PERSOANA JURIDICA IN DREPTUL INTERNATIONAL PRIVAT

1. Notiuni introductive

Rolul persoanelor juridice in cadrul relatiilor

internationale. Atat relatiile economice internationale,

cat si raporturile politice, culturale, sociale ori

umanitare se realizeaza intr-o masura din ce in ce mai

mare prin persoanele juridice. Se deosebesc persoanele

juridice care tin de sistemul de drept al unui stat, de

exemplu cele romane si persoanele juridice care se

incadreaza in ordinea de drept internationala, din care

fac parte, de exemplu, statele, O.N.U. si institutiile

specializate ale acesteia. De aici rezulta importanta

persoanelor juridice. Fenomenul fuziunii societatilor

comerciale pe plan national si international si amploarea

pe care au luat-o investitiile straine de capital in

diverse state, au condus la internationalizarea

societatilor comerciale, aparand societatile

multinationale, sau transnationale. In cadrul Comunitatii

Economice Europene se observa preocuparea pentru

coordonarea reglementarilor juridice privind societatile

comerciale si pentru crearea unor societati europene,

care s-ar putea prezenta sub forma de societati de tip

european. Dupa cel de-al doilea razboi mondial au aparut

asa numitele societati internationale care sunt create

prin tratate.

Categorii de persoane juridice de drept intern.

Dreptul unor tari deosebeste intre persoanele juridice de

drept public si cele de drept privat. Apartin acestei din

urma categorii societatile, asociatiile si fundatiile.

Societatile sunt de persoane si societati de capitaluri.

Societatea pe actiuni si societatea cu raspundere

limitata sunt principalele persoane juridice.

O forma de investitie straina in tara noastra este

constituirea de societati comerciale, filiale sau

sucursale, cu capital integral strain sau in asociere cu

persoane fizice sau persoane juridice romane, potrivit

prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societatile

comerciale. Potrivit acestei legi, art. 2, formele

societatilor comerciale sunt: 1) societatea in nume

colectiv; 2) societatea in comandita simpla; 3)

societatea in comandita pe actiuni; 4) societatea pe

actiuni; 5) societatea cu raspundere limitata. Legea

pentru persoanele juridice din 6 februarie 1924

reglementeaza asociatiile si fundatiile ca persoane

juridice. Societatile comerciale cu sediul in Romania

sunt persoane juridice romane (art. 1 din Legea nr.

31/1990).

Persoane juridice nationale si persoane juridice

straine. Activitatea persoanelor juridice in relatiile

economice internationale pune doua probleme:

a) Determinarea apartenentei la un anumit stat a

persoanelor juridice, adica daca sunt romane sau straine.

Aceasta este problema nationalitatii persoanelor

juridice. Normele juridice ale fiecarei tari stabilesc

criteriile cu ajutorul carora se determina nationalitatea

persoanelor juridice. In consecinta, normele noastre

juridice determina care persoane juridice sunt romane si

care sunt straine, de exemplu bulgare, ungare, italiene,

franceze etc. Anumite aspecte privind persoana juridica

sunt carmuite de legea nationala a acesteia. In acest

fel, determinarea nationalitatii persoanelor juridice

inseamna stabilirea domeniului de aplicare a legilor

proprii fata de cele straine adica solutionarea

conflictului de legi.

b) Conditia persoanei juridice straine. Aceasta

prezinta doua aspecte:

- Recunoasterea extrateritoriala a persoanei

juridice, adica daca se recunoaste intr-o anumita tara,

de exemplu la noi, persoana juridica straina respectiva;

- In caz afirmativ, ce drepturi se acorda persoanei

juridice straine recunoscute.

Cele doua probleme se ivesc in ordinea mentionata.

Intr-adevar, nu se poate vorbi de conditia persoanei

juridice straine decat dupa ce s-a stabilit ca este vorba

de o asemenea persoana juridica, adica straina.

Exercitarea drepturilor recunoscute persoanei

juridice straine tine de conflictul de legi, caci se pune

intrebarea de a sti dupa care lege se face aceasta.

Prin urmare, persoana juridica in dreptul

international privat ridica unele aspecte care apartin

conflictului de legi si unele aspecte care apartin

conditiei persoanei juridice straine. Aspecte privind

conflictul de legi se impletesc cu cele privind conditia

juridica a persoanei juridice straine.

Statutul personal al persoanei juridice. Orice

persoana juridica este supusa legii unei anumite tari.

Intr-adevar persoana juridica nu poate exista decat daca

s-a intemeiat potrivit unor dispozitii legale, nu poate

functiona decat tot potrivit unor dispozitii legale.

Aceste dispozitii sunt diferite de la o tara la alta. De

aceea se pune problema determinarii legii persoanei

juridice care reglementeaza statutul sau personal.

Persoana juridica este carmuita de legea sa nationala.

Aceasta lege determina statutul persoanei juridice prin

care intelegem ansamblul problemelor privind persoana

juridica supuse reglementarii legii sale nationale. Prin

urmare, orice persoana juridica are un statut personal

care este determinat de legea sa nationala. Art. 41 si 42

din Legea nr. 105/1992 se refera la statutul organic al

persoanei juridice, care desemneaza in principal,

urmatoarele: a) capacitatea acesteia; b) modul de

dobandire si de pierdere a calitatii de asociat; c)

drepturile si obligatiile ce decurg din calitatea de

asociat; d) modul de alegere, competentele si

functionarea organelor de conducere ale persoanei

juridice; e) reprezentarea acesteia prin intermediul

organelor proprii; f) raspunderea persoanei juridice si a

organelor ei fata de terti; g) modificarea actelor

constitutive; h) dizolvarea si lichidarea persoanei

juridice. Criteriul dupa care se determina legea

nationala a persoanei juridice nu este acelasi in

diferite legislatii.

Sectiunea a II-a

Nationalitatea persoanei juridice

1. Notiunea de nationalitate a persoanei juridice.

Cele doua opinii in materie. Pornind de la asemanarile

existente intre persoana fizica si juridica, s-a

considerat ca si acestea din urma au nationalitate, dupa

cum persoanele fizice au cetatenie (nationalitate in

terminologia literaturii din unele tari). Nationalitatea

persoanei juridice reprezinta apartenenta acesteia la un

stat. Se considera ca nu este nici o dificultate sa se

extinda notiunea de nationalitate la persoanele juridice,

deoarece aceasta exprima mai mult decat legatura politica

dintre o persoana si stat, ea exprima apartenenta

persoanei la un stat, servind pentru determinarea

statutului juridic al persoanei. Desigur ca

nationalitatea persoanei juridice nu este identica

nationalitatii (cetateniei) persoanei fizice si nici nu

produce aceleasi consecinte juridice la care da nastere

cetatenia persoanei fizice. Avandu-se in vedere aceste

deosebiri, in literatura juridica s-a exprimat si parerea

ca nu se poate aplica notiunea de nationalitate persoanei

juridice. Totusi, se foloseste, in general, notiunea de

nationalitate a persoanei juridice, exprimand apartenenta

ori legatura acesteia cu un anumit stat. In acest sens se

poate vorbi, de exemplu, de persoane juridice romane,

franceze etc. Art. 40 din Legea nr. 105/1992 arata ca

persoana juridica are nationalitatea statului pe al carui

teritoriu si-a stabilit, potrivit actului constitutiv,

sediul social.

2. Importanta nationalitatii persoanei juridice.

Determinarea nationalitatii persoanei juridice prezinta

importanta din mai multe puncte de vedere:

a) Orice persoana juridica are un statut personal,

care este carmuit de legea nationala a acesteia. In lipsa

nationalitatii, nu s-ar putea cunoaste legea aplicabila

statutului ei juridic.

b) In ceea ce priveste regimul strainilor, exista

deosebire intre persoanele juridice nationale si cele

straine; deosebirea intre aceste doua categorii de

persoane juridice se face cu ajutorul nationalitatii.

Asadar, pentru persoanele juridice straine se pune

problema recunoasterii lor extrateritoriale si a

drepturilor si obligatiilor pe care le pot avea intr-o

tara in care nu au calitatea de persoane juridice

nationale.

c) Nationalitatea persoanelor juridice serveste

pentru determinarea domeniului de aplicare a tratatelor

internationale. Astfel, de exemplu, nationalitatea

persoanei juridice serveste pentru determinarea acelor

persoane juridice care beneficiaza de prevederile

tratatului international si, implicit, determinarea

acelora carora li se aplica tratatul. Tot astfel,

nationalitatea serveste pentru aplicarea regimului

national al clauzei natiunii celei mai favorizate ori a

conditiei reciprocitatii care ar fi prevazute intr-un

tratat international.

d) pentru apararea unor interese considerate

importante, unele state iau masuri de protectie

deosebita, intr-un domeniu de activitate, de exemplu

pescuitul, impotriva persoanelor juridice care nu sunt

nationale sau impotriva persoanelor juridice care au o

anumita nationalitate.

e) In relatiile internationale au dobandit o

insemnatate sporita organizatiile economice

internationale de drept intern. Asa fiind, intereseaza sa

se determine statutul personal al acestora. Astfel, de

exemplu, societatile cu participare romaneasca si straina

au nationalitate romana daca sunt constituite in tara

noastra unde isi au sediul social si sunt straine daca

sunt constituite in strainatate.

3.Determinarea nationalitatii persoanei juridice.

Nationalitatea persoanei juridice se determina potrivit

anumitor criterii. Acestea sunt:

a) Criteriul vointei fondatorilor persoanei

juridice. Acest criteriu reprezinta o aplicare a

principiului autonomiei de vointa in materia determinarii

nationalitatii persoanei juridice. Fondatorii determina

nationalitatea persoanei juridice prin actul constitutiv

si statut, astfel cum ar fi mai convenabil in raport de

interesele lor. In general, acest criteriu nu este

acceptat in literatura juridica, deoarece, pe de o parte,

natura contractuala a persoanei juridice, de exemplu a

societatii, nu exprima in intregime esenta ei juridica

si, pe de alta parte, acest criteriu nu asigura

respectarea normelor cu caracter imperativ, dictate

pentru a ocroti interesul obstesc si pe cel al tertilor.

b) Criteriul teritorialitatii conducerii (sediul

social). Potrivit acestuia, persoana juridica are

nationalitatea tarii unde isi are sediul social, adica

locul unde se gaseste conducerea sa. Sediul trebuie sa

fie real stabilit pe teritoriul acelui stat, astfel ca

persoana juridica sa aiba centrul sau administrativ,

adica principalele organe de conducere pe acel teritoriu.

Daca persoana juridica are mai multe organe de conducere

situate in tari diferite sediul persoanei juridice este

in tara in care se afla organul superior care are

conducerea intregii persoane juridice. Sediul social mai

trebuie sa fie serios, adica stabilit intr-o tara cu care

persoana juridica are o legatura semnificativa. In cazul

in care sediul social ar fi intr-o tara care nu prezinta

suficiente legaturi cu persoana juridica, dar a fost

acolo stabilit numai pentru anumite avantaje avute in

vedere, sediul desi ar fi real, el nu este serios, si

deci nu ar putea sa serveasca la determinarea

nationalitatii persoanei juridice. In sustinerea acestui

criteriu se invoca, printre alte argumente, faptul ca

majoritatea covarsitoare a actelor juridice care leaga

persoana juridica respectiva se incheie de organele ei de

conducere si deci pentru rezolvarea problemelor privind

drepturile organelor este cazul sa se aplice legea tarii

pe teritoriul careia functioneaza aceste organe. Acest

criteriu este adoptat in practica franceza, belgiana si

R.F.G.

c) Criteriul locului de inregistrare a statutului

persoanei juridice (incorporation), adica locul unde au

fost indeplinite formalitatile pentru constituirea

persoanei juridice, chiar daca sediul social ar fi in

alta tara.

Acest criteriu este practicat de S.U.A., Anglia si

Olanda. El permite persoanei juridice sa fie supusa legii

statului in conformitate cu care a fost infiintata si sa

se bucure de protectia acelui stat indiferent care ar fi

locul unde se desfasoara activitatea persoanei juridice

ori s-ar afla sediul sau social.

d) Criteriul unde se gaseste centrul activitatii

economice a persoanei juridice. Potrivit acestui

criteriu, persoana juridica are nationalitatea tarii unde

se gaseste centrul activitatii sale, locul unde se gasesc

minele, uzinele. Acest criteriu a fost parasit de

practica judecatoreasca europeana, deoarece uneori este

foarte greu de determinat locul activitatii economice,

anume cand aceasta activitate se desfasoara pe teritoriul

mai multor tari. Acest criteriu a fost reluat de

legislatia tarilor in curs de dezvoltare pentru a da

posibilitatea acestor state de a reglementa persoanele

juridice care actioneaza aici, desi capitalul este

strain.

e) Criteriul controlului. S-a considerat ca in unele

cazuri persoana juridica are o nationalitate aparenta si

ca cele patru criterii juridice nu pot fi folosite pentru

a descoperi caracterul real al persoanei juridice. S-a

recurs la criteriul controlului. Potrivit acestuia,

nationalitatea persoanelor juridice se determina, fie

dupa apartenenta conducatorilor persoanei juridice, fie

dupa cetatenia asociatilor, fie dupa nationalitatea

capitalului social, fie dupa cetatenia acelora in folosul

carora se desfasoara activitatea persoanei juridice.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, practica

internationala a revenit la criteriile anterioare, pentru

determinarea nationalitatii persoanei juridice, cu unele

exceptii.

Criteriul controlului este folosit si atunci cand se

pune problema atribuirii unor drepturi cu caracter

special. Astfel, numai persoanele juridice "nationale" au

dreptul sa posede nave, aeronave, sa primeasca in

concesiune exploatarea energiei hidraulice, a minelor, sa

se foloseasca de avantajele speciale acordate prin

tratate, in mod reciproc, supusilor din statele

contractante. Criteriul controlului este folosit in unele

tratate internationale pentru a se putea face deosebirea

intre persoanele juridice nationale si persoanele

juridice straine. Se foloseste criteriul controlului si

atunci cand anumite masuri discriminatorii se aplica

persoanelor juridice straine. In dreptul francez, acest

criteriu se aplica pentru determinarea nationalitatii

bancilor.

f) Criterii mixte. Acestea rezulta din folosirea

concomitenta a mai multor criterii din acelea aratate, de

exemplu sediul social cumulativ cu locul constituirii

persoanei juridice sau sediul social luat impreuna cu

cetatenia asociatilor ori a celor aflati in conducerea

persoanei juridice.

Dreptul roman. In ce priveste dreptul nostru,

determinarea nationalitatii persoanei juridice se face in

felul urmator:

a) In tratatele de asistenta juridica incheiate de

tara noastra cu unele tari este primit criteriul locului

constituirii (al inregistrarii). Intr-adevar, aceste

tratate fac vorbire de "persoanele juridice infiintate pe

baza prevederilor legale ale Partii contractante"

respective.

b) Potrivit altor tratate, nationalitatea persoanei

juridice se determina dupa criteriul locului constituirii

si cel al sediului social luate in mod cumulativ. Astfel,

tratatul de comert si navigatie incheiat cu Japonia in

1970 (ratificat prin dec. nr. 22/1970) acorda anumite

avantaje pe baza de reciprocitate persoanelor juridice

care au fost organizate in conformitate cu legile uneia

din partile contractante si au sediul pe teritoriul

acesteia.

g) In cazul in care nu exista un acord

international, determinarea nationalitatii persoanei

juridice se face potrivit dreptului comun in materie,

care este in sensul criteriului sediului social.

Nationalitatea persoanei juridice se determina dupa

legea forului. Spre deosebire de legea potrivit careia se

determina cetatenia persoanei fizice, nationalitatea

persoanei juridice se determina dupa lex fori, deci dupa

criteriul prevazut de aceasta lege, fara a deosebi daca

persoana juridica in discutie urmeaza sa i se atribuie

nationalitatea forului ori o nationalitate straina si

nici daca statul strain (a carui nationalitate se

atribuie persoanei juridice respective) recunoaste ori nu

nationalitatea atribuita acelei persoane juridice.

Problema determinarii nationalitatii intereseaza mai ales

cand exista mai multe elemente de extraneitate privind

persoana juridica, de exemplu locul constituirii si cel

al sediului social sunt in tari deosebite, fiecare putand

duce, potrivit legislatiei statelor respective, la

determinarea unei alte nationalitati a acelei persoane

juridice. Asadar, in cazul persoanelor juridice este

posibil ca, potrivit legii forului, sa se atribuie

persoanei juridice, o nationalitate straina, in raport de

criteriul prevazut pentru determinarea nationalitatii

persoanelor juridice. In stabilirea nationalitatii

persoanei juridice, lex causae este legea forului.

Schimbarea nationalitatii persoanei juridice. Avand

in vedere criteriile pentru determinarea nationalitatii

persoanei juridice, rezulta ca schimbarea nationalitatii

persoanei juridice intereseaza mai ales in cazul

schimbarii sediului ei social dintr-un stat in altul. In

legatura cu aceasta schimbare a sediului social al

persoanei juridice se pot ridica unele probleme:

a) Daca este ori nu posibila asemenea schimbare care

sa aiba ca efect mentinerea personalitatii juridice si

schimbarea nationalitatii ei. Intr-o prima parere, se

considera ca mutarea sediului social al persoanei

juridice de pe teritoriul unui stat pe teritoriul altuia

nu se poate face in mod valabil; daca se doreste acest

lucru, urmeaza ca mai intai sa se dizolve persoana

juridica si sa intre in lichidare, iar apoi sa se

intemeieze o noua persoana juridica in statul unde se

stabileste si actualul sediu social, ceea ce exclude

ideea continuitatii personalitatii juridice in cauza.

Pentru aceasta solutie se invoca urmatoarele argumente:

- personalitatea juridica este conferita de legea

tarii unde s-a constituit, iar aceasta personalitate nu

se mai poate mentine (supravietui) daca persoana juridica

inceteaza de a mai fi supusa acestei legi;

- societatea s-a constituit printr-un contract, iar

partile au ales legea aplicabila (deci si societatii),

astfel ca ele nu pot sa supuna societatea unei alte legi,

caci in realitate ar fi vorba de un nou contract, in

raport de cel anterior;

- nu se pot aduce modificari esentiale statutului

persoanei juridice care ar insemna schimbarea formei

acesteia, de exemplu sa se transforme o societate cu

raspundere limitata in societate pe actiuni; acest lucru

este posibil prin dizolvarea si lichidarea societatii

existente si apoi intemeierea uneia de felul aceleia care

se doreste.

Intr-o a doua parere, se considera ca personalitatea

juridica a societatii poate supravietui transferului

international al sediului social, schimbandu-se

nationalitatea acesteia. Se invoca urmatoarele argumente

pentru aceasta opinie:

- personalitatea juridica nu se intemeiaza pe

conceptia fictivitatii, ci pe aceea a realitatii juridice

in sensul ca legea nu creeaza persoana juridica, ci

stabileste conditiile care daca se indeplinesc se acorda

calitatea de subiect colectiv de drept;

- in unele legislatii, este posibila modificarea

esentiala a statutului persoanei juridice, iar transferul

international al sediului social nu inseamna o modificare

mai importanta decat in cazul mentionat. Rezulta ca cele

doua opinii reprezinta aspecte particulare (in aceasta

materie) ale celor doua teorii privind personalitatea

juridica; fictivitatea si realitatea persoanei juridice;

b) In cazul admiterii schimbarii sediului social al

persoanei juridice dintr-o tara in alta, care sunt

conditiile legale in care acest lucru este posibil ? Mai

intai trebuie precizat ca schimbarea internationala a

sediului social este supusa atat legii tarii unde aceasta

se gaseste, cat si celei a tarii unde el urmeaza sa se

mute. In consecinta, trebuie indeplinite cerintele legale

pentru transferul sediului social prevazute de ambele

legi.

Aceasta inseamna ca schimbarea sediului social si

continuitatea personalitatii juridice sunt posibile daca

ambele legi contin dispozitii in acest sens. In ce

priveste domeniul de aplicare al acestor legi, trebuie

precizat ca hotararea pentru schimbarea sediului social

al persoanei juridice trebuie sa fie valida potrivit

legii nationale (actuale) a persoanei juridice, care

poate diferi in raport de felul persoanei juridice, de

exemplu societate in nume colectiv, ori societate pe

actiuni, iar conditiile pentru dobandirea noii

nationalitati sunt supuse legii tarii unde urmeaza sa se

stabileasca noul sediu social, din care fac parte si cele

pentru adaptarea statutului persoanei juridice daca este

cazul.

Noul sediu social al persoanei juridice trebuie sa

fie real, adica sa nu aiba caracter fictiv, si sa fie

serios, adica sa nu aiba caracter fraudulos.

Conditiile de publicitate trebuie indeplinite, in

mod corespunzator, in ambele tari.

Potrivit art. 46 din Legea nr. 105/1992, fuziunea

unor persoane juridice de nationalitati diferite poate fi

realizata daca sunt indeplinite cumulativ conditiile

prevazute de cele doua legi nationale aplicabile

statutului lor organic.

c) Schimbarea sediului social al persoanei juridice

determina schimbarea legii nationale a acesteia, aparand

astfel un conflict mobil de legi si se pune problema de a

determina domeniul de aplicare in timp al celor doua legi

nationale.

Dupa care lege se califica notiunea de sediu

social? S-a aratat (supra nr. 4) ca nationalitatea

persoanei juridice se determina dupa criteriul stabilit

de legea forului. In cazul in care acest criteriu este

sediul social se pune intrebarea de a sti dupa care lege

se califica pentru a se determina apoi nationalitatea

persoanei juridice. Pornindu-se de la calificarea

notiunii de domiciliu pentru persoana fizica, parerile au

fost extinse si pentru sediul persoanei juridice. In

acest sens, au fost propuse urmatoarele solutii:

a) Sediul social se determina potrivit legii

nationale a persoanei juridice. Impotriva acestei solutii

se formuleaza critica in sensul ca nu se poate cunoaste

nationalitatea persoanei juridice pana nu se cunoaste

sediul social al acesteia, iar sediul social nu se poate

stabili pana nu se cunoaste nationalitatea persoanei

juridice (argumentul cercului vicios);

b) Sediul social se determina dupa legea teritoriala

( lex loci) a persoanei juridice, adica aceea unde aceasta

se gaseste. Nici aceasta solutie nu este in afara de

critica, deoarece in cazul in care persoana juridica are

mai multe elemente de extraneitate, de exemplu

activitatea se desfasoara intr-o tara, adunarea generala

a asociatilor se intruneste in alta, iar consiliul de

administratie se gaseste intr-o a treia tara, nu se poate

stabili locul unde se considera ca exista persoana

juridica decat daca se cunoaste legea in raport de care

se determina apoi locul unde este situata persoana

juridica, deci de asemenea intalnim cercul vicios;

c) Sediul social se determina dupa legea tarii unde

fondatorii au stabilit sediul statutar al persoanei

juridice (cele doua sedii putand sa nu coincida), deci

dupa legea autonomiei, deoarece sediul - ca si domiciliul

persoanei fizice - presupune doua elemente si anume un

fapt, adica asezarea, resedinta, si o intentie, adica

asezarea s-a facut intr-un anumit loc cu scopul de a avea

acolo domiciliul sau sediul, iar ambele aceste elemente

sunt expresia vointei persoanei. In cazul acestei

solutii, ar insemna ca statul pe teritoriul caruia se

stabileste sediul social nu are nici o atributie in

aceasta privinta, desi fiecare stat este indreptatit sa

determine conditiile in care se poate stabili domiciliul

sau sediul social pe teritoriul sau;

d) Sediul social se determina dupa legea aplicabila

efectelor pentru care aceasta intereseaza, de exemplu

daca este vorba de determinarea competentei

jurisdictionale, sediul social se califica dupa legea

forului, iar daca este vorba de stabilirea sediului

social pentru perceperea de impozite, mai larg pentru

functionarea unui serviciu public, calificarea se face

dupa legea acestui serviciu public. Potrivit acestei

solutii, notiunea sediului social nu este unitara, fiind

determinata de legi diferite, aplicabile efectului pentru

care intereseaza stabilirea acestuia. De asemenea,

solutia se poate aplica daca efectul sediului social

(pentru care intereseaza determinarea acestuia) este

independent de acest sediu social;

e) Sediul social se determina dupa legea forului. S-

a aratat ca uneori asemenea calificare este secundara,

astfel ca aceasta nu se face dupa legea forului, ci dupa

lex cause;

f) In Conventia de la Haga din 1956 privind

recunoasterea personalitatii juridice a societatilor,

asociatiilor si fundatiilor se prevede (art. 2) ca

potrivit legii statului contractant se poate considera ca

sediul social real se gaseste pe teritoriul sau (deci

dupa legea acestuia) ori pe teritoriul unui alt stat care

cunoaste de asemenea criteriul sediului social pentru

atribuirea personalitatii juridice (deci calificarea se

face dupa legea primului stat), in aceste cazuri

nerecunoscandu-se personalitatea juridica acordata de

legea locului constituirii si cea a sediului statutar.

Rezulta ca sediul social se determina altfel decat arata

solutiile mentionate.

g) In dreptul nostru, problema pe care o avem in

vedere intereseaza practic: pentru societatile

comerciale. Potrivit art. 40 din Legea nr. 105/1992 se

distinge:

1) sediul social este stabilit pe teritoriul unui

stat prin actul constitutiv. Prin urmare, acest sediu

rezulta din actul constitutiv al persoanei juridice;

2) daca exista mai multe sedii, determinant este

sediul real al persoanei juridice. Prin sediu real se

intelege locul unde se afla centrul principal de

conducere si de gestiune a activitatii statutare, chiar

daca hotararile organului respectiv sunt adoptate

potrivit directivelor transmise de actionari sau asociati

din alte state.

Sectiunea a III-a

1. Conditia persoanei juridice straine

Precizari prealabile. Participarea persoanelor

juridice la raporturile de comert exterior, de cooperare

economica si tehnico-stiintifica ridica doua feluri de

probleme si in ordinea urmatoare:

a) privind nationalitatea persoanei juridice;

b) privind conditia strainului persoana juridica.

Deosebirea intre persoanele juridice proprii si cele

straine se face cu ajutorul nationalitatii.

In consecinta, persoanele juridice straine nu au

nationalitatea romana, ci a altui stat. La randul sau,

conditia strainului persoana juridica prezinta 2 aspecte:

a) recunoasterea extrateritoriala a persoanei

juridice straine;

b) in cazul recunoasterii, stabilirea drepturilor si

obligatiilor care se pot acorda persoanei juridice

straine.

Determinarea regimului juridic al persoanelor

juridice straine presupune, insa, si cunoasterea altor

aspecte: statutul personal al acestora; conditiile in

care pot desfasura o activitate cu caracter permanent in

tara noastra reprezentantele persoanelor juridice straine

(la noi); regimul actelor si faptelor savarsite de

persoanele juridice straine pe teritoriul roman;

competenta instantelor judecatoresti romane si de

arbitraj pentru comertul exterior de a solutiona litigii

in care este parte o persoana juridica straina.

Persoanele juridice pot fi de drept intern, avand o

anumita nationalitate, de exemplu romana, poloneza,

franceza, italiana si de drept international, adica

statele suverane, ca subiecte de drept originare, si

organizatiile internationale (interguvernamentale), care

urmaresc infaptuirea unor scopuri conforme cu ordinea

internationala, ca subiecte de drept derivate.

Clasificarea persoanelor juridice de drept intern

este supusa sistemelor nationale de drept.

Persoanele juridice straine pot avea o activitate pe

teritoriul tarii noastre cu caracter de continuitate sau

savarsi unele acte izolate, intamplatoare, stabilind in

acest fel raporturi juridice cu firmele romane si cu

cetatenii romani.

2. Recunoasterea persoanei juridice straine.

Calitatea de subiect de drept a strainului persoana

fizica este recunoscuta, in conditiile actuale, in toate

statele, existand deosebiri intre acestea in ce priveste

volumul drepturilor acordate strainului. In cazul

persoanelor juridice se ridica, insa, problema

recunoasterii lor extrateritoriale. Persoana juridica

straina poate savarsi acte numai daca este recunoscuta.

Conditiile in care se face recunoasterea sunt prevazute

de legea statului recunoasterii. In consecinta, legea

romana reglementeaza recunoasterea persoanelor juridice

straine in tara noastra. Prin recunoastere, act

declarativ de drepturi, se constata existenta persoanei

juridice straine si se admit efectele ei

extrateritoriale.

Recunoasterea are ca obiect calitatea de persoana

juridica, de subiect de drept. In cazul in care se admite

unei persoane juridice straine sa introduca o actiune in

fata instantelor judecatoresti romane, inseamna ca se

recunoaste aceasta ca subiect de drept.

Recunoasterea poate avea ca obiect si modificarile

care intervin in privinta persoanei juridice si prin care

i se restrange ori i se largeste capacitatea de folosinta

avuta mai inainte. In acest sens, recunoasterea poate

avea ca obiect reorganizarea, falimentul, lichidarea sau

incetarea existentei persoanei juridice straine. In

raporturile de comert exterior, trebuie ca partenerul

roman sa fie incunostintat despre masurile de

reorganizare a persoanei juridice straine, pentru a-i fi

opozabile. Obligatia are caracter reciproc. In practica

arbitrala a Curtii de Arbitraj Comercial International,

s-a decis ca masurile de reorganizare trebuie aduse la

cunostinta partenerului din strainatate, si in circuitul

economiei cu alte state, pentru ca transmisiunea de

drepturi si obligatii sa fie opozabila celuilalt

contractant. Oricare din parti poate sa declare in fata

instantei arbitrale sau de judecata ca renunta la

avizarea scrisa, fiind la curent cu reorganizarea

contractului.

Dreptul nostru nu prevede o singura modalitate

pentru recunoasterea persoanei juridice straine. Astfel,

societatile comerciale straine, fie ca sunt de persoane

sau de capitaluri, sunt recunoscute ca atare (in temeiul

legii) sau, cum s-a mai spus, de plin drept, adica ope

legis, daca sunt indeplinite conditiile prevazute de lege.

Aceste conditii rezulta implicit din dispozitiile

legii:

a) persoana juridica straina sa fi fost constituita

in conformitate cu legea ei nationala;

b) sa aiba calitatea de subiect de drept, adica sa

fie vorba de o persoana juridica;

c) ordinea publica in dreptul international privat

sa nu se opuna la recunoasterea persoanei juridice.

In cazul in care este vorba de recunoasterea

modificarilor intervenite privind persoana juridica, iar

aceste modificari decurg dintr-o hotarare judecatoreasca,

de exemplu de declarare in stare de faliment a unei

societati comerciala pe actiuni, asemenea recunoastere

este supusa conditiilor prevazute pentru ca hotararile

judecatoresti straine sa produca efecte (art. 166-168 din

Legea nr. 105/1992).

Din interpretarea acestor texte se considera ca

hotararile judecatoresti in materie de statut personal

produc efecte independent de exequatur (deci de plin

drept) in tara noastra, in masura in care nu comporta

acte de urmarire silita. In consecinta, hotararile

judecatoresti straine prin care se modifica

personalitatea juridica, de exemplu se restrange

capacitatea de folosinta a acesteia, produc efecte in

tara noastra fara a fi nevoie de exequatur, daca nu

implica masuri de urmarire silita.

Recunoasterea ca atare a societatilor comerciale

straine in tara noastra, in masura in care sunt

indeplinite conditiile prevazute de lege, opereaza

independent de verificarea prealabila a reciprocitatii de

tratament in raport cu statul caruia acestea apartin,

reciprocitatea prezumandu-se indeplinita.

In masura in care nu exista o reglementare

deosebita, dreptul nostru comun privind recunoasterea

persoanelor juridice straine il constituie sistemul

recunoasterii ca atare, cu indeplinirea conditiilor

prevazute de lege (recunoasterea in baza legii ori

recunoasterea de plin drept). Acest sistem este conformat

de Decretul Lege nr. 122/1990 privind autorizatia si

functionarea reprezentantelor firmelor comerciale si

organizatiilor economice straine, deoarece autorizatia de

functionare trebuie precedata de recunoasterea lor, sau

implica o recunoastere prealabila (art. 5). De asemenea,

art. 3, alin. 1 din Legea nr. 105/1992 prevede ca

persoanele juridice straine cu scop patrimonial, valabil

constituie in statul a carui nationalitate o au, sunt

recunoscute de plin drept in Romania.

Asociatiile si fundatiile sunt supuse recunoasterii,

in mod individual si cu indeplinirea anumitor conditii.

In acest sens, art. 43 alin. 2-4 prevede ca persoanele

juridice straine fara scop patrimonial pot fi recunoscute

in Romania, pe baza aprobarii prealabile a guvernului,

prin hotarare judecatoreasca, sub conditia

reciprocitatii, daca sunt valabil constituite in statul a

carui nationalitate o au, iar scopurile statutare pe care

le urmaresc nu contravin ordinii sociale si economice a

Romaniei. Hotararea de recunoastere se publica si intr-un

ziar central si este supusa recursului in termen de 60 de

zile de la data ultimei publicari. Recursul poate fi

exercitat de orice persoana interesata pentru

neindeplinirea oricareia dintre conditiile recunoasterii

( prevazute de art. 46, alin. 2). Aceste dispozitii

speciale se aplica, desi au aparut in Legea nr. 92/1992

pentru organizarea judecatoreasca si Legea nr. 59/1993

prin care s-a modificat intre ele - Codul de procedura

civila, astfel ca hotararea judecatoreasca de

recunoastere a persoanelor juridice fara scop patrimonial

este supusa recursului, nu si apelului. In aplicarea

acestor dispozitii legale, s-a decis ca o persoana

straina fara scop lucrativ, daca nu a obtinut autorizatia

prevazuta de legea din 1924, nu are nici calitatea de a

sta in justitie. Hotararile judecatoresti straine care

modifica statutul personal al asociatiilor si fundatiilor

straine, aceste persoane juridice fiind recunoscute in

mod individual in tara noastra, produc efecte independent

de exequatur (de plin drept), pe teritoriul tarii

noastre. In cazul in care asociatiile si fundatiile

straine nu au fost recunoscute, de la caz la caz, in tara

noastra, hotararile judecatoresti straine prin care li se

modifica statutul lor personal sunt lipsite de interes,

neputand fi invocate aici de catre persoana juridica

straina in cauza, deoarece aceasta nu exista din punct de

vedere al legii romane.

Conventiile internationale incheiate de tara noastra

consacra, expres sau implicit, sistemul recunoasterii

persoanelor juridice cu scop patrimonial ca atare, deci

de plin drept. Astfel, de exemplu, sunt tratate privind

acordarea asistentei juridice, conventii pentru

garantarea reciproca a investitiilor, conventii pentru

evitarea dublei impuneri, acorduri de cooperare economica

si tehnico-stiintifica, acorduri de colaborare in

domeniul turismului si altele asemenea.

Sectiunea a IV-a

Statutul persoanelor juridice straine.

Prin statutul persoanei juridice se intelege

ansamblul normelor potrivit carora aceasta ia nastere, se

manifesta ori inceteaza sa mai existe, precum si acelea

care ii asigura manifestarea ca subiect de drepturi in

raporturile juridice interne (fata de membri) si externa

(fata de terti). Asadar, statutul persoanei se refera la

capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu a

persoanei juridice. Statutul persoanei juridice este

supus legii ei nationale. In acest sens este si art. 41,

alin. 1 din Legea nr. 105/1992. Principiul legii

nationale este primit si prin conventiile internationale

la care participa tara noastra. In consecinta,

capacitatea de folosinta si capacitatea de exercitiu ale

persoanei juridice straine sunt determinate de legea ei

nationala ( lex societatis). Persoanele juridice straine nu

pot avea in tara noastra decat drepturile ce-i sunt

acordate atat de legea romana, cat si de legea ei

nationala. Legea romana poate sa acorde persoanei

juridice straine mai putine drepturi decat ii acorda

legea ei nationala, insa niciodata nu-i poate recunoaste

mai multe asemenea drepturi. In acest fel persoana

juridica straina beneficiaza de drepturile ce decurg, pe

de o parte, din conditia sa juridica de strain, si, pe de

alta parte, din statutul sau personal. Acest principiu

este consacrat si prin Decretul - Lege nr. 122 din 25

aprilie 1990, cu modificarile ulterioare, privind

reprezentantele intreprinderilor si firmelor straine in

tara noastra. Astfel, in ce priveste capacitatea acestor

reprezentante, ele nu pot face decat operatiuni care sunt

cuprinse in obiectul lor de activitate stabilit prin

autorizatie si nu pot face in tara noastra operatiuni la

care firmele si intreprinderile pe care le reprezinta nu

sunt indreptatite in tara in care acestea isi au sediul

principal sau care nu intra in obiectul lor de

activitate. Tot astfel, acelasi Decret-Lege prevede ca

autorizatia de functionare a reprezentantei inceteaza de

plin drept in cazul in care firma sau intreprinderea

reprezentata inceteaza de a mai exista. De asemenea, art.

44 din Legea nr. 105/1992 arata ca persoana juridica

straina recunoscuta beneficiaza de drepturile decurgand

din legea statutului sau organic, in afara de cele pe

care statul care face recunoasterea le refuza prin

dispozitiile sale.

Exercitarea drepturilor si obligatiilor de catre

persoana juridica straina (capacitatea de exercitiu) in

tara noastra este supusa legii ei nationale, cu

respectarea dispozitiilor prevazute de legea romana.

Activitatea persoanelor juridice straine in tara

noastra. Recunoasterea ca atare (de plin drept) a unei

persoane juridice straine nu inseamna ca aceasta poate sa

desfasoare si o activitate pe teritoriul statului

recunoasterii. In consecinta, trebuie facuta distinctie

intre recunoasterea persoanei juridice straine si

activitatea pe care aceasta urmeaza sa o exercite.

Principiul in materie este acela ca statul recunoasterii

este indreptatit sa reglementeze, in raport de propriile

interese, exercitarea activitatii de catre persoana

juridica straina recunoscuta. Din acest punct de vedere,

exista o deosebire intre actele cu caracter intamplator,

izolat, sporadic si activitatea cu caracter permanent a

persoanei juridice straine recunoscute. Ca efect al

recunoasterii, persoanele juridice straine pot sa

incheie, fara nici o incuviintare ori autorizatie din

partea organelor statului nostru, acte din prima

categorie, adica cele cu caracter intamplator, izolat. In

acest sens, persoanele juridice straine recunoscute se

pot adresa instantelor judecatoresti, organelor

procuraturii, notariatului de stat, precum si altor

autoritati. Solutia este expres prevazuta in ce priveste

dreptul persoanelor juridice de a se adresa Curtii de

arbitraj de pe langa Camera de Comert si Industrie a

Romaniei.

Persoanele juridice straine pot sa incheie, de

asemenea, fara nici o autorizatie, contracte izolate cu o

forma romana.

Persoanele juridice care doresc sa desfasoare in

tara noastra o activitate cu caracter permanent au nevoie

de autorizatia organelor competente. In acest sens,

reprezentantele firmelor comerciale straine nu pot

desfasura decat operatiunile stabilite prin autorizatia

de functionare, care se elibereaza de catre ministerul de

resort pe baza cererii adresate acestuia, care cuprinde

mentiunile prevazute de lege.

De asemenea, art. 45 din Legea nr. 105/1992 prevede

ca persoana juridica straina recunoscuta in Romania isi

desfasoara activitatea pe teritoriul tarii in conditiile

stabilite de legea romana referitoare la exercitarea

activitatilor economice, sociale, culturale sau de alta

natura. Potrivit Legii nr. 35/1991, investitiile straine

in Romania se pot face in conditiile prevazute de aceasta

lege. In materie sunt incidente si alte dispozitii

legale. Persoanele juridice se pot adresa instantelor de

judecata si Curtii de Arbitraj pentru comertul exterior,

ori altor autoritati, in vederea apararii drepturilor

lor.

Sectiunea a V-a

Drepturile acordate persoanelor juridice straine.

Persoana juridica straina recunoscuta se bucura de

drepturile ce-i sunt acordate de legea statului

recunoasterii. In consecinta, drepturile si obligatiile

persoanelor juridice straine pe teritoriul tarii noastre

sunt determinate de legea romana. Art. 44 din Legea nr.

105/1992 dispune ca o persoana juridica straina care este

recunoscuta beneficiaza de toate drepturile care decurg

din legea statutului ei organic, in afara de cele pe care

statul care face recunoasterea le refuza prin

dispozitiile sale legale. In principiu, persoanele

juridice straine se bucura de drepturi in tara noastra in

conformitate cu regimul national. Persoanele juridice

straine recunoscute sunt, supuse unor conditii diferite,

dupa cum ele vor sa desfasoare in tara noastra o

activitate cu caracter permanent sau numai cu caracter

intamplator, sporadic.

Aplicarea regimului national nu poate insa sa

insemne ca se confera persoanei juridice straine pe

teritoriul nostru mai multe drepturi decat ii recunoaste

legea statutului ei personal (legea tarii de origine). Pe

de alta parte, regimul national se acorda persoanelor

juridice straine sub conditia reciprocitatii, adica numai

in masura in care firmele romane se bucura de aceleasi

drepturi in tarile carora apartin acele persoane

juridice. Se admite ca reciprocitatea poate fi de fapt.

Regimul national, pe baza de reciprocitate, este prevazut

si de art. 163 din Legea nr. 105/1992, in ce priveste

ocrotirea juridica, dreptul de a se adresa diferitelor

organe de stat, scutirea de taxe si cheltuielile de

judecata, asistenta juridica gratuita, precum si pentru

scutirea de cautio judicatum solvi. Din principiul national

rezulta ca persoanele juridice straine nu se pot bucura

in tara noastra de mai multe drepturi decat au persoanele

juridice romane de acelasi fel, afara daca un text ar

prevedea altfel sau daca asemenea solutie ar rezulta din

imprejurarile cauzei. Legea romana poate sa determine ori

sa restranga capacitatea persoanei juridice straine de a

avea bunuri in tara noastra. Prin derogare de la regimul

national, se poate acorda persoanelor juridice straine

clauza natiunii celei mai favorizate, potrivit careia se

recunosc persoanelor fizice si persoanelor juridice ale

unui stat drepturi cel putin egale cu acelea acordate

persoanelor fizice si persoanelor juridice ale oricarui

alt stat. Prin conventiile internationale incheiate se

determina domeniile in care se stabileste clauza natiunii

celei mai favorizate, si, de regula, sub conditia

reciprocitatii. Cele mai multe conventii comerciale sau

de cooperare economica si tehnico-stiintifica, pe termen

lung, incheiate de tara noastra contin clauza natiunii

celei mai favorizate.