G. Boroi - Drept civil. Partea generala ed. II

Curs de drept civilPartea generală

Copyright © 2012 Editura Hamangiu SRL

Editură acreditată CNCSIS - Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din învăţământul Superior

Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu

Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Hamangiu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BOROI, GABRIEL

Curs de drept c iv il: partea generală / Gabriel Boroi, Caria Alexandra Anghelescu. - Ed. a 2-a. - Bucureşti: Editura Hamangiu, 2012

Bibliogr.ISBN 978-606-522-891-7

I. Anghelescu, Caria Alexandra

347(498)(075.8)____________________________________

Editura Hamangiu Vânzări:Bucureşti, Str. Col. Popeia 021.336.01.25nr. 36, sector 5 O.P. 5, C.P. 91

031.425.42.240788.673.209

Telefon/Fax:021.336.04.43031.805.80.20031.805.80.21

E-mail:[email protected]@hamangiu.ro

mailto:[email protected]

mailto:[email protected]

Gabriel Boroi Caria Alexandra Anghelescu

Curs de drept civilPartea generală

Ediţia a 2-a revizuită şi adăugită

La elaborarea prezentei lucrări s-a avut în vedere legislaţia publicată până la data de 10 octombrie 2012.

Listă de abrevieri

alin. — alineatulart. — articolulB.J. — Buletinul JurisprudenţeiC. civ. — Codul civil (Legea nr. 287/2009, în vigoare

de la 1 octombrie 2011)C. com. — Codul comercialC. fam. — Codul familieiC. proc. civ. — Codul de procedură civilăC.A. — Curtea de apelC.D. — Culegere de deciziiC.P.J. — Culegere de practică judiciarăC.P.J.C. — Culegere de practică judiciară în materie civilăC.S.J. — Curtea Supremă de Justiţiedec. — deciziaed. — ediţiaEd. — EdituraH.G. — hotărârea GuvernuluiI.C.C.J. — înalta Curte de Casaţie şi Justiţielit. — literaM. Of. — Monitorul Oficial al României, Partea Inr. — numărulO.G. — ordonanţa GuvernuluiO.U.G. — ordonanţa de urgenţă a GuvernuluiP- — paginapct. — punctulR.R.D. — Revista Română de Drepts. civ. — secţia civilăs. com. — secţia comercialăts. cont. adm. — secţia de contencios administrativs. civ. şi de propr. int. — secţia civilă şi de proprietate intelectualăTrib. — TribunalulTrib. jud. — Tribunalul judeţeanTrib. reg. — Tribunalul regionalTrib. Suprem — Tribunal Supremvoi. — volumul

Cuprins

CAPITOLUL I. CARACTERIZARE GENERALĂA DREPTULUI CIVIL___________________________________ 1

S e c ţ iu n e a I. D e f in iţ ia , r o l u l şi p r in c ip iil e d r e p t u l u i c i v i l __________ 11. Definiţia dreptului c iv il__________________________________ 1

1.1. înţelesurile expresiei „drept civil” ______________________11.2. Definiţia dreptului civil, ca ramură de d re p t_____________11.3. Explicarea definiţiei dreptului civil, ca ramură

de d rep t__________________________________________22. Rolul dreptului civil ____________________________________ 33. Principiile dreptului c iv il_________________________________ 4

3.1. Categorii de principii ale dreptului civil_________________43.2. Principiile generale ale dreptului c ivil__________________5

S e c ţ iu n e a a II-a . N o r m e l e d e d r e p t c iv il 71. Izvoarele (sursele) dreptului civil_________________________ 7

1.1. Noţiune 71.2. Legea (actele normative)____________________________71.3. Uzanţele 81.4. Principiile generale ale dreptu lu i_____________________ 91.5. Precizări privind morala şi jurisprudenţa _______________9

2. Clasificarea normelor de drept c iv il_____________________ 112.1. Norme juridice civile dispozitive şi norme juridice

civile imperative_________________________________ 112.2. Norme juridice civile de ordine publică şi norme juridice

civile de ordine privată____________________________122.3. Norme juridice civile generale şi norme juridice civile

speciale________________________________________133. Aplicarea legii civile (aplicarea normelor de drept civil)_____ 14

3.1. Aplicarea legii civile în t im p _______________________ 143.1.1. Precizări introductive________________________ 143.1.2. Aspecte generale privind principiul

neretroactivităţii legii civile_____________________ 153.1.3. Aspecte generale privind aplicarea imediată

a legii civile noi şi ultraactivitatea legii vechi______ 16

VIII Curs de drept civil. Partea generală

3.1.4. Criteriul neretroactivităţii. Facta praeterita, factapendentia, facta fu tu ra_______________________ 20

3.1.5. Aplicarea în timp a Codului civil din 2 0 0 9 _______ 22a) Legea aplicabilă actului juridic______________________23b) Legea aplicabilă prescripţiei extinctive şi decăderii_____ 28c) Legea aplicabilă accesiunii, uzucapiunii şi posesiei_____ 29d) Legea aplicabilă dezmembrămintelor dreptului de

proprietate privată___________________________ 31e) Legea aplicabilă în materie de carte funciară_________ 32f) Legea aplicabilă faptelor juridice licite ca izvoare

de obligaţii_________________________________ 33g) Legea aplicabilă faptelor ilicite ca izvoare de obligaţii

(răspunderii civile delictuale)____________________34h) Legea aplicabilă în materie de moştenire_____________ 34i) Legea aplicabilă efectelor viitoare ale altor situaţii

juridice trecute______________________________ 35j) Legea aplicabilă garanţiilor________________________ 36

3.2. Aplicarea legii civile în sp a ţiu _____________________ 383.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor_____________39

4. Interpretarea normelor de drept civil____________________ 394.1. Noţiunea şi necesitatea interpretării normelor

de drept c iv il___________________________________ 394.2. Clasificarea interpretării normelor de drept civil ______ 41

4.2.1. Interpretarea în funcţie de organul ori persoanade la care provine____________________________ 41

4.2.2. Interpretarea literală, interpretarea extensivă şiinterpretarea restrictivă_______________________ 43

4.2.3. Interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică,interpretarea istorico-teleologică, interpretarea logică şi interpretarea prin analogie_____________ 44

CAPITOLUL AL ll-LEA. RAPORTUL JURIDIC CIVIL_____________ 51

S e c ţ iu n e a I. C a r a c t e r iz a r e g e n e r a l ă a r a p o r t u l u i j u r id ic c iv il 511. Noţiunea şi caracterele raportului juridic c iv il_____________ 51

1.1. Noţiunea şi enumerarea caracterelor_______________ 511.2. Caracterul social al raportului juridic civil ___________ 511.3. Caracterul voliţional al raportului juridic c iv il_________ 521.4. Caracterul de raport juridic în care părţile au poziţia

de egalitate juridică______________________________ 522. Structura raportului juridic c iv il_________________________ 52

Cuprins IX

3. Izvoarele raportului juridic civil concret___________________ 533.1. Definiţia izvorului raportului juridic civil concre t________ 533.2. Corelaţia dintre norma juridică, raportul juridic civil

abstract, raportul juridic civil concret şi izvorul raportului juridic civil concret_______________________ 53

3.3. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice concrete ____54

S e c ţ iu n e a a I I-a . C o n t in u t u l r a p o r t u l u i j u r id ic c iv il 551. Consideraţii generale _________________________________ 552. Dreptul subiectiv civil__________________________________ 55

2.1. Definiţie 55, - - - - - - - - - -

2.2. Clasificarea drepturilor subiective civile_______________ 562.2.1. Drepturi subiective civile absolute şi drepturi

subiective civile relative________________________ 562.2.2. Drepturi subiective civile nepatrimoniale

şi drepturi subiective civile patrimoniale(drepturi reale şi drepturi de creanţă)____________ 57

2.2.3. Drepturi subiective civile principale şi drepturisubiective civile accesorii_______________________ 60

2.2.4. Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturisubiective civile afectate de modalităti 64

t ' •

2.3. Exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzulde d rep t_________________________________________ 65

3. Obligaţia civilă________________________________________673.1. Noţiune 673.2. Clasificarea obligaţiilor c iv ile _______________________ 67

3.2.1. Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţiide a nu face__________________________________ 67

3.2.2. Obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative__ 693.2.3. Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace________ 693.2.4. Obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem

şi obligaţii propter rem__________________________ 713.2.5. Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte 723.2.6. Alte clasificări________________________________ 73

S e c ţ iu n e a a III-a . O b ie c t u l r a p o r t u l u i j u r id ic c iv il . B u n u r il e 74* ---------

1. Definiţia obiectului raportului juridic c iv il__________________742. Bunurile_____________________________________________74

2.1. Noţiune. Corelaţia dintre bunuri şi patrim oniu_________ 74

X Curs de drept civil. Partea generală

2.2. Clasificarea bunurilo r____________________________ 752.2.1. Bunuri imobile şi bunuri m obile________________ 752.2.2. Bunuri aflate în circuitul civil ş i bunuri scoase din

circuitul c iv i l________________________________ 782.2.3. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile___________ 782.2.4. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile__ 802.2.5. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere____________ 812.2.6. Bunuri corporale şi bunuri incorporale__________ 822.2.7. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile___________ 832.2.8. Bunuri principale şi bunuri accesorii____________ 842.2.9. Alte clasificări ale bunurilor___________________ 85

S e c ţ iu n e a a IV -a . N o ţ iu n i g e n e r a l e p r iv in d p ă r ţ il e r a p o r t u l u it » i

JURIDIC C IV IL____________________________________________________ 8 81. Categoriile subiectelor de drept civil____________________ 882. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelorraportului juridic civil___________________________________ 88

2.1. Determinarea subiectelor raportului juridic civil________ 882.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil__________ 89

2.2.1. Precizări prealabile__________________________ 892.2.2. Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor reale _ 902.2.3. Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor

de creanţă 912.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic c iv il_________ 96

2.3.1. Precizări introductive_________________________ 962.3.2. Schimbarea persoanei subiectului activ al

raportului juridic obligaţional (schimbarea creditorului)_________________________________ 97

2.3.3. Schimbarea persoanei subiectului pasiv alraportului juridic obligaţional (schimbarea debitorului)__________________________________ 99

3. Aspecte generate privind capacitatea c iv ilă_____________ 1033.1. Noţiune 1033.2. Capacitatea civilă a persoanei fizice_______________ 103

3.2.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice_____ 1033.2.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice_____ 104

3.3. Capacitatea civilă a persoanei ju rid ice_____________ 1063.3.1. Capacitatea de folosinţă a persoanei ju rid ice___ 1063.3.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei ju rid ice___ 107

Cuprins XI

CAPITOLUL AL lll-LEA. ACTUL JURIDIC CIVIL_________________ 109

S e c ţ iu n e a I. D e f in iţ ia ş i c l a s if ic a r e a a c t e l o r j u r id ic e c iv il e ____10 91. Definiţia actului juridic civil____________________________ 1092. Clasificarea actelor juridice civile______________________ 110

2.1. Acte juridice unilaterale, acte juridice bilateraleşi acte juridice plurilaterale_______________________ 110

2.2. Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlugratuit_________________________________________112

2.3. Acte juridice constitutive, acte juridice translativeşi acte juridice declarative_______________________ 115

2.4. Acte juridice de conservare, acte juridice deadministrare şi acte juridice de dispoziţie___________ 116

2.5. Acte juridice consensuale, acte juridice solemne(formale) şi acte juridice rea le____________________ 118

2.6. Acte juridice patrimoniale şi acte juridicenepatrimoniale_________________________________ 119

2.7. Acte juridice civile cu executare dintr-o dată şiacte juridice civile cu executare succesivă__________ 120

2.8. Acte juridice civile principale şi acte juridice civileaccesorii_______________________________________121

2.9. Acte juridice civile strict personale şi acte juridicecivile care pot fi încheiate şi prin reprezentant_______ 122

2.10. Acte juridice civile între vii şi acte juridice civilepentru cauză de moarte__________________________122

2.11. Acte juridice civile subiective şi acte juridice civilecondiţie 123

2.12. Acte juridice civile pure şi simple şi acte juridicecivile afectate de modalităti 124i - - - - - - - - -

2.13. Acte juridice civile cauzale şi acte juridice civile abstracte______________________________________125

2.14. Acte juridice civile numite şi acte juridice civilenenum ite_____________________________________ 125

S e c ţ iu n e a a I I-a . C o n d iţ iil e a c t u l u i j u r id ic c iv il 12 7Subsectiunea l. Noţiunea şi clasificarea condiţiilor actului

i f * r

juridic c iv il_____________________________________________ 1271. Noţiune 1272. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil________________ 127

XII Curs de drept civil. Partea generală

Subsecţiunea a H-a. Capacitatea de a încheia actui juridicc iv il___________________________________________________ 128

1. Noţiune 128i 1

2. Regula (principiul) capacităţii de a încheia acte juridice şiexcepţia incapacităţii_________________________________ 128

Subsecţiunea a lll-a. Consimţământul 1311. Noţiune şi aspecte generale__________________________ 1312. Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică.Principiile voinţei ju rid ice ______________________________ 133

2.1. Precizări introductive____________________________ 1332.2. Principiile voinţei juridice_________________________ 134

2.2.1. Principiul libertăţii de voinţă (libertăţii actelorjuridice)___________________________________ 134

2.2.2. Principiul voinţei rea le______________________ 1363. Cerinţele valabilităţii consimţământului 138

» » > ------------------------------------------------------

3.1. Precizări introductive____________________________ 1383.2. Consimţământul să provină de la o persoană cu

discernământ_________________________________ 1383.3. Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a

produce efecte juridice (animo contrahendi negotii)__ 1413.4. Consimţământul să fie liber, adică să nu fie alterat

i 1

de vreun viciu de consimţământ 1414. Eroarea___________________________________________ 142

4.1. Noţiune 1424.2. Clasificare____________________________________ 142

4.2.1. Eroarea esenţială şi eroarea neesenţia lă______ 1424.2.2. Eroarea de fapt ş i eroarea de drept___________ 1454.2.3. Eroarea scuzabilă şi eroarea nescuzabilă______ 145

4.3. Structura erorii esenţiale 1464.4. Cerinţele erorii esenţiale 1474.5. Sancţiune____________________________________ 148

5. Dolul___ !_________________________________________ 1495.1. Noţiune 1495.2. Structura do lu lu i_______________________________ 1505.3. Cerinţele dolului 1515.4. Sancţiune 1535.5. Proba dolului__________________________________ 154

6. Violenta 1546.1. Noţiune 154

Cuprins XIII

6.2. C lasificare______________________________________1556.3. Structura violentei 1556.4. Cerinţele violentei 1566.5. Sancţiune 158

7. Leziunea___________________________________________ 1597.1. Noţiune 1597.2. Structura leziunii_________________________________ 1597.3. Domeniul de aplicare_____________________________ 1607.4. Sancţiune 162

8. Comparaţie între viciile de consimţământ________________ 162Subsecţiunea a IV-a. Obiectuf actului juridic civil_______________164

1. Noţiune 1642. Cerinţele valabilităţii obiectului actului juridic c iv il_________ 165

2.1. Enumerarea cerinţelor valabilităţii obiectuluiy y

actului juridic c iv il________________________________ 1652.2. Obiectul să fie determinat sau determinabil__________ 1662.3. Obiectul să fie l ic it_______________________________ 1672.4. Obiectul să existe________________________________ 1672.5. Obiectul să fie posibil_____________________________ 1692.6. Obiectul să fie în circuitul civil _____________________ 1692.7. Obiectul să fie o faptă personală a celui care

se obligă________________________________________1702.8. Existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare

ori a altei cerinţe prevăzute de lege_________________ 170Subsecţiunea a V-a. Cauza (scopul) actului juridic civil_________ 171

1. Noţiune 1712. Cerinţele valabilităţii cauzei actului juridic civil ____________173

2.1. Enumerarea cerinţelor valabilităţii cauzei actuluij y

juridic civil_______________________________________1732.2. Cauza să existe_________________________________ 1732.3. Cauza să fie licită________________________________1742.4. Cauza să fie morală_____________________________ 174

3. Proba cauzei________________________________________ 175Subsecţiunea a Vl-a. Forma actului juridic civil________________ 176

1. Consideraţii generale ________________________________ 1761.1. Noţiunea de formă a actului juridic c iv il______________1761.2. Principiul consensualismului______________________ 1761.3. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului

>

juridic civil_______________________________________177

XIV Curs de drept civil. Partea generală

2. Forma ad validitatem_______________________________ 1773. Forma ad probationem______________________________ 1824. Forma pentru opozabilitate faţă de te rţ i________________ 183

Subsecţiunea a Vll-a. Modalităţile actului juridic c iv il_________ 1851. Term enul_________________________________________ 185

1.1. Noţiune 1851.2. Clasificare____________________________________ 185

1.2.1. Termen suspensiv şi termen extinctiv_________ 1851.2.2. Termen în favoarea debitorului, termen în

favoarea creditorului şi termen în favoareaambelor părţi,_______________________________ 186

1.2.3. Termen voluntar, termen legal şi termenjurisdicţional_______________________________ 186

1.2.4. Termen cu scadenţă certă şi termen cuscadenţă incertă____________________________ 188

1.3. Efecte _ _ ____________________________________ 1881.3.1. Precizări introductive_______________________ 1881.3.2. Efectele termenului suspensiv________________ 1881.3.3. Efectele termenului extinctiv_________________ 191

2. C ond iţia__________________________________________ 1912.1. Noţiune 1912.2. Clasificare____________________________________ 191

2.2.1. Condiţie suspensivă şi condiţie rezolutorie_____ 1922.2.2. Condiţie cazuală, condiţie mixtă şi condiţie

potestativă________________________________ 1922.2.3. Condiţie pozitivă şi condiţie negativă__________ 1942.2.4. Alte clasificări______________________________ 195

2.3. Efectele condiţiei 1962.3.1. Aspecte generale___________________________ 1962.3.2. Efectele condiţiei suspensive_________________ 1972.3.3. Efectele condiţiei rezolutorii__________________ 199

2.4. Comparaţie între termen şi cond iţie_______________ 2003. Sarcina___________________________________________ 201

3.1. Noţiune 2013.2. Clasificare____________________________________ 2013.3. E fecte________________________________________ 2023.4. Comparaţie între condiţie şi sarcină_______________ 202

Cuprins XV

S e c ţ iu n e a a I I I-a . E f e c t e l e a c t u l u i j u r id ic c iv il 2 0 41. Consideraţii generale referitoare la efectele actuluijuridic c iv il___________________________________________ 204

1.1. Noţiunea de efecte ale actului juridic civil____________ 2041.2. Determinarea efectelor actului juridic c iv il___________ 2041.3. Noţiunea şi enumerarea principiilor efectelor

actului juridic c iv il________________________________ 2072. Principiul forţei obligatorii______________________________208

2.1. Noţiune şi justificare______________________________2082.2. Excepţii_________________________________________209

3. Irevocabilitatea actului juridic c iv il______________________ 2153.1. Noţiune şi justificare______________________________ 2153.2. Excepţii_________________________________________216

4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic c iv il___________2214.1. Noţiune şi justificare______________________________ 2214.2. Principiul relativităţii şi opozabilitatea faţă de

terţi a actului ju r id ic ______________________________ 2224.3. Noţiunile de parte, terţ şi având-cauză_______________2234.4. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului

juridic civil______________________________________ 2284.5. Excepţii de la opozabilitatea actului juridic c iv il_______ 234

S e c ţ iu n e a a IV -a . N u l it a t e a a c t u l u i j u r id ic c iv il 2361. Noţiuni genera le____________________________________ 236

1.1. Definiţia nulitătii 236* t ■

1.2. Funcţiile nulitătii 2371.3. Concepţia despre nulitate ________________________ 2381.4. Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni de drept civil

(de alte cauze de ineficacitate a actului ju rid ic)_______ 2381.4.1. Nulitatea şi rezoluţiunea______________________ 2381.4.2. Nulitatea şi rezilierea________________________ 2401.4.3. Nulitatea şi revocarea________________________ 2401.4.4. Nulitatea şi caducitatea_______________________ 2411.4.5. Nulitatea şi inopozabilitatea___________________2421.4.6. Nulitatea şi reducţiunea______________________ 242

1.5. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil ____________ 2431.5.1. Nulitatea absolută şi nulitatea re la tivă__________ 2431.5.2. Nulitatea parţială şi nulitatea totală_____________ 2451.5.3. Nulitatea expresă şi nulitatea virtuală___________ 246

XVI Curs de drept civil. Partea generală

1.5.4. Nulităţi de fond şi nulităţi de formă____________ 2471.5.5. Nulităţi amiabile şi nulităţi judiciare. Precizări

privind aşa-numitele nulităţi de drept. Clauze considerate nescrise_________________________ 247

2. Cauzele de nulitate_________________________________ 2522.1. Precizări introductive____________________________ 2522.2. Cauzele de nulitate absolută_____________________ 2532.3. Cauzele de nulitate relativă______________________ 257

3. Regimul juridic al nulită ţii____________________________ 2593.1. Precizări introductive____________________________ 2593.2. Regimul juridic al nulităţii re la tive_________________ 259

3.2.1. Enumerarea regulilor care guvernează regimuljuridic al nulităţii relative_____________________ 259

3.2.2. Nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu,numai de persoana interesată________________ 260

3.2.3. Nulitatea relativă este prescriptibilă pe cale deacţiune şi imprescriptibilă pe cale de excepţie___ 262

3.2.4. Nulitatea relativă poate fi acoperită princonfirmare expresă ori ta c ită _________________ 262

3.3. Regimul juridic al nulităţii abso lu te________________ 2653.3.1. Enumerarea regulilor care guvernează regimul

juridic al nulităţii absolute____________________ 2653.3.2. Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine

are interes, de instanţă, de procuror sau de alte organe prevăzute de lege____________________ 265

3.3.3. Nulitatea absolută este imprescriptibilă________ 2673.3.4. Nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi

acoperită prin confirmare____________________ 2683.4. Comparaţie de regim juridic între nulitatea absolută

şi nulitatea re la tivă_____________________________ 2694. Efectele nulitătii 270

9 - ~ - - - - - -

4.1. Consideraţii genera le___________________________ 2704.1.1. Noţiunea de efecte ale nulitătii 2704.1.2. Enumerarea principiilor efectelor nulităţii_______ 271

4.2. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii___________ 2724.2.1. Noţiune 2724.2.2. Excepţii__________________________________ 272

4.3. Principiul restabilirii situaţiei anterioare(restitutio in integrum)___________________________ 273

Cuprins XVII

4.3.1. Noţiune 2734.3.2. Aspecte procesuale__________________________2744.3.3. Excepţii de la principiul restitutio in integrum_____ 2754.3.4. Modalităti de restituire 277

4.4. Principiul anulării actului subsecvent ca urmarea anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis)__________________________________ 279

4.4.1. Noţiune şi justificare__________________________2794.4.2. Excepţii_____________________________________280

4.5. Cazurile care înlătură principiul quod nullum est,nullum producit effectum _________________________ 284

4.5.1. Precizări prealabile___________________________ 2844.5.2. Conversiunea actului ju rid ic___________________ 2854.5.3. Error communis facit ius______________________ 2874.5.4. Principiul răspunderii civile delictuale____________ 287

CAPITOLUL AL IV-LEA. PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂŞl DECĂDEREA___________ !_________________________ 289

S e c ţ iu n e a I. C o n s id e r a ţ ii g e n e r a l e r e f e r it o a r e lat 9

PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ 2891. Definiţia şi reglementarea prescripţiei extinctive__________ 2892. Natura juridică a prescripţiei extinctive__________________ 2913. Efectul prescripţiei extinctive___________________________291

3.1. Noţiune şi consecinţe_____________________________2913.2. Principiile efectului prescripţiei extinctive____________ 293

4. Delimitarea prescripţiei extinctive______________________ 2954.1. Prescripţia extinctivă şi uzucapiunea_______________ 2964.2. Prescripţia extinctivă şi termenul, ca modalitate

a actului juridic__________________________________ 2964.3. Prescripţia extinctivă şi decăderea__________________297

S e c ţ iu n e a a II-a . D o m e n iu l p r e s c r ip ţ ie i e x t in c t iv e 2 9 8i i

1. Noţiune 2982. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilorpatrimoniale___________________________________________298

2.1. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă________ 2982.2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale accesorii_____ 2992.3. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale____ 299

XVIII Curs de drept civil. Partea generală

3. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilornepatrimoniale_______________________________________ 301

3.1. Principiul imprescriptibilităţii drepturilornepatrimoniale ________________________________ 301

3.2. Excepţii de la principiul imprescriptibilităţiidrepturilor nepatrimoniale_______________________ 302

4. Probleme speciale referitoare la domeniul prescripţieiextinctive ___________________________________________ 303

4.1. Valorificarea dreptului subiectiv civil pe caleaexcepţiei (a apărării de fond)_____________________ 303

4.2. Acţiunea în constatare 3054.3. Acţiunile mixte 3064.4. Dualitatea de acţiuni 3074.5. Drepturile potestative (secundare)________________ 3084.6. Acţiunea în repararea (compensarea) prejudiciului

moral_________________________________________ 3094.7. Acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în baza

unui act juridic civil desfiinţat, desfăcut sau ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat__________ 309

4.8. Acţiunea în restituire întemeiată pe plata nedatoratăşi alte acţiuni în restituire_________________________ 310

4.9. Acţiunile în materie de carte funciară 3114.10. Prescripţia extinctivă în materie succesorală______ 3134.11. Alte acţiuni în justiţie___________________________ 317

S e c ţ iu n e a a III-a . T e r m e n e l e d e p r e s c r ip ţ ie e x t in c t iv ă 3 1 9• • --------------------------

1. Noţiune şi clasificare________________________________ 3192. Termenul general de prescripţie extinctivă______________ 3193. Termene speciale de prescripţie extinctivă _____________ 321

S e c ţ iu n e a a IV -a . C u r s u l p r e s c r ip ţ ie i e x t in c t iv e 3 2 5Subsecţiunea I. începutul prescripţiei extinctive______________ 325

1. Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive__ 3252. Reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive___ 325

2.1. Ipoteza dreptului la acţiunea în executareaobligaţiilor de a da sau de a fa c e ________________ 325

2.2. Ipoteza dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor. 3272.3. Ipoteza dreptului la acţiunea în executarea

prestaţiilor succesive____________________________ 327

Cuprins XIX

2.4. Ipoteza dreptului la acţiune în materia asigurărilorcontractuale____________________________________ 328

2.5. Ipoteza dreptului la acţiunea în repararea pagubeicauzate printr-o faptă ilicită şi cazuri asimilate_________328

2.6. Ipoteza dreptului la acţiunea în anularea actuluiju rid ic__________________________________________ 331

2.7. Ipoteza dreptului la acţiunea în răspunderepentru vicii aparente______________________________ 334

2.8. Ipoteza dreptului la acţiunea în răspunderepentru vicii ascunse______________________________ 335

2.9. Alte reguli speciale privind începutul prescripţieiextinctive_______________________________________336

Subsecţiunea a il-a. Suspendarea prescripţiei extinctive_______ 3391. Noţiune. Justificare 3392. Cauzele de suspendare ______________________________ 340

2.1. Cauzele generale de suspendare __________________ 3402.2. Cauzele speciale de suspendare___________________ 342

3. Efectele suspendării_________________________________ 3443.1. Efectul general__________________________________ 3443.2. Efectul specia l__________________________________ 3443.3. Beneficiul şi extinderea efectului suspendării_________ 345

Subsecţiunea a lll-a. întreruperea prescripţiei extinctive________ 3461. Noţiune. Justificare 3462. Cauzele de întrerupere_______________________________ 3473. Efectele întreruperii___________________________________3514. Beneficiul şi extinderea efectului în treruptiv______________352

Subsecţiunea a IV-a. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă_______________________________________________ 352

1. Noţiune. Justificare 3522. Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă___3533. Termenul pentru repunerea în termenul de prescripţieextinctivă_____________________________________________ 3544. Efectul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă______ 355

Subsecţiunea a V-a. împlinirea prescripţiei extinctive__________ 3561. Precizări prealabile__________________________________ 3562. Regulile de stabilire a momentului împlinirii prescripţieiextinctive_____________________________________________ 356

XX Curs de drept civil. Partea generală

S e c ţ iu n e a a V -a . D e c ă d e r e a 3581. Noţiune. Clasificarea termenelor de decădere 3582. Domeniul de aplicare_______________________________ 3583. Regim juridic_______________________________________ 3634. Efectele decăderii__________________________________ 364

ANEXĂ________________________________________________ 365

TESTE GRILĂ___________________________________________ 365I. Caracterizare generală a dreptului civil_____________________ 365II. Raportul juridic civil ____________________________________ 372III. Actul juridic civil________________________________________ 383IV. Prescripţia extinctivă şi decăderea_______________________ 403

RĂSPUNSURI___________________________________________ 414I. Caracterizare generală a dreptului civil_____________________ 414II. Raportul juridic civil ____________________________________ 414III. Actul juridic civil________________________________________ 415IV. Prescripţia extinctivă şi decăderea_______________________ 417

INDEX_________________________________________________ 419

Capitolul I. Caracterizare generală a dreptului civil

Secţiunea /. Definiţia, rolul şi principiile dreptului civil

1. Definiţia dreptului civil

1.1. înţelesurile expresiei „drept civil"

Expresia „drept civil” este susceptibilă de mai multe înţelesuri.111într-o primă accepţiune, prin drept civil se desemnează un element al

conţinutului raportului juridic civil (corelativ obligaţiei civile), adică posibilitatea subiectului activ de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, iar, în caz de nevoie, de a recurge la forţa coercitivă a statului. întrucât această primă accepţiune se referă la ceva care aparţine unui subiect de drept, uneori, se foloseşte sintagma drept subiectiv civil.

într-o a doua accepţiune, pe care o vom avea în vedere ceva mai jos, prin drept civil se desemnează o ramură de drept, adică un ansamblu de norme juridice. Este vorba despre sensul dreptului civil ca drept obiectiv.

O altă accepţiune este aceea de ramură a ştiinţei juridice, care are ca obiect de cercetare dreptul civil ca ramură de drept (deci ca drept obiectiv).

La rândul ei, ştiinţa dreptului civil constituie obiectul disciplinei de învăţământ desemnată cu expresia în discuţie.

1.2. Definiţia dreptului civil, ca ramură de drept

Pentru a defini dreptul civil, ca ramură de drept, vom porni de la art. 2 alin. (1) C.civ., potrivit căruia „dispoziţiile prezentului cod reglementează

[1] A se vedea: C . H a m a n g iu , I. R o s e t t i-B ă l ă n e s c u , Al. Bă ic o ia n u , Tratat dedrept civil român, voi. I, Ed. AII, colecţia Restitutio, Bucureşti, 1996, p. 1-2;G h. B e l e iu , Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,ed. a Xl-a, revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, Ed. Universul Juridic,Bucureşti, 2007, p. 15.

2 Curs de drept civil. Partea generală

raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil” .

Prin urmare, vom spune că dreptul civil este ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică.

1.3. Explicarea definiţiei dreptului civil, ca ramură de drept

în primul rând, definiţia de mai sus face referire la conţinutul dreptului civil, acesta fiind un ansamblu de norme juridice, adică o ramură a sistemului de drept român. Normele juridice civile sunt grupate pe categorii ce reglementează subdiviziuni ale obiectului dreptului civil, adică sunt ordonate în instituţii ale dreptului civil.

Cel de-al doilea element al definiţiei priveşte obiectul dreptului civil. Acesta este format din raporturile juridice patrimoniale şi raporturile juridice nepatrimoniale care se stabilesc între persoane fizice şi persoane juridice.

Raportul juridic patrimonial este acel raport social care, datorită conţinutului şi valorii economice, poate fi evaluat pecuniar (de exemplu, raportul născut din contractul de vânzare). în funcţie de natura sau felul drepturilor subiective civile care intră în conţinutul lor, raporturile juridice civile patrimoniale sunt grupate în două categorii: raporturile juridice civile reale, adică acele raporturi care au în conţinutul lor drepturile subiective reale; raporturile juridice civile obligaţionale (sau de obligaţii), adică acele raporturi care au în conţinutul lor drepturile subiective de creanţă, indiferent dacă acestea izvorăsc dintr-un act juridic sau dintr-un fapt juridic.

Raportul juridic nepatrimonial este acel raport social lipsit de un conţinut economic, deci al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani (spre exemplu, raportul ce are în conţinutul său dreptul la nume sau denumire).

De reţinut că, potrivit art. 3 alin. (1) C.civ., dispoziţiile Codului civil „se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil” , alin. (2) al aceluiaşi articol considerând ca profesionişti pe toţi cei care exploatează o întreprindere. „Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ” [art. 3 alin. (3) C.civ.].

I. Caracterizare generală a dreptului civil 3

După felul subiectelor lor, deosebim trei categorii de raporturi juridice civile: raporturi juridice civile care se stabilesc numai între persoane fizice; raporturi juridice civile care se stabilesc numai între persoane juridice; raporturi juridice civile care se stabilesc între persoane fizice şi persoane juridice.

Cel de-al treilea element al definiţiei vizează subiectele (părţile) raporturilor de drept civil, acestea fiind persoanele fizice şi persoanele juridice. Pentru a fi subiect de drept civil nu este necesară o calitate specială, fiind suficientă aceea de fiinţă umană (persoana fizică) sau aceea de entitate organizată având un patrimoniu propriu şi un scop determinat (persoana juridică).

Subiectele raporturilor juridice civile, indiferent dacă ar fi vorba de persoane fizice sau de persoane juridice şi indiferent dacă ar fi vorba de raporturi patrimoniale sau raporturi nepatrimoniale, se află pe poziţie de egalitate juridică, în sensul că niciuna dintre părţi nu se subordonează celeilalte. în acest sens, se afirmă că, în raportul de drept civil, părţile se găsesc „pe picior de egalitate juridică” .111 Trebuie subliniat că egalitatea părţilor din raporturile de drept civil este numai de ordin juridic, iar nu neapărat şi economic. Egalitatea juridică a părţilor reprezintă atât o trăsătură caracteristică raportului juridic civil, cât şi metoda de reglementare specifică dreptului civil.

2. Rolul dreptului civil

în sistemul dreptului românesc, dreptul civil are un rol deosebit de important, întrucât, prin normele sale, contribuie la ocrotirea valorilor (drepturilor subiective) patrimoniale şi nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice. De asemenea, dreptul civil reprezintă o garanţie a formării unei conştiinţe juridice corecte, precum şi a respectării şi întăririi moralei.

Un aspect important al rolului pe care îl ocupă dreptul civil în sistemul dreptului românesc constă în poziţia sau funcţia sa de a fi drept comun faţă de alte ramuri de drept. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori o altă ramură de drept învecinată nu conţine norme juridice proprii care să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic sau când normele sale ar fi insuficiente, se va recurge la norma corespunzătoare din dreptul civil.

m A se vedea Gh. B e le iu , op. c it, p. 15.


în acest sens, art. 2 alin. (2) C.civ. stabileşte că „prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale”.

De altfel, unele ramuri de drept prevăd în mod expres împrumutarea unor norme juridice de la dreptul civil. De exemplu, potrivit art. 278 alin. (1) C. muncii, „dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile” .

3. Principiile dreptului civil

3.1. Categorii de principii ale dreptului civil

Orice sistem de drept este guvernat de anumite principii fundamentale, adică de idei călăuzitoare (reguli de bază), comune tuturor ramurilor de drept. în acelaşi timp, fiecare ramură de drept cuprinde reguli de bază pentru întreaga legislaţie din domeniul respectiv, precum şi reguli de bază ce se aplică uneia sau mai multor instituţii ale ramurii de drept respective.

Şi în dreptul civil îşi găsesc aplicare trei categorii de principii, anume: principiile fundamentale ale dreptului român; principiile generale ale dreptului civil român; principiile uneia sau mai multor instituţii de drept civil.

Principiile fundamentale ale dreptului român sunt idei de bază ce se regăsesc în întreaga legislaţie a României, fiind consacrate de legea fundamentală, precum şi de alte legi mai importante. Ele sunt aplicabile tuturor ramurilor de drept, deci şi dreptului civil.

Principiile generale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru întreaga legislaţie civilă, vizând deci toate instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu îşi manifestă prezenţa cu aceeaşi intensitate. Aceste principii au o vocaţie generală, pentru întreaga ramură de drept civil.

Vom include în această categorie: principiul proprietăţii; principiul egalităţii în faţa legii civile; principiul îmbinării intereselor personale cu interesele generale; principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile; principiul bunei-credinţe.

Principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei de bază care se aplică fie numai într-o instituţie, fie în două sau mai multe instituţii ale dreptului civil, iar uneori chiar numai pentru o anumită materie a unei instituţii, având deci o vocaţie mai redusă decât principiile generale ale dreptului civil. Spre exemplu, principiul consensualismului priveşte forma actului juridic civil;


principiul chemării la moştenire a rudelor în ordinea claselor de moştenitori legali, principiul proximităţii gradului de rudenie între moştenitorii din aceeaşi clasă şi principiul egalităţii între rudele din aceeaşi clasă şi de acelaşi grad chemate la moştenire sunt specifice devoluţiunii succesorale legale etc.

Ţinând cont de faptul că principiile fundamentale ale dreptului român se studiază la alte discipline juridice, iar principiile instituţiilor dreptului civil se analizează în cadrul diferitelor materii sau instituţii ale dreptului civil, în cele ce urmează vom face unele precizări doar în legătură cu principiile generale ale dreptului civil.

3.2. Principiile generale ale dreptului civil

Principiul proprietăţii este consacrat în Constituţie şi dezvoltat de normele dreptului civil. Astfel, art. 44 din Constituţie se referă la protecţia proprietăţii private, dispunând, printre altele, că dreptul de proprietate este garantat şi că proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Tot la proprietate se referă şi art. 136 din Constituţie.

Normele juridice civile reglementează diferite aspecte referitoare la dreptul de proprietate, inclusiv mijlocul specific de ocrotire a lui (acţiunea în revendicare).

Cât priveşte principiul egalităţii în faţa legii civile, în prealabil trebuie menţionat că art. 4 alin. (2) şi art. 16 din Constituţie consacră, cu caracter general, principiul egalităţii în faţa legii.

Atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice, principiul egalităţii în faţa legii civile este evocat în art. 30 C.civ., potrivit căruia „rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile”.

Cât priveşte persoanele juridice, acest principiu trebuie înţeles în sensul că toate persoanele juridice dintr-o anumită categorie se supun, în mod egal, normelor juridice edictate pentru reglementarea acelei categorii de persoane juridice.

Principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele generale este consacrat atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele juridice. Art. 11 C.civ. stabileşte că nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale „de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”; art. 14 alin. (1) C.civ. dispune că „orice persoană fizică


sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri”; art. 60 C.civ. prevede că „persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri”; art. 187 C.civ. stabileşte că „orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general".

Şi în Constituţie se regăsesc numeroase dispoziţii care privesc acest principiu, spre exemplu, art. 26, art. 40, art. 44 alin. (5) şi (7) etc.

Principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile este consacrat de o serie de dispoziţii cuprinse în Constituţie [art. 1 alin. (3), art. 18, art. 21 etc.], dar şi în art. 26 C.civ. potrivit căruia „drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor fizice, precum şi drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite şi garantate de lege” . De asemenea, art. 26 din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului (la care România a aderat prin Decretul nr. 212/1974) dispune că „toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii (...)” . Garantarea drepturilor subiective civile este prevăzută şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994).

în cazul încălcării dreptului subiectiv civil, se poate obţine restabilirea acestuia prin intermediul procesului civil.111

Principiul bunei-credinţe este consacrat de art. 14 alin. (1) C.civ., care dispune că „orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, (...)”. Acest principiu este reglementat nu numai în privinţa exercitării drepturilor subiective civile, ci şi a executării obligaţiilor civile.

De reţinut că art. 14 alin (2) C.civ. instituie o prezumţie legală relativă a bunei-credinţe, care poate fi răsturnată prin proba contrară.

în Codul civil se regăsesc nenumărate dispoziţii referitoare la buna- credinţă, spre exemplu: art. 39 alin. (2), art. 142 alin. (1), art. 293 alin. (2), art. 304 alin. (1), art. 557 alin.(1), art. 1170, art. 1582. alin. (2) etc.

f11 Prin proces civil desemnăm activitatea pe care o desfăşoară instanţa, părţile, alte organe şi persoane ce participă la judecată şi la executarea silită, în scopul recunoaşterii sau realizării drepturilor subiective civile şi a situaţiilor juridice ocrotite de lege, precum şi al executării silite a titlurilor executorii, conform procedurii prevăzute de lege.

Secţiunea a //-o. Normele de drept civil

1. Izvoarele (sursele) dreptului civil

1.1. Noţiune

Norma de drept civil ar putea fi definită ca regula generală şi abstractă care reglementează conduita subiectelor în raporturile juridice civile.

Forma specifică de exprimare a normelor de drept civil poartă denumirea de izvor (sursă) de drept civil. Acesta este sensul formal al expresiei „izvor de drept civil” , însă expresia în discuţie este susceptibilă şi de un al doilea înţeles. Astfel, în sens material, prin izvor al dreptului civil se desemnează condiţiile materiale de existenţă care generează normele acestei ramuri de drept.

Izvoarele dreptului civil, în sens formal, sunt, potrivit art. 1 alin. (1) C.civ.: /ec/ea,111 uzanţele şi principiile generale ale dreptului. Art. 1 alin. (2) C.civ. stabileşte şi ordinea de aplicare a izvoarelor dreptului civil: „în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului” .

1.2. Legea (actele normative)

în principiu, principalele izvoare formale ale dreptului civil sunt actele normative, adică actele ce emană de la organele de stat învestite cu prerogativa legiferării.

în funcţie de organul de stat de la care emană şi de natura lor, deosebim următoarele categorii de acte normative ce pot constitui izvoare ale dreptului civil: Constituţia, legile (atât legile constituţionale, cât şi legile organice şi legile ordinare), ordonanţele Guvernului (inclusiv ordonanţele de urgenţă), hotărârile Guvernului, ordinele, instrucţiunile şi regulamentele

111 în sens restrâns (stricto sensu), prin lege se înţelege actul normativ adoptat, în temeiul art. 73 din Constituţie, de către Parlament. Noţiunea de lege este folosită uneori şi într-un sens larg (lato sensu), caz în care ea acoperă toate actele normative. Aceasta se explică prin faptul că toate actele normative, indiferent de organul de la care emană, au forţă obligatorie pentru persoanele cărora li se adresează.


conducătorilor organelor centrale ale administraţiei de stat, actele normative emise de autorităţile administraţiei publice locale. în rândul izvoarelor dreptului civil vom include şi actele normative anterioare anului 1990, în măsura în care acestea mai sunt în vigoare (legi, decrete, hotărâri ale Consiliului de Miniştri, ordine şi instrucţiuni), precum şi reglementările internaţionale (convenţii, pacte, acorduri etc.) la care România este parte prin ratificare şi care astfel au devenit parte integrantă a dreptului nostru intern.

Un loc aparte în cadrul izvoarelor dreptului nostru civil îl ocupă reglementările instituţiilor Uniunii Europene cu aplicabilitate directă şi, după caz, efect direct în dreptul intern, în măsura în care conţin norme juridice civile, precum şi Convenţia europeană a drepturilor omului.

De reţinut că, în ceea ce priveşte materiile reglementate de Codul civil, potrivit art. 4 alin. (1), dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Alineatul (2) al aceluiaşi articol consacră aplicarea prioritară a pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, în ipoteza în care există neconcordanţe între acestea şi dispoziţiile Codului civil, cu excepţia cazului în care acesta din urmă conţine dispoziţii mai favorabile.

De asemenea, art. 5 C.civ. consacră aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene în materiile reglementate de Codul civil, indiferent de calitatea sau statutul părţilor.

1.3. Uzanţele

Potrivit art. 1 alin. (6) C.civ., prin uzanţe se înţeleg obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.

Obiceiul (cutuma) constituie o practică îndelungată, înrădăcinată şi continuă, pe care cei ce o aplică o consideră obligatorie.

Uzurile profesionale sunt acele reguli care reglementează raporturile stabilite între membrii unei profesii sau, după caz, între membri şi clienţi, cu ocazia exercitării profesiei.

Uzanţele sunt recunoscute ca izvor de drept civil numai în măsura în care nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri [art. 1 alin. (4) C.civ.] şi doar dacă partea interesată face dovada existenţei şi conţinutului lor [art. 1 alin. (5) teza I C.civ.]. Dispoziţiile art. 1 alin. (5) teza a ll-a C.civ. consacră o prezumţie relativă în ceea ce priveşte existenţa uzanţelor pu


blicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu.

Uzanţele se aplică atât în cazurile neprevăzute de lege, cât şi în materiile care cad sub incidenţa unor dispoziţii legale, dar numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea [art. 1 alin. (3) C.civ.].

Cu titlu exemplificativ, menţionăm următoarele dispoziţii legale care trimit în mod expres la uzanţe: art. 44 alin. (7) din Constituţie, care stabileşte că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului” ; art. 603 C.civ., conform căruia „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului” ; art. 1349 alin. (1) C.civ., ce stabileşte că „orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”.

1.4. Principiile generale ale dreptului

Aşa cum am arătat mai sus, principiile generale ale dreptului vor constitui izvor de drept numai în acele situaţii nereglementate de lege ori de uzanţe în care nu există dispoziţii legale asemănătoare.

1.5. Precizări privind morala şi jurisprudenţa

în literatura de specialitate s-a ridicat problema de a şti dacă există şi alte izvoare ale dreptului civil. Mai exact, problema care se pune este aceea dacă s-ar putea atribui sau nu moralei şi jurisprudenţei calitatea de izvoare distincte ale dreptului civil.[1]

Morala (regulile de convieţuire socială sau bunele moravuri) nu reprezintă un izvor de drept distinct, dar, în măsura în care legea face trimitere la ea, atunci este încorporată de actul normativ respectiv.

Există totuşi o particularitate, în sensul că încorporarea bunelor moravuri în anumite norme juridice poate avea loc nu numai atunci când norma juridică trimite în mod expres la aceste reguli, ci şi atunci când nu există o

[1] Doctrina (literatura de specialitate) nu este şi nu poate fi izvor al dreptului civil, însă ea oferă adesea soluţii care sunt avute în vedere în practică sau care sunt preluate de legiuitor şi transpuse în acte normative.


trimitere expresă, dar circumstanţele speţei permit încorporarea, caz în care completarea dispoziţiei legale cu regulile în discuţie se face pe temeiul art. 11 C.civ.

în principiu, nici jurisprudenţa nu constituie izvor al dreptului civil. Organul jurisdicţional are atribuţia de a soluţiona pricina cu care a fost sesizat, prin aplicarea normelor juridice la situaţia de fapt pe care a stabilit-o în baza probelor administrate, iar nicidecum atribuţia de a edicta asemenea norme. Mai mult, hotărârea îşi produce efectele numai faţă de părţile din procesul în care a fost pronunţată, deci, neavând caracter general şi impersonal, nu poate juca rolul unui izvor de drept.

Articolul 124 alin. (3) din Constituţie, care prevede că „judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”, deşi a urmărit, în principal, afirmarea principiului independenţei judecătorilor, ar putea fi utilizat şi ca argument în sprijinul opiniei că, în sistemul dreptului românesc, jurisprudenţa nu este izvor de drept. Un alt argument de text care se opune recunoaşterii calităţii de izvor de drept civil pentru jurisprudenţă îl reprezintă art. 9 alin. (3) C.civ. potrivit căruia „interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii”.

Totuşi, există unele cazuri în care s-ar putea recunoaşte jurisprudenţei, cel puţin în fapt, caracterul de izvor de drept civil.

Astfel, vom reţine în primul rând că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, iar art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, reia această dispoziţie şi pentru deciziile prin care se soluţionează excepţiile de neconstitu- ţionalitate a unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii din acestea. Aşadar, atunci când Curtea Constituţională admite excepţia de neconsti- tuţionalitate, decizia respectivă va juca rolul unui izvor de drept, deoarece în soluţionarea unor litigii ulterioare judecătorii nu vor mai putea aplica textul declarat neconstitutional.

De asemenea, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instanţele judecătoreşti pot anula un act administrativ cu caracter normativ. S-ar putea susţine că instanţa judecătorească, anulând actul administrativ cu caracter normativ ca nefiind conform cu un act normativ de forţă juridică superioară, nu a făcut altceva decât să aplice dispoziţiile acestuia din urmă. Totuşi, aprecierea instanţei


poate să fie eronată, dar şi într-o asemenea situaţie norma juridică din actul administrativ anulat nu se va mai aplica.111

în orice caz, chiar dacă nu i se recunoaşte calitatea de izvor de drept, jurisprudenţa, în special cea a Curţii Constituţionale şi cea a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prezintă o importanţă deosebită pentru aplicarea unitară a legii şi, totodată, constituie un semnal de atenţie pentru legiuitor.

în schimb, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului constituie izvoare şi pentru dreptul civil român.

2. Clasificarea normelor de drept civil

2.1. Norme juridice civile dispozitive şi norme juridice civile imperative

După caracterul conduitei prescrise, mai exact, după cum părţile pot sau nu să deroge de la ele, normele juridice civile se clasifică în norme dispozitive şi norme imperative.

Normele de drept civil dispozitive sunt acelea care suplinesc sau interpretează voinţa neexprimată sau insuficient exprimată a subiectelor de drept civil, îngăduind, prin chiar conţinutul lor, să se deroge de la dispoziţiile pe care le cuprind.

La rândul lor, normele dispozitive se împart în norme permisive şi norme supletive.

Normele dispozitive sunt permisive dacă nu impun, ci doar permit ca subiectele de drept să aibă o anumită conduită, dacă vor. Ca exemple de norme de drept civil permisive cităm: art. 1698 alin. (1) C.civ., potrivit căruia „părţile pot conveni să extindă sau să restrângă obligaţia de garanţie.

111 Dificultăţi în ceea ce priveşte caracterul de izvor de drept al jurisprudenţei ridică şi art. 26 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, conform căruia, dacă o secţie a instanţei supreme consideră că este necesar a se reveni asupra propriei jurisprudenţe, judecata va fi întreruptă şi vor fi sesizate Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar numai după ce acestea s-au pronunţat asupra sesizării privind schimbarea jurisprudenţei, judecata va fi reluată.

De asemenea, în privinţa recursului în interesul legii, art. 3307 alin. (2) C.proc.civ. stabileşte că decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese, în timp ce alineatul (4) al aceluiaşi articol prevede că dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.


Acestea pot chiar conveni să îl exonereze pe vânzător de orice garanţie contra evicţiunii”; art. 1780 alin. (1) C.civ., conform căruia „chiria poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii” ; art. 2284 C.civ., care stabileşte că „fideiusiunea se poate constitui pentru a garanta obligaţia unui alt fideiusor”.

Normele dispozitive sunt supletive dacă stabilesc o anumită conduită, care este obligatorie pentru părţi numai în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voinţa lor, o altă conduită. Ca exemple de norme juridice civile supletive menţionăm: art. 1670 C.civ., care prevede că „în lipsă de stipulaţie contrară, sumele plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintă un avans din preţul convenit”; art. 2015 C.civ., conform căruia „dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui”; art. 2256 alin. (2) C.civ., potrivit căruia „în lipsa unei stipulaţii contrare, obligaţia de întreţinere este indivizibilă atât în privinţa creditorilor, cât şi în privinţa debitorilor” etc.

Normele de drept civil imperative sunt acelea care impun subiectelor de drept civil o acţiune sau le obligă la o abstenţiune şi care, sub sancţiune, nu permit să se deroge de la ele sau să nu se aplice.

Din definiţia de mai sus rezultă că normele imperative se împart, la rândul lor, în norme onerative şi norme prohibitive.

Normele imperative onerative prevăd expres obligaţia pentru părţi de a avea o anumită conduită. De exemplu: art. 1204 C.civ., conform căruia „consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză”; art. 1011 alin. (1) C.civ. care stabileşte că „donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute” etc.

Normele imperative prohibitive interzic expres o anumită conduită a părţilor. Ca exemple de norme de drept civil prohibitive menţionăm: art. 1569 alin. (1) C.civ. care stabileşte că „nu pot face obiectul unei cesiuni creanţele care sunt declarate netransmisibile de lege”; art. 1634 alin. (6) C.civ., conform căruia „dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare”; art. 2252 alin. (1) C.civ. potrivit căruia „debirentierul nu se poate libera de plata rentei oferind restituirea capitalului şi renunţând la restituirea ratelor plătite” .

2.2. Norme juridice civile de ordine publică şi norme juridice civile de ordine privată

Această clasificare are drept criteriu finalitatea textului legal, adică natura interesului ocrotit prin edictarea normei juridice civile. Potrivit


acestui criteriu, norma de drept civil este de ordine privată dacă urmăreşte ocrotirea unui interes individual, în schimb, este de ordine publică dacă depăşeşte cadrul interesului individual al subiectelor de drept civil, protejând (şi) un interes general, public.

Corelând această clasificare a normelor juridice civile cu cea anterioară, vom observa că normele de ordine publică sunt întotdeauna şi norme imperative, însă nu toate normele juridice civile imperative sunt şi norme de ordine publică; de asemenea, normele dispozitive sunt întotdeauna şi norme de ordine privată, însă nu toate normele juridice civile de ordine privată sunt şi norme dispozitive.

în alte cuvinte, normele juridice civile imperative pot fi norme de ordine privată, dacă părţile nu pot deroga de la ele în momentul încheierii actului juridic, însă, ulterior acestui moment, în anumite condiţii, legea permite derogarea (de exemplu, partea interesată renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă a actului juridic încheiat cu nerespectarea unei norme imperative de ordine privată), dar pot fi şi norme de ordine publică, atunci când derogarea nu este admisă de lege nici după încheierea actului juridic [de exemplu, conform art. 1247 alin. (4) C.civ., contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege].

2.3. Norme juridice civile generale şi norme juridice civile speciale

în funcţie de întinderea câmpului de aplicare, normele de drept civil se împart în norme generale şi norme speciale.

Prin norme de drept civil generale desemnăm acele norme care se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă o dispoziţie legală nu prevede altfel.

Normele de drept civil sunt speciale dacă îşi găsesc aplicare numai în cazurile expres stabilite de lege.

Calificarea unei norme de drept civil ca specială sau generală prezintă importanţă practică deosebită, deoarece norma generală reprezintă situaţia de drept comun, iar norma specială constituie excepţia, astfel încât trebuie respectate două reguli: norma specială derogă de la norma generală - specialia generalibus derogant, norma generală nu derogă de la norma specială - generalia specialibus non derogant.

Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă de norma


generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală.

Pe cale de consecinţă, ar trebui să se admită că o normă de drept civil specială nu poate fi modificată sau abrogată decât expres (şi direct) de o normă generală ulterioară. Această concluzie rezultă şi din regula exprimată mai sus prin adagiul generalia specialibus non derogant, în sensul că, dacă norma generală (ulterioară) nu derogă de la norma specială (anterioară), înseamnă că aceasta din urmă nu a fost modificată sau abrogată.

Pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele generale în materie, iar nu cu alte norme afară de cazurile expres prevăzute de lege. Această concluzie este impusă de însăşi regula specialia generalibus derogant, în sensul că, fiind derogatorie de la dreptul comun, norma specială este de strictă interpretare şi aplicare, deci nu poate fi aplicată, prin analogie, la situaţiile ce nu se încadrează în prevederile sale, aceste situaţii urmând a fi guvernate de normele generale.

în acest sens, art. 10 C.civ. prevede că „legile care derogă de la o dispoziţie generală (...) se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege” . Cu toate acestea, există o derogare de la regula instituită de art. 10 C.civ., şi anume cazul contractelor nenumite. Astfel, potrivit art. 1168 C.civ., contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile care reglementează contractul în general (dreptul comun în materie de contracte), iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

3. Aplicarea legii civile (aplicarea normelor de drept civil)

Legea civilă, ca orice lege de altfel, acţionează concomitent sub trei aspecte: o anumită durată; pe un anumit teritoriu; cu privire la anumite persoane. Aşadar, legile civile se succed, coexistă şi au determinate categoriile de subiecte cărora li se aplică. în consecinţă, vorbim despre aplicarea legii civile în timp, aplicarea legii civile în spaţiu şi aplicarea legii civile asupra persoanelor.

3.1. Aplicarea legii civile în timp

3.1.1. Precizări introductive

Art. 6 alin. (1) teza I C.civ. prevede că legea civilă se aplică în intervalul de timp cât este în vigoare.


în caz de succesiune a legilor civile, se pot ivi o serie de probleme privind aplicarea în timp, iar acestea trebuie rezolvate ţinându-se cont de două principii, care se presupun şi se completează reciproc, anume:

- principiul neretroactivităţii legii civile noi;- principiul aplicării imediate a legii civile noi, acesta din urmă cunos

când însă excepţia ultraactivităţii (supravieţuirii) legii vechi.

3.Î.2. Aspecte generale privind principiul neretroactivităţii legii civile

Prin principiul neretroactivităţii legii civile se înţelege regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor care se ivesc în practică după intrarea ei în vigoare, iar nu şi situaţiilor anterioare.

Este firesc şi logic ca „trecutul să scape aplicării legii civile noi”, deoarece aceasta, fiind prin esenţă un ordin, nu poate impune ca un fapt să aibă loc în conformitate cu dispoziţiile ei decât după ce a intrat în vigoare. De altfel, subiectul de drept care ar încerca să ţină seama de o eventuală lege viitoare, prin anticiparea conţinutului acesteia, ar nesocoti legea aplicabilă în prezent şi s-ar expune sancţiunilor ei. Mai mult, vocaţia legii noi de a infirma situaţiile juridice anterioare ar crea nesiguranţă în circuitul civil şi ar insufla neîncredere în lege, întrucât ar dispărea orice putinţă de previzibilitate şi de stabilitate.111

Trebuie subliniat că principiul neretroactivităţii legii civile, care era consacrat de art. 1 C.civ. din 1864 şi care a fost preluat şi de art. 6 alin. (1) teza a ll-a C.civ. din 2009, a devenit un principiu constituţional încă din anul 1991, art. 15 alin. (2) din Constituţie stabilind că „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

Pe cale de consecinţă, ar fi neconstituţională prevederea dintr-o eventuală lege civilă (ordinară sau organică) sau dintr-un alt act normativ ce ar dispune că acea lege sau acel act normativ s-ar aplica retroactiv. Ar putea avea caracter retroactiv numai un act normativ de o forţă juridică egală Constituţiei, deci numai printr-o lege constituţională legiuitorul ar putea stabili că dispoziţiile acesteia se aplică retroactiv.

[1] Aşa cum s-a arătat în doctrina mai veche, regula neretroactivităţii legilor este justă şi utilă; justă, căci ar fi contra raţiunii ca o lege care nu a început să existe decât azi să prohibe, să condamne sau să permită ceva pentru trecut; utilă, căci altfel nu ar mai fi siguranţă în tranzacţii - M.A. D u m it r e s c u , Manual de drept civil, anul I, ed. a 4-a, Bucureşti, 1929, p. 32.


De reţinut că, atunci când se vorbeşte despre principiul neretroactivităţii legii civile, se are în vedere sensul larg al noţiunii de lege, deci toate categoriile de acte normative.111

La prima vedere, rezolvarea problemei legii aplicabile unei situaţii juridice concrete pare să fie foarte simplă, în sensul că orice lege nouă reglementează numai situaţiile juridice ivite după intrarea ei în vigoare, iar legea veche se aplică situaţiilor juridice ivite înainte de abrogarea ei. Această regulă este exprimată prin adagiul tempus regitactum.

Simplitatea există numai în cazul situaţiilor juridice care se constituie, se modifică, se sting şi îşi produc toate efectele sub imperiul aceleiaşi legi. în practică însă, lucrurile sunt mai complicate, deoarece pot exista numeroase situaţii juridice care produc efecte succesive şi îndepărtate, fiind deci posibil ca o situaţie juridică să producă unele efecte ori să se epuizeze sub imperiul unei noi legi, care a abrogat legea ce era în vigoare în momentul naşterii acelei situaţii juridice, punându-se astfel problema de a determina care este legea ce se va aplica situaţiei juridice respective.

Tocmai de aceea, este necesar să se stabilească un criteriu abstract al (ne)retroactivităţii, criteriu care prezintă importanţă nu numai pentru a vedea dacă dispoziţiile înscrise într-un act normativ contravin ori nu principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, ci şi pentru a se asigura respectarea principiului constituţional în discuţie atunci când organul de jurisdicţie urmează să rezolve o situaţie juridică ce a fost guvernată de legi succesive. Ne vom referi la acest criteriu numai după ce vom face câteva consideraţii privind celălalt principiu care guvernează aplicarea în timp a legii civile.

3.1.3. Aspecte generale privind aplicarea imediata a legii civile noi şi ultraactivitatea legii vechi

Prin principiul aplicării imediate a legii civile noi se înţelege regula de drept conform căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea civilă nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii civile vechi.

Acest principiu este consfinţit legislativ de art. 6 alin. (5) C.civ., potrivit căruia, „dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate

(1) S-a decis, spre exemplu, că principiul neretroactivităţii este aplicabil şi în cazul unei hotărâri emise de un consiliu local, prin care s-a dispus cu privire la data aplicării noilor preţuri pentru consumurile de apă ca urmare a retragerii subvenţiilor-C.S.J., s. cont. adm., dec. nr. 272/1994, în B.J. 1994, p. 407.


sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare” , precum şi de art. 6 alin. (6) C.civ., care prevede că „dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”.

Principiul nu a fost consacrat în mod expres de legislaţia noastră anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, însă existenţa lui era unanim admisă. Recunoaşterea acestui principiu se întemeia pe două raţiuni, şi anume, pe de o parte, el este consecinţa firească a principiului neretroactivităţii, în sensul că, dacă legea nouă nu are putere retroactivă, pentru viitor ea trebuie aplicată de îndată, iar, pe de altă parte, regula de interpretare conform căreia legea trebuie interpretată în sensul în care să se aplice, iar nu în sensul neaplicării, a impus această soluţie. în literatura de specialitate, pentru justificarea principiului aplicării imediate a legii noi se foloseau următoarele argumente: legea nouă trebuie prezumată că reprezintă un progres tehnic juridic faţă de legea veche, astfel încât trebuie să se aplice, de la intrarea ei în vigoare, şi situaţiilor juridice care sunt în curs de constituire, modificare sau stingere ori ale căror efecte sunt în curs de a se produce, desigur sub rezerva neretroactivităţii; în anumite cazuri, neaplicarea imediată a legii noi ar putea avea drept consecinţă fie împiedicarea acesteia de a se mai aplica vreodată, fie aplicarea ei după un timp relativ îndelungat de la intrarea în vigoare; pentru a se asigura unitatea legislaţiei, nu este suficient să se suprime diversitatea legilor în spaţiu, ci mai trebuie ca legea nouă să se aplice tuturor situaţiilor juridice reglementate.111

însă, aşa cum se va putea observa, actuala reglementare a restrâns totuşi destul de mult sfera de aplicare a acestui principiu.

De la principiul aplicării imediate a legii civile noi există însă o excepţie, anume ultraactiviîatea (supravieţuirea) legii civile vechi, care înseamnă

[1J A se vedea: M. E l ie s c u , Aplicarea legii civile în timp şi în spaţiu. Conflictele de legi, în Tratat de drept civil, voi. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 98-99; A. Po p , Gh. B e l e iu , Drept civil. Teoria generală a dreptului civil, Universitatea din Bucureşti, 1980, p. 75.


aplicarea, la unele situaţii determinate, a legii civile vechi, deşi a intrat în vigoare o nouă lege civilă.

Ultraactivitatea legii vechi este justificată, de cele mai multe ori, de necesitatea ca anumite situaţii juridice pendente să rămână guvernate de legea sub imperiul căreia au început să se constituie, să se modifice ori să se stingă.

în doctrină s-a susţinut că ultraactivitatea legii vechi, fiind o excepţie, trebuie stipulată în mod expres în legea nouă,111 dar a existat şi opinia conform căreia aptitudinea legii vechi de a cârmui anumite situaţii juridice şi după ce a fost abrogată ar putea fi dedusă şi prin interpretare, chiar fără text expres în legea nouă, afară de cazul în care aceasta din urmă ar dispune în mod diferit.*21

în ceea ce ne priveşte, apreciem că excepţia ultraactivităţii legii vechi îşi găseşte aplicare nu numai în cazul în care legea nouă prevede în mod expres aceasta, ci şi în cazul normelor juridice supletive.131 Aceasta, deoarece părţile care întocmesc un act juridic lasă adesea pe seama normelor juridice supletive, în vigoare în acel moment, stabilirea unor condiţii şi efecte ale actului juridic respectiv, astfel încât abrogarea găseşte legea veche încorporată, prin voinţa părţilor, în actele juridice încheiate sub imperiul ei; prin urmare, legea nouă, dacă s-ar aplica acestor acte juridice, ar nesocoti voinţa părţilor şi ar dărâma efectele pregătite de părţi, dar nerealizate încă. Tocmai de aceea, este firesc ca legea care a guvernat actul juridic respectiv să se aplice tuturor efectelor acestuia, chiar şi efectelor ce se vor produce după abrogarea ei.

Dorim să subliniem că problemele referitoare la ultraactivitatea (supravieţuirea) legii vechi sau, după caz, la aplicarea imediată a legii noi nu trebuie confundate cu problemele ce privesc neretroactivitatea, chiar dacă, în frecvente situaţii, principiul neretroactivităţii şi principiul aplicării imediate a legii noi sau, după caz, ultraactivitatea legii vechi se completează reciproc. Uneori, aceeaşi prevedere legală, în funcţie de situaţia concretă,

f1] A se vedea, spre exemplu, Gh. B e l e iu , op. c it , p. 48.[2] Pentru această soluţie, a se vedea: M. E l ie s c u , op. cit., p. 103 şi urm.;

0. C ă p ă ţ în ă , Aplicarea legii în timp şi spaţiu, în Tratat de drept civif român, voi. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 140.

131 La cele două cazuri reţinute de noi, unii autori mai adaugă un al treilea, şi anume dispoziţiile legale care aduc modificări inechitabile previziunilor legitime ale părţilor (chiar şi atunci când dispoziţiile legii noi ar fi imperative, afară de situaţia în care ele ar fi dictate de un interes grav de ordine generală) - C. H a m a n g iu ,1. R o s e t t i-B ă l ă n e s c u , Al. B ă ic o ia n u , op. c it, voi. I, p. 56-57.


poate fi privită fie ca o aplicaţie a principiului neretroactivităţii legii, fie ca o aplicaţie a ultraactivităţii legii vechi. Spre exemplu, art. 6 alin. (2) C.civ., conform căruia „actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor” , constituie o aplicaţie a principiului neretroactivităţii pentru efectele juridice produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi, dar şi o aplicaţie a ultraactivităţii legii vechi pentru efectele juridice care s-ar produce după intrarea în vigoare a legii noi.

Să presupunem că un raport juridic s-a constituit, şi-a produs în întregime efectele şi s-a stins sub imperiul unei singure legi, care însă nu mai este în vigoare la data când raportul juridic respectiv este dedus judecăţii, într-o asemenea ipoteză, instanţa va aplica legea care a guvernat acel raport juridic, nefiind însă vorba de ultraactivitatea legii vechi, deoarece este o situaţie juridică trecută, ci de aplicarea regulii tempus regit actum, deci de neretroactivitatea legii în vigoare la data judecăţii.111

Deosebirea dintre neretroactivitate şi aplicarea imediată a legii noi este evidentiată de următorul exemplu preluat din literatura de specialitate mai veche.1*21 Legea din 20 aprilie 1932, care a suprimat incapacitatea femeii măritate, reglementată de fostele art. 197-208 C.civ. din 1864, s-a aplicat de la data intrării ei în vigoare şi femeilor căsătorite înainte de această dată, în sensul că acele femei au devenit capabile din ziua publicării legii respective. Aceasta reprezenta consecinţa aplicării imediate a legii noi. însă, în baza principiului neretroactivităţii, actele juridice încheiate de o femeie măritată sub imperiul fostelor dispoziţii ale Codului civil din 1864 şi

[11 Un exemplu din literatura juridică mai veche era cazul unui litigiu succesoral care a avut loc după intrarea în vigoare a Codului familiei (abrogat în prezent), decesul producându-se însă anterior acestui moment, în care litigiu s-a pus problema de a stabili dacă la moştenire vine ori nu copilul nelegitim (copilul născut din afara căsătoriei) al fiului lui de cuius; întrucât dispoziţiile Codului civil din 1864 (prin ipoteză, în vigoare la data deschiderii succesiunii) recunoşteau copilului nelegitim doar posibilitatea de a veni la moştenirea tatălui, iar nu şi la moştenirea rudelor acestuia, înseamnă că instanţa nu a putut să constate existenţa vocaţiei succesorale a copilului respectiv de a veni la moştenirea bunicului de tată, deoarece prevederile înscrise în Codul familiei care au reglementat posibilitatea copilului născut din afara căsătoriei de a veni şi la moştenirea rudelor tatălui nu au putut fi aplicate retroactiv, adică şi succesiunilor deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei.

[2] M. E l ie s c u , op. cit., p. 91; O. C ă p ă ţ în ă , op. cit., p. 138.


cu nesocotirea acestora au rămas lovite de nulitate relativă, nefiind validate de legea nouă.

Actuala reglementare a extins semnificativ sfera de aplicare a ultraactivităţii legii vechi. Avem în vedere nu numai art. 6 alin. (2) C.civ. (ultraactivitatea priveşte desigur doar efectele viitoare, adică acele efecte care s-ar produce după intrarea în vigoare a legii noi) şi art. 6 alin. (4) C.civ., potrivit căruia „prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”, ci şi o serie de prevederi din Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

3.IA . Criteriul neretroactivităţii. Facta praeterita, facta pendentia, facta futura

Pentru a stabili un criteriu abstract al neretroactivitătii. dintre diversele teorii susţinute/11 o vom reţine pe aceea care, în prealabil, deosebeşte, pe

[1] într-o primă teorie cu privire la criteriul neretroactivităţii, s-a făcut distincţie între drepturile câştigate (drepturile definitiv intrate în patrimoniul unei persoane) şi simplele expectative (simplele speranţe de a dobândi sau de a se folosi de un drept), arătându-se că o lege nouă nu poate să aducă atingere primelor, însă poate să aducă atingere celor din urmă, fără ca prin aceasta să devină retroactivă (Aubry et Rau, Cours de droit civil frangais, 5e ed., tome I, p. 99 şi urm.; M.F. Mourlon, Repetitions ecrites sur le premier examen de Code Napoleon, 9e ed., tome I, Paris, 1873, p. 48-49). într-o altă opinie, s-a deosebit între drepturi şi interese, apreciindu-se că o lege ar fi retroactivă dacă ar modifica efectele deja produse ale unui act sau fapt anterior sau dacă ar atinge un drept pe care o persoană îl are datorită unui fapt trecut. într-o a treia concepţie, se susţine că legea nouă poate să aducă atingere situaţiilor juridice legale sau abstracte, adică acelor situaţii create prin lege în mod obiectiv, în afară de orice realizare individuală, în schimb, legea nouă ar avea caracter retroactiv dacă ar aduce atingere situaţiilor juridice individuale sau concrete, adică acelor situaţii create de o persoană prin aplicarea legii anterioare. O teorie asemănătoare acesteia din urmă face deosebire între, pe de o parte, drepturile ce nu sunt decât aptitudini sau facultăţi şi nu se traduc în raporturi determinate decât printr-un act de voinţă al subiectului, trebuind deci exercitate pentru a da loc la asemenea raporturi, iar, pe de altă parte, drepturile care nu se nasc decât în temeiul unui raport determinat, prealabil încheiat, cum este cazul în materie contractuală şi în materie succesorală, arătându-se că numai drepturile din prima categorie ar putea fi stinse sau transformate pentru viitor printr-o lege posterioară naşterii lor (M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. AII, colecţia Restitutio, Bucureşti, 1998, p. 22-24). Pentru prezentarea


de o parte, diferitele perioade în care timpul poate fi considerat (trecutul, prezentul şi viitorul), iar, pe de altă parte, elementele prin care o situaţie juridică poate fi legată de una dintre aceste perioade (fie constituirea, modificarea sau stingerea situaţiei juridice, fie efectele pe care aceasta le produce).

O lege ar fi retroactivă dacă ar reglementa fie fapte care, înainte de intrarea ei în vigoare, au dat naştere sau, după caz, au modificat ori au stins o situaţie juridică, fie efecte pe care acea situaţie juridică le-a produs înainte de aceeaşi dată.

Prin urmare, ţinând cont de principiul neretroactivităţii, cât şi de posibilitatea legiuitorului de a opta între aplicarea imediată a legii noi şi ultraactivitatea legii vechi, trebuie deosebite trei categorii de situaţii juridice:

- facta praeterita, adică faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice, realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efectele produse de acea situaţie juridică înainte de acest moment. în privinţa acestora, poate fi aplicată numai legea veche, adică legea în vigoare la data producerii faptei respective ori efectelor ei, deoarece, dacă s-ar aplica o lege ulterioară ar însemna să i se atribuie efect retroactiv;111

- facta pendentia, adică situaţiile juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei în vigoare. în privinţa acestora, se va aplica legea nouă (fără a putea fi considerată retroactivă), însă legiuitorul poate opta pentru supravieţuirea legii vechi.121 Dacă însă elementele ce alcătuiesc constituirea sau, după caz, modificarea ori stingerea au indivi-

critică a unor asemenea teorii, a se vedea şi C. H a m a n g iu , I. R o s e t t i-B ă l ă n e s c u , Al. Bă ic o ia n u , op. cit., voi. I, p. 44-48; M. Eu e s c u , op. cit., p. 85 şi urm.

[110 lege ulterioară nu poate să aducă atingere constituirii, modificării sau stingerii situaţiilor juridice anterioare, indiferent dacă legea nouă ar suprima un mod de formare, modificare sau stingere ori ar schimba condiţiile necesare.

Faptele care nu au putut determina constituirea sau stingerea unei situaţii juridice potrivit legii în vigoare la data când ele s-au realizat nu pot să fie socotite de o lege ulterioară că au produs aceste efecte, ceea ce înseamnă că legea nouă nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii în vigoare în momentul realizării faptului.

Dacă legea creează o situaţie juridică nouă, ea nu ar putea să prevadă că noua situaţie juridică s-a născut din fapte anterioare intrării sale în vigoare sau, după caz, organul de jurisdicţie nu ar putea decide că situaţia juridică reglementată doar de legea nouă s-a născut din fapte întâmplate în întregime înainte de intrarea ei în vigoare.

121 Aşa cum vom vedea, în privinţa acestei categorii de situaţii juridice, ca regulă, Codul civil din 2009 a preferat soluţia supravieţuirii legii vechi.


dualitate proprie, atunci pentru fiecare element se aplică legea în vigoare la momentul la care acesta s-a produs;

- facta futura, adică situaţiile juridice care se vor naşte, modifica sau stinge după intrarea în vigoare a legii noi, precum şi efectele viitoare ale situaţiilor juridice trecute.111 în privinţa acestora, se va aplica legea nouă, afară de cazul în care legiuitorul optează pentru supravieţuirea legii vechi.

3.1.5. Aplicarea în timp a Codului civil din 2009

Art. 6 C.civ. conţine anumite dispoziţii privind aplicarea în timp a legii civile, însă trebuie subliniat că textul stabileşte reguli generale în materie, deci reguli care au vocaţia să se aplice şi în cazul unor acte normative viitoare, în măsura în care acestea nu vor conţine dispoziţii exprese privind succesiunea legilor în timp.

Cât priveşte aplicarea în timp a Codului civil din 2009 în raport de reglementările anterioare, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile corespunzătoare din Legea nr. 71/2011.

în prealabil, semnalăm că, potrivit art. 223 din Legea nr. 71/2011, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când aceste procese au fost pornite (deci sunt aplicabile dispoziţiile din reglementările înlocuite de Codul civil din 2009), afară de cazul în care în Legea nr. 71/2011 există dispoziţii care prevăd altfel.

Subliniem că în frecvente cazuri noua reglementare rezolvă o problemă controversată, oferind ca soluţie legislativă una dintre soluţiile date în jurisprudenţa sau în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare.

Efectele produse în timp ale unei situaţii juridice vor fi cele stabilite de legea în vigoare în momentul în care se realizează fiecare efect în parte, deci legea nouă nu se poate aplica efectelor produse de aceste situaţii juridice înainte de intrarea ei în vigoare; în schimb, în lipsă de dispoziţie legală în sens contrar, noua lege se va aplica efectelor produse de aceeaşi situaţie juridică după intrarea ei în vigoare, desigur dacă situaţia subzistă după intrarea în vigoare a legii noi. Vom vedea însă că, în privinţa efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute, Codul civil din 2009 a preferat, ca regulă, soluţia ultraactivităţii legii în vigoare la data naşterii situaţiei juridice.

în cazul în care legea nouă ar suprima o situaţie juridică, ea poate fi aplicată numai efectelor viitoare, nu însă şi efectelor produse de acea situaţie juridică înainte de intrarea în vigoare a legii noi.


într-un asemenea caz, chiar şi pentru situaţiile născute anterior s-ar putea da soluţia la care s-a oprit şi noua reglementare (şi chiar este recomandabil în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă), fără a se putea reproşa că s-ar atribui efect retroactiv legii noi, însă soluţia nu poate fi motivată pe dispoziţiile legii noi, ci pe argumentele deduse din vechea reglementare.111

De asemenea, dorim să mai menţionăm că în acele cazuri în care 9 t

noua reglementare nu a făcut altceva decât să preia dispoziţiile din reglementarea anterioară, stabilirea legii aplicabile, deşi nu va influenţa soluţia pe fond, va viza însă motivarea acesteia.

a) Legea aplicabila actului jurid ic

Pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit ca regulă aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în privinţa condiţiilor de validitate şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii, ci şi pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi), pentru executarea obligaţiilor asumate de părţi, pentru încetarea actului ju r id ic i

Această regulă se desprinde atât din dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) C.civ. (reluate în art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 71/2011), cât şi din art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa” .

Potrivit art. 6 alin. (3) C.civ. şi art. 4 din Legea nr. 71/2011, actele juridice lovite de nulitate absolută ori relativă sau afectate de alte cauze de

111 Spre exemplu, în cazul unei donaţii deghizate sub forma unui contract de vânzare încheiat în formă autentică, încheiate anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, soluţia potrivit căreia actul secret produce efecte între părţi dacă îndeplineşte condiţiile de validitate de fond, iar nu şi de formă (altfel spus, actul secret „a împrumutat" forma ad validitatem de la actul public) nu poate fi motivată pe art. 1289 alin. (2) C.civ. 2009, deoarece acest din urmă text de lege se aplică, aşa cum stabileşte art. 109 din Legea nr. 71/2011, numai în cazul în care contractul secret este încheiat după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, ci pe argumentele corespunzătoare Codului civil din 1864.

[21 în privinţa condiţiilor de validitate şi a nulităţii, regula tempus regit actum ţine de neretroactivitate, însă vom vedea că în privinţa celorlalte aspecte, în măsura în care acestea s-ar produce după intrarea în vigoare a noii reglementări, Legea nr. 71/2011 instituie şi unele derogări.


ineficacitate la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi. Aşadar, validitatea sau eficacitatea actelor juridice se apreciază potrivit condiţiilor stabilite de legea în vigoare în momentul încheierii actului juridic, fiind fără relevanţă faptul că legea nouă (ulterioară momentului încheierii actului) ar adăuga o condiţie de validitate sau eficacitate a actului juridic sau ar suprima o asemenea condiţie.

Altfel spus, nulitatea sau altă cauză de ineficacitate a actului juridic (de exemplu: inopozabilitatea, caducitatea, revocarea, rezoluţiunea etc.) este supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului.

Legea nr. 71/2011 conţine o serie de dispoziţii care nu reprezintă altceva decât cazuri particulare ale acestei reguli. Spre exemplu:

- art. 25 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevede că validitatea căsătoriei încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 se stabileşte potrivit dispoziţiilor legii în vigoare la data încheierii ei;I1]

- art. 60 din Legea nr. 71/2011 dispune că validitatea clauzei de inalienabilitate instituite prin convenţie sau testament este guvernată de legea în vigoare la data încheierii convenţiei sau testamentului;

- din art. 65 din Legea nr. 71/2011 rezultă că proprietatea comună în devălmăşie poate avea ca izvor şi actul juridic numai pentru actele juridice încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009;

- din art. 102 din Legea nr. 71/2011 rezultă că modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării, iar elementele ce nu fac obiectul modificării sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat contractul;

- art. 168, art. 170 şi art. 187 din Legea nr. 71/2011 prevăd că ipotecile imobiliare, ipotecile mobiliare (garanţiile reale mobiliare) şi gajurile constituite sub imperiul reglementării anterioare sunt supuse, în ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate, dispoziţiilor legale existente la data constituirii lor;

- art. 202 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispoziţiile art. 2515 C.civ. (care permit părţilor să modifice, în anumite condiţii, durata termenelor

[1] însă, art. 25 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 prevede că „în cazul în care, după intrarea în vigoare a Codului civil, a intervenit un fapt care, potrivit dispoziţiilor acestuia, acoperă nulitatea, căsătoria nu mai poate fi constatată nulă sau nu mai poate fi anulată după intrarea în vigoare a Codului civil", iar alin. (3) dispune că „în cazul în care faptul prin care se acoperă nulitatea presupune curgerea unui termen, căsătoria nu mai poate fi constatată nulă sau nu mai poate fi anulată după trecerea acelui termen de la data intrării în vigoare a Codului civil".


sau cursul prescripţiei) nu validează convenţiile având ca obiect modificarea regimului legal al prescripţiei încheiate anterior intrării lor în vigoare etc.

în cazul nulităţii nu s-ar putea deroga de la această regulă (deoarece ar însemna să se atribuie legii noi efect retroactiv)/11 dar în privinţa unor cauze de ineficacitate regula menţionată, în măsura în care nu ar constitui o aplicaţie a principiului neretroactivităţii legii noi, ci a ultraactivităţii legii vechi, este susceptibilă de nuanţări. Astfel:

- art. 96 din Legea nr. 71/2011 dispune că prevederile din vechea reglementare referitoare la revocarea donaţiei pentru survenienţă de copil (caz de revocare care a fost prevăzut de Codul civil din 1864, dar care nu a mai fost reglementat de Codul civil din 2009) nu se aplică în ipoteza în care copilul s-a născut după intrarea în vigoare a Codului civil (dacă nu ar fi existat această dispoziţie specială, atunci toate donaţiile anterioare ar fi fost susceptibile de revocare indiferent de data la care s-ar fi născut copilul);

- art. 130 din Legea nr. 71/2011 prevede că dacă formalităţile de opozabilitate nu au fost îndeplinite cu privire la un contract de locaţiune în curs de executare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 şi bunul dat în locaţiune este înstrăinat după această dată, contractul de locaţiune este opozabil dobânditorului numai dacă sunt îndeplinite formalităţile prevăzute la art. 1811 C.civ. din 2009, deci, pentru ipoteza înstrăinării bunului dat în locaţiune după intrarea în vigoare a noii reglementări,

111 încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie prin aplicarea retroactivă a unei legi noi ce instituia o cauză de nulitate: „în speţă, Curtea observă că Tribunalul Ialomiţa şi-a întemeiat constatarea referitoare la nulitatea absolută a deciziilor administrative pe două prevederi: art. 35 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 18/1991, pe care l-a interpretat în sensul că era necesar ca partea interesată să fie proprietarul casei la data adoptării deciziilor respective, şi art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 169/1997, care prevede sancţiunea nulităţii absolute în cazul în care dreptul de proprietate a fost recunoscut în favoarea persoanelor care nu erau îndreptăţite la astfel de recunoaşteri (...). Totuşi, Curtea constată că abia în anul 1997 Legea nr. 169/1997 a prevăzut sancţiunea menţionată mai sus, iar tribunalul judeţean a făcut aplicarea acestei sancţiuni în privinţa deciziilor administrative în discuţie, deşi ultima dintre ele data din anul 1993, adică cu aproximativ 4 ani înainte de adoptarea Legii nr. 169/1997 (...). Curtea apreciază că partea interesată nu putea să se aştepte în mod rezonabil ca aceste decizii să poată fi anulate după mai mult de 13 ani de la adoptarea lor, prin aplicarea unei noi legi care stabilea o astfel de sancţiune” (C.E.D.O., Hotărârea din 2 iunie 2009, cauza Silviu Marin c. României, în M. Of. nr. 95 din 11 februarie 2010).


opozabilitatea/inopozabilitatea contractului de locaţiune anterior nu se va raporta la legea în vigoare la data încheierii sale.

însă, în lipsa unor derogări exprese în Legea nr. 71/2011, cauzelor de ineficacitate li se aplică legea în vigoare la data încheierii actului juridic, chiar dacă împrejurarea ce a condus la ineficacitatea actului a survenit sub imperiul noii reglementări. De exemplu, art. 2251 alin. (2) C.civ. din 2009, care recunoaşte credirentierului dreptul la rezoluţiunea contractului de rentă viageră constituit cu titlu oneros chiar şi în lipsa unui pact comisoriu, nu s-ar putea aplica în cazul contractelor încheiate sub imperiul vechii reglementări, chiar dacă neexecutarea ar avea loc după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009.

Pe temeiul art. 6 alin. (2) C.civ. şi al art. 3 din Legea nr. 71/2011, legea în vigoare la data încheierii unui act juridic va reglementa atât efectele trecute, adică efectele care s-au produs sub imperiul ei (principiul neretroactivităţii), cât şi efectele viitoare, adică efectele care se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi).

Ca aplicaţii ale acestei reguli, menţionăm:- art. 60 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 prevede că efectele juridice ale

clauzei de inalienabilitate instituite prin convenţie sunt guvernate de legea în vigoare la momentul încheierii convenţiei;

- art. 66 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, din care rezultă că efectul constitutiv al convenţiei de partaj, precum şi alte efecte se aplică doar convenţiilor de partaj încheiate ulterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, deci convenţiile de partaj anterioare produc efectele reglementate de legea în vigoare la data încheierii lor, ceea ce înseamnă, între altele, că au efect declarativ;111

-a r t . 107 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispoziţiile art. 1271 C.civ. din 2009 privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a acestuia;

- art. 108 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că dispoziţiile art. 1274 C.civ. privitoare la transferul riscurilor în contractele translative de proprietate se aplică numai contractelor încheiate după intrarea lui în vigoare;

- potrivit art. 142 din Legea nr. 71/2011, contractele de mandat încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, pentru care

(11 în privinţa partajului judiciar, art. 66 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 stabileşte că dispoziţiile Codului civil din 2009 sunt aplicabile atunci când cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea lui în vigoare.


părţile nu au prevăzut un termen, rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor etc.

Există totuşi unele cazuri în care legiuitorul a derogat de la această regulă, desigur numai în privinţa efectelor viitoare. Astfel:

- pe temeiul art. 121 din Legea nr. 71/2011, anumite dispoziţii ale Codului civil din 2009 referitoare la obligaţia de garanţie contra viciilor lucrului vândut (deci la un efect al contractului de vânzare), anume art. 1710, art. 1711, art. 1712 alin. (2) şi art. 1713, se aplică şi în cazurile în care viciile ascunse au fost descoperite după data intrării în vigoare a Codului civil, iar, întrucât textul de lege nu distinge, înseamnă că inclusiv în cazul contractelor încheiate sub imperiul reglementării anterioare;

- art. 122 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispoziţiile art. 1717 C.civ. din 2009, care reglementează defecţiunea imputabilă cumpărătorului, se aplică şi contractelor încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil din 2009, în cazul în care comportamentul cumpărătorului care pri- cinuieşte defecţiunea intervine după această dată;

- art. 125 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că, dacă legea nu prevede altfel, dispoziţiile art. 1734 C.civ. 2009, referitoare la concursul între preemptori, se aplică şi drepturilor de preempţiune izvorâte din contracte încheiate înainte de intrarea lui în vigoare;

- art. 128 din Legea nr. 71/2011 prevede că dispoziţiile art. 1807 C.civ. din 2009, care, între altele, conferă locatorului o acţiune directă faţă de sublocatar, sunt aplicabile contractelor de sublocaţiune încheiate după data intrării în vigoare a Codului civil din 2009, chiar şi în cazurile în care contractul de locaţiune s-a încheiat anterior acestei date;» ’

- art. 129 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că dispoziţiile art. 1810 C.civ. din 2009, care instituie o cerinţă suplimentară în ceea ce priveşte tacita relocaţiune faţă de reglementarea anterioară (îndeplinirea obligaţiilor de către locatar), sunt aplicabile în cazul tuturor contractelor de locaţiune al căror termen se împlineşte după data intrării în vigoare a Codului civil din 2009);

- art. 131 din Legea nr. 71/2011 dispune că prevederile Codului civil din 2009 referitoare la îmbunătăţirile efectuate de locatar se aplică şi contractelor de locaţiune în curs la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009, dacă lucrările adăugate sau autonome au fost efectuate după această dată;

- art. 134 din Legea nr. 71/2011 prevede că art. 1834 C.civ. 2009 (privitor la anumite particularităţi în cazul decesului chiriaşului) se aplică şi


contractelor de închiriere a locuinţelor aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009;

- art. 141 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că „răspunderea transportatorului şi a expeditorului este guvernată de legea în vigoare la data producerii evenimentului care a cauzat prejudiciul, chiar dacă acesta a fost cunoscut de pasager, expeditor sau destinatar, după caz, ulterior intrării în vigoare a Codului civil” din 2009; ar fi posibil ca încheierea contractului de transport să fi avut loc sub imperiul reglementării anterioare, dar dacă evenimentul care a cauzat prejudiciul se produce după intrarea în vigoare a noii reglementări, atunci aceasta din urmă, astfel cum rezultă din prima parte a dispoziţiei legale menţionate [care are caracterul de normă specială în raport cu art. 6 alin. (2) C.civ. şi art. 3 din Legea nr. 71/2011], se va aplica răspunderii civile contractuale;

- art. 144 şi art. 145 din Legea nr. 71/2011 dispun că efectele contractului de cont bancar curent sau ale contractului de facilitate de credit încheiat înainte de data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 şi care s-a încheiat pe termen nedeterminat sunt guvernate de legea în vigoare la data producerii lor.

b) Legea aplicabila prescripţiei extinctive şi decăderii

Prescripţiile extinctive începute şi împlinite sub imperiul reglementării anterioare nu sunt supuse dispoziţiilor legii noi, deoarece ele reprezintă situaţii juridice trecute.

Mai mult, art. 6 alin. (4) C.civ. şi art. 201 din Legea nr. 71/2011 stabilesc că şi prescripţiile extinctive (precum şi decăderile şi uzucapiunile) începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripţia a început să curgă. Practic, trebuie stabilit dacă, pentru situaţia concretă, prescripţia extinctivă a început să curgă potrivit dispoziţiilor din reglementarea anterioară, iar în caz afirmativ această reglementare se va aplica prescripţiei respective sub toate aspectele; dacă însă se ajunge la concluzia că prescripţia nu a început să curgă sub imperiul reglementării anterioare potrivit regulii stabilite de aceasta, atunci devin incidente dispoziţiile Codului civil din 2009.

Subliniem că dispoziţia înscrisă în art. 6 alin. (4) C.civ. poate fi privită nu numai ca o derogare de la principiul aplicării imediate a legii noi pentru facta pendentia, ci, în funcţie de împrejurarea concretă, şi ca o aplicaţie a


principiului neretroactivităţii (spre exemplu, s-ar atribui efect retroactiv legii noi dacă s-ar considera prescripţia suspendată pe temeiul unei împrejurări petrecute sub imperiul legii vechi şi care numai potrivit legii noi ar constitui o cauză de suspendare).

Art. 203 şi art. 204 din Legea nr. 71/2011 instituie şi două derogări de la aplicarea legii sub imperiul căreia a început să curgă prescripţia. Astfel:

- dispoziţiile art. 2532 pct. 6 şi 7 C.civ. privitoare la suspendarea cursului prescripţiei se aplică şi în cazul prescripţiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după această din urmă dată;

- dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a ll-a C. civ. se aplică şi în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil.

Orice alte prevederi înscrise în Codul civil din 2009, indiferent că sunt de drept material sau vizează aspecte procesuale, se aplică numai prescripţiilor extinctive care încep după intrarea în vigoare a acestui act normativ. Spre exemplu, în practica recentă s-a pus problema dacă pentru prescripţiile începute sub imperiul fostului Decret nr. 167/1958 instanţa mai poate să invoce din oficiu excepţia de prescripţie extinctivă. Răspunsul este afirmativ, deoarece Legea nr. 71/2011 nu cuprinde vreo dispoziţie specială în acest sens, ceea ce înseamnă că se aplică regula stabilită de art. 6 alin. (4) C.civ., care nu face vreo distincţie între dispoziţiile de drept material şi cele procesuale în materia prescripţiei. La speţa în care s-a ridicat pentru prima dată această problemă de drept, soluţia mai putea fi motivată şi pe art. 223 din Legea nr. 71/2011, deoarece procesul era în curs de desfăşurare la data de 1 octombrie 2011.

Decăderea, sub toate aspectele, este supusă legii în vigoare la data la care a început să curgă termenul de decădere [art. 6 alin. (2) C.civ.].

O aplicaţie a acestei reguli este făcută de art. 205 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, dispoziţiile art. 2548 alin. (1) şi (2) C.civ. (referitoare la imposibilitatea de principiu de suspendare şi întrerupere, dar şi la cauza generală de suspendare a termenelor de decădere) se aplică numai termenelor de decădere care au început să curgă după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009.

c) Legeo aplicabila accesiunii, uzucapiunii şi posesiei

în privinţa accesiunii, Legea nr. 71/2011 conţine două norme juridice tranzitorii (art. 57 şi art. 58), anume: dispoziţiile Codului civil din 2009 refe


ritoare la accesiunea naturală asupra animalelor se aplică situaţiilor născute după intrarea acestuia în vigoare; în toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opţiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării.

Ţinând cont şi de art. 6 alin. (2) C.civ., putem spune că accesiunea este supusă legii în vigoare la data producerii sau săvârşirii împrejurării sau faptei care atrage incidenţa accesiunii, iar, pentru ipoteza unor fapte continue, interesează legea în vigoare la data începerii.

Uzucapiunile începute şi neîmplinite111 la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit [art. 6 alin. (4) C.civ.]. Ţinând cont şi de dispoziţiile art. 82 din Legea nr. 71/2011, vom deosebi următoarele ipoteze:

- în cazul în care posesia a început sub imperiul reglementării anterioare, atunci această reglementare este aplicabilă uzucapiunii;

- în cazul în care posesia asupra unui imobil a început după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, dar la data începerii posesiei nu era deschisă carte funciară pentru imobilul respectiv, uzucapiunea este supusă dispoziţiilor Codului civil din 1864;

- dacă posesia asupra unui imobil a început după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 şi la data începerii posesiei era deschisă carte funciară pentru acel imobil, uzucapiunea este guvernată de dispoziţiile Codului civil din 2009;[2]

- uzucapiunea mobiliară, în condiţiile art. 939 C.civ. 2009, poate fi invocată numai în cazul în care posesia a început după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009.

Cât priveşte posesia, în afara dispoziţiilor referitoare la unul dintre efectele acesteia (uzucapiunea), Legea nr. 71/2011 mai prevede, în art. 81, că intervertirea detenţiei în posesie este supusă legii în vigoare la data apariţiei cazului de intervertire.

E1] A fortiori, şi uzucapiunile împlinite sub imperiul legii vechi sunt supuse dispoziţiilor acesteia, numai că în cazul lor nu mai este vorba de ultraactivitatea legii vechi pentru o situaţie juridică pendente, ci de neretroactivitatea legii noi.

[2) Considerăm că posesorul nu este obligat să se prevaleze de posesia exercitată sub imperiul reglementării anterioare, ci, dimpotrivă, poate să renunţe la aceasta şi să înceapă, după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, o uzucapiune întemeiată pe prevederile acestuia.


Pentru alte aspecte privind posesia, inclusiv alte efecte ale posesiei, se aplică, în baza art. 6 alin. (2) C.civ., legea în vigoare la data începerii posesiei.

d) Legea aplicabila dezmembramintelor dreptului de proprietate privata

Sunt supuse prevederilor Codul civil din 2009 numai dreptul de superficie constituit după intrarea lui în vigoare (art. 68 din Legea nr. 71/2011).

în privinţa dreptului de uzufruct (precum şi, pentru identitate de raţiune, a dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie, acestea fiind varietăţi de uzufruct), art. 69 din Legea nr. 71/2011 stabileşte regula potrivit căreia exercitarea acestuia, după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, este guvernată de noua reglementare.

De la această regulă există unele derogări: uzufructul constituit prin convenţie încheiată anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009 este şi rămâne incesibil, mai puţin în cazul în care părţile convin altfel (art. 70 din Legea nr. 71/2011); dispoziţiile art. 715 alin. (2)-(4) C.civ. din 2009, referitoare la opozabilitatea sau încetarea anumitor contracte, se aplică numai în cazurile în care încheierea sau reînnoirea contractelor de locaţiune ori de arendare are loc după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 (art. 71 din Legea nr. 71/2011); dispoziţia din noua reglementare referitoare la stingerea uzufructului prin neuzul timp de 10 ani sau, după caz, 2 ani se aplică drepturilor de uzufruct constituite ulterior intrării ei în vigoare (art. 72 din Legea nr. 71/2011); prevederea referitoare la stingerea uzufructului în caz de abuz de folosinţă este aplicabilă şi uzufructului constituit anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, dacă abuzul de folosinţă este săvârşit ulterior acestei date (art. 73 din Legea nr. 71/2011); dispoziţia referitoare la stingerea uzufructului în caz de pieire a bunului se aplică în toate cazurile în care bunul a fost distrus ulterior intrării în vigoare a noii reglementări (art. 74 din Legea nr. 71/2011).

Cât priveşte dreptul de servitute, art. 75 din Legea nr. 71/2011 stabileşte că dispoziţia din noua reglementare referitoare la stingerea servituţii prin neuzul timp de 10 ani se aplică numai drepturilor de servitute constituite ulterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009.

Legea nr. 71/2011 nu conţine însă şi alte dispoziţii tranzitorii în materia dreptului de servitute. Considerăm că, în privinţa altor aspecte ce vizează exercitarea sau stingerea dreptului de servitute, urmează a se recurge la art. 6 alin. (2) C.civ. din 2009 [iar nu la art. 6 alin. (6), deoarece referirea din acest ultim alineat la „regimul general al bunurilor” trebuie înţeleasă în


contextul raporturilor de proprietate, fiind deci vorba de regimul circulaţiei juridice a bunurilor], deci servituţile constituite sub imperiul reglementării anterioare sunt guvernate de către aceasta. De altfel, pentru fostele ser- vituţi naturale şi legale, care, potrivit actualei reglementări, sunt limite legale ale dreptului de proprietate, această soluţie rezultă din art. 59 din Legea nr. 71/2011.

e) Legeo aplicabila în m aterie de carte funciara

O dispoziţie tranzitorie foarte importantă este înscrisă în art. 56 din Legea nr. 71/2011, din care rezultă că prevederile din noua reglementare referitoare la proba dreptului de proprietate cu extrasul de carte funciară pentru imobilele înscrise în cartea funciară şi mai ales la caracterul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobilele respective, până atunci înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, făcându-se numai în scop de opozabilitatefată de terti.> i

Dispoziţiile art. 876-915 C.civ. privitoare la cazurile, condiţiile, efectele şi regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor şi faptelor juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil (art. 76 din Legea nr. 71/2011).

înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau, după caz, săvârşite ori produse anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009 vor produce efectele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data săvârşirii sau producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 (art. 77 din Legea nr. 71/2011).

în cazul în care, pentru prima dată, s-au înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, drepturi reale potrivit art. 581 din Legea nr. 7/1996, terţii dobânditori cu titlu oneros ai vreunui drept real imobiliar, întemeindu-se, cu bună-credinţă, pe cuprinsul cărţii funciare, nu se pot prevala contra adevăraţilor proprietari, străini de cartea funciară, de dispoziţiile art. 901 C.civ. sau ale art. 31 din Legea nr. 7/1996, republicată, după caz, cât timp nu s-a împlinit termenul de uzucapiune tabulară prevăzut de Codul civil din 2009 sau dacă în acest termen s-a înscris o acţiune prin care se


contestă cuprinsul cărţii funciare. în cazul înscrierilor efectuate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun privitoare la uzucapiune, în vigoare la data intrării în posesia imobilului (art. 79 din Legea nr. 71/2011).

Cererile de înscriere, precum şi acţiunile în justiţie, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 7/1996, indiferent de data introducerii lor, se soluţionează potrivit normelor materiale în vigoare la data încheierii actului sau, după caz, la data săvârşirii ori producerii faptului juridic generator al dreptului supus înscrierii, cu respectarea normelor procedurale în vigoare în momentul introducerii lor (art. 80 din Legea nr. 71/2011).

f ) Legea aplicabila fa p te lo r jurid ice licite ca izvoare de obligaţii

Faptele juridice licite ca izvoare de obligaţii, fiind fapte extracontrac- tuaie, cad sub incidenţa regulii stabilite de art. 103 din Legea nr. 71/2011, conform căruia „obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor", dar şi a excepţiei de la aceasta, instituită prin art. 118 din aceeaşi lege, conform căruia „obligaţiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta” .

Pentru gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altuia), regula este reluată, într-o altă formulare, de art. 110 din Legea nr. 71/2011, care prevede că dispoziţiile art. 1330-1340 C.civ. din 2009 nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute înainte de data intrării în vigoare a acestuia.

Aşadar, în cazul gestiunii de afaceri se aplică legea care era în vigoare la data la care a început gestiunea, adică la data efectuării primului act material sau juridic cu intenţia de a gera interesele altuia.

Plata nedatorată este guvernată de legea în vigoare la data la care afost efectuată, adică la data la care solvensul a executat obligaţia de carenu era tinut.

i

în cazul îmbogăţirii fără justă cauză se aplică legea care era în vigoare la data la care s-a produs împrejurarea ce a condus la îmbogăţirea, neimputabilă dar fără temei juridic, a unei persoane în detrimentul sărăcirii altei persoane.

în schimb, modurile de stingere a obligaţiilor născute pe temeiul gestiunii de afaceri, plăţii nedatorate şi îmbogăţirii fără justă cauză cad sub incidenţa legii în vigoare la data când se produce stingerea, deci dacă asemenea obligaţii se sting după intrarea în vigoare a Codului civil din


2009, atunci dispoziţiile acestuia, inclusiv cele referitoare la restituirea prestaţiei nedatorate, sunt aplicabile.

g) Legeo aplicabila fap te lo r ilic ite ca izvoare de ob liga ţii (răspunderii civile delictuale)

Pe temeiul aceluiaşi art. 103 din Legea nr. 71/2011, răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este guvernată de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei ilicite.

Spre exemplu: pentru o faptă prejudiciabilă săvârşită de o persoană pusă sub interdicţie anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, răspunderea tutorelui nu va putea fi angajată pe temeiul art. 1372 C.civ. din 2009, ci numai pe temeiul şi în condiţiile art. 998-art. 999 C.civ. din 1864, fiind deci vorba nu de o răspundere pentru fapta altuia, ci de o răspundere pentru fapta proprie; art. 1368 C.civ. din 2009, care reglementează obligaţia subsidiară ce incumbă autorului prejudiciului, chiar lipsit de discernământ, de a plăti victimei o indemnizaţie într-un cuantum echitabil atunci când nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea îndatorirea de a-l supraveghea, se aplică faptelor prejudiciabile săvârşite după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 etc.

însă, după intrarea în vigoare a noii reglementări, modurile de stingere a obligaţiilor născute din răspunderea civilă delictuală sunt supuse dispoziţiilor acestuia, indiferent de data la care s-a născut obligaţia (art. 118 din Legea nr. 71/2011).

h) Legea aplicabila în materie de moştenire

Moştenirea legală este guvernată de legea în vigoare la data deschiderii succesiunii, adică la data decesului celui despre a cărui moştenire este vorba. în acest sens, art. 91 din Legea nr. 71/2011 dispune că moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moştenirii.

Astfel, moştenirile vacante deschise anterior datei de 1 octombrie 2011 se cuvin statului român, iar cele deschise după această dată vor fi culese de comuna, oraşul sau municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii [art. 963 alin. (3) C.civ. din 2009] sau, dacă se află în străinătate, de statul român [art. 553 alin. (3) C.civ. din 2009]; reprezentarea nedemnului (art. 965 C.civ. din 2009) este posibilă numai în cazul moştenirilor deschise după intrarea în vigoare a noii regie-


mentări, iar nu şi pentru moştenirile deschise anterior, chiar dacă acestea s-ar dezbate după 1 octombrie 2011 etc.

Totuşi, în materia nedemnităţii (care interesează atât în cazul devolu- ţiunii legale, cât şi în cazul devoluţiunii testamentare), s-ar putea admite o derogare, care ar rezulta din art. 93 din Legea nr. 71/2011, textul stabilind aplicarea Codului civil din 2009 dacă faptele au fost săvârşite după intrarea lui în vigoare; ar fi posibil ca decesul să se fi produs anterior, însă faptele de nedemnitate judiciară la care se referă art. 959 alin. (1) lit. b) C.civ. (ascunderea, alterarea, distrugerea sau falsificarea testamentului) să se întâmple sub imperiul noii reglementări.

în cazul moştenirii testamentare, trebuie deosebit între, pe de o parte, validitatea testamentului, pentru care se aplică legea în vigoare în momentul întocmirii acestui act juridic unilateral [art. 6 alin. (3) C.civ.], chiar dacă decesul testatorului ar surveni după intrarea în vigoare a legii noi, iar, pe de altă parte, efectele dispoziţiilor testamentare (de exemplu, atribuirea bunurilor legatarilor), care sunt guvernate de legea în vigoare în momentul deschiderii succesiunii (art. 91 din Legea nr. 71/2011).m O aplicaţie a acestei reguli o întâlnim în art. 60 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „valabilitatea clauzei de inalienabilitate instituite prin testament este guvernată de legea în vigoare la data încheierii acestuia, iar efectele clauzei sunt guvernate de legea în vigoare la data deschiderii succesiunii”.

i) Legea aplicabila efectelor viitoare ale a ltor situaţii juridice trecute

Ca şi în cazul actelor juridice, efectele viitoare ale altor situaţii juridice sunt guvernate, ca regulă, de legea în vigoare la data săvârşirii ori producerii lor [art. 6 alin. (2) C.civ. şi art. 3 din Legea nr. 71/2011, precum şi interpretarea per a contrario a art. 6 alin. (6) C.civ.].

[1) Spre exemplu, dacă între momentul întocmirii testamentului şi cel al morţii testatorului ar interveni o lege care ar modifica forma testamentului, această lege nu se va aplica testamentului deja făcut. în schimb, dacă în acelaşi interval de timp ar interveni o lege care ar stabili o altă cotitate disponibilă (cota din moştenire de care poate dispune testatorul), această lege se va aplica testamentului anterior fără a fi considerată retroactivă, deoarece drepturile legatarilor se nasc în momentul deschiderii succesiunii. Aşadar, art. 1088 C.civ., care stabileşte o altă modalitate de determinare a rezervei descendenţilor şi a rezervei ascendenţilor privilegiaţi, influenţează şi legatele făcute înainte de 1 octombrie 2011 dacă moştenirea s-a deschis începând cu această dată.


Art. 6 alin. (6) C.civ. [şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011] instituie însă o derogare semnificativă de la ultraactivitatea legii vechi, stabilind aplicabilitatea legii noi în privinţa efectelor viitoare ale situaţiilor juridice trecute, în măsura în care acestea derivă din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, desigur dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.

Aplicarea Codului civil din 2009 efectelor viitoare ale unor situaţii juridice existente la data intrării lui în vigoare este prevăzută şi de unele norme speciale din Legea nr. 71/2011, precum: art. 13 referitor la exercitarea drepturilor personalităţii; art. 16 în privinţa capacităţii persoanelor aflate sub tutelă, curatelă, interdicţie sau alte măsuri de ocrotire; art. 18 în ceea ce priveşte regimul juridic general aplicabil persoanelor juridice, în măsura în care prin legile aplicabile fiecărei persoane juridice nu se prevede altfel; art. 27 referitor la relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi etc.

Legea nr. 71/2011 conţine însă şi norme speciale care se abat de la această din urmă regulă, spre exemplu: art. 59 prevede că dispoziţiile referitoare la limitele legale ale dreptului de proprietate din noua reglementare nu se aplică situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia; art. 61 stabileşte că dispoziţiile referitoare la limitele judiciare ale dreptului de proprietate se aplică numai inconvenientelor cauzate după data intrării în vigoare a Codului civil din 2009; art. 62, potrivit căruia, în ipoteza coproprietăţii, prevederile referitoare la regula majorităţii sau, după caz, a unanimităţii pentru actele de administrare ori, după caz, de dispoziţie se aplică numai actelor juridice încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 etc.

j) Legea aplicabila garanţiilor

Constituirea garanţiilor este guvernată de legea în vigoare la data constituirii, indiferent de legea în vigoare la data la care s-ar formula ori soluţiona cererea privind valabilitatea constituirii. Această regulă este prevăzută în mod expres pentru scrisorile de garanţie [art. 150 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, textul stabilind că şi efectele sunt supuse regulilor aplicabile la data emiterii scrisorii de garanţie], pentru privilegii [art. 155 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, textul dispunând că şi conţinutul, precum şi opozabilitatea privilegiului sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data când s-a născut], pentru ipoteci, atât imobiliare, cât şi mobiliare


[art. 168 şi art. 170 din Legea nr. 71/2011], pentru ga/[art. 187 alin. (1) din Legea nr. 71/2011] şi pentru dreptul de retenţie [art. 189 alin. (1) din Legea nr. 71/2011]. Nu există o dispoziţie expresă şi pentru fideiusiune, însă, având în vedere că această garanţie presupune în mod necesar încheierea unui contract, regula se desprinde din art. 6 alin. (3) C.civ. şi art. 4 din Legea nr. 71/2011.

Dintre alte dispoziţii tranzitorii în materie înscrise în Legea nr. 71/2011, mai amintim:

- art. 151 alin. (1) - dispoziţiile art. 2324 alin. (4) C.civ., referitoare la urmărirea bunurilor care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exerciţiului unei profesii autorizate de lege, se vor aplica în cazurile în care profesionistul îşi operează diviziunea patrimoniului după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009;

- art. 177 alin. (1) - avizele de garanţie înscrise în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009 continuă să îşi producă efectele;

- art. 155 alin. (2) - formalităţile de publicitate pentru opozabilitate faţă de terţi a privilegiilor sunt guvernate de dispoziţiile legii în vigoare la data efectuării acestora;

- art. 155 alin. (3) - privilegiile pentru care formalităţile de publicitate au fost efectuate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 îşi păstrează rangul de prioritate dobândit conform legii în vigoare la momentul realizării acestora;

- art. 78 - privilegiile speciale imobiliare şi ipotecile legale născute până la intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 pot fi înscrise şi după această dată, fie în vechile registre de publicitate imobiliară, dacă pentru imobilele grevate nu sunt deschise cărţi funciare noi, fie în noile cărţi funciare. Privilegiile speciale imobiliare, înscrise fie în vechile registre de publicitate imobiliară, fie în noile cărţi funciare, se convertesc de plin drept în ipoteci legale după expirarea unui termen de un an de la intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 sau, după caz, de la data înscrierii şi se vor supune dispoziţiilor Codului civil din 2009. De la data intrării în vigoare a noii reglementări, privilegiile speciale imobiliare prevăzute în legi speciale devin ipoteci legale şi vor fi supuse regimului prevăzut de Codul civil pentru ipoteci legale;

- art. 178 - dispoziţiile art. 2426 C.civ., referitoare la preferinţă în cazul ipotecilor asupra contului, nu se aplică ipotecilor constituite înainte de data intrării lor în vigoare;


- art. 187 alin. (2) - gajul pentru care formalităţile de deposedare sau de înregistrare au fost îndeplinite înainte de data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 şi pentru care condiţia deposedării nu s-a pierdut până la data intrării în vigoare a noii reglementări este supus, în ceea ce priveşte ordinea de preferinţă, opozabilitatea şi efectele faţă de terţi, dispoziţiilor legale existente la data deposedării debitorului sau la data înregistrării gajului;

- art. 189 alin. (2) - drepturile de retenţie înregistrate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 vor fi supuse, în ceea ce priveşte ordinea de preferinţă, opozabilitatea şi efectele faţă de terţi, dispoziţiilor legale existente la data înregistrării lor.

Mai reţinem că, potrivit art. 187 alin. (3) din Legea nr. 71/2011, executarea silită a gajului începută înainte de data intrării în vigoare a noii reglementări va fi continuată în conformitate cu dispoziţiile legale existente la data începerii executării. Pentru executarea silită a altor garanţii nu există dispoziţii tranzitorii, însă, întrucât suntem pe tărâm procesual, urmează să aplicăm regula conform căreia normele de executare silită sunt de imediată aplicare.

3.2. Aplicarea legii civile în spaţiu

Aplicarea legii civile în spaţiu prezintă un aspect intern şi un aspectinternaţional.

i

Aspectul intern vizează situaţia raporturilor civile stabilite, pe teritoriul României, între subiecte de drept civil de cetăţenie sau, după caz, de naţionalitate română şi se rezolvă ţinându-se cont de următoarea regulă: actele normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică, astfel cum dispune art. 7 alin. (1) C.civ., pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se prevede altfel (există însă şi unele acte normative care sunt emise de organe centrale de stat, dar care se aplică doar pe o anumită parte a teritoriului naţional, spre exemplu, Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională în România etc.), iar actele normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se aplică, aşa cum arată art. 7 alin. (2) C.civ. numai în raza lor de competenţă teritorială.

Aspectul internaţional vizează ipoteza raporturilor civile cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile urmând a se realiza


ţinându-se seama de normele conflictuale ale dreptului internaţional privat cuprinse în cartea a Vll-a a Codului civil (art. 8 C.civ.).

3.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Destinatarii legii civile sunt subiectele de drept civil, deci persoanele fizice şi persoanele juridice. Am arătat că unul dintre principiile generale ale dreptului civil îl reprezintă egalitatea în faţa legii civile, însă egalitatea (şi generalitatea) acţiunii legii civile asupra persoanelor nu trebuie să ducă la concluzia că toate normele juridice civile sunt aplicabile, în aceeaşi măsură şi uniform, tuturor subiectelor de drept civil.

Din punctul de vedere al sferei subiectelor la care se aplică, normele conţinute în legile civile pot fi împărţite în trei categorii:

- norme de drept civil cu vocaţie generală de aplicare, deci aplicabile atât persoanelor fizice, cât şi persoanelor juridice (de exemplu, art. 1357 C.civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie);

- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor fizice (spre exemplu, normele înscrise în O.G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice, cu modificările şi completările ulterioare);

- norme de drept civil care au vocaţia de a se aplica numai persoanelor juridice (de exemplu, art. 200 C.civ., care reglementează înregistrarea persoanei juridice).

4. Interpretarea normelor de drept civil

4.1. Noţiunea şi necesitatea interpretării normelor de drept civil

Prin interpretarea normelor de drept civil (interpretarea legii civile) se înţelege operaţiunea de stabilire a conţinutului şi sensului normelor de drept civil.

Scopul interpretării unei norme juridice civile constă în a vedea care este sfera situaţiilor de fapt concrete la care norma juridică respectivă se referă şi a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme. Deci interpretarea legii civile reprezintă o etapă în procesul aplicării legii civile, conţinutul interpretării fiind tocmai stabilirea sensului voinţei legiuitorului, exprimată într-o anumită normă de drept civil.


în practică, interpretarea normelor de drept civil este impusă de mai multe împrejurări.

în primul rând, oricât de bună este o lege la data adoptării ei, ulterior, ea este depăşită de dinamica vieţii, apărând situaţii care nu au fost avute în vedere de legiuitor, punându-se astfel problema de a şti dacă situaţia nou ivită poate fi încadrată sau nu în ipoteza unei anumite norme de drept civil.

în al doilea rând, interpretarea este impusă şi de împrejurarea că legiuitorul, în grija sa de a nu scăpa nereglementate anumite situaţii din practică, utilizează formulări generale în redactarea textelor de lege. Asemenea formulări cer însă explicarea sensului lor, pentru a se putea stabili dacă o anumită situaţie se încadrează sau nu în ipoteza normei juridice respective. Spre exemplu, în materia prescripţiei extinctive, legea nu enumeră motivele de repunere în termen, mulţumindu-se să precizeze, generic, că este vorba de „motive temeinice”; într-o asemenea situaţie, revine teoriei şi practicii judiciare sarcina de a preciza ce se înţelege prin aceste motive, pe cale de consecinţă, determinându-se domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă.

în al treilea rând, termenii folosiţi de legiuitor în alcătuirea dispoziţiilor legale nu au întotdeauna înţelesul din vorbirea obişnuită. Din punctul de vedere al termenilor întrebuinţaţi de legiuitor, putem deosebi următoarele categorii de cuvinte:

- cuvinte care au sensul din vorbirea curentă;- cuvinte care sunt folosite şi în vorbirea curentă, dar în limbajul juridic

civil au un sens mai larg. De exemplu, art. 539 alin. (2) C.civ. stabileşte că „sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora”;

- cuvinte care în limbajul dreptului civil au un sens specific, diferit de cel din vorbirea obişnuită. Spre exemplu, în terminologia dreptului civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui sau transmite un drept real, deci sintagma „a da” primeşte o altă accepţiune decât în limbajul curent;

- cuvinte care au caracter tehnic juridic (sezină, fideiusiune, uzucapiune etc.).

Menţionăm că, uneori, acelaşi cuvânt are semnificaţii diferite, în funcţie de instituţia sau categoria juridică în care este folosit. Spre exemplu, cuvântul „terţ" are un anumit înţeles în materia efectelor actului juridic civil


(toate persoanele în afară de părţile actului juridic şi avânzii-cauză ai acestora), un înţeles mai larg în materie de simulaţie (incluzând şi persoane care, în mod obişnuit, fac parte din categoria avânzilor-cauză ai părţilor actului juridic), un alt înţeles în materia cesiunii de creanţă (persoanele care nu au luat parte la contractul de cesiune şi nu sunt succesori universali sau cu titlu universal ai părţilor contractante, dar faţă de care cesiunea prezintă interes, cum este cazul debitorului cedat până în momentul îndeplinirii formei de publicitate, al cesionarilor succesivi şi ulteriori ai aceleiaşi creanţe, al creditorilor cedentului) şi un alt înţeles în materia înstrăinărilor de imobile (dobânditorii succesivi ai aceluiaşi imobil şi de la aceeaşi persoană).

Desigur că problema interpretării nu se mai pune în acele ipoteze în care însuşi actul normativ defineşte noţiunea sau noţiunile cu care operează. Spre exemplu, art. 8 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte care este suprafaţa maximă de teren ce se atribuie în proprietate unei familii, iar în alineatul următor se arată că „prin familie se înţeleg soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu părinţii lor'*; în art. 2 şi art. 17 din Legea nr. 114/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt definite anumite noţiuni folosite în această lege (locuinţă, locuinţă convenabilă, locuinţăsocială, locuinţă de serviciu, locuinţă de interventie, locuinţă de nece-

* i * i > * i

sitate; locuinţă de protocol, casă de vacanţă, condominiu, unitate individuală şi familie); art. 1 din O.G. nr. 52/1997 privind regimul juridic al fran- cizei, republicată, defineşte noţiunile de francizor, beneficiar, know-how, reţea de franciză etc.

»

în al patrulea rând, interpretarea este necesară în unele cazuri şi datorită faptului că norma juridică are o formulare ambiguă, imprecisă sau neclară.

4.2. Clasificarea interpretării normelor de drept civil

Trei criterii de clasificare pot fi folosite în stabilirea felurilor interpretării.

4.2.1. Interpretarea în funcţie de organul ori persoana de la care provine

Interpretarea oficială este aceea care provine de la însuşi organul de stat care a edictat norma juridică supusă interpretării, concretizându-se în norme interpretative [art. 9 alin. (1) C.civ.].


De exemplu, o dispoziţie dintr-o lege ordinară este interpretată printr-o altă lege ordinară; un articol neclar dintr-o hotărâre a Guvernului este interpretat printr-o altă hotărâre a Guvernului etc. Interpretarea este oficială şi atunci când provine de la un organ neguvernamental învestit de lege cu prerogativa reglementării anumitor relaţii la care participă organizaţii din sistemul său, desigur în măsura în care organul respectiv emite un act cu caracter normativ care are ca obiect interpretarea unui text dintr-un act normativ anterior al său.

Interpretarea oficială are caracter general obligatoriu, la fel ca actul normativ interpretat.

în legătură cu actele normative (legile) interpretative, art. 9 alin. (2) C.civ. stabileşte că „norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor” .

Interpretarea jurisdicţională este aceea care provine de la un organ de jurisdicţie (de la o instanţă judecătorească sau de la un alt organ care, potrivit legii, are şi atribuţii jurisdicţionale).

Principala componentă a interpretării jurisdicţionale este interpretarea judiciară, prin care se înţelege interpretarea dată de instanţele judecătoreşti (judecătorii, tribunale, curţi de apel şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). în principiu, obligativitatea acestei interpretări priveşte numai speţa respectivă, deoarece interpretarea legii se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii [art. 9 alin. (3) C.civ.]. Această soluţie decurge şi din faptul că, în sistemul nostru de drept, jurisprudenţa nu constituie, ca regulă, izvor de drept. Totuşi, atât în cazul deciziilor asupra recursului în interesul legii pronunţate de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi în cazul deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională cu ocazia rezolvării excepţiilor de neconstituţionalitate a legilor sau ordonanţelor, ar trebui să se admită că suntem în prezenţa unei interpretări obligatorii pentru instante.111

O a treia categorie de interpretare o constituie cea care se dă normelor juridice civile în doctrină sau de către avocat, în pledoariile sale în faţa instanţei. O asemenea interpretare nu are putere juridică obligatorie, dar poate fi însuşită de organul căruia i se adresează.

t11 Avem în vedere ipoteza în care Curtea Constituţională ar decide că dispoziţia legală în cauză este constituţională numai dacă i se dă o anumită interpretare.


4.2.2. Interpretarea literala, interpretarea extensiva şi interpretarea restrictiva

în funcţie de rezultatul interpretării, se distinge între: interpretarea literală (numită şi declarativă), interpretarea extensivă şi interpretarea restrictivă.

Interpretarea este literală atunci când există concordanţă deplină între formularea textului legal interpretat şi situaţiile practice care se încadrează în ipoteza acestuia, nefiind necesar a se extinde sau a se restrânge aplicarea dispoziţiei în cauză.

în practică, această interpretare, care se mai numeşte şi declarativă, este cea mai frecventă, fiind impusă fie de dispoziţii legale având o redactare clară, fie de dispoziţii ce conţin enumerări limitative.

Interpretarea literală, care are în vedere rezultatul (concluzia) interpretării, nu trebuie confundată cu interpretarea gramaticală, aceasta din urmă fiind o varietate a interpretării normelor juridice civile în funcţie de metoda de interpretare; este vorba deci de criterii diferite de clasificare. Folosindu-se metoda interpretării gramaticale, s-ar putea ajunge la o interpretare literală, dar la aceasta din urmă s-ar putea ajunge şi utilizându-se alte metode de interpretare, după cum prin folosirea metodei interpretării gramaticale ar fi posibil să nu se ajungă la o interpretare literală, ci la o interpretare extensivă sau restrictivă.

Interpretarea este extensivă dacă între formularea textului legal interpretat şi cazurile din practică la care se aplică acesta nu există concordantă, în sensul că formularea textului este mai restrânsă decât intentia

> * i

reală a legiuitorului, astfel încât se ajunge la concluzia că textul legal interpretat trebuie extins şi la unele situaţii care nu s-ar încadra în litera lui.

La o interpretare extensivă se poate ajunge, de cele mai multe ori, prin folosirea metodei analogiei sau a argumentului a fortiori, la care ne vom referi atunci când vom analiza una dintre metodele de interpretare, şi anume interpretarea logică.

în practică, o interpretare extensivă a fost dată dispoziţiilor înscrise în art. 1198 C.civ. din 1864 deoarece, la imposibilitatea materială de preconstituire a înscrisului, la care se referă textul respectiv, s-a adăugat şi imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului.111

De asemenea, având în vedere faptul că instituţia delegaţiei nu mai este reglementată de Codul civil, precum şi dispoziţiile art. 1168 C.civ., ori

[11 A se vedea: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 861/1976, în C.D. 1976, p. 237; dec. nr. 196/1984, în C.D. 1984, p. 135.


de câîe ori un contract nenumit va cuprinde în conţinutul său o delegaţie, vor fi aplicabile regulile ce guvernează cel mai asemănător contract, deci, în ipoteza delegaţiei imperfecte se va da o interpretare extensivă dispoziţiilor ce reglementează instituţia novaţiei prin schimbare de debitor.

Nu pot fi interpretate extensiv normele juridice civile care conţin enumerări limitative, excepţii sau prezumţii, ori cele care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile, aplicarea acestora prin analogie fiind interzisă (art. 10 C.civ.).

Interpretarea este restrictivă atunci când între formularea textului legal interpretat şi cazurile de aplicare practică nu există concordanţă, în sensul că formularea este prea largă faţă de ipotezele ce se pot încadra în text. După cum se observă, interpretarea restrictivă este diametral opusă interpretării extensive.

Dispoziţia înscrisă în art. 1182 C.civ. din 1864, în legătură cu dobândirea datei certe prin înfăţişarea înscrisului sub semnătură privată la o autoritate publică, este susceptibilă de o interpretare restrictivă, în sensul că simpla prezentare a înscrisului nu este suficientă, ci ar fi necesar ca înscrisul să fie înregistrat la acea autoritate ori ca pe înscris să se facă o menţiune despre data prezentării, menţiune certificată de autoritatea respectivă.

4.2.3. Interpretarea gramaticala, interpretarea sistematica, interpretarea istorico-teleologicâ, interpretarea logica şi interpretarea prin analogie

în funcţie de procedeele cu ajutorul cărora interpretul stabileşte înţelesul normei juridice, deci după metoda de interpretare folosită, se deosebeşte între: interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea istorico-teleologică, interpretarea logică şi procedeul analogiei.

înainte de a trece la prezentarea metodelor de interpretare a normelor de drept civil, este necesar să subliniem că numai din punct de vedere didactic acestea sunt analizate separat, însă, în practică, aceleiaşi dispoziţii legale i se pot aplica două sau mai multe metode de interpretare, putându-se ajunge fie la acelaşi rezultat, fie la rezultate diferite.

a) Interpretarea gramaticală constă în lămurirea conţinutului unei norme juridice pe baza regulilor gramaticii, ceea ce presupune folosirea procedeelor de analiză morfologică şi sintactică a textului legal, ţinându-se cont de înţelesul termenilor utilizaţi în textul respectiv, de legătura dintre aceşti termeni, de construcţia propoziţiei sau a frazei, de particulele întrebuinţate, precum şi de semnele de punctuaţie.


Pentru ilustrarea acestui fel de interpretare, menţionăm cazul art. 408 alin. (3) C.civ., care dispune că „filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească, după caz”. Utilizarea particulei „sau” (iar nu a particulei „şi”) conduce la următoarea concluzie: filiaţia copilului se stabileşte fie de tatăl său prin actul de recunoaştere, fie de instanţa de tutelă prin hotărâre judecătorească. Aşadar, dacă într-o normă de drept civil se foloseşte particula „sau” („ori”), atunci este vorba de cerinţe alternative; dacă însă se utilizează particula „şi”, înseamnă că suntem în prezenţa unor cerinţe cumulative.

b) Interpretarea sistematică implică lămurirea înţelesului unei norme juridice ţinându-se cont de legăturile sale cu alte norme juridice, fie din acelaşi act normativ, fie dintr-un alt act normativ.

Astfel, este necesar să se recurgă la o interpretare sistematică pentru înţelegerea dispoziţiei înscrise în art. 39 alin. (1) C.civ., potrivit căruia „minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu", textul trebuind coroborat cu art. 272 alin. (2) C.civ. potrivit căruia „pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul”. Rezultă, deci, că numai minorii care au împlinit vârsta de 16 ani pot dobândi prin căsătorie, în condiţiile legii, capacitatea deplină de exerciţiu mai înainte de 18 ani.

Recurgerea la interpretarea sistematică este impusă, în frecvente cazuri, de coexistenţa unor norme juridice civile generale şi a unor norme juridice civile speciale, pentru a se putea stabili sfera de aplicare a unei anumite dispoziţii legale. în principiu, interpretul trebuie să determine următoarele elemente:

- locul pe care îl ocupă norma juridică supusă interpretării, în cadrul sistemului de acte normative ce formează izvoarele dreptului civil, izvoare ce trebuie privite ţinându-se cont de ierarhia lor;

- felul actului normativ din care face parte norma juridică supusă interpretării, în sensul de a stabili dacă este o lege generală sau o lege specială;

- felul normei juridice în cauză, în cadrul actului normativ din care face parte, în sensul de a şti dacă este vorba de o normă generală sau de o normă specială;

- locul pe care îl ocupă norma juridică respectivă în cadrul aceluiaşi articol din lege, în cadrul secţiunilor, capitolelor, titlului etc., în alte cuvinte,


sistematizarea actului normativ din care face parte norma ce trebuie interpretată.

După ce s-a stabilit caracterul general sau special al normei în discuţie, interpretul va aplica regulile pe care le-am menţionat atunci când am vorbit despre clasificarea normelor în generale şi speciale.

c) Interpretarea istorico-teleologică constă în stabilirea sensului unei dispoziţii legale ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acelei norme, eventual într-un context istoric dat.

Pentru această interpretare prezintă interes lucrările premergătoare ale actului normativ din care face parte norma juridică supusă interpretării, expunerea de motive şi prevederile din preambulul actului normativ respectiv, forma iniţială a proiectului actului normativ, dezbaterile parlamentare etc. De asemenea, este folositoare şi cercetarea reglementării anterioare, deci a dispoziţiilor legale abrogate prin textele legale supuse interpretării.

d) Interpretarea logică presupune lămurirea sensului unei norme juridice pe baza legilor logicii formale şi a sistemului de argumentare pe care se sprijină.

Această interpretare se bazează pe raţionamentele inductive şi deductive. Folosirea frecventă a acestei metode de interpretare, încă de către romani, a condus la cristalizarea anumitor reguli de interpretare logică, exprimate în adagii latine, precum şi la consacrarea unor argumente de interpretare logică.

Prima regulă de interpretare logică se exprimă prin adagiul exceptio est strictissimae interpretationis (et aplicationis). Aşadar, excepţia este de strictă interpretare şi aplicare, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori o normă juridică instituie o excepţie de la regulă, această excepţie nu trebuie extinsă la alte situaţii, pe care norma juridică respectivă nu le prevede.

O aplicaţie specială a acestei reguli de interpretare o reprezintă stabilirea corelaţiei dintre legea (norma) generală şi legea (norma) specială, la care ne-am referit mai sus.

în legătură cu această regulă de interpretare logică, mai trebuie reţinut că excepţiile pot fi formale (cele expres prevăzute de lege, prin folosirea expresiilor: „cu excepţia”, „afară numai dacă” etc.), dar şi virtuale (cele care decurg din natura dispoziţiei).

Cea de-a doua regulă de interpretare logică se exprimă prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, adică unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. în alte cuvinte, generalitatea formulării unui text legal conduce la generalitatea


aplicării lui, fără a se introduce distincţii pe care textul respectiv nu le conţine.

De exemplu, art. 92 alin. (1) C.civ. prevede că „domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod statornic”; întrucât textul foloseşte termenul generic de minori, nedistingând despre care minori este vorba, înseamnă că el se aplică atât minorilor sub 14 ani (fără capacitate de exerciţiu), cât şi minorilor între 14 şi 18 ani (care au capacitate de exerciţiu restrânsă).

Trebuie însă menţionat că această regulă de interpretare nu este absolută, aşa încât, în funcţie de situaţia concretă, se poate ajunge uneori la anumite distincţii, chiar dacă ele nu rezultă în mod expres din textul de lege supus interpretării.

Aşadar, regulii ubi lex non distinguit, nec nos disîinguere debemus i s-ar putea opune o altă regulă de interpretare logică, exprimată prin adagiul cessante ratione legis, cessat eius dispositio sau ubi cessaî ratio legis, ibi cessat lex (unde încetează raţiunea legii, încetează dispoziţiile sale).

Spre exemplu, cât priveşte interpretarea noţiunii de autor al posesorului, folosită de art. 933 alin. (2) C.civ., trebuie reţinut că, deşi articolul menţionat nu prevede în mod expres, joncţiunea posesiilor nu poate avea loc dacă este vorba şi de posesia proprietarului, deoarece într-o asemenea situaţie nu se identifică acea justificare a uzucapiunii, care constă în sancţionarea pasivităţii îndelungate a proprietarului.111

în orice caz, interpretul trebuie să ţină cont şi de alte dispoziţii legale susceptibile a deveni incidente speţei respective, deci nu trebuie scăpată din vedere şi o eventuală interpretare sistematică.

O ultimă regulă de interpretare logică pe care o vom reţine şi noi se exprimă prin adagiul actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat, ceea ce înseamnă că norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice. Această regulă de interpretare este prevăzută de art. 1268 alin. (3) C.civ., pentru interpretarea contractelor, dar, pentru identitate de raţiune, ea este extinsă şi la interpretarea normelor de drept civil.

Spre exemplu, se poate recurge la regula de interpretare logică în discuţie pentru a se combate opinia potrivit căreia, dacă părţile au redactat înscrisul sub semnătură privată într-un singur exemplar, înseamnă că ele

[11 A se vedea şi Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 299/1981, în Repertoriu 1980- 1985, p. 75, nr. 50; dec. nr. 2166/1986, în C.D. 1986, p. 19.


au înţeles tacit să deroge de la regula înscrisă în art. 1179 alin. (1) C.civ. din 1864 (referitoare la formalitatea multiplului exemplar), deoarece, în cadrul unei astfel de opinii, s-ar ajunge ca, pe cale de interpretare, dispoziţia legală înscrisă în articolul menţionat să nu îşi mai găsească, practic, aplicare.

Pe lângă aceste reguli de interpretare logică, deosebit de utile în practică sunt şi argumentele ce pot fi folosite în interpretarea logică.

Argumentul per a contrario se întemeiază pe principiul de logică numit legea terţului exclus (tertium non datui); atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul - qui dicit de uno, negat de altero.

Potrivit art. 282 C.civ., „viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite” ; per a contrario, nu este permisă luarea unui nume străin de numele lor.

Este necesar să precizăm că folosirea acestui argument nu poate fi generală. El nu este concludent dacă, plecând de la o dispoziţie de excepţie, se afirmă o regulă generală. în orice caz, valoarea argumentului în discuţie este relativă, întrucât din tăcerea legii nu se poate deduce, cu puterea evidenţei, că legiuitorul a înţeles neapărat, într-un caz contrar celui reglementat, să dea o soluţie contrară celei prevăzute de lege.

De asemenea, din art. 11 C.civ., potrivit căruia „nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”, ar rezulta, folosind argumentul per a contrario, că se poate deroga de la normele juridice de ordine privată, însă, aşa cum am menţionat deja, în momentul încheierii actului juridic părţile pot deroga numai de la normele de ordine privată dispozitive, nu şi de la normele de ordine privată imperative.

în baza argumentului a fortiori se ajunge la extinderea aplicării unei norme juridice la un caz nereglementat expres, deoarece raţiunile care au fost avute în vedere la edictarea acelei norme juridice se regăsesc, cu şi mai multă tărie, în cazul dat.

Spre exemplu, în legătură cu interpretarea art. 282 C.civ., mai exact, în sprijinul soluţiei că soţul supravieţuitor are dreptul să poarte numele dobândit prin încheierea căsătoriei şi după decesul celuilalt soţ, poate fi adus argumentul a fortiori, dedus din art. 383 alin. (1) şi (2) C.civ.: dacă soţul divorţat, chiar vinovat de desfacerea căsătoriei, are posibilitatea să poarte numele dobândit prin căsătorie şi după divorţ, cu atât mai mult


trebuie să se recunoască această posibilitate soţului supravieţuitor, a cărui căsătorie a încetat prin decesul celuilalt soţ.

Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum) este procedeul prin care se învederează că o anumită soluţie propusă prin interpretarea dată ar fi singura posibilă, deoarece susţinerea oricărui alt punct de vedere ar duce la consecinţe inadmisibile, de neacceptat, absurde. Acest argument este folosit destul de des în literatura de specialitate, în problemele controversate, pentru combaterea altor argumente ce pot fi invocate în sprijinul opiniei contrare.

Pe lângă argumentele de interpretare logică menţionate mai sus, uneori, sunt folosite şi alte argumente, de o valoare cel puţin discutabilă, precum: argumentul ad populum (care se întemeiază pe împrejurarea că există un acord al majorităţii), argumentul ad hominem (care se referă la calităţile persoanei care a formulat o anumită opinie); argumentul ex silentio (potrivit căruia, dacă un lucru nu a fost negat de nimeni, înseamnă că acel lucru este afirmat), argumentul ad ignorantiam (care se bazează pe imposibilitatea de a dovedi contrariul) etc.

e) Metoda analogiei (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet sau ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet) se bazează pe ideea că, unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicate aceleaşi norme juridice, trebuie dată aceeaşi soluţie. Fundamentul acestei metode constă în faptul că aceeaşi cauză trebuie să producă acelaşi efect.

Importanţa metodei analogiei constă în aceea că ea reprezintă procedeul prin care se face completarea „lacunelor legii”, caz în care se pune nu atât problema de a interpreta un text de lege, ci de a găsi un text de lege care să fie aplicabil la situaţia concretă, neprevăzută de lege. Completarea lacunelor legii se face prin recurgerea fie la normele juridice civile, ipoteză în care se vorbeşte despre analogia legii (analogia legis), fie la principiile dreptului civil, ipoteză în care se vorbeşte despre analogia dreptului (analogia iuris). în funcţie de situaţia concretă din speţă, instanţa de judecată este chiar obligată să recurgă la analogia legii sau, după caz, la analogia dreptului, deoarece art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dispune că „judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă” .

Determinarea cazurilor de folosire în practică a metodei analogiei este relativ uşoară, întrucât se folosesc expresii precum: „pentru identitate de raţiune”, „pentru identitate de figură juridică”, „pentru identitate de motivare” etc.


Trebuie menţionat că nu constituie un caz de analogie a legii acela în care o normă juridică stabileşte că situaţia la care se referă este guvernată de anumite dispoziţii legale, pe care le menţionează expres, încorpo- rându-le deci în cuprinsul prevederilor respectivei norme juridice. Spre exemplu, potrivit art. 1764 alin. (1) C.civ., „dispoziţiile privitoare la vânzare se aplică, în mod corespunzător, şi schimbului”; art. 1340 C.civ., care stabileşte că „în privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută, efectele unui mandat”. în alte cuvinte, normele de trimitere nu sunt lacune ale legii, ci, dimpotrivă, ele indică textele de lege aplicabile.

în sfârşit, este necesar să subliniem şi relativitatea metodei analogiei, ceea ce înseamnă că, atunci când se foloseşte această metodă, trebuie să se aibă în vedere nu numai asemănările, ci şi deosebirile dintre situaţia reglementată expres de lege şi situaţia neprevăzută de lege şi pentru care se intenţionează a se aplica acelaşi text de lege.

De asemenea, nu trebuie omis din vedere că normele speciale, afară de cazul prevăzut de art. 1168 C.civ., precum şi normele care restrâng exerciţiul unor drepturi şi cele care prevăd sancţiuni civile nu pot fi aplicate prin analogie [art. 10 C.civ.].

Capitolul al ll-lea. Raportul juridic civil

Secţiunea /. Caracterizare generala a raportului juridic civil

1. Noţiunea şi caracterele raportului juridic civil

1.1. Noţiunea şi enumerarea caracterelor

Prin raport juridic civil se înţelege relaţia socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil.

Raportul juridic civil prezintă trei caractere, şi anume:- este un raport social;- este un raport voliţional;- părţile au poziţia de egalitate juridică.

1.2. Caracterul social al raportului juridic civil

Raportul de drept civil, ca orice raport juridic, este un raport social, adică un raport ce se stabileşte între oameni, priviţi fie în calitate de subiect individual, fie în calitate de subiect colectiv.

Conţinutul caracterului social al raportului juridic civil necesită două precizări.

în primul rând, prin reglementarea relaţiei dintre oameni de către norma de drept civil, această relaţie nu îşi pierde trăsătura sa primordială, anume de a fi relaţie socială.«

în al doilea rând, norma de drept civil se adresează numai conduitei oamenilor, chiar şi atunci când această conduită ar fi în legătură cu anumite lucruri (bunuri). Prin urmare, atunci când se vorbeşte despre „regimul juridic al bunurilor”, în realitate, se are în vedere conduita oamenilor (ei între ei) cu privire la lucruri. Menţionăm totuşi că a fost exprimat şi punctul de vedere potrivit căruia dreptul subiectiv civil real creează un raport


imediat şi direct între un lucru şi o persoană.113 însă, chiar şi în literatura de specialitate mai veche s-a precizat că nu este exact să se afirme că dreptul real este un drept asupra unui lucru, deoarece, ţinând cont de faptul că orice drept subiectiv este însoţit de o obligaţie civilă corespunzătoare, ar însemna că şi lucrul, la rândul lui, are obligaţii faţă de om.l2]

1.3. Caracterul voliţional al raportului juridic civil

O relaţie socială devine raport juridic civil, deoarece acest lucru s-a dorit de către legiuitor, prin edictarea normei de drept civil. Aşadar, primul aspect care evidenţiază caracterul voliţional al oricărui raport juridic civil rezultă din norma de drept civil, normă ce exprimă voinţa de stat.

Există însă şi un al doilea aspect al caracterului voliţional, dar numaipentru raporturile juridice civile care izvorăsc din actele juridice civile, însensul că, pe lângă voinţa exprimată în norma de drept civil, există şivoinţa exprimată de autorul sau, după caz, de autorii actului juridic civil.Tocmai de aceea se spune că asemenea raporturi juridice civile au uncaracter dublu voliţional.

t

1.4. Caracterul de raport juridic în care părţile au poziţia de egalitate juridică

Egalitatea juridică a părţilor reprezintă nu numai metoda de reglementare a dreptului civil, ci şi un caracter propriu raportului juridic civil.

Conţinutul acestui caracter al raportului juridic civil se exprimă în nesubor- donarea unei părţi faţă de cealaltă parte a raportului juridic respectiv.

2. Structura raportului juridic civil

Prin structura raportului juridic civil înţelegem elementele constitutive ale raportului juridic civil.

Elementele constitutive ale raportului juridic civil sunt în număr de trei: părţile, conţinutul şi obiectul.

E1] A se vedea, spre exemplu: Aubry e t Rau, Cours de droit civil frangais, tomeII, 5e ed., Paris, 1897, p. 72; M.B. Cantacuzino, op. cit., p. 30; C. Hamangiu, I. R o se tti-B ă lă n e scu , Al. Băico ianu , op. cit., voi. I, p. 526 (aceşti autori admit însă că raportul juridic care conţine un drept real este tot un raport între persoane, însă acesta nu ar constitui decât un caracter accesoriu, subînţeles şi oarecum abstract al dreptului real); N.D. Ghimpa, Izvoarele obligaţiunilor, p. 12 şi p. 18.

121 M.A. D um itrescu , op. cit., p. 472-473.

li. Raportul juridic civil 53

Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice ori juridice, în calitate de titulare de drepturi subiective civile sau de obligaţii civile.

Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile raportului juridic respectiv.

Obiectul raportului juridic civil constă în conduita părţilor, adică în acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite părţile sau pe care sunt ţinute să le respecte.

Pentru a fi în prezenţa unui raport juridic civil, aceste trei elemente trebuie să fie întrunite cumulativ.

3. Izvoarele raportului juridic civil concret

3.1. Definiţia izvorului raportului juridic civil concret

Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o împrejurare (act sau faptă) de care legea civilă leagă naşterea unui raport juridic civil concret.

Subliniem că actul sau fapta care este izvor al unui raport juridic civil concret constituie, în acelaşi timp, şi izvor al drepturilor subiective civile şi al obligaţiilor civile care formează conţinutul raportului juridic respectiv.

3.2. Corelaţia dintre norma juridică, raportul juridic civil abstract, raportul juridic civil concret şi izvorul raportului juridic civil concret

Pentru existenţa raportului juridic civil abstract sunt necesare două premise, anume: subiectele de drept civil (persoanele fizice sau juridice între care se stabileşte relaţia socială), precum şi norma de drept civil care reglementează relaţia socială respectivă.

Pentru existenţa unui raport juridic civil concret, la cele două premise menţionate mai sus este necesar să se mai adauge o a treia, anume o împrejurare (un anumit act sau o anumită faptă) de care legea civilă să condiţioneze naşterea unui asemenea raport.

Aşadar, corelaţia în discuţie este următoarea:- norma de drept civil este premisa necesară şi obligatorie pentru

existenţa atât a raportului juridic civil abstract, cât şi a raportului juridic civil concret şi a izvorului raportului juridic civil concret;

- raportul juridic civil abstract este tiparul raportului juridic civil concret, în sensul că acesta din urmă se va încadra într-un anumit tip de raport


juridic civil abstract, iar raportul juridic civil concret particularizează raportul juridic civil abstract;

- izvorul raportului juridic civil concret generează o situaţie juridică determinată (concretă) între anumite subiecte de drept civil.

3.3. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice concrete

După cum depind sau sunt independente de voinţa umană, izvoarele raporturilor juridice civile concrete se împart în fapte omeneşti şi evenimente, acestea din urmă fiind numite uneori şi fapte naturale.

înţelegem prin fapte omeneşti acele fapte (comisive sau omisive) săvârşite de subiectele de drept civil cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, de care legea leagă naşterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile concrete. Aşadar, această categorie reuneşte atât acţiunile sau inacţiunile voluntare (dorite), cât şi cele involuntare (nedorite).

După cum legea civilă condiţionează sau nu naşterea raportului juridic civil de existenţa intenţiei producerii acestui efect, deosebim, pe de o parte, faptele săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, adică actele juridice civile, iar, pe de altă parte, faptele săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în temeiul legii, adică faptele juridice (stricto sensu).

După cum sunt sau nu conforme cu legea, distingem faptele licite şi faptele ilicite.

Evenimentele sunt împrejurări care se produc independent de voinţa subiectului de drept civil şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi juridice. Spre exemplu, inundaţia poate fi forţă majoră, care, potrivit legii, suspendă curgerea termenelor de prescripţie extinctivă şi decădere, exonerează de răspundere civilă; moartea înseamnă încetarea capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu, marchează momentul deschiderii succesiunii etc.

După sfera lor, deosebim între fapt juridic în sens larg (lato sensu) şi fapt juridic în sens restrâns (stricto sensu).

în sens larg, prin fapt juridic se desemnează atât faptele omeneşti, săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, cât şi evenimentele.

în sens restrâns, prin fapt juridic se desemnează numai faptele omeneşti săvârşite fără intenţia de a se produce efecte juridice, dar care se produc în temeiul legii, precum şi evenimentele (faptele naturale).

Se observă că diferenţa de sferă între fapt juridic în sens larg şi fapt juridic în sens restrâns o reprezintă actele juridice.

Secţiunea a //-o. Conţinutul raportului juridic civil

1. Consideraţii generale

Drepturile subiective civile formează latura activă a conţinutului raportului juridic civil, iar obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă a acestuia.

Cele două laturi ale conţinutului raportului juridic civil nu sunt independente, ci, dimpotrivă, se află într-o strânsă corelaţie, deoarece, pentru orice raport juridic civil (real, obligaţional sau nepatrimonial), nu există drept subiectiv civil fără o obligaţie civilă corelativă şi, invers, nu există obligaţie civilă căreia să nu îi corespundă un drept subiectiv civil.

Raportul juridic real, sub aspectul conţinutului său, este un raport simplu, în sensul că subiectul activ (titularul dreptului real) are în principiu numai drepturi, iar subiectul pasiv nedeterminat are numai obligaţia negativă de a nu face nimic de natură să aducă atingere exerciţiului dreptului real de către titularul acestuia.

Situaţia se prezintă în mod asemănător şi în cazul raportului juridic nepatrimonial.

în schimb, din punctul de vedere al conţinutului său, raportul juridic obligaţional poate fi nu numai un raport simplu (de exemplu, din momentul încheierii unui contract de împrumut de folosinţă se nasc obligaţii numai pentru comodatar, eventualele obligaţii care se nasc pe parcursul executării contractului în sarcina comodantului fiind obligaţii extracontractuale), ci şi un raport complex, în sensul că fiecare parte a raportului juridic are atât drepturi subiective civile, cât şi obligaţii civile (spre exemplu, în contractul de vânzare, dreptului vânzătorului de a obţine preţul lucrului vândut îi corespunde obligaţia cumpărătorului de a-i plăti preţul respectiv, iar obligaţiilor vânzătorului de a preda lucrul cumpărătorului şi de a-l garanta contra evicţiunii şi contra viciilor îi corespund drepturile cumpărătorului de a i se preda lucrul şi de a fi garantat contra evicţiunii şi contra viciilor lucrului).

2. Dreptul subiectiv civil

2.1. Definiţie

în literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte definirea dreptului subiectiv civil. în ceea ce ne priveşte, vom


defini dreptul subiectiv civil ca fiind posibilitatea subiectului activ, în limitele normelor juridice civile, de a avea o anumită conduită, de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, iar; în caz de nevoie, de asolicita concursul forţei coercitive a statului.

t

Aşadar, se observă, în primul rând, că dreptul subiectiv civil este o posibilitate (facultate, putere), desigur recunoscută de legea civilă subiectului activ (titularului).

în al doilea rând, dreptul subiectiv civil presupune trei componente, anume:

- posibilitatea subiectului activ de a avea el însuşi o anumită conduită, în limitele prevăzute de lege;

- posibilitatea subiectului activ de a pretinde, în limitele stabilite de lege, subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare (să dea, să facă ori să nu facă ceva);

- posibilitatea subiectului activ de a recurge la concursul forţei de constrângere a statului, dacă dreptul este nesocotit sau încălcat.

Este important de reţinut că existenţa dreptului subiectiv civil nu trebuie confundată cu exerciţiul acestuia, deci posibilitatea juridică nu este acelaşi lucru cu posibilitatea materializată (cu efectiva punere în valoare a posibilităţii juridice).

2.2. Clasificarea drepturilor subiective civile

2.2.1. Drepturi subiective civile absolute şi drepturi subiective civile relative

în literatura de specialitate, de regulă, se arată că această clasificare a drepturilor subiective civile are drept criteriu opozabilitatea lor.

în ceea ce ne priveşte, apreciem că un asemenea criteriu nu este la adăpost de orice critică, deoarece, ca realitate juridică, orice drept subiectiv civil este, în principiu, opozabil tuturor subiectelor de drept, în sensul că acestea din urmă nu pot să îl nesocotească. De aceea, vom prefera să împărţim drepturile subiective civile în absolute şi relative, după cum titularul dreptului poate să şi-l exercite fără sau cu concursul altei persoane.

Dreptul subiectiv civil absolut este acel drept în temeiul căruia titularul său poate avea o anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altuia pentru a şi-l exercita.

în categoria drepturilor subiective civile absolute sunt incluse atât drepturile nepatrimoniale, cât şi drepturile reale.


Dreptul absolut prezintă următoarele caractere:- numai titularul său este determinat, ca subiect activ al raportului

juridic în al cărui conţinut intră, titularul obligaţiei corelative fiind format din toate celelalte persoane, ca subiect pasiv nedeterminat;

- îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere;

- obligaţia de a nu îl încălca revine tuturor celorlalte subiecte de drept civil (sau, cum se spune în doctrină, dreptul absolut este opozabil erga omnes).

Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în temeiul căruia titularul poate să pretindă subiectului pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul nu se poate realiza.

Categoria drepturilor subiective civile relative include toate drepturile decreanţă.i

Dreptul relativ prezintă următoarele caractere:- este cunoscut nu numai subiectul activ, ci şi subiectul pasiv;- îi corespunde o obligaţie corelativă ce nu are întotdeauna acelaşi

conţinut, în sensul că aceasta poate consta fie într-o acţiune (a da sau a face), fie într-o abţinere (a nu face);

- obligaţia corelativă incumbă numai subiectului pasiv (sau, aşa cum se spune în doctrină, este opozabil numai subiectului pasiv).

2.2.2. Drepturi subiective civile nepatrimoniale şi drepturi subiective civile patrimoniale (drepturi reale şi drepturi de creanţă)

Criteriul după care se face această clasificare este natura conţinutului drepturilor subiective civile.

Dreptul nepatrimonial (numit şi drept personal nepatrimoniaf) este acel drept subiectiv al cărui conţinut nu poate fi exprimat în bani.

Drepturile nepatrimoniale pot fi împărţite în trei categorii:- drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică sau morală ale

persoanei (dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, dreptul la onoare sau la reputaţie, dreptul la demnitate etc.);

- drepturi care privesc identificarea persoanei (dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la domiciliu, dreptul la reşedinţă, dreptul la stare civilă - pentru persoana fizică; dreptul la denumire, dreptul la sediu, dreptul la naţionalitate, dreptul la cont bancar etc. - pentru persoana juridică);

- drepturi decurgând din creaţia intelectuală (în măsura în care nu sunt patrimoniale).


Precizăm că, în concepţia potrivit căreia dreptul familiei nu este o ramură de drept distinctă de dreptul civil, ci doar o parte a acestuia, urmează a se reţine şi o a patra categorie de drepturi subiective civile nepatrimoniale, anume: drepturile (neevaluabile pecuniar) ce formează conţinutul raporturilor de familie.

Dreptul subiectiv civil patrimonial este acela al cărui conţinut are o valoare pecuniară.

La rândul lor, drepturile subiective civile patrimoniale se împart în drepturi reale şi drepturi de creanţă.111

Dreptul real (ius in re) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui lucru în mod direct şi nemijlocit, fără concursul altei persoane.

Dreptul de creanţă (ius ad personam) este acel drept subiectiv patrimonial în temeiul căruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii de către stat.

Aşadar, creditorul nu îşi poate exercita dreptul său fără concursul altei persoane (debitorul), concurs care, dacă este cazul, va fi obţinut prin intermediul forţei coercitive a statului. Tocmai de aceea, dreptul de creanţă mai este denumit şi drept personal. De altfel, în ceea ce priveşte acţiunile în justiţie referitoare la drepturile subiective patrimoniale, dacă acţiunile prin care se urmăreşte recunoaşterea sau realizarea unui drept real sunt denumite acţiuni reale, în schimb, acţiunile prin care se urmăreşte recunoaşterea sau realizarea unui drept de creanţă sunt denumite acţiuni personale. Totuşi, utilizarea sintagmei de drept personal pentru desemnarea unui drept de creanţă nu este recomandabilă, deoarece ea poate genera unele confuzii, putându-se crede că nu ar fi vorba de un drept subiectiv patrimonial, ci de un drept nepatrimonial (care mai este numit şi

[11 Fără a intra în amănunte, menţionăm că sunt şi autori care folosesc o clasificare tripartită a drepturilor patrimoniale, anume: drepturi reale, drepturi de creanţă şi drepturi intelectuale (această din urmă categorie ar include, pe de o parte, drepturile patrimoniale ce izvorăsc din creaţia intelectuală, fiind vorba, deci, despre dreptul de folosinţă exclusivă a unei creaţii intelectuale, iar, pe de altă parte, drepturile referitoare la clientelă). Se subliniază că aceste drepturi nu ar putea fi încadrate în categoria drepturilor reale, deoarece nu privesc un obiect material (bun corporal), dar nici în categoria drepturilor de creanţă, deoarece nu se exercită împotriva unor persoane determinate. Dacă am admite, însă, că dreptul real poate avea ca obiect nu numai un lucru, ci şi idei sau activităţi (desigur cu valoare pecuniară), atunci ar urma să includem aceste drepturi în categoria drepturilor reale. A se vedea şi G. Boroi, Les attributes de la personne physique, în A.U.B., 1996, p. 86-87.

II. Raportul juridic civil 59

drept personal nepatrimonial) ori de un drept subiectiv intransmisibil (drept cu caracter strict personal).

Drepturile de creanţă izvorăsc din acte juridice (contracte sau acte juridice unilaterale), precum şi din fapte juridice în sens restrâns (fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, gestiunea de afaceri/11 plata nedatorată121 şi îmbogăţirea fără justă cauză131).

Pe lângă unele asemănări ce există între dreptul real şi dreptul de creanţă (ambele sunt drepturi patrimoniale; ambele au cunoscuţi titularii lor, ca subiecte active etc.), între ele există importante deosebiri:

- în cazul dreptului real subiectul pasiv este nedeterminat, pe când în cazul dreptului de creanţă este cunoscut cel căruia îi revine obligaţia corelativă (debitorul);

- dreptului real îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere, în timp ce dreptului de creanţă îi corespunde fie o obligaţie de a da, fie o obligaţie de a face, fie o obligaţie de a nu face, care însă înseamnă obligaţia debitorului de a se abţine de la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat la abstenţiune;

- drepturile reale sunt limitate ca număr, însă drepturile de creanţă sunt nelimitate;

- numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi141 şi de prerogativa preferinţei, nu şi dreptul de creanţă. Prerogativa urmăririi constă în posibilitatea titularului dreptului real de a pretinde restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar deţine/51 Prerogativa preferinţei constă în posibili

111 Gestiunea de afaceri, denumită şi gestiunea intereselor altuia (reglementată de art. 1330 - art. 1340 C.civ.), este operaţia care există atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale. Aşadar, în cazul gestiunii de afaceri, o persoană intervine, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, săvârşind acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă.

121 Plata nedatorată (art. 1341 - art. 1344 C.civ.) constă în executarea de către o persoană a unei obligaţii de care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altei persoane.

[31 îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345 - art. 1348 C.civ.) reprezintă fapta juridică prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama micşorării patrimoniului altei persoane, fără a exista un temei juridic pentru aceasta.

141 în sensul că dreptul de urmărire este de esenţa dreptului real, a se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1973/1973, în C.D. 1973, p. 217.

[51 Spre exemplu: proprietarul îşi poate revendica imobilul de la orice persoană care îl deţine; uzufructuarul poate cere lucrul spre a-l folosi şi a-i culege fructele de


tatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul respectiv cu prioritate faţă de titularii altor drepturi.111

2.2.3. Drepturi subiective civiie principale şi drepturi subiective civile accesorii

Această clasificare se face în funcţie de corelaţia dintre drepturile subiective civile.

Dreptul subiectiv civil principal este acel drept care are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt drept.

Dreptul subiectiv civil accesoriu este acel drept care nu are o existenţă de sine stătătoare, în sensul că el fiinţează pe lângă un alt drept subiectiv civil, acesta din urmă având rolul de drept principal.

Clasificarea prezintă importanţă, deoarece soarta juridică a dreptului accesoriu depinde (este determinată) de cea a dreptului principal - accesorium sequitur principale.

întrucât drepturile nepatrimoniale nu depind de alte drepturi, înseamnă că ele sunt drepturi principale, aşa încât clasificarea în discuţie vizează drepturile patrimoniale.

Atragem atenţia că sfera de aplicare a împărţirii în drepturi principale şi drepturi accesorii nu trebuie redusă la categoria drepturilor reale, deoarece există şi drepturi de creanţă accesorii, acestea izvorând ca drepturi corelative obligaţiilor născute din actele juridice civile accesorii.121 Dintr*un contract accesoriu izvorăsc nu numai obligaţii accesorii, ci şi drepturi corelative acestora, raportul juridic obligaţional născut dintr-un contract accesoriu având nu numai o latură pasivă (obligaţia, datoria debitorului), ci şi o latură activă (dreptul de creanţă al creditorului de a cere debitorului îndeplinirea acelei obligaţii).

la orice proprietar al acestuia, inclusiv de la persoana care a dobândit lucrul de la nudul proprietar; titularul unei servituţi îşi poate exercita dreptul chiar dacă fondul aservit a fost înstrăinat de proprietarul originar; în cazul dreptului real de ipotecă, dacă debitorul care a garantat restituirea unei sume de bani împrumutate printr-o ipotecă ar înstrăina bunul ipotecat şi nu şi-ar executa de bunăvoie obligaţia de restituire a sumei împrumutate, atunci creditorul ipotecar poate urmări bunul afectat garanţiei şi în mâinile noului proprietar, solicitând scoaterea bunului la vânzare silită, pentru ca din preţul obţinut la licitaţie să îşi satisfacă dreptul său de creanţă faţă de debitor.

(1J De exemplu, din preţul bunului ipotecat, scos la vânzare silită prin licitaţie, mai întâi îşi va satisface creanţa creditorul ipotecar, ca titular al dreptului real de ipotecă, iar numai eventualul rest va fi distribuit creditorilor chirografari ai debitorului urmărit.

[2] în acest sens, a se vedea A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 126.


în categoria drepturilor de creanţă accesorii includem:- dreptul creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă

creanţei principale;- dreptul născut din convenţia accesorie numită clauză penală;111- dreptul subiectiv care izvorăşte din fidejusiune;121- dreptul de a pretinde arvuna.131Principala aplicaţie a acestei clasificări se întâlneşte, totuşi, în materia

drepturilor reale, deosebindu-se drepturile reale principale şi drepturile reale accesorii.

Drepturile reale principale sunt următoarele:- dreptul de proprietate, în cele două forme ale sale, adică: dreptul de

proprietate publică (titulari ai dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unităţile administrativ-teritoriale) şi dreptul de proprietate privată (pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată: persoanele fizice, persoanele juridice, inclusiv statul şi unităţile administrativ-teritoriale);

- drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată (dezmembrămintele dreptului de proprietate, numite şi drepturile reale principale asupra bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de superficie,141 dreptul de uzufruct,151 dreptul de

[1J Clauza penală este acea convenţie accesorie prin care părţile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestaţie în cazul neexecutării obligaţiei principale [art. 1538 alin. (1) C.civ.]. Clauza penală poate consta în obligaţia debitorului de a presta creditorului fie o sumă de bani, fie o altă valoare patrimonială.

[2] Fideiusiunea (denumită şi cauţiune) este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligaţional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din urmă nu o execută (art. 2280 C.civ.).

[3] An/una reprezintă o sumă de bani pe care una dintre părţi o dă celeilalte părţi cu ocazia încheierii unei convenţii, urmând ca, în ipoteza denunţării sau a neexecutării convenţiei respective, partea care a denunţat unilateral sau nu şi-a executat culpabil obligaţia asumată să piardă suma dată sau, după caz, să restituie dublul sumei primite (art. 1544-1545 C.civ.).

141 Dreptul de superficie este dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă [art. 693 alin. (1) C.civ.]. Aşadar, dreptul de superficie este acel drept real ce rezultă din dreptul de proprietate pe care îl are o persoană (denumită superficiar) asupra construcţiilor, plantaţiilor sau a altor lucrări ce se află pe suprafaţa sau în subsolul unui teren care aparţine unei alte persoane, teren asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă.

151 Potrivit art. 703 C.civ., „uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane şi de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanţa”. Aşadar, dreptul de uzufruct implică segmentarea dreptului de


uz,[1] dreptul de abitaţie[2] şi dreptul de servitute;131- dreptul de administrare (de folosinţă) al regiilor autonome sau, după

caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local, ca drept real corespunzător dreptului de proprietate publică [reglementat de art. 867 - art. 870 C.civ.];

- dreptul de concesiune, mai exact, dreptul de folosinţă ce izvorăşte din concesiune [reglementat de art. 136 alin. (4) din Constituţie, de O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri publice, precum şi de art. 871 - art. 873 C.civ. etc.];

- dreptul de folosinţă asupra bunurilor proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, instituţiilor de utilitate publică [reglementat de art. 874 şi art. 875 C.civ. etc];

- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice;[41

- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii, unor persoane juridice;151

proprietate, în sensul că uzufructuarului (titularul dreptului de uzufruct) îi revin prerogativa de a folosi lucrul şi prerogativa de a-i culege fructele, iar proprietarului (numit nud proprietar) îi rămâne prerogativa dispoziţiei.

( 1 Dreptul de uz este o varietate a dreptului de uzufruct, deosebirea faţă de acesta constând în aceea că titularul dreptului de uz nu are dreptul de a culege fructele decât pentru nevoile sale şi ale familiei sale. Dreptul de uz este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele naturale şi industriale numai pentru nevoile proprii şi ale familiei sale (art. 749 C.civ.).

[2] Dreptul de abitaţie este un drept de uz ce are ca obiect o locuinţă, titularul dreptului de abitaţie având dreptul de a locui în locuinţa nudului proprietar împreună cu soţul şi copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit abitaţia, precum şi cu părinţii ori alte persoane aflate în întreţinere (art. 750 C.civ.).

(31 Articolul 755 alin. (1) C.civ. defineşte servitutea ca „sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar” .

[4] De exemplu, potrivit art. 124 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „consiliile locale şi consiliile judeţene pot da în folosinţă gratuită, pe termen limitat, bunuri mobile şi imobile proprietate publică sau privată locală ori judeţeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfăşoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice”.

[5] Avem în vedere, spre exemplu: dreptul de folosinţă a unor terenuri din domeniul privat al comunei, oraşului sau municipiului, atribuit în condiţiile prevăzute în art.


- dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea anumitor persoane juridice, conferit de acestea persoanelor juridice anexă.

Drepturile reale accesorii sunt următoarele:- dreptul de ipotecă,*11 reglementat de art. 2343 - art. 2479 C.civ.;- dreptul de gaj (amanetul), reglementat de art. 2480 - art. 2494

C.civ.;[21- privilegiile, reglementate de art. 2333 - art. 2342 C.civ.;[31- dreptul de retenţie, reglementat de art. 2495 - art. 2499 C.civ.141

19 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

[1J Potrivit art. 2343 C.civ., „ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei obligaţii”. Aşadar, dreptul de ipotecă este acel drept real accesoriu ce reprezintă o garanţie imobiliară sau mobiliară, după caz, ce însoţeşte obligaţia pe care o are debitorul faţă de creditor şi care nu presupune deposedarea celui care o constituie.

121 Dreptul de gaj este acel drept real născut din contractul accesoriu prin care debitorul remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei. în cazul în care debitorul nu îşi achită datoria, creditorul gajist are dreptul fie de a cere instanţei să îi aprobe reţinerea lucrului în contul creanţei, pe baza unei expertize judiciare de estimare a valorii lucrului, fie de a solicita vânzarea la licitaţie publică a lucrului gajat, cu dreptul de a fi plătit cu preferinţă din suma obţinută faţă de alţi creditori ai aceluiaşi debitor.

^ Privilegiul este preferinţa acordată de lege unui creditor în considerarea creanţei sale [art. 2333 alin. (1) C.civ.].

141 Dreptul de retenţie, numit şi debitum cum re iunctum, este acel drept real de garanţie imperfect, ce constă în posibilitatea deţinătorului unui lucru mobil sau imobil al altuia de a refuza remiterea sau restituirea acelui lucru către creditor până când acesta nu îşi execută obligaţia sa izvorâtă din acelaşi raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul nu îl despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe care bunuli le-a cauzat [art. 2495 alin. (1) C.civ.].

Ca aplicaţii legale ale dreptului de retenţie, menţionăm: art. 352 alin. (2) C.civ. potrivit căruia „soţul care a plătit datoria comună (din bunurile proprii) are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează”; art. 566 alin. (6) C.civ. potrivit căruia, în cazul admiterii acţiunii în revendicare, „pârâtul are un drept de retenţie asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute pentru producerea şi culegerea acestora, cu excepţia cazului în care proprietarul furnizează pârâtului o garanţie îndestulătoare”; art. 2029 C.civ., potrivit căruia, pentru garantarea tuturor creanţelor sale împotriva mandantului izvorâte din mandat, mandatarul are un drept de retenţie asupra bunurilor primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori pe seama acestuia”; art. 2053 alin. (1) C.civ., potrivit căruia, „pentru creanţele sale asupra comitentului, comisionarul are un drept de retenţie asupra bunurilor acestuia, aflate îndetentia sa".

i


Se observă că toate drepturile reale accesorii presupun, ca drept principal, un drept de creanţă.

2.2.4. Drepturi subiective civile pure şi simple şi drepturi subiective civile afectate de m odalitâţi

Criteriul în raport de care se face această clasificare a drepturilor subiective civile îl reprezintă gradul de certitudine conferit titularilor.

Dreptul subiectiv civil pur şi simplu este acela care conferă maximă certitudine titularului său, deoarece nici existenţa şi nici exercitarea lui nu depind de vreo împrejurare viitoare. Un asemenea drept poate fi exercitat de îndată ce s-a născut, necondiţionat.

7 >

Dreptul subiectiv civil afectat de modalităţi este acela care nu mai oferă deplină siguranţă titularului, în sensul că exercitarea dreptului sau chiar existenţa lui depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă. Termenul, condiţia şi sarcina sunt modalităţile actului juridic, însă, din perspectiva drepturilor subiective afectate de modalităţi vom reţine doar termenul şi condiţia.

Dreptul subiectiv civil afectat de termen este apropiat, ca siguranţă, de dreptul pur şi simplu, deoarece termenul, ca modalitate a actului juridic, constă într-un eveniment viitor şi sigur ca realizare, aşa încât nu afectează existenţa dreptului subiectiv, ci numai exerciţiul acestuia, în sensul că amână sau, după caz, pune capăt exerciţiului dreptului subiectiv respectiv.

Dreptul subiectiv civil afectat de condiţie este nesigur în ceea ce priveşte existenţa sa, întrucât condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, aşa încât există nesiguranţă în privinţa naşterii sau, după caz, a stingerii dreptului subiectiv.

Menţionăm că, în doctrină, uneori, se vorbeşte şi despre existenţa altor categorii de drepturi, respectiv drepturile eventuale şi drepturile viitoare,111 existând şi dispoziţii legale care fac referire la acestea, spre exemplu, art. 956 C.civ., care vorbeşte despre „drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise”, art. 2370 C.civ., care are ca denumire marginală „obligaţiile viitoare sau eventuale" şi care, în conţinut, se referă la rangul ipotecii care garantează îndeplinirea unei obligaţii viitoare, ceea ce înseamnă

t1] Pentru dezvoltări referitoare la drepturile eventuale şi la drepturile viitoare, a se vedea G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 4-a revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 68-69.


că drepturile corelative unor asemenea obligaţii sunt drepturi viitoare sau eventuale etc.

2.3. Exercitarea drepturilor subiective civile. Abuzul de drept

Aşa cum am subliniat deja, dreptul subiectiv civil nu trebuie confundat cu exerciţiul lui. Regula este că exercitarea unui drept subiectiv civil nu este obligatorie, fiind lăsată la latitudinea titularului acestuia.

Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de următoarele principii:

- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi a moralei [art. 14 alin. (1) C.civ.];

- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe, atât de ordin material (de exemplu, proprietarul unui teren nu poate să construiască dincolo de linia vecinătăţii), cât şi de ordin juridic (spre exemplu, creditorul nu poate pretinde debitorului său mai mult decât acesta îi datorează);

- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne, adică numai potrivit scopului economic şi social în vederea căruia este recunoscut de lege, iar nu în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe (art. 15 C.civ.);

- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credinţă [art. 57 din Constituţie, art. 14 alin. (1) C.civ.].

Aceste patru principii sunt cumulative, în exercitarea drepturilor subiective civile nefiind suficientă respectarea numai a unuia sau a unora dintre ele. Numai dacă dreptul subiectiv civil este exercitat cu respectarea celor patru principii menţionate mai sus, îşi va dovedi exactitatea adagiul qui suo iure utitur, neminem laedit (cine îşi exercită dreptul său nu vatămă pe nimeni).

în legătură cu exercitarea drepturilor subiective civile se pune şi problema abuzului de drept.

Abuzul de drept vizează numai ultimele două principii dintre cele patru enumerate mai sus, deci se poate vorbi de un abuz de drept atunci când titularul acestuia, cu rea-credinţă, îl deturnează de la finalitatea lui, astfel cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 15 C.civ.

Se observă că abuzul de drept nu înseamnă depăşirea limitelor externe, de ordin material sau juridic, ale dreptului respectiv, ipoteză în care am fi în prezenţa unui fapt juridic săvârşit fără drept, ci numai depăşirea limitelor interne ale dreptului subiectiv civil. Deci, existenţa dreptului subiectiv civil nu trebuie confundată cu modul în care este exercitat un drept subiectiv civil care există.


Orice abuz de drept presupune două elemente constitutive, şi anume:- un element subiectiv, ce constă în exercitarea cu rea-credintă a

1 i

dreptului subiectiv civil;- un element obiectiv, care constă în deturnarea dreptului subiectiv de

la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, faptul săvârşit neputând fi explicat printr-un motiv legitim.

Pentru a caracteriza exerciţiul unui drept subiectiv civil ca abuziv, este necesar să fie îndeplinite următoarele cerinţe:

- să existe un drept subiectiv civil, ceea ce presupune, printre altele, respectarea limitelor externe ale dreptului;

- autorul abuzului să fie titularul dreptului subiectiv civil în cauză şi să fie capabil să îl exercite. Această condiţie este uşor de justificat, având în vedere că, prin ipoteză, abuzul de drept presupune folosirea (exerciţiul) dreptului respectiv, ceea ce înseamnă că persoana despre care se afirmă că a săvârşit un abuz de drept trebuie, în primul rând, să aibă acel drept, iar, în al doilea rând, să fie în măsură să îl exercite;

- dreptul să fie dirijat spre realizarea unui alt scop decât acela pentru care a fost recunoscut de lege, adică titularul să îşi exercite dreptul subiectiv civil în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil etc.;

- dreptul să fie exercitat cu rea-credinţă.S-a considerat că sancţionarea abuzului de drept ar consta, de regulă,

în refuzul concursului forţei de constrângere a statului, în sensul că organul de jurisdicţie, constatând că este în prezenţa exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil, nu va admite cererea titularului acelui drept (nu va admite cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată dacă abuzul de drept provine de la reclamant, respectiv va înlătura apărarea pârâtului dacă abuzul de drept provine de la acesta).*11 în ceea ce ne priveşte, apreciem că, în lipsa unui text de lege expres în acest sens, această soluţie este discutabilă. Respingerea cererii titularului dreptului subiectiv civil exercitat abuziv va interveni, eventual, în temeiul unor dispoziţii legale exprese, iar nu în baza simplei exercitări abuzive a dreptului.

în opinia noastră, sancţiunea cu caracter general a exercitării abuzive a unui drept subiectiv civil constă în obligarea autorului abuzului, dacă este cazul, la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de ordin patrimonial sau moral cauzat prin exercitarea abuzivă a dreptului său, potrivit regulilor

111 Plenul Trib. Suprem, dec. nr. 13/1959, în C.D. 1959, p. 37. A se vedea şi Gh. Beleiu, op. cit, p. 87.


ce guvernează răspunderea civilă delictuală. Alte sancţiuni, cu caracter special, ar putea să intervină numai dacă ar fi prevăzute în mod expres de o normă specială.

3. Obligaţia civilă

3.1. Noţiune

Obligaţia este definită de art. 1164 C.civ. ca fiind o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.

Astfel, prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, care poate consta în a da, a face sau a nu face ceva şi care, în caz de nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului.

Din definiţie rezultă că obligaţia civilă presupune, întotdeauna, o îndatorire a subiectului pasiv (iar nu o posibilitate, facultate), care prezintă următoarele trăsăturr.

- îndatorirea subiectului pasiv constă într-o conduită corespunzătoare conduitei pe care o poate avea subiectul activ;

- îndatorirea subiectului pasiv poate consta într-o acţiune sau, după caz, într-o abţinere;

- în caz de nevoie, îndatorirea poate fi impusă subiectului pasiv prin forţa coercitivă a statului.

>

Sub aspect terminologic, trebuie reţinut că, pe lângă sensul de mai sus, expresia „obligaţie civilă” (sau cuvântul „obligaţie”) mai are încă două înţelesuri. Astfel, prin obligaţie civilă se desemnează şi raportul obligaţio- nal (numit şi raport de obligaţii), adică un raport juridic civil în care subiectul activ (numit creditor) poate pretinde subiectului pasiv (numit debitor) să dea, să facă ori să nu facă ceva. De asemenea, prin obligaţie se mai desemnează şi înscrisul constatator al unei creanţe.

3.2. Clasificarea obligaţiilor civile

3.2.1. Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face

în dreptul civil, prin obligaţia de a da se înţelege îndatorirea de a constitui sau de a transmite un drept real.

Aşadar, „a da” nu înseamnă „a preda” . Spre exemplu, obligaţia vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patri


moniul cumpărătorului este o obligaţie de a da, care nu trebuie confundată cu obligaţia de a preda în materialitatea sa lucrul vândut, aceasta din urmă fiind, aşa cum vom vedea imediat, o obligaţie de a face. De asemenea, tot o obligaţie de a da este şi îndatorirea pe care şi-o asumă cel care a împrumutat o sumă de bani de a constitui un drept de ipotecă în favoarea celui care l-a împrumutat, pentru a garanta dreptul de creanţă al acestuia din urmă.

Subliniem că, în principiu, transmiterea dreptului real prin contract se realizează în chiar momentul încheierii contractului, aşa încât se întâlnesc mai rar obligaţii de a da persistente în timp, după încheierea actului juridic. Totuşi, există obligaţii de a da ce se menţin şi după încheierea contractului, cum ar fi: ipoteza în care părţile convin ca transferul proprietăţii asupra unui bun individual determinat (nefungibil) să opereze la un moment ulterior celui realizării acordului de voinţă; cazul vânzării unor bunuri de gen (fungibile) etc.

Prin obligaţie de a face se înţelege îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu sau de a preda un lucru, deci, în general, orice prestaţie pozitivă în afara celor care se încadrează în noţiunea de „a da” .

De exemplu, sunt obligaţii de a face: obligaţia locatorului de a pune la dispoziţia locatarului lucrul închiriat, obligaţia de a preda lucrul donat, obligaţia de a presta întreţinerea în temeiul contractului de întreţinere etc.

Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea subiectului pasiv de a se abţine de la o acţiune sau de la anumite acţiuni.i > 1

Conţinutul obligaţiei de a nu face diferă după cum obligaţia este corelativă unui drept absolut sau unui drept relativ. Obligaţia de a nu face corelativă unui drept absolut înseamnă îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere acestui drept, iar obligaţia de a nu face corelativă unui drept relativ este îndatorirea subiectului pasiv de a nu face ceva ce ar fi putut să facă dacă nu s-ar fi obligat la abţinere.

Ca exemple de obligaţii de a nu face corelative unui drept absolut, cităm: obligaţia ce revine oricărei persoane de a nu stânjeni exerciţiul dreptului de proprietate al titularului unui asemenea drept; obligaţia proprietarului fondului aservit de a nu face nimic de natură a diminua sau îngreuna exerciţiul servituţii; obligaţia asumată printr-o convenţie de constituire a unei servituţi, de către proprietarul unui teren faţă de vecinul său de a nu construi la o distantă mai mică de un număr oarecare de metri de linia despărţitoare etc.

Ca exemple de obligaţie de a nu face corelativă unui drept relativ (de creanţă), menţionăm: obligaţia pe care şi-o asumă cel împrumutat de a nu


înstrăina un anumit bun până când nu va efectua plata către împrumu- tător, obligaţia depozitarului de a nu se folosi de lucrul depozitat, obligaţia asumată de un comerciant fată de un alt comerciant de a nu exercita un

>

comerţ concurent etc.i

Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte calificarea unor acte juridice, precum şi posibilitatea aducerii la îndeplinire silită a obligaţiilor.

3.2.2. Obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative

Această clasificare reprezintă o variantă a clasificării anterioare.Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune, deci vom include

în această categorie obligaţia de a da şi obligaţia de a face.Obligaţiile negative sunt acelea care presupun o abstenţiune, deci

includem în această categorie obligaţia de a nu face.Interesul acestei împărţiri a obligaţiilor civile se manifestă, spre exem

plu, în ceea ce priveşte una dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea acorda daune-interese creditorului ca urmare a neexecutării obligaţiei ori a executării cu întârziere sau necorespunzătoare, anume punerea în întârziere a debitorului. în regulă generală, în cazul încălcării unei obligaţii de a nu face, debitorul este de drept în întârziere [art. 1523 alin. (2) lit. b) teza finală C.civ.], pe când, în cazul încălcării unei obligaţii pozitive, în principiu, este necesară punerea în întârziere a debitorului [art. 1528 alin. (2) C.civ.].

3.2.3. Obligaţii de rezultat şi obligaţii de m ijloace^

Obligaţiile de rezultat (numite şi obligaţii determinate) sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat.

Deci, obligaţiile de rezultat se caracterizează prin faptul că obligaţia este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi îndatorirea ca, desfăşurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit.

Aşa cum spune art. 1481 alin. (1) C.civ., „în cazul obligaţiei de rezultat, debitorul este ţinut să procure creditorului rezultatul promis”.

[1] Pentru dezvoltări, a se vedea M. POUMAREDE, Droit des obligations. Cours et travaux dirigest Montchrestien, 2010, p. 7-11.


Obligaţiile de mijloace (numite şi obligaţii de diligenţă sau obligaţii de prudenţă şi diligenţă) sunt acele obligaţii care constau în îndatorirea debitorului de a depune toată stăruinţa pentru atingerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul preconizat.

Art. 1481 alin. (2) C.civ. precizează că „în cazul obligaţiilor de mijloace, debitorul este ţinut să folosească toate mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis”.

Ca exemplu, se citează frecvent îndatorirea ce revine medicului de a acţiona cu toată prudenţa şi toată diligenta cerute de ştiinţa şi etica medicală, în vederea vindecării pacientului de o anumită maladie, neatingerea rezultatului urmărit neînsemnând în mod automat neîndeplinirea obligaţiei.

De asemenea, în principiu, obligaţia asumată de avocat faţă de clientul său este o obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat.111 Mai putem reţine ca exemple de obligaţii de mijloace: obligaţia asumată de o persoană de a pregăti o altă persoană în vederea reuşitei la un concurs, obligaţia unui savant de a efectua cercetări în vederea unei descoperiri ştiinţifice etc.

Potrivit art. 1481 alin. (3) C.civ., pentru a se stabili dacă o obligaţie este de mijloace sau de rezultat, se va ţine seama îndeosebi de:

- modul în care obligaţia este stipulată în contract;- existenţa şi natura contraprestaţiei şi celelalte elemente ale contrac

tului;- gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;- influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.Clasificarea în discuţie prezintă interes sub aspect probatoriu, în sen

sul că, în cazul obligaţiei de rezultat, neatingerea rezultatului dorit constituie, prin ea însăşi, o prezumţie de vinovăţie a debitorului, în vreme ce, în cazul unei obligaţii de mijloace, neatingerea rezultatului preconizat nu reprezintă o asemenea prezumţie, ci creditorul are sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea că debitorul nu a depus toată stăruinţa pentru îndeplinirea obligaţiei asumate.

(1J Curtea Constituţională, dec. nr. 45/1995, în M. Of. nr. 90 din 12 mai 1995; FI. Ba ia s , Principiile profesiei de avocat In lumina dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, în Dreptul nr. 10-11/1995, p. 35; V.M. C io b a n u , Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. I, Teoria generală, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 104.


3.2.4. Obligaţii civile obişnuite, obligaţii scriptae in rem şi obligaţii propter rem

Obligaţia civilă obişnuită este aceea care incumbă debitorului faţă de care s-a născut; în alte cuvinte, urmează a fi executată (sau, după cum se mai spune, este opozabilă) „între părţi”, ca şi dreptul de creanţă. Majoritatea obligaţiilor civile este formată din asemenea obligaţii.

Obligaţia scriptae in rem (numită şi obligaţie opozabilă şi terţilor) se caracterizează prin aceea că este strâns legată de un lucru, astfel încât creditorul îşi poate realiza dreptul său numai dacă titularul actual al dreptului real asupra lucrului respectiv va fi obligat să îi respecte acest drept, deşi nu a participat direct şi personal la formarea raportului obligaţional. Aşadar, obligaţia scriptae in rem este acea obligaţie care se naşte în legătură cu un lucru şi care îşi produce efectele şi asupra unei terţe persoane care dobândeşte ulterior un drept real asupra lucrului respectiv, chiar dacă această persoană nu a participat în vreun fel la naşterea raportului juridic ce are în conţinut acea obligaţie.

Un exemplu de o asemenea obligaţie ne este oferit de art. 1811 C.civ.care, pentru ipoteza în care, în contractul de locaţiune nu s-a stipulatîncetarea acesteia în cazul înstrăinării bunului [art. 1812 alin. (1) şi (2)C.civ.], prevede că, dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptullocatarului este opozabil dobânditorului, după cum urmează: a) în cazulimobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locatiunea a fost notată în* icartea funciară; b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării; c) în cazul mobilelor supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi; d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa locatarului.

Obligaţia propter rem (numită şi obligaţie rea/â)111 este îndatorirea ce incumbă, în temeiul legii sau chiar al convenţiei părţilor, deţinătorului unui lucru, pentru raţiuni precum: protecţia unor lucruri de importanţă naţională, exploatarea judicioasă ori conservarea unor calităţi ale unor lucruri importante, existenţa unor raporturi de bună vecinătate etc.

Ca exemple de obligaţii propter remt menţionăm: îndatorirea deţinătorului unui teren agricol de a-l cultiva şi de a asigura protecţia solului (art. 74

[1J Atragem însă atenţia că denumirea de obligaţie reală nu trebuie să ducă la concluzia că ar fi vorba de obligaţia corelativă unui drept real (printre altele, şi datorită împrejurării că îndatorirea nu incumbă oricărei persoane, ci numai deţinătorilor lucrurilor respective).


din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare); obligaţia de grăniţuire (art. 560 C.civ.); obligaţia proprietarului de conservare a clădirii constând în asigurarea întreţinerii spaţiului care constituie bunul principal, astfel încât clădirea să se păstreze în stare bună (art. 655 C.civ.) etc.

3.2.5. Obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte

Obligaţia civilă perfectă este acea obligaţie care se bucură integral de sancţiunea juridică, în sensul că, în caz de nevoie, creditorul poate obţine concursul forţei coercitive a statului pentru executarea ei. Cele mai multe obligaţii intră în această categorie.

Obligaţia civilă imperfectă (numită şi obligaţie naturală) este acea obligaţie (tot juridică, iar nu morală) a cărei executare nu se poate obţine pe cale silită, dar, în măsura în care ar fi executată de bunăvoie de către debitor, acesta din urmă nu are dreptul să pretindă restituirea prestaţiei.

Un exemplu de obligaţie civilă imperfectă îl găsim înscris în art. 2506 alin. (3) C.civ., potrivit căruia „cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit” .

De asemenea, în cazul contractului de joc sau prinsoare, potrivit art. 2264 alin. (1) C.civ., „pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu nu există drept la acţiune", iar alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că cel care pierde nu poate să ceară restituirea plăţii făcute de bunăvoie, cu excepţia fraudei sau a cazului în care acela care a plătit era lipsit de capacitate de exerciţiu ori avea capacitate de exerciţiu restrânsă.

Aşadar, protecţia juridică a obligaţiei civile imperfecte nu poate fi obţinută pe calea ofensivă a acţiunii, ci pe calea pasivă a excepţiei (a apărării),, în sensul că, dacă debitorul unei obligaţii imperfecte, deşi nu putea fi constrâns prin intermediul forţei coercitive a statului să execute acea obligaţie, a executat-o totuşi de bunăvoie, atunci el nu va mai putea să îl acţioneze în judecată pe fostul său creditor pentru a obţine restituirea prestaţiei executate de bunăvoie.


3.2.6. Alte clasificâri

După izvorul lor, se deosebesc:- obligaţiile civile născute din acte juridice unilaterale;- obligaţiile civile născute din contracte;- obligaţiile civile născute din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii;- obligaţiile civile izvorâte din gestiunea de afaceri;- obligaţiile civile născute din plata nedatorată;- obligaţiile civile născute din îmbogăţirea fără justă cauză.într-o altă clasificare, mai putem deosebi obligaţiile simple şi obligaţiile

complexe.Categoria obligaţiilor complexe ar include:- obligaţiile afectate de modalităţi (obligaţii afectate de termen şi obligaţii

afectate de condiţie, acestea din urmă fiind numite şi obligaţii condiţionale);- obligaţiile cu pluralitate de părţi (obligaţii divizibile, obligaţii solidare şi

obligaţii indivizibile);- obligaţiile cu pluralitate de obiecte (obligaţii alternative şi obligaţii facul

tative)/11în sfârşit, după cum pot fi exprimate sau nu în bani, se mai distinge

între:- obligaţii civile pecuniare (patrimoniale);- obligaţii civile de altă natură (nepatrimoniale).

[1] Obligaţia alternativă, reglementată de art. 1461-1467 C.civ., presupune că obiectul ei constă în două sau mai multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia dintre părţi (debitorul, afară de situaţia în care s-a prevăzut în mod expres că alegerea va aparţine creditorului şi de situaţia când, la scadenţă, debitorul nu optează), executarea unei singure prestaţii duce la stingerea obligaţiei - duo sunt in obligatione, una vero in solutione. De exemplu, debitorul se obligă să predea creditorului un computer sau o tabletă pc. Fie că va preda computerul, fie că va preda tableta pc, el va fi liberat prin executarea uneia dintre aceste două prestaţii.

Obligaţia facultativă este aceea în care debitorul se obligă la o singură prestaţie (iar creditorul poate solicita numai executarea acesteia), cu facultatea pentru el de a se libera executând o altă prestaţie determinată (art. 1468 C.civ.) - non sunt duo in obligatione, $ed una. Spre exemplu, debitorul se obligă să predea creditorului un computer, convenindu-se însă că se va putea libera plătind suma de 2.000 de lei.

Secţiunea a lll-a. Obiectul raportului juridic civil. Bunurile

1. Definiţia obiectului raportului juridic civil

Prin obiect al raportului juridic civil înţelegem conduita părţilor, adică acţiunea sau inacţiunea la care este îndrituit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv.

Obiectul raportului juridic civil nu trebuie confundat cu conţinutul acestui raport, cel din urmă constând în drepturile şi obligaţiile părţilor, adică în posibilităţile juridice ale unor acţiuni şi în îndatoririle juridice corespunzătoare. în alte cuvinte, posibilitatea şi îndatorirea unei conduite nu trebuie confundate cu însăşi conduita. Spre exemplu, în cadrul contractului de vânzare, obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut şi dreptul cumpărătorului de a pretinde predarea lucrului intră în noţiunea de conţinut a! raportului juridic născut din acest contract, însă acţiunea efectivă de predare şi primire a lucrului vândut reprezintă ceea ce numim obiect al raportului juridic civil.

în raporturile juridice patrimoniale, conduita părţilor se referă adesea la lucruri, dar acestea nu pot fi incluse în structura raportului juridic civil, ţinând cont de caracterul social al acestuia. De regulă însă, lucrul este luat în considerare ca obiect derivat al raportului juridic civil.

2. Bunurile

2.1. Noţiune. Corelaţia dintre bunuri şi patrimoniu

Noţiunea de bun poate fi folosită într-un dublu sens.în sens larg, prin bunuri se desemnează atât lucrurile, cât şi drepturile

privitoare la acestea.în sens restrâns, prin bunuri se desemnează numai lucrurile asupra

cărora pot exista drepturi patrimoniale.O definiţie legală a bunului este oferită de art. 535 C.civ., potrivit căruia

„sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial”.

O altă noţiune frecvent folosită în dreptul civil, care este în strânsă legătură cu aceea de bunuri, este cea de patrimoniu.


Prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane fizice sau juridice!^ Patrimoniul se compune din două laturi, anume latura activă, formată din drepturile patrimoniale, precum şi latura pasivă, alcătuită din obligaţiile patrimoniale.

Aşadar, între noţiunile de patrimoniu şi de bun există o relaţie de tipul întreg-parte, cu precizarea că bunurile pot fi privite fie în mod izolat, unul câte unul, fie în mod global, ca o universalitate juridică aparţinând unei persoane, în acest din urmă caz reprezentând însăşi latura activă a patrimoniului acelei persoane.*21

2.2. Clasificarea bunurilor

2.2.1. Bunuri imobile şi bunuri mobile

Această clasificare se face în funcţie de un criteriu mixt, anume naturaf 9bunurilor ş i calificarea dată de lege.

în dreptul nostru civil, bunurile imobile sunt de trei feluri:- imobile prin natura lor;- imobile prin destinaţie;- imobile prin determinarea legii.Bunurile imobile prin natura lor sunt terenurile, izvoarele şi cursurile

de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent (art. 537 C.civ.).

Bunurile imobile prin destinaţie sunt, prin natura lor, lucruri mobile, însă, dată fiind destinaţia lor, stabilită de proprietar, legea le consideră imobile.

111A se vedea şi art. 31 alin. (1) C.civ. Rămân, deci, în afara patrimoniului toate drepturile şi obligaţiile care nu au o valoare pecuniară. Atingerea exerciţiului unui drept nepatrimonial poate da naştere unei acţiuni în despăgubire împotriva autorului atingerii, însă, într-o asemenea situaţie, dreptul la despăgubire născut ca urmare a încălcării dreptului nepatrimonial va face parte din patrimoniu, iar nu însuşi dreptul nepatrimonial.

*21 Aşa cum s-a subliniat în doctrină (a se vedea, spre exemplu, Gh. Beleiu, op. cit., p. 97), din punct de vedere juridic, sintagma „bun patrimonial” constituie un pleonasm. Cu toate acestea, sintagma respectivă a fost folosită, din eroare, de unii autori de prestigiu (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept c iv il rom ân , voi. II, Ed. AII, colecţia Restitutio, Bucureşti, 1997, p. 522) şi este folosită în unele acte normative relativ recente.


Astfel, potrivit art. 538 alin. (1) C.civ., rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate, iar alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede că materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această destinaţie.

Bunurile imobile prin determinarea legiP] sunt drepturile reale imobiliare [art. 542 alin. (1) C.civ.], precum şi acţiunile în justiţie care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui lucru imobil.

Trebuie menţionat faptul că dreptul de proprietate asupra unui lucru imobil nu este un bun imobil prin determinarea legii, ci un bun imobil prin natura lui, deoarece dreptul de proprietate este încorporat şi materializat în obiectul său, deci se confundă cu lucrul ce îi formează obiectul.

Bunurile mobile sunt şi ele de trei feluri:- mobile prin natura lor;- mobile prin anticipaţie;- mobile prin determinarea legii.Bunurile mobile prin natura lor sunt, potrivit art. 539 C.civ., acele lu

cruri pe care legea nu le consideră imobile, această calitate fiind stabilită şi pentru undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi pentru energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora.

în ceea ce priveşte bunurile mobile prin anticipaţie, art. 540 alin. (1) C.civ. prevede că bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fructele necuiese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor individuală în vederea detaşării lor.

Prin urmare, bunurile mobile prin anticipaţie sunt acele bunuri care, prin natura lor, sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le privesc ca mobile în considerarea a ceea ce vor deveni în viitor. Sunt bunuri mobile prin anticipaţie, spre exemplu, fructele şi recoltele necuiese încă, arborii, materialele ce vor rezulta din demolarea unei construcţii, piatra din

(1) Vechiul Cod civil denumea această categorie „bunuri imobile prin obiectul la care se aplică”, dar în literatura de specialitate s-a precizat, în mod justificat, că denumirea mai exactă ar fi aceea de imobile prin determinarea legii - D. A le x a n d r e s c o , Principiile dreptului civil român, voi. I, Bucureşti, 1926, p. 424.


carieră, desigur pentru toate aceste bunuri numai dacă sunt înstrăinate cu anticipaţie prin act juridic. Se poate observa că mobilele prin anticipaţie au un caracter mobiliar relativ, în sensul că aceste bunuri sunt mobile numai în raporturile dintre părţile actului juridic respectiv. Faţă de terţi însă, ele devin mobile numai după desprinderea efectivă de fond.

Bunurile mobile prin determinarea legii sunt: drepturile reale asupra unui lucru mobil; toate drepturile de creanţă; drepturile intelectuale (numite şi drepturi de proprietate intelectuală sau drepturi de creaţie intelectuală, categorie ce cuprinde drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile conexe acestora); acţiunile în justiţie referitoare la un drept mobiliar (mobilis est actio quae tendit ad quid mobile, immobilis quae tendit ad quid immobile).

Clasificarea bunurilor în imobile şi mobile prezintă importanţă datorită regimului juridic diferit al celor două categorii. Astfel:

- î n ceea ce priveşte efectele posesiei, pentru bunurile imobile posesia poate conduce la uzucapiune, în condiţiile art. 930 şi urm. C.civ., iar pentru bunurile mobile posesia valorează, în condiţiile care rezultă din art. 935 C.civ., o prezumţie absolută şi irefragabilă de proprietate sau poate conduce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune în condiţiile art. 939 C.civ.;

- publicitatea înstrăinărilor se aplică, în principal, în materia bunurilor imobile;

- înstrăinarea anumitor bunuri imobile este supusă, uneori, unor cerinţe mai riguroase;

- în cazul bunurilor comune ale soţilor, înstrăinarea sau grevarea unui imobil nu poate fi făcută de către unul dintre soţi decât cu consimţământul expres al celuilalt soţ, în schimb, pentru înstrăinarea bunurilor mobile, se prezumă existenţa consimţământului celuilalt soţ (prezumţia de mandat tacit reciproc);

- executarea silită este supusă unor reguli diferite, după cum se urmăreşte un bun mobil sau un bun imobil;

- competenţa teritorială în pricinile privitoare la imobile aparţine, de regulă, instanţei în a cărei circumscripţie teritorială se află situat imobilul, însă, în pricinile referitoare la bunuri mobile, este competentă, în principiu, instanţa de la domiciliul pârâtului;

- în dreptul internaţional privat, imobilele sunt cârmuite de legea locului imobilului (lex rei sitae), iar mobilele sunt cârmuite de legea personală (lex personalis), care poate fi legea naţională (lex patriae) sau legea domiciliului (lex domicilii).


2.2.2. Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil

Această clasificare a bunurilor porneşte de la regimul circulaţiei lor juridice.

Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice.

Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, afară de excepţiile prevăzute expres de lege.

în cadrul acestei categorii putem distinge între, pe de o parte, bunurile care pot circula liber, neîngrădit, iar, pe de altă parte, bunurile care pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate, însă numai cu respectarea anumitor condiţii restrictive (de exemplu, armele de foc şi muniţiile, materialele explozive, produsele şi substanţele toxice, obiecte de cult etc.).

Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea care nu pot face obiectul unui act juridic civil translativ sau constitutiv de drepturi reale (art. 1229 C.civ.).

în sensul propriu-zis al cuvântului, sunt scoase din circuitul civil numai lucrurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate şi, pe cale de consecinţă, obiect (derivat) al actelor juridice, adică aşa-numitele lucruri comune (res communis - aerul, razele soarelui, apa mării etc.), care, fiind inepuizabile, nu aparţin nimănui şi al căror uz e comun tuturor, în condiţiile şi limitele prevăzute de lege.

Noţiunile de bunuri aflate în circuitul civil, respectiv bunuri scoase din circuitul civil, în realitate, vizează fie numai inalienabilitatea unor bunuri (bunuri ce nu pot fi înstrăinate, dar care pot forma obiectul unor acte juridice netranslative de proprietate), fie numai regimul juridic restrictiv al circulaţiei anumitor bunuri.

»

Importanţa acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte valabilitatea actelor juridice civile sub aspectul obiectului lor.

2.2.3. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile

După cum pot fi înlocuite sau nu, unele cu altele, în executarea unei obligaţii civile, bunurile sunt fungibile şi nefungibile.

Bunurile fungibile sunt acele bunuri determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii [art. 543 alin. (2) C.civ.].[1)

t11 Precizăm că, în dreptul civil, prin plată se înţelege executarea oricărei obligaţii, indiferent de obiectul ei, iar nu numai remiterea unei sume de bani.


Bunurile nefungibile sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu altele în executarea unei obligaţii, aşa încât debitorul nu este liberat decât prin predarea bunului datorat.

însă caracterul fungibil sau nefungibil al unui bun este dat nu numai de natura bunului, ci poate fi dat şi de voinţa părţilor unui act juridic, ceea ce înseamnă că părţile pot conveni ca două bunuri fungibile să fie considerate nefungibile [art. 543 alin. (3) C.civ.]; spre exemplu, Primus împrumută Iui Secundus un exemplar al unei cărţi dintr-o anumită ediţie, iar părţile convin restituirea aceluiaşi exemplar, întrucât el poartă o dedicaţie scrisă de autorul cărţii.

Codul civil nu a reţinut şi clasificarea bunurilor în bunuri individual determinate (res certa), adică acele bunuri care, potrivit naturii lor sau voinţei exprimate de părţile actului juridic, se individualizează prin însuşiri proprii, specifice (spre exemplu, unicatele, o casă indicată prin locul ei de situare), un autoturism individualizat prin seria motorului, a saşiului, prin numărul de înmatriculare etc.) şi bunuri determinate generic (res genera sau bunuri de gen), adică acele bunuri care se individualizează prin însuşirile speciei sau categoriei din care fac parte (individualizarea lor reali- zându-se prin indicarea numărului, greutăţii, măsurii etc.). Cu toate acestea, există dispoziţii legale care se referă fie la bunuri individual determinate, de exemplu, art. 1273 alin. (1) C.civ., art. 1482 C.civ., art. 1494 alin. (1) lit. b) C.civ. etc., fie la bunuri de gen, spre exemplu, art. 1273 alin. (1) C.civ., art. 1486 C.civ., art. 1678 C.civ. etc.

Subliniem că bunurile determinate generic sunt bunuri fungibile, iar bunurile determinate individual sunt bunuri nefungibile.

Importanţa împărţirii bunurilor în fungibile şi nefungibile se manifestă, după cum rezultă din chiar definiţia lor, în ceea ce priveşte aprecierea valabilităţii plăţii.

De asemenea, această clasificare a bunurilor prezintă importanţă şi în ceea ce priveşte momentul transmiterii (constituirii) dreptului rea/în actele juridice între vii translative (constitutive) de drepturi reale. Cu caracter general, art. 1273 alin. (1) C.civ. prevede că „drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen”. în materia vânzării, dacă părţile nu au prevăzut altfel, din art. 1674 C.civ. rezultă că, atunci când obiectul actului juridic priveşte un bun nefungibil (individual determinat), dreptul real se transmite, ca regulă generală, în momentul încheierii actului juridic, chiar dacă nu s-a predat bunul res


pectiv, în schimb, din art. 1678 - art. 1679 C.civ. rezultă că, în ipoteza în care obiectul actului juridic priveşte bunuri fungibile (de gen), dreptul real se transmite în momentul individualizării acestora prin predare, numărare, cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului, afară de cazul în care este vorba despre o vânzare în bloc a bunurilor, ipoteză în care proprietatea se strămută cumpărătorului de la încheierea contractului.

Ca regulă, locul de executare a obligaţiei de predare a unui bun determinat individual (nefungibil) este acela unde se află bunul în momentul încheierii contractului [art. 1494 alin. (1) lit. b) C.civ.], pe când predarea bunurilor de gen (fungibile) se face la domiciliul sau sediul debitorului din momentul încheierii contractului [art. 1494 alin. (1) lit. c) C.civ.], spunân- du-se, în acest sens, că plata este cherabilă, iar nu portabilă.

2.2.4. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile

Această clasificare se face după cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea substantei ori înstrăinarea lor.

Bunul consumptibil este acel bun care nu poate fi folosit fără ca prima lui întrebuinţare să nu implice consumarea substanţei sau înstrăinarea lui [art. 544 alin. (2) C.civ.]. Spre exemplu, banii, alimentele, combustibilii etc. sunt bunuri consumptibile.

Bunul neconsumptibileste acei bun care poate fi folosit în mod repetat, fără să fie necesară, pentru aceasta, consumarea substanţei sau înstrăinarea lui. Ca exemple de bunuri neconsumptibile pot fi menţionate: clădirile, terenurile, maşinile etc.

Calitatea de bun consumptibil sau neconsumptibil este dată şi de voinţa părţilor, printr-un act juridic de schimbare a întrebuinţării unui bun consumptibil prin natura sa [art. 544 alin. (3) C.civ.].

Importanţa clasificării în discuţie se manifestă în cazul uzufructului şi al împrumutului.

Astfel, dacă dreptul de uzufruct poartă asupra unui bun neconsumptibil, uzufructuarul va trebui să restituie nudului proprietar chiar acel bun, el având obligaţia conservării substanţei lui (salva substantia re/), pe când, în cazul în care este vorba de un bun consumptibil (într-o asemenea situaţie, în fapt, suntem în prezenţa unui cvasiuzufruct, deoarece uzufructuarului nu i se transmit doar folosinţa şi dreptul de a culege fructele, ci însuşi dreptul de proprietate), uzufructuarului nu îi mai incumbă obligaţia de a conserva substanţa bunului spre a-l restitui chiar pe acelaşi, ci, potri


vit art. 712 C.civ., el are obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi cantitate, calitate şi valoare cu cele primite sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lor la data stingerii uzufructului.

De asemenea, felul bunurilor determină şi natura contractului de împrumut ce se încheie cu privire la ele, în sensul că bunurile consumptibile pot forma obiectul numai al împrumutului de consumaţie (numit şi mutuum), în vreme ce bunurile neconsumptibile pot forma obiectul împrumutului de folosinţă (numit şi comodat).

Precizăm că, deşi în majoritatea cazurilor bunurile consumptibile sunt şi fungibile, iar cele neconsumptibile sunt nefungibile, cele două clasificări nu se suprapun, deci consumptibilitatea nu trebuie confundată cu fungibili- tatea. Exemplul clasic de bun consumptibil şi nefungibil este acela al ultimei sticle cu vin dintr-o recoltă de vin celebră.

De asemenea, pot exista şi bunuri neconsumptibile, dar fungibile, spre exemplu, două cărţi din aceeaşi ediţie.

2.2.5. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

După cum sunt ori nu producătoare de alte bunuri, fără a li se consuma sau diminua substanţa, bunurile se împart în frugifere şi nefrugifere.

Bunurile frugifere sunt acelea care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau naştere altor bunuri, numite fructe.

Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au însuşirea de a da naştere altor produse, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor.

Pornind de la prevederile înscrise în art. 548 C.civ., vom distinge trei categorii de fructe:

- fructe naturale, care sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia şi sporul animalelor [art. 548 alin. (2) C.civ.];

- fructe industriale, care reprezintă produsele directe şi periodice aleunui bun, obtinute ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de f i t 1orice fel [art. 548 alin. (3) C.civ.];

- fructe civile prin care desemnăm veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele [art. 548 alin. (4) C.civ.].

Distincţia între cele trei categorii de fructe prezintă interes în ceea ce priveşte modul lor de dobândire, în sensul că fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere (percepere), la data separării de bu


nul care le-a produs [art. 550 alin. (2) C.civ.], iar fructele civile se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului) [art. 550 alin. (3) C.civ.].

De exemplu, în materia dreptului de uzufruct, fructele naturale şi industriale percepute după constituirea uzufructului aparţin uzufructuarului, iar cele percepute după stingerea uzufructului revin nudului proprietar, fără a putea pretinde unul altuia despăgubiri pentru cheltuielile ocazionate de producerea lor (art. 710 C.civ.), în timp ce fructele civile se cuvin uzufructuarului proporţional cu durata uzufructului, dreptul de a le pretinde dobândindu-se zi cu zi (art. 711 C.civ.), deci chiriile, arenzile etc. scadente anterior începerii dreptului de uzufruct se cuvin proprietarului, chiar dacă acestea vor fi încasate după această dată, iar cele care devin scadente în cursul dreptului de uzufruct se cuvin uzufructuarului, chiar dacă vor fi percepute după încetarea dreptului de uzufruct.

Fructele nu trebuie confundate cu productele.Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau

diminuarea substanţei acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră şi altele asemenea (art. 549 C.civ.).

Distincţia dintre fructe şi producte prezintă importanţă practică sub mai multe aspecte, de exemplu: uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului proprietar; posesorul de bună-credinţă dobândeşte numai fructele (art. 948 C.civ.), nu însă şi productele.

2.2.6. Bunuri corporale şi bunuri incorporale

Această clasificare are drept criteriu modul lor de percepere - corpo- rales hae sunt quae tangi possunt, velut fundus, vestis, aurum; incorporales quae tangi non possunt, qualia sunt quae in iure consistunt, sicut hereditas, usufructus, obligationes.

Bunurile corporale sunt acele bunuri care au o existenţă materială, fiind uşor perceptibile simţurilor omului.

Bunurile incorporale sunt valorile economice care au o existenţă ideală, abstractă. Sunt astfel de bunuri drepturile subiective patrimoniale.

în literatura juridică mai veche se sublinia că împărţirea bunurilor în corporale şi incorporale echivalează cu opunerea dreptului de proprietate, pe de o parte, celorlalte drepturi reale şi drepturilor de creanţă, pe de altă parte. Aceasta, deoarece, aşa cum am precizat deja, dreptul de proprietate este încorporat în obiectul asupra căruia poartă.


în ceea ce ne priveşte, vom distinge următoarele categorii de bunuri incorporale:

- drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate;- proprietăţile incorporale. în această categorie sunt incluse bunuri a

căror existenţă depinde de activitatea şi de puterea creatoare a omului, fie dintr-o activitate în curs, fie dintr-o activitate trecută şi materializată în creaţii spirituale (drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor şi drepturile conexe acestora);

- titlurile de valoare. în această categorie sunt incluse valorile mobiliare (acţiunile, obligaţiunile, instrumentele financiare derivate sau oricealte titluri de credit încadrate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în

i

această categorie), precum şi efectele de comerţ (cambia, biletul la ordin şi cecul);

- drepturile de creanţă.Clasificarea bunurilor în corporale şi incorporale prezintă importanţă

sub următoarele aspecte:- dobândirea proprietăţii asupra bunurilor mobile ca efect al posesiei

de bună-credinţă [art. 935 C.civ.] vizează numai bunurile mobile corporale, iar numai în mod excepţional şi unele bunuri mobile incorporale, anume titlurile la purtător (art. 940 C.civ.);

- dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţiune (remitere) se aplică numai în privinţa bunurilor mobile corporale şi, prin excepţie, a titlurilor la purtător;

- regimul de drept internaţional privat diferă, după distincţiile cuprinse în Cartea a Vll-a a Codului civil.

2.2.7. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile

După cum pot fi sau nu împărţite fără să îşi schimbe destinaţia, bunurile se clasifică în divizibile şi indivizibile.

Bunul divizibil este acela care poate fi împărţit fără să îşi schimbe, prin aceasta, destinaţia sa economică.

Bunul indivizibil este acela care, prin împărţire, îşi schimbă destinaţia economică [art. 545 alin. (2) C.civ.].

Spre exemplu, o bucată de stofă este un bun divizibil, însă un autoturism este un bun indivizibil, deoarece prin împărţire i se schimbă destinaţia.

Prin act juridic, un bun divizibil prin natura iui poate fi considerat indivizibil [art. 545 alin. (3) C.civ.].


Clasificarea în discuţie prezintă importanţă în materia partajului şi a obligaţiilor cu pluralitate de subiecte.

Astfel, în cazul partajului, întrucât bunul indivizibil nu poate fi fracţionat, el va fi atribuit unuia dintre copărtaşi sau va fi scos în vânzare prin licitaţie, iar preţul obţinut va fi împărţit între copărtaşi.

De asemenea, bunul indivizibil care formează obiectul unei obligaţii cu mai multe subiecte determină o indivizibilitate naturală, aşa încât, după caz, fiecare creditor poate cere întreaga prestaţie sau fiecare debitor este ţinut să execute întreaga prestaţie.

2.2.8. Bunuri principale şi bunuri accesorii

Această clasificare a bunurilor se face în funcţie de corelaţia dintre ele.> i

Bunul principal este acela care poate fi folosit în mod independent, fără să fie destinat a servi la întrebuinţarea altui bun.

Bunul accesoriu este acela care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuinţării economice a altui bun; este accesoriu atât timp cât satisface această utilizare [art. 546 alin. (1) C.civ].

Ca exemple de bunuri accesorii, cităm: cheia pentru lacăt, cureaua pentru ceas, coperta pentru caiet etc.

Caracterul de bun principal sau accesoriu derivă nu atât din însuşirile fizice ale bunului, cât mai ales din voinţa omului, numai proprietarul ambelor bunuri putând stabili destinaţia comună a acestora [art. 546 alin. (2) C.civ.].

Cu toate acestea, prin transformarea unui bun principal într-un bun accesoriu nu se aduce atingere drepturilor unui terţ cu privire la acesta [art. 546 alin. (6) C.civ.].

De asemenea, alin. (5) al aceluiaşi articol prevede că separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi înlătură această calitate.

Importanţa împărţirii bunurilor în principale şi accesorii constă în aceea că, atunci când face obiectul unui act juridic, bunul accesoriu urmează soarta bunului principal {accesorium sequitur principale), desigur, în lipsă de stipulaţie expresă în sens contrar, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal [art. 546 alin. (3) C.civ.].

Subliniem că nu există suprapunere între clasificarea drepturilor reale în principale şi accesorii şi clasificarea bunurilor în principale şi accesorii, deoarece aceasta din urmă priveşte bunurile în materialitatea lor; asupra unui bun principal poate să existe un drept real accesoriu (spre exemplu,


un autoturism este dat în gaj), după cum asupra unui bun accesoriu există şi un drept real principal (cheia unui lacăt este proprietatea unei persoane).

2.2.9. Alte clasificări ale bunurilor

a) Bunuri din domeniul public şi bunuri din domeniul privat

Această clasificare priveşte, cu precădere, bunurile ce aparţin statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, deoarece, potrivit art. 136 alin. (2) din Constituţie, „proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”,111 acestea din urmă fiind enumerate de art. 3 alin. (3) din Constituţie (comunele, oraşele, inclusiv municipiile, precum şi judeţele).

Aşadar, statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt titulari fie ai dreptului de proprietate publică, fie ai dreptului de proprietate privată, după cum bunurile intră fie în „domeniul public de interes naţional” (dreptul de proprietate publică aparţine statului) sau în „domeniul public de interes local sau judeţean” (dreptul de proprietate publică aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor), fie în „domeniul privat” (dreptul de proprietate privată aparţine statului sau, după caz, unităţilor administrativ-teritoriale).

Este de reţinut că fac parte din domeniul public nu numai bunurile declarate ca atare, în mod expres, de lege, dar şi bunurile din patrimoniul statului sau unităţilor administrativ-teritoriale care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public. Aşadar, apartenenţa unui bun la domeniul public sau la domeniul privat se stabileşte în funcţie de două criterii, anume fie prevederile legii, fie criteriu! afectaţiunii bunului la uzul public (bunurile care sunt afectate folosinţei publice directe) sau la interesul public (bunurile care sunt afectate serviciilor publice).

Această clasificare a bunurilor prezintă importanţă deosebită, întrucât numai bunurile din domeniul public (al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale) sunt inalienabile [art. 136 alin. (4) din Constituţie] şi, pe cale de consecinţă, insesizabile şi imprescriptibile.

De altfel, art. 861 alin. (1) C.civ. dispune că „bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”, iar alin. (2) prevede

111 Din dispoziţia constituţională reprodusă în text nu trebuie însă trasă concluzia că toate bunurile statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale ar fi proprietate publică, deci că „domeniul privat constituie o parte a proprietăţii publice”, că „proprietatea publică poate fi de domeniul public sau de domeniul privat”. De altfel, art. 4 din Legea nr. 213/1998 prevede expres că asupra bunurilor din domeniul privat statul şi unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată.


că „proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz şi nu poate fi dobândită de terţi prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună- credinţă asupra bunurilor mobile” .

în schimb, art. 553 alin. (4) C.civ. stabileşte că „bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se dispune altfel" (s.n.); asemenea bunuri „pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite şi pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege”.

b) Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile

Atunci când creditorul are împotriva debitorului o creanţă având ca obiect remiterea unei sume de bani (certă, lichidă şi exigibilă), iar debitorul nu plăteşte de bunăvoie, el va putea să treacă la executarea silită a bunurilor debitorului său, îndestulându-şi creanţa din sumele obţinute prin valorificarea acestora. Trebuie retinut însă că nu toate bunurile debitorului

>

pot forma obiect al executării silite.în consecinţă, vom deosebi, pe de o parte, bunurile sesizabile, adică

acele bunuri care sunt susceptibile de a forma obiect al urmăririi silite, iar, pe de altă parte, bunurile insesizabile, adică acele bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru realizarea unei creanţe băneşti.

întrucât această clasificare prezintă importanţă în dreptul procesual civil şi va fi studiată pe larg la această disciplină, ne mulţumim aici doar să precizăm că regula o reprezintă caracterul sesizabil (urmăribil) al bunurilor debitorului, iar numai în cazurile expres prevăzute de lege bunurile sunt insesizabile (neurmăribile).

c) Bunuri comune ale soţilor şi bunuri proprii

în cadrul regimului comunităţii legale/11 bunurile comune sunt acele bunuri dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 340 C.civ.

Bunurile proprii ale fiecărui soţ sunt:- bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu

excepţia cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;

(11 Prin convenţie matrimonială poate fi ales un alt regim matrimonial decât cel al comunităţii legale, anume regimul separaţiei de bunuri sau regimul comunităţiiconvenţionale.

1


- bunurile de uz personal;- bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt

elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;

- drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;

- bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;

- indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soti;> 9

- bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestora;

- fructele bunurilor proprii.

Secţiunea a IV-a. Noţiuni generale privind pârţile raportului juridic civil

1. Categoriile subiectelor de drept civil

Există două categorii de subiecte de drept civil:- persoanele fizice;- persoanele juridice (numite uneori şi persoane morale).Prin persoană fizică se desemnează omul, privit ca titular de drepturi

subiective civile şi obligaţii civile.Prin persoană juridică se desemnează entitatea care, îndeplinind con

diţiile prevăzute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii.Pentru a avea calitatea de persoană juridică, entitatea trebuie să întru

nească următoarele cerinţe (prevăzute de art. 187 C.civ.), cumulativ:- să aibă o organizare de sine stătătoare;- să aibă un patrimoniu propriu;- să aibă un scop determinat.

2. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelor raportului juridic civil

2.1. Determinarea subiectelor raportului juridic civil

Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil înţelegem cunoaşterea părţilor acestui raport.

Pentru a determina subiectele raportului juridic civil, este necesar să facem o distincţie între raporturile care au în conţinutul lor drepturi subiective civile absolute şi raporturile care au în conţinutul lor drepturi subiective civile relative.

în cazul raporturilor civile care au în conţinut un drept absolut (un drept real sau un drept nepatrimonial), este cunoscut sau determinat numai subiectul activ al raportului juridic, care este însuşi titularul dreptului subiectiv civil absolut (de exemplu, proprietarul lucrului). Subiectul pasiv al raportului juridic este format din toate celelalte subiecte de drept civil, deci subiectul pasiv al unui asemenea raport juridic este nedeterminat.

în cazul raporturilor civile care au în conţinut un drept relativ (un drept de creanţă), sunt determinate atât subiectul activ (numit creditor), cât şi subiectul pasiv (numit debitoi). Spre exemplu, într-un raport juridic născut


dintr-un contract de depozit, sunt determinate atât subiectul activ (deponentul), cât şi subiectul pasiv (depozitarul).

Subliniem că în literatura de specialitate s-a afirmat că, în cazul raporturilor juridice care au în conţinut un drept de proprietate, numai subiectul activ (proprietarul) ar fi determinat încă din momentul naşterii raportului juridic, iar determinarea subiectului pasiv ar interveni ulterior, anume atunci când o persoană ar încălca obligaţia generală şi negativă de abţinere de la stânjenirea exerciţiului dreptului de proprietate de către titu lar/11

Afirmaţia, în privinţa determinării ulterioare a subiectului pasiv, este însă inexactă, deoarece, în momentul nesocotirii dreptului de proprietate de către o persoană, se naşte un raport juridic distinct de raportul juridic real, având în conţinutul său dreptul subiectiv de a trage la răspundere pe cel care a încălcat dreptul de proprietate, precum şi obligaţia corelativă ce revine celui care a încălcat dreptul de proprietate de a restabili situaţia anterioară, inclusiv prin repararea prejudiciului cauzat.

Spre exemplu, să presupunem că Primus este proprietarul unui anumit autoturism. în raportul juridic real ce are în conţinut acest drept de proprietate, este individualizat numai subiectul activ (Primus), subiectul pasiv fiind format din toate celelalte subiecte de drept civil. Dacă Secundus ar deteriora autoturismul respectiv, atunci s-ar naşte un raport juridic obligaţional, în al cărui conţinut intră dreptul lui Primus de a pretinde de la Secundus repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin fapta ilicită a acestuia.

Generalizând, putem spune că, în măsura în care printr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii se aduce atingere unui drept absolut, se va naşte un raport juridic obligaţional, în conţinutul căruia intră dreptul la repararea prejudiciului cauzat şi obligaţia corelativă acestui drept, fiind determinaţi atât subiectul activ (creditorul), cât şi subiectul pasiv (debitorul).

2.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

2.2.1. Precizări prealabile

în circuitul civil, cele mai multe situaţii sunt acelea în care raportul juridic civil se stabileşte între o persoană, ca subiect activ (persoana care dobândeşte sau deţine dreptul subiectiv civil ce intră în conţinutul rapor-

[1] A. Io n a ş c u , Drept civil. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963, p. 37; P.M. C o s m o v ic i, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Ed. AII, Bucureşti, 1994, p. 59.


tului juridic civil), şi o altă persoană, ca subiect pasiv (persoana căreia îi incumbă obligaţia civilă ce intră în conţinutul raportului juridic civil). Sub aspectul subiectelor sale, se spune că un asemenea raport juridic civil este simplu.

Există însă şi situaţii în care raportul juridic civil se stabileşte între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, vorbindu-se astfel despre raporturi juridice civile cu pluralitate de subiecte.

în cazul raporturilor juridice civile nepatrimoniale, subiectul pasiv, fiind nedeterminat, este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, cu excepţia subiectului activ. în schimb, pluralitatea activă este mai rară, întâlnindu-se totuşi în raporturile nepatrimoniale ce decurg din creaţia intelectuală şi prezentându-se sub forma coautoratului.

Cât priveşte raporturile juridice civile patrimoniale, urmează să deosebim după cum acestea au în conţinut un drept real sau un drept de creanţă.

2.2.2. Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor reale

în cazul raporturilor juridice civile reale, având în conţinut dreptul de proprietate/11 subiectul pasiv este constituit din pluralitatea celorlalte subiecte de drept civil, mai puţin titularul dreptului de proprietate. Subiectul activ poate să fie o persoană (proprietatea exclusivă) ori poate să fie alcătuit din mai multe persoane (proprietatea comună). Pluralitatea activă există deci sub forma mai multor titulari ai dreptului de proprietate asupra unui lucru sau asupra unei mase de lucruri.

Potrivit art. 632 alin. (1) C.civ., proprietatea comună poate să îmbrace una dintre următoarele două forme: proprietatea pe cote-părţi (coproprietatea) şi proprietatea în devălmăşie (devălmăşia).

Proprietatea pe cote-părţi (coproprietatea) presupune că mai multe persoane (care poartă denumirea de coproprietari) deţin în proprietate un lucru, câteva lucruri determinate sau o universalitate de bunuri, fiecare dintre coproprietari având o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate, dar neavând o parte determinată din lucrul privit în materialitatea lui ori, după caz, neavând un anumit lucru sau anumite lucruri din universalitatea respectivă. Spre exemplu: Primus şi Secundus cumpără împreună o casă, convenind ca fiecare să aibă câte o cotă de 1/2 din dreptul de proprietate asupra casei respective; de asemenea, moştenitorii

t11 Problemele se pun în mod asemănător şi în cazul raporturilor juridice având în conţinut celelalte drepturi reale.


unei persoane deţin patrimoniul succesoral în coproprietate până la data efectuării partajului succesoral etc.

Prin proprietatea în devălmăşie (devălmăşie) se desemnează acea proprietate comună care se caracterizează prin faptul că titularii nu au precizată cota-parte ce ar reveni fiecăruia din drept, ci acesta este nefracţionat, deci dreptul de proprietate nu este divizat şi, cu atât mai mult, nici lucrul sau lucrurile nu sunt fracţionate. Ca exemplu de devălmăşie, menţionăm proprietatea soţilor asupra bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei în cadrul regimului comunităţii legale. Devălmăşia poate izvorî şi dintr-un act juridic, spre exemplu, doi parteneri de viaţă convin ca bunurile pe care le-ar dobândi oricare dintre ei în timpul parteneriatului să fie proprietatea lor comună în devălmăşie.

Proprietatea comună, în oricare dintre cele două forme, încetează prin partaj (împărţeală), cu excepţia cazurilor de proprietate comună pe cote- părţi forţată [art. 632 alin. (3) C.civ.].111

2.2.3. Pluralitatea subiectelor în cazul raporturilor de creanţă

în cazul raporturilor juridice civile obligaţionale (numite şi de obligaţii sau chiar de creanţă), pluralitatea poate să fie activă (mai mulţi creditori), pasivă (mai mulţi debitori) sau mixtă (mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori).

Pluralitatea de subiecte în cazul raporturilor obligaţionale poate îmbrăca trei forme: obligaţiile divizibile, obligaţiile solidare şi obligaţiile indivizibile.

Obligaţia divizibilă (numită şi obligaţie conjunctă), definită de art. 1422 C.civ., este aceea care leagă mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori, între care creanţa sau, după caz, datoria este divizibilă. Aşadar, obligaţia este divizibilă între mai mulţi debitori atunci când aceştia sunt obligaţi faţă de creditor la aceeaşi prestaţie, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligaţiei decât separat şi în limita părţii sale din datorie. în mod corespunzător, obligaţia este divizibilă între mai mulţi creditori atunci când fiecare dintre aceştia nu poate să ceară de la debitorul comun decât executarea părţii sale din creanţă.

[11 Spre exemplu: coproprietatea asupra părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente ce aparţin unor proprietari diferiţi; coproprietatea asupra bunurilor comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile vecine care aparţin unor proprietari diferiţi (anumite bunuri care se găsesc pe linia de demarcaţie a două proprietăţi, precum fântâni, poteci etc.); coproprietatea despărţiturilor comune (zidul comun, şanţul comun şi gardul comun); coproprietatea asupra bunurilor considerate ca fiind amintiri de familie etc.


Subliniem că, în dreptul civil, divizibilitatea reprezintă regula în materie de obligaţii cu pluralitate de subiecte. în consecinţă, divizibilitatea nu trebuie prevăzută în mod expres, ci se subînţelege. Deci, ori de câte ori nu există una dintre cele două excepţii (solidaritatea sau indivizibilitatea), obligaţiile sunt divizibile (art. 1424 C.civ.).

De asemenea, art. 1423 C.civ. instituie şi prezumţia de egalitate potrivit căreia, dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel, debitorii unei obligaţii divizibile sunt ţinuţi faţă de creditor în părţi egale, iar creditorii pot solicita de la debitori părţi egale din valoarea creanţei datorate.

De exemplu, divizibilitate activă înseamnă că, dacă Primus şi Secun- dus îl împrumută pe Tertius cu 10.000 de lei, la scadenţă, în lipsă de stipulaţie contrară, Primus va fi îndreptăţit să solicite de la Tertius doar partea sa din creanţă, adică 5.000 de lei, iar Secundus va putea să-i ceară lui Tertius 5.000 de lei. Divizibilitate pasivă înseamnă că, dacă Primus îi împrumută pe Secundus şi Tertius cu 12.000 de lei, la scadenţă, în lipsă de stipulaţie contrară, datoria se va împărţi între cei doi debitori, astfel încât Secundus este ţinut să-i plătească lui Primus doar partea ce-i revine din datorie, adică 6.000 de lei, iar Tertius va fi ţinut să-i plătească lui Primus diferenţa de 6.000 de lei.

Ca exemplu de divizibilitate mixtă, să presupunem că Primus şi Secundus îi împrumută pe Tertius ş\ Quartius cu suma de 18.000 de lei; la scadenţă, Primus nu poate pretinde decât 9.000 de lei, Secundus nu poate pretinde decât 9.000 de lei, respectiv Tertius nu poate fi obligat decât la restituirea sumei de 9.000 de lei, ca de altfel şi Quartius. în ce ne priveşte, considerăm că suma datorată fiecărui creditor urmează a fi plătită în mod egal de ambii debitori, ceea ce înseamnă că Primus este îndreptăţit să primească de la Tertius 4.500 de lei şi de la Quartius 4.500 de lei, la fel cum Secundus este îndreptăţit să primească de la Tertius 4.500 de lei şi de la Quartius 4.500 de lei. Dacă s-ar admite că unul dintre creditori poate obţine partea sa din creanţă de la oricare dintre debitori, ar însemna în realitate o combinaţie de divizibilitate activă cu solidaritate

>

pasivă prin raportare la fiecare creditor. însă raportul juridic caracterizat prin divizibilitate mixtă poate fi asimilat cu situaţia în care ar exista două raporturi juridice distincte născute, pe de o parte, între unul dintre creditori şi cei doi debitori, iar, pe de altă parte, între celălalt creditor şi cei doi debitori. Altfel spus, dacă Primus i-ar fi împrumutat pe Tertius şi Quartius cu suma de 9.000 de lei şi, printr-un alt act juridic, Secundus i-ar fi împrumutat pe cei doi debitori ţinuţi divizibil cu suma de 9.000 de lei, Primus ar fi putut obţine câte 4.500 de lei de la fiecare dintre cei doi debitori, iar


Secundus ar fi putut obţine câte 4.500 de lei de la fiecare dintre cei doi debitori.

Obligaţia solidară este aceea în care fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie (solidaritate activă) sau fiecare debitor este ţinut şi poate fi obligat la plata întregii datorii (solidaritate pasivă).

Solidaritatea activă constă, deci, în posibilitatea fiecărui creditor de acere de la debitor plata întregii creanţe datorate; plata făcută de debitorunuia dintre creditorii solidari îl liberează fată de toti ceilalţi creditori soli-

t > »

dari, iar creditorul ce a încasat toată creanţa este obligat să o împartă cu ceilalţi creditori (art. 1434 C.civ.).

De exemplu, Primus şi Secundus împrumută pe Tertius cu suma de10.000 de lei, în contractul de împrumut părţile prevăzând solidaritatea activă; aceasta înseamnă că, la scadenţă, oricare dintre cei doi creditori poate cere întreaga sumă de 10.000 de lei de la Tertius, care, după ce plăteşte unuia dintre ei, se liberează şi faţă de celălalt.

Este de reţinut că solidaritatea activă poate să se nască numai din convenţia părţilor sau din testament, deci dintr-un act juridic (art. 1435 C.civ.).

Solidaritatea pasivă constă în posibilitatea creditorului de a cere oricăruia dintre codebitori executarea integrală a prestaţiei care formează obiectul obligaţiei (plata întregii datorii); plata făcută în întregime de către unul dintre codebitorii solidari îi liberează şi pe ceilalţi faţă de creditor (art. 1443 C.civ.), iar codebitorul care a plătit are dreptul să se îndrepte împotriva celorlalţi codebitori şi să le pretindă tot ceea ce a plătit peste partea sa, însă datoria acestora faţă de el nu mai este solidară, ci divizibilă [art. 1456 alin. (1) C.civ.].111

Spre exemplu, să presupunem că Primus, Secundus şi Tertius săvârşesc împreună o faptă ilicită, care produce un prejudiciu în cuantum de30.000 de lei lui Quartius, angajându-se astfel răspunderea lor civilă delictuală. Potrivit art. 1370 C.civ. şi art. 1382 C.civ., cei trei vor răspunde solidar faţă de victimă, deci Quartius poate pretinde de la oricare dintre cei trei autori ai faptei ilicite plata întregii sume de 30.000 de lei (în mod normal, prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea, în

[1] Subliniem totuşi că, spre deosebire de reglementarea anterioară, în care insolvabilitatea unuia dintre codebitorii ţinuţi în solidar era suportată de codebitorulcare a plătit întreaga datorie, art. 1457 alin. (1) C.civ. prevede că pierderea ocazionată de insolvabilitatea unuia dintre codebitorii solidari se suportă de către toţiceilalţi codebitori în proporţie cu partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei.


solidar, a tuturor autorilor faptei ilicite la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat, iar hotărârea va putea fi executată împotriva oricăruia dintre pârâţii obligaţi în solidar, desigur pentru întreaga sumă), iar cel care îi plăteşte (să zicem, Primus) are dreptul să se îndrepte împotriva celorlalţi doi, cerând însă de la fiecare câte 10.000 de lei, deoarece obligaţia lui Secundus şi Tertius faţă de Primus nu este solidară, ci divizibilă.

în acelaşi exemplu, insolvabilitatea lui Tertius va fi suportată de către Primus şi Secundus proporţional cu partea din datorie ce revine fiecăruia (în speţă, în mod egal), deci, după ce a plătit întreaga datorie, Primus va fi îndreptăţit să îi solicite lui Secundus 15.000 de lei.

Potrivit art. 1445 C.civ., solidaritatea pasivă se poate naşte fie din lege (ca în exemplul de mai sus), fie dintr-un act juridic (convenţia părţilor sau testament).111

Obligaţia indivizibilă este aceea care, datorită voinţei exprese a părţilor ori naturii obiectului obligaţiei nesusceptibil, prin natura sa, de divizare materială sau intelectuală (art. 1424 teza a ll-a C.civ.), nu poate fi împărţită între creditori (indivizibilitate activă) ori între debitori (indivizibilitate pasivă).

Aşadar, dacă obligaţia este indivizibilă, indiferent de numărul creditorilor sau al debitorilor, fiecare dintre creditori sau dintre succesorii lor poate cere întreaga prestaţie ce formează obiectul obligaţiei, iar fiecare dintre debitori sau dintre succesorii acestora poate fi constrâns să execute întreaga prestaţie [art. 1425 alin. (2) C.civ.]; plata făcută de oricare dintredebitorii obligaţi indivizibil stinge datoria fată de toti ceilalţi codebitori.

^ i « » » »

Spre exemplu, dacă Primus şi Secundus se obligă să îi predea lui Tertius un palton, nu este posibil ca fiecare debitor să predea câte 1/2, astfel încât Tertius poate cere predarea paltonului fie de la Primus, fie de la Secundus. Alteori, obiectul obligaţiei este prin natura lui divizibil, însă părţile prevăd în actul juridic că obligaţia se execută ca şi cum ar fi indivizibilă; de exemplu, Primus şi Secundus împrumută suma de 10.000 de lei de la Tertius şi Quartius, iar în contractul de împrumut se stipulează indivizibilitatea atât pasivă, cât şi activă.121

[1] Solidaritatea pasivă trebuie însă stipulată în mod expres în actul juridic civil, deoarece, potrivit art. 1445 teza I C. civ.( ea nu se prezumă (a se vedea şi Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 561/1982, în C.D. 1982, p. 56). în schimb, atunci când obligaţia este contractată în exerciţiul activităţii unei întreprinderi, solidaritatea dintre debitori se prezumă, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1446 C.civ.).

[2] Potrivit art. 2256 alin. (2), în lipsa unei stipulaţii contrare, în contractul de întreţinere (acel contract prin care o parte înstrăinează un lucru sau plăteşte o


Deşi între obligaţia solidară şi obligaţia indivizibilă există asemănări, mai ales din punctul de vedere al efectelor (dreptul creditorului de a pretinde de la oricare dintre debitori plata integrală sau, după caz, dreptul debitorului de a plăti întreaga datorie oricăruia dintre creditori), ele nu trebuie confundate, principalele deosebiri fiind următoarele:

- indivizibilitatea se referă, în principiu, la obiectul obligaţiei, în vreme ce solidaritatea priveşte legătura dintre subiectele obligaţiei, solidaritatea nefiind niciodată de natura obligaţiei;

- în ceea ce priveşte izvorul lor, numai convenţia (voinţa părţilor) poate fi izvor atât pentru solidaritate, cât şi pentru indivizibilitate, însă există şi izvoare proprii, şi anume legea pentru solidaritate, respectiv natura obiectului obligaţiei pentru indivizibilitate;

- sub aspectul întinderii, solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între care s-a născut (faţă de succesori obligaţia transmiţându-se divizată, potrivit art. 1460 C.civ.), pe când indivizibilitatea se transmite şi succesorilor [art. 1425 alin. (1) C.civ.]. De exemplu, să presupunem că X îi împrumută pe Y şi Z cu suma de 15.000 lei, iar până la data scadenţei Z decedează, moştenirea sa fiind acceptată de M şi N, fiecăruia dintre aceştia revenindu-i o cotă de 1/2. în cazul în care Y şi Z se obligaseră solidar faţă de X, acesta din urmă ar fi îndreptăţit să solicite de la Y plata întregii datorii, întrucât debitorul Y rămâne ţinut în solidar, însă de la M sau N numai câte 1/2 din partea ce ar fi revenit autorului lor, deci numai 3.750 lei de la fiecare. în cazul în care Y şi Z se obligaseră indivizibil faţă de X, acesta din urmă ar fi îndreptăţit să solicite de la oricare dintre Y, M şi N plata întregii datorii, deoarece indivizibilitatea se menţine şi faţă de moştenitorii debitorului decedat;

- în cazul indivizibilităţii pasive, debitorul chemat în judecată poate să solicite introducerea în cauză a celorlalţi debitori [art. 1432 alin. (3) C.civ.] pentru a fi obligaţi, în cazul indivizibilităţii naturale, împreună la executarea prestaţiei datorate, în vreme ce, în cazul solidarităţii pasive, debitorul chemat în judecată poate să solicite introducerea în cauză a celorlalţi

sumă de bani, iar cealaltă parte se obligă să îi asigure întreţinerea în natură pe timpul cât va trăi şi să o înmormânteze), dacă există o pluralitate de părţi, obligaţia de întreţinere este indivizibilă. Astfel, în caz de pluralitate de creditori ai obligaţiei de întreţinere, aceasta nu este considerată îndeplinită dacă nu s-a executat integral faţă de toţi creditorii, întinderea prestaţiei fiind în raport de durata vieţii tuturor [art. 2256 alin. (1) şi art. 2244 C.civ.], iar, în caz de pluralitate de debitori, oricare dintre ei poate fi obligat să presteze întreţinere, întreţinerea prestată de unul dintre aceştia liberându-i pe toţi.


codebitori solidari numai pentru a se întoarce împotriva lor pentru partea datorată de fiecare dintre ei [art. 1447 alin. (2) teza a ll-a C.civ., raportat la art. 1443 C.civ.].

2.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil


Problema schimbării subiectelor raportului juridic civil se pune numai în cazul raporturilor patrimoniale, deoarece, în cazul raporturilor nepatrimoniale, subiectul activ este titularul unui drept intransmisibil, iar subiectul pasiv este nedeterminat.

Cât priveşte raporturile juridice civile patrimoniale, trebuie să distingem între raporturile juridice care au în conţinut un drept real şi raporturile juridice care au în conţinut un drept de creanţă (raporturile obligaţionale).

în ceea ce priveşte raporturile juridice civile patrimoniale care au în conţinut un drept real, se poate pune numai problema schimbării subiectului activ, nu însă şi a subiectului pasiv, deoarece acesta din urmă este nedeterminat.

Schimbarea subiectului activ în asemenea raporturi se poate face printr-unul dintre modurile de transmitere (dobândire) a drepturilor reale.

Potrivit art. 557 alin. (1) C.civ., care se aplică în mod corespunzător şi altor drepturi reale, dreptul de proprietate se poate dobândi (transmite) prin: convenţie, moştenire legală sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credinţă în cazul bunurilor mobile şi al fructelor, prin ocupaţiune, prin tradiţiune, precum şi prin hotărâre judecătorească, atunci când aceasta este translativă de proprietate prin ea însăşi. Alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că, în cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act administrativ, iar alin. (3) stabileşte că prin lege pot fi reglementate şi alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.

în cazul raporturilor juridice care au în conţinut un drept de creanţă, poate să intervină o schimbare (înlocuire) atât a persoanei subiectului activ (creditorul), cât şi o schimbare (înlocuire) a persoanei subiectului pasiv (debitorul).


2.3.2. Schimbarea persoanei subiectului activ ai raportului jurid ic obii- gaţional (schimbarea creditorului)

Există mai multe mijloace juridice care conduc, direct sau indirect, la schimbarea persoanei subiectului activ al raportului juridic obligaţional. Dintre acestea, ne vom referi cu precădere la cesiunea de creanţă, la sub- rogaţia personală şi la novaţia prin schimbare de creditor, urmând ca în finalul acestui paragraf doar să enunţăm şi alte mijloace juridice care pot avea ca efect înlocuirea persoanei creditorului cu o altă persoană decât cea faţă de care s-a născut obligaţia.

Cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ [art. 1566 alin. (1) C.civ.].

Creditorul care transmite creanţa se numeşte cedent, persoana căreia i se transmite creanţa se numeşte cesionar, iar debitorul creanţei transmise se numeşte debitor cedată

Prin efectul cesiunii de creanţă, noul creditor al debitorului cedat va fiy 1

cesionarul. Creanţa care a format obiectul cesiunii rămâne însă neschim- bată, păstrându-se natura ei, precum şi eventualele garanţii ce o însoţeau; cesionarul devine creditor al debitorului cedat pentru valoarea nominală a creanţei, indiferent de preţul cesiunii şi chiar şi atunci când cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit.

Părţi în cesiunea de creanţă sunt numai cedentul şi cesionarul, aşa încât, pentru validitatea acesteia, nu este necesar şi consimţământul debitorului cedat, însă, pentru a-i fi opozabilă, trebuie îndeplinite anumite formalităţi (notificarea cesiunii de creanţă către debitorul cedat, acceptarea cesiunii de creanţă de către debitorul cedat printr-un înscris cu dată certă; însă, în raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiaşi creanţe va fi preferat cel care şi-a înscris mai întâi cesiunea la arhivă indiferent de data cesiunii sau a comunicării acesteia către debitor - art. 1583 C.civ.).

[1] Codul civil (art. 1566-1592) reglementează atât cesiunea de creanţă cu titlu oneros, cât şi cesiunea de creanţă cu titlu gratuit, stipulând în mod expres că, în ipoteza unei cesiuni cu titlu gratuit, dispoziţiile menţionate se completează în mod corespunzător cu cele din materia contractului de donaţie. în ceea ce priveşte cesiunea cu titlu oneros, normele aferente acestei materii vor fi completate în mod corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare sau, după caz, cu cele care reglementează orice altă operaţiune juridică în cadrul căreia părţile au convenit să se execute prestaţia constând în transmiterea unei creanţe [art. 1567 alin. (2) şi (3) C.civ.].


în principiu, orice creanţă poate forma obiectul unei cesiuni; fac excepţie creanţele declarate de lege incesibile (de exemplu, dreptul la pensia de întreţinere).

Subrogaţia personală (numită şi subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei), reglementată de art. 1593 - art. 1598 C.civ., este o modalitate de transmitere legală sau convenţională a dreptului de creanţă către un terţ care l-a plătit pe creditorul iniţial în locul debitorului.111 Persoana care plăteşte datoria debitorului se numeşte solvens, iar creditorul care primeşte plata se numeşte accipiens.

Ca efect al subrogaţiei personale, solvensul ia locul (se subrogă) accipiensului, deci subiectul activ iniţial este înlocuit cu o altă persoană, care devine noul creditor al aceluiaşi debitor. Solvensul (subrogatul) dobândeşte toate drepturile accipiensului (creditorului plătit), deci dobândeşte creanţa cu toate drepturile şi accesoriile ei, inclusiv cu eventualele garanţii ce o însoţesc.

Novaţla[21 prin schimbare de creditor constă în substituirea unui nou creditor celui vechi, debitorul devenind obligat faţă de noul creditor şi fiindliberat fată de vechiul creditor.

i

[1] Din definiţia prezentată rezultă că sunt două feluri de subrogaţie personală, şi anume subrogaţia legală (de drept) şi subrogaţia convenţională [art. 1593 alin. (2) C.civ.].

Articolul 1596 C.civ. prevede patru cazuri în care subrogaţia în drepturile creditorului plătit operează de drept când un creditor plăteşte altui creditor cu rang preferenţial (de exemplu, un creditor chirografar plăteşte creanţa unui creditor ipotecar al aceluiaşi debitor); dacă dobânditorul unui bun îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv (de exemplu, dobânditorul unui imobil ipotecat plăteşte pe creditorii care au un drept de ipotecă asupra imobilului respectiv); dacă o persoană, fiind obligată la plata datoriei cu alte persoane (ipoteza codebitorilor solidari, a codebitorilor obligaţiilor indivizibile şi a fideiusorilor între ei) sau pentru alte persoane (situaţia fideiusorilor şi a cauţiunii reale), face plata; când moştenitorul plăteşte, din patrimoniul său, o datorie a succesiunii. La aceste cazuri trebuie adăugat şi cei stabilit de art. 2210 alin. (1) C.civ., potrivit căruia, în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane.

Subrogaţia convenţională poate fi consimţită: de creditorul care, concomitent cu primirea plăţii de la o altă persoană, îi dă acesteia toate drepturile pe care le are împotriva debitorului [art. 1594 alin. (1) C.civ.]; de debitorul care, împrumu- tându-se cu o sumă de bani spre a-şi plăti datoria, subrogă pe împrumutător în toate drepturile creditorului său [art. 1595 alin. (1) C.civ.].

[21 Novaţia, reglementată de art. 1609 - art. 1614 C.civ., este o convenţie prin care părţile sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie. Novaţia


Trebuie subliniat că, spre deosebire de cesiunea de creanţă şi de subrogaţia personală, când are loc tot o schimbare a creditorului, fără însă a se transforma creanţa iniţială (aceasta este doar transmisă), în cazul novaţiei, inclusiv al novaţiei prin schimbare de creditor, creanţa veche se stinge şi se transformă într-o nouă creanţă, având ca titular pe noul creditor (deşi obligaţia veche se stinge, efectele obligaţiei vechi nu încetează, ci se transformă în efectele obligaţiei născute prin novaţie).m

Subiectul activ al raportului juridic obligaţional mai poate fi schimbat prin moştenire (în cazul persoanelor fizice), prin fuziune, divizare şi transformare (în cazul persoanelor juridice), prin poprire, prin cesiunea contractului sau chiar prin intermediul stipulaţiei pentru altul.

2.3.3. Schimbarea persoanei subiectului pasiv al raportului jurid ic obligaţional (schimbarea debitorului)

Schimbarea persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional, în dreptul civil român, nu se poate realiza pe calea directă a unei cesiuni de datorie, care ar presupune înstrăinarea de către debitor a datoriei sale către o terţă persoană fără a fi nevoie de consimţământul creditorului acelei obligaţii. Această situaţie a nereglementării cesiunii de datorie fără consimţământul creditorului este justificată în doctrină, pe de o parte, pe lipsa de interes practic, iar, pe de altă parte, pe ideea potrivit căreia creanţa este un raport personal, în care personalitatea debitorului (solvabilitate, cinste etc.) prezintă un interes primordial, astfel încât nu s-ar putea concepe să i se dea creditorului, fără voia lui, un alt debitor. De altfel, o eventuală cesiune a datoriei ar putea să producă efecte negative şi asupra celor care s-au obligat să garanteze acea datorie ori s-au obligat în solidar cu debitorul înstrăinător.

Corespunzător reglementării anterioare, se admitea că, în măsura în care există consimţământul creditorului, poate avea loc o preluare de datorie.121 Noua reglementare se referă în mod expres la preluarea datoriei

este de două feluri: obiectivă, atunci când se produce între aceleaşi părţi ale raportului juridic obligaţional, dar cu schimbarea obiectului sau cauzei acestuia [art. 1609 alin. (1) C.civ.]; subiectivă, atunci când se schimbă debitorul sau creditorul raportului juridic obligaţional [art. 1609 alin. (2) şi (3) C.civ.].

[1J Stingându-se vechea creanţă, înseamnă că se sting şi toate accesoriile şi garanţiile care o însoţeau, însă părţile pot stipula în mod expres ca noua creanţă să fie garantată prin garanţiile ce însoţeau vechea creanţă [art. 1611 alin. (1) C.civ.].

“ 21G. Boroi, op. c it.i p. 54. ’


(art. 1599-1608 C.civ.), care, în ambele sale forme, presupune consimţământul creditorului. Datoria poate fi preluată fie printr-un contract încheiat de creditor cu noul debitor, fie printr-un contract încheiat de debitorul iniţial cu noul debitor, însă, în acest din urmă caz, efectele se produc numai dacă se obţine acordul creditorului, ceea ce înseamnă că ar fi posibil şi un consimţământ ulterior al creditorului.

r

Aşadar, reţinem un prim mijloc juridic de schimbare a debitorului, anume preluarea datoriei în măsura în care există consimţământul creditorului acelei obligaţii. Precizăm că este vorba de un mijloc juridic direct de schimbare a persoanei debitorului, nefiind vorba de naşterea unei noi obligaţii, ci de transmiterea unei obligaţii preexistente, ca regulă, împreună cu accesoriile şi garanţiile care o însoţeau, cu excepţia garanţiilor care nu pot fi despărţite de persoana debitorului iniţial, a obligaţiei fideiusorului sau a garanţiilor constituite de un terţ, care se stinge dacă fideiusorul sau terţul nu îşi dă acordul la preluare.

Cesiunea contractului, reglementată de art. 1315-1320 C.civ., poate fi privită ca un mijloc juridic direct de schimbare atât a debitorului, cât şi a creditorului. Cesiunea contractului presupune în mod necesar consimţământul cocontractantului cedat, consimţământ care poate fi dat odată cu cesiunea (ipoteză în care părţi în convenţia de cesiune sunt părţile din contractul cesionat şi cel căruia i se cesionează contractul), ulterior cesiunii (ipoteză în care cesiunea contractului este practic o convenţie afectată de o condiţie suspensivă constând în acceptarea cesiunii de către cocontractantul cedat) sau chiar anticipat, art. 1317 alin. (1) C.civ. referindu-se în mod expres la posibilitatea ca o parte contractantă să consimtă anticipat ca partea cealaltă să îşi poată substitui un terţ în raporturile juridice născute din contractul respectiv.

Pentru schimbarea indirectă a persoanei subiectului pasiv al raportului juridic obligaţional, pot fi utilizate anumite mijloace juridice, precum: nova- ţia prin schimbare de debitor, stipulaţia pentru altul, poprirea etc. Menţionăm însă că problema schimbării persoanei subiectului pasiv nu se poate pune în acele cazuri în care obligaţia trebuie executată personal de către debitor, întrucât a fost stabilită în considerarea persoanei lui (obligaţie intuitu personae).

Novaţia prin schimbare de debitor are loc atunci când o terţă persoană se angajează faţă de creditor să plătească datoria. O asemenea operaţiune poate avea loc cu sau fără consimţământul debitorului.

în cazul în care terţul se angajează faţă de creditor să plătească datoria fără consimţământul debitorului [art. 1609 alin. (2) teza a ll-a C.civ.], se


spune că novaţia se realizează pe cale de expromisiune. Este însă posibil ca părţi în convenţia de novaţie să fie nu numai creditorul şi noul debitor, ci şi vechiul debitor.

Noul Cod civil nu a mai reglementat şi delegaţia, probabil şi datorită împrejurării că una dintre formele acesteia, anume delegaţia perfectă nu însemna altceva decât novaţie prin schimbare de debitor făcută cu consimţământul debitorului. Exista însă şi delegaţia imperfectă, adică acea convenţie prin care un debitor aduce creditorului său angajamentul unui al doilea debitor, alături de el, deci creditorul nu consimte la liberarea debitorului iniţial, astfel încât el va avea, pe lângă vechiul debitor, un nou debitor. Pe temeiul principiului libertăţii de voinţă, apreciem că nimic nu împiedică părţile (creditorul, debitorul iniţial şi cel ce se obligă alături de acesta) să încheie o asemenea convenţie şi sub imperiul noii reglementări, fiind însă vorba de o convenţie nenumită.

Stipulaţia pentru altul (care se mai numeşte şi contractul în folosul unei terţe persoane), reglementată de art. 1284-1288 C.civ., este acel contract prin care una dintre părţi stipulează o prestaţie de la cealaltă parte în folosul unei terţe persoane, fără să fie reprezentantul acesteia din urmă şi fără ca terţul beneficiar să participe la încheierea contractului. Cel care stipulează prestaţia în favoarea terţului se numeşte stipulant, persoana care se obligă faţă de stipulant să execute prestaţia în folosul terţului se numeşte promitent, iar persoana în favoarea căreia se face stipulaţia se numeşte terţ beneficiar. Aşadar, în cazul stipulaţiei pentru altul, promitentul se obligă faţă de stipulant să execute o prestaţie în favoarea terţului beneficiar, acesta din urmă neparticipând la încheierea convenţiei respective nici direct, nici reprezentat de stipulant.

Indirect, stipulaţia pentru altul poate duce la o schimbare de debitor, anume atunci când stipulaţia este făcută în scopul achitării unei datorii de către debitorul iniţial, prin intermediul unei alte persoane, pe care o face debitor al creditorului său.111 Trebuie subliniat că, pe această cale, nu se realizează o transmitere directă a calitătii de debitor, întrucât vechiul debitor (stipulantui) nu este liberat faţă de creditorul său (terţul beneficiar) prin efectul stipulaţiei, neavând loc o transmitere a datoriei, ci se creează un

[1] După cum am precizat în paragraful anterior, stipulaţia pentru altul poate constitui şi un mijloc juridic indirect de schimbare a persoanei subiectului activ al raportului juridic obligaţional, anume atunci când ea este dublată de stingerea unei obligaţii anterioare a promitentului faţă de stipulant, obligaţie având ca obiect prestaţia pe care promitentul urmează să o execute în favoarea terţului beneficiar.


nou drept de creanţă. De altfel, terţul beneficiar nici nu poate fi obligat să accepte dreptul stipulat în favoarea sa, iar pentru ipoteza în care terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, art. 1286 alin. (1) C.civ. dispune că dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată.

Poprirea este o formă de executare silită indirectă prin care creditorul urmăreşte sumele sau efectele pe care debitorul său le are de primit de la o terţă persoană. Creditorul care urmăreşte sumele respective se numeşte creditor popritor, debitorul acestuia poartă denumirea de debitor popritt iar terţul, care la rândul lui este debitor al debitorului poprit, se numeşte terţ poprit

Poprirea constă, deci, în indisponibilizarea sumelor sau a efectelor în mâinile terţului poprit şi în obligarea acestuia de a plăti ceea ce datorează debitorului poprit direct creditorului popritor. Terţul poprit devine debitor direct al creditorului popritor, trebuind să plătească suma poprită numai acestuia, ceea ce înseamnă că prin poprire se realizează o schimbare indirectă a persoanei subiectului pasiv al raportului obligaţional. Menţionăm că prin poprire se naşte un nou raport juridic obligaţional (între creditorul popritor şi terţul poprit)/11 însă nu în toate cazurile se vor stinge cele două raporturi juridice obligaţionale preexistente (este vorba de raportul dintre creditorul popritor şi debitorul poprit, care se menţine în limita datoriei rămase neacoperită după ce terţul poprit a plătit creditorului popritor, precum şi de raportul dintre debitorul poprit şi terţul poprit, care se menţine în limita a ceea ce a rămas după ce terţul poprit a plătit creditorului popritor).

La o schimbare a subiectului pasiv se poate ajunge, indirect, chiar şiprintr-o cesiune de creanţă. Spre exemplu, să presupunem că Primuseste creditor al lui Secundus, iar, la rândul lui, Secundus este creditor allui Tertius; Secundus cedează lui Primus creanţa sa fată de Tertius, astfel 1 i ? 7încât Primus devine creditor al lui Tertius. însă Primus va avea împotriva lui Tertius creanţa lui Secundus, creanţă care s-ar putea să fie mai puţin avantajoasă decât cea pe care o avea faţă de Secundus (de exemplu, nu este însoţită de garanţii); în asemenea cazuri, este preferabil pentru Primus să fie de acord cu preluarea datoriei lui Secundus de către Tertius.

f11 Tocmai de aceea, aşa cum am menţionat deja, poprirea poate fi privită şi ca un mijloc indirect de schimbare a persoanei subiectului activ al raportului juridic obligaţional, întrucât, ca efect al popririi, terţul poprit trebuie să efectueze plata către creditorul popritor, deşi, anterior înfiinţării popririi, el era obligat faţă de debitorul poprit.


De asemenea, subiectul pasiv al raportului juridic obligaţional mai poate fi schimbat prin moştenire (în cazul persoanelor fizice), respectiv prin fuziune, divizare şi transformare {\n cazul persoanelor juridice).

3. Aspecte generale privind capacitatea civilă

3.1. Noţiune

Capacitatea civilă nu reprezintă altceva decât calitatea de a fi subiect de drept civil. Ea este o componentă a capacităţii juridice.

în structura capacităţii civile intră două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

Prin capacitatea de folosinţă se înţelege aptitudinea (generală şi abstractă) a unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii civile (art. 34 C.civ.).

Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile (art. 37 C.civ.).

3.2. Capacitatea civilă a persoanei fizice

Articolul 28 alin. (1) C.civ., potrivit căruia „capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor”, recunoaşte calitatea de subiect de drept civil tuturor persoanelor fizice. Noţiunea de persoană fizică defineşte omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile [art. 25 alin. (2) C.civ.].

3.2.1. Capacitatea de fo losin ţa a persoanei fizice

Orice persoană fizică are capacitate de folosinţă [art. 28 alin. (2) teza I C.civ.].

întrucât lipsa acesteia ar echivala cu lipsa calităţii de subiect de drept civil, art. 29 alin. (1) C.civ. dispune că nicio persoană fizică nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă şi că îngrădirea (limitarea) capacităţii de folosinţă poate avea loc numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.

Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că persoana fizică nu poate renunţa, nici total, nici parţial, la capacitatea sa de folosinţă.

începutul capacităţii de folosinţă este marcat de momentul naşterii persoanei (art. 35 C.civ.).

De la această regulă există şi o excepţie, stabilită de art. 36 C.civ., potrivit căruia „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune,


însă numai dacă el se naşte viu” - infans conceptus pro nato habeîur quoties de commodis eius agiîur.

Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este dat de aptitudinea de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile, cu excepţia celor oprite de lege.

încetarea capacităţii de folosinţă are loc odată cu moartea persoanei fizice (art. 35 C.civ.). Data morţii este, după caz, data trecută în actul de deces (în cazul morţii fizic constatate) sau data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morţii (în cazul morţii declarate prin hotărâre judecătorească).111

3.2.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

Dacă orice persoană fizică are capacitate de folosinţă, nu toate persoanele fizice au capacitate de exerciţiu.

Sub acest aspect, deosebim trei categorii de persoane fizice:- persoane cu capacitate de exerciţiu deplină;- persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă;- persoane lipsite de capacitate de exerciţiu.Capacitatea de exerciţiu deplină se dobândeşte la majorat, deci la

împlinirea vârstei de 18 ani (art. 38 C.civ.), cu excepţia cazului în carepersoana este pusă sub interdicţie.

Art. 39 alin. (1) C.civ. prevede că persoanele care se căsătoresc înainte de a împlini vârsta de 18 ani dobândesc, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.

De asemenea, art. 40 C.civ. dispune că instanţa de tutelă, pentru motive temeinice, poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani capacitate deplină de exerciţiu.

încetarea capacităţii depline de exerciţiu a persoanei fizice are loc:- odată cu încetarea capacităţii de folosinţă, adică la moartea per

soanei;

111 Art. 49 alin. (1) C.civ. stabileşte că persoana dispărută poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era în viaţă, iar art. 50 alin. (1) C.civ. prevede că persoana dispărută în împrejurări deosebite, precum inundaţii, cutremur, catastrofă de cale ferată ori aeriană, naufragiu, fapte de război sau o altă împrejurare asemănătoare ce îndreptăţeşte a se presupune decesul, poate fi declarat mort dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariţia.


- prin punerea sub interdicţie judecătorească;- faţă de minorul de rea-credinţă, prin anularea căsătoriei mai înainte

ca persoana să împlinească 18 ani (în acest din urmă caz este vorba de o încetare temporară a capacităţii depline de exerciţiu, respectiva persoană revenind la capacitatea restrânsă de exerciţiu, dar numai până la împlinirea vârstei de 18 ani sau, după caz, până la o nouă căsătorie înainte de această vârstă).

Capacitatea de exerciţiu restrânsă o are, potrivit art. 41 alin. (1) C.civ., minorul între 14 şi 18 ani.

El participă personal la încheierea actelor juridice, dar, în principiu, cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal (părintele, tutorele sau, după caz, curatorul), iar în unele situaţii şi cu autorizarea instanţei de tutelă.

Art. 41 alin. (3) C.civ. dispune că minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate să facă singur acte de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii acestora.

De asemenea, art. 42 alin. (1) C.civ. permite minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice ori sportive sau referitoare la profesia sa, însă cu încuviinţarea ocrotitorului legal şi, acolo unde este cazul, cu respectarea dispoziţiilor legii speciale. Trebuie subliniat că alin. (2) al aceluiaşi articol, după ce prevede că minorul exercită singur drepturile şi execută singur obligaţiile izvorâte din aceste acte, mai dispune că minorul poate dispune singur de veniturile astfel dobândite.

Art. 43 alin. (1) C.civ. stabileşte că sunt lipsite de capacitate de exerciţiu:

- persoanele care nu au împlinit vârsta de 14 ani;- persoanele puse sub interdicţie judecătorească.Potrivit art. 43 alin. (2) C.civ., pentru persoanele lipsite de capacitate

de exerciţiu, în principiu, actele juridice se încheie de reprezentanţii lor legali (părinţii sau, după caz, tutorele ori curatorul).

Cel lipsit de capacitate de exerciţiu poate totuşi, conform art. 43 alin. (3) C.civ., încheia singur actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii acestora.

De asemenea, cu încuviinţarea reprezentantului legal şi evident cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, cel lipsit de capacitate de exerciţiu poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice ori sportive sau referitoare la profesia sa [art. 43 alin. (2) teza a ll-a C.civ.],


neputând însă să dispună singur de veniturile dobândite prin astfei de acte.

3.3. Capacitatea civilă a persoanei juridice

3.3.1. Capacitatea de fo losin ţa a persoanei jurid ice

Potrivit art. 194 alin. (1) C.civ., persoana juridică se înfiinţează:- prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi

al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unită- tile administrativ-teritoriale;

- prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile legii;

- în orice alt mod prevăzut de lege.Cât priveşte începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, dis

poziţiile înscrise în art. 205 C.civ. disting între persoanele juridice supuse înregistrării şi celelalte persoane juridice (adică persoanele juridice nesupuse înregistrării).

Astfel, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă de la data înregistrării lor.

Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă, în funcţie de modul de înfiinţare aplicabil, după caz, de la data actului de înfiinţare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii altei cerinţe pe care legea o prevede.

Prin excepţie, unele persoane juridice au o capacitate de folosinţă anticipată (numită şi limitată sau restrânsă), în cazurile şi în condiţiile prevăzute de art. 205 alin. (3) C.civ., potrivit căruia, persoanele juridice supuse înregistrării pot, chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil.

Conţinutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este dat de aptitudinea generală şi abstractă de a avea toate acele drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice.

însă, persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut (art. 206 C.civ.), afară de cazul când ar fi vorba de primirea de liberalităţi (art. 208 C.civ.).


Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se sfârşeşte odată cu încetarea fiinţei (desfiinţarea) acesteia.

Art. 244 C.civ. stabileşte că persoana juridică poate înceta:- prin constatarea ori declararea nulităţii;- prin fuziune (absorbţie111 sau contopire121);- prin divizare totală;13'- prin transformare;141- prin dizolvare;151- prin desfiinţare;161- printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.

3.3.2. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

Persoana juridică trebuie să participe la circuitul civil şi prin încheierea de acte juridice civile, acte a căror esenţă o reprezintă manifestarea de voinţă. Tocmai de aceea, legiuitorul a adoptat soluţia considerării voinţei unei persoane fizice sau unor persoane fizice din colectivul persoanei juridice ca fiind însăşi voinţa persoanei juridice respective.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se pune în valoare prin organele sale de administrare. în acest sens, art. 209 C.civ. stabileşte că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor, acestea fiind persoanele fizice sau persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire

111 Absorbţia este acea formă de fuziune care constă în încorporarea unei persoane juridice, care îşi încetează existenţa, într-o altă persoană juridică, ce îşi sporeşte astfel activitatea şi patrimoniul.

121 Contopirea este acea formă de fuziune care constă în unirea a două sau mai multor persoane juridice, care îşi încetează existenţa, înfiinţându-se astfel o nouă persoană juridică.

131 Divizarea totală presupune împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între două sau mai multe persoane juridice existente sau care se înfiinţează prin această formă de reorganizare.

141 Transformarea persoanei juridice este operaţiunea care intervine în cazurile prevăzute de lege, prin care o persoană juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a altei persoane juridice.

151 Dizolvarea este acel mod de încetare a persoanei juridice care se aplică în cazurile prevăzute de lege şi care presupune lichidarea.

161 Potrivit art. 250 alin. (1) C.civ., persoanele juridice înfiinţate de către autorităţile publice centrale sau locale, nesupuse dizolvării, pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le-a înfiinţat.


sau statut, sunt desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau colectiv, în numele şi pe seama persoanei juridice.

începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este dat de momentul înfiinţării acesteia, însă realizarea efectivă a capacităţii de exerciţiu astfel dobândite este condiţionată, în practică, de desemnarea organelor sale de administrare.

Organele de administrare şi modurile de constituire a acestora sunt reglementate de o serie de dispoziţii din Codul civil şi din alte acte normative ce privesc organizarea şi funcţionarea diferitelor categorii de persoane juridice.

Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice este determinat de două limite: capacitatea de folosinţă şi pluralitatea organelor de administrare ale persoanei juridice respective.

Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice corespunde cu încetarea capacităţii sale de folosinţă.

Capitolul al lll-lea. Actul juridic civil

Secţiunea L Definiţia şi clasificarea actelor juridice civile

1. Definiţia actului juridic civil

Prin act juridic civil se înţelege manifestarea de voinţă sau, după caz, acordul de voinţe făcut cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, de a modifica sau de a stinge un raport juridic civil concret.

Din această definiţie rezultă că elementele caracteristice actului juridic civil sunt următoarele:

- prezenţa unei manifestări de voinţă sau a unor manifestări de voinţe concordante (acord de voinţe), din partea uneia sau mai multor persoane fizice ori persoane juridice;

- manifestarea de voinţă este exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice civile (prin acest element, actul juridic civil se deosebeşte de fapta juridică, aceasta din urmă fiind săvârşită fără intenţia de a se produce efecte juridice, efecte care însă se produc în temeiul legii);

- efectele juridice urmărite pot consta în a da naştere, a modifica sau a stinge un raport juridic civil concret (prin acest element, actul juridic civil se delimitează de actele juridice din alte ramuri de drept).

Cuvântul „act” poate avea două înţelesuri.Primul sens este acela care se desprinde din definiţia de mai sus, deci

de operaţiune juridică. Pentru acest sens, se utilizează şi formula negotium iuris sau, mai scurt, negotium.

însă, atât în legislaţie, cât şi în doctrină sau în jurisprudenţă, prin „act” (uneori chiar prin sintagma „act juridic”) se desemnează şi înscrisul constatator al manifestării de voinţă, adică suportul material care consemnează sau redă operaţiunea juridică. Pentru acest al doilea sens se foloseşte şi expresia instrumentum probationis sau, mai scurt, instrumentum. într-o exprimare riguros exactă, pentru cel de-al doilea sens ar trebui să se folosească termenul de „înscris”.


2. Clasificarea actelor juridice civile

2.1. Acte juridice unilaterale, acte juridice bilaterale şi acte juridice plurilaterale

în funcţie de numărul părţilor, actele juridice civile se clasifică în unilaterale, bilaterale şi plurilaterale (multilaterale).

Actul juridic unilateral este rezultatul voinţei unei singure părţi (art. 1324 C.civ.).

Categoria actelor juridice civile unilaterale include: testamentul, acceptarea moştenirii, renunţarea la moştenire, denunţarea unui contract de către una dintre părţi (în măsura în care legea permite aceasta ori părţile au stipulat în contract posibilitatea denunţării unilaterale), oferta de a contracta, promisiunea publică de recompensă, oferta de purgă,111 ratificarea unui act juridic încheiat în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii de a reprezenta, confirmarea unui act juridic anulabil,[2] mărturisirea etc.

După cum formarea sau producerea efectelor impune sau nu comunicarea manifestării de voinţă către destinatarul direct al actului, actele juridice unilaterale se subclasifică în acte supuse comunicării (oferta, promisiunea publică de recompensă, denunţarea unilaterală a contractului de mandat etc.) şi acte nesupuse comunicării (de exemplu, testamentul).

Actul juridic bilateral reprezintă acordul de voinţe (voinţele concordante) a două părţi.

Sunt acte juridice bilaterale: contractul de vânzare, contractul de schimb, contractul de donaţie, contractul de locaţiune, contractul de mandat etc.

Actul juridic plurilateral este rezultatul acordului de voinţe (voinţelor concordante) a trei sau mai multor părţi.

Un asemenea act este contractul de societate, dacă a fost încheiat de cel puţin trei asociaţi. în cazul contractului de societate, fiecare asociat se obligă la un aport şi la desfăşurarea unei anumite activităţi, existând însă

f1] Oferta de purgă este acea ofertă făcută de dobânditorul unui imobil ipotecat către creditorul ipotecar de a plăti datoriile şi sarcinile ipotecare până la concurenţa preţului prevăzut în actul cu titlu oneros prin care a dobândit imobilul sau, după caz, până la valoarea de preţuire a imobilului dobândit prin act cu titlu gratuit, în cazul în care creditorul ipotecar acceptă această ofertă, iar dobânditorul plăteşte preţul sau consemnează suma, imobilul este curăţit (purgat) de ipoteca respectivă.

[z] Actul confirmativ este acel act prin care o persoană renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic.

III. Actul juridic civil 111

o particularitate spre deosebire de celelalte contracte, în sensul că obligaţiile părţilor sunt convergente (iar nu concurente, diferite), iar scopul urmărit de părţi este comun (iar nu diferit).111 Categoria actelor juridice plurilaterale mai include: convenţia de partaj atunci când sunt trei sau mai mulţi copărtaşi, contractul de tranzacţie încheiat de cel puţin trei părţi, contractul de joc sau prinsoare dintre trei sau mai multe părţi.

în ceea ce priveşte criteriul acestei clasificări, subliniem că nu trebuie pus semnul egalităţii între noţiunile de parte a actului juridic civil şi de persoană, întrucât o parte poate să fie formată şi din două sau mai multe persoane. Spre exemplu, dacă doi coproprietari fac o ofertă de vânzare, suntem în prezenţa unui act juridic unilateral, deoarece, deşi este vorba de două persoane, ele formează o singură parte (ofertantul).

Atragem atenţia că nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile în unilaterale şi bilaterale cu clasificarea contractelor civile (prevăzute de art. 1171 C.civ.) în contracte unilaterale şi contracte bilaterale (sinalagmatice).

Contractul unilateral este acel contract care dă naştere la obligaţii numai pentru una dintre părţi, cealaltă parte având numai calitatea de creditor, cum este cazul: contractului de donaţie, al contractului de împrumut de folosinţă (comodat), al contractului de împrumut de consumaţie (mutuum), chiar şi atunci când ar fi cu dobândă (întrucât atât obligaţia de restituire, cât şi obligaţia de plată a dobânzilor revin împrumutatului), al depozitului cu titlu gratuit (neremunerat), al promisiunii unilaterale de vânzare sau de cumpărare (afară de situaţia când beneficiarul promisiunii, în schimbul dreptului de opţiune ce i se conferă, se obligă la plata unei sume de bani) etc.

Contractul bilateral, numit şi contract sinalagmatic, se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor şi prin interdependenţa obligaţiilor reciproce (art. 1171 C.civ.), deci fiecare parte are atât calitatea de creditor, cât şi calitatea de debitor, cum este cazul în: contractul de vânzare, contractul de antrepriză, contractul de schimb, contractul de locaţiune, contractul de închiriere a suprafeţelor locative, contractul de arendare, contractul de depozit cu titlu oneros, contractul de întreţinere, contractul de tranzacţie, promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, contractul de concesiune etc.

111A se v e d e a şi Fr. D eak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 459.


Clasificarea actelor juridice în unilaterale şi bilaterale se face după criteriul numărului părţilor, pe când clasificarea contractelor în unilaterale şi bilaterale se face după criteriul conţinutului lor. Toate contractele, deci şi contractele unilaterale, fac parte din categoria actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, în schimb, actele juridice unilaterale nu sunt contracte, deoarece nu sunt consecinţa unui acord de voinţe, ci sunt rezultatul» » * manifestării unilaterale de voinţă.

Această primă clasificare a actelor juridice civile prezintă importanţă practică sub următoarele aspecte:

- cât priveşte formarea valabilă a lor, în cazul actelor juridice unilaterale, cercetarea valabilităţii voinţei unice este nu numai necesară, dar şi suficientă, pe când, în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, trebuie să se cerceteze fiecare dintre cele două sau mai multe manifestări de voinţă;» ’

- regimul juridic al viciilor de consimţământ este diferenţiat;- actele juridice bilaterale sau plurilaterale pot fi revocate de comun

acord de către părţi, deci printr-un act simetric celui de constituire (mutuus consensus - mutuus dissensus), în vreme ce asupra actelor juridice unilaterale nu se poate reveni prin manifestarea de voinţă în sens contrar a autorului actului, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege.

2.2. Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit

După scopul urmărit la încheierea lort deosebim actele juridice civile cu titlu oneros şi actele juridice civile cu titlu gratuit.

Actul juridic cu titlu oneros este acela prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate [art. 1172 alin. (1) C.civ.].

Spre exemplu, în contractul de vânzare, vânzătorul urmăreşte să obţină preţul în schimbul bunului, iar cumpărătorul urmăreşte să obţină bunul în schimbul preţului.

Actul juridic cu titlu gratuit este acela prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj [art. 1172 alin. (2) C.civ.].

Ca exemple de acte juridice civile cu titlu gratuit, menţionăm: donaţia, comodatul (împrumutul de folosinţă), împrumutul de consumaţie fără do-


bandă, mandatul gratuit, depozitul neremunerat, contractul de voluntariat,111 legatul.

Importanţa practică a acestei clasificări a actelor juridice vizează următoarele aspecte:

- există un regim juridic diferit din punctul de vedere al capacităţii, legea fiind în general mai exigentă atunci când este vorba de acte juridice cu titlu gratuit (sunt instituite anumite incapacităţi speciale; actele cu titlu gratuit nu pot fi încheiate de către persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nici prin reprezentantul legal sau, după caz, nici cu autorizarea prealabilă a ocrotitorului legal);

- în unele cazuri, regimul juridic al viciilor de consimţământ diferă după cum este vorba de un act cu titlu oneros sau de un act cu titlu gratuit (de exemplu, problema leziunii nu se pune în actele juridice cu titlu gratuit; spre a fi vorba de o eroare esenţială, în cazul actelor cu titlu oneros este necesară o cerinţă suplimentară faţă de actele cu titlu gratuit);

- în cazul actelor cu titlu oneros, obligaţiile părţilor sunt reglementatecu mai multă severitate (de exemplu, garanţia împotriva evicţiunii apare,de regulă, în actele cu titlu oneros şi numai în mod excepţional în actelecu titlu gratuit), iar răspunderea se apreciază cu mai multă severitate [spreexemplu, în materia mandatului, art. 2018 alin. (1) C.civ. prevede că „dacămandatul este cu titlu oneros, mandatarul este tinut să execute mandatul

9 i

cu diligenţa unui bun proprietar”, iar „dacă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să-l îndeplinească cu diligenţa pe care o manifestă în propriile afaceri”];

- acţiunea revocatorie (pauliană/21 va reuşi în condiţii mai lesnicioase dacă se pune problema înlăturării opozabilităţii unor acte cu titlu gratuit,

111 Contractul de voluntariat este acel contract prin care o persoană fizică, numită voluntar, se obligă faţă de o persoană juridică, numită organizaţie gazdă, să presteze o activitate de interes public fără a obţine o contraprestaţie materială [art. 2 lit. d) din Legea nr. 195/2001 a voluntariatului, republicată].

121 Prin acţiunea revocatorie (numită şi acţiunea pauliană), reglementată de art. 1562-1565 C.civ., creditorii unei persoane urmăresc să obţină declararea ino- pozabilităţii actelor juridice frauduloase ale debitorului şi care au adus atingere dreptului lor de gaj general (este vorba nu de desfiinţarea actului juridic erga omnes, ci doar de înlăturarea opozabilităţii acelui act juridic faţă de creditorul care a introdus acţiunea sau care a intervenit pe parcursul unui astfel de proces). Ca exemplu de acţiune revocatorie, menţionăm cazul în care Primus, în calitate de creditor al lui Secundus, solicită înlăturarea opozabilităţii actului juridic prin care debitorul său i-a donat lui Tertius un imobil, creându-şi prin aceasta o stare de insolvabilitate, astfel încât Primus să nu mai aibă posibilitatea de a-şi satisface


fiind suficient să se dovedească frauda săvârşită de către debitor, iar nu şi participarea ia fraudă a terţului dobânditor al bunului;

- în materie succesorală, există o serie de reguli deosebite pentru anumite acte cu titlu gratuit.

La rândul lor, actele juridice cu titlu oneros se subclasifică în acte comutative şi acte aleatorii.

Actele comutative sunt acele acte juridice cu titlu oneros în care, la momentul încheierii lor, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă [art. 1173 alin. (1) C.civ.].

Sunt comutative, spre exemplu, contractul de vânzare, contractul de locaţiune, contractul de antrepriză etc.

Actele aleatorii sunt acele acte juridice cu titlu oneros care, prin natura lor sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert [art. 1173 alin. (2) C.civ.]. în fapt, în actele juridice aleatorii există şanse de câştig şi de pierdere pentru toate părţile actului juridic respectiv, fiecare dintre acestea urmărind să realizeze un câştig şi să evite suportarea unei pierderi, iar aceste şanse nu pot fi evaluate în momentul încheierii actului juridic, ci numai în momentul îndeplinirii sau al neîndeplinirii evenimentului; în schimb, incertitudinea, adică întinderea sau chiar şi existenţa obligaţiei, poate să fie unilaterală, bilaterală sau plu- rilaterală.

Dintre actele juridice cu titlu oneros aleatorii, menţionăm: contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere, contractul de joc sau prinsoare, contractul de asigurare, convenţia de constituire (cu titlu oneros) a unui uzufruct viager, vânzarea unui lucru viitor atunci când cumpărătorul îşi asumă riscul nerealizării, vânzarea unui drept litigios etc.

creanţa prin urmărirea bunurilor lui Secundus. Acţiunea revocatorie nu trebuie confundată cu acţiunea oblică (numită şi subrogatorie sau indirectă), care este reglementată de art. 1560-1561 C.civ. şi care poate fi exercitată, în numele debitorului, de către creditorii chirografari ai acestuia, urmărindu-se deci valorificarea unui drept ce aparţine debitorului. Spre exemplu, Primus are la îndemână o acţiune în revendicarea unui imobil împotriva lui Secundus şi, deşi acesta din urmă este pe cale să îi opună uzucapiunea, neglijează intentarea acţiunii respective; Tertius, creditor al lui Primus, în baza art. 563 C.civ., exercită el acţiunea în revendicare, având astfel posibilitatea ca, după readucerea imobilului în patrimoniul debitorului său, să treacă la executarea silită asupra imobilului respectiv.


Distincţia dintre actele juridice comutative şi actele juridice aleatorii prezintă consecinţe practice, precum: leziunea ca viciu de consimţământ poate exista numai în cazul actelor comutative, nu însă şi în cazul celor aleatorii; actele juridice aleatorii care se referă la jocuri de noroc interzise de lege sunt lovite de nulitate absolută, pentru cauză ilicită.

Actele juridice cu titlu gratuit se subdivid, la rândul lor, în acte dezinteresate şi liberalităţi.

Actele dezinteresate sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură un beneficiu cuiva fără să îşi micşoreze patrimoniul.

Sunt acte juridice dezinteresate: mandatul gratuit, comodatul, depozitul neremunerat etc.

Liberalităţile sunt acele acte juridice cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează patrimoniul cu folosul patrimonial procurat gratificatului.

Sunt liberalităţi: legatul, contractul de donaţie, mecenatul.111Importanţa distincţiei între liberalităţi şi acte dezinteresate constă în

următoarele: condiţiile de formă sunt mai restrictive în cazul liberalitătilorj i

(în general, liberalităţile sunt acte juridice solemne, ceea ce nu este cazul actelor dezinteresate); regulile prevăzute în materie succesorală în legătură cu reducţiunea se aplică numai în cazul liberalităţilor, iar cele privitoare la raport se aplică numai donaţiilor, iar nu şi altor acte juridice.

2.3. Acte juridice constitutive, acte juridice translative şi acte juridice declarative

Clasificarea actelor juridice civile în constitutive, translative şi declarative se face după criteriul efectului lor.[2]

111 Mecenatul este acea liberalitate prin care o persoană fizică sau juridică, numită mecena, transferă, fără obligaţie de contrapartidă directă sau indirectă, dreptul de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare către o persoană fizică, ca activitate filantropică având caracter umanitar, pentru desfăşurarea unor activităţi în domeniile cultural, artistic, medico-sanitar sau ştiinţific - cercetare fundamentală şi aplicată [art. 1 alin. (3) din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările şi completările ulterioare].

[2] După acelaşi criteriu (efectele produse), se mai poate face o altă clasificare a actelor juridice, anume acte juridice constitutive sau translative de drepturi reale şi acte juridice generatoare de drepturi de creanţă. A se vedea, pentru această clasificare a contractelor, C. S t ă t e s c u , C . B îr s a n , Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 33.


Actul juridic constitutiv este acela care dă naştere unui drept subiectiv civil ce nu a existat anterior.

Ca exemple de acte juridice constitutive, menţionăm: instituirea unui uzufruct, contractul prin care se instituie un drept de gaj, contractul de ipotecă, convenţia de partaj (de împărţeală - art. 680 C.civ.) etc.

Actul juridic translativ este acela care are ca efect strămutarea unui drept subiectiv din patrimoniul unei persoane în patrimoniul altei persoane.

Sunt translative, de exemplu: contractul de vânzare, donaţia, cesiunea de creanţă etc.

Actul juridic declarativ este acela care are ca efect consolidarea sau definitivarea unui drept subiectiv civil preexistent.

Spre exemplu, este declarativ actul juridic confirmativ. De asemenea, în principiu, tranzacţia produce efecte declarative, însă, în anumite cazuri ea poate produce şi efecte constitutive sau translative [de exemplu, atunci când, în schimbul renunţărilor făcute de o parte, cealaltă parte efectuează sau promite anumite prestaţii - art. 2267 alin. (1) ultima teză C.civ.].111

Interesul acestei clasificări se manifestă sub următoarele aspecte:- actele juridice constitutive şi cele translative îşi produc efectele

numai pentru viitor (ex nune), însă actele juridice declarative îşi produc efectele şi pentru trecut (ex tunc)\

- calitatea de având-cauză (habentes causam) o are numai dobânditorul unui drept printr-un act translativ sau constitutiv, iar nu şi partea dintr-un act declarativ;

- în principiu, numai actele constitutive şi cele translative sunt supuse publicităţii imobiliare;

- numai actele juridice translative şi constitutive, dacă sunt contracte sinalagmatice, sunt supuse rezoluţiunii sau, după caz, rezilierii, iar nu şi actele juridice declarative.

2.4. Acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice de dispoziţie

în raport de importanţa lor, actele juridice civile pot fi: de conservare, de administrare şi de dispoziţie.

Actul juridic de conservare este acela prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii unui drept subiectiv civil. Actul de conservare este întotdeauna un act avantajos pentru autorul său, deoarece presupune chel

[11 A se vedea, pentru dezvoltări, Fr. Deak, op. cit, p. 613-614.


tuieli de o valoare mult mai mică decât valoarea dreptului ce se tinde a fi salvat.

Sunt considerate acte de conservare: întreruperea unei prescripţii, înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia, punerea peceţilor etc.

Actul juridic de administrare este acel act juridic civil prin care se urmăreşte să se realizeze o normală punere în valoare a unui bun sau patrimoniu. în legătură cu aceste acte, trebuie făcută distincţia, impusă de chiar dispoziţiile legale în materie [de exemplu, art. 501 alin. (1) C.civ., art. 142 C.civ., art. 144 alin. (2) C.civ. etc.], între actul de administrare a unui bun privit izolat de alte bunuri (ut singuli) şi actul de administrare a unui patrimoniu. Primul are semnificaţia de act de punere în valoare a unui bun, fără să se ajungă la înstrăinarea lui. Cel de-al doilea include însă şi acte care, raportate la un anumit bun, reprezintă acte de înstrăinare, dar, raportate la un patrimoniu, reprezintă măsuri de normală folosire, exploatare, valorificare a patrimoniului respectiv.

Sunt socotite acte de administrare: asigurarea unui bun, locaţiunea unui bun111 etc.

Actul juridic de dispoziţie este acela care are ca rezultat ieşirea din patrimoniu a unui drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun.

Pot fi incluse în această categorie: vânzarea, donaţia, renunţarea la un drept, constituirea dreptului de uzufruct, de superficie, constituirea unei ipoteci, a unui gaj (care reprezintă, totodată, grevarea unui bun cu sarcini reale) etc.

Importanţa acestei clasificări a actelor juridice vizează următoarele aspecte:

- capacitatea de a încheia acte juridice civile, în sensul că actele de conservare pot fi încheiate şi de cel lipsit de capacitate de exerciţiu; actele de administrare, în măsura în care nu sunt lezionare, pot fi încheiate de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă fără a fi nevoie de încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal [art. 41 alin. (2) C.civ.], iar, pentru cel lipsit de capacitate de exerciţiu, actele de administrare se încheie de reprezentantul legal [art. 43 alin. (2) C.civ.]; actele de dispoziţie pot fi încheiate de cel cu capacitate de exerciţiu deplină, de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal,

[11 însă, locaţiunea unui imobil, încheiată pe o durată ce depăşeşte termenul de 5 ani, este considerată de art. 1784 alin. (3) C.civ. ca fiind un act juridic de dispoziţie, i


precum şi cu autorizarea instanţei de tutelă, iar pentru cel incapabil de către reprezentantul legal, cu autorizarea instanţei de tutelă; prin excepţie, actele de dispoziţie pot fi încheiate atât de persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, cât şi de persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă dacă acestea sunt de mică valoare, au caracter curent şi se execută la data încheierii lor [art. 41 alin. (3) C.civ. şi art. 43 alin. (3) C.civ.];

- în cazul în care s-a dat un mandat general (mandatarul a primit împuternicirea de a se ocupa de toate treburile mandantului - procuratlo omnium bonorum), pentru actele de dispoziţie este totuşi nevoie de un mandat special [art. 2016 alin. (2) C. civ.];

- acceptarea moştenirii, în sensul că nu pot fi considerate acte de acceptare tacită a moştenirii nici actele de conservare şi nici actele de administrare cu caracter urgent, în schimb, actele de administrare ce nu au caracter urgent şi angajează viitorul, precum şi actele de dispoziţie presupun intenţia neechivocă de a accepta tacit moştenirea [art. 1110 C.civ.].

2.5. Acte juridice consensuale, acte juridice solemne (formale) şi acte juridice reale

în funcţie de modul de formare, actele juridice civile se împart în consensuale, solemne (formale) şi reale.

Actul juridic consensual este acel act juridic care ia naştere în mod valabil prin simpla manifestare de voinţă a părţii sau a părţilor, neînsoţită de niciun fel de formă. Chiar dacă părţile înţeleg să însoţească manifestarea de voinţă de redactarea unui înscris care să o consemneze, ele o » * fac nu pentru validitatea actului, ci pentru a-şi asigura un mijloc de probă privind încheierea şi conţinutul acestuia.

Trebuie subliniat că, din punctul de vedere al formei în care se încheie actele juridice, actul juridic consensual reprezintă regula, vorbindu-se astfel despre principiul consensualismului (art. 1178 C.civ.).

Actul juridic solemn (denumit şi formal) este acel act juridic pentru formarea căruia simpla manifestare de voinţă nu este suficientă, ci aceasta trebuie să îmbrace o anumită formă prescrisă de lege. Această formă (de regulă, forma autentică) reprezintă o condiţie pentru însăşi valabilitatea actului juridic respectiv. Se obişnuieşte să se spună că forma este cerută ad validitatem sau ad solemnitatem.


Sunt acte juridice solemne: testamentul, contractul de donaţie, contractul de ipotecă, contractul prin care se strămută ori se constituie drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară etc.

Actul juridic real este acela care nu se poate forma valabil decât dacă manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea (predarea) bunului. Deci, în cazul actelor juridice reale, predarea nu ţine de executarea actului, ci chiar de încheierea lui valabilă, un asemenea act neluând naştere în mod valabil decât din momentul predării (remiterii materiale a) bunului, înţelegerea prealabilă predării poate fi considerată ca având valoarea unei simple promisiuni (unilaterale sau, după caz, bilaterale) de a încheia actul juridic real, dar nu se confundă cu acesta din urmă.

Fac parte din categoria actelor juridice reale: împrumutul, atât cel de folosinţă (comodatul), cât şi cel de consumaţie (mutuum), depozitul, darul manual, gajul cu deposedare etc.

Importanţa acestei clasificări priveşte următoarele aspecte:- în cazul actelor juridice solemne, nerespectarea formei prescrise de

lege atrage sancţiunea nulităţii absolute [art. 1242 alin. (1) C.civ.];- cât priveşte încheierea actului juridic solemn prin mandatar, apli-

cându-se principiul simetriei de formă, este necesar ca şi procura să îmbrace forma solemnă [art. 2013 alin. (2) C.civ.];

- modificarea actului juridic solemn nu se poate face decât tot prin formă solemnă [art. 1242 alin. (2) C.civ.];

- regimul probelor este diferit în cazul celor trei categorii de acte juridice.

2.6. Acte juridice patrimoniale şi acte juridice nepatrimoniale

După criteriul conţinutului lor, actele juridice civile se clasifică în patrimoniale şi nepatrimoniale.

Actul juridic este patrimonial dacă are un conţinut evaluabil pecuniar.în principiu, sunt asemenea acte cele care privesc drepturile reale şi

drepturile de creanţă.Actul juridic este nepatrimonial dacă are un conţinut neevaluabil în

bani.Spre exemplu, înţelegerea părinţilor unui copil din afara căsătoriei ca

acesta să ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite reprezintă un act juridic nepatrimonial.

Această clasificare a actelor juridice civile prezintă interes în materia nulităţilor (nu se pune problema „restituirii prestaţiilor” în cazul actelor


nepatrimoniale), în materia simulaţiei (care poate fi întâlnită numai în cazul actelor juridice patrimoniale - art. 1294 C.civ.), precum şi în materia ocrotirii incapabilului.

2.7. Acte juridice civile cu executare dintr-o dată şi acte juridice civile cu executare succesivă

Această clasificare are drept criteriu modul de executare a actelor juridice civile.

Actul juridic civil cu executare dintr-o dată este acel act a cărui executare presupune o singură prestaţie din partea debitorului. El se mai numeşte şi act cu executare instantanee sau cu executare uno ictu.

Actul juridic civil cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune mai multe prestaţii eşalonate în timp.

Pot fi incluse în această categorie: contractul de locaţiune, contractul de arendare, contractul de societate etc.

Clasificarea respectivă prezintă interes din următoarele puncte de vedere:

- sancţiunea pentru neexecutarea culpabilă sau pentru executarea necorespunzătoare este rezoluţiunea în cazul contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată, contractul desfiinţându-se cu efect retroactiv, iar în cazul contractelor sinalagmatice cu executare succesivă va interveni rezilierea, care are ca efect desfacerea contractului numai pentru viitor;[1î

111 Este însă de reţinut că, potrivit art. 2263 alin. (2) C.civ., în materia contractului de întreţinere, neexecutarea culpabilă a obligaţiei de întreţinere atrage ca sancţiune rezoluţiunea, iar nu rezilierea, deoarece aceasta din urmă presupune ca obligaţiile ambelor părţi contractante să aibă caracter succesiv, ceea ce nu se întâmplă în cazul contractului de întreţinere, deoarece transferul dreptului de la creditorul întreţinerii la debitorul acesteia se produce uno ictu; în caz de neexecutare culpabilă, contractul de întreţinere se desfiinţează şi bunul sau altă prestaţie se redobândeşte cu efect retroactiv, iar împrejurarea că nu se restituie valoarea întreţinerii prestate şi contravaloarea folosinţei bunului se justifică prin caracterul aleatoriu al contractului, respectiv prin compensarea cu prestaţiile efectuate - a se vedea şi Fr. D e a k , op. cit., p. 587, nota 215.

Sancţiunea incidenţă este rezoluţiunea (iar nu rezilierea) şi în cazul contractului de rentă viageră, conform art. 2251 C.civ. (desigur, numai în acele ipoteze în care legea admite desfiinţarea contractului de rentă viageră pentru neexecutare), precum şi în cazul altor contracte sinalagmatice în care obligaţia uneia dintre părţi presupune o singură prestaţie (de exemplu, vânzarea cu plata preţului în rate; de altfel, referitor la acest exemplu, se poate considera că plata în rate reprezintă doar o modalitate de executare a unei prestaţii unice, anume plata preţului).


- problema suspendării executării, din motive de forţă majoră, pe toată durata imposibilităţii de executare [art. 1557 alin. (2) teza I C.civ.], se pune numai în cazul actelor juridice cu executare succesivă;

- dacă una dintre părţile contractante are dreptul de a denunţa unilateral contractul, condiţiile exercitării acestuia diferă după cum contractul este cu executare dintr-o dată sau cu executare succesivă [art. 1276 alin. (1) şi (2) C.civ.]

- posibilitatea denunţării unilaterale a contractului încheiat pe durată nedeterminată (art. 1277 C.civ.) vizează contractele cu executare succesivă;

- în cazul actelor juridice cu executare succesivă, pentru fiecare prestaţie curge câte o prescripţie extinctivă distinctă, cu excepţia cazului în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau din voinţa părţilor, un tot unitar [art. 2503 alin. (2) şi (3) C.civ.].

2.8. Acte juridice civile principale şi acte juridice civile accesorii

După raportul dintre ele, actele juridice sunt principale şi accesorii.Actul juridic principal este acel act care are o existenţă de sine stătă

toare, regimul său juridic nedepinzând de cel al altui act juridic. în circuitul civil, cele mai multe acte juridice sunt acte principale.

Actul juridic accesoriu nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta sa juridică depinzând de soarta altui act juridic, principal.

Sunt acte juridice civile accesorii: clauza penală, fideiusiunea, arvuna, contractul de gaj, convenţia de ipotecă etc.

Actul juridic accesoriu poate fi încheiat în acelaşi timp cu actul juridic principal, dar şi într-un moment diferit. De asemenea, ca regulă, el poate fi un act separat, dar poate fi inclus şi în actul principal, sub forma unor clauze.

Importanţa acestei clasificări constă în aceea că, pe când validitatea actului juridic principal şi menţinerea lui se examinează numai în funcţie de propriile elemente, independent de alte acte juridice, validitatea şi eficacitatea actului juridic accesoriu se apreciază nu numai în raport de propriile elemente, ci şi în funcţie de validitatea şi eficacitatea actului juridic principal; soarta actului juridic accesoriu urmează soarta actului juridic principal - accesorium sequitur principale. Desfiinţarea sau încetarea actului juridic principal atrage şi desfiinţarea sau încetarea actului juridic accesoriu/11

111 Spre exemplu, s-a decis că desfiinţarea contractului de împrumut (prin rezo- luţiune) atrage şi stingerea contractului de ipotecă prin care s-a garantat obligaţia


2.9. Acte juridice civile strict personale şi acte juridice civile care pot fi încheiate şi prin reprezentant

Această clasificare se face în raport de modalitatea încheierii actelor juridice.

Actul juridic strict personal este acel act care nu poate fi încheiat decât personal, nefiind deci susceptibil de a fi încheiat prin reprezentare.

Cu titlu exemplificativ, pot fi incluse în această categorie: testamentul, căsătoria, recunoaşterea unui copil.

Majoritatea actelor juridice civile este formată din acele acte ce pot fi încheiate personal, dar care pot fi încheiate şi prin reprezentant.

Clasificarea prezintă importanţă sub următoarele aspecte:- constituind excepţia, normele juridice care reglementează actul juri

dic strict personal sunt de strictă interpretare şi aplicare;- capacitatea de a încheia acte juridice strict personale este guvernată

de anumite reguli speciale, prevăzute expres de lege;- acte juridice strict personale pot încheia numai persoanele fizice;- valabilitatea actului juridic strict personal se apreciază numai în

raport de persoana sau persoanele care îl încheie, în schimb, de regulă, la aprecierea actului juridic încheiat prin reprezentare se are în vedere şi persoana reprezentantului. Spre exemplu, potrivit art. 1299 C.civ., actul juridic încheiat prin reprezentare este anulabil pentru vicii de consimţământ atunci când consimţământul reprezentantului a fost viciat, însă, dacă viciul de consimţământ priveşte elemente stabilite de reprezentat,actul este anulabil numai dacă voinţa acestuia din urmă a fost viciată.

i

2.10. Acte juridice civile între vii şi acte juridice civile pentru cauză de moarte

în funcţie de momentul în care îşi produc efectele, actele juridice civile se împart în acte între vii şi acte pentru cauză de moarte.

de restituire a sumei de bani împrumutate - C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ.( dec. nr. 1827/1998, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 9. în schimb, dacă ipoteca s-a stins, raportul obligaţional principal, întemeiat pe contractul de împrumut, rămâne în fiinţă, împrejurarea că s-a desfiinţat ipoteca cu care a fost garantat împrumutul nu are drept consecinţă decât faptul că partea a devenit, dintr-un creditor ipotecar care beneficia de această garanţie reală imobiliară, un creditor chirografar - I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 1703/2007, www.scj.ro.

http://www.scj.ro


Actul juridic între vii (inter vivos) este acela care îşi produce efectele necondiţionat de moartea autorului sau autorilor lui. Actele între vii reprezintă majoritatea actelor juridice civile.

Actul juridic pentru cauză de moarte (mortis causa) este acela de a cărui esenţă este faptul că nu îşi produce efectele decât la moartea autorului său, un asemenea act juridic fiind făcut tocmai în considerarea morţii. Testamentul este un act juridic mortis causa.

Clasificarea respectivă prezintă importanţă după cum urmează:- actele juridice mortis causa se bucură de o reglementare amănunţită,

pe când nu toate actele juridice inter vivos au o asemenea reglementare;- actele juridice mortis causa nu pot fi decât cele prevăzute de lege,

deci sunt numai acte juridice numite (tipice);- actele juridice mortis causa sunt supuse, în general, unor condiţii mai

restrictive în ceea ce priveşte capacitatea de a dispune, iar uneori şi capacitatea de a primi;

- actele mortis causa sunt acte juridice solemne, în vreme ce actele inter vivos sunt solemne numai ca excepţie.

2.11. Acte juridice civile subiective şi acte juridice civile condiţie

Această clasificare se face în raport de rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului actelor juridice civile.

Actul juridic subiectiv este acel act al cărui conţinut este determinat prin voinţa autorului sau autorilor lui.

Majoritatea actelor juridice civile intră în această categorie.Actul juridic condiţie este acel act la a cărui încheiere părţile îşi exprimă

voinţa numai în privinţa naşterii, conţinutul acestuia fiind predeterminat de norme de la care părţile nu pot deroga.

Ca exemplu de act juridic condiţie, literatura de specialitate menţionează căsătoria.

O categorie intermediară o reprezintă contractul de adeziune, ale cărui clauze esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare (art. 1175 C.civ.).

Spre exemplu, sunt contracte de adeziune majoritatea contractelor încheiate de profesionişti cu consumatorii, majoritatea contractelor încheiate în materia asigurărilor, a furnizării de utilităţi (energie, gaz, apă) etc.

Interesul acestei clasificări a actelor juridice priveşte aprecierea condiţiilor lor de valabilitate. în cazul actelor juridice condiţie conţinutul lor fiind


stabilit de norme juridice imperative, părţile nu pot modifica, prin voinţa lor, aceste reguli şi nici nu pot deroga de la acestea, deci regimul acestor acte juridice este apreciat cu multă severitate. în cazul actelor juridice subiective, părţile pot deroga de la normele juridice dispozitive, astfel încât aprecierea valabilităţii unor asemenea acte juridice se face în limite mai largi.

Dintr-un alt punct de vedere, actele juridice condiţie nu pot fi decât cele stabilite de lege (deci sunt acte juridice numite), pe când actele juridice subiective nu se limitează la cele expres reglementate de lege.

în sfârşit, în cazul contractelor de adeziune, se pune mai frecvent problema clauzelor abuzive.

2.12. Acte juridice civile pure şi simple şi acte juridice civile afectate de modalităţi

După legătura lor cu modalităţile (termen, condiţie, sarcină), deosebim acte juridice civile pure şi simple şi acte juridice civile afectate de modalităţi.

Actul juridic pur şi simplu este acela care nu cuprinde o modalitate. De altfel, unele acte juridice sunt incompatibile cu modalităţile, spre exemplu, actul de opţiune succesorală (acceptarea sau renunţarea la o moştenire), recunoaşterea filiaţiei, căsătoria, adopţia etc.

Actul juridic afectat de modalităţi este acela care cuprinde o modalitate, adică un termen, o condiţie sau o sarcină. Unele acte juridice civile sunt esenţialmente acte afectate de modalităţi, de exemplu, contractul de împrumut, contractul de rentă viageră, contractul de întreţinere, contractul de donaţie cu sarcină, contractul de asigurare etc.

Ţinând cont de cele menţionate mai sus, poate rezulta şi o altă clasificare a actelor juridice în funcţie de criteriul legăturii lor cu modalităţile, şi anume:

- acte juridice incompatibile cu modalităţile;- acte juridice care pot fi sau nu afectate de modalităţi;- acte juridice inseparabile de modalităţi.Interesul acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte valabili

tatea actelor juridice (de exemplu, în cazul actelor juridice de a căror esenţă este existenţa unei modalităţi, lipsa acesteia conduce la ineficacitatea actului), precum şi producerea efectelor actelor juridice.


2.13. Acte juridice civile cauzale şi acte juridice civile abstracte

După legătura cu cauza (scopul), actele juridice civile se clasifică în cauzale şi abstracte.

Prin act juridic cauzal se înţelege acel act a cărui valabilitate implică analiza cauzei sale (scopului său); în cazul în care cauza lipseşte, este ilicită sau imorală, însuşi actul juridic este lovit de nulitate.

Cele mai multe acte juridice civile sunt acte cauzale.Prin act juridic abstract se desemnează acel act a cărui valabilitate nu

implică analiza cauzei.Apariţia actelor juridice abstracte a fost impusă de nevoile circuitului

civil şi comercial, care presupun uneori o desfăşurare rapidă a anumitor operaţii juridice şi, prin aceasta, eliminarea posibilităţii permanente de a pune în discuţie valabilitatea lor din punctul de vedere al cauzei. Pe aceste premise au apărut titlurile de valoare. în cazul acestora, actul juridic (negotium), care a dat naştere unui raport obligaţional, este inseparabil de înscrisul constatator (instrumentum), deci înscrisul respectiv încorporează creanţa ce a luat naştere din actul juridic. Avantajul titlurilor de valoare constă în faptul că executarea lor nu cere o cercetare a scopului (cauzei) actului juridic, debitorul neputând invoca excepţia nevalabilităţii cauzei pentru a refuza executarea.

Această clasificare îşi manifestă importanţa pe planul valabilităţii actelor juridice, precum şi al regimului probatoriu.

2.14. Acte juridice civile numite şi acte juridice civile nenumite

După reglementarea şi denumirea lor legală, actele juridice civile se clasifică în acte juridice numite (tipice) şi acte juridice nenumite (atipice).

Prin act juridic civil numit se înţelege acel act care are o denumire stabilită de lege, precum şi o reglementare proprie.

Prin act juridic civil nenumit se înţelege acel act care nu se bucură de o reglementare proprie. Existenţa unor asemenea acte juridice este o consecinţă a principiului libertăţii actelor juridice, de care ne vom ocupa atunci când vom analiza principiile voinţei juridice.

De exemplu, legislaţia noastră actuală nu mai reglementează delegaţia imperfectă, deci, contractul prin care un terţ se obligă faţă de creditor să execute alături de debitorul iniţial obligaţia asumată anterior de acesta din urmă este un contract nenumit.

Este însă de reţinut că în categoria contractelor nenumite nu se includ şi contractele complexe, adică acele contracte care reunesc elementele a


două sau mai multor contracte numite (de exemplu, contractul hotelier, ce reuneşte elementele contractului de locaţiune, în privinţa camerei închiriate, precum şi ale contractului de depozit, în privinţa lucrurilor călătorului aduse în hotel). Pentru asemenea contracte, în măsura în care nu ar exista o reglementare specială, se vor aplica normele prevăzute de lege pentru elementele (contractele) componente/11

Interesul acestei clasificări se manifestă în ceea ce priveşte determinarea regulilor aplicabile.

Astfel, pentru actele juridice numite, nu este necesar ca părţile să prevadă întotdeauna întregul conţinut al lor, ci, în măsura în care nu au derogat de la dispoziţiile legale ce reglementează actul juridic încheiat (sau nu puteau să deroge), acestea se vor aplica în mod automat şi complet. Simpla calificare a actului juridic (încadrarea lui într-un anumit tip de act juridic numit) este suficientă pentru cunoaşterea regimului său juridic.

în schimb, în cazul actelor juridice nenumite, se vor aplica regulile stabilite de părţi, iar pentru aspectele la care părţile nu s-au referit în mod expres îşi vor găsi aplicare regulile generale care cârmuiesc materia obligaţiilor, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la actul juridic cu care se aseamănă cel mai mult (art. 1168 C.civ.).

Spre exemplu: potrivit art. 1651 C.civ., obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă altfel; de asemenea, promisiunea de a încheia în viitor un contract real nu va fi guvernată de regulile aplicabile contractului real proiectat, ci de cele generale în materie de obligaţii, iar numai pentru situaţiile neprevăzute de regulile generale se vor aplica normele privitoare la contractul real respectiv etc.

Menţionăm că este posibil ca un act juridic nenumit să devină un act juridic numit, în măsura în care se adoptă o reglementare corespunzătoare. De exemplu: după adoptarea Legii nr. 32/1994 privind sponsorizarea, contractul de sponsorizare, dintr-un contract nenumit, a devenit un contract numit; ca urmare a emiterii O.G. nr. 51/1997 şi O.G. nr. 52/1997, contractul de leasing şi contractul de franciză au devenit acte juridice numite; după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, contractul de întreţinere a devenit un act juridic numit [art. 2254-2263 C.civ.] etc.

[11 în acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 8, nota 11.

Subsecţiunea I. N oţiunea şi clasificarea co n d iţiilo r ac tu lu i ju r id ic c iv il

1. Noţiune

Prin condiţiile actului juridic civil vom înţelege acele componente care trebuie sau pot să intre în structura actului juridic civil, deci elementele din care este alcătuit actul juridic civil.

Subliniem că, în teoria actului juridic civil, cuvântul „condiţie” are şi o altă semnificaţie decât cea menţionată mai sus, desemnând şi o modalitate a actului juridic civil, adică un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde eficacitatea sau desfiinţarea actului juridic civil. De asemenea, uneori, în vorbirea curentă, cuvântul condiţie mai este folosit şi cu sensul de clauză a actului juridic civil. Desigur că, din contextul în care apare cuvântul condiţie, interpretul va deduce sensul ce i se atribuie de fiecare dată.

în considerarea înţelesului polivalent al termenului „condiţie” , în doctrină şi în jurisprudenţă, pentru desemnarea condiţiilor actului juridic civil, se preferă uneori utilizarea expresiei „elementele actului juridic civil” sau chiar „cerinţele actului juridic civil”. în ceea ce ne priveşte, optăm pentru denumirea tradiţională, care, de altfel, este consacrată de legislaţia noastră. Astfel, art. 1179 C.civ. foloseşte expresia „condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului”, art. 1246 alin. (1) C.civ. vorbeşte despre condiţiile cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului etc.

2. Clasificarea condiţiilor actului juridic civil

O primă clasificare a condiţiilor actului juridic se poate face în funcţie de aspectul la care se referă acestea. Potrivit acestui criteriu, rezultă două categorii de condiţii ale actului juridic, anume: condiţii de fond (numite şi condiţii intrinseci) şi condiţii de formă (numite şi condiţii extrinseci). Condiţiile de fond sunt cele care privesc conţinutul actului juridic civil, iar condiţiile de formă sunt cele care se referă la exteriorizarea voinţei sau, dupăcaz, a voinţelor.* i

După criteriul obligativităţii sau neobligativităţii lor, condiţiile actului juridic se împart în condiţii esenţiale şi condiţii neesenţiale. Condiţiile esen-

Secţiunea a fi-a. Condiţiile actului jurid ic civil


îiale sunt acelea care trebuie îndeplinite în mod obligatoriu, lipsa uneia dintre ele atrăgând nevalabilitatea actului juridic. Condiţiile neesenţiale sunt acelea care pot fi prezente sau pot lipsi din actul juridic, fără a fi afectată valabilitatea acestuia.

O a treia clasificare a condiţiilor actului juridic civil se poate face după sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării lor. în funcţie de acest criteriu, condiţiile actului juridic pot fi: condiţii de validitate şi condiţii de eficacitate. Nerespectarea condiţiilor de validitate se sancţionează cu nulitatea actului juridic civil, în schimb, nerespectarea condiţiilor de eficacitate nu atrage nulitatea actului juridic civil, ci alte sancţiuni (spre exemplu, inopozabilitatea faţă de terţi).

în funcţie de vocaţia lor, condiţiile actului juridic civil mai pot fi clasificate în condiţii generale şi condiţii speciale. Condiţiile generale privesc toate actele juridice civile, iar condiţiile speciale privesc numai anumite acte juridice civile.

Subsecţiunea a //-a. Capacitatea de a încheia

actu l ju r id ic civil

1. Noţiune

Prin capacitatea de a încheia actul juridic civil se înţelege aptitudinea subiectului de drept civil de a deveni titular de drepturi ş i obligaţii civile prin încheierea actelor juridice civile.

Capacitatea de a încheia acte juridice civile este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.

Capacitatea de a încheia actul juridic civil este numai o parte a capacităţii civile, reunind, în structura sa, o parte din capacitatea de folosinţă a persoanei fizice sau juridice, precum şi capacitatea de exerciţiu a acesteia.

2. Regula (principiul) capacităţii de a încheia acte juridice şi excepţia incapacităţii

în această materie, regula sau principiul îl reprezintă capacitatea de a încheia acte juridice civile, incapacitatea constituind excepţia.111

t11 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 273/1977, în C.D. 1977, p. 86; dec. nr. 1129/1987, în C.D. 1987, p. 120.


Cu caracter general, această regulă se desprinde implicit din art. 29 alin. (1) C.civ., conform căruia „nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege”. Fragmentar, regula este consacrată şi în art. 1180 C.civ., potrivit căruia „poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte”, în art. 987 alin. (1) C.civ., care dispune că „orice persoană poate face şi primi liberalităţi, cu respectarea regulilor privind capacitatea”, precum şi în art. 1652 C.civ., care prevede că „pot cumpăra sau vinde toţi cei cărora nu le este interzis prin lege” .

Pentru persoanele juridice, regula o constituie capacitatea de a dobândi orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice [art. 206 alin. (1) C.civ.]. în cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ, regula capacităţii de a încheia acte juridice civile este subordonată principiului specialităţii, consacrat de art. 206 alin. (2) C.civ.

Aşa cum rezultă din art. 29 alin. (1) C.civ., excepţia incapacităţii de a încheia acte juridice civile trebuie să fie expres prevăzută de lege. Fiind vorba de o excepţie de la regulă, orice dispoziţie legală care instituie asemenea incapacităţi este de strictă interpretare şi aplicare,[1* concluzie desprinsă şi din art. 10 C.civ.

Incapacităţile de a încheia acte juridice civile pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii.

Astfel, după natura lor, deosebim: incapacităţi de folosinţă şi incapacităţi de exerciţiu.

9 t

în raport de conţinutul sau întinderea lor, distingem: incapacităţi generale (care vizează, în principiu, toate actele juridice) şi incapacităţi speciale (care sunt instituite pentru anumite acte juridice). Pentru persoanele fizice, această clasificare se suprapune cu clasificarea anterioară, deoarece incapacităţile de exerciţiu sunt incapacităţi generale, iar incapacităţile de folosinţă sunt incapacităţi speciale. în schimb, pentru persoanele juridice fără scop lucrativ, incapacitatea de folosinţă nu vizează, întotdeauna, numai anumite acte juridice, ci, din principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice fără scop lucrativ, rezultă că o astfel de persoană juridică nu poate încheia acte juridice (indiferent de felul lor) din

[1] C.A. laşi, dec. nr. 8/2000, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurispru- denţă, voi. II, Ed. Hamangiu, 2012, p. 421.


care ar izvorî drepturi şi obligaţii ce contravin scopului pentru care a fost înfiintată.

*

După izvorul (sursa) lor, incapacităţile civile pot fi clasificate în: incapacităţi stabilite de legea civilă (incapacităţile de exerciţiu şi majoritatea incapacităţilor de folosinţă) şi incapacităţi civile stabilite de legea penală (interzicerea drepturilor părinteşti şi interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator, precum şi unele măsuri de siguranţă, spre exemplu, interzicerea dreptului de a se afla în anumite localităţi, măsură ce afectează dreptul la libera circulaţie ca drept subiectiv civil nepatrimonial).

în funcţie de modul în care operează, deosebim: incapacităţi ce acţionează de drept (ope legis) şi incapacităţi ce operează ca efect al unei hotărâri judecătoreşti (în această din urmă categorie se includ unele incapacităţi de folosinţă cu caracter de sancţiune, cum ar fi, spre exemplu, decăderea din drepturile părinteşti, precum şi incapacitatea de exerciţiu a persoanei puse sub interdicţie).

în raport de opozabilitatea lor, distingem: incapacităţi absolute (în sensul că împiedică încheierea valabilă a actului juridic de către incapabil cu orice altă persoană - incapacităţile de exerciţiu şi anumite incapacităţi de folosinţă din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine) şi incapacităţi relative [în sensul că împiedică încheierea valabilă a actului juridic de către incapabil cu o anumită persoană sau cu anumite persoane - spre exemplu, incapacităţile stabilite de art. 147 alin. (1) C.civ., de art. 990 C.civ., art. 991 C.civ., art. 1653 alin. (1) C.civ., art. 1654 C.civ. etc.].

După finalitatea lor, incapacităţile civile se împart în: incapacităţi cu caracter de sancţiune (decăderea din drepturile părinteşti, pedepsele civile stabilite de Codul civil în materie succesorală, precum şi incapacităţile civile stabilite de legea penală) şi incapacităţi cu caracter de protecţie sau de ocrotire.

într-o altă clasificare, s-ar mai putea deosebi: incapacităţi instituite în considerarea persoanei (intuitu personae) şi incapacităţi instituite în considerarea naturii sau destinaţiei specifice a anumitor bunuri (intuitu rei). Menţionăm, însă, că majoritatea autorilor consideră că interdicţiile de înstrăinare intuitu rei sunt doar cazuri de inalienabilitate, simple restricţii ale dreptului de proprietate, fiind independente de capacitatea persoanei. Fără a intra în amănunte, subliniem doar că nu este lipsită de importanţă calificarea ca incapacitate intuitu rei sau ca inalienabilitate, spre exemplu, prima calificare are drept consecinţă împrejurarea că, în cazul decesului


persoanei în considerarea căreia s-a instituit interdicţia, aceasta din urmă dispare, deci moştenitorii vor putea înstrăina bunul şi mai înainte de expirarea termenului prevăzut de lege.

Nerespectarea incapacităţii de a încheia actul juridic civil atrage sancţiunea nulităţii actului juridic respectiv. Cât priveşte felul nulităţii (absolută sau relativă), vom reţine următoarele:

- în cazul persoanelor fizice, va interveni nulitatea absolută dacă s-a nesocotit o incapacitate de folosinţă impusă pentru ocrotirea unui interes general, însă va interveni nulitatea relativă dacă actul juridic a fost încheiat cu încălcarea unei incapacităţi de folosinţă instituite pentru ocrotirea unui interes individual sau cu nesocotirea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu;

- în cazul persoanelor juridice, lipsa capacităţii de folosinţă şi nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă de către persoanele juridice fără scop lucrativ atrag sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic respectiv [art. 206 alin. (3) C.civ.], iar nerespectarea anumitor dispoziţii privind capacitatea de exerciţiu atrage nulitatea relativă în condiţiile art. 211 C.civ., cu precizarea că, în principiu, nesocotirea regulilor referitoare la realizarea capacităţii de exerciţiu a persoanelor juridice nu se sancţionează cu nulitatea [art. 210 alin. (2) şi art. 218 alin. (2) C.civ.].

Subsecţiunea a lll-a . C onsim ţăm ântu l

1. Noţiune şi aspecte generale

Prin consimţământ se înţelege exteriorizarea hotărârii de a încheia un act juridic civil.

Consimţământul este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.

Subliniem că termenul „consimţământ” poate avea două înţelesuri.113Alături de accepţiunea de manifestare unilaterală de voinţă, adică voin

ţa exteriorizată a autorului actului juridic unilateral sau, după caz, a uneia dintre părţile actului juridic bilateral sau plurilateral, deci a uneia dintre părţile contractante, prin consimţământ se mai desemnează, în materie contractuală, şi acordul de voinţe al părţilor contractante, acest din urmă

111A se vedea şi FR. TERRE, PH. SIMLER, Y. LEQUETTE, Droit civil. Les obligations, 10e âd., Precis Dalloz, 2009, p. 110 şi urm.


sens fiind mai apropiat de semnificaţia etimologică a cuvântului (cum sentire).

Ca regulă generală, părţile sunt libere să aleagă forma de exteriorizare a voinţei lor, afară de excepţiile expres prevăzute de lege, cum este cazul actelor juridice pentru care legea cere ca manifestarea de voinţă să îmbrace o formă specială.

Manifestarea de voinţă poate fi exteriorizată expres sau tacit.Manifestarea de voinţă este expresă atunci când ea se exteriorizează

prin modalităţi de natură să o facă în mod nemijlocit cunoscută cocontrac-tantilor sau tertilor.

> i

Manifestarea de voinţă este tacită (implicită) atunci când ea se deduce. De exemplu, succesibilul care face un act de dispoziţie cu privire la un bun succesoral este socotit că a acceptat, în mod tacit, moştenirea [art. 1110 alin. (2) C.civ.]. Manifestarea tacită de voinţă prezintă avantajul economiei de timp, însă, uneori, prezintă dezavantajul echivocităţii.

Trebuie subliniat că pentru anumite acte juridice este necesară manifestarea expresă a voinţei [actele solemne, fiducia - art. 774 alin. (1) teza a ll-a C.civ., scutirea de raport a donaţiilor - art. 1146 alin. (2) C.civ. şi art. 1150 alin. (1) lit. a) C.civ., acceptarea unei donaţii - art. 1013 alin. (1) teza I C.civ., revocarea voluntară a testamentului - art. 1051 alin. (1) C.civ., retractarea revocării voluntare a testamentului - art. 1053 alin. (1) C.civ., indivizibilitatea convenţională - art. 1424 C.civ., solidaritatea convenţională - art. 1435 C.civ., subrogaţia convenţională - art. 1593 alin. (3) C.civ., fideiusiunea - art. 2282 C.civ. etc.], în timp ce alte acte juridice pot fi făcute fie printr-o manifestare expresă a voinţei, fie printr-o manifestare tacită a voinţei [acceptarea moştenirii - art. 1108 alin. (1) C.civ., relocaţiu- nea - art. 1810 C.civ., renunţarea la compensaţie - art. 1617 alin. (3) C.civ. etc.].

Cât priveşte modalităţile de exteriorizare a consimţământului, acesta poate fi exprimat, conform art. 1240 C.civ.:

-verba l;- în scris;- prin gesturi ori fapte concludente, adică printr-un comportament

care, potrivit legii, convenţiei părţilor, practicilor statornicite între acestea sau uzanţelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de a produce efectele juridice corespunzătoare.

în legătură cu exteriorizarea consimţământului, se mai ridică problema valorii juridice a tăcerii, anume dacă în dreptul civil îşi găseşte aplicare


adagiul qui tacit consentire videtur. în principiu, răspunsul este negativ,deci tăcerea nu valorează consimţământ exteriorizat.111

i

Prin excepţie, tăcerea valorează consimţământ în următoarele cazuri:- când legea prevede expres aceasta [de exemplu, art. 1810 alin. (1)

C.civ. în privinţa tacitei relocaţiuni, textul de lege referindu-se la ipoteza în care, după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului

- dacă părţile au atribuit expres tăcerii o anumită semnificaţie juridică (de exemplu, în cazul stabilirii modalităţii de reînnoire a unei convenţii sau de denunţare a acesteia);

- când tăcerea are valoare de consimţământ potrivit obiceiului sau uzurilor profesionale.

De exemplu, potrivit art. 1196 alin. (2) C.civ., în materia acceptării ofertei, tăcerea sau inacţiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări.

2. Corelaţia dintre consimţământ şi voinţa juridică. Principiile voinţei juridice

2.1. Precizări introductive

Din definiţia actului juridic civil rezultă că voinţa juridică reprezintă un element fundamental al acestuia.

Voinţa este un fenomen complex atât din punct de vedere psihologic, cât şi din punct de vedere juridic.

Voinţa este indispensabilă încheierii actului juridic, fiind o operaţiune psihologică, ce dobândeşte valoare juridică numai prin manifestarea sa. Practic, voinţa juridică poate fi descompusă în două elemente: operaţiunea intelectuală şi exteriorizarea acesteia.121

Sub aspect juridic, voinţa este complexă, deoarece reuneşte în structura sa două elemente: consimţământul şi cauza (scopul).

Aşadar, între voinţa juridică şi consimţământ există o corelaţie de tipul întreg-parte.

[1J Pentru o aplicaţie practică, a se vedea, spre exemplu, C.A. Bucureşti, s. corn., dec. nr. 1090/1998, în C.P.J. în materie comercială 1993-1998, p. 119.

121 A se vedea Y. BUFFELAN-LLANORE, V. LARRIBAU-TERNEYRE, Droit civil. Les obligations, 12e 66., Sirey, 2010, p. 254.


Codul civil consacră, neîndoielnic, două principii care cărmuiesc voinţa juridică, anume:

- principiul libertăţii de voinţă (numit şi principiul libertăţii actelor juridice civile sau, mai larg, principiul autonomiei de voinţă);

- principiul voinţei reale (numit şi principiul voinţei interne).

2.2. Principiile voinţei juridice

2.2.1. Principiul libertăţii de voinţă (libertăţii actelor juridice)

Principiul libertăţii de voinţă este reglementat, în ceea ce priveşte contractele, de art. 1169 C.civ. conform căruia „părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”.

De asemenea, este consacrat, indirect, în art. 1270 alin. (1) C.civ. potrivit căruia „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”, precum şi în art. 11 C.civ. care prevede că „nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri” .

Din aceste dispoziţii legale rezultă, sintetic, conţinutul principiului libertăţii actelor juridice civile, şi anume, dacă se respectă legea şi bunele moravuri (morala), subiectele de drept civil sunt libere să încheie convenţii ori să facă acte juridice unilaterale.

Analitic, conţinutul principiului în discuţie poate fi exprimat după cum urmează:

- subiectele de drept civil sunt libere să încheie ori nu un act juridic civil;

- subiectul de drept civil este liber să aleagă cu cine va încheia contractul [ceea ce implică, între altele, posibilitatea ruperii negocierilor - art. 1183 alin. (1) C.civ., precum şi posibilitatea de a purta negocieri cu mai mulţi parteneri, simultan]111 sau, dacă este cazul, cine va fi beneficiarul actului juridic;

- în cazul în care încheie un act juridic civil, părţile sunt libere să stabilească, aşa cum doresc, conţinutul acestuia;

- părţile sunt libere ca, prin acordul lor, să modifice actul juridic pe care l-au încheiat anterior;

t11 M. POUMAREDE, Droit des obligations. Cours et travaux diriges, Mont- chrestien, 2010, p. 109.


- părţile sunt libere ca, prin acordul lor, să pună capăt actului juridic pe care l-au încheiat anterior.

Din acest principiu se desprind şi două consecinţe importante.în primul rând, subiectele de drept sunt libere să încheie nu numai acte

juridice numite, ci şi acte juridice nenumite (art. 1178 C.civ.).în al doilea rând, când legea nu prevede în mod expres altfel, părţile

sunt libere să aleagă forma pe care o vor da actului juridic (art. 1178 C.civ.).

Principiul libertăţii de voinţă, astfel cum se prezenta în concepţia tradiţională, a fost criticat de o parte a doctrinei, care a reproşat că este inexact, deoarece nu în toate situaţiile naşterea (sau modificarea ori stingerea) raporturilor juridice este lăsată la libera voinţă a părţilor, ci sunt domenii în care legea trebuie să intervină, precum şi că, în materie contractuală, este utopic, deoarece presupune egalitatea sub toate aspectele (economic, social, intelectual) a părţilor contractante.

Tocmai de aceea, principiul libertăţii de voinţă cunoaşte şi anumite restrângeri.

Limitele principiului rezultă, cu precădere, din art. 11 C.civ. şi din art. 1169 C.civ. Aceste limite sunt trasate de normele juridice imperative (inclusiv normele care reglementează ordinea publică), precum şi de bunele moravuri. Sancţiunea care intervine atunci când actul juridic este încheiat cu depăşirea acestor limite constă în nulitatea absolută sau, după caz, relativă a actului respectiv.

Tot de anumite limitări ale principiului libertăţii de voinţă este vorba şi în acele cazuri în care, pe temeiul unor dispoziţii legale, nu toate elementele unui contract sunt rezultatul direct şi nemijlocit al acordului voinţelor părţilor.

Avem în vedere, spre exemplu: contractul de adeziune (art. 1175 C.civ.), deoarece voinţa uneia dintre părţi priveşte mai mult încheierea sau nu a contractului şi mai puţin stabilirea conţinutului acestuia; cazul în care părţile au convenit elementele esenţiale ale contractului, dar ulterior nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i- a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, astfel încât instanta va dispune, la cererea oricăreia dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de intenţia părţilor [art. 1182 alin. (3) C.civ.];*11 stabilirea de către instanţă a cuantumului remuneraţiei

[11 Sub aspect procesual, cererea prin care una dintre părţi solicită instanţeistabilirea unor elemente secundare ale contractului ar trebui să fie solutionatăi


depozitarului în condiţiile art. 2106 C.civ.; stabilirea de către instanţă a termenului de restituire a împrumutului de consumaţie în condiţiile art. 2162 C.civ. etc.

Mai mult, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, instanţa poate să aducă modificări contractului încheiat de părţi ori să dispună încetarea acestuia, spre exemplu: reducerea cuantumului clauzei penale dacă penalitatea convenită de părţi este vădit excesivă faţă de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părţi la încheierea contractului [art. 1541 alin. (1) lit. b) C.civ.]; în ipoteza impreviziunii, instanţa poate hotărî adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor [art. 1271 alin. (2) lit. a) C.civ.] sau încetarea acestuia [art. 1271 alin. (2) lit. b) C.civ.] etc.

0 atenuare a principiului libertăţii de voinţă o constituie şi cazul aşa- numitor „contracte obligatorii\ în sensul că neîncheierea contractului impus de lege ar putea să atragă sancţiuni pecuniare de natură contravenţională.

1

De asemenea, libertatea de a alege partenerul contractual trebuie să ţină cont de necesitatea respectării dispoziţiilor legale privind nediscrimina- rea, alteori poate fi limitată de existenţa unui drept legal de preempţiune.[11

în final, menţionăm că, în materie contractuală, se vorbeşte tot mai mult atât de echilibrul contractual, cât şi de loialitatea contractuală şi buna-credinţă.(21 Spre exemplu, chiar în legislaţia noastră se face referire la buna-credinţă, iar aceasta nu numai în privinţa exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor [art. 14 alin. (1) C.civ.], inclusiv cele care izvorăsc din acte juridice, ci şi a formării contractului [art. 1183 alin. (2) C.civ.].

2.2.2. Principiul voinţei reale

Principiul voinţei reale este cel de-al doilea principiu care guvernează formarea voinţei juridice, aceasta din urmă cuprinzând un element intern

potrivit regulilor aplicabile procedurii necontencioase, deoarece, prin ipoteză, nu se urmăreşte stabilirea unui drept potrivnic faţă de altă persoană. Dacă însă, pe temeiul unor norme speciale (de exemplu, art. 1232 C.civ. în ceea ce priveşte stabilirea preţului), instanţa ar urma să stabilească un element esenţial al contractului, atunci cererea prin care i se solicită aceasta va trebui rezolvată prin aplicarea regulilor procedurii contencioase.

[I1 B. FAGES, Droit des obligations, 3e ed., L.C.G.J., 2011, p. 76-78.[2J A se vedea, de exemplu, Y. BUFFELAN-LLANORE, V. LARRIBAU-

TERNEYRE, op. cit., p. 226-227.


(psihologic) şi un element extern (social). Dacă există concordanţă între aceste două elemente, deci când există identitate între voinţa internă şi voinţa exteriorizată, nu se ridică nicio problemă de determinare a principiului aplicabil, deoarece există, practic, o singură voinţă. Se pot ivi însă situaţii în care între cele două elemente să nu existe concordanţă, punân- du-se astfel problema stabilirii elementului căruia urmează să i se dea prioritate.

Soluţionarea acestei probleme depinde de concepţia cu privire la raportul dintre voinţa internă (reală) şi voinţa declarată (exteriorizată). Concepţia subiectivă acordă prioritate voinţei interne, satisfăcând prin aceasta securitatea statică a circuitului civil, întrucât s-ar putea pune în discuţie valabilitatea actului juridic prin care s-a transmis dreptul subiectiv civil pe motiv de neconcordanţă între voinţa internă şi cea exprimată. Concepţia obiectivă acordă întâietate voinţei declarate, satisfăcând astfel securitatea dinamică a circuitului civil, deoarece, după ce a fost exteriorizată, voinţa juridică produce efecte ce nu ar putea să fie înlăturate pe motiv că voinţa declarată nu coincide cu voinţa internă.

y i

Codul civil român a consacrat, este adevărat că nu în mod expres, principiul voinţei reale.

Astfel, art. 1266 alin. (1) C.civ. prevede că interpretarea contractelor se realizează după „voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor” .

De asemenea, potrivit art. 1289 alin. (1) C.civ., „contractul secret produce efecte numai între părţi şi, dacă din natura contractului ori din stipulaţia părţilor nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal” . Rezultă că, în materie de simulaţie, între părţi produce efecte actul juridic secret [în măsura în care îndeplineşte condiţiile de valabilitate de fond - art. 1289 alin. (2) C.civ.], care este real, corespunzând deci voinţei reale, iar nu actul juridic public, ce corespunde voinţei declarate.

Un alt argument de text în sprijinul existenţei principiului voinţei reale îl reprezintă art. 1206 C.civ., potrivit căruia consimţământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin doi, smuls prin violenţă sau în caz de leziune, în sensul că din această dispoziţie legală rezultă că manifestarea de voinţă este producătoare de efecte juridice dacă a fost liberă şi conştientă, adică reală, iar nu şi atunci când a fost alterată printr-un viciude consimţământ,

i

Codul civil stabileşte însă şi anumite excepţii de ia principiui voinţei reale.


Astfel, în caz de simulaţie, terţilor de bună-credinţă nu le poate fi opus actul juridic secret, ce corespunde voinţei reale a părţilor contractante, ci numai actul juridic aparent, întrucât numai acesta putea fi cunoscut de terţi (terţii de bună-credinţă sunt însă îndreptăţiţi să invoce în favoarea lor şi împotriva părţilor efectele actului juridic secret - art. 1290 C.civ).

A doua excepţie se desprinde din dispoziţiile art. 1191 alin. (2) C.civ. din 1864,111 în sensul că ar fi posibil ca voinţa consemnată în înscris să nu fie cea reală şi totuşi această voinţă îşi va produce efectele, cu toate că voinţa reală s-ar putea stabili prin declaraţiile unor martori, dar textul de lege menţionat nu permite aceasta, afară de excepţiile expres prevăzute de lege.

3. Cerinţele valabilităţii consimţământului


Potrivit art. 1204 C.civ., consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.

Astfel, pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplineascăurmătoarele cerinţe, cumulativ:

i 7

- să fie exprimat în cunoştinţă de cauză, adică să provină de la o persoană cu discernământ;

- să fie serios sau, mai larg, să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;

- să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ.* i

3.2. Consimţământul să provină de la o persoană cu discernământ

Această cerinţă decurge din caracterul conştient al actului juridic civil, în sensul că subiectul de drept civil trebuie să aibă puterea de a aprecia efectele juridice care se produc în baza manifestării sale de voinţă.

După cum se poate deduce din art. 211 din Legea nr. 71/2011, lipsa discernământului înseamnă „incompetenţa psihică a persoanei de a acţiona critic şi predictiv privind consecinţele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor civile” .

(1) Potrivit art. 230 lit. a) teza a ll-a din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispoziţiile art. 1.169-1.206 din materia probaţiunii rămân în vigoare şi se vor abroga la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.


Nu trebuie confundată această primă cerinţă a consimţământului cu condiţia capacităţii, chiar dacă între ele există o strânsă legătură. Sub aspectul corelaţiei dintre capacitate şi discernământ, este de reţinut că, în timp ce capacitatea constituie o stare de drept (de iure), discernământul este o stare de fapt (de facto), care se apreciază de la persoană la persoană, în raport de aptitudinea şi puterea psiho-intelectivă ale acesteia; capacitatea izvorăşte numai din lege, pe când discernământul este de natură psihologică.

în consecinţă, o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu se poate găsi într-o situaţie în care, vremelnic, să nu aibă discernământ, după cum discernământul poate exista, izolat, chiar la o persoană incapabilă. Pentru o asemenea ipoteză, art. 172 C.civ. (care, pentru identitate de raţiune, se aplică şi în situaţia minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani) prevede că actele juridice încheiate de persoana pusă sub interdicţie judecătorească (altele decât cele care, potrivit legii, pot fi încheiate singură de către persoana lipsită de capacitate de exerciţiu) sunt anulabile, chiar dacă la data încheierii lor persoana pusă sub interdicţie ar fi avut discernământ.

Se mai impun următoarele precizări:- persoanele fizice cu capacitate deplină de exerciţiu sunt prezumate

că au discernământul necesar pentru a încheia acte juridice civile;- cel lipsit de capacitate de exerciţiu este prezumat a nu avea discer

nământ, fie din cauza vârstei fragede, fie din cauza stării de sănătate mintală;

- minorul între 14 şi 18 ani are discernământul în curs de formare;- pentru persoanele juridice nu se pun probleme în această privinţă,

deoarece reprezentanţii lor sunt întotdeauna persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu.

în afară de cazurile în care legea prezumă persoana ca lipsită de discernământ (numite incapacităţi legale), pot exista şi cazuri în care persoane cu discernământ în drept (după lege) sunt totuşi, în fapt, lipsite temporar de discernământ, aflându-se într-o stare ce le punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptelor sale - art. 1205 alin. (1) teza a ll-a C.civ. - (numite cazuri de incapacitate naturală - beţia, hipnoza, somnambulismul, mânia puternică).

Lipsa discernământului la încheierea unui act juridic atrage ca sancţiune nulitatea relativă a acelui act.111 în acest sens, art. 1205 alin. (1)

m Pentru aplicaţii practice, se vedea, spre exemplu: C.A. Braşov, dec. civ. nr. 374/R/1995, în C.P.J.C. 1994-1998, p. 51 (lipsa discernământului în momentul


C.civ. dispune că este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale.

De asemenea, potrivit art. 1205 alin. (2) C.civ., contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute.

Acest text ar putea ridica unele dificultăţi în aplicarea sa practică, având în vedere că lipsa discernământului este, conform art. 164 alin. (1) C.civ., una dintre condiţiile necesare punerii sub interdicţie. într-o interpretare cu care nu putem fi de acord, s-ar putea spune că pentru anularea unui act juridic încheiat de o persoană care ulterior a fost pusă sub interdicţie nu ar fi suficientă lipsa discernământului, ci ar mai trebui îndeplinite şi celelalte condiţii ale punerii sub interdicţie, precum şi condiţia ca acestea să fie îndeobşte cunoscute, evident la data încheierii actului. Nu există însă nicio raţiune ca, în ipoteza lipsei discernământului la încheierea actului juridic, să se facă vreo distincţie după cum partea lipsită de discernământ a fost ulterior pusă sub interdicţie sau nu, iar, în plus, să existe mai multe condiţii pentru anularea actului încheiat anterior punerii sub interdicţie decât pentru anularea unui act încheiat de o persoană care ulterior nu a fost pusă sub interdicţie, cu atât mai mult cu cât punerea sub interdicţie este o măsură de ocrotire. Nu mai vorbim de situaţia şi mai absurdă în care condiţiile anulării unui act juridic pentru lipsa discernământului să difere în raport de momentul introducerii cererii în anulare (înainte sau după punerea sub interdicţie), eventual şi de durata soluţionării procesului. Tocmai de aceea, preferăm să dăm art. 1205 alin. (2) C.civ. o interpretare restrictivă, în sensul că legiuitorul, într-o formulare nefericită, a dorit să sublinieze că, în ipoteza respectivă, anularea nu poate interveni pentru lipsa capacităţii de exerciţiu, ci pentru lipsa discernământului.

întocmirii testamentului); C.A. Ploieşti, dec. civ. nr. 477/1998, în B.J. semestrul 1/1998, p. 181 (lipsa discernământului la încheierea unui contract de vânzare cu clauză de întreţinere); C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 2079/1999, în C.P.J.C. 1999, p. 80 (lipsa discernământului la încheierea unui contract de vânzare) şi dec. nr. 3247/1999, în C.P.J.C. 1999, p. 64 (lipsa discernământului la încheierea unui contract de schimb).


3.3. Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice (animo contrahendi negotii)

Această cerinţă se desprinde din chiar esenţa actului juridic civil, care este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice.

Consimţământul nu este considerat a fi exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice atunci când:

- manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, din curtoazie sau pură complezenţă;

- s-a făcut sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă (art. 1403 C.civ.);

- manifestarea de voinţă este prea vagă;- manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervă mentală (reservaîio

mentalis), cunoscută de destinatarul acesteia.

3.4. Consimţământul să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ

Această cerinţă este impusă de caracterul conştient, liber al actului juridic civil. într-o formulă generală, putem spune că viciile de consimţământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul conştient şi liber al voinţei de a încheia un act juridic. Specific viciilor de consimţământ este faptul că există manifestare de voinţă (există deci consimţământ), însă aceasta este alterată fie în conţinutul său intelectual, conştient, ca în cazul erorii şi al dolului, fie în caracterul său liber, ca în cazul violenţei şi al leziunii.

Sub aspect terminologic, trebuie remarcat că expresia „vicii de voinţă” este mai exactă decât expresia „vicii de consimţământ”, deoarece, pe de o parte, viciile respective alterează nu numai consimţământul, ci şi cauza (scopul) actului juridic, or, după cum am văzut, consimţământul şi cauza alcătuiesc voinţa juridică, iar, pe de altă parte, consimţământul având două accepţiuni, viciile respective pot fi întâlnite nu numai în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, ci şi în cazul actelor juridice unilaterale.[1J Pentru a nu crea unele confuzii, vom folosi însă expresia tradiţională (vicii de consimţământ), adoptată de altfel, chiar dacă aceasta nu

[1] A se vedea: I. R u c ă r e a n u , Viciile de consimţământ, în Tratat de drept civil, voi. I, Teoria generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 281, nota 75; A. P o p , G h . B e l e iu , op. cit., p. 223.


este riguros exactă, de majoritatea autorilor, de jurisprudenţă, precum şi de noul Cod civil.

Potrivit art. 1206 C.civ., viciile de consimţământ sunt următoarele:’ »- eroarea;-d o lu l;- violenta;f 1- leziunea.

4. Eroarea

4.1. Noţiune

Prin eroare se înţelege falsa reprezentare a unor împrejurări ia încheierea unui act juridic.

Eroarea este o imagine subiectivă deformată a realităţii, care însă nu este provocată de cineva, ci se datorează chiar celui aflat în eroare. în alte cuvinte, eroarea este spontană.

4.2. Clasificare

4.2.1. Eroarea esenţiala şi eroarea neesenţialâ

în funcţie de consecinţele care intervin,™ urmează să distingem între eroarea esenţială şi eroarea neesenţială.

Din art. 1207 alin. (2) C.civ., rezultă că eroarea este esenţială dacă falsa reprezentare cade asupra:

m în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare se deosebeau: eroarea obstacol (cu cele două forme ale sale: error in negotium şi error in corpore), eroarea gravă (numită şi eroare-viciu de consimţământ, cu cele două forme ale sale: error in substantiam şi error in personam) şi eroarea indiferentă (neesenţială), arătându-se că eroarea obstacol este mai mult decât un viciu de consimţământ,j '

deoarece, practic, partea nu şi-a dat consimţământul pentru încheierea actului juridic în cauză, or, viciul de consimţământ presupune totuşi un consimţământ exprimat; datorită faptului că eroarea obstacol echivalează cu lipsa consimţământului, se admitea că sancţiunea care intervine în cazul erorii obstacol, în ambele sale forme, este nulitatea absolută a actului juridic, deoarece aceasta este sancţiunea lipsei totale a consimţământului - pentru dezvoltări, a se vedea G. B o r o i , op. cit., p. 176-177. în actuala reglementare, nu mai prezintă importanţă practică distincţia dintre eroarea obstacol şi eroarea gravă, deoarece, în ambele cazuri, sancţiunea care intervine este, potrivit art. 1207 alin. (1) C.civ., nulitatea relativă.


- naturii sau obiectului actului juridic ce se încheie (error in negotium), în sensul că o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă parte crede că încheie un alt act juridic (de exemplu, o parte crede că încheie un contract de locaţiune, iar cealaltă parte crede că încheie un contract de vânzare)/11

- identităţii fizice a obiectului prestaţiei (error in corpore), în sensul că una dintre părţi crede că tratează cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte are în vedere un ait bun (de exemplu, o parte vrea să vândă un imobil din provincie, iar cealaltă parte acceptă crezând că este vorba de un imobil situat în Bucureşti);

- calităţilor substanţiale ale obiectului prestaţiei ori altei împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia actul juridic nu s-ar fi încheiat (error in subsîanîiam)'}2]

111 într-o speţă, s-a admis acţiunea întemeiată pe eroarea obstacol, întrucât înstrăinătorul a făcut dovada că a dorit să încheie un contract de întreţinere, iar nu de vânzare - Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1564/1996, în C.P.J.C. 1993- 1997, p. 45; pentru aceeaşi situaţie, a se vedea şi Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 3332/1998, în C.P.J.C. 1998, p. 39.

[2J Indirect, dispoziţia legală menţionată pune capăt unei controverse în ceea ce priveşte înţelesul obiectiv sau subiectiv al noţiunii de substanţă a obiectului. Aşadar, în cazul error in substantiam, interesează nu numai lucrul considerat în materialitatea lui, ci şi conţinutul prestaţiei (acţiunea sau inacţiunea), iar cum prestaţia este determinată de părţile actului juridic, rezultă că elementele ce alcătuiesc prestaţia vor fi privite sau nu ca esenţiale după cum părţile au intenţionat ori nu să le dea acest caracter. De altfel, în jurisprudenţă s-a subliniat că substanţa obiectului este constituită din acele calităţi ale sale care au fost determinante pentru părţi sau parte într-o asemenea măsură încât, dacă ar fi fost cunoscută lipsa acestora, actul juridic nu s-ar mai fi încheiat (C.S.J., s. civ., dec. nr. 160/1993, în Dreptul nr. 7/1994, p. 84; în această decizie se mai precizează, în mod justificat, că eroarea asupra substanţei obiectului nu trebuie confundată cu viciile ascunse ale lucrului), de exemplu, cumpărătorul s-a înşelat în privinţa originii lucrului, a vechimii sale ori asupra persoanei care a confecţionat lucrul respectiv.

în cadrul concepţiei obiective, se considera că prezintă interes numai materia din care este alcătuit lucrul, precum şi ansamblul calităţilor sau proprietăţilor ce îi sunt specifice şi care îl deosebesc de lucrurile de altă speţă. în unele cazuri, atât concepţia obiectivă, cât şi concepţia subiectivă asupra noţiunii de substanţă a obiectului duc la acelaşi rezultat, spre exemplu, dacă o persoană cumpără un lucru confecţionat din bronz, crezându-l confecţionat din aur, deoarece substanta » 1 $ 9 > considerată sub aspect obiectiv este metalul din care este confecţionat lucrul, iar, din punct de vedere subiectiv, calitatea determinantă pe care cumpărătorul o are în vedere este tot metalul respectiv, deci, în ambele concepţii, vânzarea este anu- labilă pentru eroare asupra substanţei obiectului; pot exista însă şi situaţii în care soluţia diferă, de exemplu, dacă o persoană cumpără o bijuterie, având în vedere


- asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi a acesteia în absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat (errorin personam).

Trebuie reţinut că, atunci când falsa reprezentare cade asupra valorii economice a contraprestaţiei, este vorba de o eroare lezionară, care însă nu este supusă regulilor de la eroare (error in substantiam), ci regulilor de la leziune ca viciu de consimţământ, ceea ce înseamnă că majorul nu va putea obţine anularea actului juridic astfel încheiat decât în condiţiile art. 1221 alin. (1) şi art. 1222 alin. (2) C.civ.

Eroarea neesenţiaiă (indiferentă) este falsa reprezentare a unor împrejurări mai puţin importante la încheierea actului juridic, în sensul că partea aflată în eroare ar fi încheiat actul juridic şi dacă ar fi avut o corectă reprezentare a acelor împrejurări, astfel încât nu este afectată însăşi valabilitatea acestuia (de exemplu, eroarea asupra stării civile a cumpărătorului/11 eroarea asupra calităţilor nesubstanţiale ale obiectului etc., desigur dacă părţile nu au considerat împrejurările respective esenţiale pentru încheierea actului juridic).

Eroarea neesenţială poate atrage cel mult o diminuare (sau majorare) valorică a prestaţiei, însă poate să rămână chiar şi fără vreo consecinţă juridică.

în anumite cazuri, legea califică eroarea ca neesenţială.Spre exemplu, potrivit art. 1207 alin. (4) C.civ., „eroarea care priveşte

simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare” .

De asemenea, conform art. 1210 C.civ., simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea la cererea oricăreia dintre părţi, afară de cazul în care, concretizându-se într-o eroare asupra cantităţii, a fost esenţială pentru încheierea contractului.

antichitatea ei, dar o crede confecţionată din aur, deşi aceasta este confecţionată din bronz, în cadrul teoriei obiective, o asemenea eroare poate antrena anularea actului juridic, în schimb, în cadrul teoriei subiective, nu va interveni nulitatea, deoarece calitatea determinantă nu este metalul din care este confecţionată bijuteria, ci antichitatea ei.

m Pentru o aplicaţie practică, a se vedea, spre exemplu, Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 499/1997, în C.P.J.C. 1993-1997, p. 2.


4.2.2. Eroarea de fa p t şi eroarea de drept

în funcţie de natura realităţii fals reprezentate, eroarea este de două feluri:

- eroare de fapt;- eroare de drept.Eroarea de fapt constă în falsa reprezentare a unei stări sau situaţii

faptice la încheierea actului juridic civil.Eroarea de drept este falsa reprezentare la încheierea actului juridic a

existenţei (partea nu ştie că există ori, dimpotrivă, crede că există) sau conţinutului unei norme juridice.

Art. 1207 alin. (4) C.civ. dispune că eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului, iar din art. 1208 alin. (2) C.civ. rezultă că trebuie să fie vorba de o dispoziţie legală care nu este accesibilă şi previzibilă.

Referirea la dispoziţii legale previzibile sugerează că ar putea fi vorba de o eroare de drept şi în cazul în care, după încheierea actului juridic, se adoptă o normă juridică ce ar urma să se aplice, prin derogare de la art. 6 alin. (2) C.civ., şi efectelor viitoare ale actelor juridice în curs de executare. Totuşi, apreciem că într-o astfel de situaţie ar fi incident art. 1271 C.civ., care reglementează impreviziunea, iar numai în mod excepţional, în funcţie de împrejurările particulare ale speţei şi numai dacă nu sunt aplicabile prevederile art. 1271 C.civ., s-ar putea invoca eroarea. De exemplu, dacă înainte de acceptarea unei oferte de a contracta apare o dispoziţie legală imperativă care s-ar aplica şi contractului ce urmează a se încheia (să presupunem că T.V.A. ar fi de 5% la data ofertei de cumpărare a unui bun, însă se majorează la 30% până la data acceptării ofertei respective), dispoziţie care, dacă ar fi existat anterior, l-ar fi determinat pe ofertant să nu mai dorească încheierea contractului respectiv, atunci ofertantul poate să invoce eroarea în privinţa ofertei de a contracta.

4.2.3. Eroarea scuzabila şi eroarea nescuzabilâ

După cum este sau nu imputabilă părţii aflate în eroare, deosebim:- eroarea scuzabilă;- eroarea nescuzabilă.


Eroarea scuzabilă este cea care nu poate fi reproşată părţii care a avut o falsă reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic, deci care nu este urmarea lipsei de informare sau neglijenţei părţii respective.

Eroarea nescuzabilă este acea eroare imputabilă părţii, în sensul că, aşa cum dispune art. 1208 alin. (1) C.civ., „faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după împrejurări, cunoscut cu diligenţe rezonabile”.

Când partea aflată în eroare a fost neglijentă, nu se mai justifică aplicarea unei sancţiuni ce ar urma să producă efecte şi asupra unei alte persoane. Menţinerea actului juridic într-un asemenea caz poate fi privită şi ca o preîntâmpinare a prejudiciului care s-ar fi pricinuit cocontractantului dacă s-ar anula contractul.111

Caracterul scuzabil se apreciază în practică, de regulă, după un criteriu subiectiv, adică în concret, de la caz la caz, în raport de experienţa de viaţă, de pregătirea şi de alte date care îl privesc pe cel aflat în eroare. S-ar putea recurge şi la un criteriu abstract, anume comportamentul unei persoane cu o diligenţă medie (care se poate îngriji de propriile interese) într-o situaţie similară, de exemplu, dacă vânzătorul cere un preţ foarte mic pentru o mobilă pe care cumpărătorul o consideră de epocă, acesta din urmă nu va putea invoca ulterior eroarea asupra substanţei lucrului, întrucât preţul foarte mic nu îndreptăţea un om normal să creadă că mobila respectivă ar fi un exemplar de epocă. De altfel, chiar art. 1208 alin. (1) C.civ. se referă la posibilitatea de cunoaştere a faptului asupra căruia a purtat eroarea „cu diligenţe rezonabile” .

Spre exemplu, nu sunt scuzabile: eroarea asupra solvabilităţii cocontractantului, aprecierea eronată a rentabilităţii unei operaţiuni juridice, evaluarea greşită a propriilor interese etc.

Mai reţinem că art. 1209 C.civ. prevede că „nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta”.

4.3. Structura erorii esenţiale

în alcătuirea erorii esenţiale intră un singur element, de natură psihologică, anume falsa reprezentare a realităţii.

[11 D. COSMA, op. cit, p. 162.


Tocmai de aceea, probarea erorii esenţiale poate ridica dificultăţi reale.111 De altfel, dovada erorii nu poate fi făcută direct, ci numai indirect, prin probarea unor elemente din care să rezulte starea subiectivă a celui care pretinde că a avut o falsă reprezentare a realităţii atunci când a încheiat actul juridic.

Fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, eroarea poate fi probată prin orice mijloc de probă, inclusiv prin declaraţii de martori şi prezumţii.

4.4. Cerinţele erorii esenţiale

Pentru ca falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic să fie viciu de consimţământ, trebuie întrunite cumulativ următoarele cerinţe (condiţii):121

- eroarea să fie esenţială;- eroarea să fie scuzabilă;- elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor

(determinant) pentru încheierea actului juridic;- în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, cu titlu oneros,

este necesar ca partea cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că elementul fals reprezentat era esenţial (hotărâtor) pentru încheierea actului juridic civil respectiv.

Cât priveşte cea de a treia cerinţă, prin caracterul determinant pentru încheierea actului juridic civil al elementului fals reprezentat se înţelege împrejurarea că, dacă ar fi cunoscut realitatea, partea nu ar mai fi încheiat actul juridic respectiv.

111 S-a decis că, în cazul în care actul juridic (contract de împrumut) s-a încheiat în formă autentică, nu s-ar putea invoca eroarea asupra naturii juridice a actului şi nici eroarea asupra persoanei cocontractante decât dacă partea se înscrie în fals, deoarece este vorba de combaterea unor constatări personale ale notarului public (prezenţa părţilor, conţinutul declaraţiilor lor, faptul că li s-a citit contractul anterior semnării) - C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 425/1999, în C.P.J.C. 1999, p. 44. Considerăm însă că soluţia trebuie nuanţată; în funcţie de situaţia concretă din speţă, s-ar putea invoca, spre exemplu, eroarea asupra persoanei cocontractante, dar nu cu privire la identitatea acesteia, ci în sensul că partea a avut o reprezentare falsă a existenţei unor legături, raporturi cu acea persoană (de exemplu, a crezut că este vorba de persoana care i-a salvat viaţa, deşi, în realitate, fusese salvat de altcineva).

[2] A se vedea şi P. VASILESCU, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, 2012, p. 333-335.


Cât priveşte cea de-a patra cerinţă, care rezultă din art. 1207 alin. (1) C.civ., aceasta este justificată de necesitatea asigurării stabilităţii circuitului civil, certitudinii operaţiunilor juridice care intervin în acest circuit, fiindcă altfel cealaltă parte s-ar vedea expusă abuzurilor cocontractantului său, care ar putea obţine cu mai multă uşurinţă desfiinţarea actului juridic.

Cerinţa nu vizează însă actele juridice unilaterale, deoarece, prin ipoteză, nu există un cocontractant.

Mai mult, această cerinţă trebuie restrânsă numai la contractele cu titlu* »oneros, iar o asemenea soluţie s-ar justifica pe ideea că principiul ocrotirii voinţei dispunătorului în contractele cu titlu gratuit trebuie să prevaleze faţă de principiul stabilităţii raporturilor juridice, întrucât cel de-al doilea principiu ar opera în favoarea gratificatului, care se străduieşte să păstreze un avantaj (certat de iucro captando), în vreme ce dispunătorul se străduieşte să evite o pagubă (certat de damno vitando).

4.5. Sancţiune

Eroarea esenţială (şi scuzabilă), în oricare dintre formele sale, atrage nulitatea relativă a actului juridic [art. 1207 alin. (1) C. civ.].

în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, nu este necesar ca fiecare parte să se găsească în eroare, pentru a fi în prezenţa viciului de consimţământ, ci este suficient să cadă în eroare numai una dintre părţi.111 Dacă totuşi ambele părţi (sau mai multe părţi în cazul contractelor plurilaterale) au fost în eroare, fiecare se poate prevala de eroarea în care s-a aflat.

[1] Această soluţie este evidentă în cazul error in personam. în schimb, în cazul error in substantiam, în doctrina franceză mai veche s-a susţinut şi punctul de vedere potrivit căruia o asemenea eroare nu poate constitui un viciu de consimţământ decât atunci când este comună ambelor părţi contractante; soluţia s-ar sprijini pe un argument de echitate, în sensul că eroarea în care se găseşte numai una dintre părţi se datorează şi neglijenţei sale, astfel încât anularea contractului ar fi inechitabilă pentru cealaltă parte - A. Colin, H. Capitant, Cours elâmentaire de droit civil frangais, 3e ed., tome II, p. 282. Argumentul respectiv nu este însă convingător, omiţându-se faptul că, în măsura în care există o culpă a celui aflat în eroare, iar anularea contractului pentru error in substantiam ar produce un prejudiciu celeilalte părţi, atunci aceasta din urmă are dreptul de a fi despăgubită, urmând a se aplica regulile de la răspunderea civilă delictuală (în acest sens şi M.F. Mourlon, Repetitions ecrites sur le premier examen de Code Napoleon, 9e ed., tome II, Paris, 1877, 548-549). în plus, soluţia contrară ar introduce o distincţie între error in personam şi error in substantiam, care însă nu este justificată de vreun text de lege.


în sfârşit, trebuie reţinut că noua reglementare oferă posibilitatea adaptării contractului, evitându-se astfel anularea acestuia.

Potrivit art. 1213 alin. (1) C.civ., dacă o parte este îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declară că doreşte să execute ori execută contractul aşa cum acesta fusese înţeles de partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat aşa cum l-a înţeles această din urmă parte. Pentru aceasta, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptăţită să invoce anulabilitatea a înţeles contractul şi înainte ca aceasta să fi obţinut anularea, cealaltă parte trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înţeles de partea aflată în eroare, iar dacă declaraţia a fost făcută şi comunicată părţii aflate îneroare în termenul mentionat mai sus ori contractul a fost executat,t 7

dreptul de a obţine anularea este stins şi notificarea este considerată lipsită de efecte [art. 1213 alin. (2) şi (3) C. civ.].

5. Dolul

5.1. Noţiune

Potrivit art. 1214 alin. (1) C.civ., „consimţământul este viciat prin doi atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părţi ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”.

Aşadar, dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

în alte cuvinte, dolul este o eroare provocată (iar nu spontană, precum eroarea propriu-zisă). Tocmai de aceea s-ar putea pune întrebarea dacă se justifică reglementarea dolului ca un viciu de consimţământ distinct de eroare, pe motiv că reglementarea acesteia din urmă ar fi fost suficientă; dacă eroarea spontană constituie viciu de consimţământ, a fortiori, eroarea provocată constituie şi ea un viciu de consimţământ, urmând a i se aplica şi ei regulile de la eroarea spontană (de altfel, aşa cum vom vedea, vom folosi acest raţionament în cazul actelor juridice bilaterale, atunci când dolul nu provine de la cealaltă parte contractantă, căreia nu i se


poate reţine nicio vină, ci de la un terţ). Totuşi, sfera de aplicare a dolului este mai largă decât cea a erorii, având în vedere că art. 1214 alin. (2) C.civ. dispune că „partea al cărei consimţământ a fost viciat prin doi poate cere anularea contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esenţială”, iar, în plus, dolul poate fi probat mai uşor decât eroarea, aşa încât reglementarea distinctă a dolului este pe deplin justificată/11

De exemplu, atunci când ceea ce l-a determinat pe Primus să cumpere un anumit lucru de la Secundus a fost credinţa eronată că a pierdut un lucru identic, contractul de vânzare nu poate fi anulat pentru eroare spontană, însă, dacă această eroare a fost provocată de Secundus, care a sustras ori a ascuns lucrul identic pe care îl avea Primus, pentru a-l face să creadă că l-a pierdut, atunci contractul de vânzare este lovit de nulitate relativă pentru doi.121

Subliniem că noua reglementare a renunţat la distincţia care se făcea în dreptul privat roman între dolus malus (dolul grav) şi dolus bonus (dolul uşor), distincţie care a fost preluată şi în doctrina noastră corespunzătoare reglementării anterioare, care deosebea, după consecinţele pe care le are sau nu asupra valabilităţii actului juridic, între dolul principal şi dolul incident. Dolul principal (dolus dans causam contracîui) era acela care privea împrejurări importante (determinante) la încheierea actului juridic, atrăgând nulitatea relativă a acestuia, iar dolul incident (dolus incidens), numit şi secundar, era acela care vizează împrejurări nedeterminante pentru încheierea actului juridic, neatrăgând nevalabilitatea acestuia.

5.2. Structura dolului

Ca viciu de consimţământ, dolul este alcătuit din două elemente:> *- un element obiectiv (material), ce constă în utilizarea de mijloace

viclene (manopere frauduloase, şiretenii etc.) pentru a induce în eroare;

111 Se mai aduce ca argument împrejurarea că, în timp ce eroarea dă naştere numai la o acţiune în anulare, dolul dă naştere şi la o acţiune în răspundere civilă delictuală (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., voi. II, p. 505), însă aceasta nu este consecinţa reglementării dolului ca un viciu de consimţământ distinct, ci a aplicării regulilor de la răspunderea civilă pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii.

[2Î De asemenea, aşa cum am menţionat, eroarea (spontană) asupra valorii prestaţiei nu constituie viciu de consimţământ, dar, dacă vânzătorul, prin manopere dolosive, l-a indus în eroare pe cumpărător cu privire la valoarea bunului, contractul de vânzare este anulabil pentru doi.


- un element subiectiv (intenţional), ce constă în intenţia de a induce în eroare o persoană, pentru a o determina să încheie un anumit act juridic.

Cât priveşte elementul obiectiv al dolului, acesta poate consta atât într-o acţiune (faptă comisivă), cât şi într-o inacţiune (faptă omisivă).

Spre exemplu, în materia liberalităţilor, fapta comisivă se concretizează în sugestie sau captaţie, adică în specularea afecţiunii sau pasiunii unei persoane pentru a o determina să facă o donaţie sau un legat/11

Când elementul obiectiv constă într-o faptă omisivă, se foloseşte expresia doi prin reticenţă, acesta concretizându-se în ascunderea sau necomunicarea celeilalte părţi a unei împrejurări esenţiale, pe care aceasta ar fi trebuit să o cunoască.

De reţinut că nu constituie doi, deoarece lipseşte elementul obiectiv, simplul fapt de a profita la încheierea actului juridic de ignoranţa sau de lipsa de experienţă a unei persoane, însă, în raport de împrejurările concrete ale speţei, nevalabilitatea actului juridic ar putea fi atrasă de alte cauze.

în legătură cu elementul subiectiv al dolului, în doctrină şi în jurispru- denţă s-au făcut mai multe precizări.

Astfel, provocarea unei erori din simplă neglijenţă, fără rea-credinţă, nu constituie doi, însă, într-o asemenea situaţie, partea indusă în eroare din neglijenţa celeilalte părţi va putea să solicite despăgubiri, dacă este cazul, iar, în măsura în care sunt îndeplinite cerinţele erorii esenţiale, actul juridic va putea fi desfiinţat pentru acest viciu de consimţământ.

De asemenea, lipsa discernământului şi dolul sub forma captaţiei se exclud, datorită incompatibilităţii lo r/21

în sfârşit, nu există doi dacă împrejurarea pretins ascunsă era cunoscută de cealaltă parte/31 soluţia justificându-se pe considerentul că dolul, ca viciu de consimţământ, este o eroare provocată, or, prin ipoteză, partea a încheiat actul juridic în cunoştinţă de cauză, deci fără a fi în eroare.

5.3. Cerinţele dolului

Corespunzător reglementării anterioare, se admitea că, pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuia să îndeplinească două cerinţe, cumulativ:

[1] Pentru jurisprudenţa în materie, a se vedea, cu titlu exemplificativ, Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1426/1979, în C.D. 1979, p. 125; C.S.J., s. civ., dec. nr. 1160/1992, în Probleme de drept 1990-1992, p. 145.

[21Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 98/1982, în R.R.D. nr. 2/1983, p. 63.[3] Trib. jud. Suceava, dec. civ. nr. 1398/1986, în R.R.D. nr. 7/1987, p. 69.


să fie determinant pentru încheierea actului juridic şi să provină de la cealaltă parte.

Aşa cum am menţionat deja, art. 1214 alin. (2) C.civ. permite anularea actului juridic pentru doi şi atunci când eroarea provocată nu a fost esenţială, ceea ce înseamnă că, în actuala reglementare, nu mai este necesar ca dolul să fie determinant pentru încheierea actului juridic, deci, chiar şi în situaţia în care manoperele frauduloase întrebuinţate de una dintre părţi nu au determinat însăşi încheierea actului juridic, ci numai acceptarea de către cealaltă parte a unor clauze mai puţin favorabile, se va putea invoca nulitatea relativă a actului juridic.

Prin urmare, singura cerinţă a dolului, care se desprinde din art. 1214 alin. (1) C.civ. [„(...) manoperele frauduloase ale celeilalte părţi art. 1214 alin. (3) C.civ. [„contractul este anulabil şi atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi”] şi art. 1215 alin. (1) C.civ. [„partea care este victima dolului unui terţ nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului”], este ca dolul să provină de la cealaltă parte, de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi sau de la un terţ, însă în acest din urmă caz numai atunci când cocontractantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existenta dolului.

i

Cerinţa îşi are originea în dreptul roman - si nihil in ea re doio malo auii agerii factum siî neque fiat. Deşi, din această cerinţă ar rezulta că dolul este aplicabil doar actelor juridice bilaterale, deoarece numai în cazul acestora se poate vorbi de „cealaltă parte”, este de reţinut că dolul (sub forma cap- taţiei sau sugestiei) poate fi întâlnit şi în cazul actelor juridice unilaterale, într-un asemenea caz, desigur că nu mai este necesară îndeplinirea cerinţei în discuţie, această soluţie sprijinindu-se şi pe un argument de topografie a textelor, în sensul că art. 1214 - 1215 C.civ. sunt aşezate în Capitolul I, Titlul II al Cărţii a V-a, consacrat nu actelor juridice în general, ci contractelor, iar, în privinţa actului juridic unilateral, art. 1325 C.civ. stabileşte că, dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale. De altfel, cu referire la un anumit act juridic unilateral, art. 1038 alin. (2) C.civ. prevede că „dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor testamentare şi nici nu au fost cunoscute de către acesta” .

Subliniem că, în cazul actelor juridice bilaterale, dacă nu ar fi îndeplinită această cerinţă a dolului, actul juridic civil este totuşi anulabil în


măsura în care ar fi întrunite cerinţele erorii esenţiale. Dacă însă nu sunt> i

îndeplinite cerinţele erorii esenţiale, victima dolului comis de un terţ are la îndemână numai o acţiune în despăgubire împotriva terţului, autor al dolului [art. 1215 alin. (2) C.civ.], nu însă şi împotriva celeilalte părţi contractante, care este străină de dolul în cauză.

5.4. Sancţiune

Aşa cum a rezultat deja din cele menţionate mai sus, sancţiunea care intervine în cazul dolului este nulitatea relativă a actului juridic.

Ca şi în cazul erorii, nu este necesar ca dolul să fie comun, adică să existe pentru fiecare parte a actului juridic bilateral (sau plurilateral). Dacă ar exista reciprocitate de doi, atunci fiecare parte are dreptul să ceară anularea actului pentru dolul a cărui victimă este, deci, spre deosebire de dreptul privat roman, în care se admitea compensaţia (dolus cum dolo compensatur ori si duo dolo malo fecerint, invicem de dolo non agent - dacă două persoane sunt de rea-credinţă una faţă de cealaltă, niciuna nu va putea să exercite acţiunea care izvorăşte din doi), dolul uneia dintre părţi nu poate fi anihilat de dolul celeilalte părţi.

Precizăm că existenţa elementului material în structura dolului justifică şi exercitarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală, utilizarea de mijloace frauduloase constituind o faptă ilicită. în acest sens, art. 1257 C.civ. dispune că „în caz de violenţă sau doi, cel al cărui consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita numai reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit”.

Aşadar, victima dolului are la îndemână două acţiuni, anume, pe de o parte, o acţiune în declararea nulităţii relative a actului juridic, iar, pe de altă parte, o acţiune în repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin întrebuinţarea de mijloace frauduloase în scopul inducerii sale în eroare. Aceste două acţiuni pot fi cumulate, în sensul că se poate cere atât anularea contractului, cât şi despăgubiri.

Indiferent dacă dolul a vizat un element hotărâtor sau nu pentru încheierea contractului, victima dolului poate opta pentru menţinerea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestaţiilor, ţinându-se cont de prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a dolului. Chiar dacă art. 1257 C.civ. se referă doar la reducerea prestaţiei celui al cărui consimţământ a fost viciat prin doi, apreciem că este posibilă şi majorarea prestaţiei celeilalte părţi. Practic, este vorba de aplicarea principiului reparării în natură a


prejudiciului în materia răspunderii civile, în sensul că repararea constă tocmai în înlăturarea prejudiciului.

Trebuie reţinut că, potrivit art. 1265 alin. (3) C.civ., confirmarea (adică renunţarea, expresă sau tacită, la dreptul de a invoca nulitatea relativă) unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin doi sau violenţă nu implică prin ea însăşi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese.

în sfârşit, mai adăugăm că, întrucât dolul este o eroare provocată, nu excludem nici aplicarea prin analogie a dispoziţiilor art. 1213 C.civ. referitoare la adaptarea contractului, în măsura în care împrejurările concrete ale speţei permit aceasta. Opinia contrară s-ar întemeia pe ideea că intenţia frauduloasă a uneia dintre părţi ar putea conduce la menţinerea actului juridic numai dacă partea indusă în eroare acceptă aceasta; totuşi, mai există o situaţie din care rezultă că adaptarea contractului poate avea loc chiar dacă la încheierea acestuia una dintre părţi a urmărit să obţină un avantaj nejustificat, în detrimentul celeilalte părţi [leziunea în cazul m ajoru lu i-art. 1221 alin. (1) şi art. 1222 alin. (3) C.civ.].

5.5. Proba dolului

întrucât dolul nu se prezumă [art. 1214 alin. (4) C.civ.], persoana care solicită anularea actului juridic pe motiv că a avut consimţământul viciat prin doi trebuie să facă dovada dolului.[1]

Fiind un fapt juridic stricto sensu, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă. Spre deosebire de proba erorii, dovada dolului este mai uşor de făcut datorită elementului său material.

6. Violenţa

6.1. Noţiune

Violenta este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea i * »

unei persoane cu un rău de natură să îi producă, fără drept, o temere ce o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.

E1] într-o speţă, s-a solicitat anularea, pentru doi, a unui contract de vânzare- cumpărare având ca obiect un teren, pe motiv că vânzătorul nu l-a înştiinţat pe cumpărător de existenţa unor magistrale de transport a gazului metan pe terenul respectiv, însă, din probele administrate nu a rezultat că vânzătorul avea cunoştinţă de existenţa acestora, iar dolul presupune un element subiectiv, anume intenţia de a induce în eroare - I.C.C.J., s. civ., dec. nr. 5149 din 3 decembrie 2003, www.scj.ro.

http://www.scj.ro


6.2. Clasificare

Violenţa poate fi clasificată în funcţie de două criterii, anume natura răului cu care se ameninţă şi caracterul ameninţării.

După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate să fie fizică sau morală.

Violenţa fizică (vis) există atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică a persoanei ori bunurile sale.

Violenţa morală (metus) există atunci când ameninţarea cu un rău se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele unei persoane.

în raport de caracterul ameninţării, se deosebeşte între ameninţarea legitimă şi ameninţarea nelegitimă.

Ameninţarea legitimă (justă) cu un rău nu constituie viciu de consimţământ. Ca exemplu, se citează cazul în care creditorul îl ameninţă pe debitorul său cu darea în judecată dacă nu îşi execută de bunăvoie obligaţia. însă, aşa cum s-a decis constant în jurisprudenţa mai veche, dacă ameninţarea cu exercitarea dreptului la acţiune a fost un prilej pentru creditor de a obţine un avantaj exagerat şi injust, atunci este vorba de o violenţă care viciază consimţământul. Această soluţie a fost preluată de noua reglementare în art. 1217 C.civ., potrivit căruia „constituie violenţă şi temerea insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste”.

Ameninţarea nelegitimă (injustă) cu un rău urmăreşte să inducă o temere fără drept, astfel încât constituie viciu de consimţământ, atrăgând nulitatea relativă a actului juridic încheiat sub imperiul ei.

6.3. Structura violenţei

Ca structură, violenta viciu de consimţământ este alcătuită din două • i »elemente:

- un element obiectiv (exterior), care constă în ameninţarea cu un rău;- un element subiectiv (intern), ce constă în inducerea (insuflarea) unei

temeri persoanei ameninţate.în legătură cu elementul obiectiv, precizăm că ameninţarea poate să

privească un rău de natură patrimonială (de exemplu, distrugerea unui bun), un rău de natură fizică (de exemplu, vătămarea integrităţii corporale) sau un rău de natură morală (spre exemplu, compromiterea reputaţiei).

După cum rezultă din art. 1216 alin. (2) şi (3) C.civ., răul cu care se ameninţă poate să vizeze fie persoane, fie bunuri. în categoria persoanelor la care se referă răul ce produce temerea intră nu numai persoana


victimă a violenţei, deci cea cu care se încheie actul juridic sub imperiul temerii, ci şi soţul sau, după caz, soţia, descendenţii şi ascendenţii acesteia, precum şi orice altă persoană apropiată, deci o altă persoană de care cel ameninţat este legat de o temeinică afecţiune.

Cât priveşte elementul subiectiv, este de observat că tocmai temereainsuflată victimei violentei alterează consimţământul acesteia; starea de

i i *

teamă provocată de ameninţare cu un rău este aceea care dă naştere motivului (evitarea răului) ce determină victima violenţei să încheie contractul. Ar putea constitui violenţă chiar ameninţarea cu un rău viitor, în măsura în care s-ar insufla o temere considerabilă şi prezentă la încheierea actului juridic.

6.4. Cerinţele violenţei

Pentru ca violenta să constituie viciu de consimţământ trebuie întrunite i i

cumulativ trei cerinţe, anume:- temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic

civil;- ameninţarea să fie injustă (nelegitimă);- în actele juridice bilaterale sau plurilaterale, ameninţarea să provină de

la cealaltă parte contractantă sau, dacă provine de la un terţ, cocontractantul cunoştea ori ar fi trebuit să cunoască violenţa săvârşită de către terţ.

în aprecierea primei cerinţe, însăşi legea vine cu o serie de indicaţii. Astfel, în ceea ce priveşte temerea insuflată celui ameninţat, art. 1216 alin. (1) C. civ. prevede că aceasta trebuie să fie „justificată”, adică să fie hotărâtoare pentru încheierea actului juridic. în ceea ce priveşte aprecierea caracterului determinant, hotărâtor al temerii, art. 1216 alin. (4) C.civ. stabileşte că „în toate cazurile, existenţa violenţei se apreciază ţinând seama de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenta starea acestuia la momentul încheierii contractului”,111 deci criteriul de apreciere este unul subiectiv, iar nu obiectiv, ca în dreptul privat

E1] S-a decis că nu ar putea fi reţinută violenţa ca viciu de consimţământ în cazul contractului încheiat între persoane juridice, prin reprezentanţii lor legali (I.C.C.J., s. com., dec. nr. 2515 din 14 septembrie 2004, www.scj.ro). Nu există însă vreun temei legal pentru a exclude viciul de consimţământ al violenţei în cazul persoanelor juridice, având în vedere că legea nu face vreo distincţie în funcţie de victima ameninţării şi că persoanele juridice îşi exprimă consimţământul tot prin intermediul unor persoane fizice.

http://www.scj.ro


roman (în care aprecierea violenţei se făcea în raport de tipul abstract al omului cel mai curajos - metum non vani hominis, sed qui merito et in hominem constantissimum cadat, ad hoc edictum pertinere dicemus).

A doua cerinţă trebuie înţeleasă în sensul că nu orice ameninţare, prin ea însăşi, constituie o violenţă ca viciu de consimţământ, ci numai atunci când ameninţarea este nejustificată, când reprezintă o încălcare a legii.

Va fi însă violenţă viciu de consimţământ în cazul în care, deşi se urmăreşte realizarea unui drept, s-ar folosi mijloace ilicite (spre exemplu, pentru a obţine recunoaşterea datoriei de către debitor, creditorul îl ameninţă cu vătămarea integrităţii corporale). Cât priveşte folosirea unui mijloc legal într-un scop ilicit, dacă aceasta nu îndeplineşte cerinţele violenţei viciu de consimţământ, va putea fi sancţionată ca un abuz de drept.

Art. 1219 C.civ., care se referă la simpla temere reverenţiară, poate fi privit şi ca o aplicare a cerinţei că violenţa este viciu de consimţământ numai dacă ameninţarea este nelegitimă. Temerea reverenţiară nu reprezintă o ameninţare, ci un respect pe care unele persoane îl au faţă de altele, aşa încât temerea generată de un asemenea respect, neînsoţită de violenţă, nu mai apare ca fiind nelegitimă.

în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, s-a pus problema dacă starea de necesitate în care s-a aflat o persoană şi care a determinat-o să încheie un act juridic poate fi asimilată sau nu viciului de consimţământ al violenţei, atrăgând sau nu nevaiabilitatea actului, opiniile oferite fiind controversate/11 Art. 1218 C.civ., potrivit căruia „contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă parte a profitat de această împrejurare” nu rezolvă decât parţial această controversă, nerezultând foarte clar dacă ar urma să se aplice regulile de la violenţă sau de la leziune. în ce ne priveşte, din topografia textelor de lege, în sensul că art. 1218 C.civ. este aşezat între dispoziţiile legale referitoare la violenţă, precum şi din faptul că art. 1221 alin. (1) C.civ., cu referire la sfera de aplicare a leziunii, vorbeşte de „starea de nevoie”, iar nu de „starea de necesitate”, vom trage concluzia că, dacă una dintre părţile actului juridic profită de starea de necesitate în

[11 A se vedea G. Boroi, op. cit., p. 187. Prin stare de necesitate, în acest context, ar trebui să se înţeleagă un pericol grav şi iminent, care nu provine de la cocontractant sau de la beneficiarul actului, ci se datorează unui factor complet străin.

Pentru problema asimilării constrângerii economice cu viciul de consimţământ al violenţei, a se vedea: FR. TERRE, PH. SIMLER, Y. LEQUETTE, op. cit., p. 256 şi urm.; M. POUMAREDE, op. cit., p. 175; P. VASILESCU, op. c it , p. 346.


care s-a aflat cealaltă parte, actul juridic respectiv este susceptibil de anulare potrivit regulilor de la violenţă.

A treia cerinţă rezultă din art. 1216 alin. (1) şi din art. 1220 alin. (1) C.civ.

Dacă violenţa a fost săvârşită de un terţ, iar cocontractantul celui ameninţat nu a cunoscut şi nici nu ar fi trebuit să cunoască violenţa, partea ameninţată nu mai poate solicita anularea actului juridic, însă, potrivit art. 1220 alin. (2) C.civ., are la îndemână numai o acţiune în despăgubire împotriva terţului, autor al violenţei, nu însă şi împotriva celeilalte părţi contractante, care este străină de dolul în cauză.

Dispoziţiile legale în materie de violenţă nu se referă şi la situaţia în care aceasta provine de la reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi, însă, pentru identitate de raţiune, apreciem că prevederile art. 1214 alin. (3) C.civ. se aplică în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că nu va fi incidenţă condiţia restrictivă stabilită de art. 1220 alin. (1) partea finală C.civ., deci violenţa săvârşită de reprezentantul, prepusul ori gerantul afacerilor celeilalte părţi se asimilează violenţei care provine de la cocontractantul celui ameninţat, iar nu violenţei săvârşite de un terţ.

6.5. Sancţiune

Sancţiunea care intervine în cazul violenţei este, aşa cum rezultă din art. 1216 alin. (1) C.civ., nulitatea relativă a actului juridic.™

Ca şi în cazul dolului, existenţa unui element obiectiv în structura violenţei justifică şi exercitarea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală (art. 1257 C.civ.).

Cele două acţiuni pot fi cumulate, în sensul că se poate cere atât anularea contractului, cât şi despăgubiri.

Acelaşi art. 1257 C.civ. permite victimei violenţei să opteze pentru menţinerea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestaţiilor, ţinându-se cont de prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a violenţei.

f1] S-a apreciat că, în mod excepţional, violenţa poate atrage şi nulitatea absolută a actului juridic, anume atunci când, din cauza ei, consimţământul lipseşte cu desăvârşire, spre exemplu, o persoană este silită să semneze înscrisul constatator al unui act juridic, prin aceea că alte persoane îi ţin şi îi conduc mâna - C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălânescu, Al. Băicoianu, op. cit., voL II, p. 501; N.D. Ghimpa, Izvoarele obligaţiunilor, p. 178. Se observă că, în acest exemplu, este vorba mai mult decât de o violenţă, ca viciu de consimţământ, care, în sensul Codului civil, presupune doar ameninţarea, nefiind însă necesară şi exercitarea unor acte materiale de violentă.


în sfârşit, ca şi în cazul dolului, renunţarea, expresă sau tacită, la dreptul de a invoca nulitatea relativă pentru violenţă nu implică, prin ea însăşi, renunţarea la dreptul de a cere daune-interese [art. 1265 alin. (3) C.civ.].

7. Leziunea

7.1. Noţiune

Prin leziune se înţelege prejudiciul material suferit de una dintre părţi ca urmare a încheierii unui contract.

Ca regulă, leziunea constă în disproporţia vădită de valoare între prestaţii, ce există în chiar momentul încheierii contractului (laedere - a răni; la e s io - rană, vătămare, pagubă).

Totuşi, în cazul minorului, noţiunea de pagubă primeşte un înţeles mai larg, putând fi vorba nu numai de compararea prestaţiilor din contractul respectiv, ci şi de raportarea obligaţiei asumate de minor la patrimoniulsău ori la alte circumstanţe.

i

Spre deosebire de reglementarea anterioară, în care, ca regulă, leziunea îi privea doar pe minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă, corespunzător noii reglementări trebuie să distingem între leziunea în cazul majorului şi leziunea în cazul minorului. Subliniem că şi în acest din urmă caz leziunea este tot un viciu de consimţământ, iar nu o problemă ce priveşte capacitatea civilă de exerciţiu, anularea actului juridic şi, ca o consecinţă, restituirea (sau, după caz, adaptarea contractului) intervin nu atât pentru minoritate, cât pentru paguba materială suferită de cel cu capacitate restrânsă de exerciţiu, adică pentru leziune - minor restituitur non tanquam minor, sed tanquam laesus.

7.2. Structura leziunii

Structura leziunii diferă în raport de concepţia care stă la baza reglementării ei.

în cadrul concepţiei subiective, leziunea presupune două elemente: un element obiectiv, ce constă în disproporţia de valoare între contraprestaţii; un element subiectiv, constând în profitarea de situaţia specială în care se găseşte cocontractantul.

în cadrul concepţiei obiective, leziunea are un singur element, şi anume prejudiciul material egal cu disproporţia de valoare între contraprestaţii.


Legislaţia noastră consacră ambele concepţii.Astfel, leziunea în cazul minorului are la bază concepţia obiectivă. în

consecinţă, cel ce invocă leziunea trebuie să dovedească numai paguba suferită de minor.

în schimb, leziunea în cazul majorului beneficiază de o reglementare fundamentată pe concepţia subiectivă, vădita disproporţie de valoare între prestaţii nemaifiind suficientă, ci mai este necesar ca una dintre părţi să profite la încheierea contractului de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi.

7.3. Domeniul de aplicare

în ceea ce priveşte leziunea în cazul minorului, aceasta poate fi invocată dacă este vorba de un act juridic care îndeplineşte următoarele cerinţe:

- să fie un act juridic civil de administrare;111

111 Actele juridice încheiate de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă fără încuviinţare prealabilă, deşi o asemenea încuviinţare ar fi fost necesară potrivit legii, sunt anulabile fără a mai trebui să se dovedească leziunea - Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1985/1975, în C.D. 1975, p. 74. Aşadar, actul juridic de dispoziţie încheiat de către minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, singur (fără dubla încuviinţare prealabilă: a ocrotitorului legal şi a instanţei de tutelă), este lovit de nulitate relativă, indiferent dacă ar fi sau nu lezionar pentru minor. Art. 41 alin. (3) C.civ. recunoaşte minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă [ca, de altfel, şi art. 43 alin. (3), pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu] dreptul de a încheia singur anumite acte juridice de dispoziţie, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor, însă acestea trebuie să fie de mică valoare, aşa încât, practic, nu se pune problema leziunii.

De asemenea, nu este susceptibil de anulare pentru leziune nici actul juridic de conservare încheiat de către minor, deoarece un asemenea act este întotdeauna util.

Prin excepţie, există o ipoteză în care s-ar putea admite leziunea şi în cazul unui act juridic de dispoziţie încheiat de minor. Astfel, art. 42 C.civ., după ce prevede în alin. (1) că „minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul”, dispune, în alin. (2), că într-un asemenea caz „minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite" (s.n.). Rezultă că, în legătură cu veniturile obţinute prin actele juridice la care se referă art. 42 C.civ., minorul ar putea să încheie singur acte juridice de dispoziţie în mod valabil. Subliniem că, sub aspectul leziunii, actele juridice (inclusiv cele de dispoziţie) prin care minorul dispune singur de veniturile dobândite sunt supuse art. 1221 alin. (3) C.civ. [iar nu art. 1221 alin. (1)


- să fie act juridic bilateral, cu titlu oneros şi comutativ;- să fie încheiat de minorul între 14 şi 18 ani (minorul cu capacitate de

exerciţiu restrânsă)[1] singur, deci fără încuviinţarea ocrotitorului legal;121- să fie păgubitor pentru minor, în sensul că prin acel act „minorul îşi

asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor” [art. 1221 alin. (3) C.civ.]. Caracterul excesiv al obligaţiei asumate de minor se apreciază însă tot prin raportare la momentul încheierii contractului.

Cât priveşte leziunea în cazul majorului, ca regulă, pot fi atacate actele juridice bilaterale, cu titlu oneros şi comutative, indiferent dacă sunt de administrare sau de dispoziţie, dacă, aşa cum prevede art. 1221 alin. (1) C.civ., „una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestaţii”. Alin. (2) al aceluiaşi articol stipulează că existenţa leziunii se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului.

în cazul majorului, acţiunea în anulare este admisibilă numai dacă leziunea depăşeşte jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii contractului, prestaţia promisă sau executată de partea lezată, iar disproporţia trebuie să subziste până la data cererii de anulare [art. 1222 alin. (2) C.civ.].

Din împrejurarea că art. 1222 alin. (2) C.civ. se referă numai la acţiunea în anulare, s-ar putea trage concluzia, folosind argumentul per a contrario, că, dacă partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune solicită reducerea obligaţiei sale (sau, după caz, mărirea prestaţiei celeilalte

C.civ. şi art. 1222 alin. (2) C.civ.], deoarece legea nu a înţeles să confere minorului respectiv capacitatea deplină de exerciţiu.

[1) Actele juridice încheiate de persoana care a împlinit 16 ani şi căreia instanţa de tutelă i-a recunoscut, în condiţiile art. 40 C.civ., capacitatea deplină de exerciţiu nu mai cad sub incidenţa art. 1221 alin. (3) C.civ., ci a art. 1221 alin. (1) C.civ. şi art. 1222 alin. (2) C.civ. Aceeaşi este situaţia şi în cazul actelor juridice încheiate de minorul care, prin căsătorie, a dobândit, potrivit art. 39 C.civ., capacitatea deplină de exerciţiu.

[21 Dacă actul juridic (de administrare) a fost încheiat cu încuviinţarea ocrotitorului legal, atunci el nu mai poate fi desfiinţat pentru paguba suferită de minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, ci, eventual, se va angaja răspunderea ocrotitorului legal faţă de minorul respectiv.


părţi), nu ar mai fi necesar ca disproporţia de valoare între prestaţii să depăşească limita fixată de acest text de lege.

Trebuie reţinut că, potrivit art. 1224 C.civ., nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacţia, precum şi alte contracte anume prevăzute de lege, această dispoziţie legală vizând sfera de aplicare a leziunii atât în cazul majorului, cât şi în cazul minorului.

7.4. Sancţiune

Art. 1222 alin. (1) C.civ. dispune că „partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea contractului sau reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită” , însă textul are o redactare deficitară, deoarece, în funcţie de situaţia concretă, partea lezată ar putea să solicite majorarea prestaţiei celeilalte părţi.

Aşadar, leziunea poate conduce la două sancţiuni alternative:- nulitatea relativă;- reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii.Potrivit art. 1222 alin. (3) C.civ., „în toate cazurile, instanţa poate să

menţină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil, o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii”, dispoziţiile privitoare la adaptarea contractului în ipoteza erorii (art. 1213 C.civ.) aplicându-se în mod corespunzător. Evident, textul de lege prezintă interes practic în situaţia în care partea al cărei consimţământ a fost viciat prin leziune solicită anularea contractului.

în cazul leziunii, art. 1223 alin. (1) C.civ. instituie un termen special de prescripţie extinctivă, anume un an de la data încheierii contractului, indiferent dacă s-ar solicita anularea sau reducerea (majorarea) uneia dintre obligaţii.

De asemenea, prin derogare de la regula stabilită de art. 1249 alin. (2) teza a ll-a C.civ. în ceea ce priveşte invocarea nulităţii relative pe cale de excepţie, art. 1223 alin. (2) C.civ. prevede că anulabilitatea contractului pentru leziune „nu poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul la acţiune este prescris”.

8. Comparaţie între viciile de consimţământ

Principalele asemănări între eroarea esenţială, doi, violenţă şi leziune sunt următoarele:


- toate sunt împrejurări de fapt care împiedică formarea sau darea unui consimţământ liber şi în deplină cunoştinţă de cauză;

- sancţiunea care intervine, în principiu, este aceeaşi, anume nulitatea relativă a actului juridic;

- viciul de consimţământ trebuie să existe în momentul încheierii ac-i

tului juridic. în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, deci al contractelor, este posibil ca acordul de voinţe să se realizeze prin manifestări de voinţă emise la momente diferite, iar, într-o asemenea ipoteză, existenţa viciilor de consimţământ se apreciază prin raportare la momentul la care fiecare parte contractantă şi-a exprimat voinţa (de exemplu, în situaţia contractului încheiat prin corespondenţă, existenţa viciilor de consimţământ se apreciază în ceea ce îl priveşte pe ofertant la momentul emiterii ofertei de a contracta, iar în privinţa celeilalte părţi la momentul acceptării ofertei);

- în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale nu este necesar caviciul de consimţământ să fie comun;

i 7

- în cazul în care actul juridic s-a încheiat prin procedeul reprezentării, anularea pentru vicii de consimţământ (sau incidenţa altor sancţiuni pentru acestea) intervine, potrivit art. 1299 C.civ., atunci când consimţământul reprezentantului este viciat; dacă însă, în ipoteza reprezentării convenţionale, viciul de consimţământ priveşte elemente stabilite de reprezentat, actul este anulabil numai dacă voinţa acestuia din urmă a fost viciată;

- cel care invocă viciul de consimţământ trebuie să îl dovedească,» 'deoarece acesta nu se prezumă.

Principalele deosebiri între viciile de consimţământ privesc următoarele aspecte:

- dolul şi violenţa sunt alcătuite atât dintr-un element obiectiv (material), cât şi dintr-un element subiectiv (intenţional), pe când eroarea esenţială presupune doar un element subiectiv, iar în structura leziunii intră, după caz, fie numai un element obiectiv, fie atât un element obiectiv, cât şi un element subiectiv;

- împrejurarea fals reprezentată în cazul erorii esenţiale, respectiv temerea insuflată în cazul violenţei trebuie să fie determinantă pentru încheierea actului juridic, în schimb, în cazul dolului, nu este necesar ca acesta să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic;

- eroarea esenţială, dolul şi violenţa sunt aplicabile atât actelor juridice unilaterale, cât şi celor bilaterale ori plurilaterale, pe când leziunea este aplicabilă unei categorii limitate de acte juridice;

- există cerinţe specifice fiecărui viciu de consimţământ;


- spre deosebire de eroarea esenţială, care este spontană, dolul şi violenţa, fiind şi fapte ilicite (datorită existenţei elementului obiectiv), pot să atragă şi răspunderea civilă delictuală;

- în cazul erorii esenţiale şi al leziunii, legea prevede posibilitatea adaptării contractului la iniţiativa celeilalte părţi, iar în cazul dolului şi al violenţei, legea permite celui al cărui consimţământ a fost viciat să opteze pentru menţinerea contractului, cu echilibrarea corespunzătoare a prestaţiilor; de asemenea, în cazul leziunii, cel al cărui consimţământ a fost viciat poate cere reducerea ori sporirea uneia dintre prestaţii.

Subsecţiunea a IV-a. O biectul ac tu lu i ju r id ic civil

1. Noţiune

în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, ca regulă, prin obiect al actului juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act juridic, adică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite ori de care sunt ţinute părţile, iar pentru ipoteza în care conduita privea un bun, se spunea că bunul formează obiect derivat al actului juridic civil. Prin urmare, se considera că obiectul actului juridic civil coincide cu obiectul raportului juridic civil care s-a născut (modificat sau stins) din acel act juridic.113

Noul Cod civil distinge între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei.Astfel, potrivit art. 1225 alin. (1) C.civ., „obiectul contractului îl reprezin

tă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale” , iar art. 1226 alin. (1) C.civ. dispune că „obiectul obligaţiei este prestaţia la care se angajează debitorul”.

însă, a spune despre un anumit act juridic (concret) că are ca obiect operaţiunea juridică înseamnă, în realitate, a te referi la conduita părţilor, spre exemplu, obiectul contractului de vânzare „îl reprezintă vânzarea”, adică transmiterea unui drept patrimonial (sau îndatorirea de a transmite un asemenea drept) de către o parte contractantă în schimbul plăţii unui preţ de către cealaltă parte contractantă. De asemenea, prestaţiile la care se angajează părţile nu înseamnă nimic altceva decât acţiunile sau inacţiunile de care sunt ţinute părţile (conduita părţilor), de exemplu, vânză-

[11 A se vedea, pentru dezvoltări, G. Boroi, op. cit., p. 191 şi urm.


toru! îşi asumă, între altele, obligaţia de a preda lucrul cumpărătorului, iar această obligaţie are ca obiect însăşi predarea.

Totuşi, deosebirea dintre obiectul actului juridic şi obiectul obligaţiei prezintă importanţă în ceea ce priveşte una dintre cerinţele de valabilitate, anume că actul juridic trebuie să aibă un obiect determinat, în vreme ce pentru obligaţie ar fi suficient nu numai un obiect determinat, ci şi determinabil la momentul încheierii actului juridic.

Distincţia dintre obiectul actului juridic şi obiectul obligaţiei prezintă interes şi sub aspectul unei alte cerinţe de validitate, în sensul că ar fi posibil ca operaţiunea juridică, în ansamblul ei, să fie ilicită, deşi obiectul fiecărei obligaţii, adică fiecare prestaţie privită izolat, să nu aibă acest caracter/11 după cum ar fi posibil ca operaţiunea juridică să fie licită, însă prestaţiile sau unele dintre prestaţii să fie ilicite.

Pe lângă obiectul actului juridic (operaţiunea juridică) şi obiectul obligaţiei (prestaţia), în anumite cazuri, s-ar mai putea distinge şi obiectul prestaţiei, adică bunul la care se referă prestaţia (obiectul derivat al actului juridic).

Reţinem că obiectul constituie o condiţie de fond, esenţială, de validita- * i ’ > *

te şi generală a actului juridic civil.

2. Cerinţele valabilităţii obiectului actului juridic civil

2.1. Enumerarea cerinţelor valabilităţii obiectului actului juridic civil

Art. 1225 alin. (2) C.civ. prevede că obiectul contractului trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute, iar art. 1226 alin. (2) C.civ. dispune că obiectul obligaţiei trebuie să fie, sub sancţiunea nulităţii absolute, determinat sau cel puţin determinabil şi licit.

Rezultă, aşadar, cerinţele generale pentru valabilitatea obiectului actului juridic civil ori, după caz, a obligaţiei sau chiar a prestaţiei, anume obiectul să fie determinat sau determinabil şi obiectul să fie licit, la care mai adăugăm şi cerinţele ca obiectul să existe şi să fie posibil.

Pentru valabilitatea obiectului anumitor acte juridice civile există însă şi cerinţe speciale, de exemplu, obiectul să fie un fapt personal al celui care se obligă, să existe autorizaţia administrativă sau judiciară prevăzută de

m FR. TERRE, PH. SIMLER, V. LEQUETTE, op. cit., p. 334 (autorii oferă următorul exemplu: transferul de sânge şi plata unei sume de bani, luate separat, sunt licite, dar alăturarea celor două prestatii în acelaşi act juridic este interzisă); M. POUMAREDE, op. c it , p. 193.


lege, pentru actele juridice de înstrăinare obiectul derivat (lucrul) să fie în circuitul civil.

De asemenea, natura unor acte juridice impune ca obiectul lor să privească numai anumite bunuri, spre exemplu, împrumutul de folosinţă priveşte numai bunuri neconsumptibile, împrumutul de consumaţie nu poate privi decât bunuri fungibile şi consumptibile potrivit naturii lor, gajul se referă la un bun mobil etc.

2.2. Obiectul să fie determinat sau determinabil

Această cerinţă este prevăzută atât de art. 1179 alin. (1) pct. 3 C. civ., care vorbeşte despre „un obiect determinat”, ca o condiţie esenţială pentru validitatea unui contract, cât şi de art. 1225 alin. (2) şi art. 1226 alin. (2) C.civ.

Un act juridic civil care nu ar avea ca obiect o operaţiune juridică determinată ar fi lovit de nulitate absolută, nefiind suficient nici măcar o operaţiune juridică determinabilă. Prestaţia (acţiunea sau abstenţiunea) trebuie să fie determinată sau cel puţin determinabilă (susceptibilă de a fi determinată) la momentul încheierii actului juridic, ca, de altfel, şi obiectul derivat (bunul).

Când obiectul priveşte un bun individual determinat (res certa), prin ipoteză, această cerinţă de valabilitate a obiectului este îndeplinită. Dacă este vorba de bunuri determinate generic (res genera), cerinţa este îndeplinită fie prin stabilirea precisă a cantităţii, calităţii (obiectul este determinat şi atunci când părţile stabilesc cantitatea, fără să precizeze însă calitatea, întrucât, părţile nederogând prin stipulaţie expresă, îşi va găsi aplicare criteriul legal de stabilire a calităţii, criteriu prevăzut de art. 1486 teza a ll-a C.civ., potrivit căruia debitorul nu este liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puţin medie), valorii (într*o asemenea situaţie, se spune că obiectul este determinat), fie prin stabilirea numai a unor criterii de determinare, care se vor folosi în momentul executării actului juridic (în acest caz, se spune că obiectul este determinabil).

în ceea ce priveşte determinarea calităţii obiectului, potrivit art. 1231 C.civ., atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestaţiei sau a obiectului acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puţin de nivel mediu.

în situaţia în care preţul sau orice alt element al contractului urmeazăsă fie determinat de un tert, acesta trebuie să acţioneze în mod corect,i1 i 1

diligent şi echidistant, iar dacă terţul nu stabileşte preţul sau orice alt


element al contractului ori aprecierea sa este în mod evident nerezonabilă, atunci, la cererea părţii interesate, preţul sau elementul nedeterminat va fi stabilit de către instanţă (art. 1232 C.civ.).

în cazul raporturilor dintre profesionişti, conform art. 1233 C.civ., dacă un contract încheiat între aceştia nu stabileşte preţul şi nici nu indică o modalitate pentru a-l determina, se presupune că părţile au avut în vedere preţul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un preţ rezonabil.

De asemenea, atunci când, potrivit contractului, preţul se determină prin raportare la un factor de referinţă, iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuieşte, în absenţa unei convenţii contrare, cu factorul de referinţă cel mai apropiat (art. 1234 C.civ.).

2.3. Obiectul să fie licit

Această cerinţă este prevăzută de art. 1225 alin. (2) C.civ. şi de art. 1226 alin. (2) C.civ.

Cu referire la operaţiunea juridică, art. 1225 alin. (3) C.civ. dispune că „obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor moravuri".

Se observă că, în concepţia legiuitorului, nu există o cerinţă distinctă a obiectului de a fi moral, ci aceasta este o componentă a cerinţei ca obiectul să fie licit.

Prestaţiile (acţiunile sau inacţiunile) părţilor actului juridic civil trebuie să fie în concordanţă atât cu legea, cât şi cu bunele moravuri.

în cazul în care obiectul actului juridic este ilicit, sancţiunea care intervine este nulitatea absolută.

2.4. Obiectul să existe

în măsura în care conduita părţilor priveşte un bun, devin incidente următoarele reguli:

- dacă bunul a existat, dar nu mai există la data încheierii actului juridic, cerinţa nu este îndeplinită şi, deci, actul juridic nu este valabil (o aplicaţie a acestei reguli o face art. 1659 C.civ. în materia vânzării, dispunând că, „dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime, contractul nu produce niciun efect. Dacă bunul


pierise numai în parte, cumpărătorul care nu cunoştea acest fapt în momentul vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea corespunzătoare a preţului”);

- bunul prezent în momentul încheierii actului juridic îndeplineşte cerinţa în discuţie, chiar dacă bunul piere ulterior;

- un bun viitor poate forma, în principiu, obiect valabil al unui act juridic civil, conform art. 1228 C.civ. (de exemplu, o recoltă viitoare, lucrul care se va confecţiona etc.). Există însă şi excepţii, de exemplu, succesiunea viitoare nu poate forma obiect nici pentru convenţie, nici pentru actul juridic unilateral care constă în acceptarea sau renunţarea la succesiune (art. 956 C.civ.).

Cerinţa este îndeplinită şi în ipoteza în care se încheie un act juridic privind un bun care aparţine unui terţ. în acest sens, art. 1230 C.civ. dispune că, dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului, iar în cazul neexe- cutării obligaţiei, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.

Spre exemplu, în cazul vânzării bunului individual determinat proprietatea altuia (art. 1683 C.civ.), întrucât transmiterea dreptului de proprietate este un efect al contractului de vânzare (este vorba despre executarea obligaţiei de a da asumată de către vânzător), lipsa calităţii de proprietar al vânzătorului la momentul încheierii contractului nu atrage nevalabilitatea vânzării, însă, în aplicarea principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet, cumpărătorul va deveni proprietar al bunului numai dacă vânzătorul dobândeşte proprietatea asupra acestuia ori dacă vânzarea este ratificată de către terţul proprietar; dacă vânzătorul nu asigură transmiterea proprietăţii către cumpărător, înseamnă că nu şi-a executat obligaţia asumată, astfel încât cumpărătorul poate cere rezolu- ţiunea contractului, restituirea preţului, precum şi, dacă este cazul, daune- interese.

Subliniem însă că există şi norme speciale care derogă de la regula înscrisă în art. 1230 C.civ., în sensul că, pentru ipotezele la care se referă în mod expres (şi limitativ), situează problema înstrăinării bunului altuia nu pe tărâmul executării actului juridic, ci pe cel al încheierii valabile, cum este cazul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, art. 1064 alin. (2) C.civ.


2.5. Obiectul să fie posibil

Din împrejurarea că, referitor la imposibilitatea iniţială a obiectului obligaţiei, art. 1227 C.civ. dispune că actul juridic „este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel” nu trebuie trasă concluzia că actul juridic ar fi valabil chiar dacă ar avea un obiect imposibil pentru oricine. Dimpotrivă, trebuie avut în vedere că imposibilitatea absolută a obiectului echivalează practic cu lipsa obiectului, ceea ce duce la nulitatea absolută a actului juridic, aşa încât obiectul actului juridic trebuie să fie posibil - ad impossibilium, nulla obligatio.

Cerinţa ar fi neîndeplinită numai în cazul în care este vorba de o imposibilitate absolută (obiectivă), în sensul că obiectul este imposibil pentru oricine. Imposibilitatea poate să fie de ordin material (dacă obiectul actului juridic nu poate fi înfăptuit din cauza unei stări de fapt), dar şi de ordin juridic (dacă se datorează unei împrejurări de drept).

Dacă, însă, imposibilitatea este relativă, adică obiectul este imposibil pentru debitor, nu însă şi pentru o altă persoană, atunci obiectul actului juridic este posibil, deci actul juridic este valabil, iar în caz de neexecutare culpabilă din partea debitorului, se va angaja răspunderea sa civilă.

Dacă, în momentul încheierii unui contract sinalagmatic, obiectul era posibil, dar ulterior executarea lui devine imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră, atunci se va pune problema riscului contractului, iar dacă executarea devine imposibilă din culpa părţii, atunci se va angaja răspunderea sa civilă.

2.6. Obiectul să fie în circuitul civil

Această cerinţă se referă la bunuri, ca obiect derivat al actului juridic civil, fiind prevăzută în mod expres de art. 1229 C.civ. potrivit căruia „numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale” şi reluată în materia contractului de ipotecă de art. 2351 alin. (1) C.civ., neputându-se astfel ipoteca bunurile inalienabile sau insesizabile.

Prin bunuri aflate în circuitul civil vom înţelege acele bunuri care pot fi dobândite sau înstrăinate prin acte juridice civile, indiferent că ar fi vorba despre bunuri care pot circula neîngrădit sau despre bunuri care pot circula în condiţii restrictive.>


încheierea actului juridic cu nesocotirea interdicţiei de înstrăinare sau acerinţelor restrictive de circulaţie a anumitor bunuri atrage sancţiunea

j j ^ i

nulităţii absolute a actului juridic respectiv.însă bunurile scoase din circuitul civil pot forma obiectul anumitor acte

juridice (de exemplu, bunurile proprietate publică pot constitui obiectul derivat al unui contract de concesiune sau de închiriere).

2.7. Obiectul să fie o faptă personală a celui care se obligă

Cerinţa este necesară în cazul în care obiectul actului juridic constă într-o faptă şi decurge din principiul potrivit căruia o persoană nu poate fi obligată decât prin voinţa sa. Prin urmare, o parte nu poate promite într-un act juridic fapta altuia, ci numai propria sa faptă, cu excepţia ipotezei în care promisiunea s-ar face în calitate de reprezentant al acelei persoane.

în alte cuvinte, sub aspectul opozabilităţii, promisiunea faptei altuia este lipsită de eficienţă juridică în privinţa persoanei a cărei faptă a fost promisă. în schimb, este valabil actul juridic prin care o parte se obligă să depună toată diligenţa pentru a convinge un terţ să încheie ori să ratifice un act juridic (convenţie de porte-fort), deoarece este vorba de propria faptă a celui care şi-a asumat o asemenea obligaţie, iar dacă terţul consimte ulterior, el însuşi încheie un contract, aderă la un contract sau îl ratifică, prin voinţa sa. în caz contrar, potrivit art. 1283 alin. (1) C.civ., cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige.

în actele juridice cu caracter strict personal (intuitu personae), precum contractul de mandat, contractul de antrepriză, contractul de angajare a unui avocat etc., obiectul trebuie să fie o faptă personală a celui care se obligă, deoarece cocontractantul a încheiat actul juridic în considerarea însuşirilor acestuia.

2.8. Existenţa autorizaţiei administrative sau judiciare ori a altei cerinţe prevăzute de lege

Art. 207 C.civ., după ce prevede că în cazul activităţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede altfel, instituie sancţiunea nulităţii absolute pentru „actele şi operaţiunile” săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege.


în cazul unor acte juridice care au ca obiect (derivat) anumite bunuri, sub sancţiunea nulităţii absolute, actul juridic nu poate fi încheiat dacă nu se obţine autorizaţia administrativă prevăzută de lege. în acest sens, Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, instituie obligativitatea obţinerii prealabile de autorizaţie în vederea încheierii de acte juridice privitoare la arme şi muniţii.

Mai reţinem că, în sistemul Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, până la rambursarea integrală a creditului, imobilul ipotecat poate fi înstrăinat de către debitorul care a constituit ipoteca numai cu acordul prealabil al creditorului ipotecar; acord dat pentru fiecare înstrăinare, sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 190/1999, cu modificările şi completările ulterioare].

De asemenea, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, cu modificările ulterioare, la înstrăinarea (prin acte inter vivos, încheiate în formă autentică) apartamentelor sau spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea delocuinţă, trebuie să existe, sub sancţiunea nulitătii absolute, o adeverinţă » * * i i * »din partea asociaţiei de proprietari referitoare la achitarea la zi a cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari.

Pentru ipoteza în care ar exista datorii către asociaţia de proprietari, alin. (3) al aceluiaşi articol dispune că înstrăinarea proprietăţii se poate face numai dacă se introduce în contract o clauză privitoare la preluarea datoriilor de către cumpărător (dobânditor). O asemenea clauză reprezintă o preluare a datoriei, care însă, potrivit art. 1605 C.civ., va produce efecte numai dacă va fi acceptată de asociaţia de proprietari, acordul acesteia putând fi exprimat inclusiv prin primirea plăţii efectuate de către dobânditor.

Subsecţiunea a V-a. Cauza (scopul) ac tu lu i ju r id ic civil

1. Noţiune

în literatura de specialitate corespunzătoare Codului civil din 1864, de regulă, prin cauza (scopul) actului juridic civil se înţelegea obiectivul urmărit la încheierea acestuia. Se mai sublinia că în structura cauzei actului juridic civil intră două elemente, anume scopul imediat şi scopul mediat.111

m A se vedea, pentru dezvoltări, G. Boroi, op. cit., p. 198-199.


Noul Cod civil nu a reţinut această concepţie, nedefinind cauza şi prin luarea în considerare a scopului imediat.

Astfel, potrivit art. 1235 C.civ., cauza actului juridic civil este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.

Motivul determinant al încheierii actului juridic se poate referi fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei persoane. El se caracterizează prin aceea că este concret şi variabil de la o categorie la alta de acte juridice civile şi chiar în cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice civile. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare, scopul mediat constă în destinaţia concretă ce urmează a se da lucrului cumpărat, respectiv sumei ce reprezintă preţul, astfel încât diferă de la cumpărător la cumpărător (o persoană cumpără o locuinţă pentru a o dona cuiva, altă persoană cumpără o casă pentru a locui în ea, iar o altă persoană cumpără o casă pentru a face o investiţie etc.), respectiv de fa vânzător la vânzător (o persoană vinde un lucru pentru ca din suma obţinută ca preţ să îşi cumpere un alt lucru, o altă persoană vinde un lucru pentru ca din suma obţinută să îşi plătească o datorie etc.).

Cauza este o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil. Ea răspunde la întrebarea „pentru ce s-a încheiat actul juridic civil?”

Cauza actului juridic nu se confundă cu consimţământul, ci, dimpotrivă, împreună cu acesta formează voinţa juridică, aceasta din urmă cuprinzând şi scopul urmărit de parte atunci când şi-a dat consimţământul la încheierea actului juridic, obligaţia pe care şi-a asumat-o nereprezentând altceva decât mijlocul prin care se ajunge la realizarea scopului respectiv. De asemenea, cauza actului juridic nu trebuie confundată nici cu obiectul acestuia şi nici cu izvorul raportului juridic civil concret.

Dacă ţinem cont şi de sensul filosofic al noţiunii de cauză (causa efficiens), constatăm că terminologia folosită de Codul civil este relativ improprie, fiind preferabil ca pentru desemnarea acestei condiţii a actului juridic civil să se utilizeze cuvântul scop. Deşi, aparent, cauza în sens juridic (causa finalis ori scopul) ar urma efectului, în sensul că realizarea scopului propus este ulterioară momentului încheierii actului juridic, în realitate, cauza precede efectului, întrucât, fiind prefigurarea mentală a scopului urmărit, se realizează înainte şi în vederea încheierii actului juridic.


2. Cerinţele valabilităţii cauzei actului juridic civil

2.1. Enumerarea cerinţelor valabilităţii cauzei actului juridic civil

Conform art. 1236 C.civ., pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe, cumulativ:

- să existe;- să fie licită;- să fie morală.

2.2. Cauza să existe

Cauza nu există atunci când partea nu are aptitudinea de a-şi reprezenta (prefigura) corect faptele sale ori consecinţele acestora. în alte cuvinte, lipsa cauzei se poate datora lipsei discernământului.

întrucât noua reglementare nu a mai reţinut ca o cerinţă distinctă a cauzei şi pe aceea de a fi reală, vom considera că lipsa cauzei include şi ipoteza în care cauza este falsă, deci când partea s-a aflat într-o eroare esenţială asupra existenţei cauzei, adică asupra motivului care a determinat-o să încheie actul juridic,111 ceea ce evidenţiază strânsa legătură ce există între această cerinţă a cauzei şi eroarea ca viciu de consimţământ. Spre exemplu, s-ar putea obţine anularea unui legat pentru lipsa cauzei (cauză falsă) dacă se face dovada că testatorul nu a ştiut că i se va naşte un copil (ceea ce implică necunoaşterea, de către testator, a sarcinii femeii) şi că, dacă ar fi cunoscut această împrejurare, nu ar mai fi lăsat legatul.

Potrivit art. 1238 alin. (1) C.civ., „lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice”. Desigur că, în situaţia cauzei false, nulitatea relativă a actului juridic va interveni numai dacă sunt îndeplinite condiţiile de la eroarea esenţială.

i i

întrucât condiţiile de validitate privesc încheierea actului juridic, înseamnă că existenţa cauzei se apreciază prin raportare la momentul încheierii acestuia. Altfel spus, nu este necesar ca motivul determinant al încheierii actului juridic să subziste până la executarea acestuia. Dacă împrejurarea care a determinat pe una dintre părţi să încheie actul juridic

[1] De altfel, chiar şi sub imperiul Codului civil din 1864, s-a susţinut că lipsa cauzei se confundă cu cauza falsă, care, la rândul ei, nu este decât o eroare asupra cauzei - A. Ionaşcu, op. cit, p. 91. în sensul că o obligaţie nu poate fi lipsită de cauză decât atunci când este fondată pe o cauză falsă, menţionăm şi M.F. Mourlon, op. cit, tome II, p. 575.


a suferit modificări sau a dispărut până la executarea acestuia, atunci nu se va pune problema anulării actului juridic pentru lipsa cauzei, ci, după caz, problema revizuirii efectelor pe temeiul impreviziunii, a riscului sau chiar a leziunii.

2.3. Cauza să fie licită

Conform art. 1236 alin. (2) C.civ., cauza este ilicită atunci când este contrară legii şi ordinii publice.

De asemenea, cauza este ilicită şi în ipoteza fraudei la lege, deci atunci când actul juridic este doar mijlocul pentru a eiuda aplicarea unei norme legale imperative (art. 1237 C.civ.).

în cazul actelor juridice nenumite, ar putea să aibă caracter ilicit nu numai motivul determinant, ci chiar prestaţia la care se obligă una dintre părţi, de exemplu, contractul prin care Primus se obligă să îi plătească lui Secundus o sumă de bani dacă acesta din urmă săvârşeşte o anumită infracţiune.

Cauza ilicită atrage nulitatea absolută a actului juridic dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască [art. 1238 alin. (2) C.civ.], iar prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite rămâne întotdeauna supusă restituirii (art. 1638 C.civ.).

Argumentul per a contrario nu ar fi suficient pentru a stabili soarta unui contract la încheierea căruia doar una dintre părţi a urmărit un scop ilicit, iar cealaltă parte nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască această împrejurare, deoarece s-ar putea concluziona fie în sensul valabilităţii contractului, fie în sensul nulităţii relative (şi virtuale). în ce ne priveşte, optăm pentru soluţia valabilităţii contractului, afară de cazul în care, pe temeiul unei norme speciale (inclusiv aparţinând unei alte ramuri de drept, spre exemplu, dreptului penal), ar urma să se dea o altă soluţie.

2.4. Cauza să fie morală

Potrivit art. 1236 alin. (3) C.civ., cauza este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri.

Cauza imorală atrage nulitatea absolută a actului juridic111 dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după

(11 Spre exemplu, s-a decis că antecontractul de vânzare încheiat pentru a se menţine o relaţie de concubinaj este lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală - C.A. Ploieşti, dec. civ. nr. 211/1998, B.J., semesiruf 1/1998, p. 198.


împrejurări, trebuia să o cunoască [art. 1238 alin. (2) C.civ.], iar prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii (art. 1638 C.civ.).

Pentru ipoteza în care la încheierea contractului doar una dintre părţi a urmărit un scop contrar bunelor moravuri, iar cocontractantul nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască aceasta, consecvenţa ne obligă să optăm pentru soluţia valabilităţii contractului.

Cât priveşte corelaţia dintre art. 1238 alin. (2) C.civ. şi art. 11 C.civ., conform căruia, „nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri”, se observă că nu există o suprapunere între domeniile de aplicare ale celor două texte de lege, în sensul că în baza art. 11 C.civ. pot fi declarate nule numai actele juridice având o cauză ce contravine dispoziţiilor exprese care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, aşa încât vor putea fi declarate nule numai pe temeiul art. 1238 alin. (2) C. civ. acele acte juridice a căror cauză, deşi imorală, nu contravine unei dispoziţii legale exprese.

Mai precizăm că, dacă obiectul actului juridic civil contravine normelor imperative, ordinii publice sau bunelor moravuri, atunci şi cauza actului juridic respectiv este ilicită sau imorală, în schimb, pot exista situaţii în care cauza actului juridic să fie ilicită sau imorală, iar obiectul acelui act juridic să fie licit.

3. Proba cauzei

Potrivit art. 1239 alin. (1) C.civ., „contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută”, iar alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că „existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară”.

Prin urmare, cel care invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei are sarcina probei.[1]

Fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, este admisibil orice mijloc de probă.

[11 A se vedea şi C.S.J., completul de 7 judecători, dec. nr. 39/1994, în B.J. 1994, p. 45.


Subsecţiunea o Vi-a. Forma ac tu lu i ju r id ic c iv il

1. Consideraţii generale

1.1. Noţiunea de formă a actului juridic civil

Prin forma actului juridic civil se înţelege modalitatea de exteriorizare a manifestării de voinţă, făcută cu intenţia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil concret

Pe lângă această accepţiune restrânsă, expresia „forma actului juridic civil” poate avea şi un sens larg, desemnând trei cerinţe de formă:

- forma cerută pentru însăşi validitatea actului juridic (forma ad validitatem sau ad solemnitatem)',

- forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem)\- forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic faţă de terţi.

1.2. Principiul consensualismului

Privită în înţelesul ei restrâns, forma actului juridic civil este guvernată de principiul consensualismului, care, la rândul iui, reprezintă o aplicare în această materie a principiului libertăţii actelor juridice civile (principiul autonomiei de voinţă).

Prin principiul consensualismului se înţelege acea regulă de drept potrivit căreia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil sub aspectul formei care îmbracă manifestarea de voinţă făcută în scopul de a produce efecte juridice. în alte cuvinte, pentru a produce efecte juridice civile, manifestarea de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.

în legislaţia actuală, există o consacrare expresă, cu caracter general, a acestui principiu în art. 1178 C.civ. potrivit căruia „contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă”.

De asemenea, acest principiu este consacrat în mod expres pentru anumite acte juridice civile, precum contractul de vânzare (art. 1674 C.civ., conform căruia „cu excepţia cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voinţa părţilor nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă”) sau, mai larg, contractele translative de drepturi reale [art. 1273 alin. (1) teza I C.civ. care dispune că „drepturile reale se constituie şi se transmit prin acordul de voinţă al


părţilor, chiar dacă bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen”].

Fiind vorba de un principiu, înseamnă că excepţiile trebuie să fie expres şi limitativ prevăzute de lege.

1.3. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil

Două criterii pot fi folosite pentru clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil.

După consecinţele nerespectării lor, condiţiile de formă se împart în:- forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (numită şi forma

ad validitatem sau forma ad solemnitatem), a cărei nerespectare atrage nulitatea absolută a actului juridic civil;

- forma cerută pentru probarea actului juridic (numită şi forma ad probationem), a cărei nerespectare nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci, în principiu, imposibilitatea dovedirii lui cu un alt mijloc de probă;

- forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, a cărei nerespectare, de asemenea, nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci numai sancţiunea inopozabilităţii faţă de terţi, aceştia din urmă fiind în drept să facă abstracţie de actul juridic civil ce trebuia să le fie adus la cunoştinţă, deci să îl ignore.

După sursa (izvorul) lor, se poate distinge între:- forma legală, adică forma care este impusă printr-o dispoziţie legală;- forma voluntară (convenţională), care este impusă de părţi, iar nu de

lege.în privinţa formei convenite de părţi, reţinem însă că, potrivit art. 1242

alin. (2) C.civ., „dacă părţile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu o cere, contractul se socoteşte valabil chiar dacă forma nu a fost respectată”.

2. Forma ad valid itatem

Prin forma pentru valabilitatea actului juridic civil se înţelege acea condiţie de validitate, esenţială şi specială, care constă în necesitatea îndeplinirii formalităţilor prestabilite de lege, în lipsa cărora actul juridic civil nu s-ar putea naşte în mod valabil.

în ceea ce ne priveşte, apreciem că forma ad validitatem poate să fie nu numai legală, ci şi voluntară, deci nu ar trebui exclusă posibilitatea


părţilor actului juridic de a ridica, prin voinţa lor, forma unui act juridic care, potrivit legii, nu este solemn, la rangul de condiţie esenţială pentru încheierea valabilă a actului juridic respectiv. Spre exemplu, părţile se înţeleg cu privire la încheierea unui contract (pentru care legea nu ar pretinde forma ad validitatem), stabilind drepturile şi obligaţiile ce constituie efectele acestuia, însă mai convin că respectivul contract va fi considerat valabil încheiat numai din momentul întocmirii lui în formă autentică. Desigur că, în baza principiului libertăţii actelor juridice, părţile, prin acordul lor de voinţă, expres sau tacit [art. 1242 alin. (2) C.civ.], ar putea renunţa ulterior la forma pe care o stabiliseră iniţial. De asemenea, ar fi posibil să se facă o ofertă în vederea încheierii unui contract pentru care legea nu cere forma ad validitatem, dar ofertantul să stipuleze că simpla acceptare a ofertei nu este suficientă, ci contractul trebuie încheiat în formă autentică.

Instituirea formei necesare pentru însăşi valabilitatea actului juridic civil se bazează pe următoarele raţiuni: atenţionarea părţilor asupra importanţei deosebite pe care o au anumite acte juridice pentru patrimoniul celui care le face sau pentru patrimoniile celor care le fac (de exemplu, în cazul donaţiei, al renunţării exprese la succesiune etc.); asigurarea libertăţii şi certitudinii consimţământului (cum este cazul testamentului); exercitarea unui control al societăţii, prin organele statului, cu privire la actele juridice civile care prezintă o importanţă ce depăşeşte cadrul strict al intereselor părţilor (de exemplu, în cazul contractului prin care se înfiinţează o societate cu personalitate juridică, al convenţiilor care strămută sau constituie drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară etc.).

Forma cerută ad validitatem prezintă următoarele caractere:- reprezintă un element constitutiv (esenţial) al actului juridic civil, în

lipsa căruia actul juridic va fi lovit de nulitate absolută;- este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă, deci presupune

manifestarea expresă de voinţă;- este exclusivă, în sensul că, pentru un anumit act juridic civil solemn,

trebuie îndeplinită o anumită formă, de regulă, forma autentică [de la acest caracter există însă şi excepţii, precum testamentul (art. 1041 C.civ.), fideiusiunea (art. 2282 C.civ.) etc.].

Chiar dacă, în cele mai multe cazuri, forma ad validitatem îmbracă forma autentică, trebuie retinut că între cele două noţiuni nu există identitate. ' » iSpre exemplu: testamentul poate îmbrăca nu numai forma autentică, dar poate fi şi olograf (scris în întregime, datat şi semnat de către testator); contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă, fiind suficient chiar şi un înscris sub semnătură privată etc.


Cerinţele care trebuie respectate pentru asigurarea formei ad validitatem sunt următoarele:

- toate clauzele actului juridic civil trebuie să îmbrace forma cerută pentru valabilitatea sa, ceea ce înseamnă că, în principiu, nu este admisibil aşa-numitul act per relationem, adică actul în care, pentru determinarea conţinutului său, se face trimitere la o sursă externă;[1J

- actul juridic aflat în interdependenţă cu un act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă. Spre pildă: mandatul dat pentru încheierea unui act juridic solemn trebuie constatat printr-o procură autentică; atât pactul de opţiune, cât şi declaraţia de acceptare trebuie încheiate în forma prevăzută de lege pentru contractul pe care părţile urmăresc să îl încheie [art. 1278 alin. (5) C.civ.], deci, dacă este cazul, forma cerută ad i'aliditatem; cesiunea contractului şi acceptarea acesteia de către contractantul cedat trebuie încheiate în forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat (art. 1316 C.civ.) etc.;

- actul juridic prin care se modifică un act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă (art. 1243 C.civ.);

- actul juridic care determină ineficienţa unui act juridic solemn trebuie să îmbrace şi el forma solemnă. De la această regulă există însă şi excepţii, spre exemplu: legatul poate fi revocat şi în mod tacit - art. 1052 C.civ.; desemnarea tutorelui de către părinte poate fi făcută numai în formă autentică, însă revocarea poate fi făcută chiar şi printr-un înscris sub semnătură privată - art. 114 C.civ.).

Principalele acte juridice pentru care legea pretinde forma solemnă (de regulă, forma autentică) sunt următoarele:

- convenţia matrimonială, care, sub sancţiunea nulitătii absolute,> 1 7 i > 1

trebuie încheiată prin înscris autentificat de notarul public [art. 330 alin. (1) C.civ.];

111 în cazul în care convenţia, pentru care legea pretinde forma ad validitatem, este încheiată prin corespondenţă, atât oferta de a contracta, cât şi acceptarea ofertei trebuie să îndeplinească cerinţele de formă.

De asemenea, potrivit art. 7 din Legea nr. 455/2001, înscrisul în formă electronică este considerat a îndeplini condiţia de formă ad validitatem (sau, după caz, ad probationem) dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă (art. 4 pct. 4 din Legea nr. 455/2001), bazată pe un certificat calificat (art. 4 pct. 12, art. 18 şi art. 20 din Legea nr. 455/2001) şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii (art. 4 pct. 8 din Legea nr. 455/2001).


- partajul convenţional în timpul comunităţii de bunuri [art. 358 alin. (1) C.civ.];

- lichidarea regimului legal al comunităţii de bunuri pe cale convenţională [art. 355 alin. (1) C.civ.];

-contractu l de donaţie [art. 1011 alin. (1) C.civ.];- promisiunea de donaţie [art. 1014 alin. (1) C.civ.];-testam entul (art. 1040 C.civ.);- revocarea expresă a unui legat [art. 1051 alin. (1) C.civ.];- renunţarea expresă la succesiune [art. 1120 alin. (2) C.civ.];- înlăturarea efectelor nedemnităţii de drept sau judiciare [art. 961

alin. (1) C.civ.];- partajul succesoral în cazul existenţei bunurilor imobile succesorale

[art. 1144 alin. (1) teza a ll-a C.civ.];- convenţiile care strămută sau constituie drepturi reale ce urmează a

fi înscrise în cartea funciară, care, sub sancţiunea nulitătii absolute, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic (art. 1244 C.civ.)/11

- înscrierea în Cartea funciară în cazul înstrăinării şi constituirii de drepturi reale imobiliare [art. 885 alin. (1) C.civ.], cu precizarea că prevederea legală referitoare la caracterul constitutiv al înscrierii în cartea funciară se va aplica numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, până la acea dată înscrierea făcân- du-se numai în scop de opozabilitate faţă de terţi;

- în cazul pactului de opţiune, dacă pentru contractul pe care părţile urmăresc să îl încheie legea pretinde forma ad validitatem, atunci atât

*11 Se ridică problema dacă şi promisiunea de a contracta trebuie să îndeplinească forma ad validitatem atunci când pentru contractul care urmează a se încheia legea pretinde forma ad validitatem. Art. 1279 alin. (3) teza I C.civ. (în materia contractului în general) şi art. 1669 alin. (1) ultima teză C.civ. (în materia contractului de vânzare) se referă la îndeplinirea „condiţiilor de validitate” ale contractului care urmează a fi încheiat, fără a distinge între condiţiile de fond şi condiţiile de formă, însă aceasta numai pentru posibilitatea sesizării instanţei în vederea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract. Rezultă astfel că forma promisiunii de a contracta este doar o condiţie procesuală pentru cererea de pronunţare a hotărârii care să ţină loc de contract. Prin urmare, dacă promisiunea nu îndeplineşte cerinţa formei prevăzute de lege pentru contractul ce urmează a se încheia, în caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul acesteia nu poate să obţină o hotărâre care să ţină loc de contract, însă are dreptul la daune-interese.


pactul de opţiune, cât şi declaraţia de acceptare trebuie să îmbrace aceeaşi formă [art. 1278 alin. (5) C.civ.];111

- convenţia de constituire a unui drept de ipotecă imobiliară [art. 2378 alin. (1) C.civ.] sau mobiliară [art. 2388 C.civ.];121

- cesiunea ipotecii, care trebuie realizată printr-un act în formă scrisă [art. 2358 alin. (2) C.civ.];

-fid u c ia [art. 774 alin. (1) teza I C.civ.];-vânzarea unei moşteniri [art. 1747 alin. (2) C.civ.];- contractul de societate în cazul aportului unor bunuri imobile sau,

după caz, al altor drepturi reale imobiliare [art. 1883 alin. (2) C.civ.];- contractul de întreţinere (art. 2255 C.civ.);- fideiusiunea, care trebuie asumată în mod expres printr-un înscris

autentic sau sub semnătură privată, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 2282 C.civ.);

- contractul de arendare, care trebuie încheiat în scris [art. 1838 alin. (1) C.civ.];

- contractul de înfiinţare a unei societăţi cu personalitate juridică, care trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 1884 alin. (2) C.civ.];

- convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului, care trebuie încheiată în scris, semnată şi datată de soţi (art. 2599 C.civ.);

- clauza de neconcurenţă din contractul de agenţie, care trebuie redactată în scris, sub sancţiunea nulităţii absolute [art. 2075 alin. (2) C.civ.];

- renunţarea la dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciară [art. 562 alin. (2) C.civ.];

111 Soluţia legislativă se justifică pe împrejurarea că pactul de opţiune conţine oferta de a contracta, iar în cazul actelor pentru care forma este cerută ad validitatem, atât oferta de a contracta, cât şi acceptarea acesteia trebuie, conform art. 1187 C.civ., să respecte cerinţa de formă.

[2] S-a decis că inserarea în convenţia părţilor (contract de credit) a unei clauze prin care debitorul constituie un drept de ipotecă în favoarea creditorului nu este suficientă, câtă vreme convenţia nu a fost încheiată în formă autentică, ci această clauză constituie o obligaţie de a face, care trebuia urmată de încheierea contractului de ipotecă în formă autentică - C.S.J., s. corn., dec. nr. 129/1996, în B.J. 1996, p. 310. Instanţa supremă mai precizează că nu s-ar putea pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract de ipotecă, însă această parte a soluţiei este discutabilă, întrucât, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, clauza respectivă ar putea fi interpretată ca un antecontract de ipotecă, iar obligaţia rezultată dintr-un asemenea antecontract este susceptibilă de executare silită în natură.


- actul juridic de înstrăinare, între vii, a locuinţelor şi unităţilor individuale trebuie să se realizeze în formă autentică, sub sancţiunea nulitătii

’ i i

absolute [art. 101 alin. (1) din Legea nr. 114/1996 privind locuinţa];- contractul de cesiune a drepturilor asupra mărcii, care, sub sanc

ţiunea nulităţii, trebuie încheiat în scris [art. 41 alin. (1) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată];

- contractul de voluntariat, care, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie încheiat în formă scrisă [art. 8 alin. (1) din Legea nr. 195/2001 a voluntariatului, republicată];

- actul de mecenat, care se încheie în formă autentică [art. 1 alin. (4) din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările şi completările ulterioare] etc.

3. Forma ad probationem

Prin forma pentru probarea actului juridic civil se înţelege acea cerinţă care constă în întocmirea unui înscris cu scopul de a dovedi actul juridic civil.

Această formă este justificată, pe de o parte, de importanţa anumitor acte juridice civile, iar, pe de altă parte, de avantajul practic pe care ea îl prezintă, în sensul că asigură redarea certă şi fidelă a conţinutului actului juridic civil şi, prin aceasta, fie prevenirea unor eventuale litigii, fie uşurarea sarcinii organului de jurisdicţie în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei de fapt într-o speţă determinată.

Forma ad probationem este obligatorie, iar nu facultativă, în sensul că nerespectarea ei atrage, în principiu, inadmisibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă.

Aşadar, nerespectarea formei ad probationem nu atrage nevalabilitatea actului juridic civil, ci, în principiu, sancţiunea care intervine constă în imposibilitatea dovedirii actului juridic civil cu un alt mijloc de probă. însă dovada actului juridic civil şi existenţa acestuia sunt două chestiuni distincte, prima nefiind necesară decât în caz de litigiu.

Există o serie de dispoziţii legale care instituie forma scrisă ad probationem, deosebindu-se, în această privinţă, două procedee tehnico-juridice:

a) instituirea formei ad probationem pentru o anume categorie de acte juridice civile, anume cele care au un obiect de o valoare mai mare decât cea prevăzută de lege [art. 1191 alin. (1) C.civ. din 1864];

b) instituirea formei ad probationem, cu caracter particular, pentru anumite acte juridice, precum:


- contractul de societate [art. 1884 alin. (1) C.civ.];- contractul de comision (art. 2044 C.civ.);- contractul de consignaţie (art. 2055 C.civ.);- contractul de depozit [art. 2104 C.civ.; însă, potrivit art. 2124 alin. (2)

C.civ., depozitul necesar poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, indiferent de valoarea lui, iar, în cazul depozitului hotelier, conform art. 2133 C.civ., dovada introducerii bunurilor în hotel, indiferent de valoarea lor, poate fi făcută prin declaraţii de martori];

- contractul de asigurare [art. 2200 alin. (1) teza I C.civ.];- contractul de tranzacţie (art. 2272 C.civ.);- contractul de agenţie, care trebuie încheiat în forma scrisă, autentică

sau sub semnătură privată [art. 2078 alin. (1) C.civ.];- contractul de sponsorizare [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 32/1994

privind sponsorizarea, cu modificările şi completările ulterioare];- contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor şi contractul

de reprezentare teatrală sau de execuţie muzicală [art. 42, art. 59 alin. (1) şi art. 68 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare] etc.

4. Forma pentru opozabilitate faţă de terţi

Prin forma pentru opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil desemnăm acele formalităţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor sau intereselor lor.

Această cerinţă de formă a actului juridic civil se justifică prin ideea de protecţie a terţilor faţă de eventualele efecte prejudiciabile ale unor acte juridice civile, expres prevăzute de lege.

Forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi este obligatorie, iar nu facultativă.

în cazul nerespectării acestei cerinţe de formă, sancţiunea constă în inopozabilitatea actului juridic, adică în posibilitatea terţului interesat de a ignora actul juridic invocat de părţile acestuia sau de una dintre ele împotriva sa. în consecinţă, actul juridic civil produce efecte între părţi, dar este ineficace faţă de terţi, deci părţile nu au posibilitatea să se prevaleze de drepturile izvorâte din acel act juridic faţă de terţi.

Dintre principalele aplicaţii ale formei cerute pentru opozabilitatea faţă de terti, menţionăm următoarele:»* >


- înregistrarea operaţiunilor privind ipotecile mobiliare, a operaţiunilor asimilate acestora, precum şi a altor drepturi prevăzute de lege în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare [art. 2413 alin. (1) C.civ.];

- publicitatea constituirii gajului bunurilor mobile corporale prin înscrierea în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare [art. 2482 alin. (1) C.civ.];

- comunicarea scrisă a cesiunii, acceptarea cesiunii de către debitor printr-un înscris cu dată certă [art. 1578 alin. (1) C.civ.],

- opozabilitatea faţă de terţi a cesiunii unei universalităţi de creanţe, actuale sau viitoare prin înscrierea ei în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare [art. 1579 teza I C.civ.];

- opozabilitatea faţă de debitor a cesiunii unei universalităţi de creanţe, actuale sau viitoare prin comunicarea acesteia [art. 1579 teza a ll-a C.civ.];

- forma scrisă pentru subrogaţia în drepturile creditorului consimţită de către debitor sau creditor [art. 1593 alin. (3) teza a ll-a C.civ.];

- publicitatea convenţiilor matrimoniale prin înscrierea în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale [art. 334 alin. (1) C.civ.];

- publicitatea inventarului de bunuri mobile în cazul regimului separaţiei de bunuri prin anexarea la convenţia matrimonială şi înscrierea în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale [art. 361 alin. (3) C.civ.];

- înscrierea în cartea funciară pentru bunurile mobile prin anticipaţie [art. 540 alin. (2) C.civ.;

- menţionarea fiduciei în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobi-* 1

liare [art. 781 alin. (1) C.civ.];- înscrierea în cartea funciară a declaraţiei de rezolutiune sau de rezi-

liere [art. 1552 alin. (3) C.civ.];- înscrierea clauzelor de insesizabilitate în Cartea funciară sau, după

caz, în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare [art. 2329 alin. (3) C.civ.];

- înregistrarea contractului de arendare într-un registru special ţinut de secretarul consiliului local în a cărui rază se află bunurile arendate [art. 1838 alin. (3) C.civ.];

- data certă a înscrisului sub semnătură privată, dobândită prin una dintre cele patru modalităţi prevăzute de art. 1182 C.civ. din 1864 (opozabilitatea faţă de terţi a datei înscrisului sub semnătură privată nu ar însemna nimic dacă, în realitate, nu ar fi vorba despre opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic ce este constatat prin înscrisul sub semnătură privată, mai


exact, despre opozabilitatea faţă de terţi a drepturilor şi obligaţiilor părţilor ce izvorăsc din actul juridic consemnat într-un înscris sub semnătură privată);

- înregistrarea în registrele de publicitate imobiliară sau în cartea funciară a contractelor de concesiune a terenurilor de orice natură (art. 71 din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune proprietate publică, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 22/2007);

- înregistrarea în Cartea petrolieră a actelor juridice de orice natură privitoare la perimetrele de exploatare şi/sau explorare [art. 54 lit. k) din Legea nr. 238/2004 a petrolului];

- înregistrările sau, după caz, înscrierile prevăzute de Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţii, republicată, cu modificările ulterioare, de Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale, republicată, cu modificările ulterioare, de Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată, cu modificările ulterioare, de Legea nr. 255/1998 privind protecţia noilor soiuri de plante, republicată, cu modificările ulterioare;

- menţiunile cu caracter de protecţie, precum şi înregistrările în materia dreptului de autor şi drepturilor conexe, prevăzute de Legea nr. 8/1996, cu modificările ulterioare etc.

Subsecţiunea a Vil-a. M o d a lită ţile ac tu lu i ju r id ic c iv il

1. Termenul

1.1. Noţiune

Termenul (dies), ca modalitate a actului juridic civil, este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată începerea sau, după caz, stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi a executării obligaţiilor civile corelative.

1.2. Clasificare

1.2.1. Termen suspensiv şi termen extinctiv

După efectul său, termenul este de două feluri:- termen suspensiv, adică acel termen care amână, până la împlinirea

lui, începutul exercitării dreptului subiectiv civil şi al executării obligaţiei civile corelative, fiind astfel amânată scadenţa obligaţiei, conform art. 1412


alin. (1) C.civ. (de exemplu, termenul la care trebuie restituită suma de bani împrumutată);

- termen extinctiv, adică acel termen care amână, până la împlinirea lui, stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei corelative, cu precizarea că, odată cu stingerea exerciţiului dreptului se stinge, astfel cum dispune chiar art. 1412 alin. (2) C.civ., însăşi obligaţia corelativă (de exemplu, data morţii credirentierului în cazul contractului de întreţinere).

1.2.2. Termen în favoarea debitorului, termen în favoarea creditorului şi termen în favoarea ambelor părţi

în raport de persoana care beneficiază de termen (în funcţie de titularul beneficiului termenului), se deosebesc trei feluri de termene:

- termen stabilit în favoarea debitorului, care reprezintă regula, aşa cum rezultă din art. 1413 alin. (1) C.civ.;

- termen stabilit în favoarea creditorului [cum este cazul depozitului, în care, de regulă, termenul este stipulat în favoarea deponentului, conform art. 2115 alin. (1) C.civ.];

- termen stabilit atât în favoarea debitorului, cât şi a creditorului (de exemplu, termenul stipulat într-un contract de asigurare; termenul de restituire a sumei împrumutate într-un contract de împrumut de consumaţie cu titlu oneros, potrivit art. 2161 teza I C.civ.).

în principiu, termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voinţa părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părţi [art. 1413 alin. (1) C.civ.].

Această clasificare prezintă interes, deoarece numai cel în folosul căruia este stabilit termenul poate să renunţe oricând la beneficiul lui fără consimţământul celeilalte părţi [art. 1413 alin. (2) C.civ.], iar, în cazul în care termenul a fost fixat în favoarea atât a creditorului, cât şi a debitorului, nu se poate renunţa la beneficiul termenului respectiv decât prin acordul ambelor părţi.

1.2.3. Termen voluntar, termen legal şi termen jurisdicţional

în funcţie de izvorul său, conform art. 1411 alin. (2) C.civ., termenul poate să fie:

- termen voluntar, numit şi termen convenţional, care este acel termen ce s-a stabilit prin act juridic unilateral, bilateral sau plurilateral; majo


ritatea termenelor este formată din această categorie. După modul în care a fost precizat în actul juridic civil, termenul voluntar poate să fie expres (atunci când este prevăzut în mod expres de către părţi) sau tacit (dacă este dedus din natura raportului juridic concret sau din alte împrejurări);

- termen legal, adică acel termen stabilit printr-un act normativ şi care face parte de drept din actul juridic;

- termen jurisdicţional, prin care se înţelege acel termen acordat debitorului, în cazurile prevăzute de lege, de către organul de jurisdicţie (de exemplu, termenul de graţie)/11 Atunci când organul de jurisdicţie este o instanţă judecătorească, se foloseşte denumirea de termen judiciar.

De reţinut că, potrivit art. 1415 alin. (1) C.civ., instanţa va putea, la cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul atunci când părţile au convenit să amâne stabilirea termenului sau au prevăzut această obligaţie în sarcina uneia dintre ele şi când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit. Fixarea termenului se va realiza tinându-se seama de natura obligaţiei, de situaţia părţilor şi de orice alte împrejurări.

De asemenea, art. 1415 alin. (2) C.civ. prevede că instanţa va putea să fixeze termenul atunci când obligaţia presupune, prin natura sa, un termen şi nu există nicio convenţie prin care acesta să poată fi determinat.

Conform ultimului alineat al aceluiaşi articol, cererea privind stabilirea unui termen de către instanţă este supusă regulilor aplicabile procedurii ordonanţei preşedinţiale, fiind prescriptibilă în termenul general de 3 ani, care începe să curgă de la data încheierii contractului.

[11 Termenul de graţie se acordă de instanţa de fond numai în favoarea debitorului, în considerarea situaţiei sale patrimoniale, fără a se cere consimţământul creditorului şi chiar fără a se ţine cont de eventualele stipulaţii din actul juridic. Acest termen poate fi acordat, în principiu, pentru orice obligaţie, indiferent de izvorul sau de obiectul ei. Totuşi, termenul de graţie nu poate fi acordat în cazurile prevăzute de art. 263 C.proc.civ. (dacă bunurile debitorului se urmăresc de alţi creditori, dacă debitorul este în stare de faliment sau de insolvabilitate îndeobşte cunoscută, dacă, prin fapta sa, debitorul a micşorat garanţiile date prin contract creditorului, dacă debitorul nu a dat garanţiile promise).

Termenul de graţie amână, până la împlinirea lui (sau până la decăderea debitorului din beneficiul termenului de graţie), executarea silită a obligaţiei, însă nu împiedică, dacă este cazul, compensaţia (art. 1619 C.civ.).

Un alt exemplu de termen jurisdicţional îl întâlnim în materia împrumutului de consumaţie (mutuum), anume termenul de restituire pe care îl stabileşte instanţa atunci când în contract părţile nu au stipulat termenul restituirii [art. 2162 alin. (1)C.civ.].


1.2.4. Termen cu scadenţa certa şi termen cu scadenţa incerta

După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sa/e, deosebim:- termenul cu scadenţă certă (denumit, de regulă, termen cert), adică

acel termen a cărui dată (calendaristică) de împlinire se cunoaşte din chiar momentul încheierii actului juridic;

- termenul cu scadenţă incertă (denumit, de cele mai multe ori, termen incert), prin care se desemnează acel termen (deci tot un eveniment viitor şi sigur ca realizare) a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii actului juridic, deşi împlinirea lui este sigură (de exemplu, data morţii credirentierului într-un contract de rentă viageră).

1.3. Efecte


Trebuie reţinut că termenul, ca modalitate a actului juridic, afectează numai executarea actului juridic, iar nu şi existenţa acestuia.

Cât priveşte efectele termenului, trebuie să distingem între efectele termenului suspensiv şi efectele termenului extinctiv.

1.3.2. Efectele termenului suspensiv

Termenul suspensiv are ca efect întârzierea începutului exercitării dreptului subiectiv civil şi a îndeplinirii obligaţiei civile corelative.111 Dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă corelativă au însă o existenţă certă.

De aici decurg următoarele consecinţe pentru cazul în care termenul suspensiv este în favoarea (sau şi în favoarea) debitorului:121

- dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de scadenţă, adică înainte de împlinirea termenului suspensiv (în cazul în care termenul a

t1] în cazul în care într-un contract sinalagmatic doar pentru obligaţia uneia dintre părţi s-a prevăzut un termen suspensiv, obligaţia celeilalte părţi este pură şi simplă şi deci scadentă din chiar momentul încheierii contractului. De exemplu, dacă într-un contract de vânzare s-a stipulat un termen pentru predarea bunului fără a se preciza ceva în legătură cu scadenţa obligaţiei de plată a preţului, atunci această din urmă obligaţie este exigibilă încă de la încheierea contractului, aşa încât, de la acest moment, dacă este cazul, cumpărătorul poate fi obligat la plata daunelor moratorii.

[2) Dacă termenul este numai în favoarea creditorului, acesta poate oricând să renunţe la beneficiul lui, deci creditorul poate să solicite executarea obligaţiei atunci când termenul a fost stipulat în favoarea lui.


fost stabilit în favoarea sau şi în favoarea creditorului, debitorul nu poate să îl oblige pe creditor să primească plata înainte de scadenţă, deci plata înainte de scadenţă presupune acordul ambelor părţi), atunci el face o plată valabilă, iar nu una nedatorată, aşa încât nu poate cere restituirea ei (art. 1414 C.civ. şi art. 1343 teza I C.civ.),1[11 faptul executării înainte de termen fiind privit ca o renunţare la beneficiul termenului;121 cu toate acestea, debitorul va putea cere restituirea atunci când plata s-a făcut prin doi sau violenţă (art. 1343 teza I C.civ.);

- înainte de împlinirea termenului suspensiv, titularul dreptului poate lua măsuri conservatorii asupra patrimoniului debitorului său;

- în actele juridice translative de drepturi reale cu privire la bunuri individual determinate, termenul suspensiv nu amână transferul acestor drepturi, afară de cazul în care s-a prevăzut în mod expres contrariul;

- în actele juridice translative de proprietate, potrivit art. 1274 C.civ., riscul pieirii fortuite a bunului individual determinat înainte de împlinirea termenului suspensiv va fi suportat de către înstrăinător, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului; astfel, în cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie,

[11 Chiar şi pentru cazul în care, din eroare, debitorul plăteşte înainte de termen o sumă care, potrivit actului juridic, nu era producătoare de dobânzi, se admite că el nu va putea să ceară restituirea nici măcar a sumei reprezentând dobânda aferentă sumei plătite (pentru perioada cuprinsă între momentul plăţii şi momentul la care urma să se împlinească termenul suspensiv stipulat în favoarea debitorului) - A. C o lin , H. C a p it a n t , op. cit., tome II, p. 168-169; C. H a m a n g iu , I. R o s e t t i-B ă lă n e s c u , Al. Bă ic o ia n u , op. c it, voi. II, p. 410.

[2J Renunţarea la beneficiul termenului suspensiv produce aceleaşi efecte ca şi în cazul împlinirii lui, obligaţia devenind de îndată exigibilă (art. 1418 C.civ.).

Aceeaşi este situaţia şi în cazul decăderii din beneficiul termenului suspensiv, numai că aceasta este o sancţiune civilă, prevăzută de art. 1417 C.civ., care intervine atunci când: debitorul se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când, cu intenţie sau dintr- o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanţiile promise; din culpa sa, debitorul ajunge în situaţiade a nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii

i >

contractului, în acest caz fiind necesar să se fi stipulat expres caracterul esenţial al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii decăderii, precum şi să fi existat un interes legitim pentru creditor să considere condiţia respectivă drept esenţială.

Menţionăm că, în cazul termenului de graţie, art. 263 şi art. 382 C.proc.civ. stabilesc şi alte cazuri de decădere din acest termen (întrucât cazurile menţionate de art. 263 C.proc.civ. le-am enumerat într-o notă anterioară, precizăm doar că art. 382 C. proc. civ. se referă la cazul când debitorul a fugit, precum şi la cazul când debitorul risipeşte averea sa mobilă sau imobilă).


iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie (fiind astfel aplicabilă regula res perit debitori)?^ Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului, el neputându-se libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp;

- până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata de la debitor (art. 1414 C.civ.);

- înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune debitorului compensaţia [art. 1617 alin. (1) C.civ.]; totuşi, termenul de graţie, deşi este un termen suspensiv în favoarea debitorului, nu împiedică compensaţia (art. 1619 C. civ.), ci numai executarea silită;

- prescripţia extinctivă începe să curgă de la data împlinirii termenului suspensiv sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului [art. 2524 alin. (2) C.civ.].

Corespunzător reglementării oferite de Codul civil din 1864, o parte a doctrinei a considerat că, înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu ar fi îndreptăţit să intenteze acţiunea oblică (subrogatorie) şi nici acţiunea pauliană (revocatorie).121 Această soluţie era motivată, de regulă, prin aceea că acţiunea oblică şi acţiunea revocatorie ar depăşi cadrul unor acte de conservare. în ceea ce ne priveşte, am arătat că rezolvarea problemei trebuia dată ţinându-se cont de împrejurarea că atât acţiunea oblică, precum şi acţiunea pauliană presupun, printre alte condiţii, insolvabilitatea debitorului (în caz contrar, acţiunea ar urma să fie respinsă ca lipsită de interes), iar, într-o asemenea situaţie, potrivit fostului art. 1025 C.civ. din 1864 (art. 1417 C.civ. din 2009), debitorul este decăzut din beneficiul termenului, deci creditorul este în drept să exercite acţiunea oblică sau, după caz, acţiunea revocatorie, deoarece creanţa sa devine exigibilă.13* în actuala reglementare, pentru acţiunea revocatorie, nu se mai prevede cerinţa potrivit căreia creanţa creditorului care exercită acţiunea revocatorie să fie exigibilă, ci doar ca respectiva creanţă să fie

111 Se observă că este o soluţie diametral opusă celei din reglementarea anterioară, în care se aplica regula res perit domino, deci riscul pieirii fortuite a bunului era suportat de dobânditor, deoarece acesta a devenit proprietar încă din momentul încheierii actului juridic, cu excepţia situaţiei când părţile au prevăzut că transferul dreptului de proprietate se va produce la împlinirea termenului, caz în care riscul era suportat de înstrăinător.

[21 A se vedea, spre exemplu, P.M. C o s m o v ic i, op. cit, p. 123.131 G. B o r o i, op. cit, p. 212. în sensul soluţiei pe care am susţinut-o, a se

vedea şi C. H a m a n g iu , I. R o s e t t i-B ă l ă n e s c u , Al. B ă ic o ia n u , op. cit., voi. II, p. 348 şi p. 358.


certă la data introducerii acţiunii (art. 1563 C.civ.). în schimb, pentru acţiunea oblică, art. 1560 alin. (1) C.civ. pretinde o creanţă certă şi exigibilă, astfel încât discuţia menţionată mai sus rămâne de actualitate pentru acţiunea oblică.

»

1.3.3. Efectele term enului extinctiv

Termenul extinctiv are ca efect stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei corelative, iar, odată cu acestea, chiar stingerea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative.

Până la împlinirea termenului extinctiv, raportul juridic civil concret îşi produce efectele sale, însă, după împlinirea termenului, acestea încetează.

Spre exemplu: moartea credirentierului marchează momentul la care iau sfârşit atât dreptul de a pretinde renta viageră, cât şi obligaţia de a o plăti; expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul de locaţiune are ca efect stingerea atât a dreptului de folosinţă al locatarului, cât şi a dreptului la chirie al locatorului (desigur, şi a obligaţiilor corelative acestor drepturi) etc.

2. Condiţia

2.1. Noţiune

Unii autori au definit această modalitate a actului juridic ca fiind un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde însăşi existenţa actului juridic.111 în ce ne priveşte, pornind de la faptul că din art. 1017 C.civ. din 1864 rezulta în mod clar că este vorba de naşterea obligaţiei, iar art. 1019 C.civ. din 1864 se referea la desfiinţarea obligaţiei, am arătat că o asemenea definiţie nu este exactă, întrucât actul juridic afectat de această modalitate există ca atare, iar numai existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative este sub semnul îndoielii. în consecinţă, am oferit definiţia potrivit căreia condiţia, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa (naşterea sau desfiinţarea) dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative.

[1J A se vedea, spre exemplu, A. Pop, G h. B e l e iu , op. cit., p. 286. Pentru sublinierea că, în cazul condiţiei suspensive stipulate într-un contract de vânzare, se amână transferul proprietăţii, dar nu se afectează perfectarea vânzării, a se vedea, însă, Fr. D e a k , op. cit., p. 18, inclusiv nota 28.


Remarcăm însă că, potrivit art. 1399 C.civ. din 2009, „este afectată de condiţie obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi nesigur” , deci textul de lege nu vorbeşte de naşterea sau desfiinţarea obligaţiei, ci de eficacitatea sau desfiinţarea obligaţiei.

2.2. Clasificare

2.2.1. Condiţie suspensiva şi condiţie rezolutorie

După efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie.

Condiţia suspensivă este aceea de a cărei îndeplinire depinde naşterea (eficacitatea) drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative (art. 1400 C.civ.), de exemplu, „îţi vând garsoniera mea, dacă voi fi transferat în altă localitatef.

Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative [art. 1401 alin. (1) C.civ.], spre exemplu, „îţi vând autoturismul meu, dar, dacă mă voi muta în provincie până la sfârşitul anului, vânzarea se desfiinţează'

Art. 1401 alin. (2) C.civ. prezumă condiţia a fi rezolutorie ori de câte ori scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea îndeplini, fiind vorba de o prezumţie relativă, acelaşi text permiţând proba contrară.

2.2.2. Condiţie cazualâ, condiţie mixta şi condiţie potestativa

în raport de legătura cu voinţa părţilor a realizării sau nerealizării evenimentului (după cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului), condiţia este de trei feluri: cazuală, mixtă şi potestativă.

Condiţia este cazuală {casus = întâmplare, deci este greşit să se spună condiţie cauzală) atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard, de întâmplare, fiind deci independentă de voinţa părţilor actului juridic; spre exemplu, „îţi vând schiurile mele, dacă până la Crăciun nu va ningef1.

(1) S-a arătat că obligaţia sub condiţie rezolutorie ar fi, în realitate, o obligaţie pură şi simplă, pe care îndeplinirea condiţiei o desfiinţează, deci orice condiţie ar fi suspensivă, însă ea suspendă când existenţa obligaţiei, când desfiinţarea ei -D. A l e x a n d r e s c o , op. cit., voi. III, Bucureşti, 1926, p. 166.


Un exemplu de condiţie cazuală (şi rezolutorie) ne este oferit de art. 1016 alin. (1) C.civ., potrivit căruia, în materia donaţiei, „contractul poate să prevadă întoarcerea bunurilor dăruite, fie pentru cazul când donatarul ar predeceda donatorului, fie pentru cazul când atât donatarul, cât şi descendenţii săi ar predeceda donatorului”.111

Tot cazuală trebuie considerată şi condiţia a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa unui terţ, deoarece nici în această situaţie voinţa părţilor actului juridic nu are vreun rol în împlinirea condiţiei.

Condiţia este mixtă atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa uneia dintre părţi, cât şi de voinţa unei persoane determinate, de exemplu, „mă oblig să îţi vând garsoniera mea, dacă până la sfârşitul anului mă voi căsători cu X \

Condiţia este potestativă dacă realizarea evenimentului depinde de voinţa uneia dintre părţi.

La rândul ei, condiţia potestativă poate fi pură sau simplă.Condiţia pur potestativă este acea condiţie a cărei realizare depinde

exclusiv de voinţa uneia dintre părţi, de exemplu, „îţi donez autoturismul meu, dacă vreai/’ (aşa cum vom vedea, obligaţia asumată sub o astfel de condiţie nu produce niciun efect) sau „îţi donez autoturismul meu, dacă vei dori să îl primeştr.

Condiţia potestativă simplă este acea condiţie a cărei realizare depinde atât de voinţa uneia dintre părţi, cât şi de un element exterior acesteia (fapt exterior sau voinţa unei persoane nedeterminate), spre exemplu, „îţi vând această casă, dacă te vei căsători

Importanţa juridică a acestei subclasificări constă în diferenţa de regim juridic. Astfel:

- obligaţia asumată sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea celui care se obligă nu produce niciun efect (art. 1403 C.civ.), deoarece o asemenea condiţie echivalează practic cu lipsa intenţiei debitorului de a se obliga - sub hac conditione, si voiam, nulla est obligatio;

[1J Exceptând cazurile în care încheierea actului juridic cu încălcarea dreptului de preempţiune se sancţionează expres cu nulitatea absolută sau relativă, vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preempţiune legal sau convenţional către o altă persoană decât preemptorul este, potrivit art. 1731 C.civ., o vânzare sub condiţia suspensivă a neexercitării dreptului de preempţiune de către preemptor, iar, în ce ne priveşte, considerăm că o asemenea condiţie poate fi asimilată condiţiei cazuale, având în vedere că realizarea condiţiei nu depinde de voinţa vreuneia dintre părţile actului juridic.


- obligaţia asumată sub condiţie (suspensivă sau rezolutorie) pur potestativă din partea creditorului este valabilă (concluzie desprinsă din interpretarea per a conîrario a art. 1403 C.civ.);

- obligaţia asumată sub condiţie rezolutorie pur potestativă din partea debitorului este valabilă/11 deoarece există intenţia de a se obliga, dar debitorul şi-a rezervat dreptul să pună capăt obligaţiei atunci când va dori (art. 1403 C.civ., interpretat per a contrario)'}2]

- obligaţia asumată sub condiţie (suspensivă sau rezolutorie) potestativă simplă este valabilă, chiar dacă depinde de voinţa debitorului (art. 1403 C.civ., interpretat per a contrario).

2.2.3. Condiţie pozitivă şi condiţie negativă

După cum constă în realizarea sau nerealizarea evenimentului, condiţia poate să fie pozitivă sau negativă.

Condiţia pozitivă este aceea care afectează existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative printr-un eveniment ce urmează să se îndeplinească, mai exact, dacă este formulată în sens afirmativ (de exemplu, „îţi vând autoturismul meu, dacă voi fi transferat în provincie”).

Condiţia negativă, dimpotrivă, constă într-un eveniment care urmează să nu se producă, mai exact, atunci când este formulată în sens negativ (spre exemplu, „îţi vând apartamentul meu, dacă în termen de doi ani nu mi se va naşte un copil’).

Se observă că îndeplinirea sau neîndeplinirea priveşte evenimentul respectiv, deoarece, dintr-un alt punct de vedere, atât condiţia pozitivă, cât şi condiţia negativă pot să nu se îndeplinească (în cele două exemple de mai sus, să nu intervină transferul în provincie, respectiv să nu i se nască vânzătorului, în termen de doi ani, copilul). Prin urmare, indiferent dacă este pozitivă sau negativă, realizarea sau nerealizarea condiţiei trebuie să fie posibilă.

Această clasificare prezintă utilitate în ceea ce priveşte modul în care se îndeplineşte evenimentul.

E1] De exemplu, clauza de dezicere este o condiţie rezolutorie pur potestativă din partea beneficiarului acestei clauze.

‘2| O excepţie există însă în materia contractului de donaţie, deoarece, în baza art. 1015 alin. (2) lit. a) C.civ., acesta este lovit de nulitate absolută nu numai atunci când este afectat de o condiţie suspensivă pur potestativă din partea donatorului, ci şi atunci când este afectat de o condiţie rezolutorie pur potestativă din partea donatorului.


în legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei, legea cuprinde o serie de reguli. Astfel:

- împlinirea condiţiei se apreciază după criteriile stabilite de părţi sau pe care acestea este probabil să le fi avut în vedere după împrejurări [art. 1404 alin. (1) C.civ.];

- dacă s-a prevăzut că evenimentul trebuie să aibă loc într-un anumit termen şi acest termen a expirat fără ca evenimentul să fi avut loc, condiţia pozitivă se socoteşte neîndeplinită, iar dacă nu s-a prevăzut vreun termen, condiţia pozitivă se socoteşte neîndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va mai produce [art. 1404 alin. (2) C.civ.];

- dacă s-a prevăzut că evenimentul nu trebuie să aibă loc într-un anumit termen, condiţia negativă se socoteşte îndeplinită dacă termenul a expirat fără ca evenimentul să se fi produs sau chiar dacă mai înainte de împlinirea termenului este sigur că evenimentul nu se va produce [art. 1404 alin. (3) teza I C.civ.];

- dacă nu s-a prevăzut vreun termen, condiţia negativă este îndeplinită numai atunci când este sigur că evenimentul nu se va mai produce [art. 1404 alin. (3) teza a ll-a C.civ.];

- condiţia se socoteşte îndeplinită dacă debitorul, obligat sub condiţie, a împiedicat realizarea ei [art. 1405 alin. (1) C.civ.];

- condiţia se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea condiţiei determină, cu rea-credinţă, realizarea evenimentului [art. 1405 alin. (2) C.civ.].

Potrivit art. 1404 alin. (4) C.civ., partea interesată poate cere oricând instanţei să constate îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei.

De asemenea, partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiţia este liberă să renunţe unilateral la aceasta atât timp cât condiţia nu s-a îndeplinit; în acest caz obligaţia se transformă din obligaţie afectată de modalităţi în obligaţie simplă (art. 1406 C.civ.).

2.2.4. Alte clasificări

în temeiul prevederilor înscrise în art. 1402 C.civ., mai deosebim două clasificări.

Textul de lege menţionat distinge condiţia posibilă de condiţia imposibilă, aceasta din urmă constând într-un eveniment care nu se poate realiza, fie sub aspect material, fie sub aspect juridic.

Referitor la condiţia imposibilă, se poate discuta dacă ea reprezintă totuşi o veritabilă condiţie ca modalitate a actului juridic, deoarece aceasta


din urmă este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, în vreme ce nerealizarea condiţiei imposibile este sigură.

Dispoziţia legală mai sus menţionată mai deosebeşte condiţia licită şi morală, pe de o parte, iar, pe de altă parte, condiţia ilicită sau imorală, adică acea condiţie ce contravine legii sau bunelor moravuri.

Condiţia imposibilă sau ilicită ori imorală este considerată nescrisă, atrăgând nulitatea absolută a actului juridic atunci când constituie însăşi cauza acestuia. O asemenea condiţie desfiinţează actul juridic civil numai atunci când este vorba de o condiţie suspensivă; în schimb, dacă este o condiţie rezolutorie, ea nu desfiinţează actul juridic, ci, fiind considerată nescrisă, actul juridic se va socoti ca nefiind afectat de această modalitate.

2.3. Efectele condiţiei

2.3.1. Aspecte generale

Efectele condiţiei, ca modalitate a actului juridic, sunt guvernate de două reguli.

în primul rând, condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile corelative (eficacitatea sau desfiinţarea - art. 1399 C.civ.).

în al doilea rând, efectele condiţiei se produc, în principiu, retroactiv (ex tunc)t în sensul că momentul de la care sau până la care se produc nu este acela al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci momentul încheierii actului juridic civil sub condiţie. în acest sens, potrivit art. 1407 alin. (1) C.civ., „condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii contractului, dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile legale nu rezultă contrariul”. Din această dispoziţie legală rezultă clar că regula retroactivităţii efectelor condiţiei nu are caracter imperativ, aşa încât părţile ar putea deroga, prin voinţa lor, de la această regulă, prevăzând în mod expres că efectele condiţiei se vor produce din momentul îndeplinirii sau al neîndeplinirii evenimentului.

Prezentarea efectelor condiţiei presupune o dublă distincţie: pe de o parte, între condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorie, iar, pe de altă parte, între intervalul de timp cuprins între momentul încheierii actului juridic şi momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură (pendente conditione) şi perioada ulterioară acestui moment (eveniente conditione).


2.3.2. Efectele condiţiei suspensive

în privinţa efectelor condiţiei suspensive, pendente conditione, actul juridic civil nu îşi produce efectele, existenţa (eficacitatea) drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative fiind sub semnul incertitudinii.

în consecinţă: i

- creditorul nu poate cere executarea obligaţiei (plata);- debitorul nu datorează nimic, iar dacă totuşi plăteşte, el poate cere

restituirea plăţii ca fiind nedatorată (art. 1343 teza a ll-a C.civ.);- obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie, deoarece nu se stinge

nici prin plată;- prescripţia extinctivă nu începe să curgă [art. 2524 alin. (3) C.civ.];- în actele juridice translative de drepturi reale nu se produce efectul

translativ;- în actele juridice translative de proprietate, riscul pieirii fortuite a

bunului individual determinat, care face obiectul obligaţiei de a da, va fi suportat de debitorul acestei obligaţii [art. 1274 alin. (1) C.civ.], adică de înstrăinător (spre exemplu, în cazul unui contract de vânzare încheiat sub condiţie suspensivă, dacă lucrul piere fortuit, iar ulterior se împlineşte condiţia suspensivă, riscul va fi suportat de către vânzător, care este debitorul obligaţiei de a preda lucrul la împlinirea condiţiei, deci cumpărătorul nu mai este ţinut de obligaţia de a plăti preţul);

- creditorul poate totuşi să facă acte de conservare a dreptului său (art. 1409 C.civ.), iar dobânditorul sub condiţie suspensivă al unui drept real imobiliar îl poate înscrie provizoriu în cartea funciară (art. 29 din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul funciar şi publicitatea imobiliară, republicată, respectiv art. 898 C.civ.); dacă însă nu se dovedeşte îndeplinirea condiţiei suspensive în termen de 5 ani de la înscriere, atunci dreptul afectat de condiţia respectivă se va radia din oficiu [art. 912 alin. (1) C.civ.];

- creditorul poate să solicite şi să obţină garanţii pentru creanţa sa (gaj, ipotecă, fideiusiune);

- creditorul poate să cedeze, prin acte inter vivos sau prin acte mortis causa, dreptul său condiţional,111 acesta transmiţându-se către dobânditor aşa cum se găseşte în patrimoniul creditorului, adică afectat de condiţia

[1] Există totuşi o excepţie, şi anume, potrivit art. 1071 lit. e) C.civ., orice legatdevine caduc atunci când legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal.


suspensivă [art. 1408 alin. (1) C.civ.], iar nu ca drept pur şi simplu - nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet, în cazul preluării unei obligaţii afectate de condiţie, vor fi aplicabile regulile din materia preluării datoriei prevăzute de art. 1599-1608 C.civ. [art. 1408 alin. (2) C.civ.].

Eveniente conditione, efectele condiţiei suspensive diferă, după cum aceasta s-a realizat sau nu.

Atunci când condiţia suspensivă s-a realizat, se consideră, retroactiv, că actul juridic a fost pur şi simplu [art. 1407 alin. (3) teza I C.civ.]. în consecinţă:

i

- plata efectuată pendente conditione, deşi era nedatorată şi se putea cere restituirea ei, este validată prin îndeplinirea condiţiei şi nu mai poate fi restituită;

- transmisiunile de drepturi consimţite pendente conditione de către titularul dreptului condiţional sunt consolidate [art. 1407 alin. (3) teza a ll-a C.civ.].

De la caracterul retroactiv al efectelor condiţiei suspensive îndeplinite există următoarele excepţii:

- prescripţia extinctivă începe să curgă numai de la data îndeplinirii condiţiei [art. 2524 alin. (3) C.civ.];

- fructele culese de cel care a înstrăinat bunul rămân ale sale, deşi dreptul său dispare cu efect retroactiv, aşa încât dobânditorul va culege fructele numai din momentul îndeplinirii condiţiei (art. 1410 C.civ.);

- actele de administrare făcute de cel care a înstrăinat înainte de împlinirea condiţiei rămân valabile, deşi, ca efect al împlinirii condiţiei suspensive, se consideră că el nu a mai fost proprietarul bunului din momentul încheierii actului juridic;

Dacă nu s-a îndeplinit condiţia suspensivă, atunci părţile se găsesc în situaţia în care ar fi fost dacă nu ar fi încheiat actul juridic. Prin urmare:

- toate prestaţiile efectuate trebuie restituite;- garanţiile constituite se desfiinţează;- toate drepturile constituite de către debitor se consolidează (de

exemplu, dacă pendente conditione vânzătorul a constituit în favoarea unui terţ o ipotecă asupra imobilului vândut sub condiţie suspensivă, această ipotecă se consolidează).

Având în vedere efectele condiţiei suspensive, rezultă că este necesar să se facă deosebire între contractul afectat de o condiţie suspensivă şi promisiunea de a încheia un anumit contract. Astfel (luând ca ipoteză de lucru vânzarea), în cazul contractului de vânzare afectat de o condiţie suspensivă, transferul dreptului de proprietate va avea loc numai dacă se


îndeplineşte condiţia, însă, în măsura în care se îndeplineşte condiţia, se consideră că dreptul de proprietate a fost transferat din chiar momentul realizării acordului de voinţă, afară de stipulaţie contrară.

în schimb, promisiunea unilaterală de vânzare (de cumpărare) sau promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nu transmite un drept real afectat de o condiţie, ci una dintre părţi sau, după caz, ambele părţi se obligă să vândă (să cumpere) în viitor un anumit bun, respectiv să încheie în viitor contractul de vânzare la preţul convenit; transferul dreptului de proprietate se va produce pe data încheierii contractului de vânzare, iar nu din momentul încheierii antecontractului.

Aşa cum am arătat, părţile ar putea să convină ca, în cazul împlinirii condiţiei suspensive, efectele să se producă din momentul împlinirii condiţiei (deci nu retroactiv), dar şi pentru o asemenea situaţie nu se poate pune semnul egalităţii între promisiunea de vânzare şi vânzarea sub condiţie suspensivă, deoarece în cazul promisiunii nu s-a vândut nimic, ci s-a promis numai.

Desigur că nu este exclus ca o promisiune de vânzare să fie făcută sub condiţie suspensivă (de exemplu, cazul pactului de preferinţă, prin care proprietarul unui bun se obligă ca, în cazul în care îl va vinde, să acorde preferinţă unei anumite persoane, la preţ egal).

2.3.3. Efectele condiţiei rezolutorii

în privinţa efectelor condiţiei rezolutorii, pendente conditione, actul juridic se comportă ca un act pur şi simplu. Tocmai de aceea, se spune că persoana care datorează sub condiţie rezolutorie datorează pur şi simplu - pura obligatio quae sub conditione resoivitur.

în consecinţă: i

- debitorul trebuie să îşi execute obligaţia asumată, iar creditorul poate să solicite executarea acesteia (pura est sed sub conditione resoivitur);

- dreptul dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis prin acte inter vivos sau prin acte mortis causa şi va fi dobândit tot sub condiţie rezolutorie.

Eveniente conditione, urmează a se deosebi după cum condiţia rezolutorie s-a îndeplinit sau nu.

Atunci când condiţia rezolutorie s-a realizat, actul juridic se desfiinţează cu efect retroactiv, drepturile subiective civile şi obligaţiile născute din acest act juridic fiind considerate a nu fi existat niciodată. Prin urmare:


- părţile trebuie să îşi restituie prestaţiile efectuate [art. 1407 alin. (3) C.civ.], adică dobânditorul trebuie să restituie bunul, iar cel care l-a înstrăinat trebuie să restituie preţul;

- dacă pendente conditione dobânditorul a constituit anumite drepturi cu privire la bun, acestea se desfiinţează retroactiv (resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis) şi invers, drepturile constituite de cel care a înstrăinat se consolidează.

De la caracterul retroactiv al condiţiei rezolutorii îndeplinite există următoarele excepţii:

- actele de administrare făcute de dobânditorul sub condiţie rezolutoriei

rămân valabile;- fructele culese de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân în

>

proprietatea sa (art. 1410 C.civ);- în actele juridice cu executare succesivă, efectele îndeplinirii con

diţiei rezolutorii se produc numai pentru viitor [art. 1407 alin. (2) C.civ.].în ipoteza în care condiţia rezolutorie nu s-a realizat, actul juridic se

consolidează definitiv, fiind socotit încă de la naşterea sa ca pur şi simplu.Mai reţinem că, potrivit art. 912 alin. (2) C.civ., în cazul dreptului afec

tat de o condiţie rezolutorie înscris în cartea funciară, condiţia rezolutorie> ’ i

va fi radiată din oficiu dacă timp de 10 ani de la înscriere nu s-a cerut radierea dreptului înscris sub o asemenea condiţie.

2.4. Comparaţie între termen şi condiţie

Atât termenul, cât şi condiţia sunt modalităţi ale actului juridic civil; ca şi termenul, condiţia este un eveniment viitor.

Principalele deosebiri între termen şi condiţie privesc următoarele aspecte:

- spre deosebire de termen, în cazul condiţiei realizarea evenimentului este nesigură; chiar dacă şi în cazul termenului incert există o nesiguranţă, aceasta priveşte numai momentul realizării termenului, realizarea fiind sigură, în vreme ce, în cazul condiţiei, nesiguranţa priveşte însăşi realizarea evenimentului;

- termenul afectează numai executarea actului juridic, pe când condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative;

- termenul produce efecte ex nune, în vreme ce condiţia produce, în principiu, efecte ex tune.


3. Sarcina

3.1. Noţiune

Sarcina este o modalitate specifică liberalităţilor şi constă într-o obligaţie de a da, a face sau a nu face, impusă gratificatului de către dispunător.

3.2. Clasificare

în funcţie de persoana beneficiarului, există trei feluri de sarcină:- sarcina în favoarea dispunătorului (de exemplu, într-un contract de

donaţie, donatorul îi impune donatarului obligaţia de a-i plăti o datorie a sa faţă de un terţ);

- sarcina în favoarea gratificatului (de exemplu, într-un contract de donaţie, donatorul impune donatarului să folosească suma de bani donată în scopul efectuării unei lucrări de specialitate);

- sarcina în favoarea unei terţe persoane (spre exemplu, se lasă prin testament o casă unei persoane, cu îndatorirea legatarului de a plăti o rentă viageră soţiei supravieţuitoare a testatorului).

Această clasificare prezintă interes datorită regimului juridic diferit al celor trei feluri de sarcină. Astfel:

- numai printr-o donaţie se poate institui o sarcină în favoarea dispunătorului (donatorului) ce urmează a fi prestată în timpul vieţii acestuia, gratificatul neputând fi obligat prin testament să execute o îndatorire a testatorului în timpul vieţii acestuia, deoarece, pe de o parte, efectele testamentului se produc numai după moartea testatorului, iar, pe de altă parte, în caz contrar, ar fi vorba practic de un pact asupra unei succesiuni viitoare, expres prohibit de art. 956 C.civ. (este însă valabilă clauza testamentară prin care se instituie o sarcină în interesul testatorului, dacă sarcina urmează a fi executată de către legatar după deschiderea succesiunii, spre exemplu, sarcina constă în suportarea, de către legatar, a cheltuielilor ocazionate de înmormântarea testatorului);

- sarcina poate influenţa natura actului juridic, în sensul că, atunci când constă într-o obligaţie care egalează sau întrece valoarea emolu- mentului „donaţiei”, actul juridic nu mai este cu titlu gratuit, ci devine un act juridic cu titlu oneros, cu toate consecinţele ce decurg dintr-o astfel de calificare juridică;

- donatorul va răspunde pentru viciile ascunse asemenea vânzătorului în limita valorii sarcinilor [art. 1019 alin. (3) C.civ.];


- sarcina în favoarea unui terţ este o formă de manifestare a stipulaţiei pentru altul, iar nu a simulaţiei prin interpunere de persoane, ceea ce înseamnă, printre altele, că terţul beneficiar va avea dreptul de a cere executarea obligaţiei, iar nu şi posibilitatea de a solicita revocarea actului pentru neîndeplinirea sarcinii, deoarece nu este parte în contractul încheiat între stipulant şi promitent [art. 1027 alin. (2) C.civ. şi art. 1284 alin. (2) C.civ.].

într-o altă clasificare, se deosebeşte uneori între sarcina posibilă şi sarcina imposibilă.

Alteori se distinge între sarcina licită ş i morală, pe de o parte, iar, pe de altă parte, sarcina ilicită sau imorală.

3.3. Efecte

Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic în caz de neexecutare a ei, ci numai eficacitatea acestuia.

Neexecutarea sarcinii atrage ca sancţiune, în principiu, revocarea actului juridic cu titlu gratuit prin care a fost instituită.

Totuşi, datorită caracterului pro parte sinalagmatic conferit de sarcină contractului de donaţie, neexecutarea sarcinii dă dreptul dispunătorului (ori succesorilor săi în drepturi) de a opta între a cere revocarea actului juridic sau a pretinde obligarea la executarea în natură a sarcinii [art. 1027 alin. (1) C.civ.].111

3.4. Comparaţie între condiţie şi sarcină

Principalele deosebiri sunt următoarele:- pe când condiţia poate afecta atât un act juridic cu titlu gratuit, cât şi

un act juridic cu titlu oneros, sarcina este admisibilă numai în cazul libe- ralitătilor;> *

f1] Acţiunea în revocarea unei donaţii pentru neexecutarea sarcinii este transmisibilă prin deces, moştenitorii având şi posibilitatea de a exercita direct o asemenea acţiune, iar nu numai de a continua acţiunea introdusă de autorul lor - Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 733/1972, în Repertoriu 1969-1975, p. 116, nr. 139 [soluţia urmează a fi preluată şi pentru noua reglementare, ea rezultând din art. 1027 alin. (1) C.civ.]. De asemenea, acţiunea în executarea sarcinii sau în revocarea actului juridic poate fi intentată nu numai de către dispunător sau de către moştenitorii acestuia, ci şi de creditorii chirografari, pe calea acţiunii oblice. A se vedea şi Fr. D e a k , op. cit., p. 172-173.


- condiţia afectează existenţa efectelor actului juridic, în vreme ce sarcina afectează numai eficacitatea actului juridic;

- în cazul condiţiei rezolutorii, chiar dacă ar fi potestativă din partea gratificatului, nu se creează nicio obligaţie pentru acesta, care are deci posibilitatea de a acţiona cum doreşte, fără riscul de a-şi vedea angajată răspunderea; în schimb, sarcina obligă pe gratificat, putându-se exercita acţiunea în executarea sarcinii;> *

- în timp ce condiţia operează de drept [în caz de litigiu, instanţa judecătorească numai constată efectele produse de realizarea sau nerealizarea condiţiei - art. 1404 alin. (4) C.civ.], revocarea pentru neexecutarea sarcinii trebuie cerută instanţei judecătoreşti (art. 1027 C.civ. şi art. 1069 C.civ.);111

- acţiunea prin care se solicită executarea sarcinii sau revocarea donaţiei pentru neexecutarea acesteia este supusă prescripţiei extinctive în termen de 3 ani de la data la care sarcina trebuia executată [art. 1027 alin. (3) C.civ.], iar acţiunea în revocarea legatului pentru neexecutarea sarcinii se prescrie în termen de un an de la data la care sarcina trebuia executată (art. 1070 C.civ.), în timp ce acţiunea în constatarea îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei este imprescriptibilă extinctiv [art. 1404 alin. (4) C.civ.].

Ca asemănare, se poate reţine că atât revocarea pentru neexecutarea sarcinii, cât şi desfiinţarea actului juridic pentru îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiţiei produc, în principiu, efecte retroactive, iar excepţiile de la retroactivitate sunt, de regulă, aceleaşi.

[11 Se admite că părţile pot stipula în contractul de donaţie, în mod valabil, un pact comisoriu expres, prevăzând revocarea de drept în cazul neexecutării sarcinii.

Secţiunea a ///-o. Efectele actului jurid ic civil

1. Consideraţii generale referitoare la efectele actului juridic civil

1.1. Noţiunea de efecte ale actului juridic civil

Prin efectele actului jurid ic civil înţelegem drepturile subiective civile şi obligaţiile civile cărora actul jurid ic le dă naştere, pe care le modifică sau le stinge.

Aşadar, ceea ce pentru raportul juridic civil reprezintă conţinutul acestuia, în acelaşi timp, constituie efectele actului juridic civil care generează acel raport juridic.

1.2. Determinarea efectelor actului juridic civil

Prin determinarea efectelor actului juridic civil se înţelege stabilirea sau fixarea drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative generate, modificate sau stinse de un asemenea act.

O astfel de operaţiune juridică este necesară, deoarece nu întotdeauna conţinutul actului juridic civil este clar, ci, uneori, cel puţin la prima vedere, el este neclar, datorită unor cauze precum neconsemnarea manifestării de voinţă într-un înscris, greşita exprimare a părţilor la încheierea actului juridic, folosirea unor cuvinte nepotrivite, concizia excesivă a expresiilor sau cuvintelor utilizate etc.

în asemenea situaţii, pentru determinarea conţinutului actului juridic civil trebuie să se parcurgă anumite etape sau faze, în cadrul cărora se folosesc o serie de reguli ori procedee.

Probarea actului juridic civil reprezintă faza prealabilă, dar obligatorie, pentru stabilirea efectelor actului juridic civil. Dacă nu se dovedeşte existenţa actului juridic civil, atunci nu se mai pune problema stabilirii efectelor sale - idem est non esse et non probări. Această fază presupune aplicarea regulilor privind mijloacele de probă reglementate de lege.

Atunci când există mijloace de probă suficiente şi concludente, odată cu dovedirea actului juridic civil se stabilesc şi efectele sale, în măsura în care acestea sunt clar exprimate.

Pot exista însă şi cazuri în care, deşi existenţa actului juridic civil este neîndoielnică, efectele sale nu apar cu destulă claritate, menţinându-se unele îndoieli cu privire la conţinutul actului respectiv. în asemenea cazuri,


se impune o a doua fază a determinării efectelor actului juridic civil, care constă în interpretarea clauzelor actului.

Interpretarea poate avea ca scop fie calificarea juridică a actului, fiestabilirea înţelesului unei sau unor clauze, în funcţie de care vor fi stabilite i * »drepturile subiective şi obligaţiile civile ce revin părţilor, fie atât calificarea juridică a actului, cât şi stabilirea înţelesului unei sau unor clauze ale acestuia.

Aşadar, un prim rezultat al interpretării actului juridic civil este calificarea acestuia, adică încadrarea actului juridic civil concret într-un anumit tip de acte juridice. Corecta calificare juridică a actului prezintă o importanţă de necontestat, deoarece, dacă se ajunge la concluzia că în speţă este vorba despre un act juridic civil numit (tipic), atunci vor fi incidente regulile stabilite în mod expres de lege pentru acel tip de act juridic, iar dacă se ajunge la concluzia că în speţă este vorba de un act juridic civil nenumit (atipic), atunci se vor aplica regulile generale în materie de acte juridice, iar dacă acestea nu sunt suficiente, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult (art. 1168 C.civ.).

în frecvente cazuri, operaţiunea de interpretare nu se opreşte la calificarea actului juridic civil, întrucât încadrarea actului într-o anumită categorie atrage după sine efectele proprii acelei categorii de acte juridice, iar aceste efecte pot constitui şi ele obiect de interpretare în măsura în care neclarităţile persistă, fiind deci necesară lămurirea înţelesului exact al unor clauze, prin cercetarea manifestării de voinţă a părţii sau a părţilor înstrânsă corelaţie cu voinţa internă,

t i

Cât priveşte regulile de interpretare a actului juridic civil, este de reţinut că art. 1266 - 1269 C.civ. şi art. 1272 C.civ. stabilesc anumite reguli referitoare la interpretarea contractelor, iar, în baza art. 1325 C.civ., aceste reguli se aplică şi în cazul interpretării actelor juridice civile unilaterale, cu excepţia celor care, prin ipoteză, presupun un act juridic bilateral sau plurilateral. De altfel, în ceea ce priveşte interpretarea unui anumit act juridic unilateral, art. 1039 alin. (1) C.civ. prevede că regulile de interpretare a contractelor sunt aplicabile şi testamentului, în măsura în care sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia.

Regulile de interpretare stabilite, cu caracter supletiv, de Codul civil sunt următoarele:

- actul juridic se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor, la stabilirea voinţei concordante a părţilor ţinându-se seama, între altele, de scopul contractului, de negocie


rile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul ulterior încheierii contractului (art. 1266 C.civ.);

- clauzele unui act juridic trebuie supuse unei interpretări sistematice, deci se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul actului (art. 1267 C.civ.);

- clauzele îndoielnice se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului actului juridic [art. 1268 alin. (1) C.civ.] - quotiens idem senso duas sententias exprimit, ea potissimum accipiatur, quae rei gerendae aptior est,

- clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului, de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe [art. 1268 alin. (2) C.civ.] - in obscuris inspici solet, quod verisimilius est, aut quod pleremque fieri soiet (clauzele obscure se interpretează după ceea ce este mai verosimil sau după cele ce se întâmplă mai des);

- dacă o clauză este susceptibilă de a primi două înţelesuri, ea se interpretează în sensul în care poate produce efecte, iar nu în sensul în care nu ar produce vreun efect [art. 1268 alin. (3) C.civ.] - actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat,

- oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi, actul juridic nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta [art. 1268 alin. (4) C.civ.] - actus non debent operări ultra intentionem agentos;

- clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute [art. 1268 alin. (5) C.civ.] - quae dubitationis toliendae causa, contractibus inseruntur ius commune non laedunt,

- dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă, cu excepţia stipulaţiilor înscrise în contractele de adeziune, care se interpretează împotriva celui care le-a propus (art. 1269 C.civ.) - in dubio pro reoP]

(1’ Se admite că această regulă de interpretare se aplică şi în privinţa legatelor, atunci când îndoiala priveşte nu existenţa legatului, ci numai întinderea sa, deci îndoiala se va interpreta în favoarea moştenitorului legal şi împotriva legatarului. Dacă însă îndoiala priveşte însăşi existenţa legatului, s-a arătat că ea va fi interpretată în favoarea legatarului, deoarece clauzele unui act trebuie interpretate astfel încât să producă efecte - D. A l e x a n d r e s c o , op. cit., voi. III, p. 88-89.


- actul juridic valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau actului, după natura Iui [art. 1272 alin. (1) C.civ.];

- clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres [art. 1272 alin. (2) C.civ.].

Pentru anumite acte juridice există şi unele reguli speciale de interpretare. Spre exemplu, pentru testament, art. 1039 alin. (2) C.civ. stipulează faptul că elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se sprijină pe cele intrinseci, iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că, în situaţia în care legatul este în favoarea creditorului, nu se prezumă a fi făcut în compensaţia creanţei sale.

1.3. Noţiunea şi enumerarea principiilor efectelor actului juridic civil

Prin principiile efectelor actului juridic civil înţelegem acele reguli de drept civil care arată modul în care se produc aceste efecte, respectiv cum, în ce condiţii ş i faţă de cine se produc aceste efecte.

în literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar în privinţa numărului principiilor care guvernează efectele actului juridic civil.

într-o primă concepţie, sunt reţinute trei principii ale efectelor actului juridic civil: principiul forţei obligatorii, principiul irevocabilităţii şi principiul relativităţii.111

într-o a doua concepţie, se apreciază că irevocabilitatea nu reprezintă un principiu distinct, ci doar un aspect al principiului forţei obligatorii.121

Principiile efectelor actului juridic civil sunt consacrate legislativ şi sunt aplicabile atât contractelor, cât şi, pe temeiul art. 1325 C.civ., actelor juridice unilaterale.

Astfel, potrivit art. 1270 alin. (1) C.civ., „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”, fiind astfel consacrat principiul forţei obligatorii a contractelor.

Irevocabilitatea actului juridic civil este prevăzută în mod expres (ca un aspect al forţei obligatorii), pentru contracte, de către art. 1270 alin. (2) C.civ., potrivit căruia „contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege” (în sensul că, din inter

[1] A se vedea, spre exemplu, A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 303 şi urm.i2] C. Stătescu, C. BÎrsan, op. c it, p. 58 şi urm.; L. Pop, Drept civil român.

Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 58 şi urm.


pretarea per a contrario a acestei dispoziţii legale, rezultă că nu s-ar putea revoca sau modifica un contract numai prin voinţa uneia dintre părţi), iar pentru actele juridice unilaterale consacrarea rezultă implicit, dar neîndoielnic, prin aceea că legea menţionează expres situaţiile în care actul juridic unilateral este revocabil, ceea ce înseamnă că în celelalte cazuri actul juridic unilateral este irevocabil; de altfel, pentru unele acte juridice unilaterale, irevocabilitatea este consacrată în mod expres, de exemplu art. 1191 C.civ. pentru oferta cu termen.

Principiul relativităţii efectelor contractelor este consacrat de art. 1280 C.civ., conform căruia „contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel” [acest principiu rezultă şi din interpretarea per a contrario a art. 1270 alin. (1) C.civ.].

2. Principiul forţei obligatorii

2.1. Noţiune şi justificare

Principiul forţei obligatorii, exprimat şi prin adagiul pacta sunt servanda, este acea regulă de drept potrivit căreia actul jurid ic civil legal încheiat se impune părţilor (în cazul contractelor) sau părţii (în cazul actelor juridice unilaterale) întocmai ca legea. în alte cuvinte, executarea actului juridic civil este obligatorie pentru părţi, iar nu facultativă.111

Actul juridic civil legal încheiat are forţă obligatorie nu numai pentru părţile acestuia, ci şi pentru organul de jurisdicţie învestit cu soluţionarea unui litigiu decurgând dintr-un astfel de act, deci instanţa este obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat, ţinând seama, în interpretarea clauzelor lui, de voinţa părţilor.

Trebuie reţinut că formula întrebuinţată de art. 1270 alin. (1) C.civ. [„contractul (...) are putere de lege”] urmează a fi înţeleasă doar în sens metaforic, deoarece nu se poate pune semnul egalităţii între lege şi contract.

J11 în aplicarea principiului pacta sunt servanda, s-a decis că o parte contractantă nu poate să modifice, în mod unilateral, preţul convenit în momentul încheierii contractului (C.S.J., s. com., dec. nr. 890/1995, în B.J. 1995, p. 313; dec. nr. 1086/1996, în B.J. 1996, p. 278) şi nici clauza referitoare la modalităţile de plată a preţului (C.S.J., s. com., dec. nr. 78/1995, în B.J. 1995, p. 287). De altfel, în actuala reglementare, din art. 1270 alin. (2) C.civ. rezultă foarte clar că, exceptând cazurile expres prevăzute de lege, contractul nu poate fi modificat decât prin acordul părţilor.


Existenţa principiului forţei obligatorii a actului juridic civil este justificată, pe de o parte, de necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei raporturilor juridice generate de actele juridice civile, iar, pe de altă parte, de imperativul moral al respectării cuvântului dat. O altă explicaţie a principiului în discuţie ar fi şi aceea că actele juridice sunt utile şi chiar necesare dezvoltării societăţii şi de aceea trebuie executate.

2.2. Excepţii

Prin excepţii de la principiul forţei obligatorii desemnăm acele situaţii încare efectele actului juridic civil nu se mai produc aşa cum au prevăzutpărţile, la încheierea lui, ci, independent de voinţa părţilor sau, după caz,a părţii, aceste efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât celestabilite iniţial.

i

Există atât cazuri de restrângere a forţei obligatorii a unui act juridic civil, cât şi cazuri de extindere a acesteia.

a) Cazurile de restrângere a forţei obligatorii sunt acele situaţii, prevăzute în mod expres de lege, în care actul juridic îşi încetează efectele înainte de termen, datorită dispariţiei unui element al său. Dintre excepţiile ce pot fi incluse în această categorie, menţionăm:

- încetarea contractului de locaţiune din cauza pieirii totale sau considerabile a lucrului [art. 1818 alin. (1) C.civ.];

- încetarea contractului de locaţiune ca urmare a desfiinţării dreptului care permitea locatorului să asigure folosinţa bunului închiriat [art. 1819 alin. (1) C.civ.], cu excepţia cazului în care locatarul a fost de bună-cre- dinţă la data încheierii locaţiunii, contractul urmând a produce efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului locatorului [art. 1819 alin. (2) C.civ.];

- încetarea contractului de închiriere a locuinţei în termen de 30 de zile de la data înregistrării decesului chiriaşului [art. 1834 alin. (1) C.civ.];

- încetarea contractului de societate datorită anumitor cauze prevăzute de art. 1937 şi art. 1938 C.civ. (pieirea bunurilor subscrise ca aport; moartea unui asociat, afară de cazul când s-a stipulat că societatea poate continua cu moştenitorii asociatului decedat; punerea sub interdicţie a uneia dintre persoanele fizice asociate, încetarea calităţii de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate, falimentul unui asociat);

- încetarea contractului de mandat din cauza morţii, incapacităţii sau falimentului mandantului ori a mandatarului [art. 2030 lit. c) C.civ.];


- obligarea comodatarului, de către instanţă, la restituirea lucrului înainte de expirarea termenului stipulat de părţi sau înainte de a se fi folosit de bun potrivit convenţiei, însă numai atunci când comodantul are o nevoie urgentă şi neprevăzută de bun, atunci când comodatarul decedează sau atunci când acesta îşi încalcă obligaţiile (art. 2156 C.civ.);

- încetarea contractului de arendare prin decesul, incapacitatea sau falimentul arendaşului [art. 1850 C.civ.];

- încetarea contractului de antrepriză prin decesul beneficiarului dacă aceasta face imposibilă sau inutilă executarea sa (art. 1870 C.civ.);

- încetarea contractului de arendare din cauza decesului sau incapacităţii antreprenorului, neimputabile acestuia, dacă a fost încheiat în considerarea aptitudinilor personale ale antreprenorului [art. 1871 alin. (1) C.civ.], precum şi încetarea altor acte juridice inîuitu personae ca urmare a morţii părţii în considerarea căreia s-a încheiat actul;

- încetarea contractului de consignaţie prin moartea, dizolvarea, falimentul, interdicţia sau radierea consignantului ori a consignatarului (art. 2063 C.civ.);

- încetarea contractului de întreţinere încheiat pe durată determinată din cauza morţii credirentierului, dacă aceasta a survenit înainte de expirarea duratei contractului [art. 2263 alin. (1) C.civ.];

- încetarea fideiusiunii prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulaţie contrară (art. 2319 C.civ.);

- desfiinţarea contractului de asigurare în cazul în care, înainte ca obligaţia asigurătorului să înceapă a produce efecte, riscul asigurat s-a produs sau producerea sa a devenit imposibilă, precum şi dacă, după ce obligaţia menţionată a început să producă efecte, intervenirea riscului asigurat a devenit imposibilă [art. 2205 alin. (1) C.civ.];

- încetarea contractului de concesiune datorită dispariţiei, dintr-o cauză de forţă majoră, a bunului concesionat, precum şi încetarea aceluiaşi contract prin renunţarea concesionarului, datorită imposibilităţii obiective de a exploata bunul concesionat [art. 57 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică];

- stabilirea, prin lege, fie a duratei contractului, inferioară celei prevăzute de părţi în contractul aflat în curs de executare, fie a aitor efecte, mai restrânse decât cele prevăzute de părţi, în măsura în care o asemenea


lege ar prevedea în mod expres că se aplică şi contractelor în curs de executare.111

b) în categoria cazurilor de extindere a forţei obligatorii se includ:- prorogarea (prelungirea) efectelor anumitor acte juridice, prin efectul

legii, peste termenul convenit de părţi [spre exemplu, prorogarea, din 5 în 5 ani sau la alte intervale de timp, a unor contracte de închiriere, cum a fost cazul art. 1 din Legea nr. 17/1994, al art. 7 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, al art. 1 din O.U.G. nr. 40/1999, O.U.G. nr. 8/2004 etc.];

- prelungirea efectelor actului juridic cu executare succesivă datorită suspendării temporare a executării acestuia, pe tot timpul cât durează cauza de suspendare;

- moratoriul legai, adică acordarea, prin lege, a unui termen care are ca efect amânarea generală a executării unor obligaţii contractuale de către o anumită categorie de debitori, în considerarea unor împrejurări excepţionale precum crize economice, conflicte militare etc.

Nu vom reţine însă ca excepţii de la principiul în discuţie, deoarece producerea mai multor efecte decât cele stabilite la încheierea contractului are loc în temeiul unui acord tacit sau, după caz, expres al părţilor:

- tacita relocaţiune (dacă, după expirarea termenului stipulat în contractul de locaţiune, locatarul continuă să folosească lucrul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului), caz în care este vorba despre un nou contract de locaţiune ce se consideră a fi încheiat în condiţiile primului contract, dar fără termen (art. 1810 C.civ.);

- reînnoirea contractului de arendare pentru aceeaşi durată, dacă niciuna dintre părţi nu a comunicat cocontractantului, în scris, refuzul său cu cel puţin 6 luni înainte de expirarea termenului, iar în cazul terenurilor

111 Prin urmare, ar trebui să fie o lege care să conţină dispoziţii tranzitorii derogatorii de la prevederile înscrise în art. 6 alin. 2 C.civ., lucru posibil având în vedere că textul de lege menţionat nu vizează neretroactivitatea legii noi, ci ultraactivitatea legii vechi, desigur pentru efectele produse după intrarea în vigoare a legii noi.

De exemplu, fostul art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti (în prezent abrogată prin O.G. nr. 13 din 24 august 2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar), potrivit căruia în raporturile civile, dobânda convenţională nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an, s-a aplicat şi contractelor în curs de executare la data intrării lui în vigoare şi în care părţile au prevăzut o dobândă mai mare, ceea ce înseamnă că în aceste contracte dobânda s-a redus, începând cu data intrării în vigoare a O.G. nr. 9/2000, la nivelul menţionat.


cu destinaţie agricolă, cu cel puţin un an, termenele de refuz reducându- se la jumătate dacă durata contractului de arendare este de un an sau mai scurtă (art. 1848 C.civ.);

- prelungirea tacită a contractului de societate, care intervine în cazul în care societatea continuă să execute operaţiunile sale, iar asociaţii continuă să iniţieze operaţiuni ce intră în obiectul său şi să se comporte ca asociaţi, prorogare ce operează pe o durată de un an, continuând din an în an, de la data expirării duratei, dacă sunt îndeplinite aceleaşi condiţii (art. 1931 C.civ.);

- cazul în care părţile contractante au prevăzut, la încheierea contractului, posibilitatea prelungirii efectelor acestuia sau a reînnoirii contractului (de exemplu, într-un contract de depozit bancar la termen, se inserează clauza potrivit căreia, în cazul în care, la expirarea termenului, deponentul nu solicită restituirea sumei, se va considera încheiat un nou depozit pe acelaşi termen şi în aceleaşi condiţii).

c) Tot o excepţie de la principiul pacia sunt servanda o constituie şi revizuirea efectelor anumitor acte juridice din cauza ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de părţi în momentul încheierii actului juridic (aşa-numita teorie a impreviziunii - rebus sic stantibus), deoarece se ajunge ca efectele actului juridic să fie altele decât cele pe care părţile, în momentul încheierii actului, au înţeles să le stabilească şi care să fie obligatorii pentru ele.111

m Pentru justificarea teoriei impreviziunii, unii autori au arătat că, ori de câte ori executarea unui contract sinalagmatic devine prea oneroasă pentru una dintre părţile contractante, este admisibilă revizuirea efectelor contractului în vederea restabilirii echilibrului valoric al prestaţiilor, deoarece părţile s-au obligat în condiţiile economice existente la data încheierii contractului, aşa încât, dacă între timp aceste condiţii s-au schimbat, este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice; cum schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, înseamnă că revizuirea efectelor contractului corespunde voinţei prezumate a părţilor contractante. Alţi adepţi ai teoriei impreviziunii au justificat-o fie recurgând la o interpretare extensivă a noţiunii de forţă majoră, asimilând ipoteza imposibilităţii absolute de executare a contractului cu ipoteza în care executarea lui ar fi foarte dificilă din cauza obligaţiilor devenite între timp prea oneroase, fie pe îmbogăţirea fără justă cauză, fie pe ideea de echitate coroborată cu buna-credinţă a părţilor în executarea contractelor. Jurisprudenţa în materie era contradictorie, predominante fiind soluţiile care nu admiteau revizuirea efectelor pe temeiul impreviziunii în lipsa unui text expres de lege (totuşi, în sensul recunoaşterii posibilităţii revizuirii clauzei referitoare la chirie în cazul unui contract de locaţiune încheiat pe o durată de 5 ani, a se vedea C.S.J., s. corn., dec. nr. 21/1994, în B.J. 1996,


Teoria impreviziunii vizează, ca regulă, contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, comutative şi cu executare succesivă.

Totuşi, apreciem că ar putea fi vorba şi de un contract cu executare uno ictu, în măsura în care împrejurarea care rupe echilibrul contractual survine după încheierea acestuia, dar înainte de momentul la care obligaţiile părţilor trebuiau executate.

De asemenea, teoria impreviziunii este compatibilă şi cu unele contracte unilaterale, deoarece şi în cazul acestora ar fi posibil să se pună problema distribuirii echitabile a pierderilor care ar rezulta datorită împrejurării exterioare ce a făcut ca executarea obligaţiei să devină excesiv de oneroasă pentru debitorul ei.

Reglementarea anterioară nu conţinea o dispoziţie cu caracter general privind impreviziunea, ci numai câteva aplicaţii legale particulare ale acesteia, care încă sunt în vigoare. Astfel, art. 43 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, cu modificările ulterioare, prevede că „în cazul unei disproporţii evidente între remuneraţia autorului operei şi beneficiile celui care a obţinut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicţionale competente revizuirea contractului sau mărirea convenabilă a remuneraţiei”. De asemenea, art. 54i 7

din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică dispune că „relaţiile contractuale dintre concedent şi concesionar se bazează pe principiul echilibrului financiar al concesiunii, respectiv pe realizarea unei posibile egalităţi între drepturile care îi sunt acordate concesionarului şi obligaţiile care îi sunt impuse. în consecinţă, concesionarul nu va fi obligat să suporte creşterea sarcinilor legate de execuţia obligaţiilor sale, în cazul în care această creştere rezultă în urma: a) unei măsuri dispuse de o autoritate publică; b) unui caz de forţă majoră sau unui caz fortuit”.

Noul Cod civil reglementează cu caracter general posibilitatea revizuiriiefectelor contractului în caz de impreviziune, cu respectarea anumitorcondiţii.

i

Astfel, după ce primul alineat ai art. 1271 C.civ. reafirmă principiul forţei obligatorii, dispunând că „părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contra- prestaţiei", alineatul 2 prevede că „dacă executarea contractului a devenit

p. 230 - contractus qui habent îractum succesivum et dependentiam de futuro rebus sic stantibus inteiliguntui).


excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună fie adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, fie încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte” .

Condiţiile de fond ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune revizuirea efectelor contractului sunt prevăzute de art. 1271 alin. (3) C.civ., anume:

- schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;- schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi

nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;

- debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc.

Acelaşi text adaugă şi o condiţie procesuală, instituind o procedură prealabilă şi obligatorie sesizării instanţei, în sensul că debitorul trebuie să încerce, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.

în materia liberalităţilor, indiferent că acestea sunt donaţii sau legate, este reglementată revizuirea condiţiilor şi sarcinilor.

Astfel, art. 1006 C.civ. prevede că „dacă, din cauza unor situaţii imprevizibile şi neimputabile beneficiarului, survenite acceptării liberalităţii, îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a devenit extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea sarcinilor sau a condiţiilor” .

Cât priveşte soluţionarea cererii de revizuire a sarcinilor sau condiţiilor liberalităţii, art. 1007 C.civ. stabileşte că instanţa de judecată sesizată cu cererea de revizuire, cu respectarea, pe cât posibil, a voinţei dispună- torului, poate să dispună modificări cantitative sau calitative ale condiţiilor sau ale sarcinilor care afectează liberalitatea ori să le grupeze cu acelea similare provenind din alte liberalităţi. Instanţa poate autoriza înstrăinarea parţială sau totală a obiectului liberalităţii, stabilind ca preţul să fie folosit în scopuri conforme cu voinţa dispunătorului, precum şi orice alte măsuri care să menţină pe cât posibil destinaţia urmărită de acesta.

Mai reţinem că, potrivit art. 1008 C.civ., „dacă motivele care au determinat revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor nu mai subzistă, persoana interesată poate cere înlăturarea pentru viitor a efectelor revizuirii” .


De altfel, chiar anterior Codului civil din 2009, legiuitorul consacrase, în mod excepţional, teoria impreviziunii şi în cazul unui anumit act juridic cu titlu gratuit, anume contractul de voluntariat. Astfel, art. 14 din Legea nr. 195/2001 a voluntariatului prevede că, „dacă pe parcursul executării contractului de voluntariat intervine, independent de voinţa părţilor, o situaţie de natură să îngreuneze executarea obligaţiilor ce revin voluntarului, contractul va fi renegociat, iar dacă situaţia face imposibilă executarea în continuare a contractului, acesta este reziliat de plin drept”.

Este de reţinut că, în situaţia în care părţile au stipulat în contract o clauză ce prevede revizuirea efectelor contractului în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere în momentul încheierii, nu mai suntem în prezenţa unei excepţii de la principiul pacta sunt servanda, ci este vorba de un aspect al principiului libertăţii actelor juridice.

d) în rândul excepţiilor de la principiul forţei obligatorii vom include şi acele situaţii în care legea ar recunoaşte uneia dintre părţile actului juridic posibilitatea de a aduce modificări unilaterale actului respectiv, deci de a modifica actul juridic fără a avea nevoie de acordul celeilalte părţi şi fără ca aceasta din urmă să se poată opune. Astfel, potrivit art. 53 alin. (1) dinO.U.G. nr. 54/2006, „concedentul poate modifica unilateral partea reglementară a contractului de concesiune, cu notificarea prealabilă a concesionarului, din motive excepţionale legate de interesul naţional sau local, după caz” ; alineatul următor al aceluiaşi articol prevede că, „în cazul în care modificarea unilaterală a contractului îi aduce un prejudiciu, concesionarul are dreptul să primească fără întârziere o justă despăgubire”, iar în alin. (3) se adaugă faptul că, „în caz de dezacord între concedent şi concesionar cu privire la suma despăgubirii, aceasta va fi stabilită de către instanţa judecătorească competentă”, stipulându-se în continuare că „acest dezacord nu poate, în niciun caz, să permită concesionarului să nu îşi execute obligaţiile”.

3. Irevocabilitatea actului juridic civil


Prin irevocabilitatea actului jurid ic , indiferent dacă ar fi privită ca o consecinţă a principiului forţei obligatorii sau ca un principiu al efectelor actului juridic, înţelegem faptul că actului juridic bilateral sau plurilateral nu i se poate pune capăt prin voinţa numai a uneia dintre părţi, iar actului juridic


unilateral nu i se poate pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, din partea autorului acestuia.

Irevocabilitatea decurge din principiul forţei obligatorii a actului juridic, fiind o consecinţă şi, în acelaşi timp, o garanţie a acestui principiu. Prin urmare, raţiunile care servesc ca justificare existenţei principiului forţei obligatorii sunt, în acelaşi timp, şi raţiuni pe care se întemeiază irevocabilitatea actului juridic.

Este, însă, de reţinut că irevocabilitatea donaţiilor (art. 1015 C.civ.) nu reprezintă o simplă aplicaţie a irevocabilităţii actului juridic civil bilateral, în sensul că, în materie de donaţii, irevocabilitatea priveşte nu numai efectele actului juridic, ci însăşi esenţa contractului de donaţie, fiind o condiţie de validitate pentru formarea acestuia. Tocmai de aceea, uneori, se face distincţie între, pe de o parte, „irevocabilitatea de gradul I”, care vizează actul juridic în general, iar, pe de altă parte, „irevocabilitatea de gradul II”, care se referă la contractul de donaţie.

3.2. Excepţii

Constituie excepţii de la irevocabilitatea actului ju rid ic acele cazuri în care actului juridic bilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia dintre părţi, actului juridic plurilateral i se poate pune capăt prin voinţa uneia sau mai multor părţi, dar nu a tuturor, iar actului juridic unilateral i se poate pune capăt prin voinţa autorului lui.

a) Principalele excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale sau plurilaterale sunt următoarele:113

E1] Nu constituie excepţii de la irevocabilitatea actelor juridice civile bilaterale sau plurilaterale acele situaţii în care revocarea nu operează ca urmare a simplei manifestări de voinţă a uneia dintre părţi, ci cu titlu de sancţiune, de exemplu, revocarea donaţiei pentru ingratitudine (art. 1023 şi urm. C.civ.), revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii (art. 1027 şi urm. C.civ.) etc.

Tot datorită faptului că revocarea nu intervine ca urmare a simplei voinţe a uneia dintre părţi, nu vom include în categoria acestor excepţii nici acele cazuri în care revocarea operează de drept. Spre exemplu, art. 1022 alin. (2) C.civ. dispune că promisiunea de donaţie se revocă de drept atunci când, anterior executării sale, situaţia materială a promitentului s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea promisiunii a devenit excesiv de oneroasă pentru acesta ori promitentul a devenit insolvabil.


- revocarea donaţiei între soţi, care poate avea loc numai în timpul căsătoriei (art. 1031 C.civ.);111

- revocarea de către stipulant a stipulaţiei pentru altul cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la promitent, cu excepţia cazului în care promitentul ar avea interesul de a o executa [art. 1286 alin. (2) teza I şi art. 1287 alin. (1) C.civ.];

- denunţarea unilaterală a contractului încheiat pe durată nedeterminată de oricare dintre părţi, cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, orice clauză contrară sau stipularea unei prestaţii în schimbul denunţării contractului considerându-se nescrisă (art. 1277 C.civ.);

- denunţarea contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată [art. 1816 alin. (1) C.civ.];*21

- denunţarea de către chiriaş a contractului de închiriere a locuinţei înainte de împlinirea termenului stabilit, cu condiţia notificării prealabile într-un termen de cel puţin 60 de zile (art. 1825 C.civ.);

- denunţarea de către chiriaş a contractului de închiriere a locuinţei pe durată nedeterminată, cu condiţia notificării prealabile într-un termen care nu poate fi mai mic decât sfertul intervalului de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei [art. 1824 alin. (1) C.civ.];

- denunţarea de către locator a contractului de închiriere a locuinţei pe durată nedeterminată, cu condiţia notificării prealabile într-un termen care nu poate fi mai mic de 60 de zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este de o lună sau mai mare, respectiv de minim 15 zile, dacă acest interval este mai mic de o lună [art. 1824 alin. (2) C.civ.];

[11 Ar fi posibil ca soţul donator să revoce donaţia după ce bunul a fostînstrăinat de către soţul donatar către un tert. într-o asemenea situatie, efectele» t » 9restituirii sunt guvernate de dreptul comun în materie, adică de art. 1648 C.civ., iar nu de dispoziţia specială înscrisă în art. 1026 C.civ., care vizează efectele speciale ale revocării donaţiei pentru ingratitudine. Soluţia se justifică pe regula potrivit căreia normele speciale nu pot fi aplicate prin analogie (art. 10 C.civ.). Prin urmare, în cazul în care obiectul donaţiei a constat într-un bun mobil şi sunt îndeplinite condiţiile aplicării art. 937 alin. (1) C.civ., soţul donator nu va putea exercita acţiunea în restituire şi împotriva terţului dobânditor, iar întrucât restituirea în natură nu mai este posibilă, soţul donatar va fi ţinut să îi plătească valoarea bunurilor, potrivit distincţiilor din art. 1641 C.civ. Aceeaşi este situaţia în careobiectul donaţiei a constat într-un bun imobil, iar tertul dobânditor ar invoca

t 1 »

uzucapiunea sau regulile speciale în materie de carte funciară [art. 909 alin. (3) şiart. 908 alin. (1) pct. 1 C.civ. sau, după caz, art. 909 alin. (2) C.civ.].

[2] C.S.J., s. econ. şi com., dec. nr. 78/1992, în Probleme de drept 1990-1992, p. 498.


- revocarea contractului de mandat de către mandant [art. 2030 alin. (1) lit. a) C.civ.]111 şi renunţarea mandatarului la mandat [art. 2030 alin. (1) lit. b) C.civ.];

- revocarea împuternicirii date comisionarului până în momentul în care acesta a încheiat actul cu terţul [art. 2051 alin. (1) C.civ.];

- revocarea contractului de consignaţie de către consignant şi renunţarea consignatarului (art. 2063 C.civ.);

- revocarea de către comitent o ordinului de expediţie până la încheierea contractului de transport (art. 2065 C.civ.);

- denunţarea de către oricare dintre părţi a contractului de agenţie pe durată nedeterminată, cu un preaviz obligatoriu [art. 2089 alin. (1) C.civ.];

- denunţarea de către oricare dintre părţi a contractului de agenţie, fără necesitatea unui preaviz, atunci când circumstanţe excepţionale, altele decât forţa majoră ori cazul fortuit, fac imposibilă continuarea colaborării dintre comitent şi agent [art. 2090 alin. (1) C.civ.];

- încetarea contractului de depozit la cererea deponentului [art. 2115 alin. (1) C.civ.] sau prin restituirea bunului de către depozitar, în cazul depozitului fără termen [art. 2115 alin. (4) C.civ.];

- denunţarea de către oricare dintre părţi a contractului de cont curent încheiat pe durată nedeterminată [art. 2183 alin. (2) C.civ.];

- denunţarea de către oricare dintre „curentişti", de către reprezentantul incapabilului sau de către moştenitori a contractului de cont curent în caz de incapacitate, insolvenţă sau moarte a uneia dintre părţi [art. 2183 alin. (3) C.civ.];

- denunţarea de către oricare dintre părţi a contractului de cont curent bancar încheiat pe durată nedeterminată, cu un preaviz de 15 zile [art. 2188 C.civ.];

- denunţarea de către oricare dintre părţi a facilitării de credit încheiate pe durată nedeterminată, cu respectarea unui termen de preaviz de 15 zile, dacă din contract sau din uzanţe nu rezultă altfel [art. 2195 alin. (3) C.civ.];

- denunţarea unor contracte de către administratorul sau lichidatoruli

judiciar [art. 20 alin. (1) lit. j) şi art. 25 lit. e) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare];

- denunţarea contractului de comandă a unei opere viitoare [art. 46 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare];

[11 C.S.J., s. civ., dec. nr. 1226/1992, în Probleme de drept 1990-1992, p. 64.


- denunţarea contractului de asigurare, cu condiţia notificării prealabile a celeilalte părţi într-un termen de cel puţin 20 de zile (art. 2209 C.civ.);

- renunţarea asiguratului la contractul de asigurare de viaţă individual încheiat pe o durată de cel mult 6 luni fără preaviz, în termen de 20 de zile de la data semnării contractului de către asigurător (art. 2229 C.civ.);

- încetarea contractului de concesiune, prin denunţarea unilaterală a concedentului şi cu plata unei despăgubiri juste şi prealabile către concesionar, în cazul în care interesul naţional sau local impune o asemenea încetare [art. 57 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2006 privind contractele de concesiune de bunuri proprietate publică];

- denunţarea unilaterală a contractului de voluntariat, fie de către vo-i *luntar, fie de către beneficiarul voluntariatului, termenul stabilit pentru prezentarea preavizului fiind de 30 de zile (art. 16 din Legea nr. 195/2001, republicată);

- denunţarea contractului de consum de către consumator, în condiţiile» 7 > stabilite de Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată, cu modificările ulterioare.

Mai reţinem că art. 1276 C.civ. reglementează unele aspecte ce privesc denunţarea unilaterală. în ce ne priveşte, apreciem că acest text de lege se referă nu numai la acele situaţii în care dispoziţii legale exprese prevăd dreptul de denunţare unilaterală, ci, dimpotrivă, pe temeiul lui, părţile ar avea posibilitatea să includă o clauză de dezicere în orice contract, afară de cazul în care legea ar interzice aceasta.111

Mai mult, din interpretarea per a contrario a art. 1276 alin. (3) C.civ. potrivit căruia „dacă s-a stipulat o prestaţie în schimbul denunţării, aceasta produce efecte numai atunci când prestaţia este executată”, rezultă că legea permite nu numai dezicerea cu titlu oneros,121 ci şi dezicerea cu titlu gratuit.

111 S-a arătat că în cazul în care părţile contractante au convenit posibilitatea denunţării unilaterale a contractului nu ar fi vorba de o excepţie propriu-zisă de la principiul forţei obligatorii, întrucât este vorba despre un aspect al principiului libertăţii actelor juridice, iar denunţarea (revocarea) unilaterală intervine în baza acordului părţilor - M. N ic o la e , Actul juridic civil, în Drept civil român. Curs selectiv pentru licenţă (2000-2001), Ed. Press Mihaela, Bucureşti, 2000, p. 63. Pentru opinia că stipularea posibilităţii de denunţare unilaterală a contractului reprezintă o excepţie de la principiul forţei obligatorii, a se vedea, totuşi, C. S t ă t e s c u , C. B îr s a n , op. cit., p. 59.

[2] Un caz particular de dezicere cu titlu oneros este reglementat de art. 1545 C.civ. sub denumirea de arvună „penalizatoare”; potrivit acestui text de lege, „dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părţi sau dreptul ambelor părţi


în cazul existenţei unui drept legal sau convenţional de denunţare unilaterală a contractului, acesta poate fi exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început, iar în contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar şi după începerea executării contractului, însă denunţarea nu produce efecte în privinţa prestaţiilor executate sau care se află în curs de executare [art. 1276 alin. (1) şi (2) C.civ.]. Subliniem că normele înscrise în art. 1276 alin. (1)-(3) C.civ. sunt supletive, părţile putând astfel deroga de la acestea, de exemplu, stabilind că dreptul de denunţare unilaterală poate fi exercitat şi după începerea executării contractului, că denunţarea va produce efecte chiar şi înainte de plata preţului dezicerii etc.

După cum am menţionat deja, art. 1270 alin. (2) C.civ. prevede posibilitatea revocării contractului prin acordul părţilor, ceea ce nu reprezintă altceva decât un aspect al principiului libertăţii actelor juridice, în sensul că, aşa cum contractul se încheie mutuus consensus, tot astfel i se poate pune capăt prin mutuus dissensus.

b) Excepţiile de la irevocabilitatea actelor juridice civile unilaterale sunt următoarele:

-testam entul (art. 1034 C.civ.);- dispoziţia prin care se revocă un testament poate fi retractată în mod

expres prin act autentic notarial sau prin testament (art. 1053 C.civ.);- legatul (art. 1068 C.civ.);- revocarea renunţării la moştenire, care poate avea loc dacă nu a

expirat termenul pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală [un an de la data deschiderii moştenirii - art. 1103 alin. (1) C.civ.] şi dacă, între timp, moştenirea nu a fost acceptată de alţi succesori ai defunctului [art. 1123 alin. (1) C.civ.];

- consimţământul părintelui firesc sau, după caz, al tutorelui la încuviinţarea adopţiei poate fi revocat în termen de 30 de zile de la exprimarea lui în condiţiile legii [art. 466 alin. (2) C.civ.];

- consimţământul de a recurge la reproducerea asistată medical cu terţ donator poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în faţa medicului chemat să asigure asistenţa pentru reproducerea cu terţ donator [art. 442 alin. (2) teza a ll-a C.civ.];

de a se dezice de contract, cel care denunţă contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să restituie dublul celei primite".


- oferta fără termen ori, după caz, acceptarea ofertei poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea (art. 1199 C.civ. coroborat cu art. 1191 C.civ.);111

- promisiunea publică de recompensă este susceptibilă de revocare [art. 1329 alin. (1) C.civ.];

- mărturisirea poate fi revocată pentru eroare de fapt [art. 1206 alin. (2) C.civ. din 1864].

4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil


Prin principiul relativităţii efectelor actului jurid ic civil desemnăm regula de drept potrivit căreia actul juridic civil produce efecte numai faţă de autorul sau, după caz, autorii lui, fără a putea să profite ori să dăuneze terţelor persoane.

într-o altă formulare, se poate spune că actul juridic civil bilateral sau plurilateral dă naştere la drepturi subiective şi obligaţii numai pentru părţile lui, iar actul juridic unilateral obligă doar pe autorul acestuia.

Conţinutul principiului consacrat de art. 1280 C.civ. este foarte exact exprimat de adagiul res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest.

Principiul în discuţie îşi găseşte justificarea atât în natura voliţională a actului juridic civil, în sensul că, dacă este firesc ca o parte să devină debitor sau creditor pentru că şi-a manifestat voinţa în acest sens, la fel de firesc este ca o altă persoană să nu devină debitor sau creditor fără voia sa, cât şi în faptul că soluţia contrară ar fi de natură să aducă atingere libertăţii persoanei.

111 Potrivit art. 1191 alin. (1) C.civ., oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o menţină un anumit termen. Oferta este, de asemenea, irevocabilă atunci când poate fi considerată astfel în temeiul acordului părţilor, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conţinutului ofertei ori al uzanţelor. O eventuală declaraţie de revocare a unei oferte irevocabile nu ar produce niciun efect, conform alin. (2) al aceluiaşi articol.


4.2. Principiul relativităţii şi opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic

Trebuie distins între principiul relativităţii efectelor actului juridic şi opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic.

Dacă un act juridic, ca regulă, nu poate să dea naştere la drepturi subiective şi obligaţii decât în beneficiul, respectiv în sarcina părţilor actului juridic (principiul relativităţii), aceasta nu înseamnă că actul juridic nu ar reprezenta nimic pentru terţele persoane, că acestea din urmă ar putea să îl ignore sau să îl nesocotească. Dimpotrivă, actul juridic, ca realitate socială (ca situaţie juridică), este opozabil şi persoanelor străine de el, desigur în privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce revin părţilor actului juridic.

Aşadar, un act juridic nu poate genera, în principiu, drepturi subiective şi obligaţii pentru un terţ, în schimb, drepturile şi obligaţiile părţilor actului juridic trebuie respectate şi de terţi. Tocmai de aceea, spre pildă: actul juridic poate fi invocat, de către una dintre părţi, faţă de un terţ, ca titlu de dobândire a unui drept real sau de creanţă; actul juridic poate servi ca temei pentru justificarea măririi patrimoniului unei persoane, putând fi opus unei persoane străine de acel act juridic şi care ar introduce o acţiune în îmbogăţire fără justă cauză împotriva uneia dintre părţile actului juridic respectiv etc.

Opozabilitatea efectelor contractului este prevăzută de art. 1281 C.civ., potrivit căruia „contractul este opozabil terţilor, care nu pot aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor născute din contract. Terţii se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere executarea lui, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege” .

în concret, opozabilitatea actului juridic faţă de terţi înseamnă dreptul părţii de a invoca acel act juridic împotriva terţului care ar ridica pretenţii în legătură cu un drept subiectiv dobândit de parte prin actul juridic respectiv, iar prin inopozabilitatea actului juridic faţă de terţi se înţelege lipsa unui asemenea drept. De regulă, opozabilitatea faţă de terţi a unui act juridic este condiţionată de respectarea anumitor formalităţi.

Trebuie precizat că pot exista şi cazuri în care terţele persoane ar avea interesul să invoce, în favoarea lor, un act juridic împotriva părţilor acestuia.

Este de reţinut că, atunci când se pune problema opozabilităţii faţă de terţi a actului juridic, din punctul de vedere al terţilor, actul juridic apare doar ca o situaţie juridică, deci ca un fapt juridic stricto sensu. Din împrejurarea că faţă de terţi actul juridic urmează a fi considerat ca un simplu


fapt juridic, rezultă cel puţin două consecinţe importante: dacă un terţ încalcă un drept ce aparţine unei părţi dintr-un act juridic sau dacă împiedică pe una dintre părţile actului juridic să execute obligaţia ce îi revine din acel act, atunci se va angaja răspunderea civilă delictuală a terţului, iar nu răspunderea contractuală, aceasta din urmă revenind numai părţilor contractante; atunci când are interesul să se prevaleze de un act juridic la care nu a fost parte, terţul poate să folosească orice mijloc de probă pentru a-l dovedi, regulile restrictive prevăzute de art. 1191 alin. (1) şi (2) C.civ. din 1864 nefiindu-i aplicabile.

Menţionăm că, în doctrină şi în practică, uneori, noţiunea de opozabilitate (respectiv inopozabilitate) este folosită şi pentru raporturile juridice fie dintre părţile actului juridic, fie dintre una dintre părţile actului juridic şi succesorii celeilalte părţi, fie dintre succesorii părţilor actului juridic. Trebuie însă reţinut că, pentru astfel de raporturi juridice, noţiunea de opozabilitate înseamnă dreptul de a invoca actul juridic respectiv pentru a cere executarea obligaţiei sau obligaţiilor la care actul a dat naştere, iar inopozabilitate înseamnă lipsa unui asemenea drept.

4.3. Noţiunile de parte, terţ şi având-cauză

înţelegerea conţinutului principiului relativităţii efectelor actului juridic, precum şi a excepţiilor de la acest principiu necesită precizarea noţiunilor de parte, având-cauză şi terţ, întrucât, în raport cu un anumit act juridic civil, toate subiectele de drept civil se plasează într-una dintre aceste trei noţiuni.

a) Prin parte se înţelege persoana care încheie actul juridic civil, personal sau prin reprezentare, şi în patrimoniul ori faţă de care se produc efectele actului respectiv.111

în legătură cu noţiunea de parte a actului juridic civil se impun unele precizări.

în primul rând, cuvântul „parte” desemnează atât pe una dintre părţile actului juridic civil bilateral sau plurilateral, cât şi pe autorul actului juridic

[1J în doctrina franceză, se precizează că o persoană poate dobândi calitatea de parte într-un act juridic nu numai la încheierea acestuia, ci şi ulterior, pe parcursul executării actului juridic, ca urmare a decesului (încetării, dacă ar fi vorba de o persoană juridică) părţii care a încheiat actul juridic sau a cesiunii contractului - M. POUMAREDE, op. cit., p. 278-281. în ce ne priveşte, preferăm să îl includem pe „cel care dobândeşte calitatea de parte pe parcursul executării actului juridic” în categoria avânzilor-cauză.


civil unilateral. Desigur că, în raport de natura actului juridic, părţile poartă denumiri diferite (ofertant, testator, vânzător şi cumpărător, asociaţi, co- părtaşi etc.).

în al doilea rând, trebuie subliniat că, în sens juridic, prin parte se înţelege nu numai persoana care încheie direct şi personal un anumit act juridic civil, ci şi persoana care încheie actul prin intermediul unui reprezentant (legal sau convenţional).

în al treilea rând, este de remarcat că, din punct de vedere juridic, o parte a actului juridic civil poate fi alcătuită din mai multe persoane fizice sau juridice care promovează ori au un interes sau o poziţie comună.

Ca o concluzie, reţinem că părţile reprezintă acea categorie de persoane faţă de care actul juridic civil îşi produce efectele în temeiul principiului forţei obligatorii şi al principiului relativităţii.

b) Terţii (peniîus extranei) sunt persoanele străine de un anumit act juridic, care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentare la încheierea acestuia. în principiu, terţii nu sunt afectaţi prin încheierea unui act juridic, în sensul că acesta nu le profită, dar nici nu le dăunează.

c) Prin având-cauză (habentes causam) se desemnează persoana care, deşi nu a participat la încheierea actului juridic civil, este totuşi îndrituită să profite de efectele actului respectiv sau, după caz, este ţinută să suporte aceste efecte, datorită legăturii sale juridice cu una dintre părţile acelui act juridic.

De regulă, se apreciază că există trei categorii de avânzi-cauză:- succesorii universali şi succesorii cu titlu universal;- succesorii cu titlu particular;- creditorii chirografari.111Succesorul universal este acea persoană care dobândeşte un patri

moniu, adică o universalitate (universitas bonorum). Este cazul moştenitorului legal unic, al legatarului care a cules întreaga moştenire şi al persoanei juridice dobânditoare a unui patrimoniu ca efect al fuziunii (absorbţiei sau contopirii) ori al transformării.

Succesorul cu titlu universal este acea persoană care dobândeşte o fracţiune dintr-un patrimoniu, precum: moştenitorii legali, legatarul sau

111 A se vedea, de exemplu: A. P o p , Gh. B e l e iu , op. cit., p. 316; C. S t ă t e s c u , C. B îr s a n , op. cit, p. 64; M. N ic o l a e , op. cit, p. 70. Aşa cum vom arăta, unele rezerve ar putea fi făcute în ceea ce priveşte includerea creditorilor chirografari în categoria avânzilor-cauză; în orice caz, aceştia au o poziţie specială.


legatarii care a(u) dobândit o cotă-parte din moştenire,’11 persoana juridică dobânditoare a unei părţi din patrimoniul persoanei juridice divizate (indiferent dacă ar fi vorba de o divizare totală sau de o divizare parţială).

Se observă că între succesorii universali şi succesorii cu titlu universal ai părţilor actului juridic nu există vreo deosebire de ordin calitativ, ci numai de ordin cantitativ, aşa încât ei formează o singură categorie de avânzi-cauză.

Din punct de vedere juridic, succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor actului juridic sunt consideraţi continuatori ai personalităţii autorului lor, tocmai pentru că dobândesc un patrimoniu sau, după caz, o fracţiune de patrimoniu.

Calitatea succesorilor universali sau cu titlu universal ai părţilor de a fi avânzi-cauză constă în aceea că actul juridic civil încheiat de autorul lor (adică de cel de la care au dobândit patrimoniul sau o fracţiune din acesta) îşi produce efectele şi faţă de ei, în sensul că aceşti succesori preiau toate sau o parte din drepturile subiective şi obligaţiile patrimoniale ale autorului, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor strâns legate de persoana autorului, precum şi cele declarate de părţi ca intransmisibile.

în acest sens, art. 1282 alin. (1) C.civ. prevede că „la moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul”, legiuitorul scăpând însă din vedere că nu numai persoanele fizice, ci şi persoanele juridice pot fi părţi în raporturile juridice contractuale.

Este de reţinut că, în cazurile prevăzute de lege, ar fi posibilă încetarea calitătii de avânzi-cauză ai succesorilor universali sau cu titlu universal faţă de anumite acte juridice încheiate de autorul lor. Ca exemplu, menţionăm cazul moştenitorilor legali rezervatari în privinţa liberalităţilor făcute de autorul lor şi care încalcă rezerva succesorală.

Succesorul cu titlu particular este acea persoană care dobândeşte un anumit drept subiectiv, privit individual (ut singuli). Este cazul cumpărătorului unui bun, donatarului, cesionarului, legatarului cu titlu particular etc.

111 Din definiţiile date de art. 1055 şi art. 1056 alin. (1) C.civ. legatului universal şi legatului cu titlu universal nu trebuie trasă concluzia că distincţia între succesorul universal şi succesorul cu titlu universal s-ar face în funcţie de vocaţia de a dobândi întreg patrimoniul sau numai o fracţiune din acesta, deoarece calitatea de având-cauză priveşte dobândirea efectivă, pentru că numai atunci se pune practic problema transmiterii drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale.


Trebuie subliniat că, în cazul succesorului cu titlu particular, calitatea sa de având-cauză se apreciază nu în raport de actul juridic prin care a dobândit un anumit drept subiectiv (în acest act juridic având poziţia juridică de parte) şi nici în raport de alte acte juridice încheiate de autorul său (cel de la care a dobândit acel drept subiectiv) cu alte persoane şi care acte nu au nicio legătură cu dreptul subiectiv respectiv (faţă de aceste acte juridice având poziţia de terţ), ci numai în raport cu actele juridice anterioare ale autorului, referitoare la acelaşi drept sau bun, încheiate cu alte persoane (faţă de aceste din urmă acte juridice, succesorul cu titlu particular poate să fie având-cauză sau terţ).

Art. 1282 alin. (2) C.civ. dispune că „drepturile, precum şi, în cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor”.

Aşadar, dobânditorul unui anumit drept are calitatea de având-cauză (deci poate exercita drepturile şi este ţinut să execute obligaţiile autorului său şi care decurg din actul juridic respectiv) numai dacă sunt îndeplinitecumulativ următoarele cerinţe:

t

- să fie vorba de drepturi şi obligaţii strâns legate de dreptul subiectiv dobândit;

- să fie vorba de acte juridice anterioare încheiate de autorul lui cu alte persoane şi referitoare la acelaşi drept sau bun;

- actul juridic faţă de care urmează a se stabili calitatea de având- cauză sau de terţ a succesorului cu titlu particular să îndeplinească cerinţele privitoare la forma pentru opozabilitate faţă de terţi.

în cazul neîndeplinirii vreuneia dintre aceste cerinţe, dobânditorul cu titlu particular se va afla în poziţia de terţ.

Spre exemplu, să presupunem că se încheie un contract de locaţiune cu privire la un imobil înscris în cartea funciară, iar, după aceea, proprietarul (locatorul) vinde imobilul respectiv unei terţe persoane. Dacă locaţiu- nea a fost notată în cartea funciară, contractul de locaţiune va produce efectele (astfel cum au fost convenite de locator şi locatar) şi faţă de cumpărător [art. 1811 lit. a) C.civ.], iar în situaţia în care în contractul de locaţiune s-a prevăzut expres încetarea acestuia în cazul vânzării, locaţiunea rămâne opozabilă dobânditorului (va produce efecte faţă de acesta) chiar şi după ce locatarului i s-a notificat înstrăinarea, pentru un anumit termen stabilit potrivit art. 1812 alin. (2) C.civ. Dimpotrivă, dacă locaţiunea nu era notată în cartea funciară la data încheierii contractului de vânzare, atunci cumpărătorul nu mai este obligat să respecte locaţiunea consimţită de către vânzător.


Este de reţinut că, în aceleaşi condiţii, contractul de locaţiune îşi va produce efectele şi faţă de alţi dobânditori cu titlu particular ai bunului ce îi formează obiectul (spre exemplu, în cazul înstrăinării bunului printr-un contract de donaţie,111 de întreţinere, de schimb etc.), precum şi faţă de cel căruia locatorul îi constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra bunului respectiv (de exemplu, convenţia de constituire a unui drept de uzufruct sau a unui drept de superficie).

Subliniem că problema stabilirii calităţii de având-cauză ori de terţ a dobânditorului cu titlu particular se poate ivi şi în cazul încetării prin acordul părţilor (mutuus dissensus) sau modificării actului juridic încheiat anterior de către cel ce i-a transmis dreptul. Dacă la data la care a dobândit calitatea de succesor cu titlu particular, actul prin care au fost aduse modificări sau prin care părţile au convenit încetarea actului anterior nu îndeplinea formalitatea cerută pentru opozabilitate, atunci dobânditorul cu titlu particular devine terţ desăvârşit faţă de actul de modificare sau încetare.

Menţionăm că producerea efectelor unui act juridic şi faţă de succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor, precum şi, în condiţiile arătate, faţă de succesorul cu titlu particular este justificată şi de principiul potrivit căruia un drept se dobândeşte aşa cum apare el în patrimoniul transmi- ţătorului, acesta din urmă neputând transmite sau constitui mai multe drepturi decât are [art. 17 alin. (1) C.civ.] - nemo plus iuris ad alium transferre potest quam Ipse habet

Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie reală care să le asigure realizarea creanţei pe care o au împotriva debitorului (ipotecă, gaj, privilegiu), ci numai un drept de „gaj general” asupra bunurilor prezente şi viitoare ale debitorului lor, aceste bunuri servind drept garanţie comună a creditorilor [art. 2324 alin. (1) C.civ.].

Creditorii chirografari sunt consideraţi de majoritatea autorilor ca fiind avânzi-cauză ai debitorului lor, în sensul că ei suportă influenţa actelor juridice patrimoniale încheiate de debitor cu alte persoane, acte juridice prin care activul patrimonial (gajul general sau garanţia comună) se poate mări sau micşora. în principiu, aceste acte trebuie respectate de creditorul chirografar, deoarece el nu are dreptul să se amestece în treburile debitorului său.

[11 Pentru o aplicaţie practică, a se vedea Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1945/1996, în C.P.J.C. 1993-1997, p. 26.


în alte cuvinte, creditorilor chirografari le sunt opozabile actele juridice încheiate de debitorul lor cu terţe persoane; însă din aceste acte nu se nasc drepturi subiective şi obligaţii în beneficiul sau în sarcina creditorilor chirografari, aceştia nedevenind creditori sau debitori ca urmare a unor asemenea acte juridice. Tocmai de aceea, poziţia creditorilor chirografari în raport de actele juridice încheiate de debitorul lor cu terţe persoane nu vizează atât principiul relativităţii efectelor actului juridic (din perspectiva acestui principiu, creditorii chirografari urmează a fi incluşi în categoria terţilor), cât opozabilitatea faţă de terţi a drepturilor subiective civile şi, implicit, a obligaţiilor părţilor actului juridic.

Există totuşi o particularitate, în sensul că legea instituie anumite reguli specifice prin care creditorii chirografari pot să înlăture opozabilitatea faţă de ei a actelor juridice încheiate de debitor în frauda intereselor lor, fie prin acţiunea revocatorie (pauliană), reglementată de art. 1562 şi urm. C.civ., fie prin acţiunea în declararea simulaţiei, reglementată de art. 1289 şi urm. C.civ. Această posibilitate recunoscută de lege se explică prin aceea că, spre deosebire de situaţia terţilor desăvârşiţi, între creditorul chirografar şi debitorul său (parte în actul juridic respectiv) există anumite raporturi, concretizate în dreptul de gaj general.

4.4. Excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

Constituie excepţii de la principiul relativităţii efectelor actului juridic acele cazuri în care efectele actului juridic civil s-ar produce şi faţă de alte persoane care nu au participat la încheierea actului respectiv, deci faţă de alte persoane decât părţile. Aşadar, când vorbim despre excepţiile de la acest principiu, trebuie să fim în prezenţa fie a unui act juridic care dă naştere la drepturi subiective direct în favoarea altei persoane decât aceea sau acelea care au încheiat actul respectiv, fie a unui act juridic care dă naştere la obligaţii civile direct în sarcina altei persoane decât părţile lui.

Reamintim că opozabilitatea faţă de terţi a actului juridic civil (a situaţiei juridice create de un asemenea act) nu reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, deoarece în sarcina terţilor nu se nasc obligaţii civile din actul juridic respectiv, ci este vorba numai de împrejurarea că terţilor nu le este permis să aducă atingere drepturilor subiective născute în favoarea părţilor actului juridic.

Sub imperiul reglementării anterioare, excepţiile de la principiul relativităţii erau împărţite de literatura de specialitate în excepţii aparente şi


excepţii reale, neexistând însă un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte includerea anumitor situaţii în categoria excepţiilor reale sau a celor aparente. Opinia majoritară era în sensul că excepţia reală de la principiul relativităţii ar presupune că, prin voinţa părţilor actului juridic şi numai prin voinţa acestora (nu însă şi în temeiul legii sau al consimţământului tacit al terţului), actul respectiv creează drepturi subiective sau obligaţii pentru o persoană ce nu a participat la încheierea lui, nici personal, nici prin reprezentant; pe cale de consecinţă, se admitea că singura excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului juridic ar fi stipulaţia pentru altul.

Stipulaţia pentru altul (numită şi contractul în folosul unei terţe persoane), adică acel contract prin care o parte (promitentul) se obligă faţă de cealaltă parte (stipulantul) să execute o prestaţie în favoarea unei a treia persoane (terţul beneficiar), fără ca aceasta din urmă să participe la încheierea convenţiei respective nici direct şi nici reprezentată de stipulant, era considerată unanim, cât timp nu era reglementată expres de lege, ca excepţie veritabilă (reală) de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, deoarece se admitea că dreptul subiectiv civil al terţului se năştea direct şi în puterea convenţiei dintre stipulant şi promitent, iar numai exerciţiul acestui drept depindea de voinţa terţului beneficiar. Noul Cod civil nu numai că reglementează cu caracter general stipulaţia pentru altul, dar, după ce prevede că, „prin efectul stipulaţiei, beneficiarul dobândeşte dreptul de a cere direct promitentului executarea prestaţiei” [art. 1284 alin. (2) C.civ.], dispune că, „dacă terţul beneficiar nu acceptă stipulaţia, dreptul său se consideră a nu fi existat niciodată” [art. 1286 alin. (1) C.civ.], ceea ce înseamnă că naşterea dreptului subiectiv civil direct şi definitiv în patrimoniul terţului beneficiar este condiţionată de acceptarea acestui drept de către terţul beneficiar, neacceptarea stipulaţiei având caracterul unei condiţii rezolutorii.

Situaţia avânzilor-cauză nu constituie o excepţie reală de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil, deoarece: succesorii universali şi cei cu titlu universal sunt persoane asimilate părţilor, în sensul că iau locul părţilor iniţiale în privinţa efectelor actului juridic, fiind deci „continuatori ai autorului lor”, iar, de cele mai multe ori (de exemplu, în cazul fuziunii), această împrejurare nici nu este străină de voinţa acestor succesori; succesorul cu titlu particular, în măsura îndeplinirii celor trei condiţii arătate, ia locul părţii actului juridic, dobândirea calităţii de având-cauză făcându-se cu voia lui; creditorii chirografari, admiţând că fac parte şi ei din categoria avânzilor-cauză, nu dobândesc drepturi subiective sau obligaţii din actul juridic încheiat de debitorul lor, iar dreptul de a ataca actul fraudulos al


debitorului lor (drept care, oricum, depăşeşte cadrul noţiunii de efecte ale actului juridic) se naşte din lege.

Promisiunea faptei altuia (numită şi convenţia de porte-forf), adică acel contract prin care o parte (promitentul) se obligă faţă de cealaltă parte (creditorul promisiunii) să determine o a treia persoană să încheie ori să ratifice un act juridic (art. 1283 C.civ.), reprezintă numai în aparenţă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor actului juridic, întrucât, în realitate, promitentul promite propria lui faptă (de a determina pe o terţă persoană să îşi asume un anume angajament juridic în folosul creditorului promisiunii), iar terţul nu devine obligat prin acest contract, ci numai dacă se obligă personal sau prin reprezentant, deci terţul devine parte în actul juridic respectiv numai prin voinţa sa.

Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană (reprezentantul) încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane (reprezentatul), efectele actului juridic astfel încheiat producându-se direct în persoana celui reprezentat, deci direct între reprezentat şi cealaltă parte (art. 1296 C.civ.). Indiferent de felul ei (legală, când împuternicirea de a reprezenta izvorăşte din lege, ca în cazul minorului sub 14 ani şi al celui pus sub interdicţie judecătorească, dar şi în alte cazuri expres prevăzute de lege; convenţională, dacă împuternicirea de reprezentare izvorăşte din voinţa părţilor exprimată în contractul de mandat; judiciară, care îşi are izvorul în împuternicirea dată de instanţă, ca în cazul sechestrului judiciar), reprezentarea este doar o excepţie aparentă de la principiul relativităţii, în sensul că efectele actului juridic se produc faţă de reprezentat, deşi actul juridic respectiv a fost încheiat (fizic) de către reprezentant.111

M1 Aşadar, actul juridic încheiat prin reprezentare produce efecte faţă de reprezentat întocmai ca în cazul în care reprezentatul ar fi încheiat personal acest contract cu terţul cocontractant. Faţă de terţul cocontractant, actul juridic încheiat prin reprezentare produce efecte întocmai ca faţă de reprezentat, deoarece aceştia au calitatea de părţi în actul juridic respectiv (în fapt, terţul tratează cu reprezentantul, însă, în drept, contractează cu reprezentatul). Faţă de reprezentant, în principiu, contractul încheiat prin procedeul reprezentării nu produce vreun efect.

însă, contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite, atunci când terţul contractant nu cunoştea şi nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că reprezentantul acţiona în această calitate, îi obligă numai pe reprezentant şi pe terţ, dacă prin lege nu se prevede altfel. Cu toate acestea, dacă reprezentantul, atunci când contractează cu terţul în limita puterilor conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde că este titularul acesteia, terţul care descoperă ulterior identitatea adevăratului titular poate să exercite şi împotriva acestuia din urmă drepturile pe care le are împotriva reprezentantului (art. 1297 C.civ.)


însă, în cazul reprezentării convenţionale, reprezentatul intră, aşa cum am văzut, în noţiunea de parte a actului juridic (prin contractul de mandat, reprezentatul şi-a manifestat voinţa de a deveni titularul drepturilor şi obligaţiilor ce se vor naşte din actul juridic pe care îl va încheia reprezentantul), iar, în cazul reprezentării legale sau judiciare, reprezentatul se vede în temeiul legii titular de drepturi şi obligaţii izvorâte din actul juridic încheiat de reprezentant, iar nu exclusiv în temeiul voinţei altei persoane, parte în actul juridic în cauză.

Prin acţiunile directe desemnăm acele situaţii în care, potrivit legii, o persoană (reclamantul) cheamă în judecată o altă persoană (pârâtul) cu care nu se află în raporturi contractuale, reclamantul fiind în raporturi contractuale cu o altă persoană cu care şi pârâtul se află în raporturi contractuale.

Astfel, în cazul sublocaţiunii, art. 1807 alin. (1) C.civ. recunoaşte locatorului, pentru chiria cuvenită în temeiul contractului de locaţiune, o acţiu-

în privinţa consecinţelor lipsei ori depăşirii împuternicirii de a reprezenta, potrivit art. 1309 alin. (1) C.civ., „contractul încheiat de persoana care acţionează în calitate de reprezentant, însă fără a avea împuternicire sau cu depăşirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezentat şi terţ”, însă, alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că, „dacă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta”. Pentru ipoteza în care contractul încheiat nu produce efecte între reprezentat şi terţ, art. 1310 C.civ. dispune că persoana care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori depăşind limitele puterilor care i-au fost încredinţate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terţului contractant care s-a încrezut, cu bună-credinţă, în încheierea valabilă a contractului.

Mai reţinem că legea permite reprezentatului (precum şi, dacă este cazul, succesorilor acestuia) să ratifice contractul încheiat fără sau cu depăşirea puterii de reprezentare. Ratificarea este actul juridic unilateral prin care persoana în numele căreia s-a încheiat un act juridic, în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii de a reprezenta, înlătură ineficacitatea actului respectiv, devenind prin aceasta parte în actul juridic pe care îl ratifică. Ratificarea nu presupune consimţământul celui care a încheiat actul juridic în numele altuia şi nici al terţului cu care s-a contractat, ci valabilitatea ei se apreciază numai în raport de persoana ratificantului.

Chiar şi în lipsa ratificării, este totuşi posibilă obligarea reprezentatului, în măsura în care sunt întrunite condiţiile de la gestiunea de afaceri. De asemenea, atunci când nu ar fi îndeplinite condiţiile de la gestiunea de afaceri (de exemplu, prin contractul de mandat s-a interzis în mod expres depăşirea limitelor împuternicirii de a reprezenta, actul juridic încheiat nu prezintă utilitate pentru reprezentat etc.), dacă este cazul, reprezentantul l-ar putea acţiona în judecată pe reprezentat pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.


ne directă împotriva sublocatarului, până la concurenţa chiriei pe care acesta din urmă o datorează locatarului principal.

în materia contractului de antrepriză, art. 1856 C.civ. recunoaşte lucrătorilor (care sunt terţi faţă de contractul încheiat de antreprenor cu beneficiarul) o acţiune directă împotriva beneficiarului (care este terţ faţă de contractele încheiate de antreprenor cu lucrătorii), dispunând că, „în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii”.

De asemenea, în materia contractului de mandat, pentru ipoteza în care mandatarul, în executarea mandatului, şi-a substituit o altă persoană, art. 2023 alin. (6) C.civ. recunoaşte mandantului (care este terţ faţă de contractul prin care s-a produs substituirea) o acţiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o.

Se observă că, în cazul acţiunilor directe, posibilitatea reclamantului de a pretinde un drept subiectiv, invocând un act juridic la care nu este parte, nu se naşte din acel act juridic, ci izvorăşte din lege, aşa încât suntem în prezenţa unei excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.

Cesiunea de creanţă poate fi privită ca o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului juridic civil. Deşi părţile convenţiei care are ca obiect cesiunea unei creanţe sunt cedentul şi cesionarul, debitorul cedat fiind un terţ faţă de această convenţie, totuşi, după ce i-a devenit opozabilă, debitorul va trebui să efectueze plata către cesionar. Este vorba însă de aceeaşi creanţă (sub aspectul obiectului, al naturii, al garanţiilor care o însoţesc, al eventualelor dobânzi), fiind schimbată numai persoana creditorului; oricum, efectele cesiunii de creanţă se produc faţă de debitor în temeiul legii.

Nici cesiunea contractului nu constituie o excepţie veritabilă de la principiul relativităţii, deoarece presupune consimţământul contractantului cedat, consimţământ ce poate fi dat în mod anticipat sau ulterior cesiunii.

De asemenea, preluarea datoriei printr-un contract încheiat de debitorul iniţial cu noul debitor produce efecte numai dacă se obţine acordul creditorului.

Gestiunea de afaceri (denumită şi gestiunea intereselor altei persoane) este, în esenţă, operaţiunea ce constă în aceea că o persoană, numită gerant, prin fapta sa voluntară şi unilaterală, intervine şi săvârşeşte acte


materiale sau acte juridice în interesul altei persoane, numită gerat, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă. în măsura în care actele juridice încheiate de gerant, cu intenţia de a gera interesele altuia, sunt utile geratului, deci au caracterul de acte necesare sau utile, atunci acestea îşi vor produce efectele faţă de gerat, în alte cuvinte, deşi actul juridic este încheiat de gerant cu o terţă persoană, el va naşte drepturi şi obligaţii pentru gerat. Aceasta se datorează însă dispoziţiilor legii [art. 1337 alin. (2) C.civ.], aşa încât suntem în prezenţa unei excepţii aparente de la principiul relativităţii efectelor actului juridic.

Actele juridice colective (hotărârile asociaţilor, hotărârile unora dintre coproprietari) sunt tot excepţii aparente de la principiul în discuţie, întrucât ele îşi produc efectele faţă de asociaţii (coproprietarii) care nu au participat la adoptarea lor, precum şi faţă de cei care au votat împotrivă, în temeiul legii, precum şi, uneori, al unui consimţământ tacit şi prealabil dedus din actul juridic la care aceştia au consimţit iniţial (actul constitutiv, actul juridic de coachiziţie).

Spre exemplu: art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii stabileşte că „hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii, ale actului constitutiv şi ale statutului sunt obligatorii chiar şi pentru membrii asociaţi care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat împotrivă” , fiind posibil ca hotărârile respective să privească încheierea unor acte juridice; art. 43 din Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, cu modificările ulterioare, dispune că „hotărârile adunării generale a membrilor cooperatori luate în conformitate cu prevederile actului constitutiv şi ale prezentei legi sunt obligatorii pentru membrii cooperatori, inclusiv pentru membrii cooperatori care nu au luat parte la adunare sau au votat împotrivă” ; art. 24 alin. (4) din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, cu modificările ulterioare, prevede că „hotărârile adunării generale a asociaţiei de proprietari sunt obligatorii şi pentru proprietarii din condominiu care nu au fost prezenţi la adunarea generală, precum şi pentru proprietarii care nu sunt membri ai asociaţiei de proprietari”; în materia coproprie- tăţii obişnuite actele de administrare pot fi făcute, ca regulă, cu acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea cotelor-părţi (art. 641 C.civ.) etc.

S-ar putea ajunge ca un act juridic să producă, indirect, efecte faţă de un terţ prin aplicarea regulilor din materia răspunderii civile delictuale. Este vorba de ipoteza în care un terţ, prin fapta sa ilicită şi culpabilă, a împiedicat executarea unei obligaţii asumate printr-un act juridic. Creditorul acelei obligaţii nu are împotriva terţului o acţiune contractuală, ci o


acţiune în răspundere civilă delictuală în cadrul căreia terţul este ţinut să repare integral prejudiciul cauzat prin fapta sa, iar, în funcţie de împrejurările concrete, despăgubirea la care va fi obligat terţul ar putea echivala cu valoarea prestaţiei neexecutate datorită faptei sale.

4.5. Excepţii de la opozabilitatea actului juridic civil

O excepţie de la opozabilitatea actului juridic faţă de terţi o întâlnim înmateria simulaţiei. Prin simulaţie se înţelege operaţiunea juridică princare, printr-un act juridic public, aparent, denumit şi simulat, se creează oaltă situaţie juridică decât cea stabilită printr-un act juridic ascuns, secret,dar adevărat (actul ascuns trebuie să se încheie concomitent sau înaintede încheierea actului public). în principiu, sancţiunea care intervine încazul simulaţiei constă în inopozabilitatea fată de tertii de bună-credintă a

« ■ i i i

situaţiei juridice create prin actul juridic secret, precum şi, dacă este cazul, înlăturarea simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie. Aşadar, deşi între părţi (precum şi, ca regulă, faţă de succesorii universali sau cu titlu universal ai părţilor) îşi produce efectele actul juridic secret (real), terţilor de bună- credintă, în condiţiile care rezultă din art. 1290-1291 C.civ., nu le este opozabil acest act juridic, ci numai actul juridic aparent (simulat); mai mult, terţii de bună-credinţă pot să invoce, în beneficiul lor şi împotriva părţilor, actul juridic secret, prin intermediul acţiunii în simulaţie.111

în ce ne priveşte, apreciem că este preferabil ca situaţia unei anumite categorii de avânzi-cauză, anume cea a creditorilor chirografari, să fie considerată excepţie de la opozabilitatea actului juridic, iar nu excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului juridic, întrucât nu este vorba de drepturi subiective civile şi obligaţii civile care să aparţină sau, după caz, să revină unor persoane ce nu au participat, nici direct şi nici prin reprezentare, la încheierea actului juridic şi care nu au nici calitatea de succesori ai părţilor. Situaţia creditorilor chirografari este inclusă uneori în categoria excepţiilor aparente de la principiul relativităţii pe considerentul că dreptul creditorilor chirografari de a ataca actele juridice frauduloase ale debitorului lor, pe calea acţiunii revocatorii, se naşte din lege, iar nu din actul juridic încheiat de părţi, însă, un asemenea drept excede noţiunii de efecte ale actului juridic civil, cu atât mai mult cu cât,

111 A se vedea şi C.S.J., s. civ., dec. nr. 1823/1992, în Dreptul nr. 10-11/1993, p. 194.


astfel cum rezultă din art. 1565 alin. (1) C.civ., efectul admiterii acţiunii revocatorii constă în inopozabilitatea actului juridic atacat.

De altfel, am considerat simulaţia ca excepţie nu de la relativitate, ci de la opozabilitate, iar în cazul simulaţiei poate fi vorba tot de creditorii chirografari ai părţilor simulaţiei, cărora legea le recunoaşte, în anumite condiţii, dreptul de opţiune între a invoca actul juridic aparent (simulat) sau actul juridic ascuns (real).

în categoria excepţiilor de la opozabilitatea actului juridic ar putea fi inclus şi cazul în care, potrivit legii, terţul care ar justifica un interes este îndreptăţit să atace un act juridic (de exemplu, nulitatea absolută a unui act juridic poate fi invocată de orice persoană interesată).

1. Noţiuni generale

1.1. Definiţia nulităţii

Art. 1246 alin. (1) C.civ. dispune că „orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune”.

Nulitatea poate fi definită ca sancţiunea care lipseşte actul jurid ic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

în alte cuvinte, nulitatea este sancţiunea ce intervine, dacă legea nu dispune altfel, în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispoziţiile legale referitoare la condiţiile de validitate ale actului juridic, astfel încât acel act nu va mai produce, în tot sau în parte, efecte juridice.

Din această definiţie pot fi desprinse trăsăturile caracteristice nulităţii, anume:

- nulitatea actului juridic civil este o sancţiune de drept civil;- priveşte numai actele juridice/11 nu şi faptele juridice stricto sensu;- intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglemen

tează condiţiile de validitate ale actului juridic (indiferent dacă sunt condiţii de fond sau condiţii de formă);121

- constă în lipsirea actului juridic de efectele ce contravin normelor juridice edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic, deci nu priveşte, întotdeauna, actul juridic în întregul lui;

Secţiunea a IV-a. Nulitatea actului jurid ic civil

Există, însă, şi dispoziţii legale din care rezultă că nulitatea este o sancţiune care nu se aplică exclusiv actelor juridice; spre exemplu, art. 196-199 C.civ. reglementează nulitatea persoanelor juridice; art. 100 alin. (1) şi (4) C.civ. se referă la anularea actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe acestea (cu precizarea că actele de stare civilă nu sunt acte juridice în sens de negotium, ci acte în sens de instrumentum, adică înscrisuri).

[2] în doctrină, uneori, se mai subliniază că este necesar să se ţină cont şi de concordanţa efectelor actului juridic cu regulile de convieţuire socială, deci cu bunele moravuri. Nu am reţinut această precizare, deoarece morala nu reprezintă un izvor distinct de drept civil, ci regulile de convieţuire socială (bunele moravuri) sunt încorporate în dispoziţiile legale care trimit, expres sau implicit, la acestea, inclusiv în acele dispoziţii legale referitoare la încheierea valabilă a actelor juridice.


- pentru stabilirea concordanţei sau neconcordanţei cu legea a efectelor actului juridic, se recurge la finalitatea legii, în sensul că actul juridic este lipsit numai de acele efecte care contravin scopului urmărit de dispoziţia legală încălcată;

- momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este acela al încheierii actului juridic;111

- nulitatea nu intervine dacă, deşi la încheierea actului juridic a fost încălcată o condiţie de validitate, printr-o normă specială se dispune altfel [spre exemplu, art. 1213 C.civ. care permite adaptarea contractului lovit de nulitate relativă pentru eroare, art. 1221 alin. (1) care prevede sancţiunea alternativă a reducerii obligaţiei în caz de leziune etc.].

1.2. Funcţiile nulităţii

Instituţia nulităţii actului juridic civil are atât un rol preventiv, cât şi un rol represiv. în consecinţă, nulitatea îndeplineşte nu numai o funcţie preventivă, ci şi o funcţie sancţionatorie.

Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită asupra subiectelor de drept civil, tentate să încheie actul juridic civil cu nerespectarea condiţiilor sale de valabilitate, în sensul că, ştiind că un asemenea act va fi lipsit de efecte, persoanele sunt descurajate şi îndemnate să respecte legea civilă.

Funcţia sanctionatorie intră în acţiune atunci când funcţia preventivă f f i i »

nu şi-a dovedit eficienţa, constând în înlăturarea efectelor contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil.

Unii autori adaugă şi o a treia funcţie a nulităţii actului juridic civil, ca fiind o sinteză a celorlalte două, anume funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii în domeniul actelor juridice civile.121

111 Şi în cazul la care se referă art. 1662 alin. (3) C.civ. cauza de nulitate există la momentul încheierii contractului, însă aplicarea sancţiunii este condiţionată de nedeterminarea preţului vânzării în termen de un an de la încheierea contractului.

De asemenea, în ipoteza constituirii rentei viagere cu titlu oneros pe durata vieţii unei persoane afectate, la data încheierii contractului, de o boală letală, din cauza căreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la această dată [art. 2247 C.civ., care, conform art. 2256 alin. (1) C.civ. se aplică şi în cazul contractului de întreţinere], cauza de nulitate exista la data încheierii contractului şi consta în lipsa elementului aleatoriu.

[2] Gh. Beleiu, op. cit., p. 213. într-o altă concepţie, se face deosebire între funcţia potenţială a nulităţii şi funcţia operativă a nulităţii, iar, în analiza acestei din urmă funcţii, se vorbeşte, printre altele, de finalitatea represivă şi de finalitatea


1.3. Concepţia despre nulitate

în decursul timpului, concepţia despre nulitatea actului juridic civil acunoscut o anumită evoluţie.

!

într-un trecut mai îndepărtat, se considera că un act juridic lovit de nulitate nu poate produce niciun efect, deci, în principiu, nulitatea era totală şi iremediabilă (concepţia nulităţii „actului-organism”, în sensul că nulitatea actului juridic civil era asemănată cu boala organismului uman).

Mai târziu, ţinându-se cont de faptul că nulitatea, ca sancţiune a actului juridic civil, nu reprezintă altceva decât mijlocul juridic prin care se restabileşte legalitatea încălcată la încheierea actului juridic civil, a fost formulată concepţia proporţionalizării efectelor nulităţii în raport cu finalitatea legii, spunându-se că trebuie înlăturate numai acele efecte care contravin scopului edictării dispoziţiei legale încălcate, menţinându-se însă celelalte efecte ale actului juridic respectiv. în cadrul acestei concepţii, se afirmă că nulitatea este, în principiu, parţială şi remediabilă.

1.4. Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni de drept civil (de alte cauze de ineficacitate a actului juridic)

Mai buna înţelegere a instituţiei nulităţii actului juridic civil presupune şi operaţiunea delimitării acesteia de alte sancţiuni sau cauze de ineficacitate a actului juridic civil.

1.4.1. Nulitatea şi rezoluţiunea

Rezolutiunea este acea sancţiune ce constă în desfiinţarea retroactivăt t i

a unui contract sinalagmatic cu executare uno ictut în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor de către una dintre părţi. Spre exemplu, dacă la încheierea unui contract de vânzare cumpărătorul a fost în eroare cu privire la calităţile substanţiale ale bunului, atunci el va putea solicita anularea contractului respectiv; dacă, însă, contractul a fost încheiat în mod valabil, dar vânzătorul nu predă lucrul vândut sau cumpărătorul nu plăteşte preţul, atunci cel interesat va putea să ceară rezoluţiunea contrac-

preventivă (O. C ă p ă ţ în ă , Nulitatea actului juridic civil, în Tratat de drept civil, voi. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p. 212-214). însă, aşa-numita funcţie potenţială nu este altceva decât starea legală a actului juridic în intervalul de timp cuprins între momentul încheierii şi momentul anulării lui, perioadă în care actul juridic lovit de nulitate se bucură totuşi de o prezumţie de validitate.


tului respectiv (cel interesat poate să solicite şi executarea silită a obligaţiei ce revine celeilalte părţi contractante).

Asemănările dintre nulitate şi rezoluţiune sunt următoarele:- ambele sunt cauze care atrag ineficacitatea actului juridic civil;- atât rezoluţiunea, cât şi, în principiu, nulitatea produc efecte retro

activ;- ambele sancţiuni pot interveni, în principiu, fie în temeiul unei hotă

râri a organului de jurisdicţie, fie în temeiul voinţei părţilor.Principalele deosebiri dintre cele două sancţiuni sunt următoarele:- nulitatea presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei

condiţii de validitate, pe când rezoluţiunea presupune un act juridic valabil încheiat;

- nulitatea se aplică oricărui act juridic civil, în vreme ce rezoluţiunea intervine numai în cazul contractelor sinalagmatice cu executare uno ictu;

- cauza de nulitate există în momentul încheierii actului juridic şi constă în nerespectarea unei dispoziţii legale referitoare la încheierea valabilă a actului, însă cauza rezoluţiunii apare ulterior momentului încheierii şi constă în neexecutarea culpabilă a obligaţiei de către una dintre părţi;

- acţiunea în rezoluţiune şi acţiunea în declararea nulitătii relative suntt } Y i l

supuse unor reguli diferite în privinţa începutului prescripţiei extinctive, iar nulitatea absolută, precum şi nulitatea relativă invocată pe cale de excepţie nu sunt supuse prescripţiei extinctive.

Sub aspect procesual, apreciem că sunt utile unele precizări (care pot viza nu numai raportul dintre nulitate şi rezoluţiune, ci şi raportul dintre nulitate şi alte cauze de ineficacitate).

Dacă în legătură cu acelaşi contract sinalagmatic s-ar pune atât problema rezoluţiunii, cât şi problema nulităţii, atunci va fi analizată cu prioritate aceasta din urmă. Să presupunem că una dintre părţile contractante solicită rezoluţiunea pentru neexecutare culpabilă (eventual cu daune- interese), iar cealaltă parte formulează o cerere reconvenţională prin care solicită desfiinţarea contractului pentru o cauză de nulitate relativă sau absolută. Instanţa va analiza cu prioritate cererea reconvenţională, iar dacă o va admite (pronunţând în dispozitivul hotărârii desfiinţarea contractului pentru nulitate, adică, potrivit unei părţi a jurisprudenţei, anularea sau, după caz, „constatarea nulităţii”), va trebui să respingă ca neîntemeiată cererea în rezoluţiune, fără a mai administra probe pentru verificarea condiţiilor rezoluţiunii. Chiar şi în ipoteza în care pârâtul dintr-o acţiune înrezoluţiune nu ar formula cerere reconvenţională, dar ar invoca în mod

i i f

întemeiat nulitatea contractului (ca mijloc de apărare), indiferent că ar fi


vorba de o cauză de nulitate absolută sau relativă, instanta va trebui să’ y

respingă acţiunea în rezoluţiune, fără însă a mai dispune desfiinţarea contractului. Mai mult, dacă ar fi vorba de o cauză de nulitate absolută de care pârâtul nu s-ar prevala, instanţa trebuie să invoce din oficiu nulitatea absolută a contractului şi să respingă acţiunea în rezoluţiune.

1.4.2. Nulitatea şi rezilierea

Rezilierea este sancţiunea de drept civil ce intervine în cazul neexe- cutării culpabile a unui contract sinalagmatic cu executare succesivă şi constă în încetarea efectelor contractului respectiv numai pentru viitor. De exemplu, dacă încheierea unui contract de locaţiune prin violenţă atrage nulitatea relativă a acestuia, în schimb, neplata chiriei de către locatar poate conduce ia rezilierea contractului de locaţiune valabil încheiat.

Rezultă că rezilierea se deosebeşte de rezoluţiune prin aceea că intervine în cazul contractelor sinalagmatice care se execută prin prestaţii succesive şi că operează numai pentru viitor. în consecinţă, comparaţia dintre nulitate şi rezoluţiune prezintă numeroase puncte comune cu aceea dintre nulitate şi reziliere.

1.4.3. Nulitatea şi revocarea

Revocarea, ca sancţiune de drept civil, constă în înlăturarea efectelor liberalităţilor din cauza ingratitudinii gratificatului sau neexecutării culpabile a sarcinii.

Noţiunea de revocare este folosită uneori şi în sensul de denunţare unilaterală, în cazurile prevăzute de lege, a unui act juridic, iar alteori în sensul de desfacere a unui contract prin acordul părţilor.

Revocarea se aseamănă cu nulitatea prin aceea că şi ea reprezintă o cauză de ineficacitate a actului juridic civil.

însă, între cele două sancţiuni civile există importante deosebiri, anume:- revocarea presupune un act juridic valabil încheiat, pe când nulitatea

presupune un act juridic încheiat cu nerespectarea unei condiţii de validitate;

- nulitatea este aplicabilă oricărui act juridic, în timp ce revocarea se aplică, în principiu, liberalităţilor;

- cauza nulităţii este contemporană momentului încheierii actului juridic, pe când revocarea presupune cauze ulterioare încheierii actului juridic;

- prescripţia extinctivă este supusă unor reguli diferite.


1.4.4. Nulitatea şi caducitatea

Caducitatea este acea cauză de ineficacitate ce constă în lipsirea actului juridic civil valabil încheiat de orice efecte datorită intervenirii unei împrejurări ulterioare încheierii sale şi care este independentă de voinţa autorului actului juridic.

Ca exemple de caducitate menţionăm:- art. 333 alin. (4) C.civ., conform căruia „clauza de preciput devine

caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor, când soţul beneficiar a decedat înaintea soţului dispunător ori când aceştia au decedat în acelaşi timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni”;

- art. 1071 C.civ., potrivit căruia orice legat devine caduc atunci când: legatarul nu mai este în viaţă la data deschiderii moştenirii; legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii moştenirii; legatarul este nedemn; legatarul renunţă la legat; legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal; bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu ţin de voinţa testatorului, în timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul;

- art. 1195 C.civ., care prevede că oferta devine caducă: dacă acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, într-un termen rezonabil; dacă destinatarul o refuză; în cazul decesului sau incapacităţii ofertantului, în măsura în care natura afacerii sau împrejurările impun caducitatea etc.

Spre deosebire de nulitate, caducitatea111 se caracterizează prin următoarele trăsături:

- presupune un act juridic valabil încheiat;- produce efecte numai pentru viitor (deoarece pentru trecut actul

juridic respectiv nu şi-a produs niciun efect);- presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic;- împrejurarea care determină caducitatea este, întotdeauna, străină

de voinţa autorului actului juridic.

[1] Pentru o soluţie greşită din cauza faptului că se pune semnul egalităţii între,pe de o parte, caducitatea ofertei de donaţie ca urmare a decesului ofertantuluisurvenit înainte ca acceptarea ofertei de donaţie să îi fie comunicată, iar, pe de altă parte, nulitatea contractului de donaţie, a se vedea C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1688/1997, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 19.


1.4.5. Nulitatea şi inopozabilitatea

Inopozabilitatea este sancţiunea care intervine în cazul nesocotirii unor cerinţe de publicitate faţă de terţi, prevăzute de lege pentru anumite acte juridice.

Tot despre inopozabilitate se vorbeşte şi în cazul încheierii unui act juridic prin procedeul reprezentării, însă cu lipsa sau depăşirea puterii de a reprezenta, în cazul încheierii de acte juridice cu privire la bunul proprietate comună fără respectarea anumitor reguli privind acordul coproprietarilor, precum şi în cazul acţiunii revocatorii (pauliene).

Principalele deosebiri dintre nulitate şi inopozabilitate sunt următoarele:

- nulitatea presupune un act juridic nevalabil, în vreme ce inopozabilitatea presupune un act juridic încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate;> *

- în caz de nulitate, efectele privesc atât părţile actului juridic, cât şi terţii, însă, în caz de inopozabilitate, efectele actului juridic se produc faţă de părţi, dar drepturile şi obligaţiile născute din actul respectiv nu pot fi opuse terţilor;

- cauzele de nulitate există în momentul încheierii actului juridic, pe când inopozabilitatea presupune, de regulă, neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii actului juridic;

- nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare, în timp ce inopozabilitatea poate fi înlăturată, în materie de reprezentare, prin ratificare.

1.4.6. Nulitatea şi reducţiunea

Reducţiunea este sancţiunea civilă aplicabilă în cazul actelor juridice încheiate cu nesocotirea unor interdicţii stabilite de lege pentru ocrotirea unor persoane sau pentru restabilirea echilibrului contraprestaţiilor într-un contract sinalagmatic cu titlu oneros şi comutativ.

în consecinţă, deosebim, pe de o parte, reducţiunea liberalităţilor excesive, adică a legatelor şi donaţiilor făcute de cel care lasă moştenirea (de cuius) şi care încalcă rezerva succesorală, iar, pe de altă parte, reducţiunea unei prestaţii pentru leziune sau pentru un alt viciu de consimţământ, precum şi în cazul impreviziunii.

Principalele deosebiri dintre nulitate şi reducţiune vizează următoarele aspecte:


- nulitatea este aplicabilă tuturor actelor juridice, pe când reducţiunea se aplică fie liberalităţilor excesive, fie contractelor cu titlu oneros şi comutative;

- nulitatea implică un act nevalabil încheiat, deci cauza nulităţii constă în nerespectarea unei dispoziţii legale referitoare la încheierea valabilă a actului juridic, pe când, în cazul reducţiunii liberalităţilor excesive şi al aplicării teoriei impreviziunii, actele juridice au fost făcute în mod valabil, dar, ulterior, intervine ineficacitatea totală sau parţială, din cauza încălcării rezervei succesorale sau din cauza apariţiei unor împrejurări, neavute în vedere de părţi în momentul încheierii actului juridic, care duc la ruperea echilibrului contractual.

1.5. Clasificarea nulităţilor actului juridic civil

1.5.1. Nulitatea absoluta şi nulitatea relativă

în funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului juridic civil, deosebim nulitatea absolută şi nulitatea relativă [art. 1246 alin. (2) C.civ.].

Nulitatea absolută este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes general, deci a unei norme juridice imperative de ordine publică, desigur, care instituie o condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic [art. 1247 alin. (1) C.civ.].

Nulitatea relativă este aceea care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice care ocroteşte un interes individual (particular), deci a unei norme juridice imperative de ordine privată, care instituie o condiţie de validitate pentru încheierea actului juridic [art. 1248 alin. (1) C.civ.].

Felul nulităţii (absolute sau relative) se stabileşte, în primul rând, ţinând cont de indicaţia legiuitorului. Astfel, în Codul civil din 2009, nulitatea absolută este desemnată fie prin sintagma ca atare, fie prin formula „constatarea nulităţii”, iar nulitatea relativă este desemnată, în afară de sintagma ca atare, prin formula „act anulabil”.

Dacă din textul de lege care instituie nulitatea nu rezultă felul acesteia ori dacă dispoziţia legală stabileşte doar condiţia de validitate pentru încheierea actului juridic, fără a indica şi sancţiunea incidenţă, stabilirea felului nulităţii se face în raport de natura interesului ocrotit prin edictarea normei juridice care a fost nesocotită la încheierea actului juridic. Desigur


că, dacă legiuitorul precizează în mod expres că, în situaţia respectivă, este vorba de o nulitate absolută sau, după caz, de o nulitate relativă, nu mai este necesară stabilirea felului nulităţii în raport de natura interesului ocrotit, iar aceasta chiar şi atunci când s-ar ajunge la o altă soluţie decât cea la care s-a oprit legiuitorul.11*

Dacă nici în raport de natura interesului ocrotit de norma juridică încălcată nu se poate determina felul nulităţii, atunci se va aplica prezumţia de nulitate relativă stabilită de art. 1252 C.civ., care dispune că „în cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil”.

Menţionăm că în doctrină a fost formulată şi aşa-numita teorie a actelor inexistente, adepţii acesteia deosebind: acte lovite de nulitate relativă, acte lovite de nulitate absolute şi acte inexistente.121 O asemenea teorie este însă inutilă, deoarece, şi în cazul aşa-zisei inexistenţe, urmează ca instanţa să verifice cauza ineficacităţii actului, iar regimul juridic al inexistenţei este tocmai regimul juridic al nulităţii absolute. Mai mult, motivul real care îi determină pe unii autori să împărtăşească această teorie (faptul că nulitatea absolută, în anumite sisteme de drept, este supusă prescripţiei extinctive), poate fi ignorat în sistemul nostru de drept, întrucât nulitatea absolută este imprescriptibilă.

Subliniem, însă, că teoria actelor juridice inexistente, cu care nu suntem de acord, nu trebuie confundată cu teoria clauzelor considerate ca nescrise, aceasta din urmă cunoscând unele aplicaţii chiar în Codul civil din 2009.

[1] Spre exemplu, art. 5 din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare, dispune că, sub sancţiunea nulităţii absolute, până la rambursarea integrală a creditului ipotecar, imobilul ipotecat va putea fi înstrăinat numai cu acordul prealabil, în scris, al creditorului ipotecar, acord dat pentru fiecare înstrăinare, deşi se observă că textul de lege, instituind o condiţie specială de validitate a actelor juridice de înstrăinare a imobilului ipotecat pentru garantarea creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare, nu a urmărit să asigure protecţia unui interes general, ci a interesului creditorului ipotecar, deci a unui interes individual.

(2] Teoria inexistenţei actului juridic derivă din concepţia nulităţii „actului organism”, care, după cum am menţionat deja, este în prezent abandonată. Astfel, com- parându-se actul juridic cu un organism uman, se arată că actul juridic valid este precum un organism perfect sănătos, actul juridic lovit de nulitate relativă este ca un organism atins de o boală care se poate vindeca, actul juridic lovit de nulitate absolută este precum un organism atins de o boală incurabilă, care îi va aduce moartea, iar actul inexistent este ca un organism ce nu a putut să prindă viaţă.


în ce ne priveşte, considerăm că, în ipoteza unei clauze considerate ca nescrisă, se poate spune că, practic, ar fi vorba de o nulitate absolută (şi, ca regulă, parţială) care, însă, operează de drept.

1.5.2. Nulitatea parţiala şi nulitatea totala

Această clasificare se face după criteriul întinderii efectelor nulităţii.Nulitatea totală este acea nulitate care desfiinţează actul juridic civil în

întregime.Nulitatea parţială este acea nulitate care desfiinţează numai o parte

dintre efectele actului juridic civil, celelalte efecte menţinându-se, întrucât nu contravin legii.

Din art. 1255 alin. (1) C.civ., potrivit căruia „clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat”, se poate trage concluzia că, în sistemul nostru de drept, nulitatea parţială reprezintă regula, iar nulitatea totală constituie excepţia. Totuşi, nulitatea parţială presupune un act juridic cu un conţinut complex, în sensul că actul juridic are mai multe efecte, deoarece numai într-o asemenea situaţie s-ar putea pune problema desfiinţării unor efecte şi a menţinerii altor efecte.

în cazul în care contractul este menţinut în parte, atât clauzele nule, cât şi cele considerate de lege nescrise sunt înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile [art. 1255 alin. (2) şi (3) C.civ.].

Mai reţinem că, potrivit art. 1256 C.civ., „în cazul contractelor cu mai multe părţi în care prestaţia fiecărei părţi este făcută în considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privinţa uneia dintre părţi nu atrage desfiinţarea în întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esenţială pentru existenţa contractului” .

Subliniem că nulitatea parţială nu trebuie confundată cu următoarelesituatii:111

i

- situaţia în care, dintre mai multe acte juridice, aflate în strânsă legătură, se anulează în întregime numai unul;

- ipoteza în care, deşi nevalabilă ca un anumit act juridic, manifestarea de voinţă produce efecte ca alt act juridic, în baza conversiunii;

[11 A se vedea şi G. RĂDUCAN, Nulitatea actului juridic, Ed. Hamangiu, 2009, p. 107.


- cazul în care actul juridic lovit de nulitate relativă este validat prin confirmare;

- ipoteza când actul juridic încheiat este lovit de nulitate absolută, însă, ulterior, este îndeplinită cerinţa legală nerespectată în momentul încheierii lui;

- situaţia când forma ad probationem nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege, dar operaţiunea juridică (negotium) este valabilă.

Aşadar, nulitatea parţială înseamnă ineficacitatea numai a unei clauze sau a unor clauze, dar nu toate, ale aceluiaşi act juridic.

Atragem atenţia că nu trebuie confundată clasificarea în nulităţi parţiale şi nulităţi totale cu clasificarea în nulităţi absolute şi nulităţi relative. Combinând cele două criterii de clasificare (natura interesului ocrotit şi întinderea efectelor), vom deosebi: nulitate absolută şi parţială (spre exemplu, cazul prevăzut de art. 2546 C.civ., potrivit căruia „este lovită de nulitate absolută clauza prin care se stabileşte un termen de decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârşirea actului de către partea interesată”), nulitate absolută şi totală, nulitate relativă şi parţială, nulitate relativă şi totală.

1.5.3. Nulitatea expresa şi nulitatea virtuala

în funcţie de modul de consacrare legislativă, distingem nulitatea expresă (numită şi nulitate textuală sau chiar explicită) şi nulitatea virtuală (numită şi nulitate implicită sau tacită).

Prin nulitate expresă se desemnează acea nulitate care este prevăzută, ca atare, într-o dispoziţie legală. Cele mai multe nulităţi fac parte din această categorie, fiind prevăzute fie în Codul civil, fie în alte acte normative.

Prin nulitate virtuală se desemnează acea nulitate care nu este expres prevăzută de lege, dar care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate a actului juridic civil sau, după cum spune art. 1253 C.civ., sancţiunea nulităţii trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins.

Clasificarea nulităţilor în exprese şi virtuale nu trebuie confundată cu clasificarea nulităţilor în absolute şi relative, deoarece este vorba despre două criterii diferite. în consecinţă, pot exista: nulităţi exprese şi absolute; nulităţi exprese şi relative; nulităţi virtuale şi absolute; nulităţi virtuale şi relative.


1.5.4. Nulităţi de fond şi nulită ţi de form ă

După felul condiţiei de validitate încălcate la încheierea actului juridic civil, nulitătile sunt de fond sau de formă.

7 j

Nulitatea de fond este acea nulitate care intervine în cazul lipsei ori ne- valabilităţii unei condiţii de fond a actului juridic civil (consimţământ, capacitate, obiect, cauză). Nulităţile din această categorie sunt cele mai numeroase în practică.

Nulitatea de formă este acea nulitate care intervine în cazul nerespec- tării formei cerute ad validitatem. Spre exemplu, art. 1041 C.civ., care prevede că „sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului", instituie o nulitate de formă.

1.5.5. Nulităţi amiabile şi nulităţi judiciare. Precizări privind aşa-numitele nu lită ţi de drept. Clauze considerate nescrise

Unii autori mai împart nulităţile, în raport de modul de valorificare, în nulităţi judiciare şi nulităţi amiabile, iar alţi autori, după acelaşi criteriu, deosebesc între nulităţile judiciare şi nulităţile de drept.

Distincţia dintre nulităţile amiabile şi nulităţile judiciare este consacrată şi de Codul civil din 2009. Potrivit art. 1246 alin. (3) C.civ., „dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată prin acordul părţilor” .

Prin urmare, putem face deosebire între situaţia în care părţile se înţeleg cu privire la nulitatea actului juridic încheiat de ele şi lipsesc de efecte actul respectiv prin voinţa lor, fără a se mai adresa organului de jurisdicţie (caz în care am fi în prezenţa unei nulităţi amiabile)111 şi situaţia în care părţile nu se înţeleg în acest sens ori în care ar fi vorba de un act juridic căruia nu i se poate pune capăt printr-un act simetric celui prin care a

[11 în doctrină (P. VASILESCU, op. cit, p. 424) s-a arătat, în mod întemeiat, că nulitatea amiabilă, datorită caracterului convenţional, nu poate afecta drepturiledobândite de tertii de bună-credintă.i >

Mai mult, s-a precizat că nulitatea amiabilă produce efecte numai pentru viitor, deci nu retroactivează - FR. TERRE, PH. SIMLER, Y. LEQUETTE, op. cit., p. 406.Considerăm că această afirmaţie trebuie nuantată, în sensul că, în măsura în care* i ’ 1nu ar aduce atingere intereselor terţilor de bună-credinţă, nulitatea amiabilă ar urma să producă aceleaşi efecte ca şi nulitatea judiciară, cel puţin în acele cazuri în care părţile ar putea să pună capăt contractului prin mutuus dissensus şi totodată să prevadă că aceasta va opera retroactiv.


luat naştere, deci nesusceptibil de o nulitate amiabilă, precum recunoaşterea de filiaţie, căsătoria etc., fiind astfel necesar ca nulitatea actului juridic să fie declarată de organul de jurisdicţie competent (într-o asemenea situaţie vorbim de nulitate judiciară).

în schimb, exceptând ipoteza clauzelor considerate ca nescrise şi eventualele norme speciale ce ar institui cazuri de nulitate care să opereze de drept,111 distincţia între nulitatea de drept şi nulitatea judiciară nu poate fi primită, în considerarea următoarelor argumente: actul juridic încheiat beneficiază de o prezumţie de valabilitate, chiar şi atunci când a fost încheiat cu nesocotirea legii, aşa încât, în măsura în care părţile nu se înţeleg (sau nu au posibilitatea să se înţeleagă asupra nulităţii), înlăturarea prezumţiei respective urmează a se face pe calea judecăţii; întrucât nimeni nu poate să îşi facă singur dreptate, dacă părţile nu se înţeleg, trebuie să hotărască instanţa; cercetarea problemei unei eventuale validări ulterioare a actului juridic, precum şi problema de a şti dacă este vorba de o nulitate totală sau parţială impun intervenţia organului de jurisdicţie competent; într-o formă a proiectului noului Cod civil se prevedea că nulitatea absolută operează de drept, însă Codul civil din 2009 nu a reţinut acea prevedere.121

Prin urmare, întrucât nulitatea absolută nu operează de drept, înseamnă că nu ar trebui să se vorbească despre constatarea nulităţii absolute şi declararea nulităţii relative, deoarece, atât în cazul nulităţii absolute, cât şi în cazul nulităţii relative, instanţa apreciază (constată) existenţa sau inexistenţa cauzei de nulitate, iar, în caz afirmativ, va pronunţa nulitatea, deci va anula actul juridic.131 Mai mult, distincţia cu care nu suntem de acord poate crea impresia că acţiunea prin care se invocă nulitatea ab

m De exemplu, art. 5 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, după ce prevede în alin. (1) că „în raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, dobânda nu poate depăşi dobânda legală cu mai mult de 50% pe an”, dispune în alin. (2) că „orice clauză prin care se încalcă dispoziţiile alin. (1) este nulă de drept”, iar într-un asemenea caz „creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală".

[2] în mod surprinzător, nu au fost scoase referirile la constatarea nulităţii absolute.

După cum s-a precizat în literatura juridică mai veche, „în toate cazurile de nulitate, judecătorul constată cauza ineficacităţii actului şi, odată cauza constatată, el proclamă nulitatea actului” - C. H a m a n g iu , I. R o s e t t i-B ă l ă n e s c u , Al. B ă ic o ia n u , op. cit., voi. I, p. 123. A se vedea şi G. RĂDUCAN, op. cit., p. 112.


solută ar fi o acţiune (cerere) în constatare, reglementată de art. 111 C.proc.civ., deşi, în realitate, acţiunea în declararea nulităţii unui act juridic este o acţiune (cerere) în realizare, indiferent dacă ar fi vorba de o nulitate absolută sau de o nulitate relativă.

Prin excepţie, aşa cum am menţionat deja, clauzele considerate nescrise pot fi privite ca nulităţi absolute111 şi, ca regulă, parţiale, [2] care însă operează de drept.

Ca exemple de clauze considerate nescrise, menţionăm:- clauza prin care s-ar restrânge sau s-ar renunţa la dreptul de a înde

plini o formalitate de publicitate, precum şi clauza penală sau altă sancţiune stipulată pentru a împiedica exercitarea acestui drept [art. 19 alin. (3) C.civ.];

- dispensa de a da socoteală acordată de părinţi sau de o persoană care ar fi făcut minorului o liberalitate (art. 154 C.civ.);

- clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului, precum şi hotărârile organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe, chiar dacă au fost publicate [art. 218 alin. (3) C.civ.];

- clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei [art. 267 alin. (2) C.civ.];

- orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre soţi [art. 325 alin. (3) C.civ.];

- clauza prin care, sub sancţiunea desfiinţării liberalităţii sau restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor [art. 1009 alin. (1) C.civ.];

- dispoziţia testamentară prin care se prevede dezmoştenirea ca sancţiune pentru încălcarea obligaţiilor prevăzute la alin. (1) sau pentru contestarea dispoziţiilor din testament care aduc atingere drepturilor moşteni-

111 Nu suntem de acord cu opinia că, în unele cazuri, ar fi vorba de nulităţi relative, deoarece numai nulităţile absolute ar putea opera de drept, adică pe temeiul legii, prin însăşi inserarea clauzei în actul juridic. Ţinând cont de regimul juridic al nulitătii relative, dacă s-ar admite că unele clauze considerate nescrise ar fi nulităti * ’ » relative, s-ar putea ajunge la consecinţa că nulitatea relativă nu mai operează sau nu mai poate fi invocată, deci că acea clauză, deşi considerată nescrisă, va produce efecte, ceea ce este inacceptabil.

*21 Ar putea fi vorba de o nulitate totală dacă respectiva clauză, care trebuie considerată nescrisă, a fost determinantă pentru încheierea actului juridic.


torilor rezervatari ori sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri [art. 1009 alin. (2) C.civ.];

- orice dispoziţie testamentară care, fără a stipula transmiterea bunurilor moştenirii, urmăreşte să înlăture regula potrivit căreia moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat (art. 1138 C.civ.);

- dispoziţia care impune donatarului raportul în natură [art. 1151 alin. (1) C.civ.];

- orice clauză prin care părţile ar institui o altă cauză de nulitate în afara celor stabilite de lege ori ar suprima o cauză de nulitate prevăzută de lege [art. 1246 alin. (4) C.civ.];

- clauza prin care s-ar suprima obligaţia respectării unui termen rezonabil de preaviz pentru denunţarea unilaterală a unui contract încheiat pe durată nedeterminată, precum şi clauza prin care s-ar stipula o prestaţie în schimbul denunţării contractului (art. 1277 C.civ.);

- clauza prin care s-ar prevedea o condiţie imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri, cu excepţia ipotezei în care condiţia este însăşi cauza contractului, caz în care intervine nulitatea absolută a contractului (art. 1402 C.civ.);

- stipulaţia conform căreia creditorul nu ar avea obligaţia de a dovedi cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere [art. 1523 alin. (4) C.civ.];

- orice stipulaţie care ar contraveni dispoziţiilor art. 1541 alin. (1) şi (2) C.civ. care reglementează reducerea cuantumului penalităţii;

- orice stipulaţie care ar contraveni dispoziţiilor art. 1551 alin. (1) C.civ. care reglementează condiţiile în care creditorul poate solicita rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului;

- stipulaţia conform căreia creanţa încorporată într-un titlu la purtător nu s-ar transmite prin remiterea materială a titlului [art. 1588 alin. (3) C.civ.];

- stipulaţia conform căreia subrogaţia ar opera cu consimţământul debitorului [art. 1594 alin. (2) C.civ.];

- orice stipulaţie care ar contraveni dispoziţiilor art. 1699 C.civ. care reglementează limitele clauzei de nerăspundere pentru evicţiune;

- orice clauză care ar contraveni dispoziţiilor art. 1734 alin. (1) C.civ. care reglementează concursul dintre preemptori;


- orice clauză care ar contraveni dispoziţiilor art. 1825 alin. (1) C.civ. care prevede condiţiile denunţării închirierii încheiate pe durată determinată;

- clauzele nescrise prevăzute de art. 1826 C.civ. în materia închirierii locuinţelor;» *

- orice clauză prin care un asociat este exclus de la împărţirea beneficiilor sau de la participarea la pierderi [art. 1902 alin. (5) C.civ.];

- orice clauză contrară dispoziţiilor art. 1910 alin. (1)-(4) C.civ. care reglementează modalitatea de adoptare a hotărârilor privind societatea;

- orice clauză contrară dispoziţiilor art. 1918 alin. (1)-(3) C.civ. care reglementează drepturile asociaţilor care nu sunt administratori;

- orice clauză care stabileşte un nivel minim garantat de beneficii pentru unul sau unii dintre asociaţi [art. 1953 alin. (5) C.civ.];

- clauza prin care se înlătură sau restrânge răspunderea stabilită prin lege în sarcina transportatorului [art. 1995 alin. (1) C.civ.];

- orice clauză prin care se înlătură sau se restrânge răspunderea transportatorului pentru prejudiciile prevăzute în art. 2004 alin. (1)-(4) C.civ.;

- orice clauză prin care s-ar extinde sfera clauzei de neconcurenţă [art. 2075 alin. (3) C.civ.];

- înscrierea în contul curent a creanţelor care nu pot face obiectul compensaţiei [art. 2172 alin. (1) C.civ.];

- orice clauză prin care instituţia de credit este exonerată de răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor care îi revin în administrarea titlurilor cu prudenţă şi diligenţă [art. 2192 alin. (3) C.civ.];

- clauza prin care creditorul întreţinerii se obligă la prestarea unor servicii [art. 2257 alin. (5) C.civ.];

- orice clauză care ar contraveni dispoziţiilor art. 2263 alin. (3) C.civ. care reglementează pronunţarea rezoluţiunii contractului de întreţinerenumai de către instantă;

i 1

- orice stipulaţie prin care s-ar prevedea o altă ordine de exercitare a privilegiilor în caz de concurs, în afară de cea stabilită de art. 2339 alin. (1) C.civ.;

- clauzele care impun debitorului plata anticipată şi imediată, la cerere, a obligaţiei garantate cu ipotecă imobiliară ori cu ipotecă mobiliară sau plata vreunei alte obligaţii prin faptul constituirii unei alte garanţii asupra aceluiaşi bun [art. 2384 alin. (2) C.civ. şi art. 2396 alin. (3) C.civ.];

- clauza de antihreză, adică acea clauză prin care creditorul ipotecar este autorizat ca, până la data începerii executării, să exercite posesia


asupra imobilului ipotecat sau să îşi însuşească fructele ori veniturile acestuia (art. 2385 C.civ.);

- orice stipulaţie care ar contraveni obligaţiei creditorului ipotecar de a remite debitorului său sumele încasate care depăşesc cuantumul capitalului creanţei ipotecate, al dobânzilor şi al cheltuielilor (art. 2408 C.civ.);

- orice clauză potrivit căreia, pentru a garanta executarea obligaţiei debitorului său, creditorul îşi rezervă dreptul să devină proprietarul irevocabil al bunului ipotecat ori să dispună de acesta fără formalităţile impuse de lege (art. 2433 C.civ.);

- orice stipulaţie prin care s-ar limita obligaţia creditorului, atunci când legea îi permite să preia bunul mobil ipotecat prin mijloace proprii, de a nu tulbura liniştea şi ordinea publică ori recurge, în mod direct sau indirect, la constrângere, chiar dacă fapta sa nu ar constitui o infracţiune [art. 2440 alin. (2) C.civ.].

2. Cauzele de nulitate


După cum rezultă din chiar definiţia nulităţii actului juridic civil, această sancţiune de drept civil are drept cauză generică nerespectarea la încheierea actului juridic111 a tuturor dispoziţiilor legale care reglementeazăcondiţiile sale de valabilitate,

i

într-o exprimare globală, se poate spune că sunt cauze de nulitate a actului juridic civil următoarele:

- încălcarea dispoziţiilor legale privind capacitatea civilă;- lipsa ori nevalabilitatea consimţământului;- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil;- nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem;- nesocotirea limitelor principiului libertăţii actelor juridice;

E1) Orice cauză de nulitate trebuie să fie contemporană momentului încheierii actului juridic, ameninţarea exercitată în faza executării contractului nefiind de natură să afecteze valabilitatea acestuia (I.C.C.J., s. corn., dec. nr. 2515/2004, www.scj.ro). Subliniem, însă, că ameninţarea efectuată pe parcursul executării contractului ar putea să privească modificarea contractului sau obţinerea executării obligaţiei în alte condiţii decât cele stabilite la încheierea contractului, ipoteză în care ar fi posibil să se invoce nulitatea relativă a modificării de contract sau a plăţii (plata fiind şi ea o convenţie).

http://www.scj.ro


- nerespectarea altor condiţii, speciale, cerute pentru încheierea valabilă a anumitor acte juridice.

Dintre aceste cauze, unele atrag nulitatea absolută a actului juridic civil, iar altele atrag nulitatea relativă.

Pentru ipoteza în care se invocă mai multe cauze (motive) de nulitate prin aceeaşi cerere de chemare având ca obiect desfiinţarea unui act juridic, nu există o ordine în care instanţa trebuie să analizeze aceste motive, având în vedere că motivele de nulitate sunt concomitente, producând aceleaşi efecte în cazul în care sunt întemeiate, iar aceasta indiferent că nulitatea ar fi absolută sau relativă. Este suficient ca instanta să

i

găsească un motiv de nulitate întemeiat, iar, faţă de desfiinţarea actului juridic ce ar urma să se pronunţe, devine inutil să se cerceteze şi alte motive de nulitate. Dacă, însă, acţiunea în nulitate se respinge, instanţa trebuie să analizeze în considerentele hotărârii toate motivele de nulitate invocate, chiar dacă în dispozitivul hotărârii nu se va face referire la acestea. într-o asemenea situatie, considerentele în care sunt analizate« *motivele de nulitate nu numai că explică soluţia din dispozitiv, ci fac corp comun cu acesta, astfel încât vor trece şi ele în autoritatea lucrului judecat, o nouă cerere de chemare în judecată prin care se solicită nulitatea pentru unul dintre motivele respective nemaiputând fi cercetată pe fond.

Trebuie reţinut că toate cauzele de nulitate sunt legale. în acest sens, art. 1246 alin. (4) C.civ. stipulează expres că prin acordul părţilor nu pot fi instituite şi nici suprimate cauze de nulitate, orice convenţie sau clauză contrară fiind considerată nescrisă.

2.2. Cauzele de nulitate absolută

Potrivit art. 1250 C.civ., „contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general”.

a) în baza unor dispoziţii legale exprese, sunt lovite de nulitate absolută:

- actele care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (art. 66 C.civ.);

- actele juridice încheiate de către persoanele juridice care au ca obiect drepturi ce nu pot aparţine decât persoanei fizice [art. 206 alin. (1) şi (3) C.civ.];


- actele juridice încheiate de persoanele juridice fără scop lucrativ ce au ca obiect alte drepturi şi obligaţii civile decât acelea care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut [art. 206 alin. (2) şi (3) C.civ.], cu excepţia acelor acte prin care aceste persoane juridice primesc liberalităţi (art. 208 C.civ.);

- căsătoria încheiată cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la art. 271, art. 273, art. 274, art. 276 şi art. 287 alin. (1) C.civ. [art. 293 alin. (1) C.civ.];

- căsătoria încheiată de către minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani [art. 294 alin. (1) C.civ.];

- căsătoria fictivă [art. 295 alin. (1) C.civ.];- recunoaşterea unui copil a cărui filiaţie nu a fost înlăturată [art. 418

lit. a) C.civ.];- recunoaşterea unui copil după decesul acestuia [art. 418 lit. b)

C.civ.];- adopţia fictivă [art. 480 alin. (1) C.civ.];- partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor [art. 684 alin. (2)

C.civ.];- partajul în care nu s-au cuprins toţi descendenţii care îndeplinesc

condiţiile pentru a veni la moştenire, fie în nume propriu, fie prin reprezentare succesorală [art. 1163 alin. (1) C.civ.];

- contractul de fiducie prin care se realizează o liberalitate indirectă în folosul beneficiarului (art. 775 C.civ.);

- actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă (art. 956 C.civ.);

- liberalităţile realizate fără determinarea beneficiarului sau prevederea criteriilor pe baza cărora acesta să poată fi determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice [art. 989 alin. (1) C.civ.];

- donaţia care contravine principiului irevocabilităţii, deci care: a) este afectată de o condiţie a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa donatorului; b) impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea maximă a acestora nu este determinată în contractul de donaţie; c) conferă donatorului dreptul de a denunţa unilateral contractul; d) permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă donatorul moare fără să fi dispus de acel bun; dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte din bunurile donate, nulitatea operează numai în privinţa acestei părţi [art. 1015 alin. (2) C.civ.];

-testam entul reciproc (art. 1036 C.civ.);- opţiunea succesorală afectată de modalităţi (art. 1101 C.civ.);


- actul juridic care are un obiect nedeterminat sau ilicit [art. 1225 alin. (2) C.civ.] sau care priveşte o prestaţie nedeterminabilă ori ilicită [art. 1226 alin. (2) C.civ.];

- actul juridic încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă [art. 1242 alin. (1) C.civ.];

- contractele prin care judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă cumpără, direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea [art. 1653 alin. (1) C.civ.];

- subarendarea totală sau parţială [art. 1847 alin. (2) C.civ.];- contractul de rentă viageră care stipulează o rentă constituită pe

durata vieţii unui terţ care era decedat în ziua încheierii contractului (art. 2246 C.civ.);

- tranzacţia încheiată pentru executarea unui act juridic lovit de nulitate absolută, în afară de cazul în care părţile au tranzacţionat expres asupra nulităţii [art. 2274 alin. (1) C.civ.];

- vânzarea bunurilor culturale mobile, proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, clasate în tezaur cu nerespectarea dreptului de preempţiune al statului român, prin Ministerul Culturii şi Cultelor [art. 36 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată, cu modificările şi completările ulterioare];

- vânzarea monumentelor istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat cu nerespectarea dreptului de preempţiune al statului român, prin Ministerul Culturii şi Cultelor, pentru monumentele istorice clasate în grupa A, sau prin serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor, pentru monumentele istorice clasate în grupa B, respectiv al unităţilor administrativ-teritoriale [art. 4 alin. (4) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, republicată, cu modificările ulterioare];

- vânzarea imobilelor pe care sunt amplasate mormintele şi operele comemorative de război, aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, cu excepţia celor care au destinaţia de locuinţă şi pe care sunt amplasate plăci comemorative, cu nerespectarea dreptului de preempţiune al statului sau, după caz, al unităţilor administrativ-teritoriale, prin Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor [art. 9 alin. (2) din Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război, cu modificările ulterioare];


- actul juridic de înstrăinare (inter vivos) a unui apartament sau spaţiucu altă destinatie decât aceea de locuinţă, fără a exista adeverinţa din i i 7 »

partea asociaţiei de proprietari referitoare la achitarea la zi a cotelor de contribuţie la cheltuielile asociaţiei de proprietari [art. 20 alin. (2) din Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, cu modificările ulterioare] etc.

b) Ţinând cont de condiţiile de validitate, putem reţine, generic, următoarele cauze care atrag nulitatea absolută a actului juridic civil:

- încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă, însă numai dacă este vorba de nerespectarea unei incapacităţi speciale de folosinţă a persoanei fizice instituite pentru ocrotirea unui interes general [spre exemplu, încălcarea incapacităţii speciale de folosinţă instituite de art. 44 alin. (2) din Constituţie, a incapacităţii instituite de art. 1653 alin. (1) C.civ. etc], de lipsa capacităţii de folosinţă a persoanei juridice sau de nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice fără scop lucrativ [art. 206 alin. (2) şi (3) C.civ.];

- lipsa totală a consimţământului111 (de exemplu: încheierea unui act juridic într-o limbă pe care partea nu o înţelege;121 manifestarea de voinţă a fost exprimată fără intenţia de a produce efecte juridice etc.), cu excepţia cazului în care legea prevede sancţiunea nulităţii relative (ca în ipoteza erorii obstacol);

- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil [spre exemplu, cazul prevăzut de art. 1847 alin. (2) C.civ.] sau a obiectului obligaţiei;

- nevalabilitatea cauzei (scopului) actului juridic civil, dar numai atunci când cauza este ilicită (inclusiv în ipoteza fraudei la lege) sau imorală, afară de situaţia în care prin lege s-ar dispune altfel;’31

t11 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1998/1989, în Dreptul nr. 7/1990, p. 66; Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 3641/1998, în C.P.J.C. 1998, p. 45. Dacă susţinerea părţii în sensul că nu ea a semnat contractul este confirmată de expertiza grafologică efectuată, atunci contractul este lovit de nulitate pentru lipsa consimţămân- tului-C.A. Bucureşti, s. civ., dec. nr. 1269/1996, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 41.

121 B. FAGES, op.cit., p.81.(31 A se vedea, spre exemplu, Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1815/1989, în

Dreptul nr. 7/1990, p. 66 (nulitatea absolută pentru cauză imorală a contractului de întreţinere încheiat în scopul menţinerii stării de concubinaj); dec. nr. 144/1983, în Repertoriu 1980-1985, p. 79, nr. 70 (nulitatea liberalităţii prin care s-a urmărit începerea, continuarea sau reluarea unei relaţii de concubinaj).


- nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem}^- nerespectarea dreptului de preempţiune în cazurile expres (şi limitativ)

prevăzute de lege.

2.3. Cauzele de nulitate relativă

Potrivit art. 1251 C.civ., actul juridic „este anulabil când au fost nesocotite dispoziţiile legale privitoare la capacitatea de exerciţiu, când consimţământul uneia dintre părţi a fost viciat, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege” .

De asemenea, reamintim că pentru nulităţile virtuale, art. 1252 C.civ. stabileşte o prezumţie de nulitate relativă, în sensul că, dacă nu rezultă neîndoielnic din dispoziţia legală care instituie o condiţie de validitate că interesul ocrotit este unul general, atunci nerespectarea acesteia atrage nulitatea relativă.

Următoarele cauze atrag nulitatea relativă a actului juridic civil:- nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă a persoanei,

însă numai atunci când: actul juridic de administrare sau de dispoziţie s-a încheiat de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, actul juridic de administrare s-a încheiat fără încuviinţarea ocrotitorului legal şi este lezionar pentru minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă, actul juridic de dispoziţie s-a încheiat fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal sau a instanţei de tutelă (în toate aceste situaţii, este vorba despre încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu a persoanei fizice); actul juridic s-a încheiat pentru persoana juridică de persoane fizice incapabile, incompatibile sau, după caz, numite în organele de administrare şi de control ale persoanei juridice cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare şi produce o vătămare persoanei juridice respective [art. 211 alin. (1) C.civ.];121 actul juridic s-a încheiat cu nerespectarea unei

111 în cazul donaţiei, este necesar ca atât oferta de donaţie, cât şi acceptarea acesteia să îmbrace forma autentică. Tocmai de aceea, s-a decis că împrejurarea că oferta de donaţie a fost întocmită în formă autentică nu echivalează cu perfectarea actului, în condiţiile în care nu s-a putut face dovada acceptării de către donatar în formă autentică - I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 937 din 3 februarie 2009, www.scj.ro.

[2] în schimb, ca regulă, sunt valabile actele juridice încheiate cu depăşirea puterilor conferite organelor persoanei juridice. Astfel, art. 210 alin. (2) C.civ. stabileşte că „actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele desemnate cu depăşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice, precum şi actele încheiate de alte

http://www.scj.ro


incapacităţi speciale de folosinţă, instituită pentru protecţia unor interese individuale;

- lipsa discernământului în momentul încheierii actului juridic civil [art. 1205 alin. (1) C.civ.];1’1

- viciile de consimţământ;j '

- lipsa cauzei [art. 1238 alin. (1) C.civ.];121- nerespectarea dreptului de preempţiune în cazurile expres (şi limi

tativ) prevăzute de lege, anume de art. 15 alin. (2) şi de art. 30 alin. (3) din Legea nr. 16/1996 a Arhivelor naţionale, cu modificările şi completările ulterioare (dreptul de preempţiune al Arhivelor Naţionale sau, după caz, al direcţiilor judeţene ale Arhivelor Naţionale, în cazul vânzării oricăror documente care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României), de art. 42 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (dreptul de preempţiune al deţinătorilor cu titlu valabil în cazul vânzării imobilelor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, respectiv dreptul de preempţiune al

persoane nedesemnate obligă persoana juridică în condiţiile gestiunii de afaceri”, iar art. 218 alin. (2) C.civ. prevede că „în raporturile cu terţii, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii o cunoşteau la data încheierii actului”.

£11 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1998/1989, citată mai sus; C.A. Braşov, dec. civ. nr. 374/R/1995, în C.P.J.C. 1994-1998, p. 51; C.A. Ploieşti, dec. civ. nr. 477/1998, în B.J., semestrul 1/1998, p. 181; C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 2079/1999 şi dec. nr. 3247/1999, în C.P.J.C. 1999, p. 80 şi p. 64. S-a mai decis că lipsa discernământului nu constituie un caz de nulitate absolută, deoarece lipsa discernământului în exprimarea voinţei nu relevă inexistenţa consimţământului, ci un simplu viciu al acestuia, care nu atrage decât nulitatea relativă a actului (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 3255/2005, www.scj.ro). Soluţia este corectă sub aspectul că lipsa discernământului la încheierea unui act juridic civil atrage nulitatea relativă a acestuia, iar nu nulitatea absolută, însă este inexactă afirmaţia că lipsa discernământului ar fi un viciu de consimţământ (sunt vicii de consimţământ: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea), chiar dacă existenţa discernământului este o cerinţă a valabilităţii consimţământului.

[2] Uneori, legea sancţionează cu nulitatea relativă şi cazuri particulare de cauză ilicită sau imorală, spre exemplu, potrivit art. 215 alin. (1) C.civ., „este anulabil actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al organelor de administrare, dacă acesta din urmă, soţul, ascendenţii sau descendenţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act şi dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru”.

http://www.scj.ro


chiriaşilor în cazul vânzării imobilelor cu destinaţia de locuinţă, în ambele ipoteze fiind vorba de imobile care nu s-au restituit persoanelor îndreptăţite), precum şi de art. 45 alin. (5) şi (10) din Legea Codului silvic nr. 46/2008, cu modificările şi completările ulterioare (dreptul de preempţiune în favoarea coproprietarilor şi vecinilor proprietari de fond forestier, persoane fizice sau persoane juridice de drept public ori de drept privat, în cazul vânzării de terenuri din fondul forestier proprietate privată).

3. Regimul juridic al nulităţii


Clasificarea nulităţilor în absolute şi relative prezintă importanţă subaspectul regimului juridic, diferit, pe care îl are fiecare dintre aceste douăfeluri de nulităti.

t

Prin regim juridic al nulităţii înţelegem regulile cărora le este supusă nulitatea absolută sau, după caz, nulitatea relativă.

Aceste reguli se referă, în esenţă, la trei aspecte:- cine poate invoca nulitatea;- cât timp poate fi invocată nulitatea;- dacă nulitatea poate să fie acoperită ori nu prin confirmare.

3.2. Regimul juridic al nulităţii relative

3.2.1. Enumerarea regulilor care guvernează regimul jurid ic al nulităţii relative

în cazul nulităţii relative, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele reguli:

- nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de persoana ocrotită prin norma juridică încălcată în momentul încheierii actului juridic, deci de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;

- nulitatea relativă trebuie invocată, pe cale de acţiune, în termenul de prescripţie extinctivă, fiind deci prescriptibilă pe cale de acţiune, însă este imprescriptibilă pe cale de excepţie;

- nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit, de partea interesată (sau de succesorii în drepturi ai acesteia).


3.2.2. Nulitatea relativa poate f i invocata, în principiu, numai de persoana interesata

Art. 1248 alin. (2) C.civ. dispune că „nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată” .111

Această regulă se justifică prin aceea că nulitatea relativă este menită să ocrotească un interes individual (particular).

Trebuie însă subliniat că, deşi regula în discuţie este formulată restrictiv, totuşi, posibilitatea de a invoca nulitatea relativă a unui act juridic aparţine unui cerc mai larg de persoane. Astfel, nulitatea relativă poate fi invocată:

- de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic (de exemplu, de victima violenţei, de partea aflată în eroare esenţială şi scuzabilă etc.).121 De regulă, persoana interesată să invoce nulitatea relativă este una dintre părţile actului juridic, însă, sunt cazuri în care norma juridică nerespectată la încheierea actului juridic ocroteşte interesele unei terţe persoane, iar nu interesele uneia dintre părţile actului juridic, astfel încât nulitatea relativă nu va putea fi invocată de vreuna dintre părţile actului juridic, ci de către terţul respectiv (de exemplu, interesul de a invoca nulitatea relativă a unui legat pentru vicierea consimţământului testatorului aparţine moştenitorilor legali, care, prin ipoteză, nu sunt părţi în actul juridic a cărui nulitate o invocă);

- de reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu, care de altfel este cel care încheie actul juridic pentru incapabil, aşa încât, cu atât mai mult, trebuie să aibă dreptul de a invoca nulitatea menită să îl ocrotească pe cel aflat sub protecţia sa;

£1] Spre exemplu, s-a decis că, în cazul unui contract de vânzare încheiat sub imperiul dolului exercitat de cumpărătoare, soţul vânzătoarei nu poate cere anularea contractului în contradictoriu cu cumpărătoarea - I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 4564/2005, www.scj.ro.

[2] Subliniem că acţiunea în anularea actului juridic pentru încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea de exerciţiu poate fi invocată şi de minorul care a împlinit vârsta de 14 ani [art. 46 alin. (2) C.civ.].

De asemenea, potrivit art. 44 alin. (2) C.civ., cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate invoca şi singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicţie judecătorească.

http://www.scj.ro


- de ocrotitorului legal al minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă'}^

- de succesorii părţii ocrotite prin norma juridică încălcată la încheierea actului juridic, cu excepţia acţiunilor intuitu personae;

- de creditorii chirografari ai părţii ocrotite, pe calea acţiunii oblice, afară de cazul în care ar fi vorba de drepturi sau acţiuni strict personale (art. 1560-1561 C.civ.);121

- de procuror, în condiţiile prevăzute de art. 45 C.proc.civ., precum şi atunci când actul juridic s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă deşi o asemenea autorizare era necesară, potrivit legii [art. 46 alin. (3) C.civ.].

în sfârşit, mai reţinem că, potrivit art. 1248 alin. (3) C.civ., nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa judecătorească.

în schimb, dacă este cazul, notarul public trebuie să invoce motivul de nulitate relativă dacă are cunoştinţă de existenţa acestuia şi să refuze autentificarea actului, iar aceasta indiferent dacă părţile solicită încheierea actului juridic în forma ad validitatem cerută de lege sau autentificarea unui act juridic deja încheiat şi pentru care legea nu pretinde forma autentică.131

111 Ocrotitorul legal sau reprezentantul legal poate să invoce anulabilitatea nu numai pentru încheierea actului juridic cu încălcarea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu [art. 46 alin. (2) C.civ.], ci pentru orice cauză de nulitate relativă. Această soluţie se fundamentează pe o interpretare extensivă şi teleologică a art. 2529 alin. (1) lit. c) C.civ.; dacă prescripţia extinctivă curge de la data când reprezentantul legal sau ocrotitorul legal cunoaşte cauza de anulare, înseamnă, implicit, că acesta o poate şi invoca, fiindcă altfel nu s-ar mai atinge scopul legii de a asigura o protecţie reală celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, iar, pe de altă parte, cerinţa cunoaşterii de către reprezentantul legal sau ocrotitorul legal a cauzei de nulitate relativă ar fi în mare măsură inutilă dacă acesta nu ar putea solicita anularea.

121 în acest sens, menţionăm I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 3255/2005, www.scj.ro.

[3] Art. 1258 C.civ. prevede că Jn cazul anulării sau constatării nulităţii contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză de nulitate a cărei existenţă rezultă din însuşi textul contractului, partea prejudiciată poate cere obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie”.

http://www.scj.ro


3.2.3. Nulitatea relativa este prescriptibila pe cale de acţiune şi imprescriptibila pe cale de excepţie

Art. 1249 alin. (2) teza I C.civ. prevede că „nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege” .

Acelaşi alineat, curmând o controversă doctrinară, consacră, în teza a ll-a, imprescriptibilitatea nulităţii relative invocate pe cale de excepţie, dispunând că „partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare” . Prin derogare însă de la această din urmă regulă, invocarea nulităţii relative pentru leziune pe cale de excepţie este, potrivit art. 1223 alin. (2) C.civ., supusă prescripţiei extinctive în aceleaşi condiţii ca şi invocarea nulităţii relative pe calede acţiune,

i

3.2.4. Nulitatea relativă poate f i acoperită prin confirmare expresă ori tacită

Art. 1248 alin. (4) C.civ. dispune că actul juridic anulabil este susceptibil de confirmare.

Având menirea de a ocroti anumite interese individuale (particulare), este firesc ca persoana interesată să poată renunţa în mod valabil la dreptul de a invoca nulitatea relativă, dacă apreciază că acest fapt este conform intereselor sale. Renunţarea la un asemenea drept are ca efect acoperirea nulităţii relative (deci consolidarea actului juridic anulabil) şi se realizează prin confirmare.

Aşadar, confirmarea este acel act juridic unilateral prin care se renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă.

Confirmarea poate să fie expresă sau tacită.Pentru a fi valabil, actul de confirmare expresă trebuie să îndepli

nească următoarele cerinţe:>

- să provină de la cel îndreptăţit să invoce nulitatea relativă şi să fie făcut în deplină cunoştinţă de cauză, adică numai cunoscând cauza de nulitate şi, în caz de violenţă, numai după încetarea acesteia [art. 1263 alin. (2) C.civ.];

- viciul care afecta actul juridic anulabil (cauza de nulitate relativă) să nu mai existe la momentul confirmării (în caz contrar, însuşi actul de confi


rmare este anulabil)111 şi să fie întrunite, la acest moment, toate celelalte condiţii de validitate [art. 1263 alin. (1) C.civ.];121

- să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă menţiune despre motivul acţiunii în anulare, precum şi despre intenţia de a repara viciul pe care se întemeiază acea acţiune (art. 1264 C.civ.).

Confirmarea tacită rezultă din fapte care nu lasă nicio îndoială asupra intenţiei de acoperire a nulităţii relative. Astfel, executarea voluntară a unui act juridic lovit de nulitate relativă reprezintă o confirmare tacită (este, însă, necesar ca persoana respectivă să fi cunoscut cauza de nulitate relativă şi să fi executat actul în cunoştinţă de cauză). în acest sens, art. 1263 alin. (5) C.civ. prevede că, „în lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligaţia să fie executată în mod voluntar la data la care ea putea fi valabil confirmată de către partea interesată” .

Mai reţinem că, potrivit art. 1263 alin. (6) C.civ., persoana care poate să confirme poate să fie pusă în întârziere printr-o notificare prin care partea interesată să îi solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare, în termen de 6 luni de la notificare, sub sanctiu-> * * » nea decăderii din dreptul de a cere anularea contractului. în alte cuvinte, de la primirea notificării, cel îndreptăţit să invoce nulitatea relativă poate să opteze între a confirma nulitatea sau a introduce acţiunea în anularea actului juridic. Această opţiune poate fi exercitată în termen de cel mult 6 luni de la primirea notificării, deoarece, la împlinirea acestui termen, este decăzut din dreptul de a solicita anularea actului juridic, ceea ce înseamnă că, practic, este vorba de o prezumţie absolută de confirmare ce decurge din neintroducerea în termen a acţiunii în anulare.

Confirmarea, indiferent dacă este expresă ori tacită, are ca efect validarea actului juridic lovit de nulitate relativă, iar acest efect se produce

[1] O aplicaţie implicită a acestei condiţii o întâlnim în art. 48 C.civ., în ceea cepriveşte confirmarea actului lovit de nulitate relativă pentru lipsa capacităţii deplinede exerciţiu. Din acest text de lege rezultă că actul făcut singur de minorul caretrebuia reprezentat sau asistat poate fi confirmat de către acesta numai după cedevine major, iar nu şi în timpul minorităţii, când confirmarea poate fi făcută, potrivit art. 1263 alin. (3) şi (4) C.civ., de persoana chemată de lege să încuviinţeze actele minorului, dacă această încuviinţare era suficientă pentru încheierea valabilăa actului juridic, respectiv cu autorizarea instanţei de tutelă, atunci când estecazul.

[21 Este aproape inutil să precizăm că nu se poate renunţa la dreptul de ainvoca nulitatea relativă prin chiar actul juridic anulabil. Prin ipoteză, confirmareapoate să intervină numai ulterior încheierii actului juridic afectat de o cauză denulitate relativă, neputând îmbrăca forma unei clauze inserate în acesta.


retroactiv (ex tune), adică de la data când a fost încheiat actul juridic confirmat. Astfel, potrivit art. 1265 alin. (1) C.civ., „confirmarea îşi produce efectele din momentul încheierii contractului şi atrage renunţarea la mijloacele şi excepţiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însă a drepturilor dobândite şi conservate de terţii de bună-credinţă” .

Partea finală a acestei dispoziţii legale este menită să asigure protecţia terţului care a dobândit cu bună-credinţă dreptul ce a fost transmis prin contractul anulabil sau un drept în legătură cu acesta (deci avândului- cauză cu titlu particular al uneia dintre părţile contractului anulabil), în măsura în care terţul a dobândit dreptul respectiv anterior confirmării.111

Dacă fiecare dintre părţi poate invoca nulitatea contractului sau mai multe părţi o pot invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică invocarea nulităţii de către celelalte părţi [art. 1265 alin. (2) C.civ.].

Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimţământului prin doi sau violenţă nu implică, prin ea însăşi, renunţarea la dreptul de a cere daune-interese [art. 1263 alin. (3) C.civ.].

Confirmarea nulitătii relative nu trebuie confundată cu ratificarea,> * aceasta din urmă fiind actul prin care o persoană devine parte în actul juridic încheiat în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii necesare pentru a încheia actul respectiv.

De asemenea, confirmarea nu se confundă nici cu refacerea actului, deoarece în cazul acesteia ia naştere un nou act juridic, care îşi produce efectele din acel moment, pe când confirmarea operează retroactiv.

în sfârşit, este necesar să se facă deosebire între confirmare şi actui recognitiv, prin acesta din urmă recunoscându-se un act juridic preexistent numai în privinţa existenţei lui, iar nu şi cu privire la validitatea lui, ceea ce înseamnă că persoana interesată nu renunţă la dreptul de a invoca, dacă este cazul, nulitatea relativă a actului juridic preexistent.

E1] A se vedea şi FR. TERRE, PH. SIMLER, Y. LEQUETTE, op. cit., p. 420; M. POUMAREDE, op. cit., p. 225, în ambele lucrări oferindu-se următorul exemplu: un minor vinde un bun, contractul fiind anulabil pentru lipsa capacităţii depline de exerciţiu, apoi, devenit major, vinde acelaşi bun unei alte persoane; dacă ar confirma prima vânzare, aceasta ar deveni retroactiv valabilă, astfel încât cel de-al doilea cumpărător ar fi în situaţia că a dobândit de la un neproprietar, însă confirmarea primei vânzări nu îi va fi opozabilă celui de-al doilea cumpărător.


3.3. Regimul juridic al nulităţii absolute

3.3.1. Enumerarea regulilor care guvernează regimul jurid ic al nulităţii absolute

în cazul nulităţii absolute, regimul juridic al acesteia se concretizează în următoarele reguli:

- nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes (părţile actului juridic, avânzii-cauză ai părţilor, alte persoane care nu au participat la încheierea actului juridic, dar care ar justifica un interes propriu), de instanţă din oficiu, de procuror, precum şi de alte organe prevăzute de lege;

- nulitatea absolută poate fi invocată oricând, pe cale de acţiune sau de excepţie, fiind deci imprescriptibilă;

- în principiu, nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare (nici expresă şi nici tacită).

3.3.2. Nulitatea absolută poate f i invocată de oricine are interes, de instanţă, de procuror sau de alte organe prevăzute de lege

Această regulă îşi găseşte justificarea în faptul că nulitatea absolută este menită să ocrotească un interes general, aşa încât trebuie să se dea posibilitatea unui cerc larg de persoane sau organe să invoce o asemenea nulitate a unui act juridic civil.

De reţinut că, pentru instanţă, invocarea nulităţii absolute a actului juridic dedus judecăţii este nu numai o posibilitate, ci chiar o obligaţie. în acest sens, art. 1247 alin. (3) C.civ. prevede că „instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută”.

însă, invocarea din oficiu de către instantă a nulitătii absolute nu tre-* « > buie înţeleasă în sensul că instanţa ar putea să se sesizeze din oficiu cu o acţiune în declararea nulităţii absolute a unui act juridic şi nici că instanţa ar putea, în lipsa unei cereri exprese formulate într-un litigiu privind actul juridic încheiat cu nesocotirea unei norme juridice care ocroteşte un interes general, să se pronunţe în dispozitivul hotărârii asupra nulităţii (adică să declare nul actul juridic respectiv), deoarece s-ar încălca principiul disponibilităţii.

Atunci când se spune că instanţa poate să invoce din oficiu nulitatea absolută a unui act juridic, trebuie avută în vedere ipoteza în care una dintre părţi declanşează un litigiu civil având ca obiect executarea unui act juridic (în alte cuvinte, reclamantul solicită obligarea pârâtului la executa


rea prestaţiei ce îi revine potrivit acelui act juridic, de exemplu, se cere ca pârâtul să fie obligat la predarea lucrului pe care l-a vândut reclamantului) sau, mai larg, îşi întemeiază pretenţia împotriva pârâtului pe un anumit act juridic, iar instanţa, constatând că actul juridic ce constituie fundamentul pretenţiei supuse judecăţii este lovit de nulitate absolută, va respinge cererea de chemare în judecată ca nefondată (neîntemeiată),111 fără însă a pronunţa şi nulitatea actului juridic respectiv (afară de cazul în care pârâtul, prin cerere reconvenţională, a solicitat anularea).

Se mai impune încă o precizare, care vizează tot un aspect de ordin procesual. Având în vedere condiţiile exercitării acţiunii civile (mai exact, condiţia interesului, prin care se înţelege folosul practic urmărit de cel care recurge la acţiunea civilă, cu menţiunea că, în principiu, interesul procesual trebuie să fie personal), rezultă că nulitatea absolută nu poate să fie invocată de o persoană complet străină de actul juridic respectiv, întrucât o astfel de persoană nu ar justifica un interes propriu, care să fie în legătură cu cauza nulităţii absolute a actului juridic respectiv.

Aşadar, deşi nulitatea absolută ocroteşte un interes general, un asemenea interes nu exclude existenţa şi a unui interes individual (personal), iar persoana care invocă nulitatea absolută a unui act juridic trebuie să urmărească obţinerea unui folos propriu din anularea actului respectiv; în caz contrar, acţiunea va fi respinsă ca lipsită de interes.

Numai în anumite cazuri, expres prevăzute de lege, se recunoaşte legitimare (calitate) procesuală activă unor organe sau persoane care nu ar justifica un interes propriu. în alte cuvinte, acordând unui cerc larg de persoane posibilitatea de a invoca nulitatea absolută a unui act juridic, legea le acordă acestor persoane calitate procesuală activă, dar aceasta nu înseamnă că, în mod automat, ele ar justifica şi un interes propriu, deoarece, în privinţa condiţiilor procesuale ale exercitării acţiunii civile, calitatea procesuală nu se confundă cu interesul.

în sfârşit, mai adăugăm că în cazul unei acţiuni în nulitatea absolută a unui contract exercitate de terţul care justifică un interes, calitatea procesuală pasivă aparţine tuturor părţilor contractante, deci terţul trebuie să introducă acţiunea în nulitate absolută împotriva tuturor părţilor contrac-

f11 Mai mult, pentru a se asigura respectarea unui alt principiu care guvernează procesul civil [principiul contradictorialităţii - art. 129 alin. (5) teza a ll-a C.proc.civ.], instanţa este obligată să pună în discuţia părţilor problema nulităţii absolute, fiind fără relevanţă că aceasta este reţinută doar ca un mijloc de apărare împotriva pretenţiei reclamantului.


tante, iar nu numai împotriva uneia dintre acestea. Nu putem admite că un contract ar putea să fie desfiinţat doar faţă de unul dintre contractanţi, dar să fie valabil faţă de celălalt contractant (dacă s-ar accepta că acţiunea ar putea fi introdusă şi doar împotriva uneia dintre părţi, contractantul nechemat în judecată ar putea invoca inopozabilitatea hotărârii), deoarece efectele nulităţii trebuie să opereze erga omnes. în schimb, dacă reclamantul îşi fundamentează pretenţia pe un contract faţă de care pârâtul este terţ (de exemplu, reclamantul dintr-o acţiune în revendicare introdusă împotriva simplului posesor se prevalează de contractul prin care o altă persoană i-a transmis dreptul de proprietate asupra bunului aflat în posesia pârâtului), pârâtul poate invoca nulitatea absolută pe cale de excepţie fără a mai fi introdusă în proces cealaltă parte contractantă, având în vedere că instanţa nu va pronunţa şi desfiinţarea contractului, ci doar va respinge pretenţia reclamantului. Dacă însă pârâtul urmăreşte ca în dispozitivul hotărârii să se desfiinţeze contractul, atunci va trebui să formuleze cerere> 9reconvenţională, fiind vorba despre unul din rarele cazuri în care cererea reconvenţională se introduce nu numai împotriva reclamantului, ci şi împotriva unui terţ faţă de procesul respectiv.

3.3.3. Nulitatea absoluta este imprescriptibila

Regula imprescriptibilităţii nulităţii absolute a actului juridic este prevăzută de art. 1249 alin. (1) C.civ., potrivit căruia, „dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie” . Aşadar, nulitatea absolută a actului juridic nu este supusă prescripţiei extinctive, indiferent dacă se valorifică pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie.

De la regula potrivit căreia nulitatea absolută este imprescriptibilă extinctiv există o excepţie, care rezultă din art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia, „prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi” (precizăm că, prin O.U.G. nr. 145/2001, termenul de prescripţie a fost mărit cu 3 luni). întrucât acest text de lege nu distinge între nulitatea absolută şi nulitatea relativă, se desprinde concluzia că sunt supuse prescripţiei extinctive atât acţiunea în declararea nulităţii relative, cât şi acţiunea în declararea nulităţii absolute a actelor juridice care cad sub incidenţa acestei legi.111

[1] A se vedea şi I.C.C.J., s. civ. şi de propr. intM dec. nr. 528/2008, www.scj.ro.

http://www.scj.ro


3.3.4. Nulitatea absoluta, în principiu, nu poate f i acoperita prin confirm are

Potrivit art. 1247 alin. (4) C.civ., „actul juridic lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege” .

Această a treia regulă a regimului juridic al nulităţii absolute este consecinţa primelor două (care ar fi practic anihilate dacă s-ar putea renunţa valabil la dreptul de a invoca nulitatea absolută) şi se explică prin caracterul general al interesului ocrotit de norma juridică a cărei încălcare atrage nulitatea absolută. Mai mult, nulitatea absolută putând fi invocată de un cerc larg de persoane sau organe, ar fi greu sau chiar imposibil (de exemplu, în cazul reprezentantului Ministerului Public, adică al procurorului) ca toţi cei care au un asemenea drept să renunţe la el prin confirmarea actului nul absolut.

Confirmarea expresă ori tacită a nulităţii absolute fiind, în principiu, inadmisibilă, rezultă că un eventual act de confirmare ar fi şi el lovit de nulitate absolută. Desigur că părţile actului juridic lovit de nulitate absolută pot să refacă actul, adică să încheie din nou actul cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate, numai că efectele noului act se vor produce de la data încheierii sale, iar nu de la data încheierii actului nul.

Menţionăm, însă, că legea prevede şi unele excepţii de la imposibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută.

Astfel, din art. 1010 C.civ., potrivit căruia „confirmarea unei liberalităţi de către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor”, rezultă că moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului pot confirma atât donaţiile, cât şi legatele făcute de autorul lor, indiferent de motivul de nulitate care le afectează, deci inclusiv atunci când acestea ar fi lovite de nulitate absolută.

De asemenea, art. 303 C.civ., care reglementează acoperirea nulităţiicăsătoriei încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare lavârsta matrimonială, poate fi privit şi ca un caz particular de confirmaretacită a nulitătii absolute a căsătoriei,

i

Mai trebuie reţinut că inadmisibilitatea confirmării actului juridic lovit de nulitate absolută nu trebuie confundată cu refacerea actului juridic nul absolut, refacere care este admisibilă şi valabilă, în măsura în care sunt respectate dispoziţiile legale privitoare la condiţiile de validitate, inclusiv cele nesocotite la încheierea primului act juridic. în cazul unei refaceri a


actului juridic, primul act rămâne lovit de nulitate absolută, iar actul refăcut este un nou act juridic, care îşi va produce efectele de la data încheierii sale, iar nu de la data când a fost întocmit primul act.

Se vorbeşte uneori despre validarea actului juridic nul absolut prin îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale nerespectate în momentul încheierii lui, validare care ar decurge din concepţia despre nulitate. în ceea ce ne priveşte, apreciem că şi într-un asemenea caz actul juridic îşi va produce efectele de la data îndeplinirii condiţiei de validitate iniţial nerespectată, afară de cazul în care printr-o normă specială s-ar dispune altfel [o asemenea normă ar fi, spre exemplu, art. 197 alin. (2) C.civ., potrivit căruia „nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată”]. Oricum, nici această situatie nu trebuie confundată cu confirmarea.

3.4. Comparaţie de regim juridic între nulitatea absolută şi nulitatea relativă

Este de retinut că nu există deosebire de efecte între nulitatea abso- Iută şi nulitatea relativă, în ambele cazuri actul juridic lovit de nulitate fiind lipsit de efectele în vederea cărora a fost încheiat şi care contravin unei dispoziţii legale referitoare la condiţiile sale de validitate.

Deosebirile de regim juridic între nulitatea absolută şi nulitatea relativă pot fi exprimate, sintetic, în felul următor:

- dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, de procuror, de alte organe prevăzute de lege, precum şi de instanţă din oficiu, aceasta din urmă având chiar obligaţia să o invoce, nulitatea relativă poate fi invocată, în principiu, numai de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic;

- nulitatea absolută este imprescriptibilă, indiferent dacă se invocă pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie, în schimb, nulitatea relativă este supusă prescripţiei extinctive dacă se invocă pe cale de acţiune şi imprescriptibilă dacă se invocă pe cale de excepţie;

- dacă nulitatea absolută, în principiu, nu poate fi acoperită prin confirmare, nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit.


4. Efectele nulităţii

4.1. Consideraţii generale

4.1.1. Noţiunea de efecte aie nu lită ţii

Prin efectele nulităţii actului juridic civil înţelegem consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii, adică urmările datorate desfiinţării în întregime sau în parte a unui act juridic civil care a fost încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile sale de validitate.

Aşadar, esenţa efectelor nulităţii este exprimată în chiar definiţia nulităţii şi constă în lipsirea actului juridic civil de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă.

Efectul nulităţii actului juridic civil este exprimat foarte sugestiv prin adagiul quod nullum est, nullum producit effectum.

Generic, efectul nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic civil născut din actul juridic civil lovit de această sancţiune şi, prin aceasta, restabilirea legalităţii.

Distinct de desfiinţarea actului juridic, se va putea angaja şi răspunderea civilă delictuală în cazul în care cauza de nulitate este imputabilă uneia dintre părţi, spre exemplu, pentru acoperirea cheltuielilor pe care cocontractantul le-a făcut în vederea încheierii contractului desfiinţat, pentru acoperirea dobânzilor plătite de cumpărător pentru creditul pe care l-a făcut în vederea cumpărării bunului etc.111

Concret însă, efectele nulităţii diferă, în primul rând, după cum nulitatea este totală sau parţială, iar, în al doilea rând, în funcţie de ceea ce s-a întâmplat după încheierea actului juridic civil lovit de nulitate, mai exact, după cum actul a fost sau nu executat şi după cum au fost încheiate sau nu acte juridice ulterioare în legătură cu aceleaşi drepturi.

Sub cel de-al doilea aspect menţionat mai sus, vom distinge următoarele ipoteze:

- dacă actul juridic nu a fost executat până în momentul în care este anulat, aplicarea sancţiunii nulităţii înseamnă că acel act nu mai poate fi executat nici după acest moment, deci partea sau părţile actului juridic se

(1’ M. POUMAREDE, o p .c itp. 240. Pentru o abordare a efectelor nulităţii actului juridic prin distincţie între contractantul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă, a se vedea G. RĂDUCAN, op. cit., p. 369-370, unde, între altele, se arată, întemeiat, că partea de bună-credinţă are dreptul să obţină şi compensarea ocaziilor pierdute din cauza încrederii în validitatea contractului, soluţie care, în actuala reglementare, rezultă din art. 1385 alin. (4) C.civ.


află în situaţia în care nu ar fi făcut actul juridic respectiv. în consecinţă, cel pentru care actul juridic ar fi urmat să dea naştere la drepturi subiective civile nu îşi va mai putea exercita aceste drepturi, care sunt socotite că nu s-au născut, iar cel pentru care actul urma să dea naştere la obligaţii civile nu va mai fi ţinut să le aducă la îndeplinire;

- dacă actul juridic a fost executat, în tot sau în parte, până în momentul declarării nulităţii, aplicarea nulităţii înseamnă desfiinţarea retroactivă a actului juridic, precum şi restituirea, reciprocă sau, după caz, unilaterală, a prestaţiilor efectuate în temeiul acelui act;

- dacă actul juridic a fost executat, iar, până în momentul declarării nulităţii, una dintre părţile acestuia a încheiat un act juridic cu o terţă persoană, prin care fie s-a transmis dreptul născut din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept în strânsă legătură cu dreptul născut din actul nul, aplicarea sancţiunii nulităţii presupune desfiinţarea retroactivă a actului juridic executat (actul juridic primar), restituirea prestaţiilor efectuate în baza acestui act, precum şi desfiinţarea actului juridic subsecvent.

4.1.2. Enumerarea princip iilor efectelor nu lită ţii

Ipotezele menţionate mai sus permit evidenţierea celor trei principii ale efectelor nulitătii:

- retroactivitatea efectelor nulităţii, în sensul că efectele nulităţii se produc din momentul încheierii actului juridic;

- repunerea în situaţia anterioară (restitutio in integrum), care se realizează prin restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic anulat;

- anularea atât a actului juridic iniţial, cât şi a actului juridic subsecvent (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).

Cât priveşte corelaţia dintre principiile efectelor nulităţii, este de observat că principiul retroactivităţii efectelor nulităţii determină principiul restabilirii situaţiei anterioare, în sensul că retroactivitatea nu ar însemna practic nimic dacă tot ceea ce s-a prestat în temeiul actului juridic lovit de nulitate nu ar fi supus restituirii. Principiul retroactivităţii determină (nu însă direct, ci indirect, adică prin intermediul principiului restabilirii situaţiei anterioare) şi principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, în sensul că dreptul transmis prin actul juridic nul, fiind desfiinţat retroactiv, este supus restituirii, dar această restituire nu se poate face decât prin desfiinţarea actului subsecvent de transmitere către un subdobânditor sau prin care s-a constituit un drept în legătură cu acesta.


Se poate spune că ultimele două principii menţionate mai sus apar drept consecinţe ale principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, reprezentând, totodată, mijloace de asigurare efectivă a retroactivităţii.

Principiile efectelor nulităţii sunt consecinţe ale principiului mai larg quod nullum est, nullum producit effectum, care se manifestă şi se realizează tocmai prin cele trei principii menţionate mai sus. De aici se poate desprinde concluzia că excepţiile de la principiile efectelor nulităţii constituie, în acelaşi timp, şi limitări ale principiului quod nullum est, nullum producit effectum.

4.2. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii

4.2.1. Noţiune

Prin principiul retroactivităţii efectelor nulităţii înţelegem regula potrivit căreia nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, adică efectele nulităţii se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil.

Aşadar, vor fi înlăturate şi efectele actului juridic care s-au produs între momentul încheierii acestuia şi momentul anulării efective a actului. în temeiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic civil, părţile ajung în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acel act juridic.

Acest prim principiu al efectelor nulităţii este consacrat de art. 1254 alin. (1) C.civ., potrivit căruia „contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată încheiat”, textul de lege apli- cându-se, pe temeiul art. 1325 C.civ., şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate absolută sau de nulitate relativă.

4.2.2. Excepţii

Există unele cazuri în care, pentru anumite raţiuni, sunt menţinute efectele produse între momentul încheierii actului juridic şi momentul anulării acestuia, deci cazuri când nulitatea produce efecte numai pentru viitor.

în ceea ce ne priveşte, vom reţine următoarele excepţii de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic:

- cazul căsătoriei putative [art. 304 alin. (1) C.civ.], în sensul că efectul retroactiv al declarării nulitătii căsătoriei este înlăturat fată de soţul care a

I 9 t

fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, care păstrează statutul de soţ dintr-o căsătorie valabilă pe perioada cuprinsă între momentul încheie


rii căsătoriei şi cel în care hotărârea judecătorească de anulare a căsătoriei devine definitivă;

- cazul copiilor dintr-o căsătorie anulată [art. 305 alin. (1) C.civ.], în sensul că anularea căsătoriei nu produce niciun efect în privinţa copiilor din această căsătorie nu numai pentru trecut, dar nici măcar pentru viitor (se observă că, în acest caz, principiul ocrotirii intereselor minorului înlătură nu numai retroactivitatea efectelor nulităţii, ci însăşi nulitatea, desigur numai în privinţa situaţiei legale a copiilor rezultaţi din căsătoria care ulterior a fost anulată);

- cazul minorului de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, care păstrează capacitatea deplină de exerciţiu dobândită ca efect al încheierii acelei căsătorii şi ulterior anulării căsătoriei [art. 39 alin. (2) C.civ.];

- modificarea numelui de familie numai pentru viitor, în cazul anulării recunoaşterii de filiaţie, precum şi în cazul anulării căsătoriei, purtarea numelui de familie până la data desfiinţării recunoaşterii voluntare de filiaţie, căsătoria fiind un fapt ireversibil;

- cazul declarării nulităţii unei persoane juridice [art. 198 alin. (1) C.civ. prevede că „de la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv şi intră în lichidare”].

4.3. Principiul restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum)

4.3.1. Noţiune

Principiul restabilirii situaţiei anterioare (repunerii în situaţia anterioară) este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.

Ca şi principiul retroactivităţii, principiul restitutio in integrum vizează efectele nulităţii actului juridic între părţile raportului juridic născut din actul respectiv, iar nu şi efectele faţă de terţi.

Acest principiu este consecinţa principiului retroactivităţii efectelor nulităţii şi, totodată, apare ca un mijloc de asigurare a eficienţei lui practice.

Principiul este consacrat de art. 1254 alin. (3) C.civ., care prevede că „în cazul în care contractul este desfiinţat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în natură sau prin echivalent, prestaţiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639-1.647, chiar dacă acestea au fost executate succesiv


sau au avut un caracter continuu”, fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 C.civ., şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.

4.3.2. Aspecte procesuale

Trebuie reţinut că acţiunea în restituirea prestaţiilor efectuate în baza unui act juridic anulat nu se confundă cu însăşi acţiunea în nulitate.

Aşadar, sub aspect procesual, cel interesat poate să aleagă una dintre următoarele două căi procedurale:

- să solicite, în acelaşi timp, atât declararea nulităţii, cât şi restabilirea situaţiei anterioare, ipoteză în care actul de procedură prin care se declanşează procesul civil va avea două capete de cerere, şi anume un capăt de cerere principal, prin care se solicită declararea nulităţii actului juridic, precum şi un capăt de cerere accesoriu, prin care se solicită restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic respectiv (acest din urmă capăt de cerere va fi soluţionat pe fond numai dacă se va admite capătul de cerere principal);

- să solicite mai întâi anularea actului juridic, iar, dacă instanţa va dispune desfiinţarea acestuia, să declanşeze un al doilea proces, având ca obiect restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului juridic anulat.

Subliniem că, dacă reclamantul nu a cerut decât anularea actului juridic, iar nici pârâtul (cealaltă parte contractantă) nu a solicitat, pe calea cererii reconvenţionale, restituirea prestaţiilor efectuate, instanţa nu poate să dispună din oficiu restabilirea situaţiei anterioare, întrucât s-ar încălca principiul disponibilităţii [art. 129 alin. (6) C.proc.civ.], principiu specific procesului civil şi care prevalează faţă de regulile dreptului material.

Pentru ipoteza în care cumpărătorul unui bun cere desfiinţarea contractului, solicitând şi restituirea preţului, fără a menţiona nimic despre restituirea bunului către partea adversă (deci reclamantul solicită doar restituirea propriei prestaţii), s-a ridicat problema dacă restituirea prestaţiei pârâtului se dispune numai în cazul când acesta a formulat cerere reconvenţională ori poate fi dispusă şi în baza solicitării formulate prin întâmpinare. Soluţiile majoritare sunt în sensul că instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de cereri în desfiinţare a contractului este obligată să se pronunţe cu privire la repunerea ambelor părţi în situaţia anterioară, prin restituirea prestaţiei fiecăruia, indiferent dacă pârâtul a solicitat expres restituirea prestaţiei sale, nefiind, deci, necesară cererea reconvenţională, astfel că nu se pune problema timbrării, inclusiv în cazul în care se formulează o astfel de cerere.


Aşadar, dacă una dintre părţi solicită restituirea prestaţiei pe care a executat-o, instanţa va dispune şi restituirea prestaţiei executate de cealaltă parte.

4.3.3. Excepţii de la principiul restitutio in integram

Constituie excepţii de la principiul restitutio in integrum acele situaţii în care, pentru anumite raţiuni, prestaţiile efectuate în temeiul actului juridic desfiinţat nu sunt supuse restituirii, ci sunt menţinute în tot sau în parte.

în ceea ce ne priveşte, apreciem că sunt excepţii de la principiul restitutio in integrum următoarele:

- păstrarea de către posesorul (dobânditorul dintr-un act juridic translativ ori constitutiv de drepturi reale principale asupra unui bun frugifer) de bună-credinţă, în temeiul art. 948 C.civ. şi art. 1645 alin. (1) C.civ., a fructelor culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credinţă. Spre exemplu, printr-un act juridic încheiat cu nesocotirea unor dispoziţii legale referitoare la condiţiile sale de validitate, Primus îi transmite lui Secundus> ’ dreptul de proprietate asupra unui bun frugifer; deşi principiul retroactivităţii efectelor nulităţii ar impune ca Secundus să îi restituie lui Primus fructele acelui bun şi pe care le-a cules, întrucât se consideră că el nu a fost niciodată proprietarul acelui bun, deci nu a avut niciuna dintre prerogativele dreptului de proprietate (aici interesează prerogativa de a culege fructele), totuşi, Secundus, în măsura în care a fost de bună-credinţă (ceea ce înseamnă că, la încheierea actului juridic, a avut convingerea că a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate, deci nu a cunoscut cauza de nulitate), va reţine fructele culese în intervalul de timp cât a durat buna sa credinţă (buna-credinţă încetează, cel mai târziu, în momentul introducerii cererii în declararea nulităţii, fiind însă posibil să înceteze şi înainte de acest moment),111 urmând a restitui numai bunul, precum şi fructele dobândite ulterior momentului în care a încetat buna-credinţă (de asemenea,

111 Astfel, s-a decis că declararea nulităţii unui contract de vânzare nu justifică obligaţia cumpărătorului la restituirea fructelor culese, decât începând cu data introducerii acţiunii în anularea contractului respectiv, deoarece pentru perioada anterioară el era îndreptăţit să le culeagă, în virtutea exercitării posesiei cu bună-credinţă asupra bunului ce a constituit obiectul vânzării; de asemenea, vânzătorul urmează să fie obligat la plata dobânzii aferente sumei pe care a primit-o ca preţ al vânzării tot numai de la data introducerii acţiunii în anularea vânzării - Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 322/1980, în C.D. 1980, p. 63; dec. nr. 1005/1985, în C.D. 1985, p. 34.


dacă este cazul, va restitui productele, indiferent de buna sau de reaua sa credinţă);

- cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, care este ţinut să restituie prestaţiile primite numai în limita folosului realizat (art. 47 C.civ.), apreciat la data cererii de restituire, afară de ipoteza când, cu intenţie sau din culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă, situaţie în care va fi ţinut la restituirea integrală (art. 1647 C.civ.). Această excepţie este justificată de principiul ocrotirii minorilor şi a persoanelor puse sub interdicţie judecătorească (spre exemplu, să presupunem că un minor vinde un lucru al său unei persoane capabile, iar cu o parte din suma obţinută ca preţ se plăteşte o datorie pe care minorul o avea faţă de o altă persoană, restul sumei fiindu-i furat; ulterior, se anulează contractul de vânzare, însă restabilirea situaţiei anterioare va fi numai parţială, în sensul că minorul va redobândi lucrul şi va restitui numai acea parte din preţul vânzării pe care a folosit-o pentru stingerea datoriei sale faţă de terţa persoană, deoarece numai de aceasta a profitat efectiv);

- cazul în care şi-ar găsi aplicare art. 580 C.civ., ipoteza fiind următoarea: se încheie, cu încălcarea unei condiţii de validitate, un act juridic prin care se transferă proprietatea unor materiale de construcţie, care sunt încorporate în terenul proprietatea cumpărătorului, iar numai după aceasta se anulează actul juridic de înstrăinare a materialelor respective (este însă posibil ca excepţia de la restitutio in integrum să fie doar parţială, anume atunci când la data anulării actului juridic numai o parte din materiale se găsesc încorporate în sol, celelalte materiale fiind încă nefolosite; deoarece cu privire la acestea din urmă nu operează accesiunea, înseamnă că proprietarul terenului le va restitui şi va primi, la rândul lui, numai partea din preţul pe care îl plătise ce corespunde materialelor restituite);

- cazul când dobânditorul dintr-un act juridic prin care s-a transmis ori constituit dreptul de proprietate sau un alt drept real principal, lovit de nulitate, ar putea invoca uzucapiunea\

- cazul în care a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii în restituirea prestaţiilor executate \n temeiul actului juridic lovit de nulitate.

în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, se admitea că ar exista încă două excepţii de la principiul restitutio in integrum, anume cazul aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans (nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia judiciară a unui drept) la actele juridice cu obiect imoral sau cauză imorală, precum şi menţinerea, până la


data anulării, a efectelor produse de un contract cu executare succesivă. Codul civil din 2009 nu a reţinut însă şi aceste excepţii.

Astfel, art. 1638 C.civ. stipulează că prestaţia primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii.

De asemenea, potrivit art. 1254 alin. (3) C.civ., restituirea prestaţiilor se realizează chiar dacă acestea au fost executate succesiv sau dacă au avut un caracter continuu, iar, dacă este cazul, potrivit art. 1640 alin. (1) C.civ., restituirea se va face prin echivalent. Subliniem că, în unele cazuri, s-ar putea ajunge la consecinţe asemănătoare cu cele ale soluţiei oferite pe vechea reglementare, spre exemplu, dacă se desfiinţează un contract de locaţiune, locatorul ar urma să restituie chiria încasată, dar prestaţia de care a beneficiat locatarul (folosinţa bunului) nu poate fi restituită în natură, deci acesta ar urma să restituie echivalentul valoric al prestaţiei, care, conform art. 1640 alin. (2) C.civ., se stabileşte prin raportare la momentul la care a beneficiat de prestaţie, însă valoarea prestaţiei a fost prestabilită de părţi, anume chiria pe care a primit-o locatorul, astfel încât va putea opera compensaţia ca mod de stingere a ambelor obligaţii de restituire.

4.3.4. M oda lită ţi de restituire

Restituirea se face în natură sau, după caz, prin echivalent [art. 1637 alin. (1) C.civ.], cu precizarea că regula o constituie restituirea în natură.

Potrivit art. 1640 alin. (1) şi (2) C.civ., dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent, valoarea prestaţiilor apreciindu-se la momentul la care debitorul (obligaţiei de restituire) a primit ceea ce trebuie să restituie.

Pentru ipoteza pieirii totale ş i nefortuite sau a înstrăinării bunului supus restituirii, art. 1641 C.civ. distinge două situaţii.

Dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine din culpa sa (cauza de nulitate îi este imputabilă), atunci restituirea se face în funcţie de valoarea cea mai mare dintre valoarea bunului la momentul la care l-a primit şi valoarea bunului la momentul pierderii ori al înstrăinării.

Dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de bună-credinţă şi obligaţia de restituire nu provine din culpa sa, atunci el este ţinut să plătească


valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al pierderii ori al înstrăinării, în funcţie de cea mai mică dintre aceste valori.

Pentru ipoteza pieirii totale şi fortuite a bunului supus restituirii, art. 1642 C.civ. distinge aceleaşi două situaţii.

Dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de rea-credinţă ori obligaţia de restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de restituire decât dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit şi în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja predat creditorului.

Dacă debitorul obligaţiei de restituire a fost de bună-credinţă şi obligaţia de restituire nu provine din culpa sa, el este liberat de această obligaţie, însă trebuie să cedeze creditorului obligaţiei de restituire fie indemnizaţia încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizaţie.

Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parţială, cum este o deteriorare sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ţinut să îl indemnizeze pe creditor, cu excepţia cazului în care pierderea rezultă din folosinţa normală a bunului sau dintr-o împrejurare neimputabilă debitorului. Atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii trebuie înapoiat în starea în care se găseşte la momentul introducerii acţiunii, fără despăgubiri, afară de cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii [art. 1643 alin. (1) şi (2) C.civ.].

Dacă debitorul care trebuie să restituie bunul în natură a efectuat cheltuieli privitoare la acel bun, el poate solicita obligarea celeilalte părţi să îi restituie aceste cheltuieli, urmând a se deosebi tot după cum el a fost de rea-credinţă ori cauza restituirii îi este imputabilă, caz în care se aplică regulile prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de rea-credinţă sau, dimpotrivă, a fost de bună-credinţă şi obligaţia de restituire nu îi este imputabilă, caz în care se aplică regulile prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credinţă (art. 1644 C.civ.).

Dacă debitorul obligaţiei de restituire a bunului a fost de bună-credinţă, nu numai că dobândeşte fructele produse de bunul supus restituirii (suportând însă cheltuielile angajate cu producerea lor), dar nu datorează nicio indemnizaţie pentru folosinţa bunului, cu excepţia cazului în care această folosinţă a fost obiectul principal al prestaţiei şi a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide. Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credinţă ori când cauza restituirii îi este imputabilă, el este ţinut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie fructele pe care le-a dobândit sau putea să le


dobândească şi să îl indemnizeze pe creditor pentru folosinţa pe care bunul i-a putut-o procura [art. 1645 alin. (1) şi (2) C.civ.].

Cheltuielile efectuate cu restituirea prestaţiilor se suportă, potrivit art. 1646 C.civ., fie de părţi proporţional cu valoarea prestaţiilor care se restituie, fie integral de cel care a fost de rea-credinţă ori din a cărui culpă contractul a fost desfiintat.

4.4. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis)

4.4.1. Noţiune şi justificare

Desemnăm prin acest principiu regula de drept potrivit căreia anularea (desfiinţarea) actului juridic iniţial (primar) atrage şi anularea actului juridic subsecvent (următor), datorită legăturii lor juridice.

Acest principiu priveşte efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi şi este consacrat de art. 1254 alin. (2) C.civ., care prevede că „desfiinţarea contractului atrage, în condiţiile legii, şi desfiinţarea actelor subsecvente încheiate în baza lui”, fiind aplicabil, pe temeiul art. 1325 C.civ., şi actelor juridice unilaterale lovite de nulitate.

De asemenea, principiul rezultă şi din art. 1648 C.civ., chiar dacăacesta este consacrat efectelor restituirii fată de terti. Din acest text de

» f

lege rezultă că în cazul în care bunul supus restituirii a fost înstrăinat sauasupra lui au fost constituite drepturi reale, acţiunea în restituire poate fiexercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de cartefunciară sau a efectului dobândirii cu bună-credintă a bunurilor mobile ori,i 7după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.

în literatura de specialitate se subliniază că principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis este o consecinţă atât a celorlalte două principii ale efectelor nulităţii, cât şi a principiului nemo plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet (nemo dat quod non habet), în sensul că, dacă prin anularea actului juridic iniţial se desfiinţează dreptul transmi- ţătorului din actul juridic subsecvent (şi care a fost dobânditor al unui drept în actul juridic iniţial), înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.

Precizăm, însă, că din această justificare nu trebuie trasă concluzia potrivit căreia ar fi necesar ca actul juridic subsecvent să fie un act constitutiv sau translativ de drepturi reale, deoarece principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului primar îşi găseşte aplicare şi


atunci când este vorba de drepturi de creanţă. De altfel, este posibil ca niciunul dintre cele două acte juridice să nu fie constitutive sau translative de drepturi reale (de exemplu, actul juridic primar îl reprezintă un contract de locaţiune, iar actul juridic subsecvent este un contract de comodat).

Principiul şi-ar putea găsi aplicare, în funcţie de împrejurări, chiar şiatunci când actul iniţial are caracter declarativ, astfel încât actul subsec-

i ’

vent unui act declarativ desfiinţat se va supune principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

4.4.2. Excepţii

Sunt considerate excepţii de la principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis acele cazuri în care, pentru anumite raţiuni, anularea actului juridic iniţial nu atrage şi anularea actului juridic subsecvent, ci acesta din urmă este menţinut, deşi se află în strânsă legătură cu actul juridic desfiinţat. Aşadar, deşi anularea actului juridic primar are drept consecinţă desfiinţarea dreptului care a fost constituit sau transmis prin intermediul acestui act, totuşi, rămâne în fiinţă actul juridic încheiat ulterior de una dintre părţile actului juridic primar cu un terţ şi în legătură cu dreptul dobândit prin actul iniţial, odată cu actul juridic subsecvent menţinându-se şi dreptul dobândit de terţ în temeiul acestuia.

De regulă, aceste excepţii se întemeiază fie pe principiul ocrotirii bunei- credinţe (în cazurile expres prevăzute de lege), fie pe necesitatea asigurării securitătii şi stabilitătii circuitului civil.

> rIn vederea stabilirii excepţiilor de la acest principiu, trebuie să avem în

vedere anumite norme speciale, dar şi art. 1648-1649 C.civ. Deşi aceste două texte de lege reglementează efectele restituirii faţă de terţi, apreciem că excepţiile ce rezultă din cuprinsul lor sunt excepţii şi de la anularea actului subsecvent, deoarece, o acţiune în anularea actului subsecvent ar urma să fie respinsă ca lipsită de interes, de vreme ce reclamantul dintr-o asemenea acţiune nu ar obţine niciun folos practic.

în ceea ce ne priveşte, vom reţine următoarele excepţii de la principiul în discuţie:

♦

- cazul actelor de conservare sau de administrare a bunului (acest caz ar rezulta din art. 1649 C.civ.), menţinerea acestora fiind justificată de interesul economic ori social sau de ocrotirea bunei-credinţe (de exemplu, se va menţine contractul încheiat de cumpărătorul unei case cu un antreprenor şi care priveşte efectuarea unor reparaţii curente la acea casă, ipoteză în care contractul de antrepriză reprezintă un act de administrare, chiar


dacă se va anula actul juridic prin care cumpărătorul - clientul din contractul de antrepriză - a dobândit casa respectivă). Subliniem însă că actele juridice de administrare nu vor fi menţinute în cazul în care acestea au fost încheiate în frauda drepturilor înstrăinătorului din actul primar - fraus omnia corrumpit,

- cazul locatarului de bună-credintă, contractul de locaţiune încheiat* * ide acesta urmând a produce efecte şi după desfiinţarea titlului locatorului pe durata stipulată de părţi, fără a se depăşi un an de la data desfiinţării [art. 1819 alin. (2) C.civ.];

- cazul altor contracte cu executare succesivă, care, sub condiţia respectării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului (art. 1649 C.civ.);

- cazul aplicării art. 937 alin. (1) C.civ., în ipoteza în care proprietarul unui bun mobil îl înstrăinează (printr-un act juridic lovit de nulitate), după care dobânditorul din acest act juridic înstrăinează acel bun mobil unui terţ de bună-credinţă (în momentul în care a intrat în posesia bunului respectiv), iar ulterior primul act juridic este anulat.111 Prin actul juridic iniţial s-a transmis dreptul de proprietate asupra bunului mobil, cu toate prerogativele sale (inclusiv dispoziţia), aşa încât anularea acestuia ar urma să ducă la desfiinţarea retroactivă a dreptului de proprietate al dobânditorului din actul juridic respectiv, care ar atrage şi desfiinţarea actelor juridice încheiate ulterior de acest dobânditor cu terţe persoane, însă, în baza

111 Uneori, în literatura de specialitate (a se vedea, spre exemplu, A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p. 401), s-a arătat că ipoteza acestei excepţii este următoarea: Primus îi încredinţează lui Secundus un bun mobil, cu titlu precar (spre exemplu, se încheie un contract de comodat, de depozit etc., adică un contract prin care nu se constituie sau transmite un drept real cu privire la bunul mobil respectiv), iar Secundus vinde bunul în cauză lui Tertius, acesta din urmă intrând în posesia bunului fiind de bună-credinţă (crezând că a tratat cu adevăratul proprietar); ulterior, contractul dintre Primus şi Secundus se anulează (de exemplu, pentru error in negotio), dar aceasta nu antrenează şi anularea contractului dintre Secundus şi Tertius, întrucât Tertius a dobândit bunul mobil cu titlu oneros şi a fost de bună-credinţă. Se observă, însă, că ipoteza astfel luată nu constituie atât o excepţie de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, cât o excepţie numai de la principiul nemo dat quod non habet, de vreme ce prin actul juridic iniţial nu s-a creat sau transmis un drept care să îi permită lut Secundus înstrăinarea bunului mobil. în alte cuvinte, nu s-ar pune problema ca, anulând actul juridic iniţial, să dispară (retroactiv) un drept subiectiv care, ulterior, a stat la baza încheierii actului juridic subsecvent.


art. 937 alin. (1) C.civ., va fi menţinut actul juridic încheiat cu terţul de bună-credintă;> 7

- cazul aplicării art. 54 alin. (2) teza a ll-a C.civ., potrivit căruia, deşi cel care a fost declarat mort pe cale judecătorească poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea bunurilor sale, totuşi, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva dispoziţiilor în materie de carte funciară, se va dovedi că la data dobândirii ştia ori trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă. Aşadar, anularea actului jurisdicţional declarativ de moarte atrage desfiinţarea drepturilor transmise către moştenitorii celui declarat mort şi, pe cale de consecinţă, ar urma să fie desfiinţate şi actele juridice prin care aceşti moştenitori au înstrăinat către terţe persoane bunurile (nu numai cele mobile, ci şi cele imobile - ubi iex non distinguit, nec nos distinguere debemus) care au aparţinut celui declarat mort, însă, în temeiul art. 54 alin. (2) teza a ll-a C.civ., va fi menţinut actul juridic cu titlu oneros încheiat cu un subdobânditor de bună-credintă;» *

- cazul care rezultă din art. 909 alin. (3) C.civ. şi art. 908 alin. (1) pct. 1 C.civ., adică ipoteza celui care, întemeindu-se pe înscrierea din cartea funciară, a dobândit un drept real imobiliar cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, însă numai după trecerea unui termen de 3 ani de la data la care a fost înregistrată cererea sa de înscriere a dreptului real respectiv în cartea funciară; termenul va fi de un an atunci când încheierea, prin care s-aordonat înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare, a fost comu-t 1nicată celui îndreptăţit Astfel, potrivit art. 907 alin. (1) C.civ., când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică reală, se poate cere rectificarea acesteia. De asemenea, conform art. 908 alin. (1) pct. 1 C.civ., orice persoană interesată poate cere rectificarea unei inta- bulări sau înscrieri provizorii, dacă înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată înscrierea a fost desfiintat,* *în condiţiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui (cu precizarea că persoana interesată poate fi chiar înstrăinătorul din actul juridic lovit de nulitate). Art. 909 alin. (3) C.civ. dispune că, „sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, acţiunea în rectificare, întemeiată exclusiv pe dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2, se va putea îndrepta şi împotriva terţelor persoane care şi-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credinţă şi printr-un act juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţii funciare”, în aceste cazuri, termenul de decădere fiind de 3 ani, socotiţi de la data înregistrării cererii de


înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepţia cazului când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul acţiunii în rectificare, a fost comunicată» *celui îndreptăţit, caz în care termenul va fi de un an de la comunicarea acesteia. Rezultă că, în cazul în care dobânditorul din actul juridic primar (înstrăinător în actul juridic subsecvent) şi-a înscris dreptul real în cartea funciară, iar ulterior transmite acest drept printr-un act juridic cu titlu oneros unui subdobânditor de bună-credinţă, acesta din urmă va putea fi acţionat în judecată, după declararea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a nulităţii actului juridic primar, de către înstrăinătorul din actul primar, însă numai în termenul prevăzut de art. 909 alin. (3) C.civ. (3 ani de la data înregistrării cererii prin care subdobânditorul a solicitat înscrierea în cartea funciară, afară de cazul când dreptul material la acţiunea de fond nu s-a prescris); după expirarea acestui termen, subdobânditorul de bună-credinţă şi cu titlu oneros se bucură pe deplin de efectele publicităţii imobiliare, deci dreptul său înscris în cartea funciară va fi opozabil înstrăinătorului din actul juridic primar, ceea ce echivalează cu menţinerea actului juridic subsecvent;111

- cazul care rezultă din art. 909 alin. (2) C.civ., adică ipoteza subdo- bândiîorului de bună-credinţă şi cu titlu gratuit (prin donaţie sau legat cu titlu particular) al unui drept real, însă numai dacă au trecut 5 ani de la

[1J Anterior intrării în vigoare a Codului civil din 2009, o parte a doctrinei, precum şi unele soluţii din jurisprudenţă (Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 468/1983, în C.D. 1983, p. 31; dec. nr. 1812/1984, în R.R.D. nr. 7/1985, p. 68; Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 2231/1997, în C.P.J.C. 1993-1997, p. 73; I.C.C.J, s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 6587/2009, www.scj.ro etc.) au extins excepţia la cazul oricărui subdobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil, ceea ce a echivalat, practic, cu crearea pe cale jurisprudenţială a unui nou mod de dobândire a proprietăţii, deşi modurile de dobândire a proprietăţii erau (şi sunt) expres şi limitativ prevăzute de lege. O astfel de lărgire a excepţiei nu se sprijinea însă pe vreun text de lege şi nici nu ţinea cont de faptul că atunci când legiuitorul a dorit să deroge de la principiul în discuţie, oferind protecţie terţului dobânditor (subdobânditor) de bună-credinţă, în anumite situaţii, a făcut-o în mod expres [spre exemplu, art. 1909 atin. (1) C.civ. din 1864, art. 20 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, în prezent abrogate], iar exceptio est strictissimae interpretationis. Chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară, care conţinea dispoziţii asemănătoare celor din art. 909 C.civ. din 2009, au existat soluţii juris- prudenţiale care preferau pe (sub)dobânditorul de bună-credinţă şi cu titlu oneros al unui imobil în detrimentul proprietarului. Sperăm însă că, după intrarea în vigoare a art. 17 C.civ. din 2009, în special alin. (1) şi alin. (4), precum şi a art. 1648 alin. (1) C.civ., soluţiile care reprezintă derogări de la aceste dispoziţii cu caracter general să se sprijine numai pe prevederi legale speciale.

http://www.scj.ro


data la care s-a înregistrat cererea lui de înscriere a respectivului drept în cartea funciară.

- cazul în care terţul subdobânditor ar putea invoca uzucapiunea (art. 1648 C.civ.), deoarece, aşa cum am spus, ar fi lipsit de interes să se solicite desfiinţarea actului juridic în temeiul căruia dobânditorul din acest act a început exercitarea posesiei utile care a condus la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune.

Vom mai reţine o excepţie de la principiul în discuţie, anume ipoteza prevăzută de art. 293 alin. (2) C.civ., care dispune că, „în cazul în care soţul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne valabilă, dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă”, prima căsătorie fiind desfăcută pe data încheierii noii căsătorii (acest caz este prezentat uneori ca o excepţie de la regula potrivit căreia nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, alteori ca o excepţie de la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii). Astfel, încheierea celei de-a doua căsătorii a fost posibilă tocmai datorită hotărârii declarative de moarte (care are ca efect, printre altele, încetarea primei căsătorii), aşa încât, în lipsa textului de lege menţionat, anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, producând efecte retroactiv, ar fi antrenat şi desfiinţarea celei de-a doua căsătorii pentru bigamie. Se observă că această excepţie prezintă o particularitate, în sensul că actul primar, care a stat la baza actului subsecvent, nu este un act juridic, ci un act jurisdicţional.

4.5. Cazurile care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit effectum

4.5.1. Precizări prealabile

Aşa cum am arătat, nulitatea constă în lipsirea actului juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, iar această regulă generală referitoare la efectele nulităţii se realizează prin intermediul celor trei principii ale efectelor nulităţii, de care ne-am ocupat mai sus, prezentând şi excepţiile de la acestea.

Alături de excepţiile analizate, care reprezintă şi limitări ale principiului quod nullum est, nullum producit effectum, există şi anumite situaţii care înlătură principiul menţionat, uneori fiind înlăturată însăşi nulitatea, iar nu numai unele efecte ale acesteia.

Cazurile care înlătură principiul quod nullum est, nullum producit effectum sunt următoarele: conversiunea actului juridic, error communis facit


ius şi principiul răspunderii civile delictuale (cu sublinierea că, în ultimele două cazuri, este înlăturată chiar sancţiunea nulităţii actului juridic).

4.5.2. Conversiunea actului juridic

Prin conversiunea actului juridic se înţelege considerarea manifestării de voinţă în sensul în care reprezintă un act juridic valabil, iar nu numai în sensul în care reprezintă un act juridic lovit de nulitate. în alte cuvinte, în cazul conversiunii, manifestarea de voinţă este calificată ca echivalentă unui anumit act juridic, chiar dacă nu este valabilă ca alt act juridic.111

Deşi art. 1260 alin. (1) C.civ. se referă la contractul lovit de nulitate absolută, nu excludem aplicarea conversiunii şi în cazul actului juridic afectat de o cauză de nulitate relativă. Astfel, dacă testatorul lasă prin legat cu titlu particular un anumit bun, pe care ulterior îl vinde printr-un act juridic afectat de o cauză de nulitate relativă, alta decât incapacitatea, vicierea voinţei sau lipsa discernământului testatorului (spre exemplu, nerespectarea regulilor referitoare la capacitatea civilă de exerciţiu în ceea ce îl priveşte pe cumpărător), contractul de vânzare, chiar dacă va fi anulat, valorează act de revocare a legatului, potrivit art. 1068 alin. (2) şi (3) C.civ.

Principiul conversiunii beneficiază de o consacrare cu caracter general în art. 1260 C.civ., fiind reglementate şi unele aplicaţii ale acestuia.

Pentru a opera conversiunea actului juridic, trebuie întrunite cumulativurmătoarele condiţii:121f

- să existe un element de diferenţă între actul juridic nul (actul juridic pentru care a fost emisă manifestarea de voinţă) şi actul juridic ce urmează a fi considerat valabil; acest element de diferenţă poate privi natura celor două acte juridice (spre exemplu, primul este un contract, iar cel deal doilea un act juridic unilateral), conţinutul acestora (în sensul că drepturile şi obligaţiile ce s-ar naşte din cele două acte sunt diferite), efectele sau forma celor două acte;

- actul juridic ce urmează a fi socotit valabil să îndeplinească toate condiţiile de validitate, iar acestea să se regăsească în chiar actul juridic

[1J A se vedea şi I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 2556/2007, www.scj.ro.[21 Unii autori adaugă şi condiţia ca în cele două acte juridice să existe iden

titate de părţi, adică să figureze aceleaşi părţi şi în actul nul şi în actul în care se converteşte actul nul (D. Cosma, op. cit., p. 341; O. C ă p ă ţ în ă , op. cit., p. 238). Există însă situaţii în care această condiţie se dovedeşte a fi inexactă [spre exemplu, cazul desprins din dispoziţiile art. 1068 alin. (3) C.civ.], în sensul că actul juridic lovit de nulitate este bilateral, iar actul juridic considerat valabil pe temeiul conversiunii este unilateral, aşa încât nu se mai poate vorbi de identitate de părţi.

http://www.scj.ro


desfiinţat [actul juridic lovit de nulitate să cuprindă toate elementele constitutive ale actului juridic ce urmează a fi considerat valabil încheiat în temeiul conversiunii - art. 1260 alin. (1) C.civ.];

- manifestarea de voinţă a părţii sau, după caz, a părţilor să fie favorabilă conversiunii, adică din această manifestare de voinţă să nu rezulte inadmisibilitatea conversiunii; în acest sens, potrivit art. 1260 alin. (2) C.civ., conversiunea nu se va aplica dacă intenţia de a exclude aplicarea conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din scopurile urmărite de părţi la data încheierii contractului.

Având în vedere aceste condiţii, rezultă că nu este vorba de conver-i 'siune în următoarele cazuri:

- unele clauze sunt anulate, iar altele menţinute (fiind deci vorba de o nulitate parţială);

- actul juridic apare ca nul datorită denumirii greşite date de părţi (într-un asemenea caz, va interveni calificarea corectă a actului juridic, în funcţie de voinţa reală a părţilor şi de natura clauzelor actului juridic, nepunându-se, deci, problema conversiunii, manifestarea de voinţă nefiind susceptibilă de a fi interpretată în două sensuri, întrucât părţile au dorit un anumit act juridic, pe care l-au încheiat valabil, dar l-au denumit greşit - error in nomine negotii);

- dintre două acte juridice încheiate de aceleaşi părţi (concomitent sau succesiv), se desfiinţează numai unul;

- refacerea actului juridic nul (art. 1259 C.civ.);- validarea actului juridic prin confirmare, prin îndeplinirea ulterioară a

cerinţei legale nerespectate la încheierea lui (în acest caz, ca şi în cel anterior, nu este îndeplinită cea de-a treia condiţie menţionată mai sus) ori prin alte moduri anume prevăzute de lege (art. 1261 C.civ.);

- novaţia (care presupune existenţa unei obligaţii anterioare valabile, ceea ce nu se întâmplă în cazul conversiunii; de asemenea, novaţia este totdeauna expresă, pe când, în cazul conversiunii, cel de-al doilea act juridic se deduce din voinţa prezumată a părţii sau a părţilor).

Ca aplicaţii ale conversiunii actului juridic menţionăm:- cazul manifestării de voinţă care este nulă ca vânzare, dar valorează

antecontract de vânzare;113- cazul actului de înstrăinare lovit de nulitate, însă valabil ca act de

revocare a legatului ce avea ca obiect bunul Ia care se referea şi actul de înstrăinare desfiinţat [art. 1068 alin. (3) C.civ.]t2) etc.

(11 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 412/1980, în C.D. 1980, p. 22.[2] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 28/1979, în R.R.D. nr. 1/1980, p. 22.


Ca aplicaţii cu totul particulare (întrucât, deşi există un element de diferenţiere, şi anume forma, nu este vorba totuşi de două acte juridice diferite) ar putea fi reţinute şi cazul testamentului autentic sau privilegiat, nul ca atare pentru vicii de formă, dar valabil ca testament olograf, în măsura în care este scris în întregime, semnat şi datat de mâna testatorului (art. 1050 C.civ.),1[1] precum şi cazul înscrisului autentic nul ca atare, dar valabil ca înscris sub semnătură privată (art. 1172 C.civ. din 1864) sau al înscrisului sub semnătură privată lovit de nulitate, dar valabil ca început de dovadă scrisă.

4.5.3. Error communis fac it ius

Art. 17 C.civ., după ce afirmă în alin. (1) regula potrivit căreia „nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi”, reglementează excepţia error communis facit ius.

Astfel, potrivit alin. (2), „când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu”.

De reţinut că excepţia erorii comune şi invincibile [care nu se prezumă - art. 17 alin. (3) C.civ.] nu este aplicabilă în materie de carte funciară şi nici în alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate [art. 17 alin. (4) C.civ.].

O aplicaţie legală o întâlnim în materia actelor de stare civilă. Astfel, potrivit art. 102 C.civ., „actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei calităţi” .

4.5.4. Principiul răspunderii civile delictuale

Principiul răspunderii civile delictuale poate conduce, în anumite cazuri, la menţinerea efectelor unui act juridic civil lovit de nulitate. Ipoteza presupune că partea vinovată de cauza de nulitate solicită anularea actului juridic civil, deşi cealaltă parte contractantă ar urma să sufere un preju-

[1] A se vedea Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2259/1977, în C.D. 1977, p. 89.


diciu tocmai din cauza anulării actului respectiv, prejudiciu care va trebui să fie reparat de cel culpabil.

în legislaţia noastră, posibilitatea înlăturării nulităţii ca urmare a principiului răspunderii civile delictuale priveşte cazul minorului şi al persoanei puse sub interdicţie judecătorească. în măsura în care minorul (incapabilul) ar săvârşi un delict civil cu ocazia încheierii unui contract (spre exemplu, ar crea prin manopere dolosive o aparenţă înşelătoare că este major sau capabil) şi ulterior ar solicita anularea contractului respectiv, cealaltă parte ar fi prejudiciată, iar cel care a săvârşit fapta ilicită (şi care ulterior cere anularea contractului pentru incapacitate) ar trebui să îl despăgubească pe cel care a fost prejudiciat prin acea faptă (cealaltă parte contractantă), prejudiciul respectiv urmând să provină tocmai din anularea actului juridic în cauză. însă, instanţa judecătorească sesizată cu acţiunea în anulare poate considera că menţinerea actului juridic ca valabil este cea mai potrivită formă de reparare a prejudiciului. Altfel spus, instanţa va respinge acţiunea în anularea contractului, evitând astfel prejudicierea cocontractantului. Practic, în baza principiului executării în natură a obligaţiilor şi a principiului reparării în natură şi integrale a pagubelor, actul lovit de nulitate va fi menţinut, întrucât reprezintă cea mai bună reparare a prejudiciului ce s-ar putea produce cocontractantului prin fapta ilicită a minorului (persoanei puse sub interdicţie judecătorească).

în asemenea cazuri, principiul ocrotirii persoanei fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă (art. 45 teza I C.civ., potrivit căruia „simpla declaraţie că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului”) cedează în faţa principiului răspunderii civile delictuale. în acest sens, art. 45 teza a ll-a C.civ. dispune că „dacă însă a folosit manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare, poate menţine contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o sancţiune civilă adecvată” ,

j

Considerăm că, în raport de împrejurările concrete ale speţei, o asemenea construcţie juridică ar putea fi folosită şi în alte situaţii în care cauza de nulitate este în legătură cu un delict civil imputabil părţii care solicită desfiinţarea actului juridic, de exemplu, aşa cum am arătat, eroarea imputabilă părţii care a avut o falsă reprezentare a realităţii nu justifică anularea contractului.

Capitolul al IV-lea. Prescripţia extinctivăşi decăderea

Secţiunea I. Consideraţii generale referitoare la prescripţia extinctivă

1. Definiţia şi reglementarea prescripţiei extinctive

Pornind de la dispoziţiile art. 2500 alin. (1) C.civ., prescripţia extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancţiune care constă în stingerea, în condiţiile stabilite de lege, a dreptului material la acţiune neexercitat în termen.

Alineatul 2 al aceluiaşi articol arată că prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.

Sub aspect terminologic, noţiunea de prescripţie extinctivă poate fi folosită în două accepţiuni, anume, desemnează, pe de o parte, instituţia de drept civil care are această denumire, iar, pe de altă parte, stingerea dreptului material la acţiune.

Normele juridice care formează instituţia prescripţiei extinctive sunt cuprinse, în principal, în Cartea a Vl-a a Codului civil („Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor”), Titlul I fiind dedicat integral reglementării acestei instituţii.

De lege lata, prescripţia extinctivă nu mai este reglementată ca o instituţie juridică de ordine publică, noile dispoziţii legale conferindu-i caracter de ordine privată.

Astfel, spre deosebire de reglementarea cuprinsă în fostul art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în prezent, organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu [art. 2512 alin. (2) C.civ.].

Mai mult decât atât, art. 2512 alin. (3) C.civ. stipulează în mod expresfaptul că prescripţia nu poate fi invocată din oficiu nici măcar în acele situaţiiîn care ar fi în interesul statului sau al unitătilor sale administrativ-teritoriale.i


De asemenea, există posibilitatea renunţării la prescripţie (art. 2507 - art. 2511 C.civ.).

în considerarea caracterului de ordine privată al instituţiei prescripţiei extinctive, art. 2515 alin. (3) C.civ. permite părţilor care au capacitate deplină de exerciţiu să modifice, prin acord expres, durata termenelor de prescripţie sau cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare sau de întrerupere.111

în privinţa modificării termenelor de prescripţie prin acordul expres al părţilor, alineatul 4 al aceluiaşi articol prevede că acestea pot fi reduse sau mărite fixând însă anumite limite în sensul că, în cazul termenelor de prescripţie (legale) mai mici de 10 ani, noua durată a acestora, convenită de părţi, nu poate fi mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, iar în cazul termenelor de prescripţie (legale) de cel puţin 10 ani, noua durată a acestora poate fi stabilită până la 20 ani.

în legătură cu cauzele de suspendare sau de întrerupere, atragem atenţia că legea se referă la posibilitatea părţilor de a le modifica (prin stabilirea unui alt conţinut), iar nu şi de a le suprima. Tot astfel, dacă părţile fixează o altă regulă referitoare la începutul cursului prescripţiei, este necesar să nu se ajungă practic la consecinţa că dreptul la acţiune ar putea fi exercitat oricând, deoarece, pe temeiul art. 2515 alin. (2) C.civ., clauza respectivă ar fi lovită de nulitate absolută.

De reţinut că, aşa cum prevede art. 2515 alin. (5) C.civ., părţile nu au posibilitatea de a modifica durata termenelor de prescripţie extinctivă sau cursul acesteia în cazul drepturilor la acţiune de care părţile nu pot să dispună şi nici în cazul acţiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse legislaţiei privind protecţia consumatorului.

Prin excepţie de la caracterul de ordine privată al instituţiei prescripţiei extinctive în ansamblul ei, există şi dispoziţii legale de ordine publică.

Astfel, art. 2515 alin. (2) C.civ. interzice orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată imprescriptibilă, deşi, potrivit

f1] Subliniem că este vorba de o modificare semnificativă faţă de vechea reglementare, în care, potrivit fostului art. 1 alin. ultim din Decretul nr. 167/1958, „orice clauză care se abate de ia reglementarea legală a prescripţiei extinctive este nulă”. Spre exemplu, ar fi fost lovite de nulitate absolută acele clauze inserate într-un act juridic (încheiat anterior intrării în vigoare a noului Cod civil), prin care s-ar prevedea un alt termen de prescripţie decât cel stabilit de lege, alte cauze de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripţiei decât cele stabilite de lege, prin care s-ar determina momentul de la care începe să curgă prescripţia după alte reguli decât cele stabilite de dispoziţiile legale etc.

IV. Prescripţia extinctivă şi decăderea 291

legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă.

De asemenea, alin. (6) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea absolută orice convenţie sau clauză contrară dispoziţiilor art. 2515 C.civ.

2. Natura juridică a prescripţiei extinctive

în stabilirea naturii juridice a prescripţiei extinctive, trebuie, în prealabil, să se ţină cont de împrejurarea că prescripţia extinctivă este cunoscută de toate ramurile de drept, iar nu numai de dreptul civil. în consecinţă, datorită faptului că prescripţia extinctivă se înfăţişează ca o instituţie juridică având un caracter complex, natura sa juridică urmează a fi stabilită în cadrul fiecărei ramuri de drept. A determina natura juridică a prescripţiei extinctive pentru dreptul civil înseamnă a stabili ce este pentru dreptul civil prescripţia extinctivă.

în ce ne priveşte, considerăm că, pentru dreptul civil, prescripţia extinctivă este o sancţiune îndreptată împotriva pasivităţii titularului dreptului subiectiv civil sau al altei situaţii juridice ocrotite de lege, care, în condiţiile legii, nu va mai avea posibilitatea de a obţine protecţia judiciară a acesteia prin exercitarea dreptului material la acţiune.

3. Efectul prescripţiei extinctive

3.1. Noţiune şi consecinţe

în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare nu a existat un punct de vedere unitar în legătură cu soluţionarea problemei de a şti ce se stinge prin prescripţia extinctivă.111

De lege lata, după ce din art. 2500 alin. (1) C.civ. se poate deduce că prescripţia are ca efect stingerea dreptului material la acţiune, art. 2506 alin. (2) C.civ. precizează expres că, după împlinirea termenului de prescripţie, cel obligat poate să refuze executarea obligaţiei.

Având în vedere faptul că prescripţia extinctivă stinge numai aşa- numitul „drept la acţiune în sens material”, precum şi faptul că prescripţia extinctivă nu operează de drept (prin simpla împlinire a termenului) şi nici din oficiu, ci numai la cererea persoanei interesate (cel în folosul căruia curge prescripţia având posibilitatea de a se prevala sau nu de aceasta),

m A se vedea G. B o ro i , op. cit, p. 284-286.


urmează a se desprinde o consecinţă importantă, anume supravieţuirea, după împlinirea termenului de prescripţie, a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative.

Astfel, întrucât organul de jurisdicţie nu mai poate invoca din oficiu prescripţia extinctivă, dreptul subiectiv civil poate beneficia de protecţie judiciară pe cale de acţiune ori de câte ori prescripţia extinctivă nu este invocată în termenul prevăzut de lege (art. 2513 C.civ., potrivit căruia prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate) de către cel în folosul căruia a curs prescripţia sau de persoanele menţionate în art. 2514 C.civ.

Ca şi în reglementarea anterioară, dreptul subiectiv prescris se bucură de protecţie pe cale de excepţie,111 în sensul că, în cazul în care obligaţia corelativă a fost executată de bunăvoie după ce termenul de prescripţie s-a împlinit, nu se va putea cere restituirea chiar şi atunci când, la data executării, cel în folosul căruia a curs prescripţia nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit [art. 2506 alin. (3) C.civ.].

Tot despre supravieţuirea dreptului ulterior împlinirii termenului de prescripţie este vorba şi în cazurile prevăzute de art. 2506 alin. (4) C.civ., potrivit căruia sunt valabile recunoaşterea dreptului făcută prin act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului supus prescripţiei extinctive, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit, în ambele ipoteze fiind aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie.

Având în vedere caracterul de ordine privată al prescripţiei extinctive, legea permite celui în folosul căruia curge sau a curs prescripţia să renunţe la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită sau, după caz, la prescripţia împlinită (art. 2507 C.civ.), renunţare care poate fi expresă sau chiar şi tacită, aceasta din urmă trebuind să fie neîndoielnică şi să rezulte numai din manifestări neechivoce (art. 2508 C.civ.).

Nu poate însă renunţa la prescripţie cel lipsit de capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga (art. 2509 C.civ.).

Cât priveşte efectele renunţării la prescripţie, art. 2510 C.civ. distinge între renunţarea la prescripţia împlinită, caz în care începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel, şi renunţarea la beneficiul termenului scurs

(11 în dreptul civil, noţiunea de excepţie este folosită, de regulă, în sensul de excepţie de drept substanţial, deci ceea ce în dreptul procesual civil se desemnează prin expresia „apărare de fond”.


pentru prescripţia începută şi neîmplinită, ipoteză în care sunt aplicabile regulile privind întreruperea prescripţiei prin recunoaşterea dreptului.

Trebuie reţinut că, potrivit art. 2511 C.civ., renunţarea produce efecte numai în privinţa celui care a făcut-o, neputând fi invocată împotriva codebitorilor solidari ori a unei obligaţii indivizibile sau împotriva fideiusorilor, aceştia putându-se prevala de prescripţie. De altfel, potrivit art. 2514 C.civ., codebitorii unei obligaţii solidare sau indivizibile şi fideiusorii pot invoca prescripţia, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunţat la ea, textul recunoscând acest drept şi creditorilor celui interesat, precum şi oricărei alte persoane interesate.

Precizăm, însă, că nu este supus prescripţiei extinctive aşa-numitul „drept la acţiune în sens procesual”, adică acele componente ale dreptului la acţiune constând în posibilitatea de a sesiza organul de jurisdicţie, de a formula cereri, de a propune probe, de a pune concluzii, de a exercita căile de atac prevăzute de lege etc., în alte cuvinte, posibilitatea de a exercita mijloacele procesuale reglementate de lege şi care alcătuiesc acţiunea civilă.

3.2. Principiile efectului prescripţiei extinctive

Efectul prescripţiei extinctive este cârmuit de două principii (care au existat şi în reglementarea anterioară):

- odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile subiective accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel [art. 2503 alin. (1) C.civ.];

- în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate [art. 2503 alin. (2) C.civ.], cu excepţia cazului în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar [art. 2503 alin. (3) C.civ.].

Se observă că ambele principii privesc efectul stingerii prin prescripţie extinctivă a unui drept de creanţă (mai exact, a acelei componente a dreptului la acţiune ce constă în posibilitatea creditorului de a obţine condamnarea debitorului la executarea obligaţiei corelative dreptului de creanţă), deoarece primul principiu vizează un drept accesoriu, iar un asemenea drept, indiferent că este de creanţă sau real, poate avea ca drept principal


numai un drept de creanţă; de asemenea, numai un drept de creanţă este susceptibil de a îmbrăca forma unor prestaţii succesive.

Principiul prescrierii acţiunii privind un drept subiectiv accesoriu odată cu prescrierea acţiunii privind un drept subiectiv principal reprezintă o aplicaţie a regulii accesorium sequitur principale. Aşadar, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept (de creanţă) principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind eventualele dobânzi, garanţii personale etc.

Prin excepţie, art. 2504 alin. (1) teza I C.civ. prevede că prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară.111

Acelaşi articol fixează însă două limite. Astfel, o primă limitare rezultă din art. 2504 alin. (1) teza a ll-a C.civ., potrivit căruia creditorul ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri. O a doua limitare rezultă din art. 2504 alin. (2) C.civ., anume valoarea capitalului, în sensul că dobânzile şi alte accesorii ale creanţei ipotecare nu mai pot fi acoperite în afara capitalului după împlinirea prescripţiei din valorificarea pe cale silită a bunului ipotecat.

Pentru a înţelege mai bine aceste limitări vom lua două exemple.Să presupunem că a intervenit prescripţia unei creanţe de 10.000 de

lei, garantate prin ipotecă. Creditorul ipotecar este îndreptăţit să execute silit bunul ipotecat, iar, dacă din valorificarea acestuia se obţine doar o sumă de 6.000 de lei, creditorul nu va putea solicita şi urmărirea altor bunuri neipotecate pentru a-şi acoperi întreaga creanţă de 10.000 de lei.

Să mai presupunem că a intervenit prescripţia unei creanţe ipotecare de 15.000 de lei care a produs o dobândă de 1.000 de lei. Creditorul ipotecar este îndreptăţit să execute silit bunul ipotecat, iar în cazul în care din valorificarea acestuia s-ar obţine o sumă de 20.000 de lei, creditorul nu-şi va putea acoperi din aceasta decât valoarea capitalului de 15.000 de lei, iar nu şi valoarea dobânzii de 1000 de lei.

Din principiul în discuţie decurg două consecinţe importante şi anume, pe de o parte, imprescriptibilitatea dreptului subiectiv principal are ca efect imprescriptibilitatea dreptului subiectiv accesoriu, iar, pe de altă parte, stingerea prin prescripţie extinctivă a dreptului la acţiune privind un drept subiec-

(11 Pe temeiul art. 2494 C.civ., potrivit căruia dispoziţiile privitoare la publicitatea, prioritatea, executarea şi stingerea ipotecilor mobiliare se aplică şi dreptului de gaj, se poate trage concluzia că art. 2504 C.civ. se aplică şi dreptului de gaj.


tiv accesoriu nu atrage şi stingerea dreptului la acţiune privind un drept subiectiv principal.

Cel de-al doilea principiu al efectului prescripţiei extinctive (al stingerii printr-o prescripţie distinctă a dreptului la acţiune privind fiecare prestaţie în cazul obligaţiilor cu executare succesivă) se aplică dacă debitorul este ţinut la prestaţii succesive, precum chirii, arenzi, dobânzi, ratele de rentă viageră etc., indiferent de izvorul obligaţiei, afară de cazul în care prestaţiile alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar.

De reţinut că, în aplicarea concretă a acestui principiu, dacă este cazul, trebuie să se ţină cont şi de incidenţa celuilalt principiu care guvernează efectul prescripţiei extinctive. Astfel, atunci când se pune problema stingerii prin prescripţie a unui drept accesoriu având ca obiect prestaţii succesive, trebuie cercetat, în prealabil, dacă nu s-a stins prin prescripţie dreptul de creanţă principal, deoarece prescrierea dreptului principal atrage prescrierea tuturor prestaţiilor succesive ce alcătuiesc obiectul dreptului de creanţă accesoriu, devenind inutil să se mai verifice dacă pentru fiecare prestaţie a intervenit sau nu prescripţia extinctivă.

De exemplu, să presupunem că, la data de 1 februarie 2008, Primus l-a împrumutat pe Secundus cu 10.000 de lei, părţile stabilind că aceasta va fi restituită la data de 1 august 2008 şi că, până la restituirea integrală a sumei împrumutate, Secundus îi va plăti lui Primus o dobândă lunară de 1%. Dacă Primus îl acţionează în judecată pe Secundus la data de 1 octombrie 2011, solicitând obligarea acestuia să îi plătească suma împrumutată şi dobânda aferentă acesteia, instanţa nu va putea să admită acţiunea nici măcar în parte, întrucât prescripţia extinctivă a dreptului de creanţă principal a atras prescripţia extinctivă a tuturor prestaţiilor ce alcătuiesc obiectul dreptului accesoriu (deci şi prescripţia extinctivă a dobânzilor aferente perioadei ce a început cu data de 1 octombrie 2008, chiar dacă, de la data exigibilităţii prestaţiilor respective, au trecut mai puţin de 3 ani).

4. Delimitarea prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă poate fi şi trebuie delimitată de uzucapiune, de acea modalitate a actului juridic care este termenul, precum şi de decădere.


4.1. Prescripţia extinctivă şi uzucapiunea

Principalele asemănări dintre prescripţia extinctivă şi uzucapiune sunt următoarele:

- ambele se înfăţişează ca sancţiuni de drept civil pentru titularii drepturilor subiective civile inactivi;

- ambele presupun termene;- există reguli comune (art. 2551-2556 C.civ.) privind calculul termenu

lui;- dispoziţiile legale care reglementează uzucapiunea se completează

în mod corespunzător cu cele privitoare la prescripţia extinctivă, astfel cum stabileşte art. 934 C.civ.

Cele mai semnificative deosebiri dintre prescripţia achizitivă şi uzucapiune vizează următoarele aspecte:

- prescripţia extinctivă stinge dreptul la acţiune în sens material, în vreme ce uzucapiunea conduce la dobândirea unui drept real principal;

- termenele de prescripţie extinctivă sunt mai scurte şi mai numeroase;

- există reguli proprii care privesc momentul de la care începe să curgă termenul uzucapiunii, respectiv al prescripţiei extinctive;

- repunerea în termen se aplică numai în cazul prescripţiei extinctive etc.

4.2. Prescripţia extinctivă şi termenul, ca modalitate a actului juridic

Deosebirile mai importante dintre prescripţia extinctivă şi termen, ca modalitate a actului juridic, privesc următoarele aspecte:

- prescripţia extinctivă reprezintă o sancţiune care stinge dreptul la acţiune în sens material, iar termenul, ca modalitate a actului juridic, este un eveniment viitor şi sigur ca împlinire, de care depinde exercitarea drepturilor subiective şi executarea obligaţiilor corelative;

- dreptul subiectiv există şi după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă, însă, termenul extinctiv stinge chiar dreptul subiectiv civil şi obligaţia corelativă acestuia;

- durata termenului de prescripţie extinctivă este stabilită de lege, părţile având posibilitatea să o modifice în anumite condiţii, pe când termenul, ca modalitate a actului juridic, poate izvorî din lege, din convenţia părţilor sau poate fi acordat de către organul de jurisdicţie;


- suspendarea, întreruperea şi repunerea în termen sunt proprii numai termenului de prescripţie extinctivă etc.

Ca asemănări, menţionăm:• >- în principiu, atât durata termenului de prescripţie extinctivă, cât şi cea

a termenului, ca modalitate a actului juridic, pot fi modificate prin acordul părţilor;

- calculul termenului se face după aceleaşi reguli etc.

4.3. Prescripţia extinctivă şi decăderea

Decăderea se aseamănă cu prescripţia extinctivă deoarece ambeleinstitutii:

i

- sunt sancţiuni de drept civil;- au efect extinctiv;- presupun termene.Principalele deosebiri dintre prescripţia extinctivă şi decădere sunt

următoarele:- prescripţia extinctivă stinge numai dreptul la acţiune în sens material,

pe când decăderea stinge însuşi dreptul subiectiv civil;- instanţa nu poate să invoce din oficiu prescripţia extinctivă, în vreme

ce decăderea poate fi invocată din oficiu dacă termenul de decădere este de ordine publică;

- prescripţia extinctivă presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie prin care se solicită protecţia judiciară a dreptului subiectiv [cu excepţia cazului prevăzut de art. 1552 alin. (2) C.civ.], însă decăderea poate interveni chiar dacă nu ar fi vorba de exercitarea dreptului la acţiune;

- termenele de prescripţie extinctivă sunt stabilite de lege, părţile având posibilitatea să le modifice în anumite condiţii, în vreme ce termenele de decădere izvorăsc din lege sau din voinţa părţilor;

- cursul prescripţiei extinctive este susceptibil de a fi suspendat sau întrerupt şi se poate dispune repunerea în termenul de prescripţie, în vreme ce, în cazul decăderii, unele dintre dispoziţiile referitoare la suspendare, întrerupere şi repunere în termen se aplică numai în mod excepţional.

Secţiunea a iha. Dom eniul prescrip ţie i extinctive

1. Noţiune

Prin domeniul prescripţiei extinctive se înţelege sfera drepturilor subiective ale căror acţiuni cad sub incidenţa prescripţiei extinctive.

în concret, a determina domeniul prescripţiei extinctive înseamnă a stabili, prin raportarea tuturor drepturilor subiective la instituţia prescripţiei extinctive, care sunt drepturile subiective ale căror drepturi la acţiune sunt supuse prescripţiei extinctive şi, deci, a le deosebi de drepturile subiective ale căror drepturi la acţiune nu sunt supuse prescripţiei extinctive.

în funcţie de natura drepturilor subiective civile distingem, pe de o parte, domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale (deosebindu-se apoi domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor de creanţă, domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale accesorii, precum şi domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale principale), iar, pe de altă parte, domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale.

2. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor patrimoniale

2.1. Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă

în principiu, drepturile de creanţă, indiferent de izvorul lor (acte juridice, fapte juridice licite, fapte juridice ilicite),111 sunt supuse prescripţiei extinctive.

Această regulă rezultă din art. 2501 alin. (1) C.civ. potrivit căruia drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.

De la principiul potrivit căruia acţiunile personale (acţiunile în justiţie prin care se solicită protecţia judiciară a drepturilor de creanţă) sunt supuse prescripţiei extinctive, pot exista şi excepţii. De exemplu, potrivit

(11 Cu privire la prescripţia dreptului la acţiune privind acordarea de despăgubiri ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, a se vedea şi I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 3378/2005, în Dreptul nr. 4/2006, p. 273.


art. 2237 C.civ., drepturile asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice care se constituie la asigurările de viaţă pentru obligaţii de plată scadente în viitor nu sunt supuse prescripţiei.

2.2. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale accesorii

Drepturile reale accesorii sunt supuse prescripţiei extinctive, ca regulă, în aceleaşi condiţii ca şi dreptul de creanţă principal pe lângă care există [art. 2501 alin. (1) C.civ. şi art. 2503 alin. (1) C.civ.].

Pornind de la particularitatea rezultată din art. 2504 alin. (1) C.civ., nu trebuie trasă concluzia imprescriptibilităţii dreptului de ipotecă, ci doar că în privinţa acestuia nu se aplică principiul accesorium sequitur principale, însă dreptul de ipotecă rămâne supus prescripţiei extinctive [art. 2501 alin. (1) C.civ.] în termenul prevăzut de art. 2518 pct. 1 C.civ., deoarece el este un drept patrimonial pe care legea nu îl declară în mod expres imprescriptibil.

2.3. Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale

în aplicarea art. 2501 alin. (1) C.civ. ar rezulta că şi drepturile reale principale sunt supuse prescripţiei extinctive, dacă legea nu dispune altfel. Cu toate acestea, în această materie există prevederi legale care declară anumite drepturi reale ca fiind imprescriptibile extinctiv, astfel încât majoritare sunt acţiunile reale imprescriptibile extinctiv.

Astfel, următoarele acţiuni reale sunt imprescriptibile extinctiv:- acţiunea în revendicare111 (imobiliară sau mobiliară) întemeiată pe

dreptul de proprietate privată, afară de cazul în care prin lege se dispune în mod expres altfel [art. 563 alin. (2) C.civ.];

- acţiunea în revendicare imobiliară sau mobiliară întemeiată pe dreptul de proprietate publică, indiferent că titularul dreptului de proprietate

[11 Prin intermediul acţiunii în revendicare, proprietarul care nu are posesia unui bun individual determinat solicită instanţei să i se recunoască dreptul de proprietate asupra bunului respectiv şi să (re)dobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar. Acţiunea în revendicare este mobiliară sau imobiliară, după cum se revendică un bun mobil sau un bun imobil. Se poate distinge între acţiunea în revendicarea unui bun proprietate privată, pe de o parte, iar, pe de altă parte, acţiunea în revendicarea unui bun proprietate publică.


publică este statul sau o unitate administrativ-teritorială [art. 136 alin. (2) din Constituţie şi art. 865 alin. (3) C. civ.];[1]

- acţiunea care are ca obiect stabilirea dreptului de trecere pe fondul vecinului în favoarea proprietarului fondului care este lipsit de acces la calea publică [art. 617 alin. (3) C.civ.];

- acţiunea de partaj, adică acţiunea prin care se cere împărţirea bunurilor aflate în proprietate comună (art. 669 C. civ.);

- acţiunea negatorie (art. 564 C.civ.);121- acţiunea confesorie131 prin care se urmăreşte apărarea unui drept de

superficie (art. 696 C.civ.);- acţiunea în grăniţuire;141- petiţia de ereditate (art. 1130 C.civ.).în schimb, următoarele acţiuni reale sunt supuse prescripţiei extinctive:- acţiunea în revendicare imobiliară în cazurile prevăzute de art. 572

C.civ. (avulsiunea) şi de art. 520 C.proc.civ. (revendicarea imobilului adjudecat în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară), în ambele situaţii cu excepţia cazului când imobilul revendicat este proprietate publică;

- acţiunea în revendicarea animalelor domestice rătăcite pe terenul altuia [art. 576 alin. (1) C.civ.];

(1) Este de reţinut că acţiunea în revendicarea unui bun proprietate publică este imprescriptibilă extinctiv în toate cazurile, chiar şi în acelea în care, potrivit unor dispoziţii speciale, acţiunea in revendicarea unui bun proprietate privată ar fi supusă prescripţiei extinctive.

[2] Acţiunea negatorie este aceea prin care proprietarul unui bun (sau o altă persoană care ar justifica un interes propriu) cheamă în judecată pe cel care pretinde că este titularul unui drept real principal asupra bunului respectiv, contestând existenţa acestuia, deci acţiunea prin care reclamantul solicită încetarea exercitării de către pârât a unui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată. Se observă că, prin intermediul acţiunii negatorii, se apără însuşi dreptul de proprietate.

Prin acţiunea confesorie, reclamantul urmăreşte apărarea unui dezmembrământ al dreptului de proprietate privată, deci prin intermediul acestei acţiuni se apără dreptul de superficie, uzufruct, uz, abitaţie şi servitute.

[4] Acţiunea în grăniţuire este acţiunea în justiţie prin care proprietarul unui teren, în contradictoriu cu proprietarul terenului vecin, solicită instanţei reconstituirea hotarului dintre cele două terenuri şi fixarea semnelor corespunzătoare.

Imprescriptibilitatea acţiunii în grăniţuire ar decurge din caracterul perpetuu al dreptului de proprietate, fiind practic vorba de un atribut al dreptului de proprietate asupra unui teren; în alte cuvinte, prin acţiunea în grăniţuire se apără însuşi dreptul de proprietate asupra terenului, deci, soluţia dată cu privire la imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare imobiliară trebuie dată şi în privinţa acţiunii în grăniţuire.


- acţiunea confesorie prin care se urmăreşte apărarea dreptului de uzufruct [art. 746 alin. (1) lit. e) C.civ.], a dreptului de uz sau de abitaţie (art. 754 C.civ.) şi a dreptului de servitute [art. 770 alin. (1) lit. f) C.civ.];

- acţiunea în apărarea dreptului de administrare, a dreptului de concesiune şi a dreptului de folosinţă cu titlu gratuit [art. 870, art. 873 şi art. 875, raportate la art. 2501 alin. (1) C.civ.].m

3. Domeniul prescripţiei extinctive în cadrul drepturilor nepatrimoniale

3.1. Principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale

Prin acest principiu se desemnează acea regulă de drept potrivit căreia protecţia drepturilor nepatrimoniale, pe calea acţiunii în justiţie, nu este limitată în timp, putându-se obţine oricând.

Principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale este consacrat expres de art. 2502 alin. (2) pct. 1 C.civ., care însă admite şi excepţii pentru care trebuie să existe dispoziţie legală expresă.

Principiul în discuţie este justificat de caracterul perpetuu al drepturilor nepatrimoniale şi de împrejurarea că astfel de drepturi sunt inseparabile de persoana fizică sau juridică.

Cu titlu exemplificativ, menţionăm că sunt imprescriptibile extinctiv, deoarece au caracter nepatrimonial: acţiunea privind apărarea dreptului la nume sau a dreptului la pseudonim [art. 254 alin. (2) şi (3) C.civ.], acţiunea în contestarea existenţei împrejurărilor care să facă aplicabilă prezumţia de paternitate (art. 434 C.civ.),121 acţiunea în contestarea recunoaşterii voluntare de maternitate sau de paternitate (art. 420 C.civ.), acţiunea în contestarea filiaţiei atunci când filiaţia rezultă din certificatul de naştere fără însă a exista o folosinţă a stării civile conformă cu acest certificat (art. 421 C.civ.), acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă [art. 423 alin. (4)

[11 O altă acţiune reală supusă prescripţiei extinctive este şi acţiunea posesorie [art. 951 alin. (1) C.civ.], însă, prin intermediul acesteia, reclamantul nu urmăreşte apărarea unui drept real, ci numai a posesiei, ca stare de fapt care produce efecte juridice.

121 S-a decis că, în cazul acţiunii în contestarea filiaţiei din căsătorie, nu pot fi aplicate dispoziţiile de excepţie referitoare la prescriptibilitatea acţiunii în tăgăduirea paternităţii (acţiunea prin care se urmăreşte înlăturarea prezumţiei de paternitate, întrucât este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului), deci, o asemenea acţiune este imprescriptibilă extinctiv - C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 520/1997, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 126.


C.civ.], acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă în timpul vieţii copilului [art. 427 alin. (1) C.civ.], acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de către copil [art. 433 alin. (2) C.civ.], acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de către cel care se pretinde tată biologic [art. 432 alin. (2) teza I C.civ.], acţiunea prin care se solicită înregistrarea tardivă a naşterii, acţiunea prin care se solicită desfiinţarea, modificarea sau completarea unui act de stare civilă sau unei menţiuni de pe acesta etc.

3.2. Excepţii de la principiul imprescriptibilităţii drepturilor nepatrimoniale

Următoarele acţiuni, deşi au un obiect nepatrimonial, sunt, totuşi, prescriptibile extinctiv:

- acţiunea în nulitatea relativă a unui act juridic civil nepatrimonial [art. 1249 alin. (2) C.civ.];111

- acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei [art. 301 alin. (1) C.civ.];- acţiunea în nulitatea relativă a recunoaşterii copilului [art. 419

alin. (2) C.civ.];- acţiunea în tăgăduirea paternităţii atunci când este introdusă de soţul

mamei sau moştenitorii acestuia (art. 430 C.civ.), mamă sau moştenitorii acesteia (art. 431 C.civ.), precum şi de către moştenitorii tatălui biologic [art. 432 alin. (2) teza a ll-a C.civ.];

- acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, atunci când este pornită după decesul copilului de către moştenitorii acestuia [art. 423 alin. (5) C.civ.];

- acţiunea în stabilirea paternităţii, atunci când este pornită după decesul copilului de către moştenitorii acestuia [art. 427 alin. (2) C.civ. şi art. 423 alin. (5) C.civ.];

Calificarea acţiunii în declararea nulităţii unui act juridic patrimonial ca acţiune nepatrimonială ar fi greşită, de vreme ce o asemenea acţiune are ca scop desfiinţarea actului juridic patrimonial şi, pe cale de consecinţă, readucerea dreptului real sau de creanţă în patrimoniul în care a existat înainte de încheierea acelui act, iar aceasta indiferent dacă se solicită sau nu şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin restituirea eventualelor prestaţii executate în temeiul actului desfiinţat. în acest sens, a se vedea şi I.C.C.J., S.U., dec. 32/2008, publicată în M.Of. nr. 830 din 10 decembrie 2008, conform căreia „sunt evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept patrimonial, constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, indiferent dacă este formulat petitul accesoriu privind restabilirea situaţiei anterioare".


4. Probleme speciale referitoare la domeniul prescripţiei extinctive

4.1. Valorificarea dreptului subiectiv civil pe calea excepţiei (a apărării de fond)

Din definiţia dată dreptului subiectiv civil rezultă că de esenţa acestuia este posibilitatea recunoscută titularului de a recurge, în caz de nevoie (adică atunci când dreptul subiectiv este nesocotit sau încălcat), la forţa coercitivă a statului.

Valorificarea (realizarea sau recunoaşterea) pe cale judiciară a dreptului subiectiv civil poate fi obţinută nu numai pe calea ofensivă a acţiunii, ci şi pe calea defensivă a excepţiei, cu precizarea că nu trebuie să avem în vedere excepţia procesuală, ci vom folosi noţiunea de excepţie pentru a desemna anumite apărări de fond.

Spre exemplu, atunci când reclamantul formulează o pretenţie împotriva pârâtului, iar acesta din urmă, pentru a obţine respingerea pretenţiei formulate împotriva sa, se apără invocând un drept subiectiv civil, se spune că dreptul subiectiv respectiv este valorificat (apărat, ocrotit) pe cale de excepţie (de drept material, substanţial).

Aşadar, valorificarea unui drept subiectiv civil pe cale de excepţie presupune că titularul dreptului, fiind chemat în judecată, se prevalează de acel drept spre a obţine respingerea pretenţiei formulate împotriva sa, fără însă a urmări să obţină obligarea adversarului din proces să execute o anumită prestaţie faţă de el.111

111 Se impune o precizare. Este vorba de o valorificare a dreptului subiectiv civil pe cale de acţiune (iar nu pe cale de excepţie) nu numai atunci când dreptul respectiv este supus judecăţii prin intermediul unei cereri de chemare în judecată (act de procedură prin care se declanşează procesul civil), ci şi atunci când dreptul subiectiv este dedus judecăţii (nu cu scopul de a obţine doar respingerea pretenţiei formulate de adversar, ci cu scopul de a obţine realizarea acestui drept faţă de partea adversă sau faţă de o altă persoană care nu este încă parte în proces) printr-un act de procedură formulat în cursul unui proces deja declanşat, dar care act, ca natură juridică, reprezintă o veritabilă chemare în judecată (cum este cazul, spre exemplu, al cererii reconvenţionale). în alte cuvinte, sub aspect procesual, valorificarea dreptului subiectiv civil pe cale de acţiune implică fie introducerea unei cereri de chemare în judecată, fie formularea unei cereri incidentale prin care se invocă o pretenţie proprie, în schimb, pentru valorificarea dreptului subiectiv civil pe cale de excepţie este suficientă doar formularea unei întâmpinări.


Pentru ipoteza în care valorificarea dreptului pe cale de acţiune ar fi supusă prescripţiei extinctive, trebuie stabilit dacă valorificarea aceluiaşi drept pe cale de excepţie este sau nu prescriptibilă.111

în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, nu a existat un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte problema prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii excepţiei (de drept material).121

Noul Cod civil nu conţine o dispoziţie cu caracter general, care să rezolve această problemă pentru toate cazurile de valorificare a unui drept subiectiv pe cale de excepţie, ci doar unele dispoziţii speciale.

în unele cazuri, legea prevede în mod expres imprescriptibilitatea excepţiei. Astfel, art. 1095 C.civ., după ce stabileşte, în alin. (1), prescriptibilitatea acţiunii în reducţiunea liberalităţilor excesive, prevede, în alin. (3), că excepţia de reducţiune este imprescriptibilă extinctiv. De asemenea, art. 1249 alin. (2) C.civ. dispune că nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie stabilit de lege, însă, partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare. Potrivit art. 369 alin. (4) C.civ., creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot invoca oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea modificării sau lichidării făcute în frauda intereselor lor.

Sunt reglementate însă şi situaţii din care rezultă prescriptibilitatea excepţiei. Spre exemplu, art. 1223 alin. (1) C.civ. prevede că nulitatea relativă a contractului pentru leziune nu poate să fie opusă pe cale de excepţie când dreptul la acţiune este prescris. De asemenea, sub incidenţa art. 2505 C.civ. cade o ipoteză din care rezultă că valorificarea dreptului pe cale de excepţie este supusă prescripţiei extinctive. Textul de lege menţionat prevede că prescripţia nu împiedică stingerea prin compensaţie a creanţelor reciproce şi nici exercitarea dreptului de retenţie, dacă dreptul la acţiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut opune compensarea sau dreptul de retenţie, după caz. Să presupunem că reclamantul solicită obligarea pârâtului la executarea prestaţiei corela

[1] Fără îndoială că în cazul în care acţiunea este imprescriptibilă extinctiv, atunci şi ocrotirea dreptului subiectiv pe calea excepţiei este imprescriptibilă. Spre exemplu, art. 1249 alin. (1) C.civ. stipulează că, dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie.

121 A se vedea: G. Boroi, op. cit., p. 294-295; M. N ic o l a e , Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 399 şi urm.


tive creanţei reclamantului; dacă şi pârâtul are o creanţă faţă de reclamant, atunci ar putea să-i opună acestuia din urmă compensaţia (art. 1616 şi urm. C.civ.), care, sub aspect procesual, constituie un simplu mijloc de apărare, deci creanţa pârâtului va fi valorificată pe cale de excepţie; numai că, din art. 2505 C.civ. rezultă că acest lucru nu va fi posibil în cazul în care creanţa pârâtului s-a prescris anterior momentului la care ar fi îndeplinite toate condiţiile compensaţiei, ceea ce înseamnă că prescrierea valorificării creanţei pe cale de acţiune afectează şi valorificarea aceleiaşi creanţe pe cale de excepţie.

în acele cazuri pentru care nu există norme speciale referitoare la imprescriptibilitatea valorificării dreptului pe cale de excepţie, apreciem că valorificarea dreptului subiectiv civil pe cale de excepţie este supusă prescripţiei extinctive în aceleaşi condiţii ca şi valorificarea dreptului respectiv pe cale de acţiune.111 Totuşi, nu trebuie exclusă posibilitatea de a se considera, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, că prescripţia extinctivă nu a început să curgă ori că a fost întreruptă prin recunoaştere tacită sau expresă.

4.2. Acţiunea în constatare

Acţiunea în constatare este acea acţiune în justiţie prin care reclamantul solicită instanţei doar să constate existenţa unui drept subiectiv al său faţă de pârât ori, după caz, inexistenţa unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa.

Atât jurisprudenţa, cât şi doctrina corespunzătoare reglementării anterioare au adoptat soluţia imprescriptibilităţii acţiunii în constatare, arătându-se că această soluţie decurge din imprescriptibilitatea aşa-numitului drept la acţiune în sens procesual, cât şi din împrejurarea că dreptul

111 Precizăm doar că soluţia contrară, deci cea a imprescriptibilităţii valorificării dreptului pe cale de excepţie în toate cazurile, s-ar sprijini în aparenţă pe un argument de text, în sensul că legea prevede că prin prescripţie se stinge dreptul material la acţiune, de unde s-ar putea trage concluzia, per a contrario, că apărarea dreptului pe cale de excepţie nu este atinsă prin efectul prescripţiei (M. N ic o la e , op. cit, p. 403). însă, în cadrul acestei concepţii, s-ar conferi un sens restrâns dreptului material la acţiune, care ar fi astfel redus doar la dreptul la acţiunea condamna- torie, deşi, potrivit art. 2500 alin. (2) C.civ., prin drept la acţiune trebuie să se înţeleagă nu numai dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, ci şi dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă.


subiectiv există sau nu există ca atare, iar, întrucât partea nu are la îndemână calea unei acţiuni în realizare, trebuie să i se recunoască posibilitatea de a obţine constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului subiectiv civil oricând are interes.

Noul Cod civil prevede în mod expres, în art. 2502 alin. (2) pct. 2, imprescriptibilitatea acţiunii în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept.

4.3. Acţiunile mixte

Acţiunile mixte sunt acele acţiuni în justiţie prin care reclamantul urmăreşte ocrotirea, în acelaşi timp, a unui drept real şi a unui drept de creanţă ce sunt efectul aceleiaşi cauze (de exemplu, izvorăsc din acelaşi contract) sau între care există o strânsă legătură.111 Se deosebesc două categorii de acţiuni mixte şi anume, pe de o parte, acţiunile prin care se solicită anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau, după caz, revocarea unui act juridic prin care s-a constituit ori s-a transmis un drept real, iar, pe de altă parte, acţiunile prin care se solicită executarea unui act juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale (mai exact, predarea bunului ce a format obiectul acestuia).121

Prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea acţiunii urmează a se determina în funcţie de situaţia concretă (spre exemplu, acţiunea în nulitate este prescriptibilă sau nu, după cum nulitatea este relativă sau absolută;

t1) A se vedea, de exemplu: V.M. C io b a n u , Tratat de procedură civilă, voi. I, Teoria generală, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p. 299-300; G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat voi. I, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 329.

Existenta acţiunilor mixte este contestată de unii autori, care susţin că ar fi> i t

vorba de acţiuni cumulative sau de cumulul a două acţiuni (o acţiune personală şi o acţiune reală) - I. D e l e a n u , Procedură civilă, voi. I, Ed. Servo Sat, Arad, 1998, p. 126 şi urm.; I. L e ş , Principii şi instituţii de drept procesual civil, voi. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 251. Insă, acţiunea mixtă nu înseamnă o acţiune cu mai multe capete de cerere, dintre care unele au caracter principal, iar altele caracter accesoriu, pentru a fi vorba de cel puţin două acţiuni ce pot fi exercitate cumulativ sau succesiv. Spre exemplu, acţiunea prin care se solicită rezoluţiunea unui contract sinalagmatic translativ de proprietate, fără a se solicita şi restabilirea situaţiei anterioare, nu presupune decât un singur capăt de cerere, prin care se valorifică un drept izvorât din contractul respectiv, dar care, în caz de admitere, are ca efect desfiinţarea retroactivă a contractului şi, deci, readucerea dreptului de proprietate în patrimoniul fostului vânzător, chiar dacă acesta nu va dobândi şi stăpânirea materială a bunului.


acţiunea în predarea bunului vândut este imprescriptibilă întrucât dreptul de proprietate este imprescriptibil etc.).

Aşadar, prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea nu depinde de calificarea dată acestor acţiuni ca fiind mixte.

t

4.4. Dualitatea de acţiuni

Prin dualitatea de acţiuni unii autori desemnează situatia în care titu-i y

larul dreptului subiectiv civil are la dispoziţie două acţiuni pentru protecţia dreptului său şi anume, pe de o parte, o acţiune bazată pe un contract, deci o acţiune personală, supusă prescripţiei extinctive, iar, pe de altă parte, o acţiune reală, în revendicarea bunului, imprescriptibilă extinctiv. Ca exemple, se citează cazul deponentului/11 al comodantului,121 al locatorului, al proprietarului bunului dat în gaj etc.

Se observă însă că, în realitate, nu este vorba de acelaşi drept subiectiv ocrotit prin două acţiuni distincte, ci de un drept de creanţă izvorât din contractul de depozit, de comodat, de locaţiune etc. (dreptul la restituirea bunului) şi care este apărat printr-o acţiune patrimonială şi personală (prescriptibilă extinctiv), precum şi de un drept de proprietate asupra aceluiaşi bun, apărat printr-o acţiune reală (imprescriptibilă extinctiv).133

Deosebirea dintre această ipoteză (dualitatea de acţiuni) şi acţiunile mixte prin care se solicită predarea bunului ce a format obiectul derivat al unui act juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale constă în aceea că, prin definiţie, în cazul dualităţii de acţiuni nu este vorba de un act juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale, deci dreptul real şi dreptul de creanţă nu au aceeaşi cauză generatoare, ci izvorul dreptului real preexistă izvorului dreptului de creanţă. O altă deosebire se situează pe tărâm probatoriu, în sensul că în cazul acţiunii mixte este suficientă dovedirea actului juridic respectiv, în vreme ce, în cazul dualităţii de acţiuni,

111 A se vedea şi Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 1369/1969, în C.D. 1969, p. 93; C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 1303/1995, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 12.

[2] A se vedea şi Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 2300/1989, în Dreptul, nr. 8/1990, p. 78. ^

[31 în acest sens, M. N ic o l a e , op. cit, p. 431. Sub aspectul prescripţiei extinctive, acţiunea reală este mai avantajoasă decât acţiunea personală în restituire. De asemenea, spre deosebire de acţiunea personală în restituire, acţiunea reală poate fi exercitată şi împotriva terţilor care ar deţine lucrul ce a format obiectul actului juridic netranslativ. în schimb, acţiunea personală în restituire nu implică dovada dreptului de proprietate, fiind suficientă simpla dovadă a actului juridic din care s-a născut dreptul la restituirea lucrului.


dacă a intervenit prescripţia extinctivă a acţiunii personale, admiterea acţiunii reale este condiţionată de dovedirea dreptului de proprietate. Deosebirea dintre cele două ipoteze se manifestă şi pe planul prescripţieiextinctive. Astfel, în cazul acţiunii mixte, fiind vorba nu de două acţiuni* i * »cumulative, ci de o singură acţiune, pretenţia constând în predarea lucrului se fundamentează pe însuşi actul juridic constitutiv sau translativ de drepturi reale,111 iar prescripţia extinctivă se va raporta numai la dreptul real; dimpotrivă, în cazul dualităţii de acţiuni, dacă pretenţia în restituire este fundamentată pe contractul de depozit, comodat, locaţiune etc., cererea va fi respinsă ca prescrisă dacă, prin raportare la dreptul de creanţă, ar fi împlinit termenul de prescripţie extinctivă la data exercitării acţiunii personale, urmând ca deponentul, comodantul, locatorul etc. să introducă o nouă acţiune în justiţie, pe un alt fundament, adică o acţiune reală.

4.5. Drepturile potestative (secundare)

în literatura de specialitate, prin drepturi potestative (numite şi drepturi secundare) sunt desemnate acele drepturi subiective civile care, ca regulă, nu dau naştere direct unui drept la acţiune, adică acele prerogative constând în puterea de a da naştere prin manifestare unilaterală de voinţă unui efect juridic ce afectează şi interesele altei persoane, precum: dreptul de alegere în cazul unei obligaţii alternative; dreptul de denunţare unilaterală a unui contract, în cazurile admise de lege; dreptul terţilor de bună- credinţă, în cazul simulaţiei, de a opta între actul aparent şi actul real; dreptul de a ratifica o gestiune a intereselor altuia; dreptul de opţiune al utilizatorului, în contractul de leasing, ce constă în posibilitatea de a solicita achiziţionarea bunului, restituirea acestuia sau prelungirea contractului de leasing; dreptul de a revoca o ofertă fără termen etc.

întrucât nu dau naştere direct şi imediat unui drept la acţiune, drepturile secundare sunt apreciate ca fiind imprescriptibile extinctiv. Totuşi, efectele prescripţiei extinctive se vor produce indirect, anume în ceea ce priveşte dreptul la acţiune care se naşte din raportul juridic referitor la care s-a exercitat dreptul secundar. Spre exemplu, în cazul unei obligaţii alternative, nu se prescrie dreptul (de regulă, al debitorului) de a efectua alegerea între cele două prestaţii ce formează obiectul obligaţiei, însă,

(11 Fără a intra în amănunte, precizăm că în cererea de chemare în judecată trebuie să se menţioneze, printre altele, nu numai pretenţia supusă judecăţii (obiectul cererii), ci şi fundamentul, temeiul acestei pretenţii (cauza cererii).


prescripţia extinctivă poate interveni în privinţa dreptului creditorului de a pretinde de la debitor prestaţia aleasă.

Subliniem că în categoria drepturilor secundare poate fi inclus şi dreptul de opţiune succesorală (dreptul persoanei care îndeplineşte condiţiile pentru a putea moşteni de a alege între consolidarea titlului de moştenitor prin acceptarea moştenirii şi desfiinţarea acelui titlu prin renunţarea la moştenire), însă acesta trebuie exercitat într-un anumit termen (de decădere). De asemenea, unele drepturi potestative se pot exercita prin intermediul unei acţiuni în justiţie, ipoteză în care ar putea fi incidenţă prescripţia extinctivă.

4.6. Acţiunea în repararea (compensarea) prejudiciului moral

Deşi prejudiciul este moral (adică nepatrimonial în sine), repararea acestuia poate fi atât nepatrimonială, cât şi patrimonială (în această din urmă ipoteză este vorba, în fapt, despre o compensare).

Acţiunea în repararea nepatrimonială a unui prejudiciu moral este imprescriptibilă extinctiv [art. 253 alin. (1) şi art. 2502 alin. (2) pct. 2 C.civ.].

în schimb, acţiunea în repararea (compensarea) patrimonială a unui prejudiciu moral este supusă prescripţiei extinctive [art. 253 alin. (4) C.civ.], fiind o acţiune în justiţie prin care se valorifică un drept de creanţă, deci o acţiune patrimonială şi personală care atrage incidenţa dispoziţiilor legale care guvernează prescripţia extinctivă în categoria drepturilor de creanţă.

4.7. Acţiunea în restituirea prestaţiilor executate în baza unui act juridic civil desfiinţat, desfăcut sau ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat

Aşa cum am arătat cu un alt prilej, acţiunea în nulitate (prescriptibilă sau imprescriptibilă după cum nulitatea este relativă sau absolută) nu se confundă cu acţiunea în restituirea, totală sau, după caz, parţială a prestaţiilor executate în temeiul actului juridic care a fost desfiinţat, chiar dacă este posibilă exercitarea concomitentă a celor două acţiuni, într-un proces în care nulitatea formează obiectul capătului de cerere principal, iar restituirea prestaţiilor executate constituie obiectul unui capăt de cerere accesoriu.

Cât priveşte incidenţa prescripţiei extinctive asupra acţiunii în restituirea prestaţiilor executate în temeiul unui act juridic care ulterior a fost


desfiinţat, trebuie, în primul rând, să se ţină seama de natura patrimonială a acesteia. în al doilea rând, din împrejurarea că art. 2525 C.civ. stabileşte regula aplicabilă începutului cursului prescripţiei pentru dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor, nu trebuie trasă concluzia că o asemenea acţiune este în toate cazurile supusă prescripţiei extinctive (deoarece textul de lege nu este consacrat domeniului de aplicare a prescripţiei extinctive), ci, dimpotrivă, este necesar să se ia în considerare natura dreptului patrimonial ce se urmăreşte a se valorifica prin intermediul unei asemenea acţiuni (drept real sau drept de creanţă).

în cazul desfiinţării unui act juridic translativ sau constitutiv de drepturi reale asupra unor bunuri individual determinate, acţiunea prin care cel ce a înstrăinat sau constituit dreptul real solicită restituirea prestaţiei sale are caracterul unei acţiuni reale, devenind, deci, aplicabile regulile care guvernează domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor reale. Spre exemplu, acţiunea prin care fostul vânzător solicită obligarea fostului cumpărător să îi predea lucrul ce a format obiectul contractului de vânzare- cumpărare care ulterior a fost desfiinţat are natura juridică a unei acţiuni în revendicare, fiind, deci, imprescriptibilă extinctiv.111

în celelalte cazuri, acţiunea în restituire are caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale, fiind deci o acţiune prescriptibilă extinctiv. Pentru această ipoteză, ar putea deveni însă incident art. 2538 alin. (3) C.civ., deci ar fi posibil ca prescripţia extinctivă să fie întreruptă prin recunoaştere tacită.

Soluţia este asemănătoare şi în ipoteza în care se solicită restituirea prestaţiilor executate în temeiul unui contract sinalagmatic desfiinţat ca urmare a rezoluţiunii, desfăcut ca urmare a rezilierii (de exemplu, acţiunea prin care se solicită restituirea bunului care a format obiectul unei locaţiuni reziliate pentru neplata chiriei), al unui act juridic revocat, ori al unui act juridic ale cărui obligaţii au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de forţă majoră, a unui caz fortuit sau a unui alt eveniment asimilat acestora.

4.8. Acţiunea în restituire întemeiată pe plata nedatorată şi alte acţiuni în restituire

Din faptul că art. 2528 alin. (2) C.civ. stabileşte că regula privind începutul cursului prescripţiei extinctive a acţiunii în repararea pagubei cau-

[11 A se vedea şi M. N ic o la e , op. c it, p. 435-436.


zate printr-o faptă ilicită se aplică şi acţiunii în restituire întemeiate pe plata nedatorată nu trebuie desprinsă concluzia că această din urmă acţiune este prescriptibilă extinctiv în toate cazurile, ci trebuie să se deosebească după cum plata a avut ca obiect un bun nefungîbil (individual determinat) sau un bun fungibil (determinat generic).

Acţiunea în restituire întemeiată pe plata nedatorată are natura unei acţiuni reale atunci când plata respectivă a avut ca obiect un bun nefungibil (individual determinat) şi este deci imprescriptibilă extinctiv.

în schimb, dacă plata nedatorată a avut ca obiect bunuri fungibile (determinate generic), acţiunea în restituire este o acţiune prin care se valorifică un drept de creanţă, fiind deci supusă prescripţiei extinctive.

Un raţionament asemănător trebuie făcut şi în cazul altor acţiuni în restituire (pe alte temeiuri legale), în sensul că trebuie stabilit dacă obligaţia de restituire este corelativă unui drept real sau unui drept de creanţă. Spre exemplu, acţiunea prin care proprietarul solicită posesorului de rea-credinţă restituirea în natură a fructelor naturale şi industriale este imprescriptibilă extinctiv, în schimb, acţiunea prin care se solicită fructele civile sau contravaloarea fructelor naturale şi industriale este supusă prescripţiei extinctive, în condiţiile dreptului comun. De altfel, în materia coproprietăţii, o soluţie similară este prevăzută de art. 638 alin. (2) şi alin. (3) C.civ., cu referire la situaţia în care fructele au fost culese doar de unul dintre coproprietari.

însă, acţiunea întemeiată pe gestiunea de afaceri şi acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză sunt în toate cazurile supuse prescripţiei extinctive, deoarece prin intermediul lor se valorifică numai drepturi de creanţă, în nicio situaţie neputând fi vorba de un drept real.

4.9. Acţiunile în materie de carte funciară

Acţiunea prin care cel care a fost îndreptăţit, printr-un act juridic valabil încheiat, să înscrie un drept real în folosul său solicită radierea din cartea funciară a unui drept concurent sau, după caz, acordarea de rang preferenţial faţă de înscrierea efectuată de altă persoană, în condiţiile prevăzute de art. 892 alin. (2) şi (3) C.civ., se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii de către terţ a dreptului în folosul său.

Acţiunea în prestaţie tabulară întemeiată pe art. 896 alin. (1) C.civ., adică acea acţiune prin care, în cazul când cel obligat să transmită, să constituie ori să modifice în folosul altuia un drept real asupra unui imobil nu îşi execută obligaţiile necesare pentru înscrierea în cartea funciară, se


solicită instanţei judecătoreşti să dispună înscrierea este prescriptibilă în condiţiile legii.

Acţiunea în prestaţie tabulară îndreptată împotriva terţului dobânditor înscris anterior în cartea funciară, dacă actul juridic invocat de reclamant este anterior celui în temeiul căruia a fost înscris dreptul terţului dobânditor, iar acesta a fost de rea-credinţă la data încheierii actului, se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii de către terţ a dreptului în folosul său, cu excepţia cazului în care dreptul la acţiune al reclamantului contra antecesorului tabular s-a prescris mai înainte [art. 897 alin. (2) C.civ.].

Dispoziţiile art. 896-897 C.civ., deci şi cele referitoare la prescripţie se aplică, în mod corespunzător, şi acţiunii în justificarea înscrierii provizorii [art. 899 alin. (2) C.civ.].

Cât priveşte acţiunea în rectificarea intabulării sau înscrierii provizorii, art. 909 alin. (1) C.civ. prevede că, sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiunea în fond, o asemenea acţiune este imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit, precum şi faţă de terţul care a dobândit cu rea-credinţă dreptul înscris în folosul său. Dacă acţiunea de fond introdusă pe cale separată a fost admisă, acţiunea în rectificare este, de asemenea, imprescriptibilă atât împotriva celor care au fost chemaţi în judecată, cât şi împotriva terţilor care au dobândit un drept real după ce acţiunea de fond a fost notată în cartea funciară. în condiţiile stabilite de alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol, acţiunea în rectificare poate fi exercitată şi împotriva terţilor care au dobândit cu bună-credinţă un drept real, numai că termenele de 5 ani şi de 3 ani sunt calificate în mod expres ca termene de decădere.

Acţiunea în rectificarea notării în cartea funciară este imprescriptibilă extinctiv [art. 911 alin. (2) C.civ.].

Referitor la îndreptarea erorilor materiale săvârşite cu prilejul înscrierilor efectuate în cartea funciară, altele decât cele care constituie cazuri de rectificare, art. 913 C.civ. trimite la dispoziţiile art. 909-911, deci şi la cele vizând imprescriptibilitatea sau, după caz, decăderea.

Acţiunea prin care cel prejudiciat printr-o faptă săvârşită, chiar din culpă, în păstrarea şi administrarea cărţii funciare solicită obligarea, în solidar, la plata de despăgubiri a oficiului teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară de la locul situării imobilului şi a persoanei răspunzătoare de prejudiciul astfel cauzat (dacă prejudiciul nu a putut fi înlăturat, în tot sau în parte, prin exercitarea acţiunilor şi căilor de atac prevăzute de lege) se prescrie într-un termen de un an, socotit din ziua în care cel vătămat a cunoscut faptul păgubitor, însă nu mai târziu de 3 ani de la data când s-a săvârşit fapta prin care s-a cauzat prejudiciul, prescripţia fiind însă sus


pendată prin exercitarea acţiunilor şi căilor de atac prevăzute de lege pentru înlăturarea efectelor faptei păgubitoare (art. 915 C.civ.).

4.10. Prescripţia extinctivă în materie succesorală

Dreptul de opţiune succesorală trebuie exercitat în termenul stabilit de art. 1103 C.civ., însă acesta nu este un termen de prescripţie extinctivă, ci de decădere, deoarece, pe de o parte, stinge însuşi dreptul respectiv, iar, pe de altă parte, dacă ar fi calificat ca termen de prescripţie, atunci ar deveni inutilă dispoziţia înscrisă în alin. (3) al art. 1103 C.civ.; în plus, exercitarea dreptului de opţiune succesorală nu presupune introducerea unei acţiuni în justiţie.

însă, actul de opţiune succesorală, ca orice act juridic, este supus nulităţii, iar dacă ar fi vorba de o nulitate relativă, dreptul la acţiunea în anularea acceptării sau renunţării la moştenire se prescrie în termen de 6 luni, calculat, în caz de violenţă, de la încetarea acesteia, iar în celelalte cazuri din momentul în care titularul dreptului la acţiune a cunoscut cauza de nulitate relativă (art. 1124 C.civ.).

De asemenea, pentru ipoteza în care succesibilul a renunţat la moştenire în frauda creditorilor săi, aceştia pot cere instanţei revocarea renunţării în ceea ce îi priveşte, în termen de 3 luni de la data la care au cunoscut renunţarea [art. 1122 alin. (1) C.civ].

Acţiunea prin care se solicită partajul succesoral este imprescriptibilă extinctiv [art. 1143 alin. (1) C. civ.].

De reţinut că acţiunea de partaj este imprescriptibilă extinctiv nu numai în ceea ce priveşte împărţirea bunurilor mobile şi imobile care alcătuiesc masa succesorală, ci, astfel cum rezultă din art. 638 alin. (2) şi (3) C.civ., şi a fructelor naturale şi industriale ale bunurilor respective, în măsura în care aceste fructe mai există în materialitatea lor. Dacă însă fructele nu mai există în materialitatea lor, cererea de aducere la masa de împărţit a echivalentului valoric al acestora are caracter patrimonial şi personal, fiind prescriptibilă în termen de trei ani de la data culegerii fructelor respective. De asemenea, cererea de împărţire a fructelor civile încasate de unul dintre comoştenitori este supusă prescripţiei extinctive.

Acţiunea prin care se solicită constatarea masei succesorale, a calităţii de moştenitor sau a cotelor succesorale este, ca orice acţiune în constatare, imprescriptibilă extinctiv.

Nu este supusă prescripţiei extinctive nici petiţia de ereditate (art. 1130 C.civ.), adică acea acţiune în justiţie prin care reclamantul solicită instan-


tei recunoaşterea calităţii sale de moştenitor universal ori cu titlu universal, precum şi obligarea pârâtului, care se pretinde de asemenea moştenitor universal sau cu titlu universal, la restituirea bunurilor succesorale pe care le deţine, drepturile pretinse de cele două părţi fiind inconciliabile.

Dreptul la acţiunea în revocarea judecătorească a legatului se prescrie în termen de un an de la data la care moştenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine sau, după caz, de la data la care sarcina trebuia executată (art. 1070 C.civ.).

Cât priveşte dispoziţia testamentară prin care moştenitorii legaii au fost dezmoşteniţi, aceasta este supusă cauzelor de nulitate prevăzute de lege, iar sub aspectul prescriptibilităţii, trebuie distins după cum nulitatea este relativă sau absolută. Acţiunea în anulare este supusă prescripţiei extinctive, care începe să curgă de la data la care cei dezmoşteniţi au luat cunoştinţă de dispoziţia testamentară prin care au fost înlăturaţi de la moştenire, dar nu mai devreme de data deschiderii moştenirii [art. 1076 alin. (2) C.civ.], iar întrucât textul nu stabileşte şi durata termenului, înseamnă că se aplică dreptul comun, deci termenul este cel stabilit de art. 2517 C.civ.,anume de 3 ani. în schimb, acţiunea în constatarea nulitătii absolute este

* » i

imprescriptibilă extinctiv, în aplicarea dreptului comun.Reducţiunea liberalităţilor excesive este sau nu supusă prescripţiei

extinctive, în funcţie de invocarea reducţiunii pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie.11' Astfel, dreptul la acţiunea în reducţiunea liberalităţilor excesive se prescrie în termen de 3 ani de la data deschiderii moştenirii sau, după caz, de la data la care moştenitorii rezervatari au pierdut pose

*11 Acţiunea în reducţiunea liberalitătilor excesive este acea acţiune prin carei i t j r

moştenitorii rezervatari (sau, după caz, moştenitorii acestora ori cei care le înfăţişează drepturile, adică cei care au dobândit de la moştenitorii rezervatari drepturi succesorale prin acte între vii, precum şi creditorii moştenitorilor rezervatari) solicită reducerea legatelor şi donaţiilor care încalcă rezerva succesorală, astfel încât aceste liberalităţi să se încadreze în cotitatea disponibilă ordinară.

Remarcăm opţiunea legiuitorului de a permite invocarea reducţiunii pe cale de excepţie fără a distinge în raport de obiectul litigiului, deci nu numai în cazul partajului succesoral (ipoteză ce presupune că unul dintre copărtaşi este beneficiarul liberalităţii), ci şi în cazul în care beneficiarul liberalităţii îl cheamă în judecată pe moştenitorul legal rezervatar care deţine bunul sau bunurile ce formează obiectul liberalităţii, solicitând predarea acestora. Cel puţin în această din urmă situaţie, pârâtul supune judecăţii o pretenţie proprie faţă de reclamantul care solicită executarea donaţiei sau a legatului, pentru care ar fi trebuit să formuleze cerere reconvenţională, însă, datorită existenţei art. 1094 alin. (2) şi art. 1095 alin. (3) C.civ., urmează să admitem că simpla apărare este suficientă.


sia bunurilor care formează obiectul liberalitătilor, iar în cazul liberalitătilor> * » excesive a căror existenţă nu a fost cunoscută de moştenitorii rezervatari, termenul de prescripţie începe să curgă de la data când au cunoscut existenţa acestora şi caracterul lor excesiv [art. 1095 alin. (1) şi (2) C.civ.]. Excepţia de reducţiune este, însă, imprescriptibilă extinctiv [art. 1095 alin.(3) C.civ.].

Referitor la raportul donaţiilor, în lipsa unui text expres de lege, vom reţine, în prealabil, că donaţiile care nu au fost scutite de raport pot fi privite ca un avans din moştenire şi că, potrivit art. 1152 alin. (1) C.civ., raportul donaţiilor se realizează în cadrul partajului (care, după cum am văzut, este imprescriptibil extinctiv); în consecinţă, putem considera că dreptul de a cere raportul donaţiilor, prin natura sau obiectul său, nu poate fi limitat în timp [art. 2502 alin. (1) C.civ.], nefiind deci supus prescripţiei extinctive.

Referitor la prescriptibilitatea acţiunii prin care se cere predarea (executarea) legatului cu titlu particular, soluţia trebuie dată în funcţie de obiectul legatului cu titlu particular. Astfel, dacă legatul cu titlu particular are ca obiect drepturi de creanţă sau bunuri de gen, acţiunea are caracter patrimonial şi personal, fiind, deci, supusă regulilor de drept comun referitoare la prescripţia extinctivă; dacă însă obiectul legatului îl constituie dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui bun individual determinat, atunci este vorba de o acţiune reală, astfel încât, sub aspectul prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii acesteia, urmează a se aplica regulile care guvernează acţiunea în revendicare sau, după caz, acţiunea confesorie.

Acţiunea în declararea nulităţii legatului se prescrie în termen de 3 ani dacă se invocă o cauză de nulitate relativă a acestui act juridic, însă este imprescriptibilă extinctiv atunci când se invocă o cauză de nulitate absolută.

Acţiunea privind lichidarea cheltuielilor de înmormântare este supusă prescripţiei extinctive, deoarece are ca obiect valorificarea unui drept de creanţă, fiind, deci, vorba de o acţiune cu caracter patrimonial şi perso-

111 I.C.C.J., Secţiile Unite, dec. nr. 6/2009, în M. Of. nr. 321 din 14 mai 2009, conform căreia „cererile privind lichidarea pretenţiilor referitoare la cheltuielile de înmormântare şi respectarea tradiţiilor religioase ce compun pasivul succesoral sunt prescriptibile în termenul general de prescripţie atât în situaţiile în care sunt formulate în cadrul acţiunii de ieşire din indiviziune, cât şi atunci când sunt formulate pe cale separată”.


Aceeaşi este soluţia în cazul lichidării oricăror datorii ale moştenirii (acele obligaţii patrimoniale ale defunctului care, indiferent de izvorul lor, existau în patrimoniul succesoral la data deschiderii moştenirii) şi sarcini ale moştenirii (acele obligaţii patrimoniale care, fără a fi existat în patrimoniul celui ce lasă moştenirea, se nasc în persoana moştenitorilor la deschiderea moştenirii sau ulterior, independent de voinţa defunctului ori a moştenitorilor, precum cheltuielile pentru administrarea şi lichidarea moştenirii, plata legatelor cu titlu particular etc.), deci acţiunea exercitată de către moştenitorul care a plătit peste partea sa împotriva celorlalţi moştenitori este supusă prescripţiei extinctive în termenul general de prescripţie aplicabil drepturilor de creanţă, iar aceasta indiferent că cererea se valorifică pe cale separată sau în cadrul procesului de partaj succesoral.111 însă, aşa cum s-a decis în jurisprudenţă/21 dacă este cazul, posesia exercitată asupra bunurilor succesorale aflate în indiviziune de către moştenitorul care a plătit peste partea sa are semnificaţia unei recunoaşteri din partea celorlalţi moştenitori, fiind, deci, vorba de o întrerupere a prescripţiei ori de o amânare a începutului cursului acesteia; într-o asemenea ipoteză, prescripţia acţiunii în restituire va începe să curgă de la data pierderii posesiei bunurilor succesorale ori de la data împărţelii voluntare sau de la data formulării unei cereri de partaj de către unul din ceilalţi moştenitori.

Art. 2502 alin. (2) pct. 4 C.civ. declară imprescriptibilă extinctiv acţiunea în constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor, dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiţia acceptării moştenirii în termenul prevăzut de lege. Pentru alte ipoteze în care se invocă nulitatea certificatului de moştenitor, problema prescriptibilităţii sau imprescriptibilităţii se rezolvă ţinând cont de împrejurarea că o asemenea acţiune nu este o acţiune de sine stătătoare, ci o acţiune grefată pe acţiunile care sancţionează direct drepturile moştenitorilor sau, după caz, ale terţilor, aşa încât urmează a fi supusă regulilor, în materie de prescripţie extinctivă, aplicabile acestor acţiuni, fiind, deci, necesar să se stabilească dacă dreptul care se pretinde că a fost încălcat este sau nu supus prescripţiei extinctive.

(11 A se vedea şi Fr. D e a k , Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 517.

[2] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 503/1987, citată mai sus.


4.11. Alte acţiuni în justiţie

în ceea ce priveşte rezoluţiunea (sau rezilierea), este necesar să distingem, în prealabil, între rezoluţiunea judiciară, rezoluţiunea unilaterală şi rezoluţiunea de plin drept.

Acţiunea prin care se solicită instanţei să dispună rezoluţiunea (rezilierea) unui contract sinalagmatic patrimonial este o acţiune patrimonială,111deoarece admiterea unei asemenea acţiuni are ca efect desfiinţarea con-

> i

tractului respectiv şi, prin urmare, reintrarea dreptului real sau de creanţă în patrimoniul care a existat înainte de încheierea contractului, indiferent dacă se cere sau nu şi restituirea eventualei prestaţii deja executate. Neexistând vreo dispoziţie legală care să declare acţiunea în rezoluţiune (judiciară) imprescriptibilă, urmează să aplicăm art. 2501 alin. (1) C.civ., deci acţiunea este supusă prescripţiei extinctive.

Rezoluţiunea unilaterală operează în baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a părţii interesate, care însă, aşa cum stabileşte art. 1552 alin. (2) C.civ., trebuie făcută în termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acesteia. în cazul în care creditorul obligaţiei neexecutate culpabil sau executate necorespunzător emite declaraţia de rezoluţiune după expirarea termenului de prescripţie, cocontractantul va putea să introducă o acţiune prin care să solicite instanţei să constate că rezoluţiunea nu a operat. De asemenea, o eventuală acţiune în constatarea rezoluţiunii, introdusă de creditorul obligaţiei neexecutate culpabil sau executate necorespunzător, va fi respinsă ca neîntemeiată (iar nu ca prescrisă) dacă debitorul se va apăra invocând faptul că declaraţia de rezoluţiune nu a fost făcută în termenul de prescripţie.

Rezoluţiunea de plin drept, care intervine fie în cazurile expres prevăzute de lege, fie atunci când părţile au convenit astfel, operează ope legis, prin simpla neexecutare, iar acţiunea în constatarea rezoluţiunii de plin drept, ca orice acţiune în constatare, este imprescriptibilă extinctiv.

Acţiunea în simulaţie este apreciată ca fiind o acţiune în constatare, şi deci imprescriptibilă extinctiv.*21

Pentru situaţia în care terţii de bună-credinţă pot opta între a invoca actul public sau a invoca actul secret, acţiunea în simulaţie introdusă de către aceştia poate fi privită şi ca un caz particular de exercitare a unui

[1J I.C.C.J., S.U., dec. 32/2008, publicată în M.Of. nr. 830 din 10 decembrie 2008.

[2] Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 3009/1973, în îndreptar interdisciplinar de practică judiciară, p. 132.


drept potestativ (secundar), iar nu numai ca o acţiune în constatarea inopozabilităţii.

Totuşi, dacă acţiunea este introdusă de un creditor al uneia dintre părţile simuiaţiei, iar creanţa acestuia este prescrisă, apreciem că debitorul ar putea să se apere invocând faptul că a intervenit prescripţia extinctivă a creanţei, caz în care acţiunea în simulaţie se va respinge ca lipsită de interes (iar nu ca prescrisă). Subliniem însă că instanţa, neputând să invoce din oficiu prescripţia extinctivă, nu va putea invoca din oficiu nici excepţia lipsei de interes a acţiunii în constatarea simuiaţiei; de asemenea, nici cealaltă parte a simuiaţiei nu va putea invoca excepţia lipsei de interes.

în ceea ce priveşte acţiunea oblică (subrogatorie, indirectă), incidenţa prescripţiei extinctive se raportează nu la acţiunea propriu-zisă, ci la drepturile şi acţiunile pe care debitorul reclamantului le are faţă de pârât. Dacă dreptul exercitat prin intermediul acţiunii oblice este prescris, atunci pârâtul va putea opune prescripţia şi creditorului titularului acestui drept. în schimb, considerăm că în cazul în care este prescrisă creanţa reclamantului din acţiunea oblică faţă de titularul dreptului exercitat prin intermediul acestei acţiuni, pârâtul din acţiunea oblică nu va putea invoca prescripţia spre a obţine respingerea acţiunii oblice ca lipsită de interes.

Acţiunea revocatorie (pauliană) nu este reglementată ca o acţiune în constatarea inopozabilităţii actelor juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor creditorului său, ci ca o acţiune în declararea inopozabilităţii [art. 1562 alin. (1) şi (2), precum şi art. 1565 alin. (1) C.civ.], fiind deci o acţiune supusă prescripţiei extinctive, astfel cum rezultă şi din art. 1564 C.civ., care stabileşte termenul de prescripţie şi data de la care acesta curge.

în cazul în care creanţa creditorului reclamant este prescrisă, debitorul (nu şi instanţa din oficiu) va putea invoca prescripţia pentru a obţine respingerea acţiunii revocatorii ca lipsită de interes.

1. Noţiune şi clasificare

Termenul de prescripţie extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege sau chiar de părţi, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acţiune, sub sancţiunea stingerii dreptului material la acţiune.

Ca orice termen, şi termenul de prescripţie extinctivă are un început (marcat de momentul la care începe să curgă prescripţia extinctivă), o durată, precum şi un sfârşit (marcat de momentul împlinirii prescripţiei extinctive).

Spre deosebire de reglementarea anterioară, termenul de prescripţie extinctivă nu mai este un termen esenţialmente legal, deoarece, în condiţiile art. 2515 C.civ., părţile pot reduce sau mări termenele de prescripţie extinctivă prevăzute de lege.

Deşi, ca regulă, durata termenului de prescripţie nu poate fi modificată decât prin acordul expres al părţilor, există totuşi un caz de prorogare legală a termenului de prescripţie extinctivă. Astfel, potrivit art. 1394 C.civ., în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.

Termenele de prescripţie extinctivă pot fi clasificate, în funcţie de izvorul lor, în termene legale şi termene convenţionale.

După vocaţia sau sfera lor de aplicare, se poate face distincţie între termenul legal general de prescripţie extinctivă şi termenele legale speciale de prescripţie extinctivă.

în raport de izvorul normativ, deosebim între termene legale de prescripţie extinctivă instituite de Codul civil şi termene legale de prescripţie extinctivă instituite de alte acte normative.

2. Termenul general de prescripţie extinctivă

Prin termen general de prescripţie extinctivă înţelegem acel termen care se aplică practic ori de câte ori nu îşi găseşte aplicaţie un termen special de prescripţie extinctivă într-un anume caz dat sau părţile nu au convenit un alt termen.

Secţiunea a ///-o. Termenele de prescripţie extinctivă


Potrivit art. 2517 C.civ., termenul de prescripţie extinctivă este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.

Acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale (prin care se valorifică drepturi de creanţă), cu excepţia cazurilor în care există termene speciale de prescripţie sau părţile au convenit un alt termen, indiferent de izvorul concret al raportului juridic obligaţional (act juridic sau fapt juridic stricto sensu licit sau ilicit), inclusiv în cazul pretenţiilor patrimoniale care însoţesc o acţiune, indiferent dacă aceasta din urmă este sau nu prescriptibilă extinctiv (spre exemplu, pretenţiile patrimoniale ce însoţesc acţiuneaîn nulitate, acţiunea în reductiune, acţiunea în rezoluţiune sau reziliere

’ i i ’ i i

etc.), în măsura în care acţiunea prin care se valorifică asemenea pretenţii are caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale.

Cu titlu exemplificativ, menţionăm că termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani poate fi aplicat în cazul: cererii prin care se solicită contravaloarea, proporţional cu cota-parte, a fructelor naturale sau industriale ori a fructelor civile încasate doar de unul dintre coproprietari;111 cererii prin care se solicită rezoluţiunea unui antecontract de vânzare-cumpă- rare;[2J cererii prin care mandantul solicită obligarea mandatarului să îi restituie bunurile primite de acesta din urmă în temeiul contractului de mandat;131 acţiunea în stabilirea unui termen de restituire în cazul împrumutului de consumaţie (art. 2163 C.civ.); acţiunea în despăgubire exercitată de proprietarul fondului aservit împotriva proprietarului fondului dominant [art. 620 alin. (1) C.civ.] etc.

Acest termen general de prescripţie extinctivă este aplicabil şi acţiunilor nepatrimoniale prescriptibile extinctiv pentru care legea nu stabileşte un termen special de prescripţie extinctivă,141 cum este cazul acţiunii în nulitatea relativă a recunoaşterii copilului [art. 419 alin. (2) C.civ.]

Termenul general de prescripţie de 3 ani nu îşi va găsi aplicare în cazurile când, printr-o dispoziţie legală expresă, se instituie un termen special de prescripţie tot de 3 ani. Precizarea ar prezenta utilitate practică în situaţia în care legiuitorul ar modifica termenul general de prescripţie extinctivă, fără însă a modifica şi normele speciale, ţinând cont de corelaţia

[1] Trib. Suprem, completul de 7 judecători, dec. nr. 74/1982, în C.D. 1982, p. 49; s. civ., dec. nr. 129/1983, în C.D. 1983, p. 80; dec. nr. 2791/1984, în C.D. 1984, p. 50.

[2) C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 63/1999, în C.P.J.C. 1999, p. 29.131 C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 2339/1999, în C.P.J.C. 1999, p. 60.141 A se vedea, spre exemplu, C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 3246/1999

şi dec. nr. 2079/1999, în C.P.J.C. 1999, p. 39 şi p. 80.


care există între normele generale şi normele speciale (o normă specială nu poate fi modificată sau abrogată decât expres de o normă generală ulterioară).

3. Termene speciale de prescripţie extinctivă

Atât în Codul civil, cât şi în alte acte normative, sunt instituite o serie de termene speciale de prescripţie extinctivă.

Codul civil stabileşte, spre exemplu, următoarele termene speciale de prescripţie extinctivă:111

- termenul de 10 ani, aplicabil dreptului la acţiune privitor la drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui termen de prescripţie [art. 2518 pct. 1 C.civ.];[21

- termenul de 10 ani, aplicabil dreptului la acţiune privitor la repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa [art. 2518 pct. 2 C.civ.];

- termenul de 10 ani, aplicabil dreptului la acţiune privitor la repararea prejudiciului adus mediului înconjurător [art. 2518 pct. 3 C.civ.];

- termenul de 2 ani, aplicabil dreptului la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare [art. 2519 alin. (1) C.civ.];

- termenul de 2 ani, aplicabil dreptului la acţiune privitor la plata remuneraţiei cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate în baza contractului de intermediere [art. 2519 alin. (2) C.civ.];

111 Pentru alte termene speciale de prescripţie extinctivă, a se vedea prezentul capitol, secţiunea a ll-a, nr. 4.8 [termenele prevăzute de art. 892, art. 897 alin. (2), art. 915 alin. (2) C.civ.] şi nr. 4.9 [termenele stabilite de art. 1122 alin. (1), art. 1124, art. 1070, art. 1095 alin. (1) C.civ.], precum şi secţiunea a IV-a, subsec- ţiunea lt nr. 2.6 [termenele instituite de art. 301 alin. (1), art. 316 alin. (2), art. 479 alin. (2), art. 1223 alin. (1) C.civ.] şi nr. 2.9 [termenele stabilite de art. 270, art. 369 alin. (3), art. 423 alin. (5), art. 427 alin. (2), art. 428 alin. (3), art. 430 alin. (1), art. 431 alin. (1) şi (2), art. 432 alin. (2), art. 433 alin. (2), art. 572, art. 576 alin. (1), art. 951 alin. (1), art. 1024 alin. (1) şi (3), art. 1027 alin. (3), art. 1329 alin. (4), art. 1564, art. 1669 alin. (2), art. 1933 alin. (3), art. 1936, art. 2071, art. 2182, art. 2190 alin. (1) C.civ.].

[2] Prin raportare doar la categoria acţiunilor reale, acest termen poate fi privit ca un termen general aplicabil ori de câte ort legea nu stabileşte un termen de prescripţie şi nu declară imprescriptibilă acţiunea reală respectivă.


- termenul de 1 an, aplicabil dreptului la acţiune în următoarele cazuri prevăzute de art. 2520 alin. (1) C.civ.:

1. profesioniştilor din alimentaţia publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le prestează;

2. profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date cu ora, cu ziua sau cu luna;

3. medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor, pentru vizite, operaţii sau medicamente;» *

4. vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate;

5. meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;6. avocaţilor, împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor.

Termenul de prescripţie se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părţilor ori a revocării mandatului. în cazul afacerilor neterminate, termenul de prescripţie este de 3 ani de la data ultimei prestaţii efectuate;

7. notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile;

8. inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesio- nişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea;

- termenul de 1 an, aplicabil dreptului la acţiune privitor la restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc [art. 2521 alin. (1) C.civ.];

- termenul de 1 an, aplicabil dreptului la acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului [art. 2521 alin. (2) C.civ.];

- termenul de 3 ani, aplicabil dreptului la acţiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului, atunci când contractul de transport a fost încheiat spre a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite [art. 2521 alin. (3) C.civ.];

- termenul de 1 an de la data înregistrării sau, după caz, a înfiinţării persoanei juridice, aplicabil acţiunii în declararea nulităţii relative a persoanei juridice [art. 197 alin. (1) C.civ.];

- termenul de 3 ani, aplicabil acţiunii proprietarului terenului prin care se solicită superficiarului încetarea dreptului de superficie sau repunerea


în situatia anterioară, în cazul modificării de către acesta a structurii > * construcţiei [art. 695 alin. (3) C.civ.];

- termenul de 10 ani, aplicabil dreptului de uzufruct şi termenul de prescripţie extinctivă de 2 ani aplicabil uzufructului unei creanţe [art. 746 alin. (1) lit. e) C.civ.];

- termenul de 10 ani, aplicabil uzului şi abitaţiei [art. 754 C.civ. şi art. 746 alin. (1) lit. e) C.civ.];

- termenul de 10 ani, aplicabil servituţilor [art. 770 alin. (1) lit. f) C.civ.] etc.

Cu titlu exemplificativ, menţionăm ca termene speciale de prescripţie extinctivă instituite prin alte acte normative:

- termenul de 3 ani, aplicabil acţiunii în revendicarea imobilului adjudecat în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară [art. 520 alin. (2) C.proc.civ.];

- termenul de 18 luni, prevăzut de art. 506 alin. (2) C.proc.pen., pentru acţiunea în repararea pagubei în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive pe nedrept, termen care se socoteşte de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului;111

- termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru acţiunile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate;

- termenul de prescripţie extinctivă de 1 an, prevăzut de art. 12 din Legea nr. 11/1991 pentru combaterea concurenţei neloiale, cu modificările ulterioare, aplicabil dreptului la acţiune pentru repararea daunelor patrimoniale sau morale cauzate prin fapte de concurenţă neloială;

- termenul de 6 luni (în cazul trimiterilor poştale interne) sau de 1 an (în cazul trimiterilor poştale internaţionale), pentru acţiunea în răspunderea operatorilor pentru prestarea serviciilor poştale (art. 41 din O.G. nr. 31/2002 privind serviciile poştale, cu modificările şi completările ulterioare);

- termenul de 3 ani (de la publicarea în Monitorul Oficial al României a datei începerii plăţii) pentru prezentarea procesului-verbal de rechiziţie la lichidare în vederea plăţii despăgubirilor [art. 28 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii în interes public, cu modificările şi completările ulterioare];

m A se vedea şi C.S.J., s. civ., dec. nr. 3282/1996, în B.J. 1996, p. 71.


- termenul de 1 an, stabilit de art. 23 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, aplicabil dreptului de a solicita restituirea sumelor achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru, în cazurile prevăzute de primul alineat al aceluiaşi articol;

- termenul de 3 ani, prevăzut de art. 11 din Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, republicată, aplicabil acţiunii pentru repararea pagubelor generate de produsele cu defecte destinate pentru uzul sau consumul privat al persoanelor fizice sau juridice;

- termenul de prescripţie extinctivă de 90 de zile, prevăzut de art. 40 alin. (1) din O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, cu modificările şi completările ulterioare, în care pot fi solicitate indemnizaţiile, termen care începe să curgă de la data la care beneficiarul era în drept să le solicite;

- termenele de prescripţie extinctivă de 30 de ani şi de 10 ani, stabilite de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare, cu modificările ulterioare, primul termen fiind aplicabil în ipoteza în care acţiunea în răspundere civilă se referă la o daună nucleară legată de deces sau de rănire, iar cel de al doilea termen fiind aplicabil în celelalte cazuri de daune nucleare potrivit art. 3 lit. d) pct. 2-5 şi pct. 7 din aceeaşi lege.

Subsecţiunea I. începutu l p rescrip ţie i extinctive

1. Regula generală privind începutul prescripţiei extinctive

Spre deosebire de regula generală instituită prin reglementarea anterioară, potrivit căreia prescripţia începea să curgă la data naşterii dreptului la acţiune, Codul civil din 2009 instituie o regulă semnificativ diferită de aceasta.

Potrivit art. 2523 C.civ., prescripţia extinctivă începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.

Se observă că această regulă stabileşte două momente alternative dela care prescripţia poate începe să curgă, anume, un moment subiectiv,principal, constând în data la care titularul a cunoscut naşterea dreptuluila acţiune, precum şi un moment obiectiv, subsidiar, constând în data lacare, după împrejurări, titularul trebuia să cunoască naşterea dreptuluisău la acţiune,

t

Ori de câte ori nu îşi găseşte aplicare o regulă specială, edictată pentru o anumită situaţie, se va aplica regula generală menţionată anterior.

2. Reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive

Codul civil conţine anumite reguli speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive, unele constituind concretizarea regulii generale la cazuri particulare, altele fiind însă derogatorii de la aceasta.

2.1. Ipoteza dreptului la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face

a) Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face, prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel să o execute [art. 2524 alin. (1) C.civ.].

Această regulă specială se aplică, în principiu, în situaţia exercitării drepturilor subiective pure şi simple, dar şi a drepturilor subiective afectate de un termen extinctiv, precum şi a celor afectate de o condiţie

Secţiunea a IV-a. Cursul prescripţiei extinctive


rezolutorie, deoarece dreptul supus unui termen extinctiv sau unei condiţii rezolutorii poate fi exercitat din chiar momentul naşterii raportului juridic, deci din acel moment creditorul poate cere protecţia judiciară.

Spre exemplu, dacă într-un contract de vânzare nu s-a stipulat un termen de plată a preţului, atunci obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul este scadentă din chiar momentul încheierii contractului, astfel că prescripţia extinctivă a dreptului vânzătorului de a pretinde plata preţului începe să curgă de la data încheierii contractului de vânzare.

b) în cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului [art. 2524 alin. (2) C.civ.].

Regula în discuţie este consecinţa firească a regulii înscrise în art. 2524 alin. (1) C.civ., având în vedere că, în ipoteza unui drept subiectiv supus unui termen suspensiv, obligaţia corelativă acestuia devine exigibilă la data împlinirii termenului, aşa încât numai de la acea dată creditorul poate cere executarea ei.

Remarcăm că, prin partea finală a acestei dispoziţii legale, se pune capăt unei controverse existente în doctrina corespunzătoare reglementării anterioare, în sensul că rezultă fără dubiu că prescripţia acţiunii prin care se solicită protecţia judiciară a unui drept afectat de un termen suspensiv începe să curgă de la împlinirea termenului nu numai atunci când termenul a fost stabilit în favoarea debitorului sau şi în favoarea debitorului, ci şi în cazul în care termenul a fost stabilit exclusiv în favoarea creditorului.

însă, textul de lege poate ridica unele probleme pentru ipoteza în care cel în favoarea căruia este stabilit termenul renunţă la beneficiul terme-

%

nului, deoarece se referă numai la situatia renunţării creditorului la terme-7 i y

nul stabilit exclusiv în favoarea lui. Dacă termenul este stabilit în favoarea atât a creditorului, cât şi a debitorului, atunci renunţarea la termen presupune acordul ambelor părţi, iar de la data acestui acord obligaţia devine exigibilă, astfel că, în baza art. 2524 alin. (1) C.civ., prescripţia începe să curgă. Dacă termenul este stabilit exclusiv în favoarea debitorului, iar acesta renunţă la beneficiul termenului, prescripţia începe să curgă, pe temeiul art. 2523 C.civ., de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul că debitorul a renunţat la termen.

c) Dacă dreptul este afectat de o condiţie suspensivă, prescripţia începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiţia [art. 2524 alin. (3) C.civ.].


Această regulă specială se justifică prin aceea că dreptul subiectiv afectat de o condiţie suspensivă devine eficace nu din momentul naşterii raportului juridic, ci de la data împlinirii condiţiei suspensive, deci numai de la această dată creditorul poate solicita executarea obligaţiei corelative.111

Pentru ipoteza în care condiţia suspensivă a fost stipulată exclusiv în interesul uneia dintre părţi, iar aceasta renunţă la condiţie, astfel încât, potrivit art. 1406 C.civ., obligaţia devine simplă, apreciem că prescripţia începe să curgă de la data renunţării creditorului la condiţie sau, după caz, de la data la care creditorul a cunoscut ori trebuia să cunoască împrejurarea că debitorul a renunţat la condiţia suspensivă.

2.2. Ipoteza dreptului la acţiunea în restituirea prestaţiilor

Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulat ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă (art. 2525 C.civ.), afară de cazul în care acţiunea în restituirea prestaţiei are caracterul unei acţiuni reale imprescriptibile extinctiv.

Pentru ipoteza nulităţilor amiabile, prescripţia acţiunii în restituire începe să curgă de la data acordului părţilor prin care acestea au constatat sau declarat nulitatea.

2.3. Ipoteza dreptului la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive

Când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă (art. 2526 C.civ.).

Se observă că prima ipoteză are în vedere prestaţiile succesive cu caracter individual, cum este cazul dobânzilor, iar cea de-a doua ipoteză se referă la prestaţiile succesive care alcătuiesc, potrivit legii sau voinţei părţilor, un tot unitar, cum este cazul plăţii preţului în rate.

[11 Remarcăm totuşi, prin raportare la art. 2523 C.civ., o inconsecvenţă a legiuitorului, în sensul că nu în toate cazurile la împlinirea condiţiei suspensive creditorul află de această împrejurare.


2.4. Ipoteza dreptului la acţiune în materia asigurărilor contractuale

în cazul asigurării contractuale, prescripţia începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător (art. 2527 C.civ.).

Această regulă specială se aplică, aşa cum rezultă expres din textul menţionat, numai în materia raporturilor de asigurare contractuală, iar nu şi în materia asigurărilor prin efectul legii.

Subliniem că regula vizează doar raporturile dintre părţile contractante (asigurător şi asigurat), iar nu şi raporturile dintre o parte contractantă şi terţe persoane ce ar răspunde de prejudiciul asigurat.

2.5. Ipoteza dreptului la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită şi cazuri asimilate

Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea [art. 2528 alin. (1) C.civ.].111

Se observă că această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive în ipoteza acţiunii în răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite se caracterizează prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă şi anume, pe de o parte, momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea (moment ce poate fi stabilit prin orice mijloc de probă, propus fie de către reclamant, fie de către pârâtul care pretinde că a operat prescripţia extinctivă), iar, pe de altă parte, momentul obiectiv (care urmează a fi determinat de instanţă) al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.121

t11 Exceptând cazurile în care prin norme speciale s-ar dispune altfel, durata termenului de prescripţie extinctivă este cea prevăzută de art. 2517 C.civ., deci de 3 ani. Totuşi, în ipoteza în care fapta ilicită constituie nu numai un delict civil, ci este o faptă sancţionată de legea penală, ar putea deveni incident art. 1394 C.civ., potrivit căruia, în toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă.

{2] Consecinţa infectării cu virusul HIV se concretizează nu numai într-un prejudiciu determinabil şi imediat evaluabil, dar şi într-un prejudiciu succesiv, ca urmare a caracterului ireversibil al bolii, dat fiind că boala evoluează, iar consecinţele dău-


Regula în discuţie se aplică pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, indiferent că este vorba de răspundere civilă delictuală sau de răspundere civilă contractuală, întrucât textul de lege nu face vreo distincţie în acest sens, evident, în măsura în care nu există alte reguli speciale.

Astfel, o nuanţare a acestei reguli speciale o întâlnim în cazul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, republicată, care dispune că „dreptul la acţiune pentru repararea pagubei, ce decurge din prevederile prezentei legi, se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de existenţa pagubei, a defectului şi a identităţii producătorului, iar acţiunea pentru repararea pagubei nu poate fi introdusă după împlinirea a 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul respectiv în circulaţie". Semnificaţia termenului de 10 ani la care se referă această dispoziţie legală este aceea de a marca momentul limită până la care poate fi introdusă acţiunea, fiind un termen de decădere.

O particularitate există în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă a acţiunii în răspundere pentru prejudiciile cauzate prin faptele de concu-

nătoare se produc continuu şi într-o perioadă variabilă de timp. Astfel că nu se poate aprecia la data aflării diagnosticului care este prejudiciul concret şi întinderea acestuia, întrucât evoluţia bolii, reacţia la tratament, nevoile materiale ale bolnavului nu pot fi cuantificate la acel moment, iar agravarea stării de sănătate, având drept consecinţă sporirea treptată a prejudiciului, echivalează cu apariţia unui nou prejudiciu cu caracter de certitudine. Situaţia este aceeaşi şi în cazul prejudiciului moral, care nu s-a produs în integralitate la data aflării diagnosticului, ci ulterior pe parcursul evoluţiei bolii. în consecinţă, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la momente succesive diferite, pe măsură ce fiecare pagubă este cunoscută efectiv - I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 289 din 20 ianuarie 2012, www.scj.ro.

Termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în despăgubire pentru privarea de libertate dispusă în mod nelegat, începe să curgă de la data pronunţării hotărârii de revocare a măsurii privative de libertate, prin care instanţa penală a anulat mandatul de arestare, a dispus punerea de îndată în libertate a persoanei de sub puterea acestui mandat, constatând că măsura arestării preventive solicitată de parchet nu este o măsură necesară şi în interesul urmăriri penale, iar nu de la data rămânerii definitive a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală. Aceasta, întrucât, prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire nici procurorul şi, ulterior, în cadrul controlului judiciar, nici instanţa penală nu s-au pronunţat cu privire la revocarea vreunei măsuri privative ori restrictive de libertate, în înţelesul art. 504 alin. (3) C.proc.pen. - I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 737 din 8 februarie 2012, www.scj.ro.

http://www.scj.ro

http://www.scj.ro


renţă neloială. Astfel, potrivit art. 12 din Legea nr. 11/1991 pentru combaterea concurenţei neloiale, cu modificările ulterioare, „dreptul la acţiune prevăzut de art. 9 se prescrie în termen de un an de la data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei”. Cât priveşte semnificaţia termenului de 3 ani, apreciem, contrar unor susţineri din literatura de specialitate, că nu este vorba de momentul la care cel mai târziu începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă de un an (pentru ipoteza în care înăuntrul acestui termen de 3 ani victima practicii neloiale nu a luat cunoştinţă de pagubă şi de cel care a cauzat-o), ci textul de lege instituie un termen limită înăuntrul căruia trebuie introdusă cererea de chemare în judecată, sub sancţiunea stingerii dreptului la acţiune, chiar dacă cel lezat nu a luat cunoştinţă de pagubă şi de cel care a cauzat această pagubă;111 chiar şi în situaţia în care victima practicii neloiale a luat cunoştinţă de cele două elemente la un moment situat spre sfârşitul termenului de 3 ani (mai exact, la peste 2 ani de la data săvârşirii practicii neloiale), ea nu va mai avea la îndemână un termen de un an calculat de la acel moment, ci va trebui să acţioneze înăuntrul termenului de 3 ani de • » la data săvârşirii faptei.

Există o regulă specială şi în art. 18 din Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare sau comparativă, în sensul că dreptul de a sesiza faptele de publicitate înşelătoare sau comparativă se prescrie în termen de 3 luni de la data la care persoanele, asociaţiile sau organizaţiile care au un interes legitim, conform legii, au luat cunoştinţă de anunţul publicitar, dar nu mai târziu de 6 luni de la data apariţiei acestuia.

O altă nuanţare o întâlnim în ceea ce priveşte acţiunea prin care se solicită acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, în sensul că termenul de prescripţie de 3 ani curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei [art. 27 alin. (1) si (2) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare].

în privinţa acţiunii în răspundere civilă pentru daune nucleare, art. 12 din Legea nr. 703/2001, după ce stabileşte, în alin. (1), momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă (de 30 de ani sau,

111 G . B o ro i , Dana B o ro i , Consideraţii referitoare la acţiunea în concurenţă neloială, în revista „Juridica”, nr. 4/2001, p. 151.


după caz, 10 ani), anume data producerii accidentului nuclear, instituie, în alin. (2), un termen limită până la care trebuie introdusă acţiunea, anume 3 ani de la data la care victima daunei nucleare a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi identitatea operatorului responsabil, fără ca termenul de prescripţie extinctivă prevăzut de art. 12 alin. (1) să fie depăşit. întrucât termenul de 3 ani este stabilit de art. 12 alin. (2) sub sancţiunea stingerii dreptului la despăgubire, deci a dreptului subiectiv civil de creanţă, rezultă că urmează a fi calificat ca un termen de decă- » *dere. Se observă că acest termen de decădere trebuie avut în vedere în toate situaţiile în care intervalul de timp situat între data la care el începe să curgă (fie momentul subiectiv al cunoaşterii, de către victimă, a daunei şi a identităţii operatorului responsabil, fie momentul pe care îl va determina instanta, la care victima ar fi trebuit să cunoască cele două elemen-> *te) şi data la care s-ar împlini termenul de prescripţie extinctivă este mai mare de 3 ani, deoarece împlinirea termenului de decădere marchează momentul până la care trebuie introdusă acţiunea în răspundere civilă pentru daune nucleare; dacă, însă, termenul de decădere ar începe să curgă cu mai puţin de 3 ani înainte de împlinirea termenului de prescripţie extinctivă, atunci, în principiu, momentul împlinirii termenului de prescripţie extinctivă marchează data până la care trebuie introdusă acţiunea (afară de cazul când prescripţia extinctivă fiind suspendată sau întreruptă, termenul de decădere s-ar împlini înainte de împlinirea termenului de prescripţie extinctivă).

Art. 2528 alin. (2) C.civ. extinde aplicarea, în mod corespunzător, a regulii stabilite de primul alineat în privinţa acţiunii în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.

Spre exemplu, în cazul acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, prescripţia extinctivă începe să curgă de la data la care cel care şi-a micşorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât şi pe cel care a beneficiat de această mărire.

2.6. Ipoteza dreptului la acţiunea în anularea actului juridic

Pentru această ipoteză, legea distinge, pe de o parte, după cum acţiunea în anulare este exercitată de partea interesată sau, dacă este cazul, de o terţă persoană interesată, iar, pe de altă parte, în funcţie de cauza de nulitate relativă.

Astfel, potrivit art. 2529 alin. (1) C.civ., prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă:


a) în caz de violenţă, din ziua când aceasta a încetat;b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel

îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai> *târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.

Subliniem că termenul de 18 luni stabilit de art. 2529 alin. (1) lit. c) C.civ. nu este un termen de prescripţie extinctivă sau un termen limită până la care trebuie declanşată acţiunea, ci are funcţia de a marca momentul de la care începe să curgă prescripţia pentru ipoteza în care cauza de nulitate relativă nu a fost cunoscută înăuntrul acestor 18 luni. Se poate spune că legea a instituit o prezumţie absolută conform căreia cauza de nulitate relativă (alta decât violenţa şi dolul) a fost cunoscută ori trebuia să fie cunoscută de cel interesat să invoce nulitatea relativă cel mai târziu la expirarea termenului de 18 luni de la data încheierii actului juridic. De exemplu, să presupunem că la data de 3 octombrie 2011, Primus, aflându-se într-o eroare esenţială, cumpără un bun de la Secundus. Dacă Primus descoperă că a avut o falsă reprezentare la încheierea acestui contract de vânzare la data de 5 septembrie 2012 (deci înăuntrul termenului de 18 luni de la data încheierii contractului), atunci de la această dată a început să curgă prescripţia dreptului la acţiunea în anularea contractului pentru eroare esenţială. însă, dacă până la data de 3 aprilie 2013, Primus nu descoperă că a fost în eroare esenţială, atunci de la această dată începe să curgă prescripţia dreptului la acţiunea în anulare.

Art. 2529 alin. (2) C.civ. prevede că, în cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terţă persoană, prescripţia începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terţul a cunoscut existenţa cauzei de nulitate. Evident că în această ipoteză nu îşi mai găseşte aplicare termenul de 18 luni la care se referă art. 2529 alin. (1) lit. c) C.civ.

Precizăm că această regulă specială nu se aplică în cazurile în care prin lege se prevede un alt moment de la care prescripţia începe să curgă, deci, atunci când există alte reguli speciale referitoare la începutul prescripţiei extinctive al dreptului la acţiunea în declararea nulităţii relative.

Astfel, conform art. 301 C.civ., termenul de prescripţie de 6 luni pentru acţiunea în anularea căsătoriei începe să curgă:

- în cazul lipsei încuviinţărilor sau a autorizării cerute de lege, de la data la care cei a căror încuviinţare sau autorizare era necesară pentru încheierea căsătoriei au luat cunoştinţă de aceasta;


- în cazul nulităţii pentru vicii de consimţământ ori pentru lipsa discernământului, de la data încetării violenţei sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a discernământului;

- în cazul căsătoriei încheiate între tutor şi persoana minoră aflată sub tutela sa, de la data încheierii căsătoriei.

Pentru actele de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei la care se referă art. 316 alin. (1) C.civ., dacă au fost încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti, dreptul la acţiunea în anulare se prescrie în termen de un an de la data când soţul vătămat a luat cunoştinţă de existenta actului.

Conform art. 419 alin. (2) C.civ., prescripţia dreptului la acţiunea în nulitatea relativă a recunoaşterii unui copil începe să curgă de la data încetării violenţei ori, după caz, a descoperirii erorii sau dolului, termenul de prescripţie fiind, în lipsa unei norme speciale, cel general, anume de 3 ani.

Termenul de prescripţie de 6 luni pentru acţiunea în declararea nulităţiirelative a adopţiei începe să curgă de la descoperirea erorii sau a doluluiori de la data încetării violentei, dar nu mai târziu de 2 ani de la încheiereai 1adopţiei [art. 479 alin. (2) C.civ.].

în cazul în care dispoziţia testamentară prin care moştenitorii legali au fost dezmoşteniţi este afectată de o cauză de nulitate relativă, termenul de prescripţie a dreptului la acţiunea în anulare curge de la data la care cei dezmoşteniţi au luat cunoştinţă de dispoziţia testamentară prin care au fost înlăturaţi de la moştenire, dar nu mai devreme de data deschiderii moştenirii (art. 1076 C.civ.), cu precizarea că, în lipsa unei derogări exprese, îşi va găsi aplicare termenul general de prescripţie extinctivă de 3 ani.

Potrivit art. 1124 C.civ., dreptul la acţiunea în anularea acceptării sau renunţării la moştenire se prescrie în termen de 6 luni, calculat în caz de violentă de la încetarea acesteia, iar în celelalte cazuri din momentul în > 1 care titularul dreptului la acţiune a cunoscut cauza de nulitate relativă.

Termenul de prescripţie de 1 an pentru acţiunea în anularea contractului (sau în reducerea obligaţiilor) pentru leziune începe să curgă de la data încheierii contractului [art. 1223 alin. (1) C.civ.].

Pentru acţiunea în declararea nulitătii contractului de societate, cu> i }excepţia cauzei privind obiectul ilicit al societăţii, termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data încheierii contractului, potrivit art. 1933 alin. (3) C.civ.


Corespunzător reglementării anterioare, se admitea că regula prevăzută de fostul art. 9 din Decretul nr. 167/1958, care era asemănător, nu însă identic cu actualul art. 2529 alin. (1) C.civ., nu se aplica nici în cazul acţiunii în anularea unui legat, apreciindu-se că prescripţia începe să curgă de la data deschiderii succesiunii.113 în lipsa unui text de lege expres, consideram preferabilă o altă soluţie, în sensul de a se aplica regula specială stabilită de lege pentru acţiunea în anularea actului juridic, însă cu o derogare, constând în aceea că termenul subiectiv de 18 luni să se calculeze nu de la data încheierii actului, ci de la data deschiderii succesiunii.121

2.7. Ipoteza dreptului la acţiunea în răspundere pentru vicii aparente

Art. 2530 alin. (1) dispune că, dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul obligă la garanţie şi pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul- verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate.

Această regulă se aplică şi în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare dintre aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală.

Se observă că textul de lege menţionat stabileşte două momente alternative, ambele obiective, de ia care începe să curgă prescripţia, anume: un moment principal constând în data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării; un alt moment, subsidiar, constând în data împlinirii termenului legal sau, după caz, voluntar pentru înlăturarea viciilor constatate, respectiv a lipsei calităţilor ori a cantităţilor convenite.

O regulă similară este înscrisă în art. 1880 alin. (1) C.civ. în materia contractului de antrepriză pentru lucrări de construcţii, potrivit căruia prescripţia dreptului la acţiune pentru vicii aparente începe să curgă de la data recepţiei finale sau, după caz, a împlinirii termenului acordat antreprenorului prin procesul-verbal de recepţie finală, pentru înlăturarea viciilor constatate.

(1) A se vedea, spre exemplu: Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 377/1972 şi dec. nr. 1588/1972, în C.D. 1972, p. 167 şi p. 161; C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 567/1995, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 89.

[21 A se vedea şi Fr. Deak, op.cit., p. 257; G. Boroi, op.cit., 2010, p. 318.


în cazul în care, potrivit unei dispoziţii speciale sau voinţei părţilor, viciile aparente trebuiau denunţate, sub sancţiunea decăderii, într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage însăşi pierderea dreptului de garanţie, nemaipunându-se problema prescripţiei.

2.8. Ipoteza dreptului la acţiunea în răspundere pentru vicii ascunse

în cazul răspunderii pentru viciile ascunse ale lucrului, lucrării sau construcţiei,111 prescripţia extinctivă începe să curgă de la data descoperirii viciilor, însă cel mai târziu de la împlinirea termenului de garanţie pentru aceste vicii.

Potrivit art. 2531 alin. (1) C.civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă:

- în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcţie, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepţiei finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii;

- în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepţiei finale a construcţiei, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii.

Regula referitoare la începutul prescripţiei extinctive în cazul acţiunii în răspundere pentru viciile lucrului, lucrării sau construcţiei se caracterizează prin aceea că stabileşte două momente alternative de la care poate începe să curgă prescripţia şi anume, pe de o parte, un moment subiectiv, constând în data descoperirii viciilor (acest moment urmează a fi dovedit prin orice mijloc de probă), iar, pe de altă parte, un moment obiectiv, constând în data expirării termenului de garanţie.

Aşadar, dacă înăuntrul termenului (legal sau, după caz, convenţional) de garanţie partea a descoperit viciul ascuns, atunci de la momentul descoperirii începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă; dacă însă partea nu a descoperit viciul ascuns înăuntrul termenului de garanţie, atunci la expirarea termenului de garanţie începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă. Este necesar să se reţină că, în principiu, termenul de garanţie nu marchează momentul limită până la care trebuie introdusă

[1] Poate fi vorba de acţiunea în rezoluţiunea vânzării (numită şi acţiune redhi- bitorie), de acţiunea prin care cumpărătorul solicită reducerea corespunzătoare a preţului (numită şi acţiune estimatorie), de acţiunea prin care se solicită înlăturarea viciilor de către sau pe cheltuiala vânzătorului ori de acţiunea prin care se solicită înlocuirea bunului cu unul de acelaşi fel.


acţiunea în justiţie; dacă însă viciile ascunse nu au apărut înăuntrul termenului de garanţie, atunci obligaţia de garanţie se stinge în momentul expirării termenului de garanţie, astfel încât nu se va mai pune problema începutului prescripţiei acţiunii în răspundere, chiar şi atunci când, după acest moment, s-ar ivi viciile respective. De altfel, din art. 2531 alin. (4) C.civ. rezultă în mod expres că viciile trebuie întotdeauna să se ivească înăuntrul termenelor de garanţie.

Termenele de garanţie prevăzute de art. 2531 C.civ. au însă caracter subsidiar şi general, în sensul că expirarea lor marchează momentul la care cel mai târziu poate începe să curgă prescripţia extinctivă numai dacă, în cazul concret, nu îşi găseşte aplicare un termen special de garanţie, indiferent că acesta ar fi legal sau convenţional [art. 2531 alin. (5) C.civ.]. Spre exemplu, art. 29 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii prevede două termene speciale de garanţie şi anume un termen determinat (10 ani de la recepţia lucrării) pentru viciile ascunse obişnuite, precum şi un termen nedeterminat (durata de existenţă a construcţiei) pentru viciile structurii de rezistenţă.

Această regulă specială se aplică şi în cazul executării unor lucrări curente, termenele legale de garanţie fiind însă de o lună, respectiv de 3 luni [art. 2531 alin. (2) C.civ.], în cazul lipsei calităţilor convenite ori a lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare dintre aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoştinţe speciale, printr-o verificare normală [art. 2531 alin. (3) C.civ.], în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, precum şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanţie pentru buna funcţionare [art. 2531 alin. (6) C.civ.].

2.9. Alte reguli speciale privind începutul prescripţiei extinctive

Atât pentru acţiunea prin care se solicită restituirea darurilor primite în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în considerarea căsătoriei (art. 268 C.civ.), cât şi pentru acţiunea în despăgubiri exercitată împotriva părţii care rupe logodna în mod abuziv (art. 269 C.civ.), termenul de prescripţie extinctivă de un an începe să curgă de la data ruperii logodnei (art. 270 C.civ.).

Termenul de prescripţie extinctivă de un an aplicabil acţiunii revocatorii exercitate de creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial începe să curgă de la data la care au fost îndeplinite for


malităţile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoştinţă mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale [art. 369 alin. (3) C.civ.].

Cât priveşte acţiunea în stabilirea maternităţii, pentru ipoteza în care copilul a decedat înainte de a introduce acţiunea, moştenitorii săi o pot introduce în termenul de prescripţie extinctivă de un an care începe să curgă de la data decesului acestuia [art. 423 alin. (5) C.civ.].

De asemenea, moştenitorii copilului pot introduce acţiunea în stabilirea paternităţii în termenul de prescripţie extinctivă de un an care începe să curgă de la data decesului acestuia [art. 427 alin. (2) C.civ. şi art. 423 alin. (5) C.civ.].

în cazul acţiunii în despăgubire exercitate de mama copilului împotriva pretinsului tată pentru plata a jumătate din cheltuielile naşterii, ale lehuziei şi cele efectuate cu întreţinerea ei în timpul sarcinii şi în perioada de lehuzie, termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani începe să curgă de la naşterea copilului [art. 428 alin. (3) C.civ.].

în privinţa acţiunii în tăgada paternităţii exercitate de către soţul mamei, termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă fie de la data la care soţul a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii [art. 430 alin. (1) C.civ.].

în ipoteza acţiunii în tăgada paternităţii pornite de către mamă, termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data naşterii copilului [art. 431 alin. (1) C.civ.].

Acţiunea în tăgada paternităţii exercitată fie de moştenitorii soţului mamei, fie de către moştenitorii mamei, în cazul în care aceştia au decedat înainte de împlinirea termenului de prescripţie de 3 ani, se prescrie în termen de un an de la data decesului [art. 430 alin. (3) C.civ. şi art. 431 alin. (2) C.civ.].

Cât priveşte acţiunea în tăgada paternităţii formulată de moştenitorii tatălui biologic, aceasta este supusă unui termen de prescripţie de un an care începe să curgă de la data decesului [art. 432 alin. (2) teza a ll-a C.civ.].

Pentru acţiunea în tăgada paternităţii exercitată de moştenitorii copilului, în cazul în care acesta a decedat înainte de a introduce acţiunea, termenul de prescripţie de un an începe să curgă de la data decesului [art. 433 alin. (3) C.civ. şi art. 423 alin. (5) C.civ.].

în cazul acţiunii în revendicare pentru avulsiune, termenul de prescripţie de un an începe să curgă de la data la care porţiunea de teren este smulsă de mal şi alipită la terenul altui proprietar riveran (art. 572 C.civ.).


Cât priveşte acţiunea în revendicarea animalelor domestice rătăcite pe terenul altuia, termenul de prescripţie de 30 de zile începe să curgă de la data declaraţiei făcute la primărie de către proprietarul terenului [art. 576 alin. (1) C.civ.].

Prescripţia extinctivă a acţiunii în despăgubire exercitată de proprietarul fondului aservit împotriva proprietarului fondului dominant începe să curgă din momentul stabilirii dreptului de trecere [art. 620 alin. (1) C.civ.], termenul de prescripţie fiind, în lipsa unei dispoziţii speciale, cel de drept comun, adică de 3 ani.

în cazul acţiunii posesorii, termenul de prescripţie de un an începe să curgă de la data tulburării sau deposedării [art. 951 alin. (1) C.civ.].

în ipoteza acţiunii în revocarea donaţiei pentru ingratitudine, termenul de prescripţie de un an începe să curgă din ziua în care donatorul a ştiut că donatarul a săvârşit fapta de ingratitudine [art. 1024 alin. (1) C.civ.], iar dacă donatorul a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare, moştenitorii acestuia pot introduce acţiunea în revocare în termen de un an de la data decesului [art. 1024 alin. (3) C.civ.].

Cât priveşte acţiunea în revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii, termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă de la data la care sarcina trebuia executată [art. 1027 alin. (3) C.civ.].

Pentru acţiunea în despăgubire în cazul revocării fără justă cauză a promisiunii publice de recompensă, termenul de prescripţie de un an curge de la data publicării revocării [art. 1329 alin. (4) C.civ.].

Dacă prin lege nu se prevede altfel, termenul de prescripţie de un an pentru acţiunea revocatorie (pauliană) începe să curgă la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul din actul atacat (art. 1564 C.civ.).

în cazul acţiunii prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract, termenul de prescripţie de 6 luni curge de la data la care contractul trebuia încheiat [art. 1669 alin. (2) C.civ.].

Cu excepţia nulităţii pentru obiectul ilicit al acesteia, care poate fi cerută oricând, pentru acţiunea în constatarea sau în declararea nulităţii societăţii, termenul de prescripţie de 3 ani curge de la data încheierii contractului [art. 1933 alin. (3) C.civ.].

Dreptul la acţiunea în repararea prejudiciului cauzat prin declararea sau, după caz, constatarea nulităţii societăţii se prescrie în termen de 3 ani, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de declarare sau constatare a nulităţii. Dispariţia cauzei de nulitate sau regularizarea societăţii nu împiedică exercitarea dreptului la acţiune în


despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit prin intervenţia nulităţii, dreptul la acţiune, fiind supus prescripţiei, se prescrie în termen de 3 ani din ziua în care nulitatea a fost acoperită (art. 1936 C.civ.).

Dreptul la acţiune izvorând din contractul de expediţie se prescrie în termen de un an socotit din ziua predării bunurilor la locul de destinaţie sau din ziua în care ar fi trebuit să se facă predarea lor, cu excepţia dreptului la acţiunea referitoare la transporturile care încep sau se termină în afara Europei, care se prescrie în termen de 18 luni (art. 2071 C.civ.).

Prescripţia extinctivă a acţiunii în stabilirea de către instanţă a unui termen de restituire în cazul împrumutului de consumaţie începe să curgă de la data încheierii contractului (art. 2163 C.civ.), termenul de prescripţie fiind cel general, anume de 3 ani.

în materia contractului de cont curent, termenul de prescripţie de un an pentru acţiunea prin care se solicită rectificarea erorilor de calcul, făcute cu ocazia stabilirii soldului, a omisiunilor, a înscrierilor duble şi altora asemenea începe să curgă de la data comunicării extrasului de cont curent (art. 2182 C.civ.).

Pentru contractul de cont bancar curent, art. 2190 C.civ. prevede cădreptul la acţiunea în restituirea soldului creditor rezultat la închidereacontului curent se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii contuluicurent. în cazul în care contul curent a fost închis din initiativa institutiei de

» i

credit, termenul de prescripţie se calculează de la data la care titularul sau, după caz, fiecare cotitular al contului a fost notificat în acest sens prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la ultimul domiciliu sau sediu adus la cunoştinţa instituţiei de credit.

Prescripţia extinctivă a acţiunii în revendicarea imobilului ce a format obiectul urmăririi silite imobiliare (sau a acţiunii confesorii prin care se pretinde un dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra acestui imobil ori chiar al acţiunii personale prin care se invocă un drept de folosinţă asupra imobilului respectiv) începe să curgă de la data înscrierii actului de adjudecare în cartea funciară (art. 520 C.proc.civ.).

Subsecţiunea a ll-a. Suspendarea p rescrip ţie i extinctive

1. Noţiune. Justificare

Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului acesteia ce constă în oprirea de drept a curgerii termenului de


prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile care îl pun pe titularul dreptului la acţiune în imposibilitate de a acţiona.

Pentru ca prescripţia extinctivă să îşi producă efectul său sancţionator, este necesar, în ceea ce îl priveşte pe titularul dreptului la acţiune, să existe, pe lângă voinţa de a acţiona, şi posibilitatea reală, efectivă de a se adresa organului de jurisdicţie, solicitând protecţia juridică a dreptului său subiectiv. Dacă, în acele cazuri prevăzute de lege, eventual astfel cum au fost modificate prin acordul expres al părţilor [art. 2515 alin. (3) C.civ.], în care titularul dreptului la acţiune este în imposibilitate de a acţiona, cursul prescripţiei extinctive nu ar fi oprit, atunci s-ar ajunge la situaţia în care titularului dreptului la acţiune i s-ar aplica efectul extinctiv fără a i se putea imputa pasivitatea sau neglijenţa sa în a acţiona, ceea ce ar echivala cu deturnarea prescripţiei extinctive de la finalitatea sa. Tocmai de aceea, legiuitorul a reglementat suspendarea cursului prescripţiei extinctive.

Subliniem că, pentru a fi vorba de suspendarea prescripţiei extinctive, este necesar ca împrejurările care constituie cauze de suspendare să apară în timp ce prescripţia extinctivă este în curs, deci după ce prescripţia extinctivă a început să curgă şi mai înainte de împlinirea termenului de prescripţie extinctivă. în cazul în care aceste împrejurări intervin mai înainte de începerea cursului prescripţiei extinctive, efectul produs va fi nu de suspendare a prescripţiei extinctive, ci de amânare (întârziere) a începutului prescripţiei extinctive. Faptul că este vorba de două noţiuni distincte rezultă şi din preambulul art. 2532 C.civ. („prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă ...”). Această precizare ar prezenta importanţă practică în cazul în care termenul de prescripţie extinctivă ar fi mai scurt de o lună, în sensul că, nefiind vorba de suspendarea cursului prescripţiei extinctive, ci de amânarea începutului prescripţiei extinctive, nu îşi vor mai găsi aplicare prevederile înscrise în art. 2534 alin. (2) C.civ. (în legătură cu efectul special al suspendării prescripţiei extinctive), deci, după încetarea cauzei care a determinat amânarea începutului cursului ei, prescripţia extinctivă se va împlini la expirarea termenului de prescripţie (prin ipoteză, acesta este mai scurt de o lună), iar nu la expirarea termenului de o lună la care se referă art. 2534 alin. (2) C.civ.

2. Cauzele de suspendare

2.1. Cauzele generale de suspendare

Potrivit art. 2532 C.civ., prescripţia nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, prescripţia se suspendă:


1. între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt;[1]2. între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu

sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate;

3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate;

4. în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziţie legală contrară;121

5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau exigibilitatea acesteia;

6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie;

7. în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanşarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen;

8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt avute în vedere şi persoanele civile care se

111 Pentru a fi vorba de suspendarea prescripţiei extinctive, este necesar ca raportul juridic având în conţinut dreptul prescriptibil să se nască înainte de încheierea căsătoriei (dacă se naşte în timpul căsătoriei va fi vorba de o amânare a începutului cursului prescripţiei), iar termenul de prescripţie extinctivă să nu se fi împlinit anterior încheierii căsătoriei.

Corespunzător reglementării anterioare, s-a decis că această cauză de suspendare nu se poate aplica, prin analogie, raporturilor dintre concubini - C.S.J., s. civ., dec. nr. 2426/1992, în Dreptul, nr. 10-11/1993, p. 122, soluţie care poate fi mentinută şi în actuala reglementare.

Această cauză de suspendare nu se aplică în cazul cererii de evicţiune, totală sau parţială, privind imobilul adjudecat în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară, deoarece art. 520 C.proc.civ. instituie o derogare de la dreptul comun, prevăzând că „prescripţia curge şi împotriva dispăruţilor, minorilor şi persoanelor puse sub interdicţie".


găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului;

9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare;111 forţa majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripţiei decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie.

2.2. Cauzele speciale de suspendare

Existenţa altor cazuri în care cursul prescripţiei extinctive nu începe sau se suspendă este evocată de chiar art. 2532 pct. 10 C.civ., iar articolul următor prevede 3 astfel de cazuri în materie succesorală.

Astfel, prescripţia extinctivă nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte [art. 2533 alin. (1) C.civ.].

Prescripţia nu curge nici contra moştenitorilor defunctului cât timp aceştia nu au acceptat moştenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte [art. 2533 alin. (2) C.civ.].

De asemenea, prescripţia nu curge contra moştenitorilor, în privinţa creanţelor pe care aceştia le au asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data lichidării ei [art. 2533 alin. (3) C.civ.].

[11 Dreptul prin care se solicită despăgubiri băneşti pentru prejudiciile cauzate ca urmare a deportării din motive etnice este un drept patrimonial, fiind supus prescripţiei extinctive. Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită a statului ar fi trebuit să înceapă să curgă de la momentul încetării faptei ilicite, respectiv din anul 1944, însă regimul politic care a subzistat în ţara noastră până în decembrie 1989 se constituie într-un caz de forţă majoră care a împiedicat, în mod obiectiv, persoana îndreptăţită să promoveze acţiunea în justiţie împotriva statului. Fiind recunoscută suspendarea prescripţiei extinctive pentru perioada 1944-2000, respectiv până la apariţia O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, prezumând practic că prin acest act normativ s-a reglementat acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945, termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă în anul 2000 şi s-a împlinit în anul 2003, astfel că dreptul material la acţiune este prescris în situaţia formulării acţiunii după această dată - I.C.C.J., s. I civ., dec. nr. 1323/2012, www. scj.ro. în speţă, nu a fost propriu-zis vorba de o suspendare a cursului prescripţiei extinctive, ci de o amânare a începutului acestuia.


O altă cauză specială de suspendare ori amânare a începutului cursului prescripţiei extinctive este prevăzută de art. 430 alin. (2) C.civ. pentru exercitarea dreptului la acţiunea în tăgada paternităţii de către soţul mamei, anume starea de incapacitate a acestuia, termenul de prescripţie necurgând împotriva soţului pus sub interdicţie judecătorească pe intervalul de timp situat între punerea sub interdicţie şi ridicarea interdicţiei, indiferent dacă acesta are sau nu tutore. Se observă că nu este vorba de o simplă aplicaţie a cauzei de suspendare înscrisă în art. 2532 pct. 4 C.civ., aceasta din urmă vizând doar ipoteza în care cel lipsit de capacitate de exerciţiu (sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă) nu are reprezentant legal (respectiv ocrotitor legal).

în materia accesiunii imobiliare artificiale, prescripţia acţiunii autorului lucrării privind plata indemnizaţiei nu curge cât timp el este lăsat de proprietar să deţină imobilul [art. 591 alin. (1) C.civ.].

Prescripţia acţiunii prin care proprietarul terenului solicită obligarea superficiarului care a modificat structura construcţiei la repunerea în situaţia anterioară este suspendată până la expirarea duratei superficiei [art. 695 alin. (3) C.civ.].

Prescripţia acţiunii în răspundere pentru ţinerea defectuoasă a cărţii funciare este suspendată prin exercitarea acţiunilor şi căilor de atac prevăzute de lege pentru înlăturarea efectelor faptei păgubitoare [art. 915 alin. (2) C.civ.].

Prescripţia dreptului la acţiune cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori prin decesul unei persoane este suspendată până la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptăţit la reparaţie [art. 1395 C.civ.].

O altă cauză specială este prevăzută de art. 36 din Legea nr. 85/2006, care dispune că, „de la data deschiderii procedurii, se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale”.

Art. 49 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte o altă cauză de suspendare, dispunând că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune pentru dreptul litigios supus medierii se suspendă începând cu data semnării contractului de mediere, până la închiderea procedurii de mediere în oricare dintre modurile prevăzute de această lege.


3. Efectele suspendării

3.1. Efectul general

Potrivit art. 2534 alin. (1) C.civ., de la data când cauza de suspendare a încetat, prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului şi timpul scurs înainte de suspendare.

Plecându-se de la această dispoziţie legală, s-ar putea deosebi între: efectul anterior apariţiei cauzei de suspendare; efectul pe durata cauzei de suspendare; efectul ulterior încetării cauzei de suspendare.

Pentru perioada anterioară cauzei, suspendarea nu produce niciun efect juridic, întrucât intervalul de timp scurs între momentul la care se situează începutul cursului prescripţiei extinctive şi data apariţiei cauzei de suspendare va intra în calculul termenului de prescripţie extinctivă.

Pe durata cauzei de suspendare, efectul constă în oprirea cursului prescripţiei extinctive, deci intervalul de timp situat între momentul apariţiei cauzei de suspendare şi momentul încetării cauzei de suspendare nu va intra în calculul termenului de prescripţie extinctivă.

Ulterior cauzei de suspendare, cursul prescripţiei extinctive este reluat din momentul în care fusese oprit, deci la intervalul de timp scurs înainte de suspendare se va mai adăuga un interval de timp, astfel încât suma acestora să fie egală cu durata termenului de prescripţie extinctivă.

Practic, dacă a operat o cauză de suspendare a cursului prescripţiei extinctive, determinarea momentului până la care poate fi declanşată acţiunea se face prin adăugarea la durata termenului de prescripţie aplicabil în speţă, socotit de la data la care prescripţia extinctivă a început să curgă, a intervalului de timp cât a durat cauza de suspendare. Spre exemplu, dacă termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani a început să curgă la data de 3 octombrie 2011, iar la data de 1 august 2012 a apărut o cauză de suspendare a cursului prescripţiei care a încetat la data de 1 octombrie 2012, deci suspendarea a durat 2 luni, prescripţia extinctivă se va împlini la data de 3 decembrie 2014.

3.2. Efectul special

Acest efect al suspendării cursului prescripţiei extinctive este prevăzut în art. 2534 alin. (2) C.civ., conform căruia prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepţia prescripţiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor


împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării.

Aşadar, efectul special al suspendării nu se produce în toate cazurile, ci numai atunci când până la împlinirea termenului de prescripţie extinctivă au rămas: mai puţin de 6 luni, dacă termenul de prescripţie extinctivă aplicabil în speţă este mai mare de 6 luni; mai puţin de o lună, dacă termenul de prescripţie extinctivă aplicabil în speţa respectivă este de 6 luni ori mai scurt de 6 luni.

Efectul special al suspendării cursului prescripţiei extinctive constă în prorogarea momentului împlinirii termenului de prescripţie extinctivă în aşa fel încât intervalul de timp cuprins între momentul încetării cauzei de suspendare şi cel al împlinirii prescripţiei extinctive să fie de 6 luni sau de o lună, după cum termenul de prescripţie extinctivă aplicabil în speţă este mai mare de 6 luni, respectiv este de 6 luni sau mai scurt.

De exemplu, dacă un termen de prescripţie extinctivă de un an a început să curgă la 5 octombrie 2011, iar în intervalul 11 iunie - 11 iulie cursul prescripţiei a fost suspendat, prescripţia extinctivă se va împlini la11 ianuarie 2013 (iar nu la 5 noiembrie 2012). Iar dacă un termen de prescripţie extinctivă de 3 luni a început să curgă la 15 februarie 2012, iar în intervalul 1 - 20 mai cursul prescripţiei a fost suspendat, prescripţia extinctivă s-a împlinit la 20 iunie 2012.

3.3. Beneficiul şi extinderea efectului suspendării

Potrivit art. 2535 C.civ., suspendarea prescripţiei poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel. Suspendarea nu are însă caracter judiciar, în sensul că nu trebuie pronunţată de organul de jurisdicţie, ci efectele acesteia se produc de drept (ope legis), în măsura în care este invocată de partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, deci, dacă în cursul procesului partea adversă îi opune prescripţia extinctivă, instanţa doar va constata, la cererea titularului dreptului prescriptibil, că a operat suspendarea cursului prescripţiei extinctive şi va trece la soluţionarea cauzei în fond.

Pentru ipoteza în care obligaţia corelativă dreptului supus prescripţiei extinctive a fost garantată de un fideiusor, art. 2536 C.civ. prevede că suspendarea prescripţiei faţă de debitorul principal ori faţă de fideiusor produce efecte în privinţa amândurora.


Cât priveşte obligaţiile indivizibile, indiferent că ar fi vorba de o indivizibilitate activă sau pasivă, suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre creditori sau, după caz, debitori produce efecte şi faţă de ceilalţi [art. 1433 alin. (1) C.civ.].

De asemenea, în cazul obligaţiilor solidare, suspendarea prescripţiei în folosul unuia dintre creditorii solidari poate fi invocată şi de către ceilalţi creditori solidari [art. 1441 alin. (1) C.civ.], iar suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari produce efecte şi faţă de ceilalţi codebitori [art. 1449 alin. (1) C.civ.].

Subsecţiunea a IH-a. în treruperea p rescrip ţie i extinctive


Prin întreruperea prescripţiei extinctive se înţelege modificarea cursului acesteia constând în înlăturarea prescripţiei scurse înainte de apariţia unei cauze întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive.

Pentru înţelegerea fundamentului întreruperii prescripţiei extinctive, trebuie pornit de la două premise, anume, pe de o parte, lipsa de convingere a titularului dreptului în privinţa temeiniciei pretenţiei sale, lipsă dedusă din starea sa de pasivitate, iar, pe de altă parte, prezumarea situaţiei de fapt a celui în folosul căruia curge prescripţia extinctivă ca fiind conformă cu starea de drept, bazată pe împotrivirea acestuia. Ori de câte ori aceste două premise nu se mai confirmă, în sensul că titularul dreptului subiectiv prescriptibil părăseşte starea de pasivitate sau cel în folosul căruia curge prescripţia extinctivă abandonează atitudinea de împotrivire faţă de titularul dreptului, prin recunoaşterea datoriei sale, înseamnă că nu se mai justifică producerea efectului prescripţiei extinctive.

Asemănător suspendării prescripţiei extinctive, şi în cazul întreruperii prescripţiei extinctive este necesar ca împrejurările ce constituie, potrivit legii, eventual astfel cum au fost modificate prin acordul expres al părţilor [art. 2515 alin. (3) C.civ.], cauze de întrerupere să intervină după ce prescripţia extinctivă a început să curgă şi mai înainte de împlinirea termenului de prescripţie extinctivă.111 Totuşi, recunoaşterea dreptului prin act scris sau constituirea de garanţii după împlinirea termenului de prescripţie

(11 A se vedea şi C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 1317/1996, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 74, în care se subliniază că demersurile ulterioare împlinirii termenului de prescripţie nu pot avea valoarea unor acte întreruptive.


produce, în baza art. 2506 alin. (4) şi art. 2510 alin. (1) C.civ., acelaşi efect ca şi întreruperea.

2. Cauzele de întrerupere

Potrivit art. 2537 C.civ., prescripţia extinctivă se întrerupe:1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice

alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia;

2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insol- venţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie;

3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripţiei, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă;

4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în întârziere;

5. în alte cazuri prevăzute de lege.în legătură cu recunoaşterea dreptului, art. 2538 alin. (1) C.civ. preci

zează că aceasta se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită.

Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, recunoaşterea este tacită atunci când rezultă fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia, textul de lege indicând ca acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată111 şi altele asemenea.

[1J A se vedea şi Trib. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 1887/1994, în C.P.J. 1993-1997, p. 149.

S-a mai decis că predarea bunului ce formează obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare în posesia celui ce urmează să îl cumpere echivalează cu o recunoaştere a dreptului acestuia de a cere încheierea contractului de vânzare- cumpărare, recunoaştere care întrerupe prescripţia, iar o nouă prescripţie extinctivă nu va începe să curgă atât timp cât bunul se află în posesia celui ce urmează să-l cumpere - Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 188/1981, în C.D. 1981, p. 65. Dacă


Art. 2538 alin. (3) C.civ. dispune că poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală.

Cât priveşte cazurile de întrerupere prevăzute de art. 2537 pct. 2 şi 3 C.civ., o serie de precizări importante sunt făcute de art. 2539 C.civ.

Astfel, alin. (1) prevede că prescripţia este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicţie ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este nulă pentru lipsă de formă.

Aşadar, în cazul în care cererea este introdusă la un organ necompetent, prescripţia extinctivă se consideră întreruptă de la data introducerii cererii la acel organ, iar nu de la data la care sesizarea va ajunge ia organul competent potrivit legii (de exemplu, ca urmare a declinării competenţei). Totuşi, prescripţia extinctivă nu va fi considerată întreruptă atunci când, fiind sesizată o instanţă necompetentă, aceasta nu ar urma să pronunţe soluţia declinării competenţei, ci va respinge cererea de chemare în judecată ca nefiind de competenţa instanţelor române (art. 157 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, cu modificările şi completările ulterioare).111 De asemenea, prescripţia extinctivă nu este întreruptă nici atunci când cererea de chemare în judecată a fost introdusă la un organ fără activitate jurisdicţională, deoarece un astfel de organ nu poate fi asimilat unei instanţe.123

bunul a fost predat în momentul încheierii antecontractului sau chiar mai înainte de acest moment, practic, este vorba de o amânare a începutului cursului prescripţiei extinctive.

De asemenea, posesia exercitată asupra bunurilor succesorale aflate în indiviziune (coproprietate) de către moştenitorul care a plătit peste partea sa din datoriile şi sarcinile moştenirii poate echivala cu o recunoaştere din partea celorlalţi moştenitori -Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 503/1987, în C.D. 1987, p. 118.

Invocarea excepţiei de neexecutare a contractului sinalagmatic (art. 1556 C.civ.) implică recunoaşterea, de către partea care invocă excepţia, a dreptului cocontractantului, astfel încât prescripţia extinctivă a acestuia se întrerupe.

m Pentru soluţiile ce urmează a fi pronunţate de către instanţa sesizată de reclamant, atunci când aceasta constată că, potrivit legii, nu este competentă să rezolve cauza respectivă, a se vedea, spre exemplu, G. Boroi, Codul de procedură ..., op. cit., voi. I, p. 72.

[21 A se vedea şi C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., dec. nr. 820/1995, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 73 (în speţă, cererea a fost adresată Guvernului).


Art. 2539 alin. (2) C.civ. dispune, în teza I, că prescripţia nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenţie în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite a renunţat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă,111 anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă, însă, potrivit dispoziţiei legale înscrise în teza a ll-a, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

Prescripţia nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală şi-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită. în acest caz însă, dacă dreptul de a obţine obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepţia autorităţii de lucru judecat [art. 2539 alin. (3) C.civ.].

în sfârşit, alin. (4) al art. 2539 C.civ. stabileşte că dispoziţiile primelor trei alineate ale sale se aplică, în mod corespunzător, şi atunci când prescripţia a fost întreruptă prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie.

Se impun însă unele sublinieri.Considerăm că ambele teze ale art. 2539 alin. (2) C.civ. nu se aplică şi

cererii anulate pentru vicii de formă, deoarece, dacă s-ar admite soluţia contrară, partea finală a alin. (1) al aceluiaşi articol ar deveni o dispoziţie legală inutilă. Aşadar, în cazul anulării cererii pentru vicii de formă, prescripţia extinctivă se consideră întreruptă la data la care a fost introdusă acea cerere, chiar dacă nu a fost reiterată în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare.

De asemenea, menţionăm că art. 2539 alin. (2) teza a ll-a C.civ. are o redactare incompletă, întrucât, în cazul renunţării la judecată se pronunţă

[1J în cazul în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca nefondată, neîntemeiată (deci instanţa, soluţionând procesul pe fond, a constatat că dreptul subiectiv pretins de reclamant nu există sau că reclamantul nu este titularul acestui drept), nu va mai prezenta interes faptul că prescripţia extinctivă nu a fost întreruptă ori de câte ori, într-un al doilea proces, pârâtul s-ar putea apăra invocând excepţia autorităţii de lucru judecat dedusă din prima hotărâre (ceea ce presupune tripla identitate de elemente: aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză).


o încheiere prin care instanţa ia act de acest act procesual de dispoziţie, iar în cazul perimării instanţa pronunţă o hotărâre prin care constată perimarea. Apreciem, însă, că şi în aceste ipoteze, pentru identitate de raţiune, dacă este reiterată cererea în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a încheierii prin care s-a luat act de renunţarea la judecată sau a hotărârii prin care s-a constatat perimarea, prescripţia va fi considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiţia ca noua cerere să fie admisă.’ i

Tot în legătură cu dispoziţia legală înscrisă în art. 2539 alin. (2) teza a ll-a C.civ., se observă că aceasta are în vedere cu precădere ipoteza când termenul de 6 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii ar expira după împlinirea termenului de prescripţie.

Se observă că în cazul întreruperii prescripţiei extinctive prin introducerea cererii de chemare în judecată sau de arbitrare, efectele întreruperii se produc definitiv pe data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii respective. în consecinţă, între data sesizării instanţei şi data rămânerii definitive a hotărârii, întreruperea prescripţiei extinctive este provizorie şi condiţionată, în sensul că definitivarea (consolidarea) efectului întreruptiv este condiţionată de admiterea cererii de chemare în judecată (de arbitrare) şi de rămânerea definitivă a hotărârii. însă, efectul întreruptiv de prescripţie al cererii de chemare în judecată (de arbitrare) va dispărea cu efect retroactiv (deci se va considera că prescripţia extinctivă nu a fost întreruptă prin introducerea cererii) dacă nu se va ajunge la pronunţarea unei hotărâri definitive de admitere a cererii respective, eventual, ţinând cont şi de art. 2539 alin. (2) teza a ll-a C.civ., precum şi de cazul prevăzut de art. 2539 alin. (3) C.civ., deci când va interveni prescripţia dreptului de a obţine executarea silită a hotărârii prin care s-a admis cererea.

Cât priveşte cauza de întrerupere prevăzută de art. 2537 pct. 4 C.civ., trebuie reţinut că, potrivit art. 2540 C.civ., prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere. Altfel spus, şi în acest caz întreruperea prescripţiei extinctive este provizorie şi condiţionată de declanşarea procesului având ca obiect protecţia judiciară a dreptului prescriptibil în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.


3. Efectele întreruperii

Din art. 2541 alin. (1) şi (2) C.civ., rezultă că întreruperea cursului prescripţiei extinctive produce următoarele efecte:

- ştergerea prescripţiei extinctive începute înainte de apariţia cauzei de întrerupere;

- începerea, după întrerupere, a cursului unei noi prescripţii extinctive.Felul (natura) noii prescripţii extinctive care începe să curgă după ce a

operat întreruperea se determină în raport de cauza de întrerupere a prescripţiei extinctive.

Astfel, dacă întreruperea s-a produs ca urmare a recunoaşterii, va începe să curgă o prescripţie extinctivă de acelaşi fel cu cea înlăturată [art. 2541 alin. (3) C.civ.], deci tot o prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune.

în cazul întreruperii ca urmare a introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare (admisă prin hotărâre definitivă), noua prescripţie extinctivă va avea un alt obiect, anume prescripţia extinctivă a dreptului de a obţine executarea silită, această din urmă prescripţie începând să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a cererii [art. 2541 alin. (4) C.civ.].

Dacă întreruperea rezultă din intervenţia făcută în procedura insol- venţei sau a urmăririi silite, va începe să curgă o prescripţie extinctivă de acelaşi fel de ia data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase neacoperite [art. 2541 alin. (5) C.civ.].

în cazul în care prescripţia a fost întreruptă, potrivit art. 2537 pct. 3 C.civ., întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de clasare, a ordonanţei de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau până la pronunţarea hotărârii definitive a instanţei penale; dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început să curgă prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanţei penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea [art. 2541 alin. (5) C.civ.], în ambele ipoteze începând să curgă tot o prescripţie a dreptului material la acţiune, afară de ipoteza în care instanţa penală a soluţionat latura civilă, când noua prescripţie care va începe va avea ca obiect dreptul de a obţine executarea silită.


4. Beneficiul şi extinderea efectului întreruptiv

Potrivit art. 2542 alin. (1) C.civ., efectele întreruperii prescripţiei profită celui de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

Pentru situaţia în care prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, alin. (2) al aceluiaşi articol dispune că efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului recunoaşterii.

Pentru ipoteza în care obligaţia corelativă dreptului supus prescripţiei extinctive a fost garantată de un fideiusor, art. 2543 C. civ. prevede că întreruperea prescripţiei împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce efecte în privinţa amândurora.

Cât priveşte obligaţiile indivizibile, indiferent că ar fi vorba de o indivizibilitate activă sau pasivă, întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditori sau debitori produce efecte şi faţă de ceilalţi [art. 1433 alin. (2) C.civ.].

în cazul obligaţiilor solidare, întreruperea prescripţiei în privinţa unuia dintre creditorii solidari profită tuturor creditorilor solidari [art. 1441 alin. (2) C.civ.], iar întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre debitorii solidari produce efecte şi faţă de ceilalţi codebitori [art. 1449 alin. (1) C.civ.].

însă, întreruperea prescripţiei faţă de un moştenitor al debitorului solidar nu produce efecte faţă de ceilalţi codebitori decât pentru partea acelui moştenitor, chiar dacă este vorba despre o creanţă ipotecară [art. 1449 alin. (2) C.civ.].

Subsecţiunea a IV-a. Repunerea în te rm enu l de prescrip ţie extinctivă


Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este consacrată, cu caracter general, de art. 2522 alin. (1) C.civ., potrivit căruia „cel care, din motive temeinice, nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei”.

Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă poate fi definită ca beneficiul recunoscut de lege titularilor drepturilor subiective, în condiţiile


anume prevăzute, în temeiul căruia aceştia îşi pot valorifica drepturile chiar dacă termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit.

Cât priveşte justificarea reglementării repunerii în termenul de prescripţie extinctivă, trebuie să se ţină cont de finalitatea instituţiei prescripţiei extinctive (sancţionarea conduitei culpabile a titularului dreptului subiectiv, constând în inactivitatea acestuia); în acele situaţii în care inactivitatea titularului s-ar datora unor motive temeinice, producerea efectelor prescripţiei extinctive ar deturna această instituţie de la finalitatea ei, aşa încât s-ar sancţiona atitudinea titularului dreptului subiectiv, deşi nu i s-ar putea reproşa acestuia o conduită culpabilă. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă permite înlăturarea contradicţiei ce ar apărea între ceea ce legea a prezumat prin instituirea prescripţiei extinctive şi ceea ce reprezintă realitatea.

Trebuie însă reţinut că repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este o măsură excepţională.

2. Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă

Spre deosebire de cauzele de suspendare şi de întrerupere ale prescripţiei extinctive, care sunt indicate de lege, cauzele de repunere în termenul de prescripţie extinctivă nu mai sunt menţionate de lege, ci art. 2522 alin. (1) C.civ. se mulţumeşte să precizeze, în mod generic, că este vorba de „motive temeinice” , fiind, deci, lăsate la libera apreciere a organului de jurisdicţie căruia i se solicită repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, care urmează să decidă de la caz la caz, în funcţie de situaţia concretă din speţă.

Prin motive temeinice, care să justifice repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, ar trebui să se înţeleagă doar acele împrejurări care, fără a avea caracterul forţei majore, sunt exclusive de culpă. Este, deci, vorba de piedici relative, iar nu absolute (ca în cazul forţei majore), în sensul că împrejurările de fapt respective au caracterul de piedică în exercitarea acţiunii pentru reclamant şi pentru cei care s-ar afla în condiţii asemănătoare (dar nu în mod necesar şi pentru un om diligent) şi, totodată, nu i se poate imputa vreo culpă titularului dreptului la acţiune.

în alte cuvinte, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă exclude atât forţa majoră (deoarece cursul prescripţiei extinctive ar fi suspendat cât timp durează forţa majoră, aşa încât nu s-ar mai pune problema repunerii în termenul de prescripţie extinctivă), cât şi culpa (deoarece, în caz contrar, ar fi deturnată instituţia prescripţiei extinctive de la finalitatea sa).


Domeniul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă începe unde încetează culpa şi încetează unde începe forţa majoră.

în jurisprudenţa corespunzătoare reglementării anterioare au fost considerate drept cauze care ar justifica repunerea în termenul de prescripţie extinctivă:

- spitalizarea îndelungată sau repetată a mamei împreună cu copilul în numele căruia urma să introducă acţiunea;111

- părăsirea minorului de către reprezentantul legal;121- cunoaşterea unor fapte stabilite de organul de urmărire penală numai

după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă etc.în schimb, au fost apreciate drept cauze care nu justifică repunerea în

termenul de prescripţie extinctivă:- eroarea de drept invocată de titularul dreptului subiectiv.131 Apreciem

că, în actuala reglementare, soluţia trebuie nuanţată, luând în considerare şi soluţia dată de art. 1208 alin. (2) C.civ. în ceea ce priveşte eroarea de drept ca viciu de consimţământ, deoarece raţiunile sunt aceleaşi. Aşadar, în cazul în care dispoziţiile legale referitoare la exercitarea dreptului la acţiune într-un anumit termen sunt „accesibile şi previzibile”, necunoaşterea acestora sau înţelegerea lor greşită nu justifică repunerea în termen; dimpotrivă, în ipoteza în care eroarea de drept ar privi dispoziţii legale care nu sunt „accesibile şi previzibile”, titularul dreptului ar putea fi repus, la cererea sa, în termenul de prescripţie extinctivă.

- absenţa ori aglomerarea cu probleme a conducătorului persoanei juridice sau a juristului acesteia, boala juristului;

- nesocotirea unor cerinţe legale etc.

3. Termenul pentru repunerea în termenul de prescripţie extinctivă

Art. 2522 alin. (2) C.civ. stabileşte atât durata termenului de repunere în termenul de prescripţie extinctivă, cât şi începutul acestui termen, dispunând că „repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie” .

(11 Trib. jud. Covasna, dec. civ. nr. 53/1977, în R.R.D. nr. 10/1978, p. 55. (21 Trib. Suprem, s. civ., dec. nr. 590/1986, în C.D. 1986, p. 82.[3! Trib. Suprem, col. civ., dec. nr. 1465/1968, în R.R.D. nr. 3/1969, p. 170.


Subliniem că termenul de 30 de zile, prevăzut de art. 2522 alin. (2) C.civ., priveşte atât cererea de repunere în termenul de prescripţie extinctivă, cât şi introducerea cererii prin care se exercită dreptul la acţiune privind pretenţia pe fond.

Cât priveşte natura juridică a termenului de 30 de zile stabilit de art. 2522 alin. (2) C.civ., considerăm că aplicarea criteriului instituit de art. 2547 C.civ. conduce la concluzia că este vorba de un termen este de prescripţie extinctivă, iar nu de decădere.

4. Efectul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă

Efectul repunerii în termenul de prescripţie extinctivă constă, în esenţă, în socotirea prescripţiei extinctive ca neîmplinită, deşi termenul de prescripţie extinctivă a expirat. în alte cuvinte, prin repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este anihilat efectul extinctiv al prescripţiei, organul de jurisdicţie având astfel posibilitatea să treacă la soluţionarea pricinii pe fond.

Cât priveşte modul în care operează repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, este de reţinut că, spre deosebire de suspendarea prescripţiei extinctive şi întreruperea prescripţiei extinctive (ale căror efecte se produc de drept, organul de jurisdicţie doar constatând intervenirea unei cauze de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei extinctive), repunerea în termenul de prescripţie extinctivă are caracter judiciar, deci presupune pronunţarea unei hotărâri de către organul de jurisdicţie, hotărâre care trebuie motivată, spre a putea fi supusă controlului judiciar.

Soluţionarea cererii de repunere în termenul de prescripţie extinctivă este de competenţa organului de jurisdicţie competent să rezolve pricina care are ca obiect protecţia judiciară a dreptului subiectiv respectiv.

Mai precizăm că, în actuala reglementare, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă nu mai poate fi dispusă din oficiu de către organul de jurisdicţie, ci trebuie solicitată de titularul dreptului la acţiune supus prescripţiei.

Desigur că ar putea să fie vorba de aceeaşi cerere de chemare în judecată care să conţină un prim capăt de cerere prin care se solicită repunerea în termenul de prescripţie extinctivă, precum şi un alt capăt de cerere privind valorificarea pretenţiei. Acesta din urmă va fi cercetat pe fond numai dacă instanţa va încuviinţa cererea de repunere în termenul de prescripţie extinctivă; când cererea de repunere în termenul de prescripţie


extinctivă se respinge (ca neîntemeiată sau chiar ca prescrisă), capătul de cerere privind pretenţia va fi respins ca prescris.

Subsecţiunea a V-a. îm plin irea p rescrip ţie i extinctive

1. Precizări prealabile

Stabilirea momentului la care se împlineşte prescripţia extinctivă implică un calcul, care presupune cunoaşterea următoarelor elemente:

-te rm enul de prescripţie extinctivă aplicabil în speţă;- data la care începe să curgă acest termen;- dacă a intervenit sau nu vreo cauză de suspendare sau de întreru

pere a prescripţiei extinctive;- regulile în funcţie de care se determină momentul la care se împli

neşte prescripţia extinctivă.

2. Regulile de stabilire a momentului împlinirii prescripţiei extinctive

Regulile în funcţie de care se determină momentul împlinirii termenelor de prescripţie extinctivă sunt prevăzute de art. 2551-2556 C.civ., cu precizarea că acestea se aplică oricărui termen, indiferent de natura şi izvorul lui, iar nu numai termenelor de prescripţie extinctivă.

Cât priveşte modul de calcul al duratei termenului, trebuie deosebit după cum termenul este stabilit pe ani, luni sau săptămâni, pe zile ori pe ore.

Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani se împlineşte în ziua corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an. Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni. Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi. Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni şi jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului (art. 2552 C.civ.).

în cazul termenului stabilit pe zile, nu se iau în calcul prima şi ultima zi a termenului. Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile. Dacă, însă, este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru [art. 2553 alin. (1)-(3) C.civ.].


în cazul termenului stabilit pe ore, art. 2555 C.civ. prevede că nu se iau în calcul prima şi ultima oră a termenului.

Potrivit art. 2554 C.civ., dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul primei zile lucrătoare care îi urmează. Această dispoziţie se aplică nu numai în cazul termenului stabilit pe zile, ci şi în cazul termenului stabilit pe săptămâni, luni sau ani.

Aşadar, termenul de prescripţie extinctivă nu s-ar putea împlini într-o zi nelucrătoare. în schimb, termenul de prescripţie poate să înceapă într-o zi nelucrătoare. De asemenea, zilele nelucrătoare din interiorul termenului vor fi luate în considerare la calculul termenului, deci nu trebuie scăzute. Spre exemplu, un termen de prescripţie extinctivă de o lună a putut să înceapă să curgă sâmbătă - 4 februarie 2012, însă nu s-a împlinit duminică - 4 martie 2012, ci luni - 5 martie 2012.

în sfârşit, art. 2556 C.civ. dispune că actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului, până la ora când încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu, iar această dispoziţie se aplică şi în cazul prevăzut de art. 2553 alin. (3) C.civ.

Secţiunea a V-a. Decăderea

1. Noţiune. Clasificarea termenelor de decădere

Potrivit art. 2545 alin. (1) C.civ., „prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale”, iar alin. (2) dispune că „neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor”.

Precizăm că prin acte unilaterale urmează a se înţelege nu numai acte juridice unilaterale, ci şi acte materiale.

Decăderea nu constituie o sancţiune propriu-zisă, deoarece ea poate opera şi în lipsa oricărei culpe.

în funcţie de izvorul lor, termenele de decădere pot fi legale (instituite prin lege) sau convenţionale (stabilite prin voinţa părţilor).

în categoria termenelor de decădere legale, putem distinge între termene instituite prin dispoziţii legale care ocrotesc un interes general şi termene instituite prin dispoziţii legale care ocrotesc interese private.

De asemenea, mai putem deosebi între termenele de decădere de ordine publică (termenele instituite prin dispoziţii legale care ocrotesc un interes general) şi termenele de decădere de ordine privată (termenele instituite prin dispoziţii legale care ocrotesc interese private, precum şi termenele convenţionale). Potrivit art. 2549 alin. (2) C.civ., părţile nu pot să modifice (nici să micşoreze, nici să mărească) termenele de decădere de ordine publică. Per a contrario, un termen de decădere de ordine privată poate fi modificat prin voinţa părţilor.

2. Domeniul de aplicare

Potrivit art. 2547 C.civ., „dacă din lege sau din convenţia părţilor nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripţie”.111

111 De exemplu, pe temeiul art. 2547 C.civ., urmează a fi calificat ca fiind de prescripţie extinctivă termenul de 45 de zile, în care hotărârea adunării generale a asociaţiei de proprietari poate fi atacată în justiţie de către proprietarul care pretinde că hotărârea este contrară legii, statutului ori actului de asociere sau este de natură să îi producă daune intereselor sale (art. 26 din Legea nr. 230/2007


Se observă că pot fi distinse mai multe ipoteze.O primă ipoteză este aceea în care prin lege sau prin actul juridic al

părţilor se instituie un termen şi, totodată, se prevede în mod expres că depăşirea termenului atrage decăderea. în alte cuvinte, este vorba de o decădere expresă.

Ca exemple de termene legale pentru a căror depăşire se prevede în mod expres decăderea, menţionăm:

- termenul de decădere de 3 ani aplicabil acţiunii în rectificare, întemeiate exclusiv pe dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2 C.civ., îndreptate împotriva terţului subdobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros, care începe să curgă de la data înregistrării cererii de înscriere în cartea funciară [art. 909 alin. (3) şi (4) C.civ.];

- termenul de decădere de 1 an aplicabil acţiunii în rectificare, întemeiate exclusiv pe dispoziţiile art. 908 alin. (1) pct. 1 şi 2 C.civ., îndreptate împotriva terţului subdobânditor de bună-credinţă şi cu titlu oneros, care, în ipoteza comunicării celui îndreptăţit a încheierii prin care s-a ordonat înscrierea, începe să curgă de la data comunicării acesteia [art. 909 alin. (3) şi (4) C.civ.];

- termenul de decădere de 5 ani aplicabil acţiunii în rectificare îndreptate împotriva terţului subdobânditor cu titlu gratuit (prin donaţie sau legat cu titlu particular), care începe să curgă de la data înregistrării cererii de înscriere în cartea funciară a dreptului real dobândit [art. 909 alin. (2) şi(4) C.civ.];

- termenul de decădere de 3 ani aplicabil acţiunii în revendicarea bunului mobil pierdut sau furat de la posesorul de bună-credinţă, care începe să curgă de la data la care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului [art. 937 alin. (1) C.civ.];

- termenul de decădere de 6 luni aplicabil dreptului proprietarului de a pretinde restituirea bunului găsit sau preţul obţinut din valorificarea acestuia, care începe să curgă de la data predării bunului către organele de poliţie din localitatea în care a fost găsit [art. 945 alin. (1) C.civ. şi art. 942 alin. (2) teza a ll-a C.civ.];

privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari, cu modificările ulterioare; precizăm că acest text de lege mai stabilea că termenul curge de la adoptarea hotărârii, însă dispoziţia respectivă a fost declarată neconstituţională de către Curtea Constituţională prin dec. nr. 670 din 18 mai 2011, în M. Of. nr. 421/2011).


-te rm enu l de decădere de 1 an, aplicabil acţiunii prin care succesibilul solicită declararea nedemnităţii, care începe să curgă de la data deschiderii succesiunii sau, în ipoteza pronunţării hotărârii judecătoreşti de condamnare pentru faptele prevăzute la art. 959 alin. (1) lit. a) C.civ. ulterior deschiderii succesiunii, de la data rămânerii definitive a hotărârii [art. 959 alin. (2) şi (3) C.civ.]; în cazul în care condamnarea ar fi împiedicată prin decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripţia răspunderii penale, termenul începe să curgă de la data apariţiei cauzei de împiedicare a condamnării, dacă aceasta a intervenit după deschiderea moştenirii [art. 959 alin. (4) C.civ.]; pentru ipoteza cazurilor de nedemnitate prevăzute de art. 959 alin. (1) lit. b) şi c) C.civ., termenul de un an curge de la data când succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii [art. 959 alin. (5) C.civ.];

- termenul de decădere de 6 luni aplicabil dreptului de a cere anularea contractului, care începe să curgă de la data notificării prin care partea interesată îi solicită celui îndreptăţit să invoce nulitatea relativă, fie să confirme actul anulabil, fie să exercite acţiunea în anulare [art. 1263 alin. (6) C.civ.];

- termenul „rezonabil", care începe să curgă de la data descoperirii viciilor ascunse, înăuntrul căruia cumpărătorul trebuie să le aducă la cunoştinţa vânzătorului, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a solicita rezoluţiunea contractului de vânzare; în ipoteza în care viciul apare în mod gradual, termenul începe să curgă din ziua în care cumpărătorul îşi dă seama de gravitatea şi întinderea viciului; în cazul în care cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este mobil corporal, termenul de decădere este de două zile lucrătoare [art. 1709 alin. (1)-(2) C.civ.];

- termenul de garanţie înăuntrul căruia cumpărătorul trebuie să comunice defecţiunea, sub sancţiunea decăderii din dreptul de garanţie pentru buna funcţionare a bunului vândut; dacă această comunicare nu a putut fi făcută în termenul de garanţie, din motive obiective, cumpărătorul are obligaţia să comunice defecţiunea într-un termen rezonabil de la data expirării termenului de garanţie [art. 1718 alin. (1) C.civ.];

- termenul de decădere de 1 an, care începe să curgă de la data încheierii contractului de vânzare, aplicabil acţiunii vânzătorului pentru suplimentul de preţ şi acţiunii cumpărătorului pentru reducerea preţului sau pentru rezoluţiunea contractului; în ipoteza în care părţile au fixat o dată pentru măsurarea imobilului, termenul de decădere de un an curge de la acea dată (art. 1744 C.civ.);


- termenul de o lună, care începe să curgă de la data notificării, înăuntrul căruia vânzătorul trebuie să consemneze preţul primit şi cheltuielile efectuate de cumpărător pentru încheierea contractului de vânzare şi realizarea formalităţilor de publicitate, la dispoziţia cumpărătorului sau, după caz, a terţului subdobânditor, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a exercita opţiunea de răscumpărare [art. 1760 alin. (3) C.civ.];

- termenul de decădere de 15 zile aplicabil acţiunii asociatului prin care se contestă o hotărâre luată cu majoritatea asociaţilor, care începe să curgă fie de la data la care a fost luată, dacă asociatul a fost prezent, fie de la momentul comunicării hotărârii, dacă acesta a fost lipsă; în ipoteza în care hotărârea luată nu i-a fost comunicată, termenul curge de la data la care asociatul a luat cunoştinţă de aceasta, însă cel mai târziu de la trecerea unui an de la luarea hotărârii (art. 1912 C.civ.);

- termenul de decădere de 6 luni aplicabil dreptului de a cere anularea societăţii care începe să curgă de la data punerii în întârziere a persoanei îndreptăţite să invoce nulitatea pentru vicierea consimţământului sau incapacitatea unui asociat fie pentru a se face regularizarea, fie pentru a exercita acţiunea în anulare [art. 1934 alin. (1) C.civ.];

- termenul de 5 zile sau, după caz, de 6 ore, în ipoteza bunurilor perisabile ori a animalelor vii, care începe să curgă din momentul primirii acestora, înăuntrul căruia cel îndreptăţit poate aduce la cunoştinţa transportatorului pieirea, alterarea sau deteriorarea bunului, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a solicita daune-interese [art. 1994 alin. (2) C.civ.];

- termenul de 24 de ore, care începe să curgă de la data când clientul a cunoscut prejudiciul suferit prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor pe care le-a adus el însuşi ori care au fost aduse pentru el în hotel, înăuntrul căruia clientul trebuie să înştiinţeze administraţia hotelului, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a solicita repararea prejudiciului [art. 2134 alin. (1) lit. a) C.civ.];

- termenul de decădere de 6 luni aplicabil dreptului la acţiunea în repararea prejudiciului suferit prin furtul, distrugerea sau deteriorarea bunurilor pe care le-a adus el însuşi ori care au fost aduse pentru el în hotel, care începe să curgă la data producerii acestuia [art. 2134 alin. (1) lit. b) C.civ.].

A doua ipoteză este aceea în care prin lege sau prin actul juridic al părţilor se instituie un termen, fără a se preciza dacă depăşirea acestuia atrage decăderea sau prescripţia extinctivă. Dacă rezultă neîndoielnic că împlinirea termenului atrage pierderea dreptului subiectiv neexercitat


înăuntrul termenului respectiv sau împiedicarea efectuării unui act unilateral, atunci va fi vorba de decădere. într-un asemenea caz, se poate vorbi de o decădere tacită (implicită).

în acest sens, apreciem că termenul care nu priveşte exercitarea dreptului la acţiune (exercitarea unei acţiuni în justiţie) nu poate fi calificat ca termen de prescripţie extinctivă,111 ci ca termen de decădere (desigur afară de cazul când ar fi un termen ca modalitate a actului juridic).

Spre exemplu, trebuie calificate ca termene de decădere:- termenul de 1 an aplicabil dreptului de opţiune succesorală, care

începe să curgă de la data deschiderii succesiunii [art. 1103 alin. (1) C.civ.];

- termenul de 10 zile aplicabil dreptului de preempţiune în cazul vânzării de bunuri mobile sau de 30 de zile în cazul vânzării de bunuri imobile, termen care începe să curgă de la data comunicării către preemptor a notificării cuprinsului contractului încheiat cu terţul [art. 1732 alin. (4) C.civ.];

- termenul de 2 zile de la data la care roiul de albine a trecut pe terenul altuia, în care proprietarul roiului trebuie să îl urmărească, respectiv termenul de 2 zile de la data la care proprietarul roiului a încetat urmărirea [art. 576 alin. (3) C.civ.].

Dacă, însă, un termen a fost instituit prin lege sau prin voinţa părţilor pentru exercitarea dreptului la acţiune (exercitarea unei acţiuni în justiţie) sau în legătură cu aceasta şi nu s-a prevăzut că nerespectarea lui atrage pierderea dreptului subiectiv sau împiedicarea efectuării unui act unilateral, atunci trebuie calificat ca termen de prescripţie extinctivă.

Cât priveşte termenele de decădere convenţionale, subliniem că acestea nu pot contraveni dispoziţiilor legale care ocrotesc un interes general.

De asemenea, mai reţinem că prin voinţa părţilor nu s-ar putea stabili un termen de decădere care ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului subiectiv sau săvârşirea actului de către partea interesată, clauza prin care s-ar institui un astfel de termen fiind, potrivit art. 2546 C.civ., lovită de nulitate absolută.

111 în mod excepţional, exercitarea dreptului trebuie făcută în termenul de prescripţie extinctivă, deşi nu este vorba de introducerea unei acţiuni în justiţie, anume în cazul prevăzut de art. 1552 alin. (2) C.civ., conform căruia declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere unilaterală trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea în rezoluţiune sau reziliere.


în sfârşit, considerăm că din art. 2515 C.civ. se mai poate trage concluzia că părţile nu pot să transforme un termen de prescripţie extinctivă în termen de decădere.

3. Regim juridic

Art. 2548 alin. (1) C.civ. prevede regula că termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Chiar acelaşi articol stabileşte, însă, două excepţii, prima vizând amânarea începutului termenului ori suspendarea, iar cealaltă întreruperea.

Astfel, forţa majoră existentă la data Ia care ar fi trebuit să înceapă curgerea termenului de decădere amână începutul termenului până la data încetării forţei majore. Forţa majoră care apare în timpul curgerii termenului de decădere are ca efect suspendarea acestuia, termenul reluându-şi cursul de la data încetării forţei majore. Dacă, însă, după reluarea cursului, ar rămâne mai puţin de 5 zile din termenul de decădere, atunci acesta se împlineşte după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.

Dacă realizarea dreptului subiectiv presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie, termenul de decădere este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispoziţiile privitoare la întreruperea prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător.

Aceste două excepţii au vocaţia să se aplice oricărui termen de decădere.

Pentru anumite termene de decădere pot exista şi alte excepţii.Astfel, potrivit art. 1103 alin. (3) C.civ., termenului de exercitare a drep

tului de opţiune succesorală i se aplică dispoziţiile legale referitoare la suspendarea prescripţiei extinctive (art. 2532 şi urm. C.civ.) şi la repunerea în termenul de prescripţie extinctivă (art. 2522 C.civ.). De asemenea, art. 1718 alin. (1) C.civ. se referă la depăşirea termenului de garanţie de către cumpărător din motive obiective.

Momentul împlinirii termenului de decădere se determină prin aplicarea regulilor prevăzute de art. 2551 - art. 2556 C.civ.

întrucât am menţionat aceste reguli atunci când ne-am referit la împlinirea prescripţiei extinctive, vom da doar câteva exemple. Astfel, presupunând că termenul a început să curgă luni, 31 octombrie 2011, ora 10 şi că nu există împrejurări care, pe temeiul unor dispoziţii exprese, să suspende ori să întrerupă cursul termenului sau chiar să constituie motive de


repunere în termen: un termen de decădere de 6 ore s-a împlinit luni, 31 octombrie 2011, ora 18 (art. 2555 C.civ.); un termen de decădere de 7 zile s-a împlinit marţi 8 noiembrie 2011 (art. 2553 C.civ.); un termen de decădere de o săptămână s-a împlinit luni, 7 noiembrie 2011 [art. 2552 alin. (1) C.civ.]; un termen de decădere de o lună s-a împlinit miercuri, 30 noiembrie 2011 [art. 2552 alin. (1) şi (2) C.civ.]; un termen de decădere de un an s-a împlinit miercuri, 31 octombrie 2012.

4. Efectele decăderii

Efectul decăderii constă în pierderea dreptului subiectiv neexercitat în termen sau, după caz, în împiedicarea efectuării actului unilateral după împlinirea termenului.

Dacă este cazul, partea interesată poate opune decăderea numai la judecata în primă instanţă, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate [art. 2550 alin. (1) C.civ.].

Art. 2550 alin. (2) C.civ. prevede că instanţa este obligată să invoce şi să aplice din oficiu termenul de decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu îl pune în discuţie, cu excepţia cazului când acesta priveşte un drept de care părţile pot dispune în mod liber. Considerăm că această dispoziţie legală vizează numai termenele de decădere instituite prin dispoziţii legale care ocrotesc un interes general, deci termenele de decădere de ordine publică.

De altfel, potrivit art. 2549 alin. (1) C.civ., dacă termenul de decădere a fost stabilit de către părţi sau instituit printr-o dispoziţie legală care ocroteşte un interes privat, cel în favoarea căruia a fost stipulat ori instituit poate să renunţe, după împlinirea termenului, la beneficiul decăderii. Pentru ipoteza în care renunţarea la un asemenea termen intervine înainte de împlinirea acestuia, de la data renunţării începe să curgă un nou termen de decădere.

în schimb, art. 2549 alin. (2) C.civ. nu permite părţilor să renunţe, nici anticipat şi nici după începerea cursului lor, la termenele de decădere de ordine publică.

ANEXĂ

Teste grilă

I. Caracterizare generală a dreptului civil

1. Printre principiile generale ale dreptului civil se numără:a) principiul consensualismului privind forma actului juridic civil;b) principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile;c) principiul bunei-credinţe.

2. Principiile generale ale dreptului civil:a) includ şi principiul supravieţuirii legii vechi;b) sunt aplicabile tuturor ramurilor de drept;c) cuprind şi principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele

generale.

3. Constituie un principiu general al dreptului civil:a) principiul proprietăţii;b) principiul libertăţii de voinţă;c) principiul egalităţii în faţa legii civile.

4 . Principiul bunei-credinţe:a) priveşte nu numai exercitarea drepturilor subiective civile, ci şi exe

cutarea obligaţiilor civile;b) constituie un principiu general al dreptului civil;c) este reglementat de Codul civil numai pentru anumite materii.

5. Constituie izvoare ale dreptului civil român:a) convenţiile internaţionale la care România a devenit parte prin ratifi

care;b) pactele şi tratatele la care România este parte, dar numai în măsura

în care acestea privesc drepturile fundamentale ale omului;c) jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.


6. în materiile reglementate de Codul civil, se aplică prioritar:a) tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care

România este parte, în ipoteza în care există neconcordanţe între acestea şi dispoziţiile Codului civil, chiar dacă acesta din urmă conţine dispoziţii mai favorabile;

b) reglementările instituţiilor Uniunii Europene, indiferent de calitatea sau statutul părţilor;

c) dreptul Uniunii Europene, dar numai în raporturile ce se stabilesc între persoanele juridice.

7. Uzanţele:»

a) sunt recunoscute ca izvor de drept civil numai în măsura în care nu contravin ordinii publice şi bunelor moravuri;

b) sunt reglementate prin acte normative;c) se aplică în cazurile neprevăzute de lege.

8. Ca izvor al dreptului civil, uzanţele:a) se aplică numai în cazurile prevăzute de lege;b) se aplică şi în materiile reglementate de lege, dar numai în măsura

în care legea trimite expres la acestea;c) se aplică, în principiu, numai dacă partea interesată face dovada

existenţei şi conţinutului lor.

9. Principiile generale ale dreptului:a) se aplică în materiile nereglementate de lege sau de uzanţe, în care

există dispoziţii legale asemănătoare;b) nu constituie izvor al dreptului civil;c) constituie izvor de drept numai în acele situaţii nereglementate de

lege ori de uzanţe pentru care nu există dispoziţii legale asemănătoare.

10. Normele dispozitive:a) sunt de ordine privată;b) se împart în norme permisive şi norme supletive;c) impun subiectelor de drept civil o anumită conduită.

11. Normele permisive:a) sunt norme speciale;

Teste grilă 367

b) conferă subiectelor de drept posibilitatea de a avea o anumită conduită;

c) sunt întotdeauna norme de ordine privată.

12. Normele imperative:a) predomină în dreptul civil;b) pot prevedea fie o acţiune obligatorie, fie obligarea la o abstenţiune;c) sunt întotdeauna norme de ordine publică.

13. Normele onerative:a) pot fi şi norme de ordine privată;b) interzic expres o anumită conduită a părţilor;c) prevăd expres obligaţia pentru părţi de a avea o anumită conduită.

14. Normele juridice civile de ordine privată:a) urmăresc ocrotirea unui interes individual;b) sunt norme dispozitive;c) pot fi şi norme imperative.

15. Normele juridice civile generale:a) derogă de la normele civile speciale, atunci când sunt ulterioare

acestora;b) pot modifica expres şi direct o normă juridică specială anterioară;c) se aplică în toate şi în orice materie, dacă o dispoziţie legală nu

prevede altfel.

16. Normele juridice civile speciale:a) în principiu, nu pot fi aplicate prin analogie;b) nu se aplică prioritar faţă de normele juridice generale;c) sunt norme juridice de ordine publică.

17. Legea nouă:a) se aplică, în principiu, atât situaţiilor juridice născute înainte de intra

rea ei în vigoare, cât şi efectelor viitoare ale acestora;b) nu poate afecta validitatea actelor juridice încheiate înainte de intra

rea ei în vigoare;c) se aplică numai facta futura.


18. S-ar atribui efect retroactiv legii noi dacă aceasta ar fi aplicată:a) pentru stabilirea cotelor succesorale în cazul moştenirilor legale

deschise înainte de intrarea ei în vigoare;b) situaţiilor juridice în curs de formare la momentul intrării ei în vigoa

re;c) efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării ei în

vigoare, derivate din raporturile de proprietate.

19. în cazul succesiunii legilor în timp, condiţiile angajării răspunderii civile delictuale se apreciază în raport de legea în vigoare la momentul:

a) săvârşirii faptei prejudiciabile;b) producerii prejudiciului;c) la care victima a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de

aceasta.

20. Cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel, Codul civil din 2009 se aplică şi:

a) uzucapiunilor începute şi neîmplinite la data intrării sale în vigoare;b) efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării sale în

vigoare, derivate din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea sa în vigoare;

c) efectelor actelor juridice încheiate înainte de intrarea sa în vigoare, însă numai dacă aceste efecte se vor produce după intrarea sa în vigoare.

21. Ultraactivitatea legii civile:a) constituie o aplicare a principiului aplicării imediate a legii civile;b) îşi găseşte aplicare numai în cazul normelor permisive;c) presupune, între altele, intrarea în vigoare a unei legi civile noi.

22. Interpretarea oficială:a) cuprinde şi interpretarea efectuată de către avocat în pledoariile

sale, fiind realizată în cadrul oficial al şedinţei de judecată;b) are caracter general obligatoriu;c) provine de la însuşi organul de stat care a edictat norma juridică

supusă interpretării.

23. Interpretarea judiciară:a) ca regulă, este general obligatorie;

Teste grilă 369

b) provine de la o instanţă judecătorească sau de la un alt organ care, potrivit legii, are şi atribuţii jurisdicţionale;

c) se realizează, ca regulă, numai în scopul aplicării legii în cazul dedus judecăţii.

24. Interpretarea literală:a) presupune utilizarea regulilor gramaticii limbii române;b) se mai numeşte şi interpretare declarativă;c) nu este susceptibilă a fi dată unei norme juridice ce conţine o enu

merare limitativă.

25. Interpretarea extensivă:a) nu poate fi utilizată în cazul normelor juridice civile care conţin enu

merări limitative;b) este folosită în cazul în care între formularea textului legal şi cazurile

de aplicare nu există concordanţă, formularea textului fiind mai largă decât ipotezele ce se pot încadra în text;

c) este aplicabilă şi normelor juridice speciale, în cazurile expres prevăzute de lege.

26. Constituie o regulă de interpretare logică:a) ubi lex non distinguit, nec no$ distinguere debemus;b) resoluto iure dantis, resoivitur ius accipientis;c) ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex.

27. Regulile de interpretare logică includ:a) error communis facit ius;b) cessante ratione legis, cessat eius dispositio;c) exceptio est strictissimae interpretationis (et aplicationis).

28. Printre argumentele de interpretare logică se numără:a) specialia generalibus derogant,b) per a contrario;c) reductio ad absurdum.

29. în anul 1988, X i-a vândut lui Y o construcţie, actul nefiind însă încheiat în formă autentică şi fără a exista autorizaţia administrativă de înstrăinare, cerinţe prevăzute de fosta Lege nr. 59/1974 sub sancţiunea


nulităţii absolute. în anul 1990, dispoziţiile Legii nr. 59/1974 care impuneau existenţa autorizaţiei şi forma autentică au fost abrogate. într-un litigiu declanşat după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009 (care cere forma autentică pentru încheierea valabilă a actelor juridice între vii prin care se înstrăinează un imobil), s-a ridicat problema dacă Y a dobândit în mod valabil acea constructie de la X.

»

în speţă:a) Y a devenit proprietar al construcţiei în anul 1990, abrogarea dispo

ziţiilor restrictive din Legea nr. 59/1974 validând contractul încheiat în anul 1988, iar art. 1244 C.civ. din 2009 nu poate fi aplicat retroactiv;

b) Y nu a devenit proprietar al construcţiei, deoarece legea în vigoare la data soluţionării litigiului pretinde forma autentică ad validitatem pentru înstrăinările imobiliare;

c) Y nu a devenit proprietar al construcţiei, deoarece nulitatea este supusă legii în vigoare în momentul încheierii actului, fiind fără relevanţă faptul că o lege ulterioară suprimă condiţiile de validitate nerespectate la încheierea actului.

30. Primus a cerut instanţei să constate revocată de drept pentrusurvenienţă de copil donaţia pe care i-a făcut-o lui Secundus la data de24.06.2006, arătând şi dovedind că i s-a născut un copil la data de20.11.2011. Secundus s-a apărat arătând că prevederile Codului civil din1864 referitoare la revocarea donaţiei pentru survenienţă de copil nu aumai fost menţinute de Codul civil din 2009, intrat în vigoare la 1 octombrie2011, în sensul că acestea nu mai reglementează acest caz de revocarea donaţiei.

i

Instanta:f

a) va admite cererea lui Primus, deoarece, ca regulă, revocarea este guvernată de legea în vigoare la data încheierii actului juridic;

b) va admite apărarea lui Secundus şi va respinge cererea lui Primus, deoarece, ca regulă, ineficacitatea unui act juridic este guvernată de legea în vigoare la data la care a avut loc cauza de ineficacitate;

c) va admite apărarea lui Secundus şi va respinge cererea lui Primus, întrucât copilul s-a născut după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009.

31. La 20 septembrie 2011, Primus i-a vândut lui Secundus un anumit bun individual determinat, părţile stabilind că acesta va fi predat cumpă

Teste grilă 371

rătorului la data de 20 octombrie 2011, când va fi plătit şi preţul. La 10 octombrie 2011 bunul respectiv a pierit fortuit.

Riscul pieirii fortuite va fi suportat de către:a) Primus, deoarece la data pieirii fortuite erau deja în vigoare dispo

ziţiile legale potrivit cărora riscul este suportat de debitorul obligaţiei de predare;

b) Primus, deoarece pieirea fortuită este guvernată de legea în vigoare la data la care trebuia să aibă loc predarea;

c) Secundus, deoarece dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii contractului prevedeau că riscul îl suportă partea care avea calitatea de proprietar la momentul pieirii fortuite.

32. La 11.11.2011, Primus l-a chemat în judecată pe Secundus, pentru a fi obligat să îi plătească o datorie care a devenit scadentă la 30.10.2008. Pârâtul a invocat excepţia de prescripţie extinctivă. în combaterea acestei excepţii, reclamantul a arătat şi dovedit că prin notificarea comunicată la data de 10.10.2011 prin intermediul unui executor judecătoresc a cerut plata datoriei de la Secundus, astfel încât prescripţia a fost întreruptă.

Cu privire la excepţia de prescripţie extinctivă, instanţa:a) o va admite, întrucât prescripţia extinctivă este guvernată, ca regulă,

de legea în vigoare la data la care a început cursul ei, iar în reglementarea anterioară notificarea nu constituia o cauză de întrerupere a prescripţiei;

b) o va respinge, deoarece, ca regulă, prescripţiilor neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil din 2009 li se aplică dispoziţiile acestuia;

c) o va respinge, întrucât notificarea a fost făcută înainte de împlinirea prescripţiei şi după intrarea în vigoare a Codului civil din 2009.

33. Moştenirea de pe urma lui X, decedat la data de 11.05.2011, este acceptată de Y, în calitate de soţie supravieţuitoare, precum şi de Z, încalitate de frate al defunctului. La data de 3.10.2011, Z solicită instantei să’ io declare nedemnă de a moşteni pe Y, deoarece, la data de 13.06.2011, cu rea-credinţă, a distrus testamentul olograf prin care X l-a instituit ca legatar cu titlu universal pe Z, fapt dovedit cu martori.

Cu privire la cererea de declarare a nedemnităţii judiciare, instanţa:a) o va respinge, cu motivarea că la data distrugerii testamentului nu

era în vigoare art. 959 alin. (1) lit. b) C.civ. din 2009, iar Codul civil din 1864 nu prevedea un asemenea caz de nedemnitate;


b) o va respinge, cu motivarea că la data deschiderii moştenirii nu era în vigoare art. 959 alin. (1) lit. b) C.civ. din 2009, iar Codul civil din 1864 nu prevedea un asemenea caz de nedemnitate;

c) o va admite, cu motivarea că art. 959 alin. (1) lit. b) C.civ. din 2009 a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, deci anterior sesizării instanţei.

34. Proprietarul unui teren înfundat, care doreşte să obţină o hotărâre prin care să i se permită trecerea pe terenul vecinului său pentru a avea acces la calea publică, îşi va întemeia cererea, în ipoteza în care situaţia exista şi înainte de intrarea în vigoare a Codului civil din 2009, pe dispoziţiile:

a) Codului civil din 2009, în cazul în care cererea este formulată după intrarea acestuia în vigoare;

b) Codului civil din 1864, chiar şi în cazul în care cererea este formulată după 1 octombrie 2011;

c) fie ale Codului civil din 1864, fie ale Codului civil din 2009, la alegerea sa.

II. Raportul juridic civil

35. Drepturile absolute:a) se pot realiza numai cu concursul unei alte persoane;b) cuprind toate drepturile patrimoniale;c) au drept obligaţie corelativă o obligaţie opozabilă erga omnes.

36. Categoria drepturilor absolute include, între altele:a) dreptul de retenţie;b) dreptul de abitaţie;c) dreptul izvorât din clauza penală.

37. Categoria drepturilor relative include:a) toate drepturile de creanţă, indiferent dacă sunt principale sau acce

sorii;b) ipotecile mobiliare;c) şi dreptul născut din gestiunea de afaceri.

38. Dreptul real şi dreptul de creanţă se aseamănă, printre altele, prin aceea că:

a) au determinate atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv;

Teste grilă 373

b) sunt evaluabile pecuniar;c) sunt însoţite de prerogativa preferinţei.

39. Spre deosebire de drepturile reale, drepturile de creanţă:a) nu se bucură de prerogativa urmăririi;b) sunt limitate ca număr;c) fac parte din categoria drepturilor absolute.

40. Prerogativa urmăririi (dreptul de urmărire):a) constă în posibilitatea titularului oricărui drept patrimonial de a pre

tinde restituirea lucrului de la orice persoană care l-ar deţine;b) constă în posibilitatea titularului dreptului real de a-şi realiza dreptul

respectiv cu prioritate faţă de titularii altor drepturi;c) este specifică dreptului real, nu şi dreptului de creanţă.

41. Drepturile reale accesorii:a) includ, între altele, dreptul de uzufruct;b) presupun, ca drept principal, un drept de creanţă;c) includ, între altele, dreptul de gaj.

42. Se supune aplicării principiului accesorium sequitur principale:a) dreptul de a pretinde arvuna;b) dreptul de creanţă născut din plata nedatorată;c) dreptul de uz.

43. Dreptul de ipotecă:a) garantează un drept relativ;b) constituie un bun imobil sau, după caz, mobil prin determinarea

legii;c) este un drept real principal.

44. Abuzul de drept subiectiv civil:a) înseamnă depăşirea limitelor externe, de ordin material sau juridic,

ale dreptului respectiv;b) constituie o excepţie de la principiul pacta sunt servanda;c) presupune, printre altele, exercitarea dreptului subiectiv cu rea-cre-

dintă.


45. Prin obligaţie de a da se înţelege îndatorirea:a) de a preda un lucru;b) de a transmite sau de a constitui un drept real;c) de a transmite un drept de creanţă.

46. Constituie o obligaţie de mijloace:a) obligaţia pe care şi-o asumă medicul de a depune toată priceperea

sa în tratarea pacientului;b) obligaţia de a câştiga un anumit proces, asumată de avocat faţă de

clientul său;c) obligaţia de a preda un anumit lucru.

47. Obligaţia de a preda bunul vândut este:a) o obligaţie de a da;b) corelativă unui drept de creanţă;c) o obligaţie de mijloace.

48. Obligaţia scriptae in rem:a) se mai numeşte şi obligaţie reală;b) incumbă şi titularului actual al dreptului real, chiar dacă acesta nu a

participat direct şi personal la formarea raportului obligaţional;c) se mai numeşte şi obligaţie opozabilă şi terţilor.

49. Obligaţia propterrem :a) are ca izvor legea sau convenţia părţilor;b) se transmite odată cu bunul, fără a fi nevoie de vreo formalitate

specială;c) constă în îndatorirea de a transmite sau de a constitui un drept real.

50. Obligaţia perfectă:a) se mai numeşte şi obligaţie naturală;b) se valorifică, de regulă, pe cale de excepţie;c) oferă posibilitatea creditorului de a recurge la forţa coercitivă a sta

tului pentru a obţine executarea ei.

51. Obligaţiile naturale:a) se mai numesc şi obligaţii imperfecte;b) pot fi valorificate numai pe cale de excepţie (apărare);

Teste grilă 375

c) sunt îndatoriri care decurg din bunele moravuri (din regulile de convieţuire socială).

52. Fac(e) parte din categoria bunurilor imobile prin natura lor:a) terenurile, izvoarele şi cursurile de apă;b) orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter temporar;c) dreptul de ipotecă asupra unei construcţii.

53. Constituie bunuri imobile prin destinaţie:a) materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din

nou întrebuinţate, chiar dacă nu şi-au păstrat forma;b) părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de

acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate;c) lucrările fixate în pământ cu caracter permanent.

54. Materialele aduse pentru a fi folosite în locul celor vechi devin bunuri imobile:

a) de la data încheierii contractului de vânzare prin care au fost achiziţionate;i *

b) din momentul în care au dobândit această destinaţie;c) din momentul încorporării în bunul imobil.

55. Sunt incluse în categoria bunurilor mobile prin determinarea legii:a) toate drepturile de creanţă;b) drepturile de proprietate industrială;c) fructele şi recoltele neculese încă.

56. Bunurile fungibile:a) pot fi considerate nefungibile, în temeiul voinţei părţilor;b) pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii;c) sunt producătoare de fructe.

57. în cazul actelor juridice între vii translative, dreptul de proprietate asupra bunurilor fungibile se transmite, ca regulă, din momentul:

a) individualizării, afară de cazul când părţile au prevăzut altfel;b) realizării acordului de voinţă;c) semnării înscrisului ce constată contractul.


58. în ceea ce priveşte bunurile nefungibile (individual determinate):a) în lipsă de stipulaţie contrară, dreptul real se transmite în momentul

individualizării;b) riscul pieirii fortuite înainte de predare, în cazul actelor juridice

translative de proprietate, este suportat de către înstrăinător;c) predarea lor se face la domiciliul (sediul) debitorului.

59. Bunurile consumptibile:a) implică fie consumarea substanţei bunurilor, fie înstrăinarea lor;b) nu pot fi considerate neconsumptibile prin voinţa părţilor;c) sunt, ca regulă, bunuri nefungibile.

60. Fructele civile:a) se dobândesc prin percepere;b) se dobândesc zi cu zi (prin simpla scurgere a timpului);c) sunt foloasele rezultate în urma consumării substanţei unui bun.

61. Este un bun incorporai:a) dreptul de proprietate;b) dreptul de a pretinde arvuna;c) dreptul la domiciliu.

62. Bunurile divizibile:a) pot fi considerate, prin voinţa părţilor exprimată într-un act juridic,

indivizibile;b) pot face obiectul unui partaj în natură;c) nu pot fi împărţite fără a-şi schimba destinaţia economică.

63. Caracterul de bun accesoriu:a) este stabilit de către proprietarul bunului principal şi al bunului acce

soriu;b) dispare în urma separării, chiar temporare, de bunul principal;c) în lipsă de stipulaţie expresă în sens contrar, atrage aplicarea regi

mului juridic al bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a acestuia.

64. Devălmăşia:a) nu poate înceta prin partaj;

Teste grilă 377

b) are ca obiect numai un lucru determinat;c) reprezintă o formă a proprietăţii comune.

65. Spre deosebire de devălmăşie, coproprietatea:a) presupune deţinerea în proprietate de către mai multe persoane a

unei universalităţi de bunuri;> *b) încetează prin partaj;c) este o formă a proprietăţii comune pe cote-părţi.

66. Asemănător devălmăşiei, coproprietatea:a) reprezintă o formă de proprietate comună;b) presupune că niciunul dintre coproprietari nu are un anumit lucru

sau anumite lucruri privite în materialitatea lor din universalitatea respectivă;

c) presupune că fiecare coproprietar are precizată cota-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate.

67. Obligaţia conjunctă:a) presupune că datoria sau, după caz, creanţa este divizibilă;b) se mai numeşte şi obligaţie solidară;c) există, în cazul pluralităţii active, numai dacă a fost prevăzută expres

în actul juridic civil.

68. Solidaritatea activă:a) poate avea ca izvor numai un act juridic;b) presupune posibilitatea oricăruia dintre creditori de a pretinde

debitorului plata întregii creanţe;c) se transmite şi succesorilor.

69. în cazul solidarităţii active:a) creditorul ce a încasat toată creanţa este obligat să o împartă cu

ceilalţi creditori;« *b) fiecare creditor este îndreptăţit să pretindă de la debitor numai

partea sa;c) debitorul care a plătit întreaga datorie unuia dintre creditori este libe

rat şi faţă de ceilalţi creditori.


70. Solidaritatea pasivă:a) se transmite şi succesorilor;b) are ca izvor fie legea, fie un act juridic;c) reprezintă o formă a pluralităţii subiectelor în cazul raporturilor obli-

gaţionale.

71. în cazul solidarităţii pasive:a) izvorul acesteia este legea sau natura obiectului obligaţiei;b) creditorul este îndreptăţit să solicite oricăruia dintre codebitori plata

întregii datorii;c) se menţine solidaritatea în raporturile dintre debitorul care a plătit

întreaga datorie şi ceilalţi codebitori.

72. Indivizibilitatea:a) reprezintă o formă de pluralitate a subiectelor în cazul raporturilor

reale;b) presupune că fiecare dintre debitori sau succesorii acestora poate fi

constrâns să execute întreaga prestaţie;c) se naşte fie din convenţia părţilor, fie din natura obiectului obligaţiei.

73. Spre deosebire de solidaritate, indivizibilitatea:a) nu se prezumă;b) poate avea ca izvor şi convenţia părţilor;c) se referă, în principiu, la obiectul obligaţiei.

74. Constituie o modalitate de schimbare a creditorului:a) cesiunea de creanţă;b) subrogaţia personală;c) preluarea datoriei cu consimţământul creditorului.

75. Cesiunea de creanţă:a) stinge, ca regulă, garanţiile ce însoţeau creanţa cedată;b) are ca părţi doar pe cedent şi pe cesionar;c) presupune posibilitatea cesionarului de a solicita debitorului cedat va

loarea nominală a creanţei, chiar dacă cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit.

Teste grilă 379

76. Subrogaţia personală:a) constituie o modalitate de schimbare a subiectului pasiv în cadrul

raporturilor juridice obligaţionale;b) reprezintă o modalitate de transmitere a creanţei către solvens, care

a făcut plata creditorului iniţial (accipiens);c) permite schimbarea subiectului activ în cadrul raporturilor juridice

având ca obiect un drept real.

77. Asemănător novatiei, cesiunea contractului:a) poate duce la schimbarea subiectului activ al raportului juridic obli

gaţional;b) poate duce la schimbarea subiectului pasiv al raportului juridic

obligaţional;c) nu poate avea loc în absenţa consimţământului debitorului cedat.

78. Preluarea datoriei:a) produce efecte numai în cazul existenţei consimţământului credito

rului;b) implică naşterea unei noi obligaţii;c) presupune, ca regulă, transmiterea către noul debitor a accesoriilor

şi garanţiilor obligaţiei.

79. Stipulaţia pentru altul:a) se mai numeşte şi contractul în folosul unei terţe persoane;b) presupune naşterea unui drept de creanţă afectat de condiţia rezo

lutorie a neacceptării lui de către terţul beneficiar;c) reprezintă o modalitate directă de schimbare a debitorului.

80. Poprirea:a) reprezintă o modalitate de schimbare doar a creditorului;b) are ca efect naşterea unui raport juridic obligaţional între creditorul

popritor şi terţul poprit;c) reprezintă o modalitate de schimbare doar a debitorului.

81. X, profesor de matematică, se înţelege cu Y să îl pregătească pefiul acestuia la matematică în vederea susţinerii examenului de bacalau-

i

reat. Aşa cum au convenit părţile, au fost efectuate 40 de şedinţe de pregătire a câte 2 ore fiecare, iar pentru fiecare şedinţă s-au plătit 50 de lei.


Fiul lui Y nu a luat examenul de bacalaureat, neobtinând notă de trecere’ yla matematică şi la fizică. Pentru acest motiv, Y l-a chemat în judecată pe X, solicitând ca acesta să îi restituie suma de 2.000 lei.

Instanta:>

a) va admite cererea, cu excepţia cazului în care X va dovedi că a depus toate diligenţele în vederea atingerii rezultatului preconizat;

b) va respinge cererea, afară de cazul când Y va dovedi că X nu a depus toate deligenţele necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate;

c) va respinge cererea, întrucât, chiar dacă ar fi luat notă de trecere la matematică, fiul lui Y tot nu ar fi promovat examenul de bacalaureat.

82. Primus şi Secundus, aflaţi în concediu, convin să joace două partide de şah, câştigătorul urmând a primi de la învins 1.000 de lei. Prima partidă s-a încheiat remiză şi a doua a fost câştigată de Primus, iar Secundus i-a plătit de îndată 400 de lei, urmând ca diferenţa să o achite după întoarcerea din concediu. Ulterior, Secundus nu a mai plătit, motiv pentru care Primus l-a chemat în judecată, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 600 lei.

Instanta:i

a) va admite cererea, obligându-l pe Secundus să îi plătească lui Primus 600 de lei;

b) va admite în parte cererea, obligându-l pe Secundus să îi plătească lui Primus 100 de lei;

c) va respinge cererea.

83. X îi constituie lui Y un drept de uzufruct asupra unui teren agricol în suprafaţă de un hectar, cu preţul de 40.000 de lei. în contract părţile nu au prevăzut nimic în legătură cu recolta neculeasă aflată pe acel teren. După ce Y a cules recolta respectivă, X l-a chemat în judecată, solicitând să fie obligat la plata contravalorii recoltei respective.

Instanta:*

a) va admite cererea, deoarece contravaloarea recoltei, fiind fruct civil, se cuvine nudului proprietar;

b) va respinge cererea, deoarece, în lipsă de stipulaţie contrară în contract, recolta existentă şi neculeasă la începutul dreptului de uzufruct, fiind fruct industrial, se cuvine uzufructuarului care a cules-o;

c) va admite cererea, deoarece în contract nu s-a prevăzut dreptul uzufructuarului de a dobândi recolta existentă, dar neculeasă la începutul dreptului de uzufruct.

Teste grilă 381

84. La 1 noiembrie 2008, X îi închiriază lui Y o locuinţă, în schimbul unei chirii lunare de 500 de lei, durata contractului fiind de 3 ani. La 1 septembrie 2009, X constituie un uzufruct viager în favoarea lui Z asupra locuinţei respective, fără ca în acest contract să se menţioneze ceva în legătură cu chiria restantă datorată de Y şi nici cu chiria care va deveni scadentă în viitor.

La 31 octombrie 2011, Z îl cheamă în judecată pe Y, solicitând obligarea acestuia să îi plătească suma de 18.000 lei, reprezentând chiria pe cei 3 ani. Din probele administrate a rezultat că Y nu a plătit nicio chirie.

Instanta:j

a) îl va obliga pe Y să îi plătească lui Z suma de 18.000 lei;b) îl va obliga pe Y să îi plătească lui Z suma de 13.000 iei;c) va respinge cererea, deoarece chiria i se cuvine lui X.

85. Prin contract încheiat on-line, Primus a cumpărat de la Secundusun anumit telefon pentru preţul de 699 de lei, plata preţului făcându-se cucârdul de debit, iar telefonul urmând a fi livrat prin poştă în cel mult 48 deore. La primirea coletului, Primus a constatat că i-a fost livrat un alt model de telefon, motiv pentru care a refuzat să reţină telefonul respectiv şi i-a cerut de îndată lui Secundus să îi restituie suma plătită, precum şi comisionul bancar aferent operaţiunii respective. Secundus nu a fost de acord, susţinând că i-a livrat un telefon mai scump cu 150 lei şi mai performant decât cel comandat de Primus (procesor mai puternic şi cameră foto), aşa încât acesta din urmă nu are decât să vină să îşi ridice personal telefonul vândut.

Susţinerea lui Secundus este:>

a) întemeiată, deoarece i-a livrat un produs mai scump decât cel comandat fără a-i pretinde diferenţa de preţ;

b) întemeiată, deoarece produsul comandat şi produsul livrat fac parte din aceeaşi specie de bunuri;

c) neîntemeiată, întrucât cele două produse nu sunt fungibile între ele.

86. X l-a chemat în judecată pe Y, solicitând, pe temeiul gestiunii intereselor altei persoane, obligarea acestuia să îi plătească suma de 10.000 lei, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse de reclamant imobilului pârâtului.

Y a susţinut că nu poate fi obligat la plata întregii sume, arătând şi dovedind că nu este proprietar exclusiv al imobilului respectiv, ci doar copro


prietar, având o cotă de 1/2 din dreptul de proprietate, cealaltă cotă de 1/2 aparţinând lui Z.

Instanţa îl va obliga pe Y să îi plătească lui X:a) 5.000 lei, întrucât obligaţia ce incumbă coproprietarilor este divizi

bilă;b) 10.000 lei, întrucât obligaţia ce incumbă coproprietarilor este soli

dară;c) 10.000 lei, întrucât obligaţia ce incumbă coproprietarilor este indivi

zibilă prin natura ei.

87. Primus, Secundus şi Tertius săvârşesc împreună o faptă ilicită, care produce un prejudiciu în cuantum de 15.000 lei lui Quartius.

Primus, care i-a plătit lui Quartius întreaga sumă, este îndreptăţit să pretindă de la Secundus:

a) 10.000 lei;b) 5.000 lei, cu excepţia cazului în care Tertius este insolvabil;c) 7.500 lei, în cazul în care Tertius este insolvabil.

88. X şi Y se obligă în solidar să îi plătească lui Z suma de 24.000 lei. înainte de scadenţa acestei obligaţii, X decedează, moştenirea de pe urma lui fiind acceptată de M şi N. După scadenţă, Z îl cheamă în judecată pe N, solicitând obligarea acestuia la plata întregii sume.

Instanţa îl va obliga pe N să îi plătească lui Z:a) 6.000 lei;b) 12.000 lei;c) 24.000 lei.

89. Ca urmare a unui accident de circulaţie imputabil în mod egal lui Primus şi Secundus, i s-a cauzat lui Tertius un prejudiciu de 20.000 lei. La scurt timp după accident, Primus decedează, moştenirea fiind acceptată de unicul său succesibil, anume Quartius.

Tertius este îndreptăţit să pretindă:a) 20.000 de la Secundus',b) 10.000 de la Quartius;c) 20.000 de la Quartius.

90. La data de 03.10.2011, X îl împrumută pe Y cu suma de 5.000 de lei, suma urmând a fi restituită la data de 20 decembrie 2011. La data de

Teste grilă 383

11.11.2011, X transmite lui Z creanţa sa fată de Y, fără însă a-i aduce la* > i ’cunoştinţă în vreun fel cesiunea. La scadenţă, Z îi solicită lui Y restituirea sumei împrumutate. Y refuză să îi plătească, susţinând că el este în continuare obligat să îi restituie suma de 5.000 lei lui X.

Susţinerea lui Y:>

a) este întemeiată, deoarece cesiunea de creanţă nu este valabilă fără consimţământul debitorului cedat;

» 7

b) este întemeiată, deoarece cesiunea de creanţă nu i-a devenit opozabilă;

c) este neîntemeiată, deoarece cesiunea de creanţă este un mijloc juridic direct de schimbare a creditorului.

91. Suma de 10.000 lei, pe care X o datora lui Y, îi este plătită acestuia din urmă de către Z. Concomitent cu primirea plăţii, Y îi transmite lui Z toate drepturile pe care le avea împotriva lui X. Ulterior, Z îl cheamă în judecată pe X, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 lei. X se apară, susţinând că nu există vreun raport juridic între el şi Z.

Apărarea lui X:a) este întemeiată, deoarece X nu a consimţit ca datoria pe care o are

faţă de Y să fie plătită de altcineva;b) este întemeiată, deoarece actul juridic intervenit între Y şi Z nu

putea naşte vreo obligaţie în sarcina lui X, care este terţ faţă de acest act;c) este neîntemeiată, deoarece în speţă a operat o subrogaţie per

sonală convenţională.i

III. Actul juridic civil

92. Este vorba de un act juridic declarativ în cazul:a) actului confirmativ;b) cesiunii de creanţă;c) convenţiei de ipotecă.

93. Contractul de împrumut de folosinţă este un act juridic:a) real;b) inseparabil de modalităţi;c) nenumit.


94. Contractul de donaţie este:i

a) un act juridic consensual, ca regulă;b) o liberalitate;c) un act juridic unilateral.

95. Convenţia de ipotecă este un act juridic:a) real;b) accesoriu;c) constitutiv.

96. Capacitatea de a încheia actul juridic civil este:a) o stare de drept, spre deosebire de discernământ, care este o stare

de fapt;b) o parte a capacităţii civile de exerciţiu;c) o condiţie de fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juri

dic civil.

97. Incapacităţile relative de folosinţă:a) atrag, în cazul nerespectării lor, sancţiunea nulităţii relative, în toate

cazurile;b) nu permit încheierea valabilă a actului juridic de către incapabil cu o

anumită persoană sau cu anumite persoane;c) nu pot fi aplicate prin analogie.

98. Constituie cerinţe ale valabilităţii consimţământului:i > )

a) să provină de la o persoană cu capacitate de exerciţiu;b) să fie exprimat în cunoştinţă de cauză;c) să fie serios.

99. Ca regulă, viciile de consimţământ:a) atrag fie nulitatea absolută, fie nulitatea relativă;b) atrag nulitatea relativă;c) nu afectează valabilitatea actului juridic.

100. Nu există un element obiectiv în structura:a) erorii;b) dolului;c) violenţei.

Teste grilă 385

101. în funcţie de consecinţele care intervin, eroarea se clasifică în:i i '

a) eroare esenţială şi eroare neesenţială;b) eroare indiferentă şi eroare lezionară;c) eroare de fapt şi eroare de drept.

102. Este vorba de un viciu de consimţământ în cazul în care:♦

a) lipseşte discernământul;b) manifestarea de voinţă este prea vagă;c) partea a avut, la încheierea actului juridic, o falsă reprezentare a

calităţilor substanţiale ale obiectului material al prestaţiei.

103. Falsa reprezentare a realităţii la încheierea actului juridic atrage nulitatea relativă a acestuia în cazul în care priveşte:

a) identitatea fizică a obiectului material al prestaţiei;b) natura actului juridic;c) o normă juridică considerată de părţi ca determinantă pentru în

cheierea actului, chiar şi atunci când norma este accesibilă şi previzibilă.

104. Eroarea asupra persoanei cu care s-a contractat:a) atrage nulitatea absolută a actului juridic;b) este, în toate cazurile, viciu de consimţământ;c) poate atrage anularea actului juridic, în condiţiile legii.

105. în cazul erorii lezionare sunt aplicabile regulile de la:a) leziune ca viciu de consimţământ;b) eroare (error in substantiam), fiind vorba despre o falsă reprezen

tare asupra calităţilor obiectului material al contraprestaţiei;c) starea de necesitate.

106. în ipoteza erorii esenţiale asupra naturii actului juridic:a) partea aflată în eroare poate solicita fie constatarea nulităţii actului,

fie adaptarea acestuia;b) este necesar ca fiecare parte contractantă să se găsească în eroare

asupra unei împrejurări esenţiale avute în vedere la data încheierii contractului;

c) dreptul de a obţine anularea se stinge dacă executarea actului s-a realizat, în termen de 3 luni de la notificare, aşa cum îl înţelesese partea aflată în eroare.


107. Adaptarea contractului în cazul erorii esenţiale:a) poate interveni după trecerea a 3 luni de la data primirii cererii de

chemare în judecată, chiar dacă nu s-a dispus anularea contractului;b) nu poate interveni atunci când riscul de eroare ar fi trebuit asumat

de către partea ce o invocă;c) poate interveni atunci când eroarea priveşte simplele motive ale

contractului, dacă acestea au fost considerate determinante prin voinţa părţilor.

108. în cazul dolului:a) elementul obiectiv poate consta numai într-o acţiune;b) este vorba de o eroare provocată;c) sancţiunea incidenţă este nulitatea absolută.

109. Dolul:a) este aplicabil şi actelor juridice unilaterale;b) nu afectează valabilitatea contractului atunci când provine de la repre

zentantul cocontractantului;c) nu se presupune.

110. Dolul prin reticenţă:a) atrage anularea actului juridic, chiar şi atunci când eroarea nu a fost

esenţială;> *b) atrage nulitatea absolută sau, după caz, nulitatea relativă a actului

juridic civil;c) constă într-o faptă omisivă.

111. Spre deosebire de eroarea esenţială, dolul:a) atrage nulitatea relativă a actului juridic civil;b) angajează răspunderea autorului său pentru prejudiciile cauzate;c) este alcătuit dintr-un element subiectiv şi un element obiectiv.

112. Pentru a se dispune anularea contractului, dolul:a) poate proveni de la un terţ, dar numai dacă cealaltă parte a cunos

cut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea actului;b) trebuie, în toate cazurile, să provină de la cealaltă parte;c) poate proveni şi de la reprezentantul, comitentul ori gerantul afa

cerilor celeilalte părţi.

Teste grilă 387

113. în cazul viciului de consimţământ al violentei:i i

a) temerea insuflată trebuie să privească numai viaţa, persoana, onoarea sau bunurile părţii ameninţate;

b) ameninţarea se poate referi şi la o vătămare viitoare, dacă temerea este actuală;

c) temerea insuflată celui ameninţat trebuie să fie considerabilă şi actuală.

114. în materia violentei, ca viciu de consimţământ:» * »a) existenţa acesteia se apreciază ţinând cont de vârsta, starea so

cială, sănătatea şi caracterul persoanei ameninţate, aceste criterii fiind expres şi limitativ prevăzute de lege;

b) persoana ameninţată poate solicita, în cadrul aceleiaşi acţiuni, atât anularea actului, cât şi plata despăgubirilor;

c) ameninţarea poate privi şi exercitarea unui drept, dacă este realizată în scopul obţinerii de avantaje injuste.

115. în cazul în care o parte a profitat la încheierea contractului destarea de necesitate în care s-a aflat cealaltă parte:

a) sunt aplicabile regulile de la violenţă;b) contractul este lovit de nulitate absolută, pentru cauză ilicită şi imo

rală;c) sunt aplicabile regulile de la leziune.

116. Partea al cărei consimţământ a fost surprins prin doi sau violenţă:a) nu poate solicita anularea actului dacă a cerut repararea preju

diciului cauzat prin doi sau violenţă;b) nu a renunţat tacit la dreptul de a cere daune-interese atunci când a

confirmat tacit actul lovit de nulitate relativă;c) poate solicita reducerea prestaţiei sale cu valoarea daunelor-intere-

se la care ar fi îndreptăţită, numai subsidiar exercitării acţiunii în despăgubiri.

117. Leziunea:a) în cazul majorului, este aplicabilă şi actelor juridice bilaterale de dis

poziţie;b) presupune, în toate cazurile, o disproporţie evidentă de valoare între

prestaţii;


c) se aplică tuturor actelor juridice încheiate de către minorii între 14 şi 18 ani, fără încuviinţarea ocrotitorului legal.

118. Leziunea în cazul minorului:a) intervine şi atunci când minorul îşi asumă o obligaţie excesivă prin

raportare la starea sa patrimonială;b) atrage anulabilitatea actului doar dacă la momentul încheierii sale

leziunea depăşea jumătate din valoarea pe care o avea prestaţia promisă de minor;

c) se apreciază şi în funcţie de natura şi scopul contractului încheiat.

119. Acţiunea în anularea pentru leziune a unui act încheiat de un minor:a) se va admite chiar dacă la încheierea actului juridic minorul a creat,

prin mijloace viclene, aparenţa că este major;b) se va respinge ca inadmisibilă dacă disproporţia dintre prestaţii nu

exista la data introducerii cererii de chemare în judecată;c) se va respinge în cazul în care, prin intermediul ei, se atacă un act

juridic aleatoriu.

120. Acţiunea în anularea pentru leziune a unui act încheiat de un major:

a) poate fi formulată numai subsidiar faţă de acţiunea în reducerea obligaţiilor sale cu valoarea daunelor-interese;

b) poate fi respinsă dacă cealaltă parte oferă o reducere corespunzătoare a propriei prestaţii în termen de cel mult 3 luni de la data comunicării cererii de chemare în judecată;

c) este imprescriptibilă extinctiv dacă este opusă pe cale de excepţie.

121. Obiectul actului juridic civil:a) constă în drepturile şi obligaţiile părţilor;b) trebuie, printre altele, să fie determinat;c) constă în scopul urmărit la încheierea actului juridic.

122. Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie să fie, printre altele:

a) morală;b) explicită;c) posibilă.

Teste grilă 389

123. Cauza actului juridic civil nu există atunci când:a) actul juridic este utilizat pentru a eluda aplicarea unei norme legale

imperative;b) există eroare esenţială asupra motivului determinant;c) partea nu are discernământ.

124. Cauza actului juridic civil este ilicită:a) când este prohibită de lege sau contravine ordinii publice ori bunelor

moravuri;b) şi atunci când actul juridic este doar mijlocul pentru a eluda apli

carea unei norme legale imperative;c) numai atunci când este contrară ordinii publice, iar cealaltă parte a

cunoscut sau trebuia să cunoască această împrejurare.

125. în materia cauzei actului juridic civil, intervine nulitatea relativă:a) atunci când partea s-a aflat într-o eroare esenţială asupra existenţei

cauzei;b) ori de câte ori cauza nu îndeplineşte toate cerinţele de validitate;c) când cauza este contrară ordinii publice.

126. Forma cerută ad validitatem:a) constă, în toate cazurile, în întocmirea unui înscris autentic;b) este incompatibilă cu manifestarea tacită de voinţă;c) atrage nulitatea absolută.

127. Nerespectarea formei cerute de lege ad validitatem pentru încheierea actului juridic:

a) trebuie invocată de instanţă din oficiu;b) poate fi invocată de instanţă din oficiu, fără însă a exista o obligaţie

în acest sens;c) nu poate fi invocată de instanţă din oficiu în nicio situaţie în care

partea interesată a invocat un alt motiv de nulitate.

128. Forma este cerută ad validitatem în cazul:a) contractului de întreţinere;b) fideiusiunii;c) contractului de depozit.


129. Nerespectarea formei actului juridic civil cerute ad probationem:a) atrage nulitatea relativă a actului juridic;b) atrage nulitatea parţială a actului juridic;c) nu afectează valabilitatea actului juridic.

130. Forma este cerută ad probationem în cazul:a) contractului de arendare;b) contractului de tranzacţie;c) convenţiei matrimoniale.

131. Nu constituie o modalitate a actului juridic civil:a) termenul;b) capacitatea;c) condiţia.

132. Termenul de graţie:a) este un termen legal şi suspensiv în favoarea debitorului;b) este un termen jurisdicţional şi suspensiv în favoarea atât a credito

rului, cât şi a debitorului;c) nu este de natură să împiedice compensaţia.

133. Instanţa va putea stabili termenul, la cererea uneia dintre părţi:a) atunci când părţile au convenit să amâne stabilirea termenului;b) ţinând seama doar de natura obligaţiei şi de situaţia părţilor;c) atunci când obligaţia presupune prin natura sa un termen şi nu

există nicio convenţie prin care acesta să poată fi determinat.

134. Termenul suspensiv:a) amână naşterea dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative;b) are ca efect întârzierea exercitării dreptului subiectiv civil şi a înde

plinirii obligaţiei corelative;c) duce la stingerea dreptului subiectiv şi a obligaţiei corelative.

135. înainte de împlinirea termenului suspensiv stipulat în favoarea debitorului:

a) creditorul poate exercita acţiunea revocatorie;b) creditorul este îndreptăţit să refuze primirea plăţii înainte de scadenţă;

Teste grilă 391

c) riscul pieirii fortuite a bunului cert este suportat de către înstrăinător, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului.

136. Condiţia (ca modalitate a actului juridic) a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi şi de voinţa unei persoane determinate este:

a) mixtă;b) potestativă simplă;c) pur potestativă.

137. Condiţia (ca modalitate a actului juridic) a cărei realizare depinde de voinţa uneia dintre părţi şi de voinţa unei persoane nedeterminate este:

a) mixtă;b) pur potestativă;c) potestativă simplă.

138. Condiţia (ca modalitate a actului juridic) a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa unei terţe persoane este:

a) mixtă;b) potestativă simplă;c) cazuală.

139. Condiţia negativă:a) se socoteşte îndeplinită dacă termenul a expirat fără ca evenimentul

să se fi produs;b) nu se poate considera îndeplinită în nicio situaţie înainte de împli

nirea termenului;c) se socoteşte îndeplinită dacă debitorul, obligat sub condiţie, a împie

dicat realizarea ei.

140. în cazul condiţiei suspensive, pendenîe condiîione:a) prescripţia extinctivă nu începe să curgă;b) obligaţia se stinge prin compensaţie;c) se produce efectul translativ în cazul actelor juridice translative de

drepturi reale.

141. în cazul condiţiei suspensive, pendente conditione:a) dacă debitorul plăteşte, el nu este îndreptăţit să solicite restituirea

plăţii;


b) riscul pieirii fortuite a bunului cert este suportat, de regulă, de către dobânditor;

c) dobânditorul dreptului real imobiliar este îndreptăţit să îl înscrie provizoriu în cartea funciară.

1 4 2 . în cazul în care s-a realizat condiţia rezolutorie:t

a) actul juridic se consolidează retroactiv, afară de cazul când părţile au prevăzut altfel;

b) ca regulă, părţile trebuie să îşi restituie prestaţiile efectuate;c) fructele care au fost culese de dobânditor trebuie restituite.

1 4 3 . în caz de neexecutare a sarcinii:a) este afectată doar eficacitatea actului juridic civil;b) sancţiunea produce efecte numai pentru viitor;c) actul juridic este lovit de nulitate.

1 4 4 . Spre deosebire de condiţia suspensivă, sarcina:a) produce efecte retroactiv;b) este întâlnită numai în cazul liberalităţilor;c) poate atrage, în cazul neîndeplinirii ei, nulitatea actului juridic.

1 4 5 . Spre deosebire de sarcină, condiţia:a) operează de drept;b) poate fi stabilită prin convenţia părţilor;c) poate fi constatată ca îndeplinită sau, după caz, neîndeplinită printr-

o acţiune imprescriptibilă extinctiv.

1 4 6 . Este vorba de o excepţie de la principiul pacîa sunt servanda în cazul:

a) încetării contractului de întreţinere încheiat pe durată determinată din cauza morţii credirentierului, dacă aceasta a survenit după expirarea duratei contractului;

b) în care s-ar acorda prin lege un termen de amânare generală a executării unor obligaţii contractuale de către o anumită categorie de debitori;

c) încetării fideiusiunii prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulaţie contrară.

Teste grilă 393

147. Revizuirea efectelor actelor juridice, în cazul impreviziunii:a) poate avea loc, în funcţie de împrejurări, şi în cazul contractelor

sinalagmatice, cu titlu oneros, comutative şi cu executare uno ictu\b) poate interveni şi atunci când debitorul şi-a asumat riscul schimbării

împrejurărilor;c) poate fi dispusă numai dacă debitorul a încercat, într-un termen

rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a actului juridic.

148. în cazul impreviziunii, instanţa poate dispune adaptarea sau, după caz, încetarea contractului dacă, printre altele:

a) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor;b) creditorul a încercat, într-un termen optim şi previzibil, dar nu mai

târziu de începerea executării contractului, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului;

c) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului.

149. în cazul impreviziunii, revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor care afectează o liberalitate:

a) poate fi dispusă dacă îndeplinirea condiţiilor sau executarea sarcinilor a devenit excesiv de oneroasă pentru beneficiar din cauza unor situaţii imprevizibile şi imputabile acestuia, survenite ulterior acceptării liberalitătii;» *

b) poate fi cerută indiferent dacă acestea au fost stabilite printr-o donaţie sau printr-un legat;

c) presupune posibilitatea instanţei sesizate cu o astfel de cerere de a dispune modificări cantitative sau calitative ale condiţiilor sau ale sarcinilor care afectează liberalitatea.

150. Categoria excepţiilor de la irevocabilitatea actului juridic unilateral include, printre altele:

a) revocarea donaţiei între soţi;b) retractarea renunţării la moştenire după expirarea termenului pentru

exercitarea dreptului de opţiune succesorală;c) revocarea promisiunii publice de recompensă.

151. Constituie excepţie de la irevocabilitatea actului juridic bilateral:a) încetarea contractului de depozit la cererea deponentului;


b) încetarea mandatului din cauza morţii mandatarului;c) denunţarea contractului de locaţiune, de către locator, înainte de

împlinirea termenului stabilit.

152. Constituie excepţie de la irevocabilitatea actului juridic bilateral:a) renunţarea mandatarului la mandat;b) retractarea dispoziţiei de revocare a testamentului;c) revocarea, în toate cazurile, de către stipulant a stipulaţiei pentru

altul înainte ca acceptarea beneficiarului să ajungă la promitent.

153. în categoria avânzilor-cauză trebuie incluşi, printre alţii:a) reprezentanţii convenţionali ai părţilor;b) toţi cei care, ulterior încheierii actului juridic, au contractat cu părţile

acestuia;c) succesorii cu titlu universal ai părţilor.

154. Dobânditorul unui drept subiectiv (privit ut singuli) are calitatea deavând-cauză fată de:

i

a) actul juridic prin care a dobândit acel drept;b) actele juridice încheiate anterior de cel de la care a dobândit dreptul

respectiv, însă numai dacă sunt în legătură cu acel drept şi au fost respectate formalităţile de opozabilitate faţă de terţi;

c) toate actele juridice încheiate anterior de cel de la care a dobândit acel drept.

155. Constituie o excepţie aparentă de la principiul relativităţii actului juridic civil:

a) preluarea datoriei, cu consimţământul creditorului;b) situaţia succesorilor universali ai părţilor actului juridic;c) simulaţia.

156. Asemănător rezoluţiunii, nulitatea:» *a) atrage ineficacitatea actului juridic;b) se aplică numai contractelor sinalagmatice;c) este, în toate cazurile, supusă prescripţiei extinctive.

157. Spre deosebire de rezoluţiune, nulitatea:a) produce efecte retroactiv;

Teste grilă 395

b) se aplică numai actelor cu executare succesivă;c) este supusă altor reguli în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă.

158. Spre deosebire de caducitate, nulitatea:a) presupune un act juridic nevalabil încheiat;b) produce efecte numai pentru viitor;c) presupune o cauză existentă la momentul încheierii actului juridic.

159. Este considerată nescrisă:a) dispoziţia prin care se impune donatarului raportul în natură;b) clauza prin care se prevede o condiţie imposibilă;c) stipulaţia conform căreia subrogaţia ar opera fără consimţământul

debitorului.

160. Este considerată ca fiind nescrisă:a) clauza prin care acţiunea în anularea unui act juridic este declarată

imprescriptibilă extinctiv;b) clauza prin care creditorul întreţinerii se obligă la prestarea unor

servicii;c) clauza de antihreză.

161. Este lovit(ă) de nulitate absolută:a) contractul de fiducie prin care se realizează o liberalitate indirectă în

folosul beneficiarului;b) testamentul reciproc;c) orice convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei

revine doar unuia dintre soti.

162. Intervine nulitatea absolută în cazul:a) neexecutării cu intenţie a obligaţiei asumate prin contract;b) partajului făcut fără participarea tuturor coproprietarilor;c) lipsei cauzei.

163. Intervine nulitatea relativă în cazul:a) lipsei discernământului în momentul încheierii actului juridic;b) clauzei prin care părţile instituie o altă cauză de nulitate în afara

celor stabilite de lege;c) încălcării oricărei prevederi legale referitoare la capacitatea civilă.


164. Intervine nulitatea relativă în cazul:a) predecesului legatarului;b) neefectuării formalităţilor de publicitate imobiliară;c) viciilor de consimţământ.

165. Nulitatea relativă:a) poate fi confirmată şi tacit;b) intervine şi în cazul fraudei la lege;c) presupune o cauză ulterioară încheierii actului juridic.

166. Asemănător nulitătii absolute, nulitatea relativă:« *a) poate fi invocată, în principiu, şi de către instanţă din oficiu;b) desfiinţează efectele actului juridic ce contravin normelor juridice

edictate pentru încheierea lui valabilă;c) este imprescriptibilă extinctiv în toate cazurile în care se invocă pe

cale de excepţie.

167. Spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută:a) este supusă altor reguli privind suspendarea prescripţiei extinctive;b) poate fi invocată de către persoana al cărei interes a fost nesocotit

la momentul încheierii actului juridic civil;c) nu poate fi, în principiu, acoperită prin confirmare.

168. Dacă se invocă mai multe cauze de nulitate în privinţa aceluiaşi act juridic:

a) trebuie analizate cu prioritate cauzele de nulitate absolută;b) trebuie analizate toate cauzele de nulitate, afară de ipoteza în care

părţile convin altfel;c) este suficient ca instanţa să găsească o cauză de nulitate înte

meiată, devenind inutilă cercetarea celorlalte cauze de nulitate.

169. Confirmarea actului juridic lovit de nulitate:a) este posibilă numai în cazul nulităţii parţiale;b) produce efecte retroactiv (ex tune)\c) se realizează prin intermediul unui act recognitiv.

170. Actul juridic de confirmare:a) este o convenţie prin care se ratifică un act juridic anulabil;

Teste grilă 397

b) validează retroactiv actul juridic anulabil;c) presupune refacerea actului juridic anulabil.

171. Efectele nulitătii:i

a) nu diferă după cum actul juridic a fost sau nu executat până în momentul declarării nulitătii;» *

b) sunt aceleaşi indiferent de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală ce stabileşte condiţia de validitate nerespectată la încheierea actului juridic;

c) se produc numai pentru viitor, afară de excepţiile expres prevăzute de lege.

172. în ceea ce priveşte repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului juridic desfiinţat:

a) acţiunea (cererea) în restituirea prestaţiilor executate nu se confundă cu acţiunea (cererea) în nulitate;

b) instanţa căreia i s-a solicitat doar desfiinţarea actului juridic trebuie să dispună, chiar şi din oficiu, restituirea prestaţiilor executate în baza acestuia;

c) instanţa va dispune repunerea ambelor părţi în situaţia anterioară, chiar dacă cealaltă parte nu a solicitat expres restituirea prestaţiei sale.

173. în caz de anulare a actului:a) părţile sunt de drept (ope legis) repuse în situaţia anterioară;b) fructele culese până la data intentării cererii de anulare de posesorul

de bună-credintă nu se restituie;> 9

c) nu poate fi opusă uzucapiunea.

174. Atunci când restituirea prestaţiilor, efectuate în temeiul unui contract care a fost desfiinţat pentru o cauză de nulitate absolută, se face prin echivalent, deoarece prestaţiile privesc servicii deja efectuate, valoarea acestora se apreciază prin raportare la momentul:

a) introducerii cererii de chemare în judecată;b) primirii de către debitor a prestaţiei supuse restituirii;c) punerii în întârziere a debitorului.


175. Cheltuielile efectuate cu restituirea prestaţiilor se suportă:a) de ambele părţi în mod egal, cu excepţia cazului în care părţile pre

văd altfel;b) ca regulă, de ambele părţi, proporţional cu valoarea prestaţiilor care

se restituie;c) integral de partea culpabilă pentru desfiinţarea actului juridic.

176. Categoria excepţiilor de la principiul anulării actului subsecvent caurmare a anulării actului iniţial include, între altele:

i 1

a) conversiunea actului juridic civil;b) cazul subdobânditorului de bună-credinţă şi cu titlu gratuit al unui

drept real imobiliar, după trecerea a 5 ani de la data înregistrării cererii de înscriere în cartea funciară;

c) cazul în care terţul subdobânditor ar putea invoca uzucapiunea.

177. Conversiunea actului juridic:a) înlătură efectele nulităţii;b) implică refacerea actului juridic lovit de nulitate;c) presupune validarea actului juridic prin confirmare.

178. Efectele nulitătii sunt înlăturate de:a) principiul restitutio in integrum;b) excepţia error communis facit ius\c) principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis.

179. Excepţia error communis facit ius:a) nu cunoaşte nicio aplicare legală;b) nu este aplicabilă în materia cărţii funciare;c) are ca efect menţinerea unui act juridic încheiat într-o situaţie de

eroare comună şi invincibilă.

180. Primus le-a vândut lui Secundus şi Tertius o bijuterie, predarea bunului vândut şi plata preţului având loc chiar la momentul încheierii contractului. Ulterior, Primus a solicitat anularea contractului de vânzare, arătând că la încheierea acestuia a fost în eroare cu privire la calitatea de soţi a cumpărătorilor, abia ulterior aflând că aceştia erau divorţaţi.

Teste grilă 399

Instanta:»

a) va respinge acţiunea, deoarece eroarea asupra stării civile a cumpărătorilor nu poate constitui motiv de anulare;

b) va admite acţiunea, întrucât calitatea de soţi a cumpărătorilor este un element determinant pentru încheierea contractului, având în vedere obiectul derivat al acestuia;

c) va respinge acţiunea, întrucât executarea contractului a confirmat tacit nulitatea relativă.

181. X a cumpărat de la Y o geantă cu preţul de 1.000 lei. Z, partenerul de viaţă al lui X, a solicitat anularea acestui contract pentru doi, susţinând că Y i-a ascuns cu bună-ştiinţă lui X faptul că geanta nu este din piele naturală, ci din piele sintetică.

Instanta:>

a) va admite acţiunea în anulare, dacă Z dovedeşte susţinerile sale;b) va respinge acţiunea în anulare ca nefondată, deoarece în speţă nu

este vorba de un element esenţial pentru încheierea contractului;c) va respinge acţiunea în anuiare ca fiind introdusă de o persoană

fără calitate procesuală activă.

182. X, persoană juridică, a cerut anularea pentru violenţă a contractului de antrepriză încheiat cu Y, persoană juridică, arătând (şi dovedind) că, pe parcursul executării acestui contract, reprezentantul legal al lui Y a exercitat ameninţări la adresa reprezentantului legal al lui X, obţinând astfel plata înainte de termenul convenit.

Instanta:>

a) va respinge cererea, deoarece numai persoanele fizice pot invoca viciul de consimţământ al violentei;» » ’

b) va respinge cererea, întrucât cauza de nulitate trebuie să existe la momentul încheierii actului juridic;

c) va admite cererea, deoarece şi plata este un act juridic.

183. X, unicul moştenitor al lui Y, a solicitat în contradictoriu cu Z anularea contractului prin care Y i-a transmis dreptul de proprietate asupra unui imobil lui Z, în schimbul întreţinerii prestate de acesta din urmă până la sfârşitul vieţii lui Y. în motivare, reclamantul a arătat că autorul lui, din cauza stării de sănătate şi a vârstei înaintate, a avut o anumită temere


subiectivă, în sensul că a apreciat că singurul care îl poate ajuta în starea în care se afla era pârâtul.

în speţă, faţă de motivul invocat, contractul de întreţinere este:a) lovit de nulitate relativă pentru eroare esenţială;b) lovit de nulitate relativă pentru violenţă morală;c) valabil.

184. Primus a cerut anularea pentru leziune a contractului prin care i-a vândut lui Secundus un anumit imobil pentru preţul de 60.000 lei, preţ plătit la momentul încheierii contractului. în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat (şi dovedit) că la încheierea contractului se afla într-o stare de nevoi acută, în sensul că se apropia scadenţa unei datorii de 50.000 lei pe care o avea faţă de un terţ creditor al său, iar cumpărătorul a profitat de această stare de nevoi, obligându-l să accepte un preţ vădit mai mic decât valoarea de circulaţie a imobilului, care era de100.000 lei.

Instanta:t

a) va respinge cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată;b) va constata leziunea şi va majora preţul la 100.000 lei, obligându-l

pe Secundus să îi plătească lui Primus suma de 40.000 lei;c) va constata nulitatea absolută pentru cauză imorală, dispunând re

stabilirea situatiei anterioare.>

185. Prin înscris sub semnătură privată încheiat la data de 10.11.2011, Primus l-a împrumutat pe Secundus cu suma de 10.000 lei, sumă ce urma să fie restituită la 24.12.2011. Părţile au inserat în înscris şi o clauză potrivit căreia, până la restituirea sumei împrumutate, Secundus constituie în favoarea lui Primus o garanţie reală asupra autoturismului său, care însă va rămâne în folosinţa proprietarului. Această clauză:

a) a dat naştere unui drept de ipotecă asupra autoturismului;b) a dat naştere unui drept de gaj asupra autoturismului;c) nu a dat naştere, în mod valabil, unui drept real de garanţie asupra

autoturismului.

186. Prin înscrisul dactilografiat, semnat la 25 martie 1992 de M.V. în faţa secretarului primăriei comunei P., judeţul laşi şi intitulat „testament”, M.V. a arătat că lasă după moartea sa o casă de locuit şi un teren fiului său, M.C., cu condiţia ca acesta să îl îngrijească până la deces, iar după moarte să îi facă cele creştineşti, conform tradiţiei locale. După deschi

Teste grilă 401

derea succesiunii de pe urma lui M.V., M.A., în calitate de soţie supravieţuitoare, a solicitat în contradictoriu cu M.C., între altele, desfiinţarea tes-1 » 7 7 ,

tamentului.în speţă, testamentul întocmit la 25 martie 1992:a) este valabil ca testament olograf;b) este valabil ca testament autentic;c) este lovit de nulitate absolută pentru lipsa formei cerute ad validi-

tatem.

187. La data de 3 octombrie 2011, Primus a cumpărat de la Secundus un anumit tablou (bun individual determinat), părţile stabilind că acesta va fi predat cumpărătorului la data de 31 octombrie 2011, când va fi plătit şi preţul de 20.000 lei. La data de 29 octombrie 2011, tabloul a pierit fortuit. L-a data de 7 noiembrie 2011, Secundus l-a chemat în judecată pe Primus, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 20.000 lei, cu titlu de preţ. Pârâtul a cerut respingerea acţiunii, deoarece reclamantul nu îşi poate executa obligaţia de predare a bunului vândut, trebuind deci să suporte riscul pieirii fortuite.

Instanta:»

a) va respinge acţiunea, deoarece riscul contractului sinalagmatic se suportă de debitorul obligaţiei imposibil de executat;

b) va admite acţiunea în parte, obligând pe pârât să plătească reclamantului suma de 10.000 lei, deoarece riscul trebuie suportat de ambele părţi, în mod egal;

c) va admite acţiunea, obligând pe pârât să plătească reclamantului suma de 20.000 lei, deoarece pârâtul era proprietar al bunului la momentul pieirii fortuite, iar riscul pieirii fortuite a bunului se suportă de proprietarul acestuia.

188. X îi donează lui Y un imobil, părţile stipulând, între altele, obligaţia lui Y de a plăti în favoarea lui Z, nepotul de frate al lui X, suma de 5.000 lei anual, până când Z îşi va finaliza studiile universitare de licenţă.

După finalizarea studiilor, Z îl cheamă în judecată pe Y, solicitând revocarea donaţiei, invocând (şi dovedind) neexecutarea obligaţiei asumate de Y în favoarea sa.

Instanta:»

a) va admite cererea, neexecutarea obligaţiei de către donatar constituind motiv de revocare a donaţiei;» *


b) va respinge cererea, deoarece Z nu poate cere revocarea donaţiei;c) va respinge cererea, deoarece donaţiile sunt irevocabile.

189. X şi Y încheie un contract de arendare, pe o durată de 3 ani, având ca obiect un teren arabil în suprafaţă de 10 hectare, în schimbul unei arende reprezentând jumătate din contravaloarea recoltei ce se va culege. Ulterior, arendaşul Y încheie un contract de subarendare cu Z. X îl cheamă în judecată pe Y, solicitând instanţei declararea nulităţii absolute a contractului de subarendare.

în raport doar cu aceste date ale speţei, instanţa:a) va respinge cererea ca neîntemeiată;b) va respinge cererea, întrucât nu a fost introdusă împotriva ambelor

părţi ale contractului de subarendare;c) va admite cererea.

190. Primus l-a chemat în judecată pe Secundus, pentru a fi obligat la plata preţului apartamentului pe care i l-a vândut prin înscris sub semnătură privată încheiat la data de 3.10.2011. Deşi legal citat, pârâtul nu a depus întâmpinare şi nici nu s-a prezentat spre a se apăra.

Instanta:a) va admite cererea de chemare în judecată;b) va respinge cererea de chemare în judecată şi va constata, în dis

pozitivul hotărârii, nulitatea absolută a vânzării pentru lipsa formei autentice;

c) va respinge cererea de chemare în judecată şi doar în considerentele hotărârii (în motivare) va arăta că vânzarea este lovită de nulitate absolută.

191. Primus l-a chemat în judecată pe Secundus, pentru a se dispune rezoluţiunea, pentru neplata preţului, a contractului de vânzare intervenit între cei doi, cu daune-interese. Fără a formula cerere reconvenţională, Secundus a invocat (şi dovedit) că a încheiat contractul sub imperiul violentei.

*

Instanta:a) va respinge cererea de chemare în judecată, fără a anula contractul

de vânzare;b) va respinge cererea de chemare în judecată şi va anula contractul

de vânzare pentru violenţă;

Teste grilă 403

c) va admite cererea de chemare în judecată şi va dispune rezoluţiunea, obligând pârâtul la plata de daune-interese.

192. X, în vârstă de 17 ani, îi vinde un calculator lui Y, major, în schimbul preţului de 1.000 lei. La încheierea contractului, vânzătorul i-a spus cumpărătorului că are vârsta de 19 ani, prezentându-i în acest sens cartea de identitate a fratelui său, mai mare ca el cu 2 ani. Din preţul obţinut, X şi-a achitat o datorie de 400 lei, a făcut prietenei sale un cadou în valoare de 350 lei, restul de bani fiindu-i furat.

Ulterior, X a solicitat în contradictoriu cu Y anularea contractului de vânzare pentru lipsa capacităţii depline de exerciţiu a vânzătorului, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Instanta:>

a) va dispune anularea, obligându-l pe Y să îi remită calculatorul lui X, iar pe X să îi plătească lui Y suma de 400 lei;

b) va respinge cererea de chemare în judecată;c) va dispune anularea, obligându-l pe Y să îi remită calculatorul lui X,

iar pe X să îi plătească lui Y suma de 750 lei.

IV. Prescripţia extinctivă şi decăderea

193. Renunţarea la prescripţia extinctivă:a) poate fi expresă sau tacită;b) produce efecte numai în privinţa celui care a făcut-o;c) poate fi realizată cât timp prescripţia nu a început să curgă.

194. Renunţarea la prescripţie:a) poate fi făcută de către minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu;b) făcută de către unul dintre codebitorii unei obligaţii solidare nu îi

împiedică pe ceilalţi codebitori să invoce prescripţia;c) poate fi făcută atât cu privire la prescripţia împlinită, cât şi la benefi

ciul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită.

195. Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală:a) nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară, caz în care

creditorul ipotecar poate urmări oricare dintre bunurile debitorului, însă numai în limita valorii bunurilor ipotecate;


b) atrage, în principiu, prescripţia dreptului la acţiune privind drepturile accesorii;

c) nu atrage şi stingerea dreptului de gaj.

196. Este imprescriptibilă extinctiv acţiunea:a) de partaj;b) întemeiată pe plata nedatorată;c) negatorie.

197. Este prescriptibilă extinctiv acţiunea confesorie întemeiată pe:a) dreptul de superficie;b) dreptul de servitute;c) dreptul de abitaţie.

198. Este prescriptibilă extinctiv:a) acţiunea în revendicare imobiliară în cazul avulsiunii;b) acţiunea negatorie;c) acţiunea în constatare.

199. Este imprescriptibilă extinctiv:a) acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă, atunci când este pornită

de moştenitorii copilului;b) acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă în timpul vieţii copilului;c) acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de soţul mamei.

200. Este supusă prescripţiei extinctive:a) acţiunea în revocarea judecătorească a legatului;b) excepţia de reducţiune a liberalităţilor excesive;c) petiţia de ereditate.

201. în cazul dreptului afectat de o condiţie rezolutorie, prescripţia extinctivă:

a) începe să curgă de la data când obligaţia de a da sau de a face a devenit exigibilă şi debitorul trebuia astfel să o execute;

b) este suspendată evenienîe conditione;c) începe să curgă de la data realizării condiţiei.

Teste grilă 405

202. Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când cel păgubit:

a) a descoperit prejudiciul;b) a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care a cauzat-o;c) a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde

de ea.

203. Prescripţia extinctivă a acţiunii în anularea actului juridic pentru violenţă începe să curgă:

a) la data încetării violenţei;b) cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încetării violenţei;c) cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului

juridic.

204. Prescripţia extinctivă a acţiunii în anularea actului juridic pentru doi începe să curgă:

a) cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului juridic;

b) la data descoperirii dolului;c) la data la care cel îndreptăţit a cunoscut dolul, dar nu mai târziu de

împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.

205. Prescripţia extinctivă a acţiunii în declararea nulităţii pentru eroare asupra calităţilor substanţiale ale lucrului vândut începe să curgă:

a) de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare;b) de la data predării lucrului;c) de la data la care cumpărătorul a cunoscut că a avut o falsă repre

zentare a realităţii, însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la dataîncheierii contractului de vânzare-cumpărare.

206. Prescripţia acţiunii în răspundere civilă pentru viciile ascunse ale lucrului începe să curgă:

a) de la data predării lucrului;b) în toate cazurile de la data descoperirii viciilor;c) cel mai târziu de la data expirării termenului de garanţie.

207. Forţa majoră constituie o cauză:a) de suspendare a prescripţiei extinctive;


b) care justifică repunerea în termenul de prescripţie extinctivă;c) de suspendare a termenului de decădere.

208. Prescripţia extinctivă nu curge:a) între partenerii de viaţă;b) între rudele şi afinii până la gradul IV, inclusiv;c) între soţi.

209. Nu constituie o cauză de suspendare a cursului prescripţiei extinctive:

a) ascunderea de către debitor, în mod deliberat, a existenţei sau exigibilităţii datoriei;

b) logodna intervenită între creditoare şi debitor;c) depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de

alti creditori.

210. Există cauze speciale de suspendare a cursului prescripţiei extinctive:

a) în materie succesorală;b) în materia răspunderii pentru ţinerea defectuoasă a cărţii funciare;c) acţiunii în anularea actului juridic pentru doi.

211. Efectul special al suspendării cursului prescripţiei extinctive:a) se produce în toate cazurile în care intervine o cauză de suspen

dare;b) constă în amânarea împlinirii termenului de prescripţie extinctivă în

cazurile prevăzute de lege;c) se aplică atunci când au rămas mai puţin de 6 luni până la împlinirea

termenului, dacă acesta este mai mic de 6 luni.

212. Suspendarea prescripţiei extinctive:a) nu intervine dacă părţile au convenit că nu va produce efecte

împrejurarea care, potrivit legii, ar constitui cauză de suspendare;b) operează numai în cazurile expres prevăzute de lege;c) intervine în cazul în care debitorul se află într-o situaţie de forţă

majoră.

Teste grilă 407

213. în privinţa cursului prescripţiei extinctive:a) cauzele de suspendare, de întrerupere şi de repunere în termen

sunt expres şi limitativ prevăzute de lege;b) clauza prin care părţile contractante ar stabili momentul de la care

începe să curgă prescripţia, derogând astfel de la regula incidenţă materiei respective, nu este lovită de nulitate absolută;

c) nu prezintă importanţă distincţia dintre forţa majoră şi cazul fortuit.

214. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă de drept comun:a) nu poate fi dispusă din oficiu de organul de jurisdicţie;b) se dispune numai pentru cauzele enumerate limitativ de lege;c) operează de drept şi automat.

215. Predarea, la 30 de zile de la încheierea unei promisiuni bilaterale de vânzare în care nu s-a stipulat un termen pentru încheierea contractului de vânzare, a bunului ce formează obiectul acesteia către cel care urmează să îl cumpere:

a) constituie o cauză care justifică repunerea în termenul de prescripţie extinctivă a dreptului de a cere încheierea contractului de vânzare-cum- părare;

b) reprezintă executarea obligaţiei de a da;c) întrerupe cursul prescripţiei extinctive a dreptului celui care urmează

să cumpere de a cere încheierea contractului de vânzare.

216. Cererea de chemare în judecată introdusă de către creditor:a) are ca efect întreruperea cursului prescripţiei extinctive în toate

situatiile; i 7

b) reprezintă o cauză de suspendare a cursului prescripţiei extinctive;c) atribuie un caracter provizoriu şi condiţionat întreruperii cursului

prescripţiei extinctive.

217. Nu constituie o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive:a) constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale;b) punerea în întârziere a debitorului, dacă aceasta este urmată de

chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data împlinirii termenului de prescripţie;

c) punerea în întârziere a debitorului, dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.


218. întreruperea prescripţiei extinctive:a) are ca efect înlăturarea prescripţiei extinctive scurse anterior mome

ntului apariţiei cauzei de întrerupere;b) intervine numai în cazul recunoaşterii exprese din partea debitorului;c) îşi produce efectele chiar dacă cererea de chemare în judecată este

respinsă.

219. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă are ca efect:a) ştergerea prescripţiei extinctive scurse anterior momentului apariţiei

cauzei de repunere în termen;b) posibilitatea de a considera prescripţia extinctivă ca neîmplinită;c) oprirea cursului prescripţiei extinctive.

220. Termenul de prescripţie extinctivă este de 3 ani în cazul:a) acţiunii în revendicarea imobilului adjudecat;b) dreptului la acţiunea ipotecară;c) acţiunii în anulare pentru leziune.

221. în cazul termenului de decădere de ordine publică:a) instanţa este obligată să invoce şi să aplice din oficiu decăderea,

dacă este cazul;b) partea interesată poate să renunţe la termen doar după începerea

cursului acestuia;c) renunţarea anticipată la termen nu este posibilă decât cu acordul

tuturor părţilor.

222. Constituie termen de decădere:a) termenul de 1 an aplicabil dreptului de opţiune succesorală;b) termenul de 1 an pentru exercitarea acţiunii posesorii;c) termenul de 3 ani aplicabil acţiunii în revendicarea bunului mobil

pierdut sau furat de la posesorul de bună-credinţă.

223. Clauza prin care părţile stabilesc un termen de decădere care ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului subiectiv:

a) este, pe temeiul principiului libertăţii de voinţă, valabilă;b) nu va produce efecte decât în cazul în care titularul dreptului subiec

tiv dovedeşte vicierea consimţământului său;c) este lovită de nulitate absolută.

Teste grilă 409

224. Un termen de decădere de o lună care a început să curgă marţi 31 ianuarie 2012 s-a împlinit:

a) joi 1 martie 2012;b) vineri 2 martie 2012;c) miercuri 29 februarie 2012.

225. Un termen de decădere de o lună care a început să curgă joi 31 mai 2012 se va împlini:

a) sâmbătă 30 iunie 2012;b) duminică 1 iulie 2012;c) luni 1 iulie 2012.

226. La data de 1.06.2006, Primus îi închiriază un apartament lui Secundus pe o durată de cinci ani în schimbul unei chirii lunare de 500 de lei, fiecare chirie fiind scadentă în ultima zi a fiecărei luni. La 1.09.2011, Primus îl cheamă în judecată pe Secundus, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să îl oblige pe Secundus la plata sumei aferente chiriilor neplătite de către acesta. Din probatoriul administrat rezultă că Secundus nu a plătit nicio chirie de la data închirierii apartamentului.

Secundus s-a apărat susţinând că în speţă a intervenit prescripţia extinctivă.

Instanta:»

a) va admite în parte cererea de chemare în judecată şi îl va obliga pe Secundus să îi plătească lui Primus suma de 16.500 lei;

b) va admite cererea de chemare în judecată şi îl va obliga pe Secundus să îi plătească lui Primus suma de 30.000 lei;

c) va respinge cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

227. La data de 11.11.2007, Primus îl împrumută pe Secundus cu10.000 lei, părţile convenind că suma va fi restituită la data de11.11.2008, precum şi o dobândă lunară de 0,5% până la restituirea efectivă. întrucât Secundus nu a restituit suma împrumutată şi nici nu a plătit vreo dobândă, la data de 10.11.2011, Primus îl cheamă în judecată pe Secundus, solicitând instanţei, prin capătul de cerere principal, obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de restituire împrumut, precum şi, prin capătul de cerere accesoriu, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.400 lei cu titlu de dobândă aferentă. Secundus a invocat prescripţia extinctivă.


Instanta:>

a) va respinge atât capătul de cerere principal, cât şi capătul de cerere accesoriu ca prescrise;

b) va obliga pe pârât la plata către reclamant a sumei de 10.000 lei cu titlu de restituire împrumut, precum şi a sumei de 2.400 lei cu titlu de dobânzi;

c) va obliga pe pârât la plata către reclamant a sumei de 10.000 lei cu titlu de restituire împrumut, precum şi a sumei de 1.800 lei cu titlu de dobânzi.

228. La 10.10.2008, în cadrul unei emisiuni televizate, X, moderatorul emisiunii, îi adresează grave injurii şi calomnii lui Y, unul dintre invitaţii la acea emisiune. La 04.12.2008, Y depune o plângere penală împotriva lui X, însă instanţa penală, constatând incidenţa art. 10 alin. (1) lit. b) C.proc.pen., pronunţă o hotărâre de achitare. în plângerea penală Y menţiona, între altele, că îşi rezervă dreptul de a pretinde despăgubiri pentru prejudiciul cauzat dreptului său la imagine. La 14.11.2011, Y ÎI cheamă în judecată pe X, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să îl oblige pe pârât la plata sumei de 100.000 de lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral pe care i l-a cauzat prin afirmaţiile făcute cu ocazia acelei emisiuni televizate. X se apără susţinând că acţiunea este prescrisă.

Instanta:>

a) va respinge excepţia de prescripţie extinctivă, deoarece dreptul la imagine este un drept nepatrimonial, astfel încât repararea lui este imprescriptibilă extinctiv;

b) va admite excepţia de prescripţie extinctivă, constatând că termenul de prescripţie s-a împlinit la 10.10.2011, deci anterior sesizării instanţei;

c) va respinge excepţia de prescripţie extinctivă, deoarece plângerea penală a întrerupt cursul prescripţiei extinctive.

229. La 15.10.2006, X îi vinde lui Y o bijuterie, însă contractul este ulterior rezolvit pentru neplata preţului prin hotărâre rămasă definitivă la12.03.2008.

La 17.04.2011, X îl cheamă în judecată pe Y, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să îl oblige pe Y la restituirea bijuteriei ce a făcut obiectul contractului desfiinţat. Y invocă excepţia de prescripţie extinctivă a acţiunii în restituirea prestaţiei executate în temeiul contractului desfiintat.

Teste grilă 411

Instanta:»

a) va respinge acţiunea ca prescrisă, deoarece termenul de prescripţie de 3 ani pentru acţiunea în restituirea prestaţiilor s-a împlinit la 12.03.2011;

b) va respinge excepţia de prescripţie, întrucât acţiunea în restituirea prestaţiilor, având caracter accesoriu, este imprescriptibilă extinctiv ca şi acţiunea în rezoluţiune;> » *

c) va respinge excepţia de prescripţie, deoarece, în speţă, acţiunea în restituirea prestaţiei executate de X are caracterul unei acţiuni reale.

230. La 11.02.2008, X îi vinde prietenului său Y o bijuterie în schimbul preţului de 12.000 lei, care trebuia plătit până la sfârşitul lunii. La15.05.2011, Y îl împrumută pe X cu 25.000 lei, împrumut ce trebuia restituit la 30.06.2011. După deteriorarea relaţiei de prietenie dintre cei doi, la 30.09.2011, Y îl cheamă în judecată pe X, spre a fi obligat să îi plătească suma de 25.000 lei cu titlu de împrumut nerestituit. X se apără invocând compensaţia legală. Y recunoaşte că nu a achitat preţul pentrucontractul încheiat în februarie 2008, susţinând însă că a intervenit

1 i

prescripţia extinctivă a creanţei pe care X o avea faţă de el.Instanţa îl va obliga pe X să îi plătească lui Y suma de:a) 13.000 lei, deoarece, în speţă, creanţa lui X faţă de Y este valorifi

cată pe cale de excepţie, iar excepţiile sunt imprescriptibile extinctiv;b) 25.000 lei, deoarece creanţa pe care X o avea faţă de Y era pre

scrisă în momentul în care s-ar fi putut opune compensaţia;c) 13.000 lei, deoarece relaţia de prietenie dintre cei doi a avut ca efect

suspendarea prescripţiei creanţei pe care X o are faţă de Y.

231. La data de 06.05.2008, Primus a cumpărat de la Secundus un tablou semnat de renumitul pictor La data de 30.06.2011, consultând un expert în materie, Primus a aflat că tabloul respectiv este doar o reproducere, astfel că, prin cerere înregistrată la data de 01.09.2011, Primus l-a chemat în judecată pe Secundus, solicitând anularea contractului pentru eroare esenţială. Prin întâmpinare depusă în termen legal, Secundus a solicitat respingerea acţiunii ca prescrisă.

Instanta:*

a) va soluţiona cauza pe fond, acţiunea nefiind prescrisă;b) va respinge acţiunea ca prescrisă, deoarece au trecut mai mult de 3

ani de la încheierea contractului;c) va respinge acţiunea ca prescrisă, deoarece Primus nu a descoperit

faptul că a fost în eroare până cel mai târziu la data de 06.11.2009.


232. Ca urmare a unor manopere dolosive săvârşite de X, acesta cumpără de la Y un imobil la data de 8 octombrie 2011. Presupunând căY va descoperi că a fost victima dolului abia la data de 1 iunie 2013 şi că nu vor exista cauze de suspendare sau de întrerupere a prescripţiei, termenul de prescripţie a acţiunii în anularea contractului se va împlini la data de:

a) 8 aprilie 2016;b) 1 iunie 2016;c) 8 octombrie 2014.

233. La 15.05.2008, autoturismul lui Primus, aflat într-o parcare, este lovit de un alt autovehicul, dar nu este identificat şoferul acestuia. La data de 25.06.2008, Primus plăteşte 10.000 lei către service-ul care i-a reparat avariile cauzate prin acea tamponare. După o serie de investigaţii, la10.09.2008, Primus a aflat că la volanul autovehiculului care i-a tamponat autoturismul se afla chiar proprietarul acestuia, anume Secundus.

La 5.09.2011, Primus îl cheamă în judecată pe Secundus, solicitând obligarea acestuia să îi plătească suma de 10.000 de lei cu titlu de despăgubiri pentru avariile cauzate autoturismului său. Secundus se apără invocând excepţia de prescripţie extinctivă.

Instanta:>

a) va respinge cererea de chemare în judecată ca prescrisă, constatând că termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit la data de 15.05.2011;

b) va respinge excepţia de prescripţie extinctivă şi va soluţiona cererea de chemare în judecată pe fond;

c) va respinge cererea de chemare în judecată ca prescrisă, constatând că termenul de prescripţie extinctivă s-a împlinit la data de25.06.2011.

234. La 20.12.2006, X îl împrumută pe Y cu 10.000 USD, suma urmând a fi restituită la 13.03.2007. La 13.10.2009, X se căsătoreşte cu Y. Cei doi divorţează, de comun acord, la 16.05.2011.

Prescripţia dreptului la acţiune al lui X de a pretinde de la Y restituirea sumei împrumutate:

a) s-a împlinit la 16.11.2011;b) s-a împlinit la 13.03.2010;c) s-a împlini la 16.10.2011.

Teste grilă 413

235. Prin antecontract de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică la data de 10 octombrie 2008, Primus s-a obligat să îi transmită lui Secundus dreptul de proprietate asupra unui anumit teren pentru preţul de100.000 lei, din care 25.000 lei au fost plătiţi la încheierea antecontractului.

La data de 15 martie 2009, deşi încă nu se încheiase contractul de vânzare-cumpărare, Primus i-a predat terenul respectiv lui Secundus, fiind plătită şi diferenţa de preţ.

Ulterior, Primus a refuzat să încheie contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică.

La data de 12 octombrie 2011, Secundus l-a chemat în judecată pe Primus, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract.

Pârâtul a invocat excepţia de prescripţie extinctivă.Instanta:a) va respinge excepţia de prescripţie extinctivă, întrucât dreptul de

proprietate este imprescriptibil extinctiv;b) va respinge excepţia de prescripţie extinctivă, întrucât prescripţia a

fost întreruptă;c) va admite excepţia de prescripţie extinctivă, întrucât de la încheierea

antecontractului şi până la sesizarea instanţei au trecut mai mult de 3 ani.

236. La 1 octombrie 2011, X îi promite lui Y că îi va vinde un anumit imobil în schimbul unui anumit preţ, părţile convenind că vor încheia contractul de vânzare în formă autentică la data de 31 octombrie 2011. Ulterior, X refuză să mai încheie contractul translativ de proprietate.

Presupunând că nu există cauze de întrerupere şi suspendare, termenul de prescripţie extinctivă a dreptului lui Y de a solicita pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de contract se va împlini:

a) luni 30 aprilie 2012;b) vineri 31 octombrie 2014;c) miercuri 2 mai 2012.

Răspunsuri

I. Caracterizare generală a dreptului civil

18. a;19. a;20. b;21. c;22. b, c;23. c;24. b;25. a;26. a, c;27. b, c;28. b, c;29. c;30. c;31. c;32. a;33. a;34. b.

1. b, c;2. c;3. a, c;4. a, b;5. a, c;6. b;7. a, c;8. b, c;9. c;10. a, b;11. b, c;12. b;13. a, c;14. a, c;15. b, c;16. a;17. b;

II. Raportul juridic civil

35. c;36. a, b;37. a, c;38. b;39. a;40. c;41. b, c;42. a;43. a, b;44. c;45. b;46. a;

47. b;48. c;49. a, b;50. c;51. a, b;52. a;53. b;54. b;55. a, b;56. a, b;57. a;58. b;

Răspunsuri 415

59. a;60. b;61. b;62. a, b;63. a, c;64. c;65. c;66. a, b;67. a;68. a, b;69. a, c;70. b, c;71. b;72. b, c;73. c;74. a, b;75. b, c;

III. Actul juridic civil

92. a;93. a, b;94. b;95. b, c;96. a, c;97. b, c;98. b, c;99. b;100. a;101. a;102. c;103. a, b;104. c;105. a;106. c;107. b, c;108. b;

76. b;77. a, b;78. a, c;79. a, b;80. b;81. b;82. c;83. b;84. b;85. c;86. a;87. b, c;88. a;89. a, b;90. b;91. c.

109. a, c;110. a, c;111. b, c;112. a;113. b, c;114. b, c;115. a;116. b;117. a;118. a, c;119. c;120. b;121. b;122. a;123. b, c;124. b;125. a;


126. b, c;127. a;128. a, b;129. c;130. b;131. b;132. c;133. a, c;134. b;135. a, c;136. a;137. c;138. c;139. a, c;140. a;141. c;142. b;143. a;144. b;145. a, c;146. b, c;147. a, c;148. a, c;149. b, c;150. c;151. a;152. a;153. c;154. b;155. a, b;156. a;157. c;158. a, c;159. a, b;

160. b, c;161. a, b;162. b;163. a;164. c;165. a;166. b;167. c;168. c;169. b;170. b;171. b;172. a, c;173. b;174. b;175. b, c;176. b, c;177. a;178. b;179. b, c;180. a;181. c;182. b;183. c;184. a;185. c;186. c;187. a;188. b;189. b;190. c;191. a;192. b;

Răspunsuri 417

IV. Prescripţia extinctivă şi decaderea

193. a, b;194. b, c;195. b, c;196. a, c;197. b;198. a;199. b;200. a;201. a;202. c;203. a;204. b;205. c;206. c;207. a, c;208. c;209. b, c;210. a, b;211. b;212. b;213. b;214. a;

215. c;216. c;217. b;218. a;219. b;220. a;221. a;222. a, c;223. c;224. c;225. c;226. a;227. c;228. b;229. c;230. b;231. a;232. b;233. b;234. a;235. b;236. a;

Index1* 1

A b u z de drept 65 Act juridic civil 109 şi urm.

- clasificare 110- condiţii 127

Act aleatoriu 114 Act comutativ 114 Act dezinteresat 110 Act juridic colectiv 233 Acţiune confesorie 300 Acţiune în grăniţuire 300 Acţiune posesorie 301Acţiune revocatorie (pauliană) 113 Acţiune în reductiunea liberalitătilor

y i >

excesive 314 Acţiune directă 231 Argument

- a fortiori 30, 43, 48,149- ad hominem 49- ad ignorantiam 49- adpopulum 49- ex silentio 49- per a contrario 35, 48,161,174, 194,208, 219, 358- reductio ad absurdum 49

Arvună 61 Având-cauză 225

B u n 74 şi urm.- comun 86- din domeniul public 85

- imobil 75- insesizabil 86- mobil 76- sesizabil 86- propriu 86- prin natura lui 75- prin destinaţie 75- prin determinarea legii 76- prin anticipaţie 76

Caducitate 241Cauză 171 şi urm.Capacitate 128 şi urm.Cesiune de contract 100, 232Cesiune de creanţă 102, 232i *Clauză penală 61 Condiţie

*

- cazuală 192- ilicită şi imorală 196- imposibilă 195- licită şi morală 196- mixtă 193- negativă 194- posibilă 195- potestativă 193- pozitivă 194- rezolutorie 192- suspensivă 192

Contract bilateral 111 Contract complex 125

n Cifrele fac trimitere la numărul paginii.


Contract de voluntariat 113,182, 215

Contract unilateral 111 Consimţământ 131 şi urm.

Debitor cedat 97Decădere 358 şi urm.Drept civil

- continut 2>

- înţelesuri 1t

- obiect 3 -ro l 3

Drept de abitaţie 62 Drept de gaj 63 Drept de retenţie 63 Drept de servitute 62 Drept de superficie 61 Drept de uz 62Drept subiectiv civil 60 şi urm.

- absolut 56- accesoriu 60- nepatrimonial 57- patrimonial 58- principal 60- real 58

- accesoriu 60- principal 60

- de creanţă 58- accesorii 60

- relativ 57 Doi 149 şi urm.

Facta futura 22 Facta pendentia 21 Facta praeterita 21

Fapt juridic- lato sensu 54- stricto sensu 54

Fideiusiune 61 Fruct

- civil 81- industrial 81- natural 81

Gestiune de afaceri 33, 59, 232

Incapacităţi (de a încheia acte juridice)

- absolute 130- ce acţionează ope legis 130- cu caracter de protecţie 130- cu caracter de sancţiune 130

i

- de exerciţiu 129- de folosinţă 129i

- generale 129- relative 130- speciale 129- stabilite de legea civilă 130- stabilite de legea penală 130

Indivizibilitate activă 94 Indivizibilitate pasivă 94 Inopozabilitate 242 Interpretare jurisdicţională 42 Interpretare oficială 41 Interpretare judiciară 42Izvor al raportului juridic concret 53 Izvor de drept civil 7

-jurisprudenţa 10- legea 7- morala 9- obiceiul 8

Index 421

- principiile generale ale dreptului 7- uzanţele 7

i

JK

îmbogăţire fără justă cauză 33, 59

Lege 7 Liberalităti 115 Leziune 159 şi urm.

Mecenat 115 Moratoriu legal 211 Modalităţi ale actului civil 185 şi

urm.

Normă de drept civil 7 şi urm.- definiţie 7

t

- - dispozitive 11- permisive 11- supletive 12

- - imperative 12- onerative 12- prohibitive 12

Novaţiaf

- prin schimbare de creditor 98- prin schimbare de debitor 100

Nulitate 236 şi urm.

Obligaţie indivizibilă 94 Obligaţie alternativă 73 Obligaţie civilă 67 şi urm.Obligaţie divizibilă (conjunctă) 91 Obligaţie facultativă 73 Obligaţie solidară 93

Patrimoniu 75 Persoană fizică 88 Persoană juridică 88 Plată nedatorată 59 Poprire 102 Preluarea datoriei 100 Prescripţie extinctivă 289 şi urm. Principiul aplicării imediate a legii civile noi 16 şi urm.

- excepţie 18 Principiul bunei-credinţe 6 Principiul egalităţii în faţa legiicivile 5

Principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile 6

Principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele generale 5

Principiul libertăţii actelor juridice civile 134

Principiul neretroactivităţii legii civile 15 şi urm.

Principiul proprietăţii 5 Principiul voinţei reale 136- excepţii 138

Privilegiu 63 Producte 82 Promisiunea fapteialtuia 230

Proprietăţi incorporale 82

Raport juridic civil- abstract 53- concret 53

- fapte omeneşti 54- evenimente (fapte naturale) 54


- nepatrimonial 2- patrimonial 2- subiecte 3

Raport social 51 Rebus sic stantibus 212 Restitutio in integrum 271 şi urm. Reductiune 242

j

Reprezentare 230Revocare 240Reziliere 240Rezoluţiune 238

t

Sarcină 201 şi urm.Simulatie 234

i

Solidaritate activă 93 Solidaritate pasivă 93 Stipulaţia pentru altul 101, 229 Subrogaţie personală 98 Succesor cu titlu universal 224 Succesor universal 224

Tempus regit actum 16,19, 23 Teoria impreviziunii 213 Termen

- cert 188- convenţional 186

- extinctiv 186- efecte 191

- incert 188- în favoarea creditorului 186- în favoarea debitorului 186- jurisdicţional 187 -legal 187- suspensiv 188

- efecte 188- voluntar 186

Terţ (penitus extranei) 224 Titlu de valoare 83

U bi eadem est ratio, eadem iex esse debet/ubi eadem est ratio, ibi eadem soiutio esse debet 49

Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus 46, 282

Ultraactivitatea legii civile vechi 18,26, 30, 36, 211- derogare 36

Uzanţă 8

Violenţă 154 şi urm.

G. Boroi - Drept civil. Partea generala ed. II

Documents

Transcript of G. Boroi - Drept civil. Partea generala ed. II