Vasile Docea
RELAŢII ROMÂNO - GERMANE TIMPURII
Împliniri şi eşecuri în prima jumătate a secolului XIX
Cu o prefaţă de Al. Zub
Presa Universitară Clujeană
2000
3
PREFAŢĂ
Studiul legăturilor dintre state formează demult un domeniu
de predilecţie pentru istorici. În modalităţi diverse, el a fost mereu
stimulat, pe temei cognitiv, ştiinţific, dar şi fiindcă răspundea unei
exigenţe practice. În timpurile moderne, treseul pe care îl descrie
acompaniază oarecum dezvoltarea naţiunii, cu tot complexul ei
instituţional, ca un discurs de rang secund, adesea ostentativ. Istoria
şi istorismul au făcut, până în zilele noastre, casă bună, lucru
explicabil desigur prin consubstanţialitatea lor.
Dacă ne gândim la istoriografia română, se poate sesiza lesne
o evoluţie ascendentă, care a culminat cu perioada dintre cele două
războaie mondiale. Împlinirea idealului naţional pe tărâm politic
avea un corespondent legitim în reprezentarea trecutului, cum s-a
putut remarca studiind istoriografia acelui interstiţiu. Cunoaşterea
de sine la nivel comunitar însemna totodată şi efort integrativ,
raportare sistematică la alteritate, o atitudine deschisă, ale cărei
consecinţe se cunosc în linii mari.
Sub regimul comunist, această atitudine a fost înlocuită cu o
demagogie internaţionalistă, activă mai ales în zona dominată de
sovietici. Istoriografia pusă la lucru, timp de câteva decenii, a
privilegiat studiul relaţiilor bilaterale în zona „lagărului socialist”,
fără a închide cu totul ferestrele spre restul lumii, fie şi din raţiuni de
polemică cu sistemul capitalist. În pofida simplificărilor şi
distorsiunilor asumate, ea a produs şi unele restituţii demne de
stimă, semnalate ca atare în lumea apuseană a domeniului. Unele
studii se vădesc încă azi destul de rezistente pentru a constitui chiar
modele demne de urmat. Ar putea fi amintite aici e. g. lucrările
subscrise de Leonid Boicu pentru relaţiile cu lumea germană şi
pentru mai buna definire a contextului internaţional. Austria şi
Principatele Române în vremea războiului Crimeii rămâne un studiu
monografic exemplar, la care se pot adăuga altele construite în
acelaşi spirit.
4
Este spiritul pe care îl recunoaştem acum la mai tânărul
istoric Vasile Docea, ajuns să ne dea, după numeroase studii
fragmentare, o sinteză despre relaţiile româno-germane în prima
jumătate a secolului XIX. Se simţea demult lipsa unei asemenea
lucrări, după cum ne previne autorul însuşi, motivând succint noul
său demers. Aparatul critic îi dezvăluie preocupări vechi de un
deceniu în domeniul amintit, domeniu pe care îl supune acum unei
aprofundări mai sistematice. Contribuţii legate de călători şi
diplomaţi germani la începutul epocii moderne l-au introdus în
complexa temă, a cărei geneză o şi invocă în preambul, spre a
conchide că relaţiile cu lumea germană beneficiază de o literatură
impresionantă, deşi în cazul nostru studiul lor, ne spune autorul,
„s-a aflat întotdeauna undeva la graniţa dintre programatic şi
ocazional”. Nu e doar un enunţ, ci şi o promisiune totodată, una pe
care autorul înţelege să o respecte începând tocmai cu demersul de
faţă.
Paralela făcută între schimburile economice, mersul
diplomaţiei şi expansiunea istoriografică e demn de tot interesul.
Sprijinit pe ea, autorul stabileşte analogii între domenii, explicând
sporul de atenţie sau declinul ei într-un moment sau altul. Reperele
semnalate sunt minime, alese mai mult ilustrativ, ca argument pentru
noul demers. Lăsând la o parte momentan conexiunile dintre
fenomenul politic şi cel istoriografic, Vasile Docea caută să
recupereze începuturile, plasate la finele secolului XVIII şi în prima
jumătate a celui următor. Intervalul coincide cu instalarea de
reprezentanţe consulare prusiene în Principatele Române, cu
iniţiative de ordin economic şi cu unele interferenţe politice produse
în cadrul aşa-numitei „chestiuni orientale”.
În toate aceste domenii autorul pune la lucru informaţii noi,
unele recuperate arhivalic, pentru a le interpreta în lumina istoriei
europene, aflată atunci în plin proces de modernizare. Dimensiunea
culturală a procesului respectiv e abia menţionată pe alocuri în
lucrare, dat fiind că ea constituie o temă destul de complexă pentru a
face obiectul unei alte lucrări.
Reevaluarea critică, aportul documentar, viziunea integrativă,
sprijinită pe o bună cunoaştere a continentului, sunt laturi notabile
ale monografiei dedicate relaţiilor româno-germane în prima
jumătate a secolului XIX. Autorul se arată un deplin cunoscător al
5
epocii, pe fundalul căreia urmăreşte problematica românească în
strânsă conexiune cu cea germană. Format la o bună şcoală istorică,
el manifestă un respect absolut pentru adevăr şi o admirabilă
stăpânire a mijloacelor de a-l obţine. Precizia documentară,
abilitatea constructivă şi acurateţea formei îi definesc noul demers,
realizat în perspectiva unui proiect mai amplu, care vizează
ansamblul relaţiilor româno-germane în epoca modernă. De la
„politică pură”, aceste relaţii au evoluat lent şi sinuos spre „politici
economice” ale statului, politici care trebuiau să ţină seama, fireşte,
de contextul internaţional.
Rămân încă multe de făcut pentru cunoaşterea deplină a
traseului, după cum ne previne chiar autorul, conştient că numai
însumarea de asemenea eforturi secvenţiale poate conduce, la urmă,
spre un rezultat de ansamblu mulţumitor. Pentru ceea ce a realizat
deja prin cartea de faţă îi datorăm gratitudine colegială şi urarea de
a-şi duce până la capăt proiectul abia schiţat.
Al. Zub
7
INTRODUCERE
Cartea de faţă doreşte să fie una de istorie. Cu toate acestea, ea nu îşi
propune să reconstituie, prioritar, evenimente şi fapte propriu-zise. Mai bine
spus, nu numai fapte şi evenimente, care în sfera relaţiilor româno-germane
au fost puţine în acea perioadă timpurie, cât mai ales intenţii, proiecte şi
încercări. Cum se întâmplă adesea în istorie, cele mai multe dintre acestea
au rămas fără urmări imediate, astfel încât ne oferă imaginea unui şir
neîntrerupt de eşecuri. Din acest motiv lucrarea se înfăţişează, independent
de voinţa autorului, ca o istorie a neîmplinirilor.
Ea este, însă, ceva mai mult decât un simplu inventar, o trecere în
revistă a lor. Este o încercare de a explica absenţa faptelor. Aşadar, cele ce
urmează nu sunt o „istorie pozitivă”, în înţelesul de prezentare a succesiunii
unor evenimente „reale” (ce a fost?), dar nici o „istorie posibilă”, care ar
presupune inventarea unor scenarii alternative (ce putea să fie?). Sunt,
înainte de toate, o analiză a ceea ce s-a plănuit şi încercat în epocă în
domeniul relaţiilor româno-germane şi un posibil răspuns la întrebarea: de
ce n-a fost să fie?
Totodată, cartea se înscrie în orizontul tematic al relaţiilor
internaţionale. Ce altceva sunt legăturile bilaterale, dacă nu fragmente ale
însăşi substanţei acestora? Să nu uităm că, de multe ori, forma şi conţinutul
raporturilor internaţionale au fost determinate tocmai de relaţii bilaterale,
precum cele franco-germane, ruso-turce, germano-ruse etc. Nu întâmplător,
acestea s-au constituit în „mari teme” ale istoriografiei universale, într-un
fel de obsesii care au făcut să curgă multă cerneală.
1. Între programatic şi ocazional:
cum s-a născut o preocupare istoriografică.
Dincolo de „marile teme” evocate, interesul cunoaşterii reciproce
apare şi în cazul altor ţări, manifestându-se prin studierea legăturilor
acestora cu vecinii sau cu state mai îndepărtate. În cazul românesc, studiul
relaţiilor bilaterale a devenit o preocupare istoriografică tradiţională. S-a
scris mult, nu numai despre raporturile cu vecinii (care în diferite perioade
istorice au fost ruşi, turci, austrieci, poloni, unguri, bulgari etc.), ci şi despre
8
legături cu state aflate la distanţă, fie în Europa (Franţa, Italia, Anglia etc.),
fie pe alte continente (relaţii româno-americane, româno-japoneze etc.). În
privinţa relaţiilor bilaterale ale Germaniei, literatura de specialitate este
copleşitoare. Este imposibil de găsit vreo ţară din continentul european, care
să nu-şi afle raporturile cu lumea germană reflectate în scrisul istoriografic.
Şi în cazul Germaniei, interesul s-a extins asupra altor continente:
american 1, asiatic
2, african
3.
În acest context istoriografic vast, relaţiile româno-germane apar
drept o temă distinctă, deşi studierea lor s-a aflat întotdeauna undeva la
graniţa dintre programatic şi ocazional. Preocupările de până acum nu au
avut o evoluţie lineară, nu au fost expresia unui interes continuu şi
organizat, ci reprezintă mai degrabă aspectul unor reflexe conjuncturale. Cu
trecerea timpului, însă, tema a dobândit consistenţă, iar acumularea
rezultatelor cercetărilor a condus la schiţarea unui contur distinct şi la
definirea unei problematici specifice.
Începutul preocupărilor mai consistente dedicate istoriei relaţiilor
româno-germane se plasează către sfârşitul secolului XIX, când a avut loc o
creştere a volumului schimburilor economice dintre cele două ţări. Nu
trebuie neglijat contextul politic al momentului, care a constat în apropierea
României de puterile centrale, de Germania îndeosebi. În astfel de
împrejurări, din rândul cărora nu trebuie înlăturate cele culturale, au devenit
inevitabile privirile retrospective şi încercările de teoretizare.
Din anii '90 ai secolului trecut şi până la primul război mondial au
fost întreprinse – în paralel cu unele preocupări care atestă interesul
ştiinţific manifestat de Germania faţă de economia românească 4 – o serie de
1 Din foarte bogata literatură de specialitate amintesc aici, oarecum la întâmplare: Hans Wilhelm
Gatzke, Germany and the United States. A „special relationship”?, Cambridge Massatschussets etc., University Press, 1980, 314 p.; Rolf Walter, Venezuela und Deutschland (1815–1860), Wiesbaden, Stein, 1983, 406 p.; Felix Becker, Die Hansestädte und Mexico. Handelspolitik, Verträge und Handel 1812–1867, Wiesbaden, Stein, 1984, 126 p.; Gabriela Koch-Weithofer, Peru im Spiegel deutschsprachiger Reiseberichte (1790–1860), Universität Tübingen, 1992, 252 p. (teză de doctorat).
2 De exemplu: Alfons Esser, Bibliographie zu den deutsch-chinesischen Beziehungen 1860–1945, München, Minerva Publ., 1984, 120 p.; Holmer Stahncke, Die diplomatischen Beziehungen zwischen Deutschland und Japan 1854–1868, Wiesbaden, Steiner, 1987, 295 p.
3 Tot cu titlu de exemplu: Reiner Schmidt-Vogt, Das Bild Nordafrikas in den Werken deutschsprachiger Reisender der vorimperialistischen Epoche (1821–1871), Universität Tübingen, 1983, 457 p. (teză de doctorat).
4 Constantin I. Baicoianu, Geschichte der rumänischen Zollpolitik seit dem 14. Jahrhundert bis 1874, Stuttgart, 1896; Ioan Barbovescu, Aufsätze zur Geschichte, Politik und Volkswirtschaft Rumäniens, Berlin, 1896; Freiherr von Brackel, Rumäniens Staats-Kredit in deutscher Beleuchtung. Eine finanzpolitische Studie, München, 1903; Alois Müller, Die Gemeinden und ihre Finanzen in Rumänien, Jena, 1906; Ion Gr. Vulturescu, Über die rumänische Handwerkspolitik von 1873 bis 1902, Göttingen, 1908; Dimitrie B. Ionescu, Die
9
cercetări despre istoria legăturilor economice româno-germane. În
Germania, tonul a fost dat la 1895 de economistul Moritz Ströll 5, urmat în
1902 de Ludwig Metzler 6. Aproape concomitent, tema a trezit şi interesul
unor autori din România, ale căror lucrări au fost publicate fie în ţară, fie în
Germania. Mulţi români studiau în epocă la universităţi germane, unii
susţinând doctorate legate de tema relaţiilor româno-germane. Dintre
aceştia, Ion I. Răducanu 7 şi Lar Iliescu
8 au abordat schimburile comerciale
dintre cele două părţi. Dar atât autorii români amintiţi, cât şi cei germani,
s-au concentrat asupra stărilor de lucruri contemporane lor, analizele
coborând doar cu două–trei decenii în urmă. Aceleiaşi perioade îi
corespunde şi începutul preocupărilor de istorie a comunităţilor germane din
România, prin contribuţiile preotului protestant din Bucureşti, Wilibald
Stefan Teutschlaender 9 şi ale profesorului din Cernăuţi, Reimund Friedrich
Keindl 10
.
După primul război mondial, demersurile în scopul normalizării
raporturilor politice şi economice dintre România şi Germania 11
sunt
însoţite în plan ştiinţific de intensificarea preocupărilor privind istoria
relaţiilor bilaterale. În 1922, Jean Kamerling susţinea la Universitatea din
Köln o teză de doctorat despre rolul Dunării în comerţul româno-german 12
.
Agrarverfassung Rumäniens, ihre Geschichte und ihre Reform, Leipzig, 1909; Nicolae I. Moga, Über die Ländliche Hausindustrie in Rumänien, Halle, 1908; Virgil Madgearu, Zur industriellen Entwicklung Rumäniens. Die Vorstufen des Fabriksystems in der Walachei, Weide-Thüringen, 1911; Ioan Manolescu, Die landwirtschaftliche Pachtwesen Rumäniens, Jena, 1911; Constantin T. Teodorescu, Rumänien und die Donauschiffahrt, Heidelberg, 1912; Ion Ghitescu, Agrarfragen und Genossenschaftswesen in Rumänien, Göttingen, 1913; Michael Serban, Agrarpolitische Studien über Rumänien, Halle, 1914; Cornelius Antonescu, Die rumänische Handelspolitik 1875–1910, München, 1915.
5 Moritz Ströll, Über die wirtschaftspolitischen Beziehungen Deutschlands zu Rumänien, în „Schmollers Jahrbuch”, Tom. 19, 1895, p. 1153–1170.
6 Ludwig Metzler, Rumänien, seine Handelspolitik und sein Handel 1890 bis 1900. Mit besonderer Berücksichtigung der deutsch-rumänischen Handelsbezienhungen, Altenburg, 1902.
7 Ion I. Răducanu, Die deutsch-rumänischen Handelsbezienhungen, în „Schmollers Jahrbuch”, Tom. 48, 1904, p. 209–223.
8 Lar Iliescu, Die deutsch-rumänischen Handelsbezienhungen (1875–1900), Heidelberg, 1912, 64 p. (teză de doctorat).
9 Wilibald Stefan Teutschlaender, Geschichte der evangelischen Gemeinden in Rumänien, mit besonderer Berücksichtigung des Deutschtums, Bukarest, 1891, 243 p.
10 Reimund Friedrich Keindl, Geschichte der Deutschen in den Karpatenländer, 3 vol., Gotha, 1907–1911.
11 Pentru această problemă: Constantin Buchet, Relaţiile economice româno-germane în perioada 1920–1928, în Gabriel Bădărău, Leonid Boicu, Lucian Nastasă (ed.), Istoria ca lectură a lumii, Iaşi, 1994, p. 321–334.
12 Jean Kamerling, Die Donaustrasse. Ihre Bedeutung für Rumänien und die deutsch-rumänischen Handelsbeziehungen, Universität Köln, 1922 (exemplar dactilografiat, aflat la Universitäts- und Stadtbibliotek Köln).
10
Câţiva ani mai târziu, în 1929, o altă teză de doctorat, susţinută de Hermann
Gross la Universitatea din Leipzig, era dedicată deceniului care a urmat
după război. Lucrarea lui Hermann Gross lărgea limitele de până atunci ale
temei, extinzând analiza asupra relaţiilor bancare, căilor de comunicaţii şi
potenţialului economic din România şi Germania 13
. Cercetările încep să se
extindă, acum, asupra unor perioade mai întinse, să coboare mai adânc în
timp, aşa cum este cazul studiilor lui Gheron Netta despre schimburile
economice ale Leipzigului cu Sud-Estul Europei 14
sau al celui semnat de
Gheorghe Zane, despre legăturile dintre Principatele române, statele
germane şi Austria 15
.
Apropierii politice şi militare a României de Germania la începutul
celui de-al doilea război mondial i-a corespuns o relansare viguroasă a
temei noastre istoriografice. În Germania se întreprind mai cu seamă
cercetări privind laturile economică şi politică ale temei, precum în lucrarea
din 1939 a lui Josef Halsmeyer despre temeiurile politice ale intereselor
economice germane în Sud-Estul Europei 16
, sau în cea semnată de Erich
Dittrich, despre legăturile Leipzigului cu aceeaşi parte a continentului 17
. De
cealaltă parte, în România, sunt urmărite îndeosebi aspectele politice ale
relaţiilor bilaterale. Cărţile semnate de Ştefan Tătărescu 18
şi Victor
Papacostea 19
sunt o dovadă în acest sens. Tuturor acestora li se adăugau o
serie de contribuţii din spaţiul istoriei culturii, precum studiile lui D. C.
13 Hermann Gross, Deutsch-rumänische Wirtschaftsbeziehungen, Leipzig, 1929. Autorul, născut
la Braşov în 1903, a devenit profesor de economie la Universitatea din Leipzig, apoi la cele din Viena şi Kiel, trecând drept unul dintre cei mai buni specialişti germani în problemele economice ale Europei estice şi sud-estice.
14 Gheron Netta, Negustorii orientali la Lipsca, Bucureşti, 1916; idem, Die Handelsbeziehungen zwischen Leipzig und Ost- und Südosteuropa bis zum Verfall der Warenmessen, Zürich, 1920.
15 G. Zane, Die österreichische und die deutsche Wirtschaftsbeziehungen zu den rumänischen Fürstentümern 1774–1874, în „Weltwirtschaftliches Archiv”, Kiel, 1927, Tom. 26, caiet 2, 39 p.
16 Josef Halsmayr, Die politischen Grundlagen der deutsch-südosteuropäischen Wirtschafts-beziehungen, Berlin, 1939, 72 p. (teză de doctorat).
17 Erich Dittrich, Südosteuropa und die Reichsmesse Leipzig, Stuttgart/Berlin, 1941. 18 Ştefan Tătărescu, Contribuţii germane la Unirea Principatelor. Relatările baronului von
Richthofen, trimisul extraordinar al regelui Prusiei în Comisia europeană pentru Principate (1856–1857), Bucureşti, 1939.
19 Victor Papacostea, Preußen und die Rumänischen Fürstentümer im gegenwärtigen Zeitabschnitt (Geschichtliche Skizze), în „Analele economice şi statistice”, an. XXV, 1942, nr. 4–6; în acelaşi an, lucrarea s-a publicat şi ca broşură, tot în limba germană, cuprinzând 36 p.; idem, Un observator prusian în Ţările Române acum un veac, Bucureşti, 1942.
11
Amzăr despre studenţii români la universităţile germane 20
sau bibliografia
româno-germană întocmită de Octav Păduraru 21
.
Nu mi-am propus să analizez aici dacă şi în ce măsură cercetările de
istorie a relaţiilor româno-germane au fost menite să ofere legitimitate
istorică apropierii politice dintre cele două părţi la sfârşitul secolului XIX şi
în timpul celui de-al doilea război mondial. Dar chiar în condiţiile în care
ignorăm descifrarea conexiunilor dintre fenomenul politic şi cel
istoriografic, este simplu de observat că tema a prins contur şi s-a
individualizat tocmai în momentele de apropiere politică. Rezumând cele
expuse până acum, constatăm că perioada cuprinsă între sfârşitul secolului
XIX şi epoca celui de-al doilea război mondial este cea de geneză a temei
istoriografice a relaţiilor româno-germane. Atunci a fost definită
problematica ei, concentrată în jurul următoarelor subiecte: legăturile
economice (comerciale, bancare); relaţiile politice; istoria comunităţilor
germane din România; raporturile culturale. Majoritatea lucrărilor au
abordat perioade târzii, insistând asupra faptelor şi evenimentelor
contemporane. Pentru acea etapă, sunt rare studiile dedicate perioadelor mai
vechi, celor de început al relaţiilor bilaterale. Abia cercetări ulterioare aveau
să încerce recuperarea începuturilor.
2. Două lămuriri tematice şi una cronologică
Se cuvine să explic aici, chiar înainte de a aborda „istoriografia
problemei”, câţiva termeni folosiţi frecvent în această lucrare şi care apar
chiar în titlu. În felul acesta voi reuşi să definesc mai clar subiectul analizei
prezente. Este vorba de noţiuni precum relaţii, părţile română şi germană
din sintagma „relaţii româno-germane” sau intervalul cronologic numit
„prima jumătate a secolului XIX”, care pot stârni discuţii în privinţa sferei
lor semantice.
Ce înţeleg prin părţile română şi germană, părţi între care s-au
desfăşurat legăturile ce constituie subiectul acestei lucrări? Prin partea
românească înţeleg cele două principate, Moldova şi Ţara Românească.
Rămân în afara atenţiei mele provinciile locuite de români, dar aflate în
prima jumătate a secolului XIX sub stăpânire străină. Restrângerea aceasta
se întemeiază pe mai multe argumente. Înainte de toate, ea se sprijină pe o
20 D.C. Amzăr, Studenţi români la Universitatea din Leipzig, în „Cercetări literare”, Tom. V,
1943, p. 21–40; idem, Kogălniceanu la Berlin, în „Cercetări literare”, Tom. III, 1939, p. 295 – 318.
21 Octav Păduraru, Contribution á l'histoire des relations cultureles entre les pays de langue allemande et la Roumanie. Premièr partie. Bibliographie sistématique des thèses et des écrits academiques, Bucureşti, 1944.
12
realitate istorică, pe statutul politic diferit al românilor din Principate şi al
celor din afară. Această diferenţă de statut politic a avut efecte asupra
relaţiilor româno-germane din prima jumătate a secolului XIX, în sensul că,
atunci când în Prusia, de exemplu, s-au conturat diferite proiecte economice
şi politice în legătură cu românii, ele i-au avut în vedere, în majoritatea
covârşitoare a cazurilor, doar pe cei din Principate. Aşadar operez astăzi
această distincţie şi îi elimin din conţinutul acestei analize pe românii din
Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia nu în mod arbitrar, ci pentru că
atunci, în prima jumătate a secolului XIX, „actorii” legăturilor româno-
germane percepeau acele legături ca fiind între statele germane şi
Principatele române. Un alt argument al restrângerii tematice operate aici
constă în luarea în considerare a unei alte realităţi istorice. Deoarece îmi
propun să analizez şi relaţiile politice dintre cele două părţi, sunt obligat să
pornesc de la ipoteza că asemenea relaţii există doar atunci când apare
posibilitatea deciziei politice. De o asemenea posibilitate se bucurau – deşi
în mod limitat, din cauza suzeranităţii otomane – doar românii din
Principate, nu şi cei din provinciile stăpânite de Austria şi Rusia. Prin
această constatare nu doresc nicidecum să neg existenţa relaţiilor dintre acei
români şi germani. Pentru a le cerceta, însă, este nevoie de un instrumentar
metodologic diferit de cel aplicat în cazul Principatelor. Or, într-o lucrare ce
se doreşte unitară şi sub raportul metodei, nu este un lucru potrivit să
cântăreşti cu balanţe diferite.
În ce priveşte partea germană, este suficient să arăt – fără a intra în
detaliile disputelor care s-au purtat şi care se mai poartă încă pe marginea
semnificaţiei numelui Germania – că prin aceasta înţeleg Prusia, ca factor
politic, şi statele germane din Zollverein, care aveau în aceeaşi Prusie
purtătoarea şi reprezentanta intereselor lor economice în exterior, atunci
când mă gândesc la relaţiile comerciale. Din ecuaţia raporturilor româno-
germane am exclus Austria, deoarece legăturile româno-austriece constituie
o realitate istorică distinctă, care se cere studiată separat. De altfel, în
această privinţă, nu am făcut altceva decât să respect o tradiţie
istoriografică, devenită aproape o regulă, după cum o arată numeroasele
lucrări dedicate relaţiilor româno-austriece.
Termenul relaţii îl folosesc aici într-o accepţiune cât se poate de
largă, nu în aceea restrânsă, de raporturi diplomatice. Riscând o definiţie,
pot spune că prin relaţii româno-germane înţeleg legăturile – în modul lor
specific de manifestare – dintre Principatele române şi statele germane, fie
că este vorba de legături economice, fie de raporturi politice sau de altă
natură. Între acestea din urmă includ şi problema colonizărilor germane în
Principate şi voi lua în considerare nu numai legăturile realizate efectiv, ci
şi proiectele, semnalele reciproce şi gesturile de atitudine, care nu au avut o
13
finalitate practică, dar care au fost precumpănitoare în acea perioadă a
începuturilor, caracterizată prin încercări şi tatonări reciproce. Nu am inclus
în această lucrare ceea ce ar putea fi definit prin sintagma „relaţii culturale”,
căci abordarea acestui domeniu distinct al realităţii istorice ar presupune din
nou o metodă diferită şi instrumente specifice istoriei culturii.
Deşi iniţial mi-am propus ca limite cronologice ale analizei anii 1800
şi 1850, am renunţat repede la această prea rigidă îngrădire, ce este, pe
deasupra, şi oarecum artificială. Pe de altă parte, îmi dau seama că este
dificil de stabilit o limitare cronologică foarte exactă atunci când vorbim de
relaţii româno-germane. Mai întâi, dificultatea constă în aspectul asincron al
evoluţiilor istorice ale celor două părţi, germană şi română. Evoluând
separat şi în ritmuri diferite, prin urmare având fiecare dintre părţi repere
temporale proprii, este imposibil de operat o unificare cronologică. Nu
există momente, ani, care să aibe aceeaşi „greutate” pentru istoria românilor
şi cea a germanilor. La fel de dificil este acordul asupra unor limite fixe ale
relaţiilor ca atare, care să corespundă unor repere specifice atât celor
economice, cât şi celor politice şi consulare. În domeniul relaţiilor
economice ar putea fi luate în considerare, ca limită inferioară, repere
precum anul 1761, când Poarta otomană a emis prima capitulaţie conţinând
privilegii comerciale în favoarea Prusiei, sau anul 1802, când vasele
comerciale prusiene obţin dreptul de a naviga în apele Mării Negre; la fel ar
putea fi socotit anul 1829, când s-a liberalizat comerţul extern al
Principatelor române. Drept limită superioară ar putea trece la fel de bine fie
anul 1840, când s-a semnat un nou acord comercial prusiano-otoman, fie
anul 1857, când în Principate (mai exact, în Moldova) a fost înfiinţată prima
bancă având capital german. În domeniul relaţiilor politice şi consulare,
lucrurile sunt şi mai complicate. Ca limită inferioară pot fi socotiţi anii
1784, când guvernul din Berlin numeşte primul consul în Principate, anul
1815, când, în urma înfrângerii lui Napoleon I, Prusia reia eforturile de a
intra în rândul marilor puteri europene şi duce, în acest scop, o politică mai
activă în Orient, sau anul 1816, când este reînfiinţat consulatul din
Principate. Din acelaşi punct de vedere, sfârşitul perioadei îl poate
reprezenta anul 1842, când este înfiinţat consulatul general al Prusiei în
principate, anul 1848, când este numit, în persoana lui Ioan Maiorescu, un
prim reprezentant diplomatic român în lumea germană, sau epoca războiului
Crimeii (1853–1856), când Prusia începe să-şi formuleze cu mai multă
claritate şi consecvenţă interesele şi atitudinile faţă de Principate.
Aşa cum se poate observa, majoritatea datelor enumerate aparţin
sferei evenimenţialului, ele datează fapte. A ne lega cu încăpăţânare de una
din ele ar avea ca rezultat compromiterea înţelegerii proceselor istorice. Ori,
prima jumătate a secolului XIX a fost martora tocmai a procesului de
14
geneză a relaţiilor româno-germane. Ea reprezintă, în linii generale, o
perioadă a începuturilor. Pentru a înţelege aceste începuturi, este nevoie,
uneori, de întoarceri la epoci anterioare sau de depăşiri ale limitei
cronologice superioare. Am procedat astfel, în această lucrare, pe de o parte
pentru a descifra procese care încep înainte de 1800 sau continuă după
1850, pe de altă parte pentru a oferi o perspectivă comparativă cu epocile
anterioară şi posterioară. Căci, în ciuda dificultăţii de a fixa repere
cronologice exacte, prima jumătate a secolului XIX are, în ce priveşte
relaţiile româno-germane, un profil propriu. Ea se deosebeşte de perioada
precedentă (secolul XVIII), când legăturile au fost rare, sporadice şi
inconsistente, dar şi de cea care a urmat (a doua jumătate a secolului XIX),
când conţinutul relaţiilor româno-germane devine consistent, acestea
dobândind continuitate în domeniul economic şi consecvenţă în cel politic.
Dar începuturile acelei creşteri se plasează, în general, în prima jumătate a
secolului XIX. Sub raport politic, s-a produs atunci geneza unor interese
reciproce, care, deşi în epocă au rămas ancorate în sfera dezbaterilor
teoretice, aveau să conducă mai târziu la o apropiere efectivă, chiar
instituţionalizată, a celor două părţi. Reflexul în sfera diplomatică a acestei
apropieri avea să-l constituie, spre sfârşitul secolului XIX, aderarea
României la alianţa puterilor centrale. În plan economic, în prima jumătate a
secolului XIX se formulează foarte multe proiecte, schimburile încep să
capete o oarecare consistenţă şi îşi fac apariţia primele proiecte bancare,
vizând folosirea capitalului german pe piaţa românească.
Consecinţa practică a acestui model de abordare îl reprezintă, aşa
cum se va observa din structura acestei lucrări, analizarea, acolo unde este
cazul, a începuturilor diferitelor fenomene, pe care le voi numi
„antecedente”, „precursori” etc., dar şi a efectelor în timp.
3. Vechi şi noi puncte de vedere
Producţia istoriografică referitoare la relaţiile româno-germane în
prima jumătate a secolului XIX constă din lucrări acumulate în timp,
începând de pe la sfârşitul veacului amintit. Am în vedere, înainte de toate,
lucrările eleborate cu o intenţie precisă, aceea de a servi istoriei relaţiilor
româno-germane, dar le voi inventaria şi pe cele care abordează incidental
tema, dar în care problemele specifice ei au aflat o tratare consistentă. Dacă
pornim de la acest criteriu tolerant, observăm că producţia istoriografică
relativă la tema noastră are o configuraţie complexă, cuprinzând colecţii de
documente, studii speciale şi lucrări cu pretenţii de sinteză, chiar şi o
încercare bibliografică. Deşi problemele abordate sunt diverse, o clasificare
tematică este totuşi posibilă. Este, în acelaşi timp, necesară, căci ea relevă
15
punctele comune şi „centrele de greutate” în care s-au concentrat până
astăzi interesele istoricilor.
O tentativă bibliografică
Unica tentativă de elaborare a unei bibliografii privind relaţiile
româno-germane îi aparţine lui Octav Păduraru şi datează din anul 1944 22
.
Proiectul său iniţial, care urmărea întocmirea unui inventar complet, nu s-a
finalizat decât parţial, prin publicarea unui singur volum, care conţine lista
tezelor de doctorat în diferite domenii, susţinute la universităţile germane de
către candidaţi din România şi din Germania. Aceştia din urmă au fost
selectaţi doar dacă tezele lor aveau teme legate într-un fel sau altul de
România. Sub raportul informaţiei, lucrarea nu aducea nimic nou. Autorul
nu a făcut decât să extragă din alte două bibliografii – pe care, însă, nu le
citează – titlurile pe care le-a inclus în lista sa. În Germania începuse încă
din anul 1885 publicarea sistematică, anuală, a listelor cu autorii şi titlurile
tezelor de doctorat susţinute la universităţile de acolo 23
. Acest
Jahresverzeichnis, aflat la îndemâna oricărei persoane care călca pragul
vreunei biblioteci, a fost primul „izvor” al lucrării lui Octav Păduraru.
Celălalt pare să-l fi constituit volumul semnat de Hermann Mundt, tipărit în
anul 1936, care cuprindea bibliografia tezelor de doctorat susţinute la
universităţile germane în perioada anterioară celei de apariţie a deja
amintitului Verzeichnis 24
.
Deşi nu e originală, selecţia bibliografică a lui Octav Păduraru are –
din perspectiva temei noastre – meritul de a semnala câteva teze de doctorat
care au avut ca subiect relaţiile româno-germane. Cum aceste lucrări sunt
astăzi greu de consultat, căci majoritatea au fost tipărite în tiraje minuscule,
iar altele se păstrează în exemplare dactilografiate, simpla lor enumerare
certifică existenţa unui interes mult mai mare pentru studierea temei decât
am fi tentaţi să credem, luând în considerare numai lucrările îndeobşte
cunoscute.
Documente
Nu am aflat nicăieri vreo colecţie de documente publicată cu intenţia
clară şi explicită de a servi cunoaşterii istoriei relaţiilor româno-germane.
Documente legate de această temă au fost reproduse în diferite colecţii,
uneori în număr mare, dar prezenţa lor acolo are un caracter mai degrabă
22 Ibidem. 23 Jahresverzeichnis der an den deutschen Universitäten und Technischen Hochschulen
erschienenen Schriften, Berlin, vol. I, 1885, apoi, cu apariţii anuale, seria continuă până în zilele noastre.
24 Hermann Mundt, Bio-bibliographisches Verzeichnis von Universitäts- und Hochschuldrucken (Dissertationen) vom Ausgang des 16. bis Ende des 19. Jahrhunderts, Leipzig, 1936.
16
incidental, căci acele volume răspundeau unui alt scop istoriografic. Aceasta
este şi situaţia unor volume de documente culese şi publicate de Nicolae
Iorga. În timpul studiilor sale în Germania, Iorga a avut posibilitatea să
cerceteze, în anii 1891–1892, un mare număr de documente depozitate la
Arhiva regală secretă din Berlin 25
. Rezultatul acestor cercetări l-a constituit
publicarea a două culegeri: Acte şi fragmente cu privire la istoria
românilor, în trei tomuri 26
, şi volumul al zecelea al colecţiei de documente
„Hurmuzaki” 27
. Limita cronologică superioară a documentelor cuprinse în
acele volume este anul 1830. Explicaţia faptului ne-o oferă autorul însuşi,
care mărturiseşte în două rânduri că, potrivit legilor germane de atunci, nu i
s-a permis accesul decât la materiale arhivistice anterioare acelui an 28
.
Scopul publicării celor două culegeri de documente a fost, aşa cum
reiese şi din titlurile volumelor, acela de a servi la cunoaşterea istoriei
românilor. Cu toate acestea, în ele pot fi frecvent întâlnite informaţii
privitoare la diferite aspecte ale istoriei relaţiilor româno-germane. Dintre
cele trei volume ale colecţiei Acte şi fragmente..., doar cel de-al doilea
cuprinde piese din prima jumătate a secolului XIX. Sunt reproduse acolo
rapoarte ale ambasadorilor Prusiei la Constantinopol şi la Petersburg şi
instrucţiuni trimise acestora de monarhii prusieni şi de ministerul afacerilor
externe din Berlin, acestea din urmă apărând totuşi într-un număr destul de
mic. Întâlnim, relativ rar, informaţii despre atitudinea Prusiei faţă de
Principatele române în cursul diferitelor evenimente internaţionale
anterioare anului 1830: războiul ruso-otoman din 1806–1812, negocierile
ruso-otomane din anul 1826, ocuparea principatelor de armata rusă în 1828
şi războiul ruso-otoman provocat de acest gest. Tot acolo se mai află unele
ştiri despre înfiinţarea consulatului Prusiei la Iaşi în 1784 şi despre câteva
proiecte de încurajare a comerţului româno-german.
Volumul al zecelea al colecţiei „Hurmuzaki”, despre care Nicolae
Iorga spunea că „trebuie privit ca o a doua parte din volumul al doilea din
Acte şi fragmente” 29
, cuprinde, în cea mai mare parte, rapoarte ale
consulilor Prusiei la Iaşi şi Bucureşti. Şi aceste rapoarte au fost selectate de
autor pentru a folosi ca sursă documentară la cunoaşterea, în special, a
împrejurărilor interne româneşti. Pot fi desprinse, însă, o serie de informaţii
despre activitatea consulilor, despre rolul lor în relaţiile româno-germane,
25 Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om, aşa cum a fost, ediţie îngrijită de Valeriu şi
Sanda Râpeanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 147. 26 Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. I–III, Bucureşti, 1895–1896. 27 Documente privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. X, Rapoarte
consulare prusiene, editate de Neculai Iorga, Bucureşti, 1897. 28 Nicolae Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente…, X, p. LXXXII; idem, Orizonturile mele...,
ediţia cit., p. 147. 29 Idem, Prefaţă la Acte şi fragmente..., II, p. 3.
17
despre legăturile comerciale dintre Principatele române şi statele germane.
Şirul documentelor se încheie şi în acest caz în jurul anului 1830, rămânând
astfel nepublicate rapoarte ale unor consuli cu activitate intensă în
Principate: C. A. Kuch, J. F. Neigebaur, Emil von Richthofen şi alţii.
Alte culegeri de documente conţin grupaje mai puţin substanţiale de
materiale legate de tema relaţiilor româno-germane 30
.
Eforturi sintetizatoare
Singura încercare de sinteză asupra istoriei relaţiilor româno-
germane îi aparţine aceluiaşi Nicolae Iorga şi a fost publicată ca Prefaţă la
volumul al zecelea al colecţiei de documente „Hurmuzaki”, întocmit, aşa
cum am arătat, de acelaşi autor 31
. Încercarea istoricului, pe-atunci încă
foarte tânăr, deşi este astăzi amendabilă în multe privinţe, rămâne o lucrare
meritorie, cu atât mai mult cu cât, la data elaborării ei, autorul nu a avut la
dispoziţie nici un studiu special pe această temă. El s-a bizuit aproape în
exclusivitate pe izvoare primare, ceea ce ne determină să-i recunoaştem lui
Nicolae Iorga şi în acest domeniu – ca în atâtea altele – calitatea de
deschizător de drum 32
. În lucrarea citată, istoricul român a propus – mai
degrabă a sugerat, prin modul de organizare a expunerii – o periodizare a
istoriei relaţiilor româno-germane. O primă etapă, cu începuturi incerte, s-ar
încheia pe la sfârşitul secolului XVIII şi s-ar caracteriza prin aspectul
sporadic, întâmplător al legăturilor, care s-au stabilit între unii suverani ai
Prusiei şi câţiva domni din Moldova şi Ţara Românească. O a doua etapă ar
începe în 1784, când Prusia şi-a numit primul consul în Principate, şi s-ar
încheia la 1807, când, în urma bătăliei pierdute de la Jena, Prusia ieşea din
jocul puterilor europene pentru o bună bucată de timp. În această a doua
perioadă, când schimburile comerciale cu lumea germană încep să se facă
30 Colecţia Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente, vol. I–VI, Bucureşti, 1902–
1910, cuprinde două categorii de astfel de documente: pe de o parte articole din diferite periodice germane („Augsburger Allgemeine Zeitung”, „Frankfurter Postamtszeitung”, „Wiener Zeitung” şi „Allgemeine Österreichische Zeitung”), reflectând atât evenimentele din Principate cât şi atitudinea diferitelor cercuri politice germane faţă de acestea, pe de altă parte piese din corespondenţa lui Ioan Maiorescu, trimisul guvernului provizoriu din Bucureşti pe lângă parlamentul şi guvernul confederal german de la Frankfurt. Gh. Bibescu, Domnia lui Bibescu. Corespondenţă şi documente. 1843–1856, Tom I, Bucureşti, 1899, p. 200–204, conţine corespondenţa dintre domnul Gheorghe Bibescu, regele Friedrich Wilhelm IV al Prusiei şi prinţul Albrecht de Prusia, corespondenţă care a urmat vizitei la Bucureşti a celui din urmă, în anul 1843. În Nicolae Iorga, Mărturii istorice privitoare la viaţa şi domnia lui Ştirbei-Vodă, Bucureşti, 1905, se află publicate câteva documente legate de primele încercări de înfiinţare în Principate a unei instituţii de credit cu capital german.
31 Nicolae Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente…, X, p. I–LXXXVIII. 32 În lucrarea memorialistică târzie Orizonturile mele…, Iorga avea să recunoască limitele lucrării
sale, arătându-şi dorinţa ca alţi cercetători „să continue azi, în loc să-şi batjocorească predecesorii şi ajutătorii” (ediţia cit., p. 147).
18
din ce în ce mai bine simţite, Prusia a continuat să manifeste interese
politice indirecte faţă de Principate, interese legate de politica europeană de
echilibru sau de planurile de „compensaţii” teritoriale pe seama posesiunilor
Imperiului otoman, urzite în diferite cabinete europene, inclusiv în cel de la
Berlin. A treia etapă ar debuta odată cu încheierea războaielor napoleoniene
şi cu relansarea Prusiei în sistemul european al puterilor şi s-ar sfârşi în
deceniul al patrulea al secolului trecut, când interesele economice ale
proaspăt înfiinţatei Uniuni vamale germane faţă de ţinuturile de la vărsarea
Dunării încep să crească în mod constant. Etapa care ar fi început atunci e
doar schiţată de Nicolae Iorga. Pentru întreaga lucrare este perceptibil
efortul de a găsi conexiunile dintre fapte şi dintre diferitele planuri de
desfăşurare a evenimentelor, pe care istoricul le încadrează şi le evaluează
într-un context istoric larg.
Studii despre schimburile economice româno-germane
Dintre toate aspectele posibile ale istoriei relaţiilor economice
româno-germane în prima jumătate a secolului XIX, acela al legăturilor
comerciale dintre oraşul Leipzig şi Principatele române s-a bucurat de cel
mai mare interes din partea istoricilor. Atestat cu secole în urmă, comerţul
cu Leipzigul a continuat să fie şi în această perioadă una dintre formele
importante de desfăşurare a schimburilor economice ale principatelor cu
lumea germană. La această concluzie au ajuns toţi autorii care au abordat
problema respectivă.
Primul care a manifestat un interes special faţă de comerţul
românilor cu Leipzigul a fost Gheron Netta, care a publicat la Bucureşti, în
1916, un studiu despre prezenţa negustorilor orientali în oraşul saxon 33
.
Ulterior, extinzând cercetările, acelaşi autor şi-a susţinut doctoratul la
Universitatea din Zürich cu o teză despre relaţiile comerciale dintre oraşul
Leipzig şi Sud-Estul Europei, pe care a publicat-o în 1920 în acelaşi oraş
elveţian 34
. Analiza întreprinsă de G. Netta s-a extins asupra perioadei
cuprinse între anii 1765–1839. Sursele investigate proveneau din arhiva
primăriei oraşului Leipzig şi constau în rapoarte ale comisarilor municipali
privitoare la operaţiunile comerciale desfăşurate în timpul cunoscutelor
târguri. Analizele statistice făcute de autor relevau atât ponderea
negustorilor orientali de diferite etnii în comerţul Leipzigului, cât şi evoluţia
în timp a frecventării de către aceştia a târgurilor din oraş. Lipseşte o
statistică exactă a negustorilor din Principatele române, o lacună imposibil
de acoperit, deoarece documentele confundau în acea perioadă pe eleni cu
românii, toţi fiind desemnaţi cu termenul „greci”.
33 Gheron Netta, Negustorii orientali… (v. mai sus, nota 14). 34 Idem, Die Handelsbeziehungen... (v. mai sus, nota 14).
19
Erich Dittrich, în cartea sa publicată în 1941 35
, nu a putut aduce mai
multe desluşiri în acest sens. Mai mult decât a făcut-o la vremea sa Gheron
Netta, autorul german insista asupra diferitelor reguli şi amănunte de
organizare şi funcţionare a târgurilor din Leipzig.
O interpretare originală aflăm în studiul lui Constantin C. Sporea
despre „vechile legături româneşti cu oraşul-târg Leipzig” 36
. Acesta
considera că „în secolul XIX schimbările politice, economice şi sociale au
transformat în multe privinţe esenţa legăturilor româneşti cu Leipzigul.
Importanţa economică a acesora a scăzut, centrul de greutate mutându-se pe
tărâm cultural” 37
. Gheron Netta constatase şi el, mai devreme, o scădere,
către mijlocul secolului XIX, a numărului negustorilor orientali – deci şi a
celor din Principate – în Leipzig şi, ca urmare, o diminuare a volumului
comerţului respectiv 38
. Nu a intuit, însă, transferul care s-a produs dinspre
sfera economicului spre cea culturală.
Un segment aparte al relaţiilor economice româno-germane este
acela al încercărilor de înfiinţare în Moldova a unei instituţii de credit având
capital german. Cei care au cercetat acele proiecte, al căror început se
situează pe la mijlocul anilor '40 ai secolului XIX şi care s-au finalizat prin
întemeierea Băncii Naţionale a Moldovei, cu o funcţionare efemeră în anii
'50, au abordat lucrurile din două perspective. Prima dintre ele, mai veche, îi
aparţine lui Constantin C. Angelescu 39
. Pornind de la analiza unor
documente interne româneşti, acesta plasează proiectele amintite într-un şir
mai lung de eforturi ale românilor de a-şi crea instituţii naţionale de credit.
Atenţia cade, aşadar, asupra intereselor româneşti de susţinere a amintitelor
proiecte. Relativ recent, valorificând o serie de documente germane,
cercetătoarea Stela Mărieş 40
a reuşit să identifice şi să explice interesele
germane faţă de promovarea unor întreprinderi bancare în Principate,
interese încadrate în contextul mai larg al politicii economice germane faţă
de sud-estul Europei.
O privire de ansamblu asupra legăturilor economice dintre
Principatele române, statele germane şi Austria a încercat, în 1927,
35 Erich Dittrich, op. cit. 36 Constantin C. Sporea, Alte rumänische Beziehungen zur Messestadt Leipzig, în „Acta
Historica”, Roma, Tom. I, 1959, p. 59–81. 37 Ibidem, p. 65. 38 Gheron Netta, Die Handelsbeziehungen. p. 119–120, 150. 39 Constantin C. Angelescu, Primele încercări de a înfiinţa instituţii de credit în Moldova, în
„Studii şi materiale ştiinţifice. Istorie”, Iaşi, Tom. XIV, 1963, fasc. 2, p. 179–214; idem, Creditul în Moldova de la 1848 la 1864, în vol. Dezvoltarea economiei Moldovei între anii 1848–1864, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, p. 383–427.
40 Stela Mărieş, Proiecte privind relaţiile economice dintre Prusia şi principatele române la mijlocul secolului XIX, în AIIAI, Tom. XXIV, 1987, partea a II-a, p. 403–411.
20
economistul G. Zane 41
. Pentru prima dată a fost schiţat cadrul juridic ce
reglementa aceste relaţii. Sunt amintite şi descrie pe scurt tratatele „de
prietenie şi comerţ” dintre Prusia şi Imperiul otoman, din 1761 şi 1840. O
lărgire a manierei interpretative este încercată şi printr-un început de analiză
a impactului politicii vamale româneşti asupra acestor legături. Din cauză că
perioada analizată de G. Zane este destul de lungă (1774–1874), iar
întinderea studiului e relativ mică, lucrarea se menţine la nivelul unor
consideraţii generale, sărace în conţinut şi uneori eronate. Lipsesc, de
asemenea, informaţiile de arhivă şi prelucrările statistice.
Nu s-au efectuat, până în prezent, evaluări cantitative, calitative şi
valorice ale mărfurilor care au făcut obiectul schimburilor economice
româno-germane, aşa cum lipseşte o analiză a ponderii acestora în
ansamblul comerţului românesc şi al celui german din prima jumătate a
secolului XIX. Pe de altă parte, aşa cum am putut observa deja, greutatea
cercetării a căzut fie pe relaţiile cu Leipzigul, fie pe cele cu Prusia. Statele
din sudul Germaniei au fost neglijate. Am întâlnit o singură lucrare,
aparţinându-i istoricului turc Rifat Önsoy 42
, care abordează, pentru
perioada 1815–1871, legăturile comerciale ale statelor sud-germane
(Bavaria, Baden, Würtemberg, Hessa-Darmstadt şi oraşul Frankfurt) cu
Imperiul otoman. În acea carte, însă, Principatele române, cărora autorul le
recunoaşte statutul juridic şi politic special în interiorul Imperiului Otoman,
sunt avute în vedere doar în măsura în care au jucat rolul de intermediar în
comerţul amintitelor state germane cu provinciile otomane de la sud de
Dunăre.
Dintre rutele comerţului româno-german, doar cea a Dunării s-a
bucurat de o tratare separată. Nu avem în vedere aici literatura dedicată
importanţei fluviului în relaţiile internaţionale, ci eventualele demersuri
despre rolul său în legăturile economice bilaterale. O primă lucrare din
această categorie, pe care am reuşit să o identificăm, este teza de doctorat pe
care Jean Kamerling a susţinut-o în 1922 la Universitatea din Köln 43
. Este o
analiză serioasă, întemeiată pe date statistice, dar ea se referă la o perioadă
mai târzie (sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX). Pentru
intervalul de timp care ne interesează aici, autorul nu expune decât puţine
consideraţii de ordin general. Demnă de amintit, în acest context, este
lucrarea Stelei Mărieş despre căile de transport din Principate, în care este
41 G. Zane, op. cit. 42 Rifat Önsoy, Die Handelsbeziehungen zwischen den süddeutschen Staaten und dem
Osmanischen Reich von 1815 bis 1871, Univerität Würzburg, 1972, 214 p. (teză de doctorat). 43 Jean Kamerling, op. cit.
21
discutată şi importanţa navigaţiei fluviale dunărene pentru comerţul
româno-german 44
.
„Istoria consulatului prusian” şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă
Una dintre problemele care s-au bucurat de un relativ mare interes
din partea istoricilor este cea a evoluţiei consulatelor germane din Principate
şi a activităţii diferiţilor reprezentanţi consulari. Din păcate, nu s-a păstrat
primul studiu dedicat acestei chestiuni, intitulat Istoria consulatului prusian
şi redactat de Nicolae Iorga la încheierea studiilor sale din 1891–1892 în
Germania. Lucrarea, rămasă în manuscris, s-a pierdut, cum avea să
mărturisească mai târziu autorul 45
. Putem presupune că o parte dintre
informaţiile cuprinse în acea lucrare au fost folosite de Nicolae Iorga la
elaborarea deja amintitei Prefeţe a volumului al zecelea al documentelor
„Hurmuzaki”. Istoricul prezintă acolo lista consulilor Prusiei la Iaşi şi
Bucureşti, de la 1784 (data numirii primului consul) până la 1843 şi oferă
câteva informaţii, uneori greşite, despre biografia şi activitatea acestora.
Subiectul avea să fie reluat abia după o jumătate de secol, de către
Victor Papacostea, în cartea sa despre Johann Ferdinand Neigebaur 46
. Cum
nu cunoştea rapoartele consulare expediate de Neigebaur superiorilor săi şi
nici instrucţiunile pe care acesta le-a primit din partea Ministerului
afacerilor externe din Berlin în perioada funcţionării sale în Principate
(1843–1845), Victor Papacostea s-a mărginit la expunerea unei schiţe
biografice a personajului şi la descrierea cărţilor sale despre români. Despre
înfiinţarea consulatului general prusian la Iaşi, al cărui prim titular a fost
Neigebaur, autorul citat nu face decât să preia informaţiile din amintita
Prefaţă a lui Nicolae Iorga, destul de sumare şi acolo. În legătură cu
activitatea sa consulară propriu-zisă, aflăm şi mai puţin.
Abia studiul din 1975 al lui Klaus-Henning Schroeder47
aduce o serie
de explicaţii, întemeiate pe studierea unor surse germane, despre trimiterea
lui Neigebaur în Moldova şi motivele care au stat la baza deciziei de
transformare a reprezentanţei Prusiei în consulat general la 1842. În legătură
cu activitatea în Principate a aceluiaşi Neigebaur, mai amintim aici două
articole semnate de autorul lucrării de faţă, în care sunt relevate, pe bază de
44 Stela Mărieş, Quelques aspects de l'histoire des transports en Roumanie au cours du XIX-e
siècle, în RRH, Tom. XXIV, nr. 1–2, 1985. 45 Nicolae Iorga, Orizonturile mele..., ediţia cit., p. 167. Lucrarea intitulată Istoria consulatului
prusian, redactată după încheierea studiilor din 1891–1892 în Germania, a fost „sechestrată” – conform mărturiei autorului – de către Grigore Tocilescu şi Iorga nu a mai putut-o recupera niciodată.
46 Victor Papacostea, Un observator prusian… 47 Klaus-Henning Schroeder, J. F. Neigebaur in Rumänien (1843–1845), în „Dacoromania.
Jahrbuch für östliche Latinität”, Freiburg/München, vol. 3, 1975–1976.
22
documente inedite germane, legăturile consulului general cu comunităţile
luterane germane din Moldova şi împrejurările încheierii carierei sale în
Principate 48
.
Din aceeaşi categorie, a lucrărilor dedicate cunoaşterii activităţii
consulilor germani în Principate, pot fi amintite aici încă două studii: unul
despre înfiinţarea reprezentanţei consulare a Prusiei la Galaţi în 1837 49
,
celălalt despre activitatea lui Carl August Kuch, consul prusian la Iaşi între
anii 1833–1842 50
. Pornind de la documente inedite germane, la care
Nicolae Iorga nu a putut avea acces în urmă cu un secol, cele două lucrări
încearcă o completare a informaţiilor publicate de cunoscutul istoric.
Un alt consul prusian care s-a bucurat de atenţie a fost Emil von
Richthofen, care a funcţionat la Iaşi în anii 1846–1848. Studiile pe care i
le-a dedicat istoricul Grigore Ploeşteanu vor fi evocate ceva mai jos.
Cum au fost interpretate raporturile politice
Pare dificil a vorbi despre relaţii politice româno-germane în prima
jumătate a secolului XIX, când Principatelor române, vasale ale sultanului
otoman, le era interzisă trimiterea de reprezentanţi diplomatici şi, prin
urmare, le lipseau instrumentele oficiale pentru urmărirea unei politici
externe proprii. Această constatare este valabilă doar în ceea ce priveşte
aspectul oficial al relaţiilor externe, nivelul diplomatic al acestora. Şi nici
aici în întregime, dacă ţinem seama de faptul că, la 1848, guvernul
provizoriu din Bucureşti a avut un reprezentant acreditat oficial pe lângă
parlamentul şi guvernul confederal german din Frankfurt. Pe de altă parte,
aşa cum s-a arătat 51
, în perioada pe care o am în atenţie problema
românească se individualizează din ce în ce mai mult, capătă conţinut şi
contururi proprii în contextul mai larg al „chestiunii orientale”. Prusia, care
după 1815 a urmărit constant să-şi reocupe, apoi să-şi păstreze locul în
rândul puterilor europene, nu putea evita implicarea, fie şi indirectă, în
problemele sud-estului Europei.
Din câte cunosc, nu există o analiză a relaţiilor româno-germane
pentru întreaga perioadă pe care o am în atenţie. Fără să insiste prea mult
48 Vasile Docea, Im Sinne religiöser Toleranz. Die Anfängen der evangelischen Gemeinde in
Galatz, în Al. Zub (ed.), Identitate / alteritate în spaţiul cultural românesc, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1986, p. 255–265; idem, O căsătorie scandaloasă şi căderea consulului Neigebaur, în „Arhiva Genealogică”, Iaşi, an. IV, 1997, nr. 1–2, p. 44–50.
49 Idem, Înfiinţarea reprezentanţei consulare a Prusiei la Galaţi (1837), în „Danubius”, Muzeul de istorie Galaţi, vol. XIII, 1992, p. 145–154.
50 Idem, Din activitatea lui C. A. Kuch, consul al Prusiei în Moldova (1833–1842), în AIIX, Tom. XXIX, 1992, p. 307–323.
51 Leonid Boicu, Geneza „chestiunii române” ca problemă internaţională, Iaşi, Editura Junimea, 1975, 149 p.
23
asupra temei, Nicolae Iorga considera, în Prefaţa deja citată, că până în
deceniul al patrulea al secolului trecut a avut loc o creştere continuă a
interesului politic al Prusiei faţă de zona sud-estică a continentului, implicit
faţă de Principatele române, creşterea considerată ca o reacţie la penetrarea
influenţei ruse în zonă şi ca o tendinţă de a contracara politica austriacă.
Vom vedea în cuprinsul acestei lucrări în ce măsură a avut istoricul
dreptate.
Cercetările iniţiate în spaţiul istoriografic german, privind politica
orientală a Prusiei, omit analizarea intereselor germane faţă de Principatele
române. Ele se concentrează fie asupra relaţiilor Prusiei cu Rusia, precum
lucrarea din 1897 a lui Karl Ringhoffer 52
, fie asupra celor cu Imperiul
otoman, cum se întâmplă în relativ recenta contribuţie a lui Karl Pröhl 53
.
Prima explică pe larg politica prusiană de apropiere de Rusia, pusă pe
seama intenţiei cabinetului din Berlin de a controla în acest fel expansiunea
spre apus a imperiului nordic. Apropierea s-ar fi datorat şi comunităţii
ideologice – legitimismul, conservatorismul, teama de revoluţie – a cărei
expresie în plan juridic internaţional era apartenenţa la „Sfânta Alianţă”.
Karl Pröhl, în două capitole dedicate primei jumătăţi a secolului XIX 54
,
arată că, în ciuda apropierii de Rusia, Prusia a căutat să se menţină neutră în
confruntările politice şi militare din zona sud-estică a continentului.
Neutralitatea nu a fost însă una pasivă, ci s-a constituit într-o tactică
politică, al cărei scop era dobândirea rolului de arbitru în „chestiunea
orientală”. Acest rol, atins pentru un moment, la 1829, când Prusia a
mijlocit pacea ruso-turcă de la Adrianopol, deschidea posibilitatea ca, în
eventualitatea destrămării şi împărţirii Imperiului otoman, cabinetul din
Berlin să poată solicita compensaţii teritoriale în centrul Europei.
Atitudinea Prusiei faţă de Principatele române nu putea fi decât una
subordonată, cu unele nuanţe, intereselor sale orientale în general. Neglijată,
cum am arătat, de istoriografia germană, ea s-a bucurat de atenţie în spaţiul
istoriografic românesc. Aici, studierea intereselor şi atitudinilor politice
prusiene faţă de Principate s-a concentrat asupra unui interval scurt de timp,
gravitând în jurul anului 1848. Acesta pare să fie, pentru întreaga jumătate a
52 Karl Ringhoffer, Ein Dezenium preussischer Orientpolitik zur Zeit des Zaren Nikolaus (1821–
1830). Beiträge zur Geschichte der auswärtigen Beziehungen Preußens unter dem Ministerium des Grafen Christian Günter von Bernstorff, Berlin / Leipzig, 1897.
53 Karl Pröhl, Die Bedeutung preussischer Politik in den Phasen der orientalischen Frage. Ein Beitrag zur Entwicklung deutsch-türkischen Beziehungen von 1606 bis 1871, Frankfurt am Main – New York – Bern, Peter Lang, 1986, 428 p.
54 Ibidem, capitolul X: Sfârşitul politicii orientale a Prusiei în timpul revoluţiei franceze şi până la reînceperea relaţiilor otomano-prusiene în timpul crizei lui Mehmet Ali, p. 160–185; capitolul XI: De la semnarea Tratatului Strâmtorilor până la Războiul Crimeii (1841–1853), p. 186–217.
24
secolului XIX, momentul de maximă intensitate a relaţiilor politice româno-
germane, motiv pentru care istoricul Grigore Ploeşteanu s-a aplecat insistent
şi cu consecvenţă asupra sa 55
. Studiile sale, valorificând un mare număr de
documente inedite germane (în special corespondenţă diplomatică),
adâncesc înţelegerea atitudinilor prusiene faţă de mişcarea revoluţionară din
Principatele române. Totodată, ele pun în lumină activitatea consulului
prusian Emil von Richthofen, un simpatizant al cauzei româneşti.
Lucrările citate până aici au un punct comun: aparţin unei maniere
interpretative care accentuează cunoaşterea intereselor germane (prusiene)
faţă de Principatele române sau faţă de zona sud-estică a Europei. În afara
acesteia, însă, există şi o a doua manieră, care insistă pe descifrarea
intereselor româneşti faţă de lumea germană. Din punct de vedere
cronologic, şi tematica acestor lucrări gravitează în jurul anului 1848. Ele au
în vedere eforturile românilor (ale revoluţionarilor paşoptişti) de a-şi pleda
cauza în faţa diferitelor foruri politice germane. Nu avem lucrări speciale pe
această temă, dar ea a fost tratată fie în lucrări despre începuturile
diplomaţiei româneşti moderne 56
, fie în studii despre viaţa şi activitatea
unor personalităţi politice, precum Ioan Maiorescu 57
. Acesta, în calitate de
reprezentant al guvernului provizoriu de la Bucureşti pe lângă parlamentul
şi guvernul confederal german din Frankfurt, a încercat în 1848 să obţină
recunoaşterea noii stări de lucruri din Ţara Românească şi să obţină sprijin
german în vederea înlăturării protectoratului rusesc.
Se poate constata, din cele arătate, că extinderea analizei relaţiilor
politice româno-germane asupra perioadei anterioare revoluţiei de la 1848 a
rămas multă vreme un deziderat. Acesta, alături de altele, îndrăznesc să îl
asum în lucrarea de faţă.
Despre colonizări şi comunităţi germane în Principatele române
Şi în acest caz ne aflăm în faţa a două direcţii de cercetare. Prima se
orientează spre studierea problemei colonizărilor germane în Principatele
55 Grigore Ploeşteanu, Corespondenţe diplomatice inedite privind tendinţele de unitate naţională
ale românilor în epoca revoluţiei de la 1848, în „Vatra”, Târgu-Mureş, an. VIII, 1978, nr. 6, p. 9; idem, Contribuţii la cunoaşterea relaţiilor româno-germane în timpul revoluţiei burghezo-democratice de la 1848, în „Marisia”, Târgu-Mureş, vol. XI–XII, 1981 – 1982, p. 621–641; idem, Prusia şi revoluţia română de la 1848. Mărturii şi atitudini, în „Vatra”, Târgu-Mureş, an. XVIII, 1988, nr. 208–210; idem, Românii în conştiinţa Europei. Studii şi articole, vol. I, Târgu-Mureş, 1994.
56 De exemplu, în Reprezentanţele diplomatice ale României, vol. I, Bucureşti, Editura politică, 1967 (capitolul Înfiinţarea reprezentanţei diplomatice a României la Berlin, semnat de N. Adăniloaie, p. 215–233).
57 N. Bănescu, V. Mihăilescu, Ioan Maiorescu. Scriere comemorativă cu prilejul centenarului naşterii lui. 1811–1911, Bucureşti, 1912; Paul Barbu, Ioan Maiorescu – Activitatea sa politică şi diplomatică (1848–1859), în RdI, Tom. 41, 1988, nr.4, p. 419–436.
25
române. Începutul pare să-l fi făcut economistul Dionisie Pop Marţian, cu o
broşură din anul 1860, intitulată Coloniştii germani şi România 58
. Autorul,
reprezentant al curentului naţionalist în gândirea economică şi, ca atare,
adversar declarat al colonizărilor, ia în discuţie câteva proiecte de acest gen,
contemporane lui, deci dintr-o perioadă care depăşeşte limita cronologică
superioară a perioadei pe care o avem în atenţie. Autorul aminteşte, însă,
despre unele pretinse interese germane, mai vechi, mai ales de ceea ce el
consideră a fi interesul şi intenţia guvernului Prusiei de a sprijini
colonizările în Principate. Acele interese ar fi debutat, conform opiniei
autorului, în anii '40 ai secolului XIX. Lucrarea este mai degrabă polemică
decât ştiinţifică, exagerările abundă, multe fapte sunt greşit interpretate sau
pur şi simplu inventate. Aşa procedează, de exemplu, atunci când încearcă
să dovedească, fără însă a cita vreo sursă, existenţa unor planuri de cucerire
germană a sud-estului Europei, colonizările nefiind altceva decât o primă
etapă a acelei conquiste.
Din vremea lui Dionisie Pop Marţian şi până astăzi s-a scris mult
despre colonizările germane în Europa sud-estică. Există o bogată literatură,
mai ales germană, pentru fiecare dintre aspectele acestui fenomen istoric:
provenienţa coloniştilor, cauzele emigrării, interesele economice şi politice
pe care fenomenul le-a implicat atât pentru partea germană, cât şi pentru
diferitele provincii şi state în care s-au aşezat coloniştii. În Germania, astăzi,
o întreagă reţea ştiinţifică, formată din institute de cercetare 59
, catedre
universitare, biblioteci şi arhive, funcţionează în scopul cercetării istoriei
colonizărilor germane. Cu toate acestea, despre tema specială a
colonizărilor în Principatele române în prima jumătate a secolului XIX s-a
scris puţin. Atenţia cercetătorilor s-a îndreptat îndeosebi spre colonizările în
Rusia sau spre cele transoceanice. Faptul este explicabil, având în vedere că
intensitatea fenomenului în Principate a fost neglijabilă în raport cu cele
amintite.
Între concluziile acestor cercetări există câteva care pot fi extinse şi
asupra problemei colonizărilor în Principate, căci studiile asupra originii
coloniştilor, asupra modului de recrutare ori despre sprijinirea lor de către
diferite instanţe din lumea germană sunt general valabile. Agnes Bretting şi
Hartmut Bickelmann, de exemplu, au studiat relativ recent agenţiile şi
asociaţiile germane de colonizare 60
. Cauzele emigrării germane spre zona
58 Dionisie Pop Marţian, Coloniştii germani şi România, ediţia a IIa, Bucureşti, 1871 (prima
ediţie a apărut în 1860). 59 De exemplu: „Bundesinstitut für ostdeutsche Kultur und Geschichte” din München; „Institut
für Geschichte der Russlanddeutschen” de pe lângă Seminarul de istorie al Universităţii din Freiburg im Breisgau etc.
60 Agnes Bretting, Hartmut Bickelmann, Auswanderungsagenturen und Auswanderungsvereine im 19. und 20. Jahrhundert, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 1991, 276 p.
26
estică a Europei au fost analizate, între alţii, de către Karl Stumpp, într-o
lucrare despre colonizările germane în Rusia în perioada 1763–1862 61
. De
o atenţie aparte s-a bucurat problema colonizărilor germane în Basarabia, al
căror început se situează pe la 1814, după încorporarea provinciei la
Imperiul rus. Dintre numeroasele contribuţii relative la această temă, o
amintim aici pe cea mai recentă, cartea din 1993 a istoricului Detlef
Brandes despre coloniştii germani şi balcanici în sudul Rusiei şi în
Basarabia, care conţine şi o întinsă bibliografie 62
.
Un caz de colonizare, petrecut în anii 1843–1844 în Ţara
Românească, este analizat, pe baza unor documente inedite identificate la
Arhivele Statului din Bucureşti, de către istoricul Apostol Stan 63
. Deşi
autorul nu îşi propune să abordeze descifrarea intereselor germane implicate
în acest caz, încearcă totuşi să explice rolul jucat de consulul Prusiei la
Bucureşti în desfăşurarea tratativelor, care s-au finalizat prin încheierea unui
contract între proprietarul muntean Constantin Creţulescu şi două sute de
familii de „prusieni” aşezaţi pe moşia sa.
Cealaltă direcţie de cercetare acordă mai puţină atenţie problemei
colonizărilor, pentru a urmări, în schimb, evoluţia comunităţilor germane
deja constituite. Într-o carte din 1891, pastorul Wilibald Stefan
Teutschlaender s-a ocupat de comunităţile de confesiune luterană din
Principate, de cele germane îndeosebi 64
. A insistat asupra celei mai vechi şi
mai numeroase dintre ele, cea din Bucureşti, dar a destinat câteva pagini şi
celor din Iaşi, Galaţi, Craiova, Turnu-Severin, Piteşti şi Brăila. Evoluţia lor
este urmărită din punct de vedere confesional şi cultural. Sunt relevate
legăturile cu populaţia locală şi cu autorităţile Moldovei şi Ţării Româneşti,
dar şi relaţiile cu diferite instituţii religioase şi guverne din lumea germană.
Aceeaşi problematică o abordează lucrările mai noi ale lui Hans Petri 65
şi
ale Beatei Welter 66
, despre istoria comunităţii protestante din Iaşi.
Se cuvine să mai amintesc aici un alt istoric, Reimund Friedrich
Keindl, care s-a ocupat, într-o amplă monografie în trei volume, de istoria
61 Karl Stumpp, Die Auswanderung aus Deutschland nach Russland in den Jahren 1763–1862,
Tübingen, Editura autorului, s.a. 62 Detlef Brandes, Von den Zaren adoptiert. Die deutschen Kolonisten und die Balkansiedler in
Neurussland und Bessarabien 1751–1914, München, R. Oldenbourg Verlag, 1993, 549 p. 63 Apostol Stan, Colons prussiens dans l’agriculture de Valachie en 1843, în RRH, Tom. XXVII,
1988, nr. 3, p. 245–248. 64 W. S. Teutschlaender, op. cit. 65 Hans Petri, Die Geschichte der evangelischen Gemeinde zu Jassy in Rumänien bis zum
Ausbruch des ersten Weltkrieges, în „Kirche im Osten”, vol. 19, 1976; idem, Daten zur Lebensgeschichte Daniel Roths, în „Siebenbürgische Vierteljahresschrift”, vol. 54, 1931.
66 Beate Welter, Die evengelische Gemeinde Iasis im 19. Jahrhundert, în G. Bădărău, L. Boicu, L. Nastasă (coord.), Istoria ca lectură a lumii, Iaşi, 1994, p. 397–410.
27
germanilor din spaţiul carpatic 67
. În volumul al treilea al acesteia, Keindl se
apleacă asupra istoriei germanilor din Principatele române, stăruind asupra
modului de organizare şi evoluţiei în timp a comunităţilor acestora.
Informaţii şi imagini
Am grupat sub acest subtitlu acele preocupări istoriografice dedicate
fie relatărilor călătorilor germani prin Principate sau români prin lumea
germană – incluzând în această categorie şi informaţiile apărute în presa
uneia sau a celeilalte părţi -, fie imaginea pe care fiecare dintre cele două
părţi şi-a făcut-o despre cealaltă. Este vorba, aşadar, de studiile care pot fi
grupate, cu oarecare toleranţă, sub genericul „imagologiei”, deşi nu toate
respectă, din punct de vedere metodologic, regulile genului.
Unii autori şi-au propus, după modelul lui Nicolae Iorga, cu a sa
Istorie a românilor prin călători 68
, să folosească însemnările călătorilor
germani ca surse de informaţii pentru istoria românilor 69
. În acelaşi scop, o
serie de studii valorifică informaţii publicate în diverse periodice germane
din epocă, precum „Berlinische Monatsschrift” 70
, „Vossische Zeitung” 71
,
„Deutsche Zeitung” din Heidelberg 72
ori „Die Grenzboten” 73
. Ar mai fi de
amintit aici câteva comentarii despre rapoarte consulare şi diplomatice
germane, care înfăţişează fie aspecte politice 74
, fie economice 75
ale istoriei
româneşti. Deşi mai puţin numeroase, trebuie evocate aici şi preocupările de
a cerceta, din această perspectivă, însemnările unor români despre lumea
germană 76
.
67 Reimund Friedrich Keindl, op. cit. 68 Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, ediţie îngrijită de A. Anghelescu, Bucureşti,
Editura Eminescu, 1981. 69 Manfred Steinkühler, La Roumanie vue par les voyageurs allemands (1800–1940), în
Mélanges de philologie romane dédiés á la mémoire de Jean Boutière, vol. II, Liège, 1971, p. 911–931; Stela Mărieş, Rumänien im XIX. Jahrhundert aus der Sicht deutscher Reisender, în AIIAI, Tom. XXII, partea I, 1985.
70 Ştefan Lemny, Ştiri despre români întro publicaţie iluministă: „Berlinische Monatsschrift”, în AIIAI, Tom. XXII, partea a IIa, 1985, p. 747–752.
71 Teodor Pavel, Revoluţia de la 1848 din Ţările Române în corespondenţa către ziarul berlinez „Vossische Zeitung”, în RdI, Tom. 27, 1974, nr. 3.
72 Dumitru Ivănescu, Horst Fassel, Ştiri externe despre revoluţia de la 1848 din ţările române, în AIIAI, Tom. XV, 1978, p. 353–360.
73 Stela Mărieş, Principatele române în viziunea revistei politicoculturale germane „Die Grenzboten” la jumătatea secolului al XIXlea, în G. Bădărău, L. Boicu, L. Nastasă (coord.), Istoria ca lectură a lumii, Iaşi, 1994, p. 461–470.
74 Camil Mureşan, Hilde Mureşan, O imagine germană asupra revoluţiei române de la 1848 în Ţara Românească, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, Cluj, Editura Dacia, 1985.
75 Vasile Docea, Galaţii şi Brăila întro descriere inedită din anul 1843, în „Portofranco. Revistă de cultură”, Galaţi, 1991, nr. 3–4.
76 Dintre aceste preocupări amintesc aici: Dan Berindei, Călătoriile lui Dinicu Golescu în
28
La un alt nivel de elaborare, mai sintetic, şi uzând de un alt
instrumentar metodologic, cel al imagogiei, se află studiile despre imaginea
pe care lumea germană şi-a făcut-o despre români. Subiectul a atras mai cu
seamă atenţia cercetătorilor germani 77
, dar nu a fost neglijat nici de către
istoriografia românească, o dovadă în acest sens fiind recentele contribuţii
ale cercetătoarei Stela Mărieş 78
. Aceasta explică mijloacele şi căile prin
care s-a format imaginea germană despre români în prima jumătate a
secolului XIX.
Scurt bilanţ istoriografic
Incursiunea istoriografică întreprinsă îmi oferă suficiente argumente
pentru a considera că istoria relaţiilor româno-germane constituie un
domeniu distinct de cercetare. Începuturile preocupărilor dedicate primei
jumătăţi a secolului XIX se plasează către sfârşitul aceluiaşi veac şi sunt
dominate de figura lui Nicolae Iorga, ale cărui eforturi s-au îndreptat spre
publicarea de documente şi spre creionarea unei imagini de ansamblu
asupra temei. În perioada dintre cele două războaie mondiale s-au făcut paşi
importanţi spre reconstituirea istoriei relaţiilor economice bilaterale. O
creştere sensibilă a interesului faţă de temă în ansamblul ei a avut loc în
preajma şi în timpul celui de-al doilea război mondial, fără îndoială şi sub
impulsul apropierii politice şi militare româno-germane. A urmat apoi o
perioadă de tăcere, cel puţin în ceea ce-i priveşte pe istoricii din România,
întreruptă abia prin anii '70. De atunci, poate fi constatat un interes în
continuă creştere, la noi dar şi în Germania, faţă de studiile româno-
germane.
Lucrările evocate, în ciuda numărului relativ ridicat şi a marii
diversităţi, sunt departe de a rezolva problematica istoriei relaţiilor româno-
Europa de centru şi apus, în idem, Cultura naţională română modernă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1986, p. 419–431; idem, Germania văzută de români în prima jumătate şi la mijlocul secolului al XIXlea, în vol. cit., p.402418; Dumitru Ivănescu, Horst Fassel, Mărturii despre revoluţia germană de la 1848 în corespondenţa unui român, în „Revista Arhivelor”, Tom. 60, 1983, nr. 2, p.157–165.
77 Arnold Huttmann, Reiseeindrücke aus Landstrichen des heutigen Rumänien 1773 bis 1915, München, Verlag des Südostdeutschen Kulturwerks, 1984; Klaus Heitmann, Das Rumänenbild im deutschen Sprachraum 1775–1918. Eine imagologische Studie, Böhlau Verlag, Köln / Wien, 1985; KlausHenning Schroeder, Der deutsche Philhellenismus und die Rumänen, în vol. Interferenţe culturale românogermane, îngrijit de A. Corbea şi O. Nicolae, Iaşi, 1986, p. 68–74.
78 Stela Mărieş, Die Rumänischen Fürstentümer aus der Sicht deutscher Reisenden und Diplomaten der ersten Hälfte des 19.Jahrhundertes, în RRH, Tom. XXXII, 1983, nr. 3, p. 213–223; idem, Die Wahrnehmung der rumänischen Fürstentümer in der deutschen Öffentlichkeit in der ersten Hälfte des 19. Jahrhundertes, în Josip Matesić, Klaus Heitmann, Südosteuropa in der Wahrnehmung der deutschen Öffentlichkeit vom Wiener Kongress (1815) bis zum Pariser Frieden (1856), München, SüdosteuropaGesellschaft, 1990, p. 81–95.
29
germane în prima jumătate a secolului XIX. În privinţa raporturilor politice,
am putut constata că lungi intervale de timp au rămas „descoperite”,
deoarece analizele de până acum s-au limitat la momentul 1848. Legăturile
economice au fost studiate fie în liniile lor generale (uneori prea generale,
cum a făcut G. Zane), fie, atunci când s-a încercat abordarea lor în
profunzime şi mai amănunţit, prin renunţare la ansamblu şi limitarea la un
anumit segment al acestora (cazul G. Netta pentru comerţul cu oraşul
Leipzig). Activitatea unor consuli prusieni este şi ea – chiar dacă deja există
câteva reuşite studii pe această temă – încă puţin cunoscută. Lipseşte, de
asemenea, o privire de ansamblu, o sinteză asupra evoluţiei, conţinutului şi
importanţei relaţiilor româno-germane în prima jumătate a secolului XIX.
Acoperirea, măcar parţială, a golurilor semnalate este unul dintre scopurile
acestei lucrări.
4. Despre metodă
Pentru a alege instrumentarul metodologic, am pornit de la
convingerea că orice problemă istorică, spre a fi bine înţeleasă, are nevoie
de o metodă specifică. Altfel spus, nu orice metodă poate fi folosită cu egal
succes în abordarea fiecărei teme istoriografice. În ce mă priveşte, această
convingere s-a tradus, la începuturile cercetărilor pe care le-am întreprins,
printr-o amânare a folosirii oricărei scheme metodologice până la încheierea
unei prime parcurgeri integrale a materialului documentar şi a bibliografiei
avute la dispoziţie. Procedând în acest fel, am lăsat ca metoda de analiză să
vină „de la sine”, din specificul realităţilor istorice reflectate de conţinutul
documentelor.
Lectura prealabilă a documentelor m-a condus la două concluzii de
ordin metodologic. Prima porneşte de la observaţia că există o mare
diferenţă cantitativă şi calitativă – se poate spune şi „de intensitate” – între
ansamblul relaţiilor româno-germane din prima jumătate a secolului XIX şi
cele din perioada care a urmat, dar că multe dintre caracteristicile
raporturilor bilaterale din a doua jumătate a aceluiaşi secol au fost schiţate
în epoca anterioară. Reflexul în plan metodologic al acestei observaţii îl
constituie necesitatea unei permanente raportări la cea de-a doua jumătate a
secolului XIX, pe care uneori o fac explicit, alteori doar o sugerez. Aşadar,
este vorba de un comparativism „pe verticală”, între epoci diferite, prin care
urmăresc descifrarea originilor – manifeste sau latente – ale unor fenomene
care se impun cu intensitate mai târziu.
Cea de-a doua concluzie porneşte tot de la o observaţie şi anume de
la constatarea existenţei, în prima jumătate a secolului XIX, pe de o parte a
unui număr mare de proiecte şi intenţii privind relaţiile bilaterale, pe de altă
30
parte a unei relativ firave transpuneri în practică a acestora. A existat în
epocă o mare distanţă între proiectele teoretice şi materializarea lor. Ca
atare, m-am simţit obligat să caut cauzele pentru care acele intenţii şi
proiecte nu au ajuns la împlinire. În plan metodologic, aceasta înseamnă o
schimbare a centrului de greutate al analizei, o focalizare a ei spre
descrierea proiectelor şi spre identificarea piedicilor care au stat în calea
materializării lor. Aşadar, mă interesează să înţeleg nu numai faptele
propriu-zise, ci şi cauzele lipsei lor, să explic nu numai ce a fost, ci şi ce nu
a fost şi de ce nu a fost. În mod tacit, această perspectivă de abordare se află
în spatele întregii lucrări, dar ea se regăseşte formulată şi în mod explicit, în
unele subcapitole intitulate, de exemplu, „Cauzele eşecului…” sau „Piedici
în calea...”.
În privinţa structurii lucrării, am avut de ales între două modele: cel
al expunerii cronologice simple, lineare, eventual „pe etape”, a întregului
ansamblu al relaţiilor bilaterale sau acela al tratării din perspectivă
structurală a acestora, prin abordarea separată a fiecărei componente.
Ambele metode comportă riscuri, prima pe acela de a renunţa la analiza în
profunzime a unor aspecte, de dragul menţinerii unei linii cronologice clare,
lipsite de divagaţii, cealaltă de a repeta, în cazul analizei fiecărei
componente a structurii, unele lucruri abordate în cazul celorlalte
componente. Îmi asum acest din urmă risc – ce presupune un neajuns mai
degrabă stilistic decât de conţinut şi de înţelegere – şi consacru câte un
capitol fiecăreia dintre componentele raporturilor bilaterale: consulară,
economică şi politică. Între motivele acestei opţiuni trebuie amintit mai întâi
faptul că astfel este respectat modul de a vedea lucrurile propriu epocii în
care ele s-au desfăşurat. Cei implicaţi în relaţiile româno-germane din prima
jumătate a secolului XIX au operat, la rândul lor, această distincţie între
problemele consulare, cele economice şi cele politice, percepând raporturile
bilaterale prin intermediul acestei grile. Una dintre numeroasele dovezi în
acest sens o constituie, de exemplu, organizarea şi arhivarea corespondenţei
consulare a Prusiei pe cele trei probleme enunţate mai sus. Aceasta nu
înseamnă, fireşte, că între acele componente nu ar fi existat legături.
Dimpotrivă, ele se condiţionează reciproc, fapt pe care îl voi evidenţia în
cursul analizei de faţă. Un alt motiv îl constituie intenţia de a explora în
profunzime şi în detaliu relaţiile româno-germane, demers care nu mi se
pare nicicum compatibil cu abordarea lor nediferenţiată, „în bloc”.
Totuşi, nu am renunţat complet la perspectiva cronologică – şi cum
aş putea să o fac într-o lucrare de istorie şi atunci când este vorba despre o
perioadă de geneză, în care predomină transformările? Acestea pot fi
surprinse, desigur, doar printr-o proiectare a faptelor pe axa timpului. Am
subordonat, însă, această perspectivă metodei de analiză structurală.
31
Rezultatul îl constituie prezentarea cronologică a fiecăreia dintre
componentele ansamblului relaţiilor bilaterale. Atât evoluţia
reprezentanţelor consulare, cât şi legăturile economice şi raporturile politice
sunt prezentate în mod diacronic, fiecare în parte şi uneori chiar unele
elemente ale fiecăreia. Din acest motiv, capitolele lucrării au o anumită
autonomie, fiecare constituind, de fapt, o rescriere a relaţiilor româno-
germane dintr-o altă perspectivă (consulară, economică, politică).
Ansamblul, însă, poate fi perceput doar prin aşezarea lor împreună.
32
CONSULATELE PRUSIEI
ÎN MOLDOVA ŞI ŢARA ROMÂNEASCĂ (1784 – 1850)
1. Sunt consulatele o problemă a raporturilor româno-germane?
Prin reconstituirea evoluţiei reprezentanţelor consulare ale Prusiei
urmăresc în această lucrare două scopuri. Primul dintre ele constă în a
evidenţia în ce măsură însăşi această problemă, a consulatelor prusiene din
Principate, aparţine sferei relaţiilor româno-germane; altfel spus, dacă ea
este şi alceva decât un aspect al raporturilor germano-otomane. Al doilea îl
constituie relevarea rolului de instrument al reprezentanţelor, de mijloc prin
intermediul căruia s-au materializat legăturile economice şi politice între
cele două părţi.
În legătură cu primul obiectiv, s-ar putea obiecta că relaţiile
consulare implică de la sine clauza reciprocităţii. În consecinţă, atâta vreme
cât acea clauză era absentă, cât timp Principatele nu aveau reprezentanţe
similare în lumea germană, nu ar putea fi vorba de relaţii consulare româno-
germane. Dacă am rămâne la nivelul strict formal al discuţiei, ar însemna să
admitem că înfiinţarea şi funcţionarea consulatelor Prusiei în Principate ar
aparţine sferei relaţiilor guvernului din Berlin cu Poarta otomană. Temeiul
juridic îl constituia tratatul prusiano-otoman din 1761, de fapt o capitulaţie
concedată de către sultan regelui Prusiei, în care se prevedea, la articolul IV:
„Ambasadorii Prusiei la Înalta Poartă au dreptul să numească consuli, viceconsuli şi dragomani şi să-i înlocuiască după cum doresc în orice schelă, port sau insulă unde se află consuli, viceconsuli şi dragomani ai altor puteri prietene” 1.
Aşadar, conform tratatului, Prusia putea numi consuli şi în Principatele
române. De reciprocitate se bucura, potrivit aceluiaşi tratat, doar guvernul
otoman, care putea numi consuli în Prusia. Deoarece Principatele române nu
posedau calitatea de subiect în relaţiile internaţionale, domnii de la Iaşi şi
Bucureşti nu puteau numi consuli în alte state.
1 Textul tratatului din 1761, în versiunea originală, în George Frédéric de Martens, Recueil de
Traités, ediţia a II-a, vol. I, Göttingen, 1817, p. 1–15. Varianta franceză în Gabriel Noradounghian, Recueil d’actes internationaux de l’Empire Ottoman, vol. I, Paris, 1897, p. 315–319. Traducerea oficială germană la Helmut Scheel, Die Schreiben der türkischen Sultane an die preussischen Könige in der Zeit von 1721 bis 1774 und die ersten preussischen Kapitulationen vom Jahre 1761, Berlin, 1830, p. 42–47.
33
Să observăm, însă, că Principatele române aveau un statut aparte în
interiorul Imperiului otoman. În epoca începuturilor consulatului prusian ele
se bucurau de o triplă autonomie: judiciară, fiscală şi vamală. Aceasta a
conferit un caracter specific activităţii consulatului, sub raportul jurisdicţiei
consulare dar şi al misiunii sale comerciale. Pe de altă parte, înfiinţarea
consulatului a coincis cu începutul individualizării politice a Principatelor, a
„problemei româneşti”, în cadrul acelui complex internaţional definit de
obicei cu sintagma „chestiunea orientală”, individualizare sesizabilă deja în
momentul păcii de la Kuciuk-Kainargi din 1774 2. Luând în considerare
această realitate, ne putem întreba dacă iniţiativa prusiană, de a numi un
consul la Iaşi în 1784, nu trăda tocmai detaşarea, la început destul de vag
precizată, a unui interes specific al Prusiei faţă de principatele de la Dunăre,
din sfera mai largă a intereselor faţă de Imperiul otoman. Ne mai putem
întreba, apoi, dacă fucţionarea reprezentanţelor, cu etapele ei distincte, nu
marchează tocmai treptele evoluţiei acelui interes. Aceste întrebări le am în
permanenţă în faţă în demersul reconstituirii istoriei consulatelor prusiene.
Pentru a atinge primul dintre scopurile formulate mai sus, voi urmări
modul de raportare a consulatelor la autorităţile locale, problema acreditării
şi recunoaşterii lor de către domnii din Principate şi identificarea instanţelor
cu care au intrat în contact. Din acelaşi motiv, voi urmări ativitatea propriu-
zisă a consulilor, în direcţiile ei principale. Pentru atingerea celui de-al
doilea obiectiv – relevarea caracterului de instrument de mediere – este
necesară analizarea împrejurărilor numirii şi destituirii consulilor,
biografiile lor, instrucţiunile primite din partea superiorilor, evoluţia
subordonării ierarhice a reprezentanţelor, funcţiile şi structura personalului
consular şi conţinutul rapoartelor întocmite de consuli.
Din punctul de vedere al evoluţiei „interne”, pot fi constatate trei
etape dinstincte ale istoriei reprezentanţelor consulare prusiene în perioada
care ne stă în atenţie. Prima este epoca înfiinţării consulatului şi a
funcţionării primului consul (1784–1788). Cea de-a doua cuprinde perioada
dintre reînfiinţarea consulatului (1816) şi instituirea primului consulat
general (1842). Ultima durează din acel moment până dincolo de limita
superioară a perioadei noastre. Încheierea acestei a treia atape, pe care nu o
voi analiza în întregime, a avut loc odată cu înfiinţarea legaţiei României la
Berlin şi a Germaniei la Bucureşti, când consulatele au fost reorganizate şi
şi-au pierdut în bună parte caracterul avut până atunci.
2 Leonid Boicu, Geneza „chestiunii române” ca problemă internaţională, Iaşi, Editura Junimea,
1975, p. 29–44; idem, Principatele române în raporturile politice internaţionale (secolul al XVIII–lea), Iaşi, Editura Junimea, 1986, p. 204–205.
34
2. Prima reprezentanţă consulară prusiană în Principatele române
Cum a fost înfiinţat consulatul Prusiei la Iaşi (1784)
În septembrie 1784, regele Prusiei Friedrich II a hotărât să numească
un consul la Iaşi, în Moldova 3. Înainte de acea dată, alte două puteri
înfiinţaseră reprezentanţe similare în Principatele române. Prima a fost
Rusia. Învingătoare în războiul din 1768–1774 cu Imperiul otoman, a reuşit
să impună Porţii, prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi (articolul 11),
acceptarea dreptului Rusiei de a avea consuli în Principate 4. Uzând de acest
drept, guvernul rus l-a trimis la Bucureşti pe Serghei Lazarevici Lascarev,
în ianuarie 1782 5. Rusiei i-a urmat Austria. Aceasta obţinuse mult mai
devreme dreptul de a numi consuli în Imperiul otoman, prin semnarea, la 27
iulie 1718, a tratatului de la Pasarowitz (art. 5) 6, însă a făcut uz de el, în ce
privea Principatele, abia în vara anului 1782. Atunci a numit un agent la
Bucureşti, în persoana lui Ignaz Stefan Raicevich 7. Am evocat aceste fapte,
deoarece ele sunt utile pentru descifrarea cauzelor care au îndemnat
guvernul din Berlin să procedeze în mod similar.
Lucrările mai vechi sau mai noi 8, care abordează această problemă,
identifică mai multe cauze, care, într-o prezentare sintetică, ar fi: politice,
constând în rivalitatea prusiano-austriacă şi în dorinţa guvernului din Berlin
de a supraveghea, prin intermediul unui consul, activitatea agentului
austriac, consul care urma să informeze totodată despre situaţia politică din
zonă; economice, legate de dorinţa de a promova comerţul german în
Principate şi de a facilita achiziţionarea de cai pentru remonta cavaleriei
regale; juridice, reflectând necesitatea protejării şi reprezentării supuşilor
prusieni în faţa autorităţilor administrative şi juridice româneşti; în sfârşit,
tuturor acestora li s-ar fi adăugat oportunitatea înlesnirii corespondenţei
diplomatice dintre Constantinopol şi Berlin, putându-se ocoli astfel Viena,
pe unde se făcea de obicei. Nu s-a încercat până în prezent ierarhizarea
3 Friedrich II către Diez (ambasadorul Prusiei la Constantinopol), Potsdam, 21 septembrie 1784.
Acte şi fragmente..., II, p. 186. 4 Tratatul din 1774 în Acte şi documente..., I, p. 125–138. 5 Constantin Şerban, Înfiinţarea consulatelor ruse în Ţara Românească şi Moldova, în „Studii şi
cercetări de istorie medie”, an. II. 1951, nr. 1, p. 61–72. 6 Tratatul din 1718 în Acte şi documente..., I, p. 41–48. 7 Stela Mărieş, Înfiinţarea agenţiei consulare austriece în Principatele române, în „Danubius”,
Muzeul de istorie Galaţi, tom. VI–VII, 1972–1973; idem, Activitatea lui Ignatiu Ştefan Raicevich, primul consul al Austriei în Principatele române (1782–1786), în „Cercetări istorice”, Iaşi, 1975.
8 Nicolae Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente..., X, p. XXXIV–XXXVI; G. Zane, Die österreichischen und die deutschen Wirtschaftsbeziehunghen zu den Rumänischen Fürstentümer 1774–1874, Jena, 1927, p. 31–32; Stela Mărieş, Supuşii străini din Moldova în perioada 1781–1862, Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1985, p. 34–35.
35
acestor interese, aşa încât îmi pare firesc să mă întreb dacă ele au fost la fel
de importante şi au determinat în egală măsură decizia înfiinţării
consulatului sau au cântărit diferit şi atunci va trebui să facem o diferenţiere
între cele mai însemnate şi cele de ordin secundar.
Între Prusia şi Principate nu se desfăşura în acea vreme un comerţ
direct. Schimburile erau intermediate mai ales de către negustorii armeni,
evrei şi greci din Polonia şi Austria, cărora li se adăugau câţiva români. Cei
germani nu ajungeau aici decât în cazuri foarte rare. Abia după înfiinţarea
consulatului aveau să apară unele proiecte, care vizau eliminarea verigilor
intermediare şi preluarea acestui comerţ de către negustorii germani. Un
consul în Principate ar fi putut să faciliteze schimbarea prin protejarea
eventualilor comercianţi germani, dar şi prin mijlocirea contactelor cu
societatea locală şi cu piaţa românească.
Dar această tendinţă se afla atunci abia într-o fază incipientă şi avea
să constituie un subiect de dezbatere, fără prea multe rezultate practice,
chiar şi în prima jumătate a secolului XIX. Iniţiativele veneau, deocamdată,
din sectoare marginale ale cercurilor politice prusiene, din partea unor
persoane cu putere mică de decizie, în timp ce statul manifesta un interes
destul de scăzut. Unei astfel de propuneri, care viza încurajarea de către stat
a comerţului direct cu Principatele, venită chiar din partea primului consul
prusian de la Iaşi, ministerul afacerilor externe al Prusiei avea să-i răspundă,
în iulie 1785, că problema era de competenţa negustorilor şi nicidecum a
guvernului 9. Într-un asemenea context, în care tatonările economice abia
încep să se manifeste, cu timiditate şi inconsistenţă, şi în care statul
înţelegea să lase iniţiativa numai pe seama negustorilor, motivaţia
economică a înfiinţării consulatului nu putea avea decât, cel mult, o
însemnătate de ordin secundar.
Exista, totuşi, o ramură comercială în care regele Friedrich II era
direct interesat: importul de cai din Principate, de care avea nevoie pentru
remonta cavaleriei sale. Pentru a-i achiziţiona, erau trimişi ofiţeri prusieni la
graniţa Moldovei şi chiar la Iaşi 10
, atât înainte cât şi după înfiinţarea
consulatului. Implicarea oficială a unui consul în această afacere era prea
puţin utilă, cu atât mai puţin cu cât, în condiţiile opoziţiei statornice a Porţii
faţă de exportul de cai din Principate, era preferabil ca achiziţionarea şi
transportul animalelor să se facă în mod clandestin.
Argumentul juridic al înfiinţării consulatului prusian pare încă şi mai
puţin important decât cel economic. Protecţia pe care o putea oferi un
consul supuşilor prusieni era pe-atunci aproape lipsită de obiect. Un raport
9 Ministerul afacerilor externe către König, Berlin, 3 iulie 1785. Hurmuzaki, Documente…, X, p.
23. 10 N. Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente…, X, p. XXIII.
36
din ianuarie 1785 enumera doar 30 familii de supuşi ai regelui, trăitori în
Iaşi 11
, număr neîndestulător pentru a justifica prezenţa unui consul. Lipseau
şi eventualii prusieni în tranzit prin Principate, care să fi avut nevoie de
protecţie consulară, din moment ce, aşa cum am arătat, comerţul se afla în
mâinile intermediarilor. Este cunoscut un singur caz în care primul consul
prusian din Iaşi a intervenit pe lângă autorităţile locale în favoarea unui
supus prusian, în chestiuni negustoreşti 12
. Negustorul, însă, era consulul
însuşi.
Dacă argumentele economice şi juridice au avut o importanţă cât se
poate de mică, altă greutate par să aibe considerentele de ordin politic. Nu
poate fi vorba, desigur, despre interese directe faţă de Principatele române.
Ele ţineau de politica generală, europeană, pe care o ducea regele Friedrich
II, interesat să conserve Prusiei rangul de putere continentală. Monarhul
avea interese directe în zona Mării Baltice, dar nu putea trage foloase acolo,
unde era interesată şi Rusia, decât amestecându-se şi în alte regiuni. Un
informator care să deţină o poziţie oficială – informatori neoficiali
existaseră şi înainte, precum un anume Artaud, până pe la 1763 13
– putea fi
util Prusiei. Prin intermediul lui se puteau obţine ştiri despre interesele
Rusiei şi Austriei în Principate, despre poziţia şi jocul politic al domnilor
fanarioţi şi, prin aceştia, despre intenţiile Porţii. Toate acestea au fost corect
percepute de observatorii atenţi şi interesaţi din zonă. Ministrul de externe
al Austriei, Kaunitz, de pildă, îl considera pe consulul prusian „un agent
suspect în egală măsură pentru ambele curţi imperiale”, rusă şi austriacă 14
.
Relevantă în acest sens este şi reacţia ambasadorilor la Constantinopol ai
celor două puteri, care s-au străduit din răsputeri să împiedice recunoaşterea
de către Poartă a primului consul prusian, recurgând în acest scop chiar la
mituirea marelui vizir 15
.
Pentru Prusia, instalarea unui consul în principate reprezenta şi o
încercare de consolidare a influenţei şi poziţiei în zonă. Ea era o reacţie la
tratatul de alianţă dintre Rusia şi Austria din 1781. Despre acest tratat
secret, îndreptat împotriva Imperiului otoman, dar care punea şi Prusia
într-o poziţie dificilă, avea cunoştinţă şi regele Friedrich II. Într-un text
având caracter testamentar, redactat chiar în anul numirii consulului, regele
îşi exprima teama că, prin alianţa cu ţarina Ecaterina II, împăratul Josif II
„urmăreşte să îndepărteze Rusia de Prusia, pentru ca apoi, împreună, să o
11 Ibidem, XXXV. 12 Raportul lui König din 15 august 1786. Hurmuzaki, Documente…, X, p. 23. 13 Ibidem, X, p. 1. 14 Kaunitz către Raicevich, Viena, decembrie 1784. Ibidem, XIX/1, p. 230. 15 Diez către Friedrich II, 10 mai 1785. Acte şi fragmente…, II, p. 194.
37
strivească pe aceasta din urmă” 16
. Toate acestea, însă, nu trebuie să ne
determine să exagerăm dimensiunile politice ale consulatului prusian din
Principate. Guvernul din Berlin putea obţine informaţii de primă mână
despre politica celor trei puteri de la reprezentanţii săi diplomatici acreditaţi
la Viena, St. Petersburg şi Constantinopol.
Contextul politic părea favorabil acceptării consulatului prusian de
către Poartă, care, de obicei, se opunea unor asemenea iniţiative. De-a
lungul anilor '60–'70 ai secolului XVIII avuseseră loc repetate tratative în
scopul semnării unei alianţe defensive prusiano-otomane 17
. Deşi nu au avut
rezultate concrete, tratativele, reluate continuu, fie la iniţiativa Prusiei, fie a
Porţii, relevă o apropiere a celor două puteri. La aceasta se adaugă
participarea Prusiei la medierea negocierilor de pace ruso-otomane în cursul
războiului din 1768–1774. Implicarea Prusiei a fost receptată favorabil la
Constantinopol, în ciuda faptului că regele Friedrich II urmărea propriile-i
scopuri, legate de interesele sale în Polonia 18
. La fel de favorabil a fost
percepută la Poartă şi poziţia regelui Prusiei în anul 1783, când s-a
pronunţat împotriva anexării Crimeii de către Rusia şi chiar a îndemnat
Imeriul otoman la rezistenţă 19
. Satisfacţia guvernului otoman era
împărtăşită şi de domnii din Principate. Mihail Suţu, în Ţara Românească, a
ţinut să precizeze în faţa Divanului de la Bucureşti că apreciază poziţia
regelui Friedrich II, care se împotrivise luării Principatelor de către Rusia.
Faptul a ajuns la cunoştinţa ambasadorului Prusiei la Constantinopol, care
l-a comunicat apoi regelui 20
. În iulie 1784, noul ambasador al Prusiei la
Poartă, Heinrich Friedrich von Diez, consemna menţinerea ataşamentului
domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti faţă de rege, ataşament pe care l-a
putut observa la faţa locului, atunci când, în drum spre Constantinopol, a
trecut prin Principate. Potrivit celor observate de Diez, domnii
„îl consideră pe rege un susţinător al Imperiului otoman în general, al Principatelor în special. Vorbesc despre el ca despre un mare monarh, născut pentru a ţine Europa în echilibru şi pentru a se opune tuturor uzurpărilor şi injustiţiilor” 21.
16 Textul „Über die Politik” a fost redactat de Friedrich II în noiembrie 1784. Die politische
Testamente der Hohenzollern, bearbeitet von Richard Dietrich, Wien / Köln, Böhlau Verlag, 1986, p. 729.
17 Carl Adolf Bratter, Die preussisch-türkische Bündnispolitik Friedrichs des Grossen, Weimar, 1915, p. 117–118.
18 Leonid Boicu, Principatele române în raporturile politice internaţionale…, p. 183–193. 19 Karl Pröhl, Die Bedeutung preussischer Politik in den Phasen der orientalischen Frage. Ein
Beitrag zur Entwicklung deutsch-türkischen Beziehungen von 1606 bis 1871, Frankfurt am Main / Bern / New York, Peter Lang, 1986, p. 142–143.
20 Von Gafron către Friedrich II, Constantinopol, 10 februarie 1784. Acte şi fragmente…, II, p. 175.
21 Diez către Friedrich II, Constantinopol, 24 iulie 1784. Ibidem, II, p. 183–184.
38
Toate acestea au alimentat speranţa că Poarta va accepta neîntârziat
înfiinţarea unui consulat prusian în Principate, iar guvernul din Berlin s-a
grăbit să profite de contextul politic favorabil.
Consulul prusian putea juca un rol în mijlocirea corespondenţei
diplomatice dintre Berlin şi Constantinopol. Regele Friedrich II a ştiut să
uzeze de acest argument, care nu putea lăsa indiferent guvernul otoman. El
îi cerea ambasadorului său la Constantinopol să explice otomanilor că ar fi
util şi pentru ei,
„ca eu să am un consul sau un agent la Iaşi, pentru a putea întreţine corespondenţa prin acest canal, în cazul în care acest lucru ar deveni dificil pe ruta Vienei” 22.
Regele făcea aluzie la tratatul ruso-austriac din 1781, evocat mai sus,
şi la posibilitatea atragerii Prusiei într-un conflict, de partea Porţii. În acea
eventualitate, singurul canal de comunicaţie terestru ar fi trecut prin Polonia
şi Moldova. Iaşul devenea, astfel, un important punct de legătură. De altfel,
corespondenţa pe ruta Berlin–Iaşi–Constantinopol a început să se facă
îndată după instalarea primului consul 23
, fără a se mai aştepta agravarea
situaţiei internaţionale sau izbucnirea unui război.
Consulul Ernst Friedrich König, personalitatea şi faptele sale
Persoana aleasă pentru a îndeplini funcţia de consul la Iaşi a fost
Ernst Friedrich König. El însuşi a solicitat postul, atunci când noul
ambasador al Prusiei la Constantinopol a trecut prin Iaşi, în vara anului
1784, în drum spre capitala otomană 24
. Candidatul era originar din Silezia
prusiană. Studiase la Universitatea din Halle 25
şi se afla încă din anii '70 în
Principate 26
. A locuit la început în Bucureşti, unde a fost profesor pe la
diferite familii de boieri, apoi s-a stabilit în Iaşi, continuând să predea lecţii
de latină şi drept 27
. În capitala Moldovei a fost, consecutiv, profesor al
copiilor domnilor Grigore III Ghica, Constantin Moruzi şi Alexandru
Mavrocordat (Deli-bey) 28
. În preajma numirii sale, a devenit un apropiat al
ultimului dintre domnii amintiţi, un „confident intim”, cum îl descrie
agentul austriac Raicevich, de fapt un fel de secretar, care redacta şi
22 Friedrich II către Diez, 26 martie 1785. Ibidem, II, p. 192. 23 Ibidem, II, p. 223. 24 Diez către Friedrich II, Constantinopol, 25 august 1784; Ibidem, II, p. 186. De asemenea,
Hurmuzaki, Documente…, X, p. 636. 25 Raport al lui König din 9 noiembrie 1784. Hurmuzaki, Documente…, X, p.3. 26 Într-un raport din 25 ianuarie 1788, agentul austriac Metzburg relata că E. F. König a stat mai
mult de zece ani în Bucureşti, apoi a venit în Iaşi. Ibidem, XIX/1, p. 384. 27 Ibidem. 28 N. Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente…, X, p. XXXVIII.
39
traducea corespondenţa în limba germană şi care era consultat în probleme
legate de raporturile domnului cu agenţia austriacă 29
.
În privinţa calităţilor personale, se păstrează câteva descrieri, care nu
sunt deloc măgulitoare pentru König. Agentul austriac Metzburg scria
despre el că
„trece drept un om cu apucături rele, care-şi duce viaţa prin cârciumi, laolaltă cu meseriaşii. De când a dobândit postul de consul, comportamentul său s-a mai îndreptat, însă caracterul nu şi l-a schimbat deloc, încât acesta, alături de îmbrăcămintea veşnic murdară şi de totala nepricepere în tot ce priveşte politica, literatura sau artele, fac relaţiile cu el, dacă nu imposibile, în orice caz neplăcute” 30.
Chiar dacă acceptăm că Metzburg exagera, influenţat de rivalitatea
austriaco-prusiană, prelungită până la nivelul relaţiilor dintre consuli,
trebuie, totuşi, ca măcar în linii generale să îi dăm dreptate, din moment ce
opiniile sale sunt confirmate de însuşi superiorul direct al lui König,
ambasadorul von Diez. Acesta îi recunoştea consulului o oarecare pricepere
în afaceri comerciale, dar observa că
„duce cu totul lipsă de cunoştinţe şi de judecată şi are un cap închis ermetic faţă de tot ce ţine de politică, de statistică şi de ştiinţe în general” 31.
Nu avea avere, iar principala sa sursă de venituri consta în lecţiile
particulare. Pentru a fi sigur că nu i se va refuza numirea, s-a oferit să preia
funcţia de consul fără a pretinde vreo remuneraţie 32
.
La început s-au manifestat rezerve în legătură cu compatibilitatea
dintre activitatea pedagogică şi cea consulară, pe care König ar fi urmat să
le practice în paralel 33
. În cele din urmă, atât ambasadorul von Diez, cât şi
ministerul afacerilor externe din Berlin au căzut de acord că „profesoratul se
împacă cu consulatul” 34
. Regele Friedrich II a acceptat propunerea
transmisă de von Diez la 25 august 1784, iar la 19 septembrie i-a acordat lui
König titlul de consilier 35
. Două zile mai târziu, i-a transmis ambasadorului
din Constantinopol acordul său pentru numirea lui König în „funcţia de
consul la Bucureşti şi Iaşi” 36
. A revenit, însă, asupra deciziei, căci patenta
29 Raicevich către Kaunitz, Iaşi, 14 decembrie 1784. Ibidem, XIX/1, p. 227. 30 Raportul citat al lui Metzburg (v. mai sus, nota 26). 31 Diez către Hertzberg (cancelar prusian), Constantinopol, 10 septembrie 1787. Acte şi
fragmente…, II, p. 222–223. 32 Diez către Friedrich II, Constantinopol, 25 august 1784. Hurmuzacki, Documente…, X, p. 636. 33 Raport al lui Buchholz (ambasador prusian la Varşovia), 22 decembrie 1784. Ibidem, p. 6. 34 Raport al lui König, Iaşi, 1–5 mai 1785. Ibidem, p. 20. 35 Friedrich II către Diez, Potsdam, 19 septembrie 1784. Acte şi fragmente…, II, p. 186. 36 Acelaşi către acelaşi, 21 septembrie 1784. Ibidem.
40
regală, expediată prin intermediul ambasadei Prusiei din Varşovia, îi
conferea titlul de consul doar pentru Moldova 37
.
Recunoaşterea de către Poartă a consulatului s-a făcut greu, după
lungi tergiversări ale Divanului, în ciuda speranţelor iniţiale, a bunelor
raporturi otomano-prusiene din acel moment şi a promisiunii din ianuarie
1785 a marelui vizir, de a rezolva problema în câteva zile 38
. Guvernul
otoman, încurajat în refuzul său de către Rusia şi Austria, se temea că
acceptarea putea crea un nou precedent, de care ar fi profitat alte puteri,
solicitând favoruri similare 39
. Beratul de acceptare a fost emis totuşi, dar
abia în octombrie 1786 40
.
Semnificativ pentru natura reprezentanţei proaspăt înfiinţate este
faptul că, începând cu luna aprilie 1787, lui König i s-a acordat şi o
remuneraţie 41
. Gestul era neobişnuit pentru acea perioadă şi chiar pentru
primele decenii ale secolului XIX, când majoritatea reprezentanţilor
consulari prusieni erau neplătiţi (în limbaj diplomatic: „consuli onorifici”).
El trebuie pus, însă, în legătură cu semnificaţia momentului, când
izbucnirea unui război între Rusia, Austria şi Imperiul otoman părea
iminentă. În acele condiţii, postul consular din Iaşi, de unde puteau fi
obţinute informaţii utile, îşi sporea însemnătatea. Un argument în plus al
rosturilor preponderent politice ale acestui prim consulat !
Rapoartele lui König, publicate deja 42
, cuprind informaţii diverse
despre situaţia internă a Principatelor, dar şi despre evenimente petrecute în
zonele învecinate. Consulul a reuşit să afle şi să transmită legaţiei din
Constantinopol sau, în mod direct, ministerului afacerilor externe din Berlin
date despre situaţia economică a Principatelor (producţia agricolă, comerţul
extern şi potenţialul fiscal). În rapoartele cu caracter politic se află
informaţii despre lucruri mai vechi, precum evoluţia statutului juridic al
principatelor sau pierderea Bucovinei, dar mai ales despre evenimente şi
împrejurări contemporane şederii sale în Moldova: schimbarea domnilor în
1785 şi în 1787, poziţia acestora şi a boierilor faţă de complicaţiile
internaţionale, relaţiile dintre domni şi boieri etc. În legătură cu statele şi
provinciile învecinate, consulul a transmis ştiri despre mişcările trupelor
austriece la graniţa Moldovei (în Bucovina), urmărirea de către austrieci a
37 Raportul citat al lui Buchholz (v. mai sus, nota 33). 38 Diez către Friedrich II, Constantinopol, 26 ianuarie 1785. Ibidem, II, p. 191 39 Era vizată în special Franţa, ale cărei solicitări privind înfiinţarea de consulate în Principate au
fost refuzate de guvernul otoman. Diez către Friedrich II, Constantinopol, 25 ianuarie 1786. Ibidem, II, p. 198.
40 N. Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente…, X, p. XLI. 41 Ibidem, loc. cit. 42 32 rapoarte, din perioada noiembrie 1784 – ianuarie 1788, au fost publicate de Nicolae Iorga în
Hurmuzaki, Documente…, X, p. 1–37.
41
dezertorilor pe teritoriul Principatelor, recrutările făcute de ruşi în Moldova,
influenţa rusă la Constantinopol, pregătirile otomanilor pentru război încă
din 1785, desfăşurarea operaţiunilor militare în prima fază a conflictului.
Activ sub raportul colectării şi expedierii de informaţii, König nu s-a
distins aproape deloc în relaţiile cu autorităţile locale. Acestea s-au mărginit
la câteva plângeri înaintate domnului, dintre care una privea blocarea
corespondenţei sale de către agentul austriac, iar o alta chestiuni vamale.
Inconsistenţa acestor legături îşi are explicaţia în numărul mic de supuşi
prusieni în Moldova, aşadar în lipsa de obiect a jurisdicţiei consulare. Pur şi
simplu, consulul nu avea în favoarea cui să intervină.
Pe terenul strict al relaţiilor româno-germane, König s-a remarcat
prin câteva proiecte, care aveau ca scop intensificarea comerţului dintre cele
două părţi. Propunerile sale, însă, nu au avut ecou la Berlin.
Cariera consulară a lui König a luat sfârşit la începutul anului 1788,
la scurt timp după izbucnirea războiului, în împrejurări încă insuficient
lămurite. În ultimul său raport din Iaşi, redactat în 20 ianuarie 1788, König
îşi anunţa intenţia de a se retrage din Moldova de teama trupelor otomane şi
de a se stabili provizoriu la Cameniţa, în Polonia 43
. Ştim că a părăsit
capitala Principatului în acelaşi timp sau îndată după plecarea agentului
austriac Metzburg (29 ianuarie 1788) 44
. Din acel moment, superiorii săi nu
au mai putut afla nici o veste sigură despre el 45
. Odată cu dispariţia lui
König se încheia o primă etapă în evoluţia consulatului Prusiei în
Principate.
Aşadar, înfiinţarea consulatului Prusiei în Moldova a fost, înainte de
toate, consecinţa unor interese politice. Nu erau interese directe şi statornice
faţă de Principatele române, ci ele ţineau de politica generală dusă de regele
Friedrich II faţă de Austria şi Imperiul otoman. Atât momentul ales pentru
înfiinţarea reprezentanţei – perioada imediat următoare semnării alianţei
ruso-austriece din 1781, de care Prusia se simţea ameninţată – cât şi
persoana selectată pentru a ocupa postul din Iaşi (un apropiat al domnului
Moldovei, adică al acelei persoane care reprezenta aici politica Porţii) sunt
indicii ale caracterului conjunctural al gestului. De altfel, mutaţiile produse
în situaţia internaţională şi, prin recul, în politica externă a Prusiei au
determinat şi schimbările de atitudine faţă de reprezentanţa din Moldova.
Creşterea atenţiei faţă de consulat, manifestată prin acordarea unui salariu
consulului, s-a produs în preajma izbucnirii războiului ruso-austriaco-
43 Ibidem, p. 38. 44 Diez către Friedrich Wilelm II, Constantinopol, 8 martie 1788. Acte şi fragmente…, II, p. 230. 45 În legătură cu supoziţiile făcute în epocă despre sfârşitul lui König, a se vedea N. Iorga,
Prefaţă la Hurmuzaki, Documente…, X, p. XLII–XLIII şi Acte şi fragmente…, II, p. 230 şi urm.
42
otoman, din care Prusia a ştiut apoi să tragă foloase teritoriale în Polonia.
Scăderea interesului faţă de acest post a avut loc îndată ce atenţia
guvernului din Berlin s-a îndreptat, cu precădere, spre cealaltă parte a
continentului, după izbucnirea revoluţiei în Franţa. Din acel moment, postul
consular din Principate avea să rămână neocupat timp de aproape trei
decenii 46
. În aceste împrejurări, este greu de admis că înfiinţarea
consulatului Prusiei la Iaşi, în 1784, ar fi un gest circumscris sferei relaţiilor
româno-germane. La începuturile ei, istoria consulatului pare să aparţină
mai degrabă relaţiilor prusiano-otomane.
3. Încercări de reînfiinţare (1790–1816)
Timp de trei decenii, după dispariţia lui König, Prusia nu a mai avut
nici un reprezentant consular în Principate. În toată această perioadă nu au
lipsit, însă, discuţiile legate de reocuparea postului sau de reînfiinţarea
reprezentanţei. Ele au început pe la sfârşitul războiului dintre Rusia, Austria
şi Imperiul otoman. Iniţiativa îi aparţine lui Lucchesini, trimis la Şistov în
1790, pentru a mijloci, în calitate de reprezentant al Prusiei, pacea dintre
Austria şi Imperiul otoman. Într-un memoriu înaintat plenipotenţiarilor
otomani la congresul de pace, Lucchesini propunea, la 8 decembrie 1790,
„stabilirea unui consul prusian la Iaşi sau la Bucureşti, care să se bucure de
aceleaşi privilegii şi drepturi, ce le erau acordate celor trimişi de ambele
Curţi imperiale”. Acesta putea fi util atât Prusiei, cât şi Porţii, prin
„supravegherea atentă şi fidelă a conduitei politice, dar şi a acţiunilor
secrete ale consulilor rus şi austriac”. În plus, ar putea urmări atitudinea
domnilor şi semnala vreo eventuală înclinare secretă a acestora spre Rusia şi
Austria 47
. Regelui Friedrich Wilhelm II, Lucchesini i-a prezentat un alt gen
de argumente: foloasele economice pe care le-ar putea aduce un consul în
Principate. Acesta ar putea îndruma negustorii locali spre pieţele din lumea
germană şi ar putea sprijini desfacerea produselor manufacturate germane în
Principate şi chiar în întregul Imperiu otoman. De asemenea, ar putea juca
un rol în achiziţionarea de cai 48
. La Constantinopol şi la Bucureşti, terenul
era pregătit. Atât primul dragoman al Porţii, cât şi câţiva mari boieri
munteni au solicitat repunerea în funcţiune a consulatului 49
. Regele
Friedrich Wilhelm II părea şi el de acord cu propunerea 50
.
46 Locul lui König a fost ocupat provizoriu, pentru câteva luni, de un grec, Sandu Panaioti, de la
care se păstrează un raport, expediat din Iaşi la 13 iunie 1788 (Hurmuzaki, Documente…, X, p. 38). Hertzberg vorbea în iulie 1788 despre un grec, Varcugoli, aflat la Iaşi în locul lui König, probabil aceeaşi persoană cu Panaioti. Acte şi fragmente…, II, p. 224).
47 Ibidem, II, p. 309–311. 48 Ibidem, II, p. 315–317. 49 Conform celor raportate de Lucchesini, printre aceşti boieri se aflau un Ghica, un Cantacuzino
43
Urma să se aleagă persoana potrivită, care trebuia să îndeplinească o
serie de condiţii, stabilite de regele însuşi: să nu fie negustor, dar să fie
familiarizat cu afacerile, să ştie limba şi să cunoască obiceiurile şi interesele
turcilor 51
. Câţiva doritori – Altenhoff 52
, van der Schröff, Gross 53
, Bubner,
Marcus Dobritz 54
– au fost respinşi încă de la începutul anului 1792.
Candidatura unui secretar al legaţiei Prusiei la Constantinopol, baronul von
Stein, care era, între altele, autor al unui proiect eşuat de extindere a
comerţului prusian în Orient, nu a reuşit nici ea, din cauza pretenţiilor
exagerate ale baronului, deşi regele îi fusese la început favorabil 55
. În cele
din urmă, la 8 noiembrie 1792, patenta de consul al Prusiei pentru Moldova
şi Valahia i-a fost acordată unui negustor grec stabilit la Bucureşti, Chiriac
Polizo. În favoarea sa pledaseră câţiva negustori din Leipzig, cu care se afla
de multă vreme în relaţii de afaceri. Fiind raia, însă, Poarta a refuzat să-l
recunoască, aşa încât guvernul din Berlin i-a retras patenta, după numai
câteva luni de la numire 56
.
Toate argumentele puse în joc, în acea perioadă, s-au dovedit
insuficiente pentru a determina guvernul din Berlin să întreprindă acţiuni
hotărâte în vederea reînfiinţării consulatului. În discuţii încep să-şi facă din
ce în ce mai mult loc rosturile economice ale unui eventual consul. Aşa se
explică de ce, în iulie 1792, ministrul de război al Prusiei propunea ca
posibile reşedinţe pentru consulat, în cazul în care acesta s-ar reînfiinţa,
porturile Galaţi sau Giurgiu, în afară de capitalele celor două Principate 57
.
Prusiei îi putea fi util un agent comercial în ţinuturile dunărene, însă
comerţul româno-german nu era atât de intens, încât să determine
diplomaţia prusiană să obţină cu orice preţ din partea Porţii recunoaşterea
unui agent oficial. Această lipsă de motivaţie explică de ce, de exemplu, în
1795, când un „bancher” din Bucureşti, Stati Petro Pencovici, a fost
însărcinat cu misiunea de agent comercial, i s-a încredinţat doar calitatea
oficială de „bancher al Curţii” din Berlin 58
. Zece ani mai târziu, în timp ce
şi Alexandru Mavrocordat (viitorul domn în Moldova, „Deli-bey”). Ibidem, II, p. 317.
50 Friedrich Wilhelm II către Lucchesini, 31 decembrie 1790. Ibidem, II, p. 312. 51 Acelaşi către von Knobelsdorf (abasador la Constantinopol), 30 martie 1792. Ibidem, II,
p. 336. 52 ASB, Microfilme RDG, rola 46, cadrul 2. 53 Van der Schröff era olandez, negustor, cumnat al consulului rus Lascarev şi trăia de douăzeci
de ani în Imperiul otoman. Gross era supus prusian şi funcţiona ca traducător în serviciul diplomatic otoman. Von Knobelsdorf către Friedrich Wilhelm II, Constantinopol, 25 februarie 1792; Acte şi fragmente…, II, p. 333–334.
54 ASB, Microfilme RDG, r. 46, c. 2. 55 N. Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente., X, p. XLV. 56 Ibidem, p. XLVI. 57 Von Hoym către Friedrich Wilhelm II, 3 iulie 1792. Acte şi fragmente..., II, p.340. 58 N. Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente., X, p. XLVII.
44
un căpitan Marquard era trimis la Bucureşti ca agent comercial prusian şi
acreditat ca atare pe lângă domnul Constantin Ipsilanti 59
, la Berlin era
respinsă o cerere de numire a unui agent la Iaşi 60
şi se exprimau îndoieli în
legătură cu oportunitatea reînfiinţării consulatului 61
.
În reînfiinţarea consulatului, un anumit rol l-a jucat reorganizarea
sistemului consular prusian. Aceasta a început încă spre sfârşitul secolului
XVIII. Înainte de toate, s-a procedat la fundamentarea juridică a sistemului,
iar rezultatul a fost Regulamentul consular al Prusiei, semnat de regele
Friedrich Wilhelm II la 18 septembrie 1796 62
. Completat şi revizuit în timp
prin circulare şi ordonanţe regale, regulamentul a rămas în vigoare de-a
lungul întregii perioade care ne interesează aici. El stabilea atribuţiile
consulilor şi ale personalului consular. Consulii erau împărţiţi în două mari
categorii: de profesie (care primeau un salariu) şi onorifici („Wahlkonsul”,
care nu primeau salariu şi se recrutau dintre persoanele disponibile, mai ales
negustori, aflate la locul unde funcţiona reprezentanţa). Şi unii şi ceilalţi
aveau drept de jurisdicţie asupra supuşilor regelui Prusiei aflaţi pe teritoriul
statelor unde funcţionau consulii, eliberau paşapoarte şi vize, reprezentau
interesele comerciale şi civile ale aceloraşi supuşi în faţa autorităţilor locale.
Agenţii consulari, funcţionari „fără importanţă reală”, se ocupau de
probleme legate de comerţ, fără a avea dreptul de a exercita jurisdicţie; erau
simpli corespondenţi ai consulilor, dar puteau, totuşi, interveni, în calitate
de „conciliatori”, în diferendele iscate între supuşii prusieni. Nici consulii,
nici agenţii nu aveau, conform regulamentului din 1796, nici un fel de
atribuţii de ordin politic.
În vremea războaielor napoleoniene s-a renunţat la încercările de
reorganizare a sistemului consular, însă ele au fost reluate îndată după 1815.
În scurt timp, până la sfârşitul deceniului al doilea, guvernul din Berlin a
reuşit să construiască un vast aparat consulat, care se întindea din America
de Sud până în Rusia şi care era dublat de tratate comerciale 63
. În răsărit,
unde avea un mai vechi tratat cu Imperiul otoman (din 1761), Prusia a
încheiat în 1818 un Tratat de comerţ şi navigaţie cu Rusia 64
. Reînfiinţarea
59 Friedrich Wilhelm III către Constantin Ipsilanti, Alexandersbad, 20 iunie 1805. Acte şi
fragmente..., II, p. 401–402, 404. 60 ASB Microfilme RDG, r. 46, c 2. 61 N. Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente..., X, p. XLVI. 62 Publicat în Ferdinand de Cussy, Réglements consulaires des principaux états maritimes de
l'Europe et de l'Amerique, Leipzig, 1851, p. 265–279. 63 Hermann Kellerbenz, Deutsche Wirtschaftsgeschichte, vol. II, Vom Ausgang des 18.
Jahrhunderts bis zum Ende des zweiten Weltkriegs, München, Beck, 1981, p.64. 64 Asupra condiţiilor de instalare a consulilor, prevăzute în acest tratat, vezi Ferdinand de Cussy,
op. cit., p. 40–42.
45
consulatului prusian în Principate se înscrie în acest complex de măsuri
aparţinând politicii externe prusiene după 1815.
Nicolae Iorga considera – credem că fără temei -, că reînfiinţarea
consulatului Prusiei în Principate ar fi reprezentat, înainte de toate,
manifestarea unor interese politice directe faţă de acestea. Guvernul din
Berlin ar fi dorit să folosească reprezentanţa sa consulară în scopul
contracarării planurilor ruse de încorporare a Principatelor la imperiul
nordic 65
. Este posibil ca o asemenea preocupare să fi existat la Berlin, cu
atât mai mult cu cât Prusia dorea menţinerea ordinii europene, a echilibrului
stabilit la Viena în 1815, dar aceasta nu înseamnă că ea reprezenta
principala cauză a reînfiinţării consulatului. Un consul prusian nu dispunea,
oricum, de instrumentele necesare dejucării unor posibile proiecte ruseşti.
El putea, cel mult, să colecteze informaţii despre ecoul în Principate al unor
astfel de planuri.
Nici argumentul economic nu pare să aibe mai multă consistenţă
decât cel politic. Faţă de Poarta otomană, guvernul din Berlin a pledat în
favoarea necesităţii stabilirii unui consul la Bucureşti, argumentând că cea
mai mare parte a negustorilor prusieni ar trece prin Muntenia 66
. Afirmaţia
era falsă, deoarece comerţul cu mărfuri germane continua să fie făcut
aproape în exclusivitate de către intermediari, situaţia având să se menţină
aproape neschimbată încă multă vreme. Pe tărâm comercial, un consul
putea, cel mult, să sondeze piaţa locală, să informeze asupra oportunităţilor
şi să încurajeze desfacerea de produse germane. Argumentul economic a
fost – şi aici suntem de acord cu opinia lui Nicolae Iorga – doar un pretext
invocat în faţa Porţii, pentru a o pune în acest fel în imposibilitatea de a se
opune. Guvernului otoman nu i-a fost înfăţişat nici un argument politic.
Dacă un asemenea argument ar fi avut o oarecare greutate în calculelel
guvernului prusian, credem că el ar fi foat expus otomanilor, interesaţi vital
în stăvilirea expansiunii ruse.
Fără a avea, deci, interese politice directe în Principate, dar atentă la
politica rusă faţă de acestea, fără a avea de apărat negustori germani, care
nu se aventurau decât în cazuri de excepţie până în Principate, Prusia a
reînfiinţat, totuşi consulatul. Gestul pare să aibe mai degrabă un caracter
mimetic, de răspuns la măsuri similare luate de alte state europene, faţă de
care Prusia nu putea rămâne într-o situaţie inferioară. Aşa s-ar explica şi
alegerea Bucureştiului ca sediu al consulatului. În acelaşi timp, măsura se
înscrie, aşa cum am arătat deja, într-o strategie mai amplă, de extindere a
aparatului consular prusian. Deşi pentru moment interesele Prusiei în
Principate erau încă inconsistente, un consulat putea fi util în perspectivă,
65 N. Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente., X, p. L–LI. 66 Hurmuzaki, Documente…, Supl. I/4, P. 312.
46
cu atât mai mult cu cât neacordarea unui salariu făcea ca reprezentanţa să nu
solicite aproape nici o cheltuială pe seama finanţelor statului prusian.
O dovadă a faptului că interesele Prusiei faţă de Principate erau încă
mici o constituie calitatea primelor persoane care au fost numite în proaspăt
reînfiinţatul post consular. La fel cum s-au petrecut lucrurile în cazul lui
König, nici acum nu era trimisă o persoană din Prusia, eventual cu o
anumită calificare „profesională”, ci era acceptată doar oferta mediului
local. Primul numit a fost un medic şi negustor grec din Bucureşti,
Gheorghe Sakellario 67
. Poarta a acceptat numirea, reluând în beratul din 31
august 1816 motivaţia expusă de ambasadorul Prusiei la Constantinopol:
protecţia negustorilor prusieni care se aflau în Ţara Românească 68
.
Guvernul otoman considera că numirea lui Gheorghe Sakellario la
Bucureşti nu reprezintă nicidecum înfiinţarea unui nou post, ci transferul în
capitala munteană a celui de la Iaşi. Ca atare, un rescript imperial interzicea
funcţionarea, în continuare, a vreunui consulat prusian în capitala
Moldovei 69
. Absenţa oricărei reacţii a Prusiei faţă de această măsură
restrictivă evidenţiază o dată în plus nivelul interesului manifestat la Berlin
pentru cazul în speţă, al consulatelor din Principate. De altfel, Gheorghe
Sakellario a renunţat „în scurt timp” la demnitatea consulară 70
şi nu avem
dovezi că el ar fi funcţionat efectiv în acel post.
4. De la reînfiinţarea consulatului (1816) la întemeierea
consulatului general (1842)
Ioan Marco, numirea şi activitatea sa la Bucureşti (1817–1819)
Odată cu numirea, în 1817, a următorului ocupant al postului din
Bucureşti, în persoana lui Ioan Marco, începe să crească importanţa
reprezentanţei – apoi a reprezentanţelor – prusiene din Principate. Creşterea
se va produce, însă, lent, oscilant, cu momente de recul, şi poate fi observată
în evoluţia atitudinii guvernului din Berlin atât faţă de organizarea şi rolul
consulatelor, cât şi faţă de calităţile titularilor. O reconstituire a
împrejurărilor numirii consulilor şi a funcţionării reprezentanţelor este
necesară pentru a ilustra această creştere, cu atât mai mult cu cât în lucrările
67 N. Iorga, op. cit., p. LI. Deşi Iorga consideră că Gheorghe Sakellario era supus austriac, din
beratul emis de Poartă reiese că această avea supuşenie prusiană; Hurmuzaki, Documente…, Supl. I/4, p. 312.
68 Ibidem. 69 Ibidem. 70 Ibidem, p. 312–313.
47
mai vechi şi-au făcut loc o serie de erori de datare, de prezentare a faptelor
şi de identificare a persoanelor 71
.
În mod greşit, Nicolae Iorga considera că Ioan Marco a fost numit
consul al Prusiei la Bucureşti în 26 martie 1817, dată la care i s-ar fi eliberat
o patentă semnată de rege 72
. De fapt, el a fost investit la început cu titlul de
„agent al regelui”, iar actul de la amintita dată nu este patenta regală, ci
reprezintă instrucţiunile ce i-au fost remise de către Senft von Pilsach,
ambasadorul Prusiei la Constantinopol 73
. Calitatea de consul i-a fost
acordată abia în septembrie 1817 74
, după ce Poarta a recunoscut numirea,
printr-un berat 75
. Titularul s-a aflat la Constantinopol în toată această
perioadă şi s-a întors la Bucureşti, pentru a-şi lua postul în primire, abia la 2
februarie 1819 76
. Lunga întârziere a avut mai multe cauze. La început, între
martie şi septembrie 1817, Ioan Marco a trebuit să aştepte patenta de
numire. Apoi s-a produs schimbarea ambasadorului, iar noul titular al
legaţiei Prusiei la Constantinopol, von Schladen, care urma să-i confirme
numirea, a sosit în capitala Imperiului otoman abia în septembrie 1818. În
sfârşit, în toamna aceluiaşi an a avut loc schimbarea de domnie din Ţara
Românească, iar consulul a dorit să-l însoţească pe noul domn în călătoria
de la Constantinopol la Bucureşti.
Ioan Marco nu pare să fie „sârb de origine”, aşa cum îl considera
acelaşi Iorga 77
. Familia sa era din Transilvania. Consulul însuşi se născuse
acolo şi era, înainte de preluarea reprezentanţei prusiene, supus austriac 78
.
Avea rude relativ bine situate în societatea din Bucureşti şi din Iaşi 79
.
Poseda o îndelungată experienţă de slujbaş în serviciul consular: în 1786
71 Mai ales în N. Iorga, op. cit. 72 Ibidem. p. LII. 73 Hurmuzaki, Documente…, X, p. 40. Confuzia făcută de Iorga este cu atât mai surprinzătoare,
cu cât istoricul însuşi a publicat acel document. 74 ASB, Microfilme RDG, r. 46, c.2. 75 Hurmuzaki, Documente..., Supl. I/4, p. 312–313. 76 Fleischhackel către Metternich, Bucureşti, 5 februarie 1819. Hurmuzaki, Documente..., Serie
nouă, II, p. 513. 77 N. Iorga, op. cit., p. LII. 78 Raab către Metternich, Iaşi, 28 mai 1919: „Ioan Marco, la origine supus cezaro-crăiesc din
Transilvania”. Hurmuzaki, Documente..., Serie nouă, II, p. 530. 79 „Demetrius D. Marco, med. et philos. doctor”, care apare în actele comunităţii evanghelice din
Bucureşti la 1801, semnalat de N. Iorga (op. cit., p. LII, n. 4), este, probabil, aceeaşi persoană cu doctorul amintit de agentul austriac Fleischhackel, ca unchi al lui Ioan Marco, născut în Transilvania şi mort la Bucureşti în 1812 (Hurmuzaki, Documente..., Serie nouă, II, p. 513). O mătuşă a lui Ioan Marco se afla la Iaşi, ca soţie a lui Gheorghe Duldner, dragoman şi locţiitor de consul la agenţia Austriei (N. Iorga, op. cit., p. LII). O nepoată, Sofia, era căsătorită cu supusul prusian Nicolaus Andreas, originar din Silezia, negustor de sare (Ibidem). Ioan Marco însuşi plănuia, în 1819, să se căsătorească cu o fiică a doctorului Constantin Caracaş (Ioan Marco către von Schladen, Bucureşti, 16 august 1819; Hurmuzaki, Documente..., X, p. 67).
48
este semnalat ca secretar al viceconsulului rus din Iaşi 80
, iar mai târziu, în
1816, în calitate de cancelar al consulatului englez din Bucureşti. Împreună
cu superiorul său din acea vreme, consulul englez Wilkinson, Ioan Marco se
număra, pe la 1816, printre conducătorii unei asociaţii masonice, „Frăţia
ocalei”, în care se pare că fuseseră atraşi şi fii de boieri munteni 81
. Alegerea
unei asemenea persoane, cu întinse relaţii în societatea locală şi în mediile
consulare, este un semnal al începutului schimbării de optică intervenită la
Berlin, în legătură cu importanţa reprezentanţei consulare din Principate.
În favoarea acestei schimbări pledează şi instrucţiunile primite de
Ioan Marco în momentul numirii. El era însărcinat cu o împătrită misiune:
protecţia supuşilor prusieni, mijlocirea corespondenţei, informarea legaţiei
din Constantinopol în legătură cu „desfăşurările din Principate şi din
provinciile învecinate” şi numirea unui agent la Iaşi, care urma „să-l ţină la
curent cu toate noutăţile” 82
. Ceva mai târziu, consulul era sfătuit să câştige
bunăvoinţa domnului Alexandru Suţu 83
, ceea ce, în caz de reuşită, putea
aduce două avantaje: o atitudine favorabilă a domnului faţă de Prusia şi
obţinerea mai lesnicioasă de informaţii de către consul. Aceste informaţii,
deşi îi erau trimise ambasadorului la Constantinopol, erau destinate
ministerului afacerilor externe din Berlin, din moment ce ambasadorul îi
cerea lui Ioan Marco să nu mai abordeze probleme personale în rapoartele
politice oficiale 84
. La toate aceste îndatoriri se mai adaugă una, care, deşi
secretă, nu a putut scăpa atenţiei agenţei Austriei. Încă de la sosirea lui Ioan
Marco în Bucureşti, omologul său austriac ştia că noul consul „era
însărcinat cu achiziţionarea unui însemnat număr de cai moldoveneşti
pentru folosinţa armatei prusiene” 85
.
Din vremea lui Ioan Marco datează organizarea cancelariei
consulatului, care a fost făcută, dacă nu la solicitarea superiorilor săi, cel
puţin cu acordul acestora. Consulatul avea, din 25 ianuarie 1819, un
dragoman (Anton Lorenti), din luna mai un secretar (Lorenzo Giacomelli) şi
din septembrie un „comis de cancelarie” (Karl-Friedrich Hülscher) 86
.
Această listă a personalului şi a funcţiilor, atât de simplă la început, se va
modifica şi va creşte în timpul succesorilor lui Ioan Marco.
80 N. Iorga, op. cit., p. LII. 81 Fleischhackel către Metternich, Bucureşti, 31 august 1816. Hurmuzaki, Documente..., Serie
nouă, II, p. 357–358. 82 Senft von Pilsach către Ioan Marco, Constantinopol, 26 martie 1817. Ibidem, X, p. 40. 83 Von Schladen către Ioan Marco, Constantinopol, 14 februarie 1819. Ibidem, X, p. 49. 84 Ibidem. Nicolae Iorga considera, fără temei, că rapoartele lui Ioan Marco despre situaţia şi
organizarea Principatelor ar fi răspuns doar unei curiozităţi personale a ambasadorului von Schladen (N. Iorga, op. cit., p. LIII).
85 Hurmuzaki, Documente..., Serie nouă, II, p. 513. 86 Ibidem, X, p.95.
49
Nu ştim dacă şi în ce fel a cumpărat cai din Moldova pentru armata
prusiană, aşa cum nu am putut afla nimic despre modul în care a intermediat
corespondenţa între Constantinopol şi Berlin. Poate fi, însă, reconstituit, cel
puţin în linii generale, felul în care a înţeles să-şi îndeplinească celelalte
obligaţii. Eforturile sale de a câştiga încrederea domnului Suţu nu au avut,
la început, rezultate satisfăcătoare. Ioan Marco îl cunoscuse pe domn la
Constantinopol, înainte ca acesta să plece spre Bucureşti pentru a-şi lua în
primire scaunul 87
. Consulul ar fi dorit să facă parte din suita domnului, în
călătoria spre capitala Ţării Româneşti. Planul nu i-a reuşit, iar superiorii au
pus eşecul pe seama lipsei capacităţii consulului de a-l convinge pe domn 88
.
În ciuda dezamăgirii iniţiale, Ioan Marco transmitea, în aprilie 1819, opinii
favorabile despre Alexandru Suţu şi administraţia sa. Credea că observă o
mare deosebire, în bine, între acesta şi fostul domn, Gheorghe Caragea 89
.
Este posibil ca aceste impresii să reflecte o nouă tentativă a consulului de a
câştiga încrederea domnului. Dacă aceasta a fost reală, ea nu i-a reuşit, şi nu
avea cum să reuşească un consul al Prusiei să câştige simpatia unui domn
aflat sub influenţa Rusiei şi a consulului acesteia, Pini. Probabil un al doilea
eşec îl va fi determinat pe Ioan Marco să-şi schimbe radical opiniile despre
domn. În august 1819, raporta numai acele fapte prin care credea că poate
dovedi corupţia şi injustiţia practicate de Alexandru Suţu, care i-ar fi adus
pe boieri în situaţia de „a-l regreta pe prinţul Caragea” 90
. Ioan Marco se
simţea marginalizat, neluat în seamă la Curte, spre deosebire de consulul
general rus Pini, care trecea în Bucureşti drept „un al doilea principe” 91
.
În timpul scurtei funcţionări a lui Ioan Marco s-a făcut prima
încercare de reglementare a situaţiei supuşilor prusieni. Iniţiativa nu i-a
apaţinut consulului, ci autorităţilor muntene 92
, care urmăreau obţinerea unei
evidenţe exacte a tuturor supuşilor străini, pentru a putea împiedica trecerea
pământenilor sub protecţia altor state. Era bănuită chiar intenţia
administraţiei de la Bucureşti de a desfiinţa protecţia consulară 93
. Un
conflict de competenţe s-a iscat între guvernul muntean şi consulatul
87 L-a vizitat oficial pe noul domn în noiembrie 1818 şi a fost bine primit de acesta (Ioan Marco
către von Schladen, Contantinopol, 28 noiembrie 1818; ibidem, X, p. 41). La rândul său, Alexandru Suţu îi comunica lui von Schladen că este „încântat de alegerea lui Ioan Marco pentru consulatul Prusiei” (scrisoare din Fanar, 3 decembrie 1818; ibidem, p. 42).
88 Von Schladen către Ioan Marco, Constantinopol, 3 ianuarie 1919; ibidem, X, p. 48. Consulul a sosit la Bucureşti în 2 februarie 1819, la câteva zile după intrarea domnului în capitală (ibidem).
89 Ioan Marco către von Miltitz, Bucureşti, 14 aprilie 1819. Ibidem, X, p. 49–50. 90 Ioan Marco către von Schladen, Bucureşti, 13 august 1819. Ibidem, X, p. 64. 91 Ibidem, p. 65. 92 Postelnicul Neculai Mavru către Ioan Marco, 9 august 1819. Ibidem, X, p. 60. 93 Von Miltitz către Ioan Marco, Constantinopol, 10 decembrie 1819. Ibidem, X, p. 83.
50
Prusiei, atunci când primul a pretins să verifice documentele supuşilor
prusieni. Ambasada din Constantinopol l-a încurajat pe Ioan Marco să nu
accepte pretenţia, argumentând că „examinarea titlurilor (de protecţie), ca şi
dreptul de a se pronunţa asupra validităţii şi legalităţii acestora este în
exclusivitate de competenţa consulatului” 94
. Guvernul din Bucureşti a
trebuit să se mulţumească doar cu lista supuşilor prusieni, întocmită de
consulat, pe care a primit-o în vara anului 1819 95
.
Culegerea şi transmiterea de informaţii au fost activităţile prin care
Ioan Marco s-a dovedit a fi cel mai util pentru superiorii săi. Rapoartele îl
recomandă drept un bun cunoscător al realităţilor locale, în special politice
şi sociale. În două memorii a descris amănunţit ceremoniile de instalare a
unui nou domn şi de acreditare a consulilor 96
. A urmărit evoluţia guvernării
lui Alexandru Suţu, relatând cu precădere despre raporturile domnului cu
boierii şi cu Rusia 97
. L-au interesat mai puţin problemele economice, dar nu
a neglijat, totuşi, să-şi informeze superiorii despre comerţul care se făcea cu
Austria 98
. Cu rapoartele sale şi-a atras simpatia şi aprecierea legaţiei din
Constantinopol, care l-a felicitat în noiembrie 1819 pentru „dovezile de zel
şi inteligenţă, care nu lasă nimic de dorit” 99
.
La 12 decembrie 1819, prin moartea sa, postul de consul al Prusiei la
Bucureşti rămânea vacant 100
. Până la numirea unui nou titular,
reprezentanţa a fost girată de către Lorenzo Giacomelli, secretarul
consulatului 101
.
Kreuchely-Schwerdtberg în Ţara Românească (1820–1833)
În noiembrie 1818, când se mai afla încă în capitala Imperiului
otoman, lui Ioan Marco i s-a făcut recomandarea de a numi un agent
consular în Moldova, la Iaşi. În acest scop, legaţia prusiană i-a dat şi o
scrisoare, care urma să-i fie înmânată domnului Moldovei, Scarlat
Calimah 102
. Recunoaşterea noului agent de către domn era cu atât mai
necesară, cu cât Poarta refuza – şi avea să refuze încă multă vreme –
94 Acelaşi către acelaşi, Constantinopol, 10 septembrie 1819. Ibidem, X, p. 70. 95 Ibidem. 96 Ibidem, X, p. 43–48. 97 97. Ibidem, X, p. 49–50 şi 64–66. 98 Ibidem, X, p. 50. 99 Von Miltitz către Ioan Marco, Constantinopol, 28 noiembrie 1819. 100Von Schladen către min. afac. externe, Buyuk-Dere, 10 februarie 1820. ASB, Microfilme
RDG, r. 46, c. 273. 101Născut în Toscana, Giacomelli era „de douăzeci de ani un apropiat al casei Marco şi a
funcţionat, în diferite perioade, ca agent consular al Angliei şi Franţei la Craiova. Giacomelli către von Miltitz, Bucureşti, 18 ianuarie 1820; Hurmuzaki, Documente..., X, p. 83.
102Ibidem, p. 40.
51
atestarea unui post consular la Iaşi. După sosirea lui Ioan Marco la
Bucureşti, legaţia a reînnoit ordinul 103
. Consulul a plecat la Iaşi, unde a fost
primit de domn 104
şi unde, în iunie 1819, l-a numit pe baronul Kreuchely-
Schwerdtberg în funcţia de agent. Acesta se afla în subordinea directă a
consulului din Bucureşti 105
.
Ludovic Joseph baron de Kreuchely-Schwerdtberg se trăgea dintr-o
familie originară din Ungaria, refugiată pe la mijlocul secolului XVIII în
Alsacia. S-a născut prin 1770 la Ribeaupierre, în acea provincie. Şi-a
început cariera militară în Franţa, apoi, probabil după detronarea şi
executarea regelui Ludovic XVI, a emigrat în dreapta Rinului. Acolo s-a
înrolat în diferite corpuri de armată antirepublicane, precum cel condus de
prinţul Condé 106
. În 1795 deţinea gradul de căpitan în regimentul de husari
Salm-Kyrbourg, aflat în serviciul Angliei 107
. A locuit o vreme la Curte
principelui de Hohenlohe-Schilingsfürst 108
, de unde a venit în 1814 în
Moldova, ca profesor în casa domnului Scarlat Calimah 109
. A încetat să mai
practice această profesie atunci când a fost numit agent consular 110
. În
lunile cât a funcţionat ca agent la Iaşi, Kreuchely s-a ocupat de supuşii
prusieni din Moldova şi de transmiterea de informaţii superiorului său din
Bucureşti.
Principala sa misiune era, conform opticii legaţiei din
Constantinopol, supravegherea supuşilor prusieni, în scopul evitării provo-
cării de dezordini de către aceştia, dezordini care putea atrage măsuri
abuzive din partea administraţiei locale 111
. Începutul activităţii sale este
contemporan cu măsurile luate de autorităţile moldoveneşti pentru a
preîntâmpina răspândirea unei epidemii de ciumă. Aplicarea măsurilor a
provocat nemulţumiri în rândul populaţiei şi chiar unele izbucniri violente,
precum cea din 6/18 iunie 1819. Un mare număr de supuşi străini au
participat la „răscoală”. Când s-a declanşat represiunea, aceştia – „austrieci,
germani de toate naţionalităţile, italieni, francezi, sârbi, ruşi” – negăsind
103 Raportul citat al lui von Schladen (nota 100); ASB, Microfilme RDG, r. 46, c. 272. 104 Ioan Marco către von Schladen, Iaşi, 20 mai 1819. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 51. 105 Raportul citat al lui von Schladen (nota 100). 106 ASB, Microfilme RDG, r. 46, c. 354. 107 Kreuchely către von Canitz, 1 august 1828. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 447. 108 Opinia îi aparţine lui N. Iorga (op. cit., p. LIII–LIV) 109 Despre activitaea pedagogică a baronului Kreuchely, Friz Valjavec, Geschichte der deutschen
Kulturbeziehungen zu Südosteuropa, IV, München, 1965, p. 263; Vasile Docea, Profesori germani în Iaşii primei jumătăţi a secolului XIX, în AIIX, tom. XXXIV, 1997, p. 159–184.
110 În august 1819 scria despre „fostul meu elev” Alexandru Calimah (fiul domnului Scarlat Calimah). Kreuchely către Ioan Marco, Iaşi, 12 august 1819; Hurmuzaki, Documente..., X, p. 62.
111 Raportul citat al lui von Schladen, 10 februarie 1820 (nota 100).
52
protecţie în altă parte, au căutat-o la noul agent prusian, care le-a
oferit-o 112
. Deşi nu deţinem date statistice, este de crezut că, în acele
împrejurări, numărul supuşilor Prusiei a crescut considerabil, prin adăugarea
unor persoane care nu erau originare din statele regelui. În faţa autorităţilor
moldoveneşti, Kreuchely a susţinut neimplicarea în „răscoală” a celor pe
care îi reprezenta. Pe cei judecaţi i-a asistat în instanţă 113
.
Agentul consular a fost apreciat de către superiori pentru felul în care
a procedat, legaţia din Constantinopol considerând că „măsurile luate de
baronul Kreuchely la Iaşi sunt foarte judicioase” 114
. Totodată, i-a fost
acordat titlul de viceconsul – titlu onorific, ce nu avea legătură cu rangul
agenţiei unde funcţiona – şi s-a încercat din nou, dar fără succes, obţinerea
recunoaşterii sale de către guvernul otoman 115
.
După moartea lui Ioan Marco, ambasadorul von Schladen a propus
numirea la Bucureşti a lui Kreuchely-Schwerdtberg, care îi câştigase
încrederea „prin activitatea sa de până acum” 116
. Oricum, în Moldova
dispăruseră circumstanţele care au favorizat o anumită eficienţă a activităţii
sale. Fostul protector al lui Kreuchely şi principala sa legătură cu societatea
locală, domnul Scarlat Calimah, a fost mazilit în vara anului 1819.
Numirea lui Kreuchely la Bucureşti trebuie pusă în legătură cu
politica externă a Pusiei şi mai ales cu atitudinea ei faţă de Rusia. În acei ani
s-a produs o apropiere a poziţiilor celor două state în politica europeană. Nu
se putea ca această apropiere să nu se reflecte şi în selectarea persoanelor
instalate în postul conular de la Bucureşti. Am arătat deja că Ioan Marco
fusese, în tinereţe, secretar al consulatului rus din Iaşi, ceea ce ne permite să
presupunem că era o persoană acceptată şi bine văzută de foştii săi
superiori. Baronul Kreuchely era la rândul său apropiat de Rusia, prin relaţii
de rudenie cu un general aflat în eşaloanele superioare ale armatei
imperiale 117
. Succesorul său în postul de la Bucureşti, baronul Constantin
Sakellario, era, prin 1828, furnizor de vite pentru armata ţarului, iar mai
târziu s-a bucurat de o pensie din partea statului rus 118
. Nu avem documente
care să ateste în mod explicit că aprehensiunea faţă de Rusia a fost o
112Kreuchely către Ioan Marco, Iaşi, 31 iulie 1819; von Miltitz către Ioan Marco, Constantinopol,
10 septembrie 1819. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 60, 70. 113Ibidem, X, p. 57. 114Von Miltitz către Ioan Marco, Constantinopol, 25 august 1819. 115În februarie 1820, înainte de instalarea lui Kreuchely la Bucureşti, legaţia Prusiei din
Constantinopol încă mai aştepta firmanul pentru recunoaşterea viceconsulatului din Iaşi. Raportul lui von Scladen din 10 februarie 1820 (v. mai sus, nota 100).
116Vezi nota 100. 117O soră a lui Kreuchely era mama generalului Roth, din armata rusă; acesta avea să participe la
ocuparea Principatelor în 1828. N. Iorga, op. cit., p. LIII. 118Vezi mai jos, p. 58–59.
53
condiţie indispensabilă pentru persoanele ce râvneau postul de consul al
Prusiei, dar cazurile celor trei, care au deţinut succesiv acea funcţie, înlătură
ipoteza unei simple coincidenţe şi ne întăresc impresia că era vorba, din
1817 şi până în anii '30, de o regulă tacită, urmărită conştient de către
legaţia din Constantinopol şi guvernul din Berlin. Consulii prusieni trebuiau
să fie agreaţi, înainte de toate, de Rusia.
Lui Kreuchely i-au lipsit, la început, relaţiile în societatea locală şi în
„colonia străină” din Principate – acele relaţii atât de întinse pe care le
avusese predecesorul său – dar a ştiut să şi le creeze în timp, ca urmare a
propriilor calităţi. Încă din perioada ieşeană, pare să fi dobândit stima
protipendadei locale, cum o arată mărturiile din epocă 119
. Dintre străini,
francezul J. M. Lejeune, profesor în casa domnului Moldovei Mihai Suţu, îl
descria în 1822 ca pe „un om cu adevărat stimabil în toate privinţele” 120
. A
căutat să cultive, prioritar, relaţiile cu diverşi reprezentanţi ai Rusiei, a cărei
influenţă în Principate era în creştere şi care avea să obţină protectoratul
asupra acestora în 1829. Primise, de altfel, încă de la Iaşi, instrucţiunea de a
se purta cu cea mai mare atenţie faţă de reprezentantul consular rus 121
.
Începând cu ocupaţia rusă a Principatelor, atitudinea lui Kreuchely a devenit
din ce în ce mai clară. Ea nu a scăpat atenţiei consulului general austriac,
Fleischhackel von Hackenau, care nota că,
„în timp ce preşedintele (rus) al divanurilor din Iaşi şi Bucureşti se poartă în modul cel mai necuviincios şi brutal, nu numai cu boierii, dar şi cu consulii Angliei şi Franţei, el se află în cele mai bune raporturi cu consulul prusian Kreuchely, care nu este nici plătit şi nici măcar acreditat de regele său” 122.
Ţarul însuşi avea să-i dăruiască, în ianuarie 1831, un inel cu diamante, „ca
semn al bunelor relaţii dintre Curţile din Petersburg şi Berlin” 123
.
Atribuţiile consulare ale lui Kreuchely au fost înţelese diferit la
Constantinopol, Bucureşti şi Berlin, în funcţie de interesele fiecăreia dintre
119Memorialistul Radu Rosetti ne oferă o astfel de dovadă: „Mult vorbea bunica de un baron
Kraichel, fost ofiţer englez, deşi neamţ de naştere, preceptorul lui beizadea Alexandru Calimah, fiul domnului. Spunea de acel Kraichel că „c’en était un homme fort instruit et fort agréable. Il en passait des heurs chez nous en recontant sur la révolution francaise et sur Napoléon. Et sur tout chose il en tait versé et un homme trčs comme il faut et trčs bien elevé. Nous l’aimions beaucoup! Et il en était trčs propre, pas comme le pčre Daniel qui en sentait si mauvais”. Radu Rosetti, Amintiri, vol. I, Ce-am aflat de la alţii, Iaşi, „Viaţa Românească”, ş.a., p. 73–74.
120I. S. Raicevich, Voyage en Valachie et Moldavie, traducere de J.M. Lejeune, Paris, 1822, p. 76, n.1
121Von Miltitz către Ioan Marco, Constantinopol, 25 august 1819. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 67.
122Fleischhackel către Metternich, Sibiu, 6 mai 1829. Ibidem, XXI, p. 106–107. 123Nesselrode către Kreuchely, Petersburg, 2 ianuarie 1831; Brassier de St. Simon către min. af.
externe din Berlin, Constantinopol, 16 aprilie 1831. ASB, Microfilme RDG, r. 46, c. 360–361.
54
părţi. Beratul sultanului, din 19 februarie 1820, conţine o enumerare a
drepturilor consulului, dar şi o evidenţiere a statutului său, aşa cum era
perceput de către Poartă:
„Consulul apără interesele negustorilor şi supuşilor prusieni şi ale celor care călătoresc sub pavilion prusian, conform capitulaţiilor imperiale; susnumiţii negustori pot recurge la el în litigiile dintre ei; nu va lăsa să treacă vasele naţiunii lui fără bilet de permisiune din partea sa; nu trebuie să plătească vamă, nici alte contribuţii. (...) Consulii sunt consideraţi drept înlocuitori de miniştrii ai puterilor europene, ca urmare nu pot fi arestaţi, nu le poate fi sigilată locuinţa şi nu pot fi cercetaţi în nici un fel (...). În caz de pericol, poate purta culoarea albă pe cap, se poate servi de sabie, arc cu săgeţi, pinteni şi alte arme” 124.
Aşadar, consulul se bucura de imunitate diplomatică, dar nu i se
recunoşteau alte atribuţii în afară de cele legate strict de exercitarea
jurisdicţiei consulare.
Alexandru Suţu, domnul Ţării Româneşti la începuturile funcţionării
lui Kreuchely în capitala munteană, nu s-a îndepărtat deloc de opinia
guvernului otoman. Într-o scrisoare către ambasadorul Prusiei la
Constantinopol, prin care notifica recunoaşterea consulului, domnul îşi
exprima satisfacţia în legătură cu persoana aleasă şi îi atribuia acestuia doar
rolul de protector al supuşilor prusieni 125
.
La Berlin, lucrurile erau văzute altfel. Ministrul afacerilor externe
vedea în consul mai mult decât un împlinitor al jurisdicţiei consulare şi un
factor de stimulare a comerţului. Kreuchely avea să fie investit şi cu o
calitate de reprezentare, care, în mod obişnuit, le era rezervată doar
ambasadorilor. Schimbarea s-a petrecut, însă, abia după tratatul de la
Adrianopol, care a adus o modificare în statutul internaţional al
principatelor. Un document emis de ministerul afacerilor externe al Prusiei
în anul 1830 exprimă clar această idee:
„Consulii din cele două Principate nu sunt doar nişte simpli agenţi comerciali; ei posedă o anumită reprezentare, iar pentru aceasta sunt obligaţi să întreţină o casă corespunzătoare caracterului pe care îl au” 126.
Această nouă calitate atribuită consulului de la Bucureşti – la Iaşi postul nu
era încă recunoscut de Poartă – evidenţiază o mai accentuată percepţie a
individualităţii Principatelor de către guvernul din Berlin.
Această situaţie, dar şi creşterea numărului supuşilor prusieni, vor fi
fost luate în considerare, atunci când lui Kreuchely i s-a permis să
reorganizeze consulatul din Bucureşti. Reorganizarea a constat în mărirea
124Beratul în Hurmuzaki, Documente..., Supl. I/4, p. 312–313. 125Alexandru Suţu către von Schladen, Bucureşti, 27 iunie 1820. Ibidem, X, p.84. 126ASB, Microfilme RDG, r. 46, c. 355.
55
numărului funcţionarilor. La structura personalului din vremea lui Ioan
Marco s-au adăugat, începând cu anul 1820, funcţiile de al doilea secretar,
al doilea dragoman şi un subofiţer 127
. Nici consulul, nici ceilalţi angajaţi nu
primeau salariu din partea guvernului prusian. Veniturile lor consulare
proveneau din diferite taxe, percepute fie în schimbul acordării patentelor
de protecţie, paşapoartelor şi vizelor, fie pentru judecarea cauzelor civile
dintre supuşii prusieni sau asistarea acestora în procesele judecate de
instanţele româneşti.
Serviciile prestate de consulat contra unor taxe erau puţine în acea
vreme, oricum neîndestulătoare pentru a-i asigura consulului un venit
decent. Cum Kreuchely nu era negustor, iar îndeletnicirile pedagogice le-a
lăsat la o parte, considerând, probabil, că nu se potriveau cu demnitatea
consulară, situaţia sa materială s-a deteriorat continuu. În 1830 se afla „în
circumstanţe foarte strâmtorate”, dacă ar fi să credem ceea ce generalul rus
Langeron, care l-a cunoscut, îi relata în mai multe rânduri ambasadorului
Prusiei la Petersburg 128
. După moartea consulului, survenită la 19 iunie
1833 129
, ambasada Prusiei la Constantinopol informa că acesta a trăit, în
ultima vreme, „în cea mai mare sărăcie” 130
. Văduvei sale nu i-a lăsat nimic
drept moştenire, încât aceasta s-a văzut nevoită să solicite sprijin financiar
la ministerul afacerilor externe din Berlin 131
, care i-a acordat câteva sute de
taleri 132
. Aceeaşi văduvă povestea, în 1835, că a trebuit să facă datorii
pentru a-l putea înmormânta pe consul şi că a primit în dar de la generalul
Kiselev suma de 50 ducaţi 133
. Am amintit toate aceste amănunte financiare,
deoarece ele au o semnificaţie ce depăşeşte sfera personală. Mizeria
127Personalul consulatului din Bucureşti era compus, în decembrie 1820, din: baronul
Kreuchely-Schwerdtberg, consul; Lorenzo Giacomelli, secretar (din mai 1819); Anton Lorenti, prim dragoman (din 25 ianuarie 1819); Constantin Ţincu, al doilea dragoman (din 10 octombrie 1820); Carol-Frederic Hülscher, comis de cancelarie (din septembrie 1819); Andrei Fogaraszi, subofiţer al consulatului (din octombrie 1820). În septembrie 1822 este amintit un anume Sternberg, caporal al consulatului. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 95. 178.
128Von Schöler către min. af. externe din Berlin, Petersburg, 26 iunie 1830. ASB, Microfilme RDG, r. 46, c. 352.
129Timoni către legaţia Prusiei la Constantinopol, Bucureşti, 21 iunie 1833. Loc. cit., r. 46, c. 462–463.
130 Martens către min. af. externe, Constantinopol, 16 august 1833. Loc. cit., r. 46, c. 453. 131Văduva se numea Mariane şi a fost a doua soţie a lui Kreuchely. Pare să se fi căsătorit cu ea
după numirea în postul de la Bucureşti (Mariane Kreuchely către legaţia Prusiei la Constantinopol, Bucureşti, 15/27 februarie 1834; loc, cit., r. 46, c. 533). Prima sa soţie, mama copiilor Mauriciu şi Amalia, născuţi amândoi în 1799, murise înainte de decembrie 1820, căci la acea dată Kreuchely apare în documente ca „văduv” (Hurmuzaki, Documente..., X, p. 95).
132Ministerul afacerilor externe către Martens, Berlin, 27 mai 1834. ASB, Microfilme RDG, r. 46, c. 534.
133Mariane Kreuchely către consulatul Prusiei din Bucureşti, 30 ianuarie 1835. ASB, Microf. RDG, r. 47/I, 0/23; DZA, AA II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 14.
56
consulului şi lipsa unui salariu nu puteau avea decât un efect negativ asupra
eficienţei instituţiei. Faptul că guvernul din Berlin nu a întreprins nimic
pentru ameliorarea acelei situaţii este o dovadă că interesul faţă de
reprezentanţa consulară de la Bucureşti nu era încă prea mare.
Baronul Kreuchely a fost foarte activ în relaţiile cu supuşii prusieni
din Principate, mai ales la începutul funcţionării sale la Bucureşti, în timpul
evenimentelor revoluţionare de la 1821 şi al intervenţiei otomane. La 10
aprilie 1821 se adresa conducerii provizorii a Ţării Româneşti, aflată sub
autoritatea lui Tudor Vladimirescu, în scopul evitării unor eventuale excese
împotriva supuşilor prusieni 134
. În timpul tulburărilor din capitală, a
adăpostit în localul consulatului un mare număr de persoane şi bunurile
acestora 135
. În august 1821, după intrarea în Principate a trupelor de
intervenţie, se interesa din nou de siguranţa supuşilor prusieni, făcându-l
răspunzător pentru aceasta pe comandantul otoman 136
. Când soldaţii
otomani au jefuit biserica luterană din Iaşi şi locuinţa pastorului, consulul a
intervenit din nou, de această dată pe lângă paşa din Silistra, solicitând
despăgubiri 137
. Aceeaşi preocupare a dovedit-o, însă, şi în vremuri mai
liniştite. După numirea primilor domni pământeni, în 1822, şi-a recomandat
conaţionalii protecţiei şi bună-voinţei acestora 138
. A încercat să prevină
diferite abuzuri ale autorităţilor locale sau să contribuie la sancţionarea lor,
atunci când victimele erau supuşi prusieni 139
. În afara acestor intervenţii,
care se plasează în sfera raporturilor supuşilor prusieni cu autorităţile
locale 140
, Kreuchely a încercat şi rezolvarea unor probleme intervenite în
interiorul comunităţii căreia era dator, prin natura funcţiei, să-i acorde
protecţie. Aşa s-a întâmplat în 1822, de exemplu, când a contribuit la
descoperirea unor persoane, care se prezentau drept agenţi prusieni şi
staroşti şi percepeau diferite taxe de la conaţionali sau acordau patente false
de protecţie în virtutea acelor pretinse calităţi 141
.
134Hurmuzaki, Documente..., X, p. 123. 135Ibidem, X. p. 184–185. 136Ibidem, X, p. 127. 137Ibidem, X, p. 139. 138Ibidem, X, p. 188. 139În aprilie 1824 se plângea domnului Ţării Româneşti în legătură cu unele cazuri de bătaie a
supuşilor prusieni fie de către agie, fie de către oameni ai unor boieri (ibidem, p. 272). Un an mai devreme, protestase împotriva unui ordin de interzicere a circulaţiei persoanelor prin Bucureşti în timpul nopţii, ordin care afecta afacerile supuşilor prusieni (ibidem, X, 221).
140Un alt caz este atestat în 1827, când Kreuchely a solicitat guvernului Ţării Româneşti permisiunea pentru stabilirea în Bucureşti a unui grup de evrei, supuşi prusieni, plecaţi din Iaşi. Cererea a fost respinsă. Ibidem, X, p. 427.
141 În această afacere a fost implicat şi dragomanul consulatului, Lorenti. Ibidem, X, p. 153.
57
Rapoartele lui Kreuchely 142
conţin informaţii diverse, dar inegale ca
valoare, căci nu întotdeauna consulul le-a putut afla din surse directe.
Aprecierile sale despre poziţia internaţională a Principatelor, implicaţiile
asupra lor ale diferitelor evenimente externe, politica puterilor vecine şi
altele de acest fel erau culese, de cele mai multe ori, de la consulii ruşi şi
austrieci. În acest fel, rapoartele sale nu se puteau bucura de prea multă
credibilitate în ochii superiorilor. Singurul domeniu în care a excelat a fost
acela al descrierii organizării interne, sociale şi politice, a Principatelor. O
dovadă consistentă ne este oferită de memoriul său – un adevărat studiu –
despre rangurile boiereşti şi organizarea administrativă şi juridică din Ţara
Românească 143
, pentru care a fost felicitat de legaţia din Constantinopol.
Scrierea a ajuns, prin intermediul legaţiei, până la ministerul afacerilor
externe din Berlin, unde va fi contribuit la o mai bună cunoaştere a
realităţilor româneşti.
Constantin Sakellario (1833–1848)
Încă de la sfârşitul anului 1833, Carol de Martens, noul ambasador al
Prusiei la Constantinopol, i-a găsit un succesor baronului Kreuchely, pentru
postul din Bucureşti 144
. Este vorba despre baronul Constantin Sakellario,
frate al fostului consul din 1816, un negustor înstărit şi influent din Ţara
Românească. Era supus austriac, iar titlul de baron îl primise în această
calitate, deşi familia sa era de origine greacă. Baronul a solicitat el însuşi,
legaţiei Prusiei la Constantinopol, postul de consul 145
. În mai 1834 era
obţinut şi beratul sultanului, care îl recunoştea pe Constantin Sakellario
consul al Prusiei în Ţara Românească 146
.
Între 1834 şi 1841, Sakellario a deţinut şi calitatea de consul al
Greciei la Bucureşti. Contemporanii au văzut în acordarea acestei demnităţi
o compensaţie pentru sacrificiile materiale făcute de baron în folosul cauzei
greceşti, în vremea începuturilor statului elen 147
. Mai importantă decât
această demnitate – din perspectiva relaţiilor româno-germane – a fost o
alta: cea de consul pentru regatul Saxoniei la Bucureşti. A fost propus
pentru această funcţie de către negustorii din Leipzig, aşa cum reiese din
scrisoarea prin care baronul solicita acordul legaţiei Prusiei din
142Au fost publicate de Nicolae Iorga în Ibidem, X, p. 52–459. 143Memoriul, redactat în 1822, poartă titlul „Explication des boyar valaques”. Ibidem, X, p. 495–
548. 144Martens către min. af. externe, Constantinopol, 1 august 1834. ASB, Microf. RDG, r. 46,
c. 535. 145Biblioteca Academiei Române, Rapoartele consulilor austrieci, pachet IV, nr. 251. 146ASB, Microf. RDG, r. 46, c. 546 – 547. 147Mimaut către Rigny, Bucureşti, 10 decembrie 1834; Billecocq către Guizot, Bucureşti, 19 no-
iembrie 1841. Hurmuzaki, Documente..., XVII. p. 444 şi 826.
58
Constantinopol 148
. Diploma de numire, purtând semnătura regelui Saxoniei,
i-a fost eliberată la 10 iulie 1842 149
. Cum regatul Saxoniei nu avea interese
politice în zonă, nici misiunea consulului nu conţinea nimic de această
natură. În opinia guvernului de la Dresda, el avea doar atribuţii de ordin
economic, trebuind să reprezinte interesele diferitelor case negustoreşti şi
bancare din Leipzig, care se aflau în relaţii de afaceri cu negustorii din Ţara
Românească. Unele dintre rapoartele către superiorii săi din Dresda
cuprindeau şi informaţii de natură politică, precum cele din 24 şi 27 iunie
1848 150
, despre izbucnirea revoluţiei în principatul muntean. Rostul lor,
însă, pare să nu fi fost unul politic, ci acela de a contribui la analizarea
posibilităţilor comerciale, stânjenite de evnimentele din 1848.
Numirea lui Constantin Sakellario în funcţia de consul al Prusiei în
Ţara Românească este relevantă pentru atitudinea din acel moment a
guvernului din Berlin. Postul a rămas onorific (Wahlkonsulat), ceea ce se
traducea în practică prin lipsa salariului şi prin alegerea titularului din
„oferta” locală. Ca şi predecesorul său, Sakellario era legat prin diverse fire
de Rusia. Am amintit deja sprijinul acordat cauzei greceşti, în care era
implicat şi imperiul nordic. Pe de altă parte, în timpul războiului ruso-turc
din 1828–1829, baronul a contribuit în mod direct la aprovizionarea cu vite
a trupelor ruse care au ocupat Principatele 151
. Dovezi mai târzii confirmă, la
rândul lor, devotamentul baronului faţă de ruşi. Între acestea amintim, de
exemplu, recompensarea lui Sakellario cu o pensie din partea ţarului 152
şi
alăturarea sa la acţiunile din 1844, ale consulilor ruşi Daşcov şi Kotzebue,
îndreptate împotriva propriului său superior, consulul general Neigebaur 153
.
Aşadar, „regula” conform căreia consulii prusieni trebuiau să fie acceptaţi
de Rusia mai funcţiona încă în momentul numirii lui Sakellario.
Faptul că la conducerea consulatului din Bucureşti a fost instalat un
negustor poate constitui un prim semnal al accentuării intereselor
economice ale Prusiei faţă de Principate. De altfel, aceste interese aveau să
se intensifice în perioada următoare, lucru care va duce la un transfer al
atenţiei Prusiei dinspre Ţara Românească spre Moldova. Odată cu
înfiinţarea, în 1842, a consulatului general de la Iaşi, reprezentanţa din
Bucureşti avea să treacă pe locul secund. Era vremea când guvernul din
148ASB, Microf, RDG, r. 23, c. 43–44; DZA, A.A. II, rep. 6, Nr. 3382, f. 26–26 v. 149O copie a diplomei la ASB, microf. RDG, r. 23, c. 409; DZA, A.A.II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 212. 150Acestea au fost publicate de Grigore Ploeşteanu, Rapoartele baronului Sakelario, în idem,
Românii în conştiinţa Europei. Studii şi articole, Târgu-Mureş, Editura Veritas, 1994, p. 32–35
151Violiér către Portalis, Iaşi, 3 aprilie 1829. Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 149. 152Grigore Ploeşteanu, op. cit., p. 31. 153Aceste manevre aveau să joace un anumit rol în rechemarea lui Neigebaur în 1845. Billecocq
către Guizot, Bucureşti, 19 decembrie 1845; Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 1078.
59
Berlin începea să devină din ce în ce mai atent la potenţialul economic al
Principatelor, ca răspuns la interesele fabricanţilor germani. Lui Sakellario,
ca şi colegilor săi din Moldova, i se cereau informaţii precise şi detaliate
despre starea comerţului în principate. Consulul din Bucureşti a ştiut să
răspundă acestor solicitări, aşa cum a făcut în 1835, când a oferit o dare de
seamă amănunţită asupra importului şi exportului Ţării Româneşti 154
.
Constantin Sakellario a funcţionat ca reprezentant consular al Prusiei
la Bucureşti până în anul 1848. El a fost destituit de către consulul general
Emil von Richthofen, din cauza neregulilor pe care acesta le-a sesizat în
administrarea consulatului 155
, dar şi din cauza pensiei ruse 156
. Legăturile
sale cu Rusia, indispensabile pentru consulii Prusiei în anii '20–'30, au devit
un handicap în contextul politic al momentului 1848.
Reactivarea reprezentanţei din Iaşi (1819)
Reprezentanţa consulară de la Iaşi a fost reînfiinţată în 1819 de către
Ioan Marco, iar primul ei titular a fost baronul Kreuchely. Mult timp,
guvernul otoman a refuzat să o recunoască, deşi legaţia Prusiei a făcut
repetatre demersuri în acest scop 157
. Poarta pretexta că reprezentaţa de la
Iaşi fusese transferată la Bucureşti în 1816 şi că un al doilea consulat, cu
sediu în capitala Moldovei, nu-şi mai găsea rostul. O eventuală reuşită a
demersurilor prusiene ar fi însemnat recunoaşterea formală a rangului de
viceconsulat pentru postul din Iaşi, ceea ce, însă, nu s-a întâmplat. Oficial,
repreznetantul din Iaşi era considerat un simplu agent, subordonat direct
consulului din Bucureşti, un fel de prelungire a acestuia în Moldova.
Rapoartele agenţilor nu erau expediate nici la Constantinopol, nici la Berlin,
ci numai la Bucureşti. Nerecunoscuţi de Poartă, reprezentanţii din Iaşi nu
puteau fi acreditaţi oficial nici pe lângă domnii din Iaşi. Au fost, însă,
toleraţi – deşi nu întotdeauna –, iar relaţiile lor cu autorităţile locale s-au
limitat la reprezentarea intereselor juridice ale supuşilor prusieni.
După plecarea sa la Bucureşti, în 1820, baronul Kreuchely l-a propus
în funcţia de „sub-delegat” la Iaşi pe pastorul Harte 158
. În iunie 1820,
154 Ibidem, X, p. 468. 155Klaus Heitmann, Un mandatar al României în diplomaţia şi publicistica germană a secolului
XIX: Emil von Richthofen, in idem, Oglinzi paralele. Studii de imagologie româno-germană, traducere de Florin Manolescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1996, p. 38–39.
156Grigore Ploeşteanu, op. cit., p. 31. 157Raportul lui von Schladen din 10 februarie 1820 (nota 100). 158Wilhelm Harte s-a născut în 1775 la Rathenow în Brandenburg. Fusese preot al unui regiment
prusian, înainte de a pleca spre Transilvania, unde şi-a luat o soţie din Braşov, din familia Roth. În octombrie 1809 a fost numit pastor al comunităţii evanghelice din Iaşi, la recomandarea omologului său din Bucureşti. Wilibald Stefan Teutschlaender, Geschichte der evangelischen Gemeinden in Rumänien, Bukarest, 1891, p. 196–197: N. Iorga, op. cit., p.
60
Wilhelm Harte era deja instalat în funcţie şi acceptat de legaţia din
Constantinopol 159
. Cu excepţia titularului, personalul agenţiei a rămas
acelaşi din timpul lui Kreuchely: un dragoman, un staroste şi un aprod 160
.
În 1822 avea să mai fie angajat un funcţionar, în persoana lui Jean
Margotti 161
, care va prelua administrarea reprezentanţei după retragerea lui
Harte.
Statutul neoficial al reprezentanţei s-a răsfrânt şi asupra raporturilor
acesteia cu autorităţile locale. În 1825, agenţia s-a aflat în situaţia de a
rămâne fără sediu, pe care guvernul Moldovei a dorit să-l cedeze poştei
ruse. Tot atunci, marele vistier Dimitrie Ghica, sprijinit şi de alţi mari
boieri, declara că nu recunoaşte decât consulatul Rusiei şi pe cel al Austriei
şi că va face tot ce-i stă în putinţă pentru a le desfiinţa pe celelalte 162
.
Această poziţie ostilă trebuie pusă în legătură cu dorinţa domnului
Moldovei, Ioniţă Sandu Sturdza, de a obţine desfiinţarea jurisdicţiei
consulare în Moldova 163
.
Întârzierea reglementării oficiale a statutului reprezentanţei din Iaşi îi
făcea lui Harte dificilă misiunea consulară. Poziţia sa era delicată şi în
raporturile cu ceilalţi funcţionari ai agenţiei, care nu-i recunoşteau
autoritatea. Prins între şicanele autorităţilor locale şi indisciplina propriilor
angajaţi, pastorul Harte a renunţat la demnitatea consulară la 23 septembrie
1825 164
.
Postul a fost solicitat, în noiembrie 1825, de Jean Margotti, inginer şi
supus sard, aflat în Moldova 165
. A fost instalat de către Kreuchely, însă
ambasadorul Miltitz nu i-a recunoscut decât calitatea de „administrator al
viceconsulatului regal din Iaşi” 166
. Reprezentanţa rămânea nerecunoscută
de Poartă.
În cei şase ani, cât a funcţionat la Iaşi, Margotti a reuşit să
nemulţumească atât administraţia Moldovei, cât şi pe proprii superiori.
LVI–LVII.
159Von Schladen către min. af. externe, Constantinopol, 26 iunie 1820. ASB, Microf. RDG, r. 46, c. 279–280.
160Aceste funcţii erau ocupate în 1820 de: Anton Remondi, originar din Constantinopol şi căsătorit cu o Jeannete din Braşov (în funcţie din 20 iunie 1819); Moise Lippert, din Jaroslav (din 24 mai 1819); Johann Gall, din Timişoara (din 15 iulie 1819). Remondi avea să fie destituit de către Kreuchely în decembrie 1822. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 95–96, 201.
161Primul raport al lui Margotti, trimis lui Kreuchely la Bucureşti, este din 30 aprilie 1822. Ibidem, X, p. 149.
162Kreuchely către von Miltitz, Iaşi, 25 octombrie 1825. Ibidem, X, p. 332. 163Stela Mărieş, Supuşii străini din Moldova..., p. 81. 164 Kreuchely către von Miltitz, Iaşi, 10 octombrie 1825. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 332. 165Ibidem, X. p. 340. 166Von Miltitz către min. af. externe, Constantinopol, 25 februarie 1827, ASB, Microf. RDG, r.
46, c. 331.
61
Cauza nemulţumirii consta în acordarea de patente de protecţie prusiană
unui mare număr de persoane neîndreptăţite. Prin această practică, ce i-a
adus administratorului consulatului importante foloase materiale, numărul
supuşilor prusieni în Moldova a ajuns în timpul său la cifra de 350 167
.
Vânzarea de patente de protecţie, care în cazul lui Kreuchely a avut un
caracter accidental, s-a transformat, pentru Margotti, într-o practică
obişnuită. Ea avea să continue şi sub următorii reprezentanţi consulari.
În 1831, probabil pentru a evita luarea de măsuri împotriva sa,
Margotti a demisionat 168
. Îşi motiva gestul prin dorinţa de a merge în Italia,
la San Remo, pentru a-şi „restabili sănătatea zdruncinată şi a respira aerul
natal”. Mai arăta că nu poate rămâne într-o slujbă neplătită, în condiţiile în
care incendiul din 1827 i-a distrus întreaga avere, a cărei valoare s-ar fi
ridicat la două mii de ducaţi. Acestea par să fie, însă, doar pretextele care i-
ar fi permis să plece neurmărit din Moldova. Este greu de crezut că a rămas
fără avere, din moment ce îl aflăm, în două rânduri, făcând donaţii pentru
construirea, apoi pentru repararea bisericii catolice din Iaşi 169
. Ambasada
Prusiei la Constantinopol îl credea mort în 1833 170
. Şi în acest caz, este
posibil ca Margotti însuşi să fi contribuit la lansarea acestui zvon, pentru a-
şi pierde urma, aşa cum este posibil să fi făcut aceasta cu ajutorul lui
Grigore Boţan, dragomanul consulatului, despre care s-a aflat mai târziu că
i-a fost complice în săvârşirea abuzurilor cu patente de protecţie 171
. În
realitate, Margottinu a murit, căci în 1841, când a trecut suficient timp
pentru ca întâmplările mai vechi să fie uitate, îl aflăm din nou la Iaşi, de
unde solicita ministerului afacerilor externe din Berlin, cu ajutorul aceluiaşi
Boţan, numirea în funcţia de consul 172
.
167Emil Wagner către Martens, Constantinopol, 3 iulie 1834. Loc. cit., r. 46, c. 569. 168Margotti către Brassier de St. Simon, Iaşi, 3 august 1831. Loc. cit., r. 46, c. 365–366. 169În 1827 apare într-o listă de donatori pentru construirea bisericii catolice din Păcurari, Iaşi, cu
suma de 12 galbeni, Apoi, în 1830, apare din nou într-o listă de subscripţii, cu doi galbeni, pentru repararea bisericii catolice distruse de incendiu. ASI, Colecţia Documente, pachet 1078, nr. 742 şi 802.
170Martens către Ministerul afacerilor externe, Constantinopol, 26 octombrie 1833. ASB, Microf. RDG, r. 46, c. 509; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 114.
171Kuch către Königsmark, Iaşi, 18 ianuarie 1841. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 109; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 84.
172Margotti către Bernstorf, Iaşi, 21 ianuarie 1841 (ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 95; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 71). Kuch către Königsmark, Iaşi, 18 ianuarie 1841: „Margotti a sosit aici în urmă cu câteva zile şi este prezentat de Boţan ca fiind trimis de către înaltul Minister Regal în calitate de consul şi că aşteaptă doar instrucţiunile de preluare a postului, pe care ar urma să le trimită legaţia din Constantinopol” (v. mai sus, nota 171). Consulul Sardiniei la Galaţi raporta, la rândul său, că Margotti, originar din Pt. Maurizio şi cu domicilul în Iaşi, „a sosit aici cu puţin timp în urmă” (Adolfo Castellinard către Della Margarita, februarie 1842; D. Bodin. Documente privitoare la legăturile economice dintre Principatele române şi regatul Sardiniei, Bucureşti, 1941, p. 82–83).
62
După plecarea lui Margotti, în 1831 173
, viceconsulatul a fost
administrat provizoriu de dragomanul Grigore Boţan. El a continuat
practicile abuzive ale predecesorului său, aşa încât numărul posesorilor de
patente de protecţie prusiană a crescut la 400, dintre care, însă, „doar 12 sau
15 erau supuşi prusieni veritabili”, veniţi din statele regelui 174
. Conform
mărturiei consulului Prusiei la Odesa, E. C. Walther,
„Boţan nu cunoaşte altă limbă în afară de grecească şi moldovenească, iar prin comportamentul său nedrept, a stârnit nemulţumirea generală a supuşilor prusieni, încât aceştia, sătui de şantajele şi nedreptăţile sale, au de gând să treacă sub protecţia altor consulate, dacă nu va fi numit un nou viceconsul” 175.
Această caracterizare arată cum nu trebuia să fie un reprezentant
consular şi ce nu trebuia să facă. Totodată, descrie situaţia postului consular
din Iaşi în ajunul ocupării lui de către C. A. Kuch.
C. A. Kuch, viceconsul, apoi consul în capitala Moldovei (1833–1841)
Perioada funcţionării lui Carl August Kuch la Iaşi a fost cea în care
importanţa reprezentanţei consulare din capitala Moldovei a crescut
constant. Postul viceconsular cu un rol limitat la început avea să se
transforme în consulat în anul 1836, pentru ca din 1842 să fie stabilit aici
sediul consulatului general prusian pentru ambele Principate. Kuch a fost
martor şi actor al aproape tuturor acestor transformări, astfel încât
reconstituirea biografiei lui, şi mai ales a „perioadei ieşene”, este necesară.
Cu atât mai necesară, cu cât despre acest personaj se cunosc încă puţine
lucruri 176
.
Ceea ce s-a scris de-a lungul timpul despre Kuch s-a raportat numai
la cartea sa despre români, Moldauisch-walachische Zustände in den Jahren
1828 bis 1843, publicată la Leipzig în 1844. Lucrarea a stârnit interes încă
din anul apariţiei. În februarie 1844, o gazetă braşoveană publica un întreg
capitol al cărţii, despre organizarea miliţiei naţionale în Moldova 177
. În
octombrie acelaşi an, „Gazeta de Transilvania” semnala în termeni
admirativi lucrarea lui Kuch, în contextul unor comentarii despre
173Nu în 1828 şi nici în 1834, cum credea N. Iorga, în Prefaţă, la Hurmuzaki, Documente..., X,
p. LX şi 459. 174Emil Wagner către Martens, Constantinopol, 3 iulie 1834. ASB, Microf. RDG, r. 46, c. 570;
DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 150–150 v. 175Walther către Brassier de St. Simon, Odesa, 16/28 iunie 1832. ASB, Microf. RDG, r. 46,
c. 516–517; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 118–118v. 176În legătură cu experienţa ieşeană a lui Kuch, vezi şi Vasile Docea, Din activitatea lui C. A.
Kuch, consul al Prusiei în Moldova (1833–1842), în AIIX, tom. XXIX, 1992, p. 307–322. 177Die Nationalmilitz in der Moldau, în „Bläter für Geist, Gemuth und Vaterlandskunde”,
an. VIII, nr. 9, 26 februarie 1844, p. 72–74.
63
consulatele străine din Bucureşti şi Iaşi 178
. După aproape jumătate de secol
de la apariţie, volumul a fost tradus în limba română, de către A. C. Cuza, şi
publicat în „Convorbiri literare” 179
. Relativ recent, scrierea a fost plasată,
de către un bun specialist, în „grupul de vârf” al cărţilor care au contribuit în
secolul XIX la formarea în spaţiul cultural de limbă germană a unei imagini
despre români cât mai apropiată de realitate 180
.
Având în vedere că, până în prezent, unica sursă de inspiraţie a celor
care au abordat biografia lui Kuch a fost cartea sa, aprecierile au rămas la
un nivel sumar, fiind uneori contradictorii. Este suficient să evocăm aici
cazul lui Nicolae Iorga, care a formulat două opinii complet diferite despre
subiectul în cauză. În 1897, acesta îl aprecia pe Kuch drept „un om de
talent, ale cărui rapoarte ar fi de dorit să se publice cândva”, „spirit
luminat”, care „uneori găseşte chiar vorbe de simpatie pentru poporul în
mijlocul căruia trăise”; cartea fostului consul ar fi „bine scrisă, inteligentă şi
spirituală” 181
. Mai târziu, acelaşi istoric scria despre Kuch că „acopere cu
despreţ şi stropeşte cu calomnii tot ce a cunoscut aici”, iar cartea n-ar fi
altceva decât „o culegere de anecdote picante, prezintate grosolan” 182
.
Născut la Breslau, în Silezia prusiană, Carl August Kuch a făcut
studii juridice, fără a ajunge, însă, să susţină o dizertaţie doctorală.
Rămăsese orfan încă înainte de atingerea vârstei majoratului 183
, aşa încât,
din lipsă de mijloace materiale, a fost nevoit să-şi întrerupă studiile, în
1830, când era doar „candidat în drept”. S-a înrolat în acelaşi an în armata
teritorială din Silezia, unde a obţinut gradul de locotenent 184
. Dintr-o
caracterizare oficială, aflăm că „s-a bucurat de încrederea superiorilor săi,
datorită comportamentului bun, a formaţiei ştiinţifice, atenţiei şi bunăvoinţei
manifestate în prestarea serviciului” 185
.
178„D. C. Kuch, fostul consul prusian în Moldova, în cartea sa titulată Moldauisch–walachische
Zustände, Lipsia, 1844, dădu cu adevărat o descriere singulară şi amănunţită a purtării diplomaţilor în principatele de la Dunăre”. „Gazeta de Transilvania” an. VII, nr. 83, 16 octombrie 1844, p. 330.
179Starea de lucruri din Moldova şi Valahia pe la anii 1828 până la 1843, de C. A.Kuch, fost consul al Regatului Prusiei pentru Principatul Moldovei, traducere de A.C.C., în „Convorbiri literare”, an. XXV, 1891–1892, nr. 1–10.
180Klaus Heitmann, Das Rumänenbild im deutschen Sprachraum 1775–1918, Köln / Wien, 1985, p. 62.
181N. Iorga, op. cit., p. LXII. 182Idem, Istoria românilor prin călători, ediţie îngrijită de Adrian Anghelescu, Bucureşti, Editura
Eminescu, 1981, p. 501. 183Kuch către min. af. externe, Iaşi, 9 ianuarie 1840. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 18; DZA, A.A.
II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 4. 184ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 257; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 68. 185Von Lindheim (în locul generalului Witzleben) către min. af. externe, Berlin, 21 ianuarie
1834. ASB, Microf. RDG, r. 46, c. 523; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 122.
64
Împrejurările venirii lui Kuch în capitala Moldovei nu ne sunt
suficient de clare. În primăvara anului 1832 el se afla deja în Iaşi 186
. Un mai
vechi prieten, E. C. Walther, pe-atunci consul al Prusiei la Odesa, raporta în
iunie 1832 că a fost vizitat de Kuch, care avea intenţia să plece în Serbia.
Drumul într-acolo l-a purtat prin Iaşi, unde a găsit postul consular neocupat
şi, ca urmare, a solicitat legaţiei Prusiei la Constantinopol să-l numească în
acea funcţie 187
. Este posibil ca Walther însuşi, prietenul său, care l-a şi
recomandat în două rânduri legaţiei 188
, să-i fi sugerat a face amintita cerere.
Walther se plângea că, de la eliberarea postului, prin plecarea lui Margotti, a
trebuit să intervină el, din Odesa, pentru rezolvarea problemelor unor supuşi
prusieni din Moldova, privitoare la paşapoarte, moşteniri şi procese 189
.
Numirea unui titular în postul de la Iaşi ar fi însemnat o descărcare a
consulului din Odesa de obligaţia, incomodă, a protecţiei faţă de supuşii
prusieni din Moldova.
Situaţia amintită mai sus, în care un consul prusian din Rusia, de la
Odesa, se ocupa de protecţia supuşilor prusieni din Moldova, principat aflat
sub suzeranitatea Porţii otomane, poate părea neobişnuită. În împrejurări
normale, ea ar fi fost, întradevăr, astfel. Atunci, însă, Principatele se aflau
sub ocupaţie militară rusă, fapt care explică şi extinderea sferei de acţiune a
consulului din Odesa asupra Moldovei. Este posibil ca guvernul din Berlin
să fi evitat intenţionat, în timpul războiului ruso-otoman din 1828–1829 şi
îndată după încheierea păcii, când s-a menţinut ocupaţia militară rusă în
Principate, să întreprindă demersuri diplomatice la Constantinopol pentru
recunoaşterea reprezentanţei consulare din Iaşi. Asemenea demersuri puteau
fi interpretate ca o nerecunoaştere a regimului ocupaţiei ruse. Deci, dorinţa
de a menaja susceptibilităţile Rusiei poate constitui o explicaţie a întârzierii
numirii unui titular la Iaşi. Condiţii pentru aceasta s-au ivit abia după
clarificarea situaţiei Principatelor, odată cu punerea în aplicare a
Regulamentelor Organice şi numirea domnilor, când putea fi prevăzută deja
retragerea trupelor ruse.
În aşteptarea răspunsului, Kuch îşi câştiga existenţa în capitala
Moldovei dând lecţii de limbi străine şi „ca profesor la boierul moldovean
Beldiman” 190
. La 5 mai 1833 s-a căsătorit cu fiica profesorului Chefneux,
supus francez, director al pensionatului de la Miroslava şi fost agent
186E. C. Walther către Brassier de St. Simon, Odesa, 16/28 iunie 1832 (v. mai sus, nota 175). 187Ibidem. 188În 16/28 iunie 1832 (vezi nota 175) şi în 24 februarie/8 martie 1833 (ASB, Microf. RDG,r. 46,
c. 516–517; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 116–116 v). 189Raportul lui Walther din 24 februarie/8 martie 1833 (vezi nota precedentă). 190Timoni către Martens, Bucureşti, 26 aprilie 1833, ASB, Microf. RDG, r. 46, c. 515; DZA,
A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 117v.
65
consular al Franţei în Moldova 191
. În afara îndeletnicirii de profesor, lucra
şi la cancelaria viceconsulatului Prusiei, unde „redacta pentru dragomanul
Boţan toate actele în germană şi franceză”192
.
Părerile contemporanilor despre C. A. Kuch sunt împărţite,
predominând, totuşi, cele favorabile. În deja amintitele recomandări din
1832 şi 1833, E. C. Walther scria despre prietenul său că „este un tânăr
foarte talentat şi extrem de instruit, care şi-a câştigat respectul tuturor celor
ce l-au cunoscut mai îndeaproape, prin bunul său caracter moral”. Credea
despre Kuch că „este cunoscut, în ori ce caz, drept un om cinstit, care cu
siguranţă va conduce cu onoare consulatul”. Pentru îndeplinirea acelei
funcţii îi erau de folos „formaţia sa multilaterală, cunoaşterea limbii
franceze şi rangul militar de ofiţer” 193
. Un alt contemporan, von Adelberg,
consul al Austriei în Siria, depunea o mărturie asemănătoare. În 1841 a
călătorit împreună cu C. A. Kuch pe acelaşi vapor, pe Dunăre, între Semlin
şi Galaţi. Comunicându-i acest lucru lui Emile Wagner, consilier la legaţia
Prusiei din Constantinopol, von Adelberg menţiona că „a fost foarte
interesant pentru el să-l cunoască pe acest om deosebit de instruit şi format
multilateral, care pare să ştie exact situaţia din Moldova şi să formuleze
opinii cât se poate de corecte despre aceasta”. Semnificativ este un alt
amănunt comunicat de consulul austriac:
„Mulţi boieri respectabili, care se aflau pe acelaşi vapor, au exprimat în mod unanim cele mai favorabile opinii despre Kuch şi şi-au arătat doar regretul că acestuia pare să-i lipsească un venit îndestulător” 194.
Mihail Sturdza îl cunoştea încă dinainte de a obţine domnia
Moldovei. Aflat în 1834 la Constantinopol, pentru a primi investitura,
domnul regulamentar îi spunea aceluiaşi Wagner, că
„domnul Kuch este un bărbat foarte stimabil, mai ales în ceea ce priveşte cunoştinţele sale, la care se adaugă mult tact. Eu însumi – continua Sturdza – sunt în relaţii foarte apropiate cu el şi doresc să menţin aceste raporturi” 195.
191La căsătorie, celebrată în biserica protestantă din Iaşi, martori au fost „profesorul Gall şi soţia”
(ASI, Fond Stare Civilă. Biserica protestantă, căsătorii, dos. 618, p. 32). Fiica lui Chefneux, Elisa, era văduvă a unui alt profesor, fost asociat al tatălui ei în conducerea pensionarului de la Miroslava, supusul francez Bagarre (loc. cit.). Acesta din urmă se împuşcase în 1832 (I. C. Filitti, Principatele române de la 1828 la 1834. Ocupaţia rusească şi Regulamentul Organic, Bucureşti, 1934, p. 362). Din căsătoria lui Kuch cu Elisa au rezultat doi copii născuţi în Iaşi: un băiat, Renatus, născut la 15 octombrie 1834 şi o fată, Eugenie, născută la 17 septembrie 1836 (ASI, Fond Stare Civilă, Biserica protestantă, naşteri, dos. 615, nr. 191 şi 211).
192Raportul lui Timoni (vezi nota 190). 193Vezi nota 188. 194Wagner către min. af. externe, Constantinopol, 8 decembrie 1841. ASB, Microf. RDG, r. 23, c.
175–176; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 139–139v. 195Wagner către Martens, Constantinopol, 3 iulie 1834. ASB, Microf. RDG, r. 46, c. 569; DZA,
A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 150.
66
Atitudinea favorabilă, la început, a domnului Moldovei avea să se schimbe
odată cu trecerea timpului, ajungând ostilă la încheierea activităţii consulare
a lui Kuch. Opinii defavorabile avea să exprime şi consulul general
Neigebaur, succesorul lui Kuch la Iaşi, care, însă, pare să nu-l fi cunoscut
direct 196
.
Atât ambasadorul Martens, cât şi ministerul afacerilor externe al
Prusiei au căutat să se informeze cât mai amănunţit în legătură cu C. A.
Kuch, înainte de a-l numi în post. Abia după această operaţiune, ministrul
şi-a dat acordul, iar Martens l-a numit pe Kuch, în iulie 1833, viceconsul al
Prusiei la Iaşi 197
. Noul titular a fost înzestrat cu o patentă eliberată de
legaţia din Constantinopol198
, nu de ministerul afacerilor externe din Berlin,
cum s-a întâmplat în cazul lui Constantin Sakellario. Acreditarea s-a făcut,
în mod provizoriu, pe lângă generalul Kiselev, aflat încă, în calitate de
reprezentant al forţelor ruse de ocupaţie, în fruntea administraţiei
Principatelor 199
. La 3 septembrie 1833, numirea lui Kuch se publica în
„Buletin Foae Oficială” din Iaşi 200
.
Acceptat de Kiselev, Kuch nu era încă recunoscut de Poartă. În
aceste condiţii, nici domnul Mihail Sturdza, căruia legaţia din
Constantinopol i s-a adresat în iunie 1834, nu a putut accepta oficial
viceconsulatul. El a promis, însă, că îl va recunoaşte pe Kuch îndată ce
acesta va obţine acordul Porţii, chiar dacă procedura avea să mai întârzie 201
.
Încă din 1834, Martens a încercat să obţină un firman al sultanului în
favoarea lui Kuch, invocând articolul IV al Tratatului din 1761 202
.
Recunoaşterea a întârziat până în anul 1836. Aşteptarea a fost compensată,
însă, de faptul că Poarta încuviinţa ridicarea reprezentanţei la rangul de
196Vezi mai jos, p. 91. 197Kuch către regele Friedrich Wilhelm IV, Berlin, 23 octombrie 1842. ASB, Microf. RDG, r. 23,
c. 258; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 68v. 198Martens către min. af. externe, Constantinopol, 1 august 1834. ASB, Microf. RDG, r. 46, c.
535; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 132. 199Raportul lui Martens din 1 august 1834 (vezi nota precedentă): „Din rapoartele mele din 26
octombrie şi 26 noiembrie 1833, înaltul Minister Regal a putut observa cum am acţionat, în înţelegere cu ambasadorul imperial rus de aici, pentru a-l acredita pe Kuch, în mod provizoriu, până la evacuarea Principatelor de trupele ruse, pe lângă autorităţile din Moldova”.
200„Buletin Foaie Oficială”, Iaşi, 3 septembrie 1833, p. 85: „Ofiţia D. Viţe Prezident către Sfat Nr. 1219: Solul Rosienesc din Constantinopol au înştiinţat pe D. Plenipotent, că Ministerul Prusienesc de acolo au rânduit pe D-lui Leitnantul Kuchîn postul de viţconsul Prusienesc la Eşi. Primind în această pricină predoslojenia Ecs. Sale cu Nr. 933 eu împărtăşesc aceasta Sfatului, carele va face cuvincioasa punere la cale, spre a fi cunoscut D. Kuch în acest post de către Ocărmuire”.
201Raportul citat al lui Emil Wagner, din 3 iulie 1834 (v. mai sus, nota 195). 202Raportul citat al lui Martens, 1 august 1834 (v. mai sus, nota 198).
67
consulat. La 24 mai 1836 se anunţa la Iaşi numirea lui Kuch în calitate de
consul al Prusiei în Moldova, ca urmare a obţinerii firmanului 203
.
Nici înainte, nici după schimbarea rangului reprezentanţei, titularul
nu a primit salariu din partea guvernului prusian. Îndată după numirea din
1833, lui Kuch i s-a fixat de către guvernul Moldovei, aflat sub oblăduirea
generalului Kiselev, un venit anual în natură, în valoare de 500 ducaţi, din
care trebuiau acoperite şi cheltuielile reprezentanţei 204
. Curând, însă, în
octombrie acelaşi an, odată cu retragerea administraţiei ruse şi instalarea lui
Mihail Sturdza, sprijinul a fost suspendat 205
. Ca urmare, reprezentanţa a
revenit la vechea precaritate financiară şi situaţia nu s-a schimbat nici după
ridicarea ei la rangul de consulat. Kuch a aşteptat zadarnic să i se acorde un
salariu sau măcar să-i fie acoperite cheltuielile cancelariei. Sperând că acest
lucru se va întâmpla cândva, a suportat pe cont propriu cheltuielile
consulatului, cee ce l-a adus – de-ar fi să-i dăm crezare păgubitului – la
„completa secătuire a mijloacelor băneşti” 206
. În 31 august 1840, după ce a
aşteptat ani în şir o remuneraţie care nu i-a fost promisă niciodată, Kuch şi-a
înaintat demisia 207
.
Deşi în cererea de eliberare din funcţie Kuch a promis să rămână în
Iaşi până la găsirea unui înlocuitor, nu a mai aşteptat acest lucru şi a plecat
din capitala Moldovei la 19 mai 1841. I-a încredinţat doctorului Bernhard
Kallmann girarea provizorie a afacerilor consulatului şi s-a îndreptat spre
Berlin, unde spera să-şi lămurească situaţia 208
. În capitala Prusiei nu a
reuşit să-şi convingă superiorii să-i acorde despăgubiri substanţiale pentru
cheltuielile făcute la Iaşi, despăgubiri care i-ar fi permis să se stabilească în
statele regelui, aşa cum dorea 209
. S-a întors curând la Bucureşti, de unde
203„Buletin Foae Oficială”, Iaşi, 24 mai 1836, p. 343. 204Cheltuielile pentru plata personalului consulatului (cancelariei), servitorilor, chiriei localului,
poştei etc. se ridicau la suma de 470 ducaţi pe an. Memoriul lui Kuch către regele Friedrich Wilhelm IV, 23 octombrie 1842 (v. mai sus, nota 197).
205Loc. cit. 206Loc. cit. 207Kuch către Königsmark, Iaşi, 31 august 1840. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 67; DZA, A.A. II,
Rep. 6, Nr. 3382, f. 46. 208Kallmann către Königsmark, Iaşi, mai 1841. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 137; DZA, A.A. II,
Rep. 6, Nr. 3382, f. 107. La 21 mai 1841, Kuch şi-a vizat paşaportul la consulatul prusian din Bucureşti, pentru destinaţia Viena, prin Sibiu. A plecat din Bucureşti în noaptea de 22/23 mai 1841. Sakellario către min. af. externe, Bucureşti, 25 iunie 1841; ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 140–141; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 110–110v.
209I se argumenta că „este un principiu al guvernului Prusiei acela de a nu avea consuli plătiţi în străinătate”; min. af. externe către Kuch, Berlin, 19 septembrie 1841; ASB, Microf. RDG, r. 23 c. 148; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 116. I s-au dat doar 175 taleri, contravaloarea chiriei clădirii consulatului pentru anii 1840–1841, deşi el ceruse despăgubiri în valoare de 3628 ducaţi; min. af. externe către Friedrich Wilhelm IV, Berlin 1842; ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 266; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 76.
68
solicita, în noiembrie 1841, reconfirmarea în postul consular din Iaşi 210
.
Ministerul afacerilor externe i-a respins cererea şi a ordonat legaţiei din
Constantinopol să-i refuze pe viitor orice însărcinare oficială 211
. În
octombrie 1842, Kuch era din nou în Berlin, unde îi cerea regelui angajarea
în serviciul său, ca despăgubire, dar şi pentru a avea un venit care să-i
asigure educarea copiilor 212
. Nu a avut nici de această dată succes 213
, aşa
cum nu va avea nici cu prilejul unei alte încercări, doi ani mai târziu.
În 1844, Kuch se afla în Ungaria, în oraşul Maria-Theresiopol
(Subotica de astăzi, în Serbia), unde preda lecţii de franceză, pentru a se
putea întreţine 214
. De acolo cerea din nou, de această dată ambasadorului
Prusiei la Viena, o slujbă care să-i permită să iasă din situaţia dificilă în care
se găsea. Între timp, însă, s-a mai ivit o piedică. La Leipzig fusese publicat
volumul său despre Principatele române, iar cartea conţinea o serie de
aprecieri defavorabile la adresa domnului Moldovei, Mihail Sturdza.
Simţindu-se lezat, domnul a cerut satisfacţie la Berlin, prin intermediul
consulului general Neigebaur. La 10 mai 1844, ministerul afacerilor externe
al Prusiei îi răspundea lui Neigebaur că nu poate lua nici o măsură
împotriva lui Kuch, deoarece acesta „nu se află în statele regelui, ci la
Maria-Theresiopol, în Ungaria” 215
. Măsuri s-au luat, totuşi, căci o zi mai
târziu, acelaşi minister îi transmitea lui Canitz, la Viena, ordinul de a refuza
cererea de angajare a lui Kuch. Principalul motiv era cartea sa despre
români, în care „se ridiculizează caracterul personal al principelui
Sturdza” 216
. Acest ultim refuz punea punct relaţiilor dintre Kuch şi foştii săi
superiori, dar şi speranţelor fostului consul într-o carieră în slujba regelui.
Activitatea consulară a lui Kuch a cuprins protecţia supuşilor
prusieni din Moldova şi, mai mult decât în cazul predecesorilor săi la Iaşi,
redactarea de rapoarte. Nu a fost implicat în acţiuni politice, deoarece
superiorii nu i-au cerut-o, iar el, personal, nu a avut iniţiative de acest fel.
În actele Secretariatului de Stat al Moldovei s-au păstrat o serie de
documente, care atestă urmărirea atentă de către Kuch a intereselor
210Kuch către min. af. externe, Bucureşti, 17 noiembrie 1841, ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 170;
DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 136. 211Min. af. externe către Wagner, Berlin, 17 decembrie 1841. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 174;
DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 138. 212Kuch către Friedrich Wilhelm IV, Berlin, 23 octombrie 1842, ASB, Microf. RDG, r. 23, c.
257–258; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 68–68v. 213A primit, totuşi ca o favoare specială din partea regelui, 300 taleri. Friedrich Wilhelm IV către
Bülow, Berlin, 7 ianuarie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 281; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 92.
214Canitz (ambasadorul Prusiei la Viena) către min. af. externe, Viena, 21 martie 1844. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 647–648; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 112–113.
215ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 643; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 108. 216ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 648; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 113.
69
supuşilor prusieni. Consulul i-a asistat pe aceştia atât în procese civile cu
localnicii, cât şi în diferendele cu autorităţile moldoveneşti 217
. Intervenţiile
de acest fel l-au pus în contact direct cu funcţionari de toate rangurile, din
departamentele de interne, de justiţie şi din Secretariatul de Stat, aşa cum
arată şi în cartea sa 218
.
Practica trecerii ilegale a unor persoane neîndreptăţite (pământeni,
dar şi supuşi ai altor state) sub protecţia Prusiei s-a menţinut şi în timpul
funcţionării lui Kuch. În 1839, de exemplu, starostele prusian din Bârlad,
Petre Ioachim, a vândut patente de protecţie unui număr de 106 pământeni,
pe care i-a scutit astfel de la plata obligaţiilor fiscale 219
. Deşi abuzul nu a
fost săvârşit de către Kuch, o parte din responsabilitate îi revenea şi lui, în
calitate de superior direct al starostelui. Pe de altă parte, Kuch nu a făcut
nimic pentru a retrage protecţia prusiană celor care o obţinuseră ilegal în
timpul lui Margotti şi Boţan, deşi faţă de abuzurile celor doi şi-a exprimat
nemulţumirea Sfatul Administrativ al Moldovei încă din 1834 220
. Nici
guvernul din Berlin, interesat în a evita orice prilej de amestec al
autorităţilor locale în afacerile consulatului, nu putea aproba această
conduită. Întreaga afacere va fi contribuit şi ea la acceptarea demisiei lui
Kuch şi la refuzul reangajării sale.
Consulul se subordona legaţiei din Constantinopol, căreia trebuia
să-i adreseze rapoarte periodice. Acestea răspundeau nevoii legaţiei, dar şi a
ministerului afeacerilor externe din Berlin, de a obţine informaţii despre
situaţia din Principate. Subiectul rapoartelor îl constituie, cu precădere,
problemele economice. În 1840, Kuch a înaintat legaţiei un amplu memoriu
despre „starea comerţului Moldovei”, la care a anexat un tabel cuprinzând
date amănunţite despre exportul şi importul principatului în anul 1839 221
.
217În 1833, consulatul a intervenit pentru reglementarea moştenirii ceasornicarului Meier, asupra
căreia emitea pretenţii şi un pământean, paharnicul Vasile Lazarachi. Procesul a durat mai mulţi ani (ASI, Fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dos. 297, 190 file). În anii 1833–1834 a intervenit în favoarea unor evrei din Podul Iloaiei, supuşi prusieni, arestaţi din cauză că bătuseră un ispravnic de ţinut (loc. cit., fond. cit., dos. 247, 58 file). În 1838 s-a implicat în apărarea unui alt supus prusian, Johann Hobel, care fusese obligat de Agia din Iaşi la plata unei taxe de care se considera scutit (loc. cit., fond. cit., dos. 427, 19 file)
218C.A. Kuch, Moldauisch-walachische Zustände in den Jahren 1828 bis 1843, Leipzig, 1844, p. 65–66, 72–73.
219Stela Mărieş, Supuşii străini din Moldova..., p. 133. 220Într-o adresă a Sfatului Administrativ al Moldovei către generalul Kiselev, din 27 iulie 1834,
se arată că multe persoane, care fuseseră sub protecţia Rusiei, au fost scoase de sub acea protecţie şi li s-au dat patente din partea altor consulate, inclusiv de către cel al Prusiei. Hurmuzaki, Documente..., Supl. I/6, p. 616.
221Memoriul lui Kuch din 3 august 1840, purtând titlul „Zustand des Handels in der Moldau” (Starea comerţului în Moldova) şi tabelul importurilor şi exporturilor Principatului pe anul 1839, intitulat „Uebersicht des moldauischen aktiv und pasiv Handels von Jahre 1839” (Dare de seamă despre comerţul activ şi pasiv al Moldovei în anul 1839) au fost publicate în Vasile
70
Consulul relata despre „folositoarea ocupaţie a creşterii vitelor” şi „bogăţia
producţiei agricole”, care ar putea spori mult, dacă s-ar face o repartizare
mai judicioasă a prorietăţilor şi pământul s-ar cultiva cu mai multă grijă.
Negustorii din Moldova, despre care Kuch ştia, inexact, că ar fi doar evrei,
armeni şi greci 222
,
„vizitează de două ori pe an târgurile din Leipzig şi se reîntorc prin Viena, unde fac de asemenea achiziţii, mai ales ţesături, produse de curelărie, tapiserie, oglinzi, mărfuri de sticlărie şi altele. În acest scop, evreii întreţin voiajori speciali, care colindă prin Berlin, Colbur, Gorlitz, Breslau, Brieg şi alte oraşe. Se mai aduc din Berlin şi Breslau, produse de tâmplărie şi porţelanuri, iar din Gorlitz şi Berlin se importă produse din fier”.
Nu lipsesc observaţiile critice, mai ales la adresa contrabandei, înlesnită de
„paza defectuoasă şi necredincioasă a frontierei”. Toate aceste observaţii
erau făcute în scopul găsirii mijloacelor de stimulare a comerţului german
cu Moldova, căruia Kuch îi prevedea largi perspective şi credea că ar putea
depăşi chiar concurenţa negoţului austriac. Prin intermediul legaţiei din
Constantinopol, informaţiile oferite de Kuch au ajuns la cunoştinţa
ministerului afacerilor externe din Berlin.
Dintre iniţiativele lui Kuch, una ştim cu siguranţă că s-a finalizat. Ea
constă în înfiinţarea unei reprezentanţe consulare prusiene la Galaţi.
Consulul din Iaşi a manifestat un interes constant faţă de portul de la
Dunăre şi a încercat, în repetate rânduri, să atragă atenţia superiorilor asupra
importanţei acelui loc, în care, sublinia Kuch, se încărcau pe vase cea mai
mare parte din produsele Moldovei destinate exportului 223
. Interesul său a
rămas constant şi mai târziu, după ce a părăsit funcţia consulară, din
moment ce, în cartea din 1844, atrăgea atenţia opiniei publice germane că
„portul Galaţi a devenit în ultima vreme o piaţă foarte importantă” şi că
acesta se află „tocmai în calea comerţului german cu Orientul” 224
. Kuch a
înţeles că o reprezentanţă la Galaţi era necesară în acele condiţii. Guvernul
din Berlin şi-a însuşit ideea şi, în 1837, a acceptat să înfiinţeze un
viceconsulat în portul dunărean 225
.
Docea, Din activitatea lui C.A. Kuch..., p. 318–322.
222Existau şi negustori români. Vezi, pentru această problemă, C. Giurescu, Contribuţii la studiul originilor şi dezvoltării burgheziei române până la 1848, Bucureşti, 1972, p. 107–109.
223Memoriul lui Kuch din 3 august 1840, în V. Docea, op. cit., p. 320. 224C.A. Kuch, Moldauisch-walachische Zustände..., p. 79 şi p. 153. 225Vasile Docea, Înfiinţarea reprezentanţei consulare a Prusiei la Galaţi (1837), în „Danubius”,
tom. XIII–XIV, 1992, Galaţi, p. 146–148.
71
Noul viceconsulat prusian la Galaţi (1837)
Discuţii asupra oportunităţii înfiinţării unei reprezentanţe consulare
prusiene la Galaţi au început încă din anul 1835 226
. În acea vreme, protecţia
supuşilor prusieni aflaţi în portul dunărean îi era încredinţată agentului
consular francez Sacchetti. Acesta a comis o serie de abuzuri, între care cel
mai grav consta în acordarea ilegală de paşapoarte prusiene mai multor
evrei autohtoni şi înscrierea acestora pe listele de supuşi prusieni înaintate
legaţiei din Constantinopol 227
. Kuch, pe-atunci viceconsul la Iaşi, a
informat legaţia despre acele nereguli şi a propus, ca o soluţie pentru
evitarea lor pe viitor, numirea unui staroste sau agent propriu la Galaţi 228
.
Propunerea lui Kuch a căzut într-un moment nefavorabil. Cu un an în
urmă, sultanul a emis un firman, care permitea domnilor din cele două
principate să desfinţeze stărostiile străine 229
. Ambasadorul Martens s-a
temut de un eventual refuz al autorităţiilor moldoveneşti de a recunoaşte
stărostia sau agenţia, aşa încât a amânat întreaga afacere. Abia un an mai
târziu, în 1836, după ce locul lui Martens la Constantinopol a fost luat de
Königsmark, demersurile au fost reluate. Într-un raport din 2 noiembrie
1836, noul ambasador descria amănuntele afacerii:
„Kuch a revenit acum la propunerea sa anterioară. El observă, însă, că datorită însemnătăţii pe care a dobândit-o portul Galaţi prin navigaţia cu aburi pe Dunăre şi întrucât mai multe puteri şi-au instalat consuli şi viceconsuli acolo, unii resortând de consulatele corespunzătoare din Iaşi, alţii fiind acreditaţi prin firmane ale sultanului, nu mai este potrivită numirea unui staroste prusian – o slujbă la care ar consimţi doar persoane din clasele de jos –, ci ar fi mai bine, ţinând seama de împrejurările amintite şi de interesele supuşilor regali, să se numească la Galaţi un viceconsul regal, acreditat printr-o patentă a legaţiei şi subordonat consulatului regal din Iaşi. Kuch propune pentru această funcţie pe negustorul Kraus, supus austriac şi agent al Societăţii de navigaţie cu aburi” 230.
Königsmark, informat despre atenţia pe care o acorda domnul
Moldovei portului Galaţi şi despre măsurile de modernizare întreprinse
226Nu a existat, înainte de acea dată, o reprezentanţă a Prusiei la Galaţi. Fostul girant al
viceconsulatului Prusiei din Iaşi, Margotti, scria în 1827 despre un ordin al Departamentului pricinilor străine al Moldovei către „l’agent consulaire de Prusse a Galatz (qui n’existe pas)”. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 436.
227Kuch către Martens, Iaşi, 21 aprilie 1835. ASB, Microf. RDG, r. 47, c. 36; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 23.
228Acelaşi raport al lui Kuch. ASB, Microf. RDG, r. 47, c. 37–38; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 23v–24.
229Firmanul din 1834 în Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 475–478. Un extras a fost publicat de I.C. Filitti, România faţă de capitulaţiile Turciei, în idem, Opere alese, ediţie de Georgeta Penelea, Bucureşti, Editura Eminescu, 1985, p. 42–43 (cu un comentariu la p. 9).
230Königsmark către min. af. externe, Constantinopol, 2 noiembrie 1836. ASB, Microf. RDG, r. 47, c. 110–111; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 68–68v.
72
acolo 231
, a susţinut propunerea lui Kuch. Guvernul din Berlin a luat în
considerare argumentele lui Kuch şi pe cele ale ambasadorului şi, după
obţinerea încuvinţării regelui 232
, l-a însărcinat pe Königsmark, la 24
decembrie 1836, cu instalarea unui viceconsul la Galaţi. Motivul invocat de
ministerul afacerilor externe era unul de ordin comercial:
„mai ales datorită considerabilei dezvoltări a navigaţiei cu aburi pe Dunăre, pare util să avem în Galaţi un reprezentant sigur al intereselor noastre”.
Viceconsulul urma să fie acreditat prin patentă a legaţiei şi să se
subordoneze consulatului din Iaşi. Urmau, de asemenea, demersuri pentru
obţinerea unui firman de recunoaştere 233
.
Deşi până în acel moment nu ancoraseră încă vase prusiene în portul
Galaţi, este posibil ca guvernul din Berlin să se fi gândit la perspectiva
prelungirii până acolo a navigaţiei maritime. De altfel, primul vas prusian,
sosit prin Marea Neagră, avea să intre pe Dunăre, până la Galaţi, un an mai
târziu, în 1837. Pe de altă parte, Prusia reprezenta interesele comerciale ale
tuturor statelor membre ale Uniunii vamale germane, inclusiv ale Saxoniei.
O parte a mărfurilor din oraşul saxon Leipzig, destinate vânzării fie în
Moldova, fie în Levant, erau aduse – potrivit mărturiei din 1835 a
consulului francez Cochelet – pe Dunăre, de la Viena la Galaţi 234
. La aceste
lucruri făcea aluzie motivaţia expusă de ministerul afacerilor externe din
Berlin, amintită mai sus.
La propunerea aceluiaşi Kuch, a fost numit în funcţia de viceconsul
al Prusiei la Galaţi negustorul Friedrich Kraus 235
, agent al Societăţii
vieneze de navigaţie cu aburi pe Dunăre („Donaudampfschiffahrts-
gesellschaft”) 236
. La începutul lunii aprilie 1837 a fost obţinut şi firmanul,
pe care Königsmark i l-a trimis viceconsulului, împreună cu patenta legaţiei,
231Rapoartele lui Sakellario către Königsmark, din 23 septembrie şi 21 octombrie 1836, în
Hurmuzaki, Documente..., X, p. 478–479. 232Rother (ministru de stat, consilier regal) către min. af. externe, Berlin, 13 decembrie 1836.
ASB, Microf. RDG, r. 47, c. 114; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 70. 233Min. af. externe către Königsmark, Berlin, 24 decembrie 1836. ASB, Microf. RDG, r. 47,
c. 115–116; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 71–71v. 234Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 523. Nicolae Suţu arăta, la rândul său, că mărfurile
achiziţionate la Leipzig erau aduse în Moldova şi pe Dunăre; N. Suţu, Noţiuni statistice asupra Moldovei, în idem, Opere economice, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1957, p. 204.
235În 1835, Kraus este amintit într-o listă cuprinzând numele celor mai însemnaţi negustori din Galaţi, întocmită de consulul francez Cochelet; Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 522. La 1846, Kraus era încă un negustor important şi avea în Galaţi o casă pentru exportul cerealelor; I. C. Filitti, Domeniile române sub Regulamentul Organic 1834–1849, Bucureşti, 1815, p. 582.
236Agenţia din Galaţi a societăţii vieneze a fost înfiinţată în 1836. Constantin Buşe, Comerţul exterior prin Galaţi sub regimul de port-franc (1837–1883), Bucureşti, Editura Academiei, 1976, p. 43.
73
cu regulamentul consular şi o circulară privind relaţiile de protecţie şi
regimul paşapoartelor 237
. Kuch, superiorul direct a lui Kraus, a fost
însărcinat cu acreditarea acestuia pe lângă autorităţile locale 238
.
Formalităţile odată îndeplinite, Secretariatul de Stat al Moldovei putea să
anunţe, la 3 iunie 1837, recunoaşterea lui Kraus ca viceconsul la Galaţi 239
.
După doi ani de activitate, cu toate bunele recomandări iniţiale, s-a
dovedit că viceconsulul nu corespundea exigenţelor superiorilor. I se
reproşa, înainte de toate, că,
„în ciuda instrucţiunilor detaliate trimise la numirea sa şi aprobate de înaltul minister regal, privitoare la acordarea protecţiei şi paşapoartelor, Kraus a vândut, adeseori cu foarte mari profituri, patente de protecţie, a căror distribuire îi fusese cu desăvârşire interzisă, şi paşapoarte supuşilor turci şi altora care nu erau îndreptăţiţi” 240.
Ambasadorul Königsmark, autorul acestui rechizitoriu, pare să fi
avut dreptate, căci câţiva ani mai târziu, în 1845, o comisie moldovenească
de recensământ constata că o mare parte din grădinarii stabiliţi în jurul
oraşului Galaţi, bulgari veniţi de la sud de Dunăre, se aflau sub protecţia
Prusiei şi se sustrăgeau astfel de la plata taxelor 241
.
Lui Kraus i se mai reproşa „atitudinea reprobabilă şi nechibzuită”, de
care a dat dovadă prin întreruperea relaţiilor oficiale cu autorităţile
locale 242
. Despre ce era vorba? Până în 1838, Kraus a făcut afaceri în
asociaţie cu supusul sard Pasquale Lamberti 243
. În acel an, Kraus s-a retras
din asociaţie, rămânându-i dator fostului partener cu suma de 17192 piaştri.
Tribunalul comercial din Galaţi a hotărât ca datornicul să restituie suma, dar
Kraus, invocând supuşenia austriacă, a refuzat să recunoască sentinţa
instanţei moldoveneşti. Refuzul a stârnit un întreg scandal, bunurile lui
Kraus au fost sechestrate, iar acesta, în semn de protest, a întrerupt din
proprie iniţiativă relaţiile oficiale ale viceconsulatului cu pârcălăbia din
Galaţi 244
. Gestul a fost aspru amendat de superiorii viceconsulului şi, la 4
237Wagner către min. af. externe, Constantinopol, 3 mai 1837; ASB, Microf. RDG, r. 47, c. 117–
118; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 72–72v. Wagner vorbea, probabil, despre circulara din 15 iunie 1830, care completa articolul VIII al Regulamentului consular din 1796, referitor la protecţie şi paşapoarte; Ferdinand de Cussy, op. cit., p. 265.
238Raportul citat al lui Wagner (v. nota precedentă). 239„Buletin Foae Oficială”, Iaşi, an. V, nr. 43 3 iunie 1837, p. 177. 240Königsmark către min. af. externe, Constantinopol, 22 mai 1839. ASB, Microf. RDG, r. 47, c.
218–221; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 132–133v. 241Stela Mărieş, op. cit. p. 122. În lista supuşilor prusieni întocmită de Neigebaur în 1843,
dintr-un total de 339 de familii în Moldova, 15 capi de familie erau grădinari cu domiciliul în Galaţi. ASI, Fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dos. 1384/1845.
242Raportul lui Königsmark din 22 mai 1839 (v. mai sus, nota 240). 243D. Bodin, op. cit. p. 46.
74
iulie 1839, Kraus a fost demis. Administrarea provizorie a viceconsulatului
i-a fost încredinţată agentului consular rus Carniev 245
.
După înfiinţarea viceconsulatului, interesul Prusiei faţă de portul
Galaţi a crescut rapid. În 1837, acolo a fost introdus regimul de port-
franc 246
, fapt care mărea avantajele economice ale tranzitului comercial
prin port. Sosirea primului vas sub pavilion prusian la Galaţi, în acelaşi
an 247
, trebuie pusă în legătură cu acelaşi eveniment. În aceste împrejurări,
reocuparea postului consular, după demiterea lui Kraus, era o problemă cât
se poate de serioasă. Ministerul afacerilor externe din Berlin aprecia, în
octombrie 1839, că
„este de dorit să avem cât mai curând un reprezentant propriu al intereselor noastre la Galaţi” 248.
Prin grija aceluiaşi Kuch, la 22 septembrie 1839, administraţia
interimară a viceconsulatului i-a fost încredinţată negustorului Wilhelm
Stürtz, originar din Achen şi stabilit la Galaţi 249
. După experienţa nefericită
cu primul titular, ministerul afacerilor externe al Prusiei a devenit mai
prevăzător în privinţa numirii definitive. S-a procedat cu scrupulozitate la
culegerea de informaţii despre Wilhelm Stürtz. Ştirile obţinute erau
favorabile: acesta s-a născut în 1802, ca fiu al unui fabricant de bere şi
proprietar din Achen, „aparţine unei familii respectabile şi s-a bucurat de o
educaţie serioasă”, iar mai târziu a călătorit mult în Orient, la Odesa şi
Taganrog, în calitate de agent al unei case de comerţ cu vin din
Champagne 250
. În ciuda acestor bune referinţe, ministerul a ezitat să
formuleze ordinul de numire definitivă. În ianuarie 1840, din Berlin i se
transmitea lui Königsmark, la Constantinopol, că,
„dată fiind însemnătatea din ce în ce mai mare a portului Galaţi, trebuie să fie pus acolo un observator special; reprezentarea intereselor
244Dosarul întregii afaceri la ASI, fond. cit., dos. 554, 49 f. El a fost semnalat şi de Stela Mărieş,
op. cit., p. 74. 245Königsmark către min. af. externe, Constantinopol, 4 septembrie 1839; ASB, Microf. RDG,
r. 47, c. 227; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 137. Moise N. Pacu, Cartea judeţului Covurlui, partea I–II, Bucureşti, 1891, p. 394.
246S. Gh. Iordache, Instituirea regimului de port-franc la Galaţi, în Cultură şi civilizaţie la Dunărea de Jos, vol. II. Muzeul judeţean Călăraşi, 1987, p. 263–271.
247 Constantin Buşe, op.. cit. p. 47. 248Min. af. externe către Königsmark, Berlin, 1 octombrie 1839. ASB, Microf. RDG, r. 47,
c. 230; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 139. 249Königsmark către min. af. externe, Constantinopol, 23 octombrie 1839. ASB, Microf. RDG, r.
47, c. 239; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 146. Moise N. Pacu, op. cit., p. 394. Numirea interimară a lui Stürtz s-a publicat în „Buletin Foaie Oficială”, Iaşi, an. VII. nr. 78, 1 octombrie 1839, p. 3313.
250Departamentul de interne al guvernului din Achen către min. af. externe al Prusiei, 19 decembrie 1839. ASB, Microf. RDG, r. 72, c. 3–5; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 1–2v.
75
noastre trebuie încredinţată unui subiect foarte capabil şi de încredere, aşa încât investirea definitivă să se facă numai după o verificare scrupuloasă. Până atunci, Stürtz va fi menţinut în poziţia provizorie pe care o deţine acum, pentru a vedea dacă răspunde aşteptărilor” 251.
Aşadar, rezervele guvernului din Berlin trebuie puse pe seama creşterii
importanţei portului Galaţi, unde era nevoie de o persoană sigură. Despre
eventualitatea numirii definitive a lui Stürtz a început să se discute abia pe
la sfârşitul anului 1840 252
. Aceasta, însă, nu s-a mai produs. După doi ani şi
jumătate de aşteptare, girantul viceconsulatului şi-a prezentat demisia, în
martie 1842, pentru a pleca apoi la Achen, unde îl aşteptau „afaceri de
familie” 253
.
Încă de la înfiinţare, reprezentanţa consulară din Galaţi a fost legată
de interesele economice germane. Ea şi-a păstrat acest caracter şi în timpul
interimatului lui Stürtz. Girantul însuşi era negustor şi, în această calitate,
participa la comerţul cu Principatele. Mai mult decât atât, în primăvara
anului 1841 a întreprins o călătorie în Germania, cu scopul de „a înnoda noi
legături comerciale cu provinciile renane” 254
. Rapoartele sale conţineau
informaţii amănunţite despre navigaţia pe Dunăre, comerţul prin porturile
Galaţi şi Brăila, construcţiile navale din Galaţi, producţia agricolă a
Principatelor şi a provinciilor otomane de la sud de Dunăre 255
. Copii ale
rapoartelor sale erau trimise de ministerul afacerilor externe către ministerul
finanţelor şi către departamentul pentru comerţ din Berlin, fapt care atestă
existenţa unui larg interes faţă de evoluţia conjuncturilor economice din
zona Dunării inferioare 256
.
Pe fondul acestui interes, importanţa reprezentanţei din Galaţi avea
să crească în continuare. Încă din timpul interimatului lui Stürtz,
viceconsulatul a fost trecut în subordinea directă a legaţiei din
Constantinopol; curând aveau să se producă şi alte modificări, între care
251Min. af. externe către Königsmark, Berlin, 6 ianuarie 1840. ASB, Microf. RDG, r. 72, c. 6–7;
DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 3–3v.. 252Raport al lui Königsmark din 5 noiembrie 1840 şi răspunsul min. af. externe din 9 ianuarie
1841. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 92–93; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 68–69. 253Demisia lui Stürtz poartă data de 7 martie 1842, cum reiese din raportul lui Königsmark din 11
aprilie acelaşi an; ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 197; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 12. A mai rămas în funcţie până la 13 aprilie 1842 (Moise N. Pacu. op. cit., p. 394).
254Königsmark către min. af. externe, Constantinopol, 22 aprilie 1841. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 117; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 90.
255De exemplu, în „Rapport sur l’etat actuel de la Bulgarie concernant lés produits qu’elle pourra exporter en vertu du Traité de commerce, et l’influence que la permission du Depot libre de toutes les marchandises, accordé au port de Galatz, exercera sur les affaires de cette place”, din 16 iulie 1840. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 41–46; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, Vol. 1, f. 38–42.
256Min. af. externe către Alvensleben (min. de finanţe), Berlin, 3 noiembrie 1840. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 38; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, Vol. 1, f. 35.
76
cele mai importante vor fi schimbarea rangului reprezentanţei şi înlocuirea
consulilor onorifici prin consuli de carieră.
5. De la întemeierea consulatului general (1842) până la 1850
De ce trebuia înfiinţat consulatul general
Demisia lui Carl August Kuch din funcţia de consul al Prusiei în
Moldova a declanşat o intensificare fără precedent a discuţiilor despre
reprezentanţele consulare din Principate. Ea a reprezentat începutul unei
crize, pentru rezolvarea căreia factorii de decizie din Berlin au luat în calcul
mai multe soluţii: înfiinţarea unui consulat general, identificarea persoanei
potrivite pentru ocuparea acestuia şi acordarea unui salariu viitorului titular.
Când a plecat din Iaşi, la 19 mai 1841, Kuch l-a desemnat pe
doctorul Bernhard Kallmann administrator provizoriu al consulatului 257
.
Acesta s-a născut la 10 februarie 1807 în Brieg, în Silezia, ca fiu al
casierului comunităţii israelite din oraş. A studiat medicina la Breslau, între
1830–1834 258
, iar în anul 1839, îndată după obţinerea titlului de doctor, s-a
stabilit în Iaşi, ca „medic practician” 259
. Kallmann nu a fost numit definitiv
în postul consular, deoarece îi lipseau acele calităţi, pe care superiorii săi le
considerau indispensabile pentru îndeplinirea serviciului. Însuşirile lui
Kallmann – mai degrabă defectele lui – sunt descrise de către un coreli-
gionar al său, Heydemann 260
, care a făcut o călătorie prin Principate, în
vara anului 1842, în calitate de voiajor al unei case negustoreşti din Breslau:
„Doctorul Kallmann a fost mai devreme medic în Iaşi, fără a reuşi, însă, să-şi asigure o poziţie socială solidă prin practicarea meseriei. De aceea, a acceptat cu plăcere administrarea provizorie a consulatului, ca pe un râvnit izvor de venituri. Nu cunoaşte legile şi nu are nici un fel de orientare în chestiunile comerciale, lucru explicabil prin ocupaţia sa anterioară. Dar faptul că nu a reuşit să dobândească nici cele mai elementare cunoştinţe de limbă moldovenească, după aproape doi ani şi jumătate de şedere în Moldova şi în ciuda cunoştinţelor sale de limbă latină, este cât se poate de relevant pentru capacitatea sa de învăţare şi pentru elasticitatea spiritului său. Dacă mai luăm în considerare şi faptul că nu stăpâneşte nici limba franceză, care este acolo mijlocul de comunicare între cei instruiţi şi în special al înalţilor
257Kallmann către Königsmark, iunie 1841. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 137; DZA, A.A. II, Rep.
6, Nr. 3382, f. 107. 258Merckel (guvernatorul provinciei Silezia) către min. af. externe, Breslau, 24 august 1842.
ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 143; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 112. 259Raportul lui Kallmann din iunie 1841 (v. mai sus, nota 257). 260Heydemann este descris ca „un tânăr voiajor al casei negustoreşti evreieşti a fraţilor
Dyhrenfurth de aici (din Breslau – n.n.)”. Merckel către Bodelschwingh (ministru de finanţe la Berlin), Breslau, 11 ianuarie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 397; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 201.
77
funcţionari de stat, atunci potrivirea sa cu demnitatea consulară devine foarte îndoielnică. Pe deasupra, se mai adaugă şi o timiditate exagerată, care, atunci când el ar trebui să acţioneze cu energie, degenerează în ridicol. Această slăbiciune de caracter, care izvorăşte din labilitate interioară şi din lipsa de cunoştinţe în conducerea postului ce i-a fost încredinţat, este în general greşit interpretată; el trece în ochii autorităţilor de stat şi ai consulilor puterilor străine drept leneş şi necinstit, când, de fapt, e doar inactiv, deoarece nu ştie ce anume să muncească şi, desigur, nu e necinstit, deşi foarte probabil profită de veniturile consulatului; la rândul lui, având conştiinţa propriei incapacităţi, se aşteaptă să fie îndepărtat cât de curând de la administrarea provizorie a postului” 261.
Nepriceperea girantului este confirmată şi din alte direcţii. Cu ocazia
unui proces, Kallmann a adus injurii domnului, ceea ce l-a determinat pe
Mihail Sturdza să ceară satisfacţie legaţiei din Constantinopol 262
. Despre
reaua administrare a consulatului de către Kallmann avea să vorbească şi
succesorul său la Iaşi, Neigebaur 263
. Aşadar, toate aceste motive au făcut ca
doctorul Kallmann să nu fie titularizat într-un post a cărui importanţă era în
creştere şi de care, aşa cum vom arăta mai jos, depindea rezolvarea mai
multor probleme delicate.
Alţi candidaţi pentru postul din Iaşi se iviseră încă din 1840. Kuch
aminteşte doi dintre aceştia: Camille Barozzi şi Margaritti Papanicolas. Erau
greci amândoi, stabiliţi în capitala Moldovei, aveau experienţă în activitatea
consulară, însă – atrăgea atenţia Kuch – nici unul nu era în afara oricărei
bănuieli de necinste 264
. Fostul girant Margotti a solicitat şi el postul, în
ianuarie 1841. Atât el, cât şi Grigore Boţan au fost respinşi, la sugestia
ambasadorului Königsmark 265
.
Din Silezia, provincie prusiană ai cărei fabricanţi şi negustori se
aflau în relaţii comerciale cu Principatele, au fost lansate alte câteva
propuneri. Guvernatorul acestei provincii, Merckel, a consultat „negustorii
demni de încredere” de acolo şi, în aprilie 1841, a trimis ministerului
261Heydemann către Merckel, nedatat. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 400–401; DZA, A.A. II, Rep.
6, Nr. 3383, f. 204–205. 262Hurmuzaki, Documente..., Supl. I/4, p. 246. 263Neigebaur către min. af. externe, Iaşi, 30 martie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 421; DZA,
A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 223. 264Barozzi administrase câteva luni consulatul englez din Iaşi, unde l-a angajat dragoman pe
„binecunoscutul Grigore Boţan”. Din cauza abuzurilor pe care le-au săvârşit, ambii au fost destituiţi, iar lui Barozzi, ca pedeapsă, i s-a retras protecţia engleză. Papanicolas fusese viceconsul englez şi a fost, la rândul lui, destituit, după patru luni de funcţionare. Kuch către Königsmark, Iaşi, 29 septembrie 1840; ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 71; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 49.
265Min. af. externe către Königsmark, Berlin, 6 mai 1841. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 115; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3380, f. 88.
78
afacerilor externe din Berlin concluziile sale 266
. Candidaţii aduşi în discuţie
de Merckel erau asesorul colegial Czerz, Ştefan Ştefanovici, Dimitrie
Safirovici, Grigore Boţan şi Anton Winkler. Despre primul, a cărui
candidatură îi fusese sugerată de către preotul bisericii catolice din Iaşi,
Baptist Dornseiffer, nu a reuşit să afle nimic. Ştefan Ştefanovici, armean,
şef al casei comerciale cu acelaşi nume, din Iaşi, era „un negustor bogat”.
Merckel, însă, considera că viitorul consul nu trebuie să fie negustor, ceea
ce elimina din capul locului şi candidatura lui Dimitrie Safirovici, despre
care mai aflase că nu avea o poziţie prea solidă pe piaţa din Principate.
Anton Winkler, doctor în drept, originar din Austria şi stabilit în Iaşi, ar fi
posedat o întinsă experienţă şi ar fi fost „un avocat priceput”. Merckel
credea că acesta avea calificarea necesară pentru a conduce cu succes
consulatul. Despre Grigore Boţan, guvernatorul Sileziei credea, de
asemenea, că poate prelua postul. Ştia despre el că, după înlăturarea de la
administrarea provizorie a viceconsulatului Prusiei, în 1833, a fost angajat
de Ambasada Austriei din Constantinopol, ceea ce ar fi reprezentat o
garanţie pentru calităţile sale. Vorbind în numele negustorilor şi
fabricanţilor silezieni, acelaşi Merckel atrăgea atenţia că dezvoltarea
comerţului cu Moldova poate fi impulsionată prin numirea cât mai grabnică
a unui consul la Iaşi.
O altă candidatură, cea a pastorului comunităţii evanghelice din Iaşi,
Holzschuher, a fost serios discutată în capitala Prusiei. În cursul anului
1840, pastorul a făcut o călătorie prin statele germane, în scopul colectării
de fonduri pentru comunitatea sa. La 4 noiembrie, din Berlin, Holzschuher a
adresat regelui Friedrich Wilhelm IV un memoriu, în care solicita trei
lucruri: îl ruga pe rege să preia patronajul bisericii evanghelice din Iaşi, să
încuviinţeze o colectă pentru construirea unei noi biserici şi a unei şcoli şi
să reunească pastoratul cu consulatul, trimiţând la Iaşi un pastor care să
deţină, în acelaşi timp, funcţia de consul 267
. Pastorul Holzschuher se
gândea, probabil, la el însuşi, atunci când a făcut această din urmă
propunere. Ideea a fost respinsă de ministerul afacerilor externe, în
decembie 1840, cu următoarea expunere de motive:
„Atribuţiile consulatelor de acolo – ca de altfel ale tuturor celor aflate pe teritoriul Porţii – sunt fundamental diferite de atribuţiile obişnuite ale consulilor Prusiei din porturile şi locurile comerciale ale altor ţări. Misiunea lor principală nu constă numai în observarea intereselor comerciale ale Prusiei şi în a-i ajuta cu sfatul şi cu fapta pe călătorii
266Merckel către Werther, Breslau, 23 aprilie 1841. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 111–114; DZA,
A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 85–87 v. 267Werther (min. af. externe) şi Eichhorn (min. pentru culte, educaţie şi sănătate) către Friedrich
Wilhelm IV, Berlin, 24 decembrie 1840. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 85–91; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 61–67.
79
prusieni, ci, mai mult decât atât şi în funcţie de particularităţile stărilor de lucruri de acolo – adică de principiile administrative ale Porţii, de tratatele existente şi de tradiţia izvorâtă din influenţa marilor puteri -, în preocuparea de a constitui un nucleu, în jurul căruia să se adune locuitorii originari din Prusia, care îşi păstrează identitatea de prusieni, şi în care ei să găsească protecţie împotriva abuzurilor funcţionarilor locali, reprezentare în procesele cu localnicii şi cu supuşii altor puteri şi asistenţă juridică în conflictele ivite între ei. Consulul din Iaşi trebuie să cunoască exact situaţia de la faţa locului şi persoanele, pentru a nu deveni victima intrigilor de acolo. Este nevoie ca existenţa să-i fie îndestulător asigurată, pentru a putea să ia atitudine cu oarecare prestanţă faţă de autorităţi şi faţă de foarte bine remuneraţii consuli ai altor puteri. În sfârşit, are nevoie de calificări cu totul diferite decât aceea pe care o presupune profesia de preot, calificări care ţin de natura funcţiei sale dificile, de necesitatea rezolvării diferendelor multiple cu autorităţile locale şi cu consulii altor puteri şi chiar cu proprii supuşi, care sunt, în parte, oameni simpli şi neciopliţi. Nu am face decât să înmulţim dificultăţile, dacă ne-am limita alegerea la un consul care să aibe totodată şi calificarea de preot, sau la un preot pentru Iaşi, care să posede şi calităţile necesare unui consul. O asemenea legătură ar avea ca urmare dificultatea de a destitui consulul – în situaţia în care el nu ar face faţă – fără a compromite existenţa pastorului, căci acesta se va baza, în principal, pe veniturile obţinute din taxe consulare”.
Deşi ideea reunirii consulatului din Iaşi cu pastoratul comunităţii
evanghelice a fost respinsă, problemele protestanţilor din Principate nu
puteau fi ignorate. Ele aveau să intre în orizontul de atenţie al guvernului
din Berlin şi să constituie una dintre preocupările importante ale viitorului
consul general.
Biserica luterană din Bucureşti s-a aflat, până în 1839, sub protecţia
Suediei. În acel an a trecut sub protecţia comună a Prusiei şi Austriei, în
ciuda opoziţiei domnului Ţării Româneşti 268
. Actul aducea guvernului din
Berlin o nouă responsabilitate, dar îi oferea, totodată, un prilej de a-şi întări
influenţa în Principate. Pe de altă parte, „condominiumul” celor două puteri
rivale, Austria şi Prusia, crea o situaţie delicată, faţă de care trebuia să se
procedeze cu mult tact, chiar şi în alegerea personalului consular.
În celălalt principat, comunitatea evanghelică din Iaşi a solicitat în
1840, aşa cum am arătat deja, preluarea patronajului bisericii de către regele
Friedrich Wilhelm IV al Prusiei. Încă din 1834, această comunitate ceruse
trecerea ei sub protecţia legaţiei Prusiei la Constantinopol. Ministrul de
atunci al cultelor în guvernul din Berlin, baronul von Altenstein, a evitat să
ia o decizie, pe motiv că, din cei 58 membri contribuabili ai comunităţii,
doar 28 erau prusieni, în timp ce restul se aflau sub protecţia altor state
(Austria, Rusia, Franţa şi Anglia) 269
. După schimbarea intervenită în 1839
268W. St. Teutschlaender, op. cit., p. 85–90. 269Raportul citat al lui Werther şi Eichhorn (v. mai sus, nota 267).
80
în statutul comunităţii protestante din Bucureşti, exista riscul ca, printr-o
eventuală respingere a propunerii pastorului Holzschuher privind patronajul,
să se ajungă şi în cazul comunităţii din Iaşi la un „condominium” nedorit.
Din acest motiv, propunerea a fost luată în atenţie la Berlin, chestiunea
devenind foarte importantă în discuţiile despre condiţiile reocupării postului
consular din capitala Moldovei. De altfel, patronajul regelui Prusiei asupra
bisericii evanghelice din Iaşi avea să se instituie la 15 septembrie 1844, la
scurt timp după înfiinţarea consulatului general 270
.
Acordarea unui salariu reprezentantului Prusiei la Iaşi fusese propusă
încă din 1839, de către C. A. Kuch 271
. Salariul s-ar fi justificat, în opinia
consulului, prin aceea că, după Austria, Prusia avea în Moldova numărul cel
mai mare de supuşi reali, originari din statele regelui, şi prin interesele
comerciale, care trebuiau apărate cu aceeaşi eficienţă cu care o făceau
consulii plătiţi ai celorlalte puteri 272
. Un an mai târziu, în august 1840,
acelaşi Kuch, ale cărui argumente nu trebuie înţelese numai ca o pledoarie
pro-domo, arăta că:
„lipsa unui salariu, aici unde toţi consulii sunt remuneraţi, micşorează influenţa pe care consulatul Prusiei trebuie să o exercite faţă de autorităţile locale, influenţă necesară, totuşi, pentru reprezentarea intereselor comerciale, care i-a fost încredinţată. Absenţa salariului îl plasează pe consulul Prusiei într-o poziţie inferioară faţă de ceilalţi colegi ai săi, poziţie care vine în contradicţie cu interesele de serviciu. Aceasta îl obligă la practicarea unor afaceri particulare, care îl fac dependent de autorităţile locale şi de celelalte consulate” 273.
Deşi lui Kuch nu i s-a acordat un salariu, ideea avea să revină în
repetate rânduri în atenţia guvernului Prusiei. În primăvara anului 1842,
salariul consular era pus în legătură cu problema comunităţilor protestante
din Principate. În special cele două comunităţi mari, din Bucureşti şi din
270 W. St. Teutschlaender, op. cit., p. 198. 271Kuch către Königsmark, Iaşi, 22 iulie 1839. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 28–31; DZA,
A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 15–17v. Kuch atrăgea atenţia că toţi ceilalţi consuli străini din Iaşi, ba chiar şi funcţionarii consulatelor, primeau salarii. Agenţia Austriei primea anual următoarele sume: agentul – 1600 ducaţi, cancelarul – 600, secretarul –500; avea, de asemenea, 12–16 servitori şi un curier, toţi plătiţi. Consulatul Rusiei: consulul – 1500 ducaţi, secretarul – 600; dragomanul şi ceilalţi funcţionari erau şi ei plătiţi. Consulatul Angliei: consulul – 1800 ducaţi, dragomanul şi cancelarul – câte 200 ducaţi; comisul şi cei doi servitori erau şi ei plătiţi. Consulatul Franţei: consulul – 10 000 franci, cancelarul şi dragomanul câte 2 000. Consulatul Greciei: consulul – 800 ducaţi, dragomanul şi cancelarul – câte 200. Consulatul Sardiniei la Galaţi: consulul – 1200 ducaţi, cancelarul – 200. Consulatul Belgiei la Galaţi: consulul 1 000 ducaţi; cancelarul era, de asemenea, plătit. Kuch credea că suma necesară consulatului Prusiei din Iaşi era de 970 ducaţi anual, din care 500 ar fi reprezentat salariul consulului, iar cu restul urmau să se acopere cheltuielile (chiria localului –120; cancelarul – 150; dragomanul –100; doi servitori – 50; poşta şi activităţile cancelariei – 50).
272Raportul citat al lui Kuch (v. nota precedentă). 273Memoriul lui Kuch din 3 august 1840, în V. Docea, Din activitatea lui C.A. Kuch... p. 320.
81
Iaşi, erau dezbinate de interese divergente apărute în interiorul lor. Consulii
anteriori nu avuseseră poziţii suficient de solide pentru a putea interveni
eficient în scopul armonizării acestora. Ministrul cultelor din Berlin,
Eichhorn, era de părere că doar un consul plătit ar fi putut face aceasta:
„După toate discuţiile de până acum, relative la comunităţile evanghelice din Iaşi şi din Bucureşti, mi se pare că situaţia acestora nu poate fi pusă în ordine până când nu este angajat acolo un consul prusian plătit în mod corespunzător, căruia să-i poată fi permisă, cu toată încrederea, o acţiune permanentă în direcţia reglementării acelei situaţii (…). Ar trebui găsit un bărbat capabil, care să posede calităţile corespunzătoare şi care să acţioneze cu succes în interesul guvernului nostru, iar în cazul în care Majestatea Sa ar binevoi să preia patronajul bisericii evanghelice de acolo (din Iaşi), să exercite drepturile patronale în numele Majestăţii Sale într-un mod corespunzător” 274.
În toamna anului 1842, atunci când guvernul din Berlin a hotărât
înfiinţarea consulatului general, ministrul de finanţe Bodelschwingh făcea
legătura între salariul consular şi eficienţa susţinerii intereselor comerciale
ale Prusiei:
„Consulul general poate acţiona în diferite feluri pentru promovarea legăturilor comerciale. În cazul în care acesta nu este negustor, ci funcţionar plătit, şi în acest fel poate să-şi dedice întregul timp serviciului, se poate cere de la el mai mult decât s-ar putea solicita de la consulii prusieni neplătiţi. Îi poate fi impusă obligaţia de a aduce la cunoştinţa negustorilor de acolo listele de preţuri curente, care i-ar fi comunicate, cu sau fără produse de probă, de către comercianţii şi fabricanţii prusieni sau ai Uniunii Vamale şi, de asemenea, poate trimite aici informaţii despre preţurile mărfurilor şi situaţia de acolo” 275.
Aşadar, se credea că un reprezentant consular cu salariu – un consul
de carieră şi nu unul onorific – s-ar fi putut impune în faţa consulilor
celorlalte puteri, ar fi câştigat o poziţie independentă în raporturile cu
autorităţile locale, ar fi sprijinit mai eficient comerţul german în Principate
şi ar fi contribuit la rezolvarea, în spiritul intereselor Prusiei, a problemelor
comunităţilor evanghelice din Iaşi şi Bucureşti. Deşi toţi factorii decizionali
din Berlin par să fi fost de acord cu aceste argumente, primului consul
general nu i s-a acordat o remuneraţie propriu-zisă, ci doar o sumă forfetară
anuală, de 600 taleri, care urma să acopere cheltuielile curente ale
reprezntanţei 276
. Abia urmaşul lui Neigebaur la Iaşi, baronul von
Richthofen, se va bucura, din 1846, de calitatea de consul general salariat.
274Eichhorn către min. af. externe, Berlin, 3 mai 1842. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 200–201;
DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 14–14v. 275Bodelschwingh către min. af. externe, Berlin, 19 noiembrie 1842. ASB, Microf. RDG, r. 23, c.
290; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 100. 276ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 243; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 53.
82
Instituirea consulatului general prusian în Principate a însemnat mai
mult decât o simplă modificare a rangului consulatului din Iaşi, ea a
reprezentat, de fapt, înfiinţarea unei noi instituţii. Austria, Rusia şi Franţa
aveau deja de multă vreme reprezentanţe cu acest rang în Principate, iar
Prusia nu putea să nu se pună şi în acest domeniu pe picior de egalitate cu
celelalte puteri. Dincolo, însă, de acest mimetism diplomatic, au existat şi
alte cauze ale înfiinţării consulatului general. Dacă se urmărea – aşa cum
am arătat deja – trimiterea în Principate a unei persoane cu o condiţie
socială superioară, cu pregătire specială şi cu experienţă, acesteia trebuia să
i se acorde şi un titlu consular corespunzător. Pe de altă parte, în Principate
funcţionau deja trei reprezentanţe consulare prusiene – un consulat la
Bucureşti, unul la Iaşi şi un viceconsulat la Galaţi –, de coordonarea
acestora ocupându-se legaţia din Constantinopol. Prin înfiinţarea unui
consulat general, coordonarea se putea face mai eficient, chiar de la faţa
locului. În sfârşit, deţinătorul titlului superior, de consul general, putea
acţiona cu mai multă autoritate în raporturile cu autorităţile locale, în scopul
promovării intereselor în creştere ale Prusiei.
Noua instituţie trebuia aprobată de către guvernul otoman. În
noiembrie 1842, însărcinatul cu afaceri al Prusiei la Constantinopol,
Wagner, se arăta încrezător în privinţa obţinerii acordului Porţii 277
. Într-
adevăr, guvernul otoman nu s-a opus – şi cum ar fi putut să o facă, din
moment ce acceptase deja acelaşi lucru pentru alte puteri? –, ci a eliberat
încă la sfârşitul lunii decembrie beratul de recunoaştere 278
.
Stabilirea la Iaşi a sediului consulatului general al Prusiei a părut
curioasă în ochii contemporanilor, obişnuiţi cu practica aşezării în Bucureşti
a reprezentanţelor de rang similar ale celorlalte puteri. Consulii francezi
Billecocq şi Duclos au pus acest lucru pe seama influenţei domnului
Moldovei, Mihail Sturdza. Din mai până în noiembrie 1842, acesta s-a aflat
la Berlin, unde învăţau cei doi fii ai săi. Cu prilejul acelei călătorii, domnul
ar fi „solicitat şi obţinut de la M. S. regele Prusiei această favoare”, adică
alegerea capitalei Moldovei ca reşedinţă a consulatului general 279
. Ipoteza
consulilor francezi este confirmată de Wagner, însărcinatul cu afaceri al
Prusiei la Constantinopol, care credea, în noiembrie 1842, că
„sunt motive temeinice pentru a considera că prinţul Sturdza, care are o predilecţie deosebită faţă de Prusia şi ai cărui fii sunt educaţi la
277Wagner către min. af. externe, Constantinopol, 30 noiembrie 1842. ASB, Microf. RDG, r. 23,
c. 292; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 102. 278Beratul poartă data de „a treia decadă a lunii Zül-kide, anul 1258 de la Hegira”. ASB, Microf.
RDG, r. 23, c. 358–360; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 165–166v. 279Billecocq către Guizot, Bucureşti, 7 martie 1843; Duclos către Guizot, Iaşi, 20 martie 1843.
Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 943–944, 950.
83
Berlin, doreşte foarte mult numirea consilierului intim de justiţie Neigebaur şi stabilirea reşedinţei sale la Iaşi” 280.
Iniţiativa domnului Moldovei pare să fie reală, însă ea nu constituie o
explicaţie suficientă pentru alegerea Iaşului ca reşedinţă a consulatului
general. Actul reprezenta o decizie a guvernului Prusiei şi, ca atare, reflecta
interesele acestei puteri. Înainte de a lua hotărârea, ministerul afacerilor
externe a consultat şi alţi factori de decizie. Trebuia să se ţină seama de
interesele comerciale germane şi, în acest sens, cuvântul ministrului de
finanţe avea o anumită greutate. Întrebat în legătură cu această problemă,
Bodelschwingh, titularul finanţelor, a răspuns că
„sunt de acord ca Iaşul să fie stabilit ca sediu al consulatului general. Ca reşedinţă a autorităţilor guvernamentale superioare, acest oraş îi înlesneşte consulului general acţiunea eficientă în scopul protejării negustorilor. Pe lângă aceasta, circulaţia mărfurilor din Silezia spre acele locuri, atât vara cât şi iarna, are un volum mult mai mare pe drumul pe uscat, prin Iaşi, decât pe Dunăre, spre Bucureşti” 281.
Aşadar, în afară de cauza personală, cu o anumită conotaţie politică,
legată de solicitarea domnului Mihail Sturdza, alegerea Iaşului ca reşedinţă
a consulatului general al Prusiei a avut şi o motivaţie de ordin economic.
Numirea lui Johann Ferdinand Neigebaur şi instrucţiunile sale
Un biograf al lui Johann Ferdinand Neigebaur susţine că acesta ar fi
solicitat numirea în funcţia de consul general al Prusiei la Iaşi 282
. Afirmaţia
este inexactă, dacă prin a solicita înţelegem a cere ceva pentru sine.
Neigebaur a înaintat, într-adevăr, un document ministerului afacerilor
externe al Prusiei, la 22 august 1842, dar acesta nu este o cerere, ci o ofertă
de servicii 283
. Semnatarul a ţinut să sublinieze acest caracter al
documentului, arătând cu oarecare mândrie că „nu m-am rugat niciodată
pentru obţinerea unei funcţii, însă mi-am servit întotdeauna cu credinţă şi cu
plăcere regele şi patria”. În acelaşi document, el enumera motivele care l-au
determinat să facă acea ofertă:
„Forţat de starea sănătăţii mele, a trebuit să renunţ la slujba mea de până acum, aceea de director al secţiei penale a Tribunalului regional superior din Bromberg, şi să solicit demisia, pentru a putea trăi într-o
280Wagner către min. af. externe, Constantinopol, 30 noiembrie 1842. ASB, Microf. RDG, r. 23,
c. 393; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 103. 281Bodelschwingh către min. af. externe, Berlin, 19 noiembrie 1842. ASB, Microf. RDG, r. 23, c.
291; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 100v. 282Klaus–Henning Schroeder, J.F. Neigebaur in Rumänien (1843–1845), în „Dacoromania.
Jahrbuch für östliche Latinität”, Freiburg/’München, vol. 3, 1975–1976, p. 84. Autorul nu dispunea de informaţii de arhivă, atunci când a lansat această afirmaţie, ci se întemeia doar pe o scrisoare ce-i fusese trimisă de la Arhivele Centrale Germane din Merseburg, din fosta RDG, arhive la care nu a avut acces direct.
283ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 223–224; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 35–36.
84
climă mai blândă. În acest scop am ales Iaşul, aşezat cu şase grade mai la sud şi care mie, ca silezian, nu îmi este străin, căci într-acolo se îndreaptă un comerţ însemnat. Aceasta mă determină să pun la dispoziţia Excelenţei Voastre serviciile mele pentru funcţia de consul general pentru Principatele Moldovei şi Valahiei”.
Neigebaur mai adăuga că, în condiţiile în care cheltuielile reprezentanţei
urmau să fie decontate, nu solicita pentru sine nici un salariu, urmând a se
întreţine din propriile-i venituri.
Avea recomandări cât se poate de serioase. Am amintit deja că însuşi
domnul Moldovei solicitase trimiterea sa la Iaşi. Nu am putut afla dacă cei
doi se cunoşteau din perioada anterioară, dar din instrucţiunile pe care
ministerul afacerilor externe avea să i le înmâneze lui Neigebaur –
instrucţiuni pe care le vom descrie mai jos – reiese că acesta întreţinea
relaţii cu diferite persoane cu preocupări ştiinţifice din capitala Moldovei.
Este posibil chiar să fi vizitat provincia înainte de a fi trimis oficial aici,
prilej cu care îl va fi cunoscut şi pe Mihail Sturdza. În afară de acesta din
urmă, pe Neigebaur îl mai recomanda şi fostul său superior, Ancillon,
ministru de justiţie la Berlin 284
, ceea ce dovedeşte, implicit, că şi acel
minister era de acord cu înfiinţarea consulatului general.
Johann David Ferdinand Neigebaur s-a născut la 24 iunie 1783 în
Dittmannsdorf, oraş în Silezia, ca fiu al pastorului luteran Johann David
Neigebaur 285
. A studiat teologia la Königsberg şi a profesat, scurt timp, ca
preot. În paralel, a studiat dreptul şi a reuşit să obţină, în 1807, un post
mărunt la Tribunalul superior din Berlin. Până în 1813 a avansat pe
diferitele trepte ale magistraturii, ajungând asesor la Tribunalul superior din
Marienwerder. În acest din urmă an, a recrutat şi a echipat, în parte pe
cheltuială proprie, o companie de voluntari, în fruntea căreia a luptat
împotriva trupelor napoleoniene. Rănit în bătălia de la Lauenburg şi luat
prizonier în Franţa, a fost eliberat abia odată cu ocuparea Parisului de
coaliţia antinapoleoniană. Încă din 1814 a fost angajat pe lângă guvernatorul
din Achen, pentru ca apoi să ocupe diferite funcţii în administraţie şi
justiţie: prefect al oraşului Luxemburg în 1815, consilier juridic, succesiv,
începând cu 1816, la tribunalele superioare din Kleve, Hanau, Münster şi
Breslau, director al Tribunalului regional din Fraustadt, iar din 1835,
284Vezi nota precedentă. 285Fiind o personalitate cunoscută în epocă, o persoană publică, biografia lui Neigebaur este
reflectată în diferite lexicoane şi dicţionare. Între studiile speciale care i-au fost dedicate, amintim: Victor Papacostea, Un observator prusian în ţările române acum un veac, Bucureşti, 1942; idem, Preußen und die Rumänischen Fürstentümer in gegenwärtigen Zeitabschnitt (Geschichtliche Skizze), Bukarest, 1942; Klaus–Henning Schroeder, op. cit. Pentru datele biografice relative la perioada dinaintea venirii în Principate şi pentru anii de după plecare am folosit aici, mai ales, întinsul necrolog publicat în „Illustrierte Zeitung”, Leipzig, Nr. 1189, 14 aprilie 1866, p. 247.
85
director al secţiei penale a Tribunalului superior regional din Bromberg.
Aceasta a fost ultima funcţie îndeplinită înainte de a se pensiona şi de a fi
trimis la Iaşi, în 1842.
Neigebaur este autorul a peste o sută de volume, la care se adaugă
mult mai numeroasele articole din presa timpului. Până la data numirii în
funcţia de consul general se remarcase, deja, prin patru categorii de scrieri:
juridice, istorice, statistice şi literar-politice. Acestea din urmă, mai ales,
l-au făcut să treacă în ochii contemporanilor drept un gânditor cu convingeri
liberale şi democratice, un critic al artistocraţiei rigide 286
.
Numirea lui Neigebaur la Iaşi s-a făcut prin patenta din 12 octombrie
1842, semnată de regele Friedrich Wilhelm IV 287
. Prin ea i se conferea titlul
de „consul general în Principatele Moldova şi Valahia” şi i se încredinţa
misiunea de „a promova, după posibilităţi, extinderea comerţului statelor
noastre” şi de a urma întocmai instrucţiunile superiorilor.
Instrucţiunile înmânate lui Neigebaur la 6 februarie 1843, înainte de
plecarea spre Iaşi, constituie un document deosebit de interesant,
cuprinzător şi detaliat, primul de asemenea dimensiuni din istoria
consulatelor prusiene în Principate. Conţine 50 paragrafe, grupate în şase
capitole: I – „Raporturi politice”; II – „Probleme ierarhice”; III – „Probleme
comerciale”; IV – „Protecţia naţionalilor”; V – „Atribuţii juridice”; VI –
„Protecţia coreligionarilor evanghelici”; VII – „Probleme ştiinţifice” 288
. În
partea introductivă i se atrăgea atenţia că instrucţiunile sunt o completare a
Regulamentului consular din 1796 şi a ordonanţelor ulterioare, care trebuiau
respectate în aceeaşi măsură.
În capitolul dedicat problemelor politice era explicat statutul aparte
al consulilor care funcţionau în Imperiul otoman, diferit de cel al consulilor
trimişi în alte state:
„Consulii europeni de acolo au o poziţie specială, astfel încât ei se bucură uneori de prerogative, care în alte părţi le sunt conferite numai persoanelor diplomatice, şi de funcţii, care le revin din competenţe politice specifice dreptului internaţional”.
Misiunea politică a lui Neigebaur consta în observarea atentă a
administraţiei din Principate şi a problemelor militare şi civile. Scopul era
dublu: pe de o parte, putea astfel să exercite, cu mai multă eficienţă,
protecţia asupra conaţionalilor, pe de altă parte, putea informa corect
286Chiar în anul venirii sale la Iaşi, în 1843, i se publica la Leipzig manifestul Die
aristocratischen Umtriebe. Zur Verständigung über die historisch-begründete Gliederung der Gesellschaft. Mai târziu, în 1850, publica un alt manifest: Preußen durch seine Aristokratie Deutschlands grösster Feind. Vezi şi Klaus-Henning Schroeder, op. cit., p. 84–85.
287ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 234–235; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 44–44v. 288Instrucţiunile sunt semnate de către von Bülow, director în min. af. externe din Berlin. ASB,
Microf. RDG, r. 23, c. 336–345; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 145–154.
86
ministerul afacerilor externe despre situaţia din Principate, „care au
cunoscut experienţa unei întregi reforme, realizată de generalul rus
Kiselev”. În ceea ce privea problemele militare, în care Neigebaur însuşi
avea experienţă, era istruit „să urmărească cu ochi atent organizarea armatei
şi a mijloacelor de apărare a ţării, dar şi operaţiunile militare şi lucrările de
fortificaţii în zonele de graniţă ale statelor vecine”.
Din punct de vedere ierarhic, instrucţiunile prevedeau subordonarea
nemijlocită a consulatului general faţă de legaţia din Constantinopol. De la
aceasta, Neigebaur urma să primească, în caz de nevoie, informaţii şi
îndrumări legate de exercitarea atribuţiilor de serviciu. La rândul său,
consulul general avea obligaţia de a trimite lunar câte un raport
ambasadorului. Totodată, trebuia să expedieze rapoarte şi direct ministerului
afacerilor externe, care puteau ajunge la Berlin fie prin intermediul legaţiei,
fie nemijlocit, atunci când era vorba de probleme urgente. Toate
reprezentanţele consulare ale Prusiei din Principate i se subordonau
consulului general. În plus, acesta trebuia să conducă şi afacerile consulare
de la Iaşi iar în caz de absenţă urma să numească un viceconsul sau un
staroste pentru capitala Moldovei.
Atât consulul general, cât şi ceilalţi reprezentanţi consulari din
Principate se bucurau de imunitate în faţa autorităţilor locale, pentru
persoana şi avutul lor, calitate subliniată şi de sultan în beratul de
recunoaştere. Consulul general se supunea jurisdicţiei şi autorităţii
poliţieneşti ale legaţiei din Constantinopol, în timp ce el însuşi deţinea
aceeaşi autoritate asupra celorlalţi reprezentanţi consulari din Principate.
Din acest motiv, era obligat să facă anual o călătorie de verificare a
corectitudinii administraţiei şi contabilităţii reprezentanţelor aflate în
subordine. Nu avea dreptul să numească alţi consuli. În caz de eliberare a
unui post subordonat, trebuia să numească un girant şi să aştepte deciziile
superiorilor. Avea, în schimb, dreptul de a numi staroşti acolo unde credea
de cuviinţă.
În capitolul despre comerţ i se atrăgea atenţia că
„interesele comerciale în Moldova şi Valahia ale negustorimii prusiene reprezintă obiectul cel mai important al activităţii consulului general în aceste principate, cu atât mai important cu cât balanţa comerţului prusian cu acele regiuni este una activă”.
Erau avute în vedere mai cu seamă produsele fabricanţilor silezieni, care
„găsesc în Principate o piaţă de desfacere deloc neînsemnată”. În scopul
facilitării şi intensificării exportului acelor produse în Moldova şi Ţara
Românească, consulul general trebuia să intre şi să se menţină în legătură cu
organizaţia negustitorilor din Breslau. Era instruit să stea în permanenţă la
dispoziţia negustorilor prusieni, cărora avea îndatorirea să le ofere
informaţii despre piaţa românească şi să le intermedieze afacerile. Cât de
87
importante erau rosturile economice ale consulatului general o dovedeşte şi
ideea, cuprinsă în instrucţiuni, că Neigebaur era responsabil şi de modul în
care ceilalţi reprezentanţi consulari prusieni în Principate înţelegeau să
încurajeze comerţul. El trebuia să-i destituie pe cei ineficienţi, să propună în
loc persoane corespunzătoare şi chiar să informeze în legătură cu eventuala
oportunitate a înfiinţării altor reprezentanţe, care ar fi putut servi comerţului
prusian. O sarcină concretă era aceea de a interveni, de câte ori era nevoie,
pentru înlăturarea sau evitarea suprataxării vamale sau a altor abuzuri care
puteau veni din partea autorităţilor locale. În sfârşit, i se cerea să studieze
căile prin care se putea dezvolta comerţul de tranzit, prin Principate, spre
porturile Mării Negre, mai ales spre Trapezunt.
Înainte de a i se arăta în ce constă protecţia pe care trebuia să o
acorde „naţionalilor”, în rândul cărora erau incluşi toţi supuşii statelor
Uniunii vamale, ministerul afacerilor externe definea din punct de vedere
juridic acel termen:
„Sub denumirea generală de naţiune sunt înţeleşi în Turcia (mai ales în temeiul prevederilor Păcii de la Passarowitz din 1718, care a extins şi asupra Germaniei privilegiile acordate francezilor prin tratatul de prietenie din 1535 şi după aceea) toate persoanele care locuiesc acolo sau care se află în tranzit, care se bucură de protecţia specială a unei curţii străine sau a reprezentanţilor ei, legată de Poartă prin tratate de prietenie. Aceştia pot să fie născuţi în provinciile aflate sub autoritatea acelei curţi străine, sau să fie trecuţi, prin patente de protecţie, în rândul supuşilor acesteia”.
Consulul general era instituit să nu ia sub protecţie pământeni. Erau
cunoscute mai vechile practici abuzive ale consulilor prusieni, care au dus la
creşterea nejustificată a numărului supuşilor regelui în Principate. Fostul
consul Kuch ar fi epurat lista acestora, dar Sakellario nu a făcut acelaşi
lucru la Bucureşti. Deşi nu i se cerea să intervină pentru modificarea
situaţiei, lui Neigebaur i se atrăgea atenţia că nu era în interesul Prusiei ca
numărul supuşilor ei în Principate să crească, cu atât mai puţin dacă aceasta
s-ar face prin mijloace abuzive. Trecerea pământenilor sub protecţie
consulară putea oferi guvernelor din Principate pretextul de a-şi extinde
jurisdicţia, dar mai ales autoritatea poliţienească asupra supuşilor străini.
Această eventualitate ar fi însemnat desfiinţarea completă a funcţiei
poliţieneşti a consulilor, un privilegiu obţinut prin tratate cu Poarta şi pe
care guvernul din Berlin dorea să-l menţină.
Instrucţiunile cu privire la atribuţiile juridice ale consulului general
erau foarte detaliate, constituind capitolul cel mai întins al documentului.
Exercitarea jurisdicţiei consulare era un domeniu deosebit de delicat,
deoarece, prin aceasta, se putea intra uşor în conflict nu numai cu interesele
autorităţilor locale, ci şi cu celelalte consulate şi chiar cu proprii supuşi. Din
acest motiv, ministerul de externe prusian considera că „atât normele
88
juridice, cât şi procedura trebuie să îmbrace cu totul alte forme decât în
patrie”. De fapt, jurisdicţia consulului general urma să reprezinte un
compromis între legile prusiene şi cele din Principate:
„Aşa cum străinii de acolo nu se supun legilor din Principate, tot aşa de puţin poate fi valabil pentru toţi aceştia sistemul juridic al uneia sau alteia dintre naţiunile străine. Unui negustor care se supune unui sistem legislativ străin nu i se poate pretinde, atunci când face afaceri cu un supus prusian, să cunoască toate legile care sunt valabile în Prusia. De aceea, în procesele care au loc în Principate, se va urmări doar în linii generale şi atât cât este posibil respectarea formală a dreptului prusian, iar ancorarea de legile prusiene ca norme juridice nu va fi obligatorie. Căci fiecare mare oraş comercial, fiecare provincie, fiecare ţară au obiceiurile lor, născute de-a lungul timpului şi consacrate printr-o utilizare îndelungată. De asemenea, are propriile obiceiuri comerciale. Acestei legi generale, despre care vorbesc în mod constant consulatele din Turcia în majoritatea cazurilor juridice, i se supun tacit toate naţiunile”.
Titularul jurisdicţiei asupra supuşilor prusieni din Imperiul otoman,
inclusiv din Principatele române, era ambasadorul Prusiei la Poartă.
Atribuţiile juridice ale consulilor erau rezultatul unui transfer de autoritate,
din partea ambasadorului asupra lor. Ambasadorul rămânea doar o instanţă
de apel. Instrucţiunile făceau distincţie între cauzele penale şi cele civile. În
cauzele penale, ambasadorul deţinea jurisdicţia asupra supuşilor prusieni
atunci când aceştia ar fi comis o faptă criminală împotriva unui supus străin,
dar şi atunci când fapta supusului prusian ar fi fost îndreptată împotriva
statului care îl găzduia sau a supuşilor acestuia. În acest din urmă caz puteau
exista două situaţii, când urma să funcţioneze jurisdicţia străină: când
infractorul a fost predat în închisoarea consulatului, sau când era cercetat de
autorităţile locale. În această din urmă situaţie, cel acuzat putea fi asistat la
toate audierile de către dragomanul consulatului. Lui Neigebaur i se cerea să
insiste ca, în toate cazurile, executarea sentineţei de către cei condamnaţi să
fie lăsată în grija consulatelor.
În cazurile penale, compromisul cu justiţia locală intervenea în
două situaţii. Mai întâi, încadrarea juridică a faptelor, în infracţiuni penale
grave sau în infracţiuni poliţieneşti, se făcea în conformitate cu legile din
Principate şi nu cu cele din Prusia. Astfel, acele infracţiuni, care, conform
legislaţiei din Principate, erau considerate poliţieneşti, erau pedepsite de
către consul, în timp ce infractorii cu fapte penale grave erau trimişi, pentru
a fi pedepsiţi, în statele de origine. Cea de-a doua situaţie de compromis cu
justiţia locală intervenea atunci când, cei care au comis infracţiuni grave nu
puteau fi trimişi, din diferite motive, în statele de origine. În asemenea
cazuri, după ce consulul îl condamna cu pedeapsa maximă pe care era
îndreptăţit să o pronunţe, şi anume retragerea cetăţeniei prusiene, infractorul
urma să fie predat instanţelor locale, pentru a fi judecat şi pedepsit. Datele
89
cercetării şi judecării, până în faza pronunţării sentinţei, trebuiau trimise,
obligatoriu, legaţiei din Constantinopol. Ministerul afacerilor externe
atrăgea atenţia că era de dorit ca asemenea situaţii să fie evitate, pentru a
îngrădi cât mai mult amestecul autorităţilor locale. În acest scop, lui
Neigebaur i se recomanda să încerce, atât în cauzele civile, cât şi în cele
penale, să aducă la înţelegere părţile aflate în conflict, fie prin apelul la
preoţi, fie prin arbitraj.
În cauzele civile se introduce o primă instanţă de apel odată cu
înfiinţarea consulatului general. Consulii obişnuiţi puteau pronunţa o
sentinţă definitivă numai dacă obiectul procesului nu depăşea valoarea a
650 piaştri sau 50 taleri. Pentru sume mai mari, partea care se considera
nedreptăţită de prima sentinţă putea face apel la consulul general, care
judeca în a doua instanţă. Lui Neigebaur i se atrăgea atenţia că această
atribuţie „trebuie văzută ca un transfer către consulul general, numai pentru
anumite cazuri, a dreptului de decizie deţinut până acum de ambasador sau
de locţiitorii lui”. În cazul în care consulul general confirma hotărârea
primei instanţe, sentinţa rămânea definitivă. Dacă, însă, oferea o soluţie
diferită sau dacă obiectul procesului depăşea valoarea de 6500 piaştri sau
500 taleri, se putea apela la o a treia instanţă, reprezentată de legaţia din
Constantinopol. Ministerul afacerilor externe considera că apelul la
tribunalele din Prusia, în scopul obţinerii unor sentinţe definitive, trebuie
evitat. În condiţiile în care majoritatea proceselor civile aveau ca obiect
probleme comerciale, judecarea lor de către instanţele din Prusia, care
urmau o procedură lungă şi complicată, ar fi dăunat creditului negustorilor
prusieni:
„Locuitorii din Principate, obişnuiţi cu decizii rapide şi cu mai puţine formalităţi, ar ajunge curând să nu mai dea nimic supuşilor prusieni decât în schimbul plăţii în numerar, ceea ce ar însemna pierderea de către prusieni a creditului, care este, de fapt, sufletul comerţului”.
Interesul comercial al Prusiei determina, aşadar, încă o formă de compromis
între justiţia prusiană şi obiceiurile din Principate.
În cauze penale, consulii obişnuiţi puteau pronunţa sentinţe
definitive doar dacă sancţiunea nu depăşea o amendă de 120 piaştri (10
taleri) sau 14 zile de închisoare. Acelaşi lucru îl putea face consulul general,
dar până la 650 piaştri (50 taleri) amendă sau două luni de închisoare. În
cazuri mai grave, acuzaţii urmau să fie trimişi spre judecată ambasadorului
din Constantinopol sau, dacă era imposibilă trimiterea, trebuiau predaţi spre
judecare şi condamnare instanţelor româneşti, după ce li se va fi retras
protecţia Prusiei.
În rândul aceloraşi atribuţii juridice, consulul general mai avea
datoria să supravegheze modul în care ceilalţi consuli ţineau, „după modelul
funcţionarilor civili francezi”, registrele de naşteri, morţi şi căsătorii,
90
„deoarece acestea pot avea o mare influenţă asupra drepturilor civile ale
supuşilor prusieni”.
Un alt capitol consistent al instrucţiunilor se referea la protejarea de
către consulul general a credincioşilor evanghelici. Din această categorie
făceau parte „toţi creştinii desprinşi de biserica catolică, începând cu
Reforma din 1517”. Între confesiunile enumerate în instrucţiuni se numărau
atât luteranii şi calvinii, cât şi cele apărute mai târziu, precum menoniţii şi
hutteriţii. Protecţia evanghelicilor era considerată necesară din două motive.
Mai întâi, deoarece
„majoritatea supuşilor prusieni trăitori în Moldova şi Valahia sunt de religie evanghelică, în timp ce religia ţării este ortodoxă, iar cea a statului suzeran este musulmană”.
Apoi, ea reprezenta un mijloc de a contracara influenţa catolicismului,
despre care se afirma că
„foloseşte orice ocazie pentru a face prozeliţi şi este susţinut prin însemnate mijloace băneşti”.
Ministerul afacerilor externe credea că Neigebaur nu avea motive să
se teamă de autorităţile locale, care au sprijinit până atunci comunităţile
protestante din Principate. Se spera că acest sprijin va continua sau, cel
puţin, nu vor fi puse piedici, deoarece guvernele din Moldova şi Ţara
Românească doreau să evite orice amestec ori plângeri din partea puterilor
străine. Ruşii, la rândul lor, urmăreau să-şi consolideze influenţa în
Principate şi nu doreau provocarea unor discuţii legate de comunităţile
protestante, care ar fi atras amestecul altor cabinete. Această situaţie
favorabilă era completată de ceea ce ministerul afacerilor externe înţelegea
prin toleranţa bisericii ortodoxe. Ea era considerată mai tolerantă decât cea
catolică, deoarece nu ar împărtăşi principiul acesteia din urmă, conform
căruia nu ar exista mântuire în afara ei.
Consulul general era instruit să nu arate preferinţă faţă de una sau
alta dintre confesiuni, atunci când era vorba de acordarea protecţiei
consulare. Toţi supuşii prusieni, catolici sau protestanţi, trebuiau trataţi la
fel. Cu toate acestea, era îndrumat
„să nu pună nici o piedică în calea misionarilor englezi, care caută să răspândească şi acolo credinţa evanghelică, sprijiniţi de bogate contribuţii din patrie”.
Ultimul capitol al instrucţiunilor, cel mai scurt, era dedicat
problemelor ştiinţifice. Superiorii din Berlin ai consulului general îi
cunoşteau preocupările de acest fel şi îi solitau rapoarte despre eventualele
descoperiri care s-ar face în domeniul ştiinţelor naturale, „în acele ţinuturi
atât de bogat înzestrate de natură”. Neigebaur era membru al Societăţii de
medici şi naturalişti din Iaşi, calitate care îi înlesnea contactele necesare
îndeplinirii acestei misiuni. În plus, era îndemnat să ia parte la cercetările
91
arheologice care s-ar putea desfăşura „în vechea Dacie, colonizată şi tratată
cu atâta atenţie de către romani”.
Activitatea şi revocarea consulului general Neigebaur (1845)
Înainte de a porni spre capitala Moldovei, Neigebaur s-a oprit în
Leipzig, apoi în câteva oraşe din Silezia – Liegnitz, Görlitz şi Breslau –
pentru a stabili contacte cu negustorii implicaţi în comerţul cu Principatele
şi a se informa despre volumul şi calitatea schimburilor 289
. În Iaşi a ajuns
abia la 26 martie 1843, venind pe ruta Breslau – Cracovia – Lemberg –
Cernăuţi, pe care o numeşte „principala cale comercială dintre Silezia şi
Moldova” 290
.
Încă de la început, Neigebaur a fost preocupat de verificarea şi
organizarea aparatului consular prusian din Principate. Chiar înainte de a
ajunge la Iaşi, îndată după ce a trecut graniţa în Moldova, s-a oprit în
Botoşani, unde l-a inspectat pe starostele prusian. Deşi acesta îndeplinea
aceeaşi slujbă şi în interesul Franţei, consulul general s-a arătat mulţumit de
activitatea sa 291
. La reprezentanţa prusiană din Iaşi, Neigebaur a găsit, în
schimb, „cea mai mare dezordine”. Arhiva consulatului consta într-o
„grămadă de hârtii răsfirate”. Vina i-ar fi aparţinut în întregime doctorului
Kallmann, care nu s-ar fi priceput deloc la treburile consulatului şi care, în
jumătatea de an cât a funcţionat ca girant, nu ar fi răspuns nici solicitărilor
venite din partea autorităţilor moldoveneşti, nici celor ale prusienilor aflaţi
în procese. Dragomanul din timpul provizoratului lui Kallmann – pe care
Neigebaur nu îl numeşte în rapoartele sale, dar care pare să fie Dimitrie
Xenopol 292
– ar fi fost „complet incompetent” şi ar fi fugit la numai două
săptămâni de la instalarea consulului general. Neigebaur credea că fostul
consul Kuch a lăsat intenţionat un înlocuitor nepriceput precum Kallmann,
pentru a acoperi în acest fel propriile nereguli 293
. Toate acestea făceau
necesară reorganizarea reprezentanţei.
În acest scop, Neigebaur a procedat la noi angajări. A adus mai întâi,
în calitate de cancelar, un profesor particular, Böhlert, care a funcţionat din
mai 1843 până în ianuarie 1844 294
. Apoi a fost angajat un anume Napoleon
289Neigebaur către von Bülow, Berlin, 30 ianuarie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 286–288;
DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 96–97v. 290Neigebaur către min. af. externe, Iaşi, 30 martie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 421; DZA,
A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 223. 291Vezi nota precedentă. 292Numirea lui Dimitrie Xenopol ca „dragoman la consulatul crăesc al Prusiei din Iaşi” a fost
anunţată în „Albina Românească”, an. XIV, 1842, p. 369. A fost confirmat de Neigebaur îndată după venirea la Iaşi, cf. publ. cit., an. XV, nr. 24, 25 martie 1843, p. 93.
293Neigebaur către min. af. externe, Iaşi, 29 mai 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 450–456; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 251–256v.
294În august 1844, Böhlert, care locuia la Hotel Petersburg din Iaşi, se plângea ministerului
92
Jrzikiewicz, despre care agentul Austriei, Eisenbach, scria că a venit de
puţin timp din Transilvania, unde lucrase ca econom pe proprietăţile unui
nobil 295
. După fuga lui Xenopol, în postul de dragoman al consulatului
general a fost investit Hristea Triandafilovici, la sfârşitul lunii martie
1843 296
. Acestuia i-a urmat, în octombrie acelaşi an, Emanuel Reneaux 297
,
despre care Eisenbach, agentul Austriei la Iaşi, credea că „joacă rolul
principal în cancelarie, fiind un tânăr capabil şi cât se poate de sârguincios,
născut la Suceava, în Bucovina” 298
. În afară de aceştia, a mai fost angajat
un „evreu polonez”, Lax, pentru a fi folosit în problemele legate de supuşii
prusieni de religie mozaică 299
.
La mai puţin de o lună de la luarea în primire a postului, Neigebaur a
făcut o călătorie prin Principate, pentru a verifica activitatea celorlalte
reprezentanţe. În Galaţi, unde a ajuns în a doua jumătate a lunii aprilie 1843,
a aflat viceconsulatul administrat provizoriu de supusul sard Pasquale
Lamberti. La 24 aprilie, propunea ministerului afacerilor externe din Berlin
numirea în postul de viceconsul în portul dunărean a doctorului Abegg,
medic de carantină 300
. Numirea nu a mai avut loc, pe de o parte din cauza
opoziţiei ambasadorului din Constantinopol, Le Coq, ce se declara mulţumit
de activitatea lui Lamberti 301
, pe de altă parte deoarece ministerul avea deja
alte planuri în legătură cu reprezentanţa din Galaţi, unde avea să trimită
curând un consul de carieră. La Bucureşti, Neigebaur l-a găsit în fruntea
consulatului pe baronul Constantin Sakellario. Nu a identificat nereguli în
administrarea reprezentanţei, dar considera că baronul ar fi prea în vârstă şi
că nu ar fi exclusă eventualitatea ca, în scurt timp, postul să devină liber 302
.
Întors la Iaşi după călătoria prin Moldova şi Ţara Românească,
Neigebaur a elaborat un raport amplu despre situaţia supuşilor prusieni şi
starea reprezentanţelor consulare, pe care l-a înaintat atât legaţiei din
afacerilor externe din Berlin că Neigebaur nu l-a plătit pentru serviciile aduse consulatului general în perioada funcţionării lui acolo. ASB, Microf. RDG, r. 47/I, c. 293; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 27.
295Eisenbach către von Stürmer (ambasadorul Austriei la Constantinopol), Iaşi, 13 septembrie 1844 (copie). ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 759; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 207.
296„Albina Românească”, an. XV, 1843, p. 117. 297„Buletin Foaie Oficială”, Iaşi, an. XI, 1943, p. 433. 298Raportul citat al lui Eisenbach (v. nota 295). 299V. nota precedentă. 300Dr. Abegg era originar din Heidelberg, de confesiune evanghelică, se afla de 11 ani în
Principate, unde îndeplinea slujba de medic de carantină şi cunoştea limba română. Neigebaur către min. af. externe, Galaţi, 24 aprilie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 436; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 236v.
301Le Coq către min. af. externe, Constantinopol, 19 iulie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 489–490; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 310–311.
302Raportul lui Neigebaur din 29 mai 1843 (v. mai sus, nota 293).
93
Constantinopol cât şi ministerului afacerilor externe din Berlin, la 29 mai
1943 303
. Despre populaţia capitalei Moldovei, consulul general credea că ar
consta în „aproximativ 180 boieri şi peste 10000 evrei, câţiva negustori şi
meseriaşi, iar restul îl constituie servitorimea şi robii boierilor”. Era de
părere că „cea mai multă muncă o fac aici evreii, care susţin un comerţ
foarte activ”. În Bucureşti ar fi foarte puţini evrei, iar în alte oraşe, unde
există consulate prusiene – Neigebaur se referea la Galaţi, singurul loc în
afara celor două capitale, unde Prusia avea reprezentanţă consulară –,
numărul lor ar fi şi mai mic. Populaţia evreiască îl interesa pe consulul
general deoarece acesteia îi aparţineau mulţi supuşi prusieni. În Iaşi, de
exemplu, de protecţie prusiană se bucurau 200 de familii de evrei. În toată
Moldova, numărul lor se ridica la 400 familii, cifră aproximativă, căci
Neigebaur însuşi recunoştea, în raportul amintit, că nu a reuşit să facă o listă
completă. Totalul supuşilor prusieni, evrei şi neevrei, din ambele Principate
s-ar ridica la peste 1500 suflete 304
.
Avansarea de către Neigebaur a acestor cifre urmărea un scop precis,
acela de a-şi convinge superiorii de necesitatea restructurării consulatului
general. Exercitarea jurisdicţiei asupra unui număr atât de mare de persoane
ar necesita un volum foarte mare de muncă, deoarece toate procesele
supuşilor prusieni treceau prin reprezentanţa consulară. Din martie până în
mai 1843, aceasta a fost deja implicată în 137 procese, dintre care 56 erau
între supuşi prusieni, iar restul între persoane care aveau această calitate şi
localnici sau supuşi ai altor state. Pe deasupra, consulatul general se ocupa
de multe moşteniri, tutele şi administrări de averi. Date fiind şi celelalte
atribuţii ale reprezentanţei, titularul acesteia credea că structura personalului
era necorespunzătoare şi, ca atare, nu se putea face faţă solicitărilor. Ca
soluţie, Neigebaur propunea ministerului afacerilor străine să-i permită să
pregătească el însuşi personalul calificat, pe care să-l poată angaja în posturi
subalterne. Din rândurile acestuia s-ar fi putut găsi chiar înlocuitori ai
consulului general, în caz de nevoie.
De fapt, Neigebaur urmărea ceva mai mult decât o simplă lărgire a
personalului. Intenţia sa era de a transforma consulatul general din Iaşi
303Acelaşi raport al lui Neigebaur. 304La 4 septembrie 1843, Neigebaur a înaintat Secretariatului de Stat al Moldovei o listă a
supuşilor prusieni din Principat, cuprinzând 347 familii, cu un total de 550 indivizi. Din rândul acestora, la 8 familii, cuprinzând 21 indivizi, le fusese retrasă deja protecţia prusiană (ASI, Fond Secretariatul de Stat al Moldovei, dos. 1384/1845). Catagrafia realizată în Moldova în 1845 consemnează 425 supuşi prusieni (Gheorghe Platon, Populaţia oraşului moldovenesc la mijlocul secolului al XIX-lea, în „Carpica”, tom. III, 1970, Bacău, p. 5–32, anexa IX). În cartea sa Beschreibung der Moldau und Walachei, Breslau, 1848, p. 357, Neigebaur oferă cifra de 800 familii de „prusieni” aflate în ambele Principate, între aceştia socotindu-i şi pe supuşii statelor din Zollverein.
94
într-o „pepinieră de consuli pentru întregul Orient”, ceea ce ar fi reprezentat
o noutate pentru Prusia, dar nu şi pentru alte state, precum Austria, Rusia şi
Franţa, care aveau deja astfel de instituţii. Consulul general credea că mulţi
tineri înstăriţi din Prusia, care doresc să se dedice carierei diplomatice,
„ar putea învăţa mai multe aici, decât în vreo oarecare ambasadă, unde nu ar face decât să elibereze paşapoarte şi să redacteze corespondenţa într-o franceză monotonă. Ei ar avea aici cea mai bună ocazie să înveţe, în viaţa de zi cu zi, în afară de franceză, care este în Principate o limbă uzuală, moldoveneasca, italiana, rusa, greaca şi chiar limbile orientale, sau să le exerseze; ar avea ocazia să vadă care sunt relaţiile cu orientalii şi să cunoască diversitatea schimburilor comerciale; ar putea să studieze, în multe case boiereşti strălucitoare, finul caracter diplomatic grecesc şi oriental şi ar putea să rămână în contact cu întinsa lume a afacerilor, de care aminteam, ceea ce le-ar putea fi de folos în cariera viitoare”.
Conform intenţiilor lui Neigebaur, profesionalizarea aparatului diplomatic
prusian din Orient urma să înceapă la Iaşi. Persoanele astfel formate –
considera el – puteau fi folosite fie în posturile consulare din Principate, fie
altundeva în Levant, de exemplu la Alexandria sau Beirut. Şi aceasta
deoarece „Prusia va avea tot mai multă nevoie de consuli destoinici în
Orient”.
Superiorii consulului general nu au dat curs propunerii sale. Unul
dintre ei, ambasadorul Le Coq, a reacţionat chiar destul de violent faţă de
raportul din 29 mai. Odată cu numirea lui Neigebaur, ambasadorul a pierdut
atât o parte din atribuţiile sale juridice, cât şi coordonarea consulatelor din
Principate, care îi revenea acum lui Neigebaur. Ideea acestuia de înfiinţare a
„pepinierei de consuli” la Iaşi a fost interpretată de către Le Coq drept o
depăşire a atribuţiilor consulului general, prin abordarea unei probleme
politice, un teritoriu rezervat legaţiei. Le Coq propunea chiar mutarea la
Galaţi a sediului consulatului general, pentru ca în acest fel atenţia lui
Neigebaur să nu mai fie distrasă de probleme politice şi să se poată
concentra asupra celor comerciale 305
. Această situaţie a generat un conflict
indirect între Le Coq şi Neigebaur, în care – aşa cum vom arăta mai jos –
învingător a ieşit ambasadorul.
Un aspect important al activităţii lui Neigebaur în Principate l-a
constituit preocuparea faţă de organizarea temeinică a comunităţilor
protestante. Această preocupare răspundea, de altfel, intenţiilor superiorilor
săi, aşa cum reiese şi din instrucţiunile primite de Neigebaur la instalarea în
post. Cu prilejul amintitei călătorii din primăvara anului 1843, consulul
general a luat cunoştinţă în mod direct de problemele credincioşilor
evanghelici. La Galaţi, comunitatea nu avea biserică şi cimitir, dar nici preot
305Le Coq către min. af. externe, Constantinopol, 19 iulie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23,
c. 495–496; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 316–317.
95
propriu. Abia cu puţin timp în urmă se ajunsese la o înţelegere cu biserica
protestantă din Iaşi, prin care preotul de acolo se obliga să meargă cel puţin
o dată pe an la Galaţi, în scopul oficierii serviciului religios 306
. După
întoarcerea la Iaşi, consulul general a solicitat Secretariatului de Stat al
Moldovei să intervină pe lângă domn, pentru a-l convinge să cedeze
comunităţii protestante din Galaţi un teren pentru construirea unei biserici şi
o suprafaţă pe care să poată fi amenajat un cimitir 307
. Printre argumentele
invocate de Neigebaur se afla şi acela că o nouă biserică ar fi atras mai
mulţi străini, care, prin activităţile lor, ar fi contribuit la dezvoltarea
comerţului în port. Ridicarea unei biserici protestante nu avea, în acel
moment, şanse de înfăptuire, aşa încât, prin alte două adrese ulterioare,
Neigebaur s-a limitat doar la a cere un loc pentru cimitir308
. După o oarecare
întârziere, provocată, între altele, de neimplicarea pastorului din Iaşi în
această afacere 309
, şi după organizarea formală a evanghelicilor din Galaţi
într-o comunitate, avându-l ca preşedinte pe viceconsulul britanic Charles
Cunningham 310
, domnul Mihail Sturdza a încuviinţat, la 5 iulie 1845,
cedarea terenului pentru cimitir 311
.
O altă comunitate vizitată de Neigebaur a fost cea din Craiova. În
1843 trăiau în oraş 162 persoane de confesiune evanghelică, dintre care 58
erau supuşi prusieni 312
. Şi în cazul acestora, implicarea lui Neigebaur a avut
efecte importante. La cererea fruntaşilor protestanţi de acolo, consulul
general a intervenit pe lângă ministerul cultelor şi educaţiei din Prusia,
pentru trimiterea unui preot. După ce, în septembrie 1843, comunitatea s-a
constituit în mod formal şi a intrat sub protecţia regelui Prusiei, acelaşi
Neigebaur a intermediat primirea, din partea monarhului protector, a unui
consistent sprijin financiar. Un preot avea să fie trimis la Craiova abia în
1846, după plecarea lui Neigebaur din Principate, dar şi ca urmare a
stăruinţelor sale anterioare 313
.
306W. St. Teutschlaender, op. cit., p. 219. 307Neigebaur către Secretariatul de Stat al Moldovei, Iaşi, 13 iulie 1843; ASI, Fond Secretariatul
de Stat al Moldovei, dos. 540, f. 34. Pentru întreaga afacere a locurilor de cimitir şi biserică ale comunităţii evanghelice din Galaţi, v. şi Vasile Docea, Im Sinne religiöser Toleranz: die Anfänge der evangelischen Gemeinde aus Galatz in der Moldau (1843–1853), în Al. Zub (editor), Identitate / alteritate în spaţiul cultural românesc, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1996, p. 255–265.
308Adresele sunt din 8 septembrie şi 17 noiembrie 1843. ASI, fond cit., dos. 540, f. 37 şi 41. 309ASG, Fond Primăria oraşului Galaţi, dos. 21/1843, f. 3. 310Vasile Docea, op. cit., p. 258. 311ASI, fond cit., dos. 540, f. 62. Terenul pentru biserică avea să fie cedat comunităţii evanghe-
lice din Galaţi în 1853, de către domnul Grigore Alexandru Ghica, iar construcţia bisericii se va termina în 1862. Vasile Docea, op. cit., p. 259–260 şi 264–265.
312W. St. Teutschlaender, op. cit., p. 204. 313Ibidem, p. 203–205.
96
Comunitatea protestantă din Iaşi a cunoscut, la rândul ei, câteva
schimbări în timpul funcţionării lui Neigebaur. În 1844, ea a trecut sub
patronajul regelui Prusiei 314
, aşa cum a solicitat încă din 1840 pastorul
Holzschuher 315
. Cu această ocazie, biserica protestantă din capitala
Moldovei a putut intra în posesia sumei de 2000 ducaţi, colectată în statele
germane la iniţiativa aceluiaşi preot 316
.
Neigebaur a dat curs instrucţiunilor de a-i sprijini pe misionarii
britanici aflaţi în Principate. Încă în anul 1839, doi misionari, Andrew A.
Bonar şi Robert Mc Cheyne, au întreprins o călătorie prin Moldova şi Ţara
Românească, trimişi de Comitetul pentru convertirea evreilor, instituit de
Congresul general al Bisericii scoţiene 317
. În urma acestei călătorii de
informare, Biserica presbiteriană din Scoţia a instalat la Iaşi pe reverendul
Daniel Edward, însoţit de misionarul Hermann Philip. Aceştia doreau, între
altele, să deschidă o şcoală, prin intermediul căreia să poată acţiona în
direcţia convertirii evreilor. După ce Sfatul administrativ al Moldovei a
respins, la 24 mai 1843, cererea misionarilor, cauza lor a fost preluată şi
susţinută de către consulul general prusian. La 8 iunie 1843, el solicita
Epitropiei învăţăturilor publice aprobarea pentru „deschiderea şcolii d-lui
Philip”, la care urmau să înveţe şi „copiii prusienilor şi ai statelor
Confederaţiei germane, de confesiune evanghelică” 318
. Comunitatea
protestantă din Iaşi avusese o şcoală, înfiinţată în 1839 de pastorul
Holzschuler 319
, dar, din cauza lipsei de fonduri, a avut mari dificultăţi de
funcţionare 320
. În aceste condiţii, iniţiativa misionarilor Edward şi Philip
corespundea şi nevoilor şcolare ale comunităţii evanghelice din Iaşi. În cele
din urmă – şi ca urmare a intervenţiei lui Neigebaur – şcoala misionarilor
scoţieni s-a deschis. Se predau acolo „limba nemţească şi cea românească
cu gramaticile lor, geografia, matematica şi istoria”, probabil destul de
temeinic, din moment ce, în iunie 1844, acelaşi Neigebaur aprecia că „până
acum s-au ivit cele mai bune rezultaturi” 321
.
314Ibidem, p. 198. 315V. mai sus, p. 72. 316W. St. Teutschlaender, op. cit., p. 198. 317Alexandru Lapedatu, Doi misionari scoţieni în Ţările Române acum o sută de ani, în
AARMSI, seria a III-a, tom. XV, 1934, p. 175–218. 318Neigebaur către Epitropia învăţăturilor publice, Iaşi, 8 iunie 1843 (stil nou); ASB, Fond
Ministerul instrucţiunii. Moldova dos. 213/1842, f. 14. Cererea lui Neigebaur a fost publicată, în traducere românească după originalul francez, de V.A. Urechia, Istoria şcoalelor de la 1800–1864, vol. II, Bucureşti, 1892, p. 247.
319W. St. Teutschlaender, op. cit., p. 198. 320Cererea lui Neigebaur din 8 iunie 1843 (v. mai sus, nota 318). 321Neigebaur către marele vornic Alexandru Balş, Iaşi, 9 iunie 1844; ASB, Fond Ministerul
instrucţiunii. Moldova, dos. 361/1844, f. 1. În acest document, Neigebaur se plânge că rabinul comunităţii evreieşti interzice evreilor, sub ameninţarea execomunicării şi a blestemului, să-şi
97
Cariera consulară a lui Neigebaur s-a încheiat în toamna anului 1845,
după numai doi ani şi jumătate de la venirea în Iaşi. Împrejurările demiterii
sale au fost abordate până în prezent, din câte cunoaştem, de un singur
istoric, Klaus-Henning Schroeder, care nu a făcut altceva decât să redea
părerile consulului francez Adolph Billecocq 322
. Într-un raport din 27 iunie
1844 către Guizot, ministru de externe al Franţei, Billecocq susţinea că
Neigebaur ar fi fost rechemat, încă de pe-atunci, pentru a fi numit într-o
funcţie la departamentul justiţiei din Berlin. Revocarea era pusă pe seama
intrigilor consulului rus şi agentului austriac, nemulţumiţi de
comportamentul lui Neigebaur. Această din urmă idee a continuat să fie
susţinută de consulul francez şi în raportul din 19 decembrie 1845 –
întocmit, deci, după plecarea lui Neigebaur –, în care mai adaugă că intrigile
amintite au fost susţinute chiar şi de consulul prusian din Bucureşti, baronul
Sakellario. Billecocq mai credea că Neigebaurar ar fi întreprins, după
revocare, o călătorie la Palermo, pentru a încerca să explice împăratului rus
Nicolae I, aflat acolo, evenimentele din ultimii ani.
Ipoteza rechemării lui Neigebaur în scopul numirii lui într-o funcţie
la departamentul de justiţie din Berlin se dovedeşte neîntemeiată. Ideea nu
apare niciunde în corespondenţa diplomatică prusiană pe care am cercetat-o.
Pe de altă parte, Neigebaur însuşi renunţase la cariera juridică – domeniu în
care activa din 1816 – atunci când s-a pensionat şi a obţinut postul consular.
Avea pe-atunci 59 de ani şi se plângea din cauza stării sănătăţii. Pentru el
acordarea postului de consul general nu fusese nicidecum o promovare, care
să fie urmată, eventual de o alta, în ministerul de justiţie.
Nici ştirea despre călătoria la Palermo, cu scopul de a-l întâlni pe ţar,
nu se confirmă. Neigebaur a întreprins, într-adevăr, o călătorie în Italia,
îndată după plecarea din Iaşi, dar scopurile ei au fost altele. Acestea sunt
expuse într-o scrisoare din 30 martie 1845 către ambasadorul Prusiei la
Constantinopol, prin care consulul general solicita concediu:
„Cu puţin timp în urmă, mama mea a murit în Silezia Inferioară. Afaceri legate de succesiune mă obligă să fac o călătorie grabnică la Neapole, căci o parte a moştenirii se află depusă la Banca Tavolire de acolo, a cărei bancrută pare inevitabilă. Rog, de aceea, să mi se acorde un concendiu de trei luni, care îmi este necesar şi pentru îngrijirea sănătăţii, deoarece anul trecut frigurile m-au împiedicat să urmez cura la Mehadia” 323.
trimită copiii la acea şcoală. Interdicţia a survenit în urma botezului creştin al unui evreu.
322Klaus-Henning Schroeder, op. cit., p. 84–85. Referinţele lui Billecocq la demiterea lui Neigebaur se află în rapoartele sale publicate în Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 1021–1022 şi 1078.
323ASB, Microf. RDG, r. 47/II, c. 603; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 201.
98
Aşadar, a plecat în Italia pentru afaceri de familie şi pentru a-şi îngriji
sănătatea, pe care, de altfel, avea să şi-o caute în peninsulă, an de an, până la
moarte 324
.
Dintre opiniile consulului francez Adolph Billecocq în legătură cu
demiterea lui Neigebaur, una singură poate fi acceptată: cea despre intrigile
consulului rus şi agentului austriac. Ele, însă, nu au constituit singura cauză
a rechemării lui Neigebaur. Nemulţumiri cu privire la activitatea sa au
început să apară destul de timpuriu. La 29 octombrie 1844, ministrul
afacerilor externe din Berlin – în acelaşi timp cancelar al guvernului Prusiei
– îi reproşa deschis:
„Spre regretul meu, rezultatele de până acum ale activităţii Domniei Voastre nu sunt pe măsură aşteptărilor mele” 325.
Cea mai gravă acuzaţie se referea la neîndeplinirea principalei sale
misiuni, aceea de promovare a comerţului Prusiei şi al statelor Uniunii
vamale germane, prin informări exacte asupra situaţiei din Principate şi prin
înlăturarea piedicilor care stăteau în faţa acestuia. Consulul general şi-ar fi
îndreptat, în schimb, întreaga atenţie spre un domeniu pe care superiorii săi
îl considerau de mai mică importanţă: protecţia consulară. Chiar şi aici, lui
Neigebaur i se reproşau o serie întreagă de nereguli. Pe de o parte, era vorba
de acordarea ilegală de patente de protecţie unor persoane neîndreptăţite –
pământeni sau supuşi ai altor state –, în schimbul unor foloase materiale,
ceea ce a determinat nemulţumirea autorităţilor locale şi a consulilor Rusiei
şi Austriei, care s-au plâns legaţiei din Constantinopol. Pe de altă parte,
unor supuşi prusieni le-ar fi fost retrasă protecţia, ceea ce a prilejuit un alt
val de proteste adresate legaţiei 326
. Din aceste reproşuri reieşea limpede că
Prusia nu era interesată în sporirea cu orice mijloace a numărului supuşilor
ei în Principate, ci mai curând în protejarea corectă a intereselor celor care
se aflau deja acolo. În acest fel, se puteau reduce nemulţumirile şi nu se
dădea nimănui prilej de intervenţie, ceea ce ar fi putut provoca daune
prestigiului guvernului din Berlin.
Lui Neigebaur i se mai reproşa atitudinea pe care a avut-o într-o
împrejurare considerată de superiorii săi deosebit de delicată. Copilul unei
familii de evrei din Iaşi, Mandelbaum 327
, supuşi prusieni, fusese răpit şi
324Necrologul din „Illustrierte Zeitung”, Leipzig, nr. 1189, 14 septembrie 1866, p. 247. 325Ministerul afacerilor externe către Neigebaur, Berlin, 29 octombrie 1844. ASB, Microf. RDG,
r. 23, c. 774–776; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 220–221 v. 326V. nota precedentă. 327În lista supuşilor prusieni întocmită de Neigebaur şi înaintată Secretariatului de Stat al
Moldovei la 4 septembrie 1843, apare la poziţia 178 familia Mandelbaum, cu următorii membrii: Josef, negustor; Ester, soţie; Leiba, fiu, în vârstă de 6 ani şi Braune, fiică, de 4 ani. Unul dintre cei doi din urmă era, probabil, copilul răpit. În aceeaşi listă se arată că amintitei familii i-a fost retrasă protecţia prusiană, fără a se specifica nici cauzele, nici data. ASI. Fond
99
botezat în rit ortodox. Copilul a fost găsit, dar autorităţile nu s-au grăbit să-l
restituie părinţilor, în ciuda revendicărilor acestora, pe motiv că ei erau
evrei, iar copilul era creştin. În această dispută, Neigebaur a susţinut
revendicările părinţilor, intrând astfel în conflict cu opinia societăţii
ortodoxe din capitala Moldovei. Consulul general nu era învinuit de către
superiori din cauza poziţiei în sine pe care a adoptat-o, ci pentru modul prea
vehement în care a înţeles să acţioneze şi din cauză că nu a cerut instrucţiuni
în acest sens. Mai mult decât atât, i se reproşa că şi-a făcut cunoscută poziţia
în presa germană, unde a publicat şi unele acte ale cancelariei consulatului
legate de acea afacere. Toate acestea, considera ministerul afacerilor
externe, ar fi subminat poziţia socială a lui Neigebaur la Iaşi 328
.
Un alt cap de acuzare împotriva consulului general l-a constituit
„afacerea Schröffel” 329
. Un tânăr boier moldovean, pitarul Emanoil
Constantin, a dorit să se căsătorească cu o supusă austriacă, originară din
Transilvania, Caroline Schröffel. Mama pitarului şi rudele sale apropiate
s-au opus şi, în urma plângerilor depuse la agenţia Austriei şi la agia din
Iaşi, au reuşit să obţină o hotărâre de expulzare din Moldova a pretendentei.
Aceasta, însă, nu a renunţat la ideea căsătoriei cu pitarul şi, cu ajutorul
acestuia, a obţinut din partea consulatului general al Prusiei o patentă de
protecţie şi un paşaport, sub numele fals de Catherina Petrowna. În felul
acesta a reuşit să scape de sub urmărirea agiei şi, curând, în iulie 1844, cei
doi s-au căsătorit. Falsul a fost descoperit, ceea ce a dus la transformarea
afacerii într-un adevărat scandal diplomatic. Agentul austriac Eisenbach a
raportat întreaga poveste ambsasadorului Austriei la Constantinopol 330
, care
nu a întârziat să se folosească de ea împotriva Prusiei. Printr-o plângere
oficială către guvernul din Berlin, acesta l-a învinuit pe Neigebaur de
comiterea falsului 331
. În urma cercetărilor, a reieşit că vinovaţi de
falsificarea actelor erau dragomanul Reneaux şi cancelarul Jrzikiewicz, dar,
cu toate acestea, ministerul afacerilor externe a considerat că
responsabilitatea scandalului îi revenea lui Neigebaur, care ar fi trebuit să
verifice mai atent activitatea subordonaţilor 332
.
În octombrie 1844, când îi făcea lui Neigebaur toate aceste reproşuri,
ministrul afacerilor externe nu avea de gând, încă, să-l înlocuiască. Îi
atrăgea doar atenţia să-şi revizuiască atitudinea şi să se ocupe cu mai multă
Secretariatul de Stat al Moldovei, dos. 1384/1845, nr. 178.
328Vezi mai sus, nota 325. 329Cazul este prezentat amănunţit în Vasile Docea, O căsătorie scandaloasă şi căderea
consulului Neigebaur, în „Arhiva Genealogică”, an. IV (IX), 1997, nr. 1–2, p. 43–50. 330Eisenbach către von Stürmer, Iaşi, 13 septembrie 1844. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 758–759;
DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 206–207. 331ASB, Microf. RDG, r. 47/II, c. 467; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 120. 332Vezi mai sus, nota 325
100
stăruinţă de încurajarea comerţului german 333
. Între timp, însă „cazul
Neigebaur” a luat proporţii în lumea diplomatică. Ambasadorul Austriei la
Constantinopol a cerut guvernului otoman retragerea ex-quator-ului
consulului general prusian. Acelaşi lucru îl solicita şi ambasadorul Rusiei,
ca urmare a plângerilor consulului Kotzebue, care îl învinuia pe Neigebaur
că ar fi luat sub protecţie prusiană, în schimbul unor foloase băneşti, diferite
persoane care nu aveau acest drept. Atunci când i s-au reclamat aceste
ilegalităţi, consulul general le-ar fi retras, pur şi simplu, protecţia
respectivelor persoane 334
.
Domnul Moldovei Mihail Sturdza, care i-a fost favorabil lui
Neigebaur la început (a colaborat cu acesta în acţiunea de reformare a
sistemului şcolar din Principat 335
), şi-a schimbat la rândul său atitudinea. În
decembrie 1844, Sturdza i-a transmis unui funcţionar al legaţiei Prusiei la
Constantinopol, aflat în Moldova pentru a întreprinde o anchetă în „cazul
Neigebaur”, speranţa că
„plângerile împotriva consulului general vor fi verificate, iar în cazul în care va fi destituit, se va alege în loc o persoană căreia să-i poată acorda încrederea sa” 336.
Sub presiunea acestei campanii, ministerul afacerilor externe din
Berlin a fost nevoit să propună regelui, la 5 septembrie 1845, rechemarea lui
Neigebaur, ceea ce monarhul a încuviinţat 337
. Neigebaur, aflat în acel
moment în Italia, în concediul care i se aprobase la 5 iulie 1845 338
, nu se va
mai reîntoarce la Iaşi.
Scurta perioadă petrecută în Principate a fost folosită de Neigebaur şi
pentru colectarea de informaţii despre români, care aveau să constituie
333V. nota precedentă. 334Memoriu al ministerului afacerilor externe din Berlin către rege, 13 martie 1845. ASB, Microf.
RDG, r. 47/II, c. 467; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 121. 335În timpul dezbaterilor din 1843, privind reorganizarea Academiei Mihăilene, Mihail Sturdza
i-a solicitat opinia lui Neigebaur. Sfaturile consulului general prusian au fost urmate în privinţa introducerii limbii elene ca materie obligatorie de studiu, „precum în colegiile din Germania”, sistemul predării istoriei, „care se întrebuinţează şi în alte multe gimnazii ale Prusiei” şi în ierarhizarea rangurilor profesorilor, „după pilda urmată în Prusia şi în Austria”. J.F. Neigebaur, op. cit., 225–226; V. A. Urechia, op. cit., II, p. 249–252; D. Ciurea, Moldova sub domnia lui Mihail Sturdza, Iaşi, 1947, p. 163; Fritz Valjavec, op. cit., IV, p. 57; Gabriel Bădărău, Academia Mihăileană (1835–1848), Iaşi, Editura Junimea, 1987, p. 145–146.
336F. Levenhagen către Le Coq, Constantinopol, 3 februarie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 47/II, c. 442–443; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 106v–107.
337Hellwig (în numele lui Canitz, preşed. al guvernului şi min. al af. externe) către rege, Berlin, 5 septembrie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 47/II, c. 760–764; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 297–299.
338Min. af. ext. către Neigebaur, Berlin, 5 iulie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 47/2, c. 629; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 218.
101
substanţa unor cărţi publicate după întoarcerea în patrie 339
. Scrierea acelor
lucrări a presupus o documentaţie serioasă, căreia consulul general îi va fi
dedicat o mare parte a timpului petrecut în Principate. Preocuparea sa nu a
scăpat contemporanilor. Unul dintre aceştia, agentul austriac Eisenbach,
nota în septembrie 1844, nu fără o nuanţă de reproş:
„Consilierul intim de justiţie Neigebaur este absorbit, se pare, prea mult de preocupările sale literare şi de alte lucruri, căci a lăsat la-ndemâna personalului cancelariei consulare o libertate prea mare de acţiune” 340.
După destituire, Neigebaur şi-a continuat cercetările ştiinţifice, de
data aceasta în Transilvania. Fusese acolo încă în 1844, când a făcut o vizită
la Cluj 341
. În perioada 1846–1850 s-a aflat de mai multe ori în Transilvania,
pentru cercetarea vestigiilor stăpânirii romane în Dacia 342
. Rezultatul
acestor investigaţii l-a constituit o carte despre descoperirile epigrafice
romane în Transilvania, care a fost publicată în 1851 343
.
Reprezentanţa din Galaţi e transformată în consulat, iar titular devine
Eusebius Wedeke (1844)
Prin retragerea lui Wilhelm Stürtz, viceconsulatul Prusiei din Galaţi
a trecut în administrarea provizorie a lui Carol Schwartz (aprilie–iunie
1842), apoi în cea a negustorului sard Pasquale Lamberti (iunie 1842–
septembrie 1844) 344
. În privinţa subordonării ierarhice, poate fi constatată,
în cazul reprezentanţei din Galaţi, o evoluţie sinuoasă. În timpul funcţionării
lui C.A. Kuch la Iaşi, viceconsulatul din Galaţi i se subordona acestuia. În
1841, odată cu plecarea lui Kuch, a intrat în subordinea directă a legaţiei din
Constantinopol. La numirea lui Neigebaur în funcţia de consul general la
Iaşi, în octombrie 1842, viceconsulatul din Galaţi a intrat sub autoritatea
acestuia, la fel ca toate celelalte reprezentanţe din Principate, aşa cum o
atestă instrucţiunile trimise consulului general în momentul preluării
postului 345
. Doi ani mai târziu, când reprezentanţa din Galaţi a devenit
consulat, ea a fost trecută din nou în subordinea legaţiei.
339Lista acestor lucrări la Victor Papacostea, Un observator prusian...; Klaus-Henning Schroeder,
op. cit. 340Eisenbach către von Stürmer, Iaşi, 13 septembrie 1844 (copie). ASB, Microf. RDG, r. 23,
c. 759; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 207. 341„Der Siebenbürger Bote”, an LIX, nr. 52, 2 iulie 1844, p. 245–246. 342„Transilvania. Beiblatt des Siebenbürgen Boten”, an. VIII, nr. 34, 29 aprilie 1847, p. 143–144;
nr. 35, 3 mai 1847, p. 147–148; nr. 41, 27 mai 1847, p. 183–184. „Der Siebenbürger Bote”, an. LXV, nr. 107, 8 iulie 1850, p. 285.
343J. F. Neigebaur, Dacien aus den Überresten des Klassischen Alterthums, mit besonderer Rücksicht auf Siebenbürgen, topographisch zusammengesetzt, nebst einer Übersichtskarte des Trajanischen Daciens, Kronstadt, 1851.
344Moise N. Pacu, op. cit., partea I–II, p. 394–395. 345Vezi supra, p. 86.
102
În septembrie 1844, consilierul aulic intim Wedeke a fost numit
titular al postului consular din Galaţi, care era ridicat la rangul de
consulat 346
. În decembrie, atât schimbarea de rang a reprezentanţei, cât şi
numirea titularului au fost încuviinţate de guvernul otoman. Beratul de
recunoaştere şi firmanul de acreditare a noului consul pe lângă autorităţile
locale au fost primite de către Secretariatul de Stat al Moldovei la începutul
lunii ianuarie 1845 347
.
Toate aceste schimbări – modificările rangului reprezentanţei,
trimiterea unei persoane din Prusia, deţinătoare a unui titlu aulic şi calitatea
de consul de carieră a acesteia – dovedesc schimbarea de optică produsă în
capitala prusiană în legătură cu portul de la Dunăre. Experienţa cu
Neigebaur, în curs de desfăşurare în acel moment, releva că un consul
general care rezida în capitala Moldovei şi care era confruntat cu probleme
multiple, legate în special de exercitarea jurisdicţiei consulare, nu se putea
implica direct şi pe măsura aşteptărilor în încurajarea comerţului german. O
persoană pregătită special şi plătită pentru acest scop şi care să deţină
întinse relaţii în mediile negustoreşti germane – cum era Wedeke – a
devenit necesară. Cu atât mai necesară, cu cât, în anii '40 ai secolului trecut,
a avut loc o intensificare fără precedent a intereselor şi proiectelor
comerciale germane legate de Principate. De altfel, întreaga activitate
consulară a lui Wedeke, rămas în portul dunărean până în anul 1848 348
, a
avut ca obiect tocmai facilitarea şi încurajarea comerţului german.
Consulatul general în vremea lui Emil von Richthofen (1846–1848)
Încă din a doua jumătate a anului 1844, pe fondul declanşării
„afacerii Neigebaur”, au început discuţiile referitoare la reorganizarea
sistemului consular prusian din Principate. În mai multe rapoarte expediate
ministerului afacerilor externe din Berlin, ambasadorul Le Coq din
Constantinopol propunea două măsuri, care urmau să transforme radical
rosturile reprezentanţelor din Moldova şi Ţara Românească. Prima dintre
ele viza desfiinţarea jurisdicţiei exercitate de consuli asupra supuşilor
prusieni. În sprijinul ei, Le Coq aducea două argumente: Principatele
române erau „state creştine constituite”, ceea ce făcea inutilă jurisdicţia
consulară străină, utilă doar acolo unde sistemul juridic era unul islamic;
prin desfiinţarea ei se putea pune capăt nesfârşitelor abuzuri legate de
acordarea ilegală de patente de protecţie, ceea ce ar fi întrerupt şirul
346ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 741; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 192. „Albina româ-
nească”, an. XVI, 1844, p. 309; „Gazeta de Transilvania”, an. VII, 1844, p. 299. Sediul consulatului Prusiei la Galaţi se afla în „casa negustorului Xeno” (ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 126; DZA, C. Abt. XII, Fach 15, Nr. 24, f. 113v.)
347„Buletin Foaie Oficială”, Iaşi, an. XIII, nr. 2, 7 ianuarie 1845, p. 5. 348Moise N. Pacu, op. cit., partea I–II, p. 395.
103
reclamaţiilor formulate de autorităţile locale şi de consulatele altor state.
Cea de-a doua propunere avea ca scop scoaterea tuturor reprezentanţelor
consulare din Principate de sub autoritatea legaţiei din Constantinopol şi
trecerea lor în subordinea directă a ministerului afacerilor externe din
Berlin 349
.
Prima dintre propuneri a fost respinsă, pe motiv că argumentele nu ar
fi întemeiate. La Berlin se considera că, deşi numărul supuşilor prusieni în
Principate a crescut în mod nejustificat, acesta nu era un fapt care, în sine,
să fi deranjat în vreun fel Prusia. Pe de altă parte, plângerile supuşilor
prusieni în legătură cu taxele şi abuzurile personalului consular nu
conţineau nicidecum cererea ca protecţia consulară să fie desfiinţată.
Ministerul afacerilor externe era de părere că supuşii prusieni ar fi avut mai
mult de suferit prin aplicarea acestei măsuri radicale decât de pe urma
abuzurilor. Organizarea Principatelor, fie şi creştină, nu ar oferi siguranţă
supuşilor Prusiei şi celor ai statelor Uniunii vamale, aşa încât menţinerea
jurisdicţiei consulare era considerată „o garanţie pentru respectarea
drepturilor acestora”. În plus, nu se putea renunţa la ea atâta timp cât
celelalte puteri continuau să o exercite 350
.
Cea de-a doua propunere a lui Le Coq a fost provocată de starea
ambiguă a subordonării ierarhice a consulatului general. În mod formal, aşa
cum reiese şi din instrucţiunile trimise lui Neigebaur, acesta se subordona
legaţiei din Constantinopol. Consulul general, însă, putea – în anumite
împrejurări era obligat – să întreţină corespondenţă nemijlocită cu
ministerul afacerilor externe. Această libertate îi conferea un anumit grad de
autonomie faţă de legaţie, autonomie întărită de preluarea unor atribuţii
juridice, care mai înainte îi aparţinuseră ambasadorului. Acesta din urmă era
responsabil de activitatea consulului general, însă nu deţinea întregul
control asupra sa. Dacă nu s-a simţit direct uzurpat, ambasadorul a fost,
probabil, deranjat de ambiguitatea situaţiei şi a dorit să o lămurească. Nu a
reuşit, căci ministerul afacerilor externe nu i-a dat nici un răspuns la
propunerea trecerii consulatelor din Principate în subordinea sa directă. În
acea situaţie, lipsa răspunsului echivala cu un refuz. De altfel, propunerii nu
i se putea da un răspuns pozitiv – şi Le Coq însuşi trebuie să fi fost conştient
de acest lucru –, deoarece acesta ar fi însemnat transformarea consulatului
general într-o reprezentanţă diplomatică de sine stătătoare; ar fi contravenit
tratatelor încheiate de Prusia cu Imperiul otoman şi ar fi reprezentat
nerecunoaşterea suzeranităţii Porţii asupra Principatelor. Chiar şi în anii
care au urmat, în timpul funcţionării lui Richthofen şi după aceea, deşi
349Von Bülow către Le Coq, Berlin, 29 octombrie 1844. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 768–770;
DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 214–215v. 350Vezi nota precedentă.
104
consulatul general avea să devină, de facto, din ce în ce mai dependent de
ministerul afacerilor externe, el a rămas formal în subordinea legaţiei din
Constantinopol.
O altă propunere a fost formulată în 1845 de către consulul Wedeke
din Galaţi. Acesta dorea mutarea sediului consulatului general în portul de
la Dunăre, pe considerentul că acolo s-ar fi putut acţiona mai cu folos în
scopul încurajării comerţului. În Moldova ar fi urmat să mai funcţioneze un
vice-consulat la Iaşi, cu stărostii la Botoşani, Focşani şi Bârlad, iar în Ţara
Românească un consulat la Bucureşti, un viceconsulat la Brăila şi stărostii
la Craiova, Focşani şi Ploieşti 351
. Nici această idee nu a fost pusă în
aplicare.
La 28 august 1846 a fost numit în funcţia de consul general în
Moldova şi Ţara Românească baronul Emil von Richthofen 352
. Născut în
1810, acesta făcuse studii juridice şi avea deja experienţă în domeniile
administrativ şi militar. A funcţionat ca asesor pe lângă guvernul provincial
din Breslau, în Silezia, apoi în serviciile de intendenţă ale unor corpuri de
armată din Prusia, iar în 1842 a fost avansat consilier în ministerul de război
din Berlin 353
. După Neigebaur şi Wedeke, era a treia persoană trimisă
special din Prusia pentru a îndeplini o funcţie consulară în Principate. Faptul
că guvernul din Berlin a renunţat la practica mai veche a acceptării ofertelor
unor candidaţi aflaţi în Principate şi a adoptat metoda trimiterii aici a unor
persoane special pregătite şi de încredere indică, fără îndoială, o creştere a
importanţei reprezentanţelor consulare şi a interesului faţă de Principate.
Aceeaşi creştere este dovedită şi de introducerea salariului consular, căci lui
Richthofen i s-a acordat o remuneraţie anuală de 4000 taleri 354
. Astfel,
reprezentanţele din Principate au devenit – deocamdată cu excepţia celei din
Bucureşti – posturi ocupate de consuli de carieră.
La începutul activităţii sale în Principate, Richrhofen a avut o
misiune cu caracter precumpănitor economic: favorizarea extinderii
comerţului german şi sprijinirea negustorilor şi navigatorilor germani care
ajungeau până aici. Însuşi regele Prusiei îl instruia să urmărească atent
aceste scopuri 355
. Aşadar, unul dintre motivele atenţiei sporite germane faţă
de Principate, pe care am evocat-o mai sus, era creşterea intereselor
comerciale ale Prusiei şi Uniunii vamale. Pentru a îndeplini eficient şi în
351ASB, Microf. RDG, r. 47/II, c. 464; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 119. 352Grigore Ploeşteanu, Românii în conştiinţa Europei. Studii şi articole, vol. I, Târgu-Mureş,
1994, p. 68. 353Idem, Prusia şi revoluţia română de la 1848. Mărturii şi atitudini, în „Vatra”, Târgu-Mureş,
an. XVIII, nr. 208, iulie 1988, p. A. 354Klaus Heitmann, Oglinzi paralele..., p. 37. 355Grigore Ploeşteanu, op. cit., loc cit.
105
cunoştinţă de cauză misiunea ce i-a fost încredinţată, Richthofen a găsit util
să întreprindă, înainte de a se îndrepta spre Iaşi, o călătorie prin câteva
centre industriale şi comerciale germane, care aveau sau puteau iniţia
legături de afaceri cu Principatele 356
. Asemenea călătorii preliminare „de
documentare” au devenit o practică obişnuită – recomandabilă, dar nu
obligatorie – pentru personalul consular trimis în Principate. Neigebaur şi
Wedeke le făcuseră la vremea lor, iar succesorul lui Richthofen, baronul
Meusebach, avea să îndeplinească la rândul său acest „ritual” 357
.
Rosturilor economice ale lui Richthofen li s-a adăugat şi o
dimensiune politică. La un an după numire, aceasta avea să fie recunoscută
explicit de către guvernul din Berlin. În octombrie 1847, regele Friedrich
Wilhelm IV l-a însărcinat pe consulul general din Iaşi cu funcţia de agent
politic pe lângă domnii din cele două Principate. Dintr-o notă a cancelarului
prusian Canitz, care gira şi afacerile externe, reiese că însărcinarea i-a fost
încredinţată, înainte de toate, pentru a urmări mai eficient scopurile
comerciale germane:
„La propunerea mea, ţinând seama de interesele de politică comercială care trebuie urmărite în Principatele dunărene şi de influenţa pe care celelalte puteri o exercită acolo prin intermediul organelor lor politice, Majestatea Sa a binevoit să-l acrediteze pe von Richthofen ca agent politic la curţile celor doi hospodari” 358.
Calitatea de agent politic a lui Richthofen – o premieră în relaţiile
româno-germane – nu trebuie confundată cu funcţia sa consulară. Din
perspectiva dreptului internaţional, erau două funcţii diferite. Cumularea de
către Richthofen a celor două calităţi nu era deloc întâmplătoare, aşa cum
reiese şi din fragmentul citat mai sus. Funcţia de agent politic îi consolida
consulului general poziţia în Principate şi conferea o autoritate sporită
cuvântului şi acţiunilor sale.
Richthofen şi-a luat în serios misiunea de coordonare a
reprezentanţilor Prusiei în Principate. La fel ca predecesorul său, la scurt
timp după luarea în primire a postului a făcut o călătorie de verificare a
celorlalte consulate 359
. După cum avea să mărturisească mai târziu, într-un
text autobiografic 360
, cele aflate în timpul acestor vizite nu l-au mulţumit
356Ibidem 357„Journal de Bucarest politique, commercial et littéraire”, an. II, 1850, nr. 117, p. 2 şi „Gazeta
de Moldavia”, an. XXII, 1850, p. 129 anunţau că baronul Meusebach, numit consul general al Prusiei cu sediul la Bucureşti, urmează să viziteze principalele manufacturi şi centre comerciale germane înainte de a-şi lua postul în primire.
358Canitz către Rönne (preşedintele departamentului pentru comerţ), Berlin, 26 octombrie 1847. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 240; DZA, C. Abt. XIII, Fach. 15. Nr. 24, f. 215.
359„Albina Românească”, an. XIX, 1847, p. 22. 360Emil von Richthofen, Geschichte der Familie Praetorius von Richthofen, vol. I, Magdeburg,
1884, p. 513 şi urm., citat în Klaus Heitmann, op. cit., p. 38–39.
106
deloc. La Bucureşti a găsit nereguli în administrarea consulatului şi i-a
destituit pe subordonaţii lui Sakellario 361
. Despre acesta din urmă avea o
părere foarte rea, între altele şi din cauză că baronul nu cunoştea limba
germană. I l-a impus ca asistent pe asesorul Loos 362
, un prusian, pentru ca
ceva mai târziu să-l destituie pe Sakellario însuşi 363
. La Iaşi l-a înlăturat pe
dragomanul Grigore Ivanovici Lucescu 364
, aflat în funcţie încă din vremea
lui Neigebaur, şi l-a numit ca secretar al consulatului pe König 365
, cel care
avea să devină titularul consulatului din Bucureşti după destituirea lui
Sakellario 366
.
În privinţa portului Galaţi, Richthofen a avut o iniţiativă care, deşi nu
era singulară, depăşea ca anvergură intenţiile din acel moment ale
guvernului din Berlin. La 28 iunie 1847, el a propus superiorilor înfiinţarea
la Galaţi a unui consulat pentru întreaga zonă străbătută de cursul inferior al
Dunării. Agenţii subordonate ar fi urmat să se deschidă la Belgrad, Rusciuc,
Brăila şi Giurgiu. Consulul din Galaţi s-ar fi aflat în subordinea consulatului
general din Iaşi 367
. Propunerea era similară cu cea formulată de
ambasadorul Prusiei la Constantinopol, Le Coq, încă din iulie 1843 368
şi
avea acelaşi scop: promovarea comerţului german în Principate şi în Levant.
La fel ca mai vechea iniţiativă a lui Le Coq, nici cea a lui Richthofen nu a
fost luată în seamă la Berlin.
Emil von Richthofen a funcţionat în postul de consul general la Iaşi
până în anul 1848. Cum demiterea sa a fost legată de evenimentele din acel
an, o voi analiza în capitolul dedicat relaţiilor politice româno-germane. Doi
ani mai târziu, sediul consulatului general a fost mutat la Bucureşti, iar ca
titular a fost trimis baronul Meusebach 369
. Odată cu această schimbare se
încheia încă o etapă în evoluţia reprezentanţelor consulare prusiene în
Principate.
361Klaus Heitmann, op. cit., p. 38. 362„Buletin Ofiţial”, Bucureşti, an. XVI, 1847, p. 91. 363Klaus Heitmann, op. cit., p. 38–39. 364„Albina românească”, an. XIX, 1847, nr. 102, p. 419. 365„Buletin Foaie Oficială”, Iaşi, an. XV, 1847. p. 495. 366Grigore Ploeşteanu, op. cit., în „Vatra”, an. XVIII. nr. 210, septembrie 1988, p. A. 367Stela Mărieş, Proiecte privind relaţiile economice dintre Prusia şi Principatele române la
mijlocul secolului XIX, în AIIAI, tom. XXIV, 1987, p. 407. 368Vezi supra, p. 94. 369Consideraţii despre activitatea lui Meusebach în Principate la Stela Mărieş, Un proiect prusian
din 1856 privitor la organizarea constituţională a Principatelor române, în AIIAC, tom. XXV, 1982, p. 131–147.
107
6. Rolul şi semnificaţia consulatelor
în ansamblul relaţiilor româno-germane
Aşa cum am arătat, Prusia a înfiinţat primul consulat în Principatele
române în 1784, la Iaşi. După o funcţionare de câţiva ani, acesta şi-a
întrerupt activitatea în 1788. Rolul consulatului în această primă etapă a fost
legat de politica europeană a Prusiei şi de raporturile cu Imperiul otoman şi
mai puţin de interesele ei faţă de Principate. Consulatul a fost reînfiinţat
abia în 1816, având de data aceasta sediul la Bucureşti. Nu au precumpănit
nici de această dată interesele directe faţă de Principate, ci actul a
reprezentat, pe de o parte, o verigă într-un întreg lanţ de măsuri având ca
scop extinderea reţelei consulare prusiene în întreaga lume, pe de altă parte
a fost rezultatul unui mimetism diplomatic (Prusia trebuia să aibă consuli
acolo unde aveau şi alte puteri). După acest moment, interesele Prusiei faţă
de Principate au început să se precizeze cu tot mai multă claritate. Creşterea
atenţiei guvernului din Berlin este marcată de etapele evoluţiei
reprezentanţelor consulare: în 1819 a fost înfiinţat un viceconsulat la Iaşi,
care a fost recunoscut de Poartă abia în 1836, când a devenit consulat; în
1837 Prusia a întemeiat un viceconsulat la Galaţi, care va fi ridicat la rangul
de consulat în 1844; un consulat general pentru ambele Principate, cu sediul
la Iaşi, a fost instituit în anul 1842; în 1850 acesta avea să-şi transfere
reşedinţa la Bucureşti.
Aceeaşi creştere a interesului Prusiei este demonstrată de evoluţia
calităţii titularilor numiţi în posturile consulare. Până în 1842, selecţia
acestora s-a făcut dintre persoanele aflate în Principate. Era acceptată
„oferta locală”, iar consulii nu erau plătiţi de guvernul din Berlin. În limbaj
diplomatic, aceştia erau consuli onorifici. Această categorie a constituit
întotdeauna majoritatea personalului aparatului consular al Prusiei. Chiar şi
mai târziu, în 1913, Imperiul german avea în total 644 consuli onorifici, faţă
de numai 141 consuli de carieră 370
. În timp ce primii erau folosiţi, în
general, acolo unde era vorba de interese pur comerciale, ceilalţi aveau
misiuni complexe şi constituiau, conform dreptului consular prusian, o
categorie superioară. Consulii de carieră trebuiau „să cunoască foarte bine
interesele germane, să posede cunoştinţe de specialitate deosebite şi să
rămână în afara influenţelor externe, pentru a putea să susţină eficient şi
energic interesele patriei” 371
. În aceste condiţii, schimbarea calităţii
personalului consular prusian în Principate, începând cu anul 1842, este cu
atât mai semnificativă. În acel an a fost numit primul consul de carieră în
Principate, în persoana lui Johann Ferdinand Neigebaur, primul titular al
370 B. W. König, Handbuch des deutschen Konsularwesens, ediţia a VIII-a, Berlin, 1914, p. 76. 371 Ibidem.
108
proaspăt înfiinţatului consulat general de la Iaşi. În 1844, un consul de
carieră a fost numit şi la Galaţi (Eusebius Wedeke). Aceeaşi calitate a
avut-o şi Richthofen, succesorul lui Neigebaur la Iaşi.
Semnificativă pentru relaţiile româno-germane este şi procedura de
acreditare a consulilor prusieni în Principate. De regulă, consulii în Imperiul
otoman eru numiţi printr-o patentă (diplomă) emisă, în funcţie de rangul şi
importanţa postului, fie de rege, fie de ministerul afacerilor externe sau de
legaţia din Constantinopol. Pentru a-şi putea exercita atribuţiunile, ei
trebuiau apoi acreditaţi pe lângă autorităţile oraşului unde urmau să
funcţioneze, printr-un berat (ex-quator) al sultanului. În cazul consulilor
prusieni trimişi în Principate în prima jumătate a secolului XIX, procedura
era mai complexă. Numirea se făcea printr-o patentă – semnată de rege în
cazul primului consul, König, de cancelar (care era şi titularul afacerilor
externe) pentru Constantin Sakellario, de legaţia din Constantinopol pentru
C.A. Kuch şi din nou de rege pentru „consulii de carieră” Neigebaur,
Richthofen şi Wedeke – dar acreditarea prin ex-quator sultanal era adesea
dublată de demersuri prusiene directe pe lângă domnii din Principate.
Aceste demersuri, care aveau un caracter neoficial sau semioficial – căci
altfel ar fi deranjat guvernul otoman – au îmbrăcat diferite forme.
Exemplele sunt numeroase. La numirea lui Ioan Marco, legaţia din
Constantinopol a trimis, în 1817, o scrisoare de acreditare domnului
Gheorghe Caragea, la Bucureşti. Acreditarea lui Kreuchely, în 1819, în
calitate de viceconsul la Iaşi, s-a făcut printr-o scrisoare a ambasadorului
Prusiei la Constantinopol către domnul Moldovei şi prin intervenţia directă,
verbală, a consulului Prusiei la Bucureşti, Ioan Marco. Cum Poarta a refuzat
recunoaşterea postului, faptul este cu atât mai semnificativ, căci Kreuchely
a funcţionat la Iaşi doar în baza acestei acreditări directe. La numirea
aceleiaşi persoane în postul consular din Bucureşti, în 1820, legaţia i-a
notificat faptul domnului Alexandru Suţu, care, la rândul său, a răspuns că îl
recunoaşte pe Kreuchely drept consul. În momentul numirii lui C.A. Kuch
la Iaşi, însărcinatul cu afaceri al Prusiei la Constantinopol a încercat să-l
acrediteze pe acesta pe lângă domnul Mihail Sturdza, care a promis să-l
recunoască pe noul viceconsul. Mai târziu, în februarie 1843, înainte de a
veni la Iaşi pentru a-şi lua postul în primire, Neigebaur a solicitat
ministerului afacerilor externe din Berlin
„câte o scrisoare adresată celor doi domni, căci asemenea act de acreditare şi de recomandare trebuie să fie foarte apreciat acolo şi va fi desigur foarte folositor pentru eficienţa activităţii mele” 372.
372 Neigebaur către min. af. externe, Berlin, 11 februarie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 383;
DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 129.
109
Aceste demersuri directe erau o urmare a conştientizării de către
guvernul din Berlin şi diplomaţia prusiană a statutului special al
Principatelor. Ele erau percepute ca entităţi statale distincte şi nu ca simple
provincii ale Imperiului otoman. Practicile amintite nu erau altceva decât un
compromis între nevoia de a intra în legături directe cu Principatele şi
precauţia de a nu leza pretenţiile otomane de suzeranitate. Dacă sultanul îşi
manifesta acele pretenţii prin intermediul ex-quator-ului, domnii de la Iaşi
şi Bucureşti îşi subliniau poziţia autonomă prin ceremonia de primire a unui
consul – descrisă amănunţit de Ioan Marco, de exemplu –, ceremonie
comparată de contemporani cu ritualul acreditării ambasadorilor la
Constantinopol 373
.
Problema reprezentării – ca o calitate a funcţiei consulare – este de
asemenea semnificativă. Nici Regulamentul consular prusian din 1796, nici
acela din 1854 nu recunoşteau consulilor calitatea de diplomaţi. Ei nu intrau
în categoria „miniştrilor publici”, regulă susţinută de dreptul consular
german şi mai târziu, până la primul război mondial. Deşi se bucurau de
imunităţi, consulii erau consideraţi simpli funcţionari 374
. În consecinţă, ei
nu posedau calitatea de reprezentare a statului, pe care o aveau doar
ambasadorii şi trimişii extraordinari, incluşi în categoria diplomaţilor. În
cazul Principatelor, însă, deoarece Prusia avea nevoie de reprezentare aici, li
s-a recunoscut consulilor această calitate încă din anul 1830 375
. Şi acest
lucru însemna o recunoaştere a individualităţii Principatelor, cu care
guvernul din Berlin ţinea să întreţină relaţii directe. Deşi Poarta nu a
recunoscut-o niciodată, nici în tratatele semnate cu Prusia, nici în firmanele
de acreditare a consulilor, situaţia descrisă mai sus echivala cu
recunoaşterea de facto de către Prusia a ceea ce în dreptul internaţional este
definit prin noţiunea de „drept pasiv de legaţie” 376
, deci a atributului
Principatelor de a primi diplomaţi, dar nu şi de a trimite. Ideea este
confirmată în 1847, prin acordarea calităţii de agent politic consulului
general Emil von Richthofen, calitate care îl făcea să depăşească statutul
juridic şi rosturile unui simplu consul.
373 Hurmuzaki, Documente..., X, p. 493 374 B. W. König, op. cit., p. 75. 375 Vezi supra, p. 54. 376 Despre dreptul activ şi pasiv de legaţie, v. de exemplu Grigore Geamănu, Dreptul
internaţional contemporan, ed. a II-a, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1975, p. 22–23.
111
LEGĂTURI ECONOMICE
1. Antecedente (a doua jumătate a secolului XVIII)
Câteva dintre trăsăturile care au definit legăturile economice
româno-germane în prima jumătate a secolului XIX au origini mai vechi.
De exemplu, frecventarea de către negustorii din Principate a târgurilor din
Leipzig este atestată documentar încă din secolul XVII 1. Aceeaşi constatare
este valabilă şi pentru relaţiile cu alte centre comerciale germane (Breslau,
Frankfurt etc). În secolul XVIII au început să se contureze primele proiecte
comerciale de anvergură, pentru promovarea cărora nu mai erau suficiente
resursele limitate ale negustorilor ca persoane particulare, ci era necesar
ajutorul statului. Asemenea proiecte aveau să reprezinte o constantă a
relaţiilor româno-germane în prima jumătate a secolului XIX, ca expresie a
interesului reciproc. Interesul nu a lipsit nici în a doua jumătate a veacului
precedent, când Prusia a încheiat un tratat „de prietenie şi comerţ” cu
Imperiul otoman (1761), dar nu a fost atât de intens încât să facă posibilă
punerea în practică a acelor proiecte.
Exportul de cai din Principate în statele germane
În a doua jumătate a secolului XVIII, când conturarea unei politici
comerciale germane faţă de Principatele române (în înţelesul unor acţiuni
sprijinite şi, eventual, dirijate de stat) a rămas ancorată în sfera discuţiilor şi
a proiectelor nefinalizate, a existat un sector în care statul – cel prusian
îndeosebi – a avut un interes direct şi a acţionat consecvent. Este vorba de
achiziţia în Principate a unui mare număr de cai pentru remonta cavaleriei
unor state germane.
1 Diferiţi autori au subliniat dificultatea de a-i distinge, în izvoarele germane, pe negustorii
români sau pe cei care proveneau din Principate, de cei aparţinând altor popoare sau zone din spaţiul sud-est-european, deoarece toţi erau desemnaţi cu numele generic de „greci”. Uzanţa s-a menţinut până târziu, la mijlocul secolului XIX. Pentru comerţul cu oraşul Leipzig; Gheron Netta, Die Handelsbeziehungen zwischen Leipzig und Ost- und Südosteuropa bis zur Verfall der Warenmessenm, Zürich, 1920; Nicolae Iorga, Istoria comerţului românesc, în idem, Opere economice, ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1982, p. 427; Constantin C. Sporea, Alte rumänische Beziehungen zur Messestadt Leipzig, în „Acta Historica”, tom. I, Roma, 1959, p. 59–81.
112
Exportul cailor era interzis în acea vreme, deoarece asupra acestui
produs excedentar pe piaţa Principatelor îşi făcea efectul monopolul
economic impus de Imperiul otoman. În ciuda acestuia, cai din Moldova şi
Ţara Românească ajungeau în Europa centrală, în condiţii despre care va fi
vorba ceva mai jos. Documentele plasează începutul achiziţionării de către
Prusia a cailor din Principate în anii '60 ai secolului XVIII. Este posibil
totuşi ca acest comerţ să se fi produs şi anterior. Cu certitudine, însă, la
1760 a avut loc un mare transport de cai, vite şi oi din Moldova spre Prusia.
Transportul a fost interceptat de armata austriacă, iar animalele confiscate 2.
Încă din această primă etapă, Prusia s-a lovit de monopolul otoman.
În 1767, trimisul Prusiei la Constantinopol, von Zegelin, nota într-un raport
către regele Friedrich II:
„În ceea ce priveşte interdicţia Porţii de a nu permite ieşirea cailor din Moldova, am aflat, în urma cercetărilor întreprinse, că principele Moldovei 3 este el însuşi vinovat de această situaţie; căci atunci când a sosit la Iaşi şi a găsit acolo diferiţi ofiţeri ai puterilor creştine care voiau să cumpere cai, a raportat aceasta Porţii, dintr-un zel nechibzuit, întrebând dacă poate să permită un asemenea comerţ; exportul cailor i-a fost interzis de către Poartă. Deoarece principele Moldovei pune acum, la rândul lui, mare preţ pe ridicarea interdicţiei, l-am trimis pe tălmaciul meu la agentul moldovean, pentru a-i pune la-ndemână câteva mijloace în legătură cu modul în care ar putea înainta solicitarea sa către Poartă, în aşa fel încât interdicţia să fie din nou ridicată” 4.
Poarta nu a acceptat cererea, aşa încât acest prim demers oficial a rămas fără
urmări.
Trebuiau găsite alte mijloace, neoficiale, care să facă posibilă
satisfacerea nevoii Prusiei de a importa cai din Moldova. Acelaşi von
Zegelin avea să-i descrie regelui modul în care problema putea fi rezolvată:
„Ofiţerul trimis pentru caii necesari armatei Majestăţii Voastre va trebui să nu i se adreseze direct principelui Moldovei, căci există destule persoane în Moldova şi chiar la Iaşi, care să-i poată face rost pe sub mână de suficienţi cai, fără a fi nevoie ca principele sau Poarta să afle. Pentru a fi mai sigur, am discutat cu ultimul principe destituit 5. Acesta mi-a confirmat că exportul cailor a fost întotdeauna interzis şi totuşi, atâta timp cât a condus administraţia Moldovei, i-a lăsat mereu pe negustorii de cai să-şi vadă de treabă şi nu a ascuns Porţii că avea cunoştinţă de acest lucru, căci ştia foarte bine că Moldova poate face faţă, fără alte urmări, acestui comerţ. Situaţia nu le-a rămas necunoscută nici celor mai mulţi dintre miniştrii turci şi, de
2 Eudoxiu de Hurmuzaki, Fragmente zur Geschichte der Rumänen, vol. V, Bucureşti, 1986,
p. 210. 3 Din 3 ianuarie 1767 era domn în Moldova Grigore Calimah. 4 Von Zegelin către Friedrich II, Constantinopol, 15 iulie 1767. Acte şi fragmente..., I, p. 393–
394 5 Grigore III Ghica.
113
aceea, ei nu vor insista niciodată prea mult asupra acestei interdicţii, cu condiţia ca exportul cailor să fie făcut cu precauţia necesară” 6.
Nu ştim cu siguranţă dacă un asemenea negoţ a avut loc în deceniul
care a urmat. Caracterul lui neoficial, aproape clandestin, poate constitui o
explicaţie a lipsei de documente. Credem, însă, că exportul de cai din
Moldova în Prusia s-a practicat în timpul celei de-a doua domnii a lui
Grigore III Ghica (1774–1777), cel care, aşa cum reiese din documentul
citat mai sus, l-a acceptat tacit în timpul primei domnii. De altfel, Ghica a
fost sprijinit de către regele Friedrich II să obţină cea de-a doua domnie în
Moldova – fapt remarcat de Nicolae Iorga – tocmai „pentru uşurarea
remontei prusiene” 7.
Acest comerţ a continuat, cu unele dificultăţi, în timpul lui
Constantin Moruzi, urmaşul lui Ghica pe tronul de la Iaşi. În 1778, Moruzi a
oprit transportul a 300 cai comandaţi pentru Prusia. Ambasadorul prusian la
Constantinopol s-a plâns însă Porţii, care a permis, apoi, exportarea
animalelor 8.
În anii '80 ai secolului XVIII, eforturile Prusiei în scopul
achiziţionării de cai pentru remontă s-au intensificat. Atenţia s-a îndreptat
nu numai asupra Moldovei, ci şi spre Ţara Românească. Un maior prusian,
Seydlitz, a fost trimis să se ocupe la faţa locului de această chestiune. El şi-a
stabilit reşedinţa la Moghilev, pe Nistru, la graniţa moldo-polonă, unde a
închiriat o moşie 9. Au continuat achiziţiile de cai „pe sub mână” (expresia
apare frecvent în documentele epocii), prin intermediari evrei, greci şi
armeni. În 1785, de exemplu, un anume Baronzi a încheiat în Moldova o
convenţie pentru cumpărări de cai cu boierii Cantacuzino, Sturdza (mare
spătar), Beldiman (mare ban), Balş, Catargiu, Chrisoverghi, Sandu Panaioti
şi chiar cu „arhiepiscopul” Gavril10
. În paralel, s-au făcut demersuri
diplomatice pentru a se obţine acordul Porţii11
. În 1783, maiorul Seydlitz şi
regele Friedrich II au intervenit – primul personal, celălalt în scris – pe
lângă domnul de la Bucureşti, Mihai Suţu, reuşind să obţină, cu permisiunea
Porţii, cumpărarea câtorva sute de cai din Ţara Românească 12
. Un an mai
6 Von Zegelin către Friedrich II, Constantinopol, 1 august 1767. Ibidem, I, p. 395. 7 Nicolae Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente..., X, p. XI–XII. Pentru legăturile lui Grigore
III Ghica cu Friedrich II, vezi Dan Berindei, Friedrich cel Mare şi Principatele Române (între 1740–1772), în idem, Românii şi Europa. Istorie, societate, cultură, vol. I, Bucureşti, Editura Museion, 1991, p. 12–26.
8 Von Gafron către Friedrich II, Constantinopol, 9 iunie 1778. Acte şi fragmente..., II, p. 148. 9 Raicevich către Kaunitz, Bucureşti, 30 octombrie 1782, Hurmuzaki, Documente..., XIX/1,
p. 60. 10 Ibidem, X. p. 17–18. 11 Regele Friedrich II, apoi regele Friedrich Wilhelm II au trimis în mod repetat scrisori la
Constantinopol pentru a obţine permisiunea Porţii. Acte şi fragmente..., II, p. 340 şi urm. 12 Raicevich către Kaunitz, Bucureşti, 19 iulie 1783, Hurmuzaki, Documente..., XIX/1, p. 114.
114
devreme, Constantin Moruzi din Moldova primea „ordine severe” de la
Constantinopol pentru a permite exportul a 600 cai destinaţi regelui
Prusiei 13
. În 1783, în timpul domniei lui Alexandru Mavrocordat (Deli-
bey), legaţia Prusiei a cerut Porţii permisiunea de a achiziţiona 5000 cai din
acelaşi Principat. Cu titlu de excepţie, i se va aproba doar cifra de 150 14
.
Ceva mai târziu, în 1784, agenţia Austriei de la Iaşi afla şi transmitea ştirea
că maiorul Seydlitz primise permisiunea de a cumpăra 7000 cai în
Moldova 15
.
Au existat şi planuri de organizare mai temeinică a acestui comerţ,
concepute mai ales de către König, care deţinea din 1784 funcţia de consul
al Prusiei în Moldova, dar şi de către von Diez, titularul legaţiei prusiene
din Constantinopol. Ei urmăreau, pe de o parte, asigurarea regularităţii şi
ritmicităţii operaţiunilor, pe de altă parte eliminarea unor verigi
intermediare 16
. Deşi aceste proiecte nu s-au finalizat, achiziţionarea de cai
din Principate – mai ales din Moldova –, destinaţi remontei cavaleriei
prusiene, avea să contuinue, fie legal, fie prin contrabandă, până în prima
jumătate a secolului XIX.
Mai puţin decât Prusia, dar totuşi cu oarecare consecvenţă, regatul
Saxoniei a achiziţionat de asemenea cai, cu precădere din Moldova,
destinaţi aceluiaşi scop, remontei cavaleriei 17
.
Încă din a doua jumătate a secolului XVIII, concurenţa austriaco-
prusiană s-a manifestat şi în acest domeniu. Guvernul din Viena urmărea
atent, prin intermediul agenţilor consulari, achiziţiile făcute de Prusia, iar
ambasadorul Vienei la Constantinopol le denunţa Porţii. În 1783, atunci
când a aflat că domnii de la Iaşi şi Bucureşti erau gata să permită maiorului
Seydlitz să exporte cai, Kaunitz, cancelarul austriac, a acţionat în aşa fel
încât să obţină blocarea operaţiilor sau, cel puţin, să transforme cazul
într-un precedent în folosul Austriei, interesată şi ea în importul de cai din
Moldova şi Ţara Românească 18
. La rândul său, regele Friedrich II protesta,
prin legaţia de la Constantinopol, împotriva cumpărării de cai de către
13 Von Gafron către Friedrich II, Constantinopol, 26 martie 1782. Acte şi fragmente..., II, p. 158. 14 Vezi mai sus, nota 12. 15 Oechsner (cancelarul agenţiei din Iaşi) către Raicevich, 26 august 1784. Hurmuzaki,
Documente..., XIX/1, p. 198 16 König propunea înlăturarea intermediarilor greci, armeni şi evrei prin achiziţionarea de cai
direct de la boieri şi, în scopul facilitării transportului, închirierea încă unei moşii (Raşcov) pe malul Nistrului (Ibidem, X, p. 15 şi 17–19). Von Diez a susţinut acest proiect în raportul său către regele Friedrich II, din 27 martie 1786 (Acte şi fragmente..., II, p. 202–205).
17 Exportul de cai spre Saxonia este atestat, de exemplu, la 1785 şi la 1798. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 16; Supl. I/vol. II, p. 177; Gheron Netta, op. cit., p.78.
18 Kaunitz către Raicevich, Viena, 5 august 1783. Hurmuzaki, Documente..., XIX/1, p. 120.
115
austrieci 19
. O anumită concurenţă exista şi cu alte state (Franţa, Saxonia),
care importau cai din Principate, dar ea nu se manifesta nicidecum atât de
înverşunat precum cea prusiano-austriacă. Aceasta din urmă era o
prelungire – şi în acest domeniu – a rivalităţii dintre Prusia şi Austria pentru
influenţă în centrul Europei.
Mărfuri destinate schimbului bilateral
Pe lângă importul de cai din Principate – ramură comercială
controlată şi sprijinită de stat – au avut loc şi schimburi economice
întemeiate pe iniţiativa negustorilor şi pe legea naturală a cererii şi ofertei.
Istoriografia a tratat oarecum unilateral aceste schimburi. S-a scris mai cu
seamă despre comerţul cu oraşul-târg Leipzig şi a fost ignorat, de regulă cel
cu alte oraşe şi regiuni din lumea germană. În acest fel s-a creat imaginea –
devenită clişeu – exclusivităţii sau, în cel mai bun caz, a preponderenţei
comerţului dintre Principate şi Leipzig. În realitate, au avut loc schimburi cu
multe alte centre germane. Acestea se desfăşurau fie direct, fie prin
intermediul târgurilor din Leipzig, care jucau, în acest din urmă caz, doar
rolul unui punct de tranzit. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în 1766, când o
firmă din Magdeburg a încheiat, cu ocazia unuia din târgurile din oraşul
saxon, un contract cu mai mulţi negustori din Ţara Românească şi Moldova,
cărora urma să le livreze diferite mărfuri, sau la 1796, când tot acolo s-a
semnat un contract cu un negustor din Bischofswerden, pentru aducerea de
mărfuri manufacturate la Iaşi 20
. De altfel, prin Leipzig erau importate în
Principatele române şi produse din alte ţări (Franţa, Anglia, Olanda) 21
.
În celelalte regiuni germane cu care Principatele s-au aflat în contact
în a doua jumătate a secolului XVIII, un loc important a ocupat Silezia. Din
1742, aceasta făcea parte din regatul Prusiei. Atelierele de acolo produceau
mari cantităţi de postav, din care o parte era exportată, prin Breslau – cel
mai mare oraş comercial şi manufacturier al regiunii –, în Principate 22
ori în
Imperiul otoman 23
. Schimburi directe se făceau şi cu oraşe mai îndepărtate
19 Nicolae Iorga, Prefaţă la Ibidem, X. p. XXIII. 20 Acte şi fragmente..., II, p. 387; Hurmuzaki, Documente..., X, p. 552. 21 König informa, într-un raport din Iaşi, din 27 ianuarie 1785, că „postavurile fine franceze şi
olandeze şi cele englezeşti vin aici din Leipzig, prin Polonia”. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 11.
22 Acte şi fragmente..., II, p. 333, 334, şi 338. Baronzi, armean din Iaşi, se afla în strânse legături cu fabricanţii din Breslau, de unde aducea postav pe la 1785; Hurmuzaki, Documente..., X, p. 11.
23 Negustorul grec „George de Dimitri” făcea comerţ, pe la 1763, între Constantinopol şi Breslau (Acte şi fragmente..., II, p. 383). La 25 iunie 1796, ambasadorul Prusiei la Constantinopol raporta despre preţurile de transport ale postavurilor sileziene: de la Cameniţa la Iaşi, trei piaştrii pentru un chintal; de la Iaşi la Galaţi, un piastru şi jumătate (Ibidem, II. p. 353). Pentru importul în Moldova şi tranzitul spre Constantinopol, vezi Paul Păltănea, Comerţul Moldovei
116
din Prusia: Frankfurt pe Oder 24
, Berlin 25
, Danzig 26
şi chiar Königsberg 27
.
Din Bavaria se aduceau, pe Dunăre, mărfuri produse la Nürnberg, însă
uneori se întâmpla ca produse ale acestui oraş să fie achiziţionate de
negustorii din Principate la târgurile din Leipzig 28
.
Documentele epocii ne permit să reconstituim lista mărfurilor
schimbate între Principatele române şi statele germane în a doua jumătate a
secolului XVIII 29
. Din lumea germană se importau (în ordine alfabetică şi
nu în cea a ponderii cantitative sau a importanţei): argintărie (podoabe,
tacâmuri), aţă, aur (podoabe), blănuri prelucrate, ceasuri, chihlimbar,
ciorapi, cositor (vase), cupru (diferite obiecte), fier, fire de in, flanel,
foarfeci, fontă, galoane (din fir de aur sau imitaţii), îmbrăcăminte, lacăte,
lichioruri, „mărunţişuri de Nürnberg şi Iser”, mătăsuri, mercur, muselină,
nasturi, oţel, pălării, pânză fină, plumb, porţelan (de Meissen, de Prusia),
postav (fin şi ordinar), „roşaţă” (vopsea), sticlărie, stofe de lână, tabachere,
tincturi, tinichigerie, tutun, ţesături de bumbac, zahăr.
Din Principate erau vândute pe piaţa germană: broaşte ţestoase, cai,
ceară, fructe (proaspete şi uscate), lână, miere, oi, piei de animale (de
iepure, mai ales), seu, vite. Aşadar, Principatele exportau în lumea germană
produse naturale şi importau de acolo, în special, mărfuri manufacturate.
Negustori şi firme
Firmele, negustorii şi fabricanţii germani implicaţi în comerţul cu
Principatele române au fost, fără îndoială, destul de numeroşi. Nu-i putem
şti pe toţi, dar o anumită împrejurare a făcut ca numele unora să se păstreze.
Unii negustori şi fabricanţi germani au fost implicaţi în procese cu parteneri
din Principate, împrejurare care a făcut ca ei să fie consemnaţi în
corespondenţa legaţiei Prusiei din Constantinopol. Dintre aceştia, cel mai
cu Apusul Europei prin Galaţi în a doua jumătate a secolului XVIII, în „Danubius”, Galaţi, tom. IV, 1970, p. 216–217.
24 Acte şi fragmente..., II, p. 329 şi 334. Lucchesini, trimisul prusian la Congresul de pace de la Şistov, scria în 28 ianuarie că „moldovenii frecventează deja târgurile de la Frankfurt”; Ibidem, II. p. 317.
25 Ibidem, I. p. 385. 26 König scria că din Danzig se aducea zahăr, la 1785, care se vindea în Iaşi cu doi taleri ocaua şi
că s-ar putea desface în capitala Moldovei până la 20000 ocale pe an. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 11.
27 Acte şi fragmente..., II, p. 334. 28 Hurmuzaki, Documente..., X, p. 12; Gheron Netta, op. cit., p. 80. 29 Listele au fost întocmite pe baza informaţiilor cuprinse în corespondenţa diplomatică prusiană
(Acte şi fragmente..., I–II, passim; Hurmuzaki, Documente..., X, passim) şi în descrierile făcute de unii străini (Raicevich, Osservazioni storiche, naturali e politiche intorno la Valachia e Moldavia, Napoli, 1788; Peyssonel, Traité sur le commerce de la Mer Noire, vol. II, Paris, 1787; Jean Louis Carra, Istoria Moldovei şi a Valahiei, trad. de N. T. Orăşanu, Bucureşti, 1857). De asemenea, după Gheron Netta. op. cit., passim.
117
frecvent apar următorii (între paranteze sunt trecuţi anii în care documentele
îi menţionează): H. Blumen, apoi H. Blumens-Erbe din Berlin (1765);
Dusch et. Co. (1768); Christian Friedrich (1765); Goltzowski din Berlin
(1764); Christofor Heinrich din Bischofswerden (1796); fraţii Jordan
(1765); Peter Lantier (1765); Fraţii Platzmann (1765), apoi Platzmann şi
fiul (1786) din Leipzig; Reitmeyer et Co. din Magdeburg (1766–1790);
Martin Schultz, fabricant de mătase şi negustor din Berlin (1764–1772);
Schütze (1765); von Wylich (1765); Wieler şi Halfmann din Iserlohn
(1770–1775) 30
.
Negustorii germani nu veneau decât în cazuri extrem de rare în
Principate. Uneori, când se iveau litigii cu cei din Moldova şi Ţara
Românească, trimiteau aici diferiţi împuterniciţi. Aşa s-a întâmplat, de
exemplu, în 1764, când negustorii Goltzowski şi Schultz din Berlin au
trimis doi împuterniciţi, pe Holtzinger şi Meisner, iar casa Jordan pe Caspar
Thierre Bronne, în scopul recuperării unor sume restante datorate de câţiva
comercianţi greci din Ţara Românească 31
.
Produsele manufacturate germane ajungeau în Principate în două
moduri. În primul rând, erau aduse direct de către negustorii din Moldova şi
Ţara Românească. Documentele semnalează un mare număr de comercianţi
din Iaşi şi Bucureşti, majoritatea greci, dar şi români, care se aflau în
contact cu firme germane. Le reproducem numele folosind grafia din
corespondenţa diplomatică prusiană 32
: Constantin şi Antoni Abraham din
Iaşi (1770); Johann Anastasius din Iaşi (1770); Baronzi din Iaşi (1785);
George Johann Camaras din Bucureşti (1760–1767); Constantin Celechor
din Bucureşti (1791); Johann Christoph din Bucureşti (1760–1767); Johann
Constantin din Bucureşti (1760–1767); Stephan Constantin din Iaşi (1760–
1790); Dimitrie Cossova din Iaşi (1796); firma „Johann Demeter et Johann
Alexis” din Bucureşti (1770); Loiss Demeter, din Iaşi şi Bucureşti (1766–
1773); Peter Demeter din Iaşi (1766–1773); Theodor Demeter din Iaşi
(1766); fraţii Johann şi Constantin Demether din Bucureşti (1760–1763);
Anastasios Diamanti din Iaşi (1766); Estrati Diamanti din Bucureşti (1760–
1767); Christoph Dimiter din Bucureşti (1760–1767); Constantin Duca din
Iaşi (1760–1790) Anastasios şi Eftimios Duccam din Iaşi (1770); Christoph
Duch din Iaşi (1766); firma „Anastasius Econome et Sandel Popp” din Iaşi
(1770); Johann Florian din Iaşi (1766); Pavalos Fotis din Iaşi (1760–1767);
Anastasius Kircka din Bucureşti (1760–1767); Kiriac Marguaritte (1766),
apoi „Fraţii Margarita et. Co” (1796) din Bucureşti; Elias Mattheus din
Bucureşti (1760–1767); Stephen Merrto, Iaşi (1775–1776); Constantin
30 Acte şi fragmente..., I, p. 383–392, II, p. 99; Hurmuzaki, Documente..., X, p. 552 31 Acte şi fragmente..., I, p. 383. 32 Ibidem, I, p. 383–391, II, p. 100; Hurmuzaki, Documente..., X, p. 11 şi 552.
118
Panajotti din Bucureşti (cca. 1760–1790); George Panajot din Bucureşti
(1760–1767); Anastase Panno din Iaşi (1796); Constantin Panno din Iaşi
(1796); Constantin Popafil din Iaşi (1760–1767); Dimitrie Popa din Iaşi
(1796); Constantin Popp (1766); Stamati Popp din Bucureşti (1760–1767);
Demeter Saphir din Bucureşti (1766–1773); George şi Stati Schuppa din
Bucureşti (cca. (1760–1790); Dimeter Theokarji din Iaşi (1760–1767);
Deodosius Zotto din Bucureşti (cca. 1760–1790).
Pe de altă parte, la acest comerţ luau parte un mare număr de evrei şi
armeni din Polonia, despre care König, consulul Prusiei la Iaşi, scria în
1785:
„Evreii polonezi şi armenii duc boi şi alte lucruri până la Breslau, le vând ei înşişi la cele mai bune preţuri şi cu banii obţinuţi cumpără produse fabricate acolo, pe care le duc la Brodi în Imperiu; de acolo sunt aduse aici de către evreii moldoveni şi munteni” 33.
Aşadar, intermediarii jucau un rol însemnat în aceste schimburi.
Primele proiecte
Cele dintâi proiecte de organizare a comerţului german cu
Principatele române au apărut tocmai ca o consecinţă a situaţiei descrise de
König şi ca o reacţie la aceasta. Ele urmăreau înlăturarea verigilor
intermediare şi întemeierea unui comerţ direct, întreprins de firme germane,
care şi-ar fi sporit astfel profiturile. Tot König, bun cunoscător al situaţiei
din Principate, mai ales din Moldova, a fost cel care a propus pentru prima
dată această schimbare, la 1785:
„Ar trebui să se reunească o companie, care să aducă aici produse prin Polonia, să închirieze un depozit rezistent la foc, pe care l-aş putea obţine în schimbul unei chirii anuale de 250 taleri imperiali, sau chiar să cumpere unul, pentru care scop se poate obţine atât acordul principelui cât şi al boierilor şi, prin intermediul meu, să se plaseze aceste produse sau să se încheie contracte cu negustorii de aici; se pot arenda moşii, una dintre acestea, aflată la o distanţă de patru ceasuri, folosită ca păşune, poate fi obţinută uşor pentru o arendă anuală de 150–200 taleri imperiali sau poate fi chiar cumpărată, iar pe aceasta pot fi îngrăşate cu fân vitele slabe cumpărate la un preţ de nimic, urmând apoi să fie exportate vara (...) Acest comerţ poate fi extins apoi foarte uşor până la Constantinopol, căci corăbiile care vin la Galaţi încărcate cu mărfuri turceşti, precum ulei, cafea, bumbac, stafide, migdale, lămâi, portocale ş.a., se întorc cel mai adesea fără mărfuri şi, pentru a le lesta, se încarcă nisip” 34.
Acest prim proiect nu a găsit un ecou favorabil în rândul factorilor de
decizie din Berlin, de al căror sprijin era nevoie pentru a-l pune în practică.
Motivându-şi refuzul de a se implica, departamentul pentru comerţ al
33 Hurmuzaki, Documente..., X, p. 10. 34 Ibidem, X. p. 11.
119
Prusiei arăta că nu poate interveni în desfăşurarea schimburilor cu Moldova
şi că rezolvarea problemei ar sta numai în puterea comercianţilor 35
.
E posibil ca răspunsul negativ al departamentului pentru comerţ să fi
fost cauzat şi de alte motive, pe care avea să le dezvăluie abia după câţiva
ani, într-o situaţie similară. În 1792, odată cu încheierea războiului ruso-
austriaco-otoman, împrejurările păreau să favorizeze extinderea
schimburilor economice şi intensificarea desfacerii în Principate a
postavurilor sileziene 36
. Dar din nou, departamentul pentru comerţ îşi
manifesta rezervele faţă de ideea implicării statului prusian, considerând, la
5 martie 1792, că aceasta nu se putea face decât într-o formă destul de
limitată:
„Acest comerţ poate fi sprijinit, în ceea ce priveşte statul prusian, doar în mod pasiv, căci dacă el ar fi practicat de către supuşii de aici direct în Moldova şi Valahia, ar fi extrem de îngreunat din cauza taxelor de tranzit impuse de Polonia, în virtutea tratatului de comerţ. Pe de altă parte, dacă supuşii noştri vor dori să întreprindă un comerţ direct cu acele ţări, vor trezi invidia armenilor, grecilor şi evreilor, care au stăpânit până acum această ramură comercială, iar aceştia îi vor împiedica în întreprinderea lor (...). În aceste împrejurări, departa-mentul nu poate face altceva, decât să determine Direcţia pentru accize şi vămi la un tratament bun faţă de negustorii străini, ceea ce am şi făcut începând de astăzi” 37.
Se recomanda, de asemenea, numirea unui consul, care să urmărească a-i
determina pe negustorii din Principate „să viziteze din nou şi mai activ
oraşele noastre comerciale, în special Breslau” 38
.
Aşadar, neputându-se sprijini traficul direct al negustorilor germani,
se încerca îmbunătăţirea situaţiei în limitele practicilor tradiţionale. În acest
spirit a fost conceput şi planul din 1792 al ministrului de război al Prusiei,
von Hoym, care i-a propus regelui Friedrich Wilhelm II acordarea de
libertăţi de târg (Mess-Freiheit) oraşului Rattibor din Silezia Superioară,
pentru a-i atrage acolo pe negustorii din Principate şi din Turcia 39
.
O ultimă încercare, din această perioadă, de a determina preluarea de
către germani a comerţului cu Orientul în general, cu Principatele în special,
a fost făcută de către von Stein, consilier al legaţiei Prusiei la
Constantinopol 40
. Subliniind avantajele pe care le-ar aduce schimbarea, în
35 Ordin către König din 3 iunie 1785. Ibidem. p. 23. 36 Acte şi fragmente..., II, p. 333. 37 Ibidem, II. p. 335. 38 Ibidem. 39 Ibidem, p. 341. 40 În legătură cu von Stein, propus şi pentru funcţia de consul al Prusiei în Principate, v. Nicolae
Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente..., X, p. XLV–XLVI; Acte şi fragmente..., II, p. 342–346. Proiectul se intitula „Idées sur un commerce à établir entre les États de Sa Majesté et les principautés de Moldavie et de Valachie” şi a fost înaintat regelui Prusiei la 10 iulie 1792.
120
condiţiile slăbirii concurenţei franceze, engleze, austriece şi olandeze pe
piaţa Imperiului otoman, von Stein propunea, în iulie 1792, constituirea
unei companii prusiene pe acţiuni, care să obţină un privilegiu din partea
regelui şi care să se ocupe cu desfacerea en gros a produselor germane – a
postavului silezian mai ales – în Principate şi în Turcia. Depozitul principal
ar fi urmat să se stabilească în Iaşi, unde s-ar fi putut fixa şi sediul
reprezentanţei companiei. Şi acest proiect a rămas, deocamdată, fără urmări
practice.
Cauzele eşecului
Există o serie de cauze care au împiedicat sau au stânjenit comerţul
dintre Principatele române şi statele germane în a doua jumătate a secolului
XVIII. Înainte de toate, trebuie avută în vedere influenţa situaţiei
geografice. Principatele nu se învecinau cu nici unul dintre statele germane
(cu excepţia Austriei, care însă nu face obiectul acestei analize), astfel încât
negustorii care întreţineau legăturile dintre cele două părţi trebuiau să treacă
peste teritoriile altor state şi, uneori, să plătească taxe de tranzit prohibitive.
Am arătat mai sus cum taxele de tranzitare a teritoriilor poloneze au
descurajat proiectele de extindere a acestui comerţ. Austria, a cărei
economie era dirijată şi protejată după principii mercantiliste, era la rândul
ei interesată să împiedice acele operaţiuni comerciale, care se făceau în
defavoarea ei. 41
.
Pe de altă parte, distanţa era mare, dacă ne gândim la mijloacele
tehnice disponibile în epocă pentru a o străbate. Transportul mărfurilor se
făcea, pe uscat, cu ajutorul carelor trase de boi, iar pe apă, cu corăbii cu
pânze. Starea vremii putea avea asupra drumurilor şi, implicit, asupra
comerţului efecte dezastruoase, cum s-a întâmplat, de exemplu, în
primăvara anului 1784. Dintr-un raport asupra târgului de paşti din Leipzig
din acel an, aflăm că,
„la împiedicarea unei bune activităţi comerciale au contribuit drumurile extrem de rele, iar costurile foarte ridicate de transport rezultate din această stare au împiedicat unele mărfuri să ajungă la timp aici şi, de asemenea, mulţi cumpărători s-au sfiit să înfrunte asemenea drumuri proaste” 42.
Evenimentele politice şi militare au influenţat la rândul lor comerţul
româno-german. În timpul războaielor din 1768–1774 şi din 1787–1792,
schimburile de produse au scăzut în intensitate. Diminuarea a fost percepută
nu numai de purtătorii acestui comerţ, ci şi de fabricanţii şi negustorii
germani. În aprilie 1792, negustorii din Silezia se plângeau departamentului
pentru comerţ din Berlin de micşorarea schimburilor cu Principatele:
41 Gheron Netta, op. cit., p. 45 şi 125–126. 42 Ibidem, p. 128.
121
„Cauzele pentru care acest trafic a avut mai mulţi ani la rând o pondere scăzută nu sunt altele decât: a) ultimul război; b) faptul că negustorii din Breslau au devenit mai precauţi în acordarea de credite; c) împărţirea Poloniei” 43.
Dintre toate cauzele, problema poloneză a tulburat cel mai mult aceste
relaţii. În acelaşi document era amintită anexarea Galiţiei de către Austria,
subliniindu-se că,
„prin împărţirea Poloniei, multe afaceri comerciale au fost transferate în statele austriece, în special negoţul cu vite” 44.
Evenimentele revoluţionare din teritoriile poloneze, care au însoţit cea de-a
doua împărţire, din 1793, au provocat la rândul lor o scădere drastică a
numărului negustorilor orientali prezenţi la Leipzig (720 persoane în 1794,
faţă de 1070 în anul precedent) 45
.
Efecte asemănătoare au avut epidemiile, precum cea de ciumă din
1770 în Principate 46
sau cea similară din 1799, în Polonia, care a provocat,
de asemenea, o depresiune a prezenţei negustorilor orientali la Leipzig (979
în anul 1799, faţă de 1063 în anul 1798 şi 1468 în anul 1800) 47
.
Tuturor acestor cauze de natură extraeconomică li se adaugă o
împrejurare legată direct de relaţiile comerciale. Este vorba despre lipsa de
credit a negustorilor din Principate în ochii negustorilor şi fabricanţilor
germani. La aceasta s-a ajuns prin acumularea în timp a unui mare număr de
cazuri, în care negustori din Moldova şi din Ţara Românească luau mărfuri
pe credit din târgurile germane, apoi nu mai returnau banii. Documentele
atestă cazuri în care, după 20–30 de ani de la perfectarea creditului, legaţia
Prusiei din Constantinopol făcea încă demersuri pentru recuperarea
datoriilor de la debitori 48
. Când, în sfârşit, acest lucru îi reuşea, era nevoită
să constate că până la două treimi din sumele recuperate reprezentau
cheltuielile înghiţite de procese 49
. O asemenea stare de lucruri l-a
determinat pe un ataşat al legaţiei Prusiei la Constantinopol să observe, în
1768, că
„probabil nu e de găsit în lume o naţie mai rea, care să se sustragă atât de mult de la plata datoriilor, decât aceşti greci şi de aceea nu prea sunt speranţe de a obţine ceva de la ei” 50.
43 Raportul, semnat de Leveraux d'Aval şi Trautvetter Heine în numele negustorilor silezieni, a
fost înaintat departamentului pentru comerţ din Berlin la 27 aprilie 1792. Acte şi fragmente..., II, p. 338.
44 Ibidem. 45 Gheron Netta, op. cit., p. 119, 128 şi 150. 46 Acte şi fragmente..., II, p. 28. 47 Gheron Netta, op. cit., p. 119–120 şi 128. 48 Acte şi fragmente..., II, p. 383–391 49 Ibidem, I. p. 391 50 Ibidem.
122
Se înţelege că o asemenea imagine, chiar dacă nu era asociată tuturor
negustorilor din Principate, ci numai celor greci, nu putea încuraja relaţiile
comerciale bilaterale.
Aşadar, în cea de-a doua jumătate a secolului XVIII, comerţul
Principatelor române cu lumea germană a constat, în general, în schimbul
produselor naturale oferite de primele şi al celor manufacturate existente pe
piaţa celeilalte. Schimburile s-au făcut prin libera iniţiativă a persoanelor
(producători şi negustori), o excepţie constituind-o doar importul de cai din
Principate pentru remonta cavaleriei din Prusiei şi Saxonia, în care statele
respective s-au implicat direct. Purtătorii acestui comerţ au fost negustorii
din Principate, dar şi intermediarii armeni şi evrei din Galiţia. Proiectele de
preluare a comerţului de către negustorii germani, cu sprijinul statului
prusian, au rămas fără rezultate practice, în ciuda avantajelor pe care le
promitea schimbarea. Efecte au avut doar încercările de atragere a unui
număr mai mare de negustori orientali pe pieţele germane. Deşi încă din
această epocă începe să se schiţeze complementaritatea celor două zone –
este vorba de o complementaritate economică –, volumul schimburilor nu a
avut un nivel prea ridicat. O serie de evenimente militare (războaiele
„orientale”) şi politice (împărţirea Poloniei), epidemiile, intemperiile, ca şi
lipsa de încredere în solvabilitatea negustorilor din Principate au influenţat
negativ evoluţia schimburilor. La acestea se adaugă faptul că producţia
industrială în lumea germană nu ajunsese încă la un stadiu care să determine
– aşa cum se va întâmpla mai târziu – intervenţia decisă a statului în scopul
găsirii unor pieţe de desfacere în exterior. În a doua jumătate a secolului
XVIII au fost luate în calcul îndeosebi riscurile şi pierderile şi mai puţin
avantajele pe care le putea aduce extinderea comerţului german în
Principate. Multe dintre aceste piedici aveau să persiste şi în prima jumătate
a secolului XIX, altele, însă, vor dispărea treptat.
2. Conjuncturi economice
Industrializarea în spaţiul german
În prima jumătate a secolului XIX, economia germană a suferit
modificări profunde. Ceea ce a definit-o în acea perioadă nu a fost
stabilitatea, în înţelesul existenţei unor structuri relativ fixe, în limitele
cărora să se producă, eventual, o evoluţie lentă, ci schimbarea, modificările
structurilor, care au provocat o evoluţie în ritm rapid. Însăşi realitatea pe
care o definim prin expresia economie germană, cu înţeles de sistem
economic naţional, începe a se constitui acum, fără ca procesul să se încheie
la mijlocul secolului. Dacă este nepotrivit să folosim expresia pentru
începutul veacului al XIX-lea, când adecvată ar fi, poate, aceea de economii
123
germane sau sisteme economice ale statelor germane, altfel au stat lucrurile
în deceniile următoare. După relativa concentrare teritorială începută în
timpul războaielor napoleoniene şi continuată, odată cu Congresul de pace
de la Viena din 1815, prin „comasările” din statele componente ale
Confederaţiei germane, dar mai ales prin constituirea, între 1818–1834, a
Uniunii vamale germane, deci a pieţei unice, evoluţia spre un sistem
economic naţional a devenit evidentă. Procesul avea să se încheie abia mai
târziu, în 1870, odată cu constituirea Imperiului german.
Modificări s-au petrecut în toate sectoarele economiei germane: la
nivelul producţiei a avut loc începutul şi prima etapă a industrializării; la cel
al schimbului de mărfuri s-a constituit Uniunea vamală şi piaţa unică; în
domeniul comunicaţiilor s-a produs modernizarea drumurilor terestre,
apariţia căii ferate şi dezvoltarea transportului pe apă (prin folosirea vaselor
dotate cu motoare cu aburi, prin navigabilizarea unor cursuri de apă şi prin
construirea de canale); în privinţa creditului, s-a extins reţeaua de bănci
private şi de stat şi s-a lărgit sfera celor creditaţi (încep să se acorde tot mai
multe credite bancare activităţilor industriale şi comerciale); gândirea
economică se modifică şi ea, liberalismul smithsonian, regândit şi adaptat
condiţiilor locale, tinde să ia locul mercantilismului, dominant încă la
începutul perioadei de care ne ocupăm.
Industrializarea – definită de un excelent cunoscător al perioadei
drept „realizarea epocală a secolului”, „revoluţionarea tehnologică a
producţiei, transformarea capitalistă a relaţiilor economice, maşina, fabrica,
piaţa, creşterea economică şi toate consecinţele sociale, politice şi
mentale” 51
– a fost un proces extrem de complex. Istoriografia germană nu
a ajuns la un consens în privinţa începuturilor şi etapelor acesteia, aşa cum
nu s-a ajuns la o unitate de opinii nici în ceea ce priveşte semnificaţia
noţiunii de industrializare şi, ca atare, conţinutul propriu-zis al acesteia.
Walt Whitman Rostow – şi cu el o întreagă şcoală de istorie economică –
vorbeşte despre un „take-off” industrial german, o „decolare” sau „lansare”
a industrializării, pe care o plasează în jurul anului 1850 52
. Atunci s-ar fi
făcut simţite următoarele fenomene, considerate drept criterii ale prezenţei
industrializării: creşterea investiţiilor nete în industrie de la 5% la 10% din
produsul social net; constituirea de „sectoare conducătoare” (industria
textilă şi cea metalurgică), cu rate înalte de creştere şi cu efecte pozitive
asupra creşterii economice generale; crearea unui cadru politic, social şi
instituţional, care să asigure „continuitatea creşterii economice”. În opoziţie
51 Thomas Nipperdey, Deutsche Geschichte 1800–1866. Bürgerwelt und starker Staat, ediţia
a VI-a, München, Beck, 1993, p. 178. 52 Rostow şi-a expus ideile cu privire la această problemă în Stadien wirtschaftlichen Wachstum.
Eine Alternative zur marxistischen Entwicklungstheorie, Göttingen, 1960.
124
cu teoria lui Rostow se află şcoala marxistă germană. Un adept al acesteia,
economistul Hans Mottek 53
, consideră că industrializarea a început la
mijlocul anilor '30 ai secolului XIX. Argumentele sale sunt: apariţia, în
domeniul social, a „celei de-a patra stări”, muncitorii, lipsiţi de avere şi
obligaţi să lucreze în schimbul salariului; o mai pronunţată schimbare a
tehnicii de producţie (înlocuirea muncii manuale prin cea mecanică);
creşterea şi concentrarea capitalului; facilitarea schimburilor prin înfiinţarea
Uniunii vamale germane; crearea, începând cu anii '30, a unui sistem bancar
eficient, care a permis investiţii mai mari în industrie; performanţele atinse
în comunicaţii, prin începutul construirii căilor ferate. Opiniile unui alt
economist, Friedrich-Wilhelm Henning, diferă de cele deja amintite, în
primul rând în privinţa periodizării. Într-o foarte apreciată lucrare (publicată
în şapte ediţii în intervalul 1973–1989) 54
, autorul citat consideră că
începutul industrializării în Germania s-ar situa în intervalul 1780/1800–
1835. Atunci s-au produs o serie de acumulări, ale căror efecte aveau să se
resimtă mai ales după 1835. A urmat apoi „prima fază a industrializării
propriu-zise” (1835–1873), urmată de etapa finală, a „desăvârşirii
industriei” (1873–1914). Teoria lui F.-W. Henning, pe care o împărtăşim,
acordă un loc important inovaţiilor tehnice, fără a neglija celelalte aspecte
(sociale, economice etc), fapt care îi permite să plaseze începutul
industrializării la sfârşitul secolului XVIII.
Dincolo de aceste dezbateri teoretice, problema care ne interesează
aici este în ce măsură transformările petrecute în economia germană în
prima jumătate a secolului XIX au avut efecte asupra genezei şi evoluţiei
intereselor faţă de Principatele române. Altfel spus, dacă şi în ce ramuri a
avut loc o creştere a producţiei, care să provoace presiuni în direcţia găsirii
de pieţe de desfacere în exterior, inclusiv în Principate.
Am arătat deja că încă din secolul XVIII se importau în Principate
textile provenite din manufacturile germane. Această ramură productivă a
cunoscut transformarea cea mai rapidă şi profundă, în sensul mecanizării şi
creşterii producţiei. Prima maşină mecanică de tors a fost introdusă în 1781,
la Ratingen. După această dată, folosirea ei s-a extins în întregul spaţiu
german, deşi era mai degrabă potrivită pentru prelucrarea bumbacului
(materie primă importată în lumea germană) decât pentru cea a lânii sau
inului. Acelaşi lucru s-a petrecut cu războiul de ţesut mecanic, inventat în
1795 de Jaquard în Franţa 55
. Pe la 1840, industria textilă germană şi-a
53 Hans Mottek, Wirtschaftsgeschichte Deutschlands, vol. II, Von der Französischen Revolution
bis zur Zeit Bismarckschen Reichsgründung, ediţia a II-a, Berlin, 1969. 54 Friedrich-Wilhelm Henning, Die Industrialisierung in Deutschland 1800 bis 1914, ediţia
a VII-a, Paderborn / München / Wien / Zürich, Verlag Ferdinand Schöningh, 1989. 55 Pentru transformările din industria textilă germană am folosit aici monografia lui Horst
Blumberg, Die deutsche Textilindustrie in der industriellen Revolution, Berlin, 1965.
125
încheiat procesul de mecanizare 56
. În paralel a crescut numărul
întreprinderilor textile. Zonelor cu tradiţie – Silezia, Saxonia, Brandenburg,
regiunea renană – li s-au adăugat altele noi, precum Bavaria 57
.
Metalurgia a profitat mai cu seamă de pe urma descoperirii
procedeului obţinerii cocsului din cărbune. Primul furnal cu cocs a fost
construit la Glewitz, în Silezia Superioară (care aparţinea de regatul
Prusiei), în 1796. În 1804, în Silezia, a cărei producţie metalurgică era încă
superioară celei din zona renană, funcţionau deja 49 furnale. Raportul dintre
cele două regiuni avea să se inverseze către mijlocul secolului XIX 58
.
Creşterea producţiei metalurgice a avut efecte, mai întâi, asupra fabricării
diferitelor produse din metal. Cele din Nürnberg (oglinzi, rame, nasturi,
cutii, jucării, unelte etc.), prin care oraşul îşi câştigase faima încă din secolul
XV 59
, ajungeau şi în Principatele române. Apoi, metalurgia a permis
lansarea construcţiilor de maşini, în special a celor cu aburi. Asemenea
fabrici s-au înfiinţat, de exemplu, la Augsburg, Nürnberg şi Zweibrücken, în
Bavaria, în anii '40 ai secolului XIX 60
. Totuşi, în perioada pe care o avem
în atenţie, maşinile cu aburi nu s-au produs în serii mari, această activitate
depinzând, în bună măsură, de predispoziţia la experiment a unor fabricanţi
izolaţi 61
.
În alte domenii, unde mecanizarea s-a făcut mai puţin simţită,
predominând în continuare munca manuală, a crescut numărul de
stabilimente. Producţia de sticlă a luat avânt în Turingia şi în zona Ruhrului,
ajungând să o depăşească pe cea din Bavaria, de o mai veche tradiţie 62
.
Bavaria a devenit, în schimb, centrul industriei germane a porţelanului,
întrecând Saxonia şi Prusia. Mai vechilor manufacturi din Nymfenburg,
Frankenthal şi Ansbach, care funcţionau încă de la mijlocul secolului XVIII,
li s-au adăugat fabricile din Hohenberg (1814) şi Tischenreuth (1838) 63
.
56 Hermann Kellerbenz, Deutsche Wirtschaftsgeschichte, vol. II, Vom Ausgang des 18. Jahrhun-
derts bis zur Ende des zweiten Weltkrieges, München, Beck, 1981, p. 88. 57 Torcătorii şi ţesătorii mecanice de bumbac se înfiinţează în 1837 la Augsburg, în 1839 la
Kaufbeuren şi în 1847 la Kempten, toate în Bavaria. Wolfgang Zorn, Kleine Wirtschafts- und Sozialgeschichte Bayerns 1806–1933, München, 1962, p. 50
58 F.-W. Henning, op. cit., p. 76. 59 August Jegel, Die wirtschaftliche Entwicklung von Nürnberg Fürth und des Nürnberger
Raumes seit 1806, Nürnberg, 1952, p. 30. 60 A. Kuhlo, Die Eisenindustrie Bayerns, în Adam Gutmann (ed.), Bayerns Industrie und Handel,
Nürnberg, 1906, p. 48. La Zweibrücken, Dingler construia maşini cu aburi, iar la Nürnberg, în 1841, Klett şi Kramer au întemeiat „Maschinen-Aktiengesellschaft Nürnberg” (MAN), întreprindere care există şi astăzi. Fabrica din Augsburg, înfiinţată în 1840, producea maşini cu aburi pentru industria textilă.
61 F.-W. Henning, op. cit., p. 76. 62 W. Zorn, op. cit., p. 51. 63 A. Kuhlo, Geschichte der bayerischen Industrie, München, 1926, p. 89–90.
126
Concomitent cu aceste fenomene s-a produs o concentrare a
activităţilor industriale în câteva zone. Mai vechilor regiuni cu puternică
tradiţie manufacturieră, cum era Silezia, li s-au adăugat altele noi, precum
cele din vestul spaţiului german, în zona renană. Aceasta din urmă va
ajunge, către mijlocul secolului XIX, să domine producţia industrială
germană. Nu întâmplător, tocmai de acolo vor porni, în anii '40, iniţiative
comerciale concrete înspre Principatele române, precum cele ale lui
Friedrich Harkort, despre care va fi vorba ceva mai jos.
Efectele industrializării asupra producţiei şi exportului nu au fost
imediate. S-a constatat, prin analize statistice, că până la 1835 nu poate fi
consemnată o creştere generală a productivităţii industriale (cu excepţia
mineritului, ca urmare a folosirii maşinilor cu aburi), aşa cum nu s-a
petrecut decât o destul de modestă creştere a producţiei 64
. Între cauzele
acestei întârzieri se numără războaiele napoleniene şi blocada continentală,
care au afectat, în spaţiul german, mai ales Prusia. Producţia de ţesături de
in din Silezia, de mătăsuri din Berlin şi Potsdam şi cea de postav din
întregul Brandenburg au scăzut în perioada imediat următoare înfrângerii
din 1807. În schimb, aceleaşi împrejurări politice şi militare au avantajat
producţia de postav din Saxonia şi Westfalia, de unde era cerut pentru
nevoile armatelor 65
. Abia după 1820, exportul global al statelor germane a
început să crească. În acel an el a atins nivelul exportului din 1800.
Creşterea a fost, însă, destul de modestă, incomparabilă cu cea de la
mijlocul şi din a doua jumătate a secolului XIX. Astfel, dacă între 1800–
1835 exportul german a crescut cu 40%, între 1835–1873 creşterea va fi de
420% 66
. Tabelul de mai jos 67
este cât se poate de relevant pentru evoluţia
şi structura comerţului extern german în perioada care ne interesează
(cifrele reprezintă milioane mărci, la valoare din 1873–1914, adică o marcă
= 5,56 g. Ag):
Anul
Produse finite Materii prime Mărfuri
coloniale
Produse
alimentare
export import export import export import export import
1800 280 80 20 150 7 70 95 40
1820 285 80 30 150 7 70 100 40
1840 350 70 50 250 15 120 130 50
Aşadar, în prima jumătate a secolului XIX, statele germane exportau
în principal produse finite, realizate în atelierele şi fabricile lor (dintre
64 F.-W. Henning, op. cit., p. 77–78. 65 Ibidem, p. 78. 66 Ibidem, p. 173. 67 Ibidem, p. 94–95.
127
acestea, 80% erau textile) şi importau cu precădere materii prime. Cu toate
acestea, cota de export (proporţia dintre exportul şi consumul intern al
mărfurilor produse în statele germane) s-a menţinut la o valoare relativ
scăzută, de numai 9% (faţă de 18% cât va atinge în 1873) 68
. Nivelul scăzut
al cotei de export, datorat pe de o parte volumului încă modest al producţiei
industriale, pe de altă parte capacităţii de absorbţie a pieţei interne, a făcut
ca presiunea producţiei industriale să nu fie foarte mare, încât să facă
imperios necesară găsirea de pieţe de desfacere în exterior, aşa cum se va
întâmpla spre sfârşitul secolului XIX. Această realitate explică, într-o
anumită măsură, de ce numeroasele proiecte germane, care au avut ca scop
intensificarea legăturilor comerciale cu Principatele române, au urmat o cale
anevoioasă, şovăielnică, şi de ce au eşuat cele mai multe dintre ele.
În ce direcţii s-a orientat comerţul extern german în prima jumătate a
secolului XIX? Până la sfârşitul războaielor napoleoniene, nu s-a putut
îndrepta spre spaţii extraeuropene, la aceasta contribuind şi blocada
continentală, care a afectat schimburile statelor germane cu Anglia. Abia
după 1815, tatonările comerciale germane încep să cuprindă arii mai întinse.
O dovadă o constituie extinderea reţelei consulare a Prusiei, care, în
deceniul al doilea al secolului XIX, s-a ramificat din Asia până în America
de Sud 69
. În deceniul al treilea au debutat proiectele de plasare a mărfurilor
germane în spaţiul transoceanic. În acest scop, au fost înfiinţate două
companii comerciale, în zona renană şi în Silezia, regiuni având cea mai
ridicată producţie industrială: „Compania renano-vestindică” la Elberfeld, în
1821 (în care a investit şi Casa regală a Prusiei) şi „Compania Indiilor de
Vest” în Silezia, la 1825 70
. În America, însă, comerţul german s-a lovit de
concurenţa manufacturilor engleze (mai ales textile), mai ieftine, astfel încât
nu au fost obţinute nici pe departe rezultatele la care s-a sperat. De altfel,
concurenţa engleză avea să afecteze produsele industriale germane chiar la
ele acasă. Aşa s-a întâmplat, bunăoară, la începutul anilor '40, când, din
cauza preţului mic al ţesăturilor engleze, a scăzut drastic şi preţul celor
sileziene, ceea ce a determinat falimentul mai multor manufacturi şi ateliere
şi înrăutăţirea situaţiei economice şi sociale a meşterilor din Silezia. 71
.
Exportul spre Rusia, care în secolul XVIII asigurase o mavisă
desfacere manufacturilor germane, a întâmpinat de asemenea greutăţi, din
cauza politicii protecţioniste promovate de această putere. Rusia încerca, la
68 Ibidem, p. 176. 69 Hermann Kellerbenz, op. cit., vol. II, p. 64. 70 F.-W. Henning, op. cit., p. 91–92 71 Thomas Nipperdey, op. cit., p. 221–222.
128
rândul ei, să-şi creeze propria industrie textilă, ale cărei baze s-au pus, de
altfel, cu colonişti germani, precum la Lodz, în 1823 72
.
În aceste condiţii, Sud-estul Europei părea încă deschis pentru
comerţul german, deşi începuse şi aici penetrarea pieţei de către mărfurile
engleze. Principatele române puteau trece drept o bună piaţă de desfacere,
dar şi ca punct de tranzit în comerţul cu Imperiul otoman, de unde se
importa masiv bumbac pentru industria textilă germană 73
. Pe de altă parte,
se contura tot mai clar avantajul găsirii pe piaţa Principatelor a unor materii
prime şi alimente ieftine, oricum la preţuri mai bune decât cele de pe piaţa
internaţională.
Situaţia din Principatele române
O descriere amănunţită a economiei Principatelor române ar fi inutilă
în această lucrare. Am insistat asupra evoluţiilor economice din lumea
germană deoarece acestea sunt mai puţin cunoscute în istoriografia
românească. Mă voi limita aici să schiţez doar liniile generale ale evoluţiei
economice a Principatelor române în prima jumătate a secolului XIX,
urmărind eventualele legături cu tema raporturilor româno-germane.
Economia Principatelor avea un caracter predominant agrar. Între
ramurile producţiei agricole, dominantă era încă cea animalieră. Se creşteau
în special vite mari şi oi, dar nu lipseau caii şi porcii. Un mare număr de
animale erau destinate exportului, fie vii, fie ca produse derivate (carne,
lână, seu, păr etc.). Culturile de plante, de grâu şi porumb îndeosebi, încep
să ocupe un loc din ce în ce mai important în economia agrară. O trăsătură
generală a acesteia a reprezentat-o orientarea tot mai accentuată spre piaţă,
mai cu seamă a producţiei marilor domenii 74
.
Industria din Principate se concentra atunci în atelierele casnice şi în
câteva întreprinderi manufacturiere 75
. Încercările de întemeiere a unor
stabilimente industriale nu au lipsit. Spre sfârşitul secolului XVIII, ele au
72 F.-W. Henning, op. cit., p. 95. 73 Rifat Önsoy, Die Handelsbeziehungen zwischen den süddeutschen Staaten und dem
Osmanischen Reich von 1815 bis 1871, Würzburg, 1972, p. 36. 74 Această orientare, ale cărei începuturi se plasează încă în secolul XVIII, a fost demonstrată, pe
bază de date statistice, de Gheorghe Platon, Domeniul feudal din Moldova în preajma revoluţiei de la 1848, Iaşi, Editura Junimea, 1973 şi de Ecaterina Negruţi-Munteanu, Dezvoltarea agriculturii Moldovei între anii 1848 şi 1864, în vol. Dezvoltarea economiei Moldovei între anii 1848 şi 1864. Contribuţii, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1963 (în special capitolul Dezvoltarea agriculturii cu caracter comercial, p. 97–140). Pentru problema locului agriculturii în economia Principatelor, vezi G. Zane, Economia Principatelor române în perioada 1775–1831, in idem, Studii, ediţie îngrijită de Elena G. Zane, Bucureşti, Editura Eminescu, 1980, p. 35–40.
75 G. Zane, op. cit., p. 40–43; N. Iorga, Istoria industriilor la români, în idem, Opere economice, ed. cit. p. 151–302.
129
fost încurajate chiar de Poarta otomană, după cum reiese, de exemplu, din
Cartea de legi („Kanun-name”) emisă la 28 martie 1793, în care se arăta că
sultanul le-a cerut în mod repetat domnilor din Principate „înfiinţarea de
cherhanale pentru ţeserea de postavuri şi alte stofe de acest fel, care vor
aduce cu timpul mari foloase ţărilor mele bine păzite” 76
. La sfârşitul
secolului XVIII şi în prima jumătate a secolului XIX au existat şi iniţiative
private, aparţinând fie unor boieri, fie unor meşteri, aceştia din urmă în
majoritate străini, de a întemeia manufacturi. Acestea au avut ca obiect de
activitate fabricarea postavurilor, sticlei, lumânărilor, hârtiei, cărămizilor,
distilarea cerealelor şi obţinerea alcoolului etc. Li se adaugă şantierele
navale de la Galaţi, unde se produceau corăbii de mic tonaj 77
.
Manufacturile şi atelierele din Principate nu aveau, însă, nici
capacitatea de a absorbi abundenţa ofertei de materii prime de pe piaţa
internă 78
, nici posibilitatea de a satisface cererea de produse finite.
Majoritatea încercărilor de a se înfiinţa fabrici de dimensiuni mai mari au
eşuat. Succese în această direcţie pot fi constatate abia pe la mijlocul şi în a
doua jumătate a secolului XIX 79
. Chiar spre sfârşitul perioadei care ne
interesează aici, la 1849, economistul Nicolae Suţu observa, referindu-se la
unul dintre Principate, că „industria manufacturieră e aproape inexistentă în
Moldova, iar procedeele mecanice sunt aici necunoscute” 80
. De o „revoluţie
industrială” comparabilă cu cea din spaţiul german nu poate fi vorba. De
altfel, aceasta s-a manifestat în Principate – aşa cum s-a arătat 81
– ca
percepţie a unei necesităţi, de care mulţi contemporani au fost conştienţi,
dar care, deocamdată, nu s-a materializat decât în mod foarte limitat.
Situaţia descrisă mai sus era cunoscută în lumea germană. Fostul
consul general J.F. Neigebaur arăta într-o carte publicată în 1848 că, „din
cauză că industriile sunt puţine şi slab dezvoltate, există necesitatea ca toate
mărfurile manufacturate să fie aduse din afară” 82
. Acest lucru făcea piaţa
76 Valeriu Veliman, Relaţii româno-otomane (1771–1821). Documente turceşti, Bucureşti, 1984,
p. 612. 77 În legătură cu aceste încercări economice vezi, între altele, Nicolae Iorga, op. cit.; Leonid
Boicu, Despre stadiul manufacturier al industriei în Moldova, în SCSI, an. XI, fasc. 1, 1960, p. 129–132; D. Ciurea, Civilizaţia în Moldova în perioada 1834–1849, în AIIAI, tom. XIII, 1976, p. 31–38; Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1985, p. 63–66.
78 Leonid Boicu, Industria în Moldova între anii 1848 şi 1864, în vol. Dezvoltarea economiei Moldovei între anii 1848 şi 1864, p. 171.
79 G. Zane, op. cit., p. 43 80 N. Suţu, Noţiuni statistice asupra Moldovei, în idem, Opere economice, Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1957, p. 162. 81 Gheorghe Platon, Geneza revoluţieie române de la 1848. Introducere în istoria modernă a
României, Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 213. 82 J.F. Neigebaur, Beschreibung der Moldau und Walachei, ediţia a II-a, Breslau, 1854, p. 3.
130
Principatelor atractivă pentru lumea germană, fapt subliniat în nenumărate
rânduri de călătorii şi oamenii politici germani. În 1840, de exemplu,
consulul Prusiei la Odesa, E. C. Walther, scria într-un raport către
ministerul afacerilor externe, că „Bucureştiul şi Iaşul sunt foarte importante
pentru desfacerea mărfurilor manufacturate ale Uniunii vamele germane” 83
.
O opinie asemănătoare exprima, cinci ani mai târziu, un secretar de stat la
ministerul afacerilor externe din Berlin, von Bülow, care credea că
„ţările de la Dunărea de Jos oferă un teren favorabil pentru plasarea crescândă a produselor industriale germane; pe de altă parte, ele promit să devină punctul de tranzit pentru deschiderea unor noi şi multiple căi de desfacere spre provinciile asiatice, adică spre provinciile Turciei aşezate pe ţărmul Mării Negre” 84.
În afara factorilor strict economici, „obiectivi”, care au încurajat
interesul german faţă de piaţa Principatelor, au existat şi factori subiectivi,
de psihologie a consumului, care au fost sesizaţi, de asemenea, de
contemporani. Aceşti factori erau legaţi de procesul mai general de
modernizare a societăţii româneşti, de „occidentalizarea” ei. În 1844,
Eusebius Wedeke, consul al Prusiei la Galaţi, a făcut o descriere a acesteia
în raport cu interesele germane:
„Boierii moldoveni şi valahi, care până nu demult şi-au lucrat ogoarele cu forţa de muncă a ţăranilor şi ţiganilor, ca acum 500 de ani, au început să fie educaţi, după 1830, prin călătorii în Europa şi au început să-şi dea seama de avantajele maşinilor de treierat şi ale altor maşini; ei au observat cât de mult le pot creşte finanţele dacă folosesc acest model european de exploatare (...). Ei plătesc pe loc şi foarte bine dacă au nevoie de ceva şi dacă obiectul respectiv le place. Aceşti oameni construiesc acum, la ţară sau în oraşele mari, case noi sau le extind pe cele vechi. Îndelungata linişte politică pare să favorizeze şi aici dorinţa de a construi. Boierii învaţă acum comodităţile europene în Germania şi în Franţa”.
Această psihologie a consumului era considerată de către Wedeke – şi
alături de el de mulţi alţi contemporani – un posibil stimulent pentru
creşterea exportului german în Principate. Erau avute în vedere acele
mărfuri, care să satisfacă gusturile localnicilor, influenţate de moda
occidentală 85
.
În prima jumătate a secolului XIX, existau, virtual, condiţii
favorabile închegării de relaţii comerciale consistente între statele germane
şi Principatele române. Primele erau doritoare să ofere din excedentul
83 E. C. Walther către ministerul afacerilor externe, Odesa, august 1840. ASB, Microfilme RDG,
rola 24, cadrul 28; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 26v. 84 Von Bülow către Flottwell (ministru de finanţe), Berlin, 13 ianuarie 1845. ASB, Microf. RDG,
r. 24, c. 88; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 80. 85 Wedeke către min. af. externe, Galaţi, decembrie 1844. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 125;
DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 112v.–113.
131
produselor industriale, în timp ce Principatele erau interesate să le
achizioţioneze şi să vândă, la rândul lor, materii prime şi produse
alimentare.
3. Cadrul juridic al comerţului bilateral
Analiza separată a cadrului juridic al relaţiilor economice româno-
germane este utilă din cel puţin două motive. Mai întâi, pare necesar să
cunoaştem ce fel de efecte au avut reglementările juridice asupra
schimburilor economice, dacă le-au stimulat sau le-au stânjenit. Apoi, sunt
nevoit să observ că studiile de până acum asupra relaţiilor economice
româno-germane nu au abordat decât incidental această problemă, aşa încât
este vorba aici şi de acoperirea unui spaţiu gol în istoriografie.
Dacă prin cadru juridic am înţelege eventuale tratate sau convenţii
încheiate între cele două părţi – română şi germană – în scopul
reglementării comerţului bilateral, am ajunge îndată la constatarea că acest
capitol ar fi lipsit de obiect. Asemenea tratate nu puteau exista în perioada
pe care o avem în atenţie, deoarece nu o permitea statutul juridic
internaţional al Principatelor române, situaţia lor de vasale ale Porţii
otomane, concretizată în lipsa independenţei în plan extern. Cu toate
acestea, despre comerţul extern al Moldovei şi Ţării Româneşti nu se poate
vorbi ca despre o componentă oarecare a comerţului otoman. Un studiu
relativ recent al relaţiilor economice otomano-germane, semnat de un istoric
turc, exclude comerţul româno-german din problematica pe care o
analizează, tocmai pentru că acesta constituia o realitate distinctă, cu
trăsături specifice şi cu prea puţine elemente care să-l lege de ceea ce se
petrecea în Imperiul otoman 86
. Neexistând tratate bilaterale, ceea ce îmi
rămâne de investigat aici sunt reglementările interne ale celor două părţi şi
efectele lor asupra comerţului bilateral. Apoi, deoarece au existat tratate
comerciale între Prusia şi Imperiul otoman, voi analiza în ce măsură acestea
au fost aplicate în practica schimburilor economice româno-germane.
Monopolul economic otoman şi abolirea lui
Monopolul economic otoman asupra exportului Moldovei şi Ţării
Româneşti şi desfiinţarea acestuia sunt elemente ce trebuie luate în discuţie,
pentru a defini cât mai exact cadrul juridic al comerţului româno-german.
Introducerea şi agravarea monopolului au fost o urmare a deteriorării deja
amintitului statut vasalic al Principatelor, a creşterii dependenţei Moldovei
şi Ţării Româneşti faţă de Poartă. Principatelor le-a fost impusă obligaţia de
a contribui la aprovizionarea capitalei Imperiului şi, pe timp de război, a
86 Rifat Önsoy, op. cit., passim.
132
armatelor otomane, în primul rând cu grâne şi oi. Exportul acestor produse
în alte ţări decât Imperiul otoman era cu desăvârşire interzis. Lor li se
adăugau orzul, ovăzul, mierea, caii şi, nu în ultimul rând, lemnul, cerut
pentru consolidarea cetăţilor turceşti de la sud de Dunăre.
Sistemul acesta s-a menţinut, fără să slăbească în intensitate, pe
parcursul întregului secol al XVIII-lea, dar şi în primele două decenii ale
veacului următor. E greu să fim de acord cu ideea – destul de frecvent
exprimată în istoriografia română – conform căreia, începând cu tratatul
ruso-turc de la Kuciuk-Kainargi din 1774, s-ar fi produs „îngrădirea
monopolului turcesc” 87
. O lectură atentă a textului tratatului din 10 iulie
1774 88
, în care se află un întreg capitol privitor la Principatele române (art.
XVI), relevă faptul că în cuprinsul său nu se face nici o referire la o
eventuală liberalizare a comerţului românesc, în sensul îngrădirii
monopolului otoman. Nici în actele ulterioare, în senedurile, firmanele şi
hatişerifele trimise de Poartă domnilor de la Iaşi şi Bucureşti 89
, nu se
prevede eliminarea sau măcar diminuarea monopolului otoman.
Dimpotrivă, se vorbeşte peste tot despre statutul de „chelar” al Principatelor
pentru piaţa constantinopolitană şi despre obligaţia livrării unor cantităţi
„cât mai mari” de produse, pentru acoperirea nevoilor acesteia. Se-nţelege
că această cerinţă elimina din capul locului posibilitatea exportului oficial
spre alte ţări al produselor aflate sub incidenţa monopolului. Este adevărat
că amintitele acte emise după 1774 eliminau o serie de practici abuzive –
dar care ţineau nu de monopol în sine, ci de modul de aplicare a acestuia –
şi desfiinţau „zahereaua” (furnitura gratuită de cereale). Senedul din 1783,
de exemplu, elimina practica achizioţionării de către negustorii turci, la
preţuri arbitrare, a oilor în Principate şi impunea obligativitatea cumpărării
lor la preţul pieţei 90
. Acest lucru, însă, nu poate fi socotit, decât forţând
interpretarea, drept o „liberalizare” 91
a comerţului extern al Principatelor.
Înlăturarea abuzurilor nu înseamnă nicidecum liberalizare – a cărei condiţie
este, înainte de toate, posibilitatea opţiunii libere – şi nici reducerea sau
desfiinţarea monopolului economic.
În practică, însă, interdicţia nu era respectată întotdeauna. Uneori
chiar Poarta permitea, la insistenţele celor interesaţi şi forţată de împrejurări
politice, exportul în alte părţi al produselor prohibite. Aşa s-a întâmplat, de
87 Andrei Oţetea, Pătrunderea comerţului românesc în circuitul internaţional, Bucureşti, 1977,
p. 160 88 Publicat în Acte şi documente...I, p. 125–139. 89 Pentru aceste acte, v. Ibidem, passim; Valeriu Veliman, op. cit., passim. 90 Acte şi documente..., I, p. 194. 91 Gabriel Bădărău, Consideraţii privind raporturile româno-otomane între 1774 şi 1802, în
AIIAI, tom. XX, 1983, p. 148.
133
exemplu, în 1782 şi 1783, când a încuviinţat cumpărarea în Moldova a 600
şi respectiv 150 cai destinaţi remontei cavaleriei prusiene 92
, sau în 1817,
când sultanul a aprobat cererea ambasadorului Austriei privind exportul a
treizecii de mii de chile de grâu şi porumb din Ţara Românească în
Transilvania 93
. Acestea, însă, erau excepţii – şi Poarta avea grijă să
sublinieze întotdeauna caracterul excepţional al acordului ei –, care nu
alterau regula interdicţiei.
O alterare, din punct de vedere juridic, a monopolului avea să se
producă abia în 1826, prin convenţia ruso-turcă de la Akerman, unde, în
„Actul separat relativ la Principatele Moldovei şi Valahiei”, se arată că
Sublima Poartă acordă acestora libertatea comerţului, cu excepţia unei
anumite cantităţi de produse, destinate anual aprovizionării
Constantinopolului 94
. În sfârşit, tratatul ruso-turc de la Adrianopol, din 14
septembrie 1829, a desfiinţat integral monopolul economic otoman,
prevăzând atât în articolul al V-lea, cât şi în „Actul separat privitor la
Principate”, libertatea deplină a comerţului pentru toate produsele solului şi
cele industriale, fără nici un fel de restricţii, în afară de aceea a satisfacerii
nevoilor interne ale ţării 95
.
Aşadar, pentru a reveni la problema comerţului româno-german,
începând cu anul 1829, cadrul legal permitea exportul oricărui produs din
Principate în lumea germană. Importul de acolo în Principate fusese liber
înainte de acel moment şi avea să rămână astfel şi după, cu condiţia achitării
taxelor vamale.
Tratatul „de prietenie şi comerţ” turco-prusian din 1761
Acest tratat, de fapt o capitulaţie emisă de sultan la 22 martie 1761,
s-a aflat în vigoare până în 1840, când Prusia (în numele Uniunii vamale
germane) şi Imperiul otoman au semnat un nou acord 96
. Trei dintre cele opt
articole ale tratatului din 1761 se refereau la comerţ. Primul prevedea
libertatea de mişcare a supuşilor prusieni şi a vaselor Prusiei în cuprinsul
Imperiului otoman:
„Supuşii prusieni, care au paşapoarte prusiene, ca şi vasele Prusiei, care intră în porturile aflate pe teritoriul Porţii, să nu fie incomodaţi, ei şi mărfurile lor, nici la sosire, nici în timpul şederii şi la întoarcere; ei îşi pot repara vasele, pot cumpăra fără nici o piedică alimente şi toate cele necesare existenţei lor. În privinţa cumpărării şi vinderii de
92 Von Gafron către Friedrich II, Constantinopol, 26 martie 1782; Acte şi fragmente..., II, p. 158.
Raicevich către Kaunitz, Bucureşti, 19 iulie 1783; Hurmuzaki, Documente... XIX/1, p. 114. 93 Valeriu Veliman, op. cit., p. 730–731. 94 Acte şi documente..., I, p. 316. 95 Ibidem, p. 321 şi 328. 96 G. Noradounghian, Recueil d'actes internationaux de l'Empire Ottoman, vol. I, Paris, 1897,
p. 315–319.
134
mărfuri, supuşii prusieni şi vasele acestora vor fi trataţi asemănător cu cei ai celorlalte puteri prietene. Mărfurile şi bunurile vaselor prusiene naufragiate vor fi ferite de orice tratament duşmănos şi vor fi predate consulilor prusieni care se află cel mai aproape”.
Articolul al doilea se referea în întregime la modul de taxare vamală
a negustorilor prusieni:
„Comercianţi prusieni şi toţi ai lor au de plătit o vamă pentru bunurile importate şi exportate de numai 3 procente din valoarea mărfurilor, la fel cu supuşii celorlalte naţiuni prietene. Ambasadorul prusian este scutit de plata vămii şi a altor taxe pentru mărfurile şi efectele aparţinând propriei persoane sau destinate pentru cadouri. Supuşii prusieni sunt liberi să nu-şi descarce complet corăbiile şi să caute cu restul de marfă un alt port. Vama se va percepe numai pentru mărfurile descărcate, iar pentru mărfurile odată vămuite, care se vor transporta spre alte locuri, nu este permis să se pretindă încă o dată vamă. În toate punctele vamale, supuşilor Prusiei li se va aplica acelaşi tratament precum celor ai puterilor prietene; de asemenea, nu li se va pretinde nici plata taxei Kassabie (pe care o plătesc supuşii turci pe lângă taxele vamale, la import şi export)”.
După alte articole, privitoare la dreptul ambasadorilor de a numi
consuli, la jurisdicţia consulară şi la reglementarea dreptului de moştenire al
supuşilor prusieni aflaţi în Imperiul otoman, cel de-al şaptelea preciza
clauza reciprocităţii:
„Tratamentul acordat supuşilor prusieni va fi aplicat şi din partea Prusiei faţă de supuşii Porţii”.
Acest ultim articol a fost, de altfel, singurul care s-a aplicat constant în
domeniul comerţului româno-german. Negustorii din Principate care treceau
graniţele Prusiei, apoi din 1834 pe cele ale Uniunii vamale germane, erau
consideraţi în acele părţi drept supuşi otomani şi trataţi de autorităţile
germane în conformitate cu tratatul din 1761.
Reglementări vamale
Autonomia vamală a Principatelor române faţă de Imperiul otoman a
făcut ca tratatul citat să nu-şi găsească aplicare în Moldova şi Ţara
Românească. Cu această autonomie, recunoscută explicit de către Poartă
atât înainte cât şi după 1761 97
, era incompatibil unul dintre punctele
tratatului. Astfel, în actul citat se prevedea că mărfurile pentru care s-a plătit
o dată vamă în Imperiu să nu mai poată fi impuse încă o dată aceleiaşi taxe
97 În iulie 1741, sultanul Mahmud I reînnoia ordine mai vechi, conform cărora perceperea taxei
vamale pentru sarea exportată din Ţara Românească trebuia să se facă în folosul domniei (Valeriu Veliman, op. cit., p. 264–266). În august 1760, raportul unui dregător turc prezenta drept normal faptul că, pentru mărfurile aduse din Moldova la Galaţi în scopul exportării lor, vama se percepea de către domn (ibidem, p. 387–389). Senedul din 1783, relativ la privilegiile Moldovei şi Ţării Româneşti, ca şi firmanul din 1792 către domnul Moldovei subliniau dreptul domnilor de a percepe vamă şi interziceau amestecul funcţionarilor otomani în această problemă (Acte şi documente..., I, p. 193–229).
135
pe teritoriul acestuia. În fapt, însă, dacă mărfurile venite din afară erau
debarcate undeva pe teritoriul Imperiului, dar în afara Principatelor, plăteau
taxa de 3% către Poartă, apoi, dacă erau expediate mai departe, în
Principate, erau taxate şi aici cu încă trei procente 98
. Acest fapt era
cunoscut în epocă, aşa cum erau cunoscute încercările prusienilor de a evita
ceea ce ei considerau a fi o dublă taxare. Cazul din 1784 al consulului
prusian König şi disputa acestuia cu domnul Moldovei Alexandru
Mavrocordat este o dovadă în acest sens. Aducând mărfuri în Moldova,
König a pretins să fie scutit de vamă, sub motiv că o plătise deja la
Constantinopol. Pentru a-şi susţine punctul de vedere, a invocat tratatul din
1761. Cererea a fost respinsă de domn, care i-a explicat că,
„deşi potrivit capitulaţiilor, vămile se plătesc numai o singură dată în toate teritoriile Turciei, această dispoziţie trebuie înţeleasă, totuşi, că nu se aplică Moldovei şi Valahiei, care sunt exceptate de la acest regim” 99.
Este adevărat că acest sistem dezavantaja, aşa cum s-a scris deja 100
, în
primul rând Franţa. Poziţia geografică îi era mai favorabilă Prusiei şi
statelor germane în general, care puteau trimite mărfurile direct în
Principate, pe uscat, ocolind teritoriul otoman propriu-zis. Atunci, însă,
când mărfurile ajungeau aici prin sud, nici prusienii nu erau scutiţi de
dezavantajul amintit. Din acest motiv, atât situaţia descrisă, cât şi
monopolul otoman – acesta din urmă până la 1829 – pot fi socotite piedici
în calea intensificării comerţului româno-german.
Vama de 3% ad valorem, prevăzută de articolul al doilea al tratatului
din 1761, a fost aplicată şi în Principate, atât pentru import cât şi pentru
export. Acest lucru s-a petrecut, însă, şi înainte de 1761; taxa a fost adoptată
la începutul secolului XVIII, când s-a renunţat la mai vechea vamă de
5% 101
. Taxa de 3% era aplicată doar negustorilor străini. Mărfurile străine,
indiferent de provenienţă, care erau importate sau exportate de negustori
autohtoni, au continuat să fie taxate, până la Regulamentele Organice, în
conformitate cu alte reglementări, interne, adesea modificate şi care obligau
la plata unor procente mai ridicate102
. Având în vedere faptul că, în perioada
pe care o avem în atenţie, nu s-a semnalat decât o participare foarte slabă a
negustorilor germani la comerţul bilateral, la care luau parte, în schimb,
mulţi comercianţi din Principate, vom înţelege de ce această discriminare nu
a fost de natură să încurajeze acel comerţ.
98 Constantin J. Baicoianu, Geschichte der rumänischen Zollpolitik seit den 14. Jahrhundert bis
1874, Stuttgart, 1896, p. 25–28. 99 Hurmuzaki, Documente... X, p. 23–24. 100 C. J. Baicoianu, op. cit., p. 27. 101 Ibidem, p. 21 102 Ibidem, p. 28–31.
136
Regulamentele Organice stabileau un tarif vamal de 3% pentru
import şi export, atât pentru negustorii statelor care încheiaseră tratate cu
Poarta – aşa cum era Prusia –, cât şi pentru supuşii celorlalte state şi pentru
cei ai sultanului. Prevederea se aplica, în egală măsură, negustorilor
pământeni 103
. Aşadar, din acel moment s-a renunţat la criteriul
discriminator al originii sau apartenenţei statale a negustorilor, taxarea
vamală urmând a se face numai în funcţie de valoarea mărfurilor.
Schimbarea se afla în concordanţă cu un alt principiu, expus în ambele
Regulamente Organice, în Moldova şi în Ţara Românească, acela al
încurajării comerţului, ca mijloc al obţinerii prosperităţii generale.
Regulamentele de arendare a vămilor Moldovei şi Ţării Româneşti,
elaborate în anul 1833 104
, au introdus o nouă modificare. Aceasta a avut –
cel puţin în optica germană – urmări defavorabile asupra comerţului
bilateral. Până atunci, o parte din mărfurile aduse spre a fi vândute în
Principate puteau fi reexportate, în cazul în care nu s-ar fi vândut aici, fără
ca aceasta să oblige la plata unei noi taxe vamale. Subliniez că era vorba de
mărfuri destinate iniţial pieţei din Principate şi pentru care s-a plătit taxa de
import de 3%. Regulamentele de arendare a vămilor introduceau obligaţia
unei noi taxări, în cazul în care aceste mărfuri erau reexportate, chiar dacă la
intrare se plătise taxa de 3%. Procedeul urma să se aplice şi atunci când
reexportarea se făcea în celălalt Principat sau la sud de Dunăre, pe teritoriul
Imperiul otoman. De la acest tratament erau exceptate acele mărfuri care
doar tranzitau teritoriul Principatelor, care erau destinate de la bun început
vânzării în alte părţi, fără a se încerca desfacerea lor aici.
Odată cu noua reglementare, deveneau inactuale mai vechile proiecte
germane, care urmăreau crearea în Principate a unor baze pentru desfacerea
produselor germane în întregul Imperiu otoman. Un astfel de proiect fusese
cel formulat în 1792 de către von Stein, despre care am amintit ceva mai
sus. El plănuia crearea la Iaşi a unui mare depozit, îndeosebi de postavuri
sileziene; ceea ce nu se vindea la faţa locului, urma să fie reexportat în
provinciile învecinate ale Imperiului otoman105
. După 1833, punerea în
practică a unor astfel de proiecte se putea face doar prin dublarea costurilor
vamale, ceea ce le sortea, de la început, eşecului.
Instituirea regimului de port-franc la Galaţi şi Brăila în 1836–
1837 106
a înlăturat parţial efectele negative ale Regulamentelor vamale din
103 Analele parlamentare ale României, I/2, Bucureşti, 1893, p. 163. 104 Ibidem, III/2, p. 187–203. 105 Acte şi fragmente..., II, p. 342–346. 106 S. Gh. Iordache, Instaurarea regimului de porfo-franco la Galaţi, în vol. Cultură şi civilizaţie
la Dunărea de Jos, II, Călăraşi, 1987, p. 263–271; Constantin Buşe, Brăila şi Galaţi – porturi ale Europei, în I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian (ed.), Românii în istoria universală, II/1, Iaşi, 1987, p. 469–485.
137
1833. Din acel moment, nu capitalele celor două Principate, ci în primul
rând porturile de la Dunăre încep să atragă din ce în ce mai mult atenţia
întreprinzătorilor germani. În Galaţi şi Brăila se puteau încărca, descărca şi
depozita mărfuri fără a fi nevoie de plata taxelor vamale. Mai mult decât
atât, erau scutite de vamă mărfurile vândute şi consumate pe raza celor celor
două oraşe. Porturile Galaţi şi Brăila îndeplineau, astfel, condiţiile pentru
întemeierea unor baze de extindere a vânzării produselor industriale
germane atât în interiorul Principatelor, cât şi pe teritoriul propriu-zis al
Imperiului otoman. Aceasta explică de ce guvernul din Berlin a început să
acorde o mai mare atenţie reprezentanţei sale din Galaţi, care, la scurt timp
după instituirea regimului de port-franc, a fost ridicată la rangul de
consulat 107
. Cu toate acestea, reglementările din 1833 privind taxarea cu
3% a mărfurilor străine reexportate aveau să fie resimţite în continuare ca o
piedică în calea extinderii comerţului german în Orient.
Un nou tratat economic între Prusia şi Imperiul otoman a fost semnat
la 22 octombrie 1840 108
. Cu o singură excepţie, stipulaţiile tratatului din
1761 au fost menţinute. Excepţia consta în modificarea cuantumului taxelor
vamale, care erau aliniate prevederilor aşa-numitului „Tratat Ponssonby”,
încheiat între Anglia şi Imperiul otoman în 1838 109
. Pentru importul în
Imperiul otoman era prevăzută taxa de 5% (art. 5), iar pentru export cea de
12% (art. 4). Tranzitul negustorilor prusieni şi ai statelor Uniunii vamale
germane prin teritoriul otoman era supus unei taxe de 3% (art. 7).
În ce priveşte partea germană, tratatul din 1840 avea valabilitate
pentru întreaga Uniune vamală, deoarece din 1834 guvernul din Berlin era
împuternicit să încheie tratate de comerţ şi navigaţie în numele tuturor
statelor din Zollverein 110
.
Zollverein-ul şi Uniunea vamală moldo-munteană
La originea Uniunii vamale germane s-a aflat legea vamală a Prusiei
din 1818 111
. Aceasta elimina barierele vamale dintre diferitele teritorii care
alcătuiau atunci statul prusian şi instituia un tarif unic, după criteriul valorii
mărfurilor. Uniunea vamală germană s-a constituit treptat, începând cu anul
1818, printr-un sistem complicat de tratate, majoritatea bilaterale. Statele
semnatare se obligau să respecte reglementările vamale prevăzute în
amintita lege din 1818. Abia în 1834, după ce Bavaria, Nassau şi oraşul
107 Vezi supra, p. 101–102. 108 G. Noradounghian, op. cit., I, p. 314–319. 109 Pentru „Tratatul Ponssonby” şi implicaţiile lui asupra autonomiei vamale a Principatelor, vezi
C. J. Baicoianu, op. cit., p. 65–74. 110 Hermann Kellerbenz, op. cit., II, p. 60–61. 111 Hans-Werner Hahn, Geschichte des deutschen Zollvereins, Göttingen, Vandenhoeck &
Ruprecht, 1984.
138
Frankfurt au acceptat sistemul vamal unitar, s-a încheiat constituirea
Zollverein-ului.
Uniunea vamală dintre Moldova şi Ţara Românească, semnată în
martie–aprilie 1847 şi pusă în aplicare începând cu 1 ianuarie 1848 112
, ca şi
mai vechea convenţie vamală moldo-munteană din 1835, au avut drept
model Zollverein-ul german. Faptul a fost remarcat de contemporani şi
semnalat ca atare în istoriografia noastră 113
. Realizată după model străin,
unificarea vamală românească răspundea unor nevoi interne româneşti, iar
Prusia nu a avut vreun rol politic în înfăptuirea ei. Dimpotrivă, la Berlin
unificarea vamală românească a stârnit îngrijorare. Consulul general al
Prusiei la Iaşi, baronul Emil von Richthofen, o considera „o operă a
influenţei ruse” 114
, opinie împărtăşită şi de consulii francezi în
Principate 115
.
Un consilier al legaţiei Prusiei la Constantinopol, Friedrich
Levenhagen, a fost trimis în Principate în vara anului 1847, cu misiunea de
a strânge informaţii despre noua stare de lucruri. În raportul său către
ministerul afacerilor externe din Berlin, datat 6 august 1847, Levenhagen
considera că Uniunea vamală moldo-munteană
„oferă perspectiva apropiată a emancipării depline a Principatelor de sub suzeranitatea Porţii şi a înlăturării complete a tratatelor încheiate de aceasta cu puterile europene, în măsura în care acestea se aplică în Principate. Aceasta poate avea drept consecinţă nu numai desăvârşirea separării politice şi comerciale a ţărmului nordic al Dunării de cel sudic pe întreaga distanţă de la Orşova la Reni, ci şi punerea de bariere în faţa comerţului european şi mai ales prusian în Principate” 116.
Aceeaşi opinie era împărtăşită şi de consulul general Richthofen, care
raporta la 2 iulie 1847 că, prin convenţia de unificare vamală,
„Principatele nu se mai consideră provincii turceşti, iar tratatele semnate de Înalta Poartă nu se mai pun în aplicare în aceste ţări, aşa cum este şi cazul tratatului dintre Zollverein şi Înalta Poartă din 10/22 octombrie 1840” 117.
Cele două rapoarte au convins factorii de decizie din Berlin de
posibilele dezavantaje ale noii stări de lucruri pentru comerţul german. Ca
112 Adrian Macovei, Moldova şi Ţara Românească de la unificarea economică la unirea din
1859, Iaşi, Universitatea „Al. I. Cuza”, 1989, p. 50–51. 113 D. Ciurea, Moldova sub domnia lui Mihail Sturdza, Iaşi, 1947, p. 31–32. 114 Raport al lui Richthofen din 15 octombrie 1847, citat de Canitz (preşedinte al Guvernului)
într-o adresă către miniştrii finanţelor şi comerţului, 2 decembrie 1847. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 243; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 217.
115 Codrika către Guizot, Iaşi, 1 martie 1847; Guerolt către Guizot, Iaşi, 19 noiembrie 1847. Hurmuzaki, Documente... XVIII, p. 4–5 şi 42.
116 ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 234; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 25, vol. 1, f. 210. 117 Richthofen către Canitz, 2 iulie 1847. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 226–227; DZA, C. Abt.
XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 202–202v.
139
urmare, Richthofen a fost împuternicit să remită, la 8 august 1847, o notă
Secretariatului de Stat al Moldovei, în care era exprimată îngrijorarea faţă
de semnarea convenţiei vamale. Aceasta era considerată, din nou, un mijloc
folosit de Principate pentru a se sustrage aplicării tratatelor comerciale
încheiate de Poartă cu celelalte puteri europene, inclusiv cu Prusia 118
.
În legătură cu aceeaşi problemă, la Berlin se manifesta îngrijorarea –
întreţinută de rapoarte diplomatice prusiene – că Principatele urmăreau să
încheie convenţii vamale separate cu alte state, ceea ce ar fi fost potrivnic
intereselor Porţii. Cu atât mai potrivnic, cu cât, aşa cum se bănuia, ar fi fost
preferată Rusia, ceea ce putea conduce la încorporarea economică a
Principatelor în imperiul nordic 119
. Această eventualitate se afla în
contradicţie cu speranţele şi interesele Prusiei, căreia i-ar fi convenuit, aşa
cum o atestă şi reacţiile citate ale lui Levenhagen şi Richthofen, includerea
Principatelor în sistemul vamal otoman şi aplicarea aici a tratatului
comercial din 1840.
Reacţia defavorabilă a Prusiei faţă de unificarea vamală românească
a fost provocată şi de teama că Principatele ar putea adopta tarife vamale
mai ridicate, ceea ce ar fi constituit o piedică deloc neglijabilă în calea
comerţului german 120
. O anumită îngrijorare manifestase guvernul din
Berlin încă din anii 1843 – 1844, după ce domnul muntean Gheorghe
Bibescu şi-a făcut cunoscute intenţiile de a majora taxele pentru import şi
export de la 3% la 5%. Majorarea ar fi urmat să se aplice mărfurilor
provenite din statele care semnaseră tratate comerciale cu Imperiul otoman.
Aşa cum reiese din corespondenţa dintre ministerul afacerilor externe şi cel
de finanţe din Berlin, în capitala Prusiei au fost urmărite îndeaproape
etapele acţiunii domnului Ţării Româneşti, care, după ce obţinuse un firman
în acest sens, a hotărât majoritatea taxelor vamale la 29 octombrie 1843 121
.
În acel moment, însă, intenţiile principelui Bibescu – la care se asociau şi
dorinţele omologului său din Moldova, Mihail Sturdza – nu au putut fi puse
în aplicare 122
. Abia trei ani mai târziu a fost obţinută o satisfacere parţială a
acestor intenţii: în tratatul comercial ruso-turc de la Balta Liman, din 30
aprilie 1846, în care semnatarii recunoşteau că Moldova şi Ţara
118 Adrian Macovei, op. cit., p. 56–57. 119 Raportul citat al lui Levenhagen (v. nota 117). De asemenea, Guerolt către Guizot, Iaşi, 6
decembrie 1847; Hurmuzaki, Documente... XVIII, p. 46. 120 Ideea apare în rapoartele citate ale lui Richthofen şi Levenhagen (v. notele 116 şi 117). 121 Min. af. externe către Bodelschwingh (ministru de finanţe), Berlin, 4 ianuarie 1844. Adresa
conţine, în anexă, un număr al ziarului vienez „Österreichischer Beobachter” din 15 decembrie 1843, cu traducerea firmanului. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 60–62; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 55–56v.
122 Ioan C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul Organic 1834–1848, Bucureşti, 1915, p. 371–374 şi 567–568.
140
Românească „se bucură de privilegiul unei administraţii distincte”, se
prevedea că mărfurile ruseşti sau cele străine introduse în Principate de
negustori ruşi urmează să fie taxate cu 5% din valoare; în cazul reexpedierii
lor în alte locuri din Imperiul otoman, erau scutite de alte taxe 123
.
Intenţia celor două Principate de a majora taxele vamale de import şi
export de la 3% la 5%, manifestată după semnarea convenţiei de unificare
vamală, era considerată de partea germană ca dezastruoasă pentru comerţul
ei. Se credea că Austria şi Anglia ar fi fost avantajate de posibila schimbare.
În raportul deja amintit, din 2 iulie 1847, Richthofen arăta că, în scopul
obţinerii unor condiţii vamale de excepţie,
„Austria încearcă deja să-şi reglementeze relaţiile vamale cu Principatele. Este posibil să obţină aceasta prin discuţii directe cu guvernele Principatelor, pentru ca apoi să convingă Poarta să legalizeze rezultatele tratativelor. Dacă Austria ar obţine favoruri speciale, comerţul Zollverein-ului va primi o lovitură mortală. Anglia a intrat la rândul ei în tratative cu Principatele, în scopul reglementării relaţiilor vamale” 124.
Între timp, în toamna anului 1847, Austria a început negocierile cu
Poarta, pentru a o convinge să facă presiuni la Iaşi şi Bucureşti, în scopul
acceptării de către Principate a unui regim vamal avantajos. Ideea asocierii
Prusiei la aceste negocieri, propusă de Richthofen, a fost respinsă de
cancelarul prusian Canitz. Chiar făcând abstracţie de interesele divergente
ale celor două puteri germane, care puneau sub semnul întrebării
disponibilitatea Austriei de a-şi asocia Prusia în aceste demersuri, Canitz se
îndoia de succesul încercărilor Vienei:
„Mă îndoiesc de faptul că guvernul austriac va putea pune în aplicare eventualele înţelegeri la care ar ajunge cu Poarta în privinţa Principatelor, deoarece Rusia le sprijină pe acestea în tendinţa lor de a se desprinde de sub influenţa Porţii, ceea ce va avea ca rezultat opoziţia domnilor faţă de ordinele venite de la Constantinopol, aşa cum au procedat şi până acum” 125.
În aceste condiţii, Prusiei îi rămâneau două alternative. Prima
presupunea asumarea unor acţiuni pe cont propriu la Constantinopol. Ea a
fost înlăturată atât din cauza nesiguranţei că un eventual rezultat favorabil ar
putea fi aplicat în Principate, cât şi dintr-un alt motiv. Consulul general
Richthofen fusese tocmai investit cu funcţia de agent politic, ceea ce
reprezenta, în opinia lui Canitz,
123 Acte şi documente..., I, p. 351–352 124 ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 235; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 210–211. 125 Canitz către Düesberg (ministru de finanţe), Berlin, 2 decembrie 1847. ASB, Microf. RDG,
r. 24, c. 244; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 217–218.
141
„recunoaşterea, cel puţin între anumite limite, a independenţei politice a Moldovei şi Ţării Româneşti” 126.
Iniţierea unor tratative cu Poarta, peste capul domnilor de la Iaşi şi
Bucureşti, într-o problemă atât de sensibilă pentru ei – autonomia vamală –
ar fi fost o dovadă de inconsecvenţă din partea guvernului din Berlin, o
acţiune contrară recunoaşterii autonomiei Principatelor. Rămânea, aşadar,
cealaltă alternativă: Prusia să acţioneze în aşa fel pe lângă domnii celor
două Principate, încât, dacă se va ajunge totuşi la majoritatea taxelor
vamale, aceştia să nu facă excepţii, care ar favoriza alte state. Iar dacă
Austria va reuşi în încercările ei, atunci – scria Canitz – Prusia va putea,
invocând acest precedent şi tratatul din 1840, să obţină la rândul ei avantaje,
fără ca prin aceasta să fie acuzată de inconsecvenţă 127
.
Opiniile lui Canitz au fost împărtăşite atât de ministrul de finanţe al
Prusiei, Düesberg, cât şi de omologul său de la ministerul comerţului,
Rönne. Amândoi erau de părere că problema majorării taxelor vamale în
Principate de la 3% la 5% nu are prea mare importanţă în sine. Ceea ce era
cu adevărat important pentru interesele Prusiei era ca nici un alt stat – şi cu
atât mai puţin Austria – să nu obţină înlesniri, care puteau fi vătămătoare
pentru comerţul Uniunii vamale germane 128
. Atunci când, în 1850, după
numeroase demersuri diplomatice, Principatele române au reuşit să impună
taxa de 5% pentru import şi export 129
, Prusia nu s-a mai opus. A acceptat-o,
însă, abia după ce s-a asigurat că Austria nu va fi exceptată de la noul regim
vamal 130
.
4. Rutele comerciale
Distanţa pe care trebuiau să o străbată purtătorii comerţului româno-
german avea o dimensiune obiectivă şi una subiectivă. În epocă existau mai
multe căi de a o parcurge, mai multe rute, dar alegerea uneia sau alteia
dintre ele ţinea nu atât de preferinţele subiective ale negustorilor, cât de o
serie de factori obiectivi, care stimulau sau împiedicau o anumită opţiune:
împrejurări politice şi militare (războaie, ocupaţii, anexări de teritorii),
politici vamale ale statelor tranzitate, evoluţia tehnică a transporturilor etc.
126 V. nota precedentă 127 V. nota 125. 128 Düesberg şi Rönne către Canitz, Berlin, 19 ianuarie 1848. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 311–
312; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 283–283v. 129 Adrian Macovei, Principatele române şi sistemul vamal otoman la jumătatea secolului al
XIX-lea, în AIIAI, tom. XVI, 1979, p. 449–454. 130 Bülow către von der Heydt (ministrul comerţului), Berlin, 14 august 1850. ASB, Microf.
RDG, r. 24, c. 360; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 2, f. 3v.
142
Nu în ultimul rând se înscriu, în rândul acestor factori, calculele privind
rentabilitatea sau profiturile.
Dimensiunea subiectivă a distanţei dintre Principate şi lumea
germană este conferită de perceperea ei de către cei destinaţi să o străbată.
Din această perspectivă, avem de-a face cu o distanţă lungă, pentru
parcurgerea căreia era nevoie de un timp destul de mare. Dintre
numeroasele exemple pe care le avem la dispoziţie, îl vom aminti aici pe cel
al consulului general Neigebaur. În martie 1843, atunci când a venit să-şi ia
postul în primire, el a parcurs distanţa dintre Berlin şi Iaşi, trecând prin
Breslau, Cracovia, Lemberg şi Cernăuţi, în 27 de zile, din care 10 zile s-a
odihnit în diferite locuri pe parcurs 131
. Pentru a parcurge, aşadar, cele 209
mile terestre dintre Berlin şi Iaşi, a mers efectiv cu căruţa 17 zile.
Generalizând, credem că nu greşim dacă vom considera că, în prima
jumătate a secolului XIX, timpul necesar pentru parcurgerea distanţei dintre
Principate şi spaţiul german era de ordinul săptămânilor. Un timp relativ
lung, aşadar dezavantajos, care se adăuga celorlalte riscuri.
Căile terestre
Din această categorie fac parte, înainte de toate, drumurile care legau
pe uscat oraşele Leipzig şi Breslau de Moldova şi Ţara Românească. Un
document german din 1792 ne dezvăluie faptul că
„toate mărfurile care merg din Leipzig spre Moldova şi Valahia trec prin Silezia, apoi prin Galiţia, unde de la Bielitz la Sniatyn există şosele practicabile, iar Iaşul se află la o distanţă de cel mult şaptezeci de mile de Sniatyn” 132.
Această rută era întrebuinţată încă din secolul XVI în comerţul Leipzigului
cu Orientul 133
şi avea să fie folosită şi în perioada care ne interesează aici.
Încă de la sfârşitul secolului XVIII începe să fie preferată o altă cale.
Tot din 1792 se păstrează raportul unor negustori şi fabricanţi din Silezia, în
care se arată că era urmată, cu predilecţie, ruta care tranzita Austria:
„Cu toate că drumul cel mai scurt spre Iaşi şi Bucureşti este cel prin Polonia, toate mărfurile din Leipzig şi Breslau sunt transportate prin statele austriece şi în parte, prin Viena, desigur din cauză că taxele poloneze sunt mult mai mari decât cele austriece, iar drumurile mai proaste” 134.
131 ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 441; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 242. 132 Von Hoym (ministru de război) către Friedrich Wilhelm II, Berlin, 3 iulie 1792, Acte şi
fragmente..., II, p. 340. 133 Ernst Kroker, Handelsgeschichte der Stadt Leipzig, Leipzig, 1925, p. 78–79. Potrivit acestui
autor, drumul avea, până în Polonia, următoarele repere: Leipzig – Grimma (sau Eilingen, ca variantă) – Dahlen – Oschatz (unde se trecea Elba cu bacul) – Meschwitz – Grossenheim – Bautzen – Görlitz – Lauben – Liegnitz – Breslau şi de aici în Polonia.
134 Acte şi documente..., II, p. 337.
143
Aşadar, prin Viena treceau doar o parte din mărfuri, iar de acolo ajungeau în
Moldova şi Ţara Românească prin Transilvania sau pe Dunăre. Calea
transilvană era doar o variantă a rutei principale, folosită încă din Evul
Mediu, care pornea din Leipzig sau Nürnberg, trecea prin Praga (unde se
ramifica varianta spre Viena), apoi prin Cracovia şi Lemberg, ajungând la
Hotin. Aici, ruta se ramifica încă o dată: calea principală trecea prin Iaşi şi
Bârlad, ajungând la Galaţi, în timp ce o alta, prin Bender, avea ca terminal
portul Akerman 135
.
Aceasta era una dintre rutele care legau statele germane de
Constantinopol, de Orient în general. Tranzitul prin Principate se făcea fie
pe calea arătată mai sus, prin Galaţi, fie pe ruta Iaşi – Focşani, unde se
trecea în Ţara Românească, apoi, prin Bucureşti, se ajungea la Dunăre, la
Rusciuc. „Drumul cel mai scurt la Constantinopol, prin provinciile ruseşti,
trece prin Mamorniţa, Iaşi, Focşani, Bucureşti şi Rusciuc”, scria un ministru
prusian în anul 1800 136
.
Unul dintre dezavantajele transportului pe uscat a fost mult timp
starea proastă a drumurilor. Von Rexin, primul ambasador al Prusiei la
Constantinopol, nota în 1776 că „drumurile din Moldova sunt
impracticabile” 137
. Lucrurile nu stăteau mai bine nici în statele germane 138
.
În Prusia, sub Friedrich II, drumurile au fost lăsate intenţionat în paragină,
deoarece monarhul credea că această stare de lucruri contribuie la apărarea
ţării, prin împiedicarea înaintării trupelor străine. Atât în Prusia, cât şi în
alte state germane, construcţia de drumuri solide a început abia către
sfârşitul secolului XVIII.
În primele decenii ale secolului XIX, construcţia de drumuri în
statele germane a fost stimulată de necesităţi militare (nevoia mişcării mai
rapide a trupelor în timpul războaielor napoleoniene), apoi, după 1815, de
interese economice. Din 1800 până în 1835, reţeaua de drumuri solide în
întregul spaţiu german s-a extins de la 5000 la 25000 km. În aceeaşi
perioadă au început şi construcţiile de căi ferate. În Prusia, prima linie a fost
inaugurată în 1838; ea făcea legătura între Berlin şi Potsdam 139
. În Bavaria
a fost dată în folosinţă, la 1835, linia Nürnberg–Fürth, iar la 1840 cea dintre
135 Rifat Önsoy, op. cit., p. 90–91. 136 Von Hoym către Friedrich Wilhelm III, Varşovia, 10 noiembrie 1800; Acte şi fragmente..., II,
p. 362. 137 Ibidem, p. 388 138 Pentru evoluţia căilor de comunicaţie în Germania folosesc, acolo unde nu citez altceva,
lucrarea lui Walter Lotz, Verkehrsentwicklung in Deutschland seit 1800, ediţia a IV-a, Leipzig, 1920.
139 Günter Vogler, Klaus Vetter, Preußen. Von den Anfängen bis zur Reichsgründung, Berlin, 1970, p. 202.
144
München şi Augsburg 140
. Deocamdată, însă, căile ferate reprezentau o
proporţie infimă din ansamblul căilor de comunicaţie terestre. Un rol în
comerţul româno-german aveau să joace abia în a doua jumătate a secolului
XIX.
Despre un început de îmbunătăţire a drumurilor în Principate poate fi
vorba abia de prin anii 1828–1834, când acestea s-au aflat sub ocupaţie
rusă 141
. Eforturile au continuat, în Moldova, în vremea domniei lui Mihail
Sturdza şi după aceasta, astfel încât, în 1853, Principatul a ajuns să deţină
400 km de şosea 142
. Deşi cifra nu este mare, trebuie reţinut faptul –
important pentru tema noastră – că s-a realizat în acest fel o mai bună
legătură între nordul Moldovei, pe unde intrau mărfurile germane, şi sudul
Principatului, unde se afla portul Galaţi, punct important în tranzitul spre
Orient.
Rutele terestre, în comparaţie cu cea fluvială şi cea maritimă, au
rămas cele mai însemnate pentru comerţul româno-german în întreaga
perioadă pe care o avem în atenţie. În 1842, ministrul de finanţe al Prusiei,
Bodelschwingh, confirma acest lucru, arătând că transportul produselor
industriale germane spre Principate
„are loc aproape în totalitate pe drumul de uscat, o parte direct la Iaşi, altă parte cu reîncărcare la Cernăuţi, în Galiţia” 143.
În comerţul german cu Orientul, rutele terestre care traversau
Principatele erau plasate, în ordinea importanţei, după cea maritimă şi cea
fluvială şi chiar după alte căi de uscat. Ele erau considerate, totuşi, rute
alternative. Din acest motiv, în anii '40 au apărut diferite proiecte de
modernizare. În 1844, de exemplu, consulul Prusiei la Galaţi, Wedeke, după
ce evidenţia faptul că ruta terestră pe care poate fi promovată desfacerea
produselor industriale germane în Orient trece prin Galiţia, apoi prin Iaşi şi
Galaţi, considera că ar fi utilă construirea unei linii ferate de la Lemberg la
Galaţi, care să treacă prin Cernăuţi şi Iaşi 144
. Tot atunci şi în acelaşi scop,
presa din Berlin propunea ca linia ferată, care urma să fie construită între
140 Wolfang Zorn, Handels und Industriegeschichte Bayerisch-Schwabens 1648–1870, Augs-
burg, 1961, p. 201–202. 141 Leonid Boicu, Lucrările de îmbunătăţire a căilor de comunicaţie în Moldova în vremea
administraţiei ruse din anii 1828–1834, în SCSI, an. XII, fasc. 1, 1961, p. 105–116. 142 Idem, Căile de comunicaţie terestre în Moldova între 1834–1848, în AIIAI, tom. IV, 1967, p.
81–116 şi tom. V, 1968, p. 122–144. 143 Bodelschwingh către min. af. externe, Berlin, 19 noiembrie 1842. ASB, Microf. RDG, r. 23,
c. 289–290; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 99–99v. 144 Wedeke către min. af. externe, Galaţi, decembrie 1844. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 128;
DZA, C. Abt. XIII, Fach. 15, Nr. 24, vol. 1, f. 116.
145
Cernăuţi şi Odesa, să treacă prin Galaţi 145
. Deşi proiectul nu a fost pus în
aplicare, el relevă importanţa acestei rute comerciale.
Ruta fluvială
Calea Dunării a fost urmată în comerţul româno-german încă din
secolul XVIII 146
, deşi până pe la mijlocul anilor '30 ai veacului care a urmat
cantitatea de mărfuri transportată pe fluviu a fost neînsemnată faţă de cea de
pe căile de uscat. Abia după 1830, când la Viena s-a constituit „Prima
Societate privilegiată de navigaţie cu aburi pe Dunăre” şi mai ales după
1835, când vasele acesteia încep să întreprindă curse până la Galaţi, apoi la
Constantinopol 147
, ia avânt transportul de mărfuri pe fluviu. La aceasta a
contribuit şi constituirea, tot în 1835, a „Societăţii privilegiate din Bavaria şi
Würtemberg pentru navigaţia cu aburi pe Dunăre”, cu sediul la Regensburg,
care asigura legătura între Ulm şi Linz, de unde începea raza de acţiune a
societăţii vieneze 148
.
Încă din 1835, consulul prusian la Bucureşti, Constantin Sakellario,
putea să informeze că
„mărfurile achizioţionate de negustorii persani şi georgeni la Leipzig sunt încărcate pe vapoare cu aburi la Viena, apoi urmează calea Dunării, până la Galaţi, unde sunt transbordate pe mici corăbii, care le duc în porturile de destinaţie din Asia” 149.
Portul Galaţi a devenit, astfel, un important punct de tranzit al comerţului
fluvial german. Totodată a crescut rolul Dunării în schimburile germane cu
Principatele. Un contemporan susţinea la 1849 că mărfurile din Leipzig erau
aduse în Moldova nu doar pe uscat, ci şi pe Dunăre, prin Galaţi 150
, obicei
confirmat şi de rapoartele din 1840 ale consulului Kuch 151
. Pe măsură ce
cantitatea mărfurilor vehiculate pe Dunăre creştea, scădeau preţurile de
transport. În 1835, pentru aducerea de la Viena la Galaţi a unei cantităţi de
100 livre marfă (45,4 kg, dacă socotim livra la 0,454 kg) se plăteau 6 florini
şi 39 creiţari 152
. Zece ani mai târziu, pentru 100 cântare austriece (adică
56,1 kg, dacă socotim cântarul la 0,561 kg) transportate pe aceeaşi distanţă
se plăteau 2 florini şi 40 creiţari, după cum rezultă dintr-un tarif publicat de
145 „Albina Românească”, Iaşi, an. XVIII, 1845, p. 85. 146 La 17 ianuarie 1785, consulul prusian la Iaşi, König, scria că „mărfurile de Nürnberg ajung,
prin Viena, până aici, încărcate pe mici vase, pe Dunăre”. Hurmuzaki, Documente..., X, p. 12. 147 Stela Mărieş, Quelques aspects de l'histoire des transports en Roumanie au cours du XIX-e
siècle, în RRH, tom. XXIV, 1985, nr. 1–2, p. 157. 148 Rifat Önsoy, op. cit., p. 68. 149 Hurmuzaki, Documente..., X, p. 774 150 N. Suţu, op. cit., p. 204. 151 Vezi supra, p. 70–71. 152 Memoriu al consulului francez Cochelet. Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 523
146
societatea vieneză de navigaţie la 1845 153
. Prin urmare, s-a produs o
ieftinire a transporturilor pe Dunăre de aproximativ trei ori în decurs de zece
ani. Dar chiar şi aceste preţuri, aşa cum vom arăta mai jos, erau considerate
ridicate.
Prusia nu era riverană la Dunăre, dar era interesată de navigaţia pe
fluviu. Încă din 1800, o publicaţie din Berlin, care reprezenta opiniile
guvernului, atrăgea atenţia asupra foloaselor pe care construirea unui canal
între Dunăre şi Rin le-ar putea aduce comerţului cu Orientul întreprins de
provinciile renane ale Prusiei 154
. Între 1841–1845 a fost construit canalul
Main–Dunăre pe care, însă, nu puteau naviga vase mai mari de 120 tone 155
.
Totuşi, legătura între Rin şi Dunăre era făcută, iar foloasele ei în viitor,
pentru dezvoltarea comerţului oriental al Prusiei, erau apreciate ca foarte
mari. Un membru al administraţiei prusiene a provinciilor renane considera,
în februarie 1848, că noul canal aducea două feluri de avantaje. Pe de o
parte, pentru Prusia a devenit posibil să-şi extindă, pe această cale, în mod
direct, legăturile cu diferite porturi din Asia Mică şi, prin intermediul
acestora, cu Persia, Tibetul, Buhara şi întreaga Asie Centrală, unde,
neexistând preocupări industriale, produsele fabricilor germane puteau fi
plasate cu succes. Pe de altă parte,
„prin noua rută comercială spre Asia Centrală poate fi ocolită Rusia şi toate piedicile impuse de aceasta printr-un sistem prohibitiv, care s-a extins până în Georgia, iar aceasta este o problemă care merită cea mai mare atenţie”.
În schiţarea acestei strategii comerciale, portului Galaţi îi era rezervat un rol
central, căci potrivit opiniei aceluiaşi personaj,
„înfiinţarea unui contor comercial renano-dunărean, care ar trebui instalat la Galaţi, la vărsarea Dunării în Marea Neagră, ar fi primul pas spre atingerea amintitului scop” 156.
Nici alegerea rutei dunărene nu era lipsită de dezavantaje. Între
acestea, nesiguranţa navigaţiei în sectorul Cazanelor, înnisiparea gurilor
fluviului la vărsarea în Marea Neagră şi faptul că trebuia să se apeleze la
intermediari austrieci erau cele mai serioase. Pe măsură, însă, ce creşteau
interesele germane în plasarea de produse pe pieţele răsăritene şi în
achiziţionarea de acolo a materiilor prime, au apărut diferite proiecte de
153 ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 120; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 107. 154 „Jahrbuch der preussischen Monarchie”, Berlin, noiembrie 1800, p. 291–292, articolul Über
die Verbindung der Donau und des Rheins durch einen Kanal in dem Fürstenthume Ansbach. 155 Rifat Önsoy, op. cit., p. 68. 156 Lehman (secretar de stat în administraţia provinciilor renane ale Prusiei) către ministerul de
interne din Berlin, Düsseldorf, 1 februarie 1848. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 319–320; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 291–291v.
147
organizare mai temeinică a transportului fluvial sau chiar încercări de găsire
a unor soluţii alternative.
Încă din 1842, aşadar la puţini ani după introducerea navigaţiei cu
aburi pe Dunăre, ministrul de finanţe al Prusiei, Bodelschwingh, constata că
ruta fluvială este din ce în ce mai ocolită de mărfurile transportate din
Silezia şi Saxonia spre Asia Mică. Negustorii preferau să se îndrepte fie
spre Triest, fie spre Hamburg, pentru a-şi transporta mărfurile pe mare.
Cauza consta în periculozitatea navigaţiei pe cursul inferior al fluviului – la
Cazane şi la vărsarea în Mare – fapt care făcea ca nici o societate să nu se
încumete să încheie asigurări pentru mărfuri. Acelaşi ministru constata că
amintita schimbare de rute a condus la o scădere a importanţei Principatelor
române în comerţul german de tranzit 157
. Un punct de vedere asemănător
era exprimat de preşedintele administraţiei prusiene a Sileziei, un an mai
târziu: neasumarea de asigurări, din cauza gradului mare de periculozitate a
navigaţiei, paralizează transportul mărfurilor pe Dunăre 158
.
Fluviul era considerat, totuşi, o importantă arteră comercială. În
decembrie 1844, consulul Prusiei la Galaţi, Wedeke, făcând o comparaţie cu
ruta maritimă, scria că
„navigaţia cu vapoare pe Dunăre, până la Galaţi şi mai departe în Marea Neagră, reprezintă o cale mult mai sigură şi mai scurtă, aşadar mai practică. Dunărea este un fluviu german, sute de drumuri din interiorul Germaniei conduc la ea, căile ferate au fluviul ca terminal şi aduc acolo produsele industriei germane, pentru a fi expediate în Orient” 159.
În opinia consulului prusian, Societatea austriacă de navigaţie era
mai degrabă o piedică în atingerea scopului amintit. Conducerii Societăţii
i-ar lipsi perspectiva şi cunoştinţele, iar reprezentanţii acesteia în diferite
schele, mai ales pe cursul inferior al Dunării, ar fi persoane fără calităţi, mai
ales negustori falimentari, cărora li se dădea astfel o sinecură 160
. Nu ar
exista nici un fel de garanţii din partea Societăţii, coletele cu mărfuri
aşteaptă luni în şir în locurile de încărcare şi adesea se întâmplă ca ele să
ajungă deteriorate la destinaţie. Preţurile de transport ar fi mult prea mari,
căci ele rezultă dintr-o politică financiară nechibzuită. Societatea poseda
vase prea vechi, a căror reparare înghiţea sume ce puteau fi folosite mai
157 Bodelschwingh către min. af. externe, Berlin, 19 noiembrie 1842. ASB, Microf. RDG, r. 23,
c. 290; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 99v–100. 158 Merkel către Bodelschwingh, Breslau, 23 noiembrie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 393–
394; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 197–197v. 159 Wedeke către Le Coq (ambasadorul Prusiei la Constantinopol), Galaţi, decembrie 1844. ASB,
Microf. RDG, r. 24, c. 128–131; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 116–118v. 160 Wedeke aminteşte de un anume Dumitriu, negustor care a dat faliment şi care a fost apoi
angajat ca agent la Orşova al societăţii de navigaţie. V. nota precedentă.
148
degrabă pentru achiziţionarea de vapoare noi 161
. Depăşirea acestei situaţii
s-ar putea face numai prin înfiinţarea unei societăţi germane de navigaţie pe
Dunăre, pentru care statul nu ar trebui să cheltuiască nimic, ci doar să
garanteze acţionarilor o dobândă de cel puţin 4,5% din capitalul investit.
Fără garanţii din partea statului prusian, credea Wedeke, nu s-ar găsi
capitalişti germani dispuşi să investească în „această afacere aflată departe
de patria lor”. O asemenea societate ar fi avut o dublă importanţă,
economică şi politică:
„Linia de navigaţie va putea fi extinsă, prin Galaţi, în Marea Neagră, spre Constantinopol, Trapezunt şi Odesa. Vasele vor trebui să fie echipate cu motoare de cel puţin 200 cai putere. În schimbul garantării de către stat a dobânzilor, vapoarele ar trebui concepute în aşa fel, încât să poată fi utilizate şi ca vase de război, după modelul celor franceze. În acest fel, printr-o echipare a lor completă cu marinari germani, statul ar putea, fără să cheltuiască nici un ban, să aibă în acele ape o flotilă cu aburi, care ar constitui un argument serios în disputele politice care se ivesc atât de des în Orient” 162.
Singurul obstacol în calea acestei întreprinderi l-ar constitui monopolul
Societăţii vieneze. Cel puţin în parte, acesta ar putea fi depăşit. Deja între
Ulm şi Linz funcţiona Societatea Bavarezo-Würtemburgheză, iar în aval de
Presburg (Bratislava), monopolul austriac putea fi spart prin asocierea unei
eventuale companii ungaro-germane. Cum de la Cladova până la Marea
Neagră navigaţia era liberă, dificultăţile se restrângeau doar asupra cursului
dintre Linz şi Presburg al Dunării, unde era nevoie de aprobarea guvernului
austriac. Investitori s-ar găsi – asigura Wedeke – atât în statele germane din
Zolverein, cât şi în Viena, de unde consulul ar fi primit oferte din partea
„celor mai importanţi oameni de afaceri”. Chiar în zona Dunării inferioare
ar exista investitori interesaţi, precum casa comercială Germani din
Belgrad, care întreţinea un intens comerţ cu Ţara Românească 163
.
Proiectul lui Wedeke a fost discutat la Berlin, unde guvernul a fost
nevoit să ţină seama de referinţele negative ale lui Le Coq, ambasadorul din
Constantinopol. Dificultăţile politice, previzibilul refuz al Austriei, de a
accepta o concurenţă pentru propria Societate şi presupunerea că eventuala
161 În 1841, Societatea ar fi reparat la Constantinopol două vapoare, pentru suma de 140.000
florini. Cu aceasta, credea Wedeke, se putea cumpăra un vapor nou şi mai bine construit. Vezi nota 159
162 Vezi nota 159. 163 Casa Germani, împreună cu mai mulţi asociaţi din Ţara Românească, au intenţionat să-şi
înfiinţeze propria agenţie de navigaţie pe Dunăre, pentru transportul diferitelor mărfuri, dar mai ales al sării. Domnul muntean Gheorghe Bibescu a intervenit la Viena în favoarea acceptării acestei societăţi. Cum încercarea nu părea să aibe sorţi de izbândă, din cauza rezervelor guvernului austriac, Wedeke se aştepta ca cei interesaţi să poată fi atraşi în proiectul societăţii germane. Vezi nota 159.
149
întreprindere germană va lucra, precum cea austriacă, în pierdere, nereuşind
să obţină profituri, au făcut ca proiectul să fie abandonat 164
.
Un alt dezavantaj al rutei dunărene consta în dificultatea navigaţiei la
vărsarea fluviului în Marea Neagră, cauzată de înnisiparea celor trei braţe
(Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe). Rusia, care stăpânea gurile fluviului, nu
era străină de această situaţie. Prin tratatul de pace de la Adrianopol, din
1829, graniţa dobrogeană dintre Rusia şi Imperiul Otoman a fost stabilită pe
braţul Sfântu Gheorghe. Celelalte două braţe au intrat sub stăpânirea Rusiei.
Pe Sfântu Gheorghe puteau circula, conform tratatului, atât vase comerciale,
cât şi de război aparţinând celor două puteri riverane, în timp ce pe celelalte
două braţe, vasele otomane care aveau acces erau doar cele comerciale 165
.
Câtă vreme Delta Dunării s-a aflat sub stăpânire otomană, braţul Sulina –
singurul pe care puteau naviga şi vase maritime – a fost întreţinut în stare de
navigabilitate, prin lucrări ordonate de guvernul din Constantinopol. Rusia,
însă, a încetat efectuarea lucrărilor de întreţinere, aşa încât navigaţia a
devenit din ce în ce mai dificilă. Consulul Prusiei la Odesa, E. C. Walther,
observa în 1840 că Rusia urmărea intenţionat acest lucru, pentru a
contracara „concurenţa pe care porturile Galaţi şi Brăila o fac porturilor
ruseşti de la Marea Neagră şi de la Marea Azov”, mai ales Odesei 166
.
Reacţiile la această politică a Rusiei nu au lipsit. În 1839, la Galaţi şi
Brăila s-a încercat constituirea unei societăţi pe acţiuni, care avea drept scop
dragarea şi întreţinerea braţului Sulina. Iniţiatorii societăţii au fost
reprezentaţii consulari ai Austriei şi Angliei la Galaţi, Huber şi
Cunningham 167
. Guvernul englez, însă, nu a susţinut proiectul, motivând că
este obligaţia Rusiei să execute acele lucrări, iar Austria a preferat să trateze
direct cu Rusia, ajungând să semneze cu aceasta, la 25 iulie 1840, o
convenţie privind navigaţia pe Dunăre 168
. Fără sprijin din partea guvernelor
respective, proiectul nu a putut fi pus în practică. Nici convenţia ruso-
austriacă nu a avut efectele aşteptate de Viena, aşa încât navigaţia la gurile
fluviului devenea din ce în ce mai dificilă.
164 Ministerul afacerilor externe către ministerul de finanţe, Berlin, 12 aprilie 1845. ASB, Microf.
RDG, r. 24, c. 106–107; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 97–97v. 165 Acte şi documente..., I, p. 319–320. 166 Walther către min. af. externe, Odesa, august 1840: „Recent s-a constituit, din cel mai înalt
ordin, o comisie la Odesa, formată din negustori şi funcţionari, pentru a propune modul în care poate fi înlăturată această concurenţă”. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 26–28; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 25–26v.
167 Raportul citat al lui Walther. Vezi nota 166. 168 König, consul al Prusiei la Galaţi, către min. af. externe, Galaţi, 1 septembrie 1850. ASB,
Microf. RDG, r. 24, c. 383–393; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 2, f. 25–35. Textul convenţiei în Acte şi documente…, I, p. 1075–1078.
150
Guvernul Prusiei a urmărit cu îngrijorare evoluţia acestei situaţii. În
1850, atunci când expira convenţia ruso-austriacă, i s-a solicitat consulului
prusian din Galaţi întocmirea unui raport despre evoluţia întregii afaceri şi
despre perspectivele ei. Consulul König a întocmit un lung memoriu, în care
a descris toate avatarurile problemei navigaţiei la gurile Dunării. El credea
că o reînnoire a convenţiei ar putea fi posibilă şi ar fi acceptată de Austria
doar dacă Rusia ar oferi garanţii că se vor pune în aplicare prevederile
privind întreţinerea braţului Sulina. Pe de altă parte, însă,
„se poate presupune că Rusia nu va accepta reînnoirea convenţiei în sensul unei înţelegeri care să conducă efectiv la înlăturarea piedicilor din calea navigaţiei. Rusia nu va face libere pentru navigaţia gurile Dunării, care sunt ale ei, şi din punctul ei de vedere nici nu poate să o facă” 169.
În acest text, consulul prusian intuia ceea ce, câţiva ani mai târziu, avea să
devină punctul de vedere comun al puterilor europene: problema Dunării
putea fi rezolvată doar printr-un act de forţă, prin îndepărtarea Rusiei de la
gurile fluviului. Războiul Crimeii, tratatul de pace de la Paris şi instituirea
Comisiei europene a Dunării aveau să-i confirme previziunile.
Ruta maritimă
Şi calea maritimă a fost întrebuinţată, încă din secolul XVIII, ca o
alternativă la rutele terestre ale comerţului german cu Sud-Estul Europei.
Aşa s-a întâmplat, de exemplu, în timpul războiului ruso-austriaco-otoman
din 1787–1792, când a fost preferată ruta maritimă, spre Salonic, deoarece
calea terestră prin Moldova a devenit impracticabilă din cauza ocupaţiei
militare austriece 170
. În prima jumătate şi mai ales spre mijlocul secolului
XIX, transportul pe mare a devenit din ce în ce mai important pentru
comerţul german cu Imperiul otoman, nu însă şi pentru cel cu Principatele
române. Piedica pe care am descris-o atunci când am analizat ruta fluvială –
înnisiparea gurilor Dunării – stânjenea şi navigaţia vaselor care, venind pe
mare, încercau să urce pe Dunăre până la Brăila şi Galaţi.
În ciuda acestei piedici, pe măsură ce negustorii deveneau din ce în
ce mai nemulţumiţi de serviciile Societăţi austrice de navigaţie cu aburi pe
Dunăre, rutei maritime a început să i se acorde o oarecare importanţă.
Astfel, în 1837 a sosit la Galaţi, pe mare, primul vas aflat sub pavilion
prusian 171
. Au urmat apoi vase ale unor oraşe din nordul spaţiului german:
169 Vezi nota precedentă. 170 Esprit Cousinéry (consul al Franţei la Salonic) către Camera de comerţ din Marsilia, Salonic,
22 mai 1788. Democratie Iliadou, Inventaire des Documents des Archives de la Chambre de Commerce de Marseille. Lemme Salonique (XVII-e – XVIII-e siècles), Thessaloniki, 1981, p. 93.
171 Constantin Buşe, Comerţul exterior prin Galaţi sub regimul de port-franc (1837–1883), Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1976, p. 47.
151
Bremen, Lübeck, Hamburg 172
. În anii 1839 şi 1841, oraşele hanseatice au
semnat tratate comerciale cu Imperiul otoman, care reglementau trecerea
vaselor acestora prin Strâmtori şi prezenţa lor în Marea Neagră 173
. Ruta
avea să se dovedească foarte utilă în 1841, când, din cauza recoltelor
proaste din Europa Centrală şi a lipsei de cereale, mari cantităţi de astfel de
produse au putut fi importate din Moldova, prin Galaţi, în porturile din
nordul Germaniei 174
.
Avantajele şi dezavantajele transportului de mărfuri pe mare au fost
expuse sintetic de către consulul Prusiei la Galaţi, Wedeke, în 1844. Cel mai
bun punct de plecare pentru mărfurile prusiene şi ale statelor Uniunii
vamale, credea Wedeke, ar fi portul Emden şi nu cele de la Marea Baltică,
de unde calea ar fi mai lungă şi mai costisitoare. În plus, Emden ar avea cele
mai bune legături cu provinciile germane vestice, producătoare de mărfuri
industriale, iar transportul până la Galaţi ar fi foarte ieftin. Dezavantajele ar
consta, înainte de toate, în lungimea drumului, care trebuia să înconjoare
aproape toată Europa. Din această cauză, sosirea unui vas nu putea fi
prevăzută niciodată cu exactitate, ea putea întârzia foarte mult, ceea ce
constituia un dezavantaj pentru mărfurile de Leipzig, sau altele
asemănătoare, care erau supuse schimbării modei şi care ar fi fost foarte
căutate în Principate. Pe de altă parte, costul scăzut al transportului propriu-
zis creştea prin adăugarea taxelor de asigurare, care erau destul de mari la
navigaţia maritimă 175
.
Parcurgerea rutei maritime până la Galaţi, chiar atunci când ea se
făcea rapid, depăşea o lună. În primăvara anului 1847, de exemplu, bricul
prusian „Caroline Maria” – vas comercial uşor, cu pânze – condus de
căpitanul Johann Jürgen Schittow din Stralsund, a făcut 37 zile din Anglia
până la Galaţi: 26 zile până la Constantinopol, 9 zile de acolo până la Sulina
şi încă două până la Galaţi. În portul dunărean a încărcat porumb, pe care
urma să-l transporte în Irlanda. Căpitanul obţinea din întreaga afacere un
venit net de 6000 taleri. Singura dificultate a transportului o constituia
adâncimea prea mică a apei în braţul Sulina. Cum acolo apa era de numai
11 picioare adâncime, iar vasul încărcat avea nevoie de 13 picioare, o parte
din încărcătură a trebuit să fie transbordată şi dusă pe vase mai mici până la
ieşirea în Marea Neagră 176
.
172 „Dunărea. Jurnal de navigaţie şi comerciu”, an. I, 1847, nr. 29, p. 116. 173 Hermann Kellerbenz, op. cit., II, p.129–130. 174 „Albina Românească” an. XII, nr. 73, 1 septembrie 1841, p. 296. 175 Wedeke către Le Coq, Galaţi, decembrie 1844. V. nota 159. 176 Richthofen către min. af. externe, Iaşi, 9 martie 1847. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 190–191;
DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 169–169v.
152
În acelaşi an, în portul Galaţi au ancorat 12 vase germane (Prusia 7,
Bremen 2, Hamburg 2, Lübeck 1) 177
. În 1850, în acelaşi port aveau să
sosească 15 vase germane (Prusia 11, Mecklenburg 5, Hanovra 2, Hamburg
1) 178
. Fără îndoială, nu toate participau la comerţul româno-german, aşa
cum am văzut că a fost şi cazul vasului „Caroline-Maria”, a cărui cursă am
descris-o mai sus. Cu toate acestea, putem trage concluzia că prezenţa
mijloacelor de transport maritime în comerţul româno-german a crescut spre
mijlocul secolului XIX, fără însă, a avea o pondere semnificativă.
În 1847 s-a reuşit şi organizarea unei linii de transport maritim
regulat spre Principate. La 5 aprilie, Friedrich Harkort, un întreprinzător
german care a lansat în epocă mai multe proiecte de desfacere a fabricatelor
renane în Principate, a încheiat un contract cu guvernul Belgiei, pentru
înfiinţarea unui serviciu maritim regulat între Antwerpen şi Galaţi 179
. Încă
din martie 1847, ambasadorul Prusiei la Bruxelles îşi informa guvernul
despre intenţiile de organizare a amintitului serviciu 180
. Conform
contractului, Harkort urma să expedieze un prim vas la 15 iulie 1847, apoi
alte două în acelaşi an şi din ce în ce mai multe în anii următori 181
. În felul
acesta, produsele industriale germane ajungeau pe piaţa Principatelor
pornind dintr-un port belgian.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, rutele terestre au constituit
principala cale folosită de negustorii participanţi la schimburile comerciale
româno-germane. Ruta fluvială şi cea maritimă au reprezentat căi
alternative, care au fost adesea luate în calcul, dar care, practic, nu au
devenit la fel de folosite ca primele.
5. Proiecte, încercări, piedici şi eşecuri
Anii '40 ai secolului XIX au fost martorii unui mare număr de
proiecte legate de relaţiile economice româno-germane. Ele vizau, în
general, intensificarea desfacerii pe piaţa Principatelor a produselor
industriale germane şi preluarea de către germani a controlului comerţului
bilateral, aflat până atunci în mâinile negustorilor din Principate sau ale
intermediarilor. Proiectele au fost lansate fie de consulii prusieni din
Principate, cunoscători direcţi ai realităţilor de aici, fie de către
177 N. Suţu, op. cit., p. 212. 178 C. Buşe, op. cit., p. 318–319. 179 Richthofen către min af. externe, Iaşi, 14 decembrie 1847. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 305;
DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 277. 180 Von Düesberg către von Rönne, Berlin, 26 martie 1847. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 187;
DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 107. 181 Raportul lui Richthofen din 14 decembrie 1847, vezi nota 179.
153
întreprinzători din spaţiul german. Dintre toate, le-am selectat aici pe acelea
care au stârnit cele mai multe discuţii în epocă, sau pe cele care au avut
consecinţe în timp.
Proiectele lui Neigebaur
Consulul general J. F. Neigebaur, a cărui principală misiune a fost
aceea de a încuraja comerţul german, este autorul a două astfel de proiecte.
Primul, lansat în decembrie 1843, se referea la posibilitatea cumpărării
masive de lemn de stejar din Ţara Românească şi a importării lui în Prusia.
Într-un raport din 26 decembrie 1843, consulul general credea că
„negustorii de lemn din Berlin şi Stettin ar putea face aici afaceri bune, căci vânzarea unei păduri de către ministrul muntean Ştirbey, în schimbul a 500000 franci a deschis apetitul proprietarilor de a-şi transforma în bani pădurile seculare” 182.
În alte două rapoarte, din 20 iunie şi 4 august 1844 183
, Neigebaur dădea
diferite amănunte asupra acestei posibile afaceri, pe care o considera foarte
avantajoasă în perspectivă. Consulul general avea în vedere mai ales
pădurile din Oltenia, unde stejarii ar fi de foarte bună calitate, înalţi şi
drepţi, încât puteau să fie folosiţi şi în construcţiile navale. Sfătuia ca
pădurile să fie cumpărate în întregime – preţul varia de la 10000 la 30000
ducaţi, pentru păduri conţinând între 100000 şi 200000 copaci – iar
exploatarea lor să se facă folosindu-se forţa de muncă a ţăranilor localnici,
puşi sub conducerea unor specialişti şi maiştrii germani. Lemnul s-ar fi
putut transporta pe Olt, apoi pe Dunăre până la Galaţi sau Brăila, de unde ar
fi urmat să fie dus de vase maritime până în Germania. În sprijinul
proiectului, Neigebaur descria marile câştiguri pe care le obţinea un
antreprenor francez, Condemine, fost negustor de vinuri, din exploatarea
amintitei păduri a lui Ştirbey. Doritorii germani puteau conta deja pe două
păduri, oferite spre vânzare de către un anume Racoviţă din Craiova
(proprietatea sa se afla între Cladova şi Craiova, la numai şase mile de
Dunăre) şi de clucerul Ioan Vlădoianu, proprietar al moşiei Predeşti.
Proiectul a făcut obiectul unei intense corespondenţe între ministerul
afacerilor externe din Berlin, ministerul de finanţe, guvernatorul din Stettin
şi preşedintele negustorilor din acel oraş. În cele din urmă, ideea a fost
abandonată, din cauza rezervelor manifestate de negustorii germani, care
considerau că,
182 Neigebaur către min. af. externe, Iaşi, 25 decembrie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 64–
65; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 59–59v. 183 Acelaşi către acelaşi, Iaşi, 20 iunie 1844; acelaşi către acelaşi, Craiova, 4 august 1844. ASB,
Microf. RDG, r. 24, c. 79–81 şi 84–87; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 71–73 şi 76–78v.
154
„în ciuda marii lipse de lemn în locurile noastre, acesta poate fi cumpărat în pădurile regale şi în cele private mult mai ieftin decât cel din Valahia” 184.
Celălalt proiect al lui Neigebaur, din aprilie 1844, a avut ca scop
facilitatea desfacerii ţesăturilor sileziene de in pe piaţa din Principate.
Consulul general urmărea prin aceasta să vină în ajutorul producătorilor
silezieni, care se aflau, mulţi dintre ei, în stare falimentară, din cauza
concurenţei engleze. Era nevoie de înfiinţarea unui mare depozit la Iaşi,
gestionat de o casă comercială autohtonă, în numele mandatarilor din
Silezia. La această soluţie Neigebaur a ajuns după eşecul încercării unui
negustor silezian, Lebrecht Töpfer, care, în asociere cu firma „Bell et Co”
din Moldova, a trimis mai multe probe de ţesături la Iaşi. Acestea nu s-au
vândut, din cauza preţului mai ridicat decât al celor engleze şi austriece.
Înfiinţarea depozitului, în care s-ar fi putut stoca mari cantităţi de marfă, ar
fi avut ca urmare – credea Neigebaur – scăderea preţului ţesăturilor
sileziene. În plus, statul prusian ar fi urmat să acorde un premiu de export de
1–2 taleri pentru fiecare balot trimis spre vânzare în Principate 185
.
Părerile guvernatorului provinciei Silezia pe marginea acestei
propuneri au fost destul de pesimiste. Avuseseră deja loc unele experienţe
nereuşite, care i-au descurajat pe negustorii silezieni. Pe de altă parte, lui
Merckel i se părea greu de realizat asocierea cu negustorii din Moldova, „al
căror renume nu este de natură să trezească încredere” 186
. Nici ministrul de
finanţe din Berlin nu s-a arătat mai entuziast şi a respins de la bun început
ideea premierii mărfurilor exportate în Principate 187
. În aceste condiţii,
proiectul nu a trezit un interes prea mare în rândul negustorilor silezieni.
Doar patru – Kirsten din Hirschberg, Alberti din Schmiedeberg, Kühn şi
Pohl din Schömberg – s-au arătat dispuşi să rişte, dar numai după ce au
solicitat o mulţime de alte informaţii despre starea pieţei în Principate şi
doar sub rezerva identificării de către consulul general a unui partener de
încredere în Moldova 188
.
184 Preşedintele negustorilor din Stettin către administraţia locală, 29 februarie 1844. ASB,
Microf. RDG, r. 24, c. 68; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 62. 185 Neigebaur către min. af. externe, Iaşi, 1 aprilie 1844. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 73–74;
DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 66–66v. 186 Merckel către min. finanţelor, Breslau, 31 martie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 155–157;
DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 140–141v. 187 Circulară a ministerului finanţelor din Berlin către guvernatorii din Breslau, Liegnitz şi
Oppeln, 30 aprilie 1844. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 75; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 67.
188 Vezi nota 186.
155
Planul lui Wedeke: antrepozit şi bancă la Galaţi
Mai complex decât proiectele lui Neigebaur a fost cel propus în
decembrie 1844 de consulul Prusiei la Galaţi, Eusebius Wedeke 189
. După o
serioasă documentare, atât în lumea germană, cât şi în Principate, Wedeke a
reuşit să identifice câteva dintre cauzele care menţineau schimburile
bilaterale la un nivel pe care îl considera nesatisfăcător. Între acestea, cele
mai grave i se păreau a fi: absenţa oricărei mari case comerciale sau bancare
germane în Ţara Românească şi în Moldova, „care să sprijine prin mijloace
specifice negustoreşti interesele comerciale ale patriei”; lipsa unui
antrepozit pentru mărfuri germane; concurenţa manufacturilor engleze,
„care înmormântează comerţul german în Principatele dunărene”.
Cea dintâi soluţie propusă de Wedeke pentru îndreptarea acelei stări
de lucrui consta în înfiinţarea unui antrepozit german la Galaţi. Ideea nu era
nouă. Un predecesor al lui Wedeke în postul dunărean, Wilhelm Stürtz, o
sugerase cu patru ani mai devreme 190
. În opinia consulului Wedeke, viitorul
antrepozit trebuia să îndeplinească două funcţii: pe de o parte, acolo puteau
fi depozitate mărfurile germane care urmau să se desfacă în Principate sau
în Orient, pe de altă parte, antrepozitul putea colecta şi depozita produsele
naturale ale Principatelor (cereale, cânepă, vin, lemn, potasă seu, slănină,
păr de porc etc), „atunci când vor fi aduse spre vânzare, de către boieri, în
porturile libere”. Prin depozitarea în antrepozitul german a mărfurilor
proprietarilor români, aceştia puteau fi atraşi să cumpere, cu banii câştigaţi
din vânzarea propriilor produse, mărfuri germane. Produsele autohtone
puteau fi apoi încărcate pe vase germane şi expediate oriunde ar fi fost
cerute, în Europa, în timp ce mărfurle germane puteau fi răspândite mai
uşor, din Galaţi, în întreaga zonă a Mării Negre şi chiar până în Asia
Centrală. În plus, ideea antrepozitului i se părea lui Wedeke cea mai bună
metodă pentru contracararea concurenţei engleze, folosind chiar principiul
comercianţilor insulari: „celui care îmi cumpără fabricatele mele, trebuie să
îi cumpăr, la rândul meu, materiile prime sau să îl ajut să şi le plaseze pe
alte pieţe” 191
.
Costurile unei asemenea întreprinderi – cumpărarea terenului şi
construirea magaziilor – s-ar fi ridicat, conform calculelor consulului, la trei
sute de mii de taleri. Suma putea fi acoperită de statul prusian împreună cu
celelalte state membre ale Uniunii vamale, ori de o societate de acţionari,
189 Proiectul este expus într-un raport mai amplu, intitulat Despre comerţul statelor din
Zollverein cu Moldova şi Ţara Românească şi cu statele riverane la Marea Neagră. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 123–128; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 115–115v.
190 Stürtz către Königsmarck (ambasador prusian la Constantinopol), Galaţi, 16 iulie 1840. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 39–40; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 36–37.
191 Vezi nota 189.
156
cărora, însă, statul ar fi trebuit să le garanteze o dobândă de 4–4,5%.
Wadeke discutase deja cu fruntaşii negustorilor din Leipzig, cu „fabricantul
Friedrich Harkort, cel atât de influent în Westfalia şi în comitatele Mark şi
Berg”, cu primarul Demiani din Görlitz, în Silezia, cu bancherul Hermann
Henoch din Berlin, director al căilor ferate prusiene, cu reprezentanţii casei
bancare „Schragow et Comp.” din capitala Prusiei şi toţi s-au arătat dispuşi
să participe la finanţarea antrepozitului, sub rezerva asumării de către stat a
amintitei garanţii.
Cea de-a doua soluţie a lui Wedeke, legată de prima, era înfiinţarea
unei bănci la Galaţi. Acest lucru i se părea necesar din mai multe motive:
„Comerţul dintre Principatele dunărene şi Zollverein s-a mărginit până acum aproape numai la cumpărăturile făcute la târgurile din Leipzig de către negustorii din Moldova şi Valahia. Este necesar, însă, în cel mai înalt grad, ca vânzătorii germani să ştie ce credit pot acorda cumpărătorilor, căci suma care este pusă în joc anual depăseşte deja două milioane de taleri (...). O bancă la Galaţi ar putea informa negustorimea germană despre mai mica sau mai marea soliditate a caselor negustoreşti din Principate care cumpără în Leipzig. Apoi, prin intermediul acelei bănci, s-ar putea efectua toate plăţile pentru cumpărăturile făcute în Leipzig”.
Reacţia guvernului din Berlin faţă de propunerile consulului au fost
mai degrabă reţinute. Ministerul afacerilor externe, prin vocea secretarului
de stat von Bülow, a respins de la început ideea implicării financiare a
statului în înfiinţarea antrepozitului de la Galaţi. Von Bülow credea că
„Wedeke a mers prea departe atunci când a mizat pe o contribuţie
hotărâtoare a statului”. El atrăgea atenţia că
„asigurarea şi promovarea traficului comercial, care s-a desfăşurat şi până acum, trebuie să fie mai degrabă treaba negustorilor, care participă direct la acesta; problema guvernului este doar aceea de a înlătura piedicile şi de a sprijini, după posibilităţi, nevoile întreprinzătorilor” 192.
Cu atât mai puţin avea să fie susţinut proiectul de către ministerul afacerilor
externe după ce ambasadorul Le Coq din Constantinopol îşi va exprima, la
rândul lui, rezervele. Acesta era de părere că nu avea nici un rost să se
investească în construirea unui antrepozit la Galaţi, deoarece în port era încă
loc suficient pentru depozitarea mărfurilor, iar traficul comercial va trebui
să crească foarte mult până se va face simţită lipsa spaţiilor de
înmagazinare 193
. Din toate aceste motive, „afacerea antrepozitului” a fost
părăsită.
192 Von Bülow către Flottwell, Berlin, 13 ianuarie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 88–91;
DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 80–83. 193 Acelaşi către acelaşi, Berlin, 12 aprilie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 106–107; DZA, C.
Abt. XIII, Fach 15, Nr. 25, vol. 1, f. 97–97v.
157
Neîncrederea în negustorii şi cămătarii din Principate şi proiectele
bancare germane
Cealaltă idee a consulului Wedeke, privind înfiinţarea unei bănci
germane în Principate, deşi nu a rodit imediat, a găsit partizani şi, câţiva ani
mai târziu, s-a încercat punerea ei în aplicare. Şeful departamentului pentru
comerţ al guvernului din Berlin, von Rönne, a sprijinit-o încă din martie
1845. Într-o adresă către ministerul de finanţe, von Rönne considera că
înfiinţarea unei bănci germane la Galaţi era o primă condiţie pentru
îmbunătăţirea comerţului german cu Principatele, chiar dacă aceasta nu ar
face, prin ea însăşi, ca traficul să treacă sub controlul negustorilor
germani 194
.
Ideea înfiinţării unei bănci germane în Principate era legată de
neîncrederea pe care o aveau fabricanţii şi comercianţii germani faţă de
negustorii şi cămătarii de aici. Această neîncredere apare adesea evidenţiată
în corespondenţa diplomatică şi în rapoartele consulare prusiene. Temeiurile
ei au fost identificate, între alţii, de consulul general Richthofen, care le-a
expus într-un raport din 18 martie 1847195
. Richthofen îşi începea raportul
prin constatarea că,
„în ultima vreme, s-au semnalat în Moldova falimente ale unor case comerciale evreieşti, în urma cărora negustorimea din Zollverein şi în special industria saxonă şi cea renană au pierdut foarte mari sume de bani. Amintesc aici doar falimentele lui Salomon Feigeles, Hirsch Leib Rosenzweig, Izig Sofrin, Schapiro, Fokschaner etc”.
Richthohen avea dovezi că acestea erau, de fapt, falimente frauduloase,
intenţionate, care nu proveneau din incapacitatea de plată a debitorilor, ci
din speculă. În urma lor, „falimentaţii” obţineau câştiguri uriaşe pe seama
pierderilor corespunzătoare înregistrate de negustorii şi fabricanţii germani.
Procedura prin care se ajungea la astfel de rezultate este descrisă de
consulul general în acelaşi raport:
„Casa bancară evreiască Michael Daniel şi fiul din Iaşi, foarte cunoscută în străinătate, unde se bucură de un renume onorabil, i-a favorizat pe faliţi şi, fără îndoială, a împărţit prada cu aceştia. O parte dintre faliţi, de exemplu H. L. Rosenzweig şi Sal. Feigeles, sunt rude de sânge cu familia Daniel, alţii sunt cel puţin încuscriţi sau prieteni cu aceasta. Ei au procedat în felul următor: la începutul afacerilor lor, actualii faliţi au fost înzestraţi de către amintita casă bancară cu recomandări către vânzătorii de la târgurile din Leipzig şi chiar cu poliţe garantate de aceasta. Astfel, ei şi-au îndeplinit o vreme obligaţiile, dobândind, mai ales prin afişarea legăturilor cu acea casă, un anumit credit propriu. Când acesta a ajuns suficient de mare, ei au
194 Rönne către Flottwell, Berlin, 20 martie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 100–105; DZA,
C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 90–96. 195 Richthofen către min. af. externe, Iaşi, 18 martie 1847. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 204–210;
DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 181–186v.
158
luat pe datorie o cantitate însemnată de mărfuri, garantând cu propriile poliţe. Dacă unii negustori germani, mai precauţi, ezitau să le primească, erau îndrumaţi să solicite informaţii de la M. Daniel, care nu întârzia să susţină că cel care a cerut creditul ar fi un negustor cinstit şi de cea mai bună reputaţie, ale cărui afaceri ar fi foarte solide, şi că i se putea acorda toată încrederea, însă adăuga întotdeauna propoziţia: dar fără garanţia noastră. După cum reiese din actele noastre, asemenea recomandări au fost date chiar şi atunci când casa M. Daniel şi fiul a început să aibe probleme cu acoperirea propriilor creanţe şi când incapacitatea de plată a solicitantului de credit a devenit notorie. Ca urmare, vânzătorii germani trimiteau marfa la Iaşi, care, îndată după sosirea aici era folosită pentru acoperirea creanţelor casei M. Daniel şi fiul (căci nici unul dintre faliţi nu a ţinut registre de contabilitate). Vânzătorii, care încercau să-şi recupereze sumele pentru mărfurile vândute, au crezut că nu există o cale mai sigură decât să trimită poliţele lui M. Daniel sau casei Carniol, prietenă a acestuia, pentru ca, în temeiul acelor recomandări iniţiale, să salveze măcar o parte din ceea ce li se cuvenea. Se înţelege de la sine că aceştia nu ofereau nimic pentru acoperirea, măcar parţială, a datoriei”.
În realitate, credea Richthofen, toate acestea nu erau decât înşelăciuni, pe
care le făceau firmele M. Daniel, M. Carniol şi Singer & Schwarz sub
acoperirea unor intermediari. Aceştia din urmă dădeau faliment, fără a fi
lipsiţi astfel de partea lor de câştig, în timp ce firmele amintite îşi menţineau
neatinsă reputaţia. Cum toţi se bucurau de protecţie austriacă, intervenţia în
justiţie era foarte dificilă, aşa încât negustorii şi fabricanţii germani nu-şi
mai recuperau pierderile.
Prin înfiinţarea unei instituţii germane de credit se puteau evita,
măcar în parte, astfel de afaceri frauduloase. Iniţiativa din 1844 a lui
Wedeke a fost preluată, în 1847, de Karl Reinecke, un negustor din Leipzig,
care se afla în legături de afaceri cu Principatele 196
. Prin intermediul
consulatului general din Iaşi, al cărui titular era acelaşi Richthofen,
Reinecke a obţinut, în iulie 1847, o împuternicire din partea a douăzeci de
boieri din Moldova, pentru a înfiinţa o „instituţie germană particulară de
credit”. Împuternicirea evidenţiază interesul părţii româneşti de a avea un
asemenea aşezământ. Întreruptă de izbucnirea revoluţiei în 1848, încercarea
a fost reluată în 1850, când acelaşi Reinecke a intermediat tratativele dintre
guvernul Moldovei şi bancherii germani Nulandt şi Oehlschlaeger, tratative
sprijinite şi de consulul general al Prusiei din acea vreme, Meusebach 197
.
Proiectul a căzut în acel moment, din cauza opoziţiei Rusiei şi Imperiului
otoman, a căror încuviinţare era necesară. Abia după războiul Crimeii,
într-un context politic favorabil, ideea a putut fi pusă în aplicare. Astfel, în
196 Încercarea lui Reinecke a fost analizată, mai nou, de către Stela Mărieş, Proiecte privind
relaţiile economice dintre Prusia şi Principatele române la mijlocul secolului XIX, în AIIAI, tom. XXIV/2, 1987, p. 403–405. V. acolo şi bibliografia problemei.
197 Ibidem, p. 405
159
martie 1857, Nulandt a reuşit să inaugureze la Iaşi prima societate bancară
pe acţiuni, denumită „Banca Naţională a Moldovei” 198
.
Încercările lui Friedrich Harkort şi eşecul lor
Friedrich Harkort, întreprinzător din Brünninghausen, în Westfalia,
nu a fost nici singurul, nici primul care a gândit şi proiectat o tactică de
preluare a comerţului cu Principatele în special, cu Orientul în general, din
mâinile intermediarilor şi de întemeiere a unui trafic direct, controlat de
germani. Am arătat deja că această dorinţă a apărut încă pe la sfârşitul
secolului XVIII. La rândul său, consulul Kuch a propus superiorilor, în
1840, sprijinirea unei astfel de schimbări, care, pe de o parte, ar fi adus mai
multe profituri comercianţilor şi fabricanţilor germani, prin înlăturarea
verigilor intermediare, pe de altă parte, ar fi contribuit la scăderea preţurilor,
făcând mărfurile competitive cu cele austriece şi engleze 199
. Harkort, în
schimb, a fost autorul unei încercări practice, de mari dimensiuni, de punere
în funcţie a traficului comercial german direct cu Principatele.
Încă din 1844, Friedrich Harkort a intrat în legătură cu mai mulţi
fabricanţi din Westfalia şi din zona renană, pentru a colecta produse, pe care
urma să le trimită în Principate. În primăvara anului 1845, un agent,
Bobrzyk, a fost trimis aici, pentru a sonda piaţa. La fel ca şi consulul
prusian Wedeke, pe care îl cunoştea şi cu care se afla în legătură
permanentă, Harkort spera să obţină sprijin financiar din partea guvernului
din Berlin, pentru înfiinţarea unui antrepozit la Galaţi şi pentru crearea unei
companii germane de comerţ pe Dunăre şi în Marea Neagră. A solicitat
acest sprijin departamentului pentru comerţ din Berlin, la 12 martie
1845 200
, dar cererea sa nu a avut mai mult succes decât cea asemănătoare
făcută de Wedeke, pe care am amintit-o mai devreme 201
. Un transport de
mărfuri de probă trebuia să prefaţeze înfiinţarea companiei şi să-i verifice
viabilitatea. Încă din martie 1845, întreprinzătorul german era hotărât să
trimită mărfurile pe calea maritimă, de la Emdem la Galaţi, care era de
aproximativ opt ori mai ieftină decât transportul fluvial de la Düsseldorf la
Galaţi, trecând prin nou inauguratul canal Rin – Main – Dunăre 202
.
198 Constantin C. Angelescu, Primele încercări de a înfiinţa instituţii de credit în Moldova, în
SCSI, an. XIV, 1965, fasc. 2, p. 191–207; Gheorghe Platon, Lupta românilor pentru unitate naţională. Ecouri în presa europeană (1855–1859), Iaşi, Editura Junimea, 1974, p. 211–212.
199 Kuch către min. af. externe, Iaşi, 3 august 1840. ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 68–70; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3382, f. 47–48v.
200 Friedrich Harkort către Rönne, Brünninghausen, 12 martie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 99; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 90.
201 Vezi supra, p. 155–156. 202 Vezi nota 200.
160
Refuzul guvernului prusian de a sprijini financiar întreprinderea a
provocat retragerea din afacere a industriaşului silezian Winckler şi a
bancherului W. Beer 203
. Harkort, însă, nu a renunţat şi a asumat pe cont
propriu trimiterea unei mari cantităţi de mărfuri industriale la Galaţi. Vasul
„Aurora”, scaner hanoveran condus de căpitanul Herv Müller, a sosit în
portul dunărean la 28 septembrie 1846, după cum raporta consulul
Wedeke 204
.
Cea mai mare parte a încărcăturii era destinată pentru Galaţi şi doar o
cantitate mai mică pentru Brăila. Din documentele păstrate poate fi
reconstituită lista mărfurilor din acest prim transport de probă. Cred că nu
este lipsit de interes să o redau aici, respectând categoriile în care produsele
au fost grupate de consulul Wedeke. Astfel, transportul cuprindea mărfuri
de hârtie: tapete, hârtie de împachetat, cutii de carton, figurine din carton
gudronat; mărfuri din piele: piele pentru tălpi de încălţăminte, produse din
piele lăcuită, produse de galanterie; băuturi: lichioruri în sticle, şampanie,
diferite vinuri, bere; manufacturi: pânză de in şi de bumbac, de calitate şi
ordinară, mănuşi, pălării, pături de lână, fire, haine gata confecţionate,
ţesături din lână, covoare, umbrele, broderii, ciorapi de lână, postav, biciuri,
pălării de mătase; mărfuri din tablă, fontă şi bronz: sârmă, cuie, zăvoare,
împletituri de sârmă, pile etc.; mărfuri din oţel şi fier: şuruburi, clanţe şi
altele; metale preţioase: produse din argint; diferite alte mărfuri: chibrituri,
apă de colonie, papetărie, maşini de măcinat cafea, vopsele minerale,
muştar, cântare zecimale, geamuri, echipament pentru călărie, ţigări, arme
de vânătoare, mobilă, lumânări de stearină, ciocolată, jucării, o căruţă,
indigo, produse din nuci de cocos, hamuri, saltele cu iarbă de mare, ţigle şi
altele. Transportul conţinea, în total, 257 baloţi, la care se adăugau
produsele neambalate 205
.
Harkort l-a însărcinat cu preluarea încărcării pe „bancherul”
Finkelstein din Galaţi, până la sosirea agentului trimis de întreprinzător 206
.
Industriaşul german dorea să vină el însuşi în portul dunărean, însă nu a mai
ajuns aici 207
.
Aşa cum am arătat deja, întreaga întreprindere trebuia să prefaţeze,
în caz de reuşită, înfiinţarea unei companii germane de comerţ pe Dunăre şi
în Marea Neagră 208
. Transportul, însă, s-a lovit de piedici încă de la sosirea
203 Stela Mărieş, op. cit., p. 408. 204 Wedeke către min. af. ext., Galaţi, 22 octombrie 1846. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 180–181;
DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 160–161. 205 ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 185–187; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 164–166. 206 Vezi nota 204. 207 Richthofen către min. af. externe, Iaşi, 14 decembrie 1847. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 303;
DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 274v. 208 Vezi nota precedentă.
161
în Galaţi. Deoarece nu era însoţit de certificate, prin care autorităţile de la
locul încărcării să ateste că acolo nu bântuia nici o epidemie, el a atras
atenţia funcţionarilor carantinei moldoveneşti. Prin tratamentul de carantină
aplicat mărfurilor, care nu erau ambalate în acest scop, multe s-au
deteriorat 209
. Apoi, ele nu au găsit pe piaţa Principatelor interesul la care
expeditorul a sperat iniţial. În septembrie 1848, atunci când a sosit la Galaţi
pentru a gira provizoriu consulatul Prusiei din port, Levenhagen a aflat că
„o parte deloc neînsemnată din încărcătura vasului Aurora nu a fost vândută
şi zace încă într-un beci încuiat”. Mărfurile se deteriorau şi nu mai era nici o
speranţă de a le putea vinde 210
.
O a doua încercare, făcută de acelaşi Harkort în 1849, de data aceasta
cu mărfuri belgiene şi germane, a adus asemenea pierderi întreprinzătorului,
încât consulul König din Galaţi o considera „ratată” 211
. Într-o conferinţă
susţinută la Camera de comerţ din Görlitz în 1850, intitulată Despre
comerţul Principatelor Moldova şi Valahia 212
, König inventaria cauzele
care au contribuit la eşecul încercărilor lui Harkort. Mai întâi, credea
consulul, nu s-a ţinut seama de reglementările din Principate privitoare la
carantină, ceea ce a condus la întârzieri şi deteriorarea unor produse. Apoi,
s-a greşit netrimiţându-se o persoană din Germania, care să însoţească
mărfurile şi să se ocupe de vânzarea acestora. Ele au fost încredinţate „unui
bancher de la faţa locului, care avea alte interese decât acela de a promova
comerţul german”. Un reprezentant al întreprinzătorului a fost trimis abia
după doi ani, timp în care s-a plătit o sumă foarte mare pentru depozitare şi
în care unele mărfuri s-au deteriorat. În sfârşit, preţurile produselor ar fi fost
prea mari. În legătură cu această problemă, König atrăgea atenţia asupra a
ceea ce el considera că este un viciu general al mentalităţii întreprinzătorilor
germani:
„Nu trebuie să se creadă că locuitorii Principatelor dunărene ar fi nişte sălbatici, care confundă mărgelele de sticlă cu banii. Legăturile pe care le au astăzi moldo-valahii cu restul Europei îi fac foarte pricepuţi. Ar greşi profund acela care ar urmări să obţină în Principate preţuri mari pentru mărfuri învechite prin depozite. În schimb, o marfă bună găseşte întotdeauna o desfacere aducătoare de câştig, acolo unde industria este încă slab dezvoltată. Aceste lucruri nu au fost luate în considerare în acea afacere, căci au fost oferite vinuri de Rin şi de Mosela, arme şi alte produse de slabă calitate la preţuri enorme”.
Doar prin înlăturarea acestor neajunsuri, dar şi a altor piedici, se putea
ajunge la intensificarea comerţului german în Principate.
209 ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 434; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 2, f. 73v–74. 210 Levenhagen către min. af. externe, Galaţi, 7 decembrie 1848. ASB, Microf. RDG, r. 24, c.
326; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 297. 211 Vezi nota 209. 212 ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 432–442; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 2, f. 72–78.
162
Alte piedici
Preocupat, la rândul său, de intensificarea comerţului german cu
Principatele, şeful departamentului pentru comerţ din Berlin, von Rönne, a
încercat să identifice, în 1845, cauzele pentru care acesta nu se ridica la
nivelul aşteptărilor 213
. Printre altele, pe care le-am amintit deja, demnitarul
prusian descrie două piedici legate de mentalitatea şi obiceiurile
fabricanţilor germani. Mai întâi, era vorba de incapacitatea unora de a-şi
adapta oferta cererii pieţei:
„Cauza acestei inferiorităţi a desfacerii produselor germane se află în împrejurarea, că unii dintre fabricanţii noştri, mai ales cei care produc mărfuri din bumbac, încă nu au înţeles să-şi adapteze fabricatele cerinţelor şi gusturilor consumatorilor din ţinuturile dunărene”.
Fără îndoială, von Rönne avea dreptate, chiar dacă el gândea într-o perioadă
încă îndepărtată de cea a teoriilor economice moderne ale stimulării
consumului. O marfă care nu era cerută pe piaţă nu se putea vinde.
Această piedică, inerentă unei economii în plină transformare, cum
era pe-atunci cea germană, avea să fie înlăturată treptat. Consulii, prin
informaţiile pe care le trimiteau guvernului din Berlin şi care, prin grija
acestuia, ajungeau la cunoştinţa întreprinzătorilor, au contribuit la aceasta.
Pe de altă parte, fabricanţii şi comercianţii germani începeau deja să trimită
agenţi în Principate, cu misiunea de a sonda piaţa. Am amintit cazul lui
Friedrich Harkort, care, înainte de a porni afacerea sa la Dunărea de Jos, a
trimis aici un comisionar. Un alt caz este cel al unui călător german, Luis
Spiegelthal, care, în urma unui voiaj prin Principate în anii 1849–1850, a
trimis ministerului afacerilor externe din Berlin probe de îmbrăcăminte şi de
alte obiecte folosite aici, pentru a le fi oferite ca model fabricanţilor
germani 214
. Această practică, însă, era rară şi avea să devină o regulă abia
în a doua jumătate a secolului XIX.
A doua piedică descrisă de Rönne 215
consta în refuzul multor
fabricanţi de a-şi încredinţa mărfurile unor negustori germani şi în
încăpăţânarea de a le vinde ei înşişi pe la târguri. Obiceiul, veritabil reziduu
al economiei patriarhale, precapitaliste, avea să dispară treptat în a doua
jumătate a secolului XIX, pe măsura adâncirii specializării economice şi a
consolidării categoriei economico-sociale a comercianţilor.
213 Rönne către Flottwell, Berlin, 20 martie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 100–105; DZA,
C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 91–96. 214 Spiegelthal a trimis un costum femeiesc din Ţara Românească, două brâie bărbăteşti, un
model de ciubuc şi altele. Von Bülow către von Heydt (ministrul comerţului), Berlin, 7 iulie 1850; ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 358–360; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 2, f. 1–3v.
215 V. nota 213.
163
Spre mijlocul secolului XIX, o cauză conjuncturală, de ordin politic,
a pus în pericol comerţul româno-german sau, cel puţin, astfel au fost atunci
percepute lucrurile. Este vorba de evenimentele revoluţionare de la 1848.
Această cauză a fost sesizată de consulul general Richthofen, care şi-a
avertizat superiorii. Von Arnim, preşedintele de atunci al guvernului
Prusiei, i-a transmis ministrului comerţului, industriilor şi lucrărilor publice
acel avertisment, pentru a fi adus la cunoştinţa negustorilor şi fabricanţilor
germani 216
.
Recapitulând cauzele care, în ciuda existenţei unei voinţe
manifestate de ambele părţi, au împiedicat dezvoltarea relaţiilor economice
româno-germane în prima jumătate a secolului XIX, putem spune că acestea
au fost extrem de diverse, de la cele de ordin structural până la cele de
conjuctură, de la cele „obiective”, legate de sfera economicului, până la cele
„subiective”, constând în mentalităţi şi obiceiuri. Unele dintre ele aveau să
dispară treptat, altele se vor menţine şi în a doua jumătate a secolului XIX.
216 Von Arnim către min. comerţului, industriilor şi lucrărilor publice, Berlin, 27 aprilie 1848.
ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 313; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 285.
164
INTERFERENŢE POLITICE
Spre deosebire de istoria legăturilor economice româno-germane, cea
a relaţiilor politice s-a bucurat de o mult mai mică atenţie din partea
specialiştilor. Observaţia este valabilă mai ales în privinţa primei jumătăţi a
secolului XIX. Această situaţie îşi are originea, fără îndoială, într-o anumită
manieră de abordare şi înţelegere a relaţiilor politice bilaterale, conform
căreia ele s-ar reduce doar la contacte diplomatice oficiale, între părţi
eventual egale din punctul de vedere al statului juridic internaţional.
Identificabilă şi în domeniul mai larg al relaţiilor internaţionale, unde este
reprezentată de o întreagă „şcoală”, cea a „istoriei diplomaţiei”, maniera
evocată ignoră sau consideră nesemnificative faptele petrecute în afara
sferei raporturilor oficiale dintre state. În ceea ce priveşte Principatele
române, raţionamentul era simplu, din perspectiva amintită: dacă acestea, în
situaţia lor de vasale ale Porţii otomane, nu aveau dreptul la reprezentare
diplomatică şi dacă diplomaţia constituie instrumentul înfăptuirii politicii
externe, atunci ele nici nu au avut relaţii cu alte state. Acest mod de a vedea
lucrurile, pe care, fireşte, nu îl împărtăşesc, a avut un efect paralizant asupra
tentativelor de descifrare a relaţiilor politice româno-germane în perioada
care ne interesează aici.
Dacă raporturile diplomatice au lipsit, în ce ar consta, totuşi,
substanţa relaţiilor politice româno-germane? Răspunsul îl voi căuta în
cuprinsul capitolului de faţă. Pentru început, schiţez doar câteva linii
generale, făcând totodată o scurtă prezentare a temei.
Nu avem, pentru prima jumătate a secolului XIX, tratate bilaterale,
care să reglementeze în mod strict eventualele relaţii politice româno-
germane. Situaţia este similară celei descrise atunci când am analizat
legăturile economice, care, în ciuda lipsei instrumentarului oficial, au avut,
totuşi, conţinut. Existau tratate încheiate între Prusia şi Imperiul otoman,
expresie a intereselor politice şi economice reciproce. Au constituit acestea
cadrul juridic al relaţiilor politice româno-germane? Iar dacă lipsea
instrumentarul diplomatic (cel puţin în ceea ce priveşte partea română), care
au fost canalele prin intermediul cărora s-au putut produce contactele
politice bilaterale? Aveau acestea un caracter oficial sau unul acceptat în
mod tacit, impus de facto? Dacă Prusia a avut consulate în Principatele
române, care se puteau constitui într-un asemenea canal, mai existau şi
altele în afară de acesta?
165
Apoi, pornind de la ipoteza existenţei unui interes german faţă de
„problema orientală”, faţă de Imperiul otoman, mă întreb dacă şi în ce
împrejurări s-a individualizat un interes aparte faţă de Principate? Era acesta
diferit, se subsuma celui faţă de Turcia sau era identic cu acesta? La rândul
lor, Principatele, deşi se aflau în situaţia de vasale ale Porţii, nu au renunţat
la tentative de politică externă proprie, chiar dacă acestea s-au desfăşurat
neoficial, prin contracte personale sau prin alte mijloace. Ce loc a ocupat
Prusia, lumea germană în general, în aceste tentative?
La toate aceste întrebări voi încerca să răspund în continuare, fie
abordându-le direct, fie indirect, printr-un studiu de caz. Această din urmă
metodă o voi aplica problemei colonizărilor germane în Principate în prima
jumătate a secolului XIX, încercând să aflu în ce măsură acesteia i s-au
asociat şi eventuale interese politice.
1. Interese şi contacte politice în vremea începuturilor
Atitudini politice în secolul XVIII
Cele dintâi contacte politice directe între Prusia şi Imperiul otoman
s-au produs în prima jumătate şi la mijlocul secolului XVIII. Fără a intra în
amănuntele tratativelor şi etapelor acestor contacte, este nevoie, totuşi, să
arătăm că cele două state şi-au descoperit în acea perioadă interese politice
comune, determinate de situaţia geopolitică din centrul şi răsăritul
continentului. Austria, rivala Prusiei în centrul Europei, ameninţa
posesiunile europene ale Turciei. Pe de altă parte, Rusia, a cărei putere era
în creştere şi care devenea un adversar din ce în ce mai de temut pentru
Poartă, putea ameninţa în aceeaşi măsură Prusia. A şi făcut-o, de altfel, în
timpul războiului de şapte ani (1756–1763). S-a ajuns, astfel, după lungi,
adesea întrerupte eforturi diplomatice, la încheierea tratatului „de prietenie
şi comerţ” prusiano-otoman din 1761 1. În intenţia regelui Friedrich II,
acesta ar fi urmat să fie completat de un tratat militar, îndreptat împotriva
Austriei. Nu s-a ajuns, însă, la un rezultat concret în această direcţie 2.
În faza iniţială a tatonărilor şi negocierilor prusiano-otomane, care
s-au încheiat prin semnarea tratatului din 1761, la acestea a luat parte şi
principele Grigore II Ghica (în timpul domniei în Moldova, dintre anii
1735–1741). Rolul său a fost, însă, aşa cum s-a arătat în literatura de
specialitate, acela de a intermedia corespondenţa şi de a transmite semnalele
1 Pentru începuturile apropierii Prusiei de Poartă, premisele şi condiţiile încheierii tratatului din
1761, vezi Karl Pröhl, Die Bedeutung preussischer Politik in den Phasen der orientalischen Frage. Ein Beitrag zur Entwicklung deutsch-türkischer Beziehungen von 1606 bis 1871, Frankfurt-Bern-New York, Peter Lang, 1986, p. 58–97.
2 Ibidem, p. 97–103.
166
celor două părţi 3. Un interes politic prusian pentru Principate, altul decât
cel manifestat faţă de Imperiul otoman, nu poate fi identificat în această
perioadă.
Situaţiei geopolitice descrise mai sus i s-a adăugat, la sfârşitul
„războiului de şapte ani”, o nouă circumstanţă. Pentru a ieşi din izolarea
diplomatică la care a ajuns în timpul conflictului, pentru a-şi asigura
integritatea teritoriilor şi a preveni înfăptuirea unei alianţe ruso-austriece
îndreptate împotriva ei, Prusia avea nevoie de un aliat puternic, aşezat în
imediată vecinătate. A avut de ales între Austria şi Rusia şi a optat, din
raţiuni lesne de înţeles, pentru această din urmă putere 4. Se conturau, astfel,
două tendinţe contradictorii ale politicii orientale prusiene: pe de o parte,
apropierea de Imperiul otoman, care putea deveni folositor în prevenirea
sporirii – ameninţătoare pentru Prusia – a puterii Austriei şi Rusiei; pe de
altă parte, apropierea de Rusia, pentru a preveni o alianţă austriaco-rusă
îndreptată împotriva ei. În unul dintre testamentele sale politice, regele
Friedrich II scria (în 1768):
„Este mai bine să avem Rusia ca aliat, decât ca duşman, căci ne poate pricinui mult rău, la care noi nu i-am putea răspunde” 5.
Mai târziu, în 1782, alarmat de alianţa ruso-austriacă încheiată cu un an în
urmă şi analizând eventualitatea ca Austria să îndemne Rusia la un război
împotriva Prusiei, acelaşi monarh avea să noteze:
„În cazul în care ne-am afla în război cu Rusia şi Austria, nu ne-am putea dori o diversiune mai eficientă decât cea din partea turcilor. Această naţiune ne este binevoitoare şi cred că ajutorul ei, în lipsa altuia mai bun, nu este de neglijat” 6.
Aceste două tendinţe, ale căror începuturi le regăsim încă la mijlocul
secolului XVIII, aveau să ducă la conturarea a două tabere politice în Prusia
şi aveau să orienteze, alternativ şi în funcţie de împrejurări şi obiective
imediate, politica orientală prusiană şi în prima jumătate a secolului XIX.
Precauţia acţiunilor politice ale Prusiei în „chestiunea orientală”, ca şi des
invocata neutralitate îşi aveau originea nu atât în lipsa de interes faţă de
estul continentului, cât în contradicţia dintre cele două tendinţe.
Rămânând deocamdată la secolul XVIII, constatăm că, în politica
externă prusienă, Principatele române încep să se contureze ca entităţi
distincte faţă de Imperiul otoman odată cu războiul ruso-turc dintre anii
3 Pentru rolul de intermediar al lui Grigore II Ghica, vezi Dan Berindei, Frederic cel Mare şi
Principatele române (între 1740–1777), în idem, Românii şi Europa. Istorie, societate, cultură, vol. I, Bucureşti, Editura Museion, 1991, p. 14–15.
4 Karl Pröhl, op. cit., p. 119–120. 5 Testament politique (1768), în Richard Dietrich, Die politischen Testamente der Hohenzollern,
Köln-Wien, Böhlau Verlag, 1986, p. 657. 6 Considerations sur l'etat Politique de l'Europe (1782), în Ibidem, p. 719.
167
1768–1774. Această percepţie se afla în directă legătură cu diversele
proiecte ale curţilor europene de rezolvare a crizei orientale, fie prin cedarea
Principatelor către Prusia sau Austria, fie prin unificarea lor şi constituirea
unui stat independent, care să servească drept barieră între cele trei imperii
din zonă 7. Nici una dintre cele două variante nu servea interesele Prusiei –
sau cel puţin nu în mod direct – aşa cum observa, în august 1771, von
Zegelin, ambasadorul regelui Friedrich II la Constantinopol:
„În ce priveşte independenţa Moldovei şi a Valahiei, acestor provincii le va fi imposibil să se apere împotriva incursiunilor turceşti şi chiar împotriva celor ale tătarilor; de acest pretext s-ar putea servi şi Rusia, pentru a lăsa acolo o garnizoană, ceea ce ar însemna tot atât de mult cât o anexare a celor două provincii. Aceasta ar trezi, fireşte, o mare gelozie din partea austriecilor, cu atât mai mult cu cât mai multe mii de familii, care s-au stabilit în Ungaria şi Transilvania, se vor întoarce în Valahia şi Moldova, fapt care va oferi Vienei un bun prilej să devină stăpână a celor două provincii, fără ca Rusia şi Poarta să se poată împotrivi. După modesta mea opinie, ambele cazuri nu par să corespundă intereselor Majestăţii Voastre Regale, căci în acest fel, Rusia sau Austria ar deveni prea puternice” 8
Perceperea Principatelor de către Prusia ca teritorii distincte, cu o
populaţie ce avea aşezăminte şi năzuinţe proprii, s-a datorat şi efortului
propriu al românilor. Dintre numeroasele memorii şi proiecte de organizare
a Principatelor, înaintate de reprezentanţi ai elitei politice româneşti
puterilor europene în timpul războiului din 1768–1774, cele prezentate în
1772 trimisului Prusiei la tratativele de pace de la Focşani evocau vechile
drepturi de autonomie ale românilor în raport cu Poarta otomană şi
exprimau speranţa de „mântuire a patriei noastre” cu sprijinul regelui
Friedrich II 9.
Deşi nu poate fi vorba, în a doua jumătate a secolului XVIII, de
acţiuni ale Prusiei îndreptate conştient în direcţia sprijinirii intereselor
românilor, este incontestabil că Principatele au intrat încă de atunci, ca
entităţi aparte, în atenţia guvernului din Berlin. Implicarea Prusiei în
„problema orientală”, calculele politice privind raporturile cu cele trei
imperii din zonă nu permiteau ignorarea lor.
7 Pentru aceste proiecte, v. T. G. Djuvara, Cent projects de partage de la Turqui (1281–1913),
Paris, 1914, p. 283–291; Leonid Boicu, Geneza „chestiunii române” ca problemă internaţională, Iaşi, Editura Junimea, 1980, p. 39–40.
8 Von Zegelin către regele Friedrich II, Constantinopol, 3 august 1771. Acte şi fragmente..., II, p. 43.
9 Vezi aceste proiecte în Vlad Georgescu, Mémoires et projects de réforme dans les Princi-pautés Roumaines 1769–1830, Bucureşti, 1970, p. 38–41; Leonid Boicu, Principatele române în raporturile politice internaţionale (secolul al XVIII-lea), Iaşi, Editura Junimea; Dan Berindei, op. cit., p. 17–18.
168
Canalele contactelor politice bilaterale
Reprezentanţele consulare ale Prusiei au constituit principalul canal
al contactelor politice româno-germane. Această observaţie nu este valabilă
şi pentru perioada înfiinţării primului consulat, către sfârşitul secolului
XVIII, ale cărui rosturi politice, aşa cum am arătat 10
, nu erau legate direct
de Principate, ci de situaţia internaţională şi de atitudinea Prusiei faţă de
Imperiul otoman, Rusia şi Austria. Am arătat, de asemenea, că abia în anii
'40 ai secolului XIX cansulii din Principate încep să primească şi însărcinări
politice, aşa cum s-a întâmplat cu Neigebaur şi cu Richthofen. De multe ori,
însă, consulii nici nu erau iniţiaţi în problemele politice şi se mărgineau
doar la exercitarea atribuţiilor economice şi jurisdicţionale.
Un alt canal al relaţiilor politice româno-germane îl constituie
contactele directe ale unor personaje politice germane având o anumită
putere de decizie cu domni sau boieri din Principate. Documentele ne oferă,
în această privinţă, numeroase exemple. Am amintit deja contactele lui von
Zegelin cu boierii din Principate. La 13 august 1772, aflat în „tabăra de la
Focşani”, acesta îi scria regelui Friedch II:
„Stările Moldovei şi Valahiei mi s-au adresat, rugându-mă în privinţa intervenţiei Majestăţii Voastre la încheierea păcii, astfel încât atunci soarta lor să poartă fi făcută mai bună” 11.
În timpul următorului „război oriental”, marchizul Jérome de
Lucchesini, reprezentantul Prusiei la tratativele care aveau să se finalizeze
prin pacea de la Şistov, relata următoarele despre contactele sale din timpul
şederii în Bucureşti (noiembrie 1790):
„În timpul şederii mele la Bucureşti, membrii Divanului, în frunte cu mitropolitul, au venit să mă întâlnească şi să-mi expună plângerile lor împotriva despotismului turcilor, care au violat vechile tratate, şi împotriva vexaţiunilor pecuniare, devenite exorbitante şi inevitabile prin frecventa destituire a principiilor” 12.
La 1803, un alt ambasador prusian la Constantinopol, von
Knobelsdorf, trecea prin Bucureşti, unde se întâlnea cu principele
Constantin Ipsilanti 13
. Acesta din urmă avea să scrie că
„domnul Knobelsdorf a rămas mai mult aici, pentru a-şi face o idee cât mai corectă despre poziţia noastră” 14.
10 Vezi supra, p. 35–37. 11 Acte şi fragmente..., II, p. 68. 12 Ibidem, II, p. 317. Demersurile lui Lucchesini la tratativele de la Şistov au fost analizate de W.
Höhm, Der Einfluss des Marquis von Lucchesini auf die preussiche Politik 1787–1792, Kiel, 1925, p. 56–65.
13 Acte şi fragmente..., II, p. 383–384. 14 Ibidem, II, p. 384. C. Ipsilanti către Haugwitz, Bucureşti, 22 iunie 1803.
169
Tot în 1803, consilierul de legaţie Bielfeld, în drum spre
Constantinopol, se întâlnea în capitala Ţării Româneşti cu acelaşi
Constantin Ipsilanti 15
. În 1807, amintitul principe îl primea pe Senfft von
Pilsach, aflat în drum spre Constantinopol, unde urma să-şi ia în primire
postul de ambasador al Prusiei. Vizita în capitala munteană, unde s-a
întâlnit şi cu reprezentanţi ai armatei ruse de ocupaţie, avea să-i atragă lui
Pilsach disgraţia Porţii 16
.
În timpul tratativelor de pace de la Bucureşti, un reprezentant al
Prusiei, von Werther, are la rându-i contacte cu societatea locală 17
. Un alt
ambasador, von Schladen, plecând în concediu, trece de asemenea prin
Bucureşti la 1820 18
. În timpul războiului din 1828–1829, un general
prusian, Nostitz, aflat în drum spre cartierul general al armatei ruse, trece şi
prin Iaşi 19
. Exemplele ar putea continua. Adăugăm aici doar vizita unui
membru al casei regale prusiene, prinţul Albrecht, la Bucureşti, în anul
1843. Dar despre semnificaţia acesteia vom vorbi ceva mai jos.
Spre deosebire de canalul consular, cu un caracter permanent, aceste
contacte au fost intermitente, petrecându-se, de regulă, în perioade de criză.
Dată fiind poziţia celor care le stabileau (pe de o parte ambasadori, generali,
membrii ai casei regale, de cealaltă parte domni din Principate, membrii ai
Divanurilor etc.), ele au avut un rol aparte în relaţiile româno-prusiene.
Reluarea politicii orientale a Prusiei (1815–1841)
În primii ani ai secolului XIX, politica orientală a Prusiei a constat
în diverse încercări de contracarare a influenţei franceze la Constantinopol,
aflată în creştere începând cu anul 1802, când Franţa, prin pacea de la
Amiens, a garantat integritatea posesiunilor Porţii şi i-a cedat acesteia
Egiptul 20
. Câţiva ani mai târziu, la 1807, Prusia va înceta pentru o bună
perioadă să mai joace un rol în „problema orientală”. Faptul s-a datorat, pe
de o parte, eşecului tentativei prusiene de mediere a conflictului ruso-turc
izbucnit în 1806, pe de altă parte, înfrângerilor suferite la Jena şi Auerstädt
şi păcii de la Tilsit, în urma cărora, redusă teritorial la provinciile orientale
(aproximativ jumătate din suprafaţa deţinută anterior) şi izolată diplomatic,
Prusia a ieşit temportar din jocul puterilor europene de prim rang 21
.
15 Ibidem, II, p. 386–387. 16 Ibidem, II, p. 420–422. 17 Ibidem, II, p. 448–491. 18 Ibidem, II, p. 561. 19 Hurmuzaki, Documente..., XXI. Lippa către Metternich, Cernăuţi, 15 iunie 1828. 20 Tratatul de la Amiens (martie 1802) în Friedrich Wilhelm Ghillany, Diplomatisches Handbuch
1648–1867, vol. II, Nördlingen, 1860, p. 707–708. 21 Karl Pröhl, op. cit., p. 160–167.
170
După 1815, Prusia a încercat să se menţină neutră în politica
orientală 22
, deşi o apropiere de Rusia nu poate fi negată. De Rusia o legau
şi puternice interese economice, care aveau să conducă, în 1829, la
încercarea – neizbutită – de atragere a acesteia în Uniunea vamală
germană 23
. În timpul „crizei greceşti”, atitudinea Prusiei faţă de „prblema
orientală” a fost oscilantă. La începutul deceniului al treilea, Prusia a
subscris cu docilitate toate actele congreselor Sfintei Alianţe, referitoare la
problemele Europei apusene şi centrale, precum circulara de la Troppau din
8 decembrie 1820 24
, manifestul de la Leibach din 12 mai 1821 25
şi actul
final al Congresului de la Verona din 14 decembrie 1822 26
. Consecvenţa
din politica occidentală prusiană nu s-a regăsit şi în cea orientală. La început
s-a produs o apropiere de Rusia, concretizată prin semnarea protocolului
ruso-prusian de la Berlin din 14 martie 1822. Acolo, Prusia se declara de
acord cu poziţia Rusiei privind recunoaşterea liberei exercitări a religiei şi
profesiei de către grecii din Imperiul otoman, necesitatea evacuării
Principatelor de trupele turceşti şi numirea de domni pământeni, ca soluţii
pentru instaurarea păcii în sud-estul Eruopei 27
. În decembrie, însă, la
Verona, atunci când au început disputele între reprezentanţii Rusiei şi
Austriei în privinţa problemei orientale, trimişii Prusiei, Hardenberg,
Bernstorf şi Hatzfeld, s-au retras de la lucrările Congresului 28
. Favorabilă
Rusiei atâta vreme cât alte puteri nu se împotriveau politicii acesteia, Prusia
nu a mai sprijinit-o în momentul în care s-a conturat opoziţia Austriei.
Prusia nu avea în Orient interese atât de mari încât să se alieze uneia dintre
tabere, riscând un conflict cu cealaltă, ci avea mai mult de câştigat dintr-o
politică de neutralitate.
Neutralitatea, ca şi politica externă a lui Bernstorf, de conservare a
echilibrului de forţe pe continent, au făcut ca Prusia să fie acceptată ca
mediatoare a tratativelor de pace ruso-turce, care se vor finaliza prin
semnarea tratatului de la Adrianopol (1829). Ca mediator a fost trimis
generalul Müfling. Acesta a acţionat în două direcţii: pe de o parte, a căutat
să-l convingă pe sultanul Mahmud II că ţarul nu urmăreşte anexiuni
teritoriale, ci doar să oblige Imperiul otoman să îndeplinească prevederile
convenţiei de la Akerman din octombrie 1826; pe de altă parte, a încercat
22 Ibidem, p. 171–173. 23 Vicomte de Guichen, Les relations russo-allemandes du XVIII-e siècle a 1870, Paris, 1930,
p. 32. 24 F. W. Ghillany, op. cit., II, p. 270 şi urm. 25 Ibidem, II, p. 434 şi urm. 26 Ibidem, II, p. 440 şi urm. 27 Karl Ringhoffer, Ein Dezenium preussischer Orientpolitik zur Zeit des Zaren Nikolaus (1821–
1830), Berlin – Leipzig, 1897, p. 15–16. Protocolul în Acte şi documente..., I, p. 1070–1073. 28 Karl Pröhl, op. cit., p. 173.
171
să-i determine pe ruşi să nu se apropie prea mult de Constantinopol 29
.
Misiunea lui Müfling a reprezentat un succes diplomatic al Prusiei.
Prusia nu a solicitat nici o compensaţie în schimbul medierii păcii de
la Adrianopol, ceea ce a făcut ca poziţia ei neutră să se consolideze. Formal,
avea să păstreze această atitudine până la războiul Crimeii 30
. Prin medierea
din 1829 şi prin rezultatul ei, Prusia şi-a recâştigat prestigiul internaţional şi
a revenit în rândul puterilor care aveau un cuvânt de spus în „problema
orientală” 31
.
Prestigiul astfel redobândit, apoi fortificat prin poziţia faţă de cele
două crize turco-egiptene din 1832–1833 şi 1839–1841 32
, reînnodarea unor
relaţii strânse cu Imperiul otoman 33
, ca şi distanţa relativ mare faţă de
Principate, care plasa Prusia în afara grupului puterilor cu posibile pretenţii
teritoriale la Dunărea de Jos, constituiau tot atâtea temeiuri pentru o
eventuală orientare a atenţiei românilor în direcţia Berlinului.
2. Interferenţe politice în anii '40 ai secolului XIX
În anii '40 ai secolului XIX, interesele politice reciproce s-au
accentuat. O privire retrospectivă asupra întregului deceniu lasă chiar
impresia unei apropieri politice, la care au contribuit atât iniţiativele
româneşti, cât şi cele germane. Semne ale apropierii au apărut încă mai
devreme. În februarie 1838, profesorul german C. Ritter, care a întreprins în
acea iarnă o călătorie în Ţara Românească, putea să informeze ministerul
afacerilor externe din Berlin că
„numele Prusiei este foarte stimat acolo (...). Principele Ghica m-a primit, în calitatea mea de prusian, ca un prieten la Curte. La câteva zile după plecarea mea din Bucureşti, a trimis o ştefetă pe urmele mele – deşi era viscol – ca să-mi fie de ajutor faţă de autorităţile vamale la trecerea frontierei din munţi. Un localnic bogat a insistat să-i recomand pe cei doi fii ai săi, care urmează să sosească aici de Paşti, la un gimnaziu din Berlin. Ministrul de justiţie Ştirbei mi i-a prezentat
29 Karl Ringhoffer, op. cit., p. 195–196, 205–206, 222. 30 Karl Pröhl, op. cit., p. 175. 31 P. Clément-Simon, La politique de la Prusse en Orient (1763–1871), „Revue d'Histoire
Diplomatique”, 1908, nr. 3, p. 390–391. 32 Urmărind menţinerea echilibrului de forţe în Europa şi în Orient, Prusia s-a alăturat coaliţiei
(Austria, Rusia, Anglia şi, în cele din urmă, Franţa) îndreptată împotriva lui Mehmed Ali, paşa din Egipt, care ameninţa existenţa Imperiului otoman. Walter Piers, Preußen und die Orientalische Krise von 1839–1841. Tübingen, 1924, 131 p. (teză de doctorat, exemplar dactilografiat aflat la Biblioteca Universităţii din Tübingen).
33 Dovada acestor raporturi o constituie atât poziţia Prusiei în timpul crizelor egiptene, cât şi trimiterea, în 1835, a unei misiuni militare, conduse de căpitanul Moltke, la Constantinopol. Jehuda L. Wallach, Anatomie einer Militärhilfe. Die preussisch-deutsche Militärmissionen in der Türkei 1835–1919, Düsseldorf, 1976, p. 61–89.
172
pe cei doi fii ai săi, pe care are de gând să-i trimită în curând la Universitatea de aici. Acestea şi multe altele arată că influenţa şi prestigiul Prusiei se exercită până şi în atât de puţin cunoscuta de noi depărtare valahă” 34.
Cinci ani mai târziu, în vremea următorului domn, capitala Ţării
Româneşti a fost vizitată de prinţul Albrecht de Prusia, fratele regelui
Friedrich Wilhelm IV. Întorcându-se de la Constantinopol la Berlin, acesta
s-a oprit în Bucureşti în iunie 1843. Primirea făcută prinţului a fost văzută în
epocă drept un semn al onoarei pe care a resimţit-o domnul Gheorghe
Bibescu. Mai mult, unii contemporani – „persoane cu imaginaţie vie” ori
„capete pătimaşe”, cum îi numeşte cu ironie consulul francez – au
considerat că această vizită ar avea un rol politic ascuns, circumscris
planurilor de restaurare, cu ajutorul puterilor europene, a „Monarhiei
dacice”, care ar urma să fie pusă sub conducerea amintitului prinţ. În urma
acestei vizite, domnul muntean a fost decorat cu ordinul prusian „Vulturul
roşu” 35
. Cu toate că în corespondenţa ulterioară a domnului muntean cu
prinţul Albrecht nu apare nici cea mai mică aluzie la vreo problemă politică,
subiectul predilect al scrisorilor fiind „încântătoarea primire” şi „bunătăţile”
de care s-a bucurat prinţul la Bucureşti 36
, vizita nu poate fi disociată de o
anumită conotaţie politică. Ea nu era legată de acele planuri de restaurare a
„Monarhiei Dacice” pe care însuşi consulul francez le dezminte 37
.
Eventuala sprijinire de către Prusia a planurilor respective ar fi condus-o la
un conflict deschis cu Rusia, ceea ce nu îşi putea permite. Cu atât mai mult
cu cât, la începutul anilor '40, politica externă prusiană tindea încă spre
colaborarea cu imperiul din Răsărit 38
. Friedrich Wilhelm IV, devenit rege
în 1840, spera încă într-o reînviere a Sfintei Alianţe. Cercurile liberale
germane acuzau Prusia de dependenţă faţă de Rusia. Legăturile dintre cei
doi monarhi erau foarte strânse, ei promiţându-şi sprijin militar reciproc în
caz de nevoie. Această politică personală a regelui a devenit politică de stat,
prin îndepărtarea lui von Werther de la conducerea ministerului de externe.
Relaţiile cu Rusia se înfăptuiau prin corespondenţa monarhilor sau prin
intermediul ataşatului militar al ambasadei Prusiei la Petersburg, generalul
Rauch 39
. La o anumită emancipare a politicii externe prusiene de Rusia
avea să se ajungă abia câţiva ani mai târziu, când ea îşi va produce efectele
34 C. Ritter către ministerul afacerilor externe, Berlin, 14 februarie 1838. ASB, Microf. RDG,
r. 47/1, c. 168; DZA, A. A. II, Rep. 6, Nr. 3381, f. 101. 35 Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 962, Gheorghe Bibescu, Domnia lui Bibescu. Corespon-
denţă şi documente 1843–1856, tom. I, Bucureşti, 1893, p. 200–201. 36 Ibidem, I, p. 200–204. 37 Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 962. 38 Walter Piers, op. cit., p. 53–58. 39 Karl Pröhl, op. cit., p. 199–200.
173
şi asupra atitudinii prusiene faţă de Principate. Din acest motiv, vizita
prinţului Albrecht are o semnificaţie politică numai în măsura în care o
plasăm în relaţie cu alte evenimente.
În celălalt Principat, la Iaşi, Prusia a înfiinţat un consulat general în
anul 1842. Am arătat deja că atât înfiinţarea consulatului general, cât şi
trimiterea în acel post a lui Neigebaur fuseseră solicitate de Mihail Sturdza.
Billecocq şi Duclos, consuli francezi la Bucureşti şi Iaşi, credeau că
acţiunea se înscria în planurile mai largi ale lui Mihail Sturdza de a scoate
Moldova de sub influenţa Rusiei şi a o aşeza sub protecţia puterilor
europene 40
. Un asemenea plan maximal pare să fi existat în calculale
politice ale domnului Moldovei. El este confirmat şi de contactele sale –
indirecte – cu omul politic din Ţara Românească, Ion Câmpeanu. Acesta ar
fi propus şi Mihail Sturdza ar fi acceptat să preia şi conducerea celuilalt
Principat, realizându-se, astfel, o uniune personală a celor două ţări 41
. O
variantă minimală a acestui proiect, care viza reducerea influenţei ruse cu
sprijinul altor puteri europene, este atestată de un fapt petrecut în decembrie
1844, fapt care relevă şi rolul pe care ar fi urmat să-l aibe Prusia.
Friedrich Levenhagen, consilier la legaţia Prusiei din
Constantinopol, a făcut atunci o călătorie prin Principate. Nu l-a întâlnit
personal pe domnul Moldovei, dar, la recomandarea casei bancare
Rottschild din Viena, a intrat în contact cu un apropiat al acestuia, N.
Privileghio. Arendaş al vămilor şi al poştei, Privileghio, grec de origine, era
„sfătuitorul principelui în toate chestiunile financiare” şi „se bucura de
încrederea lui”. Discuţiile pe care le-a purtat Levenhagen cu Privileghio
sunt cât se poate de relevante pentru problema care ne interesează aici 42
.
„Dl. Privileghio a venit să mă ia într-o plimbare, în cursul căreia mi-a spus, din însărcinarea principelui, că acesta este foarte încântat că am venit şi că vede cu plăcere cum Prusia intră în mai strânse legături comerciale cu Moldova”.
Discuţiile nu s-au oprit aici, iar o a doua întâlnire dintre cei doi a scos la
lumină clare interese politice:
„În ziua dinainte plecării mele din Iaşi, m-a vizitat Privileghio, care mi-a spus că vine de la principe şi că trebuie să-mi împărtăşească ceva: «Principele se plânge de consulul rus Kotzebue, căci acesta nu-i mai acordă respectul cuvenit; vine adesea la principe, pentru a-i face reproşuri şi chiar îl bruschează cu fiecare asemenea ocazie; ameninţarea sa obişnuită este că va chema trupele ruse care se află la graniţă (...). Altfel stau lucrurile în chestiunea politică. El nu este dispus să cedeze presiunilor Rusiei şi să facă din ţară o posesiune
40 Hurmuzaki, Documente..., XVII, p. 943–944 şi 950. 41 Constantin Vlăduţ, Ion Câmpineanu, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1973, p. 147–151. 42 Levenhagen către Le Coq, Constantinopol, 3 februarie 1845. ASB, Microf. RDG, r. 47/II,
c. 439–454; DZA, A. A. II, Rep. 6, Nr. 3385, f. 105–112 v.
174
rusească; mai degrabă ar renunţa la demnitatea princiară şi s-ar retrage în viaţa privată. Principele Bibescu gândeşte altfel, căci el a încheiat un contract cu antreprenori ruşi, conform căruia minele din Valahia vor putea fi exploatate cu 10000 veterani ruşi, al căror număr poate să crească până la 30000. Principele Sturdza este hotărât să nu facă niciodată o asemenea concesiune. A încercat să găsească sprijin în exterior. Austriei nu i se poate adresa, căci ea îi părăseşte pe toţi aceia care mizează pe ajutorul ei; principii Miloş şi Ghica sunt un avertisment pentru ceilalţi. Dar M.S. regele nostru l-ar putea sprijini. Majestatea Sa este înrudit cu împăratul Rusiei şi în relaţii de prietenie; pe de altă parte, Prusia nu trezeşte Rusiei, în problemele orientale, gelozia pe care o stârneşte fiecare pas al Austriei. Principele şi-a trimis fii să înveţe la Berlin tocmai în ideea că astfel el se va putea apropia de regele nostru; atunci când Alteţa Sa prinţul Albrecht a venit în Bucureşti, principele Sturdza a dorit foarte mult ca acesta să viziteze şi Iaşul, pentru a i se putea destăinui şi ar fi făcut aceasta cu multă plăcere, căci ştie că Alteţa Sa este enfant gât‚ pentru ţar. Dorinţa principelui Sturdza ar fi ca M.S. regele nostru să-i recâştige bunăvoinţa împăratului şi să-l ajute să o păstreze şi în viitor. Pentru aceasta se va arăta foarte recunoscător şi va avea grijă de supuşii prusieni şi de comerţul lor şi al supuşilor statelor Uniunii vamale; va contribui la organizarea de aşezăminte pentru ajutorarea prusienilor săraci. El a observat cu plăcere, că plângerile împotriva consulului general prusian sunt verificate şi speră că, în cazul în care va interveni o schimbare a persoanei acestui funcţionar, va fi aleasă una căreia să-i poată acorda încrederea sa». Domnul Privileghio a mai adăugat, ca o observaţie personală, că ar fi de dorit, în cazul în care va veni un nou consul, ca acesta să fie un om moderat, care să ştie să se poarte, căci în felul acesta îl poate câştiga pe principe. I-am răspuns domnului Privileghio că voi reproduce întocmai în faţa Excelenţei Voastre comunicările pe care mi le-a făcut. În ziua următoare, chiar înainte de a pleca, dl. Privileghio mi-a făcut o ultimă vizită. Mi-a spus că vine de la Principe, căruia i-a repetat conversaţia noastră din ajun şi că principele a fost cu totul de acord cu conţinutul ei. În timpul şederii mele în Iaşi, principele mi-a dat de înţeles, cu diferite prilejuri, cât de mult se bucură de prezenţa în capitala sa a unei persoane care aparţine de legaţia Prusiei”.
Interesului politic al domnului Mihail Sturdza i se adăuga unul personal,
consemnat de acelaşi Levenhagen, de data aceasta nu din informaţii directe,
ci din zvonuri:
„Cea mai mare dorinţă a principelui este să devină domn ereditar al Moldovei. Dacă nu i-ar reuşi aceasta şi dacă va trebui să renunţe la funcţia pe care o are, atunci ar dori să se stabilească în Germania, de preferinţă în Prusia, cu condiţia să i se acorde titlul de principe ereditar”.
Este greu să facem deosebire între intenţiile personale şi cele politice ale lui
Sturdza, aşa cum nu putem şti cu siguranţă dacă nu cumva proiectul politic
era lansat tocmai pentru a-i susţine planurile personale. Dacă acceptăm
această din urmă idee, atunci nu ne împiedică nimic să acceptăm şi reversul
ei. Indiferent, însă, de ce gândea în realitate Mihail Sturdza, din cele arătate
175
reiese faptul că planul său politic a fost recepţionat ca atare de diplomaţia
prusiană. O implicare a ei în direcţia dorită de Sturdza se va produce
curând, însă nu cu foarte multă hotărâre.
În Ţara Românească, domnul Gheorghe Bibescu era mai precaut
decât omologul său din Moldova. Levenhagen a reuşit să-l contacteze
personal şi, în acelaşi raport, consemna:
„Principele Bibescu, care se sprijină doar pe Rusia, simte că ar avea nevoie şi de alţi prieteni, însă nu îndrăzneşte să o spună răspicat, aşa cum a făcut-o principele Sturdza. Cu toate acestea, mi-a exprimat în mod repetat dorinţa de a putea călători o dată la Berlin, dar că se îndoieşte că acel prilej se va ivi vreodată”.
În acel moment, Prusia nu urmărea încă să joace un rol activ în
Principate. Instrucţiunile primite de Neigebaur în momentul instalării sale în
funcţia de consul general la Iaşi cuprind chiar recomandarea de a observa
pasiv ceea ce se întâmplă în jur şi de a evita orice conflict cu reprezentanţii
celorlalte puteri. Doar aşa, i se spunea lui Neigebaur, Prusia îşi poate
menţine neutralitatea faţă de celelalte puteri, ceea ce îi dă dreptul de a avea
un cuvânt de spus în problema orientală 43
. De altfel, lui Neigebaur i-a fost
reproşată tocmai o prea mare implicare în problemele politice şi a fost
sancţionat pentru aceasta 44
.
Lucrurile aveau să se schimbe relativ rapid. Cotitura atitudinii
Prusiei poate fi observată clar cu prilejul acordării calităţii de agent politic
în Principate consulului general Richthofen, în octombrie 1847. În acel
moment apar şi accentele anti-ruse ale politicii prusiene în Principate.
Richthofen a solicitat el însuşi acea calitate şi faptul că a obţinut-o
dovedeşte că avea o anumită influenţă asupra factorilor de decizie de la
Berlin. Canitz, responsabilul de atunci al politicii externe prusiene, avea să-i
traseze lui Richthofen, în instrucţiunile din 15 octombrie 1847, limitele şi
scopurile activităţii sale de agent politic, aşa cum le-a stabilit de comun
acord cu regele Friedrich Wilhelm IV 45
:
„Deoarece Prusia nu-şi permite exercitarea unei influenţe directe, prin intermediul forţei, asupra situaţiei interne şi externe a Moldovei şi Valahiei, străduinţa noastră nu poate fi îndreptată decât în direcţia dobândirii unei influenţe morale, pe care principii celor două provincii o vor accepta mai degrabă din partea unei puteri care nu urmăreşte foloase proprii decât din partea acelor state care sunt din ce în ce mai implicate în problemele Principatelor. O parte importantă a misiunii politice pe care o veţi avea constă în a identifica mijloacele prin care
43 ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 298–299; DZA, A. A. II, Rep. 6, Nr. 3383, f. 108–108 v. 44 Le Coq către min. af. externe, Constantinopol, 19 iulie 1843. ASB, Microf. RDG, r. 23,
c. 490–491. 45 Canitz către Richthofen, Berlin, 15 octombrie 1847. ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 237–239;
DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 212–213 v.
176
poate fi câştigată o asemenea influenţă morală, ca şi a modului în care poate fi folosită.
Influenţa morală pe care trebuie să o câştigăm în Principate este nevoie să o îndreptăm împotriva acelei orientări, defavorabilă intereselor noastre, impuse prin străduinţa organelor ruse. Aceasta constă în încurajarea sistemului corupţiei, extins peste tot, dar mai ales în rândurile personalului funcţionăresc din amândouă Principatele, dar mai cu seamă în Moldova.”
Canitz era de părere că sporirea încrederii populaţiei în guverne şi
asigurarea unei stări de drept reprezintă cele mai bune circumstanţe pentru
promovarea intereselor germane. De aceea, guvernele celor două Principate
trebuiau încurajate să exercite „o anumită autoritate morală şi politică de
sine stătătoare”. În atingerea acestor scopuri, Richthofen era sfătuit să
acţioneze în acord cu reprezentanţii Austriei, Angliei şi Franţei, deci ai
acelor puteri care erau la rândul lor stânjenite de creşterea influenţei Rusiei.
S-a observat, în literatura de specialitate 46
că, odată cu numirea lui
Emil von Richthofen în funcţia de consul general, a avut loc o creştere a
interesului Prusiei faţă de aria Dunării de Jos şi că guvernul din Berlin avea
intenţia să ducă o politică mai hotărâtă în zonă. Împrejurările descrise mai
sus – investirea lui Richthofen cu funcţia de agent politic şi instrucţiunile
care i-au fost înmânate – confirmă acea observaţie. Acestui scop aveau să i
se subordoneze toate acţiunile agentului-consul: demersul făcut pe lângă
Mihail Sturdza, în preajma izbucnirii revoluţiei, în scopul obţinerii de
concesii, care să prevină „furtuna ameninţătoare” (care, între altele, ar fi
pricinuit pagube comercianţilor şi fabricanţilor germani, aşa cum, de altfel,
s-a şi întâmplat); contactele cu opoziţia din Moldova (prin intermediul lui
Richthofen, Petiţia proclamaţie avea să ajungă la cunoştinţa guvernului din
Berlin); intermedierea trimiterii către guvernul otoman a unui memoriu al
partidei naţionale; protesul faţă de intrarea trupelor ruse în Moldova.
Deşi iniţial atitudinea lui Richthofen a coincis cu intenţiile
guvernului din Berlin, care din martie 1848 avea o componenţă liberală, cu
timpul, între consul şi superiorii săi s-a produs o ruptură, care a determinat
rechemarea sa. „Ruşii reuşiră a-l înnegri la Prusia şi a-l depărta”, avea să
arate Ioan Maiorescu într-o scrisoare din 4 octombrie 1848 către A. G.
Golescu 47
. Într-adevăr, cauza rechemării lui Richthofen şi a încetării
sprijinului prusian pentru partida naţională trebuie căutată în intervenţia
diplomatică a Rusiei la Berlin. Dar mai trebuie pusă în legătură şi cu
izolarea internaţională la care a ajuns Prusia prin conflictul cu Danemarca.
46 Grigore Ploeşteanu, Prusia şi revoluţia română din 1848. Mărturii şi atitudini, în „Vatra”,
Târgu-Mureş, an. XVIII, nr. 208, p. A. 47 Anul 1848..., V, p. 12–13.
177
După începerea, în luna mai 1848, a invaziei peninsulei Iutlanda de
către trupele prusiene, Rusia a anunţat că „dezmembrarea Danemarcei
înseamnă o ruptură între Rusia şi Prusia” 48
. Pentru susţinerea ameninţării,
Rusia şi-a găsit un aliat în Anglia, celor două puteri adăugându-li-se apoi
Franţa 49
. Prusia s-a văzut izolată şi a anunţat, la începutul lunii iunie,
evacuarea ducatelor Schleswig şi Holstein 50
. Pentru a ieşi din izolare,
trebuia să încerce o apropiere de Rusia, care nu putea fi înfruntată nici în
„chestiunea ducatelor” şi cu atât mai puţin în problema românească.
Menţinerea la Iaşi a lui Richthofen, care continua să acţioneze cu
consecvenţă în favoarea intereselor româneşti şi împotriva celor ruse, nu
putea duce, în situaţia dată, decât la o înrăutăţire a raporturilor Prusiei cu o
putere pe care o dorea prietenă.
În celălalt principat, la Bucureşti, guvernul provizoriu de la 1848,
confruntat cu eventualitatea unei invazii ruse, a căutat la rându-i sprijin
european. În paralel cu unele demersuri iniţiate pe lângă guvernul din
Berlin, care, însă, îşi definise poziţia, a fost căutat sprijinul parlamentului şi
guvernului confederal din Frankfurt. Acolo a fost trimis Ioan Maiorescu, a
cărui scrisoare de acreditare poartă data de 22 iulie 1848 51
. Recunoscut la
Frankfurt ca trimis oficial al guvernului din Bucureşti, Maiorescu a încercat
să-i convingă pe membrii parlamentului de justeţea programului naţional
românesc. Într-o scrisoare către A. G. Golescu, aflat cu o misiune similară
la Paris, el îşi rezuma intenţiile astfel:
„a) a lucra ca mai întâi de toate să asigurăm existenţa Principatelor, aşadar cauza Moldovei nu se poate despărţi de a noastră; b) pe lângă acest punct principal, a familiariza pe oameni şi cu ideea unei Românii întregi” 52.
Interesele comune, Rusia ca pericol în egală măsură pentru ambele
părţi, au făcut ca demersurile lui Ioan Maiorescu să găsească un teren
favorabil. Ministrul de externe al guvernului confederal, Schmerling, avea
să-l încredinţeze, la 9/21 septembrie, că
„s-a desbătut cauza noastră în Minister şi că este o unanimitate atât în Minister, cât şi în Parlament, ca să nu se lase Principatele pradă Rusiei, ci cât mai curând să intervină Germania în cauza noastră” 53.
48 W. E. Mosse, The European Powers and the German Question 1848–1871. With special
reference to England and Russia, Cambridge, 1958, p. 19. 49 Anselm Doering-Manteuffel, Vom Wiener Kongres zur Pariser Konferenz. England, die
deutsche Frage und das Mächtesystem 1815–1856, Göttingen – Zürich, Vandenhoeck & Ruprecht, 1991, p. 73.
50 W. E. Mosse, op. cit., p. 20. 51 Anul 1848..., II, 671–672. 52 Scrisoare din 6/18 septembrie 1848. Ibidem, IV, p. 229. 53 I. Maiorescu către A. G. Golescu, 9–10 septembrie 1848. Ibidem, IV, p. 277–278.
178
În parlament aveau să se producă şi două interpelări privind problema
Principatelor. Înrtr-una din ele, din 4 octombrie, deputatul Föster din
Hinfeld avea să arate:
„Nici o naţiune nu are un interes atât de mare ca cea germană de a nu lăsa aceste Principate să cadă sub autoritatea Rusiei. Un imperiu românesc în sud, legat în mod natural de cel german, are o la fel de mare însemnătate ca şi unul maghiar, ba chiar mai mare. De aceea îmi permit să întreb: ce demersuri a făcut Ministerul pentru a împiedica invadarea Principatelor de către trupele ruse şi pentru a proteja drepturile acestora?” 54.
Toate aceste demersuri au rămas în sfera ideilor, a dezbaterilor
teoretice, ca de altfel întreaga activitate a parlamentului confederal de la
Frankfurt. Efortul diplomatic al lui Maiorescu a avut loc atunci când
intervenţia militară împotriva revoluţiei nu mai putea fi prevenită.
Parlamentul din Frankfurt, frământat de discuţii privind drepturile
fundamentale şi organizarea constituţională, divizat de lupta politică a
diferitelor fracţiuni şi grupe de interese, care nu aveau să ajungă la un punct
de vedere comun în privinţa unificării Germaniei, ca şi guvernul confederal,
care nu avea putere, erau departe de a putea interveni eficient, în pofida
bunelor intenţii, în favoarea rezolvării în sens naţional a problemei
româneşti.
3. Coloniştii germani în Moldova şi Ţara Românească:
o problemă politică?
Cu toate că a devenit o „problemă” – în înţelesul de obiect al unor
aprinse dezbateri publice şi al câtorva reglementări juridice – abia în a doua
jumătate a secolului XIX, prezenţa coloniştilor germani în Principatele
române poate fi constatată încă înainte de anul 1850. În istoriografia
română, tema şi-a aflat o reflectare cât se poate de modestă, mai ales în ce
priveşte perioada mai veche. Ea a fost abordată într-un singur studiu, despre
un caz de stabilire a unor colonişti „prusieni” pe o moşie din Ţara
Românească 55
. Destul de vag a fost tratată problema în lucrările apărute în
străinătate 56
. Umplerea acestui gol este doar un scop secundar al acestui
54 Ibidem, V, p. 11. 55 Apostol Stan, Colons prussiens dans l'agriculture de Valachie en 1843, în RRH, XXVII, nr. 3,
1988, p. 245–248. 56 Detlef Brandes, Von den Zaren adoptiert. Die deutschen Kolonisten und die Balkansiedler in
Neurussland und Bessarabien 1751–1914, München, R. Oldenbourg Verlag, 1993, p. 369, aminteşte despre câteva grupuri de colonişti germani din Basarabia, care în 1842–1843 au plecat de acolo, îndreptându-se spre partea bulgară a Imperiului otoman şi trecând prin Principate. Agnes Bretting, Hartmut Bickelmann, Auswanderungsagenturen und Auswanderungsvereine im 19, und 20. Jahrhundert, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 1991,
179
subcapitol. Înainte de toate, îmi propun să răspund la întrebarea: au fost
colonizările respective urmarea unei politici de stat sau au reprezentat doar
materializarea unor iniţiative particulare?
Pentru aceasta, am socotit necesară luarea în considerare a tuturor
posibilelor legături dintre Principatele române şi fenomenul mai larg al
emigraţiei germane în răsăritul Europei. Ca urmare, voi analiza nu doar
cazurile de stabilire aici a unor grupuri de colonişti, ci şi fenomenul
tranzitării teritoriului Principatelor de către valurile succesive de emigranţi
germani, care se îndreptau spre altă destinaţie. În acelaşi scop, voi avea în
vedere diferite proiecte de colonizare în Principate, lansate şi susţinute de
partea germană.
De la început, trebuie făcută o precizare terminologică. Ea vizează
diferenţa dintre înţelesurile noţiunilor de emigranţi şi colonişti. Emigranţii
sunt acele persoane care pleacă, din diferite motive, din locurile de origine,
pentru a se stabili în alte părţi, fără ca prin aceasta să urmărească, neapărat,
dobândirea unor privilegii, care să le confere o situaţie deosebită, eventual
superioară celei a persoanelor din mediul adoptiv. Dimpotrivă, coloniştii
sunt aceia care se aşează undeva în grupuri compacte, de regulă în urma
unor înţelegeri prealabile (contracte, privilegii etc.), care le conferă nu
numai o situaţie deosebită, ci le permite conservarea, parţială sau totală, a
propriului fel de viaţă, a religiei şi a organizării comunitare. Îndeosebi spre
aceştia din urmă îmi voi îndrepta atenţia în continuare.
Precursori
Încă din a doua jumătate a secolului XVIII sunt atestate câteva cazuri
de stabilire – temporară sau îndelungată – a unor grupuri de colonişti
germani în Principatele române. Cum două dintre ele sunt cunoscute, mă
voi limita la rezumarea faptelor.
Primul este cel al fabricanţilor de postav de la Chipereşti 57
. Pe la
1750, un grup de germani protestanţi din Silezia au fost aşezaţi de către
contele Poniatowski în Zaleszczyk, pe malul polon al Nistrului, la graniţa cu
Bucovina, în scopul organizării unei manufacturi de postav. Din cauza
persecuţiilor religioase, colonia s-a strămutat pe malul moldovenesc al
p. 139–140, evocă un proiect de colonizare germană în principate, din anii 1848–1849, aparţinându-i fostului consul prusian la Odesa, E. C. Walther.
57 Despre aceştia au scris, între alţii: N. Iorga, Prefaţă la Hurmuzaki, Documente..., X, p. XXXVI–XXXVII; idem, Negoţul şi meşteşugurile în trecutul românesc, în idem, Opere economice, ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Bucureşti, 1982, p. 115–116; Karl Kurt Klein, Beiträge zur Geschichte des Protestantismus in der Moldau, vol. I, Geschichte der Jassyer deutsch-evangelischen Gemeinde, Bukarest, 1924, p. 39 şi urm.; Beate Welter, Die evangelische Gemeinde Iasis im 19. Jahrhundert, în G. Bădărău, L. Boicu, L. Nastasă, Istoria ca lectură a lumii, Iaşi, 1994, p. 397.
180
râului, unde, în 1759, a reuşit să obţină de la domnul de atunci al
Principatului, Ioan Teodor Calimah, o serie de privilegii: dreptul de a-şi
construi biserică, impozite scăzute, autonomie administrativă. Domnul
Grigore III Ghica i-a strămutat de acolo la Chipereşti, în 1766, unde au
înfiinţat o manufactură de postav. Le-au fost întărite privilegiile obţinute
anterior, astfel încât coloniştii s-au putut organiza într-o comunitate
distinctă. Manufactura a funcţionat doar doi ani, apoi s-a desfiinţat, odată cu
izbucnirea războiului ruso-turc (1768). Coloniştii s-au dispersat: o parte au
ajuns la Iaşi, alţii au părăsit Principatul. Între aceştia din urmă s-a numărat
şi căpitanul coloniei, Johann-Daniel Christiani, care a trecut în Ţara
Românească, pentru a-şi oferi serviciile tot la o manufactură de postav, cea
de la Pociovalişte.
Şi aceasta, situată în judeţul Ilfov şi înfiinţată de clucerul Radu
Slătineanu în 1766–1768, a funcţionat tot cu străini, în majoritate germani.
Domnul Alexandru Ipsilanti, apoi urmaşul său Grigore III Ghica, au
înzestrat atât colonia, cât şi manufactura cu privilegii: libertate religioasă,
scutiri de impozite, înlesniri pentru cumpărarea de lână şi pentru vânzarea
postavului. Fabrica a funcţionat şi colonia s-a menţinut, cu unele întreruperi,
până către sfârşitul secolului 58
.
Încă puţin cunoscut a rămas cazul „fraţilor hutteriţi” (Hutterische
Brüder), care au stat timp de trei ani în Ţara Românească, între 1767–
1770 59
. Erau membri ai unei secte protestante, care, sub conducerea lui
Jakob Hutter (m. 1536), emigrase pe la începutul secolului XVI din
ţinuturile de origine – Tirol şi nordul Elveţiei – în Moravia. Trăiau
organizaţi în frăţii, de fapt mari gospodării comune, care puteau reuni până
la 3–400 indivizi. Din Moravia, unde s-au ocupat cu agricultura, dar mai
ales cu diferite meşteşuguri, au fost nevoiţi să plece în 1622, după bătălia de
la Muntele Alb (1620), care a marcat instaurarea de către habsburgi a
intransigenţei catolice în provincie. S-au aşezat în Slovacia ungară, unde au
fost supuşi, totuşi, unui intens proces de catolicizare. A rămas cunoscută în
istoria artei ceramica produsă de ei acolo, aşa-numita ceramică a
„habanerilor” 60
. O parte dintre ei, refuzând catolicismul, au emigrat mai
58 Despre această manufactură: Nicolae Iorga, Negoţul şi meşteşugurile..., ediţia citată, p. 117–
118; C. Şerban, Întreprinderea manufacturieră de postav de la Pociovalişte şi Bucureşti, în „Studii”, an. V, 1952, nr. 3, p. 86–105; Bujor Surdu, Câteva ştiri noi despre manufactura de postav de la Pociovalişte (1793), în AIIAC, tom. I–II, 1958–1959, p. 279–381.
59 Despre „hutteriţi” şi destinul lor: Helmut Protze, Zur Erforschung deutscher Sprachinseln in Südost- und Osteuropa. Siedlung, Sprache, Geschichte und Wechselwirkungen, în Gerhard Grimm, Krista Zach (ed.), Die Deutschen in Ostmittel- und Südosteuropa. Geschichte, Wirtschaft, Recht, Sprache, vol. I, München, Verlag des Südostdeutsches Kulturwerk, 1995, p. 73–76.
60 Christine und Kurt Rein, Namen und Herkunft der Habaner und ihre Keramik, în „Südostdeutsches Archiv”, München, an. 12–13, 1972–1973, p. 36–65.
181
departe, în Transilvania, unde, printre saşi, s-au constituit în mai multe
„comunităţi urbariale”. De acolo, 30 de mii de familii au trecut în 1767 în
Muntenia, pe care, însă, au părăsit-o în 1770, pentru a se aşeza în Rusia, pe
una dintre proprietăţile contelui Rumianţev 61
. Un secol mai târziu, urmaşii
lor s-au strămutat în Statele Unite şi în Canada, unde comunităţi hutterite
tradiţionale se menţin şi astăzi.
Împrejurările exacte ale poposirii acestui grup de germani în Ţara
Românească între 1767 – 1770 rămân încă neclare. Au venit în urma
primirii unor eventuale privilegii din partea domniei? Este vreo legătură
între aceştia şi manufactura de la Pociovalişte, care începea să funcţioneze
în chiar acei ani? Sunt întrebări care rămân deschise.
În privinţa celorlalte două cazuri, trebuie observat că acţiunea de
colonizare s-a făcut ca urmare a interesului domnilor Moldovei şi Valahiei,
dar şi al coloniştilor înşişi. Aşadar, exista un interes „de stat” – subsumat
unei politici economice mai largi, cu accente mercantiliste – din partea
românească şi unul personal din cealaltă parte. Ţările de origine ale
coloniştilor nu au fost implicate în acele acţiuni şi, ca atare, nu poate fi
vorba, încă, de iniţierea, dirijarea sau sprijinirea de către statele germane a
colonizărilor în Principate.
Emigranţi în tranzit
Înainte de a deveni, eventual, o destinaţie, Principatele române –
Moldova, mai ales – au fost teritorii de tranzit, străbătute de grupuri de
emigranţi germani în drum spre Rusia. Erau atraşi acolo de privilegile pe
care, încă din 1763, le oferea curtea ţarilor celor doritori să populeze
ţinuturile din răsăritul, apoi din sudul imperiului. Un manifest din acel an,
semnat de Ecaterina II, prevedea împroprietărirea coloniştilor, libertatea
religioasă, dreptul la autoadministrare a comunităţilor după propriile
obiceiuri, scutire de taxe vamale pentru bunurile aduse şi dispensarea de
serviciul militar sau civil. Privilegiile aveau să fie reconfirmate de către
urmaşii împărătesei 62
.
Nu este cazul să insistăm aici asupra motivelor care au provocat
emigraţia din lumea germană spre răsărit. Fie ele politice, economice,
religioase sau pur şi simplu personale, au fost inventariate şi analizate atent
în literatura de specialitate 63
.
61 S. D. Bondar, Sekta Mennonitov v Rossii (v svjazi s istoriej nemeckoj kolonizacii na juge
Rossii), Petrograd, 1916, p. 8. 62 Karl Stumpp, Die Auswanderung aus Deutschland nach Russland in den Jahren 1763–1862,
Tübingen, f.a., p. 14–18. 63 Le-a sintetizat, de exemplu, Karl Stumpp, op. cit., p. 26–30; în literatura mai nouă, o tratare
integrală şi aplicată de la caz la caz a motivelor emigrării a realizat Detlef Brandes, op. cit., p. 42–128.
182
Două mari valuri de colonişti au trecut prin Principate, mai întâi spre
sudul Rusiei, apoi, după anexarea Basarabiei de către ţarul Alexandru I în
1812, spre aceasta din urmă. Primul val este atestat în 1803 şi este constituit
din emigranţi recrutaţi în marea lor majoritate din Würtemberg, dar şi din
alte părţi din sudul Germaniei. Erau îmbarcaţi la Ulm, coborau pe Dunăre
prin Viena, până la Galaţi, de unde îşi continuau drumul pe uscat, prin
Moldova, până la Dubăsari, la frontiera moldo-rusă. De acolo, după două
săptămâni de carantină, se puteau îndrepta spre destinaţie, spre sudul Rusiei.
Opt transporturi, însumând peste opt sute de persoane, au urmat
această rută în 1803. Drumul era o adevărată aventură, din care nu lipseau
episoadele dramatice. Îmbolnăvirile erau frecvente. Dintre participanţii la
primul transport, jumătate ajung la Galaţi suferinzi şi, potrivit mărturiei unui
contemporan, nu găsesc acolo nici un medic. Al patrulea şi al cincilea
transport au fost atacate şi jefuite de tâlhari, pe Dunăre, în dreptul Silistrei.
Majoritatea ajung la Dubăsari lipsiţi de orice mijloace, după ce şi-au cheltuit
puţinii bani ce-i aveau cumpărând fructe, cafea şi vin în Moldova. În
localitatea de frontieră, cimitirul se măreşte acum cu mai multe sute de
morminte. Tot acolo, autorităţile vamale şi de carantină îi tratează atât de
rău, încât organizatorii ruşi ai colonizărilor vor hotărî ca în anii următori
transportul să se facă pe mare până la Odesa 64
.
Al doilea val este semnalat în 1817. În iulie, agentul austriac din Iaşi
comunica superiorilor săi că
„la Galaţi sosesc multe vase, pe Dunăre, având la bord colonişti şvabi, care urmează să intre în carantină la Ismail şi apoi să fie repartizaţi în interiorul Basarabiei” 65.
De fapt, cele aproximativ 1 500 de persoane semnalate acum făceau parte
dintr-un contingent mai numeros, de vreo 5 000 de germani din sud şi din
zona renană, care au plecat în acel an spre Rusia. Cea mai mare parte au
călătorit prin Galiţia, ocolind aşadar Principatele, şi au fost colonizaţi în
sudul Imperiului. Cei care au ales calea Dunării au făcut-o deoarece nu
aveau suficienţi bani pentru a plăti transportul pe uscat. Se ştie că 907
persoane dintre coloniştii care au trecut prin Galaţi au fost împroprietăriţi în
Basarabia, unde au întemeiat două aşezări, Hoffnungstal şi Teplitz 66
.
64 Detlef Brandles, op. cit., p. 63–66. 65 Hurmuzaki, Documente..., serie nouă, II, p. 399. 66 Detlef Brandes, op. cit., p. 99–100. O interesantă descriere a călătoriei se păstrează într-o
scrisoare a unuia dintre colonişti, Johann Christian Bildlingmaier, expediată din Galaţi la 18 iulie 1817: „Totul este ieftin aici; un pfund din cea mai bună pâine îl cumpărăm cu un creiţar şi un pfening, un litru de vin sau de vinars pentru 6 până la 8 coroane. Dacă v-am putea trimite şi vouă, care vă aflaţi în atâtea nevoi! Ţinuturile prin care am trecut, de la Viena până aici, sunt atât de rodnice, încât ne-am minunat. Am întâlnit locuri în care viţa de vie creşte în tufe, iar în păduri se întinde pe copaci până către vârf, în care, aşadar, vinul se obţine fără a planta. Oamenii muncesc rău. Am spus adesea: aici ar trebui să vină ai noştri din Würtemberg! Se
183
Au fost şi cazuri în care, pe drum, unii au părăsit grupurile de
emigranţi, pentru a se stabili în ţinuturile pe care le tranzitau. Pentru valul
din 1803 sunt semnalate câteva zeci de cazuri de acest fel 67
. Este posibil ca
unii dintre aceşti „dezertori” să se fi aşezat în Principate, însă nu avem
informaţii despre soarta lor aici. Alţii, aşa cum voi arăta în continuare, au
plecat după o perioadă de şedere în Basarabia şi au încercat să se stabilească
în Moldova şi Ţara Românească.
Tentative de colonizare în anii 1842–1843
O evidenţă exactă a colonizărilor în Moldova şi în Ţara Românească
nu există şi nu pare probabil ca administraţiile de atunci din Principate să fi
întocmit o asemenea dare de seamă. Din acest motiv, reconstituirea
evenimentelor este cât se poate de dificilă. O imagine de ansamblu asupra
fenomenului poate fi obţinută doar prin apelul la categorii diferite de surse,
inegale ca valoare informaţională: corespondenţa consulilor Prusiei în
Principate şi cea a legaţiei din Constantinopol, documente interne
româneşti, presă românească şi străină din epocă, diferite ecouri –
majoritatea târzii – în cronici ale diferitelor aşezări germane din Basarabia
şi Dobrogea ori ale unor comunităţi protestante, relatări ale călătorilor
străini. Toate aceste piese, adunate laolaltă, nu reuşesc să reconstruiască
decât un tablou destul de vag, incomplet, cu multe goluri, aşadar puţin
satisfăcător. În lipsa altuia, însă, va trebui să ne mulţumim cu acesta.
Fără a lămuri decât un aspect al problemei, un studiu relativ recent se
ocupă de cazul colonizării a 22 familii de „prusieni” pe moşia Berceni, din
Prahova, a serdarului muntean Constantin Creţulescu 68
. Evenimentul s-a
petrecut în urma încheierii unui contract între cele două părţi, act
intermediat de consulatul Prusiei din Bucureşti şi purtând data de 12 iunie
1843. Contractul prevedea acordarea către fiecare familie a unui loc de casă,
cu grădină şi împrejmuire pentru vite, ca şi a unei porţiuni de păşune. Timp
cunosc de departe satele locuite de germani, căci aceştia au luat-o cu mult înaintea leneşilor de aici. Cei mai mulţi dintre ultimii locuiesc în colibe rele. În Ungaria şi în Turcia îşi au colibele în pământ. Toate stau laolaltă: gâşte, porci, găini, oi, vite. Oraşele nu arată nici măcar la fel de bine ca un sat aşezat de la noi, iar regiuni nelocuite se găsesc din plin” (Karl Stumpp, op. cit., p. 35). Un altul, Friedrich Schwarz, descrie şederea la Galaţi, între 19–29 august 1817: „19 august: ajungem în Galaţi pe o mare căldură (...). 20 august: dimineaţa mai este încă furtună; conducătorii noştri iau masa la consulatul rus din oraş. 21 august: vine consulul cu familia şi iau masa împreună cu conducătorii noştri, într-un cort; vremea a fost plăcută. 22 august: din nou puţină ploaie, care e o mare binefacere pentru noi, căci avem foarte mulţi bolnavi şi zilnic mor câţiva (...). 24 august: duminică, s-a ţinut slujba. Pe toate cele cinci vase, jumătate din oameni zac bolnavi, mulţi bătrâni mor, iar alţii, care s-au molipsit mai demult, cad la pat (...)”. Ibidem, p. 39.
67 Detlef Brandes, op. cit., p. 66. 68 Apostol Stan, op. cit.
184
de doi ani, coloniştii erau scutiţi de obligaţiile pe care, conform
Regulemantului Organic, le datorau clăcaşii proprietarului: serviciu la
curtea acestuia, corvezi, taxe pentru păşunat etc., trebuind să dea acestuia
doar dijma în produse. În cazul în care noii veniţi ar fi desţelenit o suprafaţă
oarecare de teren, urmau să fie scutiţi şi de dijma pentru produsele obţinute
acolo. După doi ani, toate aceste privilegii urmau să fie anulate. Aşadar,
coloniştii ar fi fost integraţi în categoria clăcaşilor. Tot prin contract,
coloniştii se obligau să se stabilească pentru totdeauna, ei şi copiii lor, pe
terenul care le era concedat. Nu li se acorda autonomie administrativă, ci
doar dreptul de a asigura, prin oameni aleşi dintre ei, paza satului.
Independent de clauzele contractului, proprietarul le-a dat 3500 lei, sub
formă de împrumut, pentru a-şi cumpăra animale, şi le-a pus la dispoziţie
furajele corespunzătoare. Spre sfârşitul aceluiaşi an, coloniştii au început să
părăsească moşia Berceni, pe motiv că proprietarul nu le-ar fi acordat
suprafeţe îndestulătoare de teren arabil şi de păşune şi din cauza
tratamentului rău la care ar fi fost supuşi de către administratori. Aşadar, nu
clauzele contractuale, ci încălcarea lor, abuzurile, i-au determinat să
considere ca inacceptabilă situaţia de clăcaş, pe care o acceptaseră teoretic
la început. Unii s-au răspândit în diferite sate din judeţele Prahova, Ialomiţa
şi Ilfov, alţii pe moşia Brăilei. Serdarul Creţulescu, după repetate încercări
de a-i aduce înapoi, a reuşit să recupereze, prin intermediul aceluiaşi
consulat al Prusiei, însă destul de târziu, în 1847, o parte din suma
împrumutată şi din cheltuielile investite în organizarea coloniei.
Nu se arată în studiul citat – care, de altfel, se menţine la nivelul
anecdotic al problematicii colonizărilor – nici originea coloniştilor, nici
împrejurările venirii lor aici. Aşa cum vom arăta mai jos, ei nu au venit din
Prusia – sau cel puţin nu au venit direct de acolo –, ci din Basarabia, aflată
sub stăpânire rusă, şi din Dobrogea turcească. Faptul că în întreaga afacere a
fost implicat consulatul prusian din Bucureşti nu este câtuşi de puţin o
dovadă a originii lor prusiene, căci acel consulat îi avea sub protecţia sa pe
toţi supuşii statelor Uniunii vamale germane care se aflau pe teritoriul
muntean sau îl tranzitau. Cum acesta nu a fost singurul caz de colonizare cu
germani a unei moşii din Principate, vom înţelege mai bine lucrurile
prezentând fenomenul în ansamblul său.
Plecări ale coloniştilor germani din sudul Basarabiei sunt semnalate
încă din anul 1841, când o parte a locuitorilor satelor Leipzig şi Beresina au
trecut în Dobrogea şi – cu încuviinţarea autorităţilor otomane – s-au aşezat
în satul Akupunar din nordul provinciei 69
. În anul următor, „febra
69 Acest grup era condus de Adam Kühn, născut în 1909 la Posen şi emigrat cu familia sa în
Basarabia la 1814. Alfred Eisfeld, Die Schwarzmeerdeutschen, în G. Grimm, K. Zach (ed.), op. cit., I, p. 201–202.
185
emigrării” avea să cuprindă un număr tot mai mare de germani din
Basarabia 70
, care s-au îndreptat spre Principate sau spre ţinuturile din sudul
Dunării. Erau locuitori ai aşezărilor întemeiate de ţar cu colonişti germani,
în diferite etape, după anexarea Basarabiei. Primii au venit, în 1814,
aşa-numiţii „colonişti varşovieni”, şvabi care se stabiliseră cu câţiva ani mai
devreme în împrejurimile Varşoviei. Cei aproximativ 8 000 de „colonişti
varşovieni” au fost atraşi în Basarabia printr-un ucaz al ţarului Alexandru I,
care le garanta libertatea religioasă, îi scutea de serviciul militar şi dispunea
împroprietărirea fiecărei familii cu o suprafaţă de teren de 60 deseatine 71
.
Au fost colonizaţi de-a lungul râului Cogâlnic, unde au înfiinţat aşezările
Tarutino şi Borodino 72
. Alţii s-au stabilit în Basarabia odată cu valul de
emigrări din 1817, despre care am amintit deja. Ei proveneau din
Würtemberg, dar şi din alte state sud-germane. În timp, acestora li s-au
adăugat alţi colonişti, recrutaţi de agenţi ruşi atât în nordul spaţiului german
(Mecklenburg, Pomerania, Prusia), cât şi în sudul acestuia (Würtemberg,
Elveţia, zona renană etc.), astfel încât, în anul 1842, când statul rus a încetat
politica oficială de colonizare, în sudul Basarabiei existau 24 colonii
germane ori cu părţi de populaţie germană 73
.
Lipsa pământului a fost principala cauză a plecării unora dintre ei din
Basarabia în anii 1841–1843 74
. Majoritatea făceau parte, fără îndoială, din a
doua generaţie de colonişti, erau copiii celor aşezaţi acolo în deceniul al
doilea al secolului XIX 75
. Un spor natural deosebit în rândul acestora –
remarcat de majoritatea istoricilor care au abordat această temă – a făcut ca
în scurt timp pământul să devină neîndestulător. A părăsi colonia şi a se
aşeza în altă parte a imperiului, eventual la oraş, unde puteau fi practicate
diferite meserii, ar fi atras după sine pierderea statutului de colonist şi
supunerea la obligaţiile serviciului militar. Încolţiţi de lipsa pământului şi
speriaţi de perspectiva serviciului militar, mulţi au ales plecarea peste
frontieră.
70 Detlef Brandes, op. cit., p. 369. 71 Textul ucazului din 29 noiembrie 1813 la Karl Stumpp, op. cit., p. 106. 72 Alfred Eisfeld, op. cit., p. 198. 73 Karl Stumpp, op. cit., p. 107; Dirk Jachomowski, Die Umsiedlung der Bessarabien-
Bukowina- und Dobrudschadeutschen. Von der Volksgruppe in Rumänien zur Siedlungsbrücke an der Reichsgrenze, München, 1984, p. 5–6.
74 Opinie împărtăşită, între alţii, de Friedrich Gottas, Die Deutschen in Südesteuropa. Von den Ansiedlung im Mittelalter und im 18. Jahrhundert zur Rückbewegung im 20. Jahrhundert, în G. Grimm, K. Zach (ed.), op. cit., p. 22 şi de Alfred Eisfeld, op. cit., p. 201.
75 W. S. Teutschlaender, Geschichte der evangelischen Gemeinden in Rumänien mit besonderer Berücksichtigung des Deutschtums, Bukarest, 1891, p. 235.
186
La această cauză se va fi adăugat recolta foarte slabă din 1841 76
,
precedată de o epizootie în 1838 77
.
Unii istorici 78
consideră că printre emigranţii din 1841–1843 se
numărau şi membrii unei secte religioase, aşa-numiţii „separatişti”. Aceştia,
urmându-şi mentorul, pastorul Ignaz Lindl, veniseră încă din 1822 în
Basarabia, întemeind colonia Sărata 79
. După expulzarea lui Lindl din
imperiu la sfârşitul anului 1823 şi odată cu răspândirea zvonului, în 1841, că
ţarul ar interzice întrunirile membrilor sectei şi i-ar obliga să se înscrie
într-una din confesiunile acceptate (catolică sau evanghelică), o parte dintre
„separatişti” s-au integrat în biserica protestantă 80
. Este posibil ca o altă
parte, cei care doreau să-şi păstreze credinţa, să fi emigrat cu acel prilej la
sud de Dunăre sau în Principate, deşi nu există dovezi certe în acest sens.
În anii 1842–1843, câteva sute de familii au plecat din sudul
Basarabiei spre Silistra, unde guvernatorul otoman al sangeacului Rusciuc
le promisese că îi va scuti de impozite pe timp de trei ani şi îi va plasa în
sate creştine 81
. Majoritatea au trecut Prutul pe la Sculeni, unde familiile „au
ajuns în mod separat”, după cum scrie medicul Bernhard Kallmann, care se
ocupa atunci de administrarea provizorie a consulatului Prusiei la Iaşi 82
.
Aşadar, nu era nimic organizat, ci fiecare familie sau colonist pleca în mod
individual. Până la sfârşitul lunii martie 1843, când postul consular de la
Iaşi a fost ocupat de Johann Ferdinand Neigebaur, au intrat în Moldova 120
de familii de colonişti, însumând 460 de persoane. Kallmann scria că,
„îndată ce au trecut Prutul, supuşii statelor Uniunii vamale mi s-au adresat în scopul colonizării lor în Moldova sau în celălalt Principat de la Dunărea de Jos (...). Aceia dintre colonişti care au vrut să plece mai departe, spre Valahia sau spre Silistra, au trecut graniţa pe la Focşani şi pe la Galaţi” 83.
La trecerea frontierei, ei au fost ajutaţi şi de girantul viceconsulatului
Prusiei din Galaţi, negustorul Pasquale Lamberti. Despre acesta,
ambasadorul prusian la Constantinopol, Le Coq, avea să scrie în iulie 1843
că „s-a purtat ireproşabil în afacerea trecerii coloniştilor emigranţi din Rusia
în Turcia” 84
.
76 Detlef Brandes, op. cit., p. 369. 77 „Albina Românească”, Iaşi, an. XI, 1838, p. 358. 78 De exemplu, Detlef Brandes, op. cit., p. 369, care citează şi alţi autori ce împărtăşesc această
idee. 79 Hans Petri, Ignaz Lindl und die deutsche Bauernkolonie Sarata în Bessarabien, în „Südost-
deutsches Archiv”, München, an. VIII, 1965, p. 96–97. 80 Ibidem, p. 107–109. 81 Detlef Brandes, op. cit., p. 369. 82 ASB, Microfilme RDG, r. 23, c. 548; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 8v. 83 Vezi nota precedentă. 84 Le Coq către min. af. externe, Constantinopol, 19 iulie 1843. Vezi nota 44.
187
Celor trecuţi atunci prin Galaţi în Dobrogea aveau să li se alăture
alţii, după luna martie 1843, odată ce călătorul german Karl Koch găsea
acolo, în acelaşi an, 300 de familii 85
. Între timp, însă, autorităţile otomane
şi-au schimbat planurile şi acum le propuneau emigranţilor să-i distribuie nu
în aşezări creştine ci în sate turceşti, câte două familii în fiecare localitate 86
.
Doar unsprezece din cele trei sute de familii amintite de Karl Koch au
acceptat această condiţie, în timp ce restul coloniştilor intenţionau să treacă
din nou Dunărea, de data aceasta în principatul muntean 87
. Mulţi au rămas,
însă, în Dobrogea, unde au înfiinţat colonia Atmagea 88
.
Moşia Berceni a serdarului Creţulescu nu a fost singura din
principatul muntean colonizată cu germani în acel moment. Tot în 1843,
înainte de luna mai, alţi germani – din păcate nu ştim câţi – au fost
colonizaţi pe moşia Eliana a „maiorului Ghermani, fost agent al Serbiei” 89
.
Proveneau dintre cei despre care Bernhard Kallmann spunea că au venit din
Basarabia în Moldova şi de acolo au trecut în Ţara Românească prin
Focşani. Aşezarea pe moşia Eliana s-a făcut tot printr-un contract, care,
însă, nu s-a păstrat. Au rămas acolo până în toamna anului 1844, când
„s-au adresat cancelarului consulatului Prusiei, solicitând intervenţia personală a acestuia pe lângă dl. Ghermani, pentru a obţine anularea contractului. Doreau să plece în Turcia, urmând exemplul celor mai mulţi dintre compatrioţii lor. Cancelarul a reuşit să-l convingă pe dl. Ghermani să-i elibereze pe colonişti de obligaţiile lor, urmând ca aceştia să-i restituie doar jumătate din sumele pe care i le datorau” 90.
Dacă cele două încercări, a serdarului Creţulescu şi a maiorului
Ghermani, au eşuat, o nouă aşezare a fost întemeiată, totuşi, de coloniştii
germani în Ţara Românească. Este vorba despre satul Jacobsonstal, situat
pe-atunci la o depărtare de şase kilometri de Brăila. Membrii noii
comunităţi proveneau dintre coloniştii plecaţi de pe moşia Berceni, la care
s-au adăugat, în timp, alţii. Mai târziu, comunitatea avea să fie integrată în
oraşul Brăila 91
.
85 Karl Koch, Wanderungen im Oriente während der Jahre 1843 und 1844, vol. I, Weimar, 1846,
după Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, ediţie îngrijită de A. AnghelescuBucureşti, Editura Eminescu, 1981, p. 617.
86 Detlef Brandes, op. cit., p. 369. 87 Nicolae Iorga, op. cit., p. 617. 88 W. S. Teutschlaender, op. cit., p. 235. 89 König (secretar al consulatului Prusiei din Bucureşti) către min. af. externe din Berlin, 28
octombrie 1844; ASB, Microf. RDG, r. 23, c. 802–803; DZA, A.A. II, Rep. 6, Nr. 3384, f. 246–246v. Este vorba despre Gheorghe Adam Ghermani, fost reprezentant al principelui Miloş Obrenovici al Serbiei pe lângă Poarta otomană, apoi agent al Serbiei în Principate în anii 1836–1837. Ioan C. Filitti, Domniile române sub Regulamentul Organic 1834–1848, Bucureşti, 1915, p. 183, 206–207.
90 Raportul citat al lui König (v. nota precedentă). 91 W. S. Teutschlaender, op. cit., p. 233.
188
Cazuri similare celor din Ţara Românească au existat şi în Moldova.
Încă din 1842, atunci când primele familii de colonişti se aflau la vama din
Sculeni şi încercau să intre în Moldova, Bernhard Kallmann s-a adresat
secretarului de stat al principatului, postelnicul Teodor Balş, pentru a afla
poziţia autorităţilor locale în legătură cu dorinţele coloniştilor. Aceştia
solicitau fie colonizarea în Moldova, fie tranzitarea teritoriului acesteia spre
sud. Cu acel prilej, Teodor Balş s-a arătat interesat să colonizeze două sute
de familii atât pe propriile moşii, cât şi pe cele aparţinând unei alte
persoane, care apare în raportul lui Kallmann către ministerul afacerilor
externe din Berlin ca „marea boieroaică, cunoscută aici sub numele de
frumoasa Maki”. Sub acest nume se ascundea, probabil, Maria Calimah,
fiică de domn, soţia defunctului logofăt Grigoraş Sturdza şi mama domnului
în funcţie al Moldovei, Mihail Sturdza 92
. Potrivit relatării lui Kallmann,
condiţiile puse de colonnişti erau următoarele:
„Coloniştilor li se va acorda îndată locuinţă, apoi cantitatea corespunzătoare de cereale, vite, lemn şi materiale de construcţie pentru clădirea de locuinţe bune. Terenul necesar şi-l vor putea trece curând în a lor proprietate, în schimbul unui preţ avantajos. Până atunci, ei vor rămâne în mod provizoriu sub protecţie consulară. Coloniştii îşi vor alege dintre ei un primar (Schulze) şi doi juraţi, care vor aplana eventualele diferende dintre membrii comunităţii” 93.
La rândul său, postelnicul Teodor Balş s-a angajat faţă de girantul
consulatului Prusiei, că se va îngriji de bunăstarea celor dornici să se aşeze
în Moldova, iar celor care voiau să plece mai departe, le va pune la
dispoziţie toate documentele necesare. Primilor li se mai promitea
„oficierea nestingherită a serviciului religios, protejarea persoanei şi a bunurilor”.
Eventualele neînţelegeri dintre noii veniţi şi pământeni urmau să fie
rezolvate de către postelnicul secretar de stat în consens cu reprezentantul
consular al Prusiei 94
.
Până la sfârşitul anului 1843, „mai mulţi” dintre cei 460 germani
intraţi în Moldova în împrejurările descrise de Kallmann au fost aşezaţi „pe
92 „Frumoasa Maki” („die schöne Maki”) poate să reprezinte traducerea din greacă, printr-un joc
de cuvinte, a numelui de fată al Mariei Callimachi ( Callimaki = frumoasa Maki ), despre care Radu Rosetti scria că a fost, la vremea ei, „cea mai frumoasă femeie din Moldova” (Radu Rosetti, Amintiri, I, Ce-am auzit de la alţii, ediţie îngrijită de Mircea Anghelescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei culturale române, 1996, p. 87). Kallmann foloseşte această expresie fie pentru că nu cunoştea identitatea reală a persoanei, care-i era ascunsă de către postelnicul Teodor Balş, fie din cauză că girantul consulatului însuşi, în cazul în care ştia despre cine e vorba, nu dorea să relateze într-un raport oficial despre implicarea familiei domnului Moldovei în această afacere.
93 Kallmann către min. af. externe din Berlin, Iaşi, 4 decembrie 1843. Vezi nota 82. 94 Acelaşi raport.
189
proprietăţile marii boieroaice Maki” 95
. Nu am reuşit să găsim vreun
contract prin care să se fi reglementat aceasta, însă un asemenea act trebuie
să fi existat. El va fi cuprins, în mare, clauzele stabilite în discuţia dintre
Kallmann şi Teodor Balş, reprodusă mai sus. Alţi germani din acelaşi
contingent s-au stabilit în Iaşi, unde, conform spuselor aceluiaşi girant al
constulatului Prusiei, „profesează ca zidari, dulgheri etc.”
Cunoaşterea situaţiei materiale ale coloniştilor ne poate oferi sugestii
în legătură cu motivele plecării din Basarabia, dar şi cu intenţiile lor. În
corespondenţa consulatului prusian din Iaşi, cele 120 familii intrate în
Moldova până în martie 1843 apar împărţite în trei categorii, în funcţie de
avere: o treime aveau asupra lor sume cuprinse între 1500 – 2000 ruble de
argint, o altă treime între 400 şi 500 ruble, iar restul erau „săraci lipiţi”.
Toţi, însă, veneau cu propriile atelaje 96
. Fără îndoială, cei cu mijloace
materiale mai consistente, aşadar două treimi, au plecat din Basarabia din
cauza insuficienţei pământului şi în speranţa găsirii în Principate a unor
suprafeţe disponibile pentru a fi eventual cumpărate. Cum legile nu
permiteau străinilor să achiziţioneze proprietăţi funciare, este de înţeles de
ce o parte dintre ei, probabil majoritatea, au trecut la sud de Dunăre, pe
teritoriul otoman. Cei lipsiţi de mijloace puteau alege între a se stabili pe
moşii, unde, pentru a obţine dreptul de proprietate, fie şi numai asupra
locului de casă, trebuiau să renunţe la protecţia consulară şi să accepte
asimilarea în categoria clăcaşilor, fie să intre în oraşe, pentru a practica
diferite meserii. Celor care optau în favoarea acestei ultime variante, le
reveneau două avantaje, pe care nu le-ar fi avut dacă se stabileau în oraşele
din Imperiul rus: îşi puteau păstra statutul de supuşi străini (aşadar nu
trebuiau să plătească impozit) şi nu erau obligaţi la serviciul militar.
În acea perioadă, guvernele statelor germane nu aveau interese
directe în privinţa colonizărilor în Principate. Nu agreau, în general, ideea
de emigraţie, dovezi în acest sens fiind legile şi măsurile împotriva
emigrărilor sau interzicerea şi pedepsirea propagandei şi a instigărilor la
emigrare 97
. Amestecul reprezentanţelor consulare ale Prusiei, din anii
1842–1844, pe care le-am descris mai sus, trebuie înţelese nu ca un răspuns
la îndemnuri sau instrucţiuni venite din partea guvernului din Berlin privind
o eventuală promovare a colonizării – îndemnuri care nu au existat –, ci pur
şi simplu ca îndeplinire a uneia dintre atribuţiile obişnuite ale consulilor şi
anume protejarea supuşilor statului pe care îl reprezentau.
Aşadar, tentativele de colonizare din anii 1842 – 1844 au avut loc, pe
de o parte, din iniţiativa individuală a emigranţilor înşişi, pe de altă parte,
95 Acelaşi raport. 96 Acelaşi raport. 97 Karl Stumpp, op. cit., p. 30–33; Agnes Bretting, Hartmut Bickelmann, op. cit., p. 56.
190
din dorinţa unor proprietari funciari din Principate de a-i coloniza pe aceştia
pe propriile moşii.
Iniţiative germane
Problema prezenţei sau absenţei unor interese politice, eventual de
stat germane faţă de colonizarea în Principatele române – în special din
partea Prusiei – poate fi analizată şi prin luarea în considerare a unor
proiecte de colonizare iniţiate de persoane şi cercuri oficiale şi private din
lumea germană. Analiza este îngreunată de faptul că ea nu se aplică
realităţii istorice continue, ci asupra unor proiecte separate, care uneori nu
au nici un fel de legătură între ele. Autorii lor sunt fie funcţionari în
exerciţiu în aparatul diplomatic al Prusiei, fie persoane particulare.
Fostul consul general al Prusiei în Principatele române, Johann
Ferdinand Neigebaur, relatează în cartea sa Die Donaufürstentümer 98
, de
fapt o prelucrare după un volum semnat de consulul general francez la
Bucureşti, Adolph Billecocq, un asemenea caz:
„În anul 1844 sau 1845, când mizeria ţesătorilor din Munţii Sileziei a luat proporţii, atrăgând atenţia unor cercuri din ce în ce mai largi, un filantrop a adus la cunoştinţa ministerului (afacerilor externe – n.a.) propunerea de a se cumpăra una dintre marile proprietăţi de aici (din Moldova – n.a.), care să fie apoi împărţită la câteva sute de familii de colonişti germani; după câţiva ani, aceştia ar fi urmat să plătească o rentă corespunzătoare dobânzilor preţului de cumpărare. Consulii Prusiei urmau să fie făcuţi răspunzători pentru realizarea corectă a acestei plăţi”.
Guvernul Prusiei s-a opus – arată Neigebaur – sub motiv că „asemenea
proiecte nu trebuie aduse în discuţie publică”.
Prusia nu era dispusă – sau nu era încă interesată – să sprijine astfel
de idei, fapt dovedit şi de reacţia stârnită la Berlin de propunerea unui alt
consul prusian, Eusebius Wedeke din Galaţi. Într-un raport din decembrie
1844, acesta propunea ministerului afacerilor externe din Berlin ca
emigrările din statele Zollverein-ului să fie orientate spre Bulgaria, unde
s-ar putea întemeia aşezări germane. Acţiunea era considerată de către
Wedeke drept un mijloc de încurajare a comerţului german în zonă, pentru
care scop ar fi trebuit să se înfiinţeze şi o serie de consulate la sud de
Dunăre 99
. Ministerul, însă, a declinat propunerea, explicând următoarele:
„Cu toată aparenta importanţă a dezvoltării comerţului cu Bulgaria şi în ciuda faptului că unele guverne ale Uniunii vamale au motive să-şi îndrepte supuşii doritori să emigreze spre o provincie turcească, trebuie arătat că acest lucru în sine nu poate avea ca urmare
98 J. F. Neigebaur, Die Donaufürstentümer, nach der Französischen des General-Consul Ritter
Billecocq, ediţia a doua, Breslau, 1859, p. 61–62. 99 Wedeke către min. af. externe din Berlin, Galaţi, decembrie 1844. ASB, Microf. RDG, r. 24,
c. 131–136; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 119–123.
191
întemeierea unui comerţ pe care iniţiativa negustorilor înşişi nu l-a putut pune pe picioare până acum; pentru eventualii colonişti, condiţiile de acolo ar fi prea puţin asemănătoare cu cele din alte părţi ale Europei şi nu le pot oferi siguranţa soartei” 100.
Un alt proiect din perioada pe care o avem în atenţie este cel al lui E.
C. Walther. Autorul fusese consul al Prusiei la Odesa în anii '30 ai secolului
XIX şi era familiarizat cu problema colonizărilor în sudul Rusiei. Cunoştea,
de asemenea, graţie funcţiei deţinute, întreaga poveste a trecerii în
Principate şi la sud de Dunăre a unor colonişti germani din Basarabia.
Despre toate acestea a publicat, la întoarcerea în patrie, o serie de articole în
ziarul „Der Deutsche Auswanderer” din Frankfurt am Main, organul de
presă al Comitetului naţional central german pentru emigrări 101
. Întors în
Germania, a devenit preşedinte al filialei din Hanau, în ducatul Hesa, a
amintitului Comitet. În această calitate, a conceput şi apoi a prezentat, în
şedinţa din 4 martie 1849 a Comitetului, un proiect de colonizare în
Moldova şi Ţara Românească 102
. Walther însuşi considera că emigrarea
germană masivă spre Principate nu era posibilă, deocamdată, din cauza
„situaţiei politice tulburi” de aici. Recomanda, totuşi, să se aibă în vedere
această posibilă ţintă a colonizărilor şi planul său să fie pus în aplicare
îndată ce condiţiile o vor permite 103
. Cu acest plan, Walther s-a adresat şi
Parlamentului confederal german de la Frankfurt 104
. Acolo s-a cerut un
raport asupra problemei, pe care l-a întocmit un subsecretar de stat din
ministerul pentru comerţ al guvernului confederal, Fallati. Raportul
enumera piedicile care stăteau în calea unei eventuale colonizări în
Principate. Între acestea, cea mai serioasă era considerată prevederea
cuprinsă în Regulamentele Organice, conform căreia străinii nu puteau
cumpăra terenuri decât după o perioadă de zece ani de şedere în ţară, când
erau îndreptăţiţi să obţină naturalizarea. Pentru a argumenta inoportunitatea
proiectului, Fallati invoca exemplul coloniştilor germani care s-au stabilit în
Principate „în anii 1830–1840”, „pe baza unor contracte cu boierii”, şi care
„au căzut apoi în cea mai mare mizerie”. Întemeiat pe aceste argumente,
parlamentul confederal a respins proiectul lui E. C. Walther 105
.
100 Bülow (de la min. af. externe) către Flottwell (ministru de finanţe), Berlin, 13 ianuarie 1845.
ASB, Microf. RDG, r. 24, c. 90–91; DZA, C. Abt. XIII, Fach 15, Nr. 24, vol. 1, f. 82–82v. 101 „Der Deutsche Auswanderer”, Frankfurt am Main, 1848, nr. 1, 2, 3, 9 şi 10. 102 H. Künzel, W. Stricker, Bericht über die Entstehung und bisherige Wirksamkeit des
Nationalverein für deutsche Auswanderung und Ansiedlung zu Frankfurt a. M., Dezember 1849, p. 36.
103 Theodor Mandel, Die Tätigkeit der Auswanderorganisationen um die Mitte des 19. Jahrhunderts unter besonderer Berücksichtigung von Südwestdeutschland, Franfurt am Main, 1922, p. 101 (teză de doctorat).
104 Agnes Bretting, Hartmut Bickelmann, op. cit., p. 114. 105 Theodor Mandel, op. cit., p. 102.
192
Deznodământul acestor proiecte infirmă opiniile exprimate de
economistul Dionisie Pop Marţian în cartea sa despre colonizările germane
în România, publicată în 1860, apoi într-o nouă ediţie în 1871 106
. Adversar
declarat al colonizărilor – despre care a început să se discute din nou pe la
sfârşitul anilor '50 ai secolului XIX – Marţian încerca prin toate mijloacele
să-şi convingă contemporanii de existenţa unei uriaşe conspiraţii
pangermanice, la care ar fi fost părtaşi „economişti şi oameni de stat”,
asociaţii şi guverne, persoane private şi parlamentul confederal în ansamblul
său. Începând de prin 1835 – scria Marţian – nu s-ar fi urmărit altceva decât
implantarea de colonii în Principate, ca avanposturi ale germanismului şi ca
posibile puncte de sprijin într-o pretins proiectată acţiune de acaparare a
gurilor Dunării. Cartea s-a bucurat de oarecare popularitate în epocă, din
moment ce, cu prilejul dezbaterilor Adunării constituante din 1866, atunci
când s-a discutat problema acordării dreptului de proprietate în favoarea
străinilor, autorul ei a fost citat ca un fel de autoritate în materie 107
.
Argumentaţia lui Marţian se întemeia, însă, fie pe evenimente izolate,
scoase din context şi generalizate, fie pe inexactităţi.
Ideea deturnării înspre Europa de Est (inclusiv înspre Principatele
române) a emigraţiei germane care s-a îndreptat până atunci spre America,
idee promovată de un grup de economişti şi oameni politici constituit la
Leipzig în 1835, era pentru Dionisie Pop Marţian o indiscutabilă orientare
generală a politicii germane în ansamblu 108
. Grupul amintit era real şi nu
era unicul reprezentant al acelei idei. Tot pe-atunci, economistul Friedrich
List propunea, la rândul său, orientarea emigranţilor germani spre sud-estul
Europei 109
. Toate acestea, însă, nu aveau legătură deloc sau aproape deloc
cu politica statelor germane. Era un curent de idei, între atâtea altele în
epocă. De altfel, în problema emigrărilor s-au conturat în lumea germană a
primei jumătăţi a secolului trecut două orientări, fiecare având numeroase
nuanţe. Prima era potrivnică emigrărilor şi s-a manifestat energic după valul
mare de plecări din anii 1816–1817, ca o reacţie la pericolul depopulării
106 D. P. Marţian, Coloniştii germani şi România, ediţia a II–a, Bucureşti, 1871 (prima ediţie a
apărut în 1860). 107 A fost invocat de deputatul N. Voinov, în şedinţa din 18 iunie 1866: „(...) aşi mai ruga pe
onorabila Cameră să fie mai geloasă, să ţină seama de posiţiunea în care ne găsim şi să nu tolereze cu atâta uşurinţă invaziunea străinilor în ţară la noi, invasiune ce e organisată de atâta timp. Voi face apel la memoria unui român regretabil (sic!), domnul Marţian, şi rog pe toţi aceia care susţin acest principiu să citească broşura sa despre pangermanism, şi vor vedea cum sunt înfiinţate comitete care n-au de scop decât a deturna mergerea colonilor germane în America şi a le întoarce spre ţărmii Dunării”. Dezbaterile Adunării Constituante din anul 1866 asupra Constituţiunii şi Legii electorale din România, publicate de Alexandru Pencovici, Bucureşti, 1883, p. 53.
108 D. P. Marţian, op. cit., p. 3. 109 Karl Buchheim, Deutsche Kultur zwischen 1830 und 1870, Frankfurt am Main, 1966, p. 166.
193
propriilor teritorii, dar şi la scurgerile de capital care însoţeau emigrarea.
Acesta este curentul pe care s-a întemeiat politica statelor germane, cu
excepţia Würtembergului, curent care solicita împiedicarea emigrărilor 110
.
Cealaltă teorie, printre ai cărei iniţiatori se număra Hans Christoph von
Gagner, acorda suprapopulaţiei – în contradicţie cu teoria malthusiană – o
semnificaţie pozitivă, legată de ideea progresului economic. În acest
context, emigrarea, mai ales a păturilor sărace, care urma să fie organizată
de stat, era considerată necesară, ea constituind o supapă în scopul
înlăturării focarelor revoluţionare şi al prezervării siguranţei sociale 111
. De
aici a derivat, la mijlocul anilor '40 ai secolului XIX, teoria naţionalistă
radicală despre emigrări, care, între altele, vedea în acestea un „îngrăşământ
cultural” pentru alte naţiuni 112
. Tocmai această din urmă teorie a fost
considerată de către Dionisie Pop Marţian drept reprezentativă pentru
politica germană, ceea ce constituia, evident, o exagerare.
Acelaşi economist scria despre înfiinţarea, înainte de anul 1848, a 15
comitete private pentru „a ajuta colonisaţiunea prin toate mijloacele, prin
mijloace materiale, intercesiune şi sfat” 113
. Aceste comitete, însă, nu aveau
ca scop colonizarea, aşa cum credea Marţian, ci emigrarea, după cum reiese
din denumirile lor şi din prevederile statutare. Analiza statutelor şi activităţii
comitetelor relevă faptul că ele sprijineau în exclusivitate emigraţia
germană transoceanică şi nicidecum pe cea spre estul Europei 114
.
Discutarea în Comitetul naţional german central de emigrare a schimbării
direcţiei colonizărilor dinspre apus spre răsărit, invocată de Marţian pentru
a-şi justifica teoria, nu a fost altceva decât raportul şi propunerea din 4
martie 1849 ale lui E. C. Walther, pe care le-am descris mai sus. Între alte
sute de intervenţii, cea a lui Walther era singura care făcea referire la acest
subiect 115
. Cât despre Parlamentul confederal de la Frankfurt, despre care
Marţian scria că „a îmbrăţişat cauza cu căldură” 116
şi care într-adevăr a
inclus între drepturile fundamentale pe cel de emigrare 117
, am arătat mai sus
110 Gerhard P. Bassler, Auswanderungsfreiheit und Auswandererfürsorge in Würtemberg 1815–
1855, în „Zeitschrift für würtembergische Landesgeschichte”, 1974, nr. 33, p. 134. 111 Agnes Bretting, Hartmut Bickelmann, op. cit., p. 99–100. 112 Expresia „îngrăşământ cultural” („Kulturdünger”) a fost lansată de Wilhelm Stricker în anul
1845, într-o carte despre răspândirea germanilor pe glob; cf. Ibidem, p. 104. 113 D. P. Marţian, op. cit., p. 4. 114 Statutele unora dintre ele au fost publicate în H. Künzel, W. Stricker, op. cit., Activitatea
comitetelor a fost analizată, mai nou, de Agnes Bretting şi Hartmut Bickelmann, op. cit., p. 124–156.
115 H. Künzel, W. Stricker, op. cit., p. 36. 116 D. P. Marţian, op. cit., p. 4. 117 Michael Luckhoff, Die Auswanderungsdiskusion während der Revolution 1848/1849, în
Günter Moltmann (ed.), Deutsche Amerikaauswanderung im 19. Jahrhundert, Stuttgart, Metzler Verlag, 1976, p. 113.
194
ce atitudine a avut în realitate faţă de ideea colonizării germane în
Principate.
Aşadar, în prima jumătate a secolului XIX, deşi nu au lipsit
proiectele, nu a existat o politică germană de iniţiere sau de sprijinire a ideii
colonizărilor în Principate.
195
ÎN LOC DE ÎNCHEIERE
Prima jumătate a secolului XIX a reprezentat, pentru relaţiile
româno-germane, perioada începuturilor. Atunci s-au născut interese
economice reciproce şi s-a pus problema susţinerii de către stat a acestora şi
tot atunci s-au precizat atitudini politice. Ca orice epocă de geneză, şi
aceasta a fost dominată de discuţii, de proiecte şi încercări şi s-a caracterizat
prea puţin prin fapte. A fost o perioadă cu multe căutări, ale căror
răspunsuri aveau să fie găsite abia mai târziu, în a doua jumătate a secolului
XIX. Pentru o asemenea epocă, elementele de permanenţă, dominantele
sunt greu de identificat, deoarece realitatea apare mai mult decât oricând
sub forme contradictorii. Din acest motiv, este aproape imposibil de a da un
răspuns simplu la întrebarea: ce a caracterizat relaţiile româno-germane în
prima jumătate a veacului trecut?
Consulatele Prusiei au jucat un rol important în relaţiile bilaterale.
Deşi înfiinţarea primei reprezentante consulare prusiene, în 1784, la Iaşi, nu
a fost determinată de interese directe faţă de Principate, ci de calculele
conjucturale ale guvernului din Berlin privind politica generală europeană –
aşa cum o dovedeşte şi existenţa efemeră a reprezentanţei – , aparatul
consular a devenit, după reînfiinţarea consulatului în 1816, la Bucureşti, un
instrument din ce în ce mai util pentru punerea în aplicare a intenţiilor
Prusiei. Cu timpul, reţeaua consulară a devenit o necesitate, fapt dovedit de
repunerea în funcţiune a reprezentanţei din Iaşi (1819) şi de ridicarea ei la
rangul de consulat (1836), de înfiinţarea viceconsulatului de la Galaţi
(1837), devenit consulat câţiva ani mai târziu (1844) şi de întemeierea
consulatului general cu sediul la Iaşi (1842).
Calitatea deţinătorilor posturilor consulare din Principate atestă, de
asemenea, creşterea intereselor Prusiei. Până în 1842, aceştia erau „consuli
onorifici”, adică nu erau plătiţi, iar selecţia lor se făcea dintre persoanele
disponibile aflate la faţa locului, în Principate. Situaţia s-a schimbat în acel
an, când a fost numit primul „consul de carieră”,în persoana lui J.F.
Neigebaur, ca titular al consulatului general din Iaşi. Aceeaşi transformare
s-a petrecut în 1844 în cazul reprezentanţei din Galaţi.
Formal, problema consulatelor era una care ţinea de sfera relaţiilor
prusiano-otomane, fiind reglementată de Tratatul din 1761, apoi de cel din
1840. În fapt, însă, ele au reprezentat un canal direct de susţinere a
intereselor germane faţă de Principate, percepute din ce în ce mai clar drept
196
entităţi statale aparte. De multe ori, înţelegerea de către guvernul din Berlin
a rolului consulatelor a fost în opoziţie cu politica oficială prusiană faţă de
Imperiul otoman, care se desfăşura în limitele impuse de tratate. Astfel,
dacă în anii '20–'30 Prusia a dus, oficial, o politică de sprijinire a Imperiului
otoman, a cărui existenţă era considerată o condiţie a menţinerii
„echilibrului european”, în politica faţă de Principate se constată o alterare a
acelei poziţii. Consulii prusieni numiţi în acel interval de timp erau persoane
legate într-un fel sau altul de Rusia, rivala Imperiului otoman. Această
deosebire între politica oficială faţă de Imperiul otoman şi atitudinea faţă de
Principate a ieşit şi mai mult în evidenţă în 1847, când consulul general la
Iaşi, Richthofen, a fost înzestrat cu funcţia de agent politic pe lângă domnii
din Moldova şi Ţara Românească. Acest lucru însemna, de facto,
înzestrarea lui cu atributele specifice unui ambasador şi recunoaşterea tacită
a dreptului pasiv de legaţie pentru Principatele române, fapt care era în
contradicţie cu interesele Imperiului otoman. Deosebirea între cele două
poziţii ale Prusiei nu era altceva decât expresia interesului ei specific faţă de
Principate. Din documentele analizate reiese clar că guvernul din Berlin era
conştient de semnificaţia gestului din 1847, care presupunea tratarea
Principatelor ca state cvasiindependente.
Hotărâtoare pentru ajungerea la situaţia descrisă mai sus au fost
interesele economice germane la Dunărea de Jos. Prusia, ca iniţiatoare a
Uniunii vamale germane, a devenit susţinătoarea intereselor tuturor statelor
membre. Din punct de vedere economic, lumea germană s-a aflat, în prima
jumătate a secolului XIX, în plină schimbare. A avut loc prima fază a
procesului de industrializare, care a condus la necesitatea – încă nu foarte
mare, dar totuşi sesizabilă – găsirii în exterior a unor pieţe de desfacere
pentru mărfurile fabricilor germane. Principatele păreau foarte atractive sub
acest raport, fapt dovedit de numeroasele proiecte comerciale din epocă. Cu
timpul, statul prusian a trebuit să cedeze presiunilor venite din sfera
economicului şi să-şi asume, treptat, reprezentarea intereselor fabricanţilor
şi negustorilor. De la „politică pură” s-a trecut la „politici economice”.
Transformarea a fost lungă şi anevoioasă, motiv pentru care implicarea
statului a rămas destul de modestă în prima jumătate a secolului XIX, când
abia au început să se formuleze reperele unei politici economice externe. În
ciuda ezitărilor, care au făcut ca majoritatea iniţiativelor să fie lăsate pe
seama particularilor, sprijinul statului nu a lipsit. El s-a făcut simţit în
instrucţiunile trimise consulilor, cărora li se cerea să promoveze comerţul
german, dar mai ales în încercările de înlăturare a principalei piedici care
stătea în faţa extinderii acestuia. Piedica, percepută ca atare în epocă, era
stăpânirea Rusiei asupra gurilor Dunării.
197
Până pe la începutul anilor '40, politica externă prusiană s-a
caracterizat, între altele, printr-o accentuată tendinţă de apropiere de Rusia,
în limitele impuse de dorinţa menţinerii neutralităţi în „problema orientală”
şi de interesul conservării „echilibrului european”. Spre mijlocul secolului
XIX, însă, interesele economice germane la Dunărea de Jos au început să
forţeze redimensionarea acestei orientări. Intensificarea comerţului cu
Principatele şi cu Sud-estul Europei, în care Dunărea, ca arteră de circulaţie
a mărfurilor, juca un rol important, se putea face numai prin îndepărtarea
Rusiei de la gurile fluviului. Fără îndoială, această tendinţă nu trebuie
absolutizată, căci ea reprezentă doar una dintre opţiunile politicii externe
prusiene. Ea s-a manifestat, în acea perioadă, cu inconsistenţă şi cu reculuri,
provocate de poziţia sensibilă a Prusiei în sistemul puterilor europene şi de
evenimentele internaţionale, care au făcut necesare permanente „ajustări” şi
reorientări. Cred, totuşi, că această dorinţă a Prusiei, a lumii germane în
general, care se conturează în prima jumătate a secolului XIX, explică în
bună măsură poziţia guvernului din Berlin în timpul războiului Crimeii,
când a fost acuzat că, prin neutralitate, a trădat Rusia – şi atitudinea
favorabilă ideii de unire a Principatelor române în perioada de după
Congresul de pace de la Paris.
Românii au perceput, la rândul lor, această componentă a
interesului german şi a politicii externe prusiene şi au încercat să se
folosească de ea. Tentativele de acest gen pot fi constatate încă de timpuriu,
înainte de momentul 1848. Astfel, în 1843–1845, Mihail Sturdza a încercat
să obţină sprijinul Prusiei în scopul slăbirii influenţei ruse. Acelaşi lucru l-a
încercat, deşi mai timid, omologul său din Ţara Românească, Gheorghe
Bibescu. Documentele inedite analizate în prezenta lucrare confirmă şi
plasează în sfera evidenţei acele încercări, pe care studiile de până acum
doar le-au bănuit. Spre acelaşi scop, îndepărtarea influenţei ruse, ca o
condiţie a înfăptuirii programului naţional, au tins şi demersurile făcute de
români pe lângă guvernul şi parlamentul confederal german de la Frankfurt,
în timpul revoluţiei din 1848.
O problemă încă nelămurită până în prezent a fost aceea a
colonizărilor germane în Principate. Pentru a putea identifica o posibilă
dimensiune politică a acestei probleme, am încercat să reconstitui, dintr-o
perspectivă cât se poate de cuprinzătoare, pe de o parte proiectele de
colonizare, pe de altă parte cazurile concrete de stabilire a unor colonişti în
Moldova şi Ţara Românească. Acestea din urmă, petrecute în anii 1843–
1845, au fost rezultatul unor iniţiative particulare. Celelalte, proiectele de
colonizare, atâtea câte au fost, erau opera unor persoane fără putere de
decizie politică. Deşi existenţa unor astfel de proiecte nu poate fi negată, ele
au reprezentat o preocupare cu totul marginală în contextul discuţiilor din
198
spaţiul german, legate de colonizările în America şi în Rusia. Ideea
implicării guvernelor germane în proiecte de colonizare în Principate – idee
susţinută adesea de diferiţi autori – nu se confirmă, cel puţin pentru prima
jumătate a secolului XIX.
199
ABREVIERI
AARMSI = „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice”.
Acte şi documente... = D.A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, Acte şi documente
relative la istoria renescerei României, vol. I, Bucureşti, 1900.
Acte şi fragmente... = Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria
românilor, vol. I–III, Bucureşti, 1895–1896.
AIIAC = „Anuarul Institutului de istorie şi arheologie”, Cluj.
AIIAI = „Anuarul Institutului de istorie şi arheologie A.D. Xenopol” Iaşi.
AIIX = „Anuarul Institutului de istorie A.D. Xenopol” Iaşi.
Anul 1848... = Anul 1848 în Principatele Române. Acte şi documente, vol.
I–VI, 1902–1910.
ASB = Arhivele Statului Bucureşti.
ASG = Arhivele Statului Galaţi.
ASI = Arhivele Statului Iaşi.
DZA, A.A. II = Deutsches Zentralarchiv, Historische Abteilung I
(Potsdam), Auswärtiges Amt II, Acta des Ministeriums der
auswärtigen Angelegenheiten betreffend die königlich preusischen
Consulate in der Moldau und Walachei zu Jassy und Bukarest.
DZA, C. Abt XIII = Deutsches Zentralarchiv, Historische Abteilung I
(Potsdam), Ministerium für Handel und Gewerbe, Akten betrefend
die Handelsverhältnisse der Donaufürstentümer Serbien, Moldau und
Walachei und die Beförderung von Handels-Unternehmungen nach
demselben C. Abt. XIII.
Hurmuzaki, Documente... = Documente privitoare la istoria românilor
(Colecţia Eudoxiu de Hurmuzaki).
RdI = „Revista de istorie”, Bucureşti.
RRH = „Revue Roumaine d'Histoire”, Bucureşti.
SCSI = „Studii şi cercetări ştiinţifice. Istorie”, Iaşi.
200
INDICE ONOMASTIC
A
Abegg, medic de carantină în
Moldova, candidat la consulatul
Prusiei din Galaţi, 92
Abraham
Antoni, negustor din Iaşi, 117
Constantin, negustor din Iaşi, 117
Adăniloaie, Nichita, 24
Adelberg, von, consul austriac în
Siria, 65
Agrigoroaiei, Ion, 137
Alberti, negustor din Silezia, 154
Albrecht, prinţ de Prusia, 17, 169,
172–174
Alexandru I, ţar al Rusiei, 182, 185
Alexis, Johann, negustor din
Bucureşti, 117
Altenstein, von, ministru al cultelor
în Prusia la 1834, 80
Alvensleben, ministru de finanţe la
Berlin, 76
Amzăr, D. C., 11
Anastasius, "Johann", negustor din
Iaşi, 117
Ancillon, ministru de justiţie la
Berlin, 84
Andreas, Nicolaus, negustor de sare,
47
Angelescu, Constantin C., 19, 159
Anghelescu
Adrian, 27, 63, 187
Mircea, 188
Antonescu, Cornelius, 9
Arnim, von, cancelar prusian, 163
Aval, Leveraux d’, negustor din
Silezia, 121
B
Bagarre, profesor francez la Iaşi, 65
Balş
(?), 113
Alexandru, mare vornic în
Moldova, 97
Teodor, postelnic, secretar de stat
al Moldovei, 188, 189
Barbovescu, Ioan, 8
Barbu, Paul, 24
Baronzi, negustor, 113, 115, 117
Barozzi, Camille, candidat la
consulatul Prusiei din Iaşi (1840),
77
Bassler, Gerhard. P., 193
Bădărău, Gabriel, 9, 26, 27, 100,
133, 179
Băicoianu, Constantin I., 8, 135, 137
Bănescu, N., 24
Becker, Felix, 8
Beer, W., bancher german, 160
Beldiman ("boier moldovean"), 65
Berindei, Dan, 27, 113, 166, 167
Bernstorf, om politic şi cancelar
prusian, 61, 170
Bibescu, Gheorghe, domn al Ţării
Româneşti (1842–1848), 17, 140,
149, 172, 174, 175, 197
Bickelmann, Hartmut, 25, 178, 189,
191, 193
Bildlingmaier, Johann Christian,
colonist german, 182
Billecocq, consul francez la
Bucureşti, 57, 58, 82, 83, 97, 98,
173, 190
Blumberg, Horst, 125
Blumen, H., negustor din Berlin, 117
201
Bobrzyk, agent comercial german,
159
Bodelschwingh, ministru de finanţe
la Berlin, 76, 81, 83, 140, 144,
145, 147
Bodin, D., 62, 73
Böhlert, profesor particular la Iaşi,
cancelar al consulatului general al
Prusiei, 92
Boicu, Leonid, 3, 9, 22, 26, 27, 33,
37, 129, 144, 167, 179
Bonar, Andrew A., misionar al
bisericii scoţiene, 96
Bondar, S. D., 181
Boţan, Grigore, 61, 62, 65, 69, 77, 78
Brackel, von, 8
Brandes, Detlef, 26, 178, 181–183,
185–187
Bratter, Carl Adolf, 37
Bretting, Agnes, 25, 178, 189, 191,
193
Bronne, Caspar Thierre, 117
Bubner, candidat la consulatul
Prusiei din Iaşi (1792), 43
Buchet, Constantin, 9
Buchheim, Karl, 192
Buchholz, ambasador prusian la
Varşovia, 39, 40
Bülow, von, secretar de stat în
ministerul afacerilor externe din
Berlin, 68, 85, 91, 103, 130, 142,
156, 162, 191
Buşe, Constantin, 73, 74, 137, 151,
152
Buzatu, Gheorghe, 137
C
Calimah
Alexandru, 53
Grigore, 112
Ioan Teodor, 180
Maria, 188,189
Scarlat, 51, 52
Camaras, George "Johann", negustor
din Bucureşti, 117
Altenhoff, 43
Canitz, ambasador al Prusiei la
Viena, apoi cancelar prusian, 51,
68, 101, 105, 138–141, 175, 176
Cantacuzino (?), 43, 113
Caracaş, Constantin, 47
Caragea, Gheorghe, 49, 108
Carniev, agent consular rus la Galaţi,
74
Carniol, M., negustor şi bancher din
Iaşi, 158
Carra, Jean Louis, 116
Castellinard, Adolfo, consul al
Sardiniei la Galaţi, 62
Catargiu, (?), 113
Celechor, Constantin, negustor din
Bucureşti, 117
Chefneux, profesor francez,
proprietar al pensionatului de la
Miroslava, 65
Chrisoverghi (?), 113
Christiani, Johann-Daniel, 180
Ciurea, D., 100, 129, 138
Clément-Simon, P., 171
Cochelet, consul francez în
Principate, 72, 146
Colescu-Vartic, C., 199
Condé, prinţul de, 51
Condemine, antreprenor francez în
Ţara Românească, 153
Constantin
Emanoil, pitar, 99
"Johann", negustor din Bucureşti,
117
"Stephan", negustor din Iaşi, 117
Corbea, Andrei, 28
Cossova, Dimitrie, negustor din Iaşi,
117
Cousinéry, Esprit, 150
Creţulescu, Constantin, serdar, 26,
183, 184, 187
Cristian, Vasile, 137
Cunningham, Charles, viceconsul,
apoi consul britanic la Galaţi, 95,
150
Cussy, Ferdinand de, 44, 45, 73
202
Cuza, A. C., 63
Czerz, candidat la consulatul Prusiei
din Iaşi (1841), 78
D
Daniel, M., negustor şi bancher din
Iaşi, 158
Daniel, preot, 53
Daşcov, consul rus la Bucureşti, 58
Della Margarita, ministru de externe
al regatului Sardiniei, 62
Demeter
"Johann", negustor din Bucureşti,
117
"Loiss", negustor din Iaşi şi
Bucureşti, 117
"Peter", negustor din Iaşi, 117
Theodor, negustor din Iaşi, 117
Demether
Constantin, negustor din
Bucureşti, 117
"Johann", negustor în Bucureşti,
117
Demiani, primar în Görlitz, în
Silezia, 156
Diamanti
Anastasios, negustor din Iaşi, 117
Estrati, negustor din Bucureşti,
117
Dietrich, Richard, 37, 166
Diez, Friedrich von, ambasador al
Prusiei la Constantinopol, 34, 36–
41, 114
Dimiter, Christoph, negustor din
Bucureşti, 118
Dimitri, George de, negustor, 116
Dittrich, Erich, 10, 19
Djuvara, T. G., 167
Dobritz, Marcus, Candidat la
consulatul Prusiei din Iaşi (1792),
43
Docea, Vasile, 4, 22, 27, 51, 62, 70,
71, 81, 95, 99
Doering-Manteuffel, Anselm, 177
Dornseiffer, Baptist, preot al bisericii
catolice din Iaşi, 78
Duca, Constantin, negustor din Iaşi,
118
Duccam
Anastasios, negustor din Iaşi, 118
Eftimios, negustor din Iaşi, 118
Duch, Christoph, negustor din Iaşi,
118
Duclos, consul francez la Iaşi, 82,
83, 173
Düesberg, ministru de finanţe
prusian, 141, 152
Duldner, Gheorghe, dragoman şi
girant la agenţia Austriei din Iaşi,
47
E
Ecaterina II, împărăteasa Rusiei, 37,
181
Econome, Anastasius, negustor din
Iaşi, 118
Edward, Daniel, reverend, misionar
al bisericii presbiteriene din
Scoţia, 96, 97
Eichhorn, ministru prusian, 78, 80,
81
Eisenbach, agent al Austriei la Iaşi,
92, 99, 101
Eisfeld, Alfred, 184, 185
Esser, Alfons, 8
F
Fassel, Horst, 27, 28
Feigeles, Salomon, negustor din Iaşi,
157
Filitti, Ioan C., 65, 71, 73, 140, 187
Finkelstein, bancher din Galaţi, 160
Florian, "Johann", negustor din Iaşi,
118
Flottwell, ministru de finanţe la
Berlin, 130, 156, 157, 162, 191
203
Fogaraszi, Andrei, subofiţer al
consulatului Prusiei la Bucureşti,
55
Fokschaner, negustor din Moldova,
157
Föster, deputat în parlamentul
confederal german de la
Frankfurt, 178
Fotis, Pavalos, negustor din Iaşi, 118
Friedrich II, rege al Prusiei, 34–41,
112–115, 133, 144, 165–167
Friedrich Wilhelm II, rege al Prusiei,
42–44, 113, 119, 143
Friedrich Wilhelm III, rege al
Prusiei, 44, 143
Friedrich Wilhelm IV, rege al
Prusiei, 17, 66–68, 78, 80, 85,
105, 172, 175
Friedrich, Christian, negustor, 117
G
Gafron, von, ambasador prusian la
Constantinopol, 37, 113, 114, 133
Gagner, Hans Christoph von, 193
Gall
Johann Baptist, profesor, 65
Johann, aprod la consulatul
Prusiei din Iaşi, 60
Gatzke, Hans Wilhelm, 8
Gavril, "arhiepiscop", 113
Geamănu, Grigore, 109
Georgescu, Vlad, 167
Ghermani, Gheorghe Adam, 187
Ghica
(?), 43
Alexandru Dimitrie, 174
Dimitrie, mare vistier în Moldova,
60
Grigore II, 166
Grigore III, 38, 112, 113, 180
Ghillany, Friedrich Wilhelm, 169,
170
Ghiţescu, Ion, 9
Giacomelli, Lorenzo, secretar al
consulatului Prusiei la Bucureşti,
48, 50, 55
Giurescu, C., 70
Golescu, A. G., 176, 177
Goltzowski, negustor din Berlin, 117
Gottas, Friedrich, 185
Grimm, Gerhard, 180, 184, 185
Gross
Candidat la consulatul Prusiei din
Iaşi (1792), 43
Hermann, 10
Guichen, viconte de, 170
Guizot, ministru de externe al
Franţei, 57, 58, 83, 97, 138, 139
Gutmann, Adam, 125
H
Hackenau, Fleischhackel von, consul
austriac la Bucureşti, 47, 48, 53
Hahn, Hans-Werner, 138
Halfmann, negustor din Iserlohn, 117
Halsmayr, Josef, 10
Hardenberg, om politic prusian, 170
Harkort, Friedrich, întreprinzător
german, 126, 152, 156, 159, 160–
162
Harte, Wilhelm, pastor luteran,
viceconsul al Prusiei la Iaşi
(1820–1825), 60
Hatzfeld, om politic prusian, 170
Heine, Trautvetter, negustor din
Silezia, 121
Heinrich, Christofor, negustor din
Bischofswerden, 117
Heitmann, Klaus, 28, 59, 63, 105,
106
Henning, Friedrich-Wilhelm, 124–
126, 128
Henoch, Hermann, bancher din
Berlin, 156
Hertzberg, cancelar prusian, 39, 42
Heydemann, comis-voiajor, 76, 77
Hobel, Johann, supus prusian din
Iaşi, 69
204
Hohenlohe-Schilingsfürst, principe
de, 51
Höhm, W., 168
Holtzinger, (?), 117
Holzschuher, Christian, preot luteran
la Iaşi, 78, 80, 96
Hoym, von, ministru de război al
Prusiei, 43, 119, 143
Huber, viceconsul austriac la Galaţi,
150
Hülscher, Karl Friedrich, angajat al
consulatului Prusiei la Bucureşti,
48, 55
Hurmuzaki, Eudoxiu de, 16, 17, 21,
34–36, 38–48, 50–58, 60, 62, 69,
71, 72, 77, 83, 97, 109, 112–118,
120, 133, 135, 138, 139, 145, 146,
169, 172, 173, 179, 182, 199
Huttmann, Arnold, 28
I
Iliadou, Democratie, 150
Iliescu, Lar, 9
Ioachim, Petre, staroste prusian la
Bârlad, 69
Ionescu, Dimitrie B., 8
Iordache, S. Gh., 74, 137
Iorga, Nicolae, 16–18, 21–23, 27, 28,
34, 35, 39–41, 43–48, 51, 52, 57,
60, 62, 63, 111, 113, 115, 120,
129, 179, 180, 187, 199
Ipsilanti
Alexandru, 180
Constantin, 44, 168, 169
Ivănescu, Dumitru, 27, 28
J
Jachomowski, Dirk, 185
Jaquard, 125
Jegel, August, 125
Jordan ("fraţii Jordan), 117
Josif II, împărat austriac, 37
Jrzikiewicz, Napoleon, cancelar al
consulatului general al Prusiei din
Iaşi, 92, 100
K
Kallmann, Bernhard, medic, girant al
consulatuluiPrusiei la Iaşi, 67, 76,
77, 91, 92, 186–189
Kamerling, Jean, 9, 20
Kaunitz, ministru de externe austriac,
36, 39, 113–115, 133
Keindl, Reimund Friedrich, 9, 26
Kellerbenz, Hermann, 44, 125, 127,
138, 151
Kircka, Anastasius, negustor din
Bucureşti, 118
Kirsten, negustor din Silezia, 154
Kiselev, Pavel, general rus, 56, 66,
67, 69, 86
Klein, Karl Kurt, 179
Klett, întreprinzător german, 125
Knobelsdorf, von, ambasador
prusian la Constantinopol, 43, 168
Koch, Karl, călător german, 187
Koch-Weithofer, Gabriela, 8
König
B. W., 108, 109
Ernst Friedrich, consul al Prusiei
la Iaşi, 36, 38–42, 46, 108,
114–116, 118, 119, 135, 145
Secretar al consulatului general
prusian la Iaşi din 1847, consul
la Bucureşti din 1848 şi consul
la Galaţi din 1850, 106, 150,
161
Königsmark, ambasador prusian la
Constantinopol, 61, 67, 71–78, 80
Kotzebue, consul al Rusiei la Iaşi,
58, 100, 173
Kramer, întreprinzător german, 125
Kraus, Friedrich, viceconsul al
Prusiei la Galaţi, 72– 74
Kreuchely-Schwerdtberg
Amalia, 55
205
Ludovic baron de, viceconsul al
Prusiei la Iaşi (1818–1819),
apoi consul la Bucureşti (1820–
1833), 50–57, 59–61, 108, 109
Mariane, 55
Mauriciu, 55
Kroker, Ernst, 143
Kuch
Carl August, viceconsul (1832–
1836), apoi consul (1836–
1840) al Prusiei în Moldova,
17, 22, 61–74, 76, 77, 80, 81,
87, 92, 102, 108, 109, 146, 159
Elisa, 65
Eugenie, 65
Renatus, 65
Kuhlo, A, 125, 126
Kühn
Adam, 184
Negustor din Silezia, 154
Künzel, H., 191, 193
L
Lamberti, Pasquale, 73, 92, 101, 186
Langeron, conte de, general în
armata rusă, 55
Lantier, Peter, negustor, 117
Lapedatu, Alexandru, 96
Lascarev, Serghei Lazarevici, primul
consul al Rusiei în Principatele
române, 34, 43
Lax, angajat al consulatului general
prusian din Iaşi, 92
Lazarachi, Vasile, paharnic, 69
Le Coq, ambasador al Prusiei la
Constantinopol, 92, 94, 95, 100,
103, 104, 106, 148, 149, 151, 156,
173, 175, 186
Lejeune, J. M., 53
Lemny, Ştefan, 27
Levenhagen, Friedrich, consilier al
legaţiei Prusiei la Constantinopol,
100, 138, 139, 161, 173–175
Lindheim, von, 64
Lindl, Ignaz, pastor, 186
Lippert, Moise, staroste prusian la
Iaşi, 60
Loos, asesor, angajat la consulatul
Prusiei din Bucureşti, 106
Lorenti, Anton, dragoman al
consulatului Prusiei la Bucureşti,
48, 55, 57
Lotz, Walter, 143
Lucchesini, Jérome marchiz de,
diplomat în serviciul Prusiei, 42,
43, 116, 168
Lucescu, Grigore Ivanovici,
dragoman la consulatul general al
Prusiei din Iaşi, 106
Luckhoff, Michael, 193
Ludovic XVI, rege al Franţei, 51
M
Macovei, Adrian, 138, 139, 141
Madgearu, Virgil, 9
Mahmud II, sultan otoman, 170
Maiorescu, Ioan, 13, 17, 24, 176–178
Maki. Vezi Calimah, Maria
Mandel, Theodor, 191
Mandelbaum
Braune, 99
Ester, 99
Josef, 99
Leiba, 99
Manolescu, Florin, 59
Marco
Demetrius D., 47
Ioan, consul al Prusiei la
Bucureşti (1817–1819), 46–55,
59, 108, 109
Sofia, 47
Margotti, Jean, 60–62, 64, 69, 71, 77
Marguaritte, Kiriac, negustor din
Bucureşti, 118
Marquard, căpitan, agent comercial
prusian la Bucureşti (1805), 44
Martens
Carol de, ambasador prusian la
Constantinopol, 55, 57, 61, 62,
65–67, 71
206
George Frédéric, 32
Marţian, Dionisie Pop, 24, 25, 192,
193
Mattheus, Elias, negustor din
Bucureşti, 118
Mavrocordat, Alexandru, 39, 43,
114, 135
Mavru, Neculai, postelnic, 49
Mărieş, Stela, 19–21, 27, 28, 34, 60,
69, 73, 74, 106, 107, 145, 158,
160
Mc Cheyne, Robert, misionar al
bisericii scoţiene, 96
Mehmet Ali, 23
Meier, supus prusian, ceasornicar în
Iaşi, 69
Meisner, (?), 117
Merckel, guvernator al Sileziei
prusiene, 76–78, 154
Merrto, Stephen, negustor din Iaşi,
118
Metternich, cancelar austriac, 47, 48,
53, 169
Metzburg, agent austriac la Iaşi, 38,
39, 41
Metzler, Ludwig, 9
Meusebach, consul general al Prusiei
la Bucureşti, 105, 107, 159
Mihăilescu, V., 24
Miltitz, von, ambasador prusian la
Constantinopol, 49, 50, 52, 53, 60,
61
Mimaut, consul francez la Bucureşti,
57
Moga, Nicolae I., 9
Moltke, 171
Moltmann, Günter, 193
Moruzi, Constantin, 38, 113, 114
Mosse, W. E., 177
Mottek, Hans, 124
Müfling, general prusian, 170, 171
Müller
Alois, 8
Herv, căpitan de vas, 160
Mundt, Hermann, 15
Mureşan
Camil, 27
Hilde, 27
N
Napoleon I, împărat francez, 13, 53
Nastasă, Lucian, 9, 26, 27, 179
Negruţi, Ecaterina, 129
Neigebaur
Johann David, pastor luteran, 84
Johann David Ferdinand, consul
general al Prusiei în
Principatele române, 17, 21, 22,
58, 66, 68, 73, 77, 82–109, 130,
142, 153–155, 168, 173, 175,
186, 190, 195
Nesselrode, 53
Netta, Gheron, 10, 18, 19, 29, 111,
114, 116, 120, 121
Nicolae I, ţarul Rusiei, 9, 97
Nicolae, Octavian, 28
Nipperdey, Thomas, 123, 128
Noradounghian, Gabriel, 32, 134,
137
Nostitz, general prusian, 169
Nulandt, bancher german, 159
O
Obrenovici, Miloş, principe al
Serbiei, 174, 187
Oechsner, cancelar al agenţiei
Austriei la Iaşi, 114
Oehlschlaeger, bancher german, 159
Önsoy, Rifat, 20, 128, 132, 143, 145,
146
Oţetea, Andrei, 132
P
Pacu, Moise N., 74, 75, 101, 102
Panaioti
Constantin, negustor din
Bucureşti, 118
George, negustor din Bucureşti,
118
207
Sandu, 42, 113
Panno
Anastase, negustor din Iaşi, 118
Constantin, negustor din Iaşi, 118
Papacostea, Victor, 10, 21, 84, 101
Papanicolas, Margaritti, candidat la
consulatul Prusiei din Iaşi (1840),
77
Pavel, Teodor, 27
Păduraru, Octav, 11, 15
Păltănea, Paul, 116
Pencovici
Alexandru, 192
Stati Petro, "bancher al Curţii din
Berlin" (1795), 43
Penelea, Georgeta, 71, 111, 179
Petri, Hans, 26, 186
Petrowna, Catherina. vezi Schröffel,
Caroline
Philip, Hermann, misionar, 96, 97
Piers, Walter, 171, 172
Pilsach, Senft von, ambasador al
Prusiei la Constantinopol, 47, 48
Pini, consul al Rusiei la Bucureşti,
49
Platon, Gheorghe, 93, 129, 130, 159
Platzmann, familie de negustori, 117
Ploeşteanu, Grigore, 22, 24, 58, 59,
104–106, 176
Pohl, negustor din Silezia, 155
Polizo, Chiriac, consul al Prusiei în
Principatele române, 43
Poniatowski, conte, 179
Popa, Dimitrie, negustor din Iaşi,
118
Popafil, Constantin, negustor din
Iaşi, 118
Popp
Constantin, negustor din
Bucureşti, 118
Sandel, negustor din Iaşi, 118
Stamati, negustor din Bucureşti,
118
Portalis, ministru de externe francez,
58
Privileghio, N., 173, 174
Pröhl, Karl, 23, 37, 165, 166, 169–
172
Protze, Helmut, 180
R
Raab, agent austriac la Iaşi, 47
Racoviţă, proprietar de păduri în
Ţara Românească, 153
Raicevich, Ignaz Stefan, primul
consul al Austriei în Principatele
române, 34, 39, 53, 116, 133
Râpeanu
Sanda, 16
Valeriu, 16
Rauch, general, ambasador prusian la
Petersburg, 172
Răducanu, Ion I., 9
Rein
Christine, 180
Kurt, 180
Reinecke, Karl, negustor din
Leipzig, 158, 159
Reitmeyer, negustor din Magdeburg,
117
Remondi
Anton, dragoman al consulatului
Prusiei la Iaşi, 60
Jeannete, 60
Reneaux, Emanuel, dragoman la
consulatul general al Prusiei din
Iaşi, 92, 100
Rexin, von, primul ambasador
prusian la Constantinopol, 143
Richthofen, Emil von, baron, consul
general al Prusiei în Principatele
române, 10, 17, 22, 24, 59, 82,
103–108, 110, 138–141, 152, 157,
158, 161, 163, 168, 175–177, 196
Ringhoffer, Karl, 23, 170, 171
Ritter, C., profesor german, 171, 172
Rönne, ministru al comerţului în
Prusia, 105, 141, 152, 157, 159,
162, 163
Rosenzweig, Hirsch Leib, negustor
din Moldova, 157, 158
208
Rosetti, Radu, 53, 188
Rostow, Walt Withman, 124
Roth
Familie din Braşov, 60
General în armata rusă, 52
Rother, ministru de stat şi consilier
regal în Prusia, 72
Rottschild, N., bancher din Viena,
173
Rumianţev, conte, 181
S
Sacchetti, agent consular francez la
Galaţi, 71
Safirovici, Dimitrie, negustor,
candidat la consulatul Prusiei din
Iaşi (1841), 78
Sakellario
Constantin, consul al Prusiei la
Bucureşti, 52, 57–59, 66, 67,
72, 87, 93, 97, 106, 108, 145
Gheorghe, 46
Saphir, Demeter, negustor din
Bucureşti, 118
Schapiro, negustor din Moldova, 157
Scheel, Helmut, 32
Schittow, Johann Jürgen, căpitan de
vas german, 152
Schladen, von, ambasador al Prusiei
la Constantinopol, 47–52, 54, 59,
60, 169
Schmidt-Vogt, Reiner, 8
Schmerling, Anton von, ministru
de externe în guvernul confederal
german de la Frankfurt, 177 Schöler, von, ambasador prusian la
Petersburg, 55
Schroeder, Klaus-Henning, 21, 28,
83–85, 97, 101
Schröff, van der, candidat la
consulatul Prusiei din Iaşi (1792),
43
Schröffel, Caroline, 99
Schultz, Martin, fabricant de mătase
şi negustor din Berlin, 117
Schuppa
George, negustor din Bucureşti,
118
Stati, negustor din Bucureşti, 118
Schütze, negustor, 117
Schwartz
Carol, girant al viceconsulatului
Prusiei la Galaţi, 101
Friedrich, colonist german, 183
Seydlitz, maior prusian, 113, 114
Sofrin, Izig, negustor din Moldova,
157
Spiegelthal, Luis, călător german,
162
Sporea, Constantin C., 19, 111
St. Simon, Brassier de, însărcinat cu
afaceri, apoi ambasador al Prusiei
la Constantinopol, 53, 61, 62, 64
Stahncke, Holmer, 8
Stan, Apostol, 26, 178, 183
Stein, baron von, secretar al legaţiei
Prusiei la Constantinopol, 8, 43,
120, 137
Steinkühler, Manfred, 27
Sternberg, caporal al consulatului
Prusiei la Bucureşti, 55
Stricker, W., 191, 193
Ströll, Moritz, 9
Stumpp, Karl, 25, 26, 181, 183, 185,
189
Sturdza
Dimitrie A., 199
Grigoraş, 188
Ioniţă Sandu, domn în Moldova,
60
Mare spătar în Moldova la 1785,
113
Mihail, domn în Moldova (1834–
1849), 66–68, 77, 82–84, 95,
100, 109, 138, 140, 144, 173,
174, 176, 188, 197
Stürmer, von, ambasador austriac la
Constantinopol, 92, 99, 101
Stürtz, Wilhelm, girant al
consulatului Prusiei la Galaţi, 74–
76, 101, 155
209
Surdu, Bujor, 180
Suţu
Alexandru, 48–50, 54, 108
Mihai, 37, 53, 114
Nicolae, 72, 130, 136, 146, 152
Ş
Şerban, Constantin, 34, 180
Ştefanovici, Ştefan, negustor,
candidat la consulatul Prusiei din
Iaşi (1841), 78
Ştirbei, 17, 171
Ştirbey, proprietar de păduri în Ţara
Românească, 153
T
Tătărescu, Ştefan, 10
Teodorescu, Constantin T., 9
Teutschlaender, Wilibald Stefan, 9,
26, 60, 79, 80, 95, 96, 185, 187
Theokarji, Dimeter, negustor din
Iaşi, 118
Timoni, agent austriac la Bucureşti,
55, 65
Töpfer, Lebrecht, negustor silezian,
154
Triandafilovici, Hristea, dragoman la
consulatul general al Prusiei din
Iaşi, 92
Ţ
Ţincu, Constantin, dragoman al
consulatului Prusiei la Bucureşti,
55
U
Urechia, V. A., 96, 100
V
Valjavec, Fritz, 51, 100
Varcugoli. Vezi Panaioti:Sandu
Veliman, Valeriu, 129, 132, 133, 135
Vetter, Klaus, 144
Violiér, consul francez, 58
Vladimirescu, Tudor, 56
Vlădoianu, Ioan, clucer, proprietar
de păduri în Ţara Românească,
154
Vlăduţ, Constantin, 173
Vogler, Günter, 144
Voinov, Nicu, 192
Vulturescu, Ion Gr., 8
W
Wagner, Emile, 61, 62, 65–68, 73,
82, 83
Wallach, Jehuda L., 171
Walter, Rolf, 8
Walther, E. C., consul al Prusiei la
Odesa, 62, 64, 65, 130, 149, 150,
179, 191, 193
Wedeke, Eusebius, consul al Prusiei
la Galaţi, 101–105, 108, 130, 131,
145, 147–149, 151, 155–160, 190
Welter, Beate, 26, 179
Werther, von, 78, 80, 169, 172
Wieler, negustor din Iserlohn, 117
Wilkinson, consul englez la
Bucureşti, 48
Winckler, industriaş silezian, 160
Winkler, Anton, avocat, candidat la
consulatul Prusiei din Iaşi (1841),
78
Witzleben, general prusian, 64
X
Xeno, negustor în Galaţi, 102
Xenopol, Dimitrie, dragoman la
consulatul Prusiei din Iaşi în 1842,
91
Z
Zach, Krista, 180, 184, 185
210
Zane
Elena G., 129
G., 10, 20, 29, 34, 129
Zegelin, von, trimis Prusian la
Constantinopol, 112, 113, 167,
168
Zorn, Wolfgang, 125, 126, 144
Zotto, Deodosius, negustor din
Bucureşti, 118
Zub, Al., 5, 22, 95
211
CUPRINS
PREFAŢĂ (DE AL. ZUB) 3
INTRODUCERE 7
1. ÎNTRE PROGRAMATIC ŞI OCAZIONAL: CUM S-A NĂSCUT
O PREOCUPARE ISTORIOGRAFICĂ. ............................................. 7
2. DOUĂ LĂMURIRI TEMATICE ŞI UNA CRONOLOGICĂ ............ 11
3. VECHI ŞI NOI PUNCTE DE VEDERE ............................................. 14 O tentativă bibliografică – 15. Documente – 15. Eforturi sintetizatoa-re – 17. Studii despre schimburile economice româno-germane – 18. „Istoria consulatului prusian” şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă – 21. Cum au fost interpretate raporturile politice – 22. Despre colonizări şi comunităţi germane în Principatele române – 24. Informaţii şi imagini – 27. Scurt bilanţ istoriografic – 28.
4. DESPRE METODĂ ........................................................................... 29
CONSULATELE PRUSIEI ÎN MOLDOVA ŞI ŢARA
ROMÂNEASCĂ (1784 – 1850) 32
1. SUNT CONSULATELE O PROBLEMĂ A RAPORTURILOR
ROMÂNO-GERMANE ? .................................................................. 32
2. PRIMA REPREZENTANŢĂ CONSULARĂ PRUSIANĂ ÎN
PRINCIPATELE ROMÂNE ............................................................. 34 Cum a fost înfiinţat consulatul Prusiei la Iaşi (1784) – 34. Consulul Ernst Friedrich König, personalitatea şi faptele sale – 38.
3. ÎNCERCĂRI DE REÎNFIINŢARE (1790–1816) ............................... 42
4. DE LA REÎNFIINŢAREA CONSULATULUI (1816) LA
ÎNTEMEIEREA CONSULATULUI GENERAL (1842) ................. 46 Ioan Marco, numirea şi activitatea sa la Bucureşti (1817–1819) – 46. Kreuchely-Schwerdtberg în Ţara Românească (1820–1833) – 50. Constantin Sakellario (1833–1848) – 57. Reactivarea reprezentanţei din Iaşi (1819) – 59. C. A. Kuch, viceconsul, apoi consul în capitala Moldovei (1833–1841) – 62. Noul viceconsulat prusian la Galaţi (1837) – 71.
5. DE LA ÎNTEMEIEREA CONSULATULUI GENERAL (1842)
PÂNĂ LA 1850 ................................................................................. 76 De ce trebuia înfiinţat consulatul general – 76. Numirea lui Johann Ferdinand Neigebaur şi instrucţiunile sale – 83. Activitatea şi revocarea consulului general Neigebaur (1845) – 91. Reprezentanţa din Galaţi e transformată în consulat, iar titular devine Eusebius Wedeke (1844) – 101. Consulatul general în vremea lui Emil von Richthofen (1846–1848) – 102.
212
6. ROLUL ŞI SEMNIFICAŢIA CONSULATELOR
ÎN ANSAMBLUL RELAŢIILOR ROMÂNO GERMANE ............ 107
LEGĂTURI ECONOMICE 111
1. ANTECEDENTE (A DOUA JUMĂTATE A
SECOLULUI XVIII) ...................................................................... 111 Exportul de cai din Principate în statele germane – 111. Mărfuri destinate schimbului bilateral – 115. Negustori şi firme – 116. Primele proiecte – 118. Cauzele eşecului – 120.
2. CONJUNCTURI ECONOMICE ...................................................... 123 Industrializarea în spaţiul german – 123. Situaţia din Principatele române – 128.
3. CADRUL JURIDIC AL COMERŢULUI BILATERAL .................. 131 Monopolul economic otoman şi abolirea lui –132. Tratatul „de prietenie şi comerţ” turco-prusian din 1761 – 134. Reglementări vamale – 135. Zollverein-ul şi Uniunea vamală moldo-munteană – 138.
4. RUTELE COMERCIALE ................................................................ 142 Căile terestre – 142. Ruta fluvială – 145. Ruta maritimă – 150.
5. PROIECTE, ÎNCERCĂRI, PIEDICI ŞI EŞECURI .......................... 153 Proiectele lui Neigebaur – 153. Planul lui Wedeke: antrepozit şi bancă la Galaţi – 155. Neîncrederea în negustorii şi cămătarii din Principate şi proiectele bancare germane – 157. Încercările lui Friedrich Harkort şi eşecul lor – 159. Alte piedici – 162.
INTERFERENŢE POLITICE 164
1. INTERESE ŞI CONTACTE POLITICE ÎN VREMEA
ÎNCEPUTURILOR.......................................................................... 165 Atitudini politice în secolul XVIII – 165. Canalele contactelor politice bilaterale – 168. Reluarea politicii orientale a Prusiei (1815–1841) – 169.
2. INTERFERENŢE POLITICE ÎN ANII '40 AI SECOLULUI XIX ... 171
3. COLONIŞTII GERMANI ÎN MOLDOVA ŞI ŢARA
ROMÂNEASCĂ: O PROBLEMĂ POLITICĂ? ............................. 178 Precursori – 179. Emigranţi în tranzit – 181. Tentative de colonizare în anii 1842–1843 – 183. Iniţiative germane – 190.
ÎN LOC DE ÎNCHEIERE 195
ABREVIERI 199
INDICE ONOMASTIC 200
CUPRINS 211
Top Related