ROXANA MARIANA POPESCU DREPT COMUNITAR -Manual de studiu individual

1

ROXANA MARIANA POPESCU

DREPT COMUNITAR -Manual de studiu individual-

3

ROXANA MARIANA POPESCU

DREPT COMUNITAR -Manual de studiu individual-

4

Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin Editurii Pro Universitaria Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Pro Universitaria Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

5

CUPRINS

INTRODUCERE ........................................................................................... 8

Unitatea de învăţare 1 ................................................................................... 12

Consideraţii introductive cu privire la Comunităţile Europene şi la Uniunea Europeană 12

1.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ......................................................... 12

1.2. Conţinutul unităţii de învăţare ................................................................................... 12


Dezvoltarea Comunităţilor Europene/Uniunii Europene .......................... 18




Ordinea juridică a Uniunii Europene .......................................................... 23




Sistemul instituţional al Uniunii Europene ................................................. 31




Sistemul jurisdicţional al Uniunii Europene ............................................... 54



TRIBUNALUL FUNCŢIEI PUBLICE ............................................................................ 60

Bibliografie..................................................................................................... 72

I. Cursuri, tratate, monografii ........................................................................................... 72

II. Reviste de specialitate ................................................................................................. 73

III. Legislaţie ................................................................................................................... 73

6

Abrevieri

Art. - Articolul

AUE - Actul Unic European BCE - Banca Centrală Europeană BEI - Banca Europeană de Investiţii

CAER (rom.)/ COMECON (engl.)

CAEM (fr.)

- Consiliul de Ajutor Economic Reciproc

CE - Comunitatea Europeană CEA - Comunitatea Europeană de Apărare

CECA - La Communauté européene du charbon et de l’acier CECO - Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

CEE - Comunitatea Economică Europeană CEEA/EURATO

M - Comunitatea Europeană a Energiei

Atomice

CES - Comitetul Economic şi Social CDE - Culegere de decizii europene CIG - Conferinţă Interguvernamentală

CJ - Curtea de Justiţie CJCE - Curtea de Justiţie a Comunităţilor

Europene CJUE - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

COREPER - Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi CSCE/OSCE - Conferinţa/Organizaţia pentru securitate şi cooperare în

Europa FED - Fondul European de Dezvoltare

FEDR - Fondul European de Dezvoltare Regională FEOGA - Fondul European de Organizare şi Garantare Agricolă

FSE - Fondul Social European hot. - hotărârea JAI - Justiţie şi Afaceri Interne

JOCE - Jurnalul oficial al Comunităţilor Europene

JOUE - Jurnalul oficial al Uniunii Europene NATO - North Atlantic Treaty Organization

7

OCED Organizaţia pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare ONU - Organizaţia Naţiunilor Unite

op. cit. - opera citată

pag. - pagina PESC - Politica Externă şi de Securitate Comună

SEE/EEE - Spaţiul Economic European SME - Sistemul monetar european TCE - Tratatul constituind Comunitatea Europeană

TCEE - Tratatul constituind Comunitatea Economică Europeană TCECA/CECO - Tratatul constituind Comunitatea Europeană a

Cărbunelui şi Oţelului TCEEA - Tratatul constituind Comunitatea Europeană a Energiei

Atomice TFUE - Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene

TPI - Tribunalul de Primă Instanţă TUE - Tratatul privind Uniunea Europeană

UE - Uniunea Europeană UEM - Uniunea economică şi monetară UEO - Uniunea Europei Occidentale

v.n. - Vechea numerotare

8

INTRODUCERE

Cursul este structurat în mai multe teme, care fac trimitere, cu precădere, la: - evoluţiile de natură istorică şi conceptuală înregistrate la nivel Uniunii

Europene; - izvoarele dreptului Uniunii Europene şi aplicabilitatea acestora; - sistemul instituţional al Uniunii Europene şi reforma realizată în acest

domeniu. Metoda de transmitere a problematicii ce face obiectul cursului Drept

comunitar (al Uniunii Europene) se realizează prin susţinerea de cursuri-prelegere, prin comunicarea de noi cunoştinţe pe baza instruirii programate, a pregătirii şi dezbaterilor referatelor şi, nu în ultimul rând, a analizării unor speţe „clasice” din jurisprudenţa „istorică” a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Procesul de învăţare nu este orientat prioritar spre acumularea şi reproducerea de informaţii, ci spre învăţarea-participativă, dezvoltarea gândirii logice, spre pragmatism şi motivaţie superioară ca argument pentru utilitatea cunoştinţelor, spre formarea de personalităţi creative, cu o mare capacitate rezolutivă, care să facă faţă rapidei perisabilităţi a informaţiilor şi adaptabilă schimbărilor complexe ce se derulează la nivelul societăţii, în general, şi la nivelul Uniunii Europene, în special.

Obiectivele cursului

Cursul urmăreşte: - cunoaşterea, înţelegerea şi însuşirea problematicii sistemului instituţional al

Uniunii Europene; - studiul şi aprofundarea normelor juridice ale dreptului Uniunii Europene

(raportul dintre normele juridice ale UE şi cele naţionale; jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene etc.);

- cunoaşterea şi înţelegerea istoricului, caracteristicilor şi mecanismelor specifice Uniunii Europene – existenţa, organizarea, funcţionarea şi dezvoltarea acestora;

- studiul jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi al reformei în materie instituţională la nivelul Uniunii Europene;

- orientarea profesională a studenţilor pentru ca, la absolvire, să poată contribui la activităţile destinate procesului de integrare europeană, proces pe care, în prezent, România îl parcurge, dar şi înţelegerea statutului de membru, cu drepturi depline al UE;

Competenţe conferite După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competențe

generale și specifice: 1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor

specifice disciplinei)

9

� identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni

în cadrul disciplinelor economice; � utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul economic; � definirea / nominalizarea de concepte ce apar în activitatea de management

internaţional; � capacitatea de adaptare la noi situaţii apărute pe parcursul activităţii de

management internaţional 2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte,

procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice ale disciplinei)

� generalizarea, particularizarea, integrarea unor domenii economice în managementul internaţional;

� realizarea de conexiuni între elementele funcţiilor managementului internaţional;

� argumentarea unor enunţuri în faţa partenerilor de afaceri, anagajaţilor; � capacitatea de organizare şi planificare a activitatii de management; � capactitatea de analiză şi sinteză îmn procesul de luare a deciziilor. 3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea activităţilor

practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente de investigare şi de

aplicare)

� relaţionări între elementele ce caracterizează activităţile de management

internaţional; � descrierea unor stări, sisteme, procese, fenomene ce apar pe parcursul

activităţii de management internaţional; � capacitatea de a transpune în practică cunoştiinţele dobândite în cadrul

cursului; � abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul managementului internaţional; � capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula activităţi de management

internaţional; � capacitatea de a soluţiona litigii apărute în activităţile desfăşurate în cadrul

unei organizaţii internaţionale. 4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de

domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat pe valori şi relaţii

democratice / promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi civice /

valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial în activităţile ştiinţifice /

implicarea în dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice /

angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane / instituţii cu responsabilităţi

similare / participarea la propria dezvoltare profesională )

� reacţia pozitivă la sugestii, cerinţe, sarcini didactice, satisfacţia de a răspunde

la întrebările clienţilor; � implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina management

internaţional; � acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenomen, comportament, etc.

conform legislaţiei în vigoare; � capacitatea de a avea un comportament etic în faţa partenerilor de afaceri,

angajaţilor;

10

� capacitatea de a aprecia diversitatea şi multiculturalitatea analizei probelor; � abilitatea de a colabora cu specialiştii din alte domenii.

Resurse şi mijloace de lucru Cursul dispune de manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum

şi de material publicat pe Internet sub formă de sinteze, teste de autoevaluare, studii de caz, aplicaţii, necesare întregirii cunoştinţelor practice şi teoretice în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot desfăşura după următorul plan tematic, conform programului fiecărei grupe:

Teme de control (TC) Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei. Bibliografie:

Bibliografie minimală obligatorie:

Doctrină:

- Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; - Popescu, Roxana-Mariana, „Introducere în dreptul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; Culegeri de jurisprudenţă: - Deleanu, Sergiu; Fabian, G.; Costaş, C.F.; Ioniţă, B., „Curtea de Justiţie

Europeană. Hotărâri comentate”, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007. Site-uri: - www.europa.eu – Uniunea Europeană.

Bibliografie recomandată: Doctrină: - Fuerea, Augustin, „Drept comunitar al afacerilor”, ediţia a III-a, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, 2008; - Fuerea, Augustin, „Drept comunitar european. Partea generală”, Editura AllBeck,

2003; - Popescu, Roxana-Mariana; Dumitraşcu, Mihaela-Augustina, „Dreptul Uniunii

Europene. Sinteze şi aplicaţii”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; - Marcu, Viorel, “Drept instituţional comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2006; - Gavalda, Christian; Gilbert Parleani , „Droit des affaires de l’Union

11

Européenne”, Ed. Litec, Paris, 2010; - Rideau, Joël, „Droit institutionnel de I’Union et des Communautés européennes”,

3-e édition, L.G.D.J. Paris, 1999;

Reviste de specialitate:

- Revista Română de Drept Comunitar Legislaţie: - Constituția României, republicată (2003);s - Tratatul de a Nisa (2001); - Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană (2005); - Tratatul de la Lisabona (2007). Site-uri: - www.curia.europa.eu – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; - www.ena.lu – European Navigatore.

Metoda de evaluare:

Studiul disciplinei Drept comunitar (al Uniunii Europene) se finalizează cu susţinerea unui examen scris.

Sub conducerea tutorelui, în cadrul activităţilor tutoriale, studenţii au posibilitatea de a susţine, în cadrul grupei, referate şi de a participa activ la dezbaterile teoretico-aplicative. Activitatea studentului, din timpul anului (elaborarea de referate, susţinerea acestora, răspunsurile date în cadrul dezbaterilor, notele obţinute la lucrările de control), este apreciată, de către cadrul didactic, cu note de la 10 la 5. Referatele sunt prezentate, în original, la examen de către cadrul didactic care a condus tutoratul.

Studentul care a obţinut la examen cel puţin nota-limită de promovare (nota cinci), poate primi, pe notelor obţinute pe parcursul semestrului, până la 2 puncte.

Studentul care nu a obţinut notă de promovare la examen, nu poate promova pe baza notelor primite în timpul anului de studiu.

Notarea finală se face cu note între 10 şi 1, potrivit actualului sistem de notare existent în învăţământul universitar din România.

12

Unitatea de învăţare 1

Consideraţii introductive cu privire la Comunităţile Europene şi la Uniunea Europeană

1.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 1.2. Conţinutul unităţii de învăţare 1.3. Îndrumător pentru autoverificare

1.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor reuşi:

� să identifice Tratatele constitutive ale Comunităţilor Europene şi ale Uniunii Europene;

� să descrie modul de constituire a Comunităţilor Europene şi al Uniunii Europene;

� să utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului.

Timpul alocat unităţii de învățare:

Potrivit Programei analitice.

1.2. Conţinutul unităţii de învăţare După unii autori, începuturile integrării europene s-ar regăsi încă din Antichitate, iar alţii dau campaniilor lui Napoleon conotaţii integratoare. Aceştia din urmă, îşi sprijină afirmaţia pe faptul că obiectivul principal al

13

campaniilor purtate era acela de a pune sub o comandă unică mai multe teritorii.

În fapt, începutul integrării în Europa Occidentală se situează în prima jumătate a sec. XX, caracterizată prin desfăşurarea celor două războaie mondiale. Pierderile materiale şi umane cauzate de cele 2 conflagraţii mondiale au determinat şefii de state şi de guverne, în anii ‘45-’50, să caute soluţii pentru ca obiectivele urmărite să poată fi realizate în comun şi altfel decât pe calea armelor.

Aceste deziderate au condus la înfiinţarea unor organizaţii internaţionale, precum:

’45 – ONU; ’49 – Consiliul Europei – pe plan politic; ’50 – NATO – pe plan militar; ’50 – Organizaţia de cooperare şi dezvoltare

(OCED) – pe plan economic; ’48 – Uniunea vamală a statelor unite ale

Benelux-ului, care a fost luată ca model de urmat pentru înfiinţarea Comunităţilor europene:

- Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (CECA);

- Comunitatea economică europeană (CEE); - Comunitatea europeană a energiei atomice

(CEEA/Euratom).

Comunitatea europeană/Uniunea europeană – NU SUNT SINONIME:

Tratatul de la Maastricht (1993) – Modifică denumirea Tratatului instituind CEE în Tratatul instituind Comunitatea europeană, astfel încât, de acum înainte, CEE se va numi Comunitatea europeană.

Uniunea Europeană reprezintă: Comunităţile europene + PESC + JAI

În 1950 este lansată ideea punerii sub control a producţiei de cărbune şi oţel din Franţa şi Germania. Această idee a fost fundamentată de preşedintele Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa – Jean Monnet. La baza tezei stă conversia producţiei de cărbune şi oţel din cele 2 state dintr-o producţie de război într-o producţie de pace. Prin această teză s-a urmărit şi realizarea bunăstării materiale şi spirituale a popoarelor celor 2 state şi nu numai. O altă idee urmărită era prevenirea unui nou război mondial.

Ideea lui Jean Monnet a fost lansată public, pentru

14

prima oară, la 9 mai 1950, de către Robert Schuman, care era Ministrul afacerilor externe din Franţa. Din acel moment, data de 9 mai a fost aleasă ca fiind “Ziua Europei” şi sărbătorită atât în statele membre ale U.E., cât şi în statele cu statut de asociat la U.E. Lansarea acestei idei s-a realizat prin intermediul unui plan – Planul Schuman; acesta propunea înfiinţarea primei Comunităţi europene – C.E.C.A. La plan aderă, pe lângă Franţa şi Germania, încâ 4 state: Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.

Cele 6 state aderante semnau la Paris, în 1951, Tratatul de la Paris, privind înfiinţarea C.E.C.A.; Tratatul, încheiat pentru o perioadă de 50 de ani, a intrat în vigoare 1 an mai târziu (1952). La 23 iulie 2002 Tratatul instituind CECA a expirat, potrivit Protocolului anexat Tratatului de la Nisa. Ceea ce este interesant este faptul că, deşi la această dată Tratatul de la Nisa nici nu fusese ratificat de către toate statele membre ale U.E. (de abia la 19 octombrie 2002, Irlanda – ultimul stat care nu ratificase Tratatul – îl acceptă prin referendum), Protocolul cu privire la bunurile şi finanţele CECA, anexat Tratatului, se menţionează, va produce efecte începând cu data de 24 iulie 2002.

În 1956, politicianul belgian Paul Henry Spaak elaborează raportul privind înfiinţarea a încă 2 Comunităţi europene: C.E.E. şi C.E.E.A. (Euratom).

Aceleaşi 6 state părţi la C.E.C.A. semnează, în 1957, la Roma, Tratatele privind înfiinţarea C.E.E. şi Euratom; tratatele intră în vigoare în 1958.

Cele 3 Comunităţi, pentru a exista şi funcţiona, au înfiinţat, fiecare, instituţii proprii în domeniile: 1) Decizional;

2) Executiv; 3) Control politic; 4) Control juridic.

Din motive de celeritate s-a propus trecerea, graduală, la fuzionarea instituţiilor similare.

15

1.3. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări, exerciţii

1. Care sunt elementele constitutive ale unei organizaţii internaţionale

interguvernamentale? 2. Ce tip de organizaţie internaţională a fost CECO? 3. Cine a fost primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a Cărbunelui şi Oţelului ? 4. Când se sărbătoreşte “Ziua Europei”. Argumentaţi răspunsul. 5. Prezentaţi structura instituţională a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. 6. Precizaţi care este diferenţa dintre conceptul de „instituţie comunitară” şi cel de

„organ comunitar”. 7. Ce principii ale viitoarei colaborări se desprind din Planul Schuman? 8. Ce soluţii prevede Tratatul de la Nisa, în Protocolul anexat, cu privire la ieşirea din

vigoare a TCECO?

16

Rezolvaţi următoarele teste-grilă:

1. Primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a fost: a) Jean Monnet; b) Robert Schuman; c) P. H. Spaak.

2. „Ziua Europei“ este sărbătorită la: a) 18 aprilie; b) 9 mai; c) 10 decembrie.

3. Tratatul instituind CECA a fost semnat la: a) Roma; b) Paris; c) Bruxelles.

4. Structura instituţională prevăzută în Tratatul de la Paris era: a) Înalta Autoritate, Consiliul de Miniştri, Adunarea, Curtea de Justiţie; b) Înalta Autoritate, Consiliul Special de Miniştri, Adunarea Comună, Curtea de

Justiţie; c) Înalta Autoritate, Consiliul Special de Miniştri, Adunarea, Curtea de Justiţie.

5. Instituţia interguvernamentală a Uniunii Europene poartă denumirea de: a) Consiliul European; b) Consiliu; c) Consiliul general.

6. Instituţiile Uniunii Europene: a) nu au personalitate juridică; b) au personalitate juridică; c) au personalitate juridică numai atunci când acţionează în nume propriu.

7. Uniunea Europeană are personalitate juridică.

a) adevărat; b) fals. c) numai Comunitatea Europeană are personalitate juridică.

17

Bibliografie minimală obligatorie: Doctrină: - Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a V-a, revăzută şi

adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;

- Popescu, Roxana-Mariana, „Introducere în dreptul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;

Culegeri de jurisprudenţă:

- Deleanu, Sergiu; Fabian, G.; Costaş, C.F.; Ioniţă, B., „Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri comentate”, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007.

Site-uri: - www.europa.eu – Uniunea Europeană.

18


Dezvoltarea Comunităţilor Europene/Uniunii Europene 2.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 2.2. Conţinutul unităţii de învăţare 2.3. Îndrumător pentru autoverificare

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare La finalul acestei unităţi de studiu, toţi cursanţii vor

reuşi: � să cunoască principalele momente ale evoluţiei

UE; � să utilizeze, în mod corect, diferite concepte

specifice domeniului; � să cunoască etapele şi caracteristicile dezvoltării

construcţiei Uniunii Europene.



1.3. Conţinutul unităţii de învăţare Dezvoltarea construcţiei comunitare este analizată

din 2 perspective: - o perspectivă calitativă (perfecţionarea

instituţiilor comunitare şi a construcţiei comunitare, în general)

- o perspectivă cantitativă (extinderea Comunităţilor europene prin cooptarea de noi membri)

I. Din perspectivă calitativă

19

Din punct de vedere calitativ, dezvoltarea contrucţiei comunitare cunoaşte 3 momente principale, şi anume:

1. momentul crizelor şi al eşecurilor; 2. reflecţii cu privire la posibilitatea depăşirii

crizelor şi eşecurilor; 3. textele de drept pozitiv ce îşi propun să

revizuiască sau să dezvolte prevederile iniţiale ale tratatelor institutive.

1. Momentul crizelor şi al eşecurilor În evoluţia construcţiei comunitare au fost înregistrate mai multe crize şi eşecuri.

Doctrina se opreşte, aproape în majoritate, asupra uneia dintre crizele cu care s-au confruntat Comunităţile europene: criza provocată de “politica scaunului gol” practicată de Franţa, în iulie ’65 – ian. ’66.

Tratatele instituind Comunităţile europene au prevăzut posibilitatea adoptării deciziilor la nivel comunitar, în etapa de început (până în ’65), cu unanimitate de voturi. După 1965, conform aceloraşi tratate, se face trecerea la votul cu majoritate.

Justificarea sistemului de până în 1965: diferenţele existente la nivelul celor 6 state din punct de vedere economic, politic şi social. S-a considerat că până în 1965, aceste diferenţe pot fi estompate şi că s-ar putea trece la un nou sistem de adoptare a deciziei, renunţându-se la unanimitate şi, implicit, la dreptul de veto ce aparţinea fiecărui stat, trecându-se la majoritatea simplă sau calificată.

Franţa, considerând că i se pun în pericol grav interesele în domeniul agrar prin trecerea la votul cu majoritate, declară că va practica “politica scaunului gol” – deci, nu va mai participa la adoptarea deciziei în cadrul Consiliului de miniştri.

Compromisul de la Luxemburg a soluţionat criza. Compromisul constă în adoptarea deciziei conform căreia, în continuare, hotărârile importante de la nivelul Comunităţilor europene se adoptă cu unanimitate, iar hotărârile mai puţin importante, se vor adopta cu majoritate.

Un studiu al hotărârilor adoptate din ’66 până în prezent a dus la concluzia că toate hotărârile au fost foarte importante, deci ele au fost adoptate cu

20

unanimitate.

2. Reflecţii cu privire la posibilitatea depăşirii crizelor şi eşecurilor

Aceste reflecţii reprezintă acele propuneri cu

valoare orientativă pentru conduita statelor membre şi a Comunităţilor europene, în ansamblul lor. Nu au valoare coercitivă, sugerând doar posibile evoluţii într-o materie.

Exemplu: Planul Schuman, Raportul Spaak.

3. Textele de drept pozitiv ce îşi propun să revizuiască sau să dezvolte prevederile iniţiale ale Tratatelor institutive

Sunt foarte multe astfel de texte. Exemplu: - modificările intervenite în materie

financiară succesiv în anii ’70 – ’75; - Tratatul de la Bruxelles – ’65; - Actul unic european – ’87; - Tratatul de la Maastricht – ’93; - Tratatul de la Amsterdam – ’99; - Toate acordurile de asociere/aderare la U.E.

II. Din perspectivă cantitativă

U.E a evoluat de la 6 state membre la 27 până în prezent. Ultima aderare a avut loc în 2007. Norvegia a refuzat aderarea, prin referendum, în 1994 (a doua oară consecutiv – 1994: compromisul de la Oslo; 51% - 49% respinge aderarea).

1.4. Îndrumar pentru autoverificare Întrebări, exerciţii

1. Argumentaţi următoarea afirmaţie: „Uniunea Europeană este organizaţie economică

21

integrată”; 2. În ce constă originalitatea sistemului instituţional al Uniunii Europene? Argumentaţi răspunsul; 3. Care era situaţia Groenlandei în momentul aderării Danemarcei la Comunităţile Europene şi după intrarea acesteia în Comunităţile Europene? 4. Explicaţi motivele refuzului Norvegiei de a adera la Comunităţile Europene; 5. Explicaţi afirmaţia: extinderea din anul 1995 este prima extindere a UE şi ultima extindere de tip clasic.

Rezolvaţi următoarele teste-grilă

1. Uniunea Europeană este: a) Organizaţie internaţională (OI); b) OI deschisă; c) OI închisă; d) OI regională.

2. Ca subiect de drept internaţional public, Uniunea Europeană este:

a) asociaţie economică integrată; organizaţie internaţională; b) organizaţie internaţională; asociaţie de cooperare; organizaţie de sine

stătătoare;

22

c) organizaţie internaţională; organizaţie de cooperare politică; organizaţie liberală.

Bibliografie obligatorie

Bibliografie minimală obligatorie: Doctrină: - Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; - Popescu, Roxana-Mariana, „Introducere în dreptul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; Culegeri de jurisprudenţă: - Deleanu, Sergiu; Fabian, G.; Costaş, C.F.; Ioniţă, B., „Curtea de Justiţie


23

Unitatea de învăţare 3 Ordinea juridică a Uniunii Europene

3.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 3.2. Conţinutul unităţii de învăţare 3.3. Îndrumător pentru autoverificare



� să cunoască izvoarele dreptului UE; � să identifice elementele constitutive ale actelor

normative ale UE; � să utilizeze, în mod corect, diferite concepte

specifice domeniului; � să cunoască principalele prevederi ale Tratatului

de aderare a României la UE; � să identifice actele normative ale UE şi

principalele caracteristici ale acestora, în raport cu actele normative interne.



2.2. Conţinutul unităţii de învăţare Ordine juridică = ansamblul de norme care

guvernează raporturile stabilite de către Comunităţile europene cu:

o statele membre; o statele nemembre; o alte organizaţii internaţionale; o persoane fizice/juridice din statele

24

membre. Principii:

1. integrarea directă a ordinii juridice comunitare în ordinea juridică internă a statelor membre ale C2.E.;

2. aplicabilitatea prioritară a dreptului comunitar în dreptul intern al statelor membre.

Ordinea juridică a C2.E., în ansamblul său, are în compunere 2 categorii de norme juridice:

- norme juridice cu valoare de lege fundamentală, constituţională (tratatele institutive şi modificatoare):

- norme juridice cu valoare de legi ordinare elaborate de instituţii în existenţa şi funcţionarea lor. IZVOARELE DREPTULUI UE

În doctrină au fost formulate mai multe propuneri cu privire la criteriile de clasificare a izvoarelor dreptului comunitar european.

Potrivit criteriului forţei juridice, izvoarele dreptului comunitar sunt:

1. izvoarele primare (principale); 2. izvoarele derivate (secundare); 3. normele juridice ce provin din angajamentele

externe ale C2.E.; 4. izvoarele complementare; 5. izvoarele nescrise.

1. Izvoarele primare (principale) - tratatele institutive şi cele modificatoare:

Tratatul de la Paris (1952) – instituind CECA, Tratatele de la Roma (1958) – instituind CEE şi Euratom.

Forţa juridică a acestor tratate este similară forţei juridice pe care o au prevederile constituţionale din dreptul intern al fiecărui stat.

Ordinea juridică a C2.E. a parcurs 2 etape succesive: - la început au avut caracterul unei ordini

25

juridice internaţionale (drept internaţional public);

- ulterior, dobândesc caractere proprii dreptului internaţional privat.

Astăzi asistăm la un drept internaţional al C2.E., cu precădere, şi, în subsidiar, la un ansamblu de norme care se regăsesc în categoria ordinii juridice interne.

Tratatele institutive reunesc caracterele proprii fiecăruia dintre cele 2 sisteme de drept:

- tratatele sunt guvernate de normele dreptului internaţional public;

- tratatele reunesc elementele constitutive al legii fundamentale interne, fiind guvernate de dreptul intern existent în cadrul Comunităţilor europene.

Tratatele modificatoare dobândesc forţa juridică a izvoarelor primare pe care le completează sau le revizuiesc.

2. Izvoarele derivate (secundare)

a) regulamentul; b) directiva; c) decizia; d) recomandarea şi avizul.

a) Regulamentul are forţa juridică a legii din dreptul

intern. Se caracterizează prin maximă generalizare şi abstractizare; orice aplicare incompletă este interzisă. Regulamentul este obligatoriu pentru instituţiile din dreptul intern din toate statele membre ale C2.E.; are forţă juridică obligatorie cu privire la:

• scopul final de atins; • modul, forma prin care se poate ajunge la • îndeplinirea scopului final.

b) Directiva este izvorul care urmează tehnica legii-

cadru, completată prin decretele de aplicare. În raport cu regulamentul, directiva este mai flexibilă, ţinând cont de realitatea naţională existentă în fiecare stat membru. Spre deosebire de regulament, directiva se adresează instituţiilor de drept intern numai din anumite state ale C2.E (regula); excepţia este dată de situaţia când ea poate avea drept destinatar subiecte de drept intern din toate statele membre; când se întâmplă acest lucru, directiva

26

prevede expres în conţinutul său. Spre deosebire de regulament, directiva este

obligatorie numai cu privire la scopul final, aceasta lăsând la dispoziţia statelor forma/mijloacele prin care se ajunge la îndeplinirea scopului.

c) Decizia - Asemănător directivei şi spre deosebire

de regulament, decizia se adresează subiectelor de drept intern din anumite state memebre ale Comunităţilor europene (destinatari desemnaţi). Decizia, asemenea regulamentului şi spre deosebire de directivă, este obligatorie în toate elementele ei, adică atât cu privire la scop, cât şi cu privire la forma/mijloacele de îndeplinire a scopului.

d) Recomandarea şi avizul nu sunt izvoare derivate

ale dreptului comunitar european în sensul celor de mai sus. Acestea nu au forţă juridică obligatorie. Ele îşi propun să orienteze conduita statelor cu privire la evoluţia construcţiei comunitare.

3. Normele care provin din angajamentele

externe ale Comunităţilor europene Nivelul pe care-l ocupă normele care provin din

angajamentele externe în ordinea juridică comunitară: aceste norme ocupă un loc inferior izvoarelor primare, dar se situează pe un loc superior faţă de izvoarele derivate în ansamblul ordinii juridice comunitare

4. Izvoarele complementare

Izvoarele complementare reprezintă normele care se

situează în sfera/câmpul de aplicare a izvoarelor primare ale dreptului comunitar european. Uneori, acestea se pot găsi şi în prelungirea aspectelor reglementate de categoria izvoarelor primare.

Există 3 situaţii: - domeniile/materiile care sunt reglementate

exclusiv la nivel comunitar; situaţie în care intervenţia statelor membre este considerată a fi o încălcare a prevederilor tratatelor comunitare (ex.: materia taxelor vamale);

27

- domeniile /materiile reglementate exclusiv de statele membre ale C2.E.; orice intervenţie a instituţiilor comunitare este considerată o încălcare a normelor de drept intern;

- domeniile/materiile reglementate de Comunităţile europene şi statele membre ale acestora.

Conflictul dintre norma comunitară şi cea internă se soluţionează în favoarea celei dintâi (ex.: materia concurenţială).

Fac parte din această categorie de izvoare: - convenţia comunitară, încheiată de

Comunităţile europene cu alte organizaţii internaţionale sau cu state nemembre;

- acordurile încheiate între statele membre şi alte organizaţii internaţionale sau cele încheiate între statele membre şi statele nemembre.

5. Izvoarele nescrise

a) metoda de interpretare folosită de Curtea de

justiţie a C.E. b) principiile: - generale = principiile

fundamentale ale dreptului internaţ. public - cu caracter tehnic (ex.: neplata

zilelor de grevă).

3.3. Îndrumar pentru autoverificare Întrebări, exerciţii

1. Care sunt asemănările şi deosebirile dintre izvoarele derivate obligatorii ale dreptului Uniunii Europene? 2. Care este structura tehnico-legislativă a tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene? 3. Precizaţi care sunt prevederile Constituţiei României, republicată, în legătură cu aplicarea dreptului Uniunii Europene. 4. Ce este „acquis-ul UE”?

28

Rezolvaţi următoarele teste-grilă

1. Dreptul primar al UE este constituit din: a) cele trei tratate care au pus bazele Comunităţilor Europene; b) cele trei tratate care au pus bazele Comunităţilor Europene, precum şi din

actele primare ale instituţiilor UE; c) cele trei tratate care au pus bazele Comunităţilor Europene, precum şi din

actele care le modifică, completează şi adaptează. 2. Deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor Europene sunt:

a) izvoare primare ale dreptului Uniunii Europene; b) izvoare secundare ale dreptului Uniunii Europene; c) izvoare complementare ale dreptului Uniunii Europene.

3. Decizia şi Actul privind alegerile directe în Parlamentul European fac parte din:

a) legislaţia primară a dreptului Uniunii Europene; b) legislaţia secundară a dreptului Uniunii Europene.

4. Termenul de „act juridic al UE” reprezintă:

29

a) orice act legislativ sau administrativ adoptat de autorităţile administrative;

b) orice instrument legislativ sau administrativ adoptat de autorităţile administrative;

c) orice hotărâre legislativă sau administrativă adoptată de autorităţile administrative.

5. Regulamentele: a) sunt obligatorii pentru toţi destinatarii lor şi sunt direct aplicabile în toate

statele membre; b) sunt obligatorii în ceea ce priveşte scopul de atins pentru destinatarii lor

şi sunt direct aplicabile în toate statele membre; c) sunt obligatorii în toate elementele lor şi sunt direct aplicabile în toate

statele membre; d) sunt obligatorii în toate elementele lor şi sunt direct aplicabile în statele

membre destinatare. 6. Directivele:

a) sunt aplicabile direct numai în măsura în care nu au fost transpuse integral în legislaţia internă;

b) sunt aplicabile direct numai în măsura în care nu au fost transpuse integral în termenele prevăzute;

c) sunt aplicabile direct numai în măsura în care nu au fost transpuse în termenele prevăzute.

7. Deciziile:

a) cuprind reguli generale care sunt valabile erga omnes; b) nu cuprind reguli generale care sunt valabile erga omnes; c) cuprind reguli generale care nu sunt valabile erga omnes.

Bibliografie minimală obligatorie: Doctrină:

30

- Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; - Popescu, Roxana-Mariana, „Introducere în dreptul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; Culegeri de jurisprudenţă: - Deleanu, Sergiu; Fabian, G.; Costaş, C.F.; Ioniţă, B., „Curtea de Justiţie


31


Sistemul instituţional al Uniunii Europene 4.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 4.2. Conţinutul unităţii de învăţare 4.3. Îndrumător pentru autoverificare



� să utilizeze, în mod corect, diferite concepte specifice domeniului;

� să cunoască atribuţiile diferitelor instituţii ale UE; � să cunoască principalele elemente ale modului de

organizare şi funcţionare a sistemului instituţional al UE;

� să identifice stările de fapt, respectiv să estimeze problemele viitoare referitoare la participarea ţării noastre, în calitate de stat membru cu drepturi şi obligaţii depline al UE, în cadrul instituţiilor şi organelor UE.



4.2. Conţinutul unităţii de învăţare

CONSILIUL EUROPEAN

Consiliul european a apărut pe cale neconvenţională, ca urmare a întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor de stat şi de guvern. Existenţa sa a fost

32

reglementată, ulterior, prin Actul unic european (art. 2) şi, mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht (lit. D).

În evoluţia sa, Consiliul european cunoaşte 3 etape: 1. Întâlnirile la vârf ale şefilor de stat şi de guvern –

în cadrul acestor întâlniri sunt analizate doar cu caracter accidental aspecte ce ţin de construcţia comunitară.

- 1964-1967; - 1967-1969 – nu s-au produs mutaţii

semnificative. 2. 1969-1974 – în cadrul întâlnirilor la vârf ale

şefilor de stat şi de guvern se bucură de o consacrare specială rezolvarea chestiunilor ce ţin de domeniul afacerilor comunitare.

3. 1975 – prezent – în această perioadă se observă dezvoltări succesive în privinţa atribuţiilor/competenţelor asumate, precum şi în privinţa organelor înfiinţate în acest sens.

Atribuţiile Consiliul European Atribuţii cu rol politic:

- orientarea evoluţiei construcţiei UE; - definirea noilor sectoare de activitate; - impulsionează şi relansează construcţia

comunitară; De asemenea, are un important rol în materie

legislativă cu privire la soluţionarea problemelor rămase în aşteptare.

Actele Consiliului European

- Directive; - Declaraţii comune (pentru 2 sau mai mulţi şefi

de stat şi de guvern); - Decizii; - Recomandări/avize (rezoluţii).

CONSILIUL

Apariţie Consiliul a apărut pe cale convenţională – Tratatele

institutivve ale Comunităţilor europene. Iniţial s-a numit Consiliul special al miniştrilor (tratatul de la Paris) şi

33

Consiliu (tratatele de la Roma). Din 1993, în urma Tratatului de la Maastricht, instituţia îşi schimbă denumirea în Consiliul Uniunii europene.

Componenţă - Consiliul general – miniştrii afacerilor externe - Consilii specializate –miniştrii de resort Atribuţii Există 2 categorii de atribuţii:

A) Generale – coordonează politicile generale ale statelor membre ale U.E. cu politica genrală a U.E. pentru acele domenii care sunt reglementate la nivel comunitar;

- coordonează politicile statelor membre pentru domeniile care exced competenţelor comunitare. B) Speciale – rolul de veritabil suprem legislativ

pe care Consiliul de miniştri îl îndeplineşte la nivelul U.E.; - se materializează în activitatea

normativă a instituţiei care este similară celei pe care Parlamentul, la nivel naţional, o desfăşoară în acest domeniu.

Funcţionare Funcţionarea Consiliului de miniştri presupune

analiza a 3 aspecte: 1. exercitarea preşedinţiei; 2. organele auxiliare; 3. regulile şi metodele de votare.

1. Exercitarea preşedinţiei

Preşedinţia Consiliului de miniştri se exercită timp

de 6 luni, de fiecare stat membru, prin rotaţie. Ordinea exercitării preşedinţiei este stabilită prin tratatele institutive, dar aceasta se schimbă, din 2 motive:

- statele nou aderante modifică periodicitatea exercitării preşedinţiei;

- statele care au exercitat preşedinţia într-o etapă în prima jumătate a anului, în continuare vor exercita această calitate în cea de a doua

34

jumătate a anului. Preşedintele Consiliului de miniştri stabileşte

ordinea de zi a reuniunilor; ordinea este provizorie şi este înaintată membrilor Consiliului de miniştri cu suficient timp înainte de desfăşurarea acestei reuniuni. Membrii Consiliului pot propune pe ordinea de zi şi alte probleme de analizat, dar pentru a fi acceptate se cere votul unanim. După ce ordinea de zi a fost stabilită, acesta este aprobată cu unanimitate.

Astfel, se poate spune că se parcurg 3 etape: - preşedintele stabileşte ordinea de zi; - membrii Consiliului fac propuneri, care sunt

aprobate cu unanimitate; - ordinea de zi, astfel stabilită, este aprobată cu

votul unanim al membrilor Consiliului. Ordinea de zi cuprinde 2 părţi obligatorii: 1. Partea A – cuprinde probleme asupra cărora

membrii Consiliului de miniştri s-au pus de acord, fiind înscrise pe ordinea de zi numai din considerente formale (asupra lor nu se poartă dezbateri);

2. Partea B – cuprinde probleme care necesită dezbateri de fond, după care acestea sunt supuse aprobării.

2. Organele auxiliare Consiliul beneficiază de mai multe direcţii generale,

direcţii şi servicii care asigură continuitatea activităţii instituţiei., pentru că instituţia nu are o funcţionare permanentă.

La nivelul Consiliului, un rol important revine Secretariatului general, care se găseşte sub autoritatea unui Secreatr general desemnat cu unanimitate de către membrii Consiliului de miniştri.

De asemenea, pe lângă Consiliul de miniştri îşi desfăşoară activitatea o serie de comitete:

a) Comitetul reprezentanţilor permanenţi (COREPER) – este cel mai important; îşi are originea în organul cu caracter tehnic înfiinţat imediat după aprobarea tratatului institutiv, în scopul punerii în aplicare a acestui tratat.

COREPER are în compunere câte o delegaţie desemnată de către fiecare stat membru. La început, era

35

format numai din experţi pe domenii. În prezent, structura a fost îmbunătăţită, în sensul că la conducerea fiecărei delegaţii se găseşte o persoană cu rang de ambasador (din fiecare stat membru), ajutată de un ministru plenipotenţial + grupurile de experţi pe domenii (în funcţie de problemele analizate).

a) Comitetul regiunilor b) Comitetul economic şi social

3. Reguli şi metode votare

Conform tratatelor institutive, până în 1965, la nivel comunitar, era consacrat sistemul votului unanim. Din 1965 urma să se treacă la sistemul votului majoritar, dar criza provocată de politica “scaunului gol”, practicată de Franţa şi soluţionată prin Compromisul de la Luxemburg, a condus la o nuanţare cu privire la noul sistem de vot: deciziile importante se vor lua cu unanimitate, iar cele mai puţin importante cu votul majoritar (de la 1 ianuarie 1966).

În doctrină există puncte de vedere diferite cu privire la această trecere. Compromisului de la Luxemburg i s-au atribuit doar conotaţii politice care nu ar fi justificat păstrarea sistemului de vot unanim.

Consiliul hotărăşte cu votul majorităţii membrilor care-l compun, mai puţin atunci când există dispoziţii contrare.

De la început, hotărârile Consiliului au fost adoptate cu unanimitatea sau majoritate calificată.

Unanimitatea este realizată în cazul în care nu există nici un vot împotrivă. Abţinerea unui stat de la vot nu este de natură să impiedice votarea documentului în cauză. Această regulă este considerată a fi o reflectare şi respectare a egalităţii şi a suveranităţii statelor la care se adaugă evidenţierea caracterului interguvernamental al Comunităţilor.

Unanimitatea trebuie să fie realizată în problemele cele mai importante ale Comunităţilor vizând revizuirea tratatelor, funcţionarea instituţiilor comunitare, admiterea de noi state membre şi altele.

Tratatul de la Maastricht prevede, în fiecare caz, modul de adoptare a deciziilor, înlocuind în unele situaţii regula unanimităţii cu majoritatea calificată.

În cazul adoptarea unei decizii cu majoritate calificată se remarcă faptul că fiecare stat dispune de un

36

număr de voturi din totalul celor existente la nivelul Consiliului, iar deciziile se adoptă în funcţie de raportul voturilor date din numărul total al acestora.

Dreptul de veto este în legătură cu Compromisul de la Luxemburg (1966), aici găsindu-şi singurul temei pentru că nu este menţionat în nici un tratat comunitar.

Dreptul de veto = expresia unei situaţii de fapt ce nu-şi găseşte un fundament juridic; are doar o valoare politică, de natură să atragă atenţia celorlalte state asupra faptului că un document, având o anumită formă sau un anumit conţinut, poate conduce la apariţia unor dificultăţi grave în existenţa Comunităţilor.

COMISIA EUROPEANĂ

Denumire Comisia Europeană a apărut pe cale convenţională,

prin tratatele de la Paris (Înalta Autoritate) şi Roma (Comisia). Din 1965 instituţia cu atribuţii executive a Comunităţilor europene, poartă denumirea de Comisia europeană, denumire dobândită prin Tratatul de la Bruxelles, tratat cunoscut sub denumirea de “Tratatul de fuziune a executivelor”.

Componenţă În prezent, Comisia europeană este compusă din 27

de membri. Preşedintele Comisiei Europene este desemnat în

urma negocierilor purtate de statele membre cu Parlamentul european (Consiliul european – Parlamentul european, mai exact). După desemnarea preşedintelui, acesta, pe baza acordului între preşedinte şi statele membre numeşte şi ceilalţi membri ai Comisiei. După ce membrii Comisie au fost numiţi şi preşedintele ales, Comisia va fi supusă spre aprobare Parlamentului european.

Atribuţiile preşedintelui: Atribuţiile preşedintelui nu se găsesc înscrise în

tratatele institutive. Din practică, rezultă că preşedintele are responsabilităţi sporite care vizează coordonarea

37

activităţii celorlalţi membri ai Comisie. Preşedintele participă la lucrările Consiliului şi ale Parlamentului european, cu scopul de prezenta punctul de vedere al Comisiei europene cu privire la punctele înscrise pe ordinea de zi.

Preşedintele Comisiei are un rol important în cadrul reprezentării internaţionale în raporturile Comunităţilor cu alte entităţi de drept internaţional.

Comisia, prin preşedintele acesteia, prezintă raporturi în cadrul Parlamentului european cu privire la activitatea desfăşurată în cadrul sesiunilor deschise şi trebuie să răspundă la întrebările formulate de membrii Parlametului european. Atunci când se apreciază că este necesar, Parlamentul european poate decide chiar dizolvarea Comisiei europene.

Mandatul unui comisar este de 5 ani, cu posibilitatea prelungirii acestuia pentru mai multe mandate.

Pot fi desemnaţi membri ai Comisiei doar persoanele care au cetăţenia statelor pe care le reprezintă.

Exercitarea demnităţii de membru al Comisiei este incompatibilă cu exercitarea altor funcţii remunerate/neremunerate la nivel comunitar sau extracomunitar. La numirea în funcţie, membrii Comisiei depun jurământul de loialitate în faţa Curţii de justiţie, loialitate ce are în vedere, mai ales, aspectul ocupării altor funcţii ce ar aduce foloase pe timpul mandatului sau după încetarea acestuia. Sancţiunile privesc, în special dreptul la pensie.

Mandatul de comisar poate înceta în unul din următoarele cazuri:

- ajungerea la termen; - decesul; - demisia voluntară; - demitere; - moţiune de cenzură.

Pe lângă Comisie îşi desfăşoară activitatea Secretariatul general, condus de un secretar general.

Funcţionarea Comisiei Comisia Europeană funcţionează pe baza

principiului colegialităţii.

38

Procedura adoptării deciziilor Procedura adoptării deciziilor este prevăzută în

Regulamentul interior cu privire la organizarea şi funcţionarea Comisiei. Aici este înscris şi cvorumul necesar adoptării acestora. La nivelul Comisiei există posibilitatea exprimării poziţiei în scris.

Aceste poziţii (puncte de vedere) se transmit prin grija Secretariatului general.

Regulamentul intern permite, de asemenea, şi delegarea, potrivit căreia, Comisia poate, cu condiţia respectării depline a principiului colegialităţii, să abiliteze pe membrii acesteia să ia în numele şi sub controlul său măsuri de gestionare şi administrare clar definite.

Delegarea a fost recunoscută şi de Curtea de justiţie pentru că a fost frecvent utilizată în activitatea Comisiei.

În funcţionarea sa, Comisia înfiinţează o serie de organe subsidiare, cu toate că, în tratatele institutive, nu apare o asemenea posibilitate. Aceste organe îşi desfăşoară activitatea în domenii clar definite, fără a răspunde de puteri discreţionare.

Atribuţii Între Parlamentul European şi Comisia Europeană

există aceleaşi raporturi ca între Guvernul şi Parlamentul statelor membre.

- iniţiativă legislativă; - urmăreşte modul de respectare şi aplicare a

dispoziţiilor tratatelor comunitare.

PARLAMENTUL EUROPEAN

Parlamentul European a apărut prin tratatele institutve, fiind denumit, la început, fie Adunarea comună (CECA), fie Adunare (CEE, Euratom); prin rezoluţia din 20 martie 1958, cel trei instituţii similare au fost reunite în Adunarea parlamentară europeană, numire

39

ce şi-a produs efectele începând cu 1960. Prin rezoluţia Adunării parlamentare europene din

30 martie 1962, s-a stabilit denumirea de Parlamentul european, denumire pe care o poartă şi în prezent.

Componenţa Parlamentului European Parlamentul european reuneşte reprezentanţii

desemnaţi de către statele membre potrivit criteriilor demografic şi democratic. Criteriul demografic are în vedere repartizarea pentru fiecare stat membru în funcţie de populaţia care se găseşte pe teritoriul acestuia. Criteriul democratic face trimitere la modalitatea desemnării reprezentanţilor statelor membre prin vot secret direct potrivit procedurilor existente la nivelul fiecărui stat membru.

Procedura desemnării La început, Adunarea a fost formată din delegaţi

desemnaţi de către fiecare Parlament naţional în concordanţă cu procedura proprie stabilită. S-a apreciat că pentru a conferi o mai bună reprezentabilitate acestei instituţii, este necesară alegerea membrilor prin vot universal, egal, direct şi secret, potrivit unei proceduri unitare pentru toate statele membre.

Această iniţiativă, ce datează din 1960, a fost obstrucţionată de guvernul francez din motive care ţin de tradiţionalismul existent în materie.

Convenţia de la Haga a Consiliului european din 1 decembrie 1969 a reluat iniţiativa de a elabora şi adopta un document unitar, iar cu prilejul întâlnirii de la Paris a şefilor de stat şi guvern din 1974 s-a decis aplicarea unor principii general acceptate cu prilejul alegerilor parlamentare din 1978. În acest sens, Consiliul european a şi aprobat un document, la 20 septembrie 1976. Documentul adoptat în 1976 a fost supus unor proceduri naţionale de aprobare sau ratificare, proceduri specifice tratatelor internaţionale importante. Această procedură a contribuit la întârzierea desfăşurărilor alegerilor programate pentru 1978, acestea replanificându-se pentru 1979 (7-10 iunie). Nici până în prezent nu s-a reuşit adoptarea şi aplicarea unor norme unitare în temeiul cărora să se desfăşoare alegerile Parlamentului european. În prezent, actul din 1976 îşi găseşte aplicarea, dar numai

40

cu privire la unele aspecte ce ţin de organizarea, desfăşurarea alegerilor.

Reţin atenţia următoarele aspecte: - nimeni nu poate vota decât o singură dată; - deschiderea urnelor se face numai după

încheierea scrutinului în toate statele membre. Prin Actul din 1976 sunt reglementate şi alte aspecte

legate de contestaţiile privind alegerile, situaţia organizării unui al 2-lea tur de scrutin.

Celelalte prevederi sunt reglementate de către legea internă şi fac trimitere la vârsta candidatului, a electoratului, la situaţiile de vacanţă a locurilor în cadrul Parlamentului, rezolvarea contestaţiilor la nivel naţional ş.a.

Din considerente ce ţin de suprapunerea celor 2 categorii de reglementări, apar probleme cu privire la validitatea alegerilor pentru că, în mod practic, nu pot fi verificate decât acele probleme ce-şi găsesc regelementarea la nivel comunitar.

Potrivit Tratatului de la Maastricht, s-a instituit dreptul de vot, precum şi posibilitatea de a fi ales, pentru toate persoanele care au cetăţenia unuia din statele membre ale U.E., fapt care face să dispară efectul anumitor reglementări naţionale, rămânând, însă, altele în vigoare.

Tratatul de la Maastricht precizează faptul că partidele politice l-a nivel european au un rol important, ca factor de integrare în cadrul U.E., precum şi pentru exprimarea voinţei politice a cetăţenilor. Din această dispoziţie a tratatului rezultă respectarea concepţiilor politice ale cetăţenilor statelor membre şi, deopotrivă, recunoaşterea dreptului partidelor politice naţionale de a desfăşura campanii electorale şi de a-şi concentra efectele în plan comunitar în temeiul aceloraşi programe electorale politice transnaţionale.

Statutul parlamentarilor Durata mandatului parlamentarilor a fost stabilită

prin Actul din 20 septembrie 1976 la 5 ani, cu începere din prima sesiune ce a urmat alegerii noului Parlament. Prin Actul menţionat s-a statuat caracterul reprezentativ al mandatului, astfel încât parlamentarii acţionează în mod individual, neprimind instrucţiuni pentru că nu sunt

41

legaţi în calitatea pe care o au de un mandat imperativ. În acelaşi timp, există şi unele dispoziţii cu caracter naţional care se adaugă celor existente la nivel comunitar, făcând neuniform statutul parlamentarilor. Totodată, găsim regelementată incompatibilitatea dintre mandatul parlamentarilor şi ocuparea altor demnităţi la nivel naţional/comunitar. În acest sens, în cazul în care un parlamentar îndeplineşte şi o altă demnitate, dacă nu renunţă prin demisie la una dintre cele 2, intervine înlocuirea din oficiu a acestuia.

Incompatibilitatea are în vedere calitatea de membru al guvernului unui stat membru, cât şi calitatea de parlamentar naţional, aspect care este controversat în literatura de specialitate, deoarece, până la stabilirea votului universal, parlamentarii europeni erau desemnaţi dintre parlamentarii naţionali, practică care, în prezent, nu a fost definitiv înlocuită.

Cu toate că prin Actul din 1976 a fost introdusă această incompatibilitate, ulterior practica statelor a confirmat că aceeaşi persoană este greu să poată îndeplini, la aceeaşi parametri, în acelaşi timp atribuţiile ce-i revin la nivel naţional, cât şi la nivel comunitar. Această incompatibilitate apare şi cu privire la ocuparea anumitor activităţi la nivel comunitar; în doctrină se apreciază că există un aspect care nu este acoperit integral, pentru că nu există nici o reglementare care să stabilească incompatibilitatea de parlamentar şi cea de întreprinzător privat.

În condiţiile actuale, există unele reglementări interne care diferă de la un stat la altul şi prin intermediul cărora s-au stabilit şi unele incompatibilităţi, dar şi unele privilegii şi imunităţi. Aceste privilegii şi imunităţi, la nivel comunitar, se regăsesc în Protocolul din 8 aprilie 1965; aceste prevederi sunt reluate şi de Actul din 1976 şi se referă, în principal, la:

- libera circulaţie, fără nici un fel de restricţie administrativă sau de altă natură privind deplasarea la şi de la locul reuniunilor parlamentare;

- imunitatea care funcţionează privind cercetarea, reţinerea sau urmărirea pe motive de opinie sau cu privire la votul exprimat în exercitarea atribuţiilor;

- imunitate personală pe timpul mandatului care este similară cu aceea de care beneficiază

42

parlamentarii pe plan naţional. Această imunitate personală comportă unele diferenţe înregistrate de la o ţară la alta, fapt care reclamă necesitatea adoptării unei reglementări comunitare în materie.

Indemnizaţiile parlamentarilor europeni Acestea nu sunt reglementate prin norme la nivel

comunitar şi, de aceea, sunt dependente de reglementările naţionale care, de regulă, sunt similare celor cu trimitere la parlamentele naţionale. S-a instituit, însă, un sistem compensatoriu comunitar care urmăreşte o relativă egalizare a indemnizaţiilor parlamentarilor prin intermediul rambursărilor forfetare calculate după numărul de zile în care un parlamentar european a desfăşurat activităţi la nivel comunitar. Aceste rambursări forfetare nu sunt impozabile la nivel naţional dacă se încadrează în limite rezonabile.

Funcţionarea Parlamentului European Parlamentul european se conduce după modelul

parlamentelor cu tradiţie democratică. Aşa cum este înscris şi în Regulamentul interior adaptat funcţionării în cadrul unor sesiuni ordinare şi extraordinare. Sesiunile ordinare se ţin anual şi încep în a 2-a zi de marţi a lunii martie sau pot începe în prima zi de marţi a lunii următoare datei alegerilor.

Sesiunile extraordinare pot fi convocate la cererea majorităţii membrilor Parlamentului european ori la iniţiativa Consiliului de miniştri sau a Consiliului european.

Potrivit Regulamentului interior, sesiunile nu sunt limitate în timp, fiind posibil ca acestea să se întindă pe întreaga perioadă a unui an calendaristic, fapt ce le deosebeşte de sesiunile parlamentelor naţionale, dar, Parlamentul european poate decide, atunci când consideră de cuviinţă, să întrerupă desfăşurarea sesiunilor anuale. În practică, se întâlneşte situaţia în care Parlamentul se reuneşte o dată pe lună, timp de o săptămână.

Organizarea internă a Parlamentului european

43

Cuprinde:

• Biroul; • Conferinţa preşedinţilor, care a înlocuit Biroul

lărgit; • Comisiile; • Grupurile politice parlamentare.

a) Biroul are în compunere 1 preşedinte şi mai mulţi vicepreşedinţi (14) aleşi de Parlament pentru o perioadă de 2 ½, cu posibilitatea prelungirii mandatului. Preşedintele este ales cu majoritate calificată a voturilor exprimate la primele 3 tururi de scrutin. În cazul în care se ajunge la cel de al 4-lea tur de scrutin, ales va fi cel care a obţinut cele mai multe voturi. Vicepreşedinţii sunt aleşi în 3 tururi de scrutin, fiind posibilă alegerea lor şi după primele 2 tururi de scrutin, în cazul în care se întruneşte majoritatea calificată. Cu prilejul celui de al 2-lea tur de scrutin este posibilă alegerea lor şi cu majoritate simplă.

Din Birou mai fac parte şi 5 chestori care sunt membri cu drept de vot consultativ.

b) Conferinţa preşedinţilor a înlocuit Biroul lărgit, din care făceau parte, pe lângă membrii Biroului şi preşedinţii grupurilor parlamentare.

Conferinţa preşedinţilor este formată din preşedintele Parlamentului european şi preşedinţii grupurilor politice parlamentare.

c) Comisiile înfiinţate de Parlamentul european pot fi:

- comisii permanente; - comisii temporare, care sunt înfiinţate pentru

max. 12 luni; - comisii de anchetă.

Acestea din urmă sunt reglementate de prevederile Tratatului de a Maastricht şi se înfiinţează numai la cererea unei pătrimi din totalul membrilor Parlamentului.

Potrivit Tratatului de la Maastricht, Parlamentul poate înfiinţa o comisie temporară de anchetă pentru a examina, fără a prejudicia, atribuţiile conferite de tratat altor instituţii sau organe comunitare, acuzaţiile privind săvârşirea de infracţiuni ori gestionarea defectuoasă a afacerilor comunitare, excepţie făcând cazurile în care faptele acuzate sunt în atenţia unor organe jurisdicţionale, atâta timp cât procedura jurisdicţională nu este începută.

44

Comisia de anchetă îşi încetează existenţa în momentul în care depune raportul cu privire la cauza examinată.

Modalitatea de exercitare a dreptului de anchetă este determinată prin acordul comun intervenit între Parlamentul european, Consiliul de miniştri şi Comisia europeană.

a) Grupurile politice parlamentare (GPP) sunt formaţiuni organizatorice ale parlamentarilor, constituindu-se în temeiul criteriilor politce care îi separă sau îi unesc pe parlamentari.

Orice grup politic parlamentar se înfiinţează prin intermediul unei declaraţii care se face în faţa preşedintelui Parlamentului, declaraţie care conţine denumirea GPP, semnătura membrilor şi componenţa biroului.

Aceste GPP-uri se constituie potrivit convingerilor politice ale parlamentarilor şi nu după criteriul apartenenţei acestora la statele membre.

Pentru prima dată constituirea GPP-urilor a fost decisă la 21 martie 1958, iar constituirea lor s-a realizat în a 2-a parte a aceluiaşi an.

Potrivit Regulementului intern, mai pot fi infiinţate delegaţii interparlamentare desemnate de către GPP-uri, având competenţa stabilită de către Parlament.

Potrivit Tratatului de la Maastricht, Parlamentul European numeşte un mediator care este împuternicit să primească plângeri, sesizări de la orice cetăţean al U.E., orice persoană fizică/morală care este rezidentă sau are sediul statutar pe teritoriul unui stat membru cu privire la situaţiile de administrare defectuoasă a afacerilor comunitare, excepţie făcând situaţiile în care se regăsesc instituţiile jurisdicţionale.

Mediatorul este cel care face anchete în cazuri temeinic justificate, din proprie iniţiativă sau atunci când este sesizat direct ori prin intermediul unui membru al Parlamentului, mai puţin atunci când este, deja, iniţiată o procedură jurisdicţională.

În cazul în care mediatorul constată existenţa unor fapte de administrare defectuoasă a afacerilor comunitare, sesizează instituţia respectivă, instituţie ce trebuie să răspundă la sesizare în termen de 3 luni.

Mediatorul prezintă Parlamentului şi instituţiei în cauză un raport întocmit cu privire la constatările făcute.

45

Uneori, mediatorul informează cu privire la concluziile la care s-a ajuns şi perosanele care au sesizat faptele ce au făcut obiectul investigaţiei.

În fiecare an, mediatorul prezintă Parlamentului şi un raport final cu privire la rezultatul tuturor anchetelor desfăşurate.

Mandatul mediatorului este egal cu mandatul parlamentarilor, existând posibilitatea realegerii acestuia. El poate fi demis doar de Curtea de justiţie, pentru că în exercitarea atribuţiilor ce-i revin se apreciază că este total independent de orice altă instituţie. Pe perioada mandatului îi este interzisă desfăşurea oricărei activităţi remunerate sau nu.

Atribuţiile Parlamentului European Tratatele instituind Comunităţile eUropene conferă

instituţiilor premergătoare Parlamentului European atribuţii de control (Tratatul de la Paris) ori atribuţii de deliberare şi control (Tratatele de la Roma). Modificările care au intervenit anterior adoptării Tratatului de la Maastricht nu au contribuit la mutaţii semnificative cu privire la creşterea competenţelor Parlamentului european, excepţie făcând domeniul financiar.

În literatura de specialitate se apreciază că, pe lângă atribuţiie de control politic, Parlamentul european rămâne şi o instituţie cu caracter preponderent consultativ.

Atribuţii de control politic se exercită în raport cu instituţia Comisiei europene prin posibilitatea oferită Parlamentului de a iniţia, când consideră că este necesar, o moţiune de cenzură şi de a demite Comisia.

Mai există şi posibilitatea interpelării Parlamentului, acesta fiind obligat să răspundă în scris sau oral întrebărilor parlamentarilor.

Atribuţia consultativă Rolul consultativ al Parlamentului se materializează

în elaborarea şi prezentarea avizelor care sunt obligatorii în sensul solicitării, dar acestea nu întotdeauna trebuie aplicate, respectate.

Mai există şi procedura cooperării instituită prin intermediul AUE, procedură care dă posibilitatea membrilor Parlamantului de a respinge, la o a 2-a lectură, punctul de vedere al Consiliului, adoptată cu majoritate calificată. În urma unei astfel de respingeri

46

intervenită din partea Parlametului, Consiliul nu mai poate statua în problema respectivă decât cu unanimitate de voturi.

Amendamentele propuse de membrii Parlamentului cu majoritate calificată nu pot fi respinse de Consiliu de miniştri decât cu unanimitate de voturi. Această măsură se aplică în măsurile referitoare la Piaţa internă, libera circulaţie a persoanelor, prestarea de servicii, domeniul cercetării şi dezvoltării tehnologice.

În timp, rolul Parlamnetului în raport cu Consiliul de miniştri a înregistrat o creştere considerabilă, materializată, inclusiv, prin declaraţia comună din 4 martie 1975, prin intermediul căreia s-a instituit o procedură de conciliere ce a permis să aibă un rol important îndeosebi în fundamentarea şi elaborarea deciziilor privind resursele şi cheltuielile comunitare.

Prin AUE s-a solicitat Consiliului de miniştri şi Parlamentului să instituie un dialog permanent în vederea elaborării legislaţiei în anumite domenii de activitate comunitare, conferindu-se Parlamentului posibilitatea de a da avize consultative în cazul aderării şi al acordurilor de asociere.

Atribuţii în materie decizională Aceste atribuţii se referă atât la posibilitatea

Parlamentului de a demite Comisia, cât şi la competenţe Parlamentului de adoptare a bugetului comunitar în urma unui proces complex la care participă toate instituţiile UE pentru elaborarea bugetului.

Atunci când consideră că este necesar, Parlamentul are posibilitatea de a respinge bugetul comunitar.

Aceste prerogative ale Parlamentului au constituit, uneori, motiv de dispută între Parlamentul european şi Consiliul de miniştri, ajungându-se la litigii soluţionate în faţa Curţii de justiţie.

De asemenea, Parlamentul are şi rolul de a controla execuţia bugetară, execuţie care este atribuţia Comisei. Acest control se efectuează la recomandarea Consiliului, în temeiul conturilor şi a bilanţului întocmit de Comisie şi raportul Curţii de conturi.

Parlamentul are dreptul să acorde sau să refuze descărcarea Comisiei, considerată a fi echivalentul dreptului de a introduce o moţiune de cenzură, cu toate că a nu da descărcare Comisiei de execuţia bugetară nu echivalează cu moţiunea de cenzură în sine.

47

Nedescărcarea este o cauză pentru introducerea moţiunii de cenzură.

Parlamentul mai este consultat şi cu privire la adoptarea deciziilor în materia utilizării resurselor proprii ale Comunităţilor europene în domeniul numirii membrilor Curţii de conturi şi în cazul adoptării Regulamentului financiar.

În ceea ce priveşte raporturile Parlamentului cu Comisia europeană, în mod aparent, s-ar putea aprecia că acestea ar fi raporturile de tip clasic dintre un legislativ şi un executiv la nivel naţional. Această situaţie nu este reală, având în vedere faptul că instituţia Consiliului desemnează membrii Comisiei la propunerea statelor membre şi nu Parlamentul european. De asemenea, Comisia răspunde politic în faţa Parlamentului şi nu în faţa Consiliului, motiv pentru care Parlamentul este cel care poate introduce moţiunea de cenzură.

CURTEA DE CONTURI

Curtea de conturi a fost introdusă în rândul instituţiilor comunitare prin Tratatul de la Maastricht, din 1993, până atunci regăsindu-se printre organele cu caracter tehnic auxiliar.

Curtea de conturi a fost înfiinţată la iniţiativa Parlamentului european, prin tratatul de revizuire a dispoziţiilor bugetare de la Bruxelles, din 22 iulie 1975.

Curtea de conturi a înlocuit Comisia de control înfiinţată prin tratatele C.E.E.A. şi Euratom şi comisarii (delegaţii) pentru conturi prevăzuţi în Tratatul C.E.C.A.

Curtea de conturi este instituţia care, prin activitatea pe care o desfăşoară, urmăreşte scopuri financiare, realizând controlul în domeniu; nu este o instanţă jurisdicţională.

Componenţa, statutul membrilor şi funcţionarea

Curţii de conturi Ca organ colegial, Curtea de conturi are în

compunere 27 membri numiţi pentru o perioadă de 6 ani, cu unanimitate de voturi, după consultarea Parlamentului european. Există şi posibilitate reînnoirii mandatului membrilor.

Persoanele propuse să facă parte din Curtea de

48

Conturi a UE trebuie ca în ţările trimiţătoare să fi aparţinut sau să fi exercitat atribuţii în cadrul instituţiilor de control financiar extern, având pregătire în domeniu.

Independenţa membrilor Curţii de conturi este similară celei care caracterizează judecătorii Curţii de justiţie; această independenţă este asigurată şi garantată, în sensul că nu primesc şi nu acceptă ori solicită instrucţiuni de la guvernele statelor trimiţătoare sau de la alte organisme internaţionale.

În perioada mandatului, membrii Curţii de conturi nu mai pot exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu. Aceştia beneficiază de imunităţi şi privilegii similare funcţionarilor comunitari, demiterea fiind în competenţa Curţii de justiţie, care declanşează procedura numai la solicitarea Curţii de conturi.

Din motive de rigoare, specifice domeniului comunitar, fiecărui membru al Curţii de conturi îi este repartizat un domeniu de activitate; de aici rezultând caracterul de colegialitate al instituţiei. Curtea desemnează dintre membrii săi un preşedinte pentru o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.

Eficacitatea şi credibilitatea Curţii de conturi sunt caracteristici dobândite în timp şi prin faptul că membrii care o compun sunt asistaţi de un număr mare de colaboratori. Curtea numără peste 300 de funcţionari cu un înalt nivel de calificare. 1/3 dintre aceştia sunt plasaţi în categoria A.

Atribuţiile Curţii de conturi Sediul materiei: - Tratatele institutive;

- Regulamentul interior privind organizarea şi funcţionarea Curţii de conturi.

Curtea de conturi se ocupă de examinarea aspectelor de legalitate şi regularitate a veniturilor şi cheltuielilor UE, indiferent dacă sunt bugetare sau nu.

Controlul nu se extinde şi asupra bunei gestiuni financiare a operaţiunilor.

Instituţia Curţii de conturi exercită controlul pe domenii asupra instituţiilor şi statelor membre ale Comunităţilor, în măsura în care acestea au beneficiat de fonduri comunitare.

Curtea de conturi exercită şi o funcţie de asistenţă

49

pentru autorităţile bugetare (Consiliul şi Parlamentul european) pentru materializarea dreptului de control politic în domeniul execuţiei bugetare (colaborează cu Comisia).

Curtea are şi responsabilitatea executării controlului permanent al conturilor. Această responsabilitate este realizată în mod autonom, fapt ce deosebeşte Curtea de celelalte organe cu caracter tehnic auxiliar (Comitetul economic şi social).

Toate atribuţiile menţionate se materializează în rapoarte anuale elaborate după încheierea exerciţiului financiar, rapoarte care sunt transmise spre informare şi examinare şi altor instituţii comunitare, după care sunt publicate în JOUE.

Rolul consultativ al Curţii se materializează în avizele date de ea la solicitarea instituţiilor comunitare pentru adoptarea unor acte cu caracter juridic financiar. Aceste avize sunt obligatorii de cerut, dar nu există obligaţia respectării lor.

4.3. Îndrumar pentru autoverificare Întrebări de control şi teme de dezbatere Întrebări, exerciţii 1. Precizaţi care sunt principalele modificări introduse prin Actul Unic European. 2. Care este diferenţa dintre Consiliul Europei şi Consiliul European? 3. Care este rolul Consiliului European în ansamblul instituţional al Uniunii

Europene? 4. Menţionaţi diferenţa dintre Consiliul şi Consiliul European. 5. Menţionaţi de ce COREPER mai este denumit şi „avocatul cu două feţe”. 6. Menţionaţi motivele pentru care ordinea la exercitarea preşedinţiei UE se

modifică. 7. În baza cărui principiu funcţionează Comisia Europeană? 8. Care sunt regulile unice prevăzute în Actul din anul 1976, cu privire la

alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European? 9. În ce constă „dreptul la petiţie” al cetăţenilor europeni?

10. Ce reprezintă „procedura opiniei separate” şi unde este întâlnită? 11. În lipsa consensului, cum sunt adoptate deciziile în cadrul CJUE?

50

12. Menţionaţi care este legitimarea procesuală în cadrul recursurilor introduse în faţa CJUE.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Din punctul de vedere al organizării, Parlamentul European cuprinde: a) un Birou; Conferinţa Preşedinţilor; Consilii; Grupuri politice parlamentare; b) un Birou; un Birou lărgit, Conferinţa Preşedinţilor; Grupuri politice

parlamentare; c) un Birou; Conferinţa Preşedinţilor; Comisii; Grupuri politice parlamentare.

2. Curtea de Conturi a UE îşi desfăşoară activitatea la:

a) Luxembourg; b) Bruxelles; c) Strasbourg.

3. Parlamentul European poate înfiinţa:

a) comisii de specialitate; b) comisii de angajare; c) comisii parlamentare mixte.

4. Rolul Consiliului European se concretizează în:

51

a) elaborarea Tratatelor internaţionale; b) adoptarea de regulamente în domeniul agricol; c) direcţionarea politică a construcţiei comunitare.

5. Preşedintele Curţii de Conturi a UE este ales dintre membrii acesteia pentru o durată de:

a) 2 ani; b) 3 ani; c) 5 ani.

6. Consiliul Uniunii Europene are rolul de a reprezenta:

a) interesele Comunităţilor Europene; b) interesele statelor membre ale Uniunii Europene; c) interesele popoarelor Uniunii Europene.

7. Membrii Curţii de Conturi trebuie să-şi exercite funcţiile:

a) în deplină independenţă, în interesul general al statelor membre; b) în deplină independenţă, în interesul general al popoarelor Uniunii Europene; c) în deplină independenţă, în interesul general al Comunităţii.

8. Preşedinţia Consiliului European este asigurată:

a) de şeful de stat sau/şi de guvern al statului care asigură preşedinţia Comisiei Europene, prin rotaţie, timp de şase luni;

b) de şeful de stat sau/şi de guvern al statului care asigură preşedinţia Parlamentului European, prin rotaţie, timp de şase luni;

c) de şeful de stat sau/şi de guvern al statului care asigură preşedinţia Consiliului, prin rotaţie, timp de şase luni. 9. Din Consiliul Uniunii Europene face/fac parte:

a) orice funcţionar, indiferent de nivel, dacă sunt membri ai guvernelor statelor membre;

b) orice membru al guvernelor statelor membre, în urma discuţiilor dintre miniştrii afacerilor externe ai statelor membre;

c) numai persoanele având calitatea de membri ai guvernelor statelor membre. 10. Parlamentul European îşi îndeplineşte atribuţiile dacă este realizat un cvorum de:

a) 1/2 din membrii săi; b) 1/3 din membrii săi; c) ¼ din membrii săi.

11. Statutul parlamentarilor este stabilit prin:

a) Actul din 1976; b) Actul din 1976 şi Regulamentul interior al Parlamentului European; c) Actul unic european, din 1986.

52

12. Controlul bugetar se exercită, în prezent, prin:

a) Comisia de control; b) Comisarii pentru conturi; c) Curtea de Conturi.

13. Consiliul Uniunii este una şi aceeaşi instituţie cu:

a) Consiliul European; b) Consiliul de Miniştri; c) Consiliul Europei.

14. Abţinerea membrilor prezenţi sau reprezentaţi în cadrul Consiliului UE:

a) constituie obstacol în adoptarea deliberărilor Consiliului care cere unanimitatea; b) nu constituie obstacol în adoptarea deliberărilor Consiliului care cere

unanimitatea; c) nu constituie obstacol în adoptarea deliberărilor Consiliului care cere

unanimitatea, dacă hotărârea are ca obiect încheierea de tratate internaţionale în domeniul mediului. 15. Mandatul Mediatorului European este de:

a) 3 ani; b) 4 ani; c) 5 ani.

16. Deciziile Consiliului UE sunt pregătite de:

a) reprezentanţii statelor membre, la nivel ministerial; b) Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi; c) Comitetul pentru luarea deciziilor.

17. Consiliul UE poate modifica numărul membrilor colegiului Comisiei Europene statuând cu:

a) majoritate simplă; b) majoritate calificată; c) unanimitate.

18. Comisia Europeană este convocată de:

a) Secretariatul general; b) preşedintele său; c) reprezentantul statului care asigură preşedinţia Consiliului UE.

19. Preşedintele Parlamentului European este ales prin scrutin:

a) direct; b) secret;

53

c) indirect. 20. Sesiunile Parlamentului European au loc la:

a) Luxemburg; b) Bruxelles; c) Strasbourg.

Bibliografie minimală obligatorie: Doctrină: - Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; - Popescu, Roxana-Mariana, „Introducere în dreptul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011; Culegeri de jurisprudenţă: - Deleanu, Sergiu; Fabian, G.; Costaş, C.F.; Ioniţă, B., „Curtea de Justiţie


54


Sistemul jurisdicţional al Uniunii Europene 5.1. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare 5.2. Conţinutul unităţii de învăţare 5.3. Îndrumător pentru autoverificare




5.2. Conţinutul unităţii de învăţare

CURTEA DE JUSTIŢIE

Structura şi statutul membrilor Curtea are în componenţă 27 judecători şi 8 avocaţi

generali. Acestora li se adaugă un grefier, un grefier adjunct, raportorii adjuncţi şi referenţii.

Preşedintele – este desemnat din cei 27 judecători. Judecătorii desemnează din rândul lor, prin vot secret, un preşedinte pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii acestuia.

Preşedintele este cel care conduce lucrările instanţei, prezidează audierile acesteia şi deliberările în Camera de consiliu.

1 Decizia Consiliului 2004/752/CE, Euratom, din 2 noiembrie 2004. 2 Fostul art. 179.

55

Competenţele jurisdicţionale proprii, preşedintele le exercită prin intermediul ordonanţelor.

Judecătorii – deşi în tratate nu este înscrisă condiţia de a avea cetăţenia/naţionalitatea statelor membre, din practică rezultă că fiecare stat membru desemnează câte un reprezentant-judecător în cadrul Curţii de justiţie. Motivul principal ţine, îndeosebi, de cerinţa ce priveşte cunoaşterea sistemului de drept existent în fiecare stat membru. Doctrinarii recunosc şi faptul că precumpănitoare au fost şi motivele de ordin politic, care au favorizat realizarea unui echilibru global pe naţionalităţi, echilibru pe care încearcă să se sprijine şi efectivul judecătorilor, respectiv al avocaţilor generali.

Statutul acestora le permite să-şi îndeplinească rolul cu caracter de continuitate şi în deplină independenţă.

Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre, dintre personalităţile care oferă toate garanţiile de independenţă şi întrunesc condiţiile cerute pentru exercitarea în statele de unde provin a celor mai înalte demnităţi jurisdicţionale sau sunt jurişti care, în timp au dobândit competenţe de notorietate recunoscute în plan intern sau internaţional.

Aceste condiţii au caracter restrictiv şi nu se admite nici o derogare cu privire la respectarea lor.

La cererea Curţii de justiţie, Consiliul de miniştri, statuând în unanimitate, poate decide mărirea numărului judecătorilor, urmărindu-se permanent aspectul reprezentativităţii tuturor statelor membre în cadrul instanţei.

Judecătorii sunt numiţi pentru un mandat de 6 ani şi, teoretic, este posibilă reînnoirea mandatului fără limite. Practica arată, însă, că aceştia rămân în funcţie timp de 2 mandate. Înnoirea judecătorilor se face în concordanţă cu respectarea principiului continuităţii.

În ceea ce priveşte vârsta, tratatele nu specifică nimic în legătură cu aceasta.

Guvernele statelor membre nu pot revoca un judecător al Curţii în timpul exercitării mandatului său. Curtea este singura abilitată să asigure controlul asupra activităţii şi disciplinei membrilor săi. Tot Curtea este cea care poate revoca un judecător cu unanimitate de voturi, bineînţeles decizia urmând a se lua în absenţa judecătorului în cauză şi doar când acesta a încetat să răspundă condiţiilor cerute pentru exercitareea

56

atribuţiilor ce-i revin. Independenţa judecătorilor este garantată, în special,

prin caracterul secret al deliberărilor în Camera de consiliu. Procedura opiniei separate, întâlnită în cadrul Curţii internaţionale de justiţie, nu este admisă, pentru că hotărârile Curţii sunt decizii colective care angajează instanţa în întregul ei. Tot independenţa judecătorilor este garantată şi de statutul acestora, de drepturile, de incompatibilităţile pe care le prevăd Tratatele în acest scop.

Avocaţii generali – aceştia nu au echivalent în toate sistemele de drept intern din statele membre, inspirându-se din sistemele francez şi belgian.

În principiu, avocaţii generali pot fi asemănaţi cu procurorii (la noi); ei au rolul de a prezenta public, cu toată imparţialitatea şi în deplină independenţă, concluzii motivate asupra cauzelor deduse spre soluţionare în faţa CJ.

Rolul lor se materializează, îndeosebi, în etapa punerii concluziilor.

Grefierul – este numit de Curtea de justiţie, cu consultarea avocaţilor generali, pentru un mandat de 6 ani, cu posibilitatea prelungirii acestuia.

Curtea de justiţie stabileşte statutul grefierului. În cazul în care grefierul nu mai îndeplineşte condiţiile cerute, acesta poate fi revoccat.

Grefierul este asistat de un grefier adjunct; atunci când este cazul acesta îl poate înlocui.

Asemeni judecătorilor şi avocaţilor generali, grefierul, cu prilejul numirii, este obligat să depună jurământul de credinţă în faţa instanţei, în sensul că îşi va exercita atribuţiile cu toată imparţialitatea şi nu va divulga secretul dezbaterilor.

Grefierul îndeplineşte atribuţii cu dublă natură, adică îndeplineşte atribuţii de natură procedurală, jurisdicţională şi atribuţii de natură administrativă. Grefierul este cel care, aflat sub controlul general al preşedintelului, primeşte, transmite şi conservă toate documentele instanţei, realizând, totodată, eventualele, notificări sau comunicări de acte pe care le comportă aplicarea regulamentului de procedură.

Grefierul este cel care asistă la şedinţele de audiere ale Curţii de justiţie şi ale Camerelor acesteia. Se ocupă şi de organizarea şi desfăşurarea activităţii în cadrul

57

arhivei şi pentru apariţia publicaţiilor CJ. Ca atribuţii administrative: gestiunea şi

contabilitatea instanţei cu ajutorul unui administrator. Grefierul este cel care are în subordinea sa, dar sub

controlul general al preşedintelui, toţi funcţionarii şi agenţii Curţii, fiind îndriduit să propună, dacă este cazul, modificări privind organizarea serviciilor instanţei.

Raportorii adjuncţi – au rolul de a ajuta preşedintele instanţei în procedura de urgenţă şi pe judecătorii raportori în dosarele atribuite. Nu au rolul de a participa la hotărâre, dar au rolul de a participa la dezbateri.

Referenţii – fiecare judecător şi avocat general primeşte asistenţă din partea a 2 referenţi care sunt jurişti calificaţi, de obicei doctori în drept, având aceeaşi cetăţenie/naţionalitate ca şi judecătorii sau avocaţii generali.

Referenţii formează cabinetul fiecărui judecător/avocat general.

Organizarea Curţii de justiţie Regula: Curtea de justiţie lucrează în şedinţe

plenare. Pentru motive de celeritate există, însă, şi posibilitatea înfiinţării unor Camere în cadrul instanţei.

Camerele au în compunere de la 3 la 5 judecători. Competenţa Camerelor este stabilită în plenul Curţii, odată cu desemnarea preşedinţilor lor.

Instanţa poate delibera valabil numai în prezenţa unui număr impar de judecători. Când numărul judecătorilor este par, judecătorul cu vechimea cea mai mică nu va participa la deliberări.

Funcţionarea CJ Deliberările Curţii şi ale Camerelor au loc în

Camera de consiliu, în prezenţa judecătorilor care au participat inclusiv în faza procedurii orale.

Avocaţii generali care au prezentat concluziile în cauza respectivă şi grefierul nu sunt admişi la deliberări.

Preşedintele nu are un vot dominant. În lipsa consensului, deciziile sunt adoptate cu votul majoritar, vot care se exprimă începând cu judecătorul cel mai tânăr.

Deliberările sunt strict secrete şi principiul opiniei separate nu este admis, cea ce înseamnă că deciziile

58

Curţii sunt decizii colective, care angajează instanţa în întregul ei.

În cazul în care deliberările au ca obiect unele probleme de ordin administrativ la acestea pot participa şi avocaţii generali cu vot deliberativ, beneficiind şi de asistenţa grefierului.

Judecătorii, avocaţii generali şi grefierul sunt obligaţi, prin tratate, să aibă reşedinţa chiar în sediul instanţei. Pentru una sau mai multe şedinţe determinate, Curtea îşi poate alege ca sediu una din capitalele statelor membre.

Instanţa este o instituţie cu funcţionare permanentă, dar dispune de vacanţe judiciare. Acestea întrerup activitatea, dar nu suspendă termenele procedurale. În caz de urgenţă, preşedintele instanţei poate convoca şedinţele, chiar în această perioadă.

Lucrările se desfăşoară, teoretic, în toate limbile oficiale ale Comunităţilor europene, dar, practic, acestea se desfăşoară în limba franceză. Pentru fiecare cauză în parte, în mod formal, limba folosită este cea a pârâtului, mai puţin în cazul în care pârâtul este Comisia sau Consiliul, când se foloseşte limba franceză.

Competenţa Curţii

1. Competenţa ratione materiae Instanţa are competenţe precis determinate de

textele tratatelor institutive. În mod excepţional, Curtea poate fi investită şi cu alte competenţe în temeiul unei clauze compromisorii intervenită din iniţiativa statelor membre aflate în diferend în conexiune cu obiectul tratatelor institutive.

Instanţa este cea care asigură respectarea normelor de drept şi aplicarea acestora prin intermediul recursurilor pe care statele, instituţiile, persoanele fizice şi juridice le au la dispoziţie.

Are în vedere legalitatea acţiunilor comunitarre şi aspectul interpretării normelor la acest nivel.

2. Competenţa ratione personae

Instanţa soluţionează litigiile care apar între Comunităţi şi statele membre şi cele nemembre, între Comunităţi şi alte organizaţii internaţionale sau între

59

Comunităţi şi persoane fizice/juridice care aparţin sau nu statelor membre ale Comunităţilor.

TRIBUNALUL

Tribunalul de Primă Instanţă (actualul Tribunal) a luat fiinţă prin Decizia Consiliului de miniştri din anul 1988.

În prezent, Tribunalul are în componenţă 27 judecători desemnaţi pentru un mandat de 6 ani, cu posibilitatea înnoirii acestuia.

Ca şi membrii CJ, judecătorii Tribunalului sunt numiţi de comun acord de către guvernele statelor membre.

În perioada mandatului, membrii Tribunalului se supun aceloraşi obligaţii şi beneficiază de aceleaşi garanţii, privilegii şi imunităţi ca şi membrii CJ.

Pentru a fi desemnaţi în calitate de judecători, acestora nu li se cere să fi avut capacitatea exercitării celor mai înalte funcţii jurisdicţionale, ci li se cere numai să aibă capacitatea exercitării funcţiilor jurisdicţionale.

Membrii T. desemnează un preşedinte pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea înnoirii acestuia.

Sediul T. este în aceeaşi clădire cu sediul CJ, dar independenţa acestuia faţă de Curte este dată atât de preşedintentele T., cât şi de existenţa distinctă a instituţiei grefierului.

Cele două instituţii folosesc împreună serviciul bibliotecii, serviciile de cercetare, traducere şi interpretare.

Regula funcţionării T. este dată de acţiunea în cadrul Camerelor formate de la 3 la 5 judecători. Excepţie: acţiunea în plen (invers faţă de CJ)

Regulamentul de procedură al T. este cel care determină alcătuirea Camerelor şi repartizarea proceselor. Tot prin Regulamentul de procedură se stabilesc şi specializările fiecărei Camere, specificându-se ca una dintre ele să aibă sub control şi problemele de personal.

În cadrul Tribunalului nu regăsim categoria avocaţilor generali.

60

Competenţa T. T. are competenţe limitate în raport cu cele pe care

le are CJ. T. este competent să se pronunţe, în principal: - în litigiile dintre Uniune şi agenţii lor, adică în

toate problemele de personal, inclusiv în cazul acţiunilor în despăgubire;

- acţiunile formulate împotriva unei instituţii a Uniunii de către persoane fizice care se referă la punerea în practică a regulilor concurenţiale aplicabile întreprinderilor;

- acţiunile formulate împotriva Comisiei de către întreprinderi, care se referă la acte individuale privitoare la încasări, preţuri, negocieri ş.a.

Caracteristica celor de mai sus: - toate pentru soluţionare, ca litigii, necesită timp, deoarece presupune examinarea unor fapte concrete şi complexe, motiv pentru care CJ a solicitat să fie grevată de ele.

Procedura în faţa T. este, în principiu, aceeaşi cu cea din faţa CJ.

TRIBUNALUL FUNCŢIEI PUBLICE

Tratatul de la Nisa a prevăzut înfiinţarea de Camere jurisdicţionale în anumite domenii. La 4 noiembrie 2004, Consiliul UE a adoptat, pe această bază, o decizie1 care instituie Tribunalul funcţiei publice a Uniunii Europene.

Această nouă jurisdicţie specializată are competenţa de a statua cu privire la recursurile legate de contenciosul funcţiei publice. Tribunalul funcţiei publice exercită în prim instanţă competenţele pentru a statua cu privire la litigiile între Comunităţi şi agenţii săi, în virtutea art. 2362 din Tratatul instituind CE, înţelegând aici litigiile între orice organ sau organism şi personalul său.

Deciziile sale pot face obiectul unor acţiuni introduse în faţa Tribunalului şi, în mod excepţional, în faţa Curţii de Justiţie.

Tribunalul are în componenţă 27 judecători, aleşi pentru o perioadă de 6 ani cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Dacă Curtea de Justiţie solicită, Consiliul,

61

statuând cu majoritate calificată, poate mări numărul judecătorilor. Judecătorii sunt numiţi de către Consiliul UE. La numirea judecătorilor, Consiliul UE are sarcina de a asigura o componenţă echilibrată a Tribunalului, pe o bază geografică cât mai largă. Orice persoană care are cetăţenia unională şi îndeplineşte condiţiile prevăzute Tratate, poate să-şi prezinte candidatura. Consiliul, statuând cu majoritate calificată, pe baza recomandărilor Curţii, fixează condiţiile şi modalităţile cu privire la prezentarea şi tratarea candidaturilor.

În cadrul Tribunalului funcţionează un Comitet compus din 7 personalităţi dintre foştii membri ai Curţii de Justiţie şi ai Tribunalului de Primă Instanţă şi din jurişti care au competenţe notorii. Desemnarea membrilor Comitetului, precum şi regulile sale de funcţionare sunt decise de către Consiliul UE, statuând cu majoritate calificată, pe baza recomandării Curţii de Justiţie.

Comitetul îşi dă avizul cu privire la candidaţii la exercitarea funcţiei de judecător al Tribunalului. Comitetul oferă, alături de aviz, lista cu candidaţii care au o competenţă foarte ridicată.

Judecătorii desemnează dintre ei, pentru o perioadă de 3 ani, un preşedinte. Mandatul acestuia poate fi, de asemenea, reînnoit.

Tribunalul Funcţiei Publice lucrează în Camere compuse din 3 judecători. Cu titlu excepţional, Tribunalul poate lucra şi în şedinţe plenare sau în Camere de 5 judecători sau 1 judecător.

Preşedintele Tribunalului prezidează Camerele de 3 sau 5 judecători.

Tribunalul Funcţiei Publice îşi numeşte un grefier, căruia îi fixează statutul.

Dispoziţiile cu privire la regimul lingvistic al Tribunalului sunt aplicabile şi Tribunalului Funcţiei Publice.

PROCEDURA ÎN FAŢA CURŢII DE JUSTIŢIE

Procedura în faţa CJ este contradictorie, publică,

mixtă (scris şi oral), de tip inchiziţional şi, teoretic, gratuită.

- procedura ordinară;

62

- excepţiile de la normale desfăşurare a procedurii ordinare;

- procedurile speciale.

1. Procedura ordinară Procedura ordinară cuprinde 3 etape distincte:

- etapa scrisă; - etapa orală, precedată de o eventuală etapă de

anchetă; - etapa deliberărilor, care se finalizează cu

adoptarea unei hotărâri. Etapa scrisă Etapa scrisă debutează prin sesizarea Curţii de către

un stat membru, un resortisant persoană fizică/juridică al unui stat membru, de către o instituţie sau organ comunitar şi, mai rar, de către o instanţă naţională cu o plângere care se depune la grefier.

Plângerea este obligatorie şi aceasta trebuie să se introducă în anumite termene de decădere, termene care diferă în funcţie de obiectul cauzei de la 1 lună la 5 ani şi care sunt înscrise în mod expres în textul tratatului. Acestor termene li se adaugă şi termenele de distanţă apreciate în funcţie de sediul în care îşi desfăşoară lucrările instanţa.

În cazul în care actul atacat emană de la un organ comunitar sau instituţie, termenul de recurs începe în ziua imediat următoare notificării sau la 15 zile după publicarea actului în JOUE.

În cazul în care ultima zi este o zi liberă/sărbătoare legală, termenul expiră numai la finele zilei lucrătoare care urmează.

În principiu, termenele nu pot fi suspendate, excepţie făcând cazul fortuit şi forţa majoră. Vacanţele judiciare nu suspendă termenele.

Plângerea trebuie să fie redactată într-una din cele 23 limbi oficiale ale Uniunii Europene. Aceasta se depune la grefier, grefierul având obligaţia să o transmmită celeilalte părţi împreună cu toate anexele, precizând şi termenul în care trebuie depus memoriul în întâmpinare. În principiu, termenul este de 1 lună.

Întâmpinare este transmisă prin intermediul

63

grefierului, preşedintele fiind cel care stabileşte termenul în care reclamantul poate formula, la rându-i, un memoriu în replică împotriva pârâtului.

Pârâtul va avea la disppoziţie şi un memoriu în duplică, memoriu pentru care preşedintele stabileşte numai termenul pentru distanţă.

Curtea de justiţie poate decide ca ancheta să fie făcută, la nevoie, de către judecătorul raportor, cu participarea avocatului general şi asistenţa părţilor.

Părţile se pot informa prin intermediul grefierului, prin procesele verbale de audieri, iar pe cheltuiala lor pot obţine şi copii ale acestora.

Curtea poate da un termen în favoarea părţilor pentru ca acestea să aibă posibilitatea de a prezenta în scris observaţii cu privire la măsurile de anchetă dispuse şi referitor la rezultatele anchetei.

Faza orală Această etapă debutează cu audierea publică a

raportului care este prezentat de către judecătorul raportor. După prezentarea raportului, preşedintele Camerei deschide dezbaterile în cadrul cărora părţile nu au dreptul să pledeze personal; pentru ele pledează agenţii, avocaţii, consilierii.

Pledoariile se prezintă în limitele conţinutului memoriilor înaintate în scris, memorii care sunt detaliate în cadrul acestei etape.

Avocatul general prezintă concluziile sale, aşa cum rezultă acestea în raport cu situaţia de drept. După ascultareea avocatului general, preşedintele este cel care închide procedura orală, anunţând luarea cauzei în deliberare.

Redeschiderea procedurii orale se admite numai în mod excepţional.

Deliberarea şi hotărârea Deliberarea este secretă şi are loc în Camera de

consiliu. Pentru a nu fi probleme legate de limba oficială, fiecare judecător poate cere ca problemele dezbătute ce urmează a fi supuse la vot să fie formulate în limba oficială precizată de acesta.

Hotărârea Curţii este dată în numele întregii instanţe şi nu în numele majorităţii judecătorilor.

64

La dezbateri nu se admite procedura opiniei separate.

Hotărârea se prezintă în şedinţă publică şi trebuie să fie semnată de preşedinte, de judecătorul raportor, de judecătorii care au particpat la deliberări şi de grefier.

Minuta hotărârii, parafată, va fi depusă la grefă, iar câte o copie autentificată de pe aceasta se notifică părţilor.

2. Excepţii de la normala desfăşurare a procedurii ordinare

a) Asistenţă juridică gratuită – în cazul în care una

dintre părţi se găseşte în imposibilitatea să facă faţă total sau parţial cheltuielilor solicitate de un proces, poate cere, în orice moment, beneficiul asistenţei juridice gratuite.

b) Excepţia sau incidentul – în cazul în care una dintre părţi ridică în faţa instanţei o excepţie/incident, solicitând să se ia o decizie fără să se angajeze dezbateri asupra fondului, partea care solicită este obligată ca prin intermediul unui document separat să prezinte situaţia de fapt şi de drept pe care se întemeiază concluziile, precum şi probele necesare.

c) Absenţa pârâtului – cu toate că a fost citat, este posibil ca pârâtul să nu răspundă în formele şi la temrenele stabilite. În aceste cazuri reclamantul poate cere instanţei să-i dea câştig de cauză admiţându-i prin hotărâre pretenţiile. Cererea este notificată pârâtului, iar preşedintele stabileşte data deschiderii procedurii orale.

b) Desistarea este înscrisă în Regulamentul de procedură în 2 situaţii:

- atunci când a intervenit înţelegerea părţilor cu privire la soluţionarea litigiului;

- atunci când reclamantul renunţă în scris la sesizarea făcută.

e) Alte excepţii: - procedura de urgenţă; - problema terţilor inteervenienţi; - rectificarea erorilor materiale; - omisiunea de a hotărî; - opoziţia; - problema căilor extraodinare de recurs – nu

65

există căi extraordinare de recurs. 3. Executarea hotărârilor Curţii Potrivit tratatelor institutive aceste hotărâri au forţă

executorie în sfera de aplicare a documentelor internaţionale.

Hotărârea instanţei, ca şi ordonanţele asupra cheltuielilor recuperabile, au forţă executorie şi sunt susceptibile de executare imediată.

Executarea silită a hotărârilor se realizează prin autorităţile statelor membre, dreptul comunitar trimiţând la legislaţiile naţionale ale ţărilor în care executarea va avea loc.

ACŢIUNILE ÎN FAŢA CURŢII DE JUSTIŢIE

Acţiunea în anulare

Acţiunea în anulare constă în posibilitatea pe care o au statele, instituţiile comunitare şi persoanele fizice ori juridice de a ataca în faţa Curţii un act obligatoriu emis de Consiliu sau de Comisie şi de a obţine, în anumite condiţii, desfiinţarea acestuia.

⇒ Actele susceptibile de a fi atacate - pot face obiectul unei acţiuni în anulare numai

actele care au forţă obligatorie, emanând de la Consiliu sau de la Comisie, respectiv regulamentele şi directivele, iar, în anumite situaţii, deciziile.

⇒ Legitimarea procesuală activă în cadrul acţiunii în anulare

- Consiliul şi Comisia, pe de o parte, şi particularii, persoane fizice sau juridice, pe de altă parte.

- poate avea calitatea de reclamant „orice persoană fizică sau juridică”, acestea putând „formula ... un recurs ... împotriva deciziilor care, deşi luate sub aparenţa unui regulament sau a unei decizii adresate unei alte persoane, o privesc direct şi individual”. ⇒ Legitimarea procesuală pasivă în cadrul acţiunii în anulare

- Comisia, Consiliul.

66

⇒ Procedura acţiunii în anulare - termenul în care se poate formula recursul în

anulare este de 2 luni şi curge, pentru actele generale, de la publicarea lor, iar pentru actele individuale de la notificarea lor către cel interesat..

- termenul curge, în caz de notificare, din ziua următoare acestei notificări, iar în caz de publicare, cu începere din a 15-a zi următoare datei publicării actului atacat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. ⇒ Cauzele de ilegalitate

Tratatele institutive reţin, în unanimitate, aceleaşi cauze de ilegalitate, şi anume: incompetenţa, violarea normelor substanţiale, violarea Tratatului sau a oricărei reguli de drept referitoare la aplicarea acestuia sau deturnarea de putere.

Acţiunea în carenţă

Acţiunea în carenţă constă în posibilitatea pusă la dispoziţia statelor, a instituţiilor UE, precum şi a întreprinderilor sau chiar a particularilor, în anumite situaţii strict limitate, de a ataca în faţa Curţii de Justiţie abstenţiunea, refuzul Comisiei sau al Consiliului de a decide în materii în care aceste instituţii comunitare au, prin Tratate, obligaţia de a lua o anumită măsură.

Fiind un mijloc de control jurisdicţional, recursul în carenţă are un rol deosebit, garantând exercitarea puterilor comunitare conferite instituţiilor prin Tratatele institutive şi urmărind să oblige instituţia competentă să acţioneze.

⇒ Legitimarea procesuală activă în cadrul acţiunii în carenţă

- se realizează o delimitare clară între dreptul statelor membre sau al instituţiilor comunitare de a introduce un recurs în carenţă şi cel al persoanelor particulare. ⇒ Legitimarea procesuală pasivă din cadrul acţiunii în carenţă

- Consiliul, Comisia

67

⇒ Procedura acţiunii în carenţă Aceasta cuprinde două etape. O etapă preliminară,

de punere în întârziere a instituţiei aflate în carenţă şi o a doua, imediat următoare, care constă în procedura contradictorie în faţa Curţii, în timpul căreia se examinează legalitatea inacţiunii instituţiei comunitare.

În cadrul primei etape, partea interesată trebuie să ceară instituţiei competente a UE să pună capăt inactivităţii sale. De fapt, cererea reprezintă o punere în întârziere. Ea trebuie să fie clară, precisă şi să avertizeze instituţia comunitară că perseverarea în inactivitate va duce la un recurs în carenţă. Este necesar ca cererea preliminară să precizeze data de la care curge termenul de două luni, în decursul căruia instituţia comunitară trebuie să pună capăt tăcerii sale. Cererea preliminară se adresează numai instituţiei competente şi obligată la o anumită acţiune, ea trasând limitele în care viitorul recurs în carenţă va putea fi introdus.

Dacă şi după cele două luni, trecute de la punerea în întârziere, instituţia în culpă perseverează în tăcerea sa, partea interesată are la dispoziţie un nou termen de două luni (conform Tratatelor de la Roma) pentru a sesiza Curtea cu o acţiune în carenţă propriu-zisă.

Curtea arată că acţiunea în carenţă este acceptat numai dacă, la expirarea termenului, instituţia respectivă nu a luat poziţie. Curtea apreciază că orice act sau acţiune a instituţiei în cauză, chiar fără a îmbrăca un caracter formal şi obligatoriu, tre-buie considerat ca fiind o luare de poziţie, punând capăt carenţei. ⇒ Cauze de ilegalitate invocate pe calea acţiunii în carenţă

- acţiunea reprezintă mijlocul de a invita instituţia UE competentă să acţioneze atunci când refuză nejustificat să-şi îndeplinească obligaţiile.

Temeiurile de ilegalitate invocabile sunt: violarea Tratatului şi deturnarea de putere. Nu reprezintă cauze pentru invocarea acestui recurs incompetenţa instituţiei sau violarea normelor substanţiale.

Acţiunea în interpretare

Tratatele institutive prevăd posibilitatea realizării

unei activităţi de interpretare de către Curte, cu titlu

68

incidental, prealabil, în afara unui litigiu propriu-zis dedus direct în faţa instanţei comunitare pe calea recursului în interpretare, care este reglementat diferit în Tratatele de la Roma.

Potrivit Tratatului , „Curtea este competentă să hotărască cu titlu prejudicial (prealabil): asupra interpretării prezentului Tratat; asupra validităţii şi interpretării actelor luate de instituţiile Uniunii; asupra interpretării statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului, dacă aceste statute o prevăd”. ⇒ Condiţiile cererii

- trebuie să existe un litigiu pendinte în faţa unei jurisdicţii naţionale, care să sesizeze Curtea, cerând interpretarea sau aprecierea de validitate asupra actului comunitar în cauză.

În practică, instanţa de la Luxemburg a precizat că „Tratatul subordonează competenţa Curţii numai existenţei unui cereri, în sensul art. 177, fără a fi cazul pentru judecătorul comunitar să examineze dacă hotărârea judecătorului naţional a dobândit autoritate de lucru judecat, potrivit dispoziţiilor dreptului său naţional”. ⇒ Legitimarea procesuală activă în cadrul acţiunii în interpretare

În cadrul acestui recurs, dispun de legitimare procesuală activă numai jurisdicţiile naţionale. Astfel, sunt abilitate să formuleze recurs în interpretare nu numai jurisdicţiile supreme, ci şi jurisdicţiile care dau într-o speţă concretă o hotărâre nesusceptibilă de recurs în dreptul intern. ⇒ Valoarea hotărârii Curţii de Justiţie

Aceasta (hotărârea) are, conform doctrinei majoritare şi jurisprudenţei comunitare, autoritate de lucru judecat relativă (priveşte numai părţile interesate). ⇒ Procedura acţiunii în interpretare

Conform Protocolului asupra Statutului Curţii de Justiţie a CE, judecătorul naţional, care deschide un recurs în interpretare, suspendă procesul pendinte şi comunică hotărârea sa Curţii, care o notifică, prin grefier, părţilor în cauză, statelor membre şi Comisiei, precum şi

69

Consiliului, dacă actul în discuţie emană de la acesta. În termen de două luni de la comunicare, părţile,

statele membre, Comisia şi, dacă a fost anunţat, Consiliul au dreptul să depună Curţii memorii sau observaţii scrise. După depunerea acestora se urmează procedura obişnuită prevăzută în Regulamentul de procedură.

5.3. Îndrumar pentru autoverificare Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Ce reprezintă „procedura opiniei separate” şi unde este întâlnită? 2. În lipsa consensului, cum sunt luate deciziile în cadrul CJ? 3. Menţionaţi care este legitimarea procesuală în cadrul acţiunilor introduse în faţa

CJ.

Teste de evaluare/autoevaluare

70

1. Curtea de Justiţie poate delibera valabil numai în prezenţa: a) tuturor judecătorilor; b) unui număr impar de judecători; c) unui număr par de judecători.

2. Procedura ordinară în faţa Curţii de Justiţie cuprinde mai multe faze succesive, şi anume:

a) faza scrisă, urmată de o eventuală fază de anchetă; faza orală; faza deliberărilor;

b) faza scrisă; faza orală; faza deliberărilor; c) faza scrisă; faza orală; faza deliberărilor; faza de constatare.

3. Pentru fiecare cauză, CJ foloseşte limba:

a) franceză, mai puţin în cazul în care pârâtul este Consiliul sau Comisia Europeană;

b) pârâtului, mai puţin în cazul în care pârâtul este Consiliul sau Comisia Europeană;

c) reclamantului, mai puţin în cazul în care reclamantul este Consiliul sau Comisia.

4. În ceea ce priveşte activitatea CJ, regula este: a) plenul; b) lucrul în Camere; c) lucrul în Camere de consiliu.

5. Deliberările Curţii de Justiţie şi ale Camerelor au loc sub forma aşa-numitei:

a) Camere de Consiliu; b) Camere Secrete; c) Camere Deliberativă.

6. Curtea de Justiţie are rolul:

a) de a asigura respectarea dreptului UE în interpretarea şi aplicarea Tratatelor constitutive;

b) de „gardian” al Tratatelor constitutive; c) de mediere a eventualelor conflicte între statele membre ale

Uniunii Europene.

7. Termenele peremptorii, întâlnite în cadrul procedurii ordinare în faţa CJ, variază după obiectul cauzei:

a) de la o lună la 1 an; b) de la o lună la 3 ani; c) de la o lună la 5 ani.

8. Procedura acţiunii în carenţă cuprinde:

71

a) o etapă; b) 2 etape; c) 3 etape; d) o etapă scrisă şi una orală.

9. În ceea ce priveşte condiţiile cererii de acţiune în interpretare, trebuie: a) ca în statul reclamant să fi fost epuizate toate căile de atac interne; b) să existe un litigiu pendinte în faţa unei jurisdicţii naţionale, care să

sesizeze Curtea cerând acţiunea în interpretare; c) să nu existe un litigiu în faţa instanţei care cere acţiunea în interpretare

în faţa Curţii. 10. Legitimarea procesuală pasivă este întâlnită în cadrul acţiunii:

a) în anulare; b) în interpretare, c) în carenţă.

Bibliografie minimală obligatorie: Doctrină: - Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a V-a, revăzută şi

adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;

- Popescu, Roxana-Mariana, „Introducere în dreptul Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;

Culegeri de jurisprudenţă:

- Deleanu, Sergiu; Fabian, G.; Costaş, C.F.; Ioniţă, B., „Curtea de Justiţie Europeană. Hotărâri comentate”, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007.

Site-uri: - www.europa.eu – Uniunea Europeană.

72

Bibliografie

I. Cursuri, tratate, monografii 1. Catalano, Nicolo, „Manuel de droit des Communautés européennes”, Paris,

1962; 2. Charpentier, Jean, „Institutions internationales”, ed.13, Ed. Dalloz, 1997; 3. Chevallier, Roger Michel, „La procedure devant la Cour de joustice”, în Droit

des Communautés européennes, 1989; 4. Edward, David A.O.; Lane, C. Robert, „European Community Law”,

Edinburgh, 1991; 5. Filipescu, Ion P.; Fuerea, Augustin, „Drept instituţional comunitar european”,

ediţia I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), Editura ACTAMI, Bucureşti;

6. Fuerea, Augustin, „Drept comunitar european. Partea generală”, Editura AllBeck, Bucureşti, 2003;

7. Fuerea, Augustin, „Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002;

8. Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ediţia a V-a, revăzută şi adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011;

9. Gand, Joseph, „La composition, l’organisation, le fonctionement et le rol de la Cour”, în „Droit des Communautés Européennes”, Larcier, Bruxelles, 1990;

10. Isaac, Guy, „Droit communautaire general”, Ed. Armand Colin, Paris 1999; 11. Jacqué, Jean-Paul, „Droit institutionnel de l’UE”, Ed. Dalloz, 2001; 12. Jinga, Ion; Popescu, Andrei, „Integrarea Europeană - Dicţionar de termeni

comunitari”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000; 13. Kovar, R., „Note sur les critères du droit communautaire non directement

aplicables”, Melange Debousse, Nathan, Paris, Labor, Bruxelles, 1979; 14. Lecourt,R., „L’Europe des juges”, Bruylant, Bruxelles, 1976; 15. Lefter, Cornelia, „Drept comunitar instituţional”, Ed. Economica, Bucureşti,

2001; 16. Leicu, Corina, „Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998; 17. Louis, Jean Victor, „L’ordre juridique communautaire”, Bruxelles, 1990; 18. Manin, Philippe, „Les communautés européennes, L’Union européenne, Droit

institutional”, Paris, Editura A. Pedone, 1993; 19. Marcu, Viorel; Diaconu, Nicoleta, „Drept comunitar general. Tratat”, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2002; 20. Marcu,Viorel, „Drept instituţional comunitar”, ediţia a II-a, revăzută şi

adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001; 21. Monnet, Jean, „Mémoires”, éd. Fayard, Paris, 1976; 22. Moroianu Zlătescu, Irina; Demetrescu, Radu C., „Drept instituţional

european”, Editura Olimp, Bucureşti, 1999; 23. Munteanu, Roxana, “Drept european: Evoluţie – Instituţii – Ordine juridică”,

73

Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996; 24. Pepy, A., „Les questions préjudicielles dans les traités de Paris et de Rome în

„Cahiers de droit européen”, Louvain, 1965; 25. Popescu, Andrei; Jinga, Ion, „Organizaţii europene şi euroatlantice”, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 2001; 26. Popescu, Roxana-Mariana, „Introducere în dreptul Uniunii Europene”,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, 27. Sauron, Jean-Luc, „Cours d’institutions européenne”s, Gualino Editeur, 2000; 28. Ştefănescu, Brînduşa, „Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene”, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979; 29. Ţinca, Ovidiu, „Drept coumunitar general”, Editura Didactică şi Pedagogică

R.A., Bucureşti, 1999; 30. Usher, J.A., „EC institutions and legislation”, 1998 (European Law), Ed.

Addison Wesley Longroun Ltd.; 31. Vigne, Natacha, “Les institutiones européennes”, Elippses, Paris,1997.

II. Reviste de specialitate

1. Comisia Europeană, „Elargissment de l’Union européenne - Une chance

historique”; 2. Comisia Europeană, Documentaţie europeană, „Uniunea Europeană: vecinul

tău”, 1995, Bruxelles-Luxemburg; 3. Delegaţia Comisiei europene în România, „Instituţiile Uniunii Europene”,

Bucureşti, 1999; 4. Dewost,J. L., „Relaţiile dintre Comisie şi Consiliu în procesul de decizie

comunitară”, R.M.C., 1980; 5. Gaudement-Tallon, H., „Noul drept internaţional privat european de contracte”,

R.T.D.E., 1981; 6. Kelsen, H., „Raporturile de sistem între dreptul internaţional şi dreptul intern”,

R.C.A.D.I., 1926; 7. Lecourt, R., „L’Europe des juges”, Bruylant, Bruxelles, 1976; 8. Triepel, H., “Raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional” ,

R.C.A.D.I., 1923; 9. Verhoeven, J., „Noţiunea de aplicabilitate directă a dreptului internaţional”,

R.T.D.E., 1980.

III. Legislaţie

1. Statutul Consiliului Europei, 1949; 2. Tratatul de la Washington institund N.A.T.O. – 1949; 3. Tratatul de la Paris, instituind CECA - 1951 (intrat în vigoare în 1952); 4. Acordurile de la Paris cu privire la Uniunea Europei Occidentale – 1954; 5. Tratatele de la Roma, instituind CEE şi Euratom 1957 (intrate în vigoare în

1958); 6. Convenţia cu privire la Asociaţia europeană a liberului schimb – 1960;

74

7. Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică - 1965 (intrat în vigoare în 1967);

8. Actul final de la Helsinki – 1975; 9. Actul unic european - 1986 (intrat în vigoare în 1987); 10. Carta de la Paris pentru o nouă Europă – 1990; 11. Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea Europeană - 1992 (intrat în

vigoare în 1993); 12. Tratatul Spaţiului economic european, - 1992 (intrat în vigoare în 1994); 13. Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană - 1997 (intrat în

vigoare în 1999); 14. Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001, intrat în vigoare în anul 2003; 15. Tratatul de la Lisabona, semnat în anul 2007; 16. Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, intrat în vigoare în

anul 2000; 17. Constituţia României, republicată.

ROXANA MARIANA POPESCU DREPT COMUNITAR -Manual de studiu individual

Documents

Transcript of ROXANA MARIANA POPESCU DREPT COMUNITAR -Manual de studiu individual