The structure of mnemonic revolutions - DOI

Volume 1, Issue 1, February 2011, 105-121 International Review of Social Research

The structure of mnemonic revolutions

Mihai-Stelian RUSU•

Babeş-Bolyai University

Abstract: This article proposes an evolutionary model of collective memory built on the concept of mnemonic revolution. It tries to go beyond the apparently mutual exclusive theories existing in sociological literature by integrating them into a comprehensive conceptualization. The first part of the study begins with the presentation of competing theories of collective memory developed over time. The second step presents the theoretical formula resulting from the adoption of a broader time frame (longue durée). This formula also takes into consideration the introduction of the concepts of mnemonic revolution and mnemonic reform. Mnemonic revolution is defined as a major break occurred in the structure of collective memory, which succeeds in a sociopolitical revolution, whereby the entire representation of the past is abandoned and the social labor of constructing a new retrospective vision of the past is initiated. Mnemonic reform includes the adjustable changes and the superficial reconfiguration through which the general image of the past that is incorporated into the collective memory is slightly calibrated depending on the evolution of the social system. The final part presents in a synthetic manner the way in which I sought the empirical validation of the notions developed in order to capture the dynamics of collective memory.Keywords: collective memory, mnemonic revolution, mnemonic reform, mnemonic capital, memory market

Memoria colectivă este un concept clasic, parte integrantă a patrimoniului noţional al sociologiei1. Deşi ca simplă locuţiune lexicală sintagma de „memorie colectivă” a fost vehiculată anterior la periferia mediului aca-demic, Maurice Halbwachs a fost cel

care a ridicat expresia la statutul de concept, introducând-o definitiv în memoria sociologică2. Prin tratamentul durkheimian la care a supus memoria, un fenomen revendicat în totalitate de psihologie, pretenţie întărită de simţul comun care experimenteză

© University of Bucharest, February 2011

NTERNATIONAL REVIEW of SOCIAL RESEARCHIIRSR

•email: [email protected]. [Structura revoluţiilor mnemonice].

DOI: 10.1515/irsr-2011-0006

neproblematic memoria ca un proces strict intraindividual, Halbwachs a aşezat o temelie solidă pentru edi-ficarea unei conceptualizări de factură sociologică. În decursul timpului, peste fundaţia construită de Halbwachs s-au sedimentat diverse straturi teoretice, însă într-o configuraţie mai degrabă dezordonată şi ambiguizantă decât armonioasă şi integrată. Teoriile posterioare pot fi defalcate în două clase relativ opozante. Pe de o parte, avem perspectivele care insistă pe forţa de determinare pe care prezentul o exercită asupra trecutului, poziţia prototipică fiind cea adoptată de teoria prezentistă: trecutul şi memoria colectivă sunt inventate de pe culmile prezentului astfel încât să rezoneze cu schemele socioculturale contemporane, fiind concepute în scopuri instrumentale şi legitimatorii. Sintetic, poziţia poate fi concentrată în sentinţa: trecutul şi memoria colectivă sunt construite din prezent. Postura teoretică antitetică, ce poate fi etichetată ca abordarea conservatoristă, invocă anduranţa trecutului şi soliditatea memoriei colective, care datorită inerţiei şi capacităţii autoperpetuatorii îşi forţează încorporarea în prezent, rezistând eforturilor actorilor contemporani de a le modifica potrivit propriilor interese. Cu toate că într-o primă instanţă, cele două perspective generice se prezintă ca aflându-se într-o antinomie ireconciliabilă, lucrarea de faţă propune armonizarea acestora într-o formulă teoretică multiintegrată. Rezolvarea raportului de contradicţie implică două soluţii interdependente: a) adoptarea unui orizont temporal întins (longue durée); şi b) introducerea conceptelor de revoluţie, respectiv reformă mnemonică.

ddPreluând conceptul kuhnian de revoluţie ştiinţifică proiectat pentru a surprinde discontinuităţile care marchează progresul ştiinţific, l-am adaptat lingvistic în revoluţie mnemonică, prin care am înţeles o ruptură majoră în structura memoriei colective. Prin revoluţie mnemonică, întreaga imagine a trecutului este abandonată şi se demarează munca socială de construire a unei noi viziuni retrospective în conformitate cu schemele socioculturale actuale. Întrucât memoria colectivă şi conceptualizarea trecutului sunt rezultatele unui travaliu social de selectare, semnificare, ordonare şi integrare, revoluţiile mnemonice provoacă deturnarea direcţiei consacrate şi imprimarea unui nou sens în procesul de construire a trecutului. Prin articularea unei teorii a memoriei colective care să graviteze în jurul nucleului dur dat de conceptul de revoluţie mnemonică, este posibilă explicarea atât a dinamismului transformator a imaginii globale pe care societatea o promovează despre propriul său trecut, cât şi a caracterului inert, responsabil de durabilitatea memoriei colective. Desigur, momentele de fractură produse în evoluţia memoriei colective devin decelabile doar dacă se adoptă o perspectivă temporală amplă, ceea ce Fernand Braudel (1982) numeşte longue durée. Revoluţia mnemonică este un epifenomen al revoluţiilor socio-politice; mutaţiile profunde ale sistemului social catalizează un proces de reorganizare majoră a reprezentării statornicite asupra trecutului, operaţie de reconfigurare în urma căreia trecutul este compatibilizat cu noua ordine socială. Ajustările, adaptările

106 | IRSR Volume 1, Issue 1, February 2011

şi cosmetizările superficiale, care nu modifică nucleul dur al memoriei colective, au fost introduse în sfera conceptuală a noţiunii de reformă mnemonică.ddPrima parte a lucrării trece în revistă (într-o manieră compilatoriu-descriptivă) multiplele conceptualizări ale memoriei colective elaborate în literatura sociologică, urmând ca, pe baza acestora să se propună un model evolutiv al memoriei societale care să dizolve tensiunile contradictorii prin intermediul noţiunilor avansate. În final, întreaga construcţie ideatică este înfruntată împotriva realităţii empirice în vederea obţinerii validării conceptelor propuse.

Teoria cadrelor sociale ale memoriei

Conceptul de memorie colectivă este o marcă înregistrată aparţinând lui Maurice Halbwachs, care l-a introdus în circuitul academic în 1925 prin lucrarea Cadrele sociale ale memoriei. După cum este anticipat încă din titlul operei, întreaga argumentaţie se bazează pe cadrele sociale care furnizează suportul necesar pentru păstrarea în retenţie a amintirilor personale. Prin noţiunea de cadru social, Halbwachs se referă la contextul social concret de care este legată orice amintire. Individul nu îşi poate aminti în afara grupului sau a cadrului social. Până şi cele mai personale amintiri individuale sunt tot sociale. Halbwachs (1980) afirmă că „nu suntem niciodată singuri” (23), pentru a demola iluzia singularităţii propriilor noastre amintiri.ddHalbwachs a fost primul gânditor care a conceptualizat dimesiunea

socială a memoriei. Însă construcţia sa teoretică este una ambivalentă, divizată între o concepţie psiho-socială a memoriei individuale şi o concepţie sociologică, cu accente mult mai durkheimiene, a memoriei colective. Dacă potrivit primei înţelegeri, memoria este întotdeauna socială întrucât este ancorată într-un context social, puseul colectivist din gândirea sa favorizează o concepţie a memoriei colective văzută ca relaţia pe care grupul şi-o construieşte cu propriul său trecut, ca imaginea pe care colectivitatea o cultivă, întreţine şi transmite despre trecut. ddMemoria colectivă nu este compusă doar din amintiri (în sensul literal al cuvântului), ci şi din cunoştinţele despre trecut care au fost receptate de la generaţiile anterioare. Altfel spus, memoria colectivă este alcătuită din amintirile directe, de primă mână, achiziţionate prin experienţă personală, plus amintirile de împrumut moştenite de la înaintaşi, pe care le putem numi „amintiri” second-hand. În termeni macrosociali, memoria colectivă este reprezentarea pe care societatea o construieşte şi reconstruieşte despre trecutul său. ddDiscipolul lui Durkheim nu s-a limitat la demonstrarea încadrării sociale a memoriei individuale; aceasta este doar prima afirmaţie provocatoare pe care o face. Poate cea mai penetrantă idee a lui Halbwachs constă în aserţiunea potrivit căreia trecutul este reconstruit din perspectiva prezentului. La nivel individual, amintirea, fiind întotdeauna plasată în perspectiva de grup, nu este o reproducere mecanică şi fidelă a experienţelor anterioare, ci capătă noi sensuri pe măsură ce cadrele sociale se schimbă. Memoria

MIHAI-STELIAN RUSU The structure of mnemonic revolutions | 107

individuală nu este replicativă, ci reconstructivă. La un nivel analitic superior, grupurile sociale construiesc propriile lor viziuni despre lume punându-se de acord mai întâi asupra imaginii trecutului. Reprezentarea trecutului nu este un compozit eterogen şi mozaical, înjghebat prin agregarea imaginilor individuale, ci mai degrabă un întreg omogen bine integrat, închegat printr-o sudură fină care creează un bloc monolitic, împărtăşit la nivel colectiv. Instrumentul prin care are loc producerea unei versiuni (cvasi)unanim acceptate a trecutului este comunicarea. Prin „aparatul conversaţional” (Berger & Kellner, 1964), indivizii îşi ajustează memoriile individuale, aliniindu-le concepţiilor colective.ddMemoriile individuale sunt forjate în matriţele puse la dispoziţie de societate. Aşadar, reprezentarea trecutului este un şantier în permanentă construcţie, aflându-se într-o continuă reconfigurare şi restructurare. Fiecare epocă îşi reinterpretează trecutul folosindu-se de rămăşiţele care au supravieţuit muncii sociale de construcţie şi distrugere a trecutului. Condiţiile şi interesele prezente dictează modul de interpretare a trecutului. Şi mai simplu: trecutul este construit din prezent. Departe de a fi un dat obiectiv, trecutul este o construcţie socială foarte maleabilă, fiind în mare parte supusă modelării şi reelaborării sub presiunea preocupărilor prezentului. Memoria colectivă este imaginea adaptată şi revizuită a trecutului în concordanţă cu schemele, credinţele, aspiraţiile şi nevoile prezente pe care membrii societăţii o împărtăşesc şi care le conferă identitate colectivă.ddComprimând la maximum, cu riscul

asumat al simplificării excesive, ceea ce reţinem de la Halbwachs este că memoria individuală este încadrată social; memoria individuală este posibilă doar din perspectiva grupului, care furnizează suportul social; memoria colectivă este maleabilă, fiind un construct social şi nu un dat obiectiv, care se mulează în tiparele prezentului, prin care trecutul este ordonat în acord cu interesele şi nevoile curente.

Teoria construirii sociale a trecu-tului din „realitatea supremă” a prezentului

În acelaşi registru construcţionist se desfăşoară şi argumentaţia lui G. H. Mead. Teoria sa asupra temporalităţii pleacă de la asumpţia că porţionarea timpului în trecut, prezent şi viitor este fundamentală pentru crearea ordinii sociale. Societatea îşi asigură ordinea prezentă aranjându-şi într-o secvenţialitate semnificativă trecutul reprezentat şi viitorul anticipat. Iar această ordonare temporală se face din prezent. Pentru Mead, doar prezentul este real, trecutul şi viitorul nefiind altceva decât proiecţii ideaţionale realizate de pe poziţiile prezentului.ddSimţul comun ne îndrumă să conceptualizăm timpul în ordinea: trecut, prezent, viitor. Trecutul are întâietate cronologică faţă de prezent, care la rândul său precedă viitorul. Însă Mead a respins această ordonare naivă, susţinând că prezentul deţine supremaţie temporală. „Realitatea este întotdeauna cea a prezentului” (Mead, 1929, 235). Prezentul este „locus”-ul realităţii, trecutul şi viitorul nu există decât prin raportare la realitatea supremă a prezentului. Mai


mult decât atât, trecutul este la fel de ipotetic ca şi viitorul, fiind reconstruit permanent pe măsură ce prezentul se află într-o continuă emergenţă. Rolul principal îi revine prezentului: el este orchestratorul celorlalte două dimensiuni. Atât trecutul cât şi viitorul sunt întotdeauna doar nişte proiecţii ideaţionale produse din prezent. Trecutul, care este suma prezenturilor consumate, chiar dacă a avut o existenţă obiectivă, este acum trecut prin filtrul interpretativ al prezentului. Întrucât realitatea prezentului (singura care are un statut ontologic indiscutabil) se află într-o continuă emergenţă, trecutul este reconstruit după ritmul în care se construieşte prezentul. Contrar opiniei comune, care atribuie trecutului puteri cauzale (aproape) absolute asupra prezentului, pentru Mead prezentul nu este încarcerat în trecut, ci dimpotrivă, relaţia este diametral opusă: trecutul este prins în temniţa prezentului (Flaherty & Fine, 2001).ddÎn concluzie, societatea aflată într-o permanentă emergenţă, devenire şi redefinire (aşa cum este conceptualizată în paradigma interacţionistă) trebuie să îşi reinterpreteze fără oprire trecutul pentru a-l potrivi ritmului alert în care se schimbă prezentul. Pe scurt, trecutul este forţat să ţină pasul cu prezentul.

Teoria prezentistă

Abordarea construcţionistă, impreg-nată cu puternice tente prezentiste de către Halbwachs şi Mead, care accentuează apăsat caracterul reconstruibil al trecutului în lumina condiţiilor contemporane, a fost reluată şi radicalizată de Hobsbawm şi Ranger (1983) în lucrarea The

Invention of Tradition care a produs unde de şoc în ştiinţele sociale. După cum este prefigurat încă din titlu, ideea fundamentală proclamă caracterul fictiv al multor „tradiţii” moderne. Încă din start, Hobsbawm îşi îndreaptă tunurile înspre „tradiţiile” ce par sau pretind că sunt vechi, dar în fapt, au origini recente sau chiar inventate (1983, 1). Programul urmărit în cercetările istorice asupra naturii inventate a tradiţiilor are o finalitate demistificatoare, propunându-şi să demascheze mecanismele sociale prin care puterea manipulează masele, asigurând astfel supunerea societăţii faţă de minoritatea elitistă care se auto-legitimează prin apelul la tradiţiile trecutului.ddExpozeul argumentativ al acestora clamează că în lipsa unor tradiţii legitimatorii, puterea inventează tradiţii ale căror origini sunt împinse în trecut, conferindu-le prin aceasta credibilitate şi soliditate. Conceptul de „tradiţie inventată” este definit ca „un set de practici, de obicei guvernate de reguli de natură ritualică sau simbolică, aceptate pe faţă sau tacit, ce caută să inculce anumite valori şi norme de comportament prin repetiţie, care implică în mod automat continuitatea cu trecutul” (1). Înainte de toate, tradiţia inventată este un ritual infuzat cu semnificaţii simbolice proiectat în mod conştient pentru a etala într-o manieră cât mai ostentativă continuitatea liniară cu trecutul. Desigur, perioada istorică invocată este un trecut utilizabil şi potrivit pentru a servi drept model vremurilor prezente.ddStatul este principalul actor în abordarea prezentistă avansată de Hobsbawm şi Ranger (1983). Memoria colectivă şi istoria (cele două căi de


accesare a trecutului) sunt în posesia statului, care le întrebuinţează pentru a-şi asigura legimitatea şi perpetuarea. Apparatus-ul statal folosit de ideologia naţionalistă cuprinde trei mecanisme sociale: a) sistemul educaţional, al cărui rol este de a transforma tinerii în subiecţi ai statului şi de a-i socializa în ordinea socială; b) ceremoniile publice, cu rolul de a reaminti sistematic evenimentele importante din trecutul comunităţii şi de a împrospăta memoria colectivă – ritualurile comemorative pot fi considerate un tratament împotriva uitării; c) producerea în masă de monumente publice, prin care memoria colectivă este fixată în spaţiul material, servind ca ajutoare pentru memorie (Hobsbawm, 1983, 271).ddDispusă schematic, argumentaţia se prezintă astfel: a) mutaţiile sociale majore produse de efectele cumulate ale modernizării, industrializării şi democratizării au dus la răsturnarea vechii orânduiri sociale; b) perioada de efervescenţă colectivă a creat o stare anomică în care elita risca să piardă frâiele societăţii, nemaiputându-se baza pe loialitatea maselor emancipate prin câştigarea drepturilor politice în urma emergenţei democraţiei electorale; c) ideologia liberală individualistă, profund anti-tradiţională şi militantă pentru schimbarea socială radicală a eşuat sistematic în a furniza legături de-la-sine-înţelese, un liant social adecvat, producând viduri care vor fi plombate cu tradiţii inventate; d) toate aceste procese transformatorii au coincis cu construirea statului naţiune; e) întrucât vechile simboluri care asigurau unitatea socială, dar şi supunerea în masă, şi-au epuizat puterile, statul a creat noi simboluri capabile să le substituie pe cele desuete; f) prin

această manevră, statul şi-a asigurat consolidarea legitimităţii, instituind o „religie civilă” (naţionalismul) capabilă să depăşească clivajele interne ale sistemului social; g) naţionalismul, o religie surogat, a înfăptuit fuzionarea statului, naţiunii şi societăţii într-un singur tot (statul-naţiune), construind o memorie colectivă oficială care să acţioneze ca adeziv social.ddHobsbawm radicalizează la maximum poziţia construcţionistă a lui Halbwachs, împingând până aproape de limită argumentul trecutului maleabil. Privită din această perspectivă, memoria societăţii este alcătuită în mare parte din ritualuri inventate prin care sunt diseminate în corpul social cunoştinţe falsificate despre trecut. Memoria colectivă este un instrument de design identitar în mâna statului utilizat pentru a construi, defini şi menţine comunităţile naţionale. Furnizând o versiune a trecutului împărtăşită unanim, memoria colectivă etatizată stă la baza creării simţului identitar, de apartenenţă la o comunitate mai mult sau mai puţin imaginată (Anderson, 1983). Însă odată imaginată, reprezentarea comunităţii este solidificată prin instituţionalizarea memoriei colective, iar ritualurile formalizate reiterate constant betonează „amintirea” comună, fixând-o adânc în conştiinţa membrilor acelei comunităţi, în aşa măsură, încât dobândeşte statutul epistemic de „adevăr” indiscutabil.ddHobsbawm şi Ranger (1983) favorizează o abordare centrată pe stat, singurul responsabil de etatizarea memoriei colective a societăţii pe care o circumscrie între graniţele sale. Aparatul ideologic statal (Althusser, 1971) omogenizează trecutul,


încropind o meta-naraţiune istorică prin care întreaga realitatea socială (prezentă, trecută şi viitoare) este infuzată cu sens. Statul este arhitectul şef al memoriei colective, care este creată de sus în jos prin mecanisme statale precise: sistemul educaţional, ceremonii şi monumente publice, simboluri naţionale etc.ddÎntregul eşafodaj argumentativ este ridicat în jurul statului. Însă tocmai această centralitate a statului care constituie nucleul dur al abordării prezentiste este şi punctul slab al teoriei. Întrebarea care se ridică este dacă statul-naţiune (şi implicit întreaga meta-naraţiune statală) continuă să fie o construcţie instituţională puternică în noile condiţii ale globalizării. Statul-naţiune şi graniţele sale sunt din ce în ce mai erodate de globalizare. Din frontiere fizice, adevărate obstacole în calea circulaţiei persoanelor, mărfurilor şi ideilor, graniţele s-au simbolizat, devenind linii imaginare. Critica majoră adusă acestei abordări este că i-a expirat termenul de valabilitate. În noile condiţii ale globalizării, statul şi-a epuizat puterea de a menţine şi reproduce memoria oficială pe care a creat-o. Tocmai de aceea, asistăm la un efect de decompoziţie a memoriei oficiale, de contestare şi denaţionalizare a acesteia. Cel puţin în societăţile deschise (open societies), statul a pierdut controlul asupra memoriei naţionale, care este supusă din ce în ce mai mult presiunilor de revizuire din partea grupurilor minoritare anterior marginalizate. Dintr-o entitate unitară, oficială şi monolitică, memoria colectivă se dezintegrează într-o multitudine de memorii conflictuale care rivalizează pe o piaţă liberă, demonopolizată prin retragerea

statului. Vocile reduse la tăcere de politica de uniformizare a memoriei pusă în practică de statul naţional se fac auzite, contestând hegemonia memoriei oficiale. Articulate sub forma „contra-memoriilor” (Foucault, 1977), perspectivele particulare asupra trecutului ale anumitor grupuri sociale luptă pentru câştigarea de capital mnemonic pe piaţa liberă a amintirii. Prin noţiunea de piaţă mnemonică înţeleg spaţiul social în care diferiţi producători proiectează viziuni alternative asupra trecutului, rivalizând pentru sporirea capitalului mnemonic. Capital mnemonic reprezintă valoarea proiecţiei trecutului, dată de gradul de „corectitudine” sau de „adevăr” atribuit de către societate.

Teoria conflictuală/multivocală3

Abordarea conflictuală (Foucault, 1977; Misztal, 2003) renunţă la discursul despre singularitatea Memoriei Colective impusă de Stat şi conceptualizează multiplicitatea memoriilor colective angajate într-o luptă permanentă de afirmare şi reafirmare într-un spaţiu social deschis. Accentul este mutat de pe stat, ca unicul posesor al memoriei naţionale reprezentativă pentru întreaga societate, pe grupurile sociale care îşi promovează propriile viziuni divergente despre trecut. Odată cu diminuarea rolului primordial al statului în administrarea memoriei colective naţionale, asistăm la fracturarea memoriei în reprezentări deseori conflictuale ale trecutului, fiecare fiind susţinută de interesele particulare unui grup specific. Democratizarea politică antrenează liberalizarea trecutului.


Statul nu mai este singurul definitor al trecutului, ci doar unul printre mulţi alţii. Grupurile etnice, anterior omise din meta-naraţiunea naţională, îşi afirmă propria perspectivă asupra trecutului, prin contestarea istoriei oficiale care în cel mai bun caz le acorda un rol marginal. Istoria devine o armă în războiul hermeneutic.ddChiar dacă statul, ca instrument de coerciţie şi control a memoriei oficiale, îşi pierde poziţia dominantă, abordarea conflictuală a memoriilor colective păstrează instrumentalitatea care constituie punctul nodal al abordării prezentiste. Diferenţa dintre cele două abordări este nivelul de analiză. Abordarea prezentistă (Hobsbawm & Ranger, 1983) se centrează pe statul naţional ca producător al memoriei societăţii pe care o codează în ritualuri ambalate în broderii în aparenţă antice, dar pe care autorii le demaschează ca simple kitsch-uri contemporane, puse în scenă pentru a afirma unitatea naţională şi astfel pentru a coagula populaţia în jurul simbolurilor statului-naţiune. Abordarea multivocală a memoriilor conflictuale respinge puterea absolută a statului (care s-a erodat treptat în urma globalizării), urmărind modul în care memoriile particulare ale grupurilor specifice se înfruntă pentru a câştiga capital mnemonic. Dacă teoria prezentistă conceptualiza memoria colectivă ca un trecut (cvasi)inventat, dar unitar, imobil, definitivat prin înscrierea lui în ritualuri publice înalt formalizate etalate ostentativ, teoria conflictuală a memoriilor colective subliniază fluiditatea, procesualitatea şi dinamismul imaginii generale pe care societatea o cultivă despre propriul trecut, caracteristici care se datorează

conflictului continuu existent între multiplele reprezentări divergente ale trecutului propagate de diverse grupuri. Memoria colectivă (adică reprezentarea generală a trecutului) nu apucă să se închege într-o imagine unitară şi coerentă tocmai datorită contestaţiilor şi opoziţiilor permanente ce acţionează ca anticoagulant.ddÎnsă cele două teorii (prezentistă vs. conflictualistă) sunt mai degradă două tipuri ideale, sau extremele unui continuum. Teoria prezentistă, accentuând apăsat puterea supremă a Statului de a inventa un trecut pe care îl oficializează prin apparatus-ul de care dispune, îşi are corespondentul empiric fie în regimurile totalitare, fie în romanele distopice (Noi a lui Zamiatin, 1984 a lui Orwell, Fahrenheit 451 a lui Bradbury). În ciuda exagerărilor, nu putem face abstracţie de relaţia de omologie dintre Republica Socialistă România a anului 1984 şi regimul totalitar condus de Fratele cel Mare din romanul lui Orwell. Pe de altă parte, teoria conflictuală, cu insistenţa sa asupra luptelor permanente care se poartă în jurul trecutului, este valabilă doar temporal, atunci când un regim totalitar se prăbuşeşte, iar odată cu acesta, instituţiile responsabile de producerea, menţinerea şi propagarea memoriei trec printr-o tranziţie radicală. Colapsul sistemului represiv atrage după sine o revoluţie mnemonică, o schimbare majoră de perspectivă asupra trecutului, generată de surparea vechilor instituţii ale memoriei. Toată construcţia trecutului edificată de vechiul regim se prăbuşeşte odată cu acesta. Răsturnarea profundă de perspectivă şi începerea construirii unei noi imagini a trecutului în acord cu noile imperative ale prezentului se


produce prin revoluţie mnemonică. Doar în perioada relativ scurtă în care imaginea oficială a trecutului este răsturnată în urma unei revoluţii mnemonice şi se pun bazele comune ale principiilor de construire a unei noi imagini are loc o luptă multi-partinică. În altă ordine de idei, teoria conflictuală/multivocală este valabilă doar în perioada de turbulenţe în care consensul iniţial a fost distrus. Urmează apoi o etapă de negocieri dure, chiar lupte între diferite versiuni ale trecutului, din care doar una va ieşi învingătoare şi va lua locul defunctei imagini promovată de vechiul regim. Odată instituţionalizată, noua versiune câştigătoare a trecutului este consolidată şi devine oficială, deci hegemonică şi dominantă.ddRevoluţia socială antrenează revoluţia mnemonică. Întreaga construcţie a trecutului este abandonată şi se începe elaborarea unei noi construcţii retrospective. Starea de efervescenţă mnemonică, ilustrată de teoria conflictuală, are loc între cele două momente (debutul revoluţiei mnemonice şi sfârşitul conflictului prin emergenţa unei noi viziuni hegemonice asupra trecutului). După tranşarea conflictului, se decantează o nouă construcţie a trecutului împărtăşită social. O societate nu poate exista într-o stare conflictuală permanentă asupra trecutului. Aceste perioade de divergenţă sunt circumscrise temporal. Durkheim a conştientizat pe deplin nevoia societăţii de a avea continuitate cu trecutul. Rupturile produse în memoria colectivă nu pot fi permanente, întrucât în acest caz nu ar mai fi nicio memorie colectivă. Orice comunitate este şi o „comunitate a amintirii” (Bellah et al, 1998) care

investeşte în propriul său trecut, având nevoie de o fundaţie solidă pe baza căreia să îşi construiască o identitate particulară. Pentru a funcţiona ca rezervor identitar, memoria colectivă, este supusă unei munci de stabilizare, al cărei scop ideal ar fi să se confunde cu istoria obiectivă. Simţul continuităţii, alimentat de memoria colectivă, nu poate fi menţinut într-o stare de contestaţie continuă punctată de schimbări frecvente.

Teoria conservatoristă a memoriei colective 4

Până acum am discutat teoriile de factură prezentistă, potrivit cărora prezentul este determinant în privinţa trecutului. Postulatul fundamental al poziţiei prezentiste poate fi sintetizat în afirmaţia: trecutul este construit din prezent. Cum era de aşteptat, această poziţie a întâmpinat puternice critici venite din partea celor care vedeau exact invers raportul de forţe dintre prezent şi trecut. Trecutul determină prezentul, iar prezentul nu dispune de suficientă putere pentru a reconfigura trecutul după schemele contemporane.ddÎn loc să sublinieze caracterul construibil al trecutului (aşa cum face abordarea prezentistă), perspectiva conservatoristă bazată pe dinamica memoriei (Mizstal, 2003) îşi propune să accentueze limitele actorilor individuali şi instituţionali din prezent în remodelarea trecutului conform propriilor interese actuale. Memoria colectivă este concepută din acest unghi teoretic ca un proces de negociere în continuă derulare, accentul căzând în special pe anduranţa trecutului, pe continuitatea memoriei şi pe marja de manevră redusă în care se pot opera


reinterpretări ale evenimentelor care compun memoria colectivă.ddAbordarea conservatoristă, deşi se articulează împotriva versiunilor teoretice radical-prezentiste, nu alunecă în extrema opusă, astfel încât să susţină fidelitatea, exactitatea şi acurateţea memoriei colective. Cercetătorii care lucrează în cadrul acestei teorii încearcă să tempereze afirmaţiile „tari” cu tentă ultra-prezentistă, propunându-şi să formuleze o teorie moderată, care să împace continuitatea trecutului şi absorbirea acestuia de către prezent, cu remodelarea trecutului sub presiunea prezentului. Principalul cap de acuzare adus împotriva teoriei prezentiste constă în „atribuirea motivelor manipulative în avans” (Mizstal, 2003, 68). Această presupoziţie este aspru criticată, punându-se sub semnul întrebării puterea absolută a grupului dominant de a fabrica o memorie colectivă pe care să o inculce în corpul social cu scopul de a-şi legitima dominaţia şi perpetua puterea. Mizând pe rezistenţa memoriei colective, perspectiva respinge reducţionismul prezentist, care limitează memoria colectivă la un simplu instrument folosit de putere pentru a controla clasele inferioare.ddMemoria colectivă nu este „ostatica condiţiilor politice ale prezentului” (Mizstal, 2003, 68). Memoria unei colectivităţi nu poate fi rescrisă de fiecare nouă succesiune politică, mai ales în societăţile democratice, unde puterea se schimbă după o logică secvenţială pre-stabilită. Asumpţia fundamentală de la care porneşte abordarea conservatoristă susţine că „trecutul este foarte rezistent la eforturile de a-l rescrie” (Schudson, 1989, 105). Trecutul se încăpăţânează

să supravieţuiască în prezent (Chelcea, 2006, 265), odată cu memoria colectivă care îl evocă, deci orice tentativă de a-l rescrie se loveşte de inerţia care împinge trecutul în prezent. Puterea elitelor sau a claselor conducătoare de a falsifica memoria colectivă în folosul lor este limitată de constrângerile trecutului, care se prezintă ca obstacole în calea reelaborării memoriei. Argumentul invocat pentru a demonstra absurditatea conceperii trecutului şi a memoriei colective ca o tabula rasa pe care fiecare epocă îşi inscripţionează versiunea pe care o doreşte constă în faptul că trecutul pune la dispoziţie materiale limitate, deci combinările şi recombinările acestor materiale în noi variante sunt posibile, dar mărginite. Dinamica prezentului tractează după sine trecutul, încorporându-l în aranjamentele actuale, iar memoria colectivă nu poate fi recreată ab initio ori de câte ori se predă ştacheta puterii politice, ci doar uşor ajustată.

Spre o teorie multiintegrată

Studiind diversele ipostaze teoretice dezvoltate în literatura de specialitate, considerăm că poate fi formulată o poziţie unitară, care să încorporeze elementele esenţiale din teoriile analizate mai sus într-o abordare multiintegrată. Înainte de toate, deşi se prezintă sub o formă conflictuală, nu credem că teoriile prezentate mai sus se află într-o contradicţie ireconciliabilă, ci accentuează aspecte diferite ale aceluiaşi fenomen multidimensional. Astfel, teoria prezentistă insistă pe caracterul construibil al trecutului; teoria conflictualistă subliniază multitudinea de versiuni asupra


trecutului care concură pe piaţa mnemonică a societăţii; teoria conservatoristă insistă pe durabilitatea trecutului şi pe perpetuarea memoriei colective, cât şi pe dificultatea de a transforma în scop instrumental amintirea trecutului întreţinută de societate. Vom încerca să integrăm aceste abordări aparent incompatibile într-o conceptualizare sintetică, în jurul conceptului de revoluţie mnemonică5 (dezvoltat după modelul revoluţiei ştiinţifice a lui Kuhn, 2008 [1962]).ddPlecăm de la premisa că memoria colectivă este schematică, simplificatoare şi distorsionată, păstrând în retenţie doar evenimentele şi personajele istorice cu valoare pentru epoca actuală, care sunt semnificate în acord cu circumstanţele contemporane, pentru a putea fi folosite în prezent. Toate celelalte elemente ale trecutului, a căror valoare instrumentală nu poate fi exploatată, sunt trecute pe linie moartă, fie arhivate şi depozitate, deci recuperabile (în cel mai bun caz), fie aruncate permanent la coşul de gunoi al istoriei, deci pierdute definitiv. Memoria colectivă nu este invariabilă şi terminată, ci constă într-un proces îndelungat de construire, prelucrare şi consolidare. Fiecare epocă îşi are propria sa memorie colectivă, pe care şi-o construieşte după propriile sale principii. Bineînţeles, între ordinea socială şi memoria colectivă există o legătură intrinsecă. Putem spune că memoria colectivă este dependentă de ordinea socială, fiind un produs al acesteia. Până în acest moment al argumentaţiei, am urmat linia teoriei prezentiste, care susţine că fiecare ordine socială îşi caută un trecut utilizabil, iar dacă nu îl găseşte, îl inventează, pe care mai apoi îl

întipăreşte în conştiinţa socială prin repetarea obsesivă a ritualurilor publice.ddDar, odată construit (sau inventat), trecutul dobândeşte consistenţă, capătă obiectivitate şi soliditate, iar prin instituţionalizarea acestei versiuni a trecutului, primeşte statutul epistemic de „adevăr” indiscutabil, fiind promovat de instituţii oficiale şi interiorizat în conştiinţa indivizilor ca singurul trecut conceptibil. În acest punct urmez linia teoriei conservatoriste, care subliniază continuitatea şi durabilitatea trecutului. Într-adevăr, odată pusă în mişcare, maşinăria socială de construire a trecutului şi a memoriei colective, direcţia fiind stabilită, retuşurile pe parcursul procesului nu pot fi decât minore şi trebuie să se înscrie în tendinţa generală. Astfel, imaginea asupra trecutului dobândeşte un momentum care dictează orientarea pe care o urmează procesul de construire, fiind greu de deraiat de pe traiectoria stabilită. De regulă, modificările uşoare în memoria colectivă se pliază ritmului lent al schimbării sociale.ddÎnsă revoluţiile sociale erup prin acumularea de tensiuni interne şi reorganizează radical aranjamentele socio-politice prevalente anterior în cadrul societăţii. În mod necesar, imaginea trecutului construită de regimul anterior, imagine care îndeplinea rolul de fundaţie şi model pentru ordinea prezentă, este înlăturată la pachet de ordinea premergătoare. În noile condiţii sociale se impune construirea unei noi imagini retrospective a trecutului, care să fie pusă la baza prezentului şi să îi folosească drept model. Memoria colectivă trebuie înlocuită de o nouă memorie colectivă


actualizată şi potrivită circumstanţelor contemporane. Dar, cum răsturnarea socială atrage după sine o perioadă de anomie şi incertitudine, se creează o sferă temporală conflictuală cu privire la noul proiect social cât şi în privinţa imaginii proiectate asupra trecutului. În acest moment este valabilă teoria conflictuală, care subliniază înfruntarea dintre mai multe variante ale trecutului ce propun diferite versiuni de memorie colectivă. Perioada anomică se sfârşeşte odată cu detaşarea unui învingător, ale cărui proiect social şi proiectare retrospectivă câştigă adeziunea majorităţii. Munca socială de construire a unui trecut utilizabil care să fie activat în conştiinţa socială este reluată, desfăşurându-se după planul de execuţie elaborat de grupului învingător şi bineînţeles în acord deplin cu noua ordine socială post-revoluţionară. Lupta asupra memoriei este suprimată, însă versiunile grupurilor pierzătoare, chiar dacă şi-au pierdut vocalitatea, continuă să fie cultivate sub plapuma memoriei oficiale, sub forma contra-memoriilor.ddModelul propus pentru a explica traiectoria evolutivă a memoriei colective poate fi desfăşurat potrivit următoarei scheme: a) memoria colectivă este dependentă de ordinea socială, fiind un produs (epifenomen) al acesteia; b) ordinea socială actuală construieşte lent o memorie colectivă; c) în timp, memoria colectivă devine inertă prin instituţionalizare; d) revoluţia socială provoacă răsturnarea ordinii sociale; e) memoria colectivă este înlăturată şi ea în urma unei revoluţii mnemonice adiacente; f) perioada imediat următoare permite conflictul deschis între diferite versiuni ale trecutului şi proiecte de memorie

colectivă; g) odată cu tranşarea conflictului prin emergenţa unei versiuni învingătoare, reîncepe munca socială de construire a unei imagini globale a trecutului, încorporată în memoria colectivă a societăţii; h) versiunile învinse se transformă în contra-memorii întreţinute de grupurile marginale şi dominate.ddDesigur, modelul de mai sus expus într-o formă scheletică este valabil doar dacă luăm drept cadru de referinţă temporal o perioadă lungă de timp. Aplicabilitatea modelului depinde de acceptarea ca unitate de analiză temporală a ceea ce Fernand Braudel (1982) numeşte longue durée. O simplă rotaţie a partidelor politice la vârful puteri nu poate produce o revoluţia mnemonică, deşi sunt posibile operaţii minore de corectare din mers a tendinţei generale. Pentru generarea unei revoluţii mnemonice este nevoie de o schimbare de sistem. Iar răsturnările sistemice nu pot fi analizate decât adoptând o perspectivă largă, întinsă în timp, care să poată cuprinde cu privirea acele „structuri mari, procese largi, comparaţii uriaşe” de care vorbeşte Charles Tilly (1984).

Înfruntarea ideaticului cu empiricul în vederea validării empirice a conceptelor

Creaţia lingvistică este simplă teoretizare scolastică dacă nu este adânc „împământată” în realitatea empirică. Tocmai de aceea, pentru a evita speculaţiile fără acoperire faptică, noţiunile abstracte introduse pe „piaţa lexicală” (Iluţ, 2009, 29) au fost supuse testului empiric pentru a evalua gradul de corespondenţă dintre realitatea


empirică şi limbajul conceptual elaborat pentru a o aproxima cât mai exact cu putinţă. Realitatea empirică asupra căreia ne-am centrat atenţia este cea a manualelor de istorie, înţelese ca „arme de instrucţie în masă” (Ingrao, 2009), ca vehicule ideologice prin care stocul sancţionat oficial de cunoştinţe despre trecut este transmis în procesul de socializare mnemonică a tinerelor generaţii; limbajul conceptual al cărui nivel de adecvare este supus testului este compus din conceptele de reformă mnemonică şi revoluţie mnemonică, noţiuni asupra cărora este revendicat un drept de licenţă academic. Cu alte cuvinte, analiza s-a focalizat pe urmărirea discursului istoric prezent în manualele de istorie, căutându-se discontinuităţile (reformele) şi rupturile (revoluţiile) survenite în urma schimbărilor socio-economice şi politice din sistemul social.ddPentru a testa existenţa unor rupturi interpretative în retorica înscrisă în manuale, au fost analizate 25 de manuale şcolare de istorie naţională, cel mai vechi publicat în anul 1866, iar cel mai recent datând din 2006. Modelul evolutiv al memoriei colective propus în această lucrare ipotetizează că fiecare schimbare majoră produsă în sistemul social va fi urmată, la scurt timp, de o recalibrare a imaginii trecutului care să reflecte noile postulate ideologice predominante. Revoluţia mnemonică va fi secondată de un travaliu prelung de asamblare, ordonare şi coerentizare a reprezentării trecutului într-o manieră integrată. Reforma mnemonică constituie o deviaţie semnificativă, însă nu presupune modificarea esenţială a nucleului dur, ci se limitează la înlocuirea centurilor de siguranţă care protejează miezul central.

ddDemersul investigaţional a încercat să reconstituie secvenţialitatea discursivă a memoriei colective aşa cum transpare din manualele şcolare, decriptând rupturile interpretative care fracturează liniaritatea retoricii istoriografice. Plecând de la asumpţia că trecutul este un spaţiu supus muncii istoricilor, care prin manualele şcolare îl aranjează, clasează şi ordonează într-o manieră coerentă şi semnificativă, analiza a fost structurată pe următoarele coordonate: în primul rând, s-a evaluat tonul general al expunerii, urmărindu-se punctele de interes pe care s-a focalizat argumentaţia. Apoi, s-a urmărit gradul de subiectivism, reflectat în patosul naţionalist şi în derapajele patriotarde. De o importanţă fundamentală a fost măsura în care ideologia naţionalistă a fost proiectată retrospectiv în trecut, cu scopul de a legitima statul-naţiune actual. O altă coordonată a constituit-o rolul creştinismului în evoluţia istorică, în special a ortodoxiei ca „religie naţională” a românilor. De asemenea, a fost evaluată imaginea minorităţilor proiectată de autorii de manuale, în ideea că o abordare etnocentrică va ignora sau minimaliza, chiar discredita sau perverti contribuţia acestora. Partiţionarea trecutului prin periodizări cronologice ilustrează pragurile esenţiale în funcţie de care o societate îşi înţelege trecutul; analiza şi-a propus să detecteze dacă împărţirea pe bucăţi a istoriei rămâne constantă sau dacă trecutul este descompus analitic în segmente, în moduri diferite în funcţie de comandamentele ideologice ale prezentului. La un nivel de analiză mai detaliat, studiul s-a centrat pe probleme specifice din istoria românilor şi a modului de rezolvarea a acestora,


ipotetizând că soluţia avansată corespunde schemelor socioculturale care condiţionează reflecţia istorică a momentului. Aşadar, din punct de vedere cronologic, s-au avut în vedere: perioada dacică (dacă dacii au fost conceptualizaţi ca protoromâni); perioada daco-romană (dacă accentul a căzut pe daci, pe romani, sau pe contopirea dintre cele două; care element a fost reliefat în funcţie de directivele ideologice ale timpului); continuitatea daco-romană (dacă se discută teoria imigraţionistă formulată de istoricii austro-ungari); etnogeneza poporului român şi a limbii române (când anume este plasată terminarea procesului de formare a acestora, dacă datele avansate variază în perioade diferite); unirea principatelor din 1600 (dacă este prezentată ca o necesitate istorică, înţeleasă ca o înfăptuire implacabilă a fiinţei statale româneşti, sau dacă este tratată în afara naţionalismului retroactiv); tratamentul aplicat momentelor revoluţionare (1437, 1514, 1784, 1848, 1907); unirea din 1859 şi „întregirea” din 1918 (dacă sunt zugrăvite ca împliniri ale destinului istoric); perioada comunistă; perioada post-comunistă (dacă discursul istoric s-a restructurat profund după revoluţia din 1989 sau dacă a fost supus unui proces superficial de cosmetizare, păstrând în esenţă schemele moştenite din perioada comunistă). În funcţie de amploarea discrepanţelor discursive descoperite între diferitele perioade ale secolului al XX-lea vom putea evalua magnitudinea mutaţiilor survenite în construirea trecutului. De asemenea, vor putea fi catalogate rupturile iscate în structura discursului istoric, ceea ce va permite înţelegerea secvenţei

discontinue a acestuia, punctată intermitent de reorganizări majore.ddO primă revoluţie mnemonică se produce odată cu emergenţa conştiinţei naţionale, perioadă în care istoricii au imaginat naţiunea română, proiectând în trecut ideologia naţionalistă cu scopul de a legitima istoric pretenţiile de unificare a ţărilor române. Trecutul a fost supus unei operaţiuni de omogenizare, fiind articulată o memorie colectivă care a precipitat mişcările de unificare naţională prin presiunea normativă pe care imaginea proiectată colectiv asupra trecutului o exercita asupra condiţiilor prezente. În cazul acesta, memoria colectivă a antedatat revoluţia socio-politică, dispunând de un puternic potenţial de determinare a prezentului. De la sfârşitul secolului al XIX-lea, memoria colectivă urmează o tendinţă liniară, cumulativă, dezvoltându-se pe coordonatele ideologiei naţionaliste. O ruptură radicală poate fi identificată odată cu preluarea puterii de către Partidul Comunist Român (sub diversele sale denumiri). Continuitarea rectiliniară a discursului istoric de până acum a fost frântă şi reorientată de comandamentele ideologice de factură marxist-leninistă. Manualul unic coordonat de Mihail Roller şi introdus în sistemul educaţional în 1947 a constituit un viraj violent, deturnând cu 180 de grade direcţia cristalizată până atunci. Manualul anti-naţionalist a lui Roller a operat o reinterpretare radicală a trecutului românesc de pe poziţiile (pseudo)ştiinţifice ale materialismului dialectic. Toată istoria a fost trasă în schema marxist-leninistă şi reorganizată după preceptele dogmatice ale luptei de clasă. Această tentativă instituţională


de rescriere a istoriei a constituit un atentat fără precedent la adresa memoriei colective sedimentată în epoca anterioară, şi de aceea poate fi considerată o revoluţie mnemonică. Apoi, în paralel cu destalinizarea efectuată de Hruşciov, corelată cu tendinţă de desprindere de sub tutela sovietică, proces care a culminat cu autarhizarea României într-un regim comunist ultra-naţionalist, s-a conturat progresiv o reorientare naţionalistă pe care am catalogat-o drept o reformă mnemonică. În timp, tendinţa s-a accentuat, degenerând într-o adevărată cotitură naţionalistă, intensificată de curentul protocronist. Ascensiunea la putere a lui N. Ceauşescu, concomitent cu răcirea relaţiilor cu Moscova şi lansarea revoluţiei culturale s-au repercutat şi asupra reprezentării trecutului, care a fost supus unei operaţii de reconfigurare radicală în conformitate cu noile imperative ideologice, fenomen pe care l-am numit revoluţie mnemonică. Foarte interesant este faptul că turnura înspre etno-naţionalismul exacerbat până la paroxism a produs acutizarea reformei într-o revoluţie mnemonică intrasistemică. Democratizarea societăţii româneşti a adus multiperspectivismul în conceptualizarea trecutului. Imaginea monolitică şi absolută asupra trecutului promovată de regimul autoritar s-a spart în puncte de vedere relative. Piaţa mnemonică s-a liberalizat prin retragerea monopolului asupra memoriei deţinut de statul totalitar. În lungul proces de deschidere a societăţii închise ermetic ce a caracterizat tranziţia înspre democraţie, s-au cristalizat patru direcţii ideal-tipice urmate de discursul istoriografic

decriptibil prin analiza manualelor şcolare: a) vechea gardă, continuatoare a discursului etno-naţionalist din care s-au extirpat printr-o foarte precisă operaţie chirurgicală referinţele la P.C.R. şi la principiile marxist-leniniste, restul păstrându-se intact; b) direcţia (cvasi)reformistă, care a păstrat ideologia naţionalistă, dar a efectuat modificările de rigoare, adaptându-se la noile condiţii democratice; c) direcţia obiectivă, înscrisă pe linia unei istoriografii debarasată de încărcătura ideologică naţionalistă, care şi-a propus să se plaseze pe o poziţie cât mai echidistantă; d) o a patra breşă s-a deschis în direcţia unui contra-discurs postmodern, racordat la noul curent critic al istoriografiei mondiale.

Concluzii

Memoria colectivă se află într-o continuă stare de revizie. Aceasta subliniază dinamica memoriei precum şi caracterul său construibil. Însă de o importanţă crucială este distincţia pe care am propus-o între două procese de rectificare a memoriei colective: a) reforma mnemonică şi b) revoluţia mnemonică. Dacă ne imaginăm memoria colectivă după modelul pus la dispoziţie de Abric (1993) şi Lakatos (1970), ca alcătuită dintr-un nucleu central împachetat într-un set de centuri de siguranţă care pot suferi modificări fără să afecteze asumpţiile fundamentale, reforma mnemonică se referă la schimbarea centurilor protective în timp ce revoluţia presupune în mod necesar reformularea majoră a nucleului dur. ddAltfel spus, reforma se rezumă la schimbări ale învelişului, în timp ce


revoluţia implică rupturi la nivelul miezului. Prin realizarea unui foraj investigativ în universul discursiv care stă la baza constituirii unei memorii împărtăşite social, consider că am validat empiric limbajul conceptual elaborat pentru surprinderea evoluţiei sacadate a memoriei colective.

Note

112Dincolo de caracterul reverenţios al „ritualului academic” al recunoştinţei (Hollander, 2001) care a devenit în timp o adevărată instituţie socială, mulţumesc d-lui prof. univ. dr. Petru Iluţ pentru discuţiile stimulative în cadrul cărora „am îmbătrânit împreună”, cum ar spune A. Schütz (1967, 163).122Pentru o analiză in extenso a genealogiei noţiunii de memorie colectivă, vezi Olick (1999).132Misztal (2003, 61-67) denumeşte această perspectivă „abordarea

memoriei populare”; mult mai sugestivă mi se pare formula „teoria conflictuală/multivocală”.142Misztal (2003, 67-74) preferă eticheta „abordarea bazată pe dinamica memoriei colective”; din nou, am optat pentru o sintagmă pe care o consider mai expresivă.152Desigur, introducerea conceptului de revoluţie mnemonică pe piaţa lexicală nu presupune şi lansarea unei idei revoluţionare, ci doar o retranspunere lingvistică a unor idei deja enunţate: Chelcea (2006) vorbeşte despre „reorganizarea memoriei sociale”, Abric (1993) discută restructurarea nucleului central al reprezentărilor sociale, etc. Într-adevăr, creaţia de limbaj nu trebuie confundată cu creaţia de idei (Iluţ, 2009, 29).162Aici, noţiunea de revoluţie este folosită în sensul larg, ca schimbare profundă în structura socio-politică a unui sistem, nu doar ca răsturnare violentă a unui regim.

Bibliografie

Abric, J. C. (1993) Central System, Peripheral System: Their Functions and Roles in in the Dynamics of Social Representations. Papers on Social Representations, 2(2):75-78.Althusser, L. (1971) Ideology and Ideological State Apparatuses. Notes towards an Investigation. In L. Althusser (ed.) Lenin and Philosophy and Other Essays. Monthly Review Press. Anderson, B. (1983) Imagined Communities. London; New York: Verso. Bellah, R. N., Madsen, R., Sullivan, W. M., Swidler, A. And S, Tipton (1998) Americanii: individualism şi dăruire. Bucureşti: Editura Humanitas.Berger, P. L. and H. Kellner (1964) Marriage and the Construction of Reality: An Exercise in the Microsociology of Knowledge. Diogenes, 46:1-23.Braudel, F. (1982) On History. Chicago: University of Chicago Press.Bradbury, R. (1998) Fahrenheit 451. Bucureşti: Editura Rao Books.Chelcea, S. (2006) Psihosociologie. Teorie şi aplicaţii. Bucureşti: Editura Economică.Flaherty, M. and G.A. Fine (2001) Present, Past, and Future: Conjugating George


Herbert Mead’s perspective on time. Time & Society, 10 (2-3): 147-161.Foucault, M. (1997) Language, counter-memory, practice: selected essays and interviews. Ithaca, NY: Cornell University Press.Halbwachs, M. (1980) The Collective Memory. New York, NY: Harper & Row Colophon Books.Hobsbawm, E. (1983) Introduction: Inventing Tradition. In E. Hobsbawm and T. Ranger (eds.) The Invention of Tradition, pp. 1-14. Cambridge, MA: Cambridge University PressHobsbawm, E. and T. Ranger. (1983) The Invention of Tradition. Cambridge, MA: Cambridge University Press.Hobsbawm, E. (1983) Mass-Producing Traditions: Europe, 1870-1914. In E. Hobsbawm and T. Ranger (eds.) The Invention of Tradition, pp. 263-308. Cambridge MA: Cambridge University Press.Hollander, P. (2001) Acknowledgements: An Academic Ritual. Academic Questions, 15(1): 63-76.Iluţ, P. (2009) Psihologie socială şi sociopsihologie. Iaşi: Editura Polirom.Ingrao, C. (2009) Weapons of Mass Instruction: Schoolbooks and Democratization in Multiethnic Central Europe. Journal of Educational Media, Memory, and Society, 1(1): 180-189.Kuhn, T. S. (2008) Structura revoluţiilor ştiinţifice (ed. a II-a). Bucureşti: Editura Humanitas.Lakatos, I. (1970) Falsification and the Methodology of Scientific Research Programmes. In I. Lakatos & A. Musgrave (eds.) Criticism and the Growth of Knowledge, pp. 91-195. Cambridge, MA: Cambridge University Press.Mead, G. H. (1929) The Nature of the Past. In J. Coss (ed.) Essays in Honor of John Dewey. New York, NY: Henry Holt & Co. Misztal, B. (2003) Theories of Social Remembering. Philadelphia, PA: Open University Press.Olick, J. K. (1999) Collective Memory: The Two Cultures. Sociological Theory, 17(3): 333-348.Orwell, G. (2002) O mie nouă sute optzeci şi patru. Iaşi: Editura Polirom.Schudson, M. (1989) The Present in the Past versus the Past in the Present. Communication, 11: 105-113.Schütz, A. (1967) The Phenomenology of the Social World. Evanston, IL: Northwestern University Press.Tilly, C. (1984) Big Structures, Large Processes, Huge Comparisons. Russell Sage Foundation Publications.Zamiatin, E. (2007) Noi. Bucureşti: Editura Univers.


The structure of mnemonic revolutions - DOI

Documents

Transcript of The structure of mnemonic revolutions - DOI