în Rusia în perioada 1763–1862 61

. De

o atenţie aparte s-a bucurat problema colonizărilor germane în Basarabia, al

căror început se situează pe la 1814, după încorporarea provinciei la

Imperiul rus. Dintre numeroasele contribuţii relative la această temă, o

amintim aici pe cea mai recentă, cartea din 1993 a istoricului Detlef

Brandes despre coloniştii germani şi balcanici în sudul Rusiei şi în

Basarabia, care conţine şi o întinsă bibliografie 62

.

Un caz de colonizare, petrecut în anii 1843–1844 în Ţara

Românească, este analizat, pe baza unor documente inedite identificate la

Arhivele Statului din Bucureşti, de către istoricul Apostol Stan 63

. Deşi

autorul nu îşi propune să abordeze descifrarea intereselor germane implicate

în acest caz, încearcă totuşi să explice rolul jucat de consulul Prusiei la

Bucureşti în desfăşurarea tratativelor, care s-au finalizat prin încheierea unui

contract între proprietarul muntean Constantin Creţulescu şi două sute de

familii de „prusieni” aşezaţi pe moşia sa.

Cealaltă direcţie de cercetare acordă mai puţină atenţie problemei

colonizărilor, pentru a urmări, în schimb, evoluţia comunităţilor germane

deja constituite. Într-o carte din 1891, pastorul Wilibald Stefan

Teutschlaender s-a ocupat de comunităţile de confesiune luterană din

Principate, de cele germane îndeosebi 64

. A insistat asupra celei mai vechi şi

mai numeroase dintre ele, cea din Bucureşti, dar a destinat câteva pagini şi

celor din Iaşi, Galaţi, Craiova, Turnu-Severin, Piteşti şi Brăila. Evoluţia lor

este urmărită din punct de vedere confesional şi cultural. Sunt relevate

legăturile cu populaţia locală şi cu autorităţile Moldovei şi Ţării Româneşti,

dar şi relaţiile cu diferite instituţii religioase şi guverne din lumea germană.

Aceeaşi problematică o abordează lucrările mai noi ale lui Hans Petri 65

şi

ale Beatei Welter 66

, despre istoria comunităţii protestante din Iaşi.

Se cuvine să mai amintesc aici un alt istoric, Reimund Friedrich

Keindl, care s-a ocupat, într-o amplă monografie în trei volume, de istoria

61 Karl Stumpp, Die Auswanderung aus Deutschland nach Russland in den Jahren 1763–1862,

Tübingen, Editura autorului, s.a. 62 Detlef Brandes, Von den Zaren adoptiert. Die deutschen Kolonisten und die Balkansiedler in

Neurussland und Bessarabien 1751–1914, München, R. Oldenbourg Verlag, 1993, 549 p. 63 Apostol Stan, Colons prussiens dans l’agriculture de Valachie en 1843, în RRH, Tom. XXVII,

1988, nr. 3, p. 245–248. 64 W. S. Teutschlaender, op. cit. 65 Hans Petri, Die Geschichte der evangelischen Gemeinde zu Jassy in Rumänien bis zum

Ausbruch des ersten Weltkrieges, în „Kirche im Osten”, vol. 19, 1976; idem, Daten zur Lebensgeschichte Daniel Roths, în „Siebenbürgische Vierteljahresschrift”, vol. 54, 1931.

66 Beate Welter, Die evengelische Gemeinde Iasis im 19. Jahrhundert, în G. Bădărău, L. Boicu, L. Nastasă (coord.), Istoria ca lectură a lumii, Iaşi, 1994, p. 397–410.

27

germanilor din spaţiul carpatic 67

. În volumul al treilea al acesteia, Keindl se

apleacă asupra istoriei germanilor din Principatele române, stăruind asupra

modului de organizare şi evoluţiei în timp a comunităţilor acestora.

Informaţii şi imagini

Am grupat sub acest subtitlu acele preocupări istoriografice dedicate

fie relatărilor călătorilor germani prin Principate sau români prin lumea

germană – incluzând în această categorie şi informaţiile apărute în presa

uneia sau a celeilalte părţi -, fie imaginea pe care fiecare dintre cele două

părţi şi-a făcut-o despre cealaltă. Este vorba, aşadar, de studiile care pot fi

grupate, cu oarecare toleranţă, sub genericul „imagologiei”, deşi nu toate

respectă, din punct de vedere metodologic, regulile genului.

Unii autori şi-au propus, după modelul lui Nicolae Iorga, cu a sa

Istorie a românilor prin călători 68

, să folosească însemnările călătorilor

germani ca surse de informaţii pentru istoria românilor 69

. În acelaşi scop, o

serie de studii valorifică informaţii publicate în diverse periodice germane

din epocă, precum „Berlinische Monatsschrift” 70

, „Vossische Zeitung” 71

,

„Deutsche Zeitung” din Heidelberg 72

ori „Die Grenzboten” 73

. Ar mai fi de

amintit aici câteva comentarii despre rapoarte consulare şi diplomatice

germane, care înfăţişează fie aspecte politice 74

, fie economice 75

ale istoriei

româneşti. Deşi mai puţin numeroase, trebuie evocate aici şi preocupările de

a cerceta, din această perspectivă, însemnările unor români despre lumea

germană 76

.

67 Reimund Friedrich Keindl, op. cit. 68 Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, ediţie îngrijită de A. Anghelescu, Bucureşti,

Editura Eminescu, 1981. 69 Manfred Steinkühler, La Roumanie vue par les voyageurs allemands (1800–1940), în

Mélanges de philologie romane dédiés á la mémoire de Jean Boutière, vol. II, Liège, 1971, p. 911–931; Stela Mărieş, Rumänien im XIX. Jahrhundert aus der Sicht deutscher Reisender, în AIIAI, Tom. XXII, partea I, 1985.

70 Ştefan Lemny, Ştiri despre români într­o publicaţie iluministă: „Berlinische Monatsschrift”, în AIIAI, Tom. XXII, partea a II­a, 1985, p. 747–752.

71 Teodor Pavel, Revoluţia de la 1848 din Ţările Române în corespondenţa către ziarul berlinez „Vossische Zeitung”, în RdI, Tom. 27, 1974, nr. 3.

72 Dumitru Ivănescu, Horst Fassel, Ştiri externe despre revoluţia de la 1848 din ţările române, în AIIAI, Tom. XV, 1978, p. 353–360.

73 Stela Mărieş, Principatele române în viziunea revistei politico­culturale germane „Die Grenzboten” la jumătatea secolului al XIX­lea, în G. Bădărău, L. Boicu, L. Nastasă (coord.), Istoria ca lectură a lumii, Iaşi, 1994, p. 461–470.

74 Camil Mureşan, Hilde Mureşan, O imagine germană asupra revoluţiei române de la 1848 în Ţara Românească, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, Cluj, Editura Dacia, 1985.

75 Vasile Docea, Galaţii şi Brăila într­o descriere inedită din anul 1843, în „Porto­franco. Revistă de cultură”, Galaţi, 1991, nr. 3–4.

76 Dintre aceste preocupări amintesc aici: Dan Berindei, Călătoriile lui Dinicu Golescu în

28

La un alt nivel de elaborare, mai sintetic, şi uzând de un alt

instrumentar metodologic, cel al imagogiei, se află studiile despre imaginea

pe care lumea germană şi-a făcut-o despre români. Subiectul a atras mai cu

seamă atenţia cercetătorilor germani 77

, dar nu a fost neglijat nici de către

istoriografia românească, o dovadă în acest sens fiind recentele contribuţii

ale cercetătoarei Stela Mărieş 78

. Aceasta explică mijloacele şi căile prin

care s-a format imaginea germană despre români în prima jumătate a

secolului XIX.

Scurt bilanţ istoriografic

Incursiunea istoriografică întreprinsă îmi oferă suficiente argumente

pentru a considera că istoria relaţiilor româno-germane constituie un

domeniu distinct de cercetare. Începuturile preocupărilor dedicate primei

jumătăţi a secolului XIX se plasează către sfârşitul aceluiaşi veac şi sunt

dominate de figura lui Nicolae Iorga, ale cărui eforturi s-au îndreptat spre

publicarea de documente şi spre creionarea unei imagini de ansamblu

asupra temei. În perioada dintre cele două războaie mondiale s-au făcut paşi

importanţi spre reconstituirea istoriei relaţiilor economice bilaterale. O

creştere sensibilă a interesului faţă de temă în ansamblul ei a avut loc în

preajma şi în timpul celui de-al doilea război mondial, fără îndoială şi sub

impulsul apropierii politice şi militare româno-germane. A urmat apoi o

perioadă de tăcere, cel puţin în ceea ce-i priveşte pe istoricii din România,

întreruptă abia prin anii '70. De atunci, poate fi constatat un interes în

continuă creştere, la noi dar şi în Germania, faţă de studiile româno-

germane.

Lucrările evocate, în ciuda numărului relativ ridicat şi a marii

diversităţi, sunt departe de a rezolva problematica istoriei relaţiilor româno-

Europa de centru şi apus, în idem, Cultura naţională română modernă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1986, p. 419–431; idem, Germania văzută de români în prima jumătate şi la mijlocul secolului al XIX­lea, în vol. cit., p.402­418; Dumitru Ivănescu, Horst Fassel, Mărturii despre revoluţia germană de la 1848 în corespondenţa unui român, în „Revista Arhivelor”, Tom. 60, 1983, nr. 2, p.157–165.

77 Arnold Huttmann, Reiseeindrücke aus Landstrichen des heutigen Rumänien 1773 bis 1915, München, Verlag des Südostdeutschen Kulturwerks, 1984; Klaus Heitmann, Das Rumänenbild im deutschen Sprachraum 1775–1918. Eine imagologische Studie, Böhlau Verlag, Köln / Wien, 1985; Klaus­Henning Schroeder, Der deutsche Philhellenismus und die Rumänen, în vol. Interferenţe culturale româno­germane, îngrijit de A. Corbea şi O. Nicolae, Iaşi, 1986, p. 68–74.

78 Stela Mărieş, Die Rumänischen Fürstentümer aus der Sicht deutscher Reisenden und Diplomaten der ersten Hälfte des 19.Jahrhundertes, în RRH, Tom. XXXII, 1983, nr. 3, p. 213–223; idem, Die Wahrnehmung der rumänischen Fürstentümer in der deutschen Öffentlichkeit in der ersten Hälfte des 19. Jahrhundertes, în Josip Matesić, Klaus Heitmann, Südosteuropa in der Wahrnehmung der deutschen Öffentlichkeit vom Wiener Kongress (1815) bis zum Pariser Frieden (1856), München, Südosteuropa­Gesellschaft, 1990, p. 81–95.

29

germane în prima jumătate a secolului XIX. În privinţa raporturilor politice,

am putut constata că lungi intervale de timp au rămas „descoperite”,

deoarece analizele de până acum s-au limitat la momentul 1848. Legăturile

economice au fost studiate fie în liniile lor generale (uneori prea generale,

cum a făcut G. Zane), fie, atunci când s-a încercat abordarea lor în

profunzime şi mai amănunţit, prin renunţare la ansamblu şi limitarea la un

anumit segment al acestora (cazul G. Netta pentru comerţul cu oraşul

Leipzig). Activitatea unor consuli prusieni este şi ea – chiar dacă deja există

câteva reuşite studii pe această temă – încă puţin cunoscută. Lipseşte, de

asemenea, o privire de ansamblu, o sinteză asupra evoluţiei, conţinutului şi

importanţei relaţiilor româno-germane în prima jumătate a secolului XIX.

Acoperirea, măcar parţială, a golurilor semnalate este unul dintre scopurile

acestei lucrări.

4. Despre metodă

Pentru a alege instrumentarul metodologic, am pornit de la

convingerea că orice problemă istorică, spre a fi bine înţeleasă, are nevoie

de o metodă specifică. Altfel spus, nu orice metodă poate fi folosită cu egal

succes în abordarea fiecărei teme istoriografice. În ce mă priveşte, această

convingere s-a tradus, la începuturile cercetărilor pe care le-am întreprins,

printr-o amânare a folosirii oricărei scheme metodologice până la încheierea

unei prime parcurgeri integrale a materialului documentar şi a bibliografiei

avute la dispoziţie. Procedând în acest fel, am lăsat ca metoda de analiză să

vină „de la sine”, din specificul realităţilor istorice reflectate de conţinutul

documentelor.

Lectura prealabilă a documentelor m-a condus la două concluzii de

ordin metodologic. Prima porneşte de la observaţia că există o mare

diferenţă cantitativă şi calitativă – se poate spune şi „de intensitate” – între

ansamblul relaţiilor româno-germane din prima jumătate a secolului XIX şi

cele din perioada care a urmat, dar că multe dintre caracteristicile

raporturilor bilaterale din a doua jumătate a aceluiaşi secol au fost schiţate

în epoca anterioară. Reflexul în plan metodologic al acestei observaţii îl

constituie necesitatea unei permanente raportări la cea de-a doua jumătate a

secolului XIX, pe care uneori o fac explicit, alteori doar o sugerez. Aşadar,

este vorba de un comparativism „pe verticală”, între epoci diferite, prin care

urmăresc descifrarea originilor – manifeste sau latente – ale unor fenomene

care se impun cu intensitate mai târziu.

Cea de-a doua concluzie porneşte tot de la o observaţie şi anume de

la constatarea existenţei, în prima jumătate a secolului XIX, pe de o parte a

unui număr mare de proiecte şi intenţii privind relaţiile bilaterale, pe de altă

30

parte a unei relativ firave transpuneri în practică a acestora. A existat în

epocă o mare distanţă între proiectele teoretice şi materializarea lor. Ca

atare, m-am simţit obligat să caut cauzele pentru care acele intenţii şi

proiecte nu au ajuns la împlinire. În plan metodologic, aceasta înseamnă o

schimbare a centrului de greutate al analizei, o focalizare a ei spre

descrierea proiectelor şi spre identificarea piedicilor care au stat în calea

materializării lor. Aşadar, mă interesează să înţeleg nu numai faptele

propriu-zise, ci şi cauzele lipsei lor, să explic nu numai ce a fost, ci şi ce nu

a fost şi de ce nu a fost. În mod tacit, această perspectivă de abordare se află

în spatele întregii lucrări, dar ea se regăseşte formulată şi în mod explicit, în

unele subcapitole intitulate, de exemplu, „Cauzele eşecului…” sau „Piedici

în calea...”.

În privinţa structurii lucrării, am avut de ales între două modele: cel

al expunerii cronologice simple, lineare, eventual „pe etape”, a întregului

ansamblu al relaţiilor bilaterale sau acela al tratării din perspectivă

structurală a acestora, prin abordarea separată a fiecărei componente.

Ambele metode comportă riscuri, prima pe acela de a renunţa la analiza în

profunzime a unor aspecte, de dragul menţinerii unei linii cronologice clare,

lipsite de divagaţii, cealaltă de a repeta, în cazul analizei fiecărei

componente a structurii, unele lucruri abordate în cazul celorlalte

componente. Îmi asum acest din urmă risc – ce presupune un neajuns mai

degrabă stilistic decât de conţinut şi de înţelegere – şi consacru câte un

capitol fiecăreia dintre componentele raporturilor bilaterale: consulară,

economică şi politică. Între motivele acestei opţiuni trebuie amintit mai întâi

faptul că astfel este respectat modul de a vedea lucrurile propriu epocii în

care ele s-au desfăşurat. Cei implicaţi în relaţiile româno-germane din prima

jumătate a secolului XIX au operat, la rândul lor, această distincţie între

problemele consulare, cele economice şi cele politice, percepând raporturile

bilaterale prin intermediul acestei grile. Una dintre numeroasele dovezi în

acest sens o constituie, de exemplu, organizarea şi arhivarea corespondenţei

consulare a Prusiei pe cele trei probleme enunţate mai sus. Aceasta nu

înseamnă, fireşte, că între acele componente nu ar fi existat legături.

Dimpotrivă, ele se condiţionează reciproc, fapt pe care îl voi evidenţia în

cursul analizei de faţă. Un alt motiv îl constituie intenţia de a explora în

profunzime şi în detaliu relaţiile româno-germane, demers care nu mi se

pare nicicum compatibil cu abordarea lor nediferenţiată, „în bloc”.

Totuşi, nu am renunţat complet la perspectiva cronologică – şi cum

aş putea să o fac într-o lucrare de istorie şi atunci când este vorba despre o

perioadă de geneză, în care predomină transformările? Acestea pot fi

surprinse, desigur, doar printr-o proiectare a faptelor pe axa timpului. Am

subordonat, însă, această perspectivă metodei de analiză structurală.

31

Rezultatul îl constituie prezentarea cronologică a fiecăreia dintre

componentele ansamblului relaţiilor bilaterale. Atât evoluţia

reprezentanţelor consulare, cât şi legăturile economice şi raporturile politice

sunt prezentate în mod diacronic, fiecare în parte şi uneori chiar unele

elemente ale fiecăreia. Din acest motiv, capitolele lucrării au o anumită

autonomie, fiecare constituind, de fapt, o rescriere a relaţiilor româno-

germane dintr-o altă perspectivă (consulară, economică, politică).

Ansamblul, însă, poate fi perceput doar prin aşezarea lor împreună.

32

CONSULATELE PRUSIEI

ÎN MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ (1784 – 1850)

1. Sunt consulatele o problemă a raporturilor româno-germane?

Prin reconstituirea evoluţiei reprezentanţelor consulare ale Prusiei

urmăresc în această lucrare două scopuri. Primul dintre ele constă în a

evidenţia în ce măsură însăşi această problemă, a consulatelor prusiene din

Principate, aparţine sferei relaţiilor româno-germane; altfel spus, dacă ea

este şi alceva decât un aspect al raporturilor germano-otomane. Al doilea îl

constituie relevarea rolului de instrument al reprezentanţelor, de mijloc prin

intermediul căruia s-au materializat legăturile economice şi politice între

cele două părţi.

În legătură cu primul obiectiv, s-ar putea obiecta că relaţiile

consulare implică de la sine clauza reciprocităţii. În consecinţă, atâta vreme

cât acea clauză era absentă, cât timp Principatele nu aveau reprezentanţe

similare în lumea germană, nu ar putea fi vorba de relaţii consulare româno-

germane. Dacă am rămâne la nivelul strict formal al discuţiei, ar însemna să

admitem că înfiinţarea şi funcţionarea consulatelor Prusiei în Principate ar

aparţine sferei relaţiilor guvernului din Berlin cu Poarta otomană. Temeiul

juridic îl constituia tratatul prusiano-otoman din 1761, de fapt o capitulaţie

concedată de către sultan regelui Prusiei, în care se prevedea, la articolul IV:

„Ambasadorii Prusiei la Înalta Poartă au dreptul să numească consuli, viceconsuli şi dragomani şi să-i înlocuiască după cum doresc în orice schelă, port sau insulă unde se află consuli, viceconsuli şi dragomani ai altor puteri prietene” 1.

Aşadar, conform tratatului, Prusia putea numi consuli şi în Principatele

române. De reciprocitate se bucura, potrivit aceluiaşi tratat, doar guvernul

otoman, care putea numi consuli în Prusia. Deoarece Principatele române nu

posedau calitatea de subiect în relaţiile internaţionale, domnii de la Iaşi şi

Bucureşti nu puteau numi consuli în alte state.

1 Textul tratatului din 1761, în versiunea originală, în George Frédéric de Martens, Recueil de

Traités, ediţia a II-a, vol. I, Göttingen, 1817, p. 1–15. Varianta franceză în Gabriel Noradounghian, Recueil d’actes internationaux de l’Empire Ottoman, vol. I, Paris, 1897, p. 315–319. Traducerea oficială germană la Helmut Scheel, Die Schreiben der türkischen Sultane an die preussischen Könige in der Zeit von 1721 bis 1774 und die ersten preussischen Kapitulationen vom Jahre 1761, Berlin, 1830, p. 42–47.

33

Să observăm, însă, că Principatele române aveau un statut aparte în

interiorul Imperiului otoman. În epoca începuturilor consulatului prusian ele

se bucurau de o triplă autonomie: judiciară, fiscală şi vamală. Aceasta a

conferit un caracter specific activităţii consulatului, sub raportul jurisdicţiei

consulare dar şi al misiunii sale comerciale. Pe de altă parte, înfiinţarea

consulatului a coincis cu începutul individualizării politice a Principatelor, a

„problemei româneşti”, în cadrul acelui complex internaţional definit de

obicei cu sintagma „chestiunea orientală”, individualizare sesizabilă deja în

momentul păcii de la Kuciuk-Kainargi din 1774 2. Luând în considerare

această realitate, ne putem întreba dacă iniţiativa prusiană, de a numi un

consul la Iaşi în 1784, nu trăda tocmai detaşarea, la început destul de vag

precizată, a unui interes specific al Prusiei faţă de principatele de la Dunăre,

din sfera mai largă a intereselor faţă de Imperiul otoman. Ne mai putem

întreba, apoi, dacă fucţionarea reprezentanţelor, cu etapele ei distincte, nu

marchează tocmai treptele evoluţiei acelui interes. Aceste întrebări le am în

permanenţă în faţă în demersul reconstituirii istoriei consulatelor prusiene.

Pentru a atinge primul dintre scopurile formulate mai sus, voi urmări

modul de raportare a consulatelor la autorităţile locale, problema acreditării

şi recunoaşterii lor de către domnii din Principate şi identificarea instanţelor

cu care au intrat în contact. Din acelaşi motiv, voi urmări ativitatea propriu-

zisă a consulilor, în direcţiile ei principale. Pentru atingerea celui de-al

doilea obiectiv – relevarea caracterului de instrument de mediere – este

necesară analizarea împrejurărilor numirii şi destituirii consulilor,

biografiile lor, instrucţiunile primite din partea superiorilor, evoluţia

subordonării ierarhice a reprezentanţelor, funcţiile şi structura personalului

consular şi conţinutul rapoartelor întocmite de consuli.

Din punctul de vedere al evoluţiei „interne”, pot fi constatate trei

etape dinstincte ale istoriei reprezentanţelor consulare prusiene în perioada

care ne stă în atenţie. Prima este epoca înfiinţării consulatului şi a

funcţionării primului consul (1784–1788). Cea de-a doua cuprinde perioada

dintre reînfiinţarea consulatului (1816) şi instituirea primului consulat

general (1842). Ultima durează din acel moment până dincolo de limita

superioară a perioadei noastre. Încheierea acestei a treia atape, pe care nu o

voi analiza în întregime, a avut loc odată cu înfiinţarea legaţiei României la

Berlin şi a Germaniei la Bucureşti, când consulatele au fost reorganizate şi

şi-au pierdut în bună parte caracterul avut până atunci.

2 Leonid Boicu, Geneza „chestiunii române” ca problemă internaţională, Iaşi, Editura Junimea,

1975, p. 29–44; idem, Principatele române în raporturile politice internaţionale (secolul al XVIII–lea), Iaşi, Editura Junimea, 1986, p. 204–205.

34

2. Prima reprezentanţă consulară prusiană în Principatele române

Cum a fost înfiinţat consulatul Prusiei la Iaşi (1784)

În septembrie 1784, regele Prusiei Friedrich II a hotărât să numească

un consul la Iaşi, în Moldova 3. Înainte de acea dată, alte două puteri

înfiinţaseră reprezentanţe similare în Principatele române. Prima a fost

Rusia. Învingătoare în războiul din 1768–1774 cu Imperiul otoman, a reuşit

să impună Porţii, prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi (articolul 11),

acceptarea dreptului Rusiei de a avea consuli în Principate 4. Uzând de acest

drept, guvernul rus l-a trimis la Bucureşti pe Serghei Lazarevici Lascarev,

în ianuarie 1782 5. Rusiei i-a urmat Austria. Aceasta obţinuse mult mai

devreme dreptul de a numi consuli în Imperiul otoman, prin semnarea, la 27

iulie 1718, a tratatului de la Pasarowitz (art. 5) 6, însă a făcut uz de el, în ce

privea Principatele, abia în vara anului 1782. Atunci a numit un agent la

Bucureşti, în persoana lui Ignaz Stefan Raicevich 7. Am evocat aceste fapte,

deoarece ele sunt utile pentru descifrarea cauzelor care au îndemnat

guvernul din Berlin să procedeze în mod similar.

Lucrările mai vechi sau mai noi 8, care abordează această problemă,

identifică mai multe cauze, care, într-o prezentare sintetică, ar fi: politice,

constând în rivalitatea prusiano-austriacă şi în dorinţa guvernului din Berlin

de a supraveghea, prin intermediul unui consul, activitatea agentului

austriac, consul care urma să informeze totodată despre situaţia politică din

zonă; economice, legate de dorinţa de a promova comerţul german în

Principate şi de a facilita achiziţionarea de cai pentru remonta cavaleriei

regale; juridice, reflectând necesitatea protejării şi reprezentării supuşilor

prusieni în faţa autorităţilor administrative şi juridice româneşti; în sfârşit,

tuturor acestora li s-ar fi adăugat oportunitatea înlesnirii corespondenţei

diplomatice dintre Constantinopol şi Berlin, putându-se ocoli astfel Viena,

pe unde se făcea de obicei. Nu s-a încercat până în prezent ierarhizarea

3 Friedrich II către Diez (ambasadorul Prusiei la Constantinopol), Potsdam, 21 septembrie 1784.

Acte şi fragmente..., II, p. 186. 4 Tratatul din 1774 în Acte şi documente..., I, p. 125–138. 5 Constantin Şerban, Înfiinţarea consulatelor ruse în Ţara Românească şi Moldova, în „Studii şi

cercetări de istorie medie”, an. II. 1951, nr. 1, p. 61–72. 6 Tratatul din 1718 în Acte şi documente..., I, p. 41–48. 7 Stela Mărieş, Înfiinţarea agenţiei consulare austriece în Principatele române, în „Danubius”,

Muzeul de istorie Galaţi, tom. VI–VII, 1972–1973; idem, Activitatea lui Ignatiu Ştefan Raicevich, primul consul al Austriei în Principatele române (1782–1786), în „Cercetări istorice”, Iaşi, 1975.

8 Nicolae Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente..., X, p. XXXIV–XXXVI; G. Zane, Die österreichischen und die deutschen Wirtschaftsbeziehunghen zu den Rumänischen Fürstentümer 1774–1874, Jena, 1927, p. 31–32; Stela Mărieş, Supuşii străini din Moldova în perioada 1781–1862, Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1985, p. 34–35.

35

acestor interese, aşa încât îmi pare firesc să mă întreb dacă ele au fost la fel

de importante şi au determinat în egală măsură decizia înfiinţării

consulatului sau au cântărit diferit şi atunci va trebui să facem o diferenţiere

între cele mai însemnate şi cele de ordin secundar.

Între Prusia şi Principate nu se desfăşura în acea vreme un comerţ

direct. Schimburile erau intermediate mai ales de către negustorii armeni,

evrei şi greci din Polonia şi Austria, cărora li se adăugau câţiva români. Cei

germani nu ajungeau aici decât în cazuri foarte rare. Abia după înfiinţarea

consulatului aveau să apară unele proiecte, care vizau eliminarea verigilor

intermediare şi preluarea acestui comerţ de către negustorii germani. Un

consul în Principate ar fi putut să faciliteze schimbarea prin protejarea

eventualilor comercianţi germani, dar şi prin mijlocirea contactelor cu

societatea locală şi cu piaţa românească.

Dar această tendinţă se afla atunci abia într-o fază incipientă şi avea

să constituie un subiect de dezbatere, fără prea multe rezultate practice,

chiar şi în prima jumătate a secolului XIX. Iniţiativele veneau, deocamdată,

din sectoare marginale ale cercurilor politice prusiene, din partea unor

persoane cu putere mică de decizie, în timp ce statul manifesta un interes

destul de scăzut. Unei astfel de propuneri, care viza încurajarea de către stat

a comerţului direct cu Principatele, venită chiar din partea primului consul

prusian de la Iaşi, ministerul afacerilor externe al Prusiei avea să-i răspundă,

în iulie 1785, că problema era de competenţa negustorilor şi nicidecum a

guvernului 9. Într-un asemenea context, în care tatonările economice abia

încep să se manifeste, cu timiditate şi inconsistenţă, şi în care statul

înţelegea să lase iniţiativa numai pe seama negustorilor, motivaţia

economică a înfiinţării consulatului nu putea avea decât, cel mult, o

însemnătate de ordin secundar.

Exista, totuşi, o ramură comercială în care regele Friedrich II era

direct interesat: importul de cai din Principate, de care avea nevoie pentru

remonta cavaleriei sale. Pentru a-i achiziţiona, erau trimişi ofiţeri prusieni la

graniţa Moldovei şi chiar la Iaşi 10

, atât înainte cât şi după înfiinţarea

consulatului. Implicarea oficială a unui consul în această afacere era prea

puţin utilă, cu atât mai puţin cu cât, în condiţiile opoziţiei statornice a Porţii

faţă de exportul de cai din Principate, era preferabil ca achiziţionarea şi

transportul animalelor să se facă în mod clandestin.

Argumentul juridic al înfiinţării consulatului prusian pare încă şi mai

puţin important decât cel economic. Protecţia pe care o putea oferi un

consul supuşilor prusieni era pe-atunci aproape lipsită de obiect. Un raport

9 Ministerul afacerilor externe către König, Berlin, 3 iulie 1785. Hurmuzaki, Documente…, X, p.

23. 10 N. Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente…, X, p. XXIII.

36

din ianuarie 1785 enumera doar 30 familii de supuşi ai regelui, trăitori în

Iaşi 11

, număr neîndestulător pentru a justifica prezenţa unui consul. Lipseau

şi eventualii prusieni în tranzit prin Principate, care să fi avut nevoie de

protecţie consulară, din moment ce, aşa cum am arătat, comerţul se afla în

mâinile intermediarilor. Este cunoscut un singur caz în care primul consul

prusian din Iaşi a intervenit pe lângă autorităţile locale în favoarea unui

supus prusian, în chestiuni negustoreşti 12

. Negustorul, însă, era consulul

însuşi.

Dacă argumentele economice şi juridice au avut o importanţă cât se

poate de mică, altă greutate par să aibe considerentele de ordin politic. Nu

poate fi vorba, desigur, despre interese directe faţă de Principatele române.

Ele ţineau de politica generală, europeană, pe care o ducea regele Friedrich

II, interesat să conserve Prusiei rangul de putere continentală. Monarhul

avea interese directe în zona Mării Baltice, dar nu putea trage foloase acolo,

unde era interesată şi Rusia, decât amestecându-se şi în alte regiuni. Un

informator care să deţină o poziţie oficială – informatori neoficiali

existaseră şi înainte, precum un anume Artaud, până pe la 1763 13

– putea fi

util Prusiei. Prin intermediul lui se puteau obţine ştiri despre interesele

Rusiei şi Austriei în Principate, despre poziţia şi jocul politic al domnilor

fanarioţi şi, prin aceştia, despre intenţiile Porţii. Toate acestea au fost corect

percepute de observatorii atenţi şi interesaţi din zonă. Ministrul de externe

al Austriei, Kaunitz, de pildă, îl considera pe consulul prusian „un agent

suspect în egală măsură pentru ambele curţi imperiale”, rusă şi austriacă 14

.

Relevantă în acest sens este şi reacţia ambasadorilor la Constantinopol ai

celor două puteri, care s-au străduit din răsputeri să împiedice recunoaşterea

de către Poartă a primului consul prusian, recurgând în acest scop chiar la

mituirea marelui vizir 15

.

Pentru Prusia, instalarea unui consul în principate reprezenta şi o

încercare de consolidare a influenţei şi poziţiei în zonă. Ea era o reacţie la

tratatul de alianţă dintre Rusia şi Austria din 1781. Despre acest tratat

secret, îndreptat împotriva Imperiului otoman, dar care punea şi Prusia

într-o poziţie dificilă, avea cunoştinţă şi regele Friedrich II. Într-un text

având caracter testamentar, redactat chiar în anul numirii consulului, regele

îşi exprima teama că, prin alianţa cu ţarina Ecaterina II, împăratul Josif II

„urmăreşte să îndepărteze Rusia de Prusia, pentru ca apoi, împreună, să o

11 Ibidem, XXXV. 12 Raportul lui König din 15 august 1786. Hurmuzaki, Documente…, X, p. 23. 13 Ibidem, X, p. 1. 14 Kaunitz către Raicevich, Viena, decembrie 1784. Ibidem, XIX/1, p. 230. 15 Diez către Friedrich II, 10 mai 1785. Acte şi fragmente…, II, p. 194.

37

strivească pe aceasta din urmă” 16

. Toate acestea, însă, nu trebuie să ne

determine să exagerăm dimensiunile politice ale consulatului prusian din

Principate. Guvernul din Berlin putea obţine informaţii de primă mână

despre politica celor trei puteri de la reprezentanţii săi diplomatici acreditaţi

la Viena, St. Petersburg şi Constantinopol.

Contextul politic părea favorabil acceptării consulatului prusian de

către Poartă, care, de obicei, se opunea unor asemenea iniţiative. De-a

lungul anilor '60–'70 ai secolului XVIII avuseseră loc repetate tratative în

scopul semnării unei alianţe defensive prusiano-otomane 17

. Deşi nu au avut

rezultate concrete, tratativele, reluate continuu, fie la iniţiativa Prusiei, fie a

Porţii, relevă o apropiere a celor două puteri. La aceasta se adaugă

participarea Prusiei la medierea negocierilor de pace ruso-otomane în cursul

războiului din 1768–1774. Implicarea Prusiei a fost receptată favorabil la

Constantinopol, în ciuda faptului că regele Friedrich II urmărea propriile-i

scopuri, legate de interesele sale în Polonia 18

. La fel de favorabil a fost

percepută la Poartă şi poziţia regelui Prusiei în anul 1783, când s-a

pronunţat împotriva anexării Crimeii de către Rusia şi chiar a îndemnat

Imeriul otoman la rezistenţă 19

. Satisfacţia guvernului otoman era

împărtăşită şi de domnii din Principate. Mihail Suţu, în Ţara Românească, a

ţinut să precizeze în faţa Divanului de la Bucureşti că apreciază poziţia

regelui Friedrich II, care se împotrivise luării Principatelor de către Rusia.

Faptul a ajuns la cunoştinţa ambasadorului Prusiei la Constantinopol, care

l-a comunicat apoi regelui 20

. În iulie 1784, noul ambasador al Prusiei la

Poartă, Heinrich Friedrich von Diez, consemna menţinerea ataşamentului

domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti faţă de rege, ataşament pe care l-a

putut observa la faţa locului, atunci când, în drum spre Constantinopol, a

trecut prin Principate. Potrivit celor observate de Diez, domnii

„îl consideră pe rege un susţinător al Imperiului otoman în general, al Principatelor în special. Vorbesc despre el ca despre un mare monarh, născut pentru a ţine Europa în echilibru şi pentru a se opune tuturor uzurpărilor şi injustiţiilor” 21.

16 Textul „Über die Politik” a fost redactat de Friedrich II în noiembrie 1784. Die politische

Testamente der Hohenzollern, bearbeitet von Richard Dietrich, Wien / Köln, Böhlau Verlag, 1986, p. 729.

17 Carl Adolf Bratter, Die preussisch-türkische Bündnispolitik Friedrichs des Grossen, Weimar, 1915, p. 117–118.

18 Leonid Boicu, Principatele române în raporturile politice internaţionale…, p. 183–193. 19 Karl Pröhl, Die Bedeutung preussischer Politik in den Phasen der orientalischen Frage. Ein

Beitrag zur Entwicklung deutsch-türkischen Beziehungen von 1606 bis 1871, Frankfurt am Main / Bern / New York, Peter Lang, 1986, p. 142–143.

20 Von Gafron către Friedrich II, Constantinopol, 10 februarie 1784. Acte şi fragmente…, II, p. 175.

21 Diez către Friedrich II, Constantinopol, 24 iulie 1784. Ibidem, II, p. 183–184.

38

Toate acestea au alimentat speranţa că Poarta va accepta neîntârziat

înfiinţarea unui consulat prusian în Principate, iar guvernul din Berlin s-a

grăbit să profite de contextul politic favorabil.

Consulul prusian putea juca un rol în mijlocirea corespondenţei

diplomatice dintre Berlin şi Constantinopol. Regele Friedrich II a ştiut să

uzeze de acest argument, care nu putea lăsa indiferent guvernul otoman. El

îi cerea ambasadorului său la Constantinopol să explice otomanilor că ar fi

util şi pentru ei,

„ca eu să am un consul sau un agent la Iaşi, pentru a putea întreţine corespondenţa prin acest canal, în cazul în care acest lucru ar deveni dificil pe ruta Vienei” 22.

Regele făcea aluzie la tratatul ruso-austriac din 1781, evocat mai sus,

şi la posibilitatea atragerii Prusiei într-un conflict, de partea Porţii. În acea

eventualitate, singurul canal de comunicaţie terestru ar fi trecut prin Polonia

şi Moldova. Iaşul devenea, astfel, un important punct de legătură. De altfel,

corespondenţa pe ruta Berlin–Iaşi–Constantinopol a început să se facă

îndată după instalarea primului consul 23

, fără a se mai aştepta agravarea

situaţiei internaţionale sau izbucnirea unui război.

Consulul Ernst Friedrich König, personalitatea şi faptele sale

Persoana aleasă pentru a îndeplini funcţia de consul la Iaşi a fost

Ernst Friedrich König. El însuşi a solicitat postul, atunci când noul

ambasador al Prusiei la Constantinopol a trecut prin Iaşi, în vara anului

1784, în drum spre capitala otomană 24

. Candidatul era originar din Silezia

prusiană. Studiase la Universitatea din Halle 25

şi se afla încă din anii '70 în

Principate 26

. A locuit la început în Bucureşti, unde a fost profesor pe la

diferite familii de boieri, apoi s-a stabilit în Iaşi, continuând să predea lecţii

de latină şi drept 27

. În capitala Moldovei a fost, consecutiv, profesor al

copiilor domnilor Grigore III Ghica, Constantin Moruzi şi Alexandru

Mavrocordat (Deli-bey) 28

. În preajma numirii sale, a devenit un apropiat al

ultimului dintre domnii amintiţi, un „confident intim”, cum îl descrie

agentul austriac Raicevich, de fapt un fel de secretar, care redacta şi

22 Friedrich II către Diez, 26 martie 1785. Ibidem, II, p. 192. 23 Ibidem, II, p. 223. 24 Diez către Friedrich II, Constantinopol, 25 august 1784; Ibidem, II, p. 186. De asemenea,

Hurmuzaki, Documente…, X, p. 636. 25 Raport al lui König din 9 noiembrie 1784. Hurmuzaki, Documente…, X, p.3. 26 Într-un raport din 25 ianuarie 1788, agentul austriac Metzburg relata că E. F. König a stat mai

mult de zece ani în Bucureşti, apoi a venit în Iaşi. Ibidem, XIX/1, p. 384. 27 Ibidem. 28 N. Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente…, X, p. XXXVIII.

39

traducea corespondenţa în limba germană şi care era consultat în probleme

legate de raporturile domnului cu agenţia austriacă 29

.

În privinţa calităţilor personale, se păstrează câteva descrieri, care nu

sunt deloc măgulitoare pentru König. Agentul austriac Metzburg scria

despre el că

„trece drept un om cu apucături rele, care-şi duce viaţa prin cârciumi, laolaltă cu meseriaşii. De când a dobândit postul de consul, comportamentul său s-a mai îndreptat, însă caracterul nu şi l-a schimbat deloc, încât acesta, alături de îmbrăcămintea veşnic murdară şi de totala nepricepere în tot ce priveşte politica, literatura sau artele, fac relaţiile cu el, dacă nu imposibile, în orice caz neplăcute” 30.

Chiar dacă acceptăm că Metzburg exagera, influenţat de rivalitatea

austriaco-prusiană, prelungită până la nivelul relaţiilor dintre consuli,

trebuie, totuşi, ca măcar în linii generale să îi dăm dreptate, din moment ce

opiniile sale sunt confirmate de însuşi superiorul direct al lui König,

ambasadorul von Diez. Acesta îi recunoştea consulului o oarecare pricepere

în afaceri comerciale, dar observa că

„duce cu totul lipsă de cunoştinţe şi de judecată şi are un cap închis ermetic faţă de tot ce ţine de politică, de statistică şi de ştiinţe în general” 31.

Nu avea avere, iar principala sa sursă de venituri consta în lecţiile

particulare. Pentru a fi sigur că nu i se va refuza numirea, s-a oferit să preia

funcţia de consul fără a pretinde vreo remuneraţie 32

.

La început s-au manifestat rezerve în legătură cu compatibilitatea

dintre activitatea pedagogică şi cea consulară, pe care König ar fi urmat să

le practice în paralel 33

. În cele din urmă, atât ambasadorul von Diez, cât şi

ministerul afacerilor externe din Berlin au căzut de acord că „profesoratul se

împacă cu consulatul” 34

. Regele Friedrich II a acceptat propunerea

transmisă de von Diez la 25 august 1784, iar la 19 septembrie i-a acordat lui

König titlul de consilier 35

. Două zile mai târziu, i-a transmis ambasadorului

din Constantinopol acordul său pentru numirea lui König în „funcţia de

consul la Bucureşti şi Iaşi” 36

. A revenit, însă, asupra deciziei, căci patenta

29 Raicevich către Kaunitz, Iaşi, 14 decembrie 1784. Ibidem, XIX/1, p. 227. 30 Raportul citat al lui Metzburg (v. mai sus, nota 26). 31 Diez către Hertzberg (cancelar prusian), Constantinopol, 10 septembrie 1787. Acte şi

fragmente…, II, p. 222–223. 32 Diez către Friedrich II, Constantinopol, 25 august 1784. Hurmuzacki, Documente…, X, p. 636. 33 Raport al lui Buchholz (ambasador prusian la Varşovia), 22 decembrie 1784. Ibidem, p. 6. 34 Raport al lui König, Iaşi, 1–5 mai 1785. Ibidem, p. 20. 35 Friedrich II către Diez, Potsdam, 19 septembrie 1784. Acte şi fragmente…, II, p. 186. 36 Acelaşi către acelaşi, 21 septembrie 1784. Ibidem.

40

regală, expediată prin intermediul ambasadei Prusiei din Varşovia, îi

conferea titlul de consul doar pentru Moldova 37

.

Recunoaşterea de către Poartă a consulatului s-a făcut greu, după

lungi tergiversări ale Divanului, în ciuda speranţelor iniţiale, a bunelor

raporturi otomano-prusiene din acel moment şi a promisiunii din ianuarie

1785 a marelui vizir, de a rezolva problema în câteva zile 38

. Guvernul

otoman, încurajat în refuzul său de către Rusia şi Austria, se temea că

acceptarea putea crea un nou precedent, de care ar fi profitat alte puteri,

solicitând favoruri similare 39

. Beratul de acceptare a fost emis totuşi, dar

abia în octombrie 1786 40

.

Semnificativ pentru natura reprezentanţei proaspăt înfiinţate este

faptul că, începând cu luna aprilie 1787, lui König i s-a acordat şi o

remuneraţie 41

. Gestul era neobişnuit pentru acea perioadă şi chiar pentru

primele decenii ale secolului XIX, când majoritatea reprezentanţilor

consulari prusieni erau neplătiţi (în limbaj diplomatic: „consuli onorifici”).

El trebuie pus, însă, în legătură cu semnificaţia momentului, când

izbucnirea unui război între Rusia, Austria şi Imperiul otoman părea

iminentă. În acele condiţii, postul consular din Iaşi, de unde puteau fi

obţinute informaţii utile, îşi sporea însemnătatea. Un argument în plus al

rosturilor preponderent politice ale acestui prim consulat !

Rapoartele lui König, publicate deja 42

, cuprind informaţii diverse

despre situaţia internă a Principatelor, dar şi despre evenimente petrecute în

zonele învecinate. Consulul a reuşit să afle şi să transmită legaţiei din

Constantinopol sau, în mod direct, ministerului afacerilor externe din Berlin

date despre situaţia economică a Principatelor (producţia agricolă, comerţul

extern şi potenţialul fiscal). În rapoartele cu caracter politic se află

informaţii despre lucruri mai vechi, precum evoluţia statutului juridic al

principatelor sau pierderea Bucovinei, dar mai ales despre evenimente şi

împrejurări contemporane şederii sale în Moldova: schimbarea domnilor în

1785 şi în 1787, poziţia acestora şi a boierilor faţă de complicaţiile

internaţionale, relaţiile dintre domni şi boieri etc. În legătură cu statele şi

provinciile învecinate, consulul a transmis ştiri despre mişcările trupelor

austriece la graniţa Moldovei (în Bucovina), urmărirea de către austrieci a

37 Raportul citat al lui Buchholz (v. mai sus, nota 33). 38 Diez către Friedrich II, Constantinopol, 26 ianuarie 1785. Ibidem, II, p. 191 39 Era vizată în special Franţa, ale cărei solicitări privind înfiinţarea de consulate în Principate au

fost refuzate de guvernul otoman. Diez către Friedrich II, Constantinopol, 25 ianuarie 1786. Ibidem, II, p. 198.

40 N. Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente…, X, p. XLI. 41 Ibidem, loc. cit. 42 32 rapoarte, din perioada noiembrie 1784 – ianuarie 1788, au fost publicate de Nicolae Iorga în

Hurmuzaki, Documente…, X, p. 1–37.

41

dezertorilor pe teritoriul Principatelor, recrutările făcute de ruşi în Moldova,

influenţa rusă la Constantinopol, pregătirile otomanilor pentru război încă

din 1785, desfăşurarea operaţiunilor militare în prima fază a conflictului.

Activ sub raportul colectării şi expedierii de informaţii, König nu s-a

distins aproape deloc în relaţiile cu autorităţile locale. Acestea s-au mărginit

la câteva plângeri înaintate domnului, dintre care una privea blocarea

corespondenţei sale de către agentul austriac, iar o alta chestiuni vamale.

Inconsistenţa acestor legături îşi are explicaţia în numărul mic de supuşi

prusieni în Moldova, aşadar în lipsa de obiect a jurisdicţiei consulare. Pur şi

simplu, consulul nu avea în favoarea cui să intervină.

Pe terenul strict al relaţiilor româno-germane, König s-a remarcat

prin câteva proiecte, care aveau ca scop intensificarea comerţului dintre cele

două părţi. Propunerile sale, însă, nu au avut ecou la Berlin.

Cariera consulară a lui König a luat sfârşit la începutul anului 1788,

la scurt timp după izbucnirea războiului, în împrejurări încă insuficient

lămurite. În ultimul său raport din Iaşi, redactat în 20 ianuarie 1788, König

îşi anunţa intenţia de a se retrage din Moldova de teama trupelor otomane şi

de a se stabili provizoriu la Cameniţa, în Polonia 43

. Ştim că a părăsit

capitala Principatului în acelaşi timp sau îndată după plecarea agentului

austriac Metzburg (29 ianuarie 1788) 44

. Din acel moment, superiorii săi nu

au mai putut afla nici o veste sigură despre el 45

. Odată cu dispariţia lui

König se încheia o primă etapă în evoluţia consulatului Prusiei în

Principate.

Aşadar, înfiinţarea consulatului Prusiei în Moldova a fost, înainte de

toate, consecinţa unor interese politice. Nu erau interese directe şi statornice

faţă de Principatele române, ci ele ţineau de politica generală dusă de regele

Friedrich II faţă de Austria şi Imperiul otoman. Atât momentul ales pentru

înfiinţarea reprezentanţei – perioada imediat următoare semnării alianţei

ruso-austriece din 1781, de care Prusia se simţea ameninţată – cât şi

persoana selectată pentru a ocupa postul din Iaşi (un apropiat al domnului

Moldovei, adică al acelei persoane care reprezenta aici politica Porţii) sunt

indicii ale caracterului conjunctural al gestului. De altfel, mutaţiile produse

în situaţia internaţională şi, prin recul, în politica externă a Prusiei au

determinat şi schimbările de atitudine faţă de reprezentanţa din Moldova.

Creşterea atenţiei faţă de consulat, manifestată prin acordarea unui salariu

consulului, s-a produs în preajma izbucnirii războiului ruso-austriaco-

43 Ibidem, p. 38. 44 Diez către Friedrich Wilelm II, Constantinopol, 8 martie 1788. Acte şi fragmente…, II, p. 230. 45 În legătură cu supoziţiile făcute în epocă despre sfârşitul lui König, a se vedea N. Iorga,

Prefaţă la Hurmuzaki, Documente…, X, p. XLII–XLIII şi Acte şi fragmente…, II, p. 230 şi urm.

42

otoman, din care Prusia a ştiut apoi să tragă foloase teritoriale în Polonia.

Scăderea interesului faţă de acest post a avut loc îndată ce atenţia

guvernului din Berlin s-a îndreptat, cu precădere, spre cealaltă parte a

continentului, după izbucnirea revoluţiei în Franţa. Din acel moment, postul

consular din Principate avea să rămână neocupat timp de aproape trei

decenii 46

. În aceste împrejurări, este greu de admis că înfiinţarea

consulatului Prusiei la Iaşi, în 1784, ar fi un gest circumscris sferei relaţiilor

româno-germane. La începuturile ei, istoria consulatului pare să aparţină

mai degrabă relaţiilor prusiano-otomane.

3. Încercări de reînfiinţare (1790–1816)

Timp de trei decenii, după dispariţia lui König, Prusia nu a mai avut

nici un reprezentant consular în Principate. În toată această perioadă nu au

lipsit, însă, discuţiile legate de reocuparea postului sau de reînfiinţarea

reprezentanţei. Ele au început pe la sfârşitul războiului dintre Rusia, Austria

şi Imperiul otoman. Iniţiativa îi aparţine lui Lucchesini, trimis la Şistov în

1790, pentru a mijloci, în calitate de reprezentant al Prusiei, pacea dintre

Austria şi Imperiul otoman. Într-un memoriu înaintat plenipotenţiarilor

otomani la congresul de pace, Lucchesini propunea, la 8 decembrie 1790,

„stabilirea unui consul prusian la Iaşi sau la Bucureşti, care să se bucure de

aceleaşi privilegii şi drepturi, ce le erau acordate celor trimişi de ambele

Curţi imperiale”. Acesta putea fi util atât Prusiei, cât şi Porţii, prin

„supravegherea atentă şi fidelă a conduitei politice, dar şi a acţiunilor

secrete ale consulilor rus şi austriac”. În plus, ar putea urmări atitudinea

domnilor şi semnala vreo eventuală înclinare secretă a acestora spre Rusia şi

Austria 47

. Regelui Friedrich Wilhelm II, Lucchesini i-a prezentat un alt gen

de argumente: foloasele economice pe care le-ar putea aduce un consul în

Principate. Acesta ar putea îndruma negustorii locali spre pieţele din lumea

germană şi ar putea sprijini desfacerea produselor manufacturate germane în

Principate şi chiar în întregul Imperiu otoman. De asemenea, ar putea juca

un rol în achiziţionarea de cai 48

. La Constantinopol şi la Bucureşti, terenul

era pregătit. Atât primul dragoman al Porţii, cât şi câţiva mari boieri

munteni au solicitat repunerea în funcţiune a consulatului 49

. Regele

Friedrich Wilhelm II părea şi el de acord cu propunerea 50

.

46 Locul lui König a fost ocupat provizoriu, pentru câteva luni, de un grec, Sandu Panaioti, de la

care se păstrează un raport, expediat din Iaşi la 13 iunie 1788 (Hurmuzaki, Documente…, X, p. 38). Hertzberg vorbea în iulie 1788 despre un grec, Varcugoli, aflat la Iaşi în locul lui König, probabil aceeaşi persoană cu Panaioti. Acte şi fragmente…, II, p. 224).

47 Ibidem, II, p. 309–311. 48 Ibidem, II, p. 315–317. 49 Conform celor raportate de Lucchesini, printre aceşti boieri se aflau un Ghica, un Cantacuzino

43

Urma să se aleagă persoana potrivită, care trebuia să îndeplinească o

serie de condiţii, stabilite de regele însuşi: să nu fie negustor, dar să fie

familiarizat cu afacerile, să ştie limba şi să cunoască obiceiurile şi interesele

turcilor 51

. Câţiva doritori – Altenhoff 52

, van der Schröff, Gross 53

, Bubner,

Marcus Dobritz 54

– au fost respinşi încă de la începutul anului 1792.

Candidatura unui secretar al legaţiei Prusiei la Constantinopol, baronul von

Stein, care era, între altele, autor al unui proiect eşuat de extindere a

comerţului prusian în Orient, nu a reuşit nici ea, din cauza pretenţiilor

exagerate ale baronului, deşi regele îi fusese la început favorabil 55

. În cele

din urmă, la 8 noiembrie 1792, patenta de consul al Prusiei pentru Moldova

şi Valahia i-a fost acordată unui negustor grec stabilit la Bucureşti, Chiriac

Polizo. În favoarea sa pledaseră câţiva negustori din Leipzig, cu care se afla

de multă vreme în relaţii de afaceri. Fiind raia, însă, Poarta a refuzat să-l

recunoască, aşa încât guvernul din Berlin i-a retras patenta, după numai

câteva luni de la numire 56

.

Toate argumentele puse în joc, în acea perioadă, s-au dovedit

insuficiente pentru a determina guvernul din Berlin să întreprindă acţiuni

hotărâte în vederea reînfiinţării consulatului. În discuţii încep să-şi facă din

ce în ce mai mult loc rosturile economice ale unui eventual consul. Aşa se

explică de ce, în iulie 1792, ministrul de război al Prusiei propunea ca

posibile reşedinţe pentru consulat, în cazul în care acesta s-ar reînfiinţa,

porturile Galaţi sau Giurgiu, în afară de capitalele celor două Principate 57

.

Prusiei îi putea fi util un agent comercial în ţinuturile dunărene, însă

comerţul româno-german nu era atât de intens, încât să determine

diplomaţia prusiană să obţină cu orice preţ din partea Porţii recunoaşterea

unui agent oficial. Această lipsă de motivaţie explică de ce, de exemplu, în

1795, când un „bancher” din Bucureşti, Stati Petro Pencovici, a fost

însărcinat cu misiunea de agent comercial, i s-a încredinţat doar calitatea

oficială de „bancher al Curţii” din Berlin 58

. Zece ani mai târziu, în timp ce

şi Alexandru Mavrocordat (viitorul domn în Moldova, „Deli-bey”). Ibidem, II, p. 317.

50 Friedrich Wilhelm II către Lucchesini, 31 decembrie 1790. Ibidem, II, p. 312. 51 Acelaşi către von Knobelsdorf (abasador la Constantinopol), 30 martie 1792. Ibidem, II,

p. 336. 52 ASB, Microfilme RDG, rola 46, cadrul 2. 53 Van der Schröff era olandez, negustor, cumnat al consulului rus Lascarev şi trăia de douăzeci

de ani în Imperiul otoman. Gross era supus prusian şi funcţiona ca traducător în serviciul diplomatic otoman. Von Knobelsdorf către Friedrich Wilhelm II, Constantinopol, 25 februarie 1792; Acte şi fragmente…, II, p. 333–334.

54 ASB, Microfilme RDG, r. 46, c. 2. 55 N. Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente., X, p. XLV. 56 Ibidem, p. XLVI. 57 Von Hoym către Friedrich Wilhelm II, 3 iulie 1792. Acte şi fragmente..., II, p.340. 58 N. Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente., X, p. XLVII.

44

un căpitan Marquard era trimis la Bucureşti ca agent comercial prusian şi

acreditat ca atare pe lângă domnul Constantin Ipsilanti 59

, la Berlin era

respinsă o cerere de numire a unui agent la Iaşi 60

şi se exprimau îndoieli în

legătură cu oportunitatea reînfiinţării consulatului 61

.

În reînfiinţarea consulatului, un anumit rol l-a jucat reorganizarea

sistemului consular prusian. Aceasta a început încă spre sfârşitul secolului

XVIII. Înainte de toate, s-a procedat la fundamentarea juridică a sistemului,

iar rezultatul a fost Regulamentul consular al Prusiei, semnat de regele

Friedrich Wilhelm II la 18 septembrie 1796 62

. Completat şi revizuit în timp

prin circulare şi ordonanţe regale, regulamentul a rămas în vigoare de-a

lungul întregii perioade care ne interesează aici. El stabilea atribuţiile

consulilor şi ale personalului consular. Consulii erau împărţiţi în două mari

categorii: de profesie (care primeau un salariu) şi onorifici („Wahlkonsul”,

care nu primeau salariu şi se recrutau dintre persoanele disponibile, mai ales

negustori, aflate la locul unde funcţiona reprezentanţa). Şi unii şi ceilalţi

aveau drept de jurisdicţie asupra supuşilor regelui Prusiei aflaţi pe teritoriul

statelor unde funcţionau consulii, eliberau paşapoarte şi vize, reprezentau

interesele comerciale şi civile ale aceloraşi supuşi în faţa autorităţilor locale.

Agenţii consulari, funcţionari „fără importanţă reală”, se ocupau de

probleme legate de comerţ, fără a avea dreptul de a exercita jurisdicţie; erau

simpli corespondenţi ai consulilor, dar puteau, totuşi, interveni, în calitate

de „conciliatori”, în diferendele iscate între supuşii prusieni. Nici consulii,

nici agenţii nu aveau, conform regulamentului din 1796, nici un fel de

atribuţii de ordin politic.

În vremea războaielor napoleoniene s-a renunţat la încercările de

reorganizare a sistemului consular, însă ele au fost reluate îndată după 1815.

În scurt timp, până la sfârşitul deceniului al doilea, guvernul din Berlin a

reuşit să construiască un vast aparat consulat, care se întindea din America

de Sud până în Rusia şi care era dublat de tratate comerciale 63

. În răsărit,

unde avea un mai vechi tratat cu Imperiul otoman (din 1761), Prusia a

încheiat în 1818 un Tratat de comerţ şi navigaţie cu Rusia 64

. Reînfiinţarea

59 Friedrich Wilhelm III către Constantin Ipsilanti, Alexandersbad, 20 iunie 1805. Acte şi

fragmente..., II, p. 401–402, 404. 60 ASB Microfilme RDG, r. 46, c 2. 61 N. Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente..., X, p. XLVI. 62 Publicat în Ferdinand de Cussy, Réglements consulaires des principaux états maritimes de

l'Europe et de l'Amerique, Leipzig, 1851, p. 265–279. 63 Hermann Kellerbenz, Deutsche Wirtschaftsgeschichte, vol. II, Vom Ausgang des 18.

Jahrhunderts bis zum Ende des zweiten Weltkriegs, München, Beck, 1981, p.64. 64 Asupra condiţiilor de instalare a consulilor, prevăzute în acest tratat, vezi Ferdinand de Cussy,

op. cit., p. 40–42.

45

consulatului prusian în Principate se înscrie în acest complex de măsuri

aparţinând politicii externe prusiene după 1815.

Nicolae Iorga considera – credem că fără temei -, că reînfiinţarea

consulatului Prusiei în Principate ar fi reprezentat, înainte de toate,

manifestarea unor interese politice directe faţă de acestea. Guvernul din

Berlin ar fi dorit să folosească reprezentanţa sa consulară în scopul

contracarării planurilor ruse de încorporare a Principatelor la imperiul

nordic 65

. Este posibil ca o asemenea preocupare să fi existat la Berlin, cu

atât mai mult cu cât Prusia dorea menţinerea ordinii europene, a echilibrului

stabilit la Viena în 1815, dar aceasta nu înseamnă că ea reprezenta

principala cauză a reînfiinţării consulatului. Un consul prusian nu dispunea,

oricum, de instrumentele necesare dejucării unor posibile proiecte ruseşti.

El putea, cel mult, să colecteze informaţii despre ecoul în Principate al unor

astfel de planuri.

Nici argumentul economic nu pare să aibe mai multă consistenţă

decât cel politic. Faţă de Poarta otomană, guvernul din Berlin a pledat în

favoarea necesităţii stabilirii unui consul la Bucureşti, argumentând că cea

mai mare parte a negustorilor prusieni ar trece prin Muntenia 66

. Afirmaţia

era falsă, deoarece comerţul cu mărfuri germane continua să fie făcut

aproape în exclusivitate de către intermediari, situaţia având să se menţină

aproape neschimbată încă multă vreme. Pe tărâm comercial, un consul

putea, cel mult, să sondeze piaţa locală, să informeze asupra oportunităţilor

şi să încurajeze desfacerea de produse germane. Argumentul economic a

fost – şi aici suntem de acord cu opinia lui Nicolae Iorga – doar un pretext

invocat în faţa Porţii, pentru a o pune în acest fel în imposibilitatea de a se

opune. Guvernului otoman nu i-a fost înfăţişat nici un argument politic.

Dacă un asemenea argument ar fi avut o oarecare greutate în calculelel

guvernului prusian, credem că el ar fi foat expus otomanilor, interesaţi vital

în stăvilirea expansiunii ruse.

Fără a avea, deci, interese politice directe în Principate, dar atentă la

politica rusă faţă de acestea, fără a avea de apărat negustori germani, care

nu se aventurau decât în cazuri de excepţie până în Principate, Prusia a

reînfiinţat, totuşi consulatul. Gestul pare să aibe mai degrabă un caracter

mimetic, de răspuns la măsuri similare luate de alte state europene, faţă de

care Prusia nu putea rămâne într-o situaţie inferioară. Aşa s-ar explica şi

alegerea Bucureştiului ca sediu al consulatului. În acelaşi timp, măsura se

înscrie, aşa cum am arătat deja, într-o strategie mai amplă, de extindere a

aparatului consular prusian. Deşi pentru moment interesele Prusiei în

Principate erau încă inconsistente, un consulat putea fi util în perspectivă,

65 N. Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente., X, p. L–LI. 66 Hurmuzaki, Documente…, Supl. I/4, P. 312.

46

cu atât mai mult cu cât neacordarea unui salariu făcea ca reprezentanţa să nu

solicite aproape nici o cheltuială pe seama finanţelor statului prusian.

O dovadă a faptului că interesele Prusiei faţă de Principate erau încă

mici o constituie calitatea primelor persoane care au fost numite în proaspăt

reînfiinţatul post consular. La fel cum s-au petrecut lucrurile în cazul lui

König, nici acum nu era trimisă o persoană din Prusia, eventual cu o

anumită calificare „profesională”, ci era acceptată doar oferta mediului

local. Primul numit a fost un medic şi negustor grec din Bucureşti,

Gheorghe Sakellario 67

. Poarta a acceptat numirea, reluând în beratul din 31

august 1816 motivaţia expusă de ambasadorul Prusiei la Constantinopol:

protecţia negustorilor prusieni care se aflau în Ţara Românească 68

.

Guvernul otoman considera că numirea lui Gheorghe Sakellario la

Bucureşti nu reprezintă nicidecum înfiinţarea unui nou post, ci transferul în

capitala munteană a celui de la Iaşi. Ca atare, un rescript imperial interzicea

funcţionarea, în continuare, a vreunui consulat prusian în capitala

Moldovei 69

. Absenţa oricărei reacţii a Prusiei faţă de această măsură

restrictivă evidenţiază o dată în plus nivelul interesului manifestat la Berlin

pentru cazul în speţă, al consulatelor din Principate. De altfel, Gheorghe

Sakellario a renunţat „în scurt timp” la demnitatea consulară 70

şi nu avem

dovezi că el ar fi funcţionat efectiv în acel post.

4. De la reînfiinţarea consulatului (1816) la întemeierea

consulatului general (1842)

Ioan Marco, numirea şi activitatea sa la Bucureşti (1817–1819)

Odată cu numirea, în 1817, a următorului ocupant al postului din

Bucureşti, în persoana lui Ioan Marco, începe să crească importanţa

reprezentanţei – apoi a reprezentanţelor – prusiene din Principate. Creşterea

se va produce, însă, lent, oscilant, cu momente de recul, şi poate fi observată

în evoluţia atitudinii guvernului din Berlin atât faţă de organizarea şi rolul

consulatelor, cât şi faţă de calităţile titularilor. O reconstituire a

împrejurărilor numirii consulilor şi a funcţionării reprezentanţelor este

necesară pentru a ilustra această creştere, cu atât mai mult cu cât în lucrările

67 N. Iorga, op. cit., p. LI. Deşi Iorga consideră că Gheorghe Sakellario era supus austriac, din

beratul emis de Poartă reiese că această avea supuşenie prusiană; Hurmuzaki, Documente…, Supl. I/4, p. 312.

68 Ibidem. 69 Ibidem. 70 Ibidem, p. 312–313.

47

mai vechi şi-au făcut loc o serie de erori de datare, de prezentare a faptelor

şi de identificare a persoanelor 71

.

În mod greşit, Nicolae Iorga considera că Ioan Marco a fost numit

consul al Prusiei la Bucureşti în 26 martie 1817, dată la care i s-ar fi eliberat

o patentă semnată de rege 72

. De fapt, el a fost investit la început cu titlul de

„agent al regelui”, iar actul de la amintita dată nu este patenta regală, ci

reprezintă instrucţiunile ce i-au fost remise de către Senft von Pilsach,

ambasadorul Prusiei la Constantinopol 73

. Calitatea de consul i-a fost

acordată abia în septembrie 1817 74

, după ce Poarta a recunoscut numirea,

printr-un berat 75

. Titularul s-a aflat la Constantinopol în toată această

perioadă şi s-a întors la Bucureşti, pentru a-şi lua postul în primire, abia la 2

februarie 1819 76

. Lunga întârziere a avut mai multe cauze. La început, între

martie şi septembrie 1817, Ioan Marco a trebuit să aştepte patenta de

numire. Apoi s-a produs schimbarea ambasadorului, iar noul titular al

legaţiei Prusiei la Constantinopol, von Schladen, care urma să-i confirme

numirea, a sosit în capitala Imperiului otoman abia în septembrie 1818. În

sfârşit, în toamna aceluiaşi an a avut loc schimbarea de domnie din Ţara

Românească, iar consulul a dorit să-l însoţească pe noul domn în călătoria

de la Constantinopol la Bucureşti.

Ioan Marco nu pare să fie „sârb de origine”, aşa cum îl considera

acelaşi Iorga 77

. Familia sa era din Transilvania. Consulul însuşi se născuse

acolo şi era, înainte de preluarea reprezentanţei prusiene, supus austriac 78

.

Avea rude relativ bine situate în societatea din Bucureşti şi din Iaşi 79

.

Poseda o îndelungată experienţă de slujbaş în serviciul consular: în 1786

71 Mai ales în N. Iorga, op. cit. 72 Ibidem. p. LII. 73 Hurmuzaki, Documente…, X, p. 40. Confuzia făcută de Iorga este cu atât mai surprinzătoare,

cu cât istoricul însuşi a publicat acel document. 74 ASB, Microfilme RDG, r. 46, c.2. 75 Hurmuzaki, Documente..., Supl. I/4, p. 312–313. 76 Fleischhackel către Metternich, Bucureşti, 5 februarie 1819. Hurmuzaki, Documente..., Serie

nouă, II, p. 513. 77 N. Iorga, op. cit., p. LII. 78 Raab către Metternich, Iaşi, 28 mai 1919: „Ioan Marco, la origine supus cezaro-crăiesc din

Transilvania”. Hurmuzaki, Documente..., Serie nouă, II, p. 530. 79 „Demetrius D. Marco, med. et philos. doctor”, care apare în actele comunităţii evanghelice din

Bucureşti la 1801, semnalat de N. Iorga (op. cit., p. LII, n. 4), este, probabil, aceeaşi persoană cu doctorul amintit de agentul austriac Fleischhackel, ca unchi al lui Ioan Marco, născut în Transilvania şi mort la Bucureşti în 1812 (Hurmuzaki, Documente..., Serie nouă, II, p. 513). O mătuşă a lui Ioan Marco se afla la Iaşi, ca soţie a lui Gheorghe Duldner, dragoman şi locţiitor de consul la agenţia Austriei (N. Iorga, op. cit., p. LII). O nepoată, Sofia, era căsătorită cu supusul prusian Nicolaus Andreas, originar din Silezia, negustor de sare (Ibidem). Ioan Marco însuşi plănuia, în 1819, să se căsătorească cu o fiică a doctorului Constantin Caracaş (Ioan Marco către von Schladen, Bucureşti, 16 august 1819; Hurmuzaki, Documente..., X, p. 67).

48

este semnalat ca secretar al viceconsulului rus din Iaşi 80

, iar mai târziu, în

1816, în calitate de cancelar al consulatului englez din Bucureşti. Împreună

cu superiorul său din acea vreme, consulul englez Wilkinson, Ioan Marco se

număra, pe la 1816, printre conducătorii unei asociaţii masonice, „Frăţia

ocalei”, în care se pare că fuseseră atraşi şi fii de boieri munteni 81

. Alegerea

unei asemenea persoane, cu întinse relaţii în societatea locală şi în mediile

consulare, este un semnal al începutului schimbării de optică intervenită la

Berlin, în legătură cu importanţa reprezentanţei consulare din Principate.

În favoarea acestei schimbări pledează şi instrucţiunile primite de

Ioan Marco în momentul numirii. El era însărcinat cu o împătrită misiune:

protecţia supuşilor prusieni, mijlocirea corespondenţei, informarea legaţiei

din Constantinopol în legătură cu „desfăşurările din Principate şi din

provinciile învecinate” şi numirea unui agent la Iaşi, care urma „să-l ţină la

curent cu toate noutăţile” 82

. Ceva mai târziu, consulul era sfătuit să câştige

bunăvoinţa domnului Alexandru Suţu 83

, ceea ce, în caz de reuşită, putea

aduce două avantaje: o atitudine favorabilă a domnului faţă de Prusia şi

obţinerea mai lesnicioasă de informaţii de către consul. Aceste informaţii,

deşi îi erau trimise ambasadorului la Constantinopol, erau destinate

ministerului afacerilor externe din Berlin, din moment ce ambasadorul îi

cerea lui Ioan Marco să nu mai abordeze probleme personale în rapoartele

politice oficiale 84

. La toate aceste îndatoriri se mai adaugă una, care, deşi

secretă, nu a putut scăpa atenţiei agenţei Austriei. Încă de la sosirea lui Ioan

Marco în Bucureşti, omologul său austriac ştia că noul consul „era

însărcinat cu achiziţionarea unui însemnat număr de cai moldoveneşti

pentru folosinţa armatei prusiene” 85

.

Din vremea lui Ioan Marco datează organizarea cancelariei

consulatului, care a fost făcută, dacă nu la solicitarea superiorilor săi, cel

puţin cu acordul acestora. Consulatul avea, din 25 ianuarie 1819, un

dragoman (Anton Lorenti), din luna mai un secretar (Lorenzo Giacomelli) şi

din septembrie un „comis de cancelarie” (Karl-Friedrich Hülscher) 86

.

Această listă a personalului şi a funcţiilor, atât de simplă la început, se va

modifica şi va creşte în timpul succesorilor lui Ioan Marco.

80 N. Iorga, op. cit., p. LII. 81 Fleischhackel către Metternich, Bucureşti, 31 august 1816. Hurmuzaki, Documente..., Serie

nouă, II, p. 357–358. 82 Senft von Pilsach către Ioan Marco, Constantinopol, 26 martie 1817. Ibidem, X, p. 40. 83 Von Schladen către Ioan Marco, Constantinopol, 14 februarie 1819. Ibidem, X, p. 49. 84 Ibidem. Nicolae Iorga considera, fără temei, că rapoartele lui Ioan Marco despre situaţia şi

organizarea Principatelor ar fi răspuns doar unei curiozităţi personale a ambasadorului von Schladen (N. Iorga, op. cit., p. LIII).

85 Hurmuzaki, Documente..., Serie nouă, II, p. 513. 86 Ibidem, X, p.95.

49

Nu ştim dacă şi în ce fel a cumpărat cai din Moldova pentru armata

prusiană, aşa cum nu am putut afla nimic despre modul în care a intermediat

corespondenţa între Constantinopol şi Berlin. Poate fi, însă, reconstituit, cel

puţin în linii generale, felul în care a înţeles să-şi îndeplinească celelalte

obligaţii. Eforturile sale de a câştiga încrederea domnului Suţu nu au avut,

la început, rezultate satisfăcătoare. Ioan Marco îl cunoscuse pe domn la

Constantinopol, înainte ca acesta să plece spre Bucureşti pentru a-şi lua în

primire scaunul 87

. Consulul ar fi dorit să facă parte din suita domnului, în

călătoria spre capitala Ţării Româneşti. Planul nu i-a reuşit, iar superiorii au

pus eşecul pe seama lipsei capacităţii consulului de a-l convinge pe domn 88

.

În ciuda dezamăgirii iniţiale, Ioan Marco transmitea, în aprilie 1819, opinii

favorabile despre Alexandru Suţu şi administraţia sa. Credea că observă o

mare deosebire, în bine, între acesta şi fostul domn, Gheorghe Caragea 89

.

Este posibil ca aceste impresii să reflecte o nouă tentativă a consulului de a

câştiga încrederea domnului. Dacă aceasta a fost reală, ea nu i-a reuşit, şi nu

avea cum să reuşească un consul al Prusiei să câştige simpatia unui domn

aflat sub influenţa Rusiei şi a consulului acesteia, Pini. Probabil un al doilea

eşec îl va fi determinat pe Ioan Marco să-şi schimbe radical opiniile despre

domn. În august 1819, raporta numai acele fapte prin care credea că poate

dovedi corupţia şi injustiţia practicate de Alexandru Suţu, care i-ar fi adus

pe boieri în situaţia de „a-l regreta pe prinţul Caragea” 90

. Ioan Marco se

simţea marginalizat, neluat în seamă la Curte, spre deosebire de consulul

general rus Pini, care trecea în Bucureşti drept „un al doilea principe” 91

.

În timpul scurtei funcţionări a lui Ioan Marco s-a făcut prima

încercare de reglementare a situaţiei supuşilor prusieni. Iniţiativa nu i-a

apaţinut consulului, ci autorităţilor muntene 92

, care urmăreau obţinerea unei

evidenţe exacte a tuturor supuşilor străini, pentru a putea împiedica trecerea

pământenilor sub protecţia altor state. Era bănuită chiar intenţia

administraţiei de la Bucureşti de a desfiinţa protecţia consulară 93

. Un

conflict de competenţe s-a iscat între guvernul muntean şi consulatul

87 L-a vizitat oficial pe noul domn în noiembrie 1818 şi a fost bine primit de acesta (Ioan Marco

către von Schladen, Contantinopol, 28 noiembrie 1818; ibidem, X, p. 41). La rândul său, Alexandru Suţu îi comunica lui von Schladen că este „încântat de alegerea lui Ioan Marco pentru consulatul Prusiei” (scrisoare din Fanar, 3 decembrie 1818; ibidem, p. 42).

88 Von Schladen către Ioan Marco, Constantinopol, 3 ianuarie 1919; ibidem, X, p. 48. Consulul a sosit la Bucureşti în 2 februarie 1819, la câteva zile după intrarea domnului în capitală (ibidem).

89 Ioan Marco către von Miltitz, Bucureşti, 14 aprilie 1819. Ibidem, X, p. 49–50. 90 Ioan Marco către von Schladen, Bucureşti, 13 august 1819. Ibidem, X, p. 64. 91 Ibidem, p. 65. 92 Postelnicul Neculai Mavru către Ioan Marco, 9 august 1819. Ibidem, X, p. 60. 93 Von Miltitz către Ioan Marco, Constantinopol, 10 decembrie 1819. Ibidem, X, p. 83.

50

Prusiei, atunci când primul a pretins să verifice documentele supuşilor

prusieni. Ambasada din Constantinopol l-a încurajat pe Ioan Marco să nu

accepte pretenţia, argumentând că „examinarea titlurilor (de protecţie), ca şi

dreptul de a se pronunţa asupra validităţii şi legalităţii acestora este în

exclusivitate de competenţa consulatului” 94

. Guvernul din Bucureşti a

trebuit să se mulţumească doar cu lista supuşilor prusieni, întocmită de

consulat, pe care a primit-o în vara anului 1819 95

.

Culegerea şi transmiterea de informaţii au fost activităţile prin care

Ioan Marco s-a dovedit a fi cel mai util pentru superiorii săi. Rapoartele îl

recomandă drept un bun cunoscător al realităţilor locale, în special politice

şi sociale. În două memorii a descris amănunţit ceremoniile de instalare a

unui nou domn şi de acreditare a consulilor 96

. A urmărit evoluţia guvernării

lui Alexandru Suţu, relatând cu precădere despre raporturile domnului cu

boierii şi cu Rusia 97

. L-au interesat mai puţin problemele economice, dar nu

a neglijat, totuşi, să-şi informeze superiorii despre comerţul care se făcea cu

Austria 98

. Cu rapoartele sale şi-a atras simpatia şi aprecierea legaţiei din

Constantinopol, care l-a felicitat în noiembrie 1819 pentru „dovezile de zel

şi inteligenţă, care nu lasă nimic de dorit” 99

.

La 12 decembrie 1819, prin moartea sa, postul de consul al Prusiei la

Bucureşti rămânea vacant 100

. Până la numirea unui nou titular,

reprezentanţa a fost girată de către Lorenzo Giacomelli, secretarul

consulatului 101

.

Kreuchely-Schwerdtberg în Ţara Românească (1820–1833)

În noiembrie 1818, când se mai afla încă în capitala Imperiului

otoman, lui Ioan Marco i s-a făcut recomandarea de a numi un agent

consular în Moldova, la Iaşi. În acest scop, legaţia prusiană i-a dat şi o

scrisoare, care urma să-i fie înmânată domnului Moldovei, Scarlat

Calimah 102

. Recunoaşterea noului agent de către domn era cu atât mai

necesară, cu cât Poarta refuza – şi avea să refuze încă multă vreme –

94 Acelaşi către acelaşi, Constantinopol, 10 septembrie 1819. Ibidem, X, p. 70. 95 Ibidem. 96 Ibidem, X, p. 43–48. 97 97. Ibidem, X, p. 49–50 şi 64–66. 98 Ibidem, X, p. 50. 99 Von Miltitz către Ioan Marco, Constantinopol, 28 noiembrie 1819. 100Von Schladen către min. afac. externe, Buyuk-Dere, 10 februarie 1820. ASB, Microfilme

RDG, r. 46, c. 273. 101Născut în Toscana, Giacomelli era „de douăzeci de ani un apropiat al casei Marco şi a

funcţionat, în diferite perioade, ca agent consular al Angliei şi Franţei la Craiova. Giacomelli către von Miltitz, Bucureşti, 18 ianuarie 1820; Hurmuzaki, Documente..., X, p. 83.

102Ibidem, p. 40.

51

atestarea unui post consular la Iaşi. După sosirea lui Ioan Marco la

Bucureşti, legaţia a reînnoit ordinul 103

. Consulul a plecat la Iaşi, unde a fost

primit de domn 104

şi unde, în iunie 1819, l-a numit pe baronul Kreuchely-

Schwerdtberg în funcţia de agent. Acesta se afla în subordinea directă a

consulului din Bucureşti 105

.

Ludovic Joseph baron de Kreuchely-Schwerdtberg se trăgea dintr-o

familie originară din Ungaria, refugiată pe la mijlocul secolului XVIII în

Alsacia. S-a născut prin 1770 la Ribeaupierre, în acea provincie. Şi-a

început cariera militară în Franţa, apoi, probabil după detronarea şi

executarea regelui Ludovic XVI, a emigrat în dreapta Rinului. Acolo s-a

înrolat în diferite corpuri de armată antirepublicane, precum cel condus de

prinţul Condé 106

. În 1795 deţinea gradul de căpitan în regimentul de husari

Salm-Kyrbourg, aflat în serviciul Angliei 107

. A locuit o vreme la Curte

principelui de Hohenlohe-Schilingsfürst 108

, de unde a venit în 1814 în

Moldova, ca profesor în casa domnului Scarlat Calimah 109

. A încetat să mai

practice această profesie atunci când a fost numit agent consular 110

. În

lunile cât a funcţionat ca agent la Iaşi, Kreuchely s-a ocupat de supuşii

prusieni din Moldova şi de transmiterea de informaţii superiorului său din

Bucureşti.

Principala sa misiune era, conform opticii legaţiei din

Constantinopol, supravegherea supuşilor prusieni, în scopul evitării provo-

cării de dezordini de către aceştia, dezordini care putea atrage măsuri

abuzive din partea administraţiei locale 111

. Începutul activităţii sale este

contemporan cu măsurile luate de autorităţile moldoveneşti pentru a

preîntâmpina răspândirea unei epidemii de ciumă. Aplicarea măsurilor a

provocat nemulţumiri în rândul populaţiei şi chiar unele izbucniri violente,

precum cea din 6/18 iunie 1819. Un mare număr de supuşi străini au

participat la „răscoală”. Când s-a declanşat represiunea, aceştia – „austrieci,

germani de toate naţionalităţile, italieni, francezi, sârbi, ruşi” – negăsind

103 Raportul citat al lui von Schladen (nota 100); ASB, Microfilme RDG, r. 46, c. 272. 104 Ioan Marco către von Schladen, Iaşi, 20 mai 1819. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 51. 105 Raportul citat al lui von Schladen (nota 100). 106 ASB, Microfilme RDG, r. 46, c. 354. 107 Kreuchely către von Canitz, 1 august 1828. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 447. 108 Opinia îi aparţine lui N. Iorga (op. cit., p. LIII–LIV) 109 Despre activitaea pedagogică a baronului Kreuchely, Friz Valjavec, Geschichte der deutschen

Kulturbeziehungen zu Südosteuropa, IV, München, 1965, p. 263; Vasile Docea, Profesori germani în Iaşii primei jumătăţi a secolului XIX, în AIIX, tom. XXXIV, 1997, p. 159–184.

110 În august 1819 scria despre „fostul meu elev” Alexandru Calimah (fiul domnului Scarlat Calimah). Kreuchely către Ioan Marco, Iaşi, 12 august 1819; Hurmuzaki, Documente..., X, p. 62.

111 Raportul citat al lui von Schladen, 10 februarie 1820 (nota 100).

52

protecţie în altă parte, au căutat-o la noul agent prusian, care le-a

oferit-o 112

. Deşi nu deţinem date statistice, este de crezut că, în acele

împrejurări, numărul supuşilor Prusiei a crescut considerabil, prin adăugarea

unor persoane care nu erau originare din statele regelui. În faţa autorităţilor

moldoveneşti, Kreuchely a susţinut neimplicarea în „răscoală” a celor pe

care îi reprezenta. Pe cei judecaţi i-a asistat în instanţă 113

.

Agentul consular a fost apreciat de către superiori pentru felul în care

a procedat, legaţia din Constantinopol considerând că „măsurile luate de

baronul Kreuchely la Iaşi sunt foarte judicioase” 114

. Totodată, i-a fost

acordat titlul de viceconsul – titlu onorific, ce nu avea legătură cu rangul

agenţiei unde funcţiona – şi s-a încercat din nou, dar fără succes, obţinerea

recunoaşterii sale de către guvernul otoman 115

.

După moartea lui Ioan Marco, ambasadorul von Schladen a propus

numirea la Bucureşti a lui Kreuchely-Schwerdtberg, care îi câştigase

încrederea „prin activitatea sa de până acum” 116

. Oricum, în Moldova

dispăruseră circumstanţele care au favorizat o anumită eficienţă a activităţii

sale. Fostul protector al lui Kreuchely şi principala sa legătură cu societatea

locală, domnul Scarlat Calimah, a fost mazilit în vara anului 1819.

Numirea lui Kreuchely la Bucureşti trebuie pusă în legătură cu

politica externă a Pusiei şi mai ales cu atitudinea ei faţă de Rusia. În acei ani

s-a produs o apropiere a poziţiilor celor două state în politica europeană. Nu

se putea ca această apropiere să nu se reflecte şi în selectarea persoanelor

instalate în postul conular de la Bucureşti. Am arătat deja că Ioan Marco

fusese, în tinereţe, secretar al consulatului rus din Iaşi, ceea ce ne permite să

presupunem că era o persoană acceptată şi bine văzută de foştii săi

superiori. Baronul Kreuchely era la rândul său apropiat de Rusia, prin relaţii

de rudenie cu un general aflat în eşaloanele superioare ale armatei

imperiale 117

. Succesorul său în postul de la Bucureşti, baronul Constantin

Sakellario, era, prin 1828, furnizor de vite pentru armata ţarului, iar mai

târziu s-a bucurat de o pensie din partea statului rus 118

. Nu avem documente

care să ateste în mod explicit că aprehensiunea faţă de Rusia a fost o

112Kreuchely către Ioan Marco, Iaşi, 31 iulie 1819; von Miltitz către Ioan Marco, Constantinopol,

10 septembrie 1819. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 60, 70. 113Ibidem, X, p. 57. 114Von Miltitz către Ioan Marco, Constantinopol, 25 august 1819. 115În februarie 1820, înainte de instalarea lui Kreuchely la Bucureşti, legaţia Prusiei din

Constantinopol încă mai aştepta firmanul pentru recunoaşterea viceconsulatului din Iaşi. Raportul lui von Scladen din 10 februarie 1820 (v. mai sus, nota 100).

116Vezi nota 100. 117O soră a lui Kreuchely era mama generalului Roth, din armata rusă; acesta avea să participe la

ocuparea Principatelor în 1828. N. Iorga, op. cit., p. LIII. 118Vezi mai jos, p. 58–59.

53

condiţie indispensabilă pentru persoanele ce râvneau postul de consul al

Prusiei, dar cazurile celor trei, care au deţinut succesiv acea funcţie, înlătură

ipoteza unei simple coincidenţe şi ne întăresc impresia că era vorba, din

1817 şi până în anii '30, de o regulă tacită, urmărită conştient de către

legaţia din Constantinopol şi guvernul din Berlin. Consulii prusieni trebuiau

să fie agreaţi, înainte de toate, de Rusia.

Lui Kreuchely i-au lipsit, la început, relaţiile în societatea locală şi în

„colonia străină” din Principate – acele relaţii atât de întinse pe care le

avusese predecesorul său – dar a ştiut să şi le creeze în timp, ca urmare a

propriilor calităţi. Încă din perioada ieşeană, pare să fi dobândit stima

protipendadei locale, cum o arată mărturiile din epocă 119

. Dintre străini,

francezul J. M. Lejeune, profesor în casa domnului Moldovei Mihai Suţu, îl

descria în 1822 ca pe „un om cu adevărat stimabil în toate privinţele” 120

. A

căutat să cultive, prioritar, relaţiile cu diverşi reprezentanţi ai Rusiei, a cărei

influenţă în Principate era în creştere şi care avea să obţină protectoratul

asupra acestora în 1829. Primise, de altfel, încă de la Iaşi, instrucţiunea de a

se purta cu cea mai mare atenţie faţă de reprezentantul consular rus 121

.

Începând cu ocupaţia rusă a Principatelor, atitudinea lui Kreuchely a devenit

din ce în ce mai clară. Ea nu a scăpat atenţiei consulului general austriac,

Fleischhackel von Hackenau, care nota că,

„în timp ce preşedintele (rus) al divanurilor din Iaşi şi Bucureşti se poartă în modul cel mai necuviincios şi brutal, nu numai cu boierii, dar şi cu consulii Angliei şi Franţei, el se află în cele mai bune raporturi cu consulul prusian Kreuchely, care nu este nici plătit şi nici măcar acreditat de regele său” 122.

Ţarul însuşi avea să-i dăruiască, în ianuarie 1831, un inel cu diamante, „ca

semn al bunelor relaţii dintre Curţile din Petersburg şi Berlin” 123

.

Atribuţiile consulare ale lui Kreuchely au fost înţelese diferit la

Constantinopol, Bucureşti şi Berlin, în funcţie de interesele fiecăreia dintre

119Memorialistul Radu Rosetti ne oferă o astfel de dovadă: „Mult vorbea bunica de un baron

Kraichel, fost ofiţer englez, deşi neamţ de naştere, preceptorul lui beizadea Alexandru Calimah, fiul domnului. Spunea de acel Kraichel că „c’en était un homme fort instruit et fort agréable. Il en passait des heurs chez nous en recontant sur la révolution francaise et sur Napoléon. Et sur tout chose il en tait versé et un homme trčs comme il faut et trčs bien elevé. Nous l’aimions beaucoup! Et il en était trčs propre, pas comme le pčre Daniel qui en sentait si mauvais”. Radu Rosetti, Amintiri, vol. I, Ce-am aflat de la alţii, Iaşi, „Viaţa Românească”, ş.a., p. 73–74.

120I. S. Raicevich, Voyage en Valachie et Moldavie, traducere de J.M. Lejeune, Paris, 1822, p. 76, n.1

121Von Miltitz către Ioan Marco, Constantinopol, 25 august 1819. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 67.

122Fleischhackel către Metternich, Sibiu, 6 mai 1829. Ibidem, XXI, p. 106–107. 123Nesselrode către Kreuchely, Petersburg, 2 ianuarie 1831; Brassier de St. Simon către min. af.

externe din Berlin, Constantinopol, 16 aprilie 1831. ASB, Microfilme RDG, r. 46, c. 360–361.

54

părţi. Beratul sultanului, din 19 februarie 1820, conţine o enumerare a

drepturilor consulului, dar şi o evidenţiere a statutului său, aşa cum era

perceput de către Poartă:

„Consulul apără interesele negustorilor şi supuşilor prusieni şi ale celor care călătoresc sub pavilion prusian, conform capitulaţiilor imperiale; susnumiţii negustori pot recurge la el în litigiile dintre ei; nu va lăsa să treacă vasele naţiunii lui fără bilet de permisiune din partea sa; nu trebuie să plătească vamă, nici alte contribuţii. (...) Consulii sunt consideraţi drept înlocuitori de miniştrii ai puterilor europene, ca urmare nu pot fi arestaţi, nu le poate fi sigilată locuinţa şi nu pot fi cercetaţi în nici un fel (...). În caz de pericol, poate purta culoarea albă pe cap, se poate servi de sabie, arc cu săgeţi, pinteni şi alte arme” 124.

Aşadar, consulul se bucura de imunitate diplomatică, dar nu i se

recunoşteau alte atribuţii în afară de cele legate strict de exercitarea

jurisdicţiei consulare.

Alexandru Suţu, domnul Ţării Româneşti la începuturile funcţionării

lui Kreuchely în capitala munteană, nu s-a îndepărtat deloc de opinia

guvernului otoman. Într-o scrisoare către ambasadorul Prusiei la

Constantinopol, prin care notifica recunoaşterea consulului, domnul îşi

exprima satisfacţia în legătură cu persoana aleasă şi îi atribuia acestuia doar

rolul de protector al supuşilor prusieni 125

.

La Berlin, lucrurile erau văzute altfel. Ministrul afacerilor externe

vedea în consul mai mult decât un împlinitor al jurisdicţiei consulare şi un

factor de stimulare a comerţului. Kreuchely avea să fie investit şi cu o

calitate de reprezentare, care, în mod obişnuit, le era rezervată doar

ambasadorilor. Schimbarea s-a petrecut, însă, abia după tratatul de la

Adrianopol, care a adus o modificare în statutul internaţional al

principatelor. Un document emis de ministerul afacerilor externe al Prusiei

în anul 1830 exprimă clar această idee:

„Consulii din cele două Principate nu sunt doar nişte simpli agenţi comerciali; ei posedă o anumită reprezentare, iar pentru aceasta sunt obligaţi să întreţină o casă corespunzătoare caracterului pe care îl au” 126.

Această nouă calitate atribuită consulului de la Bucureşti – la Iaşi postul nu

era încă recunoscut de Poartă – evidenţiază o mai accentuată percepţie a

individualităţii Principatelor de către guvernul din Berlin.

Această situaţie, dar şi creşterea numărului supuşilor prusieni, vor fi

fost luate în considerare, atunci când lui Kreuchely i s-a permis să

reorganizeze consulatul din Bucureşti. Reorganizarea a constat în mărirea

124Beratul în Hurmuzaki, Documente..., Supl. I/4, p. 312–313. 125Alexandru Suţu către von Schladen, Bucureşti, 27 iunie 1820. Ibidem, X, p.84. 126ASB, Microfilme RDG, r. 46, c. 355.

55

numărului funcţionarilor. La structura personalului din vremea lui Ioan

Marco s-au adăugat, începând cu anul 1820, funcţiile de al doilea secretar,

al doilea dragoman şi un subofiţer 127

. Nici consulul, nici ceilalţi angajaţi nu

primeau salariu din partea guvernului prusian. Veniturile lor consulare

proveneau din diferite taxe, percepute fie în schimbul acordării patentelor

de protecţie, paşapoartelor şi vizelor, fie pentru judecarea cauzelor civile

dintre supuşii prusieni sau asistarea acestora în procesele judecate de

instanţele româneşti.

Serviciile prestate de consulat contra unor taxe erau puţine în acea

vreme, oricum neîndestulătoare pentru a-i asigura consulului un venit

decent. Cum Kreuchely nu era negustor, iar îndeletnicirile pedagogice le-a

lăsat la o parte, considerând, probabil, că nu se potriveau cu demnitatea

consulară, situaţia sa materială s-a deteriorat continuu. În 1830 se afla „în

circumstanţe foarte strâmtorate”, dacă ar fi să credem ceea ce generalul rus

Langeron, care l-a cunoscut, îi relata în mai multe rânduri ambasadorului

Prusiei la Petersburg 128

. După moartea consulului, survenită la 19 iunie

1833 129

, ambasada Prusiei la Constantinopol informa că acesta a trăit, în

ultima vreme, „în cea mai mare sărăcie” 130

. Văduvei sale nu i-a lăsat nimic

drept moştenire, încât aceasta s-a văzut nevoită să solicite sprijin financiar

la ministerul afacerilor externe din Berlin 131

, care i-a acordat câteva sute de

taleri 132

. Aceeaşi văduvă povestea, în 1835, că a trebuit să facă datorii

pentru a-l putea înmormânta pe consul şi că a primit în dar de la generalul

Kiselev suma de 50 ducaţi 133

. Am amintit toate aceste amănunte financiare,

deoarece ele au o semnificaţie ce depăşeşte sfera personală. Mizeria

127Personalul consulatului din Bucureşti era compus, în decembrie 1820, din: baronul

Kreuchely-Schwerdtberg, consul; Lorenzo Giacomelli, secretar (din mai 1819); Anton Lorenti, prim dragoman (din 25 ianuarie 1819); Constantin Ţincu, al doilea dragoman (din 10 octombrie 1820); Carol-Frederic Hülscher, comis de cancelarie (din septembrie 1819); Andrei Fogaraszi, subofiţer al consulatului (din octombrie 1820). În septembrie 1822 este amintit un anume Sternberg, caporal al consulatului. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 95. 178.

128Von Schöler către min. af. externe din Berlin, Petersburg, 26 iunie 1830. ASB, Microfilme RDG, r. 46, c. 352.

129Timoni către legaţia Prusiei la Constantinopol, Bucureşti, 21 iunie 1833. Loc. cit., r. 46, c. 462–463.

130 Martens către min. af. externe, Constantinopol, 16 august 1833. Loc. cit., r. 46, c. 453. 131Văduva se numea Mariane şi a fost a doua soţie a lui Kreuchely. Pare să se fi căsătorit cu ea

după numirea în postul de la Bucureşti (Mariane Kreuchely către legaţia Prusiei la Constantinopol, Bucureşti, 15/27 februarie 1834; loc, cit., r. 46, c. 533). Prima sa soţie, mama copiilor Mauriciu şi Amalia, născuţi amândoi în 1799, murise înainte de decembrie 1820, căci la acea dată Kreuchely apare în documente ca „văduv” (Hurmuzaki, Documente..., X, p. 95).

132Ministerul afacerilor externe către Martens, Berlin, 27 mai 1834. ASB, Microfilme RDG, r. 46, c. 534.

133Mariane Kreuchely către consulatul Prusiei din Bucureşti, 30 ianuarie 1835. ASB, Microf. RDG, r. 47/I, 0/23; DZA, AA II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 14.

56

consulului şi lipsa unui salariu nu puteau avea decât un efect negativ asupra

eficienţei instituţiei. Faptul că guvernul din Berlin nu a întreprins nimic

pentru ameliorarea acelei situaţii este o dovadă că interesul faţă de

reprezentanţa consulară de la Bucureşti nu era încă prea mare.

Baronul Kreuchely a fost foarte activ în relaţiile cu supuşii prusieni

din Principate, mai ales la începutul funcţionării sale la Bucureşti, în timpul

evenimentelor revoluţionare de la 1821 şi al intervenţiei otomane. La 10

aprilie 1821 se adresa conducerii provizorii a Ţării Româneşti, aflată sub

autoritatea lui Tudor Vladimirescu, în scopul evitării unor eventuale excese

împotriva supuşilor prusieni 134

. În timpul tulburărilor din capitală, a

adăpostit în localul consulatului un mare număr de persoane şi bunurile

acestora 135

. În august 1821, după intrarea în Principate a trupelor de

intervenţie, se interesa din nou de siguranţa supuşilor prusieni, făcându-l

răspunzător pentru aceasta pe comandantul otoman 136

. Când soldaţii

otomani au jefuit biserica luterană din Iaşi şi locuinţa pastorului, consulul a

intervenit din nou, de această dată pe lângă paşa din Silistra, solicitând

despăgubiri 137

. Aceeaşi preocupare a dovedit-o, însă, şi în vremuri mai

liniştite. După numirea primilor domni pământeni, în 1822, şi-a recomandat

conaţionalii protecţiei şi bună-voinţei acestora 138

. A încercat să prevină

diferite abuzuri ale autorităţilor locale sau să contribuie la sancţionarea lor,

atunci când victimele erau supuşi prusieni 139

. În afara acestor intervenţii,

care se plasează în sfera raporturilor supuşilor prusieni cu autorităţile

locale 140

, Kreuchely a încercat şi rezolvarea unor probleme intervenite în

interiorul comunităţii căreia era dator, prin natura funcţiei, să-i acorde

protecţie. Aşa s-a întâmplat în 1822, de exemplu, când a contribuit la

descoperirea unor persoane, care se prezentau drept agenţi prusieni şi

staroşti şi percepeau diferite taxe de la conaţionali sau acordau patente false

de protecţie în virtutea acelor pretinse calităţi 141

.

134Hurmuzaki, Documente..., X, p. 123. 135Ibidem, X. p. 184–185. 136Ibidem, X, p. 127. 137Ibidem, X, p. 139. 138Ibidem, X, p. 188. 139În aprilie 1824 se plângea domnului Ţării Româneşti în legătură cu unele cazuri de bătaie a

supuşilor prusieni fie de către agie, fie de către oameni ai unor boieri (ibidem, p. 272). Un an mai devreme, protestase împotriva unui ordin de interzicere a circulaţiei persoanelor prin Bucureşti în timpul nopţii, ordin care afecta afacerile supuşilor prusieni (ibidem, X, 221).

140Un alt caz este atestat în 1827, când Kreuchely a solicitat guvernului Ţării Româneşti permisiunea pentru stabilirea în Bucureşti a unui grup de evrei, supuşi prusieni, plecaţi din Iaşi. Cererea a fost respinsă. Ibidem, X, p. 427.

141 În această afacere a fost implicat şi dragomanul consulatului, Lorenti. Ibidem, X, p. 153.

57

Rapoartele lui Kreuchely 142

conţin informaţii diverse, dar inegale ca

valoare, căci nu întotdeauna consulul le-a putut afla din surse directe.

Aprecierile sale despre poziţia internaţională a Principatelor, implicaţiile

asupra lor ale diferitelor evenimente externe, politica puterilor vecine şi

altele de acest fel erau culese, de cele mai multe ori, de la consulii ruşi şi

austrieci. În acest fel, rapoartele sale nu se puteau bucura de prea multă

credibilitate în ochii superiorilor. Singurul domeniu în care a excelat a fost

acela al descrierii organizării interne, sociale şi politice, a Principatelor. O

dovadă consistentă ne este oferită de memoriul său – un adevărat studiu –

despre rangurile boiereşti şi organizarea administrativă şi juridică din Ţara

Românească 143

, pentru care a fost felicitat de legaţia din Constantinopol.

Scrierea a ajuns, prin intermediul legaţiei, până la ministerul afacerilor

externe din Berlin, unde va fi contribuit la o mai bună cunoaştere a

realităţilor româneşti.

Constantin Sakellario (1833–1848)

Încă de la sfârşitul anului 1833, Carol de Martens, noul ambasador al

Prusiei la Constantinopol, i-a găsit un succesor baronului Kreuchely, pentru

postul din Bucureşti 144

. Este vorba despre baronul Constantin Sakellario,

frate al fostului consul din 1816, un negustor înstărit şi influent din Ţara

Românească. Era supus austriac, iar titlul de baron îl primise în această

calitate, deşi familia sa era de origine greacă. Baronul a solicitat el însuşi,

legaţiei Prusiei la Constantinopol, postul de consul 145

. În mai 1834 era

obţinut şi beratul sultanului, care îl recunoştea pe Constantin Sakellario

consul al Prusiei în Ţara Românească 146

.

Între 1834 şi 1841, Sakellario a deţinut şi calitatea de consul al

Greciei la Bucureşti. Contemporanii au văzut în acordarea acestei demnităţi

o compensaţie pentru sacrificiile materiale făcute de baron în folosul cauzei

greceşti, în vremea începuturilor statului elen 147

. Mai importantă decât

această demnitate – din perspectiva relaţiilor româno-germane – a fost o

alta: cea de consul pentru regatul Saxoniei la Bucureşti. A fost propus

pentru această funcţie de către negustorii din Leipzig, aşa cum reiese din

scrisoarea prin care baronul solicita acordul legaţiei Prusiei din

142Au fost publicate de Nicolae Iorga în Ibidem, X, p. 52–459. 143Memoriul, redactat în 1822, poartă titlul „Explication des boyar valaques”. Ibidem, X, p. 495–

548. 144Martens către min. af. externe, Constantinopol, 1 august 1834. ASB, Microf. RDG, r. 46,

c. 535. 145Biblioteca Academiei Române, Rapoartele consulilor austrieci, pachet IV, nr. 251. 146ASB, Microf. RDG, r. 46, c. 546 – 547. 147Mimaut către Rigny, Bucureşti, 10 decembrie 1834; Billecocq către Guizot, Bucureşti, 19 no-

iembrie 1841. Hurmuzaki, Documente..., XVII. p. 444 şi 826.

58

Constantinopol 148

. Diploma de numire, purtând semnătura regelui Saxoniei,

i-a fost eliberată la 10 iulie 1842 149

. Cum regatul Saxoniei nu avea interese

politice în zonă, nici misiunea consulului nu conţinea nimic de această

natură. În opinia guvernului de la Dresda, el avea doar atribuţii de ordin

economic, trebuind să reprezinte interesele diferitelor case negustoreşti şi

bancare din Leipzig, care se aflau în relaţii de afaceri cu negustorii din Ţara

Românească. Unele dintre rapoartele către superiorii săi din Dresda

cuprindeau şi informaţii de natură politică, precum cele din 24 şi 27 iunie

1848 150

, despre izbucnirea revoluţiei în principatul muntean. Rostul lor,

însă, pare să nu fi fost unul politic, ci acela de a contribui la analizarea

posibilităţilor comerciale, stânjenite de evnimentele din 1848.

Numirea lui Constantin Sakellario în funcţia de consul al Prusiei în

Ţara Românească este relevantă pentru atitudinea din acel moment a

guvernului din Berlin. Postul a rămas onorific (Wahlkonsulat), ceea ce se

traducea în practică prin lipsa salariului şi prin alegerea titularului din

„oferta” locală. Ca şi predecesorul său, Sakellario era legat prin diverse fire

de Rusia. Am amintit deja sprijinul acordat cauzei greceşti, în care era

implicat şi imperiul nordic. Pe de altă parte, în timpul războiului ruso-turc

din 1828–1829, baronul a contribuit în mod direct la aprovizionarea cu vite

a trupelor ruse care au ocupat Principatele 151

. Dovezi mai târzii confirmă, la

rândul lor, devotamentul baronului faţă de ruşi. Între acestea amintim, de

exemplu, recompensarea lui Sakellario cu o pensie din partea ţarului 152

şi

alăturarea sa la acţiunile din 1844, ale consulilor ruşi Daşcov şi Kotzebue,

îndreptate împotriva propriului său superior, consulul general Neigebaur 153

.

Aşadar, „regula” conform căreia consulii prusieni trebuiau să fie acceptaţi

de Rusia mai funcţiona încă în momentul numirii lui Sakellario.

Faptul că la conducerea consulatului din Bucureşti a fost instalat un

negustor poate constitui un prim semnal al accentuării intereselor

economice ale Prusiei faţă de Principate. De altfel, aceste interese aveau să

se intensifice în perioada următoare, lucru care va duce la un transfer al

atenţiei Prusiei dinspre Ţara Românească spre Moldova. Odată cu

înfiinţarea, în 1842, a consulatului general de la Iaşi, reprezentanţa din

Bucureşti avea să treacă pe locul secund. Era vremea când guvernul din

148ASB, Microf, RDG, r. 23, c. 43–44; DZA, A.A. II, rep. 6, Nr. 3382, f. 26–26 v. 149O copie a diplomei la ASB, microf. RDG, r. 23, c. 409; DZA, A.A.II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 212. 150Acestea au fost publicate de Grigore Ploeşteanu, Rapoartele baronului Sakelario, în idem,

Românii în conştiinţa Europei. Studii şi articole, Târgu-Mureş, Editura Veritas, 1994, p. 32–35

151Violiér către Portalis, Iaşi, 3 aprilie 1829. Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 149. 152Grigore Ploeşteanu, op. cit., p. 31. 153Aceste manevre aveau să joace un anumit rol în rechemarea lui Neigebaur în 1845. Billecocq

către Guizot, Bucureşti, 19 decembrie 1845; Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 1078.

59

Berlin începea să devină din ce în ce mai atent la potenţialul economic al

Principatelor, ca răspuns la interesele fabricanţilor germani. Lui Sakellario,

ca şi colegilor săi din Moldova, i se cereau informaţii precise şi detaliate

despre starea comerţului în principate. Consulul din Bucureşti a ştiut să

răspundă acestor solicitări, aşa cum a făcut în 1835, când a oferit o dare de

seamă amănunţită asupra importului şi exportului Ţării Româneşti 154

.

Constantin Sakellario a funcţionat ca reprezentant consular al Prusiei

la Bucureşti până în anul 1848. El a fost destituit de către consulul general

Emil von Richthofen, din cauza neregulilor pe care acesta le-a sesizat în

administrarea consulatului 155

, dar şi din cauza pensiei ruse 156

. Legăturile

sale cu Rusia, indispensabile pentru consulii Prusiei în anii '20–'30, au devit

un handicap în contextul politic al momentului 1848.

Reactivarea reprezentanţei din Iaşi (1819)

Reprezentanţa consulară de la Iaşi a fost reînfiinţată în 1819 de către

Ioan Marco, iar primul ei titular a fost baronul Kreuchely. Mult timp,

guvernul otoman a refuzat să o recunoască, deşi legaţia Prusiei a făcut

repetatre demersuri în acest scop 157

. Poarta pretexta că reprezentaţa de la

Iaşi fusese transferată la Bucureşti în 1816 şi că un al doilea consulat, cu

sediu în capitala Moldovei, nu-şi mai găsea rostul. O eventuală reuşită a

demersurilor prusiene ar fi însemnat recunoaşterea formală a rangului de

viceconsulat pentru postul din Iaşi, ceea ce, însă, nu s-a întâmplat. Oficial,

repreznetantul din Iaşi era considerat un simplu agent, subordonat direct

consulului din Bucureşti, un fel de prelungire a acestuia în Moldova.

Rapoartele agenţilor nu erau expediate nici la Constantinopol, nici la Berlin,

ci numai la Bucureşti. Nerecunoscuţi de Poartă, reprezentanţii din Iaşi nu

puteau fi acreditaţi oficial nici pe lângă domnii din Iaşi. Au fost, însă,

toleraţi – deşi nu întotdeauna –, iar relaţiile lor cu autorităţile locale s-au

limitat la reprezentarea intereselor juridice ale supuşilor prusieni.

După plecarea sa la Bucureşti, în 1820, baronul Kreuchely l-a propus

în funcţia de „sub-delegat” la Iaşi pe pastorul Harte 158

. În iunie 1820,

154 Ibidem, X, p. 468. 155Klaus Heitmann, Un mandatar al României în diplomaţia şi publicistica germană a secolului

XIX: Emil von Richthofen, in idem, Oglinzi paralele. Studii de imagologie româno-germană, traducere de Florin Manolescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 38–39.

156Grigore Ploeşteanu, op. cit., p. 31. 157Raportul lui von Schladen din 10 februarie 1820 (nota 100). 158Wilhelm Harte s-a născut în 1775 la Rathenow în Brandenburg. Fusese preot al unui regiment

prusian, înainte de a pleca spre Transilvania, unde şi-a luat o soţie din Braşov, din familia Roth. În octombrie 1809 a fost numit pastor al comunităţii evanghelice din Iaşi, la recomandarea omologului său din Bucureşti. Wilibald Stefan Teutschlaender, Geschichte der evangelischen Gemeinden in Rumänien, Bukarest, 1891, p. 196–197: N. Iorga, op. cit., p.

60

Wilhelm Harte era deja instalat în funcţie şi acceptat de legaţia din

Constantinopol 159

. Cu excepţia titularului, personalul agenţiei a rămas

acelaşi din timpul lui Kreuchely: un dragoman, un staroste şi un aprod 160

.

În 1822 avea să mai fie angajat un funcţionar, în persoana lui Jean

Margotti 161

, care va prelua administrarea reprezentanţei după retragerea lui

Harte.

Statutul neoficial al reprezentanţei s-a răsfrânt şi asupra raporturilor

acesteia cu autorităţile locale. În 1825, agenţia s-a aflat în situaţia de a

rămâne fără sediu, pe care guvernul Moldovei a dorit să-l cedeze poştei

ruse. Tot atunci, marele vistier Dimitrie Ghica, sprijinit şi de alţi mari

boieri, declara că nu recunoaşte decât consulatul Rusiei şi pe cel al Austriei

şi că va face tot ce-i stă în putinţă pentru a le desfiinţa pe celelalte 162

.

Această poziţie ostilă trebuie pusă în legătură cu dorinţa domnului

Moldovei, Ioniţă Sandu Sturdza, de a obţine desfiinţarea jurisdicţiei

consulare în Moldova 163

.

Întârzierea reglementării oficiale a statutului reprezentanţei din Iaşi îi

făcea lui Harte dificilă misiunea consulară. Poziţia sa era delicată şi în

raporturile cu ceilalţi funcţionari ai agenţiei, care nu-i recunoşteau

autoritatea. Prins între şicanele autorităţilor locale şi indisciplina propriilor

angajaţi, pastorul Harte a renunţat la demnitatea consulară la 23 septembrie

1825 164

.

Postul a fost solicitat, în noiembrie 1825, de Jean Margotti, inginer şi

supus sard, aflat în Moldova 165

. A fost instalat de către Kreuchely, însă

ambasadorul Miltitz nu i-a recunoscut decât calitatea de „administrator al

viceconsulatului regal din Iaşi” 166

. Reprezentanţa rămânea nerecunoscută

de Poartă.

În cei şase ani, cât a funcţionat la Iaşi, Margotti a reuşit să

nemulţumească atât administraţia Moldovei, cât şi pe proprii superiori.

LVI–LVII.

159Von Schladen către min. af. externe, Constantinopol, 26 iunie 1820. ASB, Microf. RDG, r. 46, c. 279–280.

160Aceste funcţii erau ocupate în 1820 de: Anton Remondi, originar din Constantinopol şi căsătorit cu o Jeannete din Braşov (în funcţie din 20 iunie 1819); Moise Lippert, din Jaroslav (din 24 mai 1819); Johann Gall, din Timişoara (din 15 iulie 1819). Remondi avea să fie destituit de către Kreuchely în decembrie 1822. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 95–96, 201.

161Primul raport al lui Margotti, trimis lui Kreuchely la Bucureşti, este din 30 aprilie 1822. Ibidem, X, p. 149.

162Kreuchely către von Miltitz, Iaşi, 25 octombrie 1825. Ibidem, X, p. 332. 163Stela Mărieş, Supuşii străini din Moldova..., p. 81. 164 Kreuchely către von Miltitz, Iaşi, 10 octombrie 1825. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 332. 165Ibidem, X. p. 340. 166Von Miltitz către min. af. externe, Constantinopol, 25 februarie 1827, ASB, Microf. RDG, r.

46, c. 331.

61

Cauza nemulţumirii consta în acordarea de patente de protecţie prusiană

unui mare număr de persoane neîndreptăţite. Prin această practică, ce i-a

adus administratorului consulatului importante foloase materiale, numărul

supuşilor prusieni în Moldova a ajuns în timpul său la cifra de 350 167

.

Vânzarea de patente de protecţie, care în cazul lui Kreuchely a avut un

caracter accidental, s-a transformat, pentru Margotti, într-o practică

obişnuită. Ea avea să continue şi sub următorii reprezentanţi consulari.

În 1831, probabil pentru a evita luarea de măsuri împotriva sa,

Margotti a demisionat 168

. Îşi motiva gestul prin dorinţa de a merge în Italia,

la San Remo, pentru a-şi „restabili sănătatea zdruncinată şi a respira aerul

natal”. Mai arăta că nu poate rămâne într-o slujbă neplătită, în condiţiile în

care incendiul din 1827 i-a distrus întreaga avere, a cărei valoare s-ar fi

ridicat la două mii de ducaţi. Acestea par să fie, însă, doar pretextele care i-

ar fi permis să plece neurmărit din Moldova. Este greu de crezut că a rămas

fără avere, din moment ce îl aflăm, în două rânduri, făcând donaţii pentru

construirea, apoi pentru repararea bisericii catolice din Iaşi 169

. Ambasada

Prusiei la Constantinopol îl credea mort în 1833 170

. Şi în acest caz, este

posibil ca Margotti însuşi să fi contribuit la lansarea acestui zvon, pentru a-

şi pierde urma, aşa cum este posibil să fi făcut aceasta cu ajutorul lui

Grigore Boţan, dragomanul consulatului, despre care s-a aflat mai târziu că

i-a fost complice în săvârşirea abuzurilor cu patente de protecţie 171

. În

realitate, Margottinu a murit, căci în 1841, când a trecut suficient timp

pentru ca întâmplările mai vechi să fie uitate, îl aflăm din nou la Iaşi, de

unde solicita ministerului afacerilor externe din Berlin, cu ajutorul aceluiaşi

Boţan, numirea în funcţia de consul 172

.

167Emil Wagner către Martens, Constantinopol, 3 iulie 1834. Loc. cit., r. 46, c. 569. 168Margotti către Brassier de St. Simon, Iaşi, 3 august 1831. Loc. cit., r. 46, c. 365–366. 169În 1827 apare într-o listă de donatori pentru construirea bisericii catolice din Păcurari, Iaşi, cu

suma de 12 galbeni, Apoi, în 1830, apare din nou într-o listă de subscripţii, cu doi galbeni, pentru repararea bisericii catolice distruse de incendiu. ASI, Colecţia Documente, pachet 1078, nr. 742 şi 802.

170Martens către Ministerul afacerilor externe, Constantinopol, 26 octombrie 1833. ASB, Microf. RDG, r. 46, c. 509; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 114.

171Kuch către Königsmark, Iaşi, 18 ianuarie 1841. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 109; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 84.

172Margotti către Bernstorf, Iaşi, 21 ianuarie 1841 (ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 95; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 71). Kuch către Königsmark, Iaşi, 18 ianuarie 1841: „Margotti a sosit aici în urmă cu câteva zile şi este prezentat de Boţan ca fiind trimis de către înaltul Minister Regal în calitate de consul şi că aşteaptă doar instrucţiunile de preluare a postului, pe care ar urma să le trimită legaţia din Constantinopol” (v. mai sus, nota 171). Consulul Sardiniei la Galaţi raporta, la rândul său, că Margotti, originar din Pt. Maurizio şi cu domicilul în Iaşi, „a sosit aici cu puţin timp în urmă” (Adolfo Castellinard către Della Margarita, februarie 1842; D. Bodin. Documente privitoare la legăturile economice dintre Principatele române şi regatul Sardiniei, Bucureşti, 1941, p. 82–83).

62

După plecarea lui Margotti, în 1831 173

, viceconsulatul a fost

administrat provizoriu de dragomanul Grigore Boţan. El a continuat

practicile abuzive ale predecesorului său, aşa încât numărul posesorilor de

patente de protecţie prusiană a crescut la 400, dintre care, însă, „doar 12 sau

15 erau supuşi prusieni veritabili”, veniţi din statele regelui 174

. Conform

mărturiei consulului Prusiei la Odesa, E. C. Walther,

„Boţan nu cunoaşte altă limbă în afară de grecească şi moldovenească, iar prin comportamentul său nedrept, a stârnit nemulţumirea generală a supuşilor prusieni, încât aceştia, sătui de şantajele şi nedreptăţile sale, au de gând să treacă sub protecţia altor consulate, dacă nu va fi numit un nou viceconsul” 175.

Această caracterizare arată cum nu trebuia să fie un reprezentant

consular şi ce nu trebuia să facă. Totodată, descrie situaţia postului consular

din Iaşi în ajunul ocupării lui de către C. A. Kuch.

C. A. Kuch, viceconsul, apoi consul în capitala Moldovei (1833–1841)

Perioada funcţionării lui Carl August Kuch la Iaşi a fost cea în care

importanţa reprezentanţei consulare din capitala Moldovei a crescut

constant. Postul viceconsular cu un rol limitat la început avea să se

transforme în consulat în anul 1836, pentru ca din 1842 să fie stabilit aici

sediul consulatului general prusian pentru ambele Principate. Kuch a fost

martor şi actor al aproape tuturor acestor transformări, astfel încât

reconstituirea biografiei lui, şi mai ales a „perioadei ieşene”, este necesară.

Cu atât mai necesară, cu cât despre acest personaj se cunosc încă puţine

lucruri 176

.

Ceea ce s-a scris de-a lungul timpul despre Kuch s-a raportat numai

la cartea sa despre români, Moldauisch-walachische Zustände in den Jahren

1828 bis 1843, publicată la Leipzig în 1844. Lucrarea a stârnit interes încă

din anul apariţiei. În februarie 1844, o gazetă braşoveană publica un întreg

capitol al cărţii, despre organizarea miliţiei naţionale în Moldova 177

. În

octombrie acelaşi an, „Gazeta de Transilvania” semnala în termeni

admirativi lucrarea lui Kuch, în contextul unor comentarii despre

173Nu în 1828 şi nici în 1834, cum credea N. Iorga, în Prefaţă, la Hurmuzaki, Documente..., X,

p. LX şi 459. 174Emil Wagner către Martens, Constantinopol, 3 iulie 1834. ASB, Microf. RDG, r. 46, c. 570;

DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 150–150 v. 175Walther către Brassier de St. Simon, Odesa, 16/28 iunie 1832. ASB, Microf. RDG, r. 46,

c. 516–517; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 118–118v. 176În legătură cu experienţa ieşeană a lui Kuch, vezi şi Vasile Docea, Din activitatea lui C. A.

Kuch, consul al Prusiei în Moldova (1833–1842), în AIIX, tom. XXIX, 1992, p. 307–322. 177Die Nationalmilitz in der Moldau, în „Bläter für Geist, Gemuth und Vaterlandskunde”,

an. VIII, nr. 9, 26 februarie 1844, p. 72–74.

63

consulatele străine din Bucureşti şi Iaşi 178

. După aproape jumătate de secol

de la apariţie, volumul a fost tradus în limba română, de către A. C. Cuza, şi

publicat în „Convorbiri literare” 179

. Relativ recent, scrierea a fost plasată,

de către un bun specialist, în „grupul de vârf” al cărţilor care au contribuit în

secolul XIX la formarea în spaţiul cultural de limbă germană a unei imagini

despre români cât mai apropiată de realitate 180

.

Având în vedere că, până în prezent, unica sursă de inspiraţie a celor

care au abordat biografia lui Kuch a fost cartea sa, aprecierile au rămas la

un nivel sumar, fiind uneori contradictorii. Este suficient să evocăm aici

cazul lui Nicolae Iorga, care a formulat două opinii complet diferite despre

subiectul în cauză. În 1897, acesta îl aprecia pe Kuch drept „un om de

talent, ale cărui rapoarte ar fi de dorit să se publice cândva”, „spirit

luminat”, care „uneori găseşte chiar vorbe de simpatie pentru poporul în

mijlocul căruia trăise”; cartea fostului consul ar fi „bine scrisă, inteligentă şi

spirituală” 181

. Mai târziu, acelaşi istoric scria despre Kuch că „acopere cu

despreţ şi stropeşte cu calomnii tot ce a cunoscut aici”, iar cartea n-ar fi

altceva decât „o culegere de anecdote picante, prezintate grosolan” 182

.

Născut la Breslau, în Silezia prusiană, Carl August Kuch a făcut

studii juridice, fără a ajunge, însă, să susţină o dizertaţie doctorală.

Rămăsese orfan încă înainte de atingerea vârstei majoratului 183

, aşa încât,

din lipsă de mijloace materiale, a fost nevoit să-şi întrerupă studiile, în

1830, când era doar „candidat în drept”. S-a înrolat în acelaşi an în armata

teritorială din Silezia, unde a obţinut gradul de locotenent 184

. Dintr-o

caracterizare oficială, aflăm că „s-a bucurat de încrederea superiorilor săi,

datorită comportamentului bun, a formaţiei ştiinţifice, atenţiei şi bunăvoinţei

manifestate în prestarea serviciului” 185

.

178„D. C. Kuch, fostul consul prusian în Moldova, în cartea sa titulată Moldauisch–walachische

Zustände, Lipsia, 1844, dădu cu adevărat o descriere singulară şi amănunţită a purtării diplomaţilor în principatele de la Dunăre”. „Gazeta de Transilvania” an. VII, nr. 83, 16 octombrie 1844, p. 330.

179Starea de lucruri din Moldova şi Valahia pe la anii 1828 până la 1843, de C. A.Kuch, fost consul al Regatului Prusiei pentru Principatul Moldovei, traducere de A.C.C., în „Convorbiri literare”, an. XXV, 1891–1892, nr. 1–10.

180Klaus Heitmann, Das Rumänenbild im deutschen Sprachraum 1775–1918, Köln / Wien, 1985, p. 62.

181N. Iorga, op. cit., p. LXII. 182Idem, Istoria românilor prin călători, ediţie îngrijită de Adrian Anghelescu, Bucureşti, Editura

Eminescu, 1981, p. 501. 183Kuch către min. af. externe, Iaşi, 9 ianuarie 1840. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 18; DZA, A.A.

II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 4. 184ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 257; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 68. 185Von Lindheim (în locul generalului Witzleben) către min. af. externe, Berlin, 21 ianuarie

1834. ASB, Microf. RDG, r. 46, c. 523; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 122.

64

Împrejurările venirii lui Kuch în capitala Moldovei nu ne sunt

suficient de clare. În primăvara anului 1832 el se afla deja în Iaşi 186

. Un mai

vechi prieten, E. C. Walther, pe-atunci consul al Prusiei la Odesa, raporta în

iunie 1832 că a fost vizitat de Kuch, care avea intenţia să plece în Serbia.

Drumul într-acolo l-a purtat prin Iaşi, unde a găsit postul consular neocupat

şi, ca urmare, a solicitat legaţiei Prusiei la Constantinopol să-l numească în

acea funcţie 187

. Este posibil ca Walther însuşi, prietenul său, care l-a şi

recomandat în două rânduri legaţiei 188

, să-i fi sugerat a face amintita cerere.

Walther se plângea că, de la eliberarea postului, prin plecarea lui Margotti, a

trebuit să intervină el, din Odesa, pentru rezolvarea problemelor unor supuşi

prusieni din Moldova, privitoare la paşapoarte, moşteniri şi procese 189

.

Numirea unui titular în postul de la Iaşi ar fi însemnat o descărcare a

consulului din Odesa de obligaţia, incomodă, a protecţiei faţă de supuşii

prusieni din Moldova.

Situaţia amintită mai sus, în care un consul prusian din Rusia, de la

Odesa, se ocupa de protecţia supuşilor prusieni din Moldova, principat aflat

sub suzeranitatea Porţii otomane, poate părea neobişnuită. În împrejurări

normale, ea ar fi fost, întradevăr, astfel. Atunci, însă, Principatele se aflau

sub ocupaţie militară rusă, fapt care explică şi extinderea sferei de acţiune a

consulului din Odesa asupra Moldovei. Este posibil ca guvernul din Berlin

să fi evitat intenţionat, în timpul războiului ruso-otoman din 1828–1829 şi

îndată după încheierea păcii, când s-a menţinut ocupaţia militară rusă în

Principate, să întreprindă demersuri diplomatice la Constantinopol pentru

recunoaşterea reprezentanţei consulare din Iaşi. Asemenea demersuri puteau

fi interpretate ca o nerecunoaştere a regimului ocupaţiei ruse. Deci, dorinţa

de a menaja susceptibilităţile Rusiei poate constitui o explicaţie a întârzierii

numirii unui titular la Iaşi. Condiţii pentru aceasta s-au ivit abia după

clarificarea situaţiei Principatelor, odată cu punerea în aplicare a

Regulamentelor Organice şi numirea domnilor, când putea fi prevăzută deja

retragerea trupelor ruse.

În aşteptarea răspunsului, Kuch îşi câştiga existenţa în capitala

Moldovei dând lecţii de limbi străine şi „ca profesor la boierul moldovean

Beldiman” 190

. La 5 mai 1833 s-a căsătorit cu fiica profesorului Chefneux,

supus francez, director al pensionatului de la Miroslava şi fost agent

186E. C. Walther către Brassier de St. Simon, Odesa, 16/28 iunie 1832 (v. mai sus, nota 175). 187Ibidem. 188În 16/28 iunie 1832 (vezi nota 175) şi în 24 februarie/8 martie 1833 (ASB, Microf. RDG,r. 46,

c. 516–517; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 116–116 v). 189Raportul lui Walther din 24 februarie/8 martie 1833 (vezi nota precedentă). 190Timoni către Martens, Bucureşti, 26 aprilie 1833, ASB, Microf. RDG, r. 46, c. 515; DZA,

A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 117v.

65

consular al Franţei în Moldova 191

. În afara îndeletnicirii de profesor, lucra

şi la cancelaria viceconsulatului Prusiei, unde „redacta pentru dragomanul

Boţan toate actele în germană şi franceză”192

.

Părerile contemporanilor despre C. A. Kuch sunt împărţite,

predominând, totuşi, cele favorabile. În deja amintitele recomandări din

1832 şi 1833, E. C. Walther scria despre prietenul său că „este un tânăr

foarte talentat şi extrem de instruit, care şi-a câştigat respectul tuturor celor

ce l-au cunoscut mai îndeaproape, prin bunul său caracter moral”. Credea

despre Kuch că „este cunoscut, în ori ce caz, drept un om cinstit, care cu

siguranţă va conduce cu onoare consulatul”. Pentru îndeplinirea acelei

funcţii îi erau de folos „formaţia sa multilaterală, cunoaşterea limbii

franceze şi rangul militar de ofiţer” 193

. Un alt contemporan, von Adelberg,

consul al Austriei în Siria, depunea o mărturie asemănătoare. În 1841 a

călătorit împreună cu C. A. Kuch pe acelaşi vapor, pe Dunăre, între Semlin

şi Galaţi. Comunicându-i acest lucru lui Emile Wagner, consilier la legaţia

Prusiei din Constantinopol, von Adelberg menţiona că „a fost foarte

interesant pentru el să-l cunoască pe acest om deosebit de instruit şi format

multilateral, care pare să ştie exact situaţia din Moldova şi să formuleze

opinii cât se poate de corecte despre aceasta”. Semnificativ este un alt

amănunt comunicat de consulul austriac:

„Mulţi boieri respectabili, care se aflau pe acelaşi vapor, au exprimat în mod unanim cele mai favorabile opinii despre Kuch şi şi-au arătat doar regretul că acestuia pare să-i lipsească un venit îndestulător” 194.

Mihail Sturdza îl cunoştea încă dinainte de a obţine domnia

Moldovei. Aflat în 1834 la Constantinopol, pentru a primi investitura,

domnul regulamentar îi spunea aceluiaşi Wagner, că

„domnul Kuch este un bărbat foarte stimabil, mai ales în ceea ce priveşte cunoştinţele sale, la care se adaugă mult tact. Eu însumi – continua Sturdza – sunt în relaţii foarte apropiate cu el şi doresc să menţin aceste raporturi” 195.

191La căsătorie, celebrată în biserica protestantă din Iaşi, martori au fost „profesorul Gall şi soţia”

(ASI, Fond Stare Civilă. Biserica protestantă, căsătorii, dos. 618, p. 32). Fiica lui Chefneux, Elisa, era văduvă a unui alt profesor, fost asociat al tatălui ei în conducerea pensionarului de la Miroslava, supusul francez Bagarre (loc. cit.). Acesta din urmă se împuşcase în 1832 (I. C. Filitti, Principatele române de la 1828 la 1834. Ocupaţia rusească şi Regulamentul Organic, Bucureşti, 1934, p. 362). Din căsătoria lui Kuch cu Elisa au rezultat doi copii născuţi în Iaşi: un băiat, Renatus, născut la 15 octombrie 1834 şi o fată, Eugenie, născută la 17 septembrie 1836 (ASI, Fond Stare Civilă, Biserica protestantă, naşteri, dos. 615, nr. 191 şi 211).

192Raportul lui Timoni (vezi nota 190). 193Vezi nota 188. 194Wagner către min. af. externe, Constantinopol, 8 decembrie 1841. ASB, Microf. RDG, r. 23, c.

175–176; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 139–139v. 195Wagner către Martens, Constantinopol, 3 iulie 1834. ASB, Microf. RDG, r. 46, c. 569; DZA,

A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 150.

66

Atitudinea favorabilă, la început, a domnului Moldovei avea să se schimbe

odată cu trecerea timpului, ajungând ostilă la încheierea activităţii consulare

a lui Kuch. Opinii defavorabile avea să exprime şi consulul general

Neigebaur, succesorul lui Kuch la Iaşi, care, însă, pare să nu-l fi cunoscut

direct 196

.

Atât ambasadorul Martens, cât şi ministerul afacerilor externe al

Prusiei au căutat să se informeze cât mai amănunţit în legătură cu C. A.

Kuch, înainte de a-l numi în post. Abia după această operaţiune, ministrul

şi-a dat acordul, iar Martens l-a numit pe Kuch, în iulie 1833, viceconsul al

Prusiei la Iaşi 197

. Noul titular a fost înzestrat cu o patentă eliberată de

legaţia din Constantinopol198

, nu de ministerul afacerilor externe din Berlin,

cum s-a întâmplat în cazul lui Constantin Sakellario. Acreditarea s-a făcut,

în mod provizoriu, pe lângă generalul Kiselev, aflat încă, în calitate de

reprezentant al forţelor ruse de ocupaţie, în fruntea administraţiei

Principatelor 199

. La 3 septembrie 1833, numirea lui Kuch se publica în

„Buletin Foae Oficială” din Iaşi 200

.

Acceptat de Kiselev, Kuch nu era încă recunoscut de Poartă. În

aceste condiţii, nici domnul Mihail Sturdza, căruia legaţia din

Constantinopol i s-a adresat în iunie 1834, nu a putut accepta oficial

viceconsulatul. El a promis, însă, că îl va recunoaşte pe Kuch îndată ce

acesta va obţine acordul Porţii, chiar dacă procedura avea să mai întârzie 201

.

Încă din 1834, Martens a încercat să obţină un firman al sultanului în

favoarea lui Kuch, invocând articolul IV al Tratatului din 1761 202

.

Recunoaşterea a întârziat până în anul 1836. Aşteptarea a fost compensată,

însă, de faptul că Poarta încuviinţa ridicarea reprezentanţei la rangul de

196Vezi mai jos, p. 91. 197Kuch către regele Friedrich Wilhelm IV, Berlin, 23 octombrie 1842. ASB, Microf. RDG, r. 23,

c. 258; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 68v. 198Martens către min. af. externe, Constantinopol, 1 august 1834. ASB, Microf. RDG, r. 46, c.

535; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 132. 199Raportul lui Martens din 1 august 1834 (vezi nota precedentă): „Din rapoartele mele din 26

octombrie şi 26 noiembrie 1833, înaltul Minister Regal a putut observa cum am acţionat, în înţelegere cu ambasadorul imperial rus de aici, pentru a-l acredita pe Kuch, în mod provizoriu, până la evacuarea Principatelor de trupele ruse, pe lângă autorităţile din Moldova”.

200„Buletin Foaie Oficială”, Iaşi, 3 septembrie 1833, p. 85: „Ofiţia D. Viţe Prezident către Sfat Nr. 1219: Solul Rosienesc din Constantinopol au înştiinţat pe D. Plenipotent, că Ministerul Prusienesc de acolo au rânduit pe D-lui Leitnantul Kuchîn postul de viţconsul Prusienesc la Eşi. Primind în această pricină predoslojenia Ecs. Sale cu Nr. 933 eu împărtăşesc aceasta Sfatului, carele va face cuvincioasa punere la cale, spre a fi cunoscut D. Kuch în acest post de către Ocărmuire”.

201Raportul citat al lui Emil Wagner, din 3 iulie 1834 (v. mai sus, nota 195). 202Raportul citat al lui Martens, 1 august 1834 (v. mai sus, nota 198).

67

consulat. La 24 mai 1836 se anunţa la Iaşi numirea lui Kuch în calitate de

consul al Prusiei în Moldova, ca urmare a obţinerii firmanului 203

.

Nici înainte, nici după schimbarea rangului reprezentanţei, titularul

nu a primit salariu din partea guvernului prusian. Îndată după numirea din

1833, lui Kuch i s-a fixat de către guvernul Moldovei, aflat sub oblăduirea

generalului Kiselev, un venit anual în natură, în valoare de 500 ducaţi, din

care trebuiau acoperite şi cheltuielile reprezentanţei 204

. Curând, însă, în

octombrie acelaşi an, odată cu retragerea administraţiei ruse şi instalarea lui

Mihail Sturdza, sprijinul a fost suspendat 205

. Ca urmare, reprezentanţa a

revenit la vechea precaritate financiară şi situaţia nu s-a schimbat nici după

ridicarea ei la rangul de consulat. Kuch a aşteptat zadarnic să i se acorde un

salariu sau măcar să-i fie acoperite cheltuielile cancelariei. Sperând că acest

lucru se va întâmpla cândva, a suportat pe cont propriu cheltuielile

consulatului, cee ce l-a adus – de-ar fi să-i dăm crezare păgubitului – la

„completa secătuire a mijloacelor băneşti” 206

. În 31 august 1840, după ce a

aşteptat ani în şir o remuneraţie care nu i-a fost promisă niciodată, Kuch şi-a

înaintat demisia 207

.

Deşi în cererea de eliberare din funcţie Kuch a promis să rămână în

Iaşi până la găsirea unui înlocuitor, nu a mai aşteptat acest lucru şi a plecat

din capitala Moldovei la 19 mai 1841. I-a încredinţat doctorului Bernhard

Kallmann girarea provizorie a afacerilor consulatului şi s-a îndreptat spre

Berlin, unde spera să-şi lămurească situaţia 208

. În capitala Prusiei nu a

reuşit să-şi convingă superiorii să-i acorde despăgubiri substanţiale pentru

cheltuielile făcute la Iaşi, despăgubiri care i-ar fi permis să se stabilească în

statele regelui, aşa cum dorea 209

. S-a întors curând la Bucureşti, de unde

203„Buletin Foae Oficială”, Iaşi, 24 mai 1836, p. 343. 204Cheltuielile pentru plata personalului consulatului (cancelariei), servitorilor, chiriei localului,

poştei etc. se ridicau la suma de 470 ducaţi pe an. Memoriul lui Kuch către regele Friedrich Wilhelm IV, 23 octombrie 1842 (v. mai sus, nota 197).

205Loc. cit. 206Loc. cit. 207Kuch către Königsmark, Iaşi, 31 august 1840. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 67; DZA, A.A. II,

Rep. 6, Nr. 3382, f. 46. 208Kallmann către Königsmark, Iaşi, mai 1841. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 137; DZA, A.A. II,

Rep. 6, Nr. 3382, f. 107. La 21 mai 1841, Kuch şi-a vizat paşaportul la consulatul prusian din Bucureşti, pentru destinaţia Viena, prin Sibiu. A plecat din Bucureşti în noaptea de 22/23 mai 1841. Sakellario către min. af. externe, Bucureşti, 25 iunie 1841; ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 140–141; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 110–110v.

209I se argumenta că „este un principiu al guvernului Prusiei acela de a nu avea consuli plătiţi în străinătate”; min. af. externe către Kuch, Berlin, 19 septembrie 1841; ASB, Microf. RDG, r. 23 c. 148; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 116. I s-au dat doar 175 taleri, contravaloarea chiriei clădirii consulatului pentru anii 1840–1841, deşi el ceruse despăgubiri în valoare de 3628 ducaţi; min. af. externe către Friedrich Wilhelm IV, Berlin 1842; ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 266; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 76.

68

solicita, în noiembrie 1841, reconfirmarea în postul consular din Iaşi 210

.

Ministerul afacerilor externe i-a respins cererea şi a ordonat legaţiei din

Constantinopol să-i refuze pe viitor orice însărcinare oficială 211

. În

octombrie 1842, Kuch era din nou în Berlin, unde îi cerea regelui angajarea

în serviciul său, ca despăgubire, dar şi pentru a avea un venit care să-i

asigure educarea copiilor 212

. Nu a avut nici de această dată succes 213

, aşa

cum nu va avea nici cu prilejul unei alte încercări, doi ani mai târziu.

În 1844, Kuch se afla în Ungaria, în oraşul Maria-Theresiopol

(Subotica de astăzi, în Serbia), unde preda lecţii de franceză, pentru a se

putea întreţine 214

. De acolo cerea din nou, de această dată ambasadorului

Prusiei la Viena, o slujbă care să-i permită să iasă din situaţia dificilă în care

se găsea. Între timp, însă, s-a mai ivit o piedică. La Leipzig fusese publicat

volumul său despre Principatele române, iar cartea conţinea o serie de

aprecieri defavorabile la adresa domnului Moldovei, Mihail Sturdza.

Simţindu-se lezat, domnul a cerut satisfacţie la Berlin, prin intermediul

consulului general Neigebaur. La 10 mai 1844, ministerul afacerilor externe

al Prusiei îi răspundea lui Neigebaur că nu poate lua nici o măsură

împotriva lui Kuch, deoarece acesta „nu se află în statele regelui, ci la

Maria-Theresiopol, în Ungaria” 215

. Măsuri s-au luat, totuşi, căci o zi mai

târziu, acelaşi minister îi transmitea lui Canitz, la Viena, ordinul de a refuza

cererea de angajare a lui Kuch. Principalul motiv era cartea sa despre

români, în care „se ridiculizează caracterul personal al principelui

Sturdza” 216

. Acest ultim refuz punea punct relaţiilor dintre Kuch şi foştii săi

superiori, dar şi speranţelor fostului consul într-o carieră în slujba regelui.

Activitatea consulară a lui Kuch a cuprins protecţia supuşilor

prusieni din Moldova şi, mai mult decât în cazul predecesorilor săi la Iaşi,

redactarea de rapoarte. Nu a fost implicat în acţiuni politice, deoarece

superiorii nu i-au cerut-o, iar el, personal, nu a avut iniţiative de acest fel.

În actele Secretariatului de Stat al Moldovei s-au păstrat o serie de

documente, care atestă urmărirea atentă de către Kuch a intereselor

210Kuch către min. af. externe, Bucureşti, 17 noiembrie 1841, ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 170;

DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 136. 211Min. af. externe către Wagner, Berlin, 17 decembrie 1841. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 174;

DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 138. 212Kuch către Friedrich Wilhelm IV, Berlin, 23 octombrie 1842, ASB, Microf. RDG, r. 23, c.

257–258; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 68–68v. 213A primit, totuşi ca o favoare specială din partea regelui, 300 taleri. Friedrich Wilhelm IV către

Bülow, Berlin, 7 ianuarie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 281; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 92.

214Canitz (ambasadorul Prusiei la Viena) către min. af. externe, Viena, 21 martie 1844. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 647–648; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 112–113.

215ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 643; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 108. 216ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 648; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 113.

69

supuşilor prusieni. Consulul i-a asistat pe aceştia atât în procese civile cu

localnicii, cât şi în diferendele cu autorităţile moldoveneşti 217

. Intervenţiile

de acest fel l-au pus în contact direct cu funcţionari de toate rangurile, din

departamentele de interne, de justiţie şi din Secretariatul de Stat, aşa cum

arată şi în cartea sa 218

.

Practica trecerii ilegale a unor persoane neîndreptăţite (pământeni,

dar şi supuşi ai altor state) sub protecţia Prusiei s-a menţinut şi în timpul

funcţionării lui Kuch. În 1839, de exemplu, starostele prusian din Bârlad,

Petre Ioachim, a vândut patente de protecţie unui număr de 106 pământeni,

pe care i-a scutit astfel de la plata obligaţiilor fiscale 219

. Deşi abuzul nu a

fost săvârşit de către Kuch, o parte din responsabilitate îi revenea şi lui, în

calitate de superior direct al starostelui. Pe de altă parte, Kuch nu a făcut

nimic pentru a retrage protecţia prusiană celor care o obţinuseră ilegal în

timpul lui Margotti şi Boţan, deşi faţă de abuzurile celor doi şi-a exprimat

nemulţumirea Sfatul Administrativ al Moldovei încă din 1834 220

. Nici

guvernul din Berlin, interesat în a evita orice prilej de amestec al

autorităţilor locale în afacerile consulatului, nu putea aproba această

conduită. Întreaga afacere va fi contribuit şi ea la acceptarea demisiei lui

Kuch şi la refuzul reangajării sale.

Consulul se subordona legaţiei din Constantinopol, căreia trebuia

să-i adreseze rapoarte periodice. Acestea răspundeau nevoii legaţiei, dar şi a

ministerului afeacerilor externe din Berlin, de a obţine informaţii despre

situaţia din Principate. Subiectul rapoartelor îl constituie, cu precădere,

problemele economice. În 1840, Kuch a înaintat legaţiei un amplu memoriu

despre „starea comerţului Moldovei”, la care a anexat un tabel cuprinzând

date amănunţite despre exportul şi importul principatului în anul 1839 221

.

217În 1833, consulatul a intervenit pentru reglementarea moştenirii ceasornicarului Meier, asupra

căreia emitea pretenţii şi un pământean, paharnicul Vasile Lazarachi. Procesul a durat mai mulţi ani (ASI, Fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dos. 297, 190 file). În anii 1833–1834 a intervenit în favoarea unor evrei din Podul Iloaiei, supuşi prusieni, arestaţi din cauză că bătuseră un ispravnic de ţinut (loc. cit., fond. cit., dos. 247, 58 file). În 1838 s-a implicat în apărarea unui alt supus prusian, Johann Hobel, care fusese obligat de Agia din Iaşi la plata unei taxe de care se considera scutit (loc. cit., fond. cit., dos. 427, 19 file)

218C.A. Kuch, Moldauisch-walachische Zustände in den Jahren 1828 bis 1843, Leipzig, 1844, p. 65–66, 72–73.

219Stela Mărieş, Supuşii străini din Moldova..., p. 133. 220Într-o adresă a Sfatului Administrativ al Moldovei către generalul Kiselev, din 27 iulie 1834,

se arată că multe persoane, care fuseseră sub protecţia Rusiei, au fost scoase de sub acea protecţie şi li s-au dat patente din partea altor consulate, inclusiv de către cel al Prusiei. Hurmuzaki, Documente..., Supl. I/6, p. 616.

221Memoriul lui Kuch din 3 august 1840, purtând titlul „Zustand des Handels in der Moldau” (Starea comerţului în Moldova) şi tabelul importurilor şi exporturilor Principatului pe anul 1839, intitulat „Uebersicht des moldauischen aktiv und pasiv Handels von Jahre 1839” (Dare de seamă despre comerţul activ şi pasiv al Moldovei în anul 1839) au fost publicate în Vasile

70

Consulul relata despre „folositoarea ocupaţie a creşterii vitelor” şi „bogăţia

producţiei agricole”, care ar putea spori mult, dacă s-ar face o repartizare

mai judicioasă a prorietăţilor şi pământul s-ar cultiva cu mai multă grijă.

Negustorii din Moldova, despre care Kuch ştia, inexact, că ar fi doar evrei,

armeni şi greci 222

,

„vizitează de două ori pe an târgurile din Leipzig şi se reîntorc prin Viena, unde fac de asemenea achiziţii, mai ales ţesături, produse de curelărie, tapiserie, oglinzi, mărfuri de sticlărie şi altele. În acest scop, evreii întreţin voiajori speciali, care colindă prin Berlin, Colbur, Gorlitz, Breslau, Brieg şi alte oraşe. Se mai aduc din Berlin şi Breslau, produse de tâmplărie şi porţelanuri, iar din Gorlitz şi Berlin se importă produse din fier”.

Nu lipsesc observaţiile critice, mai ales la adresa contrabandei, înlesnită de

„paza defectuoasă şi necredincioasă a frontierei”. Toate aceste observaţii

erau făcute în scopul găsirii mijloacelor de stimulare a comerţului german

cu Moldova, căruia Kuch îi prevedea largi perspective şi credea că ar putea

depăşi chiar concurenţa negoţului austriac. Prin intermediul legaţiei din

Constantinopol, informaţiile oferite de Kuch au ajuns la cunoştinţa

ministerului afacerilor externe din Berlin.

Dintre iniţiativele lui Kuch, una ştim cu siguranţă că s-a finalizat. Ea

constă în înfiinţarea unei reprezentanţe consulare prusiene la Galaţi.

Consulul din Iaşi a manifestat un interes constant faţă de portul de la

Dunăre şi a încercat, în repetate rânduri, să atragă atenţia superiorilor asupra

importanţei acelui loc, în care, sublinia Kuch, se încărcau pe vase cea mai

mare parte din produsele Moldovei destinate exportului 223

. Interesul său a

rămas constant şi mai târziu, după ce a părăsit funcţia consulară, din

moment ce, în cartea din 1844, atrăgea atenţia opiniei publice germane că

„portul Galaţi a devenit în ultima vreme o piaţă foarte importantă” şi că

acesta se află „tocmai în calea comerţului german cu Orientul” 224

. Kuch a

înţeles că o reprezentanţă la Galaţi era necesară în acele condiţii. Guvernul

din Berlin şi-a însuşit ideea şi, în 1837, a acceptat să înfiinţeze un

viceconsulat în portul dunărean 225

.

Docea, Din activitatea lui C.A. Kuch..., p. 318–322.

222Existau şi negustori români. Vezi, pentru această problemă, C. Giurescu, Contribuţii la studiul originilor şi dezvoltării burgheziei române până la 1848, Bucureşti, 1972, p. 107–109.

223Memoriul lui Kuch din 3 august 1840, în V. Docea, op. cit., p. 320. 224C.A. Kuch, Moldauisch-walachische Zustände..., p. 79 şi p. 153. 225Vasile Docea, Înfiinţarea reprezentanţei consulare a Prusiei la Galaţi (1837), în „Danubius”,

tom. XIII–XIV, 1992, Galaţi, p. 146–148.

71

Noul viceconsulat prusian la Galaţi (1837)

Discuţii asupra oportunităţii înfiinţării unei reprezentanţe consulare

prusiene la Galaţi au început încă din anul 1835 226

. În acea vreme, protecţia

supuşilor prusieni aflaţi în portul dunărean îi era încredinţată agentului

consular francez Sacchetti. Acesta a comis o serie de abuzuri, între care cel

mai grav consta în acordarea ilegală de paşapoarte prusiene mai multor

evrei autohtoni şi înscrierea acestora pe listele de supuşi prusieni înaintate

legaţiei din Constantinopol 227

. Kuch, pe-atunci viceconsul la Iaşi, a

informat legaţia despre acele nereguli şi a propus, ca o soluţie pentru

evitarea lor pe viitor, numirea unui staroste sau agent propriu la Galaţi 228

.

Propunerea lui Kuch a căzut într-un moment nefavorabil. Cu un an în

urmă, sultanul a emis un firman, care permitea domnilor din cele două

principate să desfinţeze stărostiile străine 229

. Ambasadorul Martens s-a

temut de un eventual refuz al autorităţiilor moldoveneşti de a recunoaşte

stărostia sau agenţia, aşa încât a amânat întreaga afacere. Abia un an mai

târziu, în 1836, după ce locul lui Martens la Constantinopol a fost luat de

Königsmark, demersurile au fost reluate. Într-un raport din 2 noiembrie

1836, noul ambasador descria amănuntele afacerii:

„Kuch a revenit acum la propunerea sa anterioară. El observă, însă, că datorită însemnătăţii pe care a dobândit-o portul Galaţi prin navigaţia cu aburi pe Dunăre şi întrucât mai multe puteri şi-au instalat consuli şi viceconsuli acolo, unii resortând de consulatele corespunzătoare din Iaşi, alţii fiind acreditaţi prin firmane ale sultanului, nu mai este potrivită numirea unui staroste prusian – o slujbă la care ar consimţi doar persoane din clasele de jos –, ci ar fi mai bine, ţinând seama de împrejurările amintite şi de interesele supuşilor regali, să se numească la Galaţi un viceconsul regal, acreditat printr-o patentă a legaţiei şi subordonat consulatului regal din Iaşi. Kuch propune pentru această funcţie pe negustorul Kraus, supus austriac şi agent al Societăţii de navigaţie cu aburi” 230.

Königsmark, informat despre atenţia pe care o acorda domnul

Moldovei portului Galaţi şi despre măsurile de modernizare întreprinse

226Nu a existat, înainte de acea dată, o reprezentanţă a Prusiei la Galaţi. Fostul girant al

viceconsulatului Prusiei din Iaşi, Margotti, scria în 1827 despre un ordin al Departamentului pricinilor străine al Moldovei către „l’agent consulaire de Prusse a Galatz (qui n’existe pas)”. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 436.

227Kuch către Martens, Iaşi, 21 aprilie 1835. ASB, Microf. RDG, r. 47, c. 36; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 23.

228Acelaşi raport al lui Kuch. ASB, Microf. RDG, r. 47, c. 37–38; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 23v–24.

229Firmanul din 1834 în Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 475–478. Un extras a fost publicat de I.C. Filitti, România faţă de capitulaţiile Turciei, în idem, Opere alese, ediţie de Georgeta Penelea, Bucureşti, Editura Eminescu, 1985, p. 42–43 (cu un comentariu la p. 9).

230Königsmark către min. af. externe, Constantinopol, 2 noiembrie 1836. ASB, Microf. RDG, r. 47, c. 110–111; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 68–68v.

72

acolo 231

, a susţinut propunerea lui Kuch. Guvernul din Berlin a luat în

considerare argumentele lui Kuch şi pe cele ale ambasadorului şi, după

obţinerea încuvinţării regelui 232

, l-a însărcinat pe Königsmark, la 24

decembrie 1836, cu instalarea unui viceconsul la Galaţi. Motivul invocat de

ministerul afacerilor externe era unul de ordin comercial:

„mai ales datorită considerabilei dezvoltări a navigaţiei cu aburi pe Dunăre, pare util să avem în Galaţi un reprezentant sigur al intereselor noastre”.

Viceconsulul urma să fie acreditat prin patentă a legaţiei şi să se

subordoneze consulatului din Iaşi. Urmau, de asemenea, demersuri pentru

obţinerea unui firman de recunoaştere 233

.

Deşi până în acel moment nu ancoraseră încă vase prusiene în portul

Galaţi, este posibil ca guvernul din Berlin să se fi gândit la perspectiva

prelungirii până acolo a navigaţiei maritime. De altfel, primul vas prusian,

sosit prin Marea Neagră, avea să intre pe Dunăre, până la Galaţi, un an mai

târziu, în 1837. Pe de altă parte, Prusia reprezenta interesele comerciale ale

tuturor statelor membre ale Uniunii vamale germane, inclusiv ale Saxoniei.

O parte a mărfurilor din oraşul saxon Leipzig, destinate vânzării fie în

Moldova, fie în Levant, erau aduse – potrivit mărturiei din 1835 a

consulului francez Cochelet – pe Dunăre, de la Viena la Galaţi 234

. La aceste

lucruri făcea aluzie motivaţia expusă de ministerul afacerilor externe din

Berlin, amintită mai sus.

La propunerea aceluiaşi Kuch, a fost numit în funcţia de viceconsul

al Prusiei la Galaţi negustorul Friedrich Kraus 235

, agent al Societăţii

vieneze de navigaţie cu aburi pe Dunăre („Donaudampfschiffahrts-

gesellschaft”) 236

. La începutul lunii aprilie 1837 a fost obţinut şi firmanul,

pe care Königsmark i l-a trimis viceconsulului, împreună cu patenta legaţiei,

231Rapoartele lui Sakellario către Königsmark, din 23 septembrie şi 21 octombrie 1836, în

Hurmuzaki, Documente..., X, p. 478–479. 232Rother (ministru de stat, consilier regal) către min. af. externe, Berlin, 13 decembrie 1836.

ASB, Microf. RDG, r. 47, c. 114; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 70. 233Min. af. externe către Königsmark, Berlin, 24 decembrie 1836. ASB, Microf. RDG, r. 47,

c. 115–116; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 71–71v. 234Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 523. Nicolae Suţu arăta, la rândul său, că mărfurile

achiziţionate la Leipzig erau aduse în Moldova şi pe Dunăre; N. Suţu, Noţiuni statistice asupra Moldovei, în idem, Opere economice, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1957, p. 204.

235În 1835, Kraus este amintit într-o listă cuprinzând numele celor mai însemnaţi negustori din Galaţi, întocmită de consulul francez Cochelet; Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 522. La 1846, Kraus era încă un negustor important şi avea în Galaţi o casă pentru exportul cerealelor; I. C. Filitti, Domeniile române sub Regulamentul Organic 1834–1849, Bucureşti, 1815, p. 582.

236Agenţia din Galaţi a societăţii vieneze a fost înfiinţată în 1836. Constantin Buşe, Comerţul exterior prin Galaţi sub regimul de port-franc (1837–1883), Bucureşti, Editura Academiei, 1976, p. 43.

73

cu regulamentul consular şi o circulară privind relaţiile de protecţie şi

regimul paşapoartelor 237

. Kuch, superiorul direct a lui Kraus, a fost

însărcinat cu acreditarea acestuia pe lângă autorităţile locale 238

.

Formalităţile odată îndeplinite, Secretariatul de Stat al Moldovei putea să

anunţe, la 3 iunie 1837, recunoaşterea lui Kraus ca viceconsul la Galaţi 239

.

După doi ani de activitate, cu toate bunele recomandări iniţiale, s-a

dovedit că viceconsulul nu corespundea exigenţelor superiorilor. I se

reproşa, înainte de toate, că,

„în ciuda instrucţiunilor detaliate trimise la numirea sa şi aprobate de înaltul minister regal, privitoare la acordarea protecţiei şi paşapoartelor, Kraus a vândut, adeseori cu foarte mari profituri, patente de protecţie, a căror distribuire îi fusese cu desăvârşire interzisă, şi paşapoarte supuşilor turci şi altora care nu erau îndreptăţiţi” 240.

Ambasadorul Königsmark, autorul acestui rechizitoriu, pare să fi

avut dreptate, căci câţiva ani mai târziu, în 1845, o comisie moldovenească

de recensământ constata că o mare parte din grădinarii stabiliţi în jurul

oraşului Galaţi, bulgari veniţi de la sud de Dunăre, se aflau sub protecţia

Prusiei şi se sustrăgeau astfel de la plata taxelor 241

.

Lui Kraus i se mai reproşa „atitudinea reprobabilă şi nechibzuită”, de

care a dat dovadă prin întreruperea relaţiilor oficiale cu autorităţile

locale 242

. Despre ce era vorba? Până în 1838, Kraus a făcut afaceri în

asociaţie cu supusul sard Pasquale Lamberti 243

. În acel an, Kraus s-a retras

din asociaţie, rămânându-i dator fostului partener cu suma de 17192 piaştri.

Tribunalul comercial din Galaţi a hotărât ca datornicul să restituie suma, dar

Kraus, invocând supuşenia austriacă, a refuzat să recunoască sentinţa

instanţei moldoveneşti. Refuzul a stârnit un întreg scandal, bunurile lui

Kraus au fost sechestrate, iar acesta, în semn de protest, a întrerupt din

proprie iniţiativă relaţiile oficiale ale viceconsulatului cu pârcălăbia din

Galaţi 244

. Gestul a fost aspru amendat de superiorii viceconsulului şi, la 4

237Wagner către min. af. externe, Constantinopol, 3 mai 1837; ASB, Microf. RDG, r. 47, c. 117–

118; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 72–72v. Wagner vorbea, probabil, despre circulara din 15 iunie 1830, care completa articolul VIII al Regulamentului consular din 1796, referitor la protecţie şi paşapoarte; Ferdinand de Cussy, op. cit., p. 265.

238Raportul citat al lui Wagner (v. nota precedentă). 239„Buletin Foae Oficială”, Iaşi, an. V, nr. 43 3 iunie 1837, p. 177. 240Königsmark către min. af. externe, Constantinopol, 22 mai 1839. ASB, Microf. RDG, r. 47, c.

218–221; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 132–133v. 241Stela Mărieş, op. cit. p. 122. În lista supuşilor prusieni întocmită de Neigebaur în 1843,

dintr-un total de 339 de familii în Moldova, 15 capi de familie erau grădinari cu domiciliul în Galaţi. ASI, Fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dos. 1384/1845.

242Raportul lui Königsmark din 22 mai 1839 (v. mai sus, nota 240). 243D. Bodin, op. cit. p. 46.

74

iulie 1839, Kraus a fost demis. Administrarea provizorie a viceconsulatului

i-a fost încredinţată agentului consular rus Carniev 245

.

După înfiinţarea viceconsulatului, interesul Prusiei faţă de portul

Galaţi a crescut rapid. În 1837, acolo a fost introdus regimul de port-

franc 246

, fapt care mărea avantajele economice ale tranzitului comercial

prin port. Sosirea primului vas sub pavilion prusian la Galaţi, în acelaşi

an 247

, trebuie pusă în legătură cu acelaşi eveniment. În aceste împrejurări,

reocuparea postului consular, după demiterea lui Kraus, era o problemă cât

se poate de serioasă. Ministerul afacerilor externe din Berlin aprecia, în

octombrie 1839, că

„este de dorit să avem cât mai curând un reprezentant propriu al intereselor noastre la Galaţi” 248.

Prin grija aceluiaşi Kuch, la 22 septembrie 1839, administraţia

interimară a viceconsulatului i-a fost încredinţată negustorului Wilhelm

Stürtz, originar din Achen şi stabilit la Galaţi 249

. După experienţa nefericită

cu primul titular, ministerul afacerilor externe al Prusiei a devenit mai

prevăzător în privinţa numirii definitive. S-a procedat cu scrupulozitate la

culegerea de informaţii despre Wilhelm Stürtz. Ştirile obţinute erau

favorabile: acesta s-a născut în 1802, ca fiu al unui fabricant de bere şi

proprietar din Achen, „aparţine unei familii respectabile şi s-a bucurat de o

educaţie serioasă”, iar mai târziu a călătorit mult în Orient, la Odesa şi

Taganrog, în calitate de agent al unei case de comerţ cu vin din

Champagne 250

. În ciuda acestor bune referinţe, ministerul a ezitat să

formuleze ordinul de numire definitivă. În ianuarie 1840, din Berlin i se

transmitea lui Königsmark, la Constantinopol, că,

„dată fiind însemnătatea din ce în ce mai mare a portului Galaţi, trebuie să fie pus acolo un observator special; reprezentarea intereselor

244Dosarul întregii afaceri la ASI, fond. cit., dos. 554, 49 f. El a fost semnalat şi de Stela Mărieş,

op. cit., p. 74. 245Königsmark către min. af. externe, Constantinopol, 4 septembrie 1839; ASB, Microf. RDG,

r. 47, c. 227; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 137. Moise N. Pacu, Cartea judeţului Covurlui, partea I–II, Bucureşti, 1891, p. 394.

246S. Gh. Iordache, Instituirea regimului de port-franc la Galaţi, în Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos, vol. II. Muzeul judeţean Călăraşi, 1987, p. 263–271.

247 Constantin Buşe, op.. cit. p. 47. 248Min. af. externe către Königsmark, Berlin, 1 octombrie 1839. ASB, Microf. RDG, r. 47,

c. 230; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 139. 249Königsmark către min. af. externe, Constantinopol, 23 octombrie 1839. ASB, Microf. RDG, r.

47, c. 239; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 146. Moise N. Pacu, op. cit., p. 394. Numirea interimară a lui Stürtz s-a publicat în „Buletin Foaie Oficială”, Iaşi, an. VII. nr. 78, 1 octombrie 1839, p. 3313.

250Departamentul de interne al guvernului din Achen către min. af. externe al Prusiei, 19 decembrie 1839. ASB, Microf. RDG, r. 72, c. 3–5; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 1–2v.

75

noastre trebuie încredinţată unui subiect foarte capabil şi de încredere, aşa încât investirea definitivă să se facă numai după o verificare scrupuloasă. Până atunci, Stürtz va fi menţinut în poziţia provizorie pe care o deţine acum, pentru a vedea dacă răspunde aşteptărilor” 251.

Aşadar, rezervele guvernului din Berlin trebuie puse pe seama creşterii

importanţei portului Galaţi, unde era nevoie de o persoană sigură. Despre

eventualitatea numirii definitive a lui Stürtz a început să se discute abia pe

la sfârşitul anului 1840 252

. Aceasta, însă, nu s-a mai produs. După doi ani şi

jumătate de aşteptare, girantul viceconsulatului şi-a prezentat demisia, în

martie 1842, pentru a pleca apoi la Achen, unde îl aşteptau „afaceri de

familie” 253

.

Încă de la înfiinţare, reprezentanţa consulară din Galaţi a fost legată

de interesele economice germane. Ea şi-a păstrat acest caracter şi în timpul

interimatului lui Stürtz. Girantul însuşi era negustor şi, în această calitate,

participa la comerţul cu Principatele. Mai mult decât atât, în primăvara

anului 1841 a întreprins o călătorie în Germania, cu scopul de „a înnoda noi

legături comerciale cu provinciile renane” 254

. Rapoartele sale conţineau

informaţii amănunţite despre navigaţia pe Dunăre, comerţul prin porturile

Galaţi şi Brăila, construcţiile navale din Galaţi, producţia agricolă a

Principatelor şi a provinciilor otomane de la sud de Dunăre 255

. Copii ale

rapoartelor sale erau trimise de ministerul afacerilor externe către ministerul

finanţelor şi către departamentul pentru comerţ din Berlin, fapt care atestă

existenţa unui larg interes faţă de evoluţia conjuncturilor economice din

zona Dunării inferioare 256

.

Pe fondul acestui interes, importanţa reprezentanţei din Galaţi avea

să crească în continuare. Încă din timpul interimatului lui Stürtz,

viceconsulatul a fost trecut în subordinea directă a legaţiei din

Constantinopol; curând aveau să se producă şi alte modificări, între care

251Min. af. externe către Königsmark, Berlin, 6 ianuarie 1840. ASB, Microf. RDG, r. 72, c. 6–7;

DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 3–3v.. 252Raport al lui Königsmark din 5 noiembrie 1840 şi răspunsul min. af. externe din 9 ianuarie

1841. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 92–93; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 68–69. 253Demisia lui Stürtz poartă data de 7 martie 1842, cum reiese din raportul lui Königsmark din 11

aprilie acelaşi an; ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 197; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 12. A mai rămas în funcţie până la 13 aprilie 1842 (Moise N. Pacu. op. cit., p. 394).

254Königsmark către min. af. externe, Constantinopol, 22 aprilie 1841. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 117; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 90.

255De exemplu, în „Rapport sur l’etat actuel de la Bulgarie concernant lés produits qu’elle pourra exporter en vertu du Traité de commerce, et l’influence que la permission du Depot libre de toutes les marchandises, accordé au port de Galatz, exercera sur les affaires de cette place”, din 16 iulie 1840. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 41–46; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, Vol. 1, f. 38–42.

256Min. af. externe către Alvensleben (min. de finanţe), Berlin, 3 noiembrie 1840. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 38; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, Vol. 1, f. 35.

76

cele mai importante vor fi schimbarea rangului reprezentanţei şi înlocuirea

consulilor onorifici prin consuli de carieră.

5. De la întemeierea consulatului general (1842) până la 1850

De ce trebuia înfiinţat consulatul general

Demisia lui Carl August Kuch din funcţia de consul al Prusiei în

Moldova a declanşat o intensificare fără precedent a discuţiilor despre

reprezentanţele consulare din Principate. Ea a reprezentat începutul unei

crize, pentru rezolvarea căreia factorii de decizie din Berlin au luat în calcul

mai multe soluţii: înfiinţarea unui consulat general, identificarea persoanei

potrivite pentru ocuparea acestuia şi acordarea unui salariu viitorului titular.

Când a plecat din Iaşi, la 19 mai 1841, Kuch l-a desemnat pe

doctorul Bernhard Kallmann administrator provizoriu al consulatului 257

.

Acesta s-a născut la 10 februarie 1807 în Brieg, în Silezia, ca fiu al

casierului comunităţii israelite din oraş. A studiat medicina la Breslau, între

1830–1834 258

, iar în anul 1839, îndată după obţinerea titlului de doctor, s-a

stabilit în Iaşi, ca „medic practician” 259

. Kallmann nu a fost numit definitiv

în postul consular, deoarece îi lipseau acele calităţi, pe care superiorii săi le

considerau indispensabile pentru îndeplinirea serviciului. Însuşirile lui

Kallmann – mai degrabă defectele lui – sunt descrise de către un coreli-

gionar al său, Heydemann 260

, care a făcut o călătorie prin Principate, în

vara anului 1842, în calitate de voiajor al unei case negustoreşti din Breslau:

„Doctorul Kallmann a fost mai devreme medic în Iaşi, fără a reuşi, însă, să-şi asigure o poziţie socială solidă prin practicarea meseriei. De aceea, a acceptat cu plăcere administrarea provizorie a consulatului, ca pe un râvnit izvor de venituri. Nu cunoaşte legile şi nu are nici un fel de orientare în chestiunile comerciale, lucru explicabil prin ocupaţia sa anterioară. Dar faptul că nu a reuşit să dobândească nici cele mai elementare cunoştinţe de limbă moldovenească, după aproape doi ani şi jumătate de şedere în Moldova şi în ciuda cunoştinţelor sale de limbă latină, este cât se poate de relevant pentru capacitatea sa de învăţare şi pentru elasticitatea spiritului său. Dacă mai luăm în considerare şi faptul că nu stăpâneşte nici limba franceză, care este acolo mijlocul de comunicare între cei instruiţi şi în special al înalţilor

257Kallmann către Königsmark, iunie 1841. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 137; DZA, A.A. II, Rep.

6, Nr. 3382, f. 107. 258Merckel (guvernatorul provinciei Silezia) către min. af. externe, Breslau, 24 august 1842.

ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 143; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 112. 259Raportul lui Kallmann din iunie 1841 (v. mai sus, nota 257). 260Heydemann este descris ca „un tânăr voiajor al casei negustoreşti evreieşti a fraţilor

Dyhrenfurth de aici (din Breslau – n.n.)”. Merckel către Bodelschwingh (ministru de finanţe la Berlin), Breslau, 11 ianuarie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 397; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 201.

77

funcţionari de stat, atunci potrivirea sa cu demnitatea consulară devine foarte îndoielnică. Pe deasupra, se mai adaugă şi o timiditate exagerată, care, atunci când el ar trebui să acţioneze cu energie, degenerează în ridicol. Această slăbiciune de caracter, care izvorăşte din labilitate interioară şi din lipsa de cunoştinţe în conducerea postului ce i-a fost încredinţat, este în general greşit interpretată; el trece în ochii autorităţilor de stat şi ai consulilor puterilor străine drept leneş şi necinstit, când, de fapt, e doar inactiv, deoarece nu ştie ce anume să muncească şi, desigur, nu e necinstit, deşi foarte probabil profită de veniturile consulatului; la rândul lui, având conştiinţa propriei incapacităţi, se aşteaptă să fie îndepărtat cât de curând de la administrarea provizorie a postului” 261.

Nepriceperea girantului este confirmată şi din alte direcţii. Cu ocazia

unui proces, Kallmann a adus injurii domnului, ceea ce l-a determinat pe

Mihail Sturdza să ceară satisfacţie legaţiei din Constantinopol 262

. Despre

reaua administrare a consulatului de către Kallmann avea să vorbească şi

succesorul său la Iaşi, Neigebaur 263

. Aşadar, toate aceste motive au făcut ca

doctorul Kallmann să nu fie titularizat într-un post a cărui importanţă era în

creştere şi de care, aşa cum vom arăta mai jos, depindea rezolvarea mai

multor probleme delicate.

Alţi candidaţi pentru postul din Iaşi se iviseră încă din 1840. Kuch

aminteşte doi dintre aceştia: Camille Barozzi şi Margaritti Papanicolas. Erau

greci amândoi, stabiliţi în capitala Moldovei, aveau experienţă în activitatea

consulară, însă – atrăgea atenţia Kuch – nici unul nu era în afara oricărei

bănuieli de necinste 264

. Fostul girant Margotti a solicitat şi el postul, în

ianuarie 1841. Atât el, cât şi Grigore Boţan au fost respinşi, la sugestia

ambasadorului Königsmark 265

.

Din Silezia, provincie prusiană ai cărei fabricanţi şi negustori se

aflau în relaţii comerciale cu Principatele, au fost lansate alte câteva

propuneri. Guvernatorul acestei provincii, Merckel, a consultat „negustorii

demni de încredere” de acolo şi, în aprilie 1841, a trimis ministerului

261Heydemann către Merckel, nedatat. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 400–401; DZA, A.A. II, Rep.

6, Nr. 3383, f. 204–205. 262Hurmuzaki, Documente..., Supl. I/4, p. 246. 263Neigebaur către min. af. externe, Iaşi, 30 martie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 421; DZA,

A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 223. 264Barozzi administrase câteva luni consulatul englez din Iaşi, unde l-a angajat dragoman pe

„binecunoscutul Grigore Boţan”. Din cauza abuzurilor pe care le-au săvârşit, ambii au fost destituiţi, iar lui Barozzi, ca pedeapsă, i s-a retras protecţia engleză. Papanicolas fusese viceconsul englez şi a fost, la rândul lui, destituit, după patru luni de funcţionare. Kuch către Königsmark, Iaşi, 29 septembrie 1840; ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 71; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 49.

265Min. af. externe către Königsmark, Berlin, 6 mai 1841. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 115; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 88.

78

afacerilor externe din Berlin concluziile sale 266

. Candidaţii aduşi în discuţie

de Merckel erau asesorul colegial Czerz, Ştefan Ştefanovici, Dimitrie

Safirovici, Grigore Boţan şi Anton Winkler. Despre primul, a cărui

candidatură îi fusese sugerată de către preotul bisericii catolice din Iaşi,

Baptist Dornseiffer, nu a reuşit să afle nimic. Ştefan Ştefanovici, armean,

şef al casei comerciale cu acelaşi nume, din Iaşi, era „un negustor bogat”.

Merckel, însă, considera că viitorul consul nu trebuie să fie negustor, ceea

ce elimina din capul locului şi candidatura lui Dimitrie Safirovici, despre

care mai aflase că nu avea o poziţie prea solidă pe piaţa din Principate.

Anton Winkler, doctor în drept, originar din Austria şi stabilit în Iaşi, ar fi

posedat o întinsă experienţă şi ar fi fost „un avocat priceput”. Merckel

credea că acesta avea calificarea necesară pentru a conduce cu succes

consulatul. Despre Grigore Boţan, guvernatorul Sileziei credea, de

asemenea, că poate prelua postul. Ştia despre el că, după înlăturarea de la

administrarea provizorie a viceconsulatului Prusiei, în 1833, a fost angajat

de Ambasada Austriei din Constantinopol, ceea ce ar fi reprezentat o

garanţie pentru calităţile sale. Vorbind în numele negustorilor şi

fabricanţilor silezieni, acelaşi Merckel atrăgea atenţia că dezvoltarea

comerţului cu Moldova poate fi impulsionată prin numirea cât mai grabnică

a unui consul la Iaşi.

O altă candidatură, cea a pastorului comunităţii evanghelice din Iaşi,

Holzschuher, a fost serios discutată în capitala Prusiei. În cursul anului

1840, pastorul a făcut o călătorie prin statele germane, în scopul colectării

de fonduri pentru comunitatea sa. La 4 noiembrie, din Berlin, Holzschuher a

adresat regelui Friedrich Wilhelm IV un memoriu, în care solicita trei

lucruri: îl ruga pe rege să preia patronajul bisericii evanghelice din Iaşi, să

încuviinţeze o colectă pentru construirea unei noi biserici şi a unei şcoli şi

să reunească pastoratul cu consulatul, trimiţând la Iaşi un pastor care să

deţină, în acelaşi timp, funcţia de consul 267

. Pastorul Holzschuher se

gândea, probabil, la el însuşi, atunci când a făcut această din urmă

propunere. Ideea a fost respinsă de ministerul afacerilor externe, în

decembie 1840, cu următoarea expunere de motive:

„Atribuţiile consulatelor de acolo – ca de altfel ale tuturor celor aflate pe teritoriul Porţii – sunt fundamental diferite de atribuţiile obişnuite ale consulilor Prusiei din porturile şi locurile comerciale ale altor ţări. Misiunea lor principală nu constă numai în observarea intereselor comerciale ale Prusiei şi în a-i ajuta cu sfatul şi cu fapta pe călătorii

266Merckel către Werther, Breslau, 23 aprilie 1841. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 111–114; DZA,

A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 85–87 v. 267Werther (min. af. externe) şi Eichhorn (min. pentru culte, educaţie şi sănătate) către Friedrich

Wilhelm IV, Berlin, 24 decembrie 1840. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 85–91; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 61–67.

79

prusieni, ci, mai mult decât atât şi în funcţie de particularităţile stărilor de lucruri de acolo – adică de principiile administrative ale Porţii, de tratatele existente şi de tradiţia izvorâtă din influenţa marilor puteri -, în preocuparea de a constitui un nucleu, în jurul căruia să se adune locuitorii originari din Prusia, care îşi păstrează identitatea de prusieni, şi în care ei să găsească protecţie împotriva abuzurilor funcţionarilor locali, reprezentare în procesele cu localnicii şi cu supuşii altor puteri şi asistenţă juridică în conflictele ivite între ei. Consulul din Iaşi trebuie să cunoască exact situaţia de la faţa locului şi persoanele, pentru a nu deveni victima intrigilor de acolo. Este nevoie ca existenţa să-i fie îndestulător asigurată, pentru a putea să ia atitudine cu oarecare prestanţă faţă de autorităţi şi faţă de foarte bine remuneraţii consuli ai altor puteri. În sfârşit, are nevoie de calificări cu totul diferite decât aceea pe care o presupune profesia de preot, calificări care ţin de natura funcţiei sale dificile, de necesitatea rezolvării diferendelor multiple cu autorităţile locale şi cu consulii altor puteri şi chiar cu proprii supuşi, care sunt, în parte, oameni simpli şi neciopliţi. Nu am face decât să înmulţim dificultăţile, dacă ne-am limita alegerea la un consul care să aibe totodată şi calificarea de preot, sau la un preot pentru Iaşi, care să posede şi calităţile necesare unui consul. O asemenea legătură ar avea ca urmare dificultatea de a destitui consulul – în situaţia în care el nu ar face faţă – fără a compromite existenţa pastorului, căci acesta se va baza, în principal, pe veniturile obţinute din taxe consulare”.

Deşi ideea reunirii consulatului din Iaşi cu pastoratul comunităţii

evanghelice a fost respinsă, problemele protestanţilor din Principate nu

puteau fi ignorate. Ele aveau să intre în orizontul de atenţie al guvernului

din Berlin şi să constituie una dintre preocupările importante ale viitorului

consul general.

Biserica luterană din Bucureşti s-a aflat, până în 1839, sub protecţia

Suediei. În acel an a trecut sub protecţia comună a Prusiei şi Austriei, în

ciuda opoziţiei domnului Ţării Româneşti 268

. Actul aducea guvernului din

Berlin o nouă responsabilitate, dar îi oferea, totodată, un prilej de a-şi întări

influenţa în Principate. Pe de altă parte, „condominiumul” celor două puteri

rivale, Austria şi Prusia, crea o situaţie delicată, faţă de care trebuia să se

procedeze cu mult tact, chiar şi în alegerea personalului consular.

În celălalt principat, comunitatea evanghelică din Iaşi a solicitat în

1840, aşa cum am arătat deja, preluarea patronajului bisericii de către regele

Friedrich Wilhelm IV al Prusiei. Încă din 1834, această comunitate ceruse

trecerea ei sub protecţia legaţiei Prusiei la Constantinopol. Ministrul de

atunci al cultelor în guvernul din Berlin, baronul von Altenstein, a evitat să

ia o decizie, pe motiv că, din cei 58 membri contribuabili ai comunităţii,

doar 28 erau prusieni, în timp ce restul se aflau sub protecţia altor state

(Austria, Rusia, Franţa şi Anglia) 269

. După schimbarea intervenită în 1839

268W. St. Teutschlaender, op. cit., p. 85–90. 269Raportul citat al lui Werther şi Eichhorn (v. mai sus, nota 267).

80

în statutul comunităţii protestante din Bucureşti, exista riscul ca, printr-o

eventuală respingere a propunerii pastorului Holzschuher privind patronajul,

să se ajungă şi în cazul comunităţii din Iaşi la un „condominium” nedorit.

Din acest motiv, propunerea a fost luată în atenţie la Berlin, chestiunea

devenind foarte importantă în discuţiile despre condiţiile reocupării postului

consular din capitala Moldovei. De altfel, patronajul regelui Prusiei asupra

bisericii evanghelice din Iaşi avea să se instituie la 15 septembrie 1844, la

scurt timp după înfiinţarea consulatului general 270

.

Acordarea unui salariu reprezentantului Prusiei la Iaşi fusese propusă

încă din 1839, de către C. A. Kuch 271

. Salariul s-ar fi justificat, în opinia

consulului, prin aceea că, după Austria, Prusia avea în Moldova numărul cel

mai mare de supuşi reali, originari din statele regelui, şi prin interesele

comerciale, care trebuiau apărate cu aceeaşi eficienţă cu care o făceau

consulii plătiţi ai celorlalte puteri 272

. Un an mai târziu, în august 1840,

acelaşi Kuch, ale cărui argumente nu trebuie înţelese numai ca o pledoarie

pro-domo, arăta că:

„lipsa unui salariu, aici unde toţi consulii sunt remuneraţi, micşorează influenţa pe care consulatul Prusiei trebuie să o exercite faţă de autorităţile locale, influenţă necesară, totuşi, pentru reprezentarea intereselor comerciale, care i-a fost încredinţată. Absenţa salariului îl plasează pe consulul Prusiei într-o poziţie inferioară faţă de ceilalţi colegi ai săi, poziţie care vine în contradicţie cu interesele de serviciu. Aceasta îl obligă la practicarea unor afaceri particulare, care îl fac dependent de autorităţile locale şi de celelalte consulate” 273.

Deşi lui Kuch nu i s-a acordat un salariu, ideea avea să revină în

repetate rânduri în atenţia guvernului Prusiei. În primăvara anului 1842,

salariul consular era pus în legătură cu problema comunităţilor protestante

din Principate. În special cele două comunităţi mari, din Bucureşti şi din

270 W. St. Teutschlaender, op. cit., p. 198. 271Kuch către Königsmark, Iaşi, 22 iulie 1839. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 28–31; DZA,

A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 15–17v. Kuch atrăgea atenţia că toţi ceilalţi consuli străini din Iaşi, ba chiar şi funcţionarii consulatelor, primeau salarii. Agenţia Austriei primea anual următoarele sume: agentul – 1600 ducaţi, cancelarul – 600, secretarul –500; avea, de asemenea, 12–16 servitori şi un curier, toţi plătiţi. Consulatul Rusiei: consulul – 1500 ducaţi, secretarul – 600; dragomanul şi ceilalţi funcţionari erau şi ei plătiţi. Consulatul Angliei: consulul – 1800 ducaţi, dragomanul şi cancelarul – câte 200 ducaţi; comisul şi cei doi servitori erau şi ei plătiţi. Consulatul Franţei: consulul – 10 000 franci, cancelarul şi dragomanul câte 2 000. Consulatul Greciei: consulul – 800 ducaţi, dragomanul şi cancelarul – câte 200. Consulatul Sardiniei la Galaţi: consulul – 1200 ducaţi, cancelarul – 200. Consulatul Belgiei la Galaţi: consulul 1 000 ducaţi; cancelarul era, de asemenea, plătit. Kuch credea că suma necesară consulatului Prusiei din Iaşi era de 970 ducaţi anual, din care 500 ar fi reprezentat salariul consulului, iar cu restul urmau să se acopere cheltuielile (chiria localului –120; cancelarul – 150; dragomanul –100; doi servitori – 50; poşta şi activităţile cancelariei – 50).

272Raportul citat al lui Kuch (v. nota precedentă). 273Memoriul lui Kuch din 3 august 1840, în V. Docea, Din activitatea lui C.A. Kuch... p. 320.

81

Iaşi, erau dezbinate de interese divergente apărute în interiorul lor. Consulii

anteriori nu avuseseră poziţii suficient de solide pentru a putea interveni

eficient în scopul armonizării acestora. Ministrul cultelor din Berlin,

Eichhorn, era de părere că doar un consul plătit ar fi putut face aceasta:

„După toate discuţiile de până acum, relative la comunităţile evanghelice din Iaşi şi din Bucureşti, mi se pare că situaţia acestora nu poate fi pusă în ordine până când nu este angajat acolo un consul prusian plătit în mod corespunzător, căruia să-i poată fi permisă, cu toată încrederea, o acţiune permanentă în direcţia reglementării acelei situaţii (…). Ar trebui găsit un bărbat capabil, care să posede calităţile corespunzătoare şi care să acţioneze cu succes în interesul guvernului nostru, iar în cazul în care Majestatea Sa ar binevoi să preia patronajul bisericii evanghelice de acolo (din Iaşi), să exercite drepturile patronale în numele Majestăţii Sale într-un mod corespunzător” 274.

În toamna anului 1842, atunci când guvernul din Berlin a hotărât

înfiinţarea consulatului general, ministrul de finanţe Bodelschwingh făcea

legătura între salariul consular şi eficienţa susţinerii intereselor comerciale

ale Prusiei:

„Consulul general poate acţiona în diferite feluri pentru promovarea legăturilor comerciale. În cazul în care acesta nu este negustor, ci funcţionar plătit, şi în acest fel poate să-şi dedice întregul timp serviciului, se poate cere de la el mai mult decât s-ar putea solicita de la consulii prusieni neplătiţi. Îi poate fi impusă obligaţia de a aduce la cunoştinţa negustorilor de acolo listele de preţuri curente, care i-ar fi comunicate, cu sau fără produse de probă, de către comercianţii şi fabricanţii prusieni sau ai Uniunii Vamale şi, de asemenea, poate trimite aici informaţii despre preţurile mărfurilor şi situaţia de acolo” 275.

Aşadar, se credea că un reprezentant consular cu salariu – un consul

de carieră şi nu unul onorific – s-ar fi putut impune în faţa consulilor

celorlalte puteri, ar fi câştigat o poziţie independentă în raporturile cu

autorităţile locale, ar fi sprijinit mai eficient comerţul german în Principate

şi ar fi contribuit la rezolvarea, în spiritul intereselor Prusiei, a problemelor

comunităţilor evanghelice din Iaşi şi Bucureşti. Deşi toţi factorii decizionali

din Berlin par să fi fost de acord cu aceste argumente, primului consul

general nu i s-a acordat o remuneraţie propriu-zisă, ci doar o sumă forfetară

anuală, de 600 taleri, care urma să acopere cheltuielile curente ale

reprezntanţei 276

. Abia urmaşul lui Neigebaur la Iaşi, baronul von

Richthofen, se va bucura, din 1846, de calitatea de consul general salariat.

274Eichhorn către min. af. externe, Berlin, 3 mai 1842. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 200–201;

DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 14–14v. 275Bodelschwingh către min. af. externe, Berlin, 19 noiembrie 1842. ASB, Microf. RDG, r. 23, c.

290; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 100. 276ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 243; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 53.

82

Instituirea consulatului general prusian în Principate a însemnat mai

mult decât o simplă modificare a rangului consulatului din Iaşi, ea a

reprezentat, de fapt, înfiinţarea unei noi instituţii. Austria, Rusia şi Franţa

aveau deja de multă vreme reprezentanţe cu acest rang în Principate, iar

Prusia nu putea să nu se pună şi în acest domeniu pe picior de egalitate cu

celelalte puteri. Dincolo, însă, de acest mimetism diplomatic, au existat şi

alte cauze ale înfiinţării consulatului general. Dacă se urmărea – aşa cum

am arătat deja – trimiterea în Principate a unei persoane cu o condiţie

socială superioară, cu pregătire specială şi cu experienţă, acesteia trebuia să

i se acorde şi un titlu consular corespunzător. Pe de altă parte, în Principate

funcţionau deja trei reprezentanţe consulare prusiene – un consulat la

Bucureşti, unul la Iaşi şi un viceconsulat la Galaţi –, de coordonarea

acestora ocupându-se legaţia din Constantinopol. Prin înfiinţarea unui

consulat general, coordonarea se putea face mai eficient, chiar de la faţa

locului. În sfârşit, deţinătorul titlului superior, de consul general, putea

acţiona cu mai multă autoritate în raporturile cu autorităţile locale, în scopul

promovării intereselor în creştere ale Prusiei.

Noua instituţie trebuia aprobată de către guvernul otoman. În

noiembrie 1842, însărcinatul cu afaceri al Prusiei la Constantinopol,

Wagner, se arăta încrezător în privinţa obţinerii acordului Porţii 277

. Într-

adevăr, guvernul otoman nu s-a opus – şi cum ar fi putut să o facă, din

moment ce acceptase deja acelaşi lucru pentru alte puteri? –, ci a eliberat

încă la sfârşitul lunii decembrie beratul de recunoaştere 278

.

Stabilirea la Iaşi a sediului consulatului general al Prusiei a părut

curioasă în ochii contemporanilor, obişnuiţi cu practica aşezării în Bucureşti

a reprezentanţelor de rang similar ale celorlalte puteri. Consulii francezi

Billecocq şi Duclos au pus acest lucru pe seama influenţei domnului

Moldovei, Mihail Sturdza. Din mai până în noiembrie 1842, acesta s-a aflat

la Berlin, unde învăţau cei doi fii ai săi. Cu prilejul acelei călătorii, domnul

ar fi „solicitat şi obţinut de la M. S. regele Prusiei această favoare”, adică

alegerea capitalei Moldovei ca reşedinţă a consulatului general 279

. Ipoteza

consulilor francezi este confirmată de Wagner, însărcinatul cu afaceri al

Prusiei la Constantinopol, care credea, în noiembrie 1842, că

„sunt motive temeinice pentru a considera că prinţul Sturdza, care are o predilecţie deosebită faţă de Prusia şi ai cărui fii sunt educaţi la

277Wagner către min. af. externe, Constantinopol, 30 noiembrie 1842. ASB, Microf. RDG, r. 23,

c. 292; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 102. 278Beratul poartă data de „a treia decadă a lunii Zül-kide, anul 1258 de la Hegira”. ASB, Microf.

RDG, r. 23, c. 358–360; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 165–166v. 279Billecocq către Guizot, Bucureşti, 7 martie 1843; Duclos către Guizot, Iaşi, 20 martie 1843.

Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 943–944, 950.

83

Berlin, doreşte foarte mult numirea consilierului intim de justiţie Neigebaur şi stabilirea reşedinţei sale la Iaşi” 280.

Iniţiativa domnului Moldovei pare să fie reală, însă ea nu constituie o

explicaţie suficientă pentru alegerea Iaşului ca reşedinţă a consulatului

general. Actul reprezenta o decizie a guvernului Prusiei şi, ca atare, reflecta

interesele acestei puteri. Înainte de a lua hotărârea, ministerul afacerilor

externe a consultat şi alţi factori de decizie. Trebuia să se ţină seama de

interesele comerciale germane şi, în acest sens, cuvântul ministrului de

finanţe avea o anumită greutate. Întrebat în legătură cu această problemă,

Bodelschwingh, titularul finanţelor, a răspuns că

„sunt de acord ca Iaşul să fie stabilit ca sediu al consulatului general. Ca reşedinţă a autorităţilor guvernamentale superioare, acest oraş îi înlesneşte consulului general acţiunea eficientă în scopul protejării negustorilor. Pe lângă aceasta, circulaţia mărfurilor din Silezia spre acele locuri, atât vara cât şi iarna, are un volum mult mai mare pe drumul pe uscat, prin Iaşi, decât pe Dunăre, spre Bucureşti” 281.

Aşadar, în afară de cauza personală, cu o anumită conotaţie politică,

legată de solicitarea domnului Mihail Sturdza, alegerea Iaşului ca reşedinţă

a consulatului general al Prusiei a avut şi o motivaţie de ordin economic.

Numirea lui Johann Ferdinand Neigebaur şi instrucţiunile sale

Un biograf al lui Johann Ferdinand Neigebaur susţine că acesta ar fi

solicitat numirea în funcţia de consul general al Prusiei la Iaşi 282

. Afirmaţia

este inexactă, dacă prin a solicita înţelegem a cere ceva pentru sine.

Neigebaur a înaintat, într-adevăr, un document ministerului afacerilor

externe al Prusiei, la 22 august 1842, dar acesta nu este o cerere, ci o ofertă

de servicii 283

. Semnatarul a ţinut să sublinieze acest caracter al

documentului, arătând cu oarecare mândrie că „nu m-am rugat niciodată

pentru obţinerea unei funcţii, însă mi-am servit întotdeauna cu credinţă şi cu

plăcere regele şi patria”. În acelaşi document, el enumera motivele care l-au

determinat să facă acea ofertă:

„Forţat de starea sănătăţii mele, a trebuit să renunţ la slujba mea de până acum, aceea de director al secţiei penale a Tribunalului regional superior din Bromberg, şi să solicit demisia, pentru a putea trăi într-o

280Wagner către min. af. externe, Constantinopol, 30 noiembrie 1842. ASB, Microf. RDG, r. 23,

c. 393; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 103. 281Bodelschwingh către min. af. externe, Berlin, 19 noiembrie 1842. ASB, Microf. RDG, r. 23, c.

291; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 100v. 282Klaus–Henning Schroeder, J.F. Neigebaur in Rumänien (1843–1845), în „Dacoromania.

Jahrbuch für östliche Latinität”, Freiburg/’München, vol. 3, 1975–1976, p. 84. Autorul nu dispunea de informaţii de arhivă, atunci când a lansat această afirmaţie, ci se întemeia doar pe o scrisoare ce-i fusese trimisă de la Arhivele Centrale Germane din Merseburg, din fosta RDG, arhive la care nu a avut acces direct.

283ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 223–224; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 35–36.

84

climă mai blândă. În acest scop am ales Iaşul, aşezat cu şase grade mai la sud şi care mie, ca silezian, nu îmi este străin, căci într-acolo se îndreaptă un comerţ însemnat. Aceasta mă determină să pun la dispoziţia Excelenţei Voastre serviciile mele pentru funcţia de consul general pentru Principatele Moldovei şi Valahiei”.

Neigebaur mai adăuga că, în condiţiile în care cheltuielile reprezentanţei

urmau să fie decontate, nu solicita pentru sine nici un salariu, urmând a se

întreţine din propriile-i venituri.

Avea recomandări cât se poate de serioase. Am amintit deja că însuşi

domnul Moldovei solicitase trimiterea sa la Iaşi. Nu am putut afla dacă cei

doi se cunoşteau din perioada anterioară, dar din instrucţiunile pe care

ministerul afacerilor externe avea să i le înmâneze lui Neigebaur –

instrucţiuni pe care le vom descrie mai jos – reiese că acesta întreţinea

relaţii cu diferite persoane cu preocupări ştiinţifice din capitala Moldovei.

Este posibil chiar să fi vizitat provincia înainte de a fi trimis oficial aici,

prilej cu care îl va fi cunoscut şi pe Mihail Sturdza. În afară de acesta din

urmă, pe Neigebaur îl mai recomanda şi fostul său superior, Ancillon,

ministru de justiţie la Berlin 284

, ceea ce dovedeşte, implicit, că şi acel

minister era de acord cu înfiinţarea consulatului general.

Johann David Ferdinand Neigebaur s-a născut la 24 iunie 1783 în

Dittmannsdorf, oraş în Silezia, ca fiu al pastorului luteran Johann David

Neigebaur 285

. A studiat teologia la Königsberg şi a profesat, scurt timp, ca

preot. În paralel, a studiat dreptul şi a reuşit să obţină, în 1807, un post

mărunt la Tribunalul superior din Berlin. Până în 1813 a avansat pe

diferitele trepte ale magistraturii, ajungând asesor la Tribunalul superior din

Marienwerder. În acest din urmă an, a recrutat şi a echipat, în parte pe

cheltuială proprie, o companie de voluntari, în fruntea căreia a luptat

împotriva trupelor napoleoniene. Rănit în bătălia de la Lauenburg şi luat

prizonier în Franţa, a fost eliberat abia odată cu ocuparea Parisului de

coaliţia antinapoleoniană. Încă din 1814 a fost angajat pe lângă guvernatorul

din Achen, pentru ca apoi să ocupe diferite funcţii în administraţie şi

justiţie: prefect al oraşului Luxemburg în 1815, consilier juridic, succesiv,

începând cu 1816, la tribunalele superioare din Kleve, Hanau, Münster şi

Breslau, director al Tribunalului regional din Fraustadt, iar din 1835,

284Vezi nota precedentă. 285Fiind o personalitate cunoscută în epocă, o persoană publică, biografia lui Neigebaur este

reflectată în diferite lexicoane şi dicţionare. Între studiile speciale care i-au fost dedicate, amintim: Victor Papacostea, Un observator prusian în ţările române acum un veac, Bucureşti, 1942; idem, Preußen und die Rumänischen Fürstentümer in gegenwärtigen Zeitabschnitt (Geschichtliche Skizze), Bukarest, 1942; Klaus–Henning Schroeder, op. cit. Pentru datele biografice relative la perioada dinaintea venirii în Principate şi pentru anii de după plecare am folosit aici, mai ales, întinsul necrolog publicat în „Illustrierte Zeitung”, Leipzig, Nr. 1189, 14 aprilie 1866, p. 247.

85

director al secţiei penale a Tribunalului superior regional din Bromberg.

Aceasta a fost ultima funcţie îndeplinită înainte de a se pensiona şi de a fi

trimis la Iaşi, în 1842.

Neigebaur este autorul a peste o sută de volume, la care se adaugă

mult mai numeroasele articole din presa timpului. Până la data numirii în

funcţia de consul general se remarcase, deja, prin patru categorii de scrieri:

juridice, istorice, statistice şi literar-politice. Acestea din urmă, mai ales,

l-au făcut să treacă în ochii contemporanilor drept un gânditor cu convingeri

liberale şi democratice, un critic al artistocraţiei rigide 286

.

Numirea lui Neigebaur la Iaşi s-a făcut prin patenta din 12 octombrie

1842, semnată de regele Friedrich Wilhelm IV 287

. Prin ea i se conferea titlul

de „consul general în Principatele Moldova şi Valahia” şi i se încredinţa

misiunea de „a promova, după posibilităţi, extinderea comerţului statelor

noastre” şi de a urma întocmai instrucţiunile superiorilor.

Instrucţiunile înmânate lui Neigebaur la 6 februarie 1843, înainte de

plecarea spre Iaşi, constituie un document deosebit de interesant,

cuprinzător şi detaliat, primul de asemenea dimensiuni din istoria

consulatelor prusiene în Principate. Conţine 50 paragrafe, grupate în şase

capitole: I – „Raporturi politice”; II – „Probleme ierarhice”; III – „Probleme

comerciale”; IV – „Protecţia naţionalilor”; V – „Atribuţii juridice”; VI –

„Protecţia coreligionarilor evanghelici”; VII – „Probleme ştiinţifice” 288

. În

partea introductivă i se atrăgea atenţia că instrucţiunile sunt o completare a

Regulamentului consular din 1796 şi a ordonanţelor ulterioare, care trebuiau

respectate în aceeaşi măsură.

În capitolul dedicat problemelor politice era explicat statutul aparte

al consulilor care funcţionau în Imperiul otoman, diferit de cel al consulilor

trimişi în alte state:

„Consulii europeni de acolo au o poziţie specială, astfel încât ei se bucură uneori de prerogative, care în alte părţi le sunt conferite numai persoanelor diplomatice, şi de funcţii, care le revin din competenţe politice specifice dreptului internaţional”.

Misiunea politică a lui Neigebaur consta în observarea atentă a

administraţiei din Principate şi a problemelor militare şi civile. Scopul era

dublu: pe de o parte, putea astfel să exercite, cu mai multă eficienţă,

protecţia asupra conaţionalilor, pe de altă parte, putea informa corect

286Chiar în anul venirii sale la Iaşi, în 1843, i se publica la Leipzig manifestul Die

aristocratischen Umtriebe. Zur Verständigung über die historisch-begründete Gliederung der Gesellschaft. Mai târziu, în 1850, publica un alt manifest: Preußen durch seine Aristokratie Deutschlands grösster Feind. Vezi şi Klaus-Henning Schroeder, op. cit., p. 84–85.

287ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 234–235; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 44–44v. 288Instrucţiunile sunt semnate de către von Bülow, director în min. af. externe din Berlin. ASB,

Microf. RDG, r. 23, c. 336–345; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 145–154.

86

ministerul afacerilor externe despre situaţia din Principate, „care au

cunoscut experienţa unei întregi reforme, realizată de generalul rus

Kiselev”. În ceea ce privea problemele militare, în care Neigebaur însuşi

avea experienţă, era istruit „să urmărească cu ochi atent organizarea armatei

şi a mijloacelor de apărare a ţării, dar şi operaţiunile militare şi lucrările de

fortificaţii în zonele de graniţă ale statelor vecine”.

Din punct de vedere ierarhic, instrucţiunile prevedeau subordonarea

nemijlocită a consulatului general faţă de legaţia din Constantinopol. De la

aceasta, Neigebaur urma să primească, în caz de nevoie, informaţii şi

îndrumări legate de exercitarea atribuţiilor de serviciu. La rândul său,

consulul general avea obligaţia de a trimite lunar câte un raport

ambasadorului. Totodată, trebuia să expedieze rapoarte şi direct ministerului

afacerilor externe, care puteau ajunge la Berlin fie prin intermediul legaţiei,

fie nemijlocit, atunci când era vorba de probleme urgente. Toate

reprezentanţele consulare ale Prusiei din Principate i se subordonau

consulului general. În plus, acesta trebuia să conducă şi afacerile consulare

de la Iaşi iar în caz de absenţă urma să numească un viceconsul sau un

staroste pentru capitala Moldovei.

Atât consulul general, cât şi ceilalţi reprezentanţi consulari din

Principate se bucurau de imunitate în faţa autorităţilor locale, pentru

persoana şi avutul lor, calitate subliniată şi de sultan în beratul de

recunoaştere. Consulul general se supunea jurisdicţiei şi autorităţii

poliţieneşti ale legaţiei din Constantinopol, în timp ce el însuşi deţinea

aceeaşi autoritate asupra celorlalţi reprezentanţi consulari din Principate.

Din acest motiv, era obligat să facă anual o călătorie de verificare a

corectitudinii administraţiei şi contabilităţii reprezentanţelor aflate în

subordine. Nu avea dreptul să numească alţi consuli. În caz de eliberare a

unui post subordonat, trebuia să numească un girant şi să aştepte deciziile

superiorilor. Avea, în schimb, dreptul de a numi staroşti acolo unde credea

de cuviinţă.

În capitolul despre comerţ i se atrăgea atenţia că

„interesele comerciale în Moldova şi Valahia ale negustorimii prusiene reprezintă obiectul cel mai important al activităţii consulului general în aceste principate, cu atât mai important cu cât balanţa comerţului prusian cu acele regiuni este una activă”.

Erau avute în vedere mai cu seamă produsele fabricanţilor silezieni, care

„găsesc în Principate o piaţă de desfacere deloc neînsemnată”. În scopul

facilitării şi intensificării exportului acelor produse în Moldova şi Ţara

Românească, consulul general trebuia să intre şi să se menţină în legătură cu

organizaţia negustitorilor din Breslau. Era instruit să stea în permanenţă la

dispoziţia negustorilor prusieni, cărora avea îndatorirea să le ofere

informaţii despre piaţa românească şi să le intermedieze afacerile. Cât de

87

importante erau rosturile economice ale consulatului general o dovedeşte şi

ideea, cuprinsă în instrucţiuni, că Neigebaur era responsabil şi de modul în

care ceilalţi reprezentanţi consulari prusieni în Principate înţelegeau să

încurajeze comerţul. El trebuia să-i destituie pe cei ineficienţi, să propună în

loc persoane corespunzătoare şi chiar să informeze în legătură cu eventuala

oportunitate a înfiinţării altor reprezentanţe, care ar fi putut servi comerţului

prusian. O sarcină concretă era aceea de a interveni, de câte ori era nevoie,

pentru înlăturarea sau evitarea suprataxării vamale sau a altor abuzuri care

puteau veni din partea autorităţilor locale. În sfârşit, i se cerea să studieze

căile prin care se putea dezvolta comerţul de tranzit, prin Principate, spre

porturile Mării Negre, mai ales spre Trapezunt.

Înainte de a i se arăta în ce constă protecţia pe care trebuia să o

acorde „naţionalilor”, în rândul cărora erau incluşi toţi supuşii statelor

Uniunii vamale, ministerul afacerilor externe definea din punct de vedere

juridic acel termen:

„Sub denumirea generală de naţiune sunt înţeleşi în Turcia (mai ales în temeiul prevederilor Păcii de la Passarowitz din 1718, care a extins şi asupra Germaniei privilegiile acordate francezilor prin tratatul de prietenie din 1535 şi după aceea) toate persoanele care locuiesc acolo sau care se află în tranzit, care se bucură de protecţia specială a unei curţii străine sau a reprezentanţilor ei, legată de Poartă prin tratate de prietenie. Aceştia pot să fie născuţi în provinciile aflate sub autoritatea acelei curţi străine, sau să fie trecuţi, prin patente de protecţie, în rândul supuşilor acesteia”.

Consulul general era instituit să nu ia sub protecţie pământeni. Erau

cunoscute mai vechile practici abuzive ale consulilor prusieni, care au dus la

creşterea nejustificată a numărului supuşilor regelui în Principate. Fostul

consul Kuch ar fi epurat lista acestora, dar Sakellario nu a făcut acelaşi

lucru la Bucureşti. Deşi nu i se cerea să intervină pentru modificarea

situaţiei, lui Neigebaur i se atrăgea atenţia că nu era în interesul Prusiei ca

numărul supuşilor ei în Principate să crească, cu atât mai puţin dacă aceasta

s-ar face prin mijloace abuzive. Trecerea pământenilor sub protecţie

consulară putea oferi guvernelor din Principate pretextul de a-şi extinde

jurisdicţia, dar mai ales autoritatea poliţienească asupra supuşilor străini.

Această eventualitate ar fi însemnat desfiinţarea completă a funcţiei

poliţieneşti a consulilor, un privilegiu obţinut prin tratate cu Poarta şi pe

care guvernul din Berlin dorea să-l menţină.

Instrucţiunile cu privire la atribuţiile juridice ale consulului general

erau foarte detaliate, constituind capitolul cel mai întins al documentului.

Exercitarea jurisdicţiei consulare era un domeniu deosebit de delicat,

deoarece, prin aceasta, se putea intra uşor în conflict nu numai cu interesele

autorităţilor locale, ci şi cu celelalte consulate şi chiar cu proprii supuşi. Din

acest motiv, ministerul de externe prusian considera că „atât normele

88

juridice, cât şi procedura trebuie să îmbrace cu totul alte forme decât în

patrie”. De fapt, jurisdicţia consulului general urma să reprezinte un

compromis între legile prusiene şi cele din Principate:

„Aşa cum străinii de acolo nu se supun legilor din Principate, tot aşa de puţin poate fi valabil pentru toţi aceştia sistemul juridic al uneia sau alteia dintre naţiunile străine. Unui negustor care se supune unui sistem legislativ străin nu i se poate pretinde, atunci când face afaceri cu un supus prusian, să cunoască toate legile care sunt valabile în Prusia. De aceea, în procesele care au loc în Principate, se va urmări doar în linii generale şi atât cât este posibil respectarea formală a dreptului prusian, iar ancorarea de legile prusiene ca norme juridice nu va fi obligatorie. Căci fiecare mare oraş comercial, fiecare provincie, fiecare ţară au obiceiurile lor, născute de-a lungul timpului şi consacrate printr-o utilizare îndelungată. De asemenea, are propriile obiceiuri comerciale. Acestei legi generale, despre care vorbesc în mod constant consulatele din Turcia în majoritatea cazurilor juridice, i se supun tacit toate naţiunile”.

Titularul jurisdicţiei asupra supuşilor prusieni din Imperiul otoman,

inclusiv din Principatele române, era ambasadorul Prusiei la Poartă.

Atribuţiile juridice ale consulilor erau rezultatul unui transfer de autoritate,

din partea ambasadorului asupra lor. Ambasadorul rămânea doar o instanţă

de apel. Instrucţiunile făceau distincţie între cauzele penale şi cele civile. În

cauzele penale, ambasadorul deţinea jurisdicţia asupra supuşilor prusieni

atunci când aceştia ar fi comis o faptă criminală împotriva unui supus străin,

dar şi atunci când fapta supusului prusian ar fi fost îndreptată împotriva

statului care îl găzduia sau a supuşilor acestuia. În acest din urmă caz puteau

exista două situaţii, când urma să funcţioneze jurisdicţia străină: când

infractorul a fost predat în închisoarea consulatului, sau când era cercetat de

autorităţile locale. În această din urmă situaţie, cel acuzat putea fi asistat la

toate audierile de către dragomanul consulatului. Lui Neigebaur i se cerea să

insiste ca, în toate cazurile, executarea sentineţei de către cei condamnaţi să

fie lăsată în grija consulatelor.

În cazurile penale, compromisul cu justiţia locală intervenea în

două situaţii. Mai întâi, încadrarea juridică a faptelor, în infracţiuni penale

grave sau în infracţiuni poliţieneşti, se făcea în conformitate cu legile din

Principate şi nu cu cele din Prusia. Astfel, acele infracţiuni, care, conform

legislaţiei din Principate, erau considerate poliţieneşti, erau pedepsite de

către consul, în timp ce infractorii cu fapte penale grave erau trimişi, pentru

a fi pedepsiţi, în statele de origine. Cea de-a doua situaţie de compromis cu

justiţia locală intervenea atunci când, cei care au comis infracţiuni grave nu

puteau fi trimişi, din diferite motive, în statele de origine. În asemenea

cazuri, după ce consulul îl condamna cu pedeapsa maximă pe care era

îndreptăţit să o pronunţe, şi anume retragerea cetăţeniei prusiene, infractorul

urma să fie predat instanţelor locale, pentru a fi judecat şi pedepsit. Datele

89

cercetării şi judecării, până în faza pronunţării sentinţei, trebuiau trimise,

obligatoriu, legaţiei din Constantinopol. Ministerul afacerilor externe

atrăgea atenţia că era de dorit ca asemenea situaţii să fie evitate, pentru a

îngrădi cât mai mult amestecul autorităţilor locale. În acest scop, lui

Neigebaur i se recomanda să încerce, atât în cauzele civile, cât şi în cele

penale, să aducă la înţelegere părţile aflate în conflict, fie prin apelul la

preoţi, fie prin arbitraj.

În cauzele civile se introduce o primă instanţă de apel odată cu

înfiinţarea consulatului general. Consulii obişnuiţi puteau pronunţa o

sentinţă definitivă numai dacă obiectul procesului nu depăşea valoarea a

650 piaştri sau 50 taleri. Pentru sume mai mari, partea care se considera

nedreptăţită de prima sentinţă putea face apel la consulul general, care

judeca în a doua instanţă. Lui Neigebaur i se atrăgea atenţia că această

atribuţie „trebuie văzută ca un transfer către consulul general, numai pentru

anumite cazuri, a dreptului de decizie deţinut până acum de ambasador sau

de locţiitorii lui”. În cazul în care consulul general confirma hotărârea

primei instanţe, sentinţa rămânea definitivă. Dacă, însă, oferea o soluţie

diferită sau dacă obiectul procesului depăşea valoarea de 6500 piaştri sau

500 taleri, se putea apela la o a treia instanţă, reprezentată de legaţia din

Constantinopol. Ministerul afacerilor externe considera că apelul la

tribunalele din Prusia, în scopul obţinerii unor sentinţe definitive, trebuie

evitat. În condiţiile în care majoritatea proceselor civile aveau ca obiect

probleme comerciale, judecarea lor de către instanţele din Prusia, care

urmau o procedură lungă şi complicată, ar fi dăunat creditului negustorilor

prusieni:

„Locuitorii din Principate, obişnuiţi cu decizii rapide şi cu mai puţine formalităţi, ar ajunge curând să nu mai dea nimic supuşilor prusieni decât în schimbul plăţii în numerar, ceea ce ar însemna pierderea de către prusieni a creditului, care este, de fapt, sufletul comerţului”.

Interesul comercial al Prusiei determina, aşadar, încă o formă de compromis

între justiţia prusiană şi obiceiurile din Principate.

În cauze penale, consulii obişnuiţi puteau pronunţa sentinţe

definitive doar dacă sancţiunea nu depăşea o amendă de 120 piaştri (10

taleri) sau 14 zile de închisoare. Acelaşi lucru îl putea face consulul general,

dar până la 650 piaştri (50 taleri) amendă sau două luni de închisoare. În

cazuri mai grave, acuzaţii urmau să fie trimişi spre judecată ambasadorului

din Constantinopol sau, dacă era imposibilă trimiterea, trebuiau predaţi spre

judecare şi condamnare instanţelor româneşti, după ce li se va fi retras

protecţia Prusiei.

În rândul aceloraşi atribuţii juridice, consulul general mai avea

datoria să supravegheze modul în care ceilalţi consuli ţineau, „după modelul

funcţionarilor civili francezi”, registrele de naşteri, morţi şi căsătorii,

90

„deoarece acestea pot avea o mare influenţă asupra drepturilor civile ale

supuşilor prusieni”.

Un alt capitol consistent al instrucţiunilor se referea la protejarea de

către consulul general a credincioşilor evanghelici. Din această categorie

făceau parte „toţi creştinii desprinşi de biserica catolică, începând cu

Reforma din 1517”. Între confesiunile enumerate în instrucţiuni se numărau

atât luteranii şi calvinii, cât şi cele apărute mai târziu, precum menoniţii şi

hutteriţii. Protecţia evanghelicilor era considerată necesară din două motive.

Mai întâi, deoarece

„majoritatea supuşilor prusieni trăitori în Moldova şi Valahia sunt de religie evanghelică, în timp ce religia ţării este ortodoxă, iar cea a statului suzeran este musulmană”.

Apoi, ea reprezenta un mijloc de a contracara influenţa catolicismului,

despre care se afirma că

„foloseşte orice ocazie pentru a face prozeliţi şi este susţinut prin însemnate mijloace băneşti”.

Ministerul afacerilor externe credea că Neigebaur nu avea motive să

se teamă de autorităţile locale, care au sprijinit până atunci comunităţile

protestante din Principate. Se spera că acest sprijin va continua sau, cel

puţin, nu vor fi puse piedici, deoarece guvernele din Moldova şi Ţara

Românească doreau să evite orice amestec ori plângeri din partea puterilor

străine. Ruşii, la rândul lor, urmăreau să-şi consolideze influenţa în

Principate şi nu doreau provocarea unor discuţii legate de comunităţile

protestante, care ar fi atras amestecul altor cabinete. Această situaţie

favorabilă era completată de ceea ce ministerul afacerilor externe înţelegea

prin toleranţa bisericii ortodoxe. Ea era considerată mai tolerantă decât cea

catolică, deoarece nu ar împărtăşi principiul acesteia din urmă, conform

căruia nu ar exista mântuire în afara ei.

Consulul general era instruit să nu arate preferinţă faţă de una sau

alta dintre confesiuni, atunci când era vorba de acordarea protecţiei

consulare. Toţi supuşii prusieni, catolici sau protestanţi, trebuiau trataţi la

fel. Cu toate acestea, era îndrumat

„să nu pună nici o piedică în calea misionarilor englezi, care caută să răspândească şi acolo credinţa evanghelică, sprijiniţi de bogate contribuţii din patrie”.

Ultimul capitol al instrucţiunilor, cel mai scurt, era dedicat

problemelor ştiinţifice. Superiorii din Berlin ai consulului general îi

cunoşteau preocupările de acest fel şi îi solitau rapoarte despre eventualele

descoperiri care s-ar face în domeniul ştiinţelor naturale, „în acele ţinuturi

atât de bogat înzestrate de natură”. Neigebaur era membru al Societăţii de

medici şi naturalişti din Iaşi, calitate care îi înlesnea contactele necesare

îndeplinirii acestei misiuni. În plus, era îndemnat să ia parte la cercetările

91

arheologice care s-ar putea desfăşura „în vechea Dacie, colonizată şi tratată

cu atâta atenţie de către romani”.

Activitatea şi revocarea consulului general Neigebaur (1845)

Înainte de a porni spre capitala Moldovei, Neigebaur s-a oprit în

Leipzig, apoi în câteva oraşe din Silezia – Liegnitz, Görlitz şi Breslau –

pentru a stabili contacte cu negustorii implicaţi în comerţul cu Principatele

şi a se informa despre volumul şi calitatea schimburilor 289

. În Iaşi a ajuns

abia la 26 martie 1843, venind pe ruta Breslau – Cracovia – Lemberg –

Cernăuţi, pe care o numeşte „principala cale comercială dintre Silezia şi

Moldova” 290

.

Încă de la început, Neigebaur a fost preocupat de verificarea şi

organizarea aparatului consular prusian din Principate. Chiar înainte de a

ajunge la Iaşi, îndată după ce a trecut graniţa în Moldova, s-a oprit în

Botoşani, unde l-a inspectat pe starostele prusian. Deşi acesta îndeplinea

aceeaşi slujbă şi în interesul Franţei, consulul general s-a arătat mulţumit de

activitatea sa 291

. La reprezentanţa prusiană din Iaşi, Neigebaur a găsit, în

schimb, „cea mai mare dezordine”. Arhiva consulatului consta într-o

„grămadă de hârtii răsfirate”. Vina i-ar fi aparţinut în întregime doctorului

Kallmann, care nu s-ar fi priceput deloc la treburile consulatului şi care, în

jumătatea de an cât a funcţionat ca girant, nu ar fi răspuns nici solicitărilor

venite din partea autorităţilor moldoveneşti, nici celor ale prusienilor aflaţi

în procese. Dragomanul din timpul provizoratului lui Kallmann – pe care

Neigebaur nu îl numeşte în rapoartele sale, dar care pare să fie Dimitrie

Xenopol 292

– ar fi fost „complet incompetent” şi ar fi fugit la numai două

săptămâni de la instalarea consulului general. Neigebaur credea că fostul

consul Kuch a lăsat intenţionat un înlocuitor nepriceput precum Kallmann,

pentru a acoperi în acest fel propriile nereguli 293

. Toate acestea făceau

necesară reorganizarea reprezentanţei.

În acest scop, Neigebaur a procedat la noi angajări. A adus mai întâi,

în calitate de cancelar, un profesor particular, Böhlert, care a funcţionat din

mai 1843 până în ianuarie 1844 294

. Apoi a fost angajat un anume Napoleon

289Neigebaur către von Bülow, Berlin, 30 ianuarie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 286–288;

DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 96–97v. 290Neigebaur către min. af. externe, Iaşi, 30 martie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 421; DZA,

A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 223. 291Vezi nota precedentă. 292Numirea lui Dimitrie Xenopol ca „dragoman la consulatul crăesc al Prusiei din Iaşi” a fost

anunţată în „Albina Românească”, an. XIV, 1842, p. 369. A fost confirmat de Neigebaur îndată după venirea la Iaşi, cf. publ. cit., an. XV, nr. 24, 25 martie 1843, p. 93.

293Neigebaur către min. af. externe, Iaşi, 29 mai 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 450–456; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 251–256v.

294În august 1844, Böhlert, care locuia la Hotel Petersburg din Iaşi, se plângea ministerului

92

Jrzikiewicz, despre care agentul Austriei, Eisenbach, scria că a venit de

puţin timp din Transilvania, unde lucrase ca econom pe proprietăţile unui

nobil 295

. După fuga lui Xenopol, în postul de dragoman al consulatului

general a fost investit Hristea Triandafilovici, la sfârşitul lunii martie

1843 296

. Acestuia i-a urmat, în octombrie acelaşi an, Emanuel Reneaux 297

,

despre care Eisenbach, agentul Austriei la Iaşi, credea că „joacă rolul

principal în cancelarie, fiind un tânăr capabil şi cât se poate de sârguincios,

născut la Suceava, în Bucovina” 298

. În afară de aceştia, a mai fost angajat

un „evreu polonez”, Lax, pentru a fi folosit în problemele legate de supuşii

prusieni de religie mozaică 299

.

La mai puţin de o lună de la luarea în primire a postului, Neigebaur a

făcut o călătorie prin Principate, pentru a verifica activitatea celorlalte

reprezentanţe. În Galaţi, unde a ajuns în a doua jumătate a lunii aprilie 1843,

a aflat viceconsulatul administrat provizoriu de supusul sard Pasquale

Lamberti. La 24 aprilie, propunea ministerului afacerilor externe din Berlin

numirea în postul de viceconsul în portul dunărean a doctorului Abegg,

medic de carantină 300

. Numirea nu a mai avut loc, pe de o parte din cauza

opoziţiei ambasadorului din Constantinopol, Le Coq, ce se declara mulţumit

de activitatea lui Lamberti 301

, pe de altă parte deoarece ministerul avea deja

alte planuri în legătură cu reprezentanţa din Galaţi, unde avea să trimită

curând un consul de carieră. La Bucureşti, Neigebaur l-a găsit în fruntea

consulatului pe baronul Constantin Sakellario. Nu a identificat nereguli în

administrarea reprezentanţei, dar considera că baronul ar fi prea în vârstă şi

că nu ar fi exclusă eventualitatea ca, în scurt timp, postul să devină liber 302

.

Întors la Iaşi după călătoria prin Moldova şi Ţara Românească,

Neigebaur a elaborat un raport amplu despre situaţia supuşilor prusieni şi

starea reprezentanţelor consulare, pe care l-a înaintat atât legaţiei din

afacerilor externe din Berlin că Neigebaur nu l-a plătit pentru serviciile aduse consulatului general în perioada funcţionării lui acolo. ASB, Microf. RDG, r. 47/I, c. 293; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 27.

295Eisenbach către von Stürmer (ambasadorul Austriei la Constantinopol), Iaşi, 13 septembrie 1844 (copie). ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 759; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 207.

296„Albina Românească”, an. XV, 1843, p. 117. 297„Buletin Foaie Oficială”, Iaşi, an. XI, 1943, p. 433. 298Raportul citat al lui Eisenbach (v. nota 295). 299V. nota precedentă. 300Dr. Abegg era originar din Heidelberg, de confesiune evanghelică, se afla de 11 ani în

Principate, unde îndeplinea slujba de medic de carantină şi cunoştea limba română. Neigebaur către min. af. externe, Galaţi, 24 aprilie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 436; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 236v.

301Le Coq către min. af. externe, Constantinopol, 19 iulie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 489–490; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 310–311.

302Raportul lui Neigebaur din 29 mai 1843 (v. mai sus, nota 293).

93

Constantinopol cât şi ministerului afacerilor externe din Berlin, la 29 mai

1943 303

. Despre populaţia capitalei Moldovei, consulul general credea că ar

consta în „aproximativ 180 boieri şi peste 10000 evrei, câţiva negustori şi

meseriaşi, iar restul îl constituie servitorimea şi robii boierilor”. Era de

părere că „cea mai multă muncă o fac aici evreii, care susţin un comerţ

foarte activ”. În Bucureşti ar fi foarte puţini evrei, iar în alte oraşe, unde

există consulate prusiene – Neigebaur se referea la Galaţi, singurul loc în

afara celor două capitale, unde Prusia avea reprezentanţă consulară –,

numărul lor ar fi şi mai mic. Populaţia evreiască îl interesa pe consulul

general deoarece acesteia îi aparţineau mulţi supuşi prusieni. În Iaşi, de

exemplu, de protecţie prusiană se bucurau 200 de familii de evrei. În toată

Moldova, numărul lor se ridica la 400 familii, cifră aproximativă, căci

Neigebaur însuşi recunoştea, în raportul amintit, că nu a reuşit să facă o listă

completă. Totalul supuşilor prusieni, evrei şi neevrei, din ambele Principate

s-ar ridica la peste 1500 suflete 304

.

Avansarea de către Neigebaur a acestor cifre urmărea un scop precis,

acela de a-şi convinge superiorii de necesitatea restructurării consulatului

general. Exercitarea jurisdicţiei asupra unui număr atât de mare de persoane

ar necesita un volum foarte mare de muncă, deoarece toate procesele

supuşilor prusieni treceau prin reprezentanţa consulară. Din martie până în

mai 1843, aceasta a fost deja implicată în 137 procese, dintre care 56 erau

între supuşi prusieni, iar restul între persoane care aveau această calitate şi

localnici sau supuşi ai altor state. Pe deasupra, consulatul general se ocupa

de multe moşteniri, tutele şi administrări de averi. Date fiind şi celelalte

atribuţii ale reprezentanţei, titularul acesteia credea că structura personalului

era necorespunzătoare şi, ca atare, nu se putea face faţă solicitărilor. Ca

soluţie, Neigebaur propunea ministerului afacerilor străine să-i permită să

pregătească el însuşi personalul calificat, pe care să-l poată angaja în posturi

subalterne. Din rândurile acestuia s-ar fi putut găsi chiar înlocuitori ai

consulului general, în caz de nevoie.

De fapt, Neigebaur urmărea ceva mai mult decât o simplă lărgire a

personalului. Intenţia sa era de a transforma consulatul general din Iaşi

303Acelaşi raport al lui Neigebaur. 304La 4 septembrie 1843, Neigebaur a înaintat Secretariatului de Stat al Moldovei o listă a

supuşilor prusieni din Principat, cuprinzând 347 familii, cu un total de 550 indivizi. Din rândul acestora, la 8 familii, cuprinzând 21 indivizi, le fusese retrasă deja protecţia prusiană (ASI, Fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dos. 1384/1845). Catagrafia realizată în Moldova în 1845 consemnează 425 supuşi prusieni (Gheorghe Platon, Populaţia oraşului moldovenesc la mijlocul secolului al XIX-lea, în „Carpica”, tom. III, 1970, Bacău, p. 5–32, anexa IX). În cartea sa Beschreibung der Moldau und Walachei, Breslau, 1848, p. 357, Neigebaur oferă cifra de 800 familii de „prusieni” aflate în ambele Principate, între aceştia socotindu-i şi pe supuşii statelor din Zollverein.

94

într-o „pepinieră de consuli pentru întregul Orient”, ceea ce ar fi reprezentat

o noutate pentru Prusia, dar nu şi pentru alte state, precum Austria, Rusia şi

Franţa, care aveau deja astfel de instituţii. Consulul general credea că mulţi

tineri înstăriţi din Prusia, care doresc să se dedice carierei diplomatice,

„ar putea învăţa mai multe aici, decât în vreo oarecare ambasadă, unde nu ar face decât să elibereze paşapoarte şi să redacteze corespondenţa într-o franceză monotonă. Ei ar avea aici cea mai bună ocazie să înveţe, în viaţa de zi cu zi, în afară de franceză, care este în Principate o limbă uzuală, moldoveneasca, italiana, rusa, greaca şi chiar limbile orientale, sau să le exerseze; ar avea ocazia să vadă care sunt relaţiile cu orientalii şi să cunoască diversitatea schimburilor comerciale; ar putea să studieze, în multe case boiereşti strălucitoare, finul caracter diplomatic grecesc şi oriental şi ar putea să rămână în contact cu întinsa lume a afacerilor, de care aminteam, ceea ce le-ar putea fi de folos în cariera viitoare”.

Conform intenţiilor lui Neigebaur, profesionalizarea aparatului diplomatic

prusian din Orient urma să înceapă la Iaşi. Persoanele astfel formate –

considera el – puteau fi folosite fie în posturile consulare din Principate, fie

altundeva în Levant, de exemplu la Alexandria sau Beirut. Şi aceasta

deoarece „Prusia va avea tot mai multă nevoie de consuli destoinici în

Orient”.

Superiorii consulului general nu au dat curs propunerii sale. Unul

dintre ei, ambasadorul Le Coq, a reacţionat chiar destul de violent faţă de

raportul din 29 mai. Odată cu numirea lui Neigebaur, ambasadorul a pierdut

atât o parte din atribuţiile sale juridice, cât şi coordonarea consulatelor din

Principate, care îi revenea acum lui Neigebaur. Ideea acestuia de înfiinţare a

„pepinierei de consuli” la Iaşi a fost interpretată de către Le Coq drept o

depăşire a atribuţiilor consulului general, prin abordarea unei probleme

politice, un teritoriu rezervat legaţiei. Le Coq propunea chiar mutarea la

Galaţi a sediului consulatului general, pentru ca în acest fel atenţia lui

Neigebaur să nu mai fie distrasă de probleme politice şi să se poată

concentra asupra celor comerciale 305

. Această situaţie a generat un conflict

indirect între Le Coq şi Neigebaur, în care – aşa cum vom arăta mai jos –

învingător a ieşit ambasadorul.

Un aspect important al activităţii lui Neigebaur în Principate l-a

constituit preocuparea faţă de organizarea temeinică a comunităţilor

protestante. Această preocupare răspundea, de altfel, intenţiilor superiorilor

săi, aşa cum reiese şi din instrucţiunile primite de Neigebaur la instalarea în

post. Cu prilejul amintitei călătorii din primăvara anului 1843, consulul

general a luat cunoştinţă în mod direct de problemele credincioşilor

evanghelici. La Galaţi, comunitatea nu avea biserică şi cimitir, dar nici preot

305Le Coq către min. af. externe, Constantinopol, 19 iulie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23,

c. 495–496; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 316–317.

95

propriu. Abia cu puţin timp în urmă se ajunsese la o înţelegere cu biserica

protestantă din Iaşi, prin care preotul de acolo se obliga să meargă cel puţin

o dată pe an la Galaţi, în scopul oficierii serviciului religios 306

. După

întoarcerea la Iaşi, consulul general a solicitat Secretariatului de Stat al

Moldovei să intervină pe lângă domn, pentru a-l convinge să cedeze

comunităţii protestante din Galaţi un teren pentru construirea unei biserici şi

o suprafaţă pe care să poată fi amenajat un cimitir 307

. Printre argumentele

invocate de Neigebaur se afla şi acela că o nouă biserică ar fi atras mai

mulţi străini, care, prin activităţile lor, ar fi contribuit la dezvoltarea

comerţului în port. Ridicarea unei biserici protestante nu avea, în acel

moment, şanse de înfăptuire, aşa încât, prin alte două adrese ulterioare,

Neigebaur s-a limitat doar la a cere un loc pentru cimitir308

. După o oarecare

întârziere, provocată, între altele, de neimplicarea pastorului din Iaşi în

această afacere 309

, şi după organizarea formală a evanghelicilor din Galaţi

într-o comunitate, avându-l ca preşedinte pe viceconsulul britanic Charles

Cunningham 310

, domnul Mihail Sturdza a încuviinţat, la 5 iulie 1845,

cedarea terenului pentru cimitir 311

.

O altă comunitate vizitată de Neigebaur a fost cea din Craiova. În

1843 trăiau în oraş 162 persoane de confesiune evanghelică, dintre care 58

erau supuşi prusieni 312

. Şi în cazul acestora, implicarea lui Neigebaur a avut

efecte importante. La cererea fruntaşilor protestanţi de acolo, consulul

general a intervenit pe lângă ministerul cultelor şi educaţiei din Prusia,

pentru trimiterea unui preot. După ce, în septembrie 1843, comunitatea s-a

constituit în mod formal şi a intrat sub protecţia regelui Prusiei, acelaşi

Neigebaur a intermediat primirea, din partea monarhului protector, a unui

consistent sprijin financiar. Un preot avea să fie trimis la Craiova abia în

1846, după plecarea lui Neigebaur din Principate, dar şi ca urmare a

stăruinţelor sale anterioare 313

.

306W. St. Teutschlaender, op. cit., p. 219. 307Neigebaur către Secretariatul de Stat al Moldovei, Iaşi, 13 iulie 1843; ASI, Fond Secretariatul

de Stat al Moldovei, dos. 540, f. 34. Pentru întreaga afacere a locurilor de cimitir şi biserică ale comunităţii evanghelice din Galaţi, v. şi Vasile Docea, Im Sinne religiöser Toleranz: die Anfänge der evangelischen Gemeinde aus Galatz in der Moldau (1843–1853), în Al. Zub (editor), Identitate / alteritate în spaţiul cultural românesc, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1996, p. 255–265.

308Adresele sunt din 8 septembrie şi 17 noiembrie 1843. ASI, fond cit., dos. 540, f. 37 şi 41. 309ASG, Fond Primăria oraşului Galaţi, dos. 21/1843, f. 3. 310Vasile Docea, op. cit., p. 258. 311ASI, fond cit., dos. 540, f. 62. Terenul pentru biserică avea să fie cedat comunităţii evanghe-

lice din Galaţi în 1853, de către domnul Grigore Alexandru Ghica, iar construcţia bisericii se va termina în 1862. Vasile Docea, op. cit., p. 259–260 şi 264–265.

312W. St. Teutschlaender, op. cit., p. 204. 313Ibidem, p. 203–205.

96

Comunitatea protestantă din Iaşi a cunoscut, la rândul ei, câteva

schimbări în timpul funcţionării lui Neigebaur. În 1844, ea a trecut sub

patronajul regelui Prusiei 314

, aşa cum a solicitat încă din 1840 pastorul

Holzschuher 315

. Cu această ocazie, biserica protestantă din capitala

Moldovei a putut intra în posesia sumei de 2000 ducaţi, colectată în statele

germane la iniţiativa aceluiaşi preot 316

.

Neigebaur a dat curs instrucţiunilor de a-i sprijini pe misionarii

britanici aflaţi în Principate. Încă în anul 1839, doi misionari, Andrew A.

Bonar şi Robert Mc Cheyne, au întreprins o călătorie prin Moldova şi Ţara

Românească, trimişi de Comitetul pentru convertirea evreilor, instituit de

Congresul general al Bisericii scoţiene 317

. În urma acestei călătorii de

informare, Biserica presbiteriană din Scoţia a instalat la Iaşi pe reverendul

Daniel Edward, însoţit de misionarul Hermann Philip. Aceştia doreau, între

altele, să deschidă o şcoală, prin intermediul căreia să poată acţiona în

direcţia convertirii evreilor. După ce Sfatul administrativ al Moldovei a

respins, la 24 mai 1843, cererea misionarilor, cauza lor a fost preluată şi

susţinută de către consulul general prusian. La 8 iunie 1843, el solicita

Epitropiei învăţăturilor publice aprobarea pentru „deschiderea şcolii d-lui

Philip”, la care urmau să înveţe şi „copiii prusienilor şi ai statelor

Confederaţiei germane, de confesiune evanghelică” 318

. Comunitatea

protestantă din Iaşi avusese o şcoală, înfiinţată în 1839 de pastorul

Holzschuler 319

, dar, din cauza lipsei de fonduri, a avut mari dificultăţi de

funcţionare 320

. În aceste condiţii, iniţiativa misionarilor Edward şi Philip

corespundea şi nevoilor şcolare ale comunităţii evanghelice din Iaşi. În cele

din urmă – şi ca urmare a intervenţiei lui Neigebaur – şcoala misionarilor

scoţieni s-a deschis. Se predau acolo „limba nemţească şi cea românească

cu gramaticile lor, geografia, matematica şi istoria”, probabil destul de

temeinic, din moment ce, în iunie 1844, acelaşi Neigebaur aprecia că „până

acum s-au ivit cele mai bune rezultaturi” 321

.

314Ibidem, p. 198. 315V. mai sus, p. 72. 316W. St. Teutschlaender, op. cit., p. 198. 317Alexandru Lapedatu, Doi misionari scoţieni în Ţările Române acum o sută de ani, în

AARMSI, seria a III-a, tom. XV, 1934, p. 175–218. 318Neigebaur către Epitropia învăţăturilor publice, Iaşi, 8 iunie 1843 (stil nou); ASB, Fond

Ministerul instrucţiunii. Moldova dos. 213/1842, f. 14. Cererea lui Neigebaur a fost publicată, în traducere românească după originalul francez, de V.A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800–1864, vol. II, Bucureşti, 1892, p. 247.

319W. St. Teutschlaender, op. cit., p. 198. 320Cererea lui Neigebaur din 8 iunie 1843 (v. mai sus, nota 318). 321Neigebaur către marele vornic Alexandru Balş, Iaşi, 9 iunie 1844; ASB, Fond Ministerul

instrucţiunii. Moldova, dos. 361/1844, f. 1. În acest document, Neigebaur se plânge că rabinul comunităţii evreieşti interzice evreilor, sub ameninţarea execomunicării şi a blestemului, să-şi

97

Cariera consulară a lui Neigebaur s-a încheiat în toamna anului 1845,

după numai doi ani şi jumătate de la venirea în Iaşi. Împrejurările demiterii

sale au fost abordate până în prezent, din câte cunoaştem, de un singur

istoric, Klaus-Henning Schroeder, care nu a făcut altceva decât să redea

părerile consulului francez Adolph Billecocq 322

. Într-un raport din 27 iunie

1844 către Guizot, ministru de externe al Franţei, Billecocq susţinea că

Neigebaur ar fi fost rechemat, încă de pe-atunci, pentru a fi numit într-o

funcţie la departamentul justiţiei din Berlin. Revocarea era pusă pe seama

intrigilor consulului rus şi agentului austriac, nemulţumiţi de

comportamentul lui Neigebaur. Această din urmă idee a continuat să fie

susţinută de consulul francez şi în raportul din 19 decembrie 1845 –

întocmit, deci, după plecarea lui Neigebaur –, în care mai adaugă că intrigile

amintite au fost susţinute chiar şi de consulul prusian din Bucureşti, baronul

Sakellario. Billecocq mai credea că Neigebaurar ar fi întreprins, după

revocare, o călătorie la Palermo, pentru a încerca să explice împăratului rus

Nicolae I, aflat acolo, evenimentele din ultimii ani.

Ipoteza rechemării lui Neigebaur în scopul numirii lui într-o funcţie

la departamentul de justiţie din Berlin se dovedeşte neîntemeiată. Ideea nu

apare niciunde în corespondenţa diplomatică prusiană pe care am cercetat-o.

Pe de altă parte, Neigebaur însuşi renunţase la cariera juridică – domeniu în

care activa din 1816 – atunci când s-a pensionat şi a obţinut postul consular.

Avea pe-atunci 59 de ani şi se plângea din cauza stării sănătăţii. Pentru el

acordarea postului de consul general nu fusese nicidecum o promovare, care

să fie urmată, eventual de o alta, în ministerul de justiţie.

Nici ştirea despre călătoria la Palermo, cu scopul de a-l întâlni pe ţar,

nu se confirmă. Neigebaur a întreprins, într-adevăr, o călătorie în Italia,

îndată după plecarea din Iaşi, dar scopurile ei au fost altele. Acestea sunt

expuse într-o scrisoare din 30 martie 1845 către ambasadorul Prusiei la

Constantinopol, prin care consulul general solicita concediu:

„Cu puţin timp în urmă, mama mea a murit în Silezia Inferioară. Afaceri legate de succesiune mă obligă să fac o călătorie grabnică la Neapole, căci o parte a moştenirii se află depusă la Banca Tavolire de acolo, a cărei bancrută pare inevitabilă. Rog, de aceea, să mi se acorde un concendiu de trei luni, care îmi este necesar şi pentru îngrijirea sănătăţii, deoarece anul trecut frigurile m-au împiedicat să urmez cura la Mehadia” 323.

trimită copiii la acea şcoală. Interdicţia a survenit în urma botezului creştin al unui evreu.

322Klaus-Henning Schroeder, op. cit., p. 84–85. Referinţele lui Billecocq la demiterea lui Neigebaur se află în rapoartele sale publicate în Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 1021–1022 şi 1078.

323ASB, Microf. RDG, r. 47/II, c. 603; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 201.

98

Aşadar, a plecat în Italia pentru afaceri de familie şi pentru a-şi îngriji

sănătatea, pe care, de altfel, avea să şi-o caute în peninsulă, an de an, până la

moarte 324

.

Dintre opiniile consulului francez Adolph Billecocq în legătură cu

demiterea lui Neigebaur, una singură poate fi acceptată: cea despre intrigile

consulului rus şi agentului austriac. Ele, însă, nu au constituit singura cauză

a rechemării lui Neigebaur. Nemulţumiri cu privire la activitatea sa au

început să apară destul de timpuriu. La 29 octombrie 1844, ministrul

afacerilor externe din Berlin – în acelaşi timp cancelar al guvernului Prusiei

– îi reproşa deschis:

„Spre regretul meu, rezultatele de până acum ale activităţii Domniei Voastre nu sunt pe măsură aşteptărilor mele” 325.

Cea mai gravă acuzaţie se referea la neîndeplinirea principalei sale

misiuni, aceea de promovare a comerţului Prusiei şi al statelor Uniunii

vamale germane, prin informări exacte asupra situaţiei din Principate şi prin

înlăturarea piedicilor care stăteau în faţa acestuia. Consulul general şi-ar fi

îndreptat, în schimb, întreaga atenţie spre un domeniu pe care superiorii săi

îl considerau de mai mică importanţă: protecţia consulară. Chiar şi aici, lui

Neigebaur i se reproşau o serie întreagă de nereguli. Pe de o parte, era vorba

de acordarea ilegală de patente de protecţie unor persoane neîndreptăţite –

pământeni sau supuşi ai altor state –, în schimbul unor foloase materiale,

ceea ce a determinat nemulţumirea autorităţilor locale şi a consulilor Rusiei

şi Austriei, care s-au plâns legaţiei din Constantinopol. Pe de altă parte,

unor supuşi prusieni le-ar fi fost retrasă protecţia, ceea ce a prilejuit un alt

val de proteste adresate legaţiei 326

. Din aceste reproşuri reieşea limpede că

Prusia nu era interesată în sporirea cu orice mijloace a numărului supuşilor

ei în Principate, ci mai curând în protejarea corectă a intereselor celor care

se aflau deja acolo. În acest fel, se puteau reduce nemulţumirile şi nu se

dădea nimănui prilej de intervenţie, ceea ce ar fi putut provoca daune

prestigiului guvernului din Berlin.

Lui Neigebaur i se mai reproşa atitudinea pe care a avut-o într-o

împrejurare considerată de superiorii săi deosebit de delicată. Copilul unei

familii de evrei din Iaşi, Mandelbaum 327

, supuşi prusieni, fusese răpit şi

324Necrologul din „Illustrierte Zeitung”, Leipzig, nr. 1189, 14 septembrie 1866, p. 247. 325Ministerul afacerilor externe către Neigebaur, Berlin, 29 octombrie 1844. ASB, Microf. RDG,

r. 23, c. 774–776; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 220–221 v. 326V. nota precedentă. 327În lista supuşilor prusieni întocmită de Neigebaur şi înaintată Secretariatului de Stat al

Moldovei la 4 septembrie 1843, apare la poziţia 178 familia Mandelbaum, cu următorii membrii: Josef, negustor; Ester, soţie; Leiba, fiu, în vârstă de 6 ani şi Braune, fiică, de 4 ani. Unul dintre cei doi din urmă era, probabil, copilul răpit. În aceeaşi listă se arată că amintitei familii i-a fost retrasă protecţia prusiană, fără a se specifica nici cauzele, nici data. ASI. Fond

99

botezat în rit ortodox. Copilul a fost găsit, dar autorităţile nu s-au grăbit să-l

restituie părinţilor, în ciuda revendicărilor acestora, pe motiv că ei erau

evrei, iar copilul era creştin. În această dispută, Neigebaur a susţinut

revendicările părinţilor, intrând astfel în conflict cu opinia societăţii

ortodoxe din capitala Moldovei. Consulul general nu era învinuit de către

superiori din cauza poziţiei în sine pe care a adoptat-o, ci pentru modul prea

vehement în care a înţeles să acţioneze şi din cauză că nu a cerut instrucţiuni

în acest sens. Mai mult decât atât, i se reproşa că şi-a făcut cunoscută poziţia

în presa germană, unde a publicat şi unele acte ale cancelariei consulatului

legate de acea afacere. Toate acestea, considera ministerul afacerilor

externe, ar fi subminat poziţia socială a lui Neigebaur la Iaşi 328

.

Un alt cap de acuzare împotriva consulului general l-a constituit

„afacerea Schröffel” 329

. Un tânăr boier moldovean, pitarul Emanoil

Constantin, a dorit să se căsătorească cu o supusă austriacă, originară din

Transilvania, Caroline Schröffel. Mama pitarului şi rudele sale apropiate

s-au opus şi, în urma plângerilor depuse la agenţia Austriei şi la agia din

Iaşi, au reuşit să obţină o hotărâre de expulzare din Moldova a pretendentei.

Aceasta, însă, nu a renunţat la ideea căsătoriei cu pitarul şi, cu ajutorul

acestuia, a obţinut din partea consulatului general al Prusiei o patentă de

protecţie şi un paşaport, sub numele fals de Catherina Petrowna. În felul

acesta a reuşit să scape de sub urmărirea agiei şi, curând, în iulie 1844, cei

doi s-au căsătorit. Falsul a fost descoperit, ceea ce a dus la transformarea

afacerii într-un adevărat scandal diplomatic. Agentul austriac Eisenbach a

raportat întreaga poveste ambsasadorului Austriei la Constantinopol 330

, care

nu a întârziat să se folosească de ea împotriva Prusiei. Printr-o plângere

oficială către guvernul din Berlin, acesta l-a învinuit pe Neigebaur de

comiterea falsului 331

. În urma cercetărilor, a reieşit că vinovaţi de

falsificarea actelor erau dragomanul Reneaux şi cancelarul Jrzikiewicz, dar,

cu toate acestea, ministerul afacerilor externe a considerat că

responsabilitatea scandalului îi revenea lui Neigebaur, care ar fi trebuit să

verifice mai atent activitatea subordonaţilor 332

.

În octombrie 1844, când îi făcea lui Neigebaur toate aceste reproşuri,

ministrul afacerilor externe nu avea de gând, încă, să-l înlocuiască. Îi

atrăgea doar atenţia să-şi revizuiască atitudinea şi să se ocupe cu mai multă

Secretariatul de Stat al Moldovei, dos. 1384/1845, nr. 178.

328Vezi mai sus, nota 325. 329Cazul este prezentat amănunţit în Vasile Docea, O căsătorie scandaloasă şi căderea

consulului Neigebaur, în „Arhiva Genealogică”, an. IV (IX), 1997, nr. 1–2, p. 43–50. 330Eisenbach către von Stürmer, Iaşi, 13 septembrie 1844. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 758–759;

DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 206–207. 331ASB, Microf. RDG, r. 47/II, c. 467; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 120. 332Vezi mai sus, nota 325

100

stăruinţă de încurajarea comerţului german 333

. Între timp, însă „cazul

Neigebaur” a luat proporţii în lumea diplomatică. Ambasadorul Austriei la

Constantinopol a cerut guvernului otoman retragerea ex-quator-ului

consulului general prusian. Acelaşi lucru îl solicita şi ambasadorul Rusiei,

ca urmare a plângerilor consulului Kotzebue, care îl învinuia pe Neigebaur

că ar fi luat sub protecţie prusiană, în schimbul unor foloase băneşti, diferite

persoane care nu aveau acest drept. Atunci când i s-au reclamat aceste

ilegalităţi, consulul general le-ar fi retras, pur şi simplu, protecţia

respectivelor persoane 334

.

Domnul Moldovei Mihail Sturdza, care i-a fost favorabil lui

Neigebaur la început (a colaborat cu acesta în acţiunea de reformare a

sistemului şcolar din Principat 335

), şi-a schimbat la rândul său atitudinea. În

decembrie 1844, Sturdza i-a transmis unui funcţionar al legaţiei Prusiei la

Constantinopol, aflat în Moldova pentru a întreprinde o anchetă în „cazul

Neigebaur”, speranţa că

„plângerile împotriva consulului general vor fi verificate, iar în cazul în care va fi destituit, se va alege în loc o persoană căreia să-i poată acorda încrederea sa” 336.

Sub presiunea acestei campanii, ministerul afacerilor externe din

Berlin a fost nevoit să propună regelui, la 5 septembrie 1845, rechemarea lui

Neigebaur, ceea ce monarhul a încuviinţat 337

. Neigebaur, aflat în acel

moment în Italia, în concediul care i se aprobase la 5 iulie 1845 338

, nu se va

mai reîntoarce la Iaşi.

Scurta perioadă petrecută în Principate a fost folosită de Neigebaur şi

pentru colectarea de informaţii despre români, care aveau să constituie

333V. nota precedentă. 334Memoriu al ministerului afacerilor externe din Berlin către rege, 13 martie 1845. ASB, Microf.

RDG, r. 47/II, c. 467; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 121. 335În timpul dezbaterilor din 1843, privind reorganizarea Academiei Mihăilene, Mihail Sturdza

i-a solicitat opinia lui Neigebaur. Sfaturile consulului general prusian au fost urmate în privinţa introducerii limbii elene ca materie obligatorie de studiu, „precum în colegiile din Germania”, sistemul predării istoriei, „care se întrebuinţează şi în alte multe gimnazii ale Prusiei” şi în ierarhizarea rangurilor profesorilor, „după pilda urmată în Prusia şi în Austria”. J.F. Neigebaur, op. cit., 225–226; V. A. Urechia, op. cit., II, p. 249–252; D. Ciurea, Moldova sub domnia lui Mihail Sturdza, Iaşi, 1947, p. 163; Fritz Valjavec, op. cit., IV, p. 57; Gabriel Bădărău, Academia Mihăileană (1835–1848), Iaşi, Editura Junimea, 1987, p. 145–146.

336F. Levenhagen către Le Coq, Constantinopol, 3 februarie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 47/II, c. 442–443; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 106v–107.

337Hellwig (în numele lui Canitz, preşed. al guvernului şi min. al af. externe) către rege, Berlin, 5 septembrie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 47/II, c. 760–764; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 297–299.

338Min. af. ext. către Neigebaur, Berlin, 5 iulie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 47/2, c. 629; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 218.

101

substanţa unor cărţi publicate după întoarcerea în patrie 339

. Scrierea acelor

lucrări a presupus o documentaţie serioasă, căreia consulul general îi va fi

dedicat o mare parte a timpului petrecut în Principate. Preocuparea sa nu a

scăpat contemporanilor. Unul dintre aceştia, agentul austriac Eisenbach,

nota în septembrie 1844, nu fără o nuanţă de reproş:

„Consilierul intim de justiţie Neigebaur este absorbit, se pare, prea mult de preocupările sale literare şi de alte lucruri, căci a lăsat la-ndemâna personalului cancelariei consulare o libertate prea mare de acţiune” 340.

După destituire, Neigebaur şi-a continuat cercetările ştiinţifice, de

data aceasta în Transilvania. Fusese acolo încă în 1844, când a făcut o vizită

la Cluj 341

. În perioada 1846–1850 s-a aflat de mai multe ori în Transilvania,

pentru cercetarea vestigiilor stăpânirii romane în Dacia 342

. Rezultatul

acestor investigaţii l-a constituit o carte despre descoperirile epigrafice

romane în Transilvania, care a fost publicată în 1851 343

.

Reprezentanţa din Galaţi e transformată în consulat, iar titular devine

Eusebius Wedeke (1844)

Prin retragerea lui Wilhelm Stürtz, viceconsulatul Prusiei din Galaţi

a trecut în administrarea provizorie a lui Carol Schwartz (aprilie–iunie

1842), apoi în cea a negustorului sard Pasquale Lamberti (iunie 1842–

septembrie 1844) 344

. În privinţa subordonării ierarhice, poate fi constatată,

în cazul reprezentanţei din Galaţi, o evoluţie sinuoasă. În timpul funcţionării

lui C.A. Kuch la Iaşi, viceconsulatul din Galaţi i se subordona acestuia. În

1841, odată cu plecarea lui Kuch, a intrat în subordinea directă a legaţiei din

Constantinopol. La numirea lui Neigebaur în funcţia de consul general la

Iaşi, în octombrie 1842, viceconsulatul din Galaţi a intrat sub autoritatea

acestuia, la fel ca toate celelalte reprezentanţe din Principate, aşa cum o

atestă instrucţiunile trimise consulului general în momentul preluării

postului 345

. Doi ani mai târziu, când reprezentanţa din Galaţi a devenit

consulat, ea a fost trecută din nou în subordinea legaţiei.

339Lista acestor lucrări la Victor Papacostea, Un observator prusian...; Klaus-Henning Schroeder,

op. cit. 340Eisenbach către von Stürmer, Iaşi, 13 septembrie 1844 (copie). ASB, Microf. RDG, r. 23,

c. 759; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 207. 341„Der Siebenbürger Bote”, an LIX, nr. 52, 2 iulie 1844, p. 245–246. 342„Transilvania. Beiblatt des Siebenbürgen Boten”, an. VIII, nr. 34, 29 aprilie 1847, p. 143–144;

nr. 35, 3 mai 1847, p. 147–148; nr. 41, 27 mai 1847, p. 183–184. „Der Siebenbürger Bote”, an. LXV, nr. 107, 8 iulie 1850, p. 285.

343J. F. Neigebaur, Dacien aus den Überresten des Klassischen Alterthums, mit besonderer Rücksicht auf Siebenbürgen, topographisch zusammengesetzt, nebst einer Übersichtskarte des Trajanischen Daciens, Kronstadt, 1851.

344Moise N. Pacu, op. cit., partea I–II, p. 394–395. 345Vezi supra, p. 86.

102

În septembrie 1844, consilierul aulic intim Wedeke a fost numit

titular al postului consular din Galaţi, care era ridicat la rangul de

consulat 346

. În decembrie, atât schimbarea de rang a reprezentanţei, cât şi

numirea titularului au fost încuviinţate de guvernul otoman. Beratul de

recunoaştere şi firmanul de acreditare a noului consul pe lângă autorităţile

locale au fost primite de către Secretariatul de Stat al Moldovei la începutul

lunii ianuarie 1845 347

.

Toate aceste schimbări – modificările rangului reprezentanţei,

trimiterea unei persoane din Prusia, deţinătoare a unui titlu aulic şi calitatea

de consul de carieră a acesteia – dovedesc schimbarea de optică produsă în

capitala prusiană în legătură cu portul de la Dunăre. Experienţa cu

Neigebaur, în curs de desfăşurare în acel moment, releva că un consul

general care rezida în capitala Moldovei şi care era confruntat cu probleme

multiple, legate în special de exercitarea jurisdicţiei consulare, nu se putea

implica direct şi pe măsura aşteptărilor în încurajarea comerţului german. O

persoană pregătită special şi plătită pentru acest scop şi care să deţină

întinse relaţii în mediile negustoreşti germane – cum era Wedeke – a

devenit necesară. Cu atât mai necesară, cu cât, în anii '40 ai secolului trecut,

a avut loc o intensificare fără precedent a intereselor şi proiectelor

comerciale germane legate de Principate. De altfel, întreaga activitate

consulară a lui Wedeke, rămas în portul dunărean până în anul 1848 348

, a

avut ca obiect tocmai facilitarea şi încurajarea comerţului german.

Consulatul general în vremea lui Emil von Richthofen (1846–1848)

Încă din a doua jumătate a anului 1844, pe fondul declanşării

„afacerii Neigebaur”, au început discuţiile referitoare la reorganizarea

sistemului consular prusian din Principate. În mai multe rapoarte expediate

ministerului afacerilor externe din Berlin, ambasadorul Le Coq din

Constantinopol propunea două măsuri, care urmau să transforme radical

rosturile reprezentanţelor din Moldova şi Ţara Românească. Prima dintre

ele viza desfiinţarea jurisdicţiei exercitate de consuli asupra supuşilor

prusieni. În sprijinul ei, Le Coq aducea două argumente: Principatele

române erau „state creştine constituite”, ceea ce făcea inutilă jurisdicţia

consulară străină, utilă doar acolo unde sistemul juridic era unul islamic;

prin desfiinţarea ei se putea pune capăt nesfârşitelor abuzuri legate de

acordarea ilegală de patente de protecţie, ceea ce ar fi întrerupt şirul

346ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 741; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 192. „Albina româ-

nească”, an. XVI, 1844, p. 309; „Gazeta de Transilvania”, an. VII, 1844, p. 299. Sediul consulatului Prusiei la Galaţi se afla în „casa negustorului Xeno” (ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 126; DZA, C. Abt. XII, Fach 15, Nr. 24, f. 113v.)

347„Buletin Foaie Oficială”, Iaşi, an. XIII, nr. 2, 7 ianuarie 1845, p. 5. 348Moise N. Pacu, op. cit., partea I–II, p. 395.

103

reclamaţiilor formulate de autorităţile locale şi de consulatele altor state.

Cea de-a doua propunere avea ca scop scoaterea tuturor reprezentanţelor

consulare din Principate de sub autoritatea legaţiei din Constantinopol şi

trecerea lor în subordinea directă a ministerului afacerilor externe din

Berlin 349

.

Prima dintre propuneri a fost respinsă, pe motiv că argumentele nu ar

fi întemeiate. La Berlin se considera că, deşi numărul supuşilor prusieni în

Principate a crescut în mod nejustificat, acesta nu era un fapt care, în sine,

să fi deranjat în vreun fel Prusia. Pe de altă parte, plângerile supuşilor

prusieni în legătură cu taxele şi abuzurile personalului consular nu

conţineau nicidecum cererea ca protecţia consulară să fie desfiinţată.

Ministerul afacerilor externe era de părere că supuşii prusieni ar fi avut mai

mult de suferit prin aplicarea acestei măsuri radicale decât de pe urma

abuzurilor. Organizarea Principatelor, fie şi creştină, nu ar oferi siguranţă

supuşilor Prusiei şi celor ai statelor Uniunii vamale, aşa încât menţinerea

jurisdicţiei consulare era considerată „o garanţie pentru respectarea

drepturilor acestora”. În plus, nu se putea renunţa la ea atâta timp cât

celelalte puteri continuau să o exercite 350

.

Cea de-a doua propunere a lui Le Coq a fost provocată de starea

ambiguă a subordonării ierarhice a consulatului general. În mod formal, aşa

cum reiese şi din instrucţiunile trimise lui Neigebaur, acesta se subordona

legaţiei din Constantinopol. Consulul general, însă, putea – în anumite

împrejurări era obligat – să întreţină corespondenţă nemijlocită cu

ministerul afacerilor externe. Această libertate îi conferea un anumit grad de

autonomie faţă de legaţie, autonomie întărită de preluarea unor atribuţii

juridice, care mai înainte îi aparţinuseră ambasadorului. Acesta din urmă era

responsabil de activitatea consulului general, însă nu deţinea întregul

control asupra sa. Dacă nu s-a simţit direct uzurpat, ambasadorul a fost,

probabil, deranjat de ambiguitatea situaţiei şi a dorit să o lămurească. Nu a

reuşit, căci ministerul afacerilor externe nu i-a dat nici un răspuns la

propunerea trecerii consulatelor din Principate în subordinea sa directă. În

acea situaţie, lipsa răspunsului echivala cu un refuz. De altfel, propunerii nu

i se putea da un răspuns pozitiv – şi Le Coq însuşi trebuie să fi fost conştient

de acest lucru –, deoarece acesta ar fi însemnat transformarea consulatului

general într-o reprezentanţă diplomatică de sine stătătoare; ar fi contravenit

tratatelor încheiate de Prusia cu Imperiul otoman şi ar fi reprezentat

nerecunoaşterea suzeranităţii Porţii asupra Principatelor. Chiar şi în anii

care au urmat, în timpul funcţionării lui Richthofen şi după aceea, deşi

349Von Bülow către Le Coq, Berlin, 29 octombrie 1844. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 768–770;

DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 214–215v. 350Vezi nota precedentă.

104

consulatul general avea să devină, de facto, din ce în ce mai dependent de

ministerul afacerilor externe, el a rămas formal în subordinea legaţiei din

Constantinopol.

O altă propunere a fost formulată în 1845 de către consulul Wedeke

din Galaţi. Acesta dorea mutarea sediului consulatului general în portul de

la Dunăre, pe considerentul că acolo s-ar fi putut acţiona mai cu folos în

scopul încurajării comerţului. În Moldova ar fi urmat să mai funcţioneze un

vice-consulat la Iaşi, cu stărostii la Botoşani, Focşani şi Bârlad, iar în Ţara

Românească un consulat la Bucureşti, un viceconsulat la Brăila şi stărostii

la Craiova, Focşani şi Ploieşti 351

. Nici această idee nu a fost pusă în

aplicare.

La 28 august 1846 a fost numit în funcţia de consul general în

Moldova şi Ţara Românească baronul Emil von Richthofen 352

. Născut în

1810, acesta făcuse studii juridice şi avea deja experienţă în domeniile

administrativ şi militar. A funcţionat ca asesor pe lângă guvernul provincial

din Breslau, în Silezia, apoi în serviciile de intendenţă ale unor corpuri de

armată din Prusia, iar în 1842 a fost avansat consilier în ministerul de război

din Berlin 353

. După Neigebaur şi Wedeke, era a treia persoană trimisă

special din Prusia pentru a îndeplini o funcţie consulară în Principate. Faptul

că guvernul din Berlin a renunţat la practica mai veche a acceptării ofertelor

unor candidaţi aflaţi în Principate şi a adoptat metoda trimiterii aici a unor

persoane special pregătite şi de încredere indică, fără îndoială, o creştere a

importanţei reprezentanţelor consulare şi a interesului faţă de Principate.

Aceeaşi creştere este dovedită şi de introducerea salariului consular, căci lui

Richthofen i s-a acordat o remuneraţie anuală de 4000 taleri 354

. Astfel,

reprezentanţele din Principate au devenit – deocamdată cu excepţia celei din

Bucureşti – posturi ocupate de consuli de carieră.

La începutul activităţii sale în Principate, Richrhofen a avut o

misiune cu caracter precumpănitor economic: favorizarea extinderii

comerţului german şi sprijinirea negustorilor şi navigatorilor germani care

ajungeau până aici. Însuşi regele Prusiei îl instruia să urmărească atent

aceste scopuri 355

. Aşadar, unul dintre motivele atenţiei sporite germane faţă

de Principate, pe care am evocat-o mai sus, era creşterea intereselor

comerciale ale Prusiei şi Uniunii vamale. Pentru a îndeplini eficient şi în

351ASB, Microf. RDG, r. 47/II, c. 464; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 119. 352Grigore Ploeşteanu, Românii în conştiinţa Europei. Studii şi articole, vol. I, Târgu-Mureş,

1994, p. 68. 353Idem, Prusia şi revoluţia română de la 1848. Mărturii şi atitudini, în „Vatra”, Târgu-Mureş,

an. XVIII, nr. 208, iulie 1988, p. A. 354Klaus Heitmann, Oglinzi paralele..., p. 37. 355Grigore Ploeşteanu, op. cit., loc cit.

105

cunoştinţă de cauză misiunea ce i-a fost încredinţată, Richthofen a găsit util

să întreprindă, înainte de a se îndrepta spre Iaşi, o călătorie prin câteva

centre industriale şi comerciale germane, care aveau sau puteau iniţia

legături de afaceri cu Principatele 356

. Asemenea călătorii preliminare „de

documentare” au devenit o practică obişnuită – recomandabilă, dar nu

obligatorie – pentru personalul consular trimis în Principate. Neigebaur şi

Wedeke le făcuseră la vremea lor, iar succesorul lui Richthofen, baronul

Meusebach, avea să îndeplinească la rândul său acest „ritual” 357

.

Rosturilor economice ale lui Richthofen li s-a adăugat şi o

dimensiune politică. La un an după numire, aceasta avea să fie recunoscută

explicit de către guvernul din Berlin. În octombrie 1847, regele Friedrich

Wilhelm IV l-a însărcinat pe consulul general din Iaşi cu funcţia de agent

politic pe lângă domnii din cele două Principate. Dintr-o notă a cancelarului

prusian Canitz, care gira şi afacerile externe, reiese că însărcinarea i-a fost

încredinţată, înainte de toate, pentru a urmări mai eficient scopurile

comerciale germane:

„La propunerea mea, ţinând seama de interesele de politică comercială care trebuie urmărite în Principatele dunărene şi de influenţa pe care celelalte puteri o exercită acolo prin intermediul organelor lor politice, Majestatea Sa a binevoit să-l acrediteze pe von Richthofen ca agent politic la curţile celor doi hospodari” 358.

Calitatea de agent politic a lui Richthofen – o premieră în relaţiile

româno-germane – nu trebuie confundată cu funcţia sa consulară. Din

perspectiva dreptului internaţional, erau două funcţii diferite. Cumularea de

către Richthofen a celor două calităţi nu era deloc întâmplătoare, aşa cum

reiese şi din fragmentul citat mai sus. Funcţia de agent politic îi consolida

consulului general poziţia în Principate şi conferea o autoritate sporită

cuvântului şi acţiunilor sale.

Richthofen şi-a luat în serios misiunea de coordonare a

reprezentanţilor Prusiei în Principate. La fel ca predecesorul său, la scurt

timp după luarea în primire a postului a făcut o călătorie de verificare a

celorlalte consulate 359

. După cum avea să mărturisească mai târziu, într-un

text autobiografic 360

, cele aflate în timpul acestor vizite nu l-au mulţumit

356Ibidem 357„Journal de Bucarest politique, commercial et littéraire”, an. II, 1850, nr. 117, p. 2 şi „Gazeta

de Moldavia”, an. XXII, 1850, p. 129 anunţau că baronul Meusebach, numit consul general al Prusiei cu sediul la Bucureşti, urmează să viziteze principalele manufacturi şi centre comerciale germane înainte de a-şi lua postul în primire.

358Canitz către Rönne (preşedintele departamentului pentru comerţ), Berlin, 26 octombrie 1847. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 240; DZA, C. Abt. XIII, Fach. 15. Nr. 24, f. 215.

359„Albina Românească”, an. XIX, 1847, p. 22. 360Emil von Richthofen, Geschichte der Familie Praetorius von Richthofen, vol. I, Magdeburg,

1884, p. 513 şi urm., citat în Klaus Heitmann, op. cit., p. 38–39.

106

deloc. La Bucureşti a găsit nereguli în administrarea consulatului şi i-a

destituit pe subordonaţii lui Sakellario 361

. Despre acesta din urmă avea o

părere foarte rea, între altele şi din cauză că baronul nu cunoştea limba

germană. I l-a impus ca asistent pe asesorul Loos 362

, un prusian, pentru ca

ceva mai târziu să-l destituie pe Sakellario însuşi 363

. La Iaşi l-a înlăturat pe

dragomanul Grigore Ivanovici Lucescu 364

, aflat în funcţie încă din vremea

lui Neigebaur, şi l-a numit ca secretar al consulatului pe König 365

, cel care

avea să devină titularul consulatului din Bucureşti după destituirea lui

Sakellario 366

.

În privinţa portului Galaţi, Richthofen a avut o iniţiativă care, deşi nu

era singulară, depăşea ca anvergură intenţiile din acel moment ale

guvernului din Berlin. La 28 iunie 1847, el a propus superiorilor înfiinţarea

la Galaţi a unui consulat pentru întreaga zonă străbătută de cursul inferior al

Dunării. Agenţii subordonate ar fi urmat să se deschidă la Belgrad, Rusciuc,

Brăila şi Giurgiu. Consulul din Galaţi s-ar fi aflat în subordinea consulatului

general din Iaşi 367

. Propunerea era similară cu cea formulată de

ambasadorul Prusiei la Constantinopol, Le Coq, încă din iulie 1843 368

şi

avea acelaşi scop: promovarea comerţului german în Principate şi în Levant.

La fel ca mai vechea iniţiativă a lui Le Coq, nici cea a lui Richthofen nu a

fost luată în seamă la Berlin.

Emil von Richthofen a funcţionat în postul de consul general la Iaşi

până în anul 1848. Cum demiterea sa a fost legată de evenimentele din acel

an, o voi analiza în capitolul dedicat relaţiilor politice româno-germane. Doi

ani mai târziu, sediul consulatului general a fost mutat la Bucureşti, iar ca

titular a fost trimis baronul Meusebach 369

. Odată cu această schimbare se

încheia încă o etapă în evoluţia reprezentanţelor consulare prusiene în

Principate.

361Klaus Heitmann, op. cit., p. 38. 362„Buletin Ofiţial”, Bucureşti, an. XVI, 1847, p. 91. 363Klaus Heitmann, op. cit., p. 38–39. 364„Albina românească”, an. XIX, 1847, nr. 102, p. 419. 365„Buletin Foaie Oficială”, Iaşi, an. XV, 1847. p. 495. 366Grigore Ploeşteanu, op. cit., în „Vatra”, an. XVIII. nr. 210, septembrie 1988, p. A. 367Stela Mărieş, Proiecte privind relaţiile economice dintre Prusia şi Principatele române la

mijlocul secolului XIX, în AIIAI, tom. XXIV, 1987, p. 407. 368Vezi supra, p. 94. 369Consideraţii despre activitatea lui Meusebach în Principate la Stela Mărieş, Un proiect prusian

din 1856 privitor la organizarea constituţională a Principatelor române, în AIIAC, tom. XXV, 1982, p. 131–147.

107

6. Rolul şi semnificaţia consulatelor

în ansamblul relaţiilor româno-germane

Aşa cum am arătat, Prusia a înfiinţat primul consulat în Principatele

române în 1784, la Iaşi. După o funcţionare de câţiva ani, acesta şi-a

întrerupt activitatea în 1788. Rolul consulatului în această primă etapă a fost

legat de politica europeană a Prusiei şi de raporturile cu Imperiul otoman şi

mai puţin de interesele ei faţă de Principate. Consulatul a fost reînfiinţat

abia în 1816, având de data aceasta sediul la Bucureşti. Nu au precumpănit

nici de această dată interesele directe faţă de Principate, ci actul a

reprezentat, pe de o parte, o verigă într-un întreg lanţ de măsuri având ca

scop extinderea reţelei consulare prusiene în întreaga lume, pe de altă parte

a fost rezultatul unui mimetism diplomatic (Prusia trebuia să aibă consuli

acolo unde aveau şi alte puteri). După acest moment, interesele Prusiei faţă

de Principate au început să se precizeze cu tot mai multă claritate. Creşterea

atenţiei guvernului din Berlin este marcată de etapele evoluţiei

reprezentanţelor consulare: în 1819 a fost înfiinţat un viceconsulat la Iaşi,

care a fost recunoscut de Poartă abia în 1836, când a devenit consulat; în

1837 Prusia a întemeiat un viceconsulat la Galaţi, care va fi ridicat la rangul

de consulat în 1844; un consulat general pentru ambele Principate, cu sediul

la Iaşi, a fost instituit în anul 1842; în 1850 acesta avea să-şi transfere

reşedinţa la Bucureşti.

Aceeaşi creştere a interesului Prusiei este demonstrată de evoluţia

calităţii titularilor numiţi în posturile consulare. Până în 1842, selecţia

acestora s-a făcut dintre persoanele aflate în Principate. Era acceptată

„oferta locală”, iar consulii nu erau plătiţi de guvernul din Berlin. În limbaj

diplomatic, aceştia erau consuli onorifici. Această categorie a constituit

întotdeauna majoritatea personalului aparatului consular al Prusiei. Chiar şi

mai târziu, în 1913, Imperiul german avea în total 644 consuli onorifici, faţă

de numai 141 consuli de carieră 370

. În timp ce primii erau folosiţi, în

general, acolo unde era vorba de interese pur comerciale, ceilalţi aveau

misiuni complexe şi constituiau, conform dreptului consular prusian, o

categorie superioară. Consulii de carieră trebuiau „să cunoască foarte bine

interesele germane, să posede cunoştinţe de specialitate deosebite şi să

rămână în afara influenţelor externe, pentru a putea să susţină eficient şi

energic interesele patriei” 371

. În aceste condiţii, schimbarea calităţii

personalului consular prusian în Principate, începând cu anul 1842, este cu

atât mai semnificativă. În acel an a fost numit primul consul de carieră în

Principate, în persoana lui Johann Ferdinand Neigebaur, primul titular al

370 B. W. König, Handbuch des deutschen Konsularwesens, ediţia a VIII-a, Berlin, 1914, p. 76. 371 Ibidem.

108

proaspăt înfiinţatului consulat general de la Iaşi. În 1844, un consul de

carieră a fost numit şi la Galaţi (Eusebius Wedeke). Aceeaşi calitate a

avut-o şi Richthofen, succesorul lui Neigebaur la Iaşi.

Semnificativă pentru relaţiile româno-germane este şi procedura de

acreditare a consulilor prusieni în Principate. De regulă, consulii în Imperiul

otoman eru numiţi printr-o patentă (diplomă) emisă, în funcţie de rangul şi

importanţa postului, fie de rege, fie de ministerul afacerilor externe sau de

legaţia din Constantinopol. Pentru a-şi putea exercita atribuţiunile, ei

trebuiau apoi acreditaţi pe lângă autorităţile oraşului unde urmau să

funcţioneze, printr-un berat (ex-quator) al sultanului. În cazul consulilor

prusieni trimişi în Principate în prima jumătate a secolului XIX, procedura

era mai complexă. Numirea se făcea printr-o patentă – semnată de rege în

cazul primului consul, König, de cancelar (care era şi titularul afacerilor

externe) pentru Constantin Sakellario, de legaţia din Constantinopol pentru

C.A. Kuch şi din nou de rege pentru „consulii de carieră” Neigebaur,

Richthofen şi Wedeke – dar acreditarea prin ex-quator sultanal era adesea

dublată de demersuri prusiene directe pe lângă domnii din Principate.

Aceste demersuri, care aveau un caracter neoficial sau semioficial – căci

altfel ar fi deranjat guvernul otoman – au îmbrăcat diferite forme.

Exemplele sunt numeroase. La numirea lui Ioan Marco, legaţia din

Constantinopol a trimis, în 1817, o scrisoare de acreditare domnului

Gheorghe Caragea, la Bucureşti. Acreditarea lui Kreuchely, în 1819, în

calitate de viceconsul la Iaşi, s-a făcut printr-o scrisoare a ambasadorului

Prusiei la Constantinopol către domnul Moldovei şi prin intervenţia directă,

verbală, a consulului Prusiei la Bucureşti, Ioan Marco. Cum Poarta a refuzat

recunoaşterea postului, faptul este cu atât mai semnificativ, căci Kreuchely

a funcţionat la Iaşi doar în baza acestei acreditări directe. La numirea

aceleiaşi persoane în postul consular din Bucureşti, în 1820, legaţia i-a

notificat faptul domnului Alexandru Suţu, care, la rândul său, a răspuns că îl

recunoaşte pe Kreuchely drept consul. În momentul numirii lui C.A. Kuch

la Iaşi, însărcinatul cu afaceri al Prusiei la Constantinopol a încercat să-l

acrediteze pe acesta pe lângă domnul Mihail Sturdza, care a promis să-l

recunoască pe noul viceconsul. Mai târziu, în februarie 1843, înainte de a

veni la Iaşi pentru a-şi lua postul în primire, Neigebaur a solicitat

ministerului afacerilor externe din Berlin

„câte o scrisoare adresată celor doi domni, căci asemenea act de acreditare şi de recomandare trebuie să fie foarte apreciat acolo şi va fi desigur foarte folositor pentru eficienţa activităţii mele” 372.

372 Neigebaur către min. af. externe, Berlin, 11 februarie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 383;

DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 129.

109

Aceste demersuri directe erau o urmare a conştientizării de către

guvernul din Berlin şi diplomaţia prusiană a statutului special al

Principatelor. Ele erau percepute ca entităţi statale distincte şi nu ca simple

provincii ale Imperiului otoman. Practicile amintite nu erau altceva decât un

compromis între nevoia de a intra în legături directe cu Principatele şi

precauţia de a nu leza pretenţiile otomane de suzeranitate. Dacă sultanul îşi

manifesta acele pretenţii prin intermediul ex-quator-ului, domnii de la Iaşi

şi Bucureşti îşi subliniau poziţia autonomă prin ceremonia de primire a unui

consul – descrisă amănunţit de Ioan Marco, de exemplu –, ceremonie

comparată de contemporani cu ritualul acreditării ambasadorilor la

Constantinopol 373

.

Problema reprezentării – ca o calitate a funcţiei consulare – este de

asemenea semnificativă. Nici Regulamentul consular prusian din 1796, nici

acela din 1854 nu recunoşteau consulilor calitatea de diplomaţi. Ei nu intrau

în categoria „miniştrilor publici”, regulă susţinută de dreptul consular

german şi mai târziu, până la primul război mondial. Deşi se bucurau de

imunităţi, consulii erau consideraţi simpli funcţionari 374

. În consecinţă, ei

nu posedau calitatea de reprezentare a statului, pe care o aveau doar

ambasadorii şi trimişii extraordinari, incluşi în categoria diplomaţilor. În

cazul Principatelor, însă, deoarece Prusia avea nevoie de reprezentare aici, li

s-a recunoscut consulilor această calitate încă din anul 1830 375

. Şi acest

lucru însemna o recunoaştere a individualităţii Principatelor, cu care

guvernul din Berlin ţinea să întreţină relaţii directe. Deşi Poarta nu a

recunoscut-o niciodată, nici în tratatele semnate cu Prusia, nici în firmanele

de acreditare a consulilor, situaţia descrisă mai sus echivala cu

recunoaşterea de facto de către Prusia a ceea ce în dreptul internaţional este

definit prin noţiunea de „drept pasiv de legaţie” 376

, deci a atributului

Principatelor de a primi diplomaţi, dar nu şi de a trimite. Ideea este

confirmată în 1847, prin acordarea calităţii de agent politic consulului

general Emil von Richthofen, calitate care îl făcea să depăşească statutul

juridic şi rosturile unui simplu consul.

373 Hurmuzaki, Documente..., X, p. 493 374 B. W. König, op. cit., p. 75. 375 Vezi supra, p. 54. 376 Despre dreptul activ şi pasiv de legaţie, v. de exemplu Grigore Geamănu, Dreptul

internaţional contemporan, ed. a II-a, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1975, p. 22–23.

111

LEGĂTURI ECONOMICE

1. Antecedente (a doua jumătate a secolului XVIII)

Câteva dintre trăsăturile care au definit legăturile economice

româno-germane în prima jumătate a secolului XIX au origini mai vechi.

De exemplu, frecventarea de către negustorii din Principate a târgurilor din

Leipzig este atestată documentar încă din secolul XVII 1. Aceeaşi constatare

este valabilă şi pentru relaţiile cu alte centre comerciale germane (Breslau,

Frankfurt etc). În secolul XVIII au început să se contureze primele proiecte

comerciale de anvergură, pentru promovarea cărora nu mai erau suficiente

resursele limitate ale negustorilor ca persoane particulare, ci era necesar

ajutorul statului. Asemenea proiecte aveau să reprezinte o constantă a

relaţiilor româno-germane în prima jumătate a secolului XIX, ca expresie a

interesului reciproc. Interesul nu a lipsit nici în a doua jumătate a veacului

precedent, când Prusia a încheiat un tratat „de prietenie şi comerţ” cu

Imperiul otoman (1761), dar nu a fost atât de intens încât să facă posibilă

punerea în practică a acelor proiecte.

Exportul de cai din Principate în statele germane

În a doua jumătate a secolului XVIII, când conturarea unei politici

comerciale germane faţă de Principatele române (în înţelesul unor acţiuni

sprijinite şi, eventual, dirijate de stat) a rămas ancorată în sfera discuţiilor şi

a proiectelor nefinalizate, a existat un sector în care statul – cel prusian

îndeosebi – a avut un interes direct şi a acţionat consecvent. Este vorba de

achiziţia în Principate a unui mare număr de cai pentru remonta cavaleriei

unor state germane.

1 Diferiţi autori au subliniat dificultatea de a-i distinge, în izvoarele germane, pe negustorii

români sau pe cei care proveneau din Principate, de cei aparţinând altor popoare sau zone din spaţiul sud-est-european, deoarece toţi erau desemnaţi cu numele generic de „greci”. Uzanţa s-a menţinut până târziu, la mijlocul secolului XIX. Pentru comerţul cu oraşul Leipzig; Gheron Netta, Die Handelsbeziehungen zwischen Leipzig und Ost- und Südosteuropa bis zur Verfall der Warenmessenm, Zürich, 1920; Nicolae Iorga, Istoria comerţului românesc, în idem, Opere economice, ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1982, p. 427; Constantin C. Sporea, Alte rumänische Beziehungen zur Messestadt Leipzig, în „Acta Historica”, tom. I, Roma, 1959, p. 59–81.

112

Exportul cailor era interzis în acea vreme, deoarece asupra acestui

produs excedentar pe piaţa Principatelor îşi făcea efectul monopolul

economic impus de Imperiul otoman. În ciuda acestuia, cai din Moldova şi

Ţara Românească ajungeau în Europa centrală, în condiţii despre care va fi

vorba ceva mai jos. Documentele plasează începutul achiziţionării de către

Prusia a cailor din Principate în anii '60 ai secolului XVIII. Este posibil

totuşi ca acest comerţ să se fi produs şi anterior. Cu certitudine, însă, la

1760 a avut loc un mare transport de cai, vite şi oi din Moldova spre Prusia.

Transportul a fost interceptat de armata austriacă, iar animalele confiscate 2.

Încă din această primă etapă, Prusia s-a lovit de monopolul otoman.

În 1767, trimisul Prusiei la Constantinopol, von Zegelin, nota într-un raport

către regele Friedrich II:

„În ceea ce priveşte interdicţia Porţii de a nu permite ieşirea cailor din Moldova, am aflat, în urma cercetărilor întreprinse, că principele Moldovei 3 este el însuşi vinovat de această situaţie; căci atunci când a sosit la Iaşi şi a găsit acolo diferiţi ofiţeri ai puterilor creştine care voiau să cumpere cai, a raportat aceasta Porţii, dintr-un zel nechibzuit, întrebând dacă poate să permită un asemenea comerţ; exportul cailor i-a fost interzis de către Poartă. Deoarece principele Moldovei pune acum, la rândul lui, mare preţ pe ridicarea interdicţiei, l-am trimis pe tălmaciul meu la agentul moldovean, pentru a-i pune la-ndemână câteva mijloace în legătură cu modul în care ar putea înainta solicitarea sa către Poartă, în aşa fel încât interdicţia să fie din nou ridicată” 4.

Poarta nu a acceptat cererea, aşa încât acest prim demers oficial a rămas fără

urmări.

Trebuiau găsite alte mijloace, neoficiale, care să facă posibilă

satisfacerea nevoii Prusiei de a importa cai din Moldova. Acelaşi von

Zegelin avea să-i descrie regelui modul în care problema putea fi rezolvată:

„Ofiţerul trimis pentru caii necesari armatei Majestăţii Voastre va trebui să nu i se adreseze direct principelui Moldovei, căci există destule persoane în Moldova şi chiar la Iaşi, care să-i poată face rost pe sub mână de suficienţi cai, fără a fi nevoie ca principele sau Poarta să afle. Pentru a fi mai sigur, am discutat cu ultimul principe destituit 5. Acesta mi-a confirmat că exportul cailor a fost întotdeauna interzis şi totuşi, atâta timp cât a condus administraţia Moldovei, i-a lăsat mereu pe negustorii de cai să-şi vadă de treabă şi nu a ascuns Porţii că avea cunoştinţă de acest lucru, căci ştia foarte bine că Moldova poate face faţă, fără alte urmări, acestui comerţ. Situaţia nu le-a rămas necunoscută nici celor mai mulţi dintre miniştrii turci şi, de

2 Eudoxiu de Hurmuzaki, Fragmente zur Geschichte der Rumänen, vol. V, Bucureşti, 1986,

p. 210. 3 Din 3 ianuarie 1767 era domn în Moldova Grigore Calimah. 4 Von Zegelin către Friedrich II, Constantinopol, 15 iulie 1767. Acte şi fragmente..., I, p. 393–

394 5 Grigore III Ghica.

113

aceea, ei nu vor insista niciodată prea mult asupra acestei interdicţii, cu condiţia ca exportul cailor să fie făcut cu precauţia necesară” 6.

Nu ştim cu siguranţă dacă un asemenea negoţ a avut loc în deceniul

care a urmat. Caracterul lui neoficial, aproape clandestin, poate constitui o

explicaţie a lipsei de documente. Credem, însă, că exportul de cai din

Moldova în Prusia s-a practicat în timpul celei de-a doua domnii a lui

Grigore III Ghica (1774–1777), cel care, aşa cum reiese din documentul

citat mai sus, l-a acceptat tacit în timpul primei domnii. De altfel, Ghica a

fost sprijinit de către regele Friedrich II să obţină cea de-a doua domnie în

Moldova – fapt remarcat de Nicolae Iorga – tocmai „pentru uşurarea

remontei prusiene” 7.

Acest comerţ a continuat, cu unele dificultăţi, în timpul lui

Constantin Moruzi, urmaşul lui Ghica pe tronul de la Iaşi. În 1778, Moruzi a

oprit transportul a 300 cai comandaţi pentru Prusia. Ambasadorul prusian la

Constantinopol s-a plâns însă Porţii, care a permis, apoi, exportarea

animalelor 8.

În anii '80 ai secolului XVIII, eforturile Prusiei în scopul

achiziţionării de cai pentru remontă s-au intensificat. Atenţia s-a îndreptat

nu numai asupra Moldovei, ci şi spre Ţara Românească. Un maior prusian,

Seydlitz, a fost trimis să se ocupe la faţa locului de această chestiune. El şi-a

stabilit reşedinţa la Moghilev, pe Nistru, la graniţa moldo-polonă, unde a

închiriat o moşie 9. Au continuat achiziţiile de cai „pe sub mână” (expresia

apare frecvent în documentele epocii), prin intermediari evrei, greci şi

armeni. În 1785, de exemplu, un anume Baronzi a încheiat în Moldova o

convenţie pentru cumpărări de cai cu boierii Cantacuzino, Sturdza (mare

spătar), Beldiman (mare ban), Balş, Catargiu, Chrisoverghi, Sandu Panaioti

şi chiar cu „arhiepiscopul” Gavril10

. În paralel, s-au făcut demersuri

diplomatice pentru a se obţine acordul Porţii11

. În 1783, maiorul Seydlitz şi

regele Friedrich II au intervenit – primul personal, celălalt în scris – pe

lângă domnul de la Bucureşti, Mihai Suţu, reuşind să obţină, cu permisiunea

Porţii, cumpărarea câtorva sute de cai din Ţara Românească 12

. Un an mai

6 Von Zegelin către Friedrich II, Constantinopol, 1 august 1767. Ibidem, I, p. 395. 7 Nicolae Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente..., X, p. XI–XII. Pentru legăturile lui Grigore

III Ghica cu Friedrich II, vezi Dan Berindei, Friedrich cel Mare şi Principatele Române (între 1740–1772), în idem, Românii şi Europa. Istorie, societate, cultură, vol. I, Bucureşti, Editura Museion, 1991, p. 12–26.

8 Von Gafron către Friedrich II, Constantinopol, 9 iunie 1778. Acte şi fragmente..., II, p. 148. 9 Raicevich către Kaunitz, Bucureşti, 30 octombrie 1782, Hurmuzaki, Documente..., XIX/1,

p. 60. 10 Ibidem, X. p. 17–18. 11 Regele Friedrich II, apoi regele Friedrich Wilhelm II au trimis în mod repetat scrisori la

Constantinopol pentru a obţine permisiunea Porţii. Acte şi fragmente..., II, p. 340 şi urm. 12 Raicevich către Kaunitz, Bucureşti, 19 iulie 1783, Hurmuzaki, Documente..., XIX/1, p. 114.

114

devreme, Constantin Moruzi din Moldova primea „ordine severe” de la

Constantinopol pentru a permite exportul a 600 cai destinaţi regelui

Prusiei 13

. În 1783, în timpul domniei lui Alexandru Mavrocordat (Deli-

bey), legaţia Prusiei a cerut Porţii permisiunea de a achiziţiona 5000 cai din

acelaşi Principat. Cu titlu de excepţie, i se va aproba doar cifra de 150 14

.

Ceva mai târziu, în 1784, agenţia Austriei de la Iaşi afla şi transmitea ştirea

că maiorul Seydlitz primise permisiunea de a cumpăra 7000 cai în

Moldova 15

.

Au existat şi planuri de organizare mai temeinică a acestui comerţ,

concepute mai ales de către König, care deţinea din 1784 funcţia de consul

al Prusiei în Moldova, dar şi de către von Diez, titularul legaţiei prusiene

din Constantinopol. Ei urmăreau, pe de o parte, asigurarea regularităţii şi

ritmicităţii operaţiunilor, pe de altă parte eliminarea unor verigi

intermediare 16

. Deşi aceste proiecte nu s-au finalizat, achiziţionarea de cai

din Principate – mai ales din Moldova –, destinaţi remontei cavaleriei

prusiene, avea să contuinue, fie legal, fie prin contrabandă, până în prima

jumătate a secolului XIX.

Mai puţin decât Prusia, dar totuşi cu oarecare consecvenţă, regatul

Saxoniei a achiziţionat de asemenea cai, cu precădere din Moldova,

destinaţi aceluiaşi scop, remontei cavaleriei 17

.

Încă din a doua jumătate a secolului XVIII, concurenţa austriaco-

prusiană s-a manifestat şi în acest domeniu. Guvernul din Viena urmărea

atent, prin intermediul agenţilor consulari, achiziţiile făcute de Prusia, iar

ambasadorul Vienei la Constantinopol le denunţa Porţii. În 1783, atunci

când a aflat că domnii de la Iaşi şi Bucureşti erau gata să permită maiorului

Seydlitz să exporte cai, Kaunitz, cancelarul austriac, a acţionat în aşa fel

încât să obţină blocarea operaţiilor sau, cel puţin, să transforme cazul

într-un precedent în folosul Austriei, interesată şi ea în importul de cai din

Moldova şi Ţara Românească 18

. La rândul său, regele Friedrich II protesta,

prin legaţia de la Constantinopol, împotriva cumpărării de cai de către

13 Von Gafron către Friedrich II, Constantinopol, 26 martie 1782. Acte şi fragmente..., II, p. 158. 14 Vezi mai sus, nota 12. 15 Oechsner (cancelarul agenţiei din Iaşi) către Raicevich, 26 august 1784. Hurmuzaki,

Documente..., XIX/1, p. 198 16 König propunea înlăturarea intermediarilor greci, armeni şi evrei prin achiziţionarea de cai

direct de la boieri şi, în scopul facilitării transportului, închirierea încă unei moşii (Raşcov) pe malul Nistrului (Ibidem, X, p. 15 şi 17–19). Von Diez a susţinut acest proiect în raportul său către regele Friedrich II, din 27 martie 1786 (Acte şi fragmente..., II, p. 202–205).

17 Exportul de cai spre Saxonia este atestat, de exemplu, la 1785 şi la 1798. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 16; Supl. I/vol. II, p. 177; Gheron Netta, op. cit., p.78.

18 Kaunitz către Raicevich, Viena, 5 august 1783. Hurmuzaki, Documente..., XIX/1, p. 120.

115

austrieci 19

. O anumită concurenţă exista şi cu alte state (Franţa, Saxonia),

care importau cai din Principate, dar ea nu se manifesta nicidecum atât de

înverşunat precum cea prusiano-austriacă. Aceasta din urmă era o

prelungire – şi în acest domeniu – a rivalităţii dintre Prusia şi Austria pentru

influenţă în centrul Europei.

Mărfuri destinate schimbului bilateral

Pe lângă importul de cai din Principate – ramură comercială

controlată şi sprijinită de stat – au avut loc şi schimburi economice

întemeiate pe iniţiativa negustorilor şi pe legea naturală a cererii şi ofertei.

Istoriografia a tratat oarecum unilateral aceste schimburi. S-a scris mai cu

seamă despre comerţul cu oraşul-târg Leipzig şi a fost ignorat, de regulă cel

cu alte oraşe şi regiuni din lumea germană. În acest fel s-a creat imaginea –

devenită clişeu – exclusivităţii sau, în cel mai bun caz, a preponderenţei

comerţului dintre Principate şi Leipzig. În realitate, au avut loc schimburi cu

multe alte centre germane. Acestea se desfăşurau fie direct, fie prin

intermediul târgurilor din Leipzig, care jucau, în acest din urmă caz, doar

rolul unui punct de tranzit. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în 1766, când o

firmă din Magdeburg a încheiat, cu ocazia unuia din târgurile din oraşul

saxon, un contract cu mai mulţi negustori din Ţara Românească şi Moldova,

cărora urma să le livreze diferite mărfuri, sau la 1796, când tot acolo s-a

semnat un contract cu un negustor din Bischofswerden, pentru aducerea de

mărfuri manufacturate la Iaşi 20

. De altfel, prin Leipzig erau importate în

Principatele române şi produse din alte ţări (Franţa, Anglia, Olanda) 21

.

În celelalte regiuni germane cu care Principatele s-au aflat în contact

în a doua jumătate a secolului XVIII, un loc important a ocupat Silezia. Din

1742, aceasta făcea parte din regatul Prusiei. Atelierele de acolo produceau

mari cantităţi de postav, din care o parte era exportată, prin Breslau – cel

mai mare oraş comercial şi manufacturier al regiunii –, în Principate 22

ori în

Imperiul otoman 23

. Schimburi directe se făceau şi cu oraşe mai îndepărtate

19 Nicolae Iorga, Prefaţă la Ibidem, X. p. XXIII. 20 Acte şi fragmente..., II, p. 387; Hurmuzaki, Documente..., X, p. 552. 21 König informa, într-un raport din Iaşi, din 27 ianuarie 1785, că „postavurile fine franceze şi

olandeze şi cele englezeşti vin aici din Leipzig, prin Polonia”. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 11.

22 Acte şi fragmente..., II, p. 333, 334, şi 338. Baronzi, armean din Iaşi, se afla în strânse legături cu fabricanţii din Breslau, de unde aducea postav pe la 1785; Hurmuzaki, Documente..., X, p. 11.

23 Negustorul grec „George de Dimitri” făcea comerţ, pe la 1763, între Constantinopol şi Breslau (Acte şi fragmente..., II, p. 383). La 25 iunie 1796, ambasadorul Prusiei la Constantinopol raporta despre preţurile de transport ale postavurilor sileziene: de la Cameniţa la Iaşi, trei piaştrii pentru un chintal; de la Iaşi la Galaţi, un piastru şi jumătate (Ibidem, II. p. 353). Pentru importul în Moldova şi tranzitul spre Constantinopol, vezi Paul Păltănea, Comerţul Moldovei

116

din Prusia: Frankfurt pe Oder 24

, Berlin 25

, Danzig 26

şi chiar Königsberg 27

.

Din Bavaria se aduceau, pe Dunăre, mărfuri produse la Nürnberg, însă

uneori se întâmpla ca produse ale acestui oraş să fie achiziţionate de

negustorii din Principate la târgurile din Leipzig 28

.

Documentele epocii ne permit să reconstituim lista mărfurilor

schimbate între Principatele române şi statele germane în a doua jumătate a

secolului XVIII 29

. Din lumea germană se importau (în ordine alfabetică şi

nu în cea a ponderii cantitative sau a importanţei): argintărie (podoabe,

tacâmuri), aţă, aur (podoabe), blănuri prelucrate, ceasuri, chihlimbar,

ciorapi, cositor (vase), cupru (diferite obiecte), fier, fire de in, flanel,

foarfeci, fontă, galoane (din fir de aur sau imitaţii), îmbrăcăminte, lacăte,

lichioruri, „mărunţişuri de Nürnberg şi Iser”, mătăsuri, mercur, muselină,

nasturi, oţel, pălării, pânză fină, plumb, porţelan (de Meissen, de Prusia),

postav (fin şi ordinar), „roşaţă” (vopsea), sticlărie, stofe de lână, tabachere,

tincturi, tinichigerie, tutun, ţesături de bumbac, zahăr.

Din Principate erau vândute pe piaţa germană: broaşte ţestoase, cai,

ceară, fructe (proaspete şi uscate), lână, miere, oi, piei de animale (de

iepure, mai ales), seu, vite. Aşadar, Principatele exportau în lumea germană

produse naturale şi importau de acolo, în special, mărfuri manufacturate.

Negustori şi firme

Firmele, negustorii şi fabricanţii germani implicaţi în comerţul cu

Principatele române au fost, fără îndoială, destul de numeroşi. Nu-i putem

şti pe toţi, dar o anumită împrejurare a făcut ca numele unora să se păstreze.

Unii negustori şi fabricanţi germani au fost implicaţi în procese cu parteneri

din Principate, împrejurare care a făcut ca ei să fie consemnaţi în

corespondenţa legaţiei Prusiei din Constantinopol. Dintre aceştia, cel mai

cu Apusul Europei prin Galaţi în a doua jumătate a secolului XVIII, în „Danubius”, Galaţi, tom. IV, 1970, p. 216–217.

24 Acte şi fragmente..., II, p. 329 şi 334. Lucchesini, trimisul prusian la Congresul de pace de la Şistov, scria în 28 ianuarie că „moldovenii frecventează deja târgurile de la Frankfurt”; Ibidem, II. p. 317.

25 Ibidem, I. p. 385. 26 König scria că din Danzig se aducea zahăr, la 1785, care se vindea în Iaşi cu doi taleri ocaua şi

că s-ar putea desface în capitala Moldovei până la 20000 ocale pe an. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 11.

27 Acte şi fragmente..., II, p. 334. 28 Hurmuzaki, Documente..., X, p. 12; Gheron Netta, op. cit., p. 80. 29 Listele au fost întocmite pe baza informaţiilor cuprinse în corespondenţa diplomatică prusiană

(Acte şi fragmente..., I–II, passim; Hurmuzaki, Documente..., X, passim) şi în descrierile făcute de unii străini (Raicevich, Osservazioni storiche, naturali e politiche intorno la Valachia e Moldavia, Napoli, 1788; Peyssonel, Traité sur le commerce de la Mer Noire, vol. II, Paris, 1787; Jean Louis Carra, Istoria Moldovei şi a Valahiei, trad. de N. T. Orăşanu, Bucureşti, 1857). De asemenea, după Gheron Netta. op. cit., passim.

117

frecvent apar următorii (între paranteze sunt trecuţi anii în care documentele

îi menţionează): H. Blumen, apoi H. Blumens-Erbe din Berlin (1765);

Dusch et. Co. (1768); Christian Friedrich (1765); Goltzowski din Berlin

(1764); Christofor Heinrich din Bischofswerden (1796); fraţii Jordan

(1765); Peter Lantier (1765); Fraţii Platzmann (1765), apoi Platzmann şi

fiul (1786) din Leipzig; Reitmeyer et Co. din Magdeburg (1766–1790);

Martin Schultz, fabricant de mătase şi negustor din Berlin (1764–1772);

Schütze (1765); von Wylich (1765); Wieler şi Halfmann din Iserlohn

(1770–1775) 30

.

Negustorii germani nu veneau decât în cazuri extrem de rare în

Principate. Uneori, când se iveau litigii cu cei din Moldova şi Ţara

Românească, trimiteau aici diferiţi împuterniciţi. Aşa s-a întâmplat, de

exemplu, în 1764, când negustorii Goltzowski şi Schultz din Berlin au

trimis doi împuterniciţi, pe Holtzinger şi Meisner, iar casa Jordan pe Caspar

Thierre Bronne, în scopul recuperării unor sume restante datorate de câţiva

comercianţi greci din Ţara Românească 31

.

Produsele manufacturate germane ajungeau în Principate în două

moduri. În primul rând, erau aduse direct de către negustorii din Moldova şi

Ţara Românească. Documentele semnalează un mare număr de comercianţi

din Iaşi şi Bucureşti, majoritatea greci, dar şi români, care se aflau în

contact cu firme germane. Le reproducem numele folosind grafia din

corespondenţa diplomatică prusiană 32

: Constantin şi Antoni Abraham din

Iaşi (1770); Johann Anastasius din Iaşi (1770); Baronzi din Iaşi (1785);

George Johann Camaras din Bucureşti (1760–1767); Constantin Celechor

din Bucureşti (1791); Johann Christoph din Bucureşti (1760–1767); Johann

Constantin din Bucureşti (1760–1767); Stephan Constantin din Iaşi (1760–

1790); Dimitrie Cossova din Iaşi (1796); firma „Johann Demeter et Johann

Alexis” din Bucureşti (1770); Loiss Demeter, din Iaşi şi Bucureşti (1766–

1773); Peter Demeter din Iaşi (1766–1773); Theodor Demeter din Iaşi

(1766); fraţii Johann şi Constantin Demether din Bucureşti (1760–1763);

Anastasios Diamanti din Iaşi (1766); Estrati Diamanti din Bucureşti (1760–

1767); Christoph Dimiter din Bucureşti (1760–1767); Constantin Duca din

Iaşi (1760–1790) Anastasios şi Eftimios Duccam din Iaşi (1770); Christoph

Duch din Iaşi (1766); firma „Anastasius Econome et Sandel Popp” din Iaşi

(1770); Johann Florian din Iaşi (1766); Pavalos Fotis din Iaşi (1760–1767);

Anastasius Kircka din Bucureşti (1760–1767); Kiriac Marguaritte (1766),

apoi „Fraţii Margarita et. Co” (1796) din Bucureşti; Elias Mattheus din

Bucureşti (1760–1767); Stephen Merrto, Iaşi (1775–1776); Constantin

30 Acte şi fragmente..., I, p. 383–392, II, p. 99; Hurmuzaki, Documente..., X, p. 552 31 Acte şi fragmente..., I, p. 383. 32 Ibidem, I, p. 383–391, II, p. 100; Hurmuzaki, Documente..., X, p. 11 şi 552.

118

Panajotti din Bucureşti (cca. 1760–1790); George Panajot din Bucureşti

(1760–1767); Anastase Panno din Iaşi (1796); Constantin Panno din Iaşi

(1796); Constantin Popafil din Iaşi (1760–1767); Dimitrie Popa din Iaşi

(1796); Constantin Popp (1766); Stamati Popp din Bucureşti (1760–1767);

Demeter Saphir din Bucureşti (1766–1773); George şi Stati Schuppa din

Bucureşti (cca. (1760–1790); Dimeter Theokarji din Iaşi (1760–1767);

Deodosius Zotto din Bucureşti (cca. 1760–1790).

Pe de altă parte, la acest comerţ luau parte un mare număr de evrei şi

armeni din Polonia, despre care König, consulul Prusiei la Iaşi, scria în

1785:

„Evreii polonezi şi armenii duc boi şi alte lucruri până la Breslau, le vând ei înşişi la cele mai bune preţuri şi cu banii obţinuţi cumpără produse fabricate acolo, pe care le duc la Brodi în Imperiu; de acolo sunt aduse aici de către evreii moldoveni şi munteni” 33.

Aşadar, intermediarii jucau un rol însemnat în aceste schimburi.

Primele proiecte

Cele dintâi proiecte de organizare a comerţului german cu

Principatele române au apărut tocmai ca o consecinţă a situaţiei descrise de

König şi ca o reacţie la aceasta. Ele urmăreau înlăturarea verigilor

intermediare şi întemeierea unui comerţ direct, întreprins de firme germane,

care şi-ar fi sporit astfel profiturile. Tot König, bun cunoscător al situaţiei

din Principate, mai ales din Moldova, a fost cel care a propus pentru prima

dată această schimbare, la 1785:

„Ar trebui să se reunească o companie, care să aducă aici produse prin Polonia, să închirieze un depozit rezistent la foc, pe care l-aş putea obţine în schimbul unei chirii anuale de 250 taleri imperiali, sau chiar să cumpere unul, pentru care scop se poate obţine atât acordul principelui cât şi al boierilor şi, prin intermediul meu, să se plaseze aceste produse sau să se încheie contracte cu negustorii de aici; se pot arenda moşii, una dintre acestea, aflată la o distanţă de patru ceasuri, folosită ca păşune, poate fi obţinută uşor pentru o arendă anuală de 150–200 taleri imperiali sau poate fi chiar cumpărată, iar pe aceasta pot fi îngrăşate cu fân vitele slabe cumpărate la un preţ de nimic, urmând apoi să fie exportate vara (...) Acest comerţ poate fi extins apoi foarte uşor până la Constantinopol, căci corăbiile care vin la Galaţi încărcate cu mărfuri turceşti, precum ulei, cafea, bumbac, stafide, migdale, lămâi, portocale ş.a., se întorc cel mai adesea fără mărfuri şi, pentru a le lesta, se încarcă nisip” 34.

Acest prim proiect nu a găsit un ecou favorabil în rândul factorilor de

decizie din Berlin, de al căror sprijin era nevoie pentru a-l pune în practică.

Motivându-şi refuzul de a se implica, departamentul pentru comerţ al

33 Hurmuzaki, Documente..., X, p. 10. 34 Ibidem, X. p. 11.

119

Prusiei arăta că nu poate interveni în desfăşurarea schimburilor cu Moldova

şi că rezolvarea problemei ar sta numai în puterea comercianţilor 35

.

E posibil ca răspunsul negativ al departamentului pentru comerţ să fi

fost cauzat şi de alte motive, pe care avea să le dezvăluie abia după câţiva

ani, într-o situaţie similară. În 1792, odată cu încheierea războiului ruso-

austriaco-otoman, împrejurările păreau să favorizeze extinderea

schimburilor economice şi intensificarea desfacerii în Principate a

postavurilor sileziene 36

. Dar din nou, departamentul pentru comerţ îşi

manifesta rezervele faţă de ideea implicării statului prusian, considerând, la

5 martie 1792, că aceasta nu se putea face decât într-o formă destul de

limitată:

„Acest comerţ poate fi sprijinit, în ceea ce priveşte statul prusian, doar în mod pasiv, căci dacă el ar fi practicat de către supuşii de aici direct în Moldova şi Valahia, ar fi extrem de îngreunat din cauza taxelor de tranzit impuse de Polonia, în virtutea tratatului de comerţ. Pe de altă parte, dacă supuşii noştri vor dori să întreprindă un comerţ direct cu acele ţări, vor trezi invidia armenilor, grecilor şi evreilor, care au stăpânit până acum această ramură comercială, iar aceştia îi vor împiedica în întreprinderea lor (...). În aceste împrejurări, departa-mentul nu poate face altceva, decât să determine Direcţia pentru accize şi vămi la un tratament bun faţă de negustorii străini, ceea ce am şi făcut începând de astăzi” 37.

Se recomanda, de asemenea, numirea unui consul, care să urmărească a-i

determina pe negustorii din Principate „să viziteze din nou şi mai activ

oraşele noastre comerciale, în special Breslau” 38

.

Aşadar, neputându-se sprijini traficul direct al negustorilor germani,

se încerca îmbunătăţirea situaţiei în limitele practicilor tradiţionale. În acest

spirit a fost conceput şi planul din 1792 al ministrului de război al Prusiei,

von Hoym, care i-a propus regelui Friedrich Wilhelm II acordarea de

libertăţi de târg (Mess-Freiheit) oraşului Rattibor din Silezia Superioară,

pentru a-i atrage acolo pe negustorii din Principate şi din Turcia 39

.

O ultimă încercare, din această perioadă, de a determina preluarea de

către germani a comerţului cu Orientul în general, cu Principatele în special,

a fost făcută de către von Stein, consilier al legaţiei Prusiei la

Constantinopol 40

. Subliniind avantajele pe care le-ar aduce schimbarea, în

35 Ordin către König din 3 iunie 1785. Ibidem. p. 23. 36 Acte şi fragmente..., II, p. 333. 37 Ibidem, II. p. 335. 38 Ibidem. 39 Ibidem, p. 341. 40 În legătură cu von Stein, propus şi pentru funcţia de consul al Prusiei în Principate, v. Nicolae

Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente..., X, p. XLV–XLVI; Acte şi fragmente..., II, p. 342–346. Proiectul se intitula „Idées sur un commerce à établir entre les États de Sa Majesté et les principautés de Moldavie et de Valachie” şi a fost înaintat regelui Prusiei la 10 iulie 1792.

120

condiţiile slăbirii concurenţei franceze, engleze, austriece şi olandeze pe

piaţa Imperiului otoman, von Stein propunea, în iulie 1792, constituirea

unei companii prusiene pe acţiuni, care să obţină un privilegiu din partea

regelui şi care să se ocupe cu desfacerea en gros a produselor germane – a

postavului silezian mai ales – în Principate şi în Turcia. Depozitul principal

ar fi urmat să se stabilească în Iaşi, unde s-ar fi putut fixa şi sediul

reprezentanţei companiei. Şi acest proiect a rămas, deocamdată, fără urmări

practice.

Cauzele eşecului

Există o serie de cauze care au împiedicat sau au stânjenit comerţul

dintre Principatele române şi statele germane în a doua jumătate a secolului

XVIII. Înainte de toate, trebuie avută în vedere influenţa situaţiei

geografice. Principatele nu se învecinau cu nici unul dintre statele germane

(cu excepţia Austriei, care însă nu face obiectul acestei analize), astfel încât

negustorii care întreţineau legăturile dintre cele două părţi trebuiau să treacă

peste teritoriile altor state şi, uneori, să plătească taxe de tranzit prohibitive.

Am arătat mai sus cum taxele de tranzitare a teritoriilor poloneze au

descurajat proiectele de extindere a acestui comerţ. Austria, a cărei

economie era dirijată şi protejată după principii mercantiliste, era la rândul

ei interesată să împiedice acele operaţiuni comerciale, care se făceau în

defavoarea ei. 41

.

Pe de altă parte, distanţa era mare, dacă ne gândim la mijloacele

tehnice disponibile în epocă pentru a o străbate. Transportul mărfurilor se

făcea, pe uscat, cu ajutorul carelor trase de boi, iar pe apă, cu corăbii cu

pânze. Starea vremii putea avea asupra drumurilor şi, implicit, asupra

comerţului efecte dezastruoase, cum s-a întâmplat, de exemplu, în

primăvara anului 1784. Dintr-un raport asupra târgului de paşti din Leipzig

din acel an, aflăm că,

„la împiedicarea unei bune activităţi comerciale au contribuit drumurile extrem de rele, iar costurile foarte ridicate de transport rezultate din această stare au împiedicat unele mărfuri să ajungă la timp aici şi, de asemenea, mulţi cumpărători s-au sfiit să înfrunte asemenea drumuri proaste” 42.

Evenimentele politice şi militare au influenţat la rândul lor comerţul

româno-german. În timpul războaielor din 1768–1774 şi din 1787–1792,

schimburile de produse au scăzut în intensitate. Diminuarea a fost percepută

nu numai de purtătorii acestui comerţ, ci şi de fabricanţii şi negustorii

germani. În aprilie 1792, negustorii din Silezia se plângeau departamentului

pentru comerţ din Berlin de micşorarea schimburilor cu Principatele:

41 Gheron Netta, op. cit., p. 45 şi 125–126. 42 Ibidem, p. 128.

121

„Cauzele pentru care acest trafic a avut mai mulţi ani la rând o pondere scăzută nu sunt altele decât: a) ultimul război; b) faptul că negustorii din Breslau au devenit mai precauţi în acordarea de credite; c) împărţirea Poloniei” 43.

Dintre toate cauzele, problema poloneză a tulburat cel mai mult aceste

relaţii. În acelaşi document era amintită anexarea Galiţiei de către Austria,

subliniindu-se că,

„prin împărţirea Poloniei, multe afaceri comerciale au fost transferate în statele austriece, în special negoţul cu vite” 44.

Evenimentele revoluţionare din teritoriile poloneze, care au însoţit cea de-a

doua împărţire, din 1793, au provocat la rândul lor o scădere drastică a

numărului negustorilor orientali prezenţi la Leipzig (720 persoane în 1794,

faţă de 1070 în anul precedent) 45

.

Efecte asemănătoare au avut epidemiile, precum cea de ciumă din

1770 în Principate 46

sau cea similară din 1799, în Polonia, care a provocat,

de asemenea, o depresiune a prezenţei negustorilor orientali la Leipzig (979

în anul 1799, faţă de 1063 în anul 1798 şi 1468 în anul 1800) 47

.

Tuturor acestor cauze de natură extraeconomică li se adaugă o

împrejurare legată direct de relaţiile comerciale. Este vorba despre lipsa de

credit a negustorilor din Principate în ochii negustorilor şi fabricanţilor

germani. La aceasta s-a ajuns prin acumularea în timp a unui mare număr de

cazuri, în care negustori din Moldova şi din Ţara Românească luau mărfuri

pe credit din târgurile germane, apoi nu mai returnau banii. Documentele

atestă cazuri în care, după 20–30 de ani de la perfectarea creditului, legaţia

Prusiei din Constantinopol făcea încă demersuri pentru recuperarea

datoriilor de la debitori 48

. Când, în sfârşit, acest lucru îi reuşea, era nevoită

să constate că până la două treimi din sumele recuperate reprezentau

cheltuielile înghiţite de procese 49

. O asemenea stare de lucruri l-a

determinat pe un ataşat al legaţiei Prusiei la Constantinopol să observe, în

1768, că

„probabil nu e de găsit în lume o naţie mai rea, care să se sustragă atât de mult de la plata datoriilor, decât aceşti greci şi de aceea nu prea sunt speranţe de a obţine ceva de la ei” 50.

43 Raportul, semnat de Leveraux d'Aval şi Trautvetter Heine în numele negustorilor silezieni, a

fost înaintat departamentului pentru comerţ din Berlin la 27 aprilie 1792. Acte şi fragmente..., II, p. 338.

44 Ibidem. 45 Gheron Netta, op. cit., p. 119, 128 şi 150. 46 Acte şi fragmente..., II, p. 28. 47 Gheron Netta, op. cit., p. 119–120 şi 128. 48 Acte şi fragmente..., II, p. 383–391 49 Ibidem, I. p. 391 50 Ibidem.

122

Se înţelege că o asemenea imagine, chiar dacă nu era asociată tuturor

negustorilor din Principate, ci numai celor greci, nu putea încuraja relaţiile

comerciale bilaterale.

Aşadar, în cea de-a doua jumătate a secolului XVIII, comerţul

Principatelor române cu lumea germană a constat, în general, în schimbul

produselor naturale oferite de primele şi al celor manufacturate existente pe

piaţa celeilalte. Schimburile s-au făcut prin libera iniţiativă a persoanelor

(producători şi negustori), o excepţie constituind-o doar importul de cai din

Principate pentru remonta cavaleriei din Prusiei şi Saxonia, în care statele

respective s-au implicat direct. Purtătorii acestui comerţ au fost negustorii

din Principate, dar şi intermediarii armeni şi evrei din Galiţia. Proiectele de

preluare a comerţului de către negustorii germani, cu sprijinul statului

prusian, au rămas fără rezultate practice, în ciuda avantajelor pe care le

promitea schimbarea. Efecte au avut doar încercările de atragere a unui

număr mai mare de negustori orientali pe pieţele germane. Deşi încă din

această epocă începe să se schiţeze complementaritatea celor două zone –

este vorba de o complementaritate economică –, volumul schimburilor nu a

avut un nivel prea ridicat. O serie de evenimente militare (războaiele

„orientale”) şi politice (împărţirea Poloniei), epidemiile, intemperiile, ca şi

lipsa de încredere în solvabilitatea negustorilor din Principate au influenţat

negativ evoluţia schimburilor. La acestea se adaugă faptul că producţia

industrială în lumea germană nu ajunsese încă la un stadiu care să determine

– aşa cum se va întâmpla mai târziu – intervenţia decisă a statului în scopul

găsirii unor pieţe de desfacere în exterior. În a doua jumătate a secolului

XVIII au fost luate în calcul îndeosebi riscurile şi pierderile şi mai puţin

avantajele pe care le putea aduce extinderea comerţului german în

Principate. Multe dintre aceste piedici aveau să persiste şi în prima jumătate

a secolului XIX, altele, însă, vor dispărea treptat.

2. Conjuncturi economice

Industrializarea în spaţiul german

În prima jumătate a secolului XIX, economia germană a suferit

modificări profunde. Ceea ce a definit-o în acea perioadă nu a fost

stabilitatea, în înţelesul existenţei unor structuri relativ fixe, în limitele

cărora să se producă, eventual, o evoluţie lentă, ci schimbarea, modificările

structurilor, care au provocat o evoluţie în ritm rapid. Însăşi realitatea pe

care o definim prin expresia economie germană, cu înţeles de sistem

economic naţional, începe a se constitui acum, fără ca procesul să se încheie

la mijlocul secolului. Dacă este nepotrivit să folosim expresia pentru

începutul veacului al XIX-lea, când adecvată ar fi, poate, aceea de economii

123

germane sau sisteme economice ale statelor germane, altfel au stat lucrurile

în deceniile următoare. După relativa concentrare teritorială începută în

timpul războaielor napoleoniene şi continuată, odată cu Congresul de pace

de la Viena din 1815, prin „comasările” din statele componente ale

Confederaţiei germane, dar mai ales prin constituirea, între 1818–1834, a

Uniunii vamale germane, deci a pieţei unice, evoluţia spre un sistem

economic naţional a devenit evidentă. Procesul avea să se încheie abia mai

târziu, în 1870, odată cu constituirea Imperiului german.

Modificări s-au petrecut în toate sectoarele economiei germane: la

nivelul producţiei a avut loc începutul şi prima etapă a industrializării; la cel

al schimbului de mărfuri s-a constituit Uniunea vamală şi piaţa unică; în

domeniul comunicaţiilor s-a produs modernizarea drumurilor terestre,

apariţia căii ferate şi dezvoltarea transportului pe apă (prin folosirea vaselor

dotate cu motoare cu aburi, prin navigabilizarea unor cursuri de apă şi prin

construirea de canale); în privinţa creditului, s-a extins reţeaua de bănci

private şi de stat şi s-a lărgit sfera celor creditaţi (încep să se acorde tot mai

multe credite bancare activităţilor industriale şi comerciale); gândirea

economică se modifică şi ea, liberalismul smithsonian, regândit şi adaptat

condiţiilor locale, tinde să ia locul mercantilismului, dominant încă la

începutul perioadei de care ne ocupăm.

Industrializarea – definită de un excelent cunoscător al perioadei

drept „realizarea epocală a secolului”, „revoluţionarea tehnologică a

producţiei, transformarea capitalistă a relaţiilor economice, maşina, fabrica,

piaţa, creşterea economică şi toate consecinţele sociale, politice şi

mentale” 51

– a fost un proces extrem de complex. Istoriografia germană nu

a ajuns la un consens în privinţa începuturilor şi etapelor acesteia, aşa cum

nu s-a ajuns la o unitate de opinii nici în ceea ce priveşte semnificaţia

noţiunii de industrializare şi, ca atare, conţinutul propriu-zis al acesteia.

Walt Whitman Rostow – şi cu el o întreagă şcoală de istorie economică –

vorbeşte despre un „take-off” industrial german, o „decolare” sau „lansare”

a industrializării, pe care o plasează în jurul anului 1850 52

. Atunci s-ar fi

făcut simţite următoarele fenomene, considerate drept criterii ale prezenţei

industrializării: creşterea investiţiilor nete în industrie de la 5% la 10% din

produsul social net; constituirea de „sectoare conducătoare” (industria

textilă şi cea metalurgică), cu rate înalte de creştere şi cu efecte pozitive

asupra creşterii economice generale; crearea unui cadru politic, social şi

instituţional, care să asigure „continuitatea creşterii economice”. În opoziţie

51 Thomas Nipperdey, Deutsche Geschichte 1800–1866. Bürgerwelt und starker Staat, ediţia

a VI-a, München, Beck, 1993, p. 178. 52 Rostow şi-a expus ideile cu privire la această problemă în Stadien wirtschaftlichen Wachstum.

Eine Alternative zur marxistischen Entwicklungstheorie, Göttingen, 1960.

124

cu teoria lui Rostow se află şcoala marxistă germană. Un adept al acesteia,

economistul Hans Mottek 53

, consideră că industrializarea a început la

mijlocul anilor '30 ai secolului XIX. Argumentele sale sunt: apariţia, în

domeniul social, a „celei de-a patra stări”, muncitorii, lipsiţi de avere şi

obligaţi să lucreze în schimbul salariului; o mai pronunţată schimbare a

tehnicii de producţie (înlocuirea muncii manuale prin cea mecanică);

creşterea şi concentrarea capitalului; facilitarea schimburilor prin înfiinţarea

Uniunii vamale germane; crearea, începând cu anii '30, a unui sistem bancar

eficient, care a permis investiţii mai mari în industrie; performanţele atinse

în comunicaţii, prin începutul construirii căilor ferate. Opiniile unui alt

economist, Friedrich-Wilhelm Henning, diferă de cele deja amintite, în

primul rând în privinţa periodizării. Într-o foarte apreciată lucrare (publicată

în şapte ediţii în intervalul 1973–1989) 54

, autorul citat consideră că

începutul industrializării în Germania s-ar situa în intervalul 1780/1800–

1835. Atunci s-au produs o serie de acumulări, ale căror efecte aveau să se

resimtă mai ales după 1835. A urmat apoi „prima fază a industrializării

propriu-zise” (1835–1873), urmată de etapa finală, a „desăvârşirii

industriei” (1873–1914). Teoria lui F.-W. Henning, pe care o împărtăşim,

acordă un loc important inovaţiilor tehnice, fără a neglija celelalte aspecte

(sociale, economice etc), fapt care îi permite să plaseze începutul

industrializării la sfârşitul secolului XVIII.

Dincolo de aceste dezbateri teoretice, problema care ne interesează

aici este în ce măsură transformările petrecute în economia germană în

prima jumătate a secolului XIX au avut efecte asupra genezei şi evoluţiei

intereselor faţă de Principatele române. Altfel spus, dacă şi în ce ramuri a

avut loc o creştere a producţiei, care să provoace presiuni în direcţia găsirii

de pieţe de desfacere în exterior, inclusiv în Principate.

Am arătat deja că încă din secolul XVIII se importau în Principate

textile provenite din manufacturile germane. Această ramură productivă a

cunoscut transformarea cea mai rapidă şi profundă, în sensul mecanizării şi

creşterii producţiei. Prima maşină mecanică de tors a fost introdusă în 1781,

la Ratingen. După această dată, folosirea ei s-a extins în întregul spaţiu

german, deşi era mai degrabă potrivită pentru prelucrarea bumbacului

(materie primă importată în lumea germană) decât pentru cea a lânii sau

inului. Acelaşi lucru s-a petrecut cu războiul de ţesut mecanic, inventat în

1795 de Jaquard în Franţa 55

. Pe la 1840, industria textilă germană şi-a

53 Hans Mottek, Wirtschaftsgeschichte Deutschlands, vol. II, Von der Französischen Revolution

bis zur Zeit Bismarckschen Reichsgründung, ediţia a II-a, Berlin, 1969. 54 Friedrich-Wilhelm Henning, Die Industrialisierung in Deutschland 1800 bis 1914, ediţia

a VII-a, Paderborn / München / Wien / Zürich, Verlag Ferdinand Schöningh, 1989. 55 Pentru transformările din industria textilă germană am folosit aici monografia lui Horst

Blumberg, Die deutsche Textilindustrie in der industriellen Revolution, Berlin, 1965.

125

încheiat procesul de mecanizare 56

. În paralel a crescut numărul

întreprinderilor textile. Zonelor cu tradiţie – Silezia, Saxonia, Brandenburg,

regiunea renană – li s-au adăugat altele noi, precum Bavaria 57

.

Metalurgia a profitat mai cu seamă de pe urma descoperirii

procedeului obţinerii cocsului din cărbune. Primul furnal cu cocs a fost

construit la Glewitz, în Silezia Superioară (care aparţinea de regatul

Prusiei), în 1796. În 1804, în Silezia, a cărei producţie metalurgică era încă

superioară celei din zona renană, funcţionau deja 49 furnale. Raportul dintre

cele două regiuni avea să se inverseze către mijlocul secolului XIX 58

.

Creşterea producţiei metalurgice a avut efecte, mai întâi, asupra fabricării

diferitelor produse din metal. Cele din Nürnberg (oglinzi, rame, nasturi,

cutii, jucării, unelte etc.), prin care oraşul îşi câştigase faima încă din secolul

XV 59

, ajungeau şi în Principatele române. Apoi, metalurgia a permis

lansarea construcţiilor de maşini, în special a celor cu aburi. Asemenea

fabrici s-au înfiinţat, de exemplu, la Augsburg, Nürnberg şi Zweibrücken, în

Bavaria, în anii '40 ai secolului XIX 60

. Totuşi, în perioada pe care o avem

în atenţie, maşinile cu aburi nu s-au produs în serii mari, această activitate

depinzând, în bună măsură, de predispoziţia la experiment a unor fabricanţi

izolaţi 61

.

În alte domenii, unde mecanizarea s-a făcut mai puţin simţită,

predominând în continuare munca manuală, a crescut numărul de

stabilimente. Producţia de sticlă a luat avânt în Turingia şi în zona Ruhrului,

ajungând să o depăşească pe cea din Bavaria, de o mai veche tradiţie 62

.

Bavaria a devenit, în schimb, centrul industriei germane a porţelanului,

întrecând Saxonia şi Prusia. Mai vechilor manufacturi din Nymfenburg,

Frankenthal şi Ansbach, care funcţionau încă de la mijlocul secolului XVIII,

li s-au adăugat fabricile din Hohenberg (1814) şi Tischenreuth (1838) 63

.

56 Hermann Kellerbenz, Deutsche Wirtschaftsgeschichte, vol. II, Vom Ausgang des 18. Jahrhun-

derts bis zur Ende des zweiten Weltkrieges, München, Beck, 1981, p. 88. 57 Torcătorii şi ţesătorii mecanice de bumbac se înfiinţează în 1837 la Augsburg, în 1839 la

Kaufbeuren şi în 1847 la Kempten, toate în Bavaria. Wolfgang Zorn, Kleine Wirtschafts- und Sozialgeschichte Bayerns 1806–1933, München, 1962, p. 50

58 F.-W. Henning, op. cit., p. 76. 59 August Jegel, Die wirtschaftliche Entwicklung von Nürnberg Fürth und des Nürnberger

Raumes seit 1806, Nürnberg, 1952, p. 30. 60 A. Kuhlo, Die Eisenindustrie Bayerns, în Adam Gutmann (ed.), Bayerns Industrie und Handel,

Nürnberg, 1906, p. 48. La Zweibrücken, Dingler construia maşini cu aburi, iar la Nürnberg, în 1841, Klett şi Kramer au întemeiat „Maschinen-Aktiengesellschaft Nürnberg” (MAN), întreprindere care există şi astăzi. Fabrica din Augsburg, înfiinţată în 1840, producea maşini cu aburi pentru industria textilă.

61 F.-W. Henning, op. cit., p. 76. 62 W. Zorn, op. cit., p. 51. 63 A. Kuhlo, Geschichte der bayerischen Industrie, München, 1926, p. 89–90.

126

Concomitent cu aceste fenomene s-a produs o concentrare a

activităţilor industriale în câteva zone. Mai vechilor regiuni cu puternică

tradiţie manufacturieră, cum era Silezia, li s-au adăugat altele noi, precum

cele din vestul spaţiului german, în zona renană. Aceasta din urmă va

ajunge, către mijlocul secolului XIX, să domine producţia industrială

germană. Nu întâmplător, tocmai de acolo vor porni, în anii '40, iniţiative

comerciale concrete înspre Principatele române, precum cele ale lui

Friedrich Harkort, despre care va fi vorba ceva mai jos.

Efectele industrializării asupra producţiei şi exportului nu au fost

imediate. S-a constatat, prin analize statistice, că până la 1835 nu poate fi

consemnată o creştere generală a productivităţii industriale (cu excepţia

mineritului, ca urmare a folosirii maşinilor cu aburi), aşa cum nu s-a

petrecut decât o destul de modestă creştere a producţiei 64

. Între cauzele

acestei întârzieri se numără războaiele napoleniene şi blocada continentală,

care au afectat, în spaţiul german, mai ales Prusia. Producţia de ţesături de

in din Silezia, de mătăsuri din Berlin şi Potsdam şi cea de postav din

întregul Brandenburg au scăzut în perioada imediat următoare înfrângerii

din 1807. În schimb, aceleaşi împrejurări politice şi militare au avantajat

producţia de postav din Saxonia şi Westfalia, de unde era cerut pentru

nevoile armatelor 65

. Abia după 1820, exportul global al statelor germane a

început să crească. În acel an el a atins nivelul exportului din 1800.

Creşterea a fost, însă, destul de modestă, incomparabilă cu cea de la

mijlocul şi din a doua jumătate a secolului XIX. Astfel, dacă între 1800–

1835 exportul german a crescut cu 40%, între 1835–1873 creşterea va fi de

420% 66

. Tabelul de mai jos 67

este cât se poate de relevant pentru evoluţia

şi structura comerţului extern german în perioada care ne interesează

(cifrele reprezintă milioane mărci, la valoare din 1873–1914, adică o marcă

= 5,56 g. Ag):

Anul

Produse finite Materii prime Mărfuri

coloniale

Produse

alimentare

export import export import export import export import

1800 280 80 20 150 7 70 95 40

1820 285 80 30 150 7 70 100 40

1840 350 70 50 250 15 120 130 50

Aşadar, în prima jumătate a secolului XIX, statele germane exportau

în principal produse finite, realizate în atelierele şi fabricile lor (dintre

64 F.-W. Henning, op. cit., p. 77–78. 65 Ibidem, p. 78. 66 Ibidem, p. 173. 67 Ibidem, p. 94–95.

127

acestea, 80% erau textile) şi importau cu precădere materii prime. Cu toate

acestea, cota de export (proporţia dintre exportul şi consumul intern al

mărfurilor produse în statele germane) s-a menţinut la o valoare relativ

scăzută, de numai 9% (faţă de 18% cât va atinge în 1873) 68

. Nivelul scăzut

al cotei de export, datorat pe de o parte volumului încă modest al producţiei

industriale, pe de altă parte capacităţii de absorbţie a pieţei interne, a făcut

ca presiunea producţiei industriale să nu fie foarte mare, încât să facă

imperios necesară găsirea de pieţe de desfacere în exterior, aşa cum se va

întâmpla spre sfârşitul secolului XIX. Această realitate explică, într-o

anumită măsură, de ce numeroasele proiecte germane, care au avut ca scop

intensificarea legăturilor comerciale cu Principatele române, au urmat o cale

anevoioasă, şovăielnică, şi de ce au eşuat cele mai multe dintre ele.

În ce direcţii s-a orientat comerţul extern german în prima jumătate a

secolului XIX? Până la sfârşitul războaielor napoleoniene, nu s-a putut

îndrepta spre spaţii extraeuropene, la aceasta contribuind şi blocada

continentală, care a afectat schimburile statelor germane cu Anglia. Abia

după 1815, tatonările comerciale germane încep să cuprindă arii mai întinse.

O dovadă o constituie extinderea reţelei consulare a Prusiei, care, în

deceniul al doilea al secolului XIX, s-a ramificat din Asia până în America

de Sud 69

. În deceniul al treilea au debutat proiectele de plasare a mărfurilor

germane în spaţiul transoceanic. În acest scop, au fost înfiinţate două

companii comerciale, în zona renană şi în Silezia, regiuni având cea mai

ridicată producţie industrială: „Compania renano-vestindică” la Elberfeld, în

1821 (în care a investit şi Casa regală a Prusiei) şi „Compania Indiilor de

Vest” în Silezia, la 1825 70

. În America, însă, comerţul german s-a lovit de

concurenţa manufacturilor engleze (mai ales textile), mai ieftine, astfel încât

nu au fost obţinute nici pe departe rezultatele la care s-a sperat. De altfel,

concurenţa engleză avea să afecteze produsele industriale germane chiar la

ele acasă. Aşa s-a întâmplat, bunăoară, la începutul anilor '40, când, din

cauza preţului mic al ţesăturilor engleze, a scăzut drastic şi preţul celor

sileziene, ceea ce a determinat falimentul mai multor manufacturi şi ateliere

şi înrăutăţirea situaţiei economice şi sociale a meşterilor din Silezia. 71

.

Exportul spre Rusia, care în secolul XVIII asigurase o mavisă

desfacere manufacturilor germane, a întâmpinat de asemenea greutăţi, din

cauza politicii protecţioniste promovate de această putere. Rusia încerca, la

68 Ibidem, p. 176. 69 Hermann Kellerbenz, op. cit., vol. II, p. 64. 70 F.-W. Henning, op. cit., p. 91–92 71 Thomas Nipperdey, op. cit., p. 221–222.

128

rândul ei, să-şi creeze propria industrie textilă, ale cărei baze s-au pus, de

altfel, cu colonişti germani, precum la Lodz, în 1823 72

.

În aceste condiţii, Sud-estul Europei părea încă deschis pentru

comerţul german, deşi începuse şi aici penetrarea pieţei de către mărfurile

engleze. Principatele române puteau trece drept o bună piaţă de desfacere,

dar şi ca punct de tranzit în comerţul cu Imperiul otoman, de unde se

importa masiv bumbac pentru industria textilă germană 73

. Pe de altă parte,

se contura tot mai clar avantajul găsirii pe piaţa Principatelor a unor materii

prime şi alimente ieftine, oricum la preţuri mai bune decât cele de pe piaţa

internaţională.

Situaţia din Principatele române

O descriere amănunţită a economiei Principatelor române ar fi inutilă

în această lucrare. Am insistat asupra evoluţiilor economice din lumea

germană deoarece acestea sunt mai puţin cunoscute în istoriografia

românească. Mă voi limita aici să schiţez doar liniile generale ale evoluţiei

economice a Principatelor române în prima jumătate a secolului XIX,

urmărind eventualele legături cu tema raporturilor româno-germane.

Economia Principatelor avea un caracter predominant agrar. Între

ramurile producţiei agricole, dominantă era încă cea animalieră. Se creşteau

în special vite mari şi oi, dar nu lipseau caii şi porcii. Un mare număr de

animale erau destinate exportului, fie vii, fie ca produse derivate (carne,

lână, seu, păr etc.). Culturile de plante, de grâu şi porumb îndeosebi, încep

să ocupe un loc din ce în ce mai important în economia agrară. O trăsătură

generală a acesteia a reprezentat-o orientarea tot mai accentuată spre piaţă,

mai cu seamă a producţiei marilor domenii 74

.

Industria din Principate se concentra atunci în atelierele casnice şi în

câteva întreprinderi manufacturiere 75

. Încercările de întemeiere a unor

stabilimente industriale nu au lipsit. Spre sfârşitul secolului XVIII, ele au

72 F.-W. Henning, op. cit., p. 95. 73 Rifat Önsoy, Die Handelsbeziehungen zwischen den süddeutschen Staaten und dem

Osmanischen Reich von 1815 bis 1871, Würzburg, 1972, p. 36. 74 Această orientare, ale cărei începuturi se plasează încă în secolul XVIII, a fost demonstrată, pe

bază de date statistice, de Gheorghe Platon, Domeniul feudal din Moldova în preajma revoluţiei de la 1848, Iaşi, Editura Junimea, 1973 şi de Ecaterina Negruţi-Munteanu, Dezvoltarea agriculturii Moldovei între anii 1848 şi 1864, în vol. Dezvoltarea economiei Moldovei între anii 1848 şi 1864. Contribuţii, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1963 (în special capitolul Dezvoltarea agriculturii cu caracter comercial, p. 97–140). Pentru problema locului agriculturii în economia Principatelor, vezi G. Zane, Economia Principatelor române în perioada 1775–1831, in idem, Studii, ediţie îngrijită de Elena G. Zane, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980, p. 35–40.

75 G. Zane, op. cit., p. 40–43; N. Iorga, Istoria industriilor la români, în idem, Opere economice, ed. cit. p. 151–302.

129

fost încurajate chiar de Poarta otomană, după cum reiese, de exemplu, din

Cartea de legi („Kanun-name”) emisă la 28 martie 1793, în care se arăta că

sultanul le-a cerut în mod repetat domnilor din Principate „înfiinţarea de

cherhanale pentru ţeserea de postavuri şi alte stofe de acest fel, care vor

aduce cu timpul mari foloase ţărilor mele bine păzite” 76

. La sfârşitul

secolului XVIII şi în prima jumătate a secolului XIX au existat şi iniţiative

private, aparţinând fie unor boieri, fie unor meşteri, aceştia din urmă în

majoritate străini, de a întemeia manufacturi. Acestea au avut ca obiect de

activitate fabricarea postavurilor, sticlei, lumânărilor, hârtiei, cărămizilor,

distilarea cerealelor şi obţinerea alcoolului etc. Li se adaugă şantierele

navale de la Galaţi, unde se produceau corăbii de mic tonaj 77

.

Manufacturile şi atelierele din Principate nu aveau, însă, nici

capacitatea de a absorbi abundenţa ofertei de materii prime de pe piaţa

internă 78

, nici posibilitatea de a satisface cererea de produse finite.

Majoritatea încercărilor de a se înfiinţa fabrici de dimensiuni mai mari au

eşuat. Succese în această direcţie pot fi constatate abia pe la mijlocul şi în a

doua jumătate a secolului XIX 79

. Chiar spre sfârşitul perioadei care ne

interesează aici, la 1849, economistul Nicolae Suţu observa, referindu-se la

unul dintre Principate, că „industria manufacturieră e aproape inexistentă în

Moldova, iar procedeele mecanice sunt aici necunoscute” 80

. De o „revoluţie

industrială” comparabilă cu cea din spaţiul german nu poate fi vorba. De

altfel, aceasta s-a manifestat în Principate – aşa cum s-a arătat 81

– ca

percepţie a unei necesităţi, de care mulţi contemporani au fost conştienţi,

dar care, deocamdată, nu s-a materializat decât în mod foarte limitat.

Situaţia descrisă mai sus era cunoscută în lumea germană. Fostul

consul general J.F. Neigebaur arăta într-o carte publicată în 1848 că, „din

cauză că industriile sunt puţine şi slab dezvoltate, există necesitatea ca toate

mărfurile manufacturate să fie aduse din afară” 82

. Acest lucru făcea piaţa

76 Valeriu Veliman, Relaţii româno-otomane (1771–1821). Documente turceşti, Bucureşti, 1984,

p. 612. 77 În legătură cu aceste încercări economice vezi, între altele, Nicolae Iorga, op. cit.; Leonid

Boicu, Despre stadiul manufacturier al industriei în Moldova, în SCSI, an. XI, fasc. 1, 1960, p. 129–132; D. Ciurea, Civilizaţia în Moldova în perioada 1834–1849, în AIIAI, tom. XIII, 1976, p. 31–38; Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1985, p. 63–66.

78 Leonid Boicu, Industria în Moldova între anii 1848 şi 1864, în vol. Dezvoltarea economiei Moldovei între anii 1848 şi 1864, p. 171.

79 G. Zane, op. cit., p. 43 80 N. Suţu, Noţiuni statistice asupra Moldovei, în idem, Opere economice, Editura ştiinţifică,

Bucureşti, 1957, p. 162. 81 Gheorghe Platon, Geneza revoluţieie române de la 1848. Introducere în istoria modernă a

României, Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 213. 82 J.F. Neigebaur, Beschreibung der Moldau und Walachei, ediţia a II-a, Breslau, 1854, p. 3.

130

Principatelor atractivă pentru lumea germană, fapt subliniat în nenumărate

rânduri de călătorii şi oamenii politici germani. În 1840, de exemplu,

consulul Prusiei la Odesa, E. C. Walther, scria într-un raport către

ministerul afacerilor externe, că „Bucureştiul şi Iaşul sunt foarte importante

pentru desfacerea mărfurilor manufacturate ale Uniunii vamele germane” 83

.

O opinie asemănătoare exprima, cinci ani mai târziu, un secretar de stat la

ministerul afacerilor externe din Berlin, von Bülow, care credea că

„ţările de la Dunărea de Jos oferă un teren favorabil pentru plasarea crescândă a produselor industriale germane; pe de altă parte, ele promit să devină punctul de tranzit pentru deschiderea unor noi şi multiple căi de desfacere spre provinciile asiatice, adică spre provinciile Turciei aşezate pe ţărmul Mării Negre” 84.

În afara factorilor strict economici, „obiectivi”, care au încurajat

interesul german faţă de piaţa Principatelor, au existat şi factori subiectivi,

de psihologie a consumului, care au fost sesizaţi, de asemenea, de

contemporani. Aceşti factori erau legaţi de procesul mai general de

modernizare a societăţii româneşti, de „occidentalizarea” ei. În 1844,

Eusebius Wedeke, consul al Prusiei la Galaţi, a făcut o descriere a acesteia

în raport cu interesele germane:

„Boierii moldoveni şi valahi, care până nu demult şi-au lucrat ogoarele cu forţa de muncă a ţăranilor şi ţiganilor, ca acum 500 de ani, au început să fie educaţi, după 1830, prin călătorii în Europa şi au început să-şi dea seama de avantajele maşinilor de treierat şi ale altor maşini; ei au observat cât de mult le pot creşte finanţele dacă folosesc acest model european de exploatare (...). Ei plătesc pe loc şi foarte bine dacă au nevoie de ceva şi dacă obiectul respectiv le place. Aceşti oameni construiesc acum, la ţară sau în oraşele mari, case noi sau le extind pe cele vechi. Îndelungata linişte politică pare să favorizeze şi aici dorinţa de a construi. Boierii învaţă acum comodităţile europene în Germania şi în Franţa”.

Această psihologie a consumului era considerată de către Wedeke – şi

alături de el de mulţi alţi contemporani – un posibil stimulent pentru

creşterea exportului german în Principate. Erau avute în vedere acele

mărfuri, care să satisfacă gusturile localnicilor, influenţate de moda

occidentală 85

.

În prima jumătate a secolului XIX, existau, virtual, condiţii

favorabile închegării de relaţii comerciale consistente între statele germane

şi Principatele române. Primele erau doritoare să ofere din excedentul

83 E. C. Walther către ministerul afacerilor externe, Odesa, august 1840. ASB, Microfilme RDG,

rola 24, cadrul 28; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 26v. 84 Von Bülow către Flottwell (ministru de finanţe), Berlin, 13 ianuarie 1845. ASB, Microf. RDG,

r. 24, c. 88; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 80. 85 Wedeke către min. af. externe, Galaţi, decembrie 1844. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 125;

DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 112v.–113.

131

produselor industriale, în timp ce Principatele erau interesate să le

achizioţioneze şi să vândă, la rândul lor, materii prime şi produse

alimentare.

3. Cadrul juridic al comerţului bilateral

Analiza separată a cadrului juridic al relaţiilor economice româno-

germane este utilă din cel puţin două motive. Mai întâi, pare necesar să

cunoaştem ce fel de efecte au avut reglementările juridice asupra

schimburilor economice, dacă le-au stimulat sau le-au stânjenit. Apoi, sunt

nevoit să observ că studiile de până acum asupra relaţiilor economice

româno-germane nu au abordat decât incidental această problemă, aşa încât

este vorba aici şi de acoperirea unui spaţiu gol în istoriografie.

Dacă prin cadru juridic am înţelege eventuale tratate sau convenţii

încheiate între cele două părţi – română şi germană – în scopul

reglementării comerţului bilateral, am ajunge îndată la constatarea că acest

capitol ar fi lipsit de obiect. Asemenea tratate nu puteau exista în perioada

pe care o avem în atenţie, deoarece nu o permitea statutul juridic

internaţional al Principatelor române, situaţia lor de vasale ale Porţii

otomane, concretizată în lipsa independenţei în plan extern. Cu toate

acestea, despre comerţul extern al Moldovei şi Ţării Româneşti nu se poate

vorbi ca despre o componentă oarecare a comerţului otoman. Un studiu

relativ recent al relaţiilor economice otomano-germane, semnat de un istoric

turc, exclude comerţul româno-german din problematica pe care o

analizează, tocmai pentru că acesta constituia o realitate distinctă, cu

trăsături specifice şi cu prea puţine elemente care să-l lege de ceea ce se

petrecea în Imperiul otoman 86

. Neexistând tratate bilaterale, ceea ce îmi

rămâne de investigat aici sunt reglementările interne ale celor două părţi şi

efectele lor asupra comerţului bilateral. Apoi, deoarece au existat tratate

comerciale între Prusia şi Imperiul otoman, voi analiza în ce măsură acestea

au fost aplicate în practica schimburilor economice româno-germane.

Monopolul economic otoman şi abolirea lui

Monopolul economic otoman asupra exportului Moldovei şi Ţării

Româneşti şi desfiinţarea acestuia sunt elemente ce trebuie luate în discuţie,

pentru a defini cât mai exact cadrul juridic al comerţului româno-german.

Introducerea şi agravarea monopolului au fost o urmare a deteriorării deja

amintitului statut vasalic al Principatelor, a creşterii dependenţei Moldovei

şi Ţării Româneşti faţă de Poartă. Principatelor le-a fost impusă obligaţia de

a contribui la aprovizionarea capitalei Imperiului şi, pe timp de război, a

86 Rifat Önsoy, op. cit., passim.

132

armatelor otomane, în primul rând cu grâne şi oi. Exportul acestor produse

în alte ţări decât Imperiul otoman era cu desăvârşire interzis. Lor li se

adăugau orzul, ovăzul, mierea, caii şi, nu în ultimul rând, lemnul, cerut

pentru consolidarea cetăţilor turceşti de la sud de Dunăre.

Sistemul acesta s-a menţinut, fără să slăbească în intensitate, pe

parcursul întregului secol al XVIII-lea, dar şi în primele două decenii ale

veacului următor. E greu să fim de acord cu ideea – destul de frecvent

exprimată în istoriografia română – conform căreia, începând cu tratatul

ruso-turc de la Kuciuk-Kainargi din 1774, s-ar fi produs „îngrădirea

monopolului turcesc” 87

. O lectură atentă a textului tratatului din 10 iulie

1774 88

, în care se află un întreg capitol privitor la Principatele române (art.

XVI), relevă faptul că în cuprinsul său nu se face nici o referire la o

eventuală liberalizare a comerţului românesc, în sensul îngrădirii

monopolului otoman. Nici în actele ulterioare, în senedurile, firmanele şi

hatişerifele trimise de Poartă domnilor de la Iaşi şi Bucureşti 89

, nu se

prevede eliminarea sau măcar diminuarea monopolului otoman.

Dimpotrivă, se vorbeşte peste tot despre statutul de „chelar” al Principatelor

pentru piaţa constantinopolitană şi despre obligaţia livrării unor cantităţi

„cât mai mari” de produse, pentru acoperirea nevoilor acesteia. Se-nţelege

că această cerinţă elimina din capul locului posibilitatea exportului oficial

spre alte ţări al produselor aflate sub incidenţa monopolului. Este adevărat

că amintitele acte emise după 1774 eliminau o serie de practici abuzive –

dar care ţineau nu de monopol în sine, ci de modul de aplicare a acestuia –

şi desfiinţau „zahereaua” (furnitura gratuită de cereale). Senedul din 1783,

de exemplu, elimina practica achizioţionării de către negustorii turci, la

preţuri arbitrare, a oilor în Principate şi impunea obligativitatea cumpărării

lor la preţul pieţei 90

. Acest lucru, însă, nu poate fi socotit, decât forţând

interpretarea, drept o „liberalizare” 91

a comerţului extern al Principatelor.

Înlăturarea abuzurilor nu înseamnă nicidecum liberalizare – a cărei condiţie

este, înainte de toate, posibilitatea opţiunii libere – şi nici reducerea sau

desfiinţarea monopolului economic.

În practică, însă, interdicţia nu era respectată întotdeauna. Uneori

chiar Poarta permitea, la insistenţele celor interesaţi şi forţată de împrejurări

politice, exportul în alte părţi al produselor prohibite. Aşa s-a întâmplat, de

87 Andrei Oţetea, Pătrunderea comerţului românesc în circuitul internaţional, Bucureşti, 1977,

p. 160 88 Publicat în Acte şi documente...I, p. 125–139. 89 Pentru aceste acte, v. Ibidem, passim; Valeriu Veliman, op. cit., passim. 90 Acte şi documente..., I, p. 194. 91 Gabriel Bădărău, Consideraţii privind raporturile româno-otomane între 1774 şi 1802, în

AIIAI, tom. XX, 1983, p. 148.

133

exemplu, în 1782 şi 1783, când a încuviinţat cumpărarea în Moldova a 600

şi respectiv 150 cai destinaţi remontei cavaleriei prusiene 92

, sau în 1817,

când sultanul a aprobat cererea ambasadorului Austriei privind exportul a

treizecii de mii de chile de grâu şi porumb din Ţara Românească în

Transilvania 93

. Acestea, însă, erau excepţii – şi Poarta avea grijă să

sublinieze întotdeauna caracterul excepţional al acordului ei –, care nu

alterau regula interdicţiei.

O alterare, din punct de vedere juridic, a monopolului avea să se

producă abia în 1826, prin convenţia ruso-turcă de la Akerman, unde, în

„Actul separat relativ la Principatele Moldovei şi Valahiei”, se arată că

Sublima Poartă acordă acestora libertatea comerţului, cu excepţia unei

anumite cantităţi de produse, destinate anual aprovizionării

Constantinopolului 94

. În sfârşit, tratatul ruso-turc de la Adrianopol, din 14

septembrie 1829, a desfiinţat integral monopolul economic otoman,

prevăzând atât în articolul al V-lea, cât şi în „Actul separat privitor la

Principate”, libertatea deplină a comerţului pentru toate produsele solului şi

cele industriale, fără nici un fel de restricţii, în afară de aceea a satisfacerii

nevoilor interne ale ţării 95

.

Aşadar, pentru a reveni la problema comerţului româno-german,

începând cu anul 1829, cadrul legal permitea exportul oricărui produs din

Principate în lumea germană. Importul de acolo în Principate fusese liber

înainte de acel moment şi avea să rămână astfel şi după, cu condiţia achitării

taxelor vamale.

Tratatul „de prietenie şi comerţ” turco-prusian din 1761

Acest tratat, de fapt o capitulaţie emisă de sultan la 22 martie 1761,

s-a aflat în vigoare până în 1840, când Prusia (în numele Uniunii vamale

germane) şi Imperiul otoman au semnat un nou acord 96

. Trei dintre cele opt

articole ale tratatului din 1761 se refereau la comerţ. Primul prevedea

libertatea de mişcare a supuşilor prusieni şi a vaselor Prusiei în cuprinsul

Imperiului otoman:

„Supuşii prusieni, care au paşapoarte prusiene, ca şi vasele Prusiei, care intră în porturile aflate pe teritoriul Porţii, să nu fie incomodaţi, ei şi mărfurile lor, nici la sosire, nici în timpul şederii şi la întoarcere; ei îşi pot repara vasele, pot cumpăra fără nici o piedică alimente şi toate cele necesare existenţei lor. În privinţa cumpărării şi vinderii de

92 Von Gafron către Friedrich II, Constantinopol, 26 martie 1782; Acte şi fragmente..., II, p. 158.

Raicevich către Kaunitz, Bucureşti, 19 iulie 1783; Hurmuzaki, Documente... XIX/1, p. 114. 93 Valeriu Veliman, op. cit., p. 730–731. 94 Acte şi documente..., I, p. 316. 95 Ibidem, p. 321 şi 328. 96 G. Noradounghian, Recueil d'actes internationaux de l'Empire Ottoman, vol. I, Paris, 1897,

p. 315–319.

134

mărfuri, supuşii prusieni şi vasele acestora vor fi trataţi asemănător cu cei ai celorlalte puteri prietene. Mărfurile şi bunurile vaselor prusiene naufragiate vor fi ferite de orice tratament duşmănos şi vor fi predate consulilor prusieni care se află cel mai aproape”.

Articolul al doilea se referea în întregime la modul de taxare vamală

a negustorilor prusieni:

„Comercianţi prusieni şi toţi ai lor au de plătit o vamă pentru bunurile importate şi exportate de numai 3 procente din valoarea mărfurilor, la fel cu supuşii celorlalte naţiuni prietene. Ambasadorul prusian este scutit de plata vămii şi a altor taxe pentru mărfurile şi efectele aparţinând propriei persoane sau destinate pentru cadouri. Supuşii prusieni sunt liberi să nu-şi descarce complet corăbiile şi să caute cu restul de marfă un alt port. Vama se va percepe numai pentru mărfurile descărcate, iar pentru mărfurile odată vămuite, care se vor transporta spre alte locuri, nu este permis să se pretindă încă o dată vamă. În toate punctele vamale, supuşilor Prusiei li se va aplica acelaşi tratament precum celor ai puterilor prietene; de asemenea, nu li se va pretinde nici plata taxei Kassabie (pe care o plătesc supuşii turci pe lângă taxele vamale, la import şi export)”.

După alte articole, privitoare la dreptul ambasadorilor de a numi

consuli, la jurisdicţia consulară şi la reglementarea dreptului de moştenire al

supuşilor prusieni aflaţi în Imperiul otoman, cel de-al şaptelea preciza

clauza reciprocităţii:

„Tratamentul acordat supuşilor prusieni va fi aplicat şi din partea Prusiei faţă de supuşii Porţii”.

Acest ultim articol a fost, de altfel, singurul care s-a aplicat constant în

domeniul comerţului româno-german. Negustorii din Principate care treceau

graniţele Prusiei, apoi din 1834 pe cele ale Uniunii vamale germane, erau

consideraţi în acele părţi drept supuşi otomani şi trataţi de autorităţile

germane în conformitate cu tratatul din 1761.

Reglementări vamale

Autonomia vamală a Principatelor române faţă de Imperiul otoman a

făcut ca tratatul citat să nu-şi găsească aplicare în Moldova şi Ţara

Românească. Cu această autonomie, recunoscută explicit de către Poartă

atât înainte cât şi după 1761 97

, era incompatibil unul dintre punctele

tratatului. Astfel, în actul citat se prevedea că mărfurile pentru care s-a plătit

o dată vamă în Imperiu să nu mai poată fi impuse încă o dată aceleiaşi taxe

97 În iulie 1741, sultanul Mahmud I reînnoia ordine mai vechi, conform cărora perceperea taxei

vamale pentru sarea exportată din Ţara Românească trebuia să se facă în folosul domniei (Valeriu Veliman, op. cit., p. 264–266). În august 1760, raportul unui dregător turc prezenta drept normal faptul că, pentru mărfurile aduse din Moldova la Galaţi în scopul exportării lor, vama se percepea de către domn (ibidem, p. 387–389). Senedul din 1783, relativ la privilegiile Moldovei şi Ţării Româneşti, ca şi firmanul din 1792 către domnul Moldovei subliniau dreptul domnilor de a percepe vamă şi interziceau amestecul funcţionarilor otomani în această problemă (Acte şi documente..., I, p. 193–229).

135

pe teritoriul acestuia. În fapt, însă, dacă mărfurile venite din afară erau

debarcate undeva pe teritoriul Imperiului, dar în afara Principatelor, plăteau

taxa de 3% către Poartă, apoi, dacă erau expediate mai departe, în

Principate, erau taxate şi aici cu încă trei procente 98

. Acest fapt era

cunoscut în epocă, aşa cum erau cunoscute încercările prusienilor de a evita

ceea ce ei considerau a fi o dublă taxare. Cazul din 1784 al consulului

prusian König şi disputa acestuia cu domnul Moldovei Alexandru

Mavrocordat este o dovadă în acest sens. Aducând mărfuri în Moldova,

König a pretins să fie scutit de vamă, sub motiv că o plătise deja la

Constantinopol. Pentru a-şi susţine punctul de vedere, a invocat tratatul din

1761. Cererea a fost respinsă de domn, care i-a explicat că,

„deşi potrivit capitulaţiilor, vămile se plătesc numai o singură dată în toate teritoriile Turciei, această dispoziţie trebuie înţeleasă, totuşi, că nu se aplică Moldovei şi Valahiei, care sunt exceptate de la acest regim” 99.

Este adevărat că acest sistem dezavantaja, aşa cum s-a scris deja 100

, în

primul rând Franţa. Poziţia geografică îi era mai favorabilă Prusiei şi

statelor germane în general, care puteau trimite mărfurile direct în

Principate, pe uscat, ocolind teritoriul otoman propriu-zis. Atunci, însă,

când mărfurile ajungeau aici prin sud, nici prusienii nu erau scutiţi de

dezavantajul amintit. Din acest motiv, atât situaţia descrisă, cât şi

monopolul otoman – acesta din urmă până la 1829 – pot fi socotite piedici

în calea intensificării comerţului româno-german.

Vama de 3% ad valorem, prevăzută de articolul al doilea al tratatului

din 1761, a fost aplicată şi în Principate, atât pentru import cât şi pentru

export. Acest lucru s-a petrecut, însă, şi înainte de 1761; taxa a fost adoptată

la începutul secolului XVIII, când s-a renunţat la mai vechea vamă de

5% 101

. Taxa de 3% era aplicată doar negustorilor străini. Mărfurile străine,

indiferent de provenienţă, care erau importate sau exportate de negustori

autohtoni, au continuat să fie taxate, până la Regulamentele Organice, în

conformitate cu alte reglementări, interne, adesea modificate şi care obligau

la plata unor procente mai ridicate102

. Având în vedere faptul că, în perioada

pe care o avem în atenţie, nu s-a semnalat decât o participare foarte slabă a

negustorilor germani la comerţul bilateral, la care luau parte, în schimb,

mulţi comercianţi din Principate, vom înţelege de ce această discriminare nu

a fost de natură să încurajeze acel comerţ.

98 Constantin J. Baicoianu, Geschichte der rumänischen Zollpolitik seit den 14. Jahrhundert bis

1874, Stuttgart, 1896, p. 25–28. 99 Hurmuzaki, Documente... X, p. 23–24. 100 C. J. Baicoianu, op. cit., p. 27. 101 Ibidem, p. 21 102 Ibidem, p. 28–31.

136

Regulamentele Organice stabileau un tarif vamal de 3% pentru

import şi export, atât pentru negustorii statelor care încheiaseră tratate cu

Poarta – aşa cum era Prusia –, cât şi pentru supuşii celorlalte state şi pentru

cei ai sultanului. Prevederea se aplica, în egală măsură, negustorilor

pământeni 103

. Aşadar, din acel moment s-a renunţat la criteriul

discriminator al originii sau apartenenţei statale a negustorilor, taxarea

vamală urmând a se face numai în funcţie de valoarea mărfurilor.

Schimbarea se afla în concordanţă cu un alt principiu, expus în ambele

Regulamente Organice, în Moldova şi în Ţara Românească, acela al

încurajării comerţului, ca mijloc al obţinerii prosperităţii generale.

Regulamentele de arendare a vămilor Moldovei şi Ţării Româneşti,

elaborate în anul 1833 104

, au introdus o nouă modificare. Aceasta a avut –

cel puţin în optica germană – urmări defavorabile asupra comerţului

bilateral. Până atunci, o parte din mărfurile aduse spre a fi vândute în

Principate puteau fi reexportate, în cazul în care nu s-ar fi vândut aici, fără

ca aceasta să oblige la plata unei noi taxe vamale. Subliniez că era vorba de

mărfuri destinate iniţial pieţei din Principate şi pentru care s-a plătit taxa de

import de 3%. Regulamentele de arendare a vămilor introduceau obligaţia

unei noi taxări, în cazul în care aceste mărfuri erau reexportate, chiar dacă la

intrare se plătise taxa de 3%. Procedeul urma să se aplice şi atunci când

reexportarea se făcea în celălalt Principat sau la sud de Dunăre, pe teritoriul

Imperiul otoman. De la acest tratament erau exceptate acele mărfuri care

doar tranzitau teritoriul Principatelor, care erau destinate de la bun început

vânzării în alte părţi, fără a se încerca desfacerea lor aici.

Odată cu noua reglementare, deveneau inactuale mai vechile proiecte

germane, care urmăreau crearea în Principate a unor baze pentru desfacerea

produselor germane în întregul Imperiu otoman. Un astfel de proiect fusese

cel formulat în 1792 de către von Stein, despre care am amintit ceva mai

sus. El plănuia crearea la Iaşi a unui mare depozit, îndeosebi de postavuri

sileziene; ceea ce nu se vindea la faţa locului, urma să fie reexportat în

provinciile învecinate ale Imperiului otoman105

. După 1833, punerea în

practică a unor astfel de proiecte se putea face doar prin dublarea costurilor

vamale, ceea ce le sortea, de la început, eşecului.

Instituirea regimului de port-franc la Galaţi şi Brăila în 1836–

1837 106

a înlăturat parţial efectele negative ale Regulamentelor vamale din

103 Analele parlamentare ale României, I/2, Bucureşti, 1893, p. 163. 104 Ibidem, III/2, p. 187–203. 105 Acte şi fragmente..., II, p. 342–346. 106 S. Gh. Iordache, Instaurarea regimului de porfo-franco la Galaţi, în vol. Cultură şi civilizaţie

la Dunărea de Jos, II, Călăraşi, 1987, p. 263–271; Constantin Buşe, Brăila şi Galaţi – porturi ale Europei, în I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian (ed.), Românii în istoria universală, II/1, Iaşi, 1987, p. 469–485.

137

1833. Din acel moment, nu capitalele celor două Principate, ci în primul

rând porturile de la Dunăre încep să atragă din ce în ce mai mult atenţia

întreprinzătorilor germani. În Galaţi şi Brăila se puteau încărca, descărca şi

depozita mărfuri fără a fi nevoie de plata taxelor vamale. Mai mult decât

atât, erau scutite de vamă mărfurile vândute şi consumate pe raza celor celor

două oraşe. Porturile Galaţi şi Brăila îndeplineau, astfel, condiţiile pentru

întemeierea unor baze de extindere a vânzării produselor industriale

germane atât în interiorul Principatelor, cât şi pe teritoriul propriu-zis al

Imperiului otoman. Aceasta explică de ce guvernul din Berlin a început să

acorde o mai mare atenţie reprezentanţei sale din Galaţi, care, la scurt timp

după instituirea regimului de port-franc, a fost ridicată la rangul de

consulat 107

. Cu toate acestea, reglementările din 1833 privind taxarea cu

3% a mărfurilor străine reexportate aveau să fie resimţite în continuare ca o

piedică în calea extinderii comerţului german în Orient.

Un nou tratat economic între Prusia şi Imperiul otoman a fost semnat

la 22 octombrie 1840 108

. Cu o singură excepţie, stipulaţiile tratatului din

1761 au fost menţinute. Excepţia consta în modificarea cuantumului taxelor

vamale, care erau aliniate prevederilor aşa-numitului „Tratat Ponssonby”,

încheiat între Anglia şi Imperiul otoman în 1838 109

. Pentru importul în

Imperiul otoman era prevăzută taxa de 5% (art. 5), iar pentru export cea de

12% (art. 4). Tranzitul negustorilor prusieni şi ai statelor Uniunii vamale

germane prin teritoriul otoman era supus unei taxe de 3% (art. 7).

În ce priveşte partea germană, tratatul din 1840 avea valabilitate

pentru întreaga Uniune vamală, deoarece din 1834 guvernul din Berlin era

împuternicit să încheie tratate de comerţ şi navigaţie în numele tuturor

statelor din Zollverein 110

.

Zollverein-ul şi Uniunea vamală moldo-munteană

La originea Uniunii vamale germane s-a aflat legea vamală a Prusiei

din 1818 111

. Aceasta elimina barierele vamale dintre diferitele teritorii care

alcătuiau atunci statul prusian şi instituia un tarif unic, după criteriul valorii

mărfurilor. Uniunea vamală germană s-a constituit treptat, începând cu anul

1818, printr-un sistem complicat de tratate, majoritatea bilaterale. Statele

semnatare se obligau să respecte reglementările vamale prevăzute în

amintita lege din 1818. Abia în 1834, după ce Bavaria, Nassau şi oraşul

107 Vezi supra, p. 101–102. 108 G. Noradounghian, op. cit., I, p. 314–319. 109 Pentru „Tratatul Ponssonby” şi implicaţiile lui asupra autonomiei vamale a Principatelor, vezi

C. J. Baicoianu, op. cit., p. 65–74. 110 Hermann Kellerbenz, op. cit., II, p. 60–61. 111 Hans-Werner Hahn, Geschichte des deutschen Zollvereins, Göttingen, Vandenhoeck &

Ruprecht, 1984.

138

Frankfurt au acceptat sistemul vamal unitar, s-a încheiat constituirea

Zollverein-ului.

Uniunea vamală dintre Moldova şi Ţara Românească, semnată în

martie–aprilie 1847 şi pusă în aplicare începând cu 1 ianuarie 1848 112

, ca şi

mai vechea convenţie vamală moldo-munteană din 1835, au avut drept

model Zollverein-ul german. Faptul a fost remarcat de contemporani şi

semnalat ca atare în istoriografia noastră 113

. Realizată după model străin,

unificarea vamală românească răspundea unor nevoi interne româneşti, iar

Prusia nu a avut vreun rol politic în înfăptuirea ei. Dimpotrivă, la Berlin

unificarea vamală românească a stârnit îngrijorare. Consulul general al

Prusiei la Iaşi, baronul Emil von Richthofen, o considera „o operă a

influenţei ruse” 114

, opinie împărtăşită şi de consulii francezi în

Principate 115

.

Un consilier al legaţiei Prusiei la Constantinopol, Friedrich

Levenhagen, a fost trimis în Principate în vara anului 1847, cu misiunea de

a strânge informaţii despre noua stare de lucruri. În raportul său către

ministerul afacerilor externe din Berlin, datat 6 august 1847, Levenhagen

considera că Uniunea vamală moldo-munteană

„oferă perspectiva apropiată a emancipării depline a Principatelor de sub suzeranitatea Porţii şi a înlăturării complete a tratatelor încheiate de aceasta cu puterile europene, în măsura în care acestea se aplică în Principate. Aceasta poate avea drept consecinţă nu numai desăvârşirea separării politice şi comerciale a ţărmului nordic al Dunării de cel sudic pe întreaga distanţă de la Orşova la Reni, ci şi punerea de bariere în faţa comerţului european şi mai ales prusian în Principate” 116.

Aceeaşi opinie era împărtăşită şi de consulul general Richthofen, care

raporta la 2 iulie 1847 că, prin convenţia de unificare vamală,

„Principatele nu se mai consideră provincii turceşti, iar tratatele semnate de Înalta Poartă nu se mai pun în aplicare în aceste ţări, aşa cum este şi cazul tratatului dintre Zollverein şi Înalta Poartă din 10/22 octombrie 1840” 117.

Cele două rapoarte au convins factorii de decizie din Berlin de

posibilele dezavantaje ale noii stări de lucruri pentru comerţul german. Ca

112 Adrian Macovei, Moldova şi Ţara Românească de la unificarea economică la unirea din

1859, Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1989, p. 50–51. 113 D. Ciurea, Moldova sub domnia lui Mihail Sturdza, Iaşi, 1947, p. 31–32. 114 Raport al lui Richthofen din 15 octombrie 1847, citat de Canitz (preşedinte al Guvernului)

într-o adresă către miniştrii finanţelor şi comerţului, 2 decembrie 1847. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 243; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 217.

115 Codrika către Guizot, Iaşi, 1 martie 1847; Guerolt către Guizot, Iaşi, 19 noiembrie 1847. Hurmuzaki, Documente... XVIII, p. 4–5 şi 42.

116 ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 234; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 25, vol. 1, f. 210. 117 Richthofen către Canitz, 2 iulie 1847. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 226–227; DZA, C. Abt.

XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 202–202v.

139

urmare, Richthofen a fost împuternicit să remită, la 8 august 1847, o notă

Secretariatului de Stat al Moldovei, în care era exprimată îngrijorarea faţă

de semnarea convenţiei vamale. Aceasta era considerată, din nou, un mijloc

folosit de Principate pentru a se sustrage aplicării tratatelor comerciale

încheiate de Poartă cu celelalte puteri europene, inclusiv cu Prusia 118

.

În legătură cu aceeaşi problemă, la Berlin se manifesta îngrijorarea –

întreţinută de rapoarte diplomatice prusiene – că Principatele urmăreau să

încheie convenţii vamale separate cu alte state, ceea ce ar fi fost potrivnic

intereselor Porţii. Cu atât mai potrivnic, cu cât, aşa cum se bănuia, ar fi fost

preferată Rusia, ceea ce putea conduce la încorporarea economică a

Principatelor în imperiul nordic 119

. Această eventualitate se afla în

contradicţie cu speranţele şi interesele Prusiei, căreia i-ar fi convenuit, aşa

cum o atestă şi reacţiile citate ale lui Levenhagen şi Richthofen, includerea

Principatelor în sistemul vamal otoman şi aplicarea aici a tratatului

comercial din 1840.

Reacţia defavorabilă a Prusiei faţă de unificarea vamală românească

a fost provocată şi de teama că Principatele ar putea adopta tarife vamale

mai ridicate, ceea ce ar fi constituit o piedică deloc neglijabilă în calea

comerţului german 120

. O anumită îngrijorare manifestase guvernul din

Berlin încă din anii 1843 – 1844, după ce domnul muntean Gheorghe

Bibescu şi-a făcut cunoscute intenţiile de a majora taxele pentru import şi

export de la 3% la 5%. Majorarea ar fi urmat să se aplice mărfurilor

provenite din statele care semnaseră tratate comerciale cu Imperiul otoman.

Aşa cum reiese din corespondenţa dintre ministerul afacerilor externe şi cel

de finanţe din Berlin, în capitala Prusiei au fost urmărite îndeaproape

etapele acţiunii domnului Ţării Româneşti, care, după ce obţinuse un firman

în acest sens, a hotărât majoritatea taxelor vamale la 29 octombrie 1843 121

.

În acel moment, însă, intenţiile principelui Bibescu – la care se asociau şi

dorinţele omologului său din Moldova, Mihail Sturdza – nu au putut fi puse

în aplicare 122

. Abia trei ani mai târziu a fost obţinută o satisfacere parţială a

acestor intenţii: în tratatul comercial ruso-turc de la Balta Liman, din 30

aprilie 1846, în care semnatarii recunoşteau că Moldova şi Ţara

118 Adrian Macovei, op. cit., p. 56–57. 119 Raportul citat al lui Levenhagen (v. nota 117). De asemenea, Guerolt către Guizot, Iaşi, 6

decembrie 1847; Hurmuzaki, Documente... XVIII, p. 46. 120 Ideea apare în rapoartele citate ale lui Richthofen şi Levenhagen (v. notele 116 şi 117). 121 Min. af. externe către Bodelschwingh (ministru de finanţe), Berlin, 4 ianuarie 1844. Adresa

conţine, în anexă, un număr al ziarului vienez „Österreichischer Beobachter” din 15 decembrie 1843, cu traducerea firmanului. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 60–62; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 55–56v.

122 Ioan C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul Organic 1834–1848, Bucureşti, 1915, p. 371–374 şi 567–568.

140

Românească „se bucură de privilegiul unei administraţii distincte”, se

prevedea că mărfurile ruseşti sau cele străine introduse în Principate de

negustori ruşi urmează să fie taxate cu 5% din valoare; în cazul reexpedierii

lor în alte locuri din Imperiul otoman, erau scutite de alte taxe 123

.

Intenţia celor două Principate de a majora taxele vamale de import şi

export de la 3% la 5%, manifestată după semnarea convenţiei de unificare

vamală, era considerată de partea germană ca dezastruoasă pentru comerţul

ei. Se credea că Austria şi Anglia ar fi fost avantajate de posibila schimbare.

În raportul deja amintit, din 2 iulie 1847, Richthofen arăta că, în scopul

obţinerii unor condiţii vamale de excepţie,

„Austria încearcă deja să-şi reglementeze relaţiile vamale cu Principatele. Este posibil să obţină aceasta prin discuţii directe cu guvernele Principatelor, pentru ca apoi să convingă Poarta să legalizeze rezultatele tratativelor. Dacă Austria ar obţine favoruri speciale, comerţul Zollverein-ului va primi o lovitură mortală. Anglia a intrat la rândul ei în tratative cu Principatele, în scopul reglementării relaţiilor vamale” 124.

Între timp, în toamna anului 1847, Austria a început negocierile cu

Poarta, pentru a o convinge să facă presiuni la Iaşi şi Bucureşti, în scopul

acceptării de către Principate a unui regim vamal avantajos. Ideea asocierii

Prusiei la aceste negocieri, propusă de Richthofen, a fost respinsă de

cancelarul prusian Canitz. Chiar făcând abstracţie de interesele divergente

ale celor două puteri germane, care puneau sub semnul întrebării

disponibilitatea Austriei de a-şi asocia Prusia în aceste demersuri, Canitz se

îndoia de succesul încercărilor Vienei:

„Mă îndoiesc de faptul că guvernul austriac va putea pune în aplicare eventualele înţelegeri la care ar ajunge cu Poarta în privinţa Principatelor, deoarece Rusia le sprijină pe acestea în tendinţa lor de a se desprinde de sub influenţa Porţii, ceea ce va avea ca rezultat opoziţia domnilor faţă de ordinele venite de la Constantinopol, aşa cum au procedat şi până acum” 125.

În aceste condiţii, Prusiei îi rămâneau două alternative. Prima

presupunea asumarea unor acţiuni pe cont propriu la Constantinopol. Ea a

fost înlăturată atât din cauza nesiguranţei că un eventual rezultat favorabil ar

putea fi aplicat în Principate, cât şi dintr-un alt motiv. Consulul general

Richthofen fusese tocmai investit cu funcţia de agent politic, ceea ce

reprezenta, în opinia lui Canitz,

123 Acte şi documente..., I, p. 351–352 124 ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 235; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 210–211. 125 Canitz către Düesberg (ministru de finanţe), Berlin, 2 decembrie 1847. ASB, Microf. RDG,

r. 24, c. 244; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 217–218.

141

„recunoaşterea, cel puţin între anumite limite, a independenţei politice a Moldovei şi Ţării Româneşti” 126.

Iniţierea unor tratative cu Poarta, peste capul domnilor de la Iaşi şi

Bucureşti, într-o problemă atât de sensibilă pentru ei – autonomia vamală –

ar fi fost o dovadă de inconsecvenţă din partea guvernului din Berlin, o

acţiune contrară recunoaşterii autonomiei Principatelor. Rămânea, aşadar,

cealaltă alternativă: Prusia să acţioneze în aşa fel pe lângă domnii celor

două Principate, încât, dacă se va ajunge totuşi la majoritatea taxelor

vamale, aceştia să nu facă excepţii, care ar favoriza alte state. Iar dacă

Austria va reuşi în încercările ei, atunci – scria Canitz – Prusia va putea,

invocând acest precedent şi tratatul din 1840, să obţină la rândul ei avantaje,

fără ca prin aceasta să fie acuzată de inconsecvenţă 127

.

Opiniile lui Canitz au fost împărtăşite atât de ministrul de finanţe al

Prusiei, Düesberg, cât şi de omologul său de la ministerul comerţului,

Rönne. Amândoi erau de părere că problema majorării taxelor vamale în

Principate de la 3% la 5% nu are prea mare importanţă în sine. Ceea ce era

cu adevărat important pentru interesele Prusiei era ca nici un alt stat – şi cu

atât mai puţin Austria – să nu obţină înlesniri, care puteau fi vătămătoare

pentru comerţul Uniunii vamale germane 128

. Atunci când, în 1850, după

numeroase demersuri diplomatice, Principatele române au reuşit să impună

taxa de 5% pentru import şi export 129

, Prusia nu s-a mai opus. A acceptat-o,

însă, abia după ce s-a asigurat că Austria nu va fi exceptată de la noul regim

vamal 130

.

4. Rutele comerciale

Distanţa pe care trebuiau să o străbată purtătorii comerţului româno-

german avea o dimensiune obiectivă şi una subiectivă. În epocă existau mai

multe căi de a o parcurge, mai multe rute, dar alegerea uneia sau alteia

dintre ele ţinea nu atât de preferinţele subiective ale negustorilor, cât de o

serie de factori obiectivi, care stimulau sau împiedicau o anumită opţiune:

împrejurări politice şi militare (războaie, ocupaţii, anexări de teritorii),

politici vamale ale statelor tranzitate, evoluţia tehnică a transporturilor etc.

126 V. nota precedentă 127 V. nota 125. 128 Düesberg şi Rönne către Canitz, Berlin, 19 ianuarie 1848. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 311–

312; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 283–283v. 129 Adrian Macovei, Principatele române şi sistemul vamal otoman la jumătatea secolului al

XIX-lea, în AIIAI, tom. XVI, 1979, p. 449–454. 130 Bülow către von der Heydt (ministrul comerţului), Berlin, 14 august 1850. ASB, Microf.

RDG, r. 24, c. 360; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 2, f. 3v.

142

Nu în ultimul rând se înscriu, în rândul acestor factori, calculele privind

rentabilitatea sau profiturile.

Dimensiunea subiectivă a distanţei dintre Principate şi lumea

germană este conferită de perceperea ei de către cei destinaţi să o străbată.

Din această perspectivă, avem de-a face cu o distanţă lungă, pentru

parcurgerea căreia era nevoie de un timp destul de mare. Dintre

numeroasele exemple pe care le avem la dispoziţie, îl vom aminti aici pe cel

al consulului general Neigebaur. În martie 1843, atunci când a venit să-şi ia

postul în primire, el a parcurs distanţa dintre Berlin şi Iaşi, trecând prin

Breslau, Cracovia, Lemberg şi Cernăuţi, în 27 de zile, din care 10 zile s-a

odihnit în diferite locuri pe parcurs 131

. Pentru a parcurge, aşadar, cele 209

mile terestre dintre Berlin şi Iaşi, a mers efectiv cu căruţa 17 zile.

Generalizând, credem că nu greşim dacă vom considera că, în prima

jumătate a secolului XIX, timpul necesar pentru parcurgerea distanţei dintre

Principate şi spaţiul german era de ordinul săptămânilor. Un timp relativ

lung, aşadar dezavantajos, care se adăuga celorlalte riscuri.

Căile terestre

Din această categorie fac parte, înainte de toate, drumurile care legau

pe uscat oraşele Leipzig şi Breslau de Moldova şi Ţara Românească. Un

document german din 1792 ne dezvăluie faptul că

„toate mărfurile care merg din Leipzig spre Moldova şi Valahia trec prin Silezia, apoi prin Galiţia, unde de la Bielitz la Sniatyn există şosele practicabile, iar Iaşul se află la o distanţă de cel mult şaptezeci de mile de Sniatyn” 132.

Această rută era întrebuinţată încă din secolul XVI în comerţul Leipzigului

cu Orientul 133

şi avea să fie folosită şi în perioada care ne interesează aici.

Încă de la sfârşitul secolului XVIII începe să fie preferată o altă cale.

Tot din 1792 se păstrează raportul unor negustori şi fabricanţi din Silezia, în

care se arată că era urmată, cu predilecţie, ruta care tranzita Austria:

„Cu toate că drumul cel mai scurt spre Iaşi şi Bucureşti este cel prin Polonia, toate mărfurile din Leipzig şi Breslau sunt transportate prin statele austriece şi în parte, prin Viena, desigur din cauză că taxele poloneze sunt mult mai mari decât cele austriece, iar drumurile mai proaste” 134.

131 ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 441; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 242. 132 Von Hoym (ministru de război) către Friedrich Wilhelm II, Berlin, 3 iulie 1792, Acte şi

fragmente..., II, p. 340. 133 Ernst Kroker, Handelsgeschichte der Stadt Leipzig, Leipzig, 1925, p. 78–79. Potrivit acestui

autor, drumul avea, până în Polonia, următoarele repere: Leipzig – Grimma (sau Eilingen, ca variantă) – Dahlen – Oschatz (unde se trecea Elba cu bacul) – Meschwitz – Grossenheim – Bautzen – Görlitz – Lauben – Liegnitz – Breslau şi de aici în Polonia.

134 Acte şi documente..., II, p. 337.

143

Aşadar, prin Viena treceau doar o parte din mărfuri, iar de acolo ajungeau în

Moldova şi Ţara Românească prin Transilvania sau pe Dunăre. Calea

transilvană era doar o variantă a rutei principale, folosită încă din Evul

Mediu, care pornea din Leipzig sau Nürnberg, trecea prin Praga (unde se

ramifica varianta spre Viena), apoi prin Cracovia şi Lemberg, ajungând la

Hotin. Aici, ruta se ramifica încă o dată: calea principală trecea prin Iaşi şi

Bârlad, ajungând la Galaţi, în timp ce o alta, prin Bender, avea ca terminal

portul Akerman 135

.

Aceasta era una dintre rutele care legau statele germane de

Constantinopol, de Orient în general. Tranzitul prin Principate se făcea fie

pe calea arătată mai sus, prin Galaţi, fie pe ruta Iaşi – Focşani, unde se

trecea în Ţara Românească, apoi, prin Bucureşti, se ajungea la Dunăre, la

Rusciuc. „Drumul cel mai scurt la Constantinopol, prin provinciile ruseşti,

trece prin Mamorniţa, Iaşi, Focşani, Bucureşti şi Rusciuc”, scria un ministru

prusian în anul 1800 136

.

Unul dintre dezavantajele transportului pe uscat a fost mult timp

starea proastă a drumurilor. Von Rexin, primul ambasador al Prusiei la

Constantinopol, nota în 1776 că „drumurile din Moldova sunt

impracticabile” 137

. Lucrurile nu stăteau mai bine nici în statele germane 138

.

În Prusia, sub Friedrich II, drumurile au fost lăsate intenţionat în paragină,

deoarece monarhul credea că această stare de lucruri contribuie la apărarea

ţării, prin împiedicarea înaintării trupelor străine. Atât în Prusia, cât şi în

alte state germane, construcţia de drumuri solide a început abia către

sfârşitul secolului XVIII.

În primele decenii ale secolului XIX, construcţia de drumuri în

statele germane a fost stimulată de necesităţi militare (nevoia mişcării mai

rapide a trupelor în timpul războaielor napoleoniene), apoi, după 1815, de

interese economice. Din 1800 până în 1835, reţeaua de drumuri solide în

întregul spaţiu german s-a extins de la 5000 la 25000 km. În aceeaşi

perioadă au început şi construcţiile de căi ferate. În Prusia, prima linie a fost

inaugurată în 1838; ea făcea legătura între Berlin şi Potsdam 139

. În Bavaria

a fost dată în folosinţă, la 1835, linia Nürnberg–Fürth, iar la 1840 cea dintre

135 Rifat Önsoy, op. cit., p. 90–91. 136 Von Hoym către Friedrich Wilhelm III, Varşovia, 10 noiembrie 1800; Acte şi fragmente..., II,

p. 362. 137 Ibidem, p. 388 138 Pentru evoluţia căilor de comunicaţie în Germania folosesc, acolo unde nu citez altceva,

lucrarea lui Walter Lotz, Verkehrsentwicklung in Deutschland seit 1800, ediţia a IV-a, Leipzig, 1920.

139 Günter Vogler, Klaus Vetter, Preußen. Von den Anfängen bis zur Reichsgründung, Berlin, 1970, p. 202.

144

München şi Augsburg 140

. Deocamdată, însă, căile ferate reprezentau o

proporţie infimă din ansamblul căilor de comunicaţie terestre. Un rol în

comerţul româno-german aveau să joace abia în a doua jumătate a secolului

XIX.

Despre un început de îmbunătăţire a drumurilor în Principate poate fi

vorba abia de prin anii 1828–1834, când acestea s-au aflat sub ocupaţie

rusă 141

. Eforturile au continuat, în Moldova, în vremea domniei lui Mihail

Sturdza şi după aceasta, astfel încât, în 1853, Principatul a ajuns să deţină

400 km de şosea 142

. Deşi cifra nu este mare, trebuie reţinut faptul –

important pentru tema noastră – că s-a realizat în acest fel o mai bună

legătură între nordul Moldovei, pe unde intrau mărfurile germane, şi sudul

Principatului, unde se afla portul Galaţi, punct important în tranzitul spre

Orient.

Rutele terestre, în comparaţie cu cea fluvială şi cea maritimă, au

rămas cele mai însemnate pentru comerţul româno-german în întreaga

perioadă pe care o avem în atenţie. În 1842, ministrul de finanţe al Prusiei,

Bodelschwingh, confirma acest lucru, arătând că transportul produselor

industriale germane spre Principate

„are loc aproape în totalitate pe drumul de uscat, o parte direct la Iaşi, altă parte cu reîncărcare la Cernăuţi, în Galiţia” 143.

În comerţul german cu Orientul, rutele terestre care traversau

Principatele erau plasate, în ordinea importanţei, după cea maritimă şi cea

fluvială şi chiar după alte căi de uscat. Ele erau considerate, totuşi, rute

alternative. Din acest motiv, în anii '40 au apărut diferite proiecte de

modernizare. În 1844, de exemplu, consulul Prusiei la Galaţi, Wedeke, după

ce evidenţia faptul că ruta terestră pe care poate fi promovată desfacerea

produselor industriale germane în Orient trece prin Galiţia, apoi prin Iaşi şi

Galaţi, considera că ar fi utilă construirea unei linii ferate de la Lemberg la

Galaţi, care să treacă prin Cernăuţi şi Iaşi 144

. Tot atunci şi în acelaşi scop,

presa din Berlin propunea ca linia ferată, care urma să fie construită între

140 Wolfang Zorn, Handels und Industriegeschichte Bayerisch-Schwabens 1648–1870, Augs-

burg, 1961, p. 201–202. 141 Leonid Boicu, Lucrările de îmbunătăţire a căilor de comunicaţie în Moldova în vremea

administraţiei ruse din anii 1828–1834, în SCSI, an. XII, fasc. 1, 1961, p. 105–116. 142 Idem, Căile de comunicaţie terestre în Moldova între 1834–1848, în AIIAI, tom. IV, 1967, p.

81–116 şi tom. V, 1968, p. 122–144. 143 Bodelschwingh către min. af. externe, Berlin, 19 noiembrie 1842. ASB, Microf. RDG, r. 23,

c. 289–290; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 99–99v. 144 Wedeke către min. af. externe, Galaţi, decembrie 1844. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 128;

DZA, C. Abt. XIII, Fach. 15, Nr. 24, vol. 1, f. 116.

145

Cernăuţi şi Odesa, să treacă prin Galaţi 145

. Deşi proiectul nu a fost pus în

aplicare, el relevă importanţa acestei rute comerciale.

Ruta fluvială

Calea Dunării a fost urmată în comerţul româno-german încă din

secolul XVIII 146

, deşi până pe la mijlocul anilor '30 ai veacului care a urmat

cantitatea de mărfuri transportată pe fluviu a fost neînsemnată faţă de cea de

pe căile de uscat. Abia după 1830, când la Viena s-a constituit „Prima

Societate privilegiată de navigaţie cu aburi pe Dunăre” şi mai ales după

1835, când vasele acesteia încep să întreprindă curse până la Galaţi, apoi la

Constantinopol 147

, ia avânt transportul de mărfuri pe fluviu. La aceasta a

contribuit şi constituirea, tot în 1835, a „Societăţii privilegiate din Bavaria şi

Würtemberg pentru navigaţia cu aburi pe Dunăre”, cu sediul la Regensburg,

care asigura legătura între Ulm şi Linz, de unde începea raza de acţiune a

societăţii vieneze 148

.

Încă din 1835, consulul prusian la Bucureşti, Constantin Sakellario,

putea să informeze că

„mărfurile achizioţionate de negustorii persani şi georgeni la Leipzig sunt încărcate pe vapoare cu aburi la Viena, apoi urmează calea Dunării, până la Galaţi, unde sunt transbordate pe mici corăbii, care le duc în porturile de destinaţie din Asia” 149.

Portul Galaţi a devenit, astfel, un important punct de tranzit al comerţului

fluvial german. Totodată a crescut rolul Dunării în schimburile germane cu

Principatele. Un contemporan susţinea la 1849 că mărfurile din Leipzig erau

aduse în Moldova nu doar pe uscat, ci şi pe Dunăre, prin Galaţi 150

, obicei

confirmat şi de rapoartele din 1840 ale consulului Kuch 151

. Pe măsură ce

cantitatea mărfurilor vehiculate pe Dunăre creştea, scădeau preţurile de

transport. În 1835, pentru aducerea de la Viena la Galaţi a unei cantităţi de

100 livre marfă (45,4 kg, dacă socotim livra la 0,454 kg) se plăteau 6 florini

şi 39 creiţari 152

. Zece ani mai târziu, pentru 100 cântare austriece (adică

56,1 kg, dacă socotim cântarul la 0,561 kg) transportate pe aceeaşi distanţă

se plăteau 2 florini şi 40 creiţari, după cum rezultă dintr-un tarif publicat de

145 „Albina Românească”, Iaşi, an. XVIII, 1845, p. 85. 146 La 17 ianuarie 1785, consulul prusian la Iaşi, König, scria că „mărfurile de Nürnberg ajung,

prin Viena, până aici, încărcate pe mici vase, pe Dunăre”. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 12. 147 Stela Mărieş, Quelques aspects de l'histoire des transports en Roumanie au cours du XIX-e

siècle, în RRH, tom. XXIV, 1985, nr. 1–2, p. 157. 148 Rifat Önsoy, op. cit., p. 68. 149 Hurmuzaki, Documente..., X, p. 774 150 N. Suţu, op. cit., p. 204. 151 Vezi supra, p. 70–71. 152 Memoriu al consulului francez Cochelet. Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 523

146

societatea vieneză de navigaţie la 1845 153

. Prin urmare, s-a produs o

ieftinire a transporturilor pe Dunăre de aproximativ trei ori în decurs de zece

ani. Dar chiar şi aceste preţuri, aşa cum vom arăta mai jos, erau considerate

ridicate.

Prusia nu era riverană la Dunăre, dar era interesată de navigaţia pe

fluviu. Încă din 1800, o publicaţie din Berlin, care reprezenta opiniile

guvernului, atrăgea atenţia asupra foloaselor pe care construirea unui canal

între Dunăre şi Rin le-ar putea aduce comerţului cu Orientul întreprins de

provinciile renane ale Prusiei 154

. Între 1841–1845 a fost construit canalul

Main–Dunăre pe care, însă, nu puteau naviga vase mai mari de 120 tone 155

.

Totuşi, legătura între Rin şi Dunăre era făcută, iar foloasele ei în viitor,

pentru dezvoltarea comerţului oriental al Prusiei, erau apreciate ca foarte

mari. Un membru al administraţiei prusiene a provinciilor renane considera,

în februarie 1848, că noul canal aducea două feluri de avantaje. Pe de o

parte, pentru Prusia a devenit posibil să-şi extindă, pe această cale, în mod

direct, legăturile cu diferite porturi din Asia Mică şi, prin intermediul

acestora, cu Persia, Tibetul, Buhara şi întreaga Asie Centrală, unde,

neexistând preocupări industriale, produsele fabricilor germane puteau fi

plasate cu succes. Pe de altă parte,

„prin noua rută comercială spre Asia Centrală poate fi ocolită Rusia şi toate piedicile impuse de aceasta printr-un sistem prohibitiv, care s-a extins până în Georgia, iar aceasta este o problemă care merită cea mai mare atenţie”.

În schiţarea acestei strategii comerciale, portului Galaţi îi era rezervat un rol

central, căci potrivit opiniei aceluiaşi personaj,

„înfiinţarea unui contor comercial renano-dunărean, care ar trebui instalat la Galaţi, la vărsarea Dunării în Marea Neagră, ar fi primul pas spre atingerea amintitului scop” 156.

Nici alegerea rutei dunărene nu era lipsită de dezavantaje. Între

acestea, nesiguranţa navigaţiei în sectorul Cazanelor, înnisiparea gurilor

fluviului la vărsarea în Marea Neagră şi faptul că trebuia să se apeleze la

intermediari austrieci erau cele mai serioase. Pe măsură, însă, ce creşteau

interesele germane în plasarea de produse pe pieţele răsăritene şi în

achiziţionarea de acolo a materiilor prime, au apărut diferite proiecte de

153 ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 120; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 107. 154 „Jahrbuch der preussischen Monarchie”, Berlin, noiembrie 1800, p. 291–292, articolul Über

die Verbindung der Donau und des Rheins durch einen Kanal in dem Fürstenthume Ansbach. 155 Rifat Önsoy, op. cit., p. 68. 156 Lehman (secretar de stat în administraţia provinciilor renane ale Prusiei) către ministerul de

interne din Berlin, Düsseldorf, 1 februarie 1848. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 319–320; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 291–291v.

147

organizare mai temeinică a transportului fluvial sau chiar încercări de găsire

a unor soluţii alternative.

Încă din 1842, aşadar la puţini ani după introducerea navigaţiei cu

aburi pe Dunăre, ministrul de finanţe al Prusiei, Bodelschwingh, constata că

ruta fluvială este din ce în ce mai ocolită de mărfurile transportate din

Silezia şi Saxonia spre Asia Mică. Negustorii preferau să se îndrepte fie

spre Triest, fie spre Hamburg, pentru a-şi transporta mărfurile pe mare.

Cauza consta în periculozitatea navigaţiei pe cursul inferior al fluviului – la

Cazane şi la vărsarea în Mare – fapt care făcea ca nici o societate să nu se

încumete să încheie asigurări pentru mărfuri. Acelaşi ministru constata că

amintita schimbare de rute a condus la o scădere a importanţei Principatelor

române în comerţul german de tranzit 157

. Un punct de vedere asemănător

era exprimat de preşedintele administraţiei prusiene a Sileziei, un an mai

târziu: neasumarea de asigurări, din cauza gradului mare de periculozitate a

navigaţiei, paralizează transportul mărfurilor pe Dunăre 158

.

Fluviul era considerat, totuşi, o importantă arteră comercială. În

decembrie 1844, consulul Prusiei la Galaţi, Wedeke, făcând o comparaţie cu

ruta maritimă, scria că

„navigaţia cu vapoare pe Dunăre, până la Galaţi şi mai departe în Marea Neagră, reprezintă o cale mult mai sigură şi mai scurtă, aşadar mai practică. Dunărea este un fluviu german, sute de drumuri din interiorul Germaniei conduc la ea, căile ferate au fluviul ca terminal şi aduc acolo produsele industriei germane, pentru a fi expediate în Orient” 159.

În opinia consulului prusian, Societatea austriacă de navigaţie era

mai degrabă o piedică în atingerea scopului amintit. Conducerii Societăţii

i-ar lipsi perspectiva şi cunoştinţele, iar reprezentanţii acesteia în diferite

schele, mai ales pe cursul inferior al Dunării, ar fi persoane fără calităţi, mai

ales negustori falimentari, cărora li se dădea astfel o sinecură 160

. Nu ar

exista nici un fel de garanţii din partea Societăţii, coletele cu mărfuri

aşteaptă luni în şir în locurile de încărcare şi adesea se întâmplă ca ele să

ajungă deteriorate la destinaţie. Preţurile de transport ar fi mult prea mari,

căci ele rezultă dintr-o politică financiară nechibzuită. Societatea poseda

vase prea vechi, a căror reparare înghiţea sume ce puteau fi folosite mai

157 Bodelschwingh către min. af. externe, Berlin, 19 noiembrie 1842. ASB, Microf. RDG, r. 23,

c. 290; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 99v–100. 158 Merkel către Bodelschwingh, Breslau, 23 noiembrie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 393–

394; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 197–197v. 159 Wedeke către Le Coq (ambasadorul Prusiei la Constantinopol), Galaţi, decembrie 1844. ASB,

Microf. RDG, r. 24, c. 128–131; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 116–118v. 160 Wedeke aminteşte de un anume Dumitriu, negustor care a dat faliment şi care a fost apoi

angajat ca agent la Orşova al societăţii de navigaţie. V. nota precedentă.

148

degrabă pentru achiziţionarea de vapoare noi 161

. Depăşirea acestei situaţii

s-ar putea face numai prin înfiinţarea unei societăţi germane de navigaţie pe

Dunăre, pentru care statul nu ar trebui să cheltuiască nimic, ci doar să

garanteze acţionarilor o dobândă de cel puţin 4,5% din capitalul investit.

Fără garanţii din partea statului prusian, credea Wedeke, nu s-ar găsi

capitalişti germani dispuşi să investească în „această afacere aflată departe

de patria lor”. O asemenea societate ar fi avut o dublă importanţă,

economică şi politică:

„Linia de navigaţie va putea fi extinsă, prin Galaţi, în Marea Neagră, spre Constantinopol, Trapezunt şi Odesa. Vasele vor trebui să fie echipate cu motoare de cel puţin 200 cai putere. În schimbul garantării de către stat a dobânzilor, vapoarele ar trebui concepute în aşa fel, încât să poată fi utilizate şi ca vase de război, după modelul celor franceze. În acest fel, printr-o echipare a lor completă cu marinari germani, statul ar putea, fără să cheltuiască nici un ban, să aibă în acele ape o flotilă cu aburi, care ar constitui un argument serios în disputele politice care se ivesc atât de des în Orient” 162.

Singurul obstacol în calea acestei întreprinderi l-ar constitui monopolul

Societăţii vieneze. Cel puţin în parte, acesta ar putea fi depăşit. Deja între

Ulm şi Linz funcţiona Societatea Bavarezo-Würtemburgheză, iar în aval de

Presburg (Bratislava), monopolul austriac putea fi spart prin asocierea unei

eventuale companii ungaro-germane. Cum de la Cladova până la Marea

Neagră navigaţia era liberă, dificultăţile se restrângeau doar asupra cursului

dintre Linz şi Presburg al Dunării, unde era nevoie de aprobarea guvernului

austriac. Investitori s-ar găsi – asigura Wedeke – atât în statele germane din

Zolverein, cât şi în Viena, de unde consulul ar fi primit oferte din partea

„celor mai importanţi oameni de afaceri”. Chiar în zona Dunării inferioare

ar exista investitori interesaţi, precum casa comercială Germani din

Belgrad, care întreţinea un intens comerţ cu Ţara Românească 163

.

Proiectul lui Wedeke a fost discutat la Berlin, unde guvernul a fost

nevoit să ţină seama de referinţele negative ale lui Le Coq, ambasadorul din

Constantinopol. Dificultăţile politice, previzibilul refuz al Austriei, de a

accepta o concurenţă pentru propria Societate şi presupunerea că eventuala

161 În 1841, Societatea ar fi reparat la Constantinopol două vapoare, pentru suma de 140.000

florini. Cu aceasta, credea Wedeke, se putea cumpăra un vapor nou şi mai bine construit. Vezi nota 159

162 Vezi nota 159. 163 Casa Germani, împreună cu mai mulţi asociaţi din Ţara Românească, au intenţionat să-şi

înfiinţeze propria agenţie de navigaţie pe Dunăre, pentru transportul diferitelor mărfuri, dar mai ales al sării. Domnul muntean Gheorghe Bibescu a intervenit la Viena în favoarea acceptării acestei societăţi. Cum încercarea nu părea să aibe sorţi de izbândă, din cauza rezervelor guvernului austriac, Wedeke se aştepta ca cei interesaţi să poată fi atraşi în proiectul societăţii germane. Vezi nota 159.

149

întreprindere germană va lucra, precum cea austriacă, în pierdere, nereuşind

să obţină profituri, au făcut ca proiectul să fie abandonat 164

.

Un alt dezavantaj al rutei dunărene consta în dificultatea navigaţiei la

vărsarea fluviului în Marea Neagră, cauzată de înnisiparea celor trei braţe

(Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe). Rusia, care stăpânea gurile fluviului, nu

era străină de această situaţie. Prin tratatul de pace de la Adrianopol, din

1829, graniţa dobrogeană dintre Rusia şi Imperiul Otoman a fost stabilită pe

braţul Sfântu Gheorghe. Celelalte două braţe au intrat sub stăpânirea Rusiei.

Pe Sfântu Gheorghe puteau circula, conform tratatului, atât vase comerciale,

cât şi de război aparţinând celor două puteri riverane, în timp ce pe celelalte

două braţe, vasele otomane care aveau acces erau doar cele comerciale 165

.

Câtă vreme Delta Dunării s-a aflat sub stăpânire otomană, braţul Sulina –

singurul pe care puteau naviga şi vase maritime – a fost întreţinut în stare de

navigabilitate, prin lucrări ordonate de guvernul din Constantinopol. Rusia,

însă, a încetat efectuarea lucrărilor de întreţinere, aşa încât navigaţia a

devenit din ce în ce mai dificilă. Consulul Prusiei la Odesa, E. C. Walther,

observa în 1840 că Rusia urmărea intenţionat acest lucru, pentru a

contracara „concurenţa pe care porturile Galaţi şi Brăila o fac porturilor

ruseşti de la Marea Neagră şi de la Marea Azov”, mai ales Odesei 166

.

Reacţiile la această politică a Rusiei nu au lipsit. În 1839, la Galaţi şi

Brăila s-a încercat constituirea unei societăţi pe acţiuni, care avea drept scop

dragarea şi întreţinerea braţului Sulina. Iniţiatorii societăţii au fost

reprezentaţii consulari ai Austriei şi Angliei la Galaţi, Huber şi

Cunningham 167

. Guvernul englez, însă, nu a susţinut proiectul, motivând că

este obligaţia Rusiei să execute acele lucrări, iar Austria a preferat să trateze

direct cu Rusia, ajungând să semneze cu aceasta, la 25 iulie 1840, o

convenţie privind navigaţia pe Dunăre 168

. Fără sprijin din partea guvernelor

respective, proiectul nu a putut fi pus în practică. Nici convenţia ruso-

austriacă nu a avut efectele aşteptate de Viena, aşa încât navigaţia la gurile

fluviului devenea din ce în ce mai dificilă.

164 Ministerul afacerilor externe către ministerul de finanţe, Berlin, 12 aprilie 1845. ASB, Microf.

RDG, r. 24, c. 106–107; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 97–97v. 165 Acte şi documente..., I, p. 319–320. 166 Walther către min. af. externe, Odesa, august 1840: „Recent s-a constituit, din cel mai înalt

ordin, o comisie la Odesa, formată din negustori şi funcţionari, pentru a propune modul în care poate fi înlăturată această concurenţă”. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 26–28; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 25–26v.

167 Raportul citat al lui Walther. Vezi nota 166. 168 König, consul al Prusiei la Galaţi, către min. af. externe, Galaţi, 1 septembrie 1850. ASB,

Microf. RDG, r. 24, c. 383–393; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 2, f. 25–35. Textul convenţiei în Acte şi documente…, I, p. 1075–1078.

150

Guvernul Prusiei a urmărit cu îngrijorare evoluţia acestei situaţii. În

1850, atunci când expira convenţia ruso-austriacă, i s-a solicitat consulului

prusian din Galaţi întocmirea unui raport despre evoluţia întregii afaceri şi

despre perspectivele ei. Consulul König a întocmit un lung memoriu, în care

a descris toate avatarurile problemei navigaţiei la gurile Dunării. El credea

că o reînnoire a convenţiei ar putea fi posibilă şi ar fi acceptată de Austria

doar dacă Rusia ar oferi garanţii că se vor pune în aplicare prevederile

privind întreţinerea braţului Sulina. Pe de altă parte, însă,

„se poate presupune că Rusia nu va accepta reînnoirea convenţiei în sensul unei înţelegeri care să conducă efectiv la înlăturarea piedicilor din calea navigaţiei. Rusia nu va face libere pentru navigaţia gurile Dunării, care sunt ale ei, şi din punctul ei de vedere nici nu poate să o facă” 169.

În acest text, consulul prusian intuia ceea ce, câţiva ani mai târziu, avea să

devină punctul de vedere comun al puterilor europene: problema Dunării

putea fi rezolvată doar printr-un act de forţă, prin îndepărtarea Rusiei de la

gurile fluviului. Războiul Crimeii, tratatul de pace de la Paris şi instituirea

Comisiei europene a Dunării aveau să-i confirme previziunile.

Ruta maritimă

Şi calea maritimă a fost întrebuinţată, încă din secolul XVIII, ca o

alternativă la rutele terestre ale comerţului german cu Sud-Estul Europei.

Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în timpul războiului ruso-austriaco-otoman

din 1787–1792, când a fost preferată ruta maritimă, spre Salonic, deoarece

calea terestră prin Moldova a devenit impracticabilă din cauza ocupaţiei

militare austriece 170

. În prima jumătate şi mai ales spre mijlocul secolului

XIX, transportul pe mare a devenit din ce în ce mai important pentru

comerţul german cu Imperiul otoman, nu însă şi pentru cel cu Principatele

române. Piedica pe care am descris-o atunci când am analizat ruta fluvială –

înnisiparea gurilor Dunării – stânjenea şi navigaţia vaselor care, venind pe

mare, încercau să urce pe Dunăre până la Brăila şi Galaţi.

În ciuda acestei piedici, pe măsură ce negustorii deveneau din ce în

ce mai nemulţumiţi de serviciile Societăţi austrice de navigaţie cu aburi pe

Dunăre, rutei maritime a început să i se acorde o oarecare importanţă.

Astfel, în 1837 a sosit la Galaţi, pe mare, primul vas aflat sub pavilion

prusian 171

. Au urmat apoi vase ale unor oraşe din nordul spaţiului german:

169 Vezi nota precedentă. 170 Esprit Cousinéry (consul al Franţei la Salonic) către Camera de comerţ din Marsilia, Salonic,

22 mai 1788. Democratie Iliadou, Inventaire des Documents des Archives de la Chambre de Commerce de Marseille. Lemme Salonique (XVII-e – XVIII-e siècles), Thessaloniki, 1981, p. 93.

171 Constantin Buşe, Comerţul exterior prin Galaţi sub regimul de port-franc (1837–1883), Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1976, p. 47.

151

Bremen, Lübeck, Hamburg 172

. În anii 1839 şi 1841, oraşele hanseatice au

semnat tratate comerciale cu Imperiul otoman, care reglementau trecerea

vaselor acestora prin Strâmtori şi prezenţa lor în Marea Neagră 173

. Ruta

avea să se dovedească foarte utilă în 1841, când, din cauza recoltelor

proaste din Europa Centrală şi a lipsei de cereale, mari cantităţi de astfel de

produse au putut fi importate din Moldova, prin Galaţi, în porturile din

nordul Germaniei 174

.

Avantajele şi dezavantajele transportului de mărfuri pe mare au fost

expuse sintetic de către consulul Prusiei la Galaţi, Wedeke, în 1844. Cel mai

bun punct de plecare pentru mărfurile prusiene şi ale statelor Uniunii

vamale, credea Wedeke, ar fi portul Emden şi nu cele de la Marea Baltică,

de unde calea ar fi mai lungă şi mai costisitoare. În plus, Emden ar avea cele

mai bune legături cu provinciile germane vestice, producătoare de mărfuri

industriale, iar transportul până la Galaţi ar fi foarte ieftin. Dezavantajele ar

consta, înainte de toate, în lungimea drumului, care trebuia să înconjoare

aproape toată Europa. Din această cauză, sosirea unui vas nu putea fi

prevăzută niciodată cu exactitate, ea putea întârzia foarte mult, ceea ce

constituia un dezavantaj pentru mărfurile de Leipzig, sau altele

asemănătoare, care erau supuse schimbării modei şi care ar fi fost foarte

căutate în Principate. Pe de altă parte, costul scăzut al transportului propriu-

zis creştea prin adăugarea taxelor de asigurare, care erau destul de mari la

navigaţia maritimă 175

.

Parcurgerea rutei maritime până la Galaţi, chiar atunci când ea se

făcea rapid, depăşea o lună. În primăvara anului 1847, de exemplu, bricul

prusian „Caroline Maria” – vas comercial uşor, cu pânze – condus de

căpitanul Johann Jürgen Schittow din Stralsund, a făcut 37 zile din Anglia

până la Galaţi: 26 zile până la Constantinopol, 9 zile de acolo până la Sulina

şi încă două până la Galaţi. În portul dunărean a încărcat porumb, pe care

urma să-l transporte în Irlanda. Căpitanul obţinea din întreaga afacere un

venit net de 6000 taleri. Singura dificultate a transportului o constituia

adâncimea prea mică a apei în braţul Sulina. Cum acolo apa era de numai

11 picioare adâncime, iar vasul încărcat avea nevoie de 13 picioare, o parte

din încărcătură a trebuit să fie transbordată şi dusă pe vase mai mici până la

ieşirea în Marea Neagră 176

.

172 „Dunărea. Jurnal de navigaţie şi comerciu”, an. I, 1847, nr. 29, p. 116. 173 Hermann Kellerbenz, op. cit., II, p.129–130. 174 „Albina Românească” an. XII, nr. 73, 1 septembrie 1841, p. 296. 175 Wedeke către Le Coq, Galaţi, decembrie 1844. V. nota 159. 176 Richthofen către min. af. externe, Iaşi, 9 martie 1847. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 190–191;

DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 169–169v.

152

În acelaşi an, în portul Galaţi au ancorat 12 vase germane (Prusia 7,

Bremen 2, Hamburg 2, Lübeck 1) 177

. În 1850, în acelaşi port aveau să

sosească 15 vase germane (Prusia 11, Mecklenburg 5, Hanovra 2, Hamburg

1) 178

. Fără îndoială, nu toate participau la comerţul româno-german, aşa

cum am văzut că a fost şi cazul vasului „Caroline-Maria”, a cărui cursă am

descris-o mai sus. Cu toate acestea, putem trage concluzia că prezenţa

mijloacelor de transport maritime în comerţul româno-german a crescut spre

mijlocul secolului XIX, fără însă, a avea o pondere semnificativă.

În 1847 s-a reuşit şi organizarea unei linii de transport maritim

regulat spre Principate. La 5 aprilie, Friedrich Harkort, un întreprinzător

german care a lansat în epocă mai multe proiecte de desfacere a fabricatelor

renane în Principate, a încheiat un contract cu guvernul Belgiei, pentru

înfiinţarea unui serviciu maritim regulat între Antwerpen şi Galaţi 179

. Încă

din martie 1847, ambasadorul Prusiei la Bruxelles îşi informa guvernul

despre intenţiile de organizare a amintitului serviciu 180

. Conform

contractului, Harkort urma să expedieze un prim vas la 15 iulie 1847, apoi

alte două în acelaşi an şi din ce în ce mai multe în anii următori 181

. În felul

acesta, produsele industriale germane ajungeau pe piaţa Principatelor

pornind dintr-un port belgian.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, rutele terestre au constituit

principala cale folosită de negustorii participanţi la schimburile comerciale

româno-germane. Ruta fluvială şi cea maritimă au reprezentat căi

alternative, care au fost adesea luate în calcul, dar care, practic, nu au

devenit la fel de folosite ca primele.

5. Proiecte, încercări, piedici şi eşecuri

Anii '40 ai secolului XIX au fost martorii unui mare număr de

proiecte legate de relaţiile economice româno-germane. Ele vizau, în

general, intensificarea desfacerii pe piaţa Principatelor a produselor

industriale germane şi preluarea de către germani a controlului comerţului

bilateral, aflat până atunci în mâinile negustorilor din Principate sau ale

intermediarilor. Proiectele au fost lansate fie de consulii prusieni din

Principate, cunoscători direcţi ai realităţilor de aici, fie de către

177 N. Suţu, op. cit., p. 212. 178 C. Buşe, op. cit., p. 318–319. 179 Richthofen către min af. externe, Iaşi, 14 decembrie 1847. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 305;

DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 277. 180 Von Düesberg către von Rönne, Berlin, 26 martie 1847. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 187;

DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 107. 181 Raportul lui Richthofen din 14 decembrie 1847, vezi nota 179.

153

întreprinzători din spaţiul german. Dintre toate, le-am selectat aici pe acelea

care au stârnit cele mai multe discuţii în epocă, sau pe cele care au avut

consecinţe în timp.

Proiectele lui Neigebaur

Consulul general J. F. Neigebaur, a cărui principală misiune a fost

aceea de a încuraja comerţul german, este autorul a două astfel de proiecte.

Primul, lansat în decembrie 1843, se referea la posibilitatea cumpărării

masive de lemn de stejar din Ţara Românească şi a importării lui în Prusia.

Într-un raport din 26 decembrie 1843, consulul general credea că

„negustorii de lemn din Berlin şi Stettin ar putea face aici afaceri bune, căci vânzarea unei păduri de către ministrul muntean Ştirbey, în schimbul a 500000 franci a deschis apetitul proprietarilor de a-şi transforma în bani pădurile seculare” 182.

În alte două rapoarte, din 20 iunie şi 4 august 1844 183

, Neigebaur dădea

diferite amănunte asupra acestei posibile afaceri, pe care o considera foarte

avantajoasă în perspectivă. Consulul general avea în vedere mai ales

pădurile din Oltenia, unde stejarii ar fi de foarte bună calitate, înalţi şi

drepţi, încât puteau să fie folosiţi şi în construcţiile navale. Sfătuia ca

pădurile să fie cumpărate în întregime – preţul varia de la 10000 la 30000

ducaţi, pentru păduri conţinând între 100000 şi 200000 copaci – iar

exploatarea lor să se facă folosindu-se forţa de muncă a ţăranilor localnici,

puşi sub conducerea unor specialişti şi maiştrii germani. Lemnul s-ar fi

putut transporta pe Olt, apoi pe Dunăre până la Galaţi sau Brăila, de unde ar

fi urmat să fie dus de vase maritime până în Germania. În sprijinul

proiectului, Neigebaur descria marile câştiguri pe care le obţinea un

antreprenor francez, Condemine, fost negustor de vinuri, din exploatarea

amintitei păduri a lui Ştirbey. Doritorii germani puteau conta deja pe două

păduri, oferite spre vânzare de către un anume Racoviţă din Craiova

(proprietatea sa se afla între Cladova şi Craiova, la numai şase mile de

Dunăre) şi de clucerul Ioan Vlădoianu, proprietar al moşiei Predeşti.

Proiectul a făcut obiectul unei intense corespondenţe între ministerul

afacerilor externe din Berlin, ministerul de finanţe, guvernatorul din Stettin

şi preşedintele negustorilor din acel oraş. În cele din urmă, ideea a fost

abandonată, din cauza rezervelor manifestate de negustorii germani, care

considerau că,

182 Neigebaur către min. af. externe, Iaşi, 25 decembrie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 64–

65; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 59–59v. 183 Acelaşi către acelaşi, Iaşi, 20 iunie 1844; acelaşi către acelaşi, Craiova, 4 august 1844. ASB,

Microf. RDG, r. 24, c. 79–81 şi 84–87; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 71–73 şi 76–78v.

154

„în ciuda marii lipse de lemn în locurile noastre, acesta poate fi cumpărat în pădurile regale şi în cele private mult mai ieftin decât cel din Valahia” 184.

Celălalt proiect al lui Neigebaur, din aprilie 1844, a avut ca scop

facilitatea desfacerii ţesăturilor sileziene de in pe piaţa din Principate.

Consulul general urmărea prin aceasta să vină în ajutorul producătorilor

silezieni, care se aflau, mulţi dintre ei, în stare falimentară, din cauza

concurenţei engleze. Era nevoie de înfiinţarea unui mare depozit la Iaşi,

gestionat de o casă comercială autohtonă, în numele mandatarilor din

Silezia. La această soluţie Neigebaur a ajuns după eşecul încercării unui

negustor silezian, Lebrecht Töpfer, care, în asociere cu firma „Bell et Co”

din Moldova, a trimis mai multe probe de ţesături la Iaşi. Acestea nu s-au

vândut, din cauza preţului mai ridicat decât al celor engleze şi austriece.

Înfiinţarea depozitului, în care s-ar fi putut stoca mari cantităţi de marfă, ar

fi avut ca urmare – credea Neigebaur – scăderea preţului ţesăturilor

sileziene. În plus, statul prusian ar fi urmat să acorde un premiu de export de

1–2 taleri pentru fiecare balot trimis spre vânzare în Principate 185

.

Părerile guvernatorului provinciei Silezia pe marginea acestei

propuneri au fost destul de pesimiste. Avuseseră deja loc unele experienţe

nereuşite, care i-au descurajat pe negustorii silezieni. Pe de altă parte, lui

Merckel i se părea greu de realizat asocierea cu negustorii din Moldova, „al

căror renume nu este de natură să trezească încredere” 186

. Nici ministrul de

finanţe din Berlin nu s-a arătat mai entuziast şi a respins de la bun început

ideea premierii mărfurilor exportate în Principate 187

. În aceste condiţii,

proiectul nu a trezit un interes prea mare în rândul negustorilor silezieni.

Doar patru – Kirsten din Hirschberg, Alberti din Schmiedeberg, Kühn şi

Pohl din Schömberg – s-au arătat dispuşi să rişte, dar numai după ce au

solicitat o mulţime de alte informaţii despre starea pieţei în Principate şi

doar sub rezerva identificării de către consulul general a unui partener de

încredere în Moldova 188

.

184 Preşedintele negustorilor din Stettin către administraţia locală, 29 februarie 1844. ASB,

Microf. RDG, r. 24, c. 68; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 62. 185 Neigebaur către min. af. externe, Iaşi, 1 aprilie 1844. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 73–74;

DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 66–66v. 186 Merckel către min. finanţelor, Breslau, 31 martie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 155–157;

DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 140–141v. 187 Circulară a ministerului finanţelor din Berlin către guvernatorii din Breslau, Liegnitz şi

Oppeln, 30 aprilie 1844. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 75; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 67.

188 Vezi nota 186.

155

Planul lui Wedeke: antrepozit şi bancă la Galaţi

Mai complex decât proiectele lui Neigebaur a fost cel propus în

decembrie 1844 de consulul Prusiei la Galaţi, Eusebius Wedeke 189

. După o

serioasă documentare, atât în lumea germană, cât şi în Principate, Wedeke a

reuşit să identifice câteva dintre cauzele care menţineau schimburile

bilaterale la un nivel pe care îl considera nesatisfăcător. Între acestea, cele

mai grave i se păreau a fi: absenţa oricărei mari case comerciale sau bancare

germane în Ţara Românească şi în Moldova, „care să sprijine prin mijloace

specifice negustoreşti interesele comerciale ale patriei”; lipsa unui

antrepozit pentru mărfuri germane; concurenţa manufacturilor engleze,

„care înmormântează comerţul german în Principatele dunărene”.

Cea dintâi soluţie propusă de Wedeke pentru îndreptarea acelei stări

de lucrui consta în înfiinţarea unui antrepozit german la Galaţi. Ideea nu era

nouă. Un predecesor al lui Wedeke în postul dunărean, Wilhelm Stürtz, o

sugerase cu patru ani mai devreme 190

. În opinia consulului Wedeke, viitorul

antrepozit trebuia să îndeplinească două funcţii: pe de o parte, acolo puteau

fi depozitate mărfurile germane care urmau să se desfacă în Principate sau

în Orient, pe de altă parte, antrepozitul putea colecta şi depozita produsele

naturale ale Principatelor (cereale, cânepă, vin, lemn, potasă seu, slănină,

păr de porc etc), „atunci când vor fi aduse spre vânzare, de către boieri, în

porturile libere”. Prin depozitarea în antrepozitul german a mărfurilor

proprietarilor români, aceştia puteau fi atraşi să cumpere, cu banii câştigaţi

din vânzarea propriilor produse, mărfuri germane. Produsele autohtone

puteau fi apoi încărcate pe vase germane şi expediate oriunde ar fi fost

cerute, în Europa, în timp ce mărfurle germane puteau fi răspândite mai

uşor, din Galaţi, în întreaga zonă a Mării Negre şi chiar până în Asia

Centrală. În plus, ideea antrepozitului i se părea lui Wedeke cea mai bună

metodă pentru contracararea concurenţei engleze, folosind chiar principiul

comercianţilor insulari: „celui care îmi cumpără fabricatele mele, trebuie să

îi cumpăr, la rândul meu, materiile prime sau să îl ajut să şi le plaseze pe

alte pieţe” 191

.

Costurile unei asemenea întreprinderi – cumpărarea terenului şi

construirea magaziilor – s-ar fi ridicat, conform calculelor consulului, la trei

sute de mii de taleri. Suma putea fi acoperită de statul prusian împreună cu

celelalte state membre ale Uniunii vamale, ori de o societate de acţionari,

189 Proiectul este expus într-un raport mai amplu, intitulat Despre comerţul statelor din

Zollverein cu Moldova şi Ţara Românească şi cu statele riverane la Marea Neagră. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 123–128; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 115–115v.

190 Stürtz către Königsmarck (ambasador prusian la Constantinopol), Galaţi, 16 iulie 1840. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 39–40; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 36–37.

191 Vezi nota 189.

156

cărora, însă, statul ar fi trebuit să le garanteze o dobândă de 4–4,5%.

Wadeke discutase deja cu fruntaşii negustorilor din Leipzig, cu „fabricantul

Friedrich Harkort, cel atât de influent în Westfalia şi în comitatele Mark şi

Berg”, cu primarul Demiani din Görlitz, în Silezia, cu bancherul Hermann

Henoch din Berlin, director al căilor ferate prusiene, cu reprezentanţii casei

bancare „Schragow et Comp.” din capitala Prusiei şi toţi s-au arătat dispuşi

să participe la finanţarea antrepozitului, sub rezerva asumării de către stat a

amintitei garanţii.

Cea de-a doua soluţie a lui Wedeke, legată de prima, era înfiinţarea

unei bănci la Galaţi. Acest lucru i se părea necesar din mai multe motive:

„Comerţul dintre Principatele dunărene şi Zollverein s-a mărginit până acum aproape numai la cumpărăturile făcute la târgurile din Leipzig de către negustorii din Moldova şi Valahia. Este necesar, însă, în cel mai înalt grad, ca vânzătorii germani să ştie ce credit pot acorda cumpărătorilor, căci suma care este pusă în joc anual depăseşte deja două milioane de taleri (...). O bancă la Galaţi ar putea informa negustorimea germană despre mai mica sau mai marea soliditate a caselor negustoreşti din Principate care cumpără în Leipzig. Apoi, prin intermediul acelei bănci, s-ar putea efectua toate plăţile pentru cumpărăturile făcute în Leipzig”.

Reacţia guvernului din Berlin faţă de propunerile consulului au fost

mai degrabă reţinute. Ministerul afacerilor externe, prin vocea secretarului

de stat von Bülow, a respins de la început ideea implicării financiare a

statului în înfiinţarea antrepozitului de la Galaţi. Von Bülow credea că

„Wedeke a mers prea departe atunci când a mizat pe o contribuţie

hotărâtoare a statului”. El atrăgea atenţia că

„asigurarea şi promovarea traficului comercial, care s-a desfăşurat şi până acum, trebuie să fie mai degrabă treaba negustorilor, care participă direct la acesta; problema guvernului este doar aceea de a înlătura piedicile şi de a sprijini, după posibilităţi, nevoile întreprinzătorilor” 192.

Cu atât mai puţin avea să fie susţinut proiectul de către ministerul afacerilor

externe după ce ambasadorul Le Coq din Constantinopol îşi va exprima, la

rândul lui, rezervele. Acesta era de părere că nu avea nici un rost să se

investească în construirea unui antrepozit la Galaţi, deoarece în port era încă

loc suficient pentru depozitarea mărfurilor, iar traficul comercial va trebui

să crească foarte mult până se va face simţită lipsa spaţiilor de

înmagazinare 193

. Din toate aceste motive, „afacerea antrepozitului” a fost

părăsită.

192 Von Bülow către Flottwell, Berlin, 13 ianuarie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 88–91;

DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 80–83. 193 Acelaşi către acelaşi, Berlin, 12 aprilie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 106–107; DZA, C.

Abt. XIII, Fach 15, Nr. 25, vol. 1, f. 97–97v.

157

Neîncrederea în negustorii şi cămătarii din Principate şi proiectele

bancare germane

Cealaltă idee a consulului Wedeke, privind înfiinţarea unei bănci

germane în Principate, deşi nu a rodit imediat, a găsit partizani şi, câţiva ani

mai târziu, s-a încercat punerea ei în aplicare. Şeful departamentului pentru

comerţ al guvernului din Berlin, von Rönne, a sprijinit-o încă din martie

1845. Într-o adresă către ministerul de finanţe, von Rönne considera că

înfiinţarea unei bănci germane la Galaţi era o primă condiţie pentru

îmbunătăţirea comerţului german cu Principatele, chiar dacă aceasta nu ar

face, prin ea însăşi, ca traficul să treacă sub controlul negustorilor

germani 194

.

Ideea înfiinţării unei bănci germane în Principate era legată de

neîncrederea pe care o aveau fabricanţii şi comercianţii germani faţă de

negustorii şi cămătarii de aici. Această neîncredere apare adesea evidenţiată

în corespondenţa diplomatică şi în rapoartele consulare prusiene. Temeiurile

ei au fost identificate, între alţii, de consulul general Richthofen, care le-a

expus într-un raport din 18 martie 1847195

. Richthofen îşi începea raportul

prin constatarea că,

„în ultima vreme, s-au semnalat în Moldova falimente ale unor case comerciale evreieşti, în urma cărora negustorimea din Zollverein şi în special industria saxonă şi cea renană au pierdut foarte mari sume de bani. Amintesc aici doar falimentele lui Salomon Feigeles, Hirsch Leib Rosenzweig, Izig Sofrin, Schapiro, Fokschaner etc”.

Richthohen avea dovezi că acestea erau, de fapt, falimente frauduloase,

intenţionate, care nu proveneau din incapacitatea de plată a debitorilor, ci

din speculă. În urma lor, „falimentaţii” obţineau câştiguri uriaşe pe seama

pierderilor corespunzătoare înregistrate de negustorii şi fabricanţii germani.

Procedura prin care se ajungea la astfel de rezultate este descrisă de

consulul general în acelaşi raport:

„Casa bancară evreiască Michael Daniel şi fiul din Iaşi, foarte cunoscută în străinătate, unde se bucură de un renume onorabil, i-a favorizat pe faliţi şi, fără îndoială, a împărţit prada cu aceştia. O parte dintre faliţi, de exemplu H. L. Rosenzweig şi Sal. Feigeles, sunt rude de sânge cu familia Daniel, alţii sunt cel puţin încuscriţi sau prieteni cu aceasta. Ei au procedat în felul următor: la începutul afacerilor lor, actualii faliţi au fost înzestraţi de către amintita casă bancară cu recomandări către vânzătorii de la târgurile din Leipzig şi chiar cu poliţe garantate de aceasta. Astfel, ei şi-au îndeplinit o vreme obligaţiile, dobândind, mai ales prin afişarea legăturilor cu acea casă, un anumit credit propriu. Când acesta a ajuns suficient de mare, ei au

194 Rönne către Flottwell, Berlin, 20 martie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 100–105; DZA,

C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 90–96. 195 Richthofen către min. af. externe, Iaşi, 18 martie 1847. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 204–210;

DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 181–186v.

158

luat pe datorie o cantitate însemnată de mărfuri, garantând cu propriile poliţe. Dacă unii negustori germani, mai precauţi, ezitau să le primească, erau îndrumaţi să solicite informaţii de la M. Daniel, care nu întârzia să susţină că cel care a cerut creditul ar fi un negustor cinstit şi de cea mai bună reputaţie, ale cărui afaceri ar fi foarte solide, şi că i se putea acorda toată încrederea, însă adăuga întotdeauna propoziţia: dar fără garanţia noastră. După cum reiese din actele noastre, asemenea recomandări au fost date chiar şi atunci când casa M. Daniel şi fiul a început să aibe probleme cu acoperirea propriilor creanţe şi când incapacitatea de plată a solicitantului de credit a devenit notorie. Ca urmare, vânzătorii germani trimiteau marfa la Iaşi, care, îndată după sosirea aici era folosită pentru acoperirea creanţelor casei M. Daniel şi fiul (căci nici unul dintre faliţi nu a ţinut registre de contabilitate). Vânzătorii, care încercau să-şi recupereze sumele pentru mărfurile vândute, au crezut că nu există o cale mai sigură decât să trimită poliţele lui M. Daniel sau casei Carniol, prietenă a acestuia, pentru ca, în temeiul acelor recomandări iniţiale, să salveze măcar o parte din ceea ce li se cuvenea. Se înţelege de la sine că aceştia nu ofereau nimic pentru acoperirea, măcar parţială, a datoriei”.

În realitate, credea Richthofen, toate acestea nu erau decât înşelăciuni, pe

care le făceau firmele M. Daniel, M. Carniol şi Singer & Schwarz sub

acoperirea unor intermediari. Aceştia din urmă dădeau faliment, fără a fi

lipsiţi astfel de partea lor de câştig, în timp ce firmele amintite îşi menţineau

neatinsă reputaţia. Cum toţi se bucurau de protecţie austriacă, intervenţia în

justiţie era foarte dificilă, aşa încât negustorii şi fabricanţii germani nu-şi

mai recuperau pierderile.

Prin înfiinţarea unei instituţii germane de credit se puteau evita,

măcar în parte, astfel de afaceri frauduloase. Iniţiativa din 1844 a lui

Wedeke a fost preluată, în 1847, de Karl Reinecke, un negustor din Leipzig,

care se afla în legături de afaceri cu Principatele 196

. Prin intermediul

consulatului general din Iaşi, al cărui titular era acelaşi Richthofen,

Reinecke a obţinut, în iulie 1847, o împuternicire din partea a douăzeci de

boieri din Moldova, pentru a înfiinţa o „instituţie germană particulară de

credit”. Împuternicirea evidenţiază interesul părţii româneşti de a avea un

asemenea aşezământ. Întreruptă de izbucnirea revoluţiei în 1848, încercarea

a fost reluată în 1850, când acelaşi Reinecke a intermediat tratativele dintre

guvernul Moldovei şi bancherii germani Nulandt şi Oehlschlaeger, tratative

sprijinite şi de consulul general al Prusiei din acea vreme, Meusebach 197

.

Proiectul a căzut în acel moment, din cauza opoziţiei Rusiei şi Imperiului

otoman, a căror încuviinţare era necesară. Abia după războiul Crimeii,

într-un context politic favorabil, ideea a putut fi pusă în aplicare. Astfel, în

196 Încercarea lui Reinecke a fost analizată, mai nou, de către Stela Mărieş, Proiecte privind

relaţiile economice dintre Prusia şi Principatele române la mijlocul secolului XIX, în AIIAI, tom. XXIV/2, 1987, p. 403–405. V. acolo şi bibliografia problemei.

197 Ibidem, p. 405

159

martie 1857, Nulandt a reuşit să inaugureze la Iaşi prima societate bancară

pe acţiuni, denumită „Banca Naţională a Moldovei” 198

.

Încercările lui Friedrich Harkort şi eşecul lor

Friedrich Harkort, întreprinzător din Brünninghausen, în Westfalia,

nu a fost nici singurul, nici primul care a gândit şi proiectat o tactică de

preluare a comerţului cu Principatele în special, cu Orientul în general, din

mâinile intermediarilor şi de întemeiere a unui trafic direct, controlat de

germani. Am arătat deja că această dorinţă a apărut încă pe la sfârşitul

secolului XVIII. La rândul său, consulul Kuch a propus superiorilor, în

1840, sprijinirea unei astfel de schimbări, care, pe de o parte, ar fi adus mai

multe profituri comercianţilor şi fabricanţilor germani, prin înlăturarea

verigilor intermediare, pe de altă parte, ar fi contribuit la scăderea preţurilor,

făcând mărfurile competitive cu cele austriece şi engleze 199

. Harkort, în

schimb, a fost autorul unei încercări practice, de mari dimensiuni, de punere

în funcţie a traficului comercial german direct cu Principatele.

Încă din 1844, Friedrich Harkort a intrat în legătură cu mai mulţi

fabricanţi din Westfalia şi din zona renană, pentru a colecta produse, pe care

urma să le trimită în Principate. În primăvara anului 1845, un agent,

Bobrzyk, a fost trimis aici, pentru a sonda piaţa. La fel ca şi consulul

prusian Wedeke, pe care îl cunoştea şi cu care se afla în legătură

permanentă, Harkort spera să obţină sprijin financiar din partea guvernului

din Berlin, pentru înfiinţarea unui antrepozit la Galaţi şi pentru crearea unei

companii germane de comerţ pe Dunăre şi în Marea Neagră. A solicitat

acest sprijin departamentului pentru comerţ din Berlin, la 12 martie

1845 200

, dar cererea sa nu a avut mai mult succes decât cea asemănătoare

făcută de Wedeke, pe care am amintit-o mai devreme 201

. Un transport de

mărfuri de probă trebuia să prefaţeze înfiinţarea companiei şi să-i verifice

viabilitatea. Încă din martie 1845, întreprinzătorul german era hotărât să

trimită mărfurile pe calea maritimă, de la Emdem la Galaţi, care era de

aproximativ opt ori mai ieftină decât transportul fluvial de la Düsseldorf la

Galaţi, trecând prin nou inauguratul canal Rin – Main – Dunăre 202

.

198 Constantin C. Angelescu, Primele încercări de a înfiinţa instituţii de credit în Moldova, în

SCSI, an. XIV, 1965, fasc. 2, p. 191–207; Gheorghe Platon, Lupta românilor pentru unitate naţională. Ecouri în presa europeană (1855–1859), Iaşi, Editura Junimea, 1974, p. 211–212.

199 Kuch către min. af. externe, Iaşi, 3 august 1840. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 68–70; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 47–48v.

200 Friedrich Harkort către Rönne, Brünninghausen, 12 martie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 99; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 90.

201 Vezi supra, p. 155–156. 202 Vezi nota 200.

160

Refuzul guvernului prusian de a sprijini financiar întreprinderea a

provocat retragerea din afacere a industriaşului silezian Winckler şi a

bancherului W. Beer 203

. Harkort, însă, nu a renunţat şi a asumat pe cont

propriu trimiterea unei mari cantităţi de mărfuri industriale la Galaţi. Vasul

„Aurora”, scaner hanoveran condus de căpitanul Herv Müller, a sosit în

portul dunărean la 28 septembrie 1846, după cum raporta consulul

Wedeke 204

.

Cea mai mare parte a încărcăturii era destinată pentru Galaţi şi doar o

cantitate mai mică pentru Brăila. Din documentele păstrate poate fi

reconstituită lista mărfurilor din acest prim transport de probă. Cred că nu

este lipsit de interes să o redau aici, respectând categoriile în care produsele

au fost grupate de consulul Wedeke. Astfel, transportul cuprindea mărfuri

de hârtie: tapete, hârtie de împachetat, cutii de carton, figurine din carton

gudronat; mărfuri din piele: piele pentru tălpi de încălţăminte, produse din

piele lăcuită, produse de galanterie; băuturi: lichioruri în sticle, şampanie,

diferite vinuri, bere; manufacturi: pânză de in şi de bumbac, de calitate şi

ordinară, mănuşi, pălării, pături de lână, fire, haine gata confecţionate,

ţesături din lână, covoare, umbrele, broderii, ciorapi de lână, postav, biciuri,

pălării de mătase; mărfuri din tablă, fontă şi bronz: sârmă, cuie, zăvoare,

împletituri de sârmă, pile etc.; mărfuri din oţel şi fier: şuruburi, clanţe şi

altele; metale preţioase: produse din argint; diferite alte mărfuri: chibrituri,

apă de colonie, papetărie, maşini de măcinat cafea, vopsele minerale,

muştar, cântare zecimale, geamuri, echipament pentru călărie, ţigări, arme

de vânătoare, mobilă, lumânări de stearină, ciocolată, jucării, o căruţă,

indigo, produse din nuci de cocos, hamuri, saltele cu iarbă de mare, ţigle şi

altele. Transportul conţinea, în total, 257 baloţi, la care se adăugau

produsele neambalate 205

.

Harkort l-a însărcinat cu preluarea încărcării pe „bancherul”

Finkelstein din Galaţi, până la sosirea agentului trimis de întreprinzător 206

.

Industriaşul german dorea să vină el însuşi în portul dunărean, însă nu a mai

ajuns aici 207

.

Aşa cum am arătat deja, întreaga întreprindere trebuia să prefaţeze,

în caz de reuşită, înfiinţarea unei companii germane de comerţ pe Dunăre şi

în Marea Neagră 208

. Transportul, însă, s-a lovit de piedici încă de la sosirea

203 Stela Mărieş, op. cit., p. 408. 204 Wedeke către min. af. ext., Galaţi, 22 octombrie 1846. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 180–181;

DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 160–161. 205 ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 185–187; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 164–166. 206 Vezi nota 204. 207 Richthofen către min. af. externe, Iaşi, 14 decembrie 1847. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 303;

DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 274v. 208 Vezi nota precedentă.

161

în Galaţi. Deoarece nu era însoţit de certificate, prin care autorităţile de la

locul încărcării să ateste că acolo nu bântuia nici o epidemie, el a atras

atenţia funcţionarilor carantinei moldoveneşti. Prin tratamentul de carantină

aplicat mărfurilor, care nu erau ambalate în acest scop, multe s-au

deteriorat 209

. Apoi, ele nu au găsit pe piaţa Principatelor interesul la care

expeditorul a sperat iniţial. În septembrie 1848, atunci când a sosit la Galaţi

pentru a gira provizoriu consulatul Prusiei din port, Levenhagen a aflat că

„o parte deloc neînsemnată din încărcătura vasului Aurora nu a fost vândută

şi zace încă într-un beci încuiat”. Mărfurile se deteriorau şi nu mai era nici o

speranţă de a le putea vinde 210

.

O a doua încercare, făcută de acelaşi Harkort în 1849, de data aceasta

cu mărfuri belgiene şi germane, a adus asemenea pierderi întreprinzătorului,

încât consulul König din Galaţi o considera „ratată” 211

. Într-o conferinţă

susţinută la Camera de comerţ din Görlitz în 1850, intitulată Despre

comerţul Principatelor Moldova şi Valahia 212

, König inventaria cauzele

care au contribuit la eşecul încercărilor lui Harkort. Mai întâi, credea

consulul, nu s-a ţinut seama de reglementările din Principate privitoare la

carantină, ceea ce a condus la întârzieri şi deteriorarea unor produse. Apoi,

s-a greşit netrimiţându-se o persoană din Germania, care să însoţească

mărfurile şi să se ocupe de vânzarea acestora. Ele au fost încredinţate „unui

bancher de la faţa locului, care avea alte interese decât acela de a promova

comerţul german”. Un reprezentant al întreprinzătorului a fost trimis abia

după doi ani, timp în care s-a plătit o sumă foarte mare pentru depozitare şi

în care unele mărfuri s-au deteriorat. În sfârşit, preţurile produselor ar fi fost

prea mari. În legătură cu această problemă, König atrăgea atenţia asupra a

ceea ce el considera că este un viciu general al mentalităţii întreprinzătorilor

germani:

„Nu trebuie să se creadă că locuitorii Principatelor dunărene ar fi nişte sălbatici, care confundă mărgelele de sticlă cu banii. Legăturile pe care le au astăzi moldo-valahii cu restul Europei îi fac foarte pricepuţi. Ar greşi profund acela care ar urmări să obţină în Principate preţuri mari pentru mărfuri învechite prin depozite. În schimb, o marfă bună găseşte întotdeauna o desfacere aducătoare de câştig, acolo unde industria este încă slab dezvoltată. Aceste lucruri nu au fost luate în considerare în acea afacere, căci au fost oferite vinuri de Rin şi de Mosela, arme şi alte produse de slabă calitate la preţuri enorme”.

Doar prin înlăturarea acestor neajunsuri, dar şi a altor piedici, se putea

ajunge la intensificarea comerţului german în Principate.

209 ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 434; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 2, f. 73v–74. 210 Levenhagen către min. af. externe, Galaţi, 7 decembrie 1848. ASB, Microf. RDG, r. 24, c.

326; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 297. 211 Vezi nota 209. 212 ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 432–442; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 2, f. 72–78.

162

Alte piedici

Preocupat, la rândul său, de intensificarea comerţului german cu

Principatele, şeful departamentului pentru comerţ din Berlin, von Rönne, a

încercat să identifice, în 1845, cauzele pentru care acesta nu se ridica la

nivelul aşteptărilor 213

. Printre altele, pe care le-am amintit deja, demnitarul

prusian descrie două piedici legate de mentalitatea şi obiceiurile

fabricanţilor germani. Mai întâi, era vorba de incapacitatea unora de a-şi

adapta oferta cererii pieţei:

„Cauza acestei inferiorităţi a desfacerii produselor germane se află în împrejurarea, că unii dintre fabricanţii noştri, mai ales cei care produc mărfuri din bumbac, încă nu au înţeles să-şi adapteze fabricatele cerinţelor şi gusturilor consumatorilor din ţinuturile dunărene”.

Fără îndoială, von Rönne avea dreptate, chiar dacă el gândea într-o perioadă

încă îndepărtată de cea a teoriilor economice moderne ale stimulării

consumului. O marfă care nu era cerută pe piaţă nu se putea vinde.

Această piedică, inerentă unei economii în plină transformare, cum

era pe-atunci cea germană, avea să fie înlăturată treptat. Consulii, prin

informaţiile pe care le trimiteau guvernului din Berlin şi care, prin grija

acestuia, ajungeau la cunoştinţa întreprinzătorilor, au contribuit la aceasta.

Pe de altă parte, fabricanţii şi comercianţii germani începeau deja să trimită

agenţi în Principate, cu misiunea de a sonda piaţa. Am amintit cazul lui

Friedrich Harkort, care, înainte de a porni afacerea sa la Dunărea de Jos, a

trimis aici un comisionar. Un alt caz este cel al unui călător german, Luis

Spiegelthal, care, în urma unui voiaj prin Principate în anii 1849–1850, a

trimis ministerului afacerilor externe din Berlin probe de îmbrăcăminte şi de

alte obiecte folosite aici, pentru a le fi oferite ca model fabricanţilor

germani 214

. Această practică, însă, era rară şi avea să devină o regulă abia

în a doua jumătate a secolului XIX.

A doua piedică descrisă de Rönne 215

consta în refuzul multor

fabricanţi de a-şi încredinţa mărfurile unor negustori germani şi în

încăpăţânarea de a le vinde ei înşişi pe la târguri. Obiceiul, veritabil reziduu

al economiei patriarhale, precapitaliste, avea să dispară treptat în a doua

jumătate a secolului XIX, pe măsura adâncirii specializării economice şi a

consolidării categoriei economico-sociale a comercianţilor.

213 Rönne către Flottwell, Berlin, 20 martie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 100–105; DZA,

C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 91–96. 214 Spiegelthal a trimis un costum femeiesc din Ţara Românească, două brâie bărbăteşti, un

model de ciubuc şi altele. Von Bülow către von Heydt (ministrul comerţului), Berlin, 7 iulie 1850; ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 358–360; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 2, f. 1–3v.

215 V. nota 213.

163

Spre mijlocul secolului XIX, o cauză conjuncturală, de ordin politic,

a pus în pericol comerţul româno-german sau, cel puţin, astfel au fost atunci

percepute lucrurile. Este vorba de evenimentele revoluţionare de la 1848.

Această cauză a fost sesizată de consulul general Richthofen, care şi-a

avertizat superiorii. Von Arnim, preşedintele de atunci al guvernului

Prusiei, i-a transmis ministrului comerţului, industriilor şi lucrărilor publice

acel avertisment, pentru a fi adus la cunoştinţa negustorilor şi fabricanţilor

germani 216

.

Recapitulând cauzele care, în ciuda existenţei unei voinţe

manifestate de ambele părţi, au împiedicat dezvoltarea relaţiilor economice

româno-germane în prima jumătate a secolului XIX, putem spune că acestea

au fost extrem de diverse, de la cele de ordin structural până la cele de

conjuctură, de la cele „obiective”, legate de sfera economicului, până la cele

„subiective”, constând în mentalităţi şi obiceiuri. Unele dintre ele aveau să

dispară treptat, altele se vor menţine şi în a doua jumătate a secolului XIX.

216 Von Arnim către min. comerţului, industriilor şi lucrărilor publice, Berlin, 27 aprilie 1848.

ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 313; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 285.

164

INTERFERENŢE POLITICE

Spre deosebire de istoria legăturilor economice româno-germane, cea

a relaţiilor politice s-a bucurat de o mult mai mică atenţie din partea

specialiştilor. Observaţia este valabilă mai ales în privinţa primei jumătăţi a

secolului XIX. Această situaţie îşi are originea, fără îndoială, într-o anumită

manieră de abordare şi înţelegere a relaţiilor politice bilaterale, conform

căreia ele s-ar reduce doar la contacte diplomatice oficiale, între părţi

eventual egale din punctul de vedere al statului juridic internaţional.

Identificabilă şi în domeniul mai larg al relaţiilor internaţionale, unde este

reprezentată de o întreagă „şcoală”, cea a „istoriei diplomaţiei”, maniera

evocată ignoră sau consideră nesemnificative faptele petrecute în afara

sferei raporturilor oficiale dintre state. În ceea ce priveşte Principatele

române, raţionamentul era simplu, din perspectiva amintită: dacă acestea, în

situaţia lor de vasale ale Porţii otomane, nu aveau dreptul la reprezentare

diplomatică şi dacă diplomaţia constituie instrumentul înfăptuirii politicii

externe, atunci ele nici nu au avut relaţii cu alte state. Acest mod de a vedea

lucrurile, pe care, fireşte, nu îl împărtăşesc, a avut un efect paralizant asupra

tentativelor de descifrare a relaţiilor politice româno-germane în perioada

care ne interesează aici.

Dacă raporturile diplomatice au lipsit, în ce ar consta, totuşi,

substanţa relaţiilor politice româno-germane? Răspunsul îl voi căuta în

cuprinsul capitolului de faţă. Pentru început, schiţez doar câteva linii

generale, făcând totodată o scurtă prezentare a temei.

Nu avem, pentru prima jumătate a secolului XIX, tratate bilaterale,

care să reglementeze în mod strict eventualele relaţii politice româno-

germane. Situaţia este similară celei descrise atunci când am analizat

legăturile economice, care, în ciuda lipsei instrumentarului oficial, au avut,

totuşi, conţinut. Existau tratate încheiate între Prusia şi Imperiul otoman,

expresie a intereselor politice şi economice reciproce. Au constituit acestea

cadrul juridic al relaţiilor politice româno-germane? Iar dacă lipsea

instrumentarul diplomatic (cel puţin în ceea ce priveşte partea română), care

au fost canalele prin intermediul cărora s-au putut produce contactele

politice bilaterale? Aveau acestea un caracter oficial sau unul acceptat în

mod tacit, impus de facto? Dacă Prusia a avut consulate în Principatele

române, care se puteau constitui într-un asemenea canal, mai existau şi

altele în afară de acesta?

165

Apoi, pornind de la ipoteza existenţei unui interes german faţă de

„problema orientală”, faţă de Imperiul otoman, mă întreb dacă şi în ce

împrejurări s-a individualizat un interes aparte faţă de Principate? Era acesta

diferit, se subsuma celui faţă de Turcia sau era identic cu acesta? La rândul

lor, Principatele, deşi se aflau în situaţia de vasale ale Porţii, nu au renunţat

la tentative de politică externă proprie, chiar dacă acestea s-au desfăşurat

neoficial, prin contracte personale sau prin alte mijloace. Ce loc a ocupat

Prusia, lumea germană în general, în aceste tentative?

La toate aceste întrebări voi încerca să răspund în continuare, fie

abordându-le direct, fie indirect, printr-un studiu de caz. Această din urmă

metodă o voi aplica problemei colonizărilor germane în Principate în prima

jumătate a secolului XIX, încercând să aflu în ce măsură acesteia i s-au

asociat şi eventuale interese politice.

1. Interese şi contacte politice în vremea începuturilor

Atitudini politice în secolul XVIII

Cele dintâi contacte politice directe între Prusia şi Imperiul otoman

s-au produs în prima jumătate şi la mijlocul secolului XVIII. Fără a intra în

amănuntele tratativelor şi etapelor acestor contacte, este nevoie, totuşi, să

arătăm că cele două state şi-au descoperit în acea perioadă interese politice

comune, determinate de situaţia geopolitică din centrul şi răsăritul

continentului. Austria, rivala Prusiei în centrul Europei, ameninţa

posesiunile europene ale Turciei. Pe de altă parte, Rusia, a cărei putere era

în creştere şi care devenea un adversar din ce în ce mai de temut pentru

Poartă, putea ameninţa în aceeaşi măsură Prusia. A şi făcut-o, de altfel, în

timpul războiului de şapte ani (1756–1763). S-a ajuns, astfel, după lungi,

adesea întrerupte eforturi diplomatice, la încheierea tratatului „de prietenie

şi comerţ” prusiano-otoman din 1761 1. În intenţia regelui Friedrich II,

acesta ar fi urmat să fie completat de un tratat militar, îndreptat împotriva

Austriei. Nu s-a ajuns, însă, la un rezultat concret în această direcţie 2.

În faza iniţială a tatonărilor şi negocierilor prusiano-otomane, care

s-au încheiat prin semnarea tratatului din 1761, la acestea a luat parte şi

principele Grigore II Ghica (în timpul domniei în Moldova, dintre anii

1735–1741). Rolul său a fost, însă, aşa cum s-a arătat în literatura de

specialitate, acela de a intermedia corespondenţa şi de a transmite semnalele

1 Pentru începuturile apropierii Prusiei de Poartă, premisele şi condiţiile încheierii tratatului din

1761, vezi Karl Pröhl, Die Bedeutung preussischer Politik in den Phasen der orientalischen Frage. Ein Beitrag zur Entwicklung deutsch-türkischer Beziehungen von 1606 bis 1871, Frankfurt-Bern-New York, Peter Lang, 1986, p. 58–97.

2 Ibidem, p. 97–103.

166

celor două părţi 3. Un interes politic prusian pentru Principate, altul decât

cel manifestat faţă de Imperiul otoman, nu poate fi identificat în această

perioadă.

Situaţiei geopolitice descrise mai sus i s-a adăugat, la sfârşitul

„războiului de şapte ani”, o nouă circumstanţă. Pentru a ieşi din izolarea

diplomatică la care a ajuns în timpul conflictului, pentru a-şi asigura

integritatea teritoriilor şi a preveni înfăptuirea unei alianţe ruso-austriece

îndreptate împotriva ei, Prusia avea nevoie de un aliat puternic, aşezat în

imediată vecinătate. A avut de ales între Austria şi Rusia şi a optat, din

raţiuni lesne de înţeles, pentru această din urmă putere 4. Se conturau, astfel,

două tendinţe contradictorii ale politicii orientale prusiene: pe de o parte,

apropierea de Imperiul otoman, care putea deveni folositor în prevenirea

sporirii – ameninţătoare pentru Prusia – a puterii Austriei şi Rusiei; pe de

altă parte, apropierea de Rusia, pentru a preveni o alianţă austriaco-rusă

îndreptată împotriva ei. În unul dintre testamentele sale politice, regele

Friedrich II scria (în 1768):

„Este mai bine să avem Rusia ca aliat, decât ca duşman, căci ne poate pricinui mult rău, la care noi nu i-am putea răspunde” 5.

Mai târziu, în 1782, alarmat de alianţa ruso-austriacă încheiată cu un an în

urmă şi analizând eventualitatea ca Austria să îndemne Rusia la un război

împotriva Prusiei, acelaşi monarh avea să noteze:

„În cazul în care ne-am afla în război cu Rusia şi Austria, nu ne-am putea dori o diversiune mai eficientă decât cea din partea turcilor. Această naţiune ne este binevoitoare şi cred că ajutorul ei, în lipsa altuia mai bun, nu este de neglijat” 6.

Aceste două tendinţe, ale căror începuturi le regăsim încă la mijlocul

secolului XVIII, aveau să ducă la conturarea a două tabere politice în Prusia

şi aveau să orienteze, alternativ şi în funcţie de împrejurări şi obiective

imediate, politica orientală prusiană şi în prima jumătate a secolului XIX.

Precauţia acţiunilor politice ale Prusiei în „chestiunea orientală”, ca şi des

invocata neutralitate îşi aveau originea nu atât în lipsa de interes faţă de

estul continentului, cât în contradicţia dintre cele două tendinţe.

Rămânând deocamdată la secolul XVIII, constatăm că, în politica

externă prusienă, Principatele române încep să se contureze ca entităţi

distincte faţă de Imperiul otoman odată cu războiul ruso-turc dintre anii

3 Pentru rolul de intermediar al lui Grigore II Ghica, vezi Dan Berindei, Frederic cel Mare şi

Principatele române (între 1740–1777), în idem, Românii şi Europa. Istorie, societate, cultură, vol. I, Bucureşti, Editura Museion, 1991, p. 14–15.

4 Karl Pröhl, op. cit., p. 119–120. 5 Testament politique (1768), în Richard Dietrich, Die politischen Testamente der Hohenzollern,

Köln-Wien, Böhlau Verlag, 1986, p. 657. 6 Considerations sur l'etat Politique de l'Europe (1782), în Ibidem, p. 719.

167

1768–1774. Această percepţie se afla în directă legătură cu diversele

proiecte ale curţilor europene de rezolvare a crizei orientale, fie prin cedarea

Principatelor către Prusia sau Austria, fie prin unificarea lor şi constituirea

unui stat independent, care să servească drept barieră între cele trei imperii

din zonă 7. Nici una dintre cele două variante nu servea interesele Prusiei –

sau cel puţin nu în mod direct – aşa cum observa, în august 1771, von

Zegelin, ambasadorul regelui Friedrich II la Constantinopol:

„În ce priveşte independenţa Moldovei şi a Valahiei, acestor provincii le va fi imposibil să se apere împotriva incursiunilor turceşti şi chiar împotriva celor ale tătarilor; de acest pretext s-ar putea servi şi Rusia, pentru a lăsa acolo o garnizoană, ceea ce ar însemna tot atât de mult cât o anexare a celor două provincii. Aceasta ar trezi, fireşte, o mare gelozie din partea austriecilor, cu atât mai mult cu cât mai multe mii de familii, care s-au stabilit în Ungaria şi Transilvania, se vor întoarce în Valahia şi Moldova, fapt care va oferi Vienei un bun prilej să devină stăpână a celor două provincii, fără ca Rusia şi Poarta să se poată împotrivi. După modesta mea opinie, ambele cazuri nu par să corespundă intereselor Majestăţii Voastre Regale, căci în acest fel, Rusia sau Austria ar deveni prea puternice” 8

Perceperea Principatelor de către Prusia ca teritorii distincte, cu o

populaţie ce avea aşezăminte şi năzuinţe proprii, s-a datorat şi efortului

propriu al românilor. Dintre numeroasele memorii şi proiecte de organizare

a Principatelor, înaintate de reprezentanţi ai elitei politice româneşti

puterilor europene în timpul războiului din 1768–1774, cele prezentate în

1772 trimisului Prusiei la tratativele de pace de la Focşani evocau vechile

drepturi de autonomie ale românilor în raport cu Poarta otomană şi

exprimau speranţa de „mântuire a patriei noastre” cu sprijinul regelui

Friedrich II 9.

Deşi nu poate fi vorba, în a doua jumătate a secolului XVIII, de

acţiuni ale Prusiei îndreptate conştient în direcţia sprijinirii intereselor

românilor, este incontestabil că Principatele au intrat încă de atunci, ca

entităţi aparte, în atenţia guvernului din Berlin. Implicarea Prusiei în

„problema orientală”, calculele politice privind raporturile cu cele trei

imperii din zonă nu permiteau ignorarea lor.

7 Pentru aceste proiecte, v. T. G. Djuvara, Cent projects de partage de la Turqui (1281–1913),

Paris, 1914, p. 283–291; Leonid Boicu, Geneza „chestiunii române” ca problemă internaţională, Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 39–40.

8 Von Zegelin către regele Friedrich II, Constantinopol, 3 august 1771. Acte şi fragmente..., II, p. 43.

9 Vezi aceste proiecte în Vlad Georgescu, Mémoires et projects de réforme dans les Princi-pautés Roumaines 1769–1830, Bucureşti, 1970, p. 38–41; Leonid Boicu, Principatele române în raporturile politice internaţionale (secolul al XVIII-lea), Iaşi, Editura Junimea; Dan Berindei, op. cit., p. 17–18.

168

Canalele contactelor politice bilaterale

Reprezentanţele consulare ale Prusiei au constituit principalul canal

al contactelor politice româno-germane. Această observaţie nu este valabilă

şi pentru perioada înfiinţării primului consulat, către sfârşitul secolului

XVIII, ale cărui rosturi politice, aşa cum am arătat 10

, nu erau legate direct

de Principate, ci de situaţia internaţională şi de atitudinea Prusiei faţă de

Imperiul otoman, Rusia şi Austria. Am arătat, de asemenea, că abia în anii

'40 ai secolului XIX cansulii din Principate încep să primească şi însărcinări

politice, aşa cum s-a întâmplat cu Neigebaur şi cu Richthofen. De multe ori,

însă, consulii nici nu erau iniţiaţi în problemele politice şi se mărgineau

doar la exercitarea atribuţiilor economice şi jurisdicţionale.

Un alt canal al relaţiilor politice româno-germane îl constituie

contactele directe ale unor personaje politice germane având o anumită

putere de decizie cu domni sau boieri din Principate. Documentele ne oferă,

în această privinţă, numeroase exemple. Am amintit deja contactele lui von

Zegelin cu boierii din Principate. La 13 august 1772, aflat în „tabăra de la

Focşani”, acesta îi scria regelui Friedch II:

„Stările Moldovei şi Valahiei mi s-au adresat, rugându-mă în privinţa intervenţiei Majestăţii Voastre la încheierea păcii, astfel încât atunci soarta lor să poartă fi făcută mai bună” 11.

În timpul următorului „război oriental”, marchizul Jérome de

Lucchesini, reprezentantul Prusiei la tratativele care aveau să se finalizeze

prin pacea de la Şistov, relata următoarele despre contactele sale din timpul

şederii în Bucureşti (noiembrie 1790):

„În timpul şederii mele la Bucureşti, membrii Divanului, în frunte cu mitropolitul, au venit să mă întâlnească şi să-mi expună plângerile lor împotriva despotismului turcilor, care au violat vechile tratate, şi împotriva vexaţiunilor pecuniare, devenite exorbitante şi inevitabile prin frecventa destituire a principiilor” 12.

La 1803, un alt ambasador prusian la Constantinopol, von

Knobelsdorf, trecea prin Bucureşti, unde se întâlnea cu principele

Constantin Ipsilanti 13

. Acesta din urmă avea să scrie că

„domnul Knobelsdorf a rămas mai mult aici, pentru a-şi face o idee cât mai corectă despre poziţia noastră” 14.

10 Vezi supra, p. 35–37. 11 Acte şi fragmente..., II, p. 68. 12 Ibidem, II, p. 317. Demersurile lui Lucchesini la tratativele de la Şistov au fost analizate de W.

Höhm, Der Einfluss des Marquis von Lucchesini auf die preussiche Politik 1787–1792, Kiel, 1925, p. 56–65.

13 Acte şi fragmente..., II, p. 383–384. 14 Ibidem, II, p. 384. C. Ipsilanti către Haugwitz, Bucureşti, 22 iunie 1803.

169

Tot în 1803, consilierul de legaţie Bielfeld, în drum spre

Constantinopol, se întâlnea în capitala Ţării Româneşti cu acelaşi

Constantin Ipsilanti 15

. În 1807, amintitul principe îl primea pe Senfft von

Pilsach, aflat în drum spre Constantinopol, unde urma să-şi ia în primire

postul de ambasador al Prusiei. Vizita în capitala munteană, unde s-a

întâlnit şi cu reprezentanţi ai armatei ruse de ocupaţie, avea să-i atragă lui

Pilsach disgraţia Porţii 16

.

În timpul tratativelor de pace de la Bucureşti, un reprezentant al

Prusiei, von Werther, are la rându-i contacte cu societatea locală 17

. Un alt

ambasador, von Schladen, plecând în concediu, trece de asemenea prin

Bucureşti la 1820 18

. În timpul războiului din 1828–1829, un general

prusian, Nostitz, aflat în drum spre cartierul general al armatei ruse, trece şi

prin Iaşi 19

. Exemplele ar putea continua. Adăugăm aici doar vizita unui

membru al casei regale prusiene, prinţul Albrecht, la Bucureşti, în anul

1843. Dar despre semnificaţia acesteia vom vorbi ceva mai jos.

Spre deosebire de canalul consular, cu un caracter permanent, aceste

contacte au fost intermitente, petrecându-se, de regulă, în perioade de criză.

Dată fiind poziţia celor care le stabileau (pe de o parte ambasadori, generali,

membrii ai casei regale, de cealaltă parte domni din Principate, membrii ai

Divanurilor etc.), ele au avut un rol aparte în relaţiile româno-prusiene.

Reluarea politicii orientale a Prusiei (1815–1841)

În primii ani ai secolului XIX, politica orientală a Prusiei a constat

în diverse încercări de contracarare a influenţei franceze la Constantinopol,

aflată în creştere începând cu anul 1802, când Franţa, prin pacea de la

Amiens, a garantat integritatea posesiunilor Porţii şi i-a cedat acesteia

Egiptul 20

. Câţiva ani mai târziu, la 1807, Prusia va înceta pentru o bună

perioadă să mai joace un rol în „problema orientală”. Faptul s-a datorat, pe

de o parte, eşecului tentativei prusiene de mediere a conflictului ruso-turc

izbucnit în 1806, pe de altă parte, înfrângerilor suferite la Jena şi Auerstädt

şi păcii de la Tilsit, în urma cărora, redusă teritorial la provinciile orientale

(aproximativ jumătate din suprafaţa deţinută anterior) şi izolată diplomatic,

Prusia a ieşit temportar din jocul puterilor europene de prim rang 21

.

15 Ibidem, II, p. 386–387. 16 Ibidem, II, p. 420–422. 17 Ibidem, II, p. 448–491. 18 Ibidem, II, p. 561. 19 Hurmuzaki, Documente..., XXI. Lippa către Metternich, Cernăuţi, 15 iunie 1828. 20 Tratatul de la Amiens (martie 1802) în Friedrich Wilhelm Ghillany, Diplomatisches Handbuch

1648–1867, vol. II, Nördlingen, 1860, p. 707–708. 21 Karl Pröhl, op. cit., p. 160–167.

170

După 1815, Prusia a încercat să se menţină neutră în politica

orientală 22

, deşi o apropiere de Rusia nu poate fi negată. De Rusia o legau

şi puternice interese economice, care aveau să conducă, în 1829, la

încercarea – neizbutită – de atragere a acesteia în Uniunea vamală

germană 23

. În timpul „crizei greceşti”, atitudinea Prusiei faţă de „prblema

orientală” a fost oscilantă. La începutul deceniului al treilea, Prusia a

subscris cu docilitate toate actele congreselor Sfintei Alianţe, referitoare la

problemele Europei apusene şi centrale, precum circulara de la Troppau din

8 decembrie 1820 24

, manifestul de la Leibach din 12 mai 1821 25

şi actul

final al Congresului de la Verona din 14 decembrie 1822 26

. Consecvenţa

din politica occidentală prusiană nu s-a regăsit şi în cea orientală. La început

s-a produs o apropiere de Rusia, concretizată prin semnarea protocolului

ruso-prusian de la Berlin din 14 martie 1822. Acolo, Prusia se declara de

acord cu poziţia Rusiei privind recunoaşterea liberei exercitări a religiei şi

profesiei de către grecii din Imperiul otoman, necesitatea evacuării

Principatelor de trupele turceşti şi numirea de domni pământeni, ca soluţii

pentru instaurarea păcii în sud-estul Eruopei 27

. În decembrie, însă, la

Verona, atunci când au început disputele între reprezentanţii Rusiei şi

Austriei în privinţa problemei orientale, trimişii Prusiei, Hardenberg,

Bernstorf şi Hatzfeld, s-au retras de la lucrările Congresului 28

. Favorabilă

Rusiei atâta vreme cât alte puteri nu se împotriveau politicii acesteia, Prusia

nu a mai sprijinit-o în momentul în care s-a conturat opoziţia Austriei.

Prusia nu avea în Orient interese atât de mari încât să se alieze uneia dintre

tabere, riscând un conflict cu cealaltă, ci avea mai mult de câştigat dintr-o

politică de neutralitate.

Neutralitatea, ca şi politica externă a lui Bernstorf, de conservare a

echilibrului de forţe pe continent, au făcut ca Prusia să fie acceptată ca

mediatoare a tratativelor de pace ruso-turce, care se vor finaliza prin

semnarea tratatului de la Adrianopol (1829). Ca mediator a fost trimis

generalul Müfling. Acesta a acţionat în două direcţii: pe de o parte, a căutat

să-l convingă pe sultanul Mahmud II că ţarul nu urmăreşte anexiuni

teritoriale, ci doar să oblige Imperiul otoman să îndeplinească prevederile

convenţiei de la Akerman din octombrie 1826; pe de altă parte, a încercat

22 Ibidem, p. 171–173. 23 Vicomte de Guichen, Les relations russo-allemandes du XVIII-e siècle a 1870, Paris, 1930,

p. 32. 24 F. W. Ghillany, op. cit., II, p. 270 şi urm. 25 Ibidem, II, p. 434 şi urm. 26 Ibidem, II, p. 440 şi urm. 27 Karl Ringhoffer, Ein Dezenium preussischer Orientpolitik zur Zeit des Zaren Nikolaus (1821–

1830), Berlin – Leipzig, 1897, p. 15–16. Protocolul în Acte şi documente..., I, p. 1070–1073. 28 Karl Pröhl, op. cit., p. 173.

171

să-i determine pe ruşi să nu se apropie prea mult de Constantinopol 29

.

Misiunea lui Müfling a reprezentat un succes diplomatic al Prusiei.

Prusia nu a solicitat nici o compensaţie în schimbul medierii păcii de

la Adrianopol, ceea ce a făcut ca poziţia ei neutră să se consolideze. Formal,

avea să păstreze această atitudine până la războiul Crimeii 30

. Prin medierea

din 1829 şi prin rezultatul ei, Prusia şi-a recâştigat prestigiul internaţional şi

a revenit în rândul puterilor care aveau un cuvânt de spus în „problema

orientală” 31

.

Prestigiul astfel redobândit, apoi fortificat prin poziţia faţă de cele

două crize turco-egiptene din 1832–1833 şi 1839–1841 32

, reînnodarea unor

relaţii strânse cu Imperiul otoman 33

, ca şi distanţa relativ mare faţă de

Principate, care plasa Prusia în afara grupului puterilor cu posibile pretenţii

teritoriale la Dunărea de Jos, constituiau tot atâtea temeiuri pentru o

eventuală orientare a atenţiei românilor în direcţia Berlinului.

2. Interferenţe politice în anii '40 ai secolului XIX

În anii '40 ai secolului XIX, interesele politice reciproce s-au

accentuat. O privire retrospectivă asupra întregului deceniu lasă chiar

impresia unei apropieri politice, la care au contribuit atât iniţiativele

româneşti, cât şi cele germane. Semne ale apropierii au apărut încă mai

devreme. În februarie 1838, profesorul german C. Ritter, care a întreprins în

acea iarnă o călătorie în Ţara Românească, putea să informeze ministerul

afacerilor externe din Berlin că

„numele Prusiei este foarte stimat acolo (...). Principele Ghica m-a primit, în calitatea mea de prusian, ca un prieten la Curte. La câteva zile după plecarea mea din Bucureşti, a trimis o ştefetă pe urmele mele – deşi era viscol – ca să-mi fie de ajutor faţă de autorităţile vamale la trecerea frontierei din munţi. Un localnic bogat a insistat să-i recomand pe cei doi fii ai săi, care urmează să sosească aici de Paşti, la un gimnaziu din Berlin. Ministrul de justiţie Ştirbei mi i-a prezentat

29 Karl Ringhoffer, op. cit., p. 195–196, 205–206, 222. 30 Karl Pröhl, op. cit., p. 175. 31 P. Clément-Simon, La politique de la Prusse en Orient (1763–1871), „Revue d'Histoire

Diplomatique”, 1908, nr. 3, p. 390–391. 32 Urmărind menţinerea echilibrului de forţe în Europa şi în Orient, Prusia s-a alăturat coaliţiei

(Austria, Rusia, Anglia şi, în cele din urmă, Franţa) îndreptată împotriva lui Mehmed Ali, paşa din Egipt, care ameninţa existenţa Imperiului otoman. Walter Piers, Preußen und die Orientalische Krise von 1839–1841. Tübingen, 1924, 131 p. (teză de doctorat, exemplar dactilografiat aflat la Biblioteca Universităţii din Tübingen).

33 Dovada acestor raporturi o constituie atât poziţia Prusiei în timpul crizelor egiptene, cât şi trimiterea, în 1835, a unei misiuni militare, conduse de căpitanul Moltke, la Constantinopol. Jehuda L. Wallach, Anatomie einer Militärhilfe. Die preussisch-deutsche Militärmissionen in der Türkei 1835–1919, Düsseldorf, 1976, p. 61–89.

172

pe cei doi fii ai săi, pe care are de gând să-i trimită în curând la Universitatea de aici. Acestea şi multe altele arată că influenţa şi prestigiul Prusiei se exercită până şi în atât de puţin cunoscuta de noi depărtare valahă” 34.

Cinci ani mai târziu, în vremea următorului domn, capitala Ţării

Româneşti a fost vizitată de prinţul Albrecht de Prusia, fratele regelui

Friedrich Wilhelm IV. Întorcându-se de la Constantinopol la Berlin, acesta

s-a oprit în Bucureşti în iunie 1843. Primirea făcută prinţului a fost văzută în

epocă drept un semn al onoarei pe care a resimţit-o domnul Gheorghe

Bibescu. Mai mult, unii contemporani – „persoane cu imaginaţie vie” ori

„capete pătimaşe”, cum îi numeşte cu ironie consulul francez – au

considerat că această vizită ar avea un rol politic ascuns, circumscris

planurilor de restaurare, cu ajutorul puterilor europene, a „Monarhiei

dacice”, care ar urma să fie pusă sub conducerea amintitului prinţ. În urma

acestei vizite, domnul muntean a fost decorat cu ordinul prusian „Vulturul

roşu” 35

. Cu toate că în corespondenţa ulterioară a domnului muntean cu

prinţul Albrecht nu apare nici cea mai mică aluzie la vreo problemă politică,

subiectul predilect al scrisorilor fiind „încântătoarea primire” şi „bunătăţile”

de care s-a bucurat prinţul la Bucureşti 36

, vizita nu poate fi disociată de o

anumită conotaţie politică. Ea nu era legată de acele planuri de restaurare a

„Monarhiei Dacice” pe care însuşi consulul francez le dezminte 37

.

Eventuala sprijinire de către Prusia a planurilor respective ar fi condus-o la

un conflict deschis cu Rusia, ceea ce nu îşi putea permite. Cu atât mai mult

cu cât, la începutul anilor '40, politica externă prusiană tindea încă spre

colaborarea cu imperiul din Răsărit 38

. Friedrich Wilhelm IV, devenit rege

în 1840, spera încă într-o reînviere a Sfintei Alianţe. Cercurile liberale

germane acuzau Prusia de dependenţă faţă de Rusia. Legăturile dintre cei

doi monarhi erau foarte strânse, ei promiţându-şi sprijin militar reciproc în

caz de nevoie. Această politică personală a regelui a devenit politică de stat,

prin îndepărtarea lui von Werther de la conducerea ministerului de externe.

Relaţiile cu Rusia se înfăptuiau prin corespondenţa monarhilor sau prin

intermediul ataşatului militar al ambasadei Prusiei la Petersburg, generalul

Rauch 39

. La o anumită emancipare a politicii externe prusiene de Rusia

avea să se ajungă abia câţiva ani mai târziu, când ea îşi va produce efectele

34 C. Ritter către ministerul afacerilor externe, Berlin, 14 februarie 1838. ASB, Microf. RDG,

r. 47/1, c. 168; DZA, A. A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 101. 35 Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 962, Gheorghe Bibescu, Domnia lui Bibescu. Corespon-

denţă şi documente 1843–1856, tom. I, Bucureşti, 1893, p. 200–201. 36 Ibidem, I, p. 200–204. 37 Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 962. 38 Walter Piers, op. cit., p. 53–58. 39 Karl Pröhl, op. cit., p. 199–200.

173

şi asupra atitudinii prusiene faţă de Principate. Din acest motiv, vizita

prinţului Albrecht are o semnificaţie politică numai în măsura în care o

plasăm în relaţie cu alte evenimente.

În celălalt Principat, la Iaşi, Prusia a înfiinţat un consulat general în

anul 1842. Am arătat deja că atât înfiinţarea consulatului general, cât şi

trimiterea în acel post a lui Neigebaur fuseseră solicitate de Mihail Sturdza.

Billecocq şi Duclos, consuli francezi la Bucureşti şi Iaşi, credeau că

acţiunea se înscria în planurile mai largi ale lui Mihail Sturdza de a scoate

Moldova de sub influenţa Rusiei şi a o aşeza sub protecţia puterilor

europene 40

. Un asemenea plan maximal pare să fi existat în calculale

politice ale domnului Moldovei. El este confirmat şi de contactele sale –

indirecte – cu omul politic din Ţara Românească, Ion Câmpeanu. Acesta ar

fi propus şi Mihail Sturdza ar fi acceptat să preia şi conducerea celuilalt

Principat, realizându-se, astfel, o uniune personală a celor două ţări 41

. O

variantă minimală a acestui proiect, care viza reducerea influenţei ruse cu

sprijinul altor puteri europene, este atestată de un fapt petrecut în decembrie

1844, fapt care relevă şi rolul pe care ar fi urmat să-l aibe Prusia.

Friedrich Levenhagen, consilier la legaţia Prusiei din

Constantinopol, a făcut atunci o călătorie prin Principate. Nu l-a întâlnit

personal pe domnul Moldovei, dar, la recomandarea casei bancare

Rottschild din Viena, a intrat în contact cu un apropiat al acestuia, N.

Privileghio. Arendaş al vămilor şi al poştei, Privileghio, grec de origine, era

„sfătuitorul principelui în toate chestiunile financiare” şi „se bucura de

încrederea lui”. Discuţiile pe care le-a purtat Levenhagen cu Privileghio

sunt cât se poate de relevante pentru problema care ne interesează aici 42

.

„Dl. Privileghio a venit să mă ia într-o plimbare, în cursul căreia mi-a spus, din însărcinarea principelui, că acesta este foarte încântat că am venit şi că vede cu plăcere cum Prusia intră în mai strânse legături comerciale cu Moldova”.

Discuţiile nu s-au oprit aici, iar o a doua întâlnire dintre cei doi a scos la

lumină clare interese politice:

„În ziua dinainte plecării mele din Iaşi, m-a vizitat Privileghio, care mi-a spus că vine de la principe şi că trebuie să-mi împărtăşească ceva: «Principele se plânge de consulul rus Kotzebue, căci acesta nu-i mai acordă respectul cuvenit; vine adesea la principe, pentru a-i face reproşuri şi chiar îl bruschează cu fiecare asemenea ocazie; ameninţarea sa obişnuită este că va chema trupele ruse care se află la graniţă (...). Altfel stau lucrurile în chestiunea politică. El nu este dispus să cedeze presiunilor Rusiei şi să facă din ţară o posesiune

40 Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 943–944 şi 950. 41 Constantin Vlăduţ, Ion Câmpineanu, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1973, p. 147–151. 42 Levenhagen către Le Coq, Constantinopol, 3 februarie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 47/II,

c. 439–454; DZA, A. A. II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 105–112 v.

174

rusească; mai degrabă ar renunţa la demnitatea princiară şi s-ar retrage în viaţa privată. Principele Bibescu gândeşte altfel, căci el a încheiat un contract cu antreprenori ruşi, conform căruia minele din Valahia vor putea fi exploatate cu 10000 veterani ruşi, al căror număr poate să crească până la 30000. Principele Sturdza este hotărât să nu facă niciodată o asemenea concesiune. A încercat să găsească sprijin în exterior. Austriei nu i se poate adresa, căci ea îi părăseşte pe toţi aceia care mizează pe ajutorul ei; principii Miloş şi Ghica sunt un avertisment pentru ceilalţi. Dar M.S. regele nostru l-ar putea sprijini. Majestatea Sa este înrudit cu împăratul Rusiei şi în relaţii de prietenie; pe de altă parte, Prusia nu trezeşte Rusiei, în problemele orientale, gelozia pe care o stârneşte fiecare pas al Austriei. Principele şi-a trimis fii să înveţe la Berlin tocmai în ideea că astfel el se va putea apropia de regele nostru; atunci când Alteţa Sa prinţul Albrecht a venit în Bucureşti, principele Sturdza a dorit foarte mult ca acesta să viziteze şi Iaşul, pentru a i se putea destăinui şi ar fi făcut aceasta cu multă plăcere, căci ştie că Alteţa Sa este enfant gât‚ pentru ţar. Dorinţa principelui Sturdza ar fi ca M.S. regele nostru să-i recâştige bunăvoinţa împăratului şi să-l ajute să o păstreze şi în viitor. Pentru aceasta se va arăta foarte recunoscător şi va avea grijă de supuşii prusieni şi de comerţul lor şi al supuşilor statelor Uniunii vamale; va contribui la organizarea de aşezăminte pentru ajutorarea prusienilor săraci. El a observat cu plăcere, că plângerile împotriva consulului general prusian sunt verificate şi speră că, în cazul în care va interveni o schimbare a persoanei acestui funcţionar, va fi aleasă una căreia să-i poată acorda încrederea sa». Domnul Privileghio a mai adăugat, ca o observaţie personală, că ar fi de dorit, în cazul în care va veni un nou consul, ca acesta să fie un om moderat, care să ştie să se poarte, căci în felul acesta îl poate câştiga pe principe. I-am răspuns domnului Privileghio că voi reproduce întocmai în faţa Excelenţei Voastre comunicările pe care mi le-a făcut. În ziua următoare, chiar înainte de a pleca, dl. Privileghio mi-a făcut o ultimă vizită. Mi-a spus că vine de la Principe, căruia i-a repetat conversaţia noastră din ajun şi că principele a fost cu totul de acord cu conţinutul ei. În timpul şederii mele în Iaşi, principele mi-a dat de înţeles, cu diferite prilejuri, cât de mult se bucură de prezenţa în capitala sa a unei persoane care aparţine de legaţia Prusiei”.

Interesului politic al domnului Mihail Sturdza i se adăuga unul personal,

consemnat de acelaşi Levenhagen, de data aceasta nu din informaţii directe,

ci din zvonuri:

„Cea mai mare dorinţă a principelui este să devină domn ereditar al Moldovei. Dacă nu i-ar reuşi aceasta şi dacă va trebui să renunţe la funcţia pe care o are, atunci ar dori să se stabilească în Germania, de preferinţă în Prusia, cu condiţia să i se acorde titlul de principe ereditar”.

Este greu să facem deosebire între intenţiile personale şi cele politice ale lui

Sturdza, aşa cum nu putem şti cu siguranţă dacă nu cumva proiectul politic

era lansat tocmai pentru a-i susţine planurile personale. Dacă acceptăm

această din urmă idee, atunci nu ne împiedică nimic să acceptăm şi reversul

ei. Indiferent, însă, de ce gândea în realitate Mihail Sturdza, din cele arătate

175

reiese faptul că planul său politic a fost recepţionat ca atare de diplomaţia

prusiană. O implicare a ei în direcţia dorită de Sturdza se va produce

curând, însă nu cu foarte multă hotărâre.

În Ţara Românească, domnul Gheorghe Bibescu era mai precaut

decât omologul său din Moldova. Levenhagen a reuşit să-l contacteze

personal şi, în acelaşi raport, consemna:

„Principele Bibescu, care se sprijină doar pe Rusia, simte că ar avea nevoie şi de alţi prieteni, însă nu îndrăzneşte să o spună răspicat, aşa cum a făcut-o principele Sturdza. Cu toate acestea, mi-a exprimat în mod repetat dorinţa de a putea călători o dată la Berlin, dar că se îndoieşte că acel prilej se va ivi vreodată”.

În acel moment, Prusia nu urmărea încă să joace un rol activ în

Principate. Instrucţiunile primite de Neigebaur în momentul instalării sale în

funcţia de consul general la Iaşi cuprind chiar recomandarea de a observa

pasiv ceea ce se întâmplă în jur şi de a evita orice conflict cu reprezentanţii

celorlalte puteri. Doar aşa, i se spunea lui Neigebaur, Prusia îşi poate

menţine neutralitatea faţă de celelalte puteri, ceea ce îi dă dreptul de a avea

un cuvânt de spus în problema orientală 43

. De altfel, lui Neigebaur i-a fost

reproşată tocmai o prea mare implicare în problemele politice şi a fost

sancţionat pentru aceasta 44

.

Lucrurile aveau să se schimbe relativ rapid. Cotitura atitudinii

Prusiei poate fi observată clar cu prilejul acordării calităţii de agent politic

în Principate consulului general Richthofen, în octombrie 1847. În acel

moment apar şi accentele anti-ruse ale politicii prusiene în Principate.

Richthofen a solicitat el însuşi acea calitate şi faptul că a obţinut-o

dovedeşte că avea o anumită influenţă asupra factorilor de decizie de la

Berlin. Canitz, responsabilul de atunci al politicii externe prusiene, avea să-i

traseze lui Richthofen, în instrucţiunile din 15 octombrie 1847, limitele şi

scopurile activităţii sale de agent politic, aşa cum le-a stabilit de comun

acord cu regele Friedrich Wilhelm IV 45

:

„Deoarece Prusia nu-şi permite exercitarea unei influenţe directe, prin intermediul forţei, asupra situaţiei interne şi externe a Moldovei şi Valahiei, străduinţa noastră nu poate fi îndreptată decât în direcţia dobândirii unei influenţe morale, pe care principii celor două provincii o vor accepta mai degrabă din partea unei puteri care nu urmăreşte foloase proprii decât din partea acelor state care sunt din ce în ce mai implicate în problemele Principatelor. O parte importantă a misiunii politice pe care o veţi avea constă în a identifica mijloacele prin care

43 ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 298–299; DZA, A. A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 108–108 v. 44 Le Coq către min. af. externe, Constantinopol, 19 iulie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23,

c. 490–491. 45 Canitz către Richthofen, Berlin, 15 octombrie 1847. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 237–239;

DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 212–213 v.

176

poate fi câştigată o asemenea influenţă morală, ca şi a modului în care poate fi folosită.

Influenţa morală pe care trebuie să o câştigăm în Principate este nevoie să o îndreptăm împotriva acelei orientări, defavorabilă intereselor noastre, impuse prin străduinţa organelor ruse. Aceasta constă în încurajarea sistemului corupţiei, extins peste tot, dar mai ales în rândurile personalului funcţionăresc din amândouă Principatele, dar mai cu seamă în Moldova.”

Canitz era de părere că sporirea încrederii populaţiei în guverne şi

asigurarea unei stări de drept reprezintă cele mai bune circumstanţe pentru

promovarea intereselor germane. De aceea, guvernele celor două Principate

trebuiau încurajate să exercite „o anumită autoritate morală şi politică de

sine stătătoare”. În atingerea acestor scopuri, Richthofen era sfătuit să

acţioneze în acord cu reprezentanţii Austriei, Angliei şi Franţei, deci ai

acelor puteri care erau la rândul lor stânjenite de creşterea influenţei Rusiei.

S-a observat, în literatura de specialitate 46

că, odată cu numirea lui

Emil von Richthofen în funcţia de consul general, a avut loc o creştere a

interesului Prusiei faţă de aria Dunării de Jos şi că guvernul din Berlin avea

intenţia să ducă o politică mai hotărâtă în zonă. Împrejurările descrise mai

sus – investirea lui Richthofen cu funcţia de agent politic şi instrucţiunile

care i-au fost înmânate – confirmă acea observaţie. Acestui scop aveau să i

se subordoneze toate acţiunile agentului-consul: demersul făcut pe lângă

Mihail Sturdza, în preajma izbucnirii revoluţiei, în scopul obţinerii de

concesii, care să prevină „furtuna ameninţătoare” (care, între altele, ar fi

pricinuit pagube comercianţilor şi fabricanţilor germani, aşa cum, de altfel,

s-a şi întâmplat); contactele cu opoziţia din Moldova (prin intermediul lui

Richthofen, Petiţia proclamaţie avea să ajungă la cunoştinţa guvernului din

Berlin); intermedierea trimiterii către guvernul otoman a unui memoriu al

partidei naţionale; protesul faţă de intrarea trupelor ruse în Moldova.

Deşi iniţial atitudinea lui Richthofen a coincis cu intenţiile

guvernului din Berlin, care din martie 1848 avea o componenţă liberală, cu

timpul, între consul şi superiorii săi s-a produs o ruptură, care a determinat

rechemarea sa. „Ruşii reuşiră a-l înnegri la Prusia şi a-l depărta”, avea să

arate Ioan Maiorescu într-o scrisoare din 4 octombrie 1848 către A. G.

Golescu 47

. Într-adevăr, cauza rechemării lui Richthofen şi a încetării

sprijinului prusian pentru partida naţională trebuie căutată în intervenţia

diplomatică a Rusiei la Berlin. Dar mai trebuie pusă în legătură şi cu

izolarea internaţională la care a ajuns Prusia prin conflictul cu Danemarca.

46 Grigore Ploeşteanu, Prusia şi revoluţia română din 1848. Mărturii şi atitudini, în „Vatra”,

Târgu-Mureş, an. XVIII, nr. 208, p. A. 47 Anul 1848..., V, p. 12–13.

177

După începerea, în luna mai 1848, a invaziei peninsulei Iutlanda de

către trupele prusiene, Rusia a anunţat că „dezmembrarea Danemarcei

înseamnă o ruptură între Rusia şi Prusia” 48

. Pentru susţinerea ameninţării,

Rusia şi-a găsit un aliat în Anglia, celor două puteri adăugându-li-se apoi

Franţa 49

. Prusia s-a văzut izolată şi a anunţat, la începutul lunii iunie,

evacuarea ducatelor Schleswig şi Holstein 50

. Pentru a ieşi din izolare,

trebuia să încerce o apropiere de Rusia, care nu putea fi înfruntată nici în

„chestiunea ducatelor” şi cu atât mai puţin în problema românească.

Menţinerea la Iaşi a lui Richthofen, care continua să acţioneze cu

consecvenţă în favoarea intereselor româneşti şi împotriva celor ruse, nu

putea duce, în situaţia dată, decât la o înrăutăţire a raporturilor Prusiei cu o

putere pe care o dorea prietenă.

În celălalt principat, la Bucureşti, guvernul provizoriu de la 1848,

confruntat cu eventualitatea unei invazii ruse, a căutat la rându-i sprijin

european. În paralel cu unele demersuri iniţiate pe lângă guvernul din

Berlin, care, însă, îşi definise poziţia, a fost căutat sprijinul parlamentului şi

guvernului confederal din Frankfurt. Acolo a fost trimis Ioan Maiorescu, a

cărui scrisoare de acreditare poartă data de 22 iulie 1848 51

. Recunoscut la

Frankfurt ca trimis oficial al guvernului din Bucureşti, Maiorescu a încercat

să-i convingă pe membrii parlamentului de justeţea programului naţional

românesc. Într-o scrisoare către A. G. Golescu, aflat cu o misiune similară

la Paris, el îşi rezuma intenţiile astfel:

„a) a lucra ca mai întâi de toate să asigurăm existenţa Principatelor, aşadar cauza Moldovei nu se poate despărţi de a noastră; b) pe lângă acest punct principal, a familiariza pe oameni şi cu ideea unei Românii întregi” 52.

Interesele comune, Rusia ca pericol în egală măsură pentru ambele

părţi, au făcut ca demersurile lui Ioan Maiorescu să găsească un teren

favorabil. Ministrul de externe al guvernului confederal, Schmerling, avea

să-l încredinţeze, la 9/21 septembrie, că

„s-a desbătut cauza noastră în Minister şi că este o unanimitate atât în Minister, cât şi în Parlament, ca să nu se lase Principatele pradă Rusiei, ci cât mai curând să intervină Germania în cauza noastră” 53.

48 W. E. Mosse, The European Powers and the German Question 1848–1871. With special

reference to England and Russia, Cambridge, 1958, p. 19. 49 Anselm Doering-Manteuffel, Vom Wiener Kongres zur Pariser Konferenz. England, die

deutsche Frage und das Mächtesystem 1815–1856, Göttingen – Zürich, Vandenhoeck & Ruprecht, 1991, p. 73.

50 W. E. Mosse, op. cit., p. 20. 51 Anul 1848..., II, 671–672. 52 Scrisoare din 6/18 septembrie 1848. Ibidem, IV, p. 229. 53 I. Maiorescu către A. G. Golescu, 9–10 septembrie 1848. Ibidem, IV, p. 277–278.

178

În parlament aveau să se producă şi două interpelări privind problema

Principatelor. Înrtr-una din ele, din 4 octombrie, deputatul Föster din

Hinfeld avea să arate:

„Nici o naţiune nu are un interes atât de mare ca cea germană de a nu lăsa aceste Principate să cadă sub autoritatea Rusiei. Un imperiu românesc în sud, legat în mod natural de cel german, are o la fel de mare însemnătate ca şi unul maghiar, ba chiar mai mare. De aceea îmi permit să întreb: ce demersuri a făcut Ministerul pentru a împiedica invadarea Principatelor de către trupele ruse şi pentru a proteja drepturile acestora?” 54.

Toate aceste demersuri au rămas în sfera ideilor, a dezbaterilor

teoretice, ca de altfel întreaga activitate a parlamentului confederal de la

Frankfurt. Efortul diplomatic al lui Maiorescu a avut loc atunci când

intervenţia militară împotriva revoluţiei nu mai putea fi prevenită.

Parlamentul din Frankfurt, frământat de discuţii privind drepturile

fundamentale şi organizarea constituţională, divizat de lupta politică a

diferitelor fracţiuni şi grupe de interese, care nu aveau să ajungă la un punct

de vedere comun în privinţa unificării Germaniei, ca şi guvernul confederal,

care nu avea putere, erau departe de a putea interveni eficient, în pofida

bunelor intenţii, în favoarea rezolvării în sens naţional a problemei

româneşti.

3. Coloniştii germani în Moldova şi Ţara Românească:

o problemă politică?

Cu toate că a devenit o „problemă” – în înţelesul de obiect al unor

aprinse dezbateri publice şi al câtorva reglementări juridice – abia în a doua

jumătate a secolului XIX, prezenţa coloniştilor germani în Principatele

române poate fi constatată încă înainte de anul 1850. În istoriografia

română, tema şi-a aflat o reflectare cât se poate de modestă, mai ales în ce

priveşte perioada mai veche. Ea a fost abordată într-un singur studiu, despre

un caz de stabilire a unor colonişti „prusieni” pe o moşie din Ţara

Românească 55

. Destul de vag a fost tratată problema în lucrările apărute în

străinătate 56

. Umplerea acestui gol este doar un scop secundar al acestui

54 Ibidem, V, p. 11. 55 Apostol Stan, Colons prussiens dans l'agriculture de Valachie en 1843, în RRH, XXVII, nr. 3,

1988, p. 245–248. 56 Detlef Brandes, Von den Zaren adoptiert. Die deutschen Kolonisten und die Balkansiedler in

Neurussland und Bessarabien 1751–1914, München, R. Oldenbourg Verlag, 1993, p. 369, aminteşte despre câteva grupuri de colonişti germani din Basarabia, care în 1842–1843 au plecat de acolo, îndreptându-se spre partea bulgară a Imperiului otoman şi trecând prin Principate. Agnes Bretting, Hartmut Bickelmann, Auswanderungsagenturen und Auswanderungsvereine im 19, und 20. Jahrhundert, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 1991,

179

subcapitol. Înainte de toate, îmi propun să răspund la întrebarea: au fost

colonizările respective urmarea unei politici de stat sau au reprezentat doar

materializarea unor iniţiative particulare?

Pentru aceasta, am socotit necesară luarea în considerare a tuturor

posibilelor legături dintre Principatele române şi fenomenul mai larg al

emigraţiei germane în răsăritul Europei. Ca urmare, voi analiza nu doar

cazurile de stabilire aici a unor grupuri de colonişti, ci şi fenomenul

tranzitării teritoriului Principatelor de către valurile succesive de emigranţi

germani, care se îndreptau spre altă destinaţie. În acelaşi scop, voi avea în

vedere diferite proiecte de colonizare în Principate, lansate şi susţinute de

partea germană.

De la început, trebuie făcută o precizare terminologică. Ea vizează

diferenţa dintre înţelesurile noţiunilor de emigranţi şi colonişti. Emigranţii

sunt acele persoane care pleacă, din diferite motive, din locurile de origine,

pentru a se stabili în alte părţi, fără ca prin aceasta să urmărească, neapărat,

dobândirea unor privilegii, care să le confere o situaţie deosebită, eventual

superioară celei a persoanelor din mediul adoptiv. Dimpotrivă, coloniştii

sunt aceia care se aşează undeva în grupuri compacte, de regulă în urma

unor înţelegeri prealabile (contracte, privilegii etc.), care le conferă nu

numai o situaţie deosebită, ci le permite conservarea, parţială sau totală, a

propriului fel de viaţă, a religiei şi a organizării comunitare. Îndeosebi spre

aceştia din urmă îmi voi îndrepta atenţia în continuare.

Precursori

Încă din a doua jumătate a secolului XVIII sunt atestate câteva cazuri

de stabilire – temporară sau îndelungată – a unor grupuri de colonişti

germani în Principatele române. Cum două dintre ele sunt cunoscute, mă

voi limita la rezumarea faptelor.

Primul este cel al fabricanţilor de postav de la Chipereşti 57

. Pe la

1750, un grup de germani protestanţi din Silezia au fost aşezaţi de către

contele Poniatowski în Zaleszczyk, pe malul polon al Nistrului, la graniţa cu

Bucovina, în scopul organizării unei manufacturi de postav. Din cauza

persecuţiilor religioase, colonia s-a strămutat pe malul moldovenesc al

p. 139–140, evocă un proiect de colonizare germană în principate, din anii 1848–1849, aparţinându-i fostului consul prusian la Odesa, E. C. Walther.

57 Despre aceştia au scris, între alţii: N. Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente..., X, p. XXXVI–XXXVII; idem, Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc, în idem, Opere economice, ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Bucureşti, 1982, p. 115–116; Karl Kurt Klein, Beiträge zur Geschichte des Protestantismus in der Moldau, vol. I, Geschichte der Jassyer deutsch-evangelischen Gemeinde, Bukarest, 1924, p. 39 şi urm.; Beate Welter, Die evangelische Gemeinde Iasis im 19. Jahrhundert, în G. Bădărău, L. Boicu, L. Nastasă, Istoria ca lectură a lumii, Iaşi, 1994, p. 397.

180

râului, unde, în 1759, a reuşit să obţină de la domnul de atunci al

Principatului, Ioan Teodor Calimah, o serie de privilegii: dreptul de a-şi

construi biserică, impozite scăzute, autonomie administrativă. Domnul

Grigore III Ghica i-a strămutat de acolo la Chipereşti, în 1766, unde au

înfiinţat o manufactură de postav. Le-au fost întărite privilegiile obţinute

anterior, astfel încât coloniştii s-au putut organiza într-o comunitate

distinctă. Manufactura a funcţionat doar doi ani, apoi s-a desfiinţat, odată cu

izbucnirea războiului ruso-turc (1768). Coloniştii s-au dispersat: o parte au

ajuns la Iaşi, alţii au părăsit Principatul. Între aceştia din urmă s-a numărat

şi căpitanul coloniei, Johann-Daniel Christiani, care a trecut în Ţara

Românească, pentru a-şi oferi serviciile tot la o manufactură de postav, cea

de la Pociovalişte.

Şi aceasta, situată în judeţul Ilfov şi înfiinţată de clucerul Radu

Slătineanu în 1766–1768, a funcţionat tot cu străini, în majoritate germani.

Domnul Alexandru Ipsilanti, apoi urmaşul său Grigore III Ghica, au

înzestrat atât colonia, cât şi manufactura cu privilegii: libertate religioasă,

scutiri de impozite, înlesniri pentru cumpărarea de lână şi pentru vânzarea

postavului. Fabrica a funcţionat şi colonia s-a menţinut, cu unele întreruperi,

până către sfârşitul secolului 58

.

Încă puţin cunoscut a rămas cazul „fraţilor hutteriţi” (Hutterische

Brüder), care au stat timp de trei ani în Ţara Românească, între 1767–

1770 59

. Erau membri ai unei secte protestante, care, sub conducerea lui

Jakob Hutter (m. 1536), emigrase pe la începutul secolului XVI din

ţinuturile de origine – Tirol şi nordul Elveţiei – în Moravia. Trăiau

organizaţi în frăţii, de fapt mari gospodării comune, care puteau reuni până

la 3–400 indivizi. Din Moravia, unde s-au ocupat cu agricultura, dar mai

ales cu diferite meşteşuguri, au fost nevoiţi să plece în 1622, după bătălia de

la Muntele Alb (1620), care a marcat instaurarea de către habsburgi a

intransigenţei catolice în provincie. S-au aşezat în Slovacia ungară, unde au

fost supuşi, totuşi, unui intens proces de catolicizare. A rămas cunoscută în

istoria artei ceramica produsă de ei acolo, aşa-numita ceramică a

„habanerilor” 60

. O parte dintre ei, refuzând catolicismul, au emigrat mai

58 Despre această manufactură: Nicolae Iorga, Negoţul şi meşteşugurile..., ediţia citată, p. 117–

118; C. Şerban, Întreprinderea manufacturieră de postav de la Pociovalişte şi Bucureşti, în „Studii”, an. V, 1952, nr. 3, p. 86–105; Bujor Surdu, Câteva ştiri noi despre manufactura de postav de la Pociovalişte (1793), în AIIAC, tom. I–II, 1958–1959, p. 279–381.

59 Despre „hutteriţi” şi destinul lor: Helmut Protze, Zur Erforschung deutscher Sprachinseln in Südost- und Osteuropa. Siedlung, Sprache, Geschichte und Wechselwirkungen, în Gerhard Grimm, Krista Zach (ed.), Die Deutschen in Ostmittel- und Südosteuropa. Geschichte, Wirtschaft, Recht, Sprache, vol. I, München, Verlag des Südostdeutsches Kulturwerk, 1995, p. 73–76.

60 Christine und Kurt Rein, Namen und Herkunft der Habaner und ihre Keramik, în „Südostdeutsches Archiv”, München, an. 12–13, 1972–1973, p. 36–65.

181

departe, în Transilvania, unde, printre saşi, s-au constituit în mai multe

„comunităţi urbariale”. De acolo, 30 de mii de familii au trecut în 1767 în

Muntenia, pe care, însă, au părăsit-o în 1770, pentru a se aşeza în Rusia, pe

una dintre proprietăţile contelui Rumianţev 61

. Un secol mai târziu, urmaşii

lor s-au strămutat în Statele Unite şi în Canada, unde comunităţi hutterite

tradiţionale se menţin şi astăzi.

Împrejurările exacte ale poposirii acestui grup de germani în Ţara

Românească între 1767 – 1770 rămân încă neclare. Au venit în urma

primirii unor eventuale privilegii din partea domniei? Este vreo legătură

între aceştia şi manufactura de la Pociovalişte, care începea să funcţioneze

în chiar acei ani? Sunt întrebări care rămân deschise.

În privinţa celorlalte două cazuri, trebuie observat că acţiunea de

colonizare s-a făcut ca urmare a interesului domnilor Moldovei şi Valahiei,

dar şi al coloniştilor înşişi. Aşadar, exista un interes „de stat” – subsumat

unei politici economice mai largi, cu accente mercantiliste – din partea

românească şi unul personal din cealaltă parte. Ţările de origine ale

coloniştilor nu au fost implicate în acele acţiuni şi, ca atare, nu poate fi

vorba, încă, de iniţierea, dirijarea sau sprijinirea de către statele germane a

colonizărilor în Principate.

Emigranţi în tranzit

Înainte de a deveni, eventual, o destinaţie, Principatele române –

Moldova, mai ales – au fost teritorii de tranzit, străbătute de grupuri de

emigranţi germani în drum spre Rusia. Erau atraşi acolo de privilegile pe

care, încă din 1763, le oferea curtea ţarilor celor doritori să populeze

ţinuturile din răsăritul, apoi din sudul imperiului. Un manifest din acel an,

semnat de Ecaterina II, prevedea împroprietărirea coloniştilor, libertatea

religioasă, dreptul la autoadministrare a comunităţilor după propriile

obiceiuri, scutire de taxe vamale pentru bunurile aduse şi dispensarea de

serviciul militar sau civil. Privilegiile aveau să fie reconfirmate de către

urmaşii împărătesei 62

.

Nu este cazul să insistăm aici asupra motivelor care au provocat

emigraţia din lumea germană spre răsărit. Fie ele politice, economice,

religioase sau pur şi simplu personale, au fost inventariate şi analizate atent

în literatura de specialitate 63

.

61 S. D. Bondar, Sekta Mennonitov v Rossii (v svjazi s istoriej nemeckoj kolonizacii na juge

Rossii), Petrograd, 1916, p. 8. 62 Karl Stumpp, Die Auswanderung aus Deutschland nach Russland in den Jahren 1763–1862,

Tübingen, f.a., p. 14–18. 63 Le-a sintetizat, de exemplu, Karl Stumpp, op. cit., p. 26–30; în literatura mai nouă, o tratare

integrală şi aplicată de la caz la caz a motivelor emigrării a realizat Detlef Brandes, op. cit., p. 42–128.

182

Două mari valuri de colonişti au trecut prin Principate, mai întâi spre

sudul Rusiei, apoi, după anexarea Basarabiei de către ţarul Alexandru I în

1812, spre aceasta din urmă. Primul val este atestat în 1803 şi este constituit

din emigranţi recrutaţi în marea lor majoritate din Würtemberg, dar şi din

alte părţi din sudul Germaniei. Erau îmbarcaţi la Ulm, coborau pe Dunăre

prin Viena, până la Galaţi, de unde îşi continuau drumul pe uscat, prin

Moldova, până la Dubăsari, la frontiera moldo-rusă. De acolo, după două

săptămâni de carantină, se puteau îndrepta spre destinaţie, spre sudul Rusiei.

Opt transporturi, însumând peste opt sute de persoane, au urmat

această rută în 1803. Drumul era o adevărată aventură, din care nu lipseau

episoadele dramatice. Îmbolnăvirile erau frecvente. Dintre participanţii la

primul transport, jumătate ajung la Galaţi suferinzi şi, potrivit mărturiei unui

contemporan, nu găsesc acolo nici un medic. Al patrulea şi al cincilea

transport au fost atacate şi jefuite de tâlhari, pe Dunăre, în dreptul Silistrei.

Majoritatea ajung la Dubăsari lipsiţi de orice mijloace, după ce şi-au cheltuit

puţinii bani ce-i aveau cumpărând fructe, cafea şi vin în Moldova. În

localitatea de frontieră, cimitirul se măreşte acum cu mai multe sute de

morminte. Tot acolo, autorităţile vamale şi de carantină îi tratează atât de

rău, încât organizatorii ruşi ai colonizărilor vor hotărî ca în anii următori

transportul să se facă pe mare până la Odesa 64

.

Al doilea val este semnalat în 1817. În iulie, agentul austriac din Iaşi

comunica superiorilor săi că

„la Galaţi sosesc multe vase, pe Dunăre, având la bord colonişti şvabi, care urmează să intre în carantină la Ismail şi apoi să fie repartizaţi în interiorul Basarabiei” 65.

De fapt, cele aproximativ 1 500 de persoane semnalate acum făceau parte

dintr-un contingent mai numeros, de vreo 5 000 de germani din sud şi din

zona renană, care au plecat în acel an spre Rusia. Cea mai mare parte au

călătorit prin Galiţia, ocolind aşadar Principatele, şi au fost colonizaţi în

sudul Imperiului. Cei care au ales calea Dunării au făcut-o deoarece nu

aveau suficienţi bani pentru a plăti transportul pe uscat. Se ştie că 907

persoane dintre coloniştii care au trecut prin Galaţi au fost împroprietăriţi în

Basarabia, unde au întemeiat două aşezări, Hoffnungstal şi Teplitz 66

.

64 Detlef Brandles, op. cit., p. 63–66. 65 Hurmuzaki, Documente..., serie nouă, II, p. 399. 66 Detlef Brandes, op. cit., p. 99–100. O interesantă descriere a călătoriei se păstrează într-o

scrisoare a unuia dintre colonişti, Johann Christian Bildlingmaier, expediată din Galaţi la 18 iulie 1817: „Totul este ieftin aici; un pfund din cea mai bună pâine îl cumpărăm cu un creiţar şi un pfening, un litru de vin sau de vinars pentru 6 până la 8 coroane. Dacă v-am putea trimite şi vouă, care vă aflaţi în atâtea nevoi! Ţinuturile prin care am trecut, de la Viena până aici, sunt atât de rodnice, încât ne-am minunat. Am întâlnit locuri în care viţa de vie creşte în tufe, iar în păduri se întinde pe copaci până către vârf, în care, aşadar, vinul se obţine fără a planta. Oamenii muncesc rău. Am spus adesea: aici ar trebui să vină ai noştri din Würtemberg! Se

183

Au fost şi cazuri în care, pe drum, unii au părăsit grupurile de

emigranţi, pentru a se stabili în ţinuturile pe care le tranzitau. Pentru valul

din 1803 sunt semnalate câteva zeci de cazuri de acest fel 67

. Este posibil ca

unii dintre aceşti „dezertori” să se fi aşezat în Principate, însă nu avem

informaţii despre soarta lor aici. Alţii, aşa cum voi arăta în continuare, au

plecat după o perioadă de şedere în Basarabia şi au încercat să se stabilească

în Moldova şi Ţara Românească.

Tentative de colonizare în anii 1842–1843

O evidenţă exactă a colonizărilor în Moldova şi în Ţara Românească

nu există şi nu pare probabil ca administraţiile de atunci din Principate să fi

întocmit o asemenea dare de seamă. Din acest motiv, reconstituirea

evenimentelor este cât se poate de dificilă. O imagine de ansamblu asupra

fenomenului poate fi obţinută doar prin apelul la categorii diferite de surse,

inegale ca valoare informaţională: corespondenţa consulilor Prusiei în

Principate şi cea a legaţiei din Constantinopol, documente interne

româneşti, presă românească şi străină din epocă, diferite ecouri –

majoritatea târzii – în cronici ale diferitelor aşezări germane din Basarabia

şi Dobrogea ori ale unor comunităţi protestante, relatări ale călătorilor

străini. Toate aceste piese, adunate laolaltă, nu reuşesc să reconstruiască

decât un tablou destul de vag, incomplet, cu multe goluri, aşadar puţin

satisfăcător. În lipsa altuia, însă, va trebui să ne mulţumim cu acesta.

Fără a lămuri decât un aspect al problemei, un studiu relativ recent se

ocupă de cazul colonizării a 22 familii de „prusieni” pe moşia Berceni, din

Prahova, a serdarului muntean Constantin Creţulescu 68

. Evenimentul s-a

petrecut în urma încheierii unui contract între cele două părţi, act

intermediat de consulatul Prusiei din Bucureşti şi purtând data de 12 iunie

1843. Contractul prevedea acordarea către fiecare familie a unui loc de casă,

cu grădină şi împrejmuire pentru vite, ca şi a unei porţiuni de păşune. Timp

cunosc de departe satele locuite de germani, căci aceştia au luat-o cu mult înaintea leneşilor de aici. Cei mai mulţi dintre ultimii locuiesc în colibe rele. În Ungaria şi în Turcia îşi au colibele în pământ. Toate stau laolaltă: gâşte, porci, găini, oi, vite. Oraşele nu arată nici măcar la fel de bine ca un sat aşezat de la noi, iar regiuni nelocuite se găsesc din plin” (Karl Stumpp, op. cit., p. 35). Un altul, Friedrich Schwarz, descrie şederea la Galaţi, între 19–29 august 1817: „19 august: ajungem în Galaţi pe o mare căldură (...). 20 august: dimineaţa mai este încă furtună; conducătorii noştri iau masa la consulatul rus din oraş. 21 august: vine consulul cu familia şi iau masa împreună cu conducătorii noştri, într-un cort; vremea a fost plăcută. 22 august: din nou puţină ploaie, care e o mare binefacere pentru noi, căci avem foarte mulţi bolnavi şi zilnic mor câţiva (...). 24 august: duminică, s-a ţinut slujba. Pe toate cele cinci vase, jumătate din oameni zac bolnavi, mulţi bătrâni mor, iar alţii, care s-au molipsit mai demult, cad la pat (...)”. Ibidem, p. 39.

67 Detlef Brandes, op. cit., p. 66. 68 Apostol Stan, op. cit.

184

de doi ani, coloniştii erau scutiţi de obligaţiile pe care, conform

Regulemantului Organic, le datorau clăcaşii proprietarului: serviciu la

curtea acestuia, corvezi, taxe pentru păşunat etc., trebuind să dea acestuia

doar dijma în produse. În cazul în care noii veniţi ar fi desţelenit o suprafaţă

oarecare de teren, urmau să fie scutiţi şi de dijma pentru produsele obţinute

acolo. După doi ani, toate aceste privilegii urmau să fie anulate. Aşadar,

coloniştii ar fi fost integraţi în categoria clăcaşilor. Tot prin contract,

coloniştii se obligau să se stabilească pentru totdeauna, ei şi copiii lor, pe

terenul care le era concedat. Nu li se acorda autonomie administrativă, ci

doar dreptul de a asigura, prin oameni aleşi dintre ei, paza satului.

Independent de clauzele contractului, proprietarul le-a dat 3500 lei, sub

formă de împrumut, pentru a-şi cumpăra animale, şi le-a pus la dispoziţie

furajele corespunzătoare. Spre sfârşitul aceluiaşi an, coloniştii au început să

părăsească moşia Berceni, pe motiv că proprietarul nu le-ar fi acordat

suprafeţe îndestulătoare de teren arabil şi de păşune şi din cauza

tratamentului rău la care ar fi fost supuşi de către administratori. Aşadar, nu

clauzele contractuale, ci încălcarea lor, abuzurile, i-au determinat să

considere ca inacceptabilă situaţia de clăcaş, pe care o acceptaseră teoretic

la început. Unii s-au răspândit în diferite sate din judeţele Prahova, Ialomiţa

şi Ilfov, alţii pe moşia Brăilei. Serdarul Creţulescu, după repetate încercări

de a-i aduce înapoi, a reuşit să recupereze, prin intermediul aceluiaşi

consulat al Prusiei, însă destul de târziu, în 1847, o parte din suma

împrumutată şi din cheltuielile investite în organizarea coloniei.

Nu se arată în studiul citat – care, de altfel, se menţine la nivelul

anecdotic al problematicii colonizărilor – nici originea coloniştilor, nici

împrejurările venirii lor aici. Aşa cum vom arăta mai jos, ei nu au venit din

Prusia – sau cel puţin nu au venit direct de acolo –, ci din Basarabia, aflată

sub stăpânire rusă, şi din Dobrogea turcească. Faptul că în întreaga afacere a

fost implicat consulatul prusian din Bucureşti nu este câtuşi de puţin o

dovadă a originii lor prusiene, căci acel consulat îi avea sub protecţia sa pe

toţi supuşii statelor Uniunii vamale germane care se aflau pe teritoriul

muntean sau îl tranzitau. Cum acesta nu a fost singurul caz de colonizare cu

germani a unei moşii din Principate, vom înţelege mai bine lucrurile

prezentând fenomenul în ansamblul său.

Plecări ale coloniştilor germani din sudul Basarabiei sunt semnalate

încă din anul 1841, când o parte a locuitorilor satelor Leipzig şi Beresina au

trecut în Dobrogea şi – cu încuviinţarea autorităţilor otomane – s-au aşezat

în satul Akupunar din nordul provinciei 69

. În anul următor, „febra

69 Acest grup era condus de Adam Kühn, născut în 1909 la Posen şi emigrat cu familia sa în

Basarabia la 1814. Alfred Eisfeld, Die Schwarzmeerdeutschen, în G. Grimm, K. Zach (ed.), op. cit., I, p. 201–202.

185

emigrării” avea să cuprindă un număr tot mai mare de germani din

Basarabia 70

, care s-au îndreptat spre Principate sau spre ţinuturile din sudul

Dunării. Erau locuitori ai aşezărilor întemeiate de ţar cu colonişti germani,

în diferite etape, după anexarea Basarabiei. Primii au venit, în 1814,

aşa-numiţii „colonişti varşovieni”, şvabi care se stabiliseră cu câţiva ani mai

devreme în împrejurimile Varşoviei. Cei aproximativ 8 000 de „colonişti

varşovieni” au fost atraşi în Basarabia printr-un ucaz al ţarului Alexandru I,

care le garanta libertatea religioasă, îi scutea de serviciul militar şi dispunea

împroprietărirea fiecărei familii cu o suprafaţă de teren de 60 deseatine 71

.

Au fost colonizaţi de-a lungul râului Cogâlnic, unde au înfiinţat aşezările

Tarutino şi Borodino 72

. Alţii s-au stabilit în Basarabia odată cu valul de

emigrări din 1817, despre care am amintit deja. Ei proveneau din

Würtemberg, dar şi din alte state sud-germane. În timp, acestora li s-au

adăugat alţi colonişti, recrutaţi de agenţi ruşi atât în nordul spaţiului german

(Mecklenburg, Pomerania, Prusia), cât şi în sudul acestuia (Würtemberg,

Elveţia, zona renană etc.), astfel încât, în anul 1842, când statul rus a încetat

politica oficială de colonizare, în sudul Basarabiei existau 24 colonii

germane ori cu părţi de populaţie germană 73

.

Lipsa pământului a fost principala cauză a plecării unora dintre ei din

Basarabia în anii 1841–1843 74

. Majoritatea făceau parte, fără îndoială, din a

doua generaţie de colonişti, erau copiii celor aşezaţi acolo în deceniul al

doilea al secolului XIX 75

. Un spor natural deosebit în rândul acestora –

remarcat de majoritatea istoricilor care au abordat această temă – a făcut ca

în scurt timp pământul să devină neîndestulător. A părăsi colonia şi a se

aşeza în altă parte a imperiului, eventual la oraş, unde puteau fi practicate

diferite meserii, ar fi atras după sine pierderea statutului de colonist şi

supunerea la obligaţiile serviciului militar. Încolţiţi de lipsa pământului şi

speriaţi de perspectiva serviciului militar, mulţi au ales plecarea peste

frontieră.

70 Detlef Brandes, op. cit., p. 369. 71 Textul ucazului din 29 noiembrie 1813 la Karl Stumpp, op. cit., p. 106. 72 Alfred Eisfeld, op. cit., p. 198. 73 Karl Stumpp, op. cit., p. 107; Dirk Jachomowski, Die Umsiedlung der Bessarabien-

Bukowina- und Dobrudschadeutschen. Von der Volksgruppe in Rumänien zur Siedlungsbrücke an der Reichsgrenze, München, 1984, p. 5–6.

74 Opinie împărtăşită, între alţii, de Friedrich Gottas, Die Deutschen in Südesteuropa. Von den Ansiedlung im Mittelalter und im 18. Jahrhundert zur Rückbewegung im 20. Jahrhundert, în G. Grimm, K. Zach (ed.), op. cit., p. 22 şi de Alfred Eisfeld, op. cit., p. 201.

75 W. S. Teutschlaender, Geschichte der evangelischen Gemeinden in Rumänien mit besonderer Berücksichtigung des Deutschtums, Bukarest, 1891, p. 235.

186

La această cauză se va fi adăugat recolta foarte slabă din 1841 76

,

precedată de o epizootie în 1838 77

.

Unii istorici 78

consideră că printre emigranţii din 1841–1843 se

numărau şi membrii unei secte religioase, aşa-numiţii „separatişti”. Aceştia,

urmându-şi mentorul, pastorul Ignaz Lindl, veniseră încă din 1822 în

Basarabia, întemeind colonia Sărata 79

. După expulzarea lui Lindl din

imperiu la sfârşitul anului 1823 şi odată cu răspândirea zvonului, în 1841, că

ţarul ar interzice întrunirile membrilor sectei şi i-ar obliga să se înscrie

într-una din confesiunile acceptate (catolică sau evanghelică), o parte dintre

„separatişti” s-au integrat în biserica protestantă 80

. Este posibil ca o altă

parte, cei care doreau să-şi păstreze credinţa, să fi emigrat cu acel prilej la

sud de Dunăre sau în Principate, deşi nu există dovezi certe în acest sens.

În anii 1842–1843, câteva sute de familii au plecat din sudul

Basarabiei spre Silistra, unde guvernatorul otoman al sangeacului Rusciuc

le promisese că îi va scuti de impozite pe timp de trei ani şi îi va plasa în

sate creştine 81

. Majoritatea au trecut Prutul pe la Sculeni, unde familiile „au

ajuns în mod separat”, după cum scrie medicul Bernhard Kallmann, care se

ocupa atunci de administrarea provizorie a consulatului Prusiei la Iaşi 82

.

Aşadar, nu era nimic organizat, ci fiecare familie sau colonist pleca în mod

individual. Până la sfârşitul lunii martie 1843, când postul consular de la

Iaşi a fost ocupat de Johann Ferdinand Neigebaur, au intrat în Moldova 120

de familii de colonişti, însumând 460 de persoane. Kallmann scria că,

„îndată ce au trecut Prutul, supuşii statelor Uniunii vamale mi s-au adresat în scopul colonizării lor în Moldova sau în celălalt Principat de la Dunărea de Jos (...). Aceia dintre colonişti care au vrut să plece mai departe, spre Valahia sau spre Silistra, au trecut graniţa pe la Focşani şi pe la Galaţi” 83.

La trecerea frontierei, ei au fost ajutaţi şi de girantul viceconsulatului

Prusiei din Galaţi, negustorul Pasquale Lamberti. Despre acesta,

ambasadorul prusian la Constantinopol, Le Coq, avea să scrie în iulie 1843

că „s-a purtat ireproşabil în afacerea trecerii coloniştilor emigranţi din Rusia

în Turcia” 84

.

76 Detlef Brandes, op. cit., p. 369. 77 „Albina Românească”, Iaşi, an. XI, 1838, p. 358. 78 De exemplu, Detlef Brandes, op. cit., p. 369, care citează şi alţi autori ce împărtăşesc această

idee. 79 Hans Petri, Ignaz Lindl und die deutsche Bauernkolonie Sarata în Bessarabien, în „Südost-

deutsches Archiv”, München, an. VIII, 1965, p. 96–97. 80 Ibidem, p. 107–109. 81 Detlef Brandes, op. cit., p. 369. 82 ASB, Microfilme RDG, r. 23, c. 548; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 8v. 83 Vezi nota precedentă. 84 Le Coq către min. af. externe, Constantinopol, 19 iulie 1843. Vezi nota 44.

187

Celor trecuţi atunci prin Galaţi în Dobrogea aveau să li se alăture

alţii, după luna martie 1843, odată ce călătorul german Karl Koch găsea

acolo, în acelaşi an, 300 de familii 85

. Între timp, însă, autorităţile otomane

şi-au schimbat planurile şi acum le propuneau emigranţilor să-i distribuie nu

în aşezări creştine ci în sate turceşti, câte două familii în fiecare localitate 86

.

Doar unsprezece din cele trei sute de familii amintite de Karl Koch au

acceptat această condiţie, în timp ce restul coloniştilor intenţionau să treacă

din nou Dunărea, de data aceasta în principatul muntean 87

. Mulţi au rămas,

însă, în Dobrogea, unde au înfiinţat colonia Atmagea 88

.

Moşia Berceni a serdarului Creţulescu nu a fost singura din

principatul muntean colonizată cu germani în acel moment. Tot în 1843,

înainte de luna mai, alţi germani – din păcate nu ştim câţi – au fost

colonizaţi pe moşia Eliana a „maiorului Ghermani, fost agent al Serbiei” 89

.

Proveneau dintre cei despre care Bernhard Kallmann spunea că au venit din

Basarabia în Moldova şi de acolo au trecut în Ţara Românească prin

Focşani. Aşezarea pe moşia Eliana s-a făcut tot printr-un contract, care,

însă, nu s-a păstrat. Au rămas acolo până în toamna anului 1844, când

„s-au adresat cancelarului consulatului Prusiei, solicitând intervenţia personală a acestuia pe lângă dl. Ghermani, pentru a obţine anularea contractului. Doreau să plece în Turcia, urmând exemplul celor mai mulţi dintre compatrioţii lor. Cancelarul a reuşit să-l convingă pe dl. Ghermani să-i elibereze pe colonişti de obligaţiile lor, urmând ca aceştia să-i restituie doar jumătate din sumele pe care i le datorau” 90.

Dacă cele două încercări, a serdarului Creţulescu şi a maiorului

Ghermani, au eşuat, o nouă aşezare a fost întemeiată, totuşi, de coloniştii

germani în Ţara Românească. Este vorba despre satul Jacobsonstal, situat

pe-atunci la o depărtare de şase kilometri de Brăila. Membrii noii

comunităţi proveneau dintre coloniştii plecaţi de pe moşia Berceni, la care

s-au adăugat, în timp, alţii. Mai târziu, comunitatea avea să fie integrată în

oraşul Brăila 91

.

85 Karl Koch, Wanderungen im Oriente während der Jahre 1843 und 1844, vol. I, Weimar, 1846,

după Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, ediţie îngrijită de A. AnghelescuBucureşti, Editura Eminescu, 1981, p. 617.

86 Detlef Brandes, op. cit., p. 369. 87 Nicolae Iorga, op. cit., p. 617. 88 W. S. Teutschlaender, op. cit., p. 235. 89 König (secretar al consulatului Prusiei din Bucureşti) către min. af. externe din Berlin, 28

octombrie 1844; ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 802–803; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 246–246v. Este vorba despre Gheorghe Adam Ghermani, fost reprezentant al principelui Miloş Obrenovici al Serbiei pe lângă Poarta otomană, apoi agent al Serbiei în Principate în anii 1836–1837. Ioan C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul Organic 1834–1848, Bucureşti, 1915, p. 183, 206–207.

90 Raportul citat al lui König (v. nota precedentă). 91 W. S. Teutschlaender, op. cit., p. 233.

188

Cazuri similare celor din Ţara Românească au existat şi în Moldova.

Încă din 1842, atunci când primele familii de colonişti se aflau la vama din

Sculeni şi încercau să intre în Moldova, Bernhard Kallmann s-a adresat

secretarului de stat al principatului, postelnicul Teodor Balş, pentru a afla

poziţia autorităţilor locale în legătură cu dorinţele coloniştilor. Aceştia

solicitau fie colonizarea în Moldova, fie tranzitarea teritoriului acesteia spre

sud. Cu acel prilej, Teodor Balş s-a arătat interesat să colonizeze două sute

de familii atât pe propriile moşii, cât şi pe cele aparţinând unei alte

persoane, care apare în raportul lui Kallmann către ministerul afacerilor

externe din Berlin ca „marea boieroaică, cunoscută aici sub numele de

frumoasa Maki”. Sub acest nume se ascundea, probabil, Maria Calimah,

fiică de domn, soţia defunctului logofăt Grigoraş Sturdza şi mama domnului

în funcţie al Moldovei, Mihail Sturdza 92

. Potrivit relatării lui Kallmann,

condiţiile puse de colonnişti erau următoarele:

„Coloniştilor li se va acorda îndată locuinţă, apoi cantitatea corespunzătoare de cereale, vite, lemn şi materiale de construcţie pentru clădirea de locuinţe bune. Terenul necesar şi-l vor putea trece curând în a lor proprietate, în schimbul unui preţ avantajos. Până atunci, ei vor rămâne în mod provizoriu sub protecţie consulară. Coloniştii îşi vor alege dintre ei un primar (Schulze) şi doi juraţi, care vor aplana eventualele diferende dintre membrii comunităţii” 93.

La rândul său, postelnicul Teodor Balş s-a angajat faţă de girantul

consulatului Prusiei, că se va îngriji de bunăstarea celor dornici să se aşeze

în Moldova, iar celor care voiau să plece mai departe, le va pune la

dispoziţie toate documentele necesare. Primilor li se mai promitea

„oficierea nestingherită a serviciului religios, protejarea persoanei şi a bunurilor”.

Eventualele neînţelegeri dintre noii veniţi şi pământeni urmau să fie

rezolvate de către postelnicul secretar de stat în consens cu reprezentantul

consular al Prusiei 94

.

Până la sfârşitul anului 1843, „mai mulţi” dintre cei 460 germani

intraţi în Moldova în împrejurările descrise de Kallmann au fost aşezaţi „pe

92 „Frumoasa Maki” („die schöne Maki”) poate să reprezinte traducerea din greacă, printr-un joc

de cuvinte, a numelui de fată al Mariei Callimachi ( Callimaki = frumoasa Maki ), despre care Radu Rosetti scria că a fost, la vremea ei, „cea mai frumoasă femeie din Moldova” (Radu Rosetti, Amintiri, I, Ce-am auzit de la alţii, ediţie îngrijită de Mircea Anghelescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei culturale române, 1996, p. 87). Kallmann foloseşte această expresie fie pentru că nu cunoştea identitatea reală a persoanei, care-i era ascunsă de către postelnicul Teodor Balş, fie din cauză că girantul consulatului însuşi, în cazul în care ştia despre cine e vorba, nu dorea să relateze într-un raport oficial despre implicarea familiei domnului Moldovei în această afacere.

93 Kallmann către min. af. externe din Berlin, Iaşi, 4 decembrie 1843. Vezi nota 82. 94 Acelaşi raport.

189

proprietăţile marii boieroaice Maki” 95

. Nu am reuşit să găsim vreun

contract prin care să se fi reglementat aceasta, însă un asemenea act trebuie

să fi existat. El va fi cuprins, în mare, clauzele stabilite în discuţia dintre

Kallmann şi Teodor Balş, reprodusă mai sus. Alţi germani din acelaşi

contingent s-au stabilit în Iaşi, unde, conform spuselor aceluiaşi girant al

constulatului Prusiei, „profesează ca zidari, dulgheri etc.”

Cunoaşterea situaţiei materiale ale coloniştilor ne poate oferi sugestii

în legătură cu motivele plecării din Basarabia, dar şi cu intenţiile lor. În

corespondenţa consulatului prusian din Iaşi, cele 120 familii intrate în

Moldova până în martie 1843 apar împărţite în trei categorii, în funcţie de

avere: o treime aveau asupra lor sume cuprinse între 1500 – 2000 ruble de

argint, o altă treime între 400 şi 500 ruble, iar restul erau „săraci lipiţi”.

Toţi, însă, veneau cu propriile atelaje 96

. Fără îndoială, cei cu mijloace

materiale mai consistente, aşadar două treimi, au plecat din Basarabia din

cauza insuficienţei pământului şi în speranţa găsirii în Principate a unor

suprafeţe disponibile pentru a fi eventual cumpărate. Cum legile nu

permiteau străinilor să achiziţioneze proprietăţi funciare, este de înţeles de

ce o parte dintre ei, probabil majoritatea, au trecut la sud de Dunăre, pe

teritoriul otoman. Cei lipsiţi de mijloace puteau alege între a se stabili pe

moşii, unde, pentru a obţine dreptul de proprietate, fie şi numai asupra

locului de casă, trebuiau să renunţe la protecţia consulară şi să accepte

asimilarea în categoria clăcaşilor, fie să intre în oraşe, pentru a practica

diferite meserii. Celor care optau în favoarea acestei ultime variante, le

reveneau două avantaje, pe care nu le-ar fi avut dacă se stabileau în oraşele

din Imperiul rus: îşi puteau păstra statutul de supuşi străini (aşadar nu

trebuiau să plătească impozit) şi nu erau obligaţi la serviciul militar.

În acea perioadă, guvernele statelor germane nu aveau interese

directe în privinţa colonizărilor în Principate. Nu agreau, în general, ideea

de emigraţie, dovezi în acest sens fiind legile şi măsurile împotriva

emigrărilor sau interzicerea şi pedepsirea propagandei şi a instigărilor la

emigrare 97

. Amestecul reprezentanţelor consulare ale Prusiei, din anii

1842–1844, pe care le-am descris mai sus, trebuie înţelese nu ca un răspuns

la îndemnuri sau instrucţiuni venite din partea guvernului din Berlin privind

o eventuală promovare a colonizării – îndemnuri care nu au existat –, ci pur

şi simplu ca îndeplinire a uneia dintre atribuţiile obişnuite ale consulilor şi

anume protejarea supuşilor statului pe care îl reprezentau.

Aşadar, tentativele de colonizare din anii 1842 – 1844 au avut loc, pe

de o parte, din iniţiativa individuală a emigranţilor înşişi, pe de altă parte,

95 Acelaşi raport. 96 Acelaşi raport. 97 Karl Stumpp, op. cit., p. 30–33; Agnes Bretting, Hartmut Bickelmann, op. cit., p. 56.

190

din dorinţa unor proprietari funciari din Principate de a-i coloniza pe aceştia

pe propriile moşii.

Iniţiative germane

Problema prezenţei sau absenţei unor interese politice, eventual de

stat germane faţă de colonizarea în Principatele române – în special din

partea Prusiei – poate fi analizată şi prin luarea în considerare a unor

proiecte de colonizare iniţiate de persoane şi cercuri oficiale şi private din

lumea germană. Analiza este îngreunată de faptul că ea nu se aplică

realităţii istorice continue, ci asupra unor proiecte separate, care uneori nu

au nici un fel de legătură între ele. Autorii lor sunt fie funcţionari în

exerciţiu în aparatul diplomatic al Prusiei, fie persoane particulare.

Fostul consul general al Prusiei în Principatele române, Johann

Ferdinand Neigebaur, relatează în cartea sa Die Donaufürstentümer 98

, de

fapt o prelucrare după un volum semnat de consulul general francez la

Bucureşti, Adolph Billecocq, un asemenea caz:

„În anul 1844 sau 1845, când mizeria ţesătorilor din Munţii Sileziei a luat proporţii, atrăgând atenţia unor cercuri din ce în ce mai largi, un filantrop a adus la cunoştinţa ministerului (afacerilor externe – n.a.) propunerea de a se cumpăra una dintre marile proprietăţi de aici (din Moldova – n.a.), care să fie apoi împărţită la câteva sute de familii de colonişti germani; după câţiva ani, aceştia ar fi urmat să plătească o rentă corespunzătoare dobânzilor preţului de cumpărare. Consulii Prusiei urmau să fie făcuţi răspunzători pentru realizarea corectă a acestei plăţi”.

Guvernul Prusiei s-a opus – arată Neigebaur – sub motiv că „asemenea

proiecte nu trebuie aduse în discuţie publică”.

Prusia nu era dispusă – sau nu era încă interesată – să sprijine astfel

de idei, fapt dovedit şi de reacţia stârnită la Berlin de propunerea unui alt

consul prusian, Eusebius Wedeke din Galaţi. Într-un raport din decembrie

1844, acesta propunea ministerului afacerilor externe din Berlin ca

emigrările din statele Zollverein-ului să fie orientate spre Bulgaria, unde

s-ar putea întemeia aşezări germane. Acţiunea era considerată de către

Wedeke drept un mijloc de încurajare a comerţului german în zonă, pentru

care scop ar fi trebuit să se înfiinţeze şi o serie de consulate la sud de

Dunăre 99

. Ministerul, însă, a declinat propunerea, explicând următoarele:

„Cu toată aparenta importanţă a dezvoltării comerţului cu Bulgaria şi în ciuda faptului că unele guverne ale Uniunii vamale au motive să-şi îndrepte supuşii doritori să emigreze spre o provincie turcească, trebuie arătat că acest lucru în sine nu poate avea ca urmare

98 J. F. Neigebaur, Die Donaufürstentümer, nach der Französischen des General-Consul Ritter

Billecocq, ediţia a doua, Breslau, 1859, p. 61–62. 99 Wedeke către min. af. externe din Berlin, Galaţi, decembrie 1844. ASB, Microf. RDG, r. 24,

c. 131–136; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 119–123.

191

întemeierea unui comerţ pe care iniţiativa negustorilor înşişi nu l-a putut pune pe picioare până acum; pentru eventualii colonişti, condiţiile de acolo ar fi prea puţin asemănătoare cu cele din alte părţi ale Europei şi nu le pot oferi siguranţa soartei” 100.

Un alt proiect din perioada pe care o avem în atenţie este cel al lui E.

C. Walther. Autorul fusese consul al Prusiei la Odesa în anii '30 ai secolului

XIX şi era familiarizat cu problema colonizărilor în sudul Rusiei. Cunoştea,

de asemenea, graţie funcţiei deţinute, întreaga poveste a trecerii în

Principate şi la sud de Dunăre a unor colonişti germani din Basarabia.

Despre toate acestea a publicat, la întoarcerea în patrie, o serie de articole în

ziarul „Der Deutsche Auswanderer” din Frankfurt am Main, organul de

presă al Comitetului naţional central german pentru emigrări 101

. Întors în

Germania, a devenit preşedinte al filialei din Hanau, în ducatul Hesa, a

amintitului Comitet. În această calitate, a conceput şi apoi a prezentat, în

şedinţa din 4 martie 1849 a Comitetului, un proiect de colonizare în

Moldova şi Ţara Românească 102

. Walther însuşi considera că emigrarea

germană masivă spre Principate nu era posibilă, deocamdată, din cauza

„situaţiei politice tulburi” de aici. Recomanda, totuşi, să se aibă în vedere

această posibilă ţintă a colonizărilor şi planul său să fie pus în aplicare

îndată ce condiţiile o vor permite 103

. Cu acest plan, Walther s-a adresat şi

Parlamentului confederal german de la Frankfurt 104

. Acolo s-a cerut un

raport asupra problemei, pe care l-a întocmit un subsecretar de stat din

ministerul pentru comerţ al guvernului confederal, Fallati. Raportul

enumera piedicile care stăteau în calea unei eventuale colonizări în

Principate. Între acestea, cea mai serioasă era considerată prevederea

cuprinsă în Regulamentele Organice, conform căreia străinii nu puteau

cumpăra terenuri decât după o perioadă de zece ani de şedere în ţară, când

erau îndreptăţiţi să obţină naturalizarea. Pentru a argumenta inoportunitatea

proiectului, Fallati invoca exemplul coloniştilor germani care s-au stabilit în

Principate „în anii 1830–1840”, „pe baza unor contracte cu boierii”, şi care

„au căzut apoi în cea mai mare mizerie”. Întemeiat pe aceste argumente,

parlamentul confederal a respins proiectul lui E. C. Walther 105

.

100 Bülow (de la min. af. externe) către Flottwell (ministru de finanţe), Berlin, 13 ianuarie 1845.

ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 90–91; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 82–82v. 101 „Der Deutsche Auswanderer”, Frankfurt am Main, 1848, nr. 1, 2, 3, 9 şi 10. 102 H. Künzel, W. Stricker, Bericht über die Entstehung und bisherige Wirksamkeit des

Nationalverein für deutsche Auswanderung und Ansiedlung zu Frankfurt a. M., Dezember 1849, p. 36.

103 Theodor Mandel, Die Tätigkeit der Auswanderorganisationen um die Mitte des 19. Jahrhunderts unter besonderer Berücksichtigung von Südwestdeutschland, Franfurt am Main, 1922, p. 101 (teză de doctorat).

104 Agnes Bretting, Hartmut Bickelmann, op. cit., p. 114. 105 Theodor Mandel, op. cit., p. 102.

192

Deznodământul acestor proiecte infirmă opiniile exprimate de

economistul Dionisie Pop Marţian în cartea sa despre colonizările germane

în România, publicată în 1860, apoi într-o nouă ediţie în 1871 106

. Adversar

declarat al colonizărilor – despre care a început să se discute din nou pe la

sfârşitul anilor '50 ai secolului XIX – Marţian încerca prin toate mijloacele

să-şi convingă contemporanii de existenţa unei uriaşe conspiraţii

pangermanice, la care ar fi fost părtaşi „economişti şi oameni de stat”,

asociaţii şi guverne, persoane private şi parlamentul confederal în ansamblul

său. Începând de prin 1835 – scria Marţian – nu s-ar fi urmărit altceva decât

implantarea de colonii în Principate, ca avanposturi ale germanismului şi ca

posibile puncte de sprijin într-o pretins proiectată acţiune de acaparare a

gurilor Dunării. Cartea s-a bucurat de oarecare popularitate în epocă, din

moment ce, cu prilejul dezbaterilor Adunării constituante din 1866, atunci

când s-a discutat problema acordării dreptului de proprietate în favoarea

străinilor, autorul ei a fost citat ca un fel de autoritate în materie 107

.

Argumentaţia lui Marţian se întemeia, însă, fie pe evenimente izolate,

scoase din context şi generalizate, fie pe inexactităţi.

Ideea deturnării înspre Europa de Est (inclusiv înspre Principatele

române) a emigraţiei germane care s-a îndreptat până atunci spre America,

idee promovată de un grup de economişti şi oameni politici constituit la

Leipzig în 1835, era pentru Dionisie Pop Marţian o indiscutabilă orientare

generală a politicii germane în ansamblu 108

. Grupul amintit era real şi nu

era unicul reprezentant al acelei idei. Tot pe-atunci, economistul Friedrich

List propunea, la rândul său, orientarea emigranţilor germani spre sud-estul

Europei 109

. Toate acestea, însă, nu aveau legătură deloc sau aproape deloc

cu politica statelor germane. Era un curent de idei, între atâtea altele în

epocă. De altfel, în problema emigrărilor s-au conturat în lumea germană a

primei jumătăţi a secolului trecut două orientări, fiecare având numeroase

nuanţe. Prima era potrivnică emigrărilor şi s-a manifestat energic după valul

mare de plecări din anii 1816–1817, ca o reacţie la pericolul depopulării

106 D. P. Marţian, Coloniştii germani şi România, ediţia a II–a, Bucureşti, 1871 (prima ediţie a

apărut în 1860). 107 A fost invocat de deputatul N. Voinov, în şedinţa din 18 iunie 1866: „(...) aşi mai ruga pe

onorabila Cameră să fie mai geloasă, să ţină seama de posiţiunea în care ne găsim şi să nu tolereze cu atâta uşurinţă invaziunea străinilor în ţară la noi, invasiune ce e organisată de atâta timp. Voi face apel la memoria unui român regretabil (sic!), domnul Marţian, şi rog pe toţi aceia care susţin acest principiu să citească broşura sa despre pangermanism, şi vor vedea cum sunt înfiinţate comitete care n-au de scop decât a deturna mergerea colonilor germane în America şi a le întoarce spre ţărmii Dunării”. Dezbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra Constituţiunii şi Legii electorale din România, publicate de Alexandru Pencovici, Bucureşti, 1883, p. 53.

108 D. P. Marţian, op. cit., p. 3. 109 Karl Buchheim, Deutsche Kultur zwischen 1830 und 1870, Frankfurt am Main, 1966, p. 166.

193

propriilor teritorii, dar şi la scurgerile de capital care însoţeau emigrarea.

Acesta este curentul pe care s-a întemeiat politica statelor germane, cu

excepţia Würtembergului, curent care solicita împiedicarea emigrărilor 110

.

Cealaltă teorie, printre ai cărei iniţiatori se număra Hans Christoph von

Gagner, acorda suprapopulaţiei – în contradicţie cu teoria malthusiană – o

semnificaţie pozitivă, legată de ideea progresului economic. În acest

context, emigrarea, mai ales a păturilor sărace, care urma să fie organizată

de stat, era considerată necesară, ea constituind o supapă în scopul

înlăturării focarelor revoluţionare şi al prezervării siguranţei sociale 111

. De

aici a derivat, la mijlocul anilor '40 ai secolului XIX, teoria naţionalistă

radicală despre emigrări, care, între altele, vedea în acestea un „îngrăşământ

cultural” pentru alte naţiuni 112

. Tocmai această din urmă teorie a fost

considerată de către Dionisie Pop Marţian drept reprezentativă pentru

politica germană, ceea ce constituia, evident, o exagerare.

Acelaşi economist scria despre înfiinţarea, înainte de anul 1848, a 15

comitete private pentru „a ajuta colonisaţiunea prin toate mijloacele, prin

mijloace materiale, intercesiune şi sfat” 113

. Aceste comitete, însă, nu aveau

ca scop colonizarea, aşa cum credea Marţian, ci emigrarea, după cum reiese

din denumirile lor şi din prevederile statutare. Analiza statutelor şi activităţii

comitetelor relevă faptul că ele sprijineau în exclusivitate emigraţia

germană transoceanică şi nicidecum pe cea spre estul Europei 114

.

Discutarea în Comitetul naţional german central de emigrare a schimbării

direcţiei colonizărilor dinspre apus spre răsărit, invocată de Marţian pentru

a-şi justifica teoria, nu a fost altceva decât raportul şi propunerea din 4

martie 1849 ale lui E. C. Walther, pe care le-am descris mai sus. Între alte

sute de intervenţii, cea a lui Walther era singura care făcea referire la acest

subiect 115

. Cât despre Parlamentul confederal de la Frankfurt, despre care

Marţian scria că „a îmbrăţişat cauza cu căldură” 116

şi care într-adevăr a

inclus între drepturile fundamentale pe cel de emigrare 117

, am arătat mai sus

110 Gerhard P. Bassler, Auswanderungsfreiheit und Auswandererfürsorge in Würtemberg 1815–

1855, în „Zeitschrift für würtembergische Landesgeschichte”, 1974, nr. 33, p. 134. 111 Agnes Bretting, Hartmut Bickelmann, op. cit., p. 99–100. 112 Expresia „îngrăşământ cultural” („Kulturdünger”) a fost lansată de Wilhelm Stricker în anul

1845, într-o carte despre răspândirea germanilor pe glob; cf. Ibidem, p. 104. 113 D. P. Marţian, op. cit., p. 4. 114 Statutele unora dintre ele au fost publicate în H. Künzel, W. Stricker, op. cit., Activitatea

comitetelor a fost analizată, mai nou, de Agnes Bretting şi Hartmut Bickelmann, op. cit., p. 124–156.

115 H. Künzel, W. Stricker, op. cit., p. 36. 116 D. P. Marţian, op. cit., p. 4. 117 Michael Luckhoff, Die Auswanderungsdiskusion während der Revolution 1848/1849, în

Günter Moltmann (ed.), Deutsche Amerikaauswanderung im 19. Jahrhundert, Stuttgart, Metzler Verlag, 1976, p. 113.

194

ce atitudine a avut în realitate faţă de ideea colonizării germane în

Principate.

Aşadar, în prima jumătate a secolului XIX, deşi nu au lipsit

proiectele, nu a existat o politică germană de iniţiere sau de sprijinire a ideii

colonizărilor în Principate.

195

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE

Prima jumătate a secolului XIX a reprezentat, pentru relaţiile

româno-germane, perioada începuturilor. Atunci s-au născut interese

economice reciproce şi s-a pus problema susţinerii de către stat a acestora şi

tot atunci s-au precizat atitudini politice. Ca orice epocă de geneză, şi

aceasta a fost dominată de discuţii, de proiecte şi încercări şi s-a caracterizat

prea puţin prin fapte. A fost o perioadă cu multe căutări, ale căror

răspunsuri aveau să fie găsite abia mai târziu, în a doua jumătate a secolului

XIX. Pentru o asemenea epocă, elementele de permanenţă, dominantele

sunt greu de identificat, deoarece realitatea apare mai mult decât oricând

sub forme contradictorii. Din acest motiv, este aproape imposibil de a da un

răspuns simplu la întrebarea: ce a caracterizat relaţiile româno-germane în

prima jumătate a veacului trecut?

Consulatele Prusiei au jucat un rol important în relaţiile bilaterale.

Deşi înfiinţarea primei reprezentante consulare prusiene, în 1784, la Iaşi, nu

a fost determinată de interese directe faţă de Principate, ci de calculele

conjucturale ale guvernului din Berlin privind politica generală europeană –

aşa cum o dovedeşte şi existenţa efemeră a reprezentanţei – , aparatul

consular a devenit, după reînfiinţarea consulatului în 1816, la Bucureşti, un

instrument din ce în ce mai util pentru punerea în aplicare a intenţiilor

Prusiei. Cu timpul, reţeaua consulară a devenit o necesitate, fapt dovedit de

repunerea în funcţiune a reprezentanţei din Iaşi (1819) şi de ridicarea ei la

rangul de consulat (1836), de înfiinţarea viceconsulatului de la Galaţi

(1837), devenit consulat câţiva ani mai târziu (1844) şi de întemeierea

consulatului general cu sediul la Iaşi (1842).

Calitatea deţinătorilor posturilor consulare din Principate atestă, de

asemenea, creşterea intereselor Prusiei. Până în 1842, aceştia erau „consuli

onorifici”, adică nu erau plătiţi, iar selecţia lor se făcea dintre persoanele

disponibile aflate la faţa locului, în Principate. Situaţia s-a schimbat în acel

an, când a fost numit primul „consul de carieră”,în persoana lui J.F.

Neigebaur, ca titular al consulatului general din Iaşi. Aceeaşi transformare

s-a petrecut în 1844 în cazul reprezentanţei din Galaţi.

Formal, problema consulatelor era una care ţinea de sfera relaţiilor

prusiano-otomane, fiind reglementată de Tratatul din 1761, apoi de cel din

1840. În fapt, însă, ele au reprezentat un canal direct de susţinere a

intereselor germane faţă de Principate, percepute din ce în ce mai clar drept

196

entităţi statale aparte. De multe ori, înţelegerea de către guvernul din Berlin

a rolului consulatelor a fost în opoziţie cu politica oficială prusiană faţă de

Imperiul otoman, care se desfăşura în limitele impuse de tratate. Astfel,

dacă în anii '20–'30 Prusia a dus, oficial, o politică de sprijinire a Imperiului

otoman, a cărui existenţă era considerată o condiţie a menţinerii

„echilibrului european”, în politica faţă de Principate se constată o alterare a

acelei poziţii. Consulii prusieni numiţi în acel interval de timp erau persoane

legate într-un fel sau altul de Rusia, rivala Imperiului otoman. Această

deosebire între politica oficială faţă de Imperiul otoman şi atitudinea faţă de

Principate a ieşit şi mai mult în evidenţă în 1847, când consulul general la

Iaşi, Richthofen, a fost înzestrat cu funcţia de agent politic pe lângă domnii

din Moldova şi Ţara Românească. Acest lucru însemna, de facto,

înzestrarea lui cu atributele specifice unui ambasador şi recunoaşterea tacită

a dreptului pasiv de legaţie pentru Principatele române, fapt care era în

contradicţie cu interesele Imperiului otoman. Deosebirea între cele două

poziţii ale Prusiei nu era altceva decât expresia interesului ei specific faţă de

Principate. Din documentele analizate reiese clar că guvernul din Berlin era

conştient de semnificaţia gestului din 1847, care presupunea tratarea

Principatelor ca state cvasiindependente.

Hotărâtoare pentru ajungerea la situaţia descrisă mai sus au fost

interesele economice germane la Dunărea de Jos. Prusia, ca iniţiatoare a

Uniunii vamale germane, a devenit susţinătoarea intereselor tuturor statelor

membre. Din punct de vedere economic, lumea germană s-a aflat, în prima

jumătate a secolului XIX, în plină schimbare. A avut loc prima fază a

procesului de industrializare, care a condus la necesitatea – încă nu foarte

mare, dar totuşi sesizabilă – găsirii în exterior a unor pieţe de desfacere

pentru mărfurile fabricilor germane. Principatele păreau foarte atractive sub

acest raport, fapt dovedit de numeroasele proiecte comerciale din epocă. Cu

timpul, statul prusian a trebuit să cedeze presiunilor venite din sfera

economicului şi să-şi asume, treptat, reprezentarea intereselor fabricanţilor

şi negustorilor. De la „politică pură” s-a trecut la „politici economice”.

Transformarea a fost lungă şi anevoioasă, motiv pentru care implicarea

statului a rămas destul de modestă în prima jumătate a secolului XIX, când

abia au început să se formuleze reperele unei politici economice externe. În

ciuda ezitărilor, care au făcut ca majoritatea iniţiativelor să fie lăsate pe

seama particularilor, sprijinul statului nu a lipsit. El s-a făcut simţit în

instrucţiunile trimise consulilor, cărora li se cerea să promoveze comerţul

german, dar mai ales în încercările de înlăturare a principalei piedici care

stătea în faţa extinderii acestuia. Piedica, percepută ca atare în epocă, era

stăpânirea Rusiei asupra gurilor Dunării.

197

Până pe la începutul anilor '40, politica externă prusiană s-a

caracterizat, între altele, printr-o accentuată tendinţă de apropiere de Rusia,

în limitele impuse de dorinţa menţinerii neutralităţi în „problema orientală”

şi de interesul conservării „echilibrului european”. Spre mijlocul secolului

XIX, însă, interesele economice germane la Dunărea de Jos au început să

forţeze redimensionarea acestei orientări. Intensificarea comerţului cu

Principatele şi cu Sud-estul Europei, în care Dunărea, ca arteră de circulaţie

a mărfurilor, juca un rol important, se putea face numai prin îndepărtarea

Rusiei de la gurile fluviului. Fără îndoială, această tendinţă nu trebuie

absolutizată, căci ea reprezentă doar una dintre opţiunile politicii externe

prusiene. Ea s-a manifestat, în acea perioadă, cu inconsistenţă şi cu reculuri,

provocate de poziţia sensibilă a Prusiei în sistemul puterilor europene şi de

evenimentele internaţionale, care au făcut necesare permanente „ajustări” şi

reorientări. Cred, totuşi, că această dorinţă a Prusiei, a lumii germane în

general, care se conturează în prima jumătate a secolului XIX, explică în

bună măsură poziţia guvernului din Berlin în timpul războiului Crimeii,

când a fost acuzat că, prin neutralitate, a trădat Rusia – şi atitudinea

favorabilă ideii de unire a Principatelor române în perioada de după

Congresul de pace de la Paris.

Românii au perceput, la rândul lor, această componentă a

interesului german şi a politicii externe prusiene şi au încercat să se

folosească de ea. Tentativele de acest gen pot fi constatate încă de timpuriu,

înainte de momentul 1848. Astfel, în 1843–1845, Mihail Sturdza a încercat

să obţină sprijinul Prusiei în scopul slăbirii influenţei ruse. Acelaşi lucru l-a

încercat, deşi mai timid, omologul său din Ţara Românească, Gheorghe

Bibescu. Documentele inedite analizate în prezenta lucrare confirmă şi

plasează în sfera evidenţei acele încercări, pe care studiile de până acum

doar le-au bănuit. Spre acelaşi scop, îndepărtarea influenţei ruse, ca o

condiţie a înfăptuirii programului naţional, au tins şi demersurile făcute de

români pe lângă guvernul şi parlamentul confederal german de la Frankfurt,

în timpul revoluţiei din 1848.

O problemă încă nelămurită până în prezent a fost aceea a

colonizărilor germane în Principate. Pentru a putea identifica o posibilă

dimensiune politică a acestei probleme, am încercat să reconstitui, dintr-o

perspectivă cât se poate de cuprinzătoare, pe de o parte proiectele de

colonizare, pe de altă parte cazurile concrete de stabilire a unor colonişti în

Moldova şi Ţara Românească. Acestea din urmă, petrecute în anii 1843–

1845, au fost rezultatul unor iniţiative particulare. Celelalte, proiectele de

colonizare, atâtea câte au fost, erau opera unor persoane fără putere de

decizie politică. Deşi existenţa unor astfel de proiecte nu poate fi negată, ele

au reprezentat o preocupare cu totul marginală în contextul discuţiilor din

198

spaţiul german, legate de colonizările în America şi în Rusia. Ideea

implicării guvernelor germane în proiecte de colonizare în Principate – idee

susţinută adesea de diferiţi autori – nu se confirmă, cel puţin pentru prima

jumătate a secolului XIX.

199

ABREVIERI

AARMSI = „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”.

Acte şi documente... = D.A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Acte şi documente

relative la istoria renescerei României, vol. I, Bucureşti, 1900.

Acte şi fragmente... = Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria

românilor, vol. I–III, Bucureşti, 1895–1896.

AIIAC = „Anuarul Institutului de istorie şi arheologie”, Cluj.

AIIAI = „Anuarul Institutului de istorie şi arheologie A.D. Xenopol” Iaşi.

AIIX = „Anuarul Institutului de istorie A.D. Xenopol” Iaşi.

Anul 1848... = Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente, vol.

I–VI, 1902–1910.

ASB = Arhivele Statului Bucureşti.

ASG = Arhivele Statului Galaţi.

ASI = Arhivele Statului Iaşi.

DZA, A.A. II = Deutsches Zentralarchiv, Historische Abteilung I

(Potsdam), Auswärtiges Amt II, Acta des Ministeriums der

auswärtigen Angelegenheiten betreffend die königlich preusischen

Consulate in der Moldau und Walachei zu Jassy und Bukarest.

DZA, C. Abt XIII = Deutsches Zentralarchiv, Historische Abteilung I

(Potsdam), Ministerium für Handel und Gewerbe, Akten betrefend

die Handelsverhältnisse der Donaufürstentümer Serbien, Moldau und

Walachei und die Beförderung von Handels-Unternehmungen nach

demselben C. Abt. XIII.

Hurmuzaki, Documente... = Documente privitoare la istoria românilor

(Colecţia Eudoxiu de Hurmuzaki).

RdI = „Revista de istorie”, Bucureşti.

RRH = „Revue Roumaine d'Histoire”, Bucureşti.

SCSI = „Studii şi cercetări ştiinţifice. Istorie”, Iaşi.

200

INDICE ONOMASTIC

A

Abegg, medic de carantină în

Moldova, candidat la consulatul

Prusiei din Galaţi, 92

Abraham

Antoni, negustor din Iaşi, 117

Constantin, negustor din Iaşi, 117

Adăniloaie, Nichita, 24

Adelberg, von, consul austriac în

Siria, 65

Agrigoroaiei, Ion, 137

Alberti, negustor din Silezia, 154

Albrecht, prinţ de Prusia, 17, 169,

172–174

Alexandru I, ţar al Rusiei, 182, 185

Alexis, Johann, negustor din

Bucureşti, 117

Altenstein, von, ministru al cultelor

în Prusia la 1834, 80

Alvensleben, ministru de finanţe la

Berlin, 76

Amzăr, D. C., 11

Anastasius, "Johann", negustor din

Iaşi, 117

Ancillon, ministru de justiţie la

Berlin, 84

Andreas, Nicolaus, negustor de sare,

47

Angelescu, Constantin C., 19, 159

Anghelescu

Adrian, 27, 63, 187

Mircea, 188

Antonescu, Cornelius, 9

Arnim, von, cancelar prusian, 163

Aval, Leveraux d’, negustor din

Silezia, 121

B

Bagarre, profesor francez la Iaşi, 65

Balş

(?), 113

Alexandru, mare vornic în

Moldova, 97

Teodor, postelnic, secretar de stat

al Moldovei, 188, 189

Barbovescu, Ioan, 8

Barbu, Paul, 24

Baronzi, negustor, 113, 115, 117

Barozzi, Camille, candidat la

consulatul Prusiei din Iaşi (1840),

77

Bassler, Gerhard. P., 193

Bădărău, Gabriel, 9, 26, 27, 100,

133, 179

Băicoianu, Constantin I., 8, 135, 137

Bănescu, N., 24

Becker, Felix, 8

Beer, W., bancher german, 160

Beldiman ("boier moldovean"), 65

Berindei, Dan, 27, 113, 166, 167

Bernstorf, om politic şi cancelar

prusian, 61, 170

Bibescu, Gheorghe, domn al Ţării

Româneşti (1842–1848), 17, 140,

149, 172, 174, 175, 197

Bickelmann, Hartmut, 25, 178, 189,

191, 193

Bildlingmaier, Johann Christian,

colonist german, 182

Billecocq, consul francez la

Bucureşti, 57, 58, 82, 83, 97, 98,

173, 190

Blumberg, Horst, 125

Blumen, H., negustor din Berlin, 117

201

Bobrzyk, agent comercial german,

159

Bodelschwingh, ministru de finanţe

la Berlin, 76, 81, 83, 140, 144,

145, 147

Bodin, D., 62, 73

Böhlert, profesor particular la Iaşi,

cancelar al consulatului general al

Prusiei, 92

Boicu, Leonid, 3, 9, 22, 26, 27, 33,

37, 129, 144, 167, 179

Bonar, Andrew A., misionar al

bisericii scoţiene, 96

Bondar, S. D., 181

Boţan, Grigore, 61, 62, 65, 69, 77, 78

Brackel, von, 8

Brandes, Detlef, 26, 178, 181–183,

185–187

Bratter, Carl Adolf, 37

Bretting, Agnes, 25, 178, 189, 191,

193

Bronne, Caspar Thierre, 117

Bubner, candidat la consulatul

Prusiei din Iaşi (1792), 43

Buchet, Constantin, 9

Buchheim, Karl, 192

Buchholz, ambasador prusian la

Varşovia, 39, 40

Bülow, von, secretar de stat în

ministerul afacerilor externe din

Berlin, 68, 85, 91, 103, 130, 142,

156, 162, 191

Buşe, Constantin, 73, 74, 137, 151,

152

Buzatu, Gheorghe, 137

C

Calimah

Alexandru, 53

Grigore, 112

Ioan Teodor, 180

Maria, 188,189

Scarlat, 51, 52

Camaras, George "Johann", negustor

din Bucureşti, 117

Altenhoff, 43

Canitz, ambasador al Prusiei la

Viena, apoi cancelar prusian, 51,

68, 101, 105, 138–141, 175, 176

Cantacuzino (?), 43, 113

Caracaş, Constantin, 47

Caragea, Gheorghe, 49, 108

Carniev, agent consular rus la Galaţi,

74

Carniol, M., negustor şi bancher din

Iaşi, 158

Carra, Jean Louis, 116

Castellinard, Adolfo, consul al

Sardiniei la Galaţi, 62

Catargiu, (?), 113

Celechor, Constantin, negustor din

Bucureşti, 117

Chefneux, profesor francez,

proprietar al pensionatului de la

Miroslava, 65

Chrisoverghi (?), 113

Christiani, Johann-Daniel, 180

Ciurea, D., 100, 129, 138

Clément-Simon, P., 171

Cochelet, consul francez în

Principate, 72, 146

Colescu-Vartic, C., 199

Condé, prinţul de, 51

Condemine, antreprenor francez în

Ţara Românească, 153

Constantin

Emanoil, pitar, 99

"Johann", negustor din Bucureşti,

117

"Stephan", negustor din Iaşi, 117

Corbea, Andrei, 28

Cossova, Dimitrie, negustor din Iaşi,

117

Cousinéry, Esprit, 150

Creţulescu, Constantin, serdar, 26,

183, 184, 187

Cristian, Vasile, 137

Cunningham, Charles, viceconsul,

apoi consul britanic la Galaţi, 95,

150

Cussy, Ferdinand de, 44, 45, 73

202

Cuza, A. C., 63

Czerz, candidat la consulatul Prusiei

din Iaşi (1841), 78

D

Daniel, M., negustor şi bancher din

Iaşi, 158

Daniel, preot, 53

Daşcov, consul rus la Bucureşti, 58

Della Margarita, ministru de externe

al regatului Sardiniei, 62

Demeter

"Johann", negustor din Bucureşti,

117

"Loiss", negustor din Iaşi şi

Bucureşti, 117

"Peter", negustor din Iaşi, 117

Theodor, negustor din Iaşi, 117

Demether

Constantin, negustor din

Bucureşti, 117

"Johann", negustor în Bucureşti,

117

Demiani, primar în Görlitz, în

Silezia, 156

Diamanti

Anastasios, negustor din Iaşi, 117

Estrati, negustor din Bucureşti,

117

Dietrich, Richard, 37, 166

Diez, Friedrich von, ambasador al

Prusiei la Constantinopol, 34, 36–

41, 114

Dimiter, Christoph, negustor din

Bucureşti, 118

Dimitri, George de, negustor, 116

Dittrich, Erich, 10, 19

Djuvara, T. G., 167

Dobritz, Marcus, Candidat la

consulatul Prusiei din Iaşi (1792),

43

Docea, Vasile, 4, 22, 27, 51, 62, 70,

71, 81, 95, 99

Doering-Manteuffel, Anselm, 177

Dornseiffer, Baptist, preot al bisericii

catolice din Iaşi, 78

Duca, Constantin, negustor din Iaşi,

118

Duccam

Anastasios, negustor din Iaşi, 118

Eftimios, negustor din Iaşi, 118

Duch, Christoph, negustor din Iaşi,

118

Duclos, consul francez la Iaşi, 82,

83, 173

Düesberg, ministru de finanţe

prusian, 141, 152

Duldner, Gheorghe, dragoman şi

girant la agenţia Austriei din Iaşi,

47

E

Ecaterina II, împărăteasa Rusiei, 37,

181

Econome, Anastasius, negustor din

Iaşi, 118

Edward, Daniel, reverend, misionar

al bisericii presbiteriene din

Scoţia, 96, 97

Eichhorn, ministru prusian, 78, 80,

81

Eisenbach, agent al Austriei la Iaşi,

92, 99, 101

Eisfeld, Alfred, 184, 185

Esser, Alfons, 8

F

Fassel, Horst, 27, 28

Feigeles, Salomon, negustor din Iaşi,

157

Filitti, Ioan C., 65, 71, 73, 140, 187

Finkelstein, bancher din Galaţi, 160

Florian, "Johann", negustor din Iaşi,

118

Flottwell, ministru de finanţe la

Berlin, 130, 156, 157, 162, 191

203

Fogaraszi, Andrei, subofiţer al

consulatului Prusiei la Bucureşti,

55

Fokschaner, negustor din Moldova,

157

Föster, deputat în parlamentul

confederal german de la

Frankfurt, 178

Fotis, Pavalos, negustor din Iaşi, 118

Friedrich II, rege al Prusiei, 34–41,

112–115, 133, 144, 165–167

Friedrich Wilhelm II, rege al Prusiei,

42–44, 113, 119, 143

Friedrich Wilhelm III, rege al

Prusiei, 44, 143

Friedrich Wilhelm IV, rege al

Prusiei, 17, 66–68, 78, 80, 85,

105, 172, 175

Friedrich, Christian, negustor, 117

G

Gafron, von, ambasador prusian la

Constantinopol, 37, 113, 114, 133

Gagner, Hans Christoph von, 193

Gall

Johann Baptist, profesor, 65

Johann, aprod la consulatul

Prusiei din Iaşi, 60

Gatzke, Hans Wilhelm, 8

Gavril, "arhiepiscop", 113

Geamănu, Grigore, 109

Georgescu, Vlad, 167

Ghermani, Gheorghe Adam, 187

Ghica

(?), 43

Alexandru Dimitrie, 174

Dimitrie, mare vistier în Moldova,

60

Grigore II, 166

Grigore III, 38, 112, 113, 180

Ghillany, Friedrich Wilhelm, 169,

170

Ghiţescu, Ion, 9

Giacomelli, Lorenzo, secretar al

consulatului Prusiei la Bucureşti,

48, 50, 55

Giurescu, C., 70

Golescu, A. G., 176, 177

Goltzowski, negustor din Berlin, 117

Gottas, Friedrich, 185

Grimm, Gerhard, 180, 184, 185

Gross

Candidat la consulatul Prusiei din

Iaşi (1792), 43

Hermann, 10

Guichen, viconte de, 170

Guizot, ministru de externe al

Franţei, 57, 58, 83, 97, 138, 139

Gutmann, Adam, 125

H

Hackenau, Fleischhackel von, consul

austriac la Bucureşti, 47, 48, 53

Hahn, Hans-Werner, 138

Halfmann, negustor din Iserlohn, 117

Halsmayr, Josef, 10

Hardenberg, om politic prusian, 170

Harkort, Friedrich, întreprinzător

german, 126, 152, 156, 159, 160–

162

Harte, Wilhelm, pastor luteran,

viceconsul al Prusiei la Iaşi

(1820–1825), 60

Hatzfeld, om politic prusian, 170

Heine, Trautvetter, negustor din

Silezia, 121

Heinrich, Christofor, negustor din

Bischofswerden, 117

Heitmann, Klaus, 28, 59, 63, 105,

106

Henning, Friedrich-Wilhelm, 124–

126, 128

Henoch, Hermann, bancher din

Berlin, 156

Hertzberg, cancelar prusian, 39, 42

Heydemann, comis-voiajor, 76, 77

Hobel, Johann, supus prusian din

Iaşi, 69

204

Hohenlohe-Schilingsfürst, principe

de, 51

Höhm, W., 168

Holtzinger, (?), 117

Holzschuher, Christian, preot luteran

la Iaşi, 78, 80, 96

Hoym, von, ministru de război al

Prusiei, 43, 119, 143

Huber, viceconsul austriac la Galaţi,

150

Hülscher, Karl Friedrich, angajat al

consulatului Prusiei la Bucureşti,

48, 55

Hurmuzaki, Eudoxiu de, 16, 17, 21,

34–36, 38–48, 50–58, 60, 62, 69,

71, 72, 77, 83, 97, 109, 112–118,

120, 133, 135, 138, 139, 145, 146,

169, 172, 173, 179, 182, 199

Huttmann, Arnold, 28

I

Iliadou, Democratie, 150

Iliescu, Lar, 9

Ioachim, Petre, staroste prusian la

Bârlad, 69

Ionescu, Dimitrie B., 8

Iordache, S. Gh., 74, 137

Iorga, Nicolae, 16–18, 21–23, 27, 28,

34, 35, 39–41, 43–48, 51, 52, 57,

60, 62, 63, 111, 113, 115, 120,

129, 179, 180, 187, 199

Ipsilanti

Alexandru, 180

Constantin, 44, 168, 169

Ivănescu, Dumitru, 27, 28

J

Jachomowski, Dirk, 185

Jaquard, 125

Jegel, August, 125

Jordan ("fraţii Jordan), 117

Josif II, împărat austriac, 37

Jrzikiewicz, Napoleon, cancelar al

consulatului general al Prusiei din

Iaşi, 92, 100

K

Kallmann, Bernhard, medic, girant al

consulatuluiPrusiei la Iaşi, 67, 76,

77, 91, 92, 186–189

Kamerling, Jean, 9, 20

Kaunitz, ministru de externe austriac,

36, 39, 113–115, 133

Keindl, Reimund Friedrich, 9, 26

Kellerbenz, Hermann, 44, 125, 127,

138, 151

Kircka, Anastasius, negustor din

Bucureşti, 118

Kirsten, negustor din Silezia, 154

Kiselev, Pavel, general rus, 56, 66,

67, 69, 86

Klein, Karl Kurt, 179

Klett, întreprinzător german, 125

Knobelsdorf, von, ambasador

prusian la Constantinopol, 43, 168

Koch, Karl, călător german, 187

Koch-Weithofer, Gabriela, 8

König

B. W., 108, 109

Ernst Friedrich, consul al Prusiei

la Iaşi, 36, 38–42, 46, 108,

114–116, 118, 119, 135, 145

Secretar al consulatului general

prusian la Iaşi din 1847, consul

la Bucureşti din 1848 şi consul

la Galaţi din 1850, 106, 150,

161

Königsmark, ambasador prusian la

Constantinopol, 61, 67, 71–78, 80

Kotzebue, consul al Rusiei la Iaşi,

58, 100, 173

Kramer, întreprinzător german, 125

Kraus, Friedrich, viceconsul al

Prusiei la Galaţi, 72– 74

Kreuchely-Schwerdtberg

Amalia, 55

205

Ludovic baron de, viceconsul al

Prusiei la Iaşi (1818–1819),

apoi consul la Bucureşti (1820–

1833), 50–57, 59–61, 108, 109

Mariane, 55

Mauriciu, 55

Kroker, Ernst, 143

Kuch

Carl August, viceconsul (1832–

1836), apoi consul (1836–

1840) al Prusiei în Moldova,

17, 22, 61–74, 76, 77, 80, 81,

87, 92, 102, 108, 109, 146, 159

Elisa, 65

Eugenie, 65

Renatus, 65

Kuhlo, A, 125, 126

Kühn

Adam, 184

Negustor din Silezia, 154

Künzel, H., 191, 193

L

Lamberti, Pasquale, 73, 92, 101, 186

Langeron, conte de, general în

armata rusă, 55

Lantier, Peter, negustor, 117

Lapedatu, Alexandru, 96

Lascarev, Serghei Lazarevici, primul

consul al Rusiei în Principatele

române, 34, 43

Lax, angajat al consulatului general

prusian din Iaşi, 92

Lazarachi, Vasile, paharnic, 69

Le Coq, ambasador al Prusiei la

Constantinopol, 92, 94, 95, 100,

103, 104, 106, 148, 149, 151, 156,

173, 175, 186

Lejeune, J. M., 53

Lemny, Ştefan, 27

Levenhagen, Friedrich, consilier al

legaţiei Prusiei la Constantinopol,

100, 138, 139, 161, 173–175

Lindheim, von, 64

Lindl, Ignaz, pastor, 186

Lippert, Moise, staroste prusian la

Iaşi, 60

Loos, asesor, angajat la consulatul

Prusiei din Bucureşti, 106

Lorenti, Anton, dragoman al

consulatului Prusiei la Bucureşti,

48, 55, 57

Lotz, Walter, 143

Lucchesini, Jérome marchiz de,

diplomat în serviciul Prusiei, 42,

43, 116, 168

Lucescu, Grigore Ivanovici,

dragoman la consulatul general al

Prusiei din Iaşi, 106

Luckhoff, Michael, 193

Ludovic XVI, rege al Franţei, 51

M

Macovei, Adrian, 138, 139, 141

Madgearu, Virgil, 9

Mahmud II, sultan otoman, 170

Maiorescu, Ioan, 13, 17, 24, 176–178

Maki. Vezi Calimah, Maria

Mandel, Theodor, 191

Mandelbaum

Braune, 99

Ester, 99

Josef, 99

Leiba, 99

Manolescu, Florin, 59

Marco

Demetrius D., 47

Ioan, consul al Prusiei la

Bucureşti (1817–1819), 46–55,

59, 108, 109

Sofia, 47

Margotti, Jean, 60–62, 64, 69, 71, 77

Marguaritte, Kiriac, negustor din

Bucureşti, 118

Marquard, căpitan, agent comercial

prusian la Bucureşti (1805), 44

Martens

Carol de, ambasador prusian la

Constantinopol, 55, 57, 61, 62,

65–67, 71

206

George Frédéric, 32

Marţian, Dionisie Pop, 24, 25, 192,

193

Mattheus, Elias, negustor din

Bucureşti, 118

Mavrocordat, Alexandru, 39, 43,

114, 135

Mavru, Neculai, postelnic, 49

Mărieş, Stela, 19–21, 27, 28, 34, 60,

69, 73, 74, 106, 107, 145, 158,

160

Mc Cheyne, Robert, misionar al

bisericii scoţiene, 96

Mehmet Ali, 23

Meier, supus prusian, ceasornicar în

Iaşi, 69

Meisner, (?), 117

Merckel, guvernator al Sileziei

prusiene, 76–78, 154

Merrto, Stephen, negustor din Iaşi,

118

Metternich, cancelar austriac, 47, 48,

53, 169

Metzburg, agent austriac la Iaşi, 38,

39, 41

Metzler, Ludwig, 9

Meusebach, consul general al Prusiei

la Bucureşti, 105, 107, 159

Mihăilescu, V., 24

Miltitz, von, ambasador prusian la

Constantinopol, 49, 50, 52, 53, 60,

61

Mimaut, consul francez la Bucureşti,

57

Moga, Nicolae I., 9

Moltke, 171

Moltmann, Günter, 193

Moruzi, Constantin, 38, 113, 114

Mosse, W. E., 177

Mottek, Hans, 124

Müfling, general prusian, 170, 171

Müller

Alois, 8

Herv, căpitan de vas, 160

Mundt, Hermann, 15

Mureşan

Camil, 27

Hilde, 27

N

Napoleon I, împărat francez, 13, 53

Nastasă, Lucian, 9, 26, 27, 179

Negruţi, Ecaterina, 129

Neigebaur

Johann David, pastor luteran, 84

Johann David Ferdinand, consul

general al Prusiei în

Principatele române, 17, 21, 22,

58, 66, 68, 73, 77, 82–109, 130,

142, 153–155, 168, 173, 175,

186, 190, 195

Nesselrode, 53

Netta, Gheron, 10, 18, 19, 29, 111,

114, 116, 120, 121

Nicolae I, ţarul Rusiei, 9, 97

Nicolae, Octavian, 28

Nipperdey, Thomas, 123, 128

Noradounghian, Gabriel, 32, 134,

137

Nostitz, general prusian, 169

Nulandt, bancher german, 159

O

Obrenovici, Miloş, principe al

Serbiei, 174, 187

Oechsner, cancelar al agenţiei

Austriei la Iaşi, 114

Oehlschlaeger, bancher german, 159

Önsoy, Rifat, 20, 128, 132, 143, 145,

146

Oţetea, Andrei, 132

P

Pacu, Moise N., 74, 75, 101, 102

Panaioti

Constantin, negustor din

Bucureşti, 118

George, negustor din Bucureşti,

118

207

Sandu, 42, 113

Panno

Anastase, negustor din Iaşi, 118

Constantin, negustor din Iaşi, 118

Papacostea, Victor, 10, 21, 84, 101

Papanicolas, Margaritti, candidat la

consulatul Prusiei din Iaşi (1840),

77

Pavel, Teodor, 27

Păduraru, Octav, 11, 15

Păltănea, Paul, 116

Pencovici

Alexandru, 192

Stati Petro, "bancher al Curţii din

Berlin" (1795), 43

Penelea, Georgeta, 71, 111, 179

Petri, Hans, 26, 186

Petrowna, Catherina. vezi Schröffel,

Caroline

Philip, Hermann, misionar, 96, 97

Piers, Walter, 171, 172

Pilsach, Senft von, ambasador al

Prusiei la Constantinopol, 47, 48

Pini, consul al Rusiei la Bucureşti,

49

Platon, Gheorghe, 93, 129, 130, 159

Platzmann, familie de negustori, 117

Ploeşteanu, Grigore, 22, 24, 58, 59,

104–106, 176

Pohl, negustor din Silezia, 155

Polizo, Chiriac, consul al Prusiei în

Principatele române, 43

Poniatowski, conte, 179

Popa, Dimitrie, negustor din Iaşi,

118

Popafil, Constantin, negustor din

Iaşi, 118

Popp

Constantin, negustor din

Bucureşti, 118

Sandel, negustor din Iaşi, 118

Stamati, negustor din Bucureşti,

118

Portalis, ministru de externe francez,

58

Privileghio, N., 173, 174

Pröhl, Karl, 23, 37, 165, 166, 169–

172

Protze, Helmut, 180

R

Raab, agent austriac la Iaşi, 47

Racoviţă, proprietar de păduri în

Ţara Românească, 153

Raicevich, Ignaz Stefan, primul

consul al Austriei în Principatele

române, 34, 39, 53, 116, 133

Râpeanu

Sanda, 16

Valeriu, 16

Rauch, general, ambasador prusian la

Petersburg, 172

Răducanu, Ion I., 9

Rein

Christine, 180

Kurt, 180

Reinecke, Karl, negustor din

Leipzig, 158, 159

Reitmeyer, negustor din Magdeburg,

117

Remondi

Anton, dragoman al consulatului

Prusiei la Iaşi, 60

Jeannete, 60

Reneaux, Emanuel, dragoman la

consulatul general al Prusiei din

Iaşi, 92, 100

Rexin, von, primul ambasador

prusian la Constantinopol, 143

Richthofen, Emil von, baron, consul

general al Prusiei în Principatele

române, 10, 17, 22, 24, 59, 82,

103–108, 110, 138–141, 152, 157,

158, 161, 163, 168, 175–177, 196

Ringhoffer, Karl, 23, 170, 171

Ritter, C., profesor german, 171, 172

Rönne, ministru al comerţului în

Prusia, 105, 141, 152, 157, 159,

162, 163

Rosenzweig, Hirsch Leib, negustor

din Moldova, 157, 158

208

Rosetti, Radu, 53, 188

Rostow, Walt Withman, 124

Roth

Familie din Braşov, 60

General în armata rusă, 52

Rother, ministru de stat şi consilier

regal în Prusia, 72

Rottschild, N., bancher din Viena,

173

Rumianţev, conte, 181

S

Sacchetti, agent consular francez la

Galaţi, 71

Safirovici, Dimitrie, negustor,

candidat la consulatul Prusiei din

Iaşi (1841), 78

Sakellario

Constantin, consul al Prusiei la

Bucureşti, 52, 57–59, 66, 67,

72, 87, 93, 97, 106, 108, 145

Gheorghe, 46

Saphir, Demeter, negustor din

Bucureşti, 118

Schapiro, negustor din Moldova, 157

Scheel, Helmut, 32

Schittow, Johann Jürgen, căpitan de

vas german, 152

Schladen, von, ambasador al Prusiei

la Constantinopol, 47–52, 54, 59,

60, 169

Schmidt-Vogt, Reiner, 8

Schmerling, Anton von, ministru

de externe în guvernul confederal

german de la Frankfurt, 177 Schöler, von, ambasador prusian la

Petersburg, 55

Schroeder, Klaus-Henning, 21, 28,

83–85, 97, 101

Schröff, van der, candidat la

consulatul Prusiei din Iaşi (1792),

43

Schröffel, Caroline, 99

Schultz, Martin, fabricant de mătase

şi negustor din Berlin, 117

Schuppa

George, negustor din Bucureşti,

118

Stati, negustor din Bucureşti, 118

Schütze, negustor, 117

Schwartz

Carol, girant al viceconsulatului

Prusiei la Galaţi, 101

Friedrich, colonist german, 183

Seydlitz, maior prusian, 113, 114

Sofrin, Izig, negustor din Moldova,

157

Spiegelthal, Luis, călător german,

162

Sporea, Constantin C., 19, 111

St. Simon, Brassier de, însărcinat cu

afaceri, apoi ambasador al Prusiei

la Constantinopol, 53, 61, 62, 64

Stahncke, Holmer, 8

Stan, Apostol, 26, 178, 183

Stein, baron von, secretar al legaţiei

Prusiei la Constantinopol, 8, 43,

120, 137

Steinkühler, Manfred, 27

Sternberg, caporal al consulatului

Prusiei la Bucureşti, 55

Stricker, W., 191, 193

Ströll, Moritz, 9

Stumpp, Karl, 25, 26, 181, 183, 185,

189

Sturdza

Dimitrie A., 199

Grigoraş, 188

Ioniţă Sandu, domn în Moldova,

60

Mare spătar în Moldova la 1785,

113

Mihail, domn în Moldova (1834–

1849), 66–68, 77, 82–84, 95,

100, 109, 138, 140, 144, 173,

174, 176, 188, 197

Stürmer, von, ambasador austriac la

Constantinopol, 92, 99, 101

Stürtz, Wilhelm, girant al

consulatului Prusiei la Galaţi, 74–

76, 101, 155

209

Surdu, Bujor, 180

Suţu

Alexandru, 48–50, 54, 108

Mihai, 37, 53, 114

Nicolae, 72, 130, 136, 146, 152

Ş

Şerban, Constantin, 34, 180

Ştefanovici, Ştefan, negustor,

candidat la consulatul Prusiei din

Iaşi (1841), 78

Ştirbei, 17, 171

Ştirbey, proprietar de păduri în Ţara

Românească, 153

T

Tătărescu, Ştefan, 10

Teodorescu, Constantin T., 9

Teutschlaender, Wilibald Stefan, 9,

26, 60, 79, 80, 95, 96, 185, 187

Theokarji, Dimeter, negustor din

Iaşi, 118

Timoni, agent austriac la Bucureşti,

55, 65

Töpfer, Lebrecht, negustor silezian,

154

Triandafilovici, Hristea, dragoman la

consulatul general al Prusiei din

Iaşi, 92

Ţ

Ţincu, Constantin, dragoman al

consulatului Prusiei la Bucureşti,

55

U

Urechia, V. A., 96, 100

V

Valjavec, Fritz, 51, 100

Varcugoli. Vezi Panaioti:Sandu

Veliman, Valeriu, 129, 132, 133, 135

Vetter, Klaus, 144

Violiér, consul francez, 58

Vladimirescu, Tudor, 56

Vlădoianu, Ioan, clucer, proprietar

de păduri în Ţara Românească,

154

Vlăduţ, Constantin, 173

Vogler, Günter, 144

Voinov, Nicu, 192

Vulturescu, Ion Gr., 8

W

Wagner, Emile, 61, 62, 65–68, 73,

82, 83

Wallach, Jehuda L., 171

Walter, Rolf, 8

Walther, E. C., consul al Prusiei la

Odesa, 62, 64, 65, 130, 149, 150,

179, 191, 193

Wedeke, Eusebius, consul al Prusiei

la Galaţi, 101–105, 108, 130, 131,

145, 147–149, 151, 155–160, 190

Welter, Beate, 26, 179

Werther, von, 78, 80, 169, 172

Wieler, negustor din Iserlohn, 117

Wilkinson, consul englez la

Bucureşti, 48

Winckler, industriaş silezian, 160

Winkler, Anton, avocat, candidat la

consulatul Prusiei din Iaşi (1841),

78

Witzleben, general prusian, 64

X

Xeno, negustor în Galaţi, 102

Xenopol, Dimitrie, dragoman la

consulatul Prusiei din Iaşi în 1842,

91

Z

Zach, Krista, 180, 184, 185

210

Zane

Elena G., 129

G., 10, 20, 29, 34, 129

Zegelin, von, trimis Prusian la

Constantinopol, 112, 113, 167,

168

Zorn, Wolfgang, 125, 126, 144

Zotto, Deodosius, negustor din

Bucureşti, 118

Zub, Al., 5, 22, 95

211

CUPRINS

PREFAŢĂ (DE AL. ZUB) 3

INTRODUCERE 7

1. ÎNTRE PROGRAMATIC ŞI OCAZIONAL: CUM S-A NĂSCUT

O PREOCUPARE ISTORIOGRAFICĂ. ............................................. 7

2. DOUĂ LĂMURIRI TEMATICE ŞI UNA CRONOLOGICĂ ............ 11

3. VECHI ŞI NOI PUNCTE DE VEDERE ............................................. 14 O tentativă bibliografică – 15. Documente – 15. Eforturi sintetizatoa-re – 17. Studii despre schimburile economice româno-germane – 18. „Istoria consulatului prusian” şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă – 21. Cum au fost interpretate raporturile politice – 22. Despre colonizări şi comunităţi germane în Principatele române – 24. Informaţii şi imagini – 27. Scurt bilanţ istoriografic – 28.

4. DESPRE METODĂ ........................................................................... 29

CONSULATELE PRUSIEI ÎN MOLDOVA ŞI ŢARA

ROMÂNEASCĂ (1784 – 1850) 32

1. SUNT CONSULATELE O PROBLEMĂ A RAPORTURILOR

ROMÂNO-GERMANE ? .................................................................. 32

2. PRIMA REPREZENTANŢĂ CONSULARĂ PRUSIANĂ ÎN

PRINCIPATELE ROMÂNE ............................................................. 34 Cum a fost înfiinţat consulatul Prusiei la Iaşi (1784) – 34. Consulul Ernst Friedrich König, personalitatea şi faptele sale – 38.

3. ÎNCERCĂRI DE REÎNFIINŢARE (1790–1816) ............................... 42

4. DE LA REÎNFIINŢAREA CONSULATULUI (1816) LA

ÎNTEMEIEREA CONSULATULUI GENERAL (1842) ................. 46 Ioan Marco, numirea şi activitatea sa la Bucureşti (1817–1819) – 46. Kreuchely-Schwerdtberg în Ţara Românească (1820–1833) – 50. Constantin Sakellario (1833–1848) – 57. Reactivarea reprezentanţei din Iaşi (1819) – 59. C. A. Kuch, viceconsul, apoi consul în capitala Moldovei (1833–1841) – 62. Noul viceconsulat prusian la Galaţi (1837) – 71.

5. DE LA ÎNTEMEIEREA CONSULATULUI GENERAL (1842)

PÂNĂ LA 1850 ................................................................................. 76 De ce trebuia înfiinţat consulatul general – 76. Numirea lui Johann Ferdinand Neigebaur şi instrucţiunile sale – 83. Activitatea şi revocarea consulului general Neigebaur (1845) – 91. Reprezentanţa din Galaţi e transformată în consulat, iar titular devine Eusebius Wedeke (1844) – 101. Consulatul general în vremea lui Emil von Richthofen (1846–1848) – 102.

212

6. ROLUL ŞI SEMNIFICAŢIA CONSULATELOR

ÎN ANSAMBLUL RELAŢIILOR ROMÂNO GERMANE ............ 107

LEGĂTURI ECONOMICE 111

1. ANTECEDENTE (A DOUA JUMĂTATE A

SECOLULUI XVIII) ...................................................................... 111 Exportul de cai din Principate în statele germane – 111. Mărfuri destinate schimbului bilateral – 115. Negustori şi firme – 116. Primele proiecte – 118. Cauzele eşecului – 120.

2. CONJUNCTURI ECONOMICE ...................................................... 123 Industrializarea în spaţiul german – 123. Situaţia din Principatele române – 128.

3. CADRUL JURIDIC AL COMERŢULUI BILATERAL .................. 131 Monopolul economic otoman şi abolirea lui –132. Tratatul „de prietenie şi comerţ” turco-prusian din 1761 – 134. Reglementări vamale – 135. Zollverein-ul şi Uniunea vamală moldo-munteană – 138.

4. RUTELE COMERCIALE ................................................................ 142 Căile terestre – 142. Ruta fluvială – 145. Ruta maritimă – 150.

5. PROIECTE, ÎNCERCĂRI, PIEDICI ŞI EŞECURI .......................... 153 Proiectele lui Neigebaur – 153. Planul lui Wedeke: antrepozit şi bancă la Galaţi – 155. Neîncrederea în negustorii şi cămătarii din Principate şi proiectele bancare germane – 157. Încercările lui Friedrich Harkort şi eşecul lor – 159. Alte piedici – 162.

INTERFERENŢE POLITICE 164

1. INTERESE ŞI CONTACTE POLITICE ÎN VREMEA

ÎNCEPUTURILOR.......................................................................... 165 Atitudini politice în secolul XVIII – 165. Canalele contactelor politice bilaterale – 168. Reluarea politicii orientale a Prusiei (1815–1841) – 169.

2. INTERFERENŢE POLITICE ÎN ANII '40 AI SECOLULUI XIX ... 171

3. COLONIŞTII GERMANI ÎN MOLDOVA ŞI ŢARA

ROMÂNEASCĂ: O PROBLEMĂ POLITICĂ? ............................. 178 Precursori – 179. Emigranţi în tranzit – 181. Tentative de colonizare în anii 1842–1843 – 183. Iniţiative germane – 190.

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE 195

ABREVIERI 199

INDICE ONOMASTIC 200

CUPRINS 211