0

Ospăţ la masa

critică

Pe teme biblice şi religioase

Scrieri polemice, apologetice şi critice, exegeză biblică, răspunsuri la

întrebări biblice şi articole pe teme înrudite

Lect. univ. drd. Florin G. Lăiu

2009

1

Descrierea CIP a Bibiotecii Naţionale a României

LĂIU, FLORIN

Ospăţ la masa critică / Florin Lăiu,

Cernica : Graphé, 2009

ISBN 978-973-88035-8-9

286.3

2

Iubitorilor de teologie biblică:

pastori,

profesori,

studenţi,

intelectuali

şi alţi pasionaţi,

adventişti

şi critici serioşi,

cu simpatie totală.

3

Cuvântul autorului 7

Sanctuarul la judecată 9

DR. RAYMOND COTTRELL, VETERANUL CRITIC 9

BATALIA PENTRU SANCTUAR 14

PE FORUMUL E-FERVESCENTIA 62

CU DR. ANGEL RODRIGUEZ 80

DANIEL 8:11-14 – RECONSTITUIRE SI TRADUCERE 85

Textul masoretic 86

Comparaţie LXX – Theodotion 89

O EXEGEZA LA DANIEL 9:26A-C 92

Daniel 9:26a 92

CU DR. WILLIAM FAGAL 101

Pe teme de Apocalipsă 107

CU DR. JON PAULIEN 107

NOTE CRITICE LA TRADUCEREA APOCALIPSEI 114

CINE ESTE LAODICEA APOCALIPTICA, IN MARTURIILE EGW ? 121

CEI ŞAPTE ÎMPĂRAŢI DIN APOCALIPSA 17 126

666, CU SAU FĂRĂ TIARĂ 138

MAITREYA 139

CALEA MANTUIRII, IN EXOD SI IN APOCALIPSA 144

Christos Eliberatorul 144

Legea, Decalogul, Legământul 145

Făgăduinţe mai bune 146

Limite şi dincolo de ele 147

Semnul salvării şi al libertăţii 148

Slava Domnului 150

CE MILENIU VA ALEGETI? 151

4

Foamea de viitor 152

Mileniile şi… mileniul 153

Introducere la un scenariu al viitorului 155

Internet 2000 plus 155

Exegeză biblică – Un demers critic sau mistic? 156

AUTORITATEA BIBLIEI, MIJLOCITA DE HERMENEUTICA SI EXEGEZA 156

CU DR. ZOLTAN SZALLOS 162

DIN TAINELE GENEZEI 195

Cer şi pământ 196

Terminologie 196

Vârsta pământului 198

Ecuaţia creşterii populaţiei 199

Vârstele civilizaţiilor postdiluviene 202

INSPIRATIA BIBLIEI – „PLENARA"? 203

Exact termenii originali (ebraici sau greceşti) ai Domnului? 203

Modelul de inspiraţie biblică din teologia şi experienţa Ellenei White 204

CINE SUNT FIII LUI DUMNEZEU DIN IOV SI DIN GENEZA? 205

„UN SPECTACOL PENTRU LUME, INGERI SI OAMENI” 208

CE ESTE INTINDEREA DIN GENEZA 1? 209

VALOAREA NUMARULUI Π (PI) IN BIBLIE 209

A EXISTAT PLOAIE PE PAMANT PANA LA POTOP? 210

CUM SI-A PERMIS SA-I „TAIE IN BUCATI"? 211

CUM A PUTUT DUMNEZEU SA-I CEARA LUI AVRAAM JERTFIREA LUI ISAAC? 212

CEI 30 DE ARGINTI – OMISIUNEA LUI IEREMIA, SAU EROAREA LUI MATEI? 213

IUDA S-A SPANZURAT, SAU A CRAPAT? 214

DE CE, UN DUMNEZEU BUN, PEDEPSEA CU MOARTEA? 214

110. PSALM AL LUI DAVID 215

GN 2:2 "IN ZIUA A SAPTEA", SAU "A SASEA"? 220

Luminile şi umbrele ortodoxiei 225

CINE NU POATE DORMI DIN CAUZA ADVENTISTILOR? 225

SCRISOARE SI REPLICA 226

NASCATOAREA DE DUMNEZEU (THEOTOKOS) 237

SFÂNTA SCRIPTURĂ ŞI UZUL PEDAGOGIC AL IMAGINII 243

„A BINECUVANTAT SI SFINTIT ZIUA Z" 247

5

APA SAMBETEI 254

Tărâmul Blajinilor 255

Sambation, râul care sâmbăta se comportă diferit 257

Râuri Paradisului şi Apa Vieţii 259

Sanctuarul, tronul, chivotul, ca sursă a apei vieţii 260

Semnificaţii spirituale ale chivotului 260

Legămintele 261

Apa hotar, care împarte şi desparte 262

LUMINA DE LA SFANTUL MORMANT 263

„RODUL VITEI” 265

DIALOG AS - FL PE TEMA TRINITATII 269

EG WHITE SI AZS DESPRE NATURA UMANA A LUI IISUS 275

Din nou cu evanghelicii 279

REFORMA REFORMEI 279

CARTEA DESPRE ADVENTIŞTI A LUI PAUL DAN 288

CORESPONDENTA CU GJP 292

SABATELE DIN COLOSENI 297

MICA SARADA PENTRU AMATORII DE TEOLOGIE: 1TIM 1:9-10 305

DISPUTA ALIMENTARA DIN ROMANI 14 SI UZUL TERMENULUI ΚΟΙΝΟΣ. 307

Rezumat 312

Pe teme diverse 314

„PEDEPSITI IN LIMBA” 314

ROADA DUHULUI ŞI AGAPE 325

CALICI IN DUH ? 328

DEFAIMAREA MORTILOR 331

ESTETICA DE TREI PARALE 343

UNDE ESTI TU, CARAGIALE? 348

MIC TRATAT MASCULIN DESPRE UNELE GRATII FEMININE 351

MAI TINEM ASTAZI REGULILE CURATIEI? 357

SARUT MANA, DOAMNA! 362

Bibliografie 365

Lista abrevierilor 370

6

7

Volumele Dialoguri pe teme biblice şi religioase reprezintă o reeditare cu

multe îmbogăţiri a cărţii Între apologie şi critică (publicată în 2003 prin Editura

Graphé), volum de mult epuizat.

Volumele conţin selecţii din corespondenţa mea teologică şi din alte forme

de dialog, grupate tematic. Deşi se adresează cu prioritate celor iniţiaţi în

teologie, foarte multe articole sunt digerabile de publicul larg, adventişti sau alţi

credincioşi. Orice profesionist actual sau în devenire, în teologia creştină sau

iudaică, poate beneficia de aceste dezbateri, chiar dacă este străin de conceptele

adventiste sau nu le agreează.

Fiind vorba de nişte dialoguri vii, ele pendulează în mod natural între

limbajul colocvial şi cel academic, concentrându-se asupra argumentelor logice,

biblice, lingvistice şi contextuale. Pentru înlesnirea înţelegerii şi pentru referinţe,

am adăugat note de subsol şi o bibliografie care conţine lucrările menţionate în

text.

Doresc să precizez de la început, că...

această lucrare reflectă dezvoltarea gândirii mele teologice pe parcursul a

20 ani, ceea ce înseamnă că veţi putea găsi şi poziţii contradictorii între

concluziile mele mai vechi şi cele din ultimii ani;

nu pretind că am ajuns la ultimele concluzii referitor la subiectele discu-

tate, dar insist să fie luate în serios şi verificate;

afirm deschis că nu am nici o agendă personală secretă, din punct de

vedere critic sau dogmatic-apologetic;

fiind vorba de dialog şi de nevoia de informaţii mai detaliate, am

introduse şi cuvintele interlocutorilor, precum şi câteva studii care nu-mi

aparţin. Am indicat sursele, oriunde s-a putut, dar se înţelege că acest tip

de documentaţie (e-mail, scrisori particulare, dialoguri în forumuri

online, articole şi comentarii pe bloguri) depinde în mare parte de buna-

credinţă a autorului, şi nu sunt imediat verificabile.

Lucrul important în acest caz este valoarea reală a contribuţiei teologice.

8

Mulţumesc tuturor interlocutorilor mei, iluştri sau anonimi, pentru partea lor în zidirea literară şi logică a acestor volume.

Mulţumesc fiului Mişael, principalul iniţiator al acestei acţiuni editoriale.

Mulţumesc Editurii MajestyPress, cu nume şi fapte editoriale de prestigiu, care s-a oferit să-mi publice volumele.

Mulţumesc, cititorule, că ai sacrificat timp şi arginţi, ca să citeşti o carte, în aceste zile când literele intră în marea eclipsă a materialismului competitiv şi a prostiei de lux.

Fii fericit că ai ales un bun pentru spirit şi pentru suflet! Să fii iubit, cititorule, oricine ai fi! Dacă în urma unui studiu serios ai întrebări sau sugestii, te aştept la adresa florin.laiu@gmail.com

Ş i m a i m u l t d e c â t o r i c u i , m u l ţ u m e s c Celei-de-o-fiinţă, Slăvitei Treimi, Căreia îi datorez tot binele şi care îmi este singura speranţă de viitor.

Florin G. Lăiu,

iulie 2008, Cernica-Bucureşti

9

Dr. Raymond Cottrell, veteranul critic

Schiţă biografică

Raymond Forrest Cottrell (1911-2003)1 a fost un teolog AZS, misionar,

profesor, scriitor şi editor, un teolog veteran, de orientare progresistă, critică. A

scris destul de mult, deşi a publicat relativ puţin.

Raymond Cottrell s-a născut în Los Angeles, într-o familie de veche

tradiţie AZS. Străbunicul Roswell Cottrell, un baptist de ziua a şaptea, a ascultat

predica lui William Miller, înainte de 1844, dar nu devenise un urmaş al lui. A

devenit în schimb un AZS în 1851.

A lucrat ca pastor de district între 1930-1934 în Uniunea Pacific. Între anii

1934-1941 a slujit în fosta Diviziune China (dizolvată în 1952) ca administrator şi

profesor, asistat în lucrarea misionară de soţia sa, Elizabeth. Din cauza

ostilităţilor dintre China şi Japonia, soţii Cottrell a trebuit să părăsească China.

Timp de aproape 11 ani mai departe (1941-1952), Cottrell a predat exegeza

biblică la Colegiul Uniunii Pacific (PUC). După această numire, a fost chemat de

F. D. Nichol la editură (Review and Herald), în vederea proiectului

Comentariilor AZS, la care a şi început să lucreze, începând cu 1 octombrie 1952.

Elizabeth a fost deasemenea implicată în slujirea Bisericii (Review Book Billing

Department). Cottrell a fost, probabil, cel mai influent contributor la Comentarii,

afară de munca editorială.

Un studiu foarte documentat şi articol major scris de Cottrell este "The

Role of Israel in Old Testament Prophecy", în introducerea volumului IV al

Comentariilor Biblice AZS, unde introduce în adventism conceptul şi teologia

profeţiilor condiţionate. De asemenea, a scris multe articole teologice şi de Biblie

în Seventh-day Adventist Bible Dictionary şi SDA Encyclopedia.

Dr. Julius Nam, profesor de istorie AZS la Andrews University, afirmă că

R. Cottrell a avut o poziţie critică faţă de manuscrisul cărţii Questions on

Doctrine, dar obiecţiile acestuia nu au fost luate în seamă de autorii cărţii, care a

1 Principalele informaţii sunt preluate din Wikipedia: « R. F. Cottrell ».

10

fost publicată în 1957. Ar fi fost posibil ca tulburările cauzate de acea publicaţie

să fie evitate ?2

În 1957 Nichol a invitat pe Cottrell ca editor asociat la Adventist Review,

unde a slujit timp de şapte ani. Alţi şapte ani a lucrat ca editor de carte, până în

1971. De asemenea, Cottrell a servit ca membru al Comitetului de Cercetare

Biblică (numit acum Biblical Research Institute).

În 1977, Cottrell s-a retras la Calimesa, California, unde a servit ca

profesor asociat în cadrul facultăţii de religie a Universităţii Loma Linda. A fost

deasemenea invitat în diferite comisii şi proiecte de către CG şi Conferinţa

California de Sud-Est.

Fiind un cercetător biblic versat în exegeza biblică şi teologie, Cottrell a

simpatizat în bună măsură cu poziţia lui Desmond Ford în anii '80. Din

nefericire, a devenit tot mai critic faţă de anumite cercuri administrative ale

Bisericii, situându-se tot mai mult pe o poziţie diferită de a adventismului istoric.

A fost unul dintre membrii fondatori ai revistei AZS independente, de orientare

liberală (progresistă), Adventist Today,3 apărută în 1993, unde a contribuit cu

articole şi a avut titlul de editor emerit până la sfârşitul vieţii.

În 2002 Cottrell a prezentat în Comunitatea AZS Tierrasanta, cu ocazia

Forumului Adventist San Diego, California, referatul teologic "The 'Sanctuary

Doctrine' – Aset or Liability?"4 Referatul a fost citit de Larry Christoffel, pastorul

comunităţii Campus Hill din Loma Linda. Dar Christoffel nu s-a rezumat la

citirea hârtiei lui Cottrell, ci a redactat o replică,5 prin care apăra exegeza

adventistă a profeţiei celor 70 de săptămâni din Daniel 9, deşi, asemenea lui

Cottrell, respingea exegeza AZS la Daniel 8:14.

Cottrell a descris climatul teologic AZS ca fiind deschis favorabil şi onest

în anii '50, când s-a publicat Enciclopedia AZS, dar închis faţă de critici şi

nefavorabil în anii '80-'90. Colecţia de manuscrise a lui Raymond Cottrell este

încă nepublicată, ceea ce înseamnă că a rămas destinată unei circulaţii restrânse.

O lucrare pe care el o socotea semnificativă (Eschatology of Daniel) n-a fost

niciodată publicată oficial, şi după expresia lui, manuscrisul „aşteaptă un climat

de deschidere şi obiectivitate în Biserică, esenţial unei examinări cinstite a

2 Julius Nam (2007). "The Questions on Doctrine Saga: Contours and Lessons". Paper

presented to QOD 50th anniversary conference.

http://progressiveadventism.com/2007/11/02/the-questions-on-doctrine-saga-contours-and-lessons/ 3 Raymond Cottrell", an obituary in "Newsbreak" section. Adventist Review, February 13,

2003, p. 21 (261). 4 "Doctrina sanctuarului: comoară de preţ sau obsracol?". A fost publicat şi de Jesus Institute

Forum la www.jesusinstituteforum.org/AssetOrLiability.html 5 L. Christoffel, The Jesus Institute Form, "A response to the paper on the 'sanctuary doctrine'

by Dr. R. Cottrell", Loma Linda, CA. 2002 www.jesusinstituteforum.org/LCresponds.html

11

faptelor." Diverse articole care ilustrează poziţia lui se pot găsi pe saiturile

recistelor Adventist Today6 şi Spectrum.

În ultimele decenii, Cottrell a trăit într-o atmosferă combativă faţă de

direcţiile majore ale administraţiei, în materie de teologie. Bătrânii nu au multe

şanse să fie supraapreciaţi, nici dacă sunt corecţi politic, cu atât mai puţin când

devin cârcotaşi. Iar Cottrell a insistat să trăiască şi să nu tacă, până la o vârstă

matusalemică (92 ani). Teologii Bisericii AZS i-au perceput poziţia ca fiind

hipercritică şi ostilă.

După moartea Elizabethei (2002), Cottrell a părăsit şi el lumea aceasta în

anul 2003, în vârstă de 92 de ani. Din familia Cottrell au mai rămas doi copii

(Richard E. Cottrell şi Peggy J. Cottrell Tomat), un frate (Leland Horton

Cottrell), trei nepoţi şi opt strănepoţi.

Comitetul pentru Daniel şi sondajul lui Cottrell din 1958

În urma istoricului dialog evanghelic-adventist, în care evanghelicii

Donald Barnhouse şi Walter Martin au etichetat doctrina sanctuarului ca

nebiblică şi nerelevantă, Dr. Raymond Cottrell afirmă că a iniţiat în 1958 un

sondaj de opinie7 printre teologii adventişti, din motive apologetice. A apelat la 8

profesori adventişti de ebraică (la toţi pe care i-a cunoscut atunci), 9 şefi de

catedră din învăţământul biblic postliceal, 5 profesori cu experienţă în domeniul

Bibliei, 4 foşti profesori de Biblie din colegii, care au lucrat şi în administraţie şi

în publicaţii. Şase din cei de mai sus erau de la Seminarul Teologic.

O primă întrebare a sondajului a fost următoarea:

„Ce motive lingvistice sau contextuale puteţi sugera pentru aplicarea lui

Daniel 8:14 la serviciile din Ziua Ispăşirii şi astfel la judecata de cercetare

începută în 1844?‖

Nu deţin informaţii oficiale despre rezultatul sondajului (nici nu obişnuim

noi să oficializăm orice sondaj!), dar Cottrell afirmă că toţi cei întrebaţi au

răspuns că nu există nici o bază lingvistică sau contextuală pentru a aplica textul

în acest mod.

A doua întrebare, suna astfel:

„Ce alte motive, în afară de limbă şi context, aţi sugera pentru aplicarea lui

Daniel 8:14 la serviciile Zilei Ispăşirii şi, prin urmare, la judecata de cercetare

începută în 1844?‖

La care, s-au primit următoarele răspunsuri:

nici o altă bază 13 răspunsuri

6 www.atoday.com/magazine/2002/05/raymond-cottrell-sanctuary-question-after-150-years

7 Dr. Raymond Cottrell, "Report of a Poll of Adventist Bible Scholars Concerning Daniel

8:14 and Hebrews 9", a paper self-published by the author, 335 Midori Ln., Calimex, CA,

92320, p. 14. http://www.investigativejudgment.info/ij/part7.htm

12

analogia dintre sanctuarul pământesc şi sanctuarul ceresc: 7 răspunsuri

aşa îl aplică Ellen White 5 răspunsuri

un „fericit accident‖ de traducere8 2 răspunsuri

Rezultatul acestui sondaj a fost remarcat şi de Dr. Desmond Ford, care de

aici a tras concluzia că, dacă elita noastră teologică nu are un răspuns mai bun,

atunci doctrina sanctuarului şi a Judecăţii, după Daniel 8:14, nu poate fi apărată.

Incidentul aminteşte de episodul biblic cu Naaman, generalul sirian pe

care regele lui Israel şi elitele lui l-au considerat o provocare politică, şi n-au

putut să-i satisfacă cererea neobişnuită, care venea pe cale diplomatică. Doar un

singur om (Elisei) l-a putut conduce pe Naaman la Dumnezeu. De asemenea, în

cazul războiului dintre Israel şi filisteni, când israeliţii, în frunte cu regele lor

Saul şi cu elitele vitejilor nu erau în stare să se confrunte cu Goliat, doar un

flăcău cu praştia a salvat situaţia „în numele Domnului‖. Faptul că o majoritate

de învăţaţi nu pot răspunde satisfăcător la o întrebare, poate însemna că

problema este mai dificilă decât stadiul lor de pregătire, sau că nu s-a dat

importanţă maximă acestei exegeze biblice (pentru că s-au mulţumit cu simpla

moştenire doctrinală), dar nu înseamnă neapărat că învăţătura este greşită.

Dr. Ford îşi exprimă părerea că, dacă această doctrină n-ar fi fost

susţinută de Ellen White, n-ar fi avut şanse să supravieţuiască în doctrina

adventistă. Această afirmaţie poate fi foarte adevărată, dar trebuie să adaug că,

din fericire, Providenţa ne-a obligat, pe calea insistenţei Spiritului Profetic, să

păstrăm ceea ce am primit şi să nu ne grăbim să aruncăm peste bord valori

moştenite, doar pentru că nu le-am înţeles suficient, sau pentru că intră în

conflict cu o nouă evaghelie pe care am adoptat-o între timp.

În urma acelui rezultat pesimist al sondajului, s-a constituit un comitet

pentru studiul profeţiilor specifice ale lui Daniel, în care a activat şi Prof.

Raymond Cottrell. Întrucât prin anumite publicaţii critice s-a răspândit zvonul

că acest comitet n-a ajuns la nici un rezultat pozitiv, şi că, tocmai din acest

motiv, administraţia ar fi ţinut secrete rezultatele lucrărilor, am scris lui William

Shea (acum pensionar), fost membru al faimosului Comitet pentru Daniel,

întrebându-l care a fost realitatea.

Într-un e-mail din 8 Mai 2002, William Shea, mi-a răspuns următoarele:

Au existat două comitete pentru Daniel, succesive. Noul Comitet pentru Daniel

este cel care a produs cele 7 volume ale seriei DARCOM. Vechiul Comitet pentru

Daniel n-a publicat niciodată nimic.

Eu am fost membru al noului Comitet Daniel, n-am făcut parte din primul. Când

ne-am apucat să lucrăm în cadrul noului Comitet Daniel, ne-am uitat prin toate

8

După King James Version: până la 2300 de zile; apoi sanctuarul va fi curăţit. În ebraică,

textual: până la seară dimineaţă 2300, şi sanctuarul va fi îndreptăţit / răzbunat.

13

articolele scrise în cadrul vechiului comitet şi am descoperit că erau foarte

superficiale, că nu aveau nici un material pe care să-l putem folosi.

De asemenea, este adevărat că în acel comitet exista dezacord între liberali şi

conservatori. Unul dintre liberali era şi R. F. Cottrell, care mai apoi a trâmbiţat

multă vreme că vechiul comitet a făcut multă lucrare serioasă, care ar fi fost

„ascunsă de publicul adventist‖. Cottrell este un avocat al tezei Antiochus

Epiphanes, şi toată povestea cu „ascunderea‖ este doar propagandă. Aşa cum îţi

spun din nou, noi am lecturat toate hârtiile produse de vechiul Comitet Daniel, şi,

după orice criteriu, n-am găsit nici una publicabilă. Vechiul Comitet Daniel n-a

făcut nici o treabă de valoare reală sau durabilă.

Prof. Siegfried Horn mi-a spus că devenise obosit de acele întâlniri teologice care

nu reuşeau să publice nimic, şi le-a spus celor din comitet că ar trebui să producă

ceva vrednic, sau dacă nu, să-şi „strângă cortul" şi să-şi ia tălpăşiţa. Şi avea

dreptate.

Cu cele mai bune urări, Bill.

Liberalii despre care vorbeşte Dr. Shea au publicat însă diverse alte

„taine―, articole critice (uneori ofensive) faţă de acţiuni reale sau imaginare ale

conducerii, ceea ce îmi spune că, dacă acel comitet ar fi produs, într-adevăr, ceva

valoros, produsul nu putea rămâne ascuns sub preşul de la GC până astăzi. Dacă

Biserica a refuzat să publice din motive nedemne, atunci de ce nu şi-au publicat

acei oameni, cercetările, la o altă editură, ca să existe dovezi ale muncii lor?

Oricâtă simpatie aş avea pentru Dr. Cottrell, nu pot să nu observ că vederile sale

critice, care s-ar fi dovedit poate constructive, nu s-au concretizat în publicarea

unor studii pe măsura posibilităţilor şi a pretenţiilor.

Seria publicaţiilor DARCOM rămâne o sursă excelentă pentru o mai bună

înţelegere a cărţilor Daniel şi Apocalipsa, inclusiv a doctrinei sanctuarului. În

acelaşi timp, noul comitet a recunoscut în mod deschis nevoia de mai multă

claritate în acest subiect:

În timp ce credem că interpretarea noastră istorică asupra lui Daniel 8:14 este

valabilă, noi dorim să încurajăm continuarea (aprofundarea) studiului acestei

importante profeţii. 9

Încă mai lucid o spune Roy Adams, în teza sa doctorală, The Sanctuary

Doctrine:

După cum am observat deja, există probleme nerezolvate care cer un studiu

teologic şi biblic foarte serios în lumina întrebărilor şi disputelor contemporane.

Însă nici una din acestea nu pare imposibilă de rezolvat.

Marile dispute filosofice sau teologice sunt rareori rezolvate definitiv spre

satisfacţia generaţiilor următoare. 10

9

„Consensus Document‖, Sanctuary Review Committee, 1980, în Frank Holbrook, Doctrine

of the Sanctuary, BRI, Old Clumbia Pike, Silver Spring MD, 1989, p.232.

14

Întrebarea pe care adventismul trebuie să şi-o pună, totuşi, este dacă el are acel

sânge-rece teologic şi emoţional pentru a proceda la rezolvarea a cel puţin

unora dintre cele mai presante probleme ale doctrinei sanctuarului, spre

satisfacţia generaţiei prezente. 11

Bătălia pentru sanctuar

Material publicat parţial în Curierul Adventist, 2003

O doctrină unică

Cea mai distinctivă doctrină adventistă este doctrina sanctuarului ceresc şi

a judecăţii investigative premileniale, întemeiată pe marea profeţie din Daniel

8:14. Ea nu este doar una dintre doctrinele specifice ale Bisericii: este o doctrină

cardinală şi atotcuprinzătoare – doctrina adventistă prin excelenţă, care creează

cadrul teologic pentru toate celelalte doctrine.

Există şi alte confesiuni care susţin sabatul biblic, există şi alţi creştini care

promovează principiile sănătăţii, există şi alte grupări sau curente teologice care

resping mitologia nemuririi inerente a sufletului. Dar nu există altă confesiune

care să susţină doctrina sanctuarului şi a Judecăţii aşa cum o mărturisesc

adventiştii. Este important să ne lămurim bine, dacă acesta este un handicap sau

un avantaj.

De-a lungul istoriei noastre am fost în mod frecvent confruntaţi, din afara

şi chiar din interiorul Bisericii, 12 cu acuzaţia că această doctrină este o rătăcire.

10

Apud D. R. Mason, citat în R. Adams, p. 236.283. 11

Roy Adams, The Sanctuary Doctrine, AUS – Doctoral Dissertation Series, AU Press,

Berrien Springs MI, 1981, p. 283. 12

Este impresionant numărul de lideri, pastori şi teologi care au abandonat mişcarea, sau

numai doctrina aceasta, ori care au fost răvăşiţi spiritual de îndoieli cu privire la ea: Owen

Crosier (1820-1913), american, omul care a contribuit cel mai mult la fundamentarea

teologiei Sanctuarului (a părăsit Biserica); Dudley Canright (1840-1919), american, lider şi

autor proeminent, dar oscilant şi în final apostat; Ellet Waggoner (c. 1910), american,

evanghelist proeminent şi autor (exclus pentru alte motive); Albion F. Ballenger, (1861-

1921), american, pastor şi evanghelist în Anglia şi America (exclus pentru aberaţii

doctrinale); Edward Ballenger, educator, frate cu Albion (retras); William Fletcher (1879-

1947), evanghelist, lider şi profesor australian (retras); William Prescott (m. 1944), american,

pastor, lider, cel mai renumit teolog şi profesor adventist al timpului său (foarte afectat de

faptul că nimeni n-a fost în stare să răspundă provocării lui Ballenger, şi-a exprimat,

ocazional, neîncrederea în această doctrină (i s-a cerut demisia, dar a refuzat; a rămas fidel

Bisericii până la capăt); Ludwig Conradi (1856-1939), german, pastor, evanghelist şi lider

proeminent în America şi Europa (retras, după ce timp de 30 de ani nu crezuse această

doctrină); E. B. Jones (c. 1880-1949), manager editorial în India (mai întâi s-a convertit la

baptişti, apoi s-a ridicat împotriva doctrinei sanctuarului); Harold Snide (1914), autor,

colportor şi învăţător american (retras); R. A. Greive (c. 1956), lider de conferinţă, australian

(s-a despărţit de Biserică, urmat de alţi pastori); Robert Brinsmead (c. 1970), australian,

student la teologie, apoi „reformator‖ şi editor (a trecut de la extrema perfecţionistă, la

15

La nivel popular, doctrina aceasta este cunoscută, în linii generale, de la clasa de

cateheză, şi reamintită (tangenţial şi destul de rar, să recunoaştem!) în predici

sau în Şcoala de sabat.

Ar fi interesant un sondaj sau chiar o statistică, pentru a şti pe unde mai

suntem. În orice caz, doctrina în cauză nu ne mai doare decât dacă cineva o atacă

frontal. La fel de îngrijorător este faptul că prea puţini teologi ai Bisericii se

preocupă de studiul ei în mod critic şi constructiv. Mai mult, din 1980 încoace,

nu puţini adventişti au aruncat peste bord această doctrină incomodă. (Mai de

curând, alţii au aruncat şi sabatul, devenind un fel de congregaţionalişti

„evanghelici‖, în timp ce şi mai mulţi încă se pregătesc pentru ultima apostazie,

dispreţuind scrierile Ellenei White şi trăind un fel de secularism cu faţă

adventistă, în care nici Biblia, nici Spiritul Profetic nu au vreun rol efectiv).

Noi încă susţinem doctrina sanctuarului, dar nu este de ajuns. Există

întrebări cercetătoare la care trebuie să răspundem toţi şi fiecare cu toată

onestitatea: Care sunt, cu adevărat, temeiurile biblice ale acestei doctrine? Este

ea întemeiată pe Biblie, sau numai pe concluziile unor oameni afectaţi de Marea

Dezamăgire? Îşi are ea, izvorul, în cercetarea Scripturii, sau este o revelaţie

exclusivă din viziunile Ellenei White? Dacă provine din studiul Bibliei, au fost,

oare, infailibili, cei ce au descoperit-o, încât nu mai poate fi corectată? Au

înţeles, oare, părinţii adventismului, inclusiv Ellen White, totul despre acest

subiect, încât n-a mai rămas nimic de descoperit? Sunt, oare, sigure şi solide,

toate argumentele noastre clasice? Dacă ea este doctrina adventistă prin

excelenţă şi reprezintă mesajul Bisericii pentru aceste ultime generaţii, ce loc

ocupă ea în preocupările Bisericii? Şi cum se explică faptul că nu am reuşit

niciodată să răspundem, în mod satisfăcător, tuturor provocărilor şi obiecţiilor?

Adventiştilor nu le-a fost imposibil să-şi schimbe părerile teologice şi chiar

practicile, când au descoperit în Biblie altceva decât se credea. Ei au fost în stare,

împotriva curentului popular, să părăsească duminicalismul unei tradiţii de

aproape 17 veacuri şi să se întoarcă la sabatismul biblic. Ei au fost în stare să

abandoneze propriile erori (teoria „uşii închise‖, anti-trinitarianismul,

extrema „evanghelică‖, în final părăsind complet adventismul şi apucându-se de afaceri);

Raymond Cottrell (contemporan, în vârstă), american, unul din principalii editori ai

Comentariilor Biblice AZS, teolog proeminent (fidel faţă de Biserică, dar critic deschis al

apologeticii AZS referitoare la Sanctuar); Carl Tuland (contemporan), fost lider şi autor în

Orientul Mijlociu şi în Americi; E. Hilgert (contemporan), teolog american; D. Sibley

(contemporan), pastor şi lider australian, afectat de poziţia disidenţilor anteriori; Desmond

Ford (contemporan), pastor, evanghelist, profesor şi teolog proeminent australian (conduce

actualmente mişcarea Adventiştilor Evanghelici – încotro?). Această listă nu este completă

pentru faptul că, în multe ţări, Biserica nu se preocupă de studiul istoric al unor asemenea

cazuri.

Dintre personalităţile neadventiste au criticat sever această doctrină în special

teologi şi lideri baptişti (Walter Martin, Donald Barnhouse, Anthony Hoekema, Norman

Douty, Herbert Bird e.a.), dintre care unii se dovediseră prietenoşi cu adventiştii, după 1950.

16

legalismul) şi să îmbrăţişeze ortodoxia Evangheliei. Ei au abandonat unele

interpretări apocaliptice, descoperind principii de interpretare şi explicaţii mai

bune. Aceasta înseamnă că, dacă doctrina sanctuarului şi a Judecăţii ar fi fost

dovedită ca eroare, nu le-ar fi imposibil adventiştilor s-o părăsească.

În mod sigur, păstrarea acestei doctrine nu este doar o probă de inerţie, ci

o atitudine înţeleaptă. Totuşi, faptul că ea provoacă adesea dureri de cap unor

oameni oneşti, care vor să înţeleagă, nu poate fi pus în mod exclusiv pe seama

diavolului. Trebuie cel puţin să recunoaştem că, din punct de vedere al

complexităţii cercetării, este o doctrină mai dificilă. Şi mai trebuie să

recunoaştem, cu toată modestia, că noi, ca Biserică, nu avem înţelegerea

absolută a acestui punct fundamental, ceea ce înseamnă că este încă necesar un

studiu serios, în care să se angajeze toate forţele responsabile de viitorul acestei

Biserici „Rămăşiţă‖.

Sanctuarul ceresc = fiinţa umană?

În uiltimii ani au început să circule printre noi spirite care, în numele unui

adventism mai relevant, subminează doctrina sanctuarului şi a Judecăţii. Este

dreptul lor constituţional să-şi manifeste libertatea cuvântului sub orice formă,

dar şi Biserica are dreptul să-şi imunizeze credincioşii.

Unii par foarte încântaţi de descoperirea că sanctuarul din Daniel 8:14 ar

fi fiinţa umană, pe care au şi compartimentat-o după schema sanctuarului.

Concluzia lor este că sanctuarul care trebuie curăţit ar fi omul, în special

„subconştientul‖ omului – „Sfânta Sfintelor‖. Dar oricât de spirituală ar părea

această soluţie, ea nu se întemeiază pe Daniel 8:14.

Verificaţi: în Daniel 8 se vorbeşte despre un sanctuar pe care „cornul‖

Antihrist l-a profanat, un sanctuar care este în legătură cu „oştirea cerului‖ şi în

care slujeşte Căpetenia Căpeteniilor, slujitorul „jertfei continue‖. Profeţia

prevedea acţiuni vizibile, de importanţă istorică, în ordine cronologică:

nelegiuitul corn urma să apară la sfârşitul perioadei elenistice, să facă mai întâi

cuceriri pământeşti, apoi să se avânte spre fortăreaţa cerului, să doboare la

pământ din „stelele lui Dumnezeu‖ şi să le calce în picioare, şi să înlocuiască

„jertfa continuă‖ cu „urâcinea pustiirii‖. Iar situaţia aceasta avea să dureze până

în timpul sfârşitului, până se vor încheia cele 2300 de „seri şi dimineţi‖. După

aceste „multe zile‖, se prevedea răsturnarea situaţiei: sanctuarul avea să fie

curăţit de întinările Cornului, altfel spus, urma să i se face dreptate, să fie

răzbunat, împreună cu Căpetenia lui, cu oştirea lui şi cu adevărul, călcate în

picioare.

Toate aceste elemente profetice se referă, într-un limbaj acoperit, la

evenimente istorice care priveau pe poporul lui Dumnezeu în viitor, şi la

judecata de apoi. Cum este posibil ca sanctuarul amintit în această profeţie să fie

omul, iar curăţirea sanctuarului – o curăţire interioară a credincioşilor?

Curăţirea interioară a fost cerută de Dumnezeu dintotdeauna şi nu este legată de

17

o perioadă profetică. Cu atât mai puţin ar putea fi vorba de o curăţire a

subconştientului. Este adevărat că trebuie să fim curăţiţi şi de păcatele

inconştiente; dar numai după ce, prin cuvântul lui Dumnezeu, devenim

conştienţi de ele şi ne pocăim, suntem curăţiţi prin jertfa şi preoţia

Mântuitorului, în timp ce unele din acestea se iartă „din oficiu‖. „Păcatul‖

subconştientului însă, adică potenţialul naturii noastre păcătoase nu cade în

grija noastră şi nici nu ni se pune în socoteală, nefiind vina noastră. Numai

primirea unui trup nou ne va curăţi de acest păcat latent.

Şi chiar dacă ar fi posibilă, aici şi acum, o asemenea schimbare, ea nu

depinde de un anumit timp. Spre deosebire de dispensaţionalişti, credem că

Dumnezeu a avut întotdeauna aceleaşi oferte şi aceleaşi condiţii în legătură cu

mântuirea omului. În ciuda diferenţelor care ţin de măsura cunoştinţei pe care a

dat-o Dumnezeu în diferite locuri şi timpuri, poarta mântuirii fiecărui sfânt este

aceea pe care a intrat tâlharul pocăit, – care a fost curăţit, prin Cuvântul şi

Duhul lui Christos (prin suferinţă şi credinţă), de toate păcatele. Marii sfinţi ai

Bibliei se deosebesc de el numai în ce priveşte durata slujirii lui Dumnezeu şi

specificul experienţei personale, dar nu în ce priveşte calitatea sfinţeniei. Ilie n-a

fost curăţit mai profund decât Elisei, nici apostolii mai serios decât patriarhii.

În acelaşi fel, experienţa celor 144. 000, chiar dacă va fi unică, ea nu va fi

calitativ deosebită de a altor mântuiţi. Celui care se pocăieşte pe patul de moarte

i se cere aceeaşi profunzime a pocăinţei pentru a primi iertare. Tot astfel,

Dumnezeu nu cere astăzi adventiştilor căutarea unei minunate curăţiri a

subconştientului, ci pocăinţa radicală a lui Iov şi a lui David, şi credinţa acelor

anonimi care au răspândit Evanghelia în primele veacuri. Teoria curăţirii

subconştientului este o capcană a celui rău pentru a ne deturna atenţia de la

adevăratul sanctuar şi de la adevăratele păcate, mai mult sau mai puţin

conştiente, care ofensează pe Dumnezeu.

Se va spune, însă, că Biblia susţine identificarea sanctuarului cu fiinţa

omenească în anumite locuri:

„Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Spiritul lui Dumnezeu

locuieşte în voi? Dacă distruge cineva templul lui Dumnezeu, îl va distruge şi

Dumnezeu pe el; fiindcă templul lui Dumnezeu este sfânt, şi aşa sunteţi voi.‖( 1

Cor 3:16-17), „Nu ştiţi că trupul vostru este templul Spiritului Sfânt, – Care este

în voi şi pe Care-L aveţi dela Dumnezeu – şi că nu sunteţi ai voştri înşivă?‖(1 Cor

6:19).

Este adevărat că autorii Bibliei folosesc imaginea templului, pentru a

compara omul ca fiinţă creată. Dar aceasta este doar o metaforă, o imagine

poetică a sfinţeniei corpului omenesc, tot aşa cum şi Biserica este comparată cu

un templu:

18

„…Într-adevăr, noi suntem templul Dumnezeului Viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu

voi locui şi voi umbla în mijlocul lor…, iar ei vor fi poporul Meu.‖(2 Cor 6:16),

„ [‘omul fărădelegii‘] … se va aşeza în templul lui Dumnezeu, proclamându-se

Dumnezeu‖(2 Tes 2:4),

„…ci sunteţi concetăţeni ai sfinţilor, membri ai casei lui Dumnezeu, fiind zidiţi

pe temelia apostolilor şi a profeţilor, şi având ca piatră unghiulară pe Iisus

Christos, în Care toată construcţia bine armată creşte, devenind un templu sfânt în

Domnul, în Care şi voi sunteţi zidiţi împreună ca locaş al lui Dumnezeu, prin

Duhul.‖(Ef 2:19-22),

„…ca să ştii cum trebuie să te porţi în Casa lui Dumnezeu, care este Adunarea

Dumnezeului Cel Viu…‖(1 Tim 3:15),

„fiindcă a venit timpul ca judecata să înceapă cu Casa lui Dumnezeu şi dacă

începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce refuză să creadă Evanghelia lui

Dumnezeu?‖(1 Pt 4:17).

Toate aceste ilustraţii arată că atât creştinul, cât şi Adunarea creştină

(Biserica vie) sunt locuinţa lui Dumnezeu şi trebuie tratate ca atare. Comparaţia

însă are limitele ei naturale şi nu intenţionează să fie o paralelă amănunţită a

individului sau a comunităţii cu templul de la Ierusalim. Nici măcar nu se

sugerează, în contextul acestor afirmaţii, că fiinţa umană sau comunitatea

sfinţilor ar trebui înţelese ca fiind compartimentate, dotate cu mobilier de tipul

altarului, sfeşnicului, mesei, chivotului etc. Aceste comparaţii sunt adesea

tentante, şi, cu puţină imaginaţie, cineva poate găsi „echivalente‖, dar o

asemenea metodă de interpretare a Bibliei ar fi foarte ocultă, fiindcă nu este

înrădăcinată nici în afirmaţii biblice explicite, nici în adevăruri implicite deduse

din context. Putem lăsa poeziei libertatea de a bate câmpii, dar nu teologiei.

Templul este folosit ca figură de stil, nu numai pentru fiinţa umană sau

pentru Biserică, ci şi pentru Însuşi Dumnezeu (Is 8:14, Ier 50:7, Ez 11:16, Ap

21:22) şi chiar pentru trupul lui Iisus (In 2:19-21). Oare, aceasta înseamnă că ar

trebui să căutăm „simbolistica‖ fiecărui element din sanctuar în fiinţa lui

Dumnezeu sau în trupul lui Christos? Sau să vorbim despre curăţirea unui

asemenea templu? Ar fi curată blasfemie! A vorbi despre curăţirea

subconştientului uman în termenii profeţiei din Daniel 8:14 înseamnă a omorî

subiectul pentru a clarifica predicatul.

Dacă dorim să vorbim despre curăţirea adâncului fiinţei noastre, există

atâtea locuri biblice mai potrivite. Dar notaţi: toate acestea vorbesc despre viaţa

păcătoasă a unui suflet nepocăit, – despre gânduri, intenţii, voinţă, conştiinţă

(conştient!), sentimente, imaginaţie etc., – şi nu despre subconştient:

„Curăţeşte-ţi inima de rău…! Până când vei adăposti în tine planuri nelegiuite?‖

(Ier 4:14);

„…curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită!‖ (Iac 4:8);

19

„…sângele lui Christos… ne va curăţi conştiinţa de faptele moarte, ca să slujim

Dumnezeului Viu!‖ (Ev 9:14);

„…să ne curăţim de orice întinare fizică şi spirituală şi, în temere de Dumnezeu,

să ne desăvârşim sfinţenia.‖ (2 Cor 7:1);

„…să ne apropiem cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget

rău…‖ (Ev 10:22);

„Zoleşte-mă, spală-mă de nelegiuirea mea şi curăţeşte-mă de păcatul

meu‖‖Curăţeşte-mă cu isop ca să fiu curat, spală-mă ca să fiu mai alb decât

zăpada.‖ (Ps 51:4. 9);

„…prin ascultarea de adevăr, v-aţi curăţit sufletele prin Duhul…‖ (1 Pt 1:22);

„[Dumnezeu] le-a curăţit inimile prin credinţă.‖ (FA 15:9).

La această curăţire suntem invitaţi fiecare, în mod conştient, în timp ce

Arhiereul nostru, Domnul Iisus, curăţeşte sanctuarul ceresc, ştergând păcate şi

nume din cărţile cerului. Făcând aluzie la subiecte biblice cunoscute, şi utilizând

chiar expresii biblice, Ellen White a scris:

„Curţile templului sufletului au fost transformate în locuri de trafic nesfânt.

Egoism, mamona (obsesia banului), răutate, invidie, mândrie, patimi, toate

acestea sunt nutrite în inimă. …‖ (5T 72. 3)

„Meditând la caracterul lui Iisus, inimile noastre sunt atrase în iubire; se trezeşte

dorinţa de a deveni asemenea Aceluia pe Care Îl iubim, şi privind suntem

schimbaţi. Când Christos locuieşte în inimă, întreaga natură este transformată.

Orice mânjeşte este alungat din templul sufletului: pofta rea, pasiunile josnice,

gândurile necurate, mândria, afecţiunile necontrolate, răzbunarea, dorinţa de a

plăti cu aceeaşi monedă, lăcomia, invidia, toate acestea sunt interzise; şi ceea ce

iubeam odată, acum urâm; fiindcă devenim creaturi noi în Christos Iisus.‖ (ST,

ianuarieuary 13, 1888 par. 11).

„Fie ca templul-suflet să fie curăţit de prejudecată şi de acea rădăcină de

amărăciune, de ură, prin care mulţi sunt întinaţi.‖ (SpTA06 23. 1)

„Credinţa lucrează prin dragoste şi curăţeşte sufletul de întinarea morală ca să

poată deveni un templu pentru Domnul‖. (TDG 208. 1)

„Trebuie să înfăţişăm acum poporului lucrarea pe care prin credinţă vedem că o

îndeplineşte Marele nostru Arhiereu în sanctuarul ceresc. Cei ce nu simpatizează

cu Iisus în lucrarea pe care El o face în curţile cereşti, cei ce nu-şi curăţesc

templul sufletului de orice mânjitură, ci se angajează în vreo activitate care nu

este în armonie cu lucrarea aceasta, se unesc cu vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al

omului, îndepărtând minţile altora de la adevăr şi de la lucrarea pentru acest

timp.‖ (RH, ianuarieuary 21, 1890 par. 4)

Realitatea sanctuarului ceresc

Poate fi simplificată pe înţelesul oricui, o doctrină atât de complexă cum

este doctrina sanctuarului? Ca să răspundem afirmativ la această întrebare este

necesar, mai întâi, să înţelegem că sanctuarul pământesc (fie cortul sacru, fie

20

templul din Ierusalim) erau doar o umbră – o reflectare terestră, contextualizată

cultural, adaptată funcţional şi pedagogic, imperfectă prin natura ei, dar perfect

adaptată scopului lui Dumnezeu. Era o umbră a incomparabilei realităţi cereşti

şi viitoare, iar nu o umbră a unei alte umbre mai mari şi mai nepământene, în

ciuda imaginilor văzute de profeţi – care au de asemenea rol pedagogic, şi nu de

informare despre realităţile fizice ale cerului.

Biblia afirmă că avem de-a face cu un Dumnezeu personal, Care, deşi este

Spirit atotprezent, Îşi manifestă Prezenţa specială, vizibilă în cer, într-un loc tot

atât de real şi tangibil, cum a fost şi Paradisul creat pe pământ. În limbaj

pământesc, deci imperfect şi totuşi instructiv, autorii biblici vorbesc despre

„tronul‖ lui Dumnezeu, „cetatea‖ lui Dumnezeu, „carul‖ slavei Domnului şi alte

imagini care accentuează rolul de Împărat al Creatorului. În acest sens, nimic nu

este mai natural, decât să se vorbească şi despre „palatul‖ Său. Într-adevăr,

acesta este sensul primar al cuvântului ebraic pentru templu (hekal = palat), de

origine asiro-babiloniană. sanctuarul, care înseamnă locaş sfânt (cort sau

clădire), are aceeaşi funcţie: reşedinţă reală sau simbolică a Divinităţii imaginate

ca un Împărat.

Vechiul Testament arată că sfântul locaş, „cortul‖ sau „palatul-templu‖ al

lui Dumnezeu era situat în cer, atât înainte de confecţionarea cortului

pământesc, cât şi de-a lungul întregii „dispensaţii‖ a Vechiului Legământ:

„Îi vei aduce şi-i vei aşeza pe muntele moştenirii Tale, în locul, pe care Ţi l-ai

pregătit ca locaş, Yahwé, la templul, pe care l-au întemeiat mâinile Tale!‖ (Ex

15:17);

„… din locaşul Lui, El mi-a auzit glasul…şi a coborât…‖ (Ps 18:6. 9);

„Din locaşul şederii Lui, El priveşte pe toţi locuitorii pământului‖ (Ps 33:14);

„şi puterea Lui se manifestă în cer. Ce înfricoşat eşti, Dumnezeule, din

sanctuarul Tău!‖ (Ps 68:34-35);

„Dar Yahwé a făcut cerul; gloria şi majestatea sunt înaintea Lui, puterea şi slava

sunt în sanctuarul Lui.‖ (Ps 96:5-6);

„Lăudaţi pe Dumnezeu în sanctuarul Său, lăudaţi-L în cerul Său puternic!‖(Ps

150:1);

„Din locuinţa Ta cerească, ascultă şi iartă!‖(2Cr 6:21);

„O, Tron al slavei, din înălţime, dela început, loc al sanctuarului nostru!‖(Ier

17:12);

„Yahwé răcneşte de sus, din Sfântul Său Locaş face să-I răsune glasul ca un

leu. Da, El răcneşte împotriva sălaşului Lui [pământesc]‖ (Ier 25:30);

„Toată ‘carnea‘ să tacă înaintea lui Yahwé, fiindcă El S-a şi sculat din Sfântul

Său Locaş!‖ (Zah 2:13/17);

„Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel

sfânt?‖ (Ps 15:1).

21

Sanctuarul pământesc era considerat ca reşedinţa terestră a Domnului, un

loc în directă corespondenţă cu cerul, o locuinţă a Numelui lui Dumnezeu,

reflectare unică a locuinţei Sale cereşti la scară terestră şi simbolică, adesea

onorată de slava Prezenţei Divine, dar care nu înlocuia sanctuarul de sus (1 Rg

8:27, 2Cr 6:18. 21).

Când Iisus a murit, templul pământesc şi-a pierdut această onoare (Mt

27:51), dar în acelaşi timp, locuinţa veşnică, cerească a lui Dumnezeu a preluat –

la modul sublim, dar nu mai puţin real, – toate semnificaţiile şi funcţiile

prefigurante ale sanctuarului de jos: preoţia, jertfele, ofrandele, tămâierea,

luminile, ciclurile festive etc.

Când spunem realitate, nu înţelegem că sanctuarul ceresc ar fi o copie

mecanică a celui pământesc (fie ea oricât de mare şi de strălucită!), cu obiectele

funcţionale specifice (altare, mese, sfeşnice, perdele, chivot, cădelniţe, potire,

lighene etc) şi cu ritualurile cunoscute (jertfe, stropiri cu sânge, tămâieri,

purificări, îmbăieri etc.).

Toate acestea au echivalentul lor mesianic, spiritual în adevăratul

sanctuar. În loc de jertfe multiple şi repetate, avem jertfa unică şi desăvârşită a

lui Iisus; în loc de preoţi de toate categoriile, avem un singur mare preot; în loc

de lumina unui sfeşnic, avem lumina Spiritului lui Dumnezeu în manifestările

Lui diverse (Ap 4:5, 5:6); în loc de perdea, avem trupul frânt al lui Iisus, Care ne-

a deschis acces liber la Dumnezeu (Ev 6:19, 10:20); în loc de tămâie, avem

parfumul meritelor Mântuitorului (Ef 5:2, Ap 8:3-4); în loc de altar avem Crucea

Lui; în loc de sărbători şi sabate care erau doar o umbră, avem timpurile

profetice ale Împlinirii; în loc de masa celor 12 pâini, avem pâinea Evangheliei

care se împarte împrospătată în fiecare sabat; în loc de lighene, bazine şi spălări

rituale zilnice, avem „spălarea naşterii din nou‖; în loc de un chivot de salcâm şi

de aur, avem Tronul harului şi al dreptăţii lui Dumnezeu, care are la temelie

Legea iubirii, scrisă în inimile adevăraţilor închinători.

Este esenţial să credem ceea ce ne învaţă Biblia cu privire la realitatea

sanctuarului ceresc. Acest adevăr ne asigură viziunea unui Dumnezeu personal şi

ne fereşte de rătăcirea în care au alunecat bisericile istorice, care au înjosit

templul, Preoţia şi Jertfa, coborându-le pe pământ, multiplicându-le şi

marketizându-le, sub pretextul de a le face accesibile păcătosului. sanctuarul

ceresc ne ajută să înţelegem doctrinele biblice în armonia, interdependenţa şi

echilibrul intenţionat de Dumnezeu şi, încă mai important, ne învaţă într-un

memorabil limbaj imagistic, calea mântuirii „prin sângele Mielului‖, de la Cruce

până la judecată şi până la restaurarea finală. Doctrina sanctuarului este ceea ce

ne-a adunat, de aceea nu putem consimţi la privatizarea ei.

Înainte de toate este necesar să fixăm în minte realitatea cerească a

acestui sanctuar, (indiferent de ceea ce gândim despre detaliile lui arhitectonice),

aşa cum ne învaţă Noul Testament:

22

„[Christos] S-a aşezat la dreapta Tronului Majestăţii în cer, ca slujitor al

sanctuarului şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de

Domnul.‖ (Ev 8:2, cf. Lv 16:16-17. 20. 23. 33).

„[Preoţii slujeau] imitaţia şi umbra lucrurilor cereşti, după cum i s-a spus lui

Moise, când trebuia să realizeze Cortul, fiind somat de Dumnezeu: ‘Vezi să faci

totul după modelul care ţi-a fost arătat pe munte.‖ (Ev 8:5)

„Dar Christos, venit ca Arhiereu al lucrurilor bune care sunt deja prezente, cu (/

prin? ) cortul acela mai mare şi mai perfect, care nu este făcut de mâini

omeneşti, adică nu aparţine acestei creaţii, a intrat odată pentru totdeauna în

sanctuar, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu propriul Său sânge, după ce a

câştigat un drept de răscumpărare veşnic.‖ (Ev 9:11-12).

„Aşadar, trebuia ca imitaţiile realităţii cereşti să fie curăţite prin aceste

ceremonii; ba chiar şi cele cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea,

fiindcă Christos nu a intrat într-un sanctuar făcut de mâini omeneşti, copie a

adevăratului sanctuar, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum înaintea

lui Dumnezeu, pentru noi.‖ (Ev 9:23-24) „De aceea stau ei înaintea Tronului lui Dumnezeu, şi-I slujesc zi şi noapte în

templul Lui.‖ (Ap 7:15)

„Apoi a fost deschis templul lui Dumnezeu, care este în cer, şi s-a văzut chivotul

legământului Său, în templul Său….‖ (Ap 11:19)

„[Fiara] şi-a deschis gura ca să rostească blasfemii împotriva lui Dumnezeu, să-I

balsfemieze Numele, Cortul [şi] pe ceice locuiesc în cortul cerului.‖ (Ap 13:6) După aceea am văzut deschizându-se în cer templul, Cortul mărturiei.‖ (Ap

15:5)

„Am văzut Cetatea Sfântă coborând din cer …, şi am auzit un glas tare, care

venea dinspre Tron: „Iată Cortul lui Dumnezeu cu oamenii!... Lungimea, lăţimea

şi înălţimea [Cetăţii] erau egale… În Cetate n-am văzut nici un templu, fiindcă

Domnul, Dumnezeul Atotputernic şi Mielul sunt templul ei.‖ (Ap 21:2. 3. 16. 22,

cf. 1Rg 5:20, Ez 41:4, 48:20. 35).

Subiectul acesta însă rămâne deschis. Încă nu s-au rostit ultimele cuvinte

în dreptul lui, aşa cum se recunoaşte uneori în publicaţiile noastre:

În timp ce credem că interpretarea noastră istorică asupra lui Daniel 8:14 este

valabilă, noi dorim să încurajăm continuarea (aprofundarea) studiului acestei

profeţii importante. 13

După cum am observat deja, există probleme nerezolvate care cer un studiu

teologic şi biblic foarte serios în lumina întrebărilor şi disputelor contemporane.

Însă nici una din acestea nu pare imposibilă de rezolvat.

….‖Marile dispute filosofice sau teologice sunt rareori rezolvate definitiv spre

satisfacţia generaţiilor următoare.‖14

Întrebarea pe care Adventismul trebuie să şi-

13

„Consensus Document‖, Sanctuary Review Committee, 1980, în Frank Holbrook, Doctrine

of the Sanctuary, BRI, Old Clumbia Pike, Silver Spring MD, 1989, p.232.

23

o pună, totuşi, este dacă el are acel sânge-rece teologic şi emoţional pentru a

proceda la rezolvarea a cel puţin unora dintre cele mai presante probleme ale

doctrinei sanctuarului spre satisfacţia generaţiei prezente. 15

Ziua Ispăşirii ca umbră a Crucii

Prin intermediul „umbrei‖ adevăratului sanctuar, – cu toate locurile,

timpurile, persoanele şi ritualurile sacre implicate, – „Spiritul Sfânt explică‖ (Ev

9:8) întregul plan de mântuire, în limbajul cel mai dramatic, celor care iubesc

curţile Domnului. Deşi umbra realităţii cereşti nu poate fi confundată cu

realitatea, şi nici nu poate comunica realitatea sub toate aspectele, ea este, totuşi,

Cuvântul lui Dumnezeu şi nu poate fi dispreţuită sub motiv că este tipologie,

simbolism sau alegorie.

Ritualul divers şi complex al sanctuarului ne învaţă calea mânturii oricărui

muritor. Într-un mod sau altul, toate aceste umbre trasau imaginea lui Messía,

Mântuitorul lui Israel şi al Neamurilor: singura Jertfă, singurul Preot, singurul

Domn. Însă mântuirea, pe care El urma s-o realizeze, era mult mai mult decât a

acorda iertare odată pentru totdeauna celui pocăit. Ea cuprinde şi restaurarea

chipului dumnezeiesc în om, ceea ce nu se face fără voia candidatului. De aceea,

orice iertare este condiţionată până la Ziua Judecăţii (Ez 33:13, Mt 18:23-35).

Mântuirea din păcat se poate realiza numai în timpul vieţii, apoi urmează alte

faze ale mântuirii. „Înfierea‖ şi „răscumpărarea‖ nu sunt complete până la ziua

învierii, când va fi restaurat şi corpul nostru (Rom 8:23, Lc 20:36). În această

lucrare a mântuirii, judecata divină este o fază finală, un proces care restabileşte

dreptatea în favoarea sfinţilor. 16

Pedagogia „umbrei‖ numeşte semnificaţia şi rezultatul aducerii jertfei:

ispăşire (expiere), care înseamnă satisfacerea dreptăţii (legii) prin plătirea unui

preţ reparator, sau printr-o pedeapsă. În acest sens, ispăşirea este strâns legată

de judecată, pedeapsă, răzbunare, răscumpărare, împăcare, iertare, curăţire.

Orice încălcare a Legii atrăgea vinovăţia păcătosului şi cerea ispăşirea ei printr-o

jertfă proporţională cu vina.

Când tot poporul cădea în păcat se cerea doar un viţel ca jertfă de ispăşire

pentru toţi (Lev 4:13-21). Când păcătuia preotul, trebuia să aducă singur un viţel

ca jertfă de ispăşire (Lev 4:3-12). Când păcătuia un conducător civil, se cerea un

ţap ca jertfă de ispăşire (Lev 4:22-26), iar dacă era un om de rând, trebuia să

aducă o căpriţă (v. 27-31) sau o mioară (v. 32-35, Lev 5:6), după preferinţă. Dacă

era prea sărac, putea aduce două turturele sau doi porumbei (Lev 5:7-10), iar

pentru cazurile de sărăcie lucie, chiar o jertfă fără sânge: o porţie de făină albă

fără nici un adaos, pentru ispăşire (Lev 5:11-13).

14

Apud D. R. Mason, citat în R. Adams, p. 236.283. 15

Roy Adams, The Sanctuary Doctrine, AUS – Doctoral Dissertation Series, AU Press,

Berrien Springs MI, 1981, p. 283. 16

Vezi 1 Rg 8:32, Ps 7:8, 35:24, 43:1, 54:1, Pl 3:59, Dan 7:22, Lc 18:2-8, Ap 18:20.

24

Dacă însă cineva, din neglijenţă, păcătuia împotriva lucrurilor sfinte, nu

erau suficiente jertfele obişnuite: trebuia să aducă o ispăşire pe măsură, un

berbec frumos şi sănătos (Lev 5:16-19). De asemenea, pentru înşelarea

aproapelui sau jurământ fals, trebuia mai întâi să despăgubească pe cel

nedreptăţit, adăugând o cincime din valoarea pagubei, în aceeaşi zi în care

aducea Domnului jertfa lui pentru ispăşire, care era, de asemenea, un berbec

(Lev 6:2-7).

Ispăşirea era necesară, însă, şi în cazurile cele mai nevinovate. O ardere-

de-tot adusă ca dar, făcea în acelaşi timp ispăşire pentru cel ce o aducea (Lev 1:2-

4), iar curăţirile nu erau suficient realizate prin măsuri igienice şi prin vindecare;

era necesară şi o jertfă de ispăşire. În ziua curăţirii unei femei după naştere, se

cerea ca jertfă de ispăşire un berbecuţ şi un porumbel; sau, în cazul săracilor, doi

porumbei (Lev 12:6-8). Pentru curăţirea unui lepros se cereau doi miei, o oaie,

două păsări, plus făină şi untdelemn, într-un ceremonial foarte impresionant

(Lev 14:2-20). Dacă era sărac, aducea doar un miel, două turturele şi o cantitate

mult mai mai mică de făină şi untdelemn (v. 21-32). În aceste cazuri se făcea

ispăşire şi cu untdelemn pe capul celui curăţit. Pentru curăţirea unei case era

prescris un ritual identic, care făcea ispăşire pentru casă (Lev 14:49-54).

Asemănător era şi ritualul curăţirii de o secreţie patologică, sau de o metroragie,

(se pare că şi pentru poluţiile nocturne), cu deosebirea că se cereau doar doi

porumbei (Lev 15:13-15. 28-30. 32).

Chiar şi pentru închinarea în slujba preoţiei se cerea jertfă de ispăşire: un

berbec şi şapte viţei (Ex 29:33. 36), iar odată cu aceasta se făcea ispăşire şi

pentru altarul jertfelor, care era astfel curăţit şi sfinţit (v. 36-37). Ispăşirea se

făcea, de regulă, prin vărsarea sângelui victimei (Lev 17:11, Ev 9:22), dar nu se

termina cu acest ritual, chiar dacă omul era iertat pe loc. Sângele jertfei era apoi

stropit în sanctuar, spre perdeaua care ascundea chivotul Legământului, al cărui

capac era numit ispăşitorul (Lev 4:6-7). După caz, manipularea sângelui era

diferită, existau şi ritualuri adiţionale, dar ispăşirea nu era încheiată până când

preotul nu-şi termina ceremonia.

Cu toată „eficienţa‖ ispăşirii păcatelor prin aceste jertfe regulate sau

ocazionale, Dumnezeu fixase o zi unică în anul liturgic al sanctuarului, numită

Ziua Ispăşirii, care arăta, – atât prin numele, cât şi prin ceremonialul ei, – că

ispăşirea făcută pentru păcate în cursul anului fusese doar o amânare, un

transfer dramatic al vinovăţiei, de la păcătos la sanctuar, prin intermediul jertfei

şi al preotului. Este deosebit de semnificativ, în acest sens, ritualul punerii

mâinilor asupra capului victimei, odată cu mărturisirea păcatului (Lev 4:4,

16:21). Se indica astfel, în limbaj dramatic, transferul vinei de la păcătos la

victimă (care purta ea însăşi numele de „păcat‖ – hattat), apoi de la victimă la

sanctuar, prin ritualul stropirii perdelei interioare cu sângele jertfei. Ca

mijlocitor al acestui transfer, preotul era purtătorul păcatelor (Ex 28:38), nu

numai prin transportarea sângelui „păcătos‖, ci şi prin sacramentul împărtăşirii

25

din carnea victimei (Lev 10:16-17). Curăţirea de păcat a păcătosului, implica

astfel întinarea sanctuarului şi necesitatea unui ritual special pentru curăţirea

sanctuarului cu tot ce ţinea de el, pentru dispunerea finală a păcatului, printr-o

jertfă de ispăşire care să scoată păcatul afară din tabără.

Exista însă şi un alt sens al întinării sanctuarului: prin anumite păcate

personale sau publice nemărturisite: prezenţa la sanctuar a unuia care era

necurat sau impropriu din punct de vedere ceremonial (Lev 15:31, 21:23, Mal

2:11, Ez 23:38), practicarea unor ritualuri păgâne de către un israelit, în oricare

loc din ţară (Lev 20:2-3) şi altele. Trebuie să reţinem însă că pentru acest tip de

întinare a sanctuarului nu era prescrisă nici o jertfă animală înlocuitoare şi nici

un păcat premeditat nu se putea ispăşi prin asemenea ceremonii. Ispăşirea, în

acest caz, se putea face numai prin sângele vinovatului însuşi, care era scos afară

din tabără şi executat (Num 19:20). Un asemenea păcat capital era şi neglijarea

pocăinţei şi a postului din Ziua Ispăşirii (Lev 23:29). Cei ce păcătuiau din

încumetare trebuiau să împărtăşească soarta ţapului lui Azazel: să-şi poarte

propria vină, fiindcă au dispreţuit ritualul de substituire lăsat de Dumnezeu.

Chiar dacă, din diferite motive, erau lăsaţi în viaţă, vezi situaţia lui David, nu li se

permitea aducerea de jertfă pentru păcat, iar cazul lor era amânat dincolo de

limitele existenţei sanctuarului-umbră (FA 13:39).

În ce-l priveşte pe păcătos, jertfa de ispăşire pe care o aducea era simbolul

unei depline iertări din partea lui Dumnezeu, simbolizând jertfa ispăşitoare a lui

Iisus. Nu era nevoie să aştepte până la sărbătoarea din toamnă ca să aibă

certitudinea iertării divine. Cu toate acestea, Dumnezeu a dorit să ilustreze o

realitate mai înaltă: că lucrarea mântuirii este un proces care priveşte, în

continuare, atât pe Dumnezeu, cât şi pe om. Păcătosul iertat era dator să

participe, cu sabatizare totală, cu rugăciune şi post, la ritualul curăţirii

sanctuarului. Neglijarea acestei ceremonii era păcat de moarte (Lev 23:29-30).

Cum să interpretăm finalitatea acestei ispăşiri anuale unice, în comparaţie

cu ispăşirile de peste an? O primă posibilitate ne este sugerată în Evrei 9:6-8:17

„Astfel fiind instalate toate acestea, preoţii intră zilnic în primul cort, săvârşind

slujbele, dar în cel de-al doilea, intră doar odată pe an, numai Arhiereul, şi nu fără

sânge, pe care-l aduce pentru păcatele din neştiinţă ale sale şi ale poporului. Prin

aceasta, Spiritul Sfânt arată că accesul în sanctuar nu era încă deschis, cât timp

stătea în picioare primul cort.”

Primul cort este aici prima încăpere a Cortului sacru („Sfânta‖), şi

simbolizează întregul sanctuar terestru, care avea o funcţie premergătoare celui

ceresc. Al doilea cort este a doua încăpere a Cortului („Sfânta sfintelor‖),

simbol al sanctuarului ceresc asupra căruia au fost aşezate, secol după secol,

17

Citatele biblice sunt traduse direct din textul grec al NT, pentru studiul comparativ al

cititorilor interesaţi.

26

toate păcatele, întrucât ni se spune că până şi curăţirea „finală‖ prin ritualul Zilei

Ispăşirii nu era decât o umbră a realităţii viitoare, deoarece curăţirea aceea

trebuia să se repete în fiecare an, neavând eficienţă desăvârşită (Ev 10:1).

În cele mai multe locuri din Epistola către Evrei, ca şi în Leviticul 16,

„Sfânta Sfintelor‖ este numită sanctuar, iar „Sfânta‖ este numită cort. 18

Marele nostru Arhiereu înălţat la dreapta (în partea de răsărit:) slăvitului tron-

chivot, este „slujitorul sanctuarului, adică al adevăratului cort, care a fost

ridicat de Domnul, nu de om.‖ (Ev 8:1-2). Autorul sugerează că slujbele diferite

din cele două încăperi erau (şi încă sunt) o lecţie prin care Dumnezeu ne

vorbeşte despre două corturi, primul fiind cel de jos, al umbrei şi al amânării

soluţiei păcatului; al doilea fiind sanctuarul ceresc, adevărata Sfântă a Sfintelor,

unde Iisus, prin catapeteasma trupului Său sfâşiat, a intrat El Însuşi şi a câştigat

acces deplin pentru noi (Ev 10:19-20). Ca o posibilă confirmare a celor spuse,

adăugăm următoarele:

18

Lit. „cele sfinte‖ (ta hághia – plural neutru în limba greacă), expresie folosită în Evrei ca

denumire generală pentru cortul sacru şi aplicată primului compartiment numai în Evrei 9:2.

Dar în toate celelalte locuri din epistolă (Ev 9:8.11-12..24-25, 10:19-20, 13:10-11) ta hághia

denumeşte Locul preasfânt. În Evrei 8:2 se aplică deja la Sanctuarul ceresc, în acord cu Evrei

9:8. În acest caz, Evrei 8:2 aşează cele două denumiri în apoziţie, legate prin conjuncţia

„adică” şi nu prin „şi” (cf. New International Version, WBT - NT în limba română

modernă).

De altfel, denumirile Sfânta şi Sfânta Sfintelor (sau Locul sfânt şi Locul preasfânt) pentru

cele două încăperi ale Sanctuarului nu sunt cele mai uzuale în Biblie. În afară de Exodul

26:33-34, unde le găsim pe amândouă, şi alte 11 locuri în care doar Sfânta Sfintelor este

menţionată, ne rămâne doar textul din Evrei 9:2. Este foarte semnificativ că în Leviticul

16:16-17.20.23 (cf. 1Cr 23:32), adică chiar în capitolul din care se inspiră autorul epistolei,

cele două încăperi sunt numite ca şi în Evrei: 1. Cortul întâlnirii şi 2. Sanctuarul („locul

sfânt‖). Alte denumiri uzuale, după 1Regi 6:5.16-23.31-33, sunt: 1. templul (lit. „Sala

Palatului‖) şi 2. Sala Tronului (dĕbĩr = „Oracolul‖), sau: 1. templul (hêkal) şi 2. Sanctuarul

(qódeš) în Ezechiel 41:23. Pentru simplicare, traducătorii români au tradus cu „Locul prea

Sfânt‖ sau „Sfânta Sfintelor‖ oriunde au întâlnit cuvinte care se refereau la a doua încăpere,

atât în VT, cât şi în Evrei.

Denumirile amintite mai sus nu se aplicau în mod riguros, unic şi consecvent, ci destul de

liber. De exemplu, hêkāl (palat, templu) se aplica: 1. la cort, 2. la clădirea de mai târziu, şi 3.

la prima încăpere; qódeš („ceva sfânt‖, tradus în greacă prin to hághion [sg.] sau ta hághia

[pl]) se aplica: 1. la orice obiect, ritual şi loc sfânt, 2. la întregul Sanctuar, sau 3. la oricare

dintre cele două încăperi, după caz; qódeš qŏdašĩm („ceva prea sfânt‖, tradus în greacă prin

hághion haghiôn sau hághia haghiôn) denumeşte: 1. a doua încăpere, 2. templul lui Ezechiel,

3. întreaga arie a templului, 4. regiunea din ţară dedicată leviţilor (Ez 43:12, 45:3, 48:12), 5.

altarul de jertfă, 6. altarul tămâierii, 7. alte obiecte sacre: sfeşnicul, masa, ligheanul, 8. tămâia

(Ex 29:37, 30:10.29.36), 9. părţile din jertfe şi din prinoase mâncate de preoţi (Lev 2:3.10,

6:10), 10. jertfele pentru păcat (Lev 6:18), 11. pâinile prezentate (Lev 24:9) şi 12. lucrurile

închinate Domnului (Lev 27:28). Acest uz non-tehnic al termenilor în Biblie trebuie să facă

mai atenţi pe traducători şi pe cititori.

27

Dar iată, perdeaua este ruptă în două. Locul cel mai sfânt din scanctuarul

pământesc nu mai este sfânt. … Tipul întâlneşte antitipul în marea moartea

Fiuzlui lui Dumnezeu. Marea Jertfă este adusă. Drumul spre Sfânta Sfintelor este

liber. Se pregăteşte o cale nouă şi vie pentru toţi. Nu mai era nevoie ca oamenii

păcătoşi şi întristaţi să aştepte venirea marelui preot. De aici înainte, Mântuitorul

urma să oficieze ca preot şi apărător în curţile cereşti … „Cu Însuşi sângele Său,

El a intrat în locul Preasfânt…după ce a căpătat o răscumpărare veşnică‖ (cf. Ev

10:7, 9:12; din E. G. White, The Desire of Ages, p. 757, ST April 19, 1905).

Ziua Ispăşirii, în zilele din vechime, prefigura nu numai lucrarea lui Christos pe

Calvar, ci şi evenimentele finale ale marii controverse, care priveau curăţirea

universului prin îndepărtarea şi distrugerea întregii nelegiuiri. Când aceasta are

loc şi când tot ce are legătură cu păcatul este în fine eradicat din universul lui

Dumnezeu, atunci vom vedea „cer nou şi pământ nou, unde locuieşte dreptatea.‖

(W. H. Read, Review and Herald, Nov. 8, 1962, p. 4).

Ziua Ispăşirii ca umbră a Judecăţii de Apoi

Rămân însă întrebări foarte serioase: oare, intenţionează Scriptura să

vedem într-o sărbătoare rituală, o împlinire unică? Se opreşte aici tipologia Zilei

Ispăşirii? Dar cum s-au împlinit alte sărbători – de exemplu, Paştele israelit?

Acesta era atât o comemorare a eliberării de la Exod, cât şi o dublă

prefigurare:

1. arătând spre eliberarea spirituală pe care avea să ne-o aducă Christos

prin Cruce (1 Cor 5:7)

2. arătând spre eliberarea fizică, pe care Acelaşi Christos, revenind, o va

aduce prin judecata Sa dreaptă (vezi Ap 15-16).

În ce priveşte Ziua Ispăşirii, este clar că ea are o împlinire în Jertfa

ispăşitoare a lui Iisus. Cel puţin jertfele aduse în Ziua Ispăşirii nu au

corespondent cronologic într-un alt timp. Apoi, înălţându-Se, Iisus a intrat chiar

în prezenţa Tatălui (Ev 6:19-20, 8:1-2, 9:24, 1Pt 3:22), adică în calitate de mare

preot, acolo unde, în serviciul umbrei, nu se intra decât odată pe an.

Evrei 9:18-23 sugerează o „curăţire cu sânge‖ a realităţii cereşti, o

inaugurare a Noului Legământ, corespunzătoare inaugurării primului. Dar

întrebarea este: s-a consumat, oare, întreaga semnificaţie a Zilei Ispăşirii la

Cruce? S-a sfârşit istoria păcatului la Golgota? A pierit răul şi s-a făcut definitiv

şi echitabil dreptate? Au fost ridicate toate ofensele de deasupra Cortului lui

Dumnezeu şi puse pe capul lui Azazel? S-au dus ele pe pustii odată cu Azazel?

Este cât se poate de evident că Jertfa lui Iisus a realizat până acum doar o

parte a procesului înlăturării păcatului: plata răscumpărării pentru cei ce cred şi

curăţirea păcatului din inima lor. Dar păcatul încă domneşte în lume, şi însăşi

natura umană a credinciosului rămâne un medium al păcatului. Doar judecata

divină care fixează pentru totdeauna destinele sufletelor după criteriile

28

Împărăţiei, şi care justifică toate procedurile lui Dumnezeu, poate aduce

sentinţele finale: viaţa şi fericirea veşnică pentru unii; nefericirea şi moartea

pentru alţii. Nu degeaba, Anul Nou (rô’š haššānāh) şi Ziua Ispăşirii (yôm kippûr)

evocă în calendarul evreiesc, până astăzi, judecata divină şi sigilarea destinelor.

Creştinii tradiţionalişti nu simt nevoia să se concentreze asupra necesităţii

Judecăţii de Apoi, deoarece ei cred într-o judecată particulară care se face

imediat după moarte, înainte de a intra în Rai sau în Iad. Unii adaugă

purgatoriul, pentru a asigura Bisericii încă o sursă de autoritate. Alţii lasă în

ceaţă posibilitatea iertării după moarte, cu aceleaşi rezultate pragmatice.

Protestanţii, pe de altă parte, au redus judecata de Apoi la faza executării

pedepsei veşnice. Unii dintre ei cred că Dumnezeu ar fi decretat din veşnicii

mântuirea unor suflete şi pierzarea altora, aşa încât Suveranitatea Divină este

satisfăcută cu propria dreptate. Alţii introduc şi rolul voinţei libere în acceptarea

mântuirii, dar ei cred că Jertfa lui Iisus anulează orice necesitate a Judecăţii, şi,

datorită credinţei în nemurirea naturală a sufletelor, pocăiţii „se duc la Domnul‖

când mor, în timp ce nepocăiţii merg în iadul veşnic. Din această perspectivă,

teologia protestantă nu poate înţelege corect judecata de apoi.

Totuşi, Epistola către Evrei nu se limitează la această aplicaţie a Zilei

Ispăşirii. Ea sugerează că semnificaţia finală a Zilei Ispăşirii este Ziua Judecăţii,

că în „ziua aceea‖ Evanghelia se va dovedi un criteriu mai sever decât Legea, şi că

Dumnezeu va judeca şi pe poporul Său:

Într-adevăr, Christos nu a intrat într-un sanctuar făcut de mâini omeneşti, model

corespunzător al celui adevărat, ci în cerul însuşi, reprezentându-ne acum pe noi

în faţa lui Dumnezeu; şi nu ca să Se aducă jertfă de mai multe ori lui Dumnezeu,

după cum Arhiereul intră în fiecare an în sanctuar cu un sânge care nu este al lui,

– altminteri ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la facerea lumii! – ci

acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat ca să anuleze păcatele prin jertfa Lui. Şi

după cum oamenilor le este dat să moară o singură dată, iar după aceasta îi

aşteaptă judecata, la fel şi Christos, după ce S-a adus ca jertfă o ringură dată, ca să

poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, fără păcat, spre mântuire, celor

ce-L aşteaptă. (Ev 9:24-28)

El însă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, şi anume pentru totdeauna,

S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, aşteptând de atunci până când „Îi vor fi

aşternuţi la pământ vrăjmaşii, ca podium (treaptă de tron) sub picioarele Lui‖ (cf.

Ps 110:1).

Aşadar, fraţilor, fiindcă avem acces liber în sanctuar (Sfânta Sfintelor) prin

sângele lui Iisus, pe calea proaspătă şi vie inaugurată de El pentru noi, prin

catapeteasma aceea care este trupul Său, şi fiindcă avem un mare preot pus peste

Casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă sinceră, cu certitudinea credinţei,

cu inimile stropite şi curăţite de conştiinţa vinovată, având şi trupul spălat cu apă

curată. Să ne ţinem de speranţa pe care o mărturisim neabătuţi, fiindcă Cel ce a

29

promis este vrednic de încredere; şi să ne preocupăm unii de alţii, provocându-ne

la fapte bune, nu lipsind de la adunările noastre, după cum au unii obicei, ci

încurajându-ne – şi aceasta, cu atât mai mult cu cât vedeţi că se apropie ziua

aceea.

Într-adevăr, dacă păcătuim în mod deliberat, după ce am primit cunoaşterea

adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate, ci numai un soi de

aşteptare înfricoşată a Judecăţii lui Dumnezeu şi a focului geloziei care va

mistui pe vrăjmaşii Lui. Dacă cineva a desconsiderat Legea lui Moise, trebuie dat

la moarte, fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai grea

condamnare credeţi că va merita acela care a călcat în picioare pe Fiul lui

Dumnezeu, care a profanat sângele Legămânului în care a fost sfinţit şi a insultat

Spiritul harului? Fiindcă ştim Cine a zis: „A Mea e răzbunarea, Eu voi riposta!‖

(Dt 32:35), şi iarăşi: „Domnul va judeca pe poporul Său‖ (Dt 32:36, Ps

135:14). Înfricoşător este să cazi în mâinile Dumnezeului Cel Viu!. (Ev 10:19-

27).

Ci voi v-aţi apropiat de Muntele Sionului, de Cetatea Dumnezeului Viu –

Ierusalimul ceresc – ; de miriadele de îngeri, de adunarea universală în sărbătoare,

de Biserica întâi-născuţilor înregistraţi în cer; de Dumnezeu, Judecătorul

tuturor, de spiritele drepţilor făcuţi desăvârşiţi (Ev 12:22-23, cf. 11:39-40, 12:1).

Este adevărat însă, că Epistola către Evrei nu evidenţiază într-un mod

deosebit şi foarte explicit judecata ca realitate prefigurată de Ziua Ispăşirii, ci

compară liturgica „umbrei‖ cu realitatea noutestamentară, arătând, pas cu pas,

superioritatea celei din urmă. judecata finală apare sub diferite aspecte, fiind

considerată printre acele învăţături creştine elementare, pe care credincioşii ar fi

trebuit să le ştie de mult (Ev 6:1-2, cf. 1 Cor 3:1-3), ca o culminaţie a activităţii

arhiereşti a Domnului Christos (Ev 9:27-28), ca o avertizare solemnă pentru cei

care părăsesc pe Christos (Ev 10:26-27. 30), ca lucrare universală a lui

Dumnezeu (Ev 12:23, 13:4).

Probabil cea mai mare dificultate în înţelegerea acestor lucruri provine din

prejudecata pe care mulţi o au cu privire la judecată, datorită unei teologii

populare, devenită sistematică, şi care îi împiedică să accepte anumite învăţături

clare ale Bibliei. Dacă ideea de judecată universală este acceptată, ca un

eveniment escatologic care va avea loc în legătură cu A Doua Venire, este tot atât

de adevărat că mulţi creştini nu acceptă cel puţin următoarele două aspecte

esenţiale ale Judecăţii de Apoi, pe care Biblia le susţine:

1. judecata nu constă doar în executarea unor sentinţe hotărâte de

multă vreme, ci include o fază anterioară, de proces

judiciar, de investigaţie a cazurilor.

2. judecata cuprinde nu numai pe cei pierduţi, ci şi pe cei

mântuiţi;

30

Obişnuim să expunem doctrina sanctuarului şi a Judecăţii întemeindu-ne

pe experienţa părinţilor adventismului şi pe unele raţiuni tipologice şi

apocaliptice. Modalitatea aceasta era foarte relevantă pentru generaţia

Dezamăgirii şi încă rămâne instructivă pentru noi. Dar astăzi, cu aproape 160 de

ani mai târziu, este dificil ca, folosind exact acelaşi limbaj şi aceleaşi argumente,

să ne sensibilizăm contemporanii cu privire la judecată, când ei sunt blindaţi în

prejudecată.

Mai mult, ceilalţi creştini, pentru care experienţa pionierilor noştri este fie

necunoscută, fie nerelevantă, nu pot aprecia logica noastră. Este un lucru trist că

şi cei mai instruiţi teologi neadventişti nu pot pricepe explicaţiile noastre – dacă

noi le înţelegem cu adevărat! Cu siguranţă că nu întotdeauna este vorba de rea

voinţă sau ignoranţă biblică. De aici apare necesitatea simplificării subiectului,

desigur fără a-l sărăci, şi a unei argumentaţii care să înceapă cu cele mai clare

texte biblice.

Expunerea de faţă poate fi considerată o introducere la doctrina Judecăţii.

Nu este intenţionată ca o analiză exhaustivă a afirmaţiilor Bibliei referitoare la

acest subiect.

Judecată fără judecată?

Unii obiectează că expresia noastră „judecată de cercetare‖ (investigative

judgement) nu se află în Scriptură. Această obiecţie seamănă cu a acelora care

subliniază că în Biblie nu se găseşte cuvântul „Trinitate‖. Dar Biblia nu ne oferă

în primul rând un limbaj, ci un mesaj. Important este dacă noţiunile respective

se regăsesc în mesajul ei, şi nu dacă folosim aceleaşi cuvinte. Părinţii

adventismului modern au propus denumirea de judecată investigativă (de

cercetare) pentru a indica existenţa unui proces juridic în contradistincţie cu

concepţia evanghelică pe care o moşteniseră, şi care privea judecata ca fiind doar

executivă. Dar în adevăratul lui înţeles, cuvântul judecată are, mai presus de

toate, înţelesul de proces juridic, şi numai în sens secundar acela de condamnare

sau pedeapsă. Este adevărat că termenul judecată este folosit adesea în Biblie

cu sensul extins, de condamnare sau pedeapsă, dar în multe cazuri el are

înţelesul propriu, de proces juridic. judecată este cuvântul străvechi pe care-l

moştenim de la romani şi denumeşte atât un proces raţional care are loc în

minte, cât şi un proces judiciar public.

În limbile biblice, cât şi în diverse limbi moderne, inclusiv în limba

română, judecata denumeşte în primul rând procesul, cu acuzare şi apărare, cu

prezentarea probelor de ambele părţi şi cu pronunţarea sentinţei în final. Abia

după aceea are loc executarea sentinţei: favorabilă unora (care sunt achitaţi,

reîmproprietăriţi, recompensaţi, după caz etc.) şi nefavorabilă altora (care sunt

condamnaţi şi primesc pedeapsă după caz). De la turci, am împrumutat cuvântul

divan, pe care ei l-au primit de la arabi şi care este înrudit cu termenii ebraici

diyn (a domni, a fi judecător; a apăra o cauză, a executa judecata, a răsplăti, a

31

răzbuna), şi dayyan (judecător). Înainte de a se face „divan pe spinare‖19

, se

întruneşte divanul propriu-zis, care înseamnă sfat, curte de judecată, consiliu,

deliberare, de unde şi verbul a divăni (a discuta, a delibera).

Este adevărat că „Dumnezeu nu are nevoie să privească multă vreme, ca să

tragă pe un om la judecată înaintea Lui‖ (Iov 34:23). Dar, oare, Îşi poate permite

Dumnezeu să facă o „judecată‖ fără judecată? Dacă judecata divină constă

numai din executarea unor sentinţe hotărâte din veci, pe motiv că El nu dă

socoteală nimănui, atunci ce sens mai are toată disputa dintre Dumnezeu şi

Satan, cu privire la dreptatea divină, şi de ce n-a acţionat Dumnezeu în forţă de

la început, „judecându-i‖ pe loc pe îngerii rebeli, fără teamă că ceilalţi vor

murmura? Dacă Lui nu-I place să dea socoteală de felul în care Îşi administrează

harul şi dreptatea, atunci de ce nu putea ierta Dumnezeu pe păcătos, doar prin

graţia Lui, fără Marea Jertfă ispăşitoare? Cu prea multă uşurinţă se trece peste

tema aceasta esenţială. Dumnezeu nu este numai drept, ci doreşte să Şi expună

în final, în faţa întregului univers, dreptatea, printr-un proces deschis al tuturor

celor implicaţi.

Biblia arată că şi cerul are locuitori, organizaţi în structuri ierarhice şi

interesaţi de ceea ce se petrece în lumea noastră (Ev 1:2, Ef 3:10, Col 1:16, 2:10.

15). Fără a sugera că îngerii căzuţi mai pot fi mântuiţi, sau că, în afara lumii

noastre rătăcite ar mai fi vreuna care să aibă nevoie de răscumpărarea adusă

prin Christos, este totuşi interesant că acelaşi Pavel ne învaţă că locuitorii cerului

beneficiază într-un anumit fel de această împăcare cu Dumnezeu prin Christos.

Fără îndoială că Jertfa Creatorului lor adusă pe pământ i-a făcut să înţeleagă mai

bine caracterul lui Dumnezeu, şi că o judecată dreaptă care să răspundă la toate

întrebările existente şi potenţiale este absolut necesară pentru asemenea fiinţe.

cerul nu este invulnerabil. El a fost mânjit de revolta lui Lucifer şi de urmările ei

diverse, lucruri despre care cunoaştem prea puţin. De aceea, Biblia ne învaţă că

şi cerul necesită curăţire şi împăcare cu Dumnezeu (Col 1:20, Ev 9:23). 20

O judecată fără procesul investigaţiei, al studierii cazurilor înaintea

miliardelor de locuitori ai cerului, nu poate fi dovedită dreaptă. Dumnezeu

doreşte să convingă, nu doar să învingă prin forţă, impunându-Şi autoritatea

explicită:

Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi

mincinoşi, după cum este scris: „Ca să fii găsit drept în cuvintele Tale, şi să ieşi

biruitor când vei fi judecat.‖ (Rom 4:4) 21

19

Expresie populară care reduce judecata la pedeapsă. 20

Afirmaţia din Iov 15:15 este însă, mai degrabă, o părere omenească a lui Elifaz, inspirată

dintr-o viziune personală cu accente demonice (Iov 4:12-21). 21

În majoritatea cazurilor, citatele biblice sunt traduse direct din textul grecesc al NT (sau

din ebraica VT, după caz), pentru studiul comparativ al cititorilor interesaţi.

32

Dar indiferent cum înţelegem rostul unui asemenea proces juridic, suntem

obligaţi să constatăm, – dacă, într-adevăr, avem încredere în Cuvântul lui

Dumnezeu, – că există o fază de cercetare a cazurilor, înregistrate în adevărate

„dosare‖:

Am tot privit până când s-au aşezat nişte tronuri şi un Bătrân încărcat de

vreme a luat loc. Veşmântul Lui era alb ca neaua şi părul capului ca lâna alb-

curată. Tronul Lui era tot numai flăcări, cu roţi de foc arzător. Un râu de foc

curgea, ieşind dinaintea Lui; mii de mii Îi slujeau şi miriade de miriade stăteau

în faţa Lui. Curtea a luat loc şi s-au deschis nişte cărţi (Dan 7:10).

[…] Sau nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? […] Nu ştiţi că noi vom judeca şi

îngeri? (1 Cor 6:2-3).

Apoi am văzut nişte tronuri, şi celor ce s-au aşezat pe ele li s-a dat

autoritate de judecători. Da, am văzut sufletele celor decapitaţi pentru Mărturia lui

Iisus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi ale celor ce nu se închinaseră Fiarei,

nici chipului ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Fiind înviaţi, ei

au început să domnească împreună cu Christos ca împăraţi o mie de ani…

(Ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani). Aceasta este

prima înviere: fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de prima înviere; asupra lor nu

va avea putere moartea a doua, ci ei vor fi preoţi ai lui lui Dumnezeu şi ai lui

Christos şi vor domni ca împăraţi cu El în cei o mie de ani. (Ap 20:4-6).

Atunci am văzut un mare tron alb şi pe Cel ce şedea pe El. cerul şi

Pământul au fugit dinaintea Lui şi nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe

morţi, mari şi mici, stând înaintea Tronului. Nişte cărţi au fost deschise, apoi o

altă carte a fost deschisă, Cartea Vieţii, iar morţii au fost judecaţi din cele

scrise în cărţi: după faptele lor. (Ap 20:11-12).

O judecată în care se instalează tronuri de magistraţi în jurul Supremului

Judecător, o judecată inaugurată prin aşezarea curţii juraţilor, o judecată pentru

care se deschid registre de evidenţă şi dosare, în care se iau în discuţie nume şi

fapte şi se deliberează în funcţie de cele scrise, ce poate fi decât un proces

judiciar, o fază investigativă a Judecăţii? Pasajele din Apocalipsa 20 dovedesc că

timp de „o mie de ani‖, între învierea drepţilor (la revenirea lui Iisus) şi învierea

păcătoşilor, va avea loc un asemenea proces, în care vor fi judecaţi cei răi,

inclusiv îngerii căzuţi.

Dacă cei pierduţi trebuie să fie astfel judecaţi, deşi judecata aceasta

nu le poate schimba soarta, ci ea este pentru edificarea mulţimii sfinţilor deveniţi

în acest scop judecători, atunci şi cei mântuiţi trebuie să fie judecaţi cândva, doar

pentru edificarea fiinţelor cereşti care „se apleacă să privească‖ (1 Pt 1:12c),

„fiindcă noi am devenit un spectacol (gr. theatron) pentru univers: atât pentru

îngeri, cât şi pentru oameni‖ (1Cor 4:9).

Biblia menţionează anumite judecăţi istorice ale lui Dumnezeu, care ne

arată că, într-un anumit mod, Dumnezeu are morive să cerceteze cazul înainte

33

de a executa o sentinţă. Deşi Suveran Absolut şi Atotştiutor, Care nu trebuie să

dea socoteală nimănui, nici să cerceteze ca să Se convingă, există motive serioase

pentru care El preferă să cerceteze cazul înainte de a da sentinţa. După căderea

omului în păcat, Dumnezeu a cercetat cazul, căutând pe vinovaţi şi întrebând ca

şi cum n-ar fi ştiut, înainte de a rosti sentinţele cunoscute (Gen 3:9+). Înainte de

a executa sentinţa asupra maeştrilor constructori de la Babel, Dumnezeu „a

coborât să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau oamenii‖ (Gen 11:5). Înainte de

a executa sentinţa asupra Sodomei şi a cetăţilor vecine, Suveranul atotştiutor

zice: „Am să cobor acum să văd dacă, într-adevăr, au făcut chiar aşa cum a ajuns

vestea până la Mine, iar dacă nu este aşa, voi afla!‖ (Gen 18:21).

Ca şi cum ar vrea să Se convingă, Dumnezeu testează pe cei învinuiţi,

trimiţând la ei nişte soli, ca să vadă cum vor fi trataţi. Toate acestea reprezintă

condescendenţa divină, şi grija Lui pentru educarea fiinţele create. Dumnezeu

este conştient că, odată cu apariţia răului în Univers, El S-a expus tirului

acuzaţiilor îngerilor rebeli şi unei potenţiale extinderi a revoltei. Ştie că, într-un

fel sau altul, El Însuşi este judecat; de aceea, prin judecată caută „să fie găsit

adevărat‖ (Rom 4:4).

Judecata şi certitudinea mântuirii

Unii creştini cred că mântuiţii nu vor fi judecaţi. Ei pot admite chiar şi o

judecată de cercetare, dar numai pentru cei pierduţi. Înţelegerea lor este blocată

de o soteriologie (teologie a mântuirii) falsificată, care se îngrijeşte mai mult de

confortul psihologic actual al creştinului, decât de armonia învăţăturii Bibliei şi

de onoarea lui Dumnezeu. Într-adevăr, Biblia ne asigură că în Christos avem

toată certitudinea mântuirii, dar aceiaşi autori ne avertizează că, dacă ne

despărţim de Mântuitorul rămânem la fel de pierduţi ca şi înainte de a-L fi

întâlnit. Ba încă şi mai pierduţi. Iar această despărţire este posibilă datorită

libertăţii voinţei noastre, care ne poate duce la necredinţă şi neascultare, la

„cădere din har‖. Siguranţa mântuirii, ca şi mântuirea însăşi, este condiţionată.

Siguranţă:

Eu le dau viaţă veşnică, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va răpi din mâna Mea.

Tatăl, Care mi le-a dat, este mai mare decât toţi, şi nimeni nu le poate răpi din

mâna Tatălui.

Condiţionare:

Dar voi nu credeţi, fiindcă nu sunteţi din oile Mele. Oile Mele ascultă glasul

Meu; Eu le cunosc şi ele Mă urmează (Ioan 10:26-29).

Siguranţă:

Acum, dar, nu mai este nici o condamnare pentru cei ce sunt în Christos

Iisus…. Pe cei pe care în preştiinţa Lui i-a cunoscut, i-a şi predestinat să se

conformeze chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Întâiul-Născut între mulţi

fraţi. Şi pe cei pe care i-a predestinat i-a şi chemat; pe cei pe care i-a chemat, i-a

şi judecat drepţi; pe cei pe care i-a judecat drepţi, i-a şi glorificat…. Cine va

34

îndrăzni să acuze pe aleşii lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel ce-i socoteşte

drepţi! Cine poate să-i condamne? Christos Iisus este Cel ce a murit – ba mai

mult, a fost înviat şi este la dreapta lui Dumnezeu – şi El pledează pentru noi….

Cine ne va despărţi de iubirea lui Christos? (Rom 8:1. 29-30. 33-35).

Condiţionare:

Dacă trăiţi după „carne‖ veţi muri. Dar dacă prin Duhul omorâţi faptele trupuli,

veţi trăi. Într-adevăr, toţi cei conduşi de Spiritul lui Dumnezeu sunt fii ai lui

Dumnezeu… Şi dacă suntem fii, suntem moştenitori – moştenitori ai lui

Dumnezeu, adică împreună moştenitori cu Christos, – desigur, dacă suferim

împreună cu El, ca să fim şi glorificaţi împreună cu El. (Rom 8:13-14. 17)

Că Biblia învaţă despre o anumită predestinaţie este cât se poate de clar,

dar nu este predestinaţia aceea nominală şi necondiţionată, în urma

suveranităţii arbitrare şi a unui har părtinitor, aşa cum şi-au imaginat Augustin,

Calvin şi alţii. Predestinaţia biblică este uneori o hotărâre condiţionată care

poate fi zădărnicită, alteori o mărturie a preştiinţei divine. Indiferent însă cum s-

ar interpreta, ea nu manipulează libertatea voinţei şi nu îndepărtează în mod

arbitrar pe unii de la mântuire, pentru a face loc altora. Trebuie să recunoaştem

însă, cu toată umilinţa şi neputinţa, că nu suntem în stare să facem o teodicee

(justificare a dreptăţii lui Dumnezeu) completă, deoarece nu putem răspunde cu

succes la întrebări ca aceasta: Având în vedere că nu toţi muritorii au cunoscut

voia lui Dumnezeu, şi că adesea pocăinţa depinde de influenţele la care este

expus cineva, cum putem susţine că toţi oamenii au aceleaşi şanse la mântuire?

Deşi Pavel ne sugerează un răspuns în Romani 2:12-16, iar Moise prefigurează,

poate, acelaşi adevăr, prin jertfa pentru păcat prescrisă pentru cel sărac (vreo 3

kg de făină, o jertfă fără sânge! Lev 5:11), rămân încă întrebări la care numai

judecata însăşi va răspunde.

Credincioşii care nu admit ideea de judecată pentru cei mântuiţi atrag

atenţia asupra unor afirmaţii ca următoarele:

Cine crede în El nu este judecat. Dar cine nu crede, a şi fost judecat; fiindcă n-a

crezut în Numele Singurului Fiu al lui Dumnezeu (In 3:18).

Amin, amin, vă spun: cine ascultă glasul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are

viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă (In 5:24).

Dacă aceste declaraţii ar fi o negare a judecăţii în dreptul celor mântuiţi,

ele s-ar contrazice cu altele, tot atât de clare. Însă contradicţia dispare când

observăm că termenul judecată, în limbile biblice ca şi în româna populară,

este folosit uneori şi cu sensul de condamnare sau pedeapsă. De aceea, mai

multe versiuni biblice exprimă acest înţeles: „nu este (sau: nu va fi)

condamnat‖22

. Cât despre judecata ca proces, ea a fost întotdeauna o aşteptare

22

Vezi King James Version, New American Bible, New International Version, Bible en

Francais Courent, New Living Translation, Revised Webster Update Bible. În limba română,

35

a drepţilor, 23

fiindcă pentru Israelul lui Dumnezeu, adevăratul Salvator nu poate

fi decât Acela care este Judecătorul, Legiuitorul şi Împăratul (Is 33:22).

Doar în calitate de Judecător drept poate Dumnezeu să mântuiască. El nu

salvează pe poporul Său de judecată, ci prin judecată (Is 1:18-27, 1 Tim 5:24-

25). Jertfa lui Iisus a fost judecata lui Dumnezeu faţă de noi în Christos. Aceeaşi

dreptate însă cere testarea, verificarea şi cercetarea celor ce pretind că au

acceptat pe Christos, ca să ştie întregul univers cine a onorat Evanghelia cu

adevărat şi cine a dispreţuit-o. Înainte de separarea definitivă a celor două clase

de credincioşi, 24

înainte de acordarea răsplătirii, trebuie să aibă loc procesul

Judecăţii, prin care Dumnezeu Îşi va onora Numele, când harul şi dreptatea

manifestate la Cruce vor fi arătate acum în desăvârşita lor unitate şi splendoare.

Vor fi judecaţi şi credincioşii

Nu întotdeauna este nevoie să ştim „de ce‖ Dumnezeu procedează într-un

anumit mod şi nu după mintea noastră. Este suficient dacă Biblia ne transmite

clar şi armonios faptul în sine. Iar în această privinţă, Cuvântul nu permite

îndoială: „Domnul va judeca pe poporul Său‖ (Ev 10:30b, cf. Dt 32:36). „El

strigă spre cer sus şi spre pământ, ca să judece pe poporul Său‖ (Ps 50:4). În

parabola lui Iisus, în care mulţimea „neamurilor‖, de la drumuri şi garduri a fost

adusă în locul invitaţilor de onoare, care refuzaseră oferta, „împăratul a intrat

să-Şi vadă oaspeţii‖ şi, găsind acolo pe unul care nu respectase regula Casei, l-

a dat afară chiar din inima Împărăţiei, „fiindcă, mulţi sunt chemaţi, dar

puţini sunt aleşi” (Mt 22:11-14). Şi chiar dacă ştii că eşti ales, încă poţi pierde

dacă mizezi pe alegerea favorabilă a lui Dumnezeu, în timp ce alegerile tale de

fiecare zi sunt nefavorabile, sfidând Cuvântul.

Mă port aspru cu trupul meu, ţinându-l sclav, ca nu cumva, după ce am

predicat altora, eu însumi să fiu respins (1 Cor 9:27)…. Astfel, dar, cine crede că

stă în picioare, să ia seama să nu cadă! (1Cor 10:12, vezi şi 2Pt 1:5-11, Ap

17:14b).

Vorbind creştinilor, apostolul confirma credinţa sănătoasă că „toţi ne

vom înfăţişa la tribunalul lui Dumnezeu‖ (Rom 14:10c). Pavel, apostolul

harului şi al siguranţei mântuirii în Christos era totodată conştient că va fi supus

judecăţii cercetătoare a lui Dumnezeu:

În ce mă priveşte, puţin îmi pasă că voi fi judecat de voi, sau de un tribunal

omenesc care stabileşte o zi. Ba încă nici eu însumi nu mă mai judec. Într-

adevăr, conştiinţa mea nu-mi reproşează nimic; totuşi, nu prin aceasta sunt

acelaşi sens apare în Noul Testament pe Înţelesul Tuturor (Living Bibles International, 1984:

„şi nu va fi osîndit pentru păcatele sale‖). 23

Ps 7:8, 26:1, 35:24, 43:1, 2Tim 4:8, 2Tes 1:5. 24

Grâu şi neghină (Mt 13:24-43), peşti curaţi şi peşti necuraţi (Mt 13:43-41), fecioare

înţelepte şi fecioare neînţelepte (Mt 25:1-13), oi şi capre (Mt 25:32) etc.

36

dovedit drept: Cel ce mă va judeca este Domnul. De aceea, nu judecaţi nimic

înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină cele

ascunse în întuneric şi va da pe faţă planurile inimilor. Atunci, fiecare va

primi de la Dumnezeu aprecierea cuvenită‖ (1Cor 4:3-5). …Aşadar, omule,

oricine ai fi tu... crezi că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?... El va răsplăti

fiecăruia după faptele Lui (Rom 2:1. 3. 6).

M A R E A Z I A J U D E C Ă Ţ I I

JUDECATA PREMILENIALA JUDECATA MILENIALA Pentru cei mântuiţi Pentru cei pierduţi

? A Doua

Venire:

sfârşitul

„veacului”

1000 ani Sfârşitul definitiv

al răului

Proces

(judecată

investigativă)

Executare Proces

(judecată

investigativă)

Executare

Învierea I Învierea II

Mântuiţii sunt

judecaţi

pentru viaţă

şi fericire

veşnică

Mântuiţii

judecă lumea

şi pe demoni

pentru pedeapsă

(moartea a doua)

Prioritate pentru aleşi

Dumnezeu are obiceiul de a da prioritate celor apropiaţi, atât la cinste, cât

şi la pedeapsă, dacă este cazul. Ba mai mult, cel care a ştiut voia Stăpânului şi n-a

făcut-o, va fi bătut cu mai multe lovituri decât cel care n-a ştiut (Lc 12:47-48).

Suntem în clipa în care judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu. Şi

dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui

Dumnezeu? Şi dacă cel drept scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi păcătos?

(1Pt 4:17-18; cf. Ez 9:6b: Nimiciţi...! Începeţi, însă, cu cei din sanctuarul Meu!).

Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet care face răul; întâi peste

iudeu, apoi peste grec. Slavă, cinste şi pace va veni, însă, peste oricine face

binele; întâi peste iudeu, apoi peste grec. Toţi cei ce au păcătuit fără Lege vor

pieri fără Lege. Şi toţi cei care au păcătuit având Lege, vor fi judecaţi

după Lege. Fiindcă nu cei ce aud Legea sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci

cei care împlinesc Legea aceasta vor fi îndreptăţiţi. (Rom 9-10. 12-13).

După cum judecata investigativă a celor pierduţi are loc în timpul

împărăţiei mileniale a lui Christos şi a poporului Lui, înainte de executarea

sentinţei tragice la sfârşitul mileniului, tot aşa şi credincioşii trebuie să fie

judecaţi înainte de executarea sentinţei lor fericite. judecata aceasta nu poate

37

avea loc la venirea lui Iisus, deoarece El va veni cu răsplătirea, cu executarea

unor sentinţe deja pronunţate (Ap 22:12). Aceasta ne arată că judecata

mântuiţilor este premilenială şi anume trebuie să se desfăşoare în cer,

înainte de venirea Domnului. Asemenea unui proces modern, la judecata divină

nu sunt prezenţi inculpaţii în persoană. Ei sunt reprezentaţi de Avocatul lor, de

martorii lor cereşti şi de datele absolut complete din dosarele lor. Biblia le

numeşte „cărţi‖, pe vremea când cărţile erau nişte suluri pictate cu semne, ca să

se adapteze limbajului omenesc. Dar putem fi siguri că dosarele acelea sunt mai

perfecte decât nişte videocasete cu filmul întregii vieţi publice şi intime,

incluzând emoţiile, intenţiile şi motivaţiile.

Acesta este „ceasul Judecăţii” despre care îngerul cu Evanghelia

veşnică, înainte de Revenirea lui Iisus, avertizează că a sosit (Ap 14:6-7).

Compararea acestei avertizări cu alte texte biblice ne arată că îngerul se referă la

marea Zi a Judecăţii universale, când judecata se va face nu numai după Lege

ci după Evanghelie (Ec 12:13-14, Rom 2:16), iar sentinţele se vor da după cele

mai drepte şi mai spirituale criterii. 25

Faptul că se accentuează începutul

premilenial al Judecăţii, când timpul istoric curge încă, este de importanţă

maximă, deoarece numai această fază a Judecăţii aduce sentinţe favorabile. Ea

este cea mai complexă fază a Judecăţii şi cea mai puţin studiată. Ea va fixa

pentru totdeauna destinul credincioşilor care au murit şi va cuprinde, în final, pe

toţi locuitorii pământului din ultima generaţie, martoră a Revenirii lui Iisus.

Începutul timpului judecăţii

Când anume trebuia să înceapă această judecată premilenială? Vor fi

judecaţi întâi cei vii sau cei morţi? De ce susţin adventiştii că judecata a început

din anul 1844? Cum răspundem la obiecţiile aduse interpretării noastre? De ce

durează judecata de atâtea generaţii? Putem şti dacă judecata generaţiei noastre

sau a noastră înşine a început? Cum se împacă Evanghelia îndreptăţirii prin

credinţă cu judecata după Lege şi după fapte? Cum poate avea cineva siguranţa

şi bucuria mântuirii, gândindu-se la judecată?

Au fost discutate până aici: realitatea şi identitatea sanctuarului ceresc;

aspecte ale slujbei de ispăşire (zilnice şi anuale) care se făcea în sanctuarul

„umbrei‖; tipologia forensică a Zilei Ispăşirii; secvenţa fazelor Judecăţii;

necesitatea unui proces juridic înainte de executarea sentinţei divine; necesitatea

judecării sfinţilor înainte de revenirea lui Iisus; armonia dintre judecata de

cercetare şi siguranţa mântuirii.

Urmează acum unele date şi observaţii contrare explicaţiei noastre

obişnuite. Ele reprezintă înţelegererea actuală a autorului, şi nu o nouă poziţie a

25

Mat 12:41-42, 23:14, 25:31-46, Mc 12:40, 16:16, Lc 6:37-38, 11:31-32, 20:47, In 12:47-

48, Rom 2:27, 2Tes 2:12, Ev 11:7.

38

Bisericii. Obiecţiile şi sugestiile aduse sunt oneste şi merită o abordare la fel de

onestă din partea cititorului.

Noi credem că, de la anul 1844, a început „judecata de cercetare‖. Dar tot

de atunci a început şi judecata lumii creştine împotriva acestui concept, o

judecată fără prea multă cercetare. Daniel ne arată că şi acest tip de „judecată‖ a

fost prevăzut:

„El a zis: ‗Du-te, Daniele, fiindcă aceste cuvinte vor rămâne ascunse şi pecetluite

până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi, lămuriţi în foc; cei răi vor

face răul şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei înţelepţi vor înţelege‘‖

(Dan 12:9, cf. Dan 8:26, Dan 12:4).

Că mintea celor răi refuză gândul judecăţii divine, nu este de mirare. Dar

de ce şi credincioşi sinceri au probleme cu înţelegerea acestei doctrine? Un prim

motiv ar fi că mulţi creştini nu sunt atât de sinceri cum par, ci sunt nişte ipocriţi

care de fapt urăsc legea lui Dumnezeu, şi în general orice restricţie. Un motiv

secundar este însă caracterul inedit, adventist-distinctiv şi dificil al acestei

teologii, motiv adesea amplificat de apologetica imperfectă a susţinătorilor ei.

Este de datoria noastră să ne concentrăm atenţia asupra acestora din

urmă. Dificultăţile pe care le întâlnim în acest domeniu sunt de naturi diferite:

1. Dificultăţi datorate traducerii textelor biblice;

2. Dificultăţi gramaticale în textul ebraic al lui Daniel;

3. Dificultăţi datorate unor false supoziţii hermeneutice;

4. Dificultăţi datorate greşitei înţelegeri a teologiei inspiraţiei şi autorităţii

Scripturii, implicând şi relaţia dintre Biblie şi alte autorităţi (Spiritul Profetic,

tradiţia interpretării, teologia et a.). Vom începe cu primul set de dificultăţi.

Dificultăţi legate de traducere

Dintr-un exces de zel pentru apărarea Scripturii, şi dintr-un reflex

psihologic de apărare, este foarte neplăcut să recunoaştem că textul biblic pe

care-l folosim, nu este nici el perfect, că are probleme. De fapt, orice traducere

biblică este imperfectă. Ca unul care studiez textele originale de mai bine de 20

de ani, în afară de compararea diverselor traduceri, pot spune că traducerile

biblice reprezintă o aproximare şi că sunt, în mod inevitabil, influenţate de

nivelul de pregătire lingvistică al traducătorilor şi de teologia lor. Limba ebraică

se învaţă cel mai puţin în facultăţile de teologie (1 an).

Doar în unele facultăţi de filologie se studiază mai mulţi ani, iar regula

este că la traducerea Bibliei laicii nu au căutare. Adesea, traducerea este jalnic de

literală, textul fiind tradus înainte de a fi înţeles. Iar când este mai dinamică şi

mai frumoasă, trădează uneori idei subiective. În special când este vorba de

Daniel 8 şi 9, dificultăţile textului ebraic se topesc în faţa îndrăznelii

39

traducătorilor de a „traduce‖ ghicind adevărul istoric din spatele profeţiei

(despre care mulţi nu cred că este profeţie!).

Singurele soluţii pentru ca un cercetător obişnuit al Bibliei să evite erorile

de traducere sunt:

1. Învăţarea temeinică a limbilor biblice (soluţia ideală, dar utopică din

perspectiva maselor de credincioşi;

2. Compararea traducerilor cât mai diferite şi studiul comentariilor

respectabile care analizează diferitele variante;

3. Informarea credincioşilor cu ocazia studiul biblic în cadrul Bisericii.

Astfel Biserica întreagă poate beneficia de darul pe care Dumnezeu l-a dat unora,

ca şi în privinţa celorlalte daruri. Încrederea are, desigur, riscurile ei, dar să nu

uităm pe credincioşii analfabeţi sau lipsiţi de Scriptură din primul veac şi până

nu de mult, care ascultau Evanghelia doar citită în Biserică, au primit credinţa

„prin auzirea Cuvântului‖...

Ne vom referi doar la cele mai importante erori de traducere din Dan 8-9:

Expresia „din oştire şi din stele‖ (8:10) trebuie citită, în realitate,

„din oştire, adică din stele‖;

„în câtă vreme...?‖ (8:13) este, în realitate, „până când...?‖ (iar fraza

are o singură interogaţie);

„va fi curăţit‖ (8:14) este, în realitate, „va fi răzbunat / i se va face

dreptate‖;

„şi nimeni nu ştia‖ (8:27) este, mai degrabă, „şi n-o puteam

înţelege‖;

„70 săptămâni... hotărîte‖ (9:24) este, în mod sigur, „o perioadă de

70 săptămâni.. tăiată / decupată‖;

„pînă la ungerea Sfîntului Sfinţilor‖ (9:24) este, în realitate, „până la

ungerea (inaugurarea) unui preasfânt sanctuar (+ preot)‖;

„vor trece şapte săptămîni; apoi timp de şasezeci şi două de

săptămîni...‖ (9:25), trebuia tradus „vor trece 7 săptămâni şi 62

săptămâni‖;

„pieţele şi gropile vor fi zidite‖ (9:25) trebuie tradus: „pieţele pentru

judecată, vor fi refăcute‖,

„va face un legământ trainic‖ (9:27) trebuie tradus: „va întări un

legământ pentru mulţi‖,

[... ] cel „pustiit‖ de la sfârşitul v. 27 ar putea fi, mai degrabă,

„pustiitorul‖.

Acestea sunt doar unele probleme lingvistice din Daniel 8-9. Există şi

altele însă, mult mai dificile, datorate ambiguităţii aparente sau stării corupte a

textului ebraic moştenit. Ca să fie şi mai dificil, chiar vechile traduceri, în greacă

40

(LXX – sec. III î.e.n.) sau în Latină (Vulgata, sec. V e. n.), reflectă atât alterarea

unor manuscrise ebraice utilizate în epoca elenistică, precum şi dispoziţia de a

traduce interpretativ, în armonie cu aplicarea excesivă a acestor profeţii la

evenimentele de sub Antiochos Epiphanes şi Iuda Macabeul.

Chiar şi traducerea termenului niţdaq cu „curăţit‖ în Septuaginta

(katharidzo), şi apoi în Vulgata, se explică mai uşor prin această tendinţă,

deoarece în 1 Macabei ni se spune, textual:

„[.. ]să mergem să curăţim sanctuarul şi să-l inaugurăm‖ (4:36);

„Iuda... până când el avea să curăţească sanctuarul‖ (4:41),

[... ] „a curăţit sanctuarul, a îndepărtat toate pietrele întinate‖ (4:43).

Expresia se repetă şi în 2 Macabei:

[...] „ne-a adunat la sanctuar...şi l-a curăţit‖ (2:18),

„curăţirea măreţului sanctuar şi inaugurarea altarului‖, (2:19) e. a.

Dificultăţi interne ale textul ebraic

1. O serie de dezacorduri gramaticale între genul subiectului implicit şi genul predicatului în Daniel 8:11 (se mai găsesc şi în alte locuri biblice), dar fără consecinţe grave.

2. Prima parte din 8:12 este foarte stranie, eliptică, ambiguă şi cu dezacord, încât este şi divers tradusă. În mod literal, ar suna: „şi o oştire (/timp de necaz? ) a fost dată (pusă) peste [jertfa] continuă în (din cauza? ) fărădelege‖...

3. Întrebarea din 8:13 este foarte lapidară. În traducere „exactă‖ ar suna: „Până când viziunea... [jertfa] continuă...şi fărădelegea pustiitor (dezolant) a da şi sanctuar şi oştire călcare în picioare?‖ Ideea, totuşi, nu este cu totul ascunsă, dacă ţinem seama de context.

4. În 8:17 este foarte clar că viziunea are de-a face cu „timpul sfârşitului‖, dar nu este clar dacă vorbitorul vrea să spună că ea se va împlini la timpul sfârşitului, că „priveşte vremea sfârşitului‖ (cf. Cornilescu), sau, mai degrabă, că se extinde până la timpul sfârşitului. Aceeaşi prepoziţie este tradusă până la în 9:24, iar explicaţia îngerului în continuare vorbeşte mai mult despre medo-perşi şi elenişti. Să fi avut Daniel şi contemporanii săi ideea unui timp al sfârşitului pentru perioada postexilică? Sau, mai degrabă, viziunea se extinde până la timpul sfârşitului?

5. În 8:19: „... în partea din urmă a mâniei; fiindcă vremea hotărâtă are un sfârşit (sau: fiindcă se referă la / se extinde până la timpul fixat al sfârşitului‖). Folosirea termenului mo’ed („vreme hotărâtă‖) trimite la perioada menţionată anterior (2300), singura vreme hotărâtă din acest capitol.

6. În 8:24-25, exprimarea ebraică este ambiguă uneori, sau poate textul necesită muncă de restaurare. Dar în linii mari, mesajul este clar.

7. În 8:26 se foloseşte subiectul mar’é (arătare, înfăţişare, viziune), cu sensul de „descoperire profetică‖, deoarece se referă la mesajul auzit în v. 14, iar ca predicat nu este verbul „a vedea‖, ci „a fi spus‖ (cf.

41

Cornilescu: „de cari a fost vorba‖). Acelaşi fenomen s-a întâmplat şi cu termenul hazon (viziune), sinonimul lui mar’é, care este adesea folosit cu sensul de descoperire profetică, oracol vorbit sau scris (cf. Is 1:1, Ob 1:1 etc.). În Daniel 9:23 se foloseşte termenul mar’é cu referire la „descoperirea [care urmează]‖, şi nu „viziunea [anterioară]‖ (cf. 8:26, 10:1).

8. În 9:24, „pecetluirea viziunilor şi profeţilor‖ se referă la confirmare, la oprire sau la ce?

9. În 9:26, ortografia tradiţională este derutantă. Dacă nu s-ar ţine cont de ea, atunci s-ar traduce mult mai natural: „.... Messía va fi dat la moarte şi nici Cetatea nici sanctuarul nu vor fi pentru El (în favoarea Lui / ale Lui), Poporul Conducătorului care vine (=Messía, cf. 9:25) se va strica (sau: se va distruge / va fi distrus) şi sfârşitul lui va fi ca într-un potop‖.

10. În 9:27, prezenţa unui legământ, încetarea jertfei şi aşezarea „urâciunii pustiitorului‖ a determinat pe mulţi să creadă că acţiunile acestea sunt opera Adversarului din 11:30-31.

Aceste dificultăţi ale textului permit traduceri diferite şi, desigur,

interpretări diferite. Dar tocmai aceste neregularităţi în text sunt dovezi ale

vechimii şi autenticităţii lui. Ele sunt provocări serioase pentru ebraişti şi teologi,

dar în ciuda acestora, la un studiu mai profund, dificultăţile ar trebui să cedeze.

Probleme hermeneutice şi soluţii sugerate

Am afirmat mai sus că una din probleme este hermeneutica diferită a

comentatorilor. Există câteva aspecte care trebuie lămurite atât în cazul

interpretării noastre clasice, cât şi în cazul oponenţilor noştri. Discutând direct

pe caz, putem sugera o exegeză mai riguroasă a textului profetic din Daniel 8-9.

Originea cornului din Daniel 8

Acesta este un exemplu de interpretare forţată. Cornul roman nu a ieşit

din unul din cele patru coarne elenistice, iar soluţii ca: ieşirea lui „din unul din

[cele patru vânturi]‖ sau prin cucerirea cornului macedonean, oricât de

inteligente, nu sunt satisfăcătoare. Originea acestui corn, precum şi parte din

faptele atribuite lui se potrivesc bine lui Antiochos Epiphanes (215-163 î.e.n.), în

ciuda protestelor noastre repetate. Dar nici soluţia Epiphanes nu este

satisfăcătoare, dacă ne referim la identitatea cornului, deoarece profeţia repetă

că împlinirea ei se extinde până la vremea sfârşitului, „multe zile‖ după

Epiphanes. De aceea, încă din antichitate, evreii şi creştinii au aplicat această

profeţie atât la Epiphanes (ca tip al lui Antichrist), cât şi la Roma şi la

Antichristul care avea să vină după aceea. Interpretarea aceasta (dublă sau

multiplă), oricât de impalatabilă ar fi, este singura care se aplică şi la Daniel

11:21-45, unde v. 21-34 se aplică la aventurile persecutorului Epiphanes, iar v.

35-45, deşi par să se refere tot la acesta (după logica gramaticală), nu s-au

împlinit cu el, şi sunt, în mod clar, aplicabile la timpul sfârşitului (cf. v. 40).

Acesta este un exemplu de interpretare forţată din partea opozanţilor

noştri. Unele traduceri moderne redau „2300 de jertfe de dimineaţă şi de seară‖,

42

adică totalizând 1150 zile (= c. 3 ani + 2 luni) ignorând faptul că niciodată în

ebraică termenii din text nu sunt folosiţi în acest sens.

Sensul celor „2300 seri şi dimineţi”

Majoritatea interpreţilor aplică cele 2300 zile ca timp literal (2300 zile =

c. 6 ani + 5 luni) al persecuţiilor de sub Antiochos Epiphanes, dar perioada nu se

potriveşte de loc, nici înţeleasă ca 6+ ani, nici ca 3+ ani, deoarece datele exacte ale

persecuţiei indică exact 3 ani, între 25 Kislew (decembrie.) 168 î.e.n. şi 25

Kislew 165 î.e.n. (cf. 1 Mac 1:54, 4:52. 59, 2 Mac 10:5).

Cele 2300 „seri şi dimineţi‖ nu pot indica timpul persecuţiei lui

Epiphanes, deoarece acest timp este numit „vremea hotărâtă a sfârşitului‖ în v.

19; prin urmare, perioada aceasta se extinde până în timpul sfârşitului. De aceea

şi întrebarea pusă în v. 13 are sens: „Până când va dura înlocuirea jertfei

continue cu fărădelegea pustiitorului, şi vor tot fi călcate în picioare poporul lui

Dumnezeu şi sanctuarul?‖ Întrebarea nu este „cât timp” va dura persecuţia

cornului, – ceea ce ne-ar sili să calculăm acest timp numai de la începutul

persecuţiei lui Epiphanes! –, ci „până când‖ (cf. Dan 12:6) vor dura asemenea

lucruri, care, după Daniel 11:35 sunt repetabile până la sfârşit. Întrebarea

ebraică (’ad matay? ) are un singur capăt: cel final, şi un singur accent sensibil:

pe punctul terminus. Diferenţa dintre „cât timp?‖ şi „până când?‖ poate fi

reprezentată grafic prin diferenţa dintr-un segment şi o semidreaptă aşezată

între minus infinit şi zero.

Logica acestei întrebări ebraice vizează în mod exclusiv punctul terminus,

al intervenţiei divine dorite, fără nici o ancorare cronologică în faptele cornului

nelegiuit. Ni se spune că perioada se extinde până la vremea sfârşitului, dar

nimic nu sugerează care ar trebui să fie începutul ei. Ar putea fi momentul

vorbirii, ar putea fi momentul începutului persecuţiei, cine ştie? În Daniel 8 nu

avem nici o cheie şi nu trebuie să ne mirăm că Daniel n-a înţeles.

Sensul „curăţirii” sanctuarului din Daniel 8:14

Este preferabilă traducerea „sanctuarul va fi răzbunat / aflat drept / i se va

face dreptate‖. Acel nitsdaq (răzbunat / „curăţit‖) nu este termenul obişnuit

(tahér) folosit în Leviticul 16 cu privire la ritualul Zilei Ispăşirii sau în alte

ritualuri. Dar adevărata problemă nu este ce sens precis ar trebui să dăm acestui

termen ebraic în dicţionar, ci rolul lui în context. Întrebarea din v. 13 era, „până

când vor dura‖ abuzurile acelui corn luciferic. Indiferent dacă optăm pentru

„curăţirea‖ sau pentru „răzbunarea‖ sanctuarului, în context el este: a) răzbunat

de nedreptăţile pe care cornul i le-a făcut, sau: b) curăţit de abominaţiile idoleşti

pe care cornul le-a instituit în locul jertfei continue. Din acest punct de vedere,

interpretul nu are libertatea de a sări pentru explicaţii direct la Leviticul 16, în

contextul larg al canonului, ca trimitere directă din partea expresiei „sanctuarul

va fi curăţit‖.

43

Există o cale mai naturală de a ajunge la Leviticul 16, în afară de unele

imagini care par să evoce Ziua Ispăşirii (berbec, ţap, sanctuar, patru coarne,

judecată / curăţire). Din punct de vedere contextual, dacă alegem traducerea

„curăţit‖, atunci curăţirea din Daniel 8:14 este ilustrată mai bine în 2Cr 29:15-18,

34:8 unde aflăm că sanctuarul a fost adesea curăţit de profanările idolatre (ca şi

în istoria Macabeilor), deoarece israeliţii instalaseră în el „scârnăviile‖ lor

idoleşti (Ier 7:30, Ez 5:11).

Totuşi, este important de recunoscut, că atât viziunea din Daniel 8, cât şi

ritualul din Leviticul 16 au aplicaţii finale (escatologice), nu doar primare, iar

două mesaje biblice care se referă la un act de judecată în timpul sfârşitului pot

şi trebuie să fie conectate hermeneutic, chiar dacă nu există nici un termen

comun şi nici un alt semnalment contextual care să justifice această legătură. Nu

este nimic forţat în această relaţie, doar că ea nu se întemeiază pe considerente

filologice, ci teologice, pornind de la principiile fundamentale ale inspiraţiei şi

unităţii întregii Scripturi.

Ca să ilustrăm, între Isaia 4:2-6 şi Matei 25 nu există nici o legătură

directă, nici o citare, evocare, ecou etc. Dar există o puternică legătură tematică.

Ambele pasaje descriu scenarii poetice sau alegorice ale timpului sfârşitului.

Chiar dacă una este o profeţie condiţionată pentru Ierusalimul lui Isaia, iar în

Matei 25 avem parabole ale împărăţiei, ilustrând condiţiile intrării în bucuria

Mirelui / Stăpânului la întoarcerea Lui, ele sunt strâns legate tematic şi au

aceeiaşi aplicaţie escatologică.

O relaţie mai apropiată de Daniel 8:14 decât Leviticul 16 este însă scena

Judecăţii din Daniel 7, deoarece aceste două capitole sunt strâns legate şi

paralele între ele, ca de altfel toate profeţiile lui Daniel. După cum leopardul cu

patru capete din Daniel 7 corespunde ţapului greco-macedonean cu patru coarne

din capitolul 8, tot aşa „răzbunarea sanctuarului‖ din Daniel 8 este o altă

imagine a Judecăţii din Daniel 7. Iar judecata din Daniel 7 are loc după perioada

specială de dominaţie a cornului Antichrist (3 vremi şi jumătate = 1260 zile-ani

încheiaţi în 1798), dar înainte de momentul în care Christos şi sfinţii primesc

împărăţia universală, într-un timp istoric, când cornul încă acţionează (7:9-11.

21. 25-26).

Identitatea sanctuarului din Daniel 8

În viziunea simbolică dată profetului, sanctuarul apare în cer, după cum şi

Comandantul oştirii, cu jertfa Lui continuă, este văzut în cer. Dar şi oştirea

cerului (poporul lui Dumnezeu) este o imagine cerească, precum şi micul corn,

care ajunge până la Dumnezeu... Este de asemenea nespecificat locul Judecăţii

în Daniel 7. Profetul lasă impresia că a văzut scena aceasta pe pământ, dar apoi

vine Unul „pe norii cerului‖ înaintea Marelui Judecător, pentru ca aceia care s-au

pripit cu concluziile să fie dezamăgiţi. Un lucru este clar însă, că în timpurile

vechiului legământ era cunoscută existenţa adevăratului sanctuar al lui

44

Dumnezeu din cer, iar sanctuarul pământesc era văzut ca o proiecţie terestră

a celui ceresc (Ex 15:17, Ps 18:6. 9, Ps 33:14, 68:34-35, 96:5-6, 150:1, 2Cr 6:21, Ier

17:12, 25:30, Zah 2:13/17, Ps 15:1). De aceea, după cum şi identitatea cornului este

dublă sau chiar multiplă, identitatea sanctuarului ar putea fi la fel. Profanarea

templului de la Ierusalim, în era iudaică, sau profanarea Bisericii de pe pământ,

în era creştină, au fost, în acelaşi timp, atacuri figurate împotriva sanctuarului

ceresc.

Cortul / templul era considerat locul tronului lui Dumnezeu. De aceea,

orice atingere adusă sanctuarului era un atentat împotriva Tronului Divin. Şi

indiferent despre care sanctuar am vorbi, rezultatul este acelaşi: răzbunarea

sanctuarului este judecata divină. Aici însă este vorba de judecata finală,

deoarece suntem avertizaţi că profanarea şi călcarea în picioare a sanctuarului şi

a oştirii lui va dura până la timpul hotărât al sfârşitului (Dan 8:13. 17. 19.

26). În Daniel 9:24. 26-27 se vorbeşte despre „ungerea inaugurală a unui

sanctuar preasfânt‖ la sfârşitul celor 70 de săptămâni, în era creştină, precum şi

de încetarea sistemului jertfelor şi abandonarea sanctuarului pământesc, ceea ce

coincide cu teologia Epistolei către Evrei şi a Apocalipsei, unde se subliniază

existenţa sanctuarului Noului Legământ în cer, realitate prefigurată de „umbra‖

de la Ierusalim. În era creştină, Dumnezeu nu a avut alt sanctuar, afară de cazul

că ne referim la Biserica Sa, aşa cum pare să spună Pavel când se referă la

profeţiile din Daniel 7; 8; 11 (2 Tes 2:4, cf. 2Cor 6:16, Ef 2:21-22).

Obiectul judecăţii din Daniel 7 şi 8

De obicei limităm judecata aceasta la poporul lui Dumnezeu, fie că vorbim

în limbajul Leviticului 16 (curăţirea sanctuarului de păcatele mărturisite care s-

au acumulat simbolic asupra lui), fie că alegem limbajul Judecăţii din Daniel 7,

cu deschiderea dosarelor şi a Cărţii mântuirii din Daniel 12:1.

Dar indiferent ce păcate se curăţeau în Ziua Ispăşirii, sau ale cui păcate

sunt examinate în dosare la judecată, este imposibil de susţinut că singurul

obiect al acestei judecăţi premileniale este poporul lui Dumnezeu. În Daniel 7,

observăm cum Cornul Antichrist persecută pe sfinţi, este arogant şi blasfemator

şi încearcă schimbarea Legii divine. Apoi se deschide solemn tribunalul divin, în

urma căruia Fiara este pedepsită. Logica cere să vedem că aici vrăjmaşii lui

Dumnezeu şi ai poporului Lui sunt obiectul judecăţii în prim plan. În Daniel 8,

Cornul nelegiuit calcă în picioare şi sanctuarul şi poporul lui Dumnezeu,

instalându-şi cultul idolatru în locul Adevăratei Jertfe. Până când? Până când

sanctuarul este răzbunat / curăţit, după cele 2300 de zile. Şi în acest caz, obiectul

principal al Judecăţii este Cornul, pentru faptele căruia sanctuarul trebuie

răzbunat (sau curăţit).

O serie de teologi, în special evanghelici, accentuează logica de mai sus, în

timp ce în adventismul tradiţional, din zilele pionierilor noştri şi până astăzi, se

susţine credinţa opusă: că această judecată priveşte în mod exclusiv pe

45

poporul lui Dumnezeu. Am văzut însă, în articolele anterioare, că judecata divină

implică ambele categorii. Cei răi sunt scoşi în evidenţă aici ca vinovaţi care îşi

primesc pedeapsa în urma Judecăţii, iar sfinţii sunt declaraţi nevinovaţi, şi li se

face dreptate, primind împărăţia împreună cu Christos. sanctuarul, locul

tronului lui Dumnezeu este astfel răzbunat, îndreptăţit, fiindcă cei nedrepţi sunt

pedepsiţi, iar drepţii sunt răsplătiţi.

Extrema „evanghelică‖ susţine că în ambele capitole din Daniel sunt

judecaţi numai cei răi, că nu se vorbeşte despre o judecată a drepţilor, şi că

Dumnezeu nici nu are nevoie să cerceteze pe drepţi, fiindcă îi cunoaşte. Dar

logica aceasta este strâmtă şi lipsită de spirit. Ştim că Dumnezeu nu are nevoie

de judecată pentru Sine Însuşi, ci pentru edificarea creaturilor inteligente. În

Daniel 7 avem cărţile (dosarele) deschise pentru cercetare. Dacă sfinţii sunt

scutiţi de cercetarea dosarelor, pe motiv că Dumnezeu îi cunoaşte, atunci se

poate spune, oare, că pe cei răi nu-i cunoaşte, decât din dosare?

O altă obiecţie la capitolul acesta este de ordin hermeneutic. Unii cred că

numai declaraţiile explicite ale Scripturii pot fi luate ca temei doctrinal. Dar nu

aceasta a fost practica lui Iisus şi a sfinţilor apostoli. Când Iisus a trebuit să

convingă pe saduchei de speranţa învierii, şi fiindcă saducheii nu credeau decât

în Legea lui Moise, unde nu există nici o afirmaţie explicită în favoarea

învierii, El a recurs la un text clasic care nu vorbeşte în mod direct şi

explicit despre înviere, dar Iisus l-a folosit cu succes (Mc 12:26-27, cf. Ex 3).

În Apocalipsa 11:19, Ioan vede chivotul lui Dumnezeu în cer. Nu ni se spune

nimic explicit despre porunca sabatului, sau despre interdicţia de a dori femeia

altuia. Dar toate cele zece sunt aici vizate, în mod implicit, şi fiecare dintre ele.

Altfel imaginea chivotului n-ar avea nici un sens. Dacă saducheii au acceptat

deducţia lui Iisus, este trist că unii creştini nu au nici măcar această decenţă

hermeneutică a saducheilor.

Putem face multe asemenea exerciţii hermeneutice, analizând

interpretările autorilor inspiraţi, sau observând propriile noastre interpretări. Şi

dorim să accentuăm că aceeaşi autoritate au mesajele implicite ale textului

biblic, cât şi cele explicite. Unele sunt doar ceva mai mult decât simplă citire,

altele sunt deducţii logice, pentru cei care au învăţat să citească şi cu mintea. În

cazul Judecăţii de cercetare din Daniel 7-8, judecarea sfinţilor este implicită,

fiindcă Biblia învaţă că şi sfinţii vor fi judecaţi şi nu există alt timp posibil decât

înainte de venirea lui Iisus, întrucât la venirea Sa, ei vor fi răsplătiţi.

Judecata – tema cărţii lui Daniel

Cu acest articol încheiem seria teologică despre sanctuar şi despre

judecata de cercetare, ocupându-ne de anumite aspecte care n-au fost tratate în

articolele anterioare, precum şi de aspectele cronologice şi istorice.

În ciuda unor dificultăţi tehnice obiective – textual-gramaticale, istorice,

hermeneutice, – profeţia lui Daniel despre judecata premilenială este suficient

46

de clară, dacă ne concentrăm asupra datelor sigure. Până şi datele aproximative

sunt relevante, fiindcă ele se armonizează în concertul acestor profeţii

extraordinare.

Prof. Jacques Doukhan de la Universitatea Andrews a surprins foarte

exact importanţa şi centralitatea acestui subiect al profeţiilor lui Daniel într-o

schemă a structurii literare a cărţii, 26

în care partea aramaică a ei (cap. 2-7)

formează un chiasm (o structură simetrică, în care secţiunile sunt paralele

invers, ca în strofele cu rimă îmbrăţişată), înstr-o strânsă legătură cu viziunile

ebraice (cap. 8-12), care formează, de asemenea, un chiasm. Joncţiunea celor

două structuri simetrice este capitolul 7, care formează astfel centrul teologic al

cărţii, tema Judecăţii divine şi a Împărăţiei veşnice. Cifrele din Schema 1

reprezintă capitolele.

Schema 1

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10A 11B 12 C

În timp ce primul capitol este introductiv pentru toată cartea şi nu pare să

se înscrie în schema structurii, celelalte se aliniază perfect, două câte două, după

cum urmează:

Cap. 2 şi 7: Cele patru împărăţii pământeşti şi împărăţia cerească.

Cap. 3 şi 6: Proba credinţei în conflictul privitor la închinare.

26

J. Doukhan, Le Soupir de la terre, Vie et Santé, Dammarie les Lys Cedex, France, 1993, p.

15.

47

Cap. 4 şi 5: Pedeapsa divină asupra împăraţilor Babilonului.

Aceste secţiuni însă reflectă tema Judecăţii, deoarece fiecare experienţă

povestită în cap. 1-6 reprezintă un conflict spiritual între Ierusalim şi Babilon în

care intervine judecata divină care restabileşte dreptatea: coboară pe

reprezentanţii Babilonului şi înalţă pe fiii Ierusalimului. Daniel trebuie să fi iubit

această Evanghelie a Judecăţii, de moment ce până şi numele pe care i l-au dat

părinţii arată spre judecata lui Dumnezeu.

Capitolele 10-12 ale cărţii formează o singură secţiune, care a fost

împărţită de editori acum câteva secole în locuri nepotrivite. Totuşi, ea poate fi

împărţită în trei părţi:

A. 10:1 – 11:2a. Viziunea lui Michael şi dialogul cu Gabriel,

B. 11:2b – 12:3. Marea profeţie a lui Gabriel.

C. 12:4 –13. Dialog cu Michael.

Având în vedere cele de mai sus, capitolele profetice ale cărţii (viziunile) se

înscriu în aceeaşi structură chiastică, după cum urmează:

Cap. 7 şi 12: Taina celor 3 ½ vremi şi timpul sfârşitului.

Cap. 8 şi 11: Conflictul dintre Antichrist şi poporul sanctuarului.

Cap. 9 şi 10: Rugăciuni pentru sanctuar şi răspunsul lui Gabriel.

După cum se poate observa, al doilea chiasm se concentrează asupra temei

nedreptăţirii şi reîndreptăţirii sanctuarului şi asupra tainei pecetluite a timpului

sfârşitului.

Judecata premilenială în Daniel 7

Având în minte cele menţionate sub titlul de mai sus, să observăm ce

informaţii ne dă viziunea din capitolul 7 cu privire la timp. Observaţi cu atenţie

Schema 2:

Schema 2

Domnia

specială a

lui

Antichrist

JUDECATA PREMILENIALĂ Domnia

specială

a lui

Christos

Examinarea cazurilor Executarea sentinţelor

„trei vremi

şi

jumătate”

Dan. 7:25

Desfăşurarea Judecăţii –

cărţi deschise

„Fiul

v. 10. 13 Omului”

vine cu nori

înaintea Celui

Vechi de Zile (v. 13)

(v. 18. 22. 27 Sfinţii

primesc judecata

„Fiul şi Împărăţia

Omului” veşnică

primeşte

împărăţia

universală şi veşnică

(v. 14) jud

eca

ta

celo

r p

ierd

uţi

–1

00

0 d

e a

ni

48

Absolutism

papal în

creştinătate

1260 ani

(538-1798)

Cornul îşi continuă

blasfemiile v. 11a

(încă în timp istoric)

Fiara este destituită şi

aruncată în foc, v. 11b

(la Revenirea lui Iisus)

Cf. Ap. 19:20

Se poate observa foarte bine că judecata din Daniel 7 este în doi timpi. Mai

întâi cercetare („cărţi deschise‖), apoi sentinţe şi executări. Dousă sentinţe se

dau: una împotriva Fiarei şi a Cornului ei, iar cealaltă, în contrast, în favoarea

Omului Reprezentativ („Unul ca un fiu al omului‖) şi a sfinţilor Lui. Accentul

este pus pe răsplata sfinţilor care moştenesc împărăţia şi primesc judecata

împreună cu Christos. Logica simplă ne arată că dacă în urma acelei judecăţi de

cercetare se dau două sentinţe, –una pentru Antichristos şi ceata lui, alta pentru

cei găsiţi în Christos –, rezultă că această judecată de cercetare are de-a face cu

poporul lui Dumnezeu, nu este doar o pedepsire a Fiarei. cercetarea se face atât

pentru a separa pe sfinţii falşi de cei veritabili (fiindcă chiar şi cornul pretinde a

fi sfântul lui Dumnezeu, ba chiar vicar al lui Christos), cât şi pentru a hotărâ

răsplata diferenţiată a sfinţilor şi a restabili prin aceasta onoarea lui Dumnezeu

în faţa întregului univers.

judecata Fiarei / Cornului este cealaltă faţă a judecăţii divine. Ea priveşte

o judecată finală asupra Fiarei / Cornului ca organism politico-religios care va fi

aruncat în Lacul Focului la începutul mileniului (cf. Ap 19:20). Muritorii care au

reprezentat structura şi baza acestui organism lumesc sunt judecaţi însă ca

indivizi, fiecare în categoria spirituală hotărâtă de Dumnezeu. Unii dintre ei

primesc iertare şi sunt judecaţi împreună cu sfinţii; alţii au fost atât de vinovaţi

încât primesc o pedeapsă preliminară specială, aceea de a învia ca să-l vadă pe

Christos venind şi să fie mistuiţi de slava Lui (Ap 1:7, Dan 12:1-2); cei mai mulţi,

probabil, vor învia abia la sfârşitul mileniului (Ap 20:5a; de fapt, toţi cei răi vor

învia la sfârşitul mileniului, ca să-şi primească pedeapsa finală şi definitivă, cu

excepţia unora care au trăit în neştiinţă, şi care nu vor învia deloc pentru

pedeapsă: Rom 2:1227

). Dar asupra ultimei generaţii a vrăjmaşilor lui Dumnezeu

va veni o pedeapsă unică premilenială şi preliminară despre care vorbeşte

27

Cf. E. G. White, Early Writings (Experienţe şi Viziuni), p. 276-277. „Am văzut că stăpânul

de sclavi va trebui să răspundă pentru sufletul sclavului lui pe care l-a ţinut în ignoranţă; şi

păcatele sclavului se vor abate asupra stăpânului. Dumnezeu nu-l va putea lua în Cer pe

sclavul care a fost ţinut în ignoranţă şi degradare, neştiind nimic de Dumnezeu sau de Biblie,

netemându-se de nimic altceva decât de biciul stăpânului, şi având o poziţie inferioară

vitelor. Dar El va face cel mai bun lucru pe care-l poate face în aceste condiţii, un Dumnezeu

îndurător. El va îngădui să fie ca şi cum n-ar fi fost, în timp ce stăpânul va trebui să îndure

ultimele şapte plăgi şi apoi să învie la a doua înviere şi să sufere moartea a doua, cea mai

înfricoşătoare pedeapsă. Atunci dreptatea lui Dumnezeu va fi satisfăcută.” S-ar putea aplica

acelaşi principiu al Judecăţii la alţi subiecţi (triburi sălbăticite de prădători şi canibali,

persoane private de libertate, indivizi periculoşi care sunt iresponsabili din punct de vedere

psihic, et. a.).

49

Apocalipsa (15-16), în afară de pedeapsa finală postmilenială, întrucât această

generaţie întoarce armele împotriva celei mai mari descoperiri a Spiritului Sfânt

(Ap 18:1-5).

Viziunea din Daniel 7 ne indică şi timpul acestei judecăţi premileniale, cu

anumită aproximaţie: după domnia de 1260 ani a Cornului Antichrist (după

perioada 538-1798), dar înainte de momentul în care Christos primeşte

împărăţia universală şi pedepseşte Fiara / Cornul. Această judecată premilenială

se desfăşoară într-un timp istoric, în paralel cu continuarea activităţii Cornului

rebel, după 1798, fără precizarea unui timp exact. Dar timpul exact este

descoperit în profeţiile ulterioare (cap. 8-9).

2300 de „seri şi dimineţi”

Viziunea din Daniel 8 aduce informaţii suplimentare asupra timpului

Judecăţii şi asupra cadrului şi felului desfăşurării ei. În Daniel 7 profetul spune

că, mai întâi, trebuie să treacă 1+2+½ vremi (1260 zile→ani) după apariţia

Cornului Antichrist din capul Fiarei Romane, care are deja o coroană de coarne

romano-germanice, adică după perioada 538-1798. Iar în Daniel 8:13-14 avem

promisiunea Sfântului Aceluia, Care îl învaţă pe însuşi Gabriel, că între timpurile

lui Daniel şi judecata divină –care răzbună sanctuarul lui Christos împotriva

Ţapului/Cornului–se vor scurge 2300 de zile→ani.

În această viziune însă nu primim nici o informaţie referitoare la

momentul începerii perioadei. Accentul este pus doar asupra punctului terminus

şi se precizează că perioada lungă se extinde până „la vremea hotărâtă a

sfârşitului‖ (8:17. 19). Această perioadă nu poate fi calculată pornind din timpul

lui Daniel, deoarece ar ajunge doar pe la 1755, (înainte de sfârşitul domniei

speciale a lui Antichrist – 538-1798). Dar există şi un alt motiv: în limbajul lui

Daniel, o perioadă profetică aşezată în intervalul dintre prezentul lui şi timpul

viitor al sfârşitului poate să aibă un început chiar foarte depărtat, după cum

indică exemplul din cap. 12:6-7.

În profeţia din Daniel 8, profetul află pentru prima dată că timpul

restaurării va întârzia mult. El aştepta, pe bună dreptate, ca toate speranţele să

se realizeze sub Cirus cel Mare (repatrierea: Is 45:1. 13, rezidirea templului, a

Ierusalimului şi a tuturor cetăţilor: Is 44:26-28), după care Isaia promisese un

adevărat rai pe pământ, aici şi acum, în condiţiile imperfecţiunii, 28

arătând că

biciul babilonian va fi ultimul necaz (Is 51:22), după care Ierusalimul va fi nu

numai rezidit, ci şi împodobit cu pietre preţioase şi semipreţioase, cu contribuţia

împăraţilor lumii (Is 54:11-13). În el va domni un urmaş al lui David (Is 55:3-4)

peste multe alte popoare (Is 55:5, 56:6-8, cap. 60, cap. 2:1-5). Chiar şi natura

avea să fie înnoită, 29

iar Israel urma să devină un popor de preoţi ai întregii lumi

28

Is 45:14.23, 46:10-11, 48:20-21, 49:23, 51:3-5.15-16. 29

Is 35:1-10, 55:13, 65:17-25, 66:18-24.

50

(Is 61:5-1). Cândva, în acest timp, trebuia să vină Răscumpărătorul lui Israel,

Care să-i mântuiască prin propria Lui jertfă dintr-o robie mai adâncă decât cea

babiloniană (Is 52:13 – 53:12).

Toate acestea le ştia Daniel foarte bine din Profeţi. Dar descoperirea care i

se dăduse în cap. 8, cu aproximativ 12 ani înainte de domnia lui Cirus în Babilon,

prevedea un viitor sumbru, în care Restaurarea părea amânată la infinit, în

evidentă contradicţie cu ceea ce preziseseră profeţii anteriori. Îmi imaginez că

Daniel a fost ispitit, asemenea altor profeţi, să suspecteze influenţa unui spirit

ostil lucrării lui Dumnezeu, în propria sa experienţă.

Viziunea din cap. 7, cu trei ani mai înainte, îi dăduse, de asemenea,

tulburări. Chiar dacă atunci îngerul nu identificase numele istoric al celor patru

fiare, ba încă le numise „împăraţi‖, ca şi cum ar fi fost vorba de o simplă

succesiune la tronul Babilonlui (vezi şi Ier 27:7, Is 14:22), când îngerul a numit

ultima fiară „o împărăţie‖ moştenită de 10 împăraţi, Daniel a putut simţi că se

pregăteşte un scenariu al amânării, destul de diferit decât acela pe care-l ştia el

din profeţi.

Gabriel i-a explicat profetului în viziune (8:16-26), că va veni, într-adevăr,

împărăţia medo-persană, dar aceea nu va aduce restaurarea definitivă, fiindcă

după ea va veni împărăţia grecilor şi, în mod succesiv, a unui împărat din acea

cultură, care va fi un mare vrăjmaş al adevărului, un blasfemator, un profanator

al templului şi un persecutor al poporului lui Dumnezeu. Daniel ar fi avut motive

destule să se smulgă dintr-un asemenea coşmar; dar, ca şi cum n-ar fi fost destul,

la întrebarea lui Gabriel, „PANA CAND va dura‖ această situaţie, Domnul răspunde

că trebuie să se facă seară şi apoi dimineaţă de 2300 de ori (8:14), ceea ce, după

înţelegerea lui Gabriel, însemna „multe zile‖, adică multă vreme, până la „timpul

hotărât al sfârşitului‖ (v. 19).

Era clar, pentru Daniel, că, după eliberatorii perşi aşteptaţi, aveau să vină

vremuri de necazuri şi mai mari şi mai îndelungate. Partea proastă era că, după

ce această viziune era în contradicţie cu ce prevăzuseră profeţii anteriori,

amânând restaurarea finală, ea nici nu dădea un termen final precis, ba chiar

lăsa înţelegerea termenului pentru timpului sfârşitului (v. 26). Era o grea

încercare pentru mintea şi speranţele lui Daniel, de aceea nu ne mirăm că în

urma acestei descoperiri, Daniel se simţea mai supărat decât Ezechiel (Ez 3:14),

îmbolnăvindu-se şi zăcând la pat mai multe zile, cu totul răvăşit de descoperirea

care i se dăduse. Era suferinţa unui înţelept, – fiindcă numai înţelepţii se pot

îmbolnăvi de curiozitate – suferind de insatisfacţia că nu înţelegea descoperirea

celor 2300 zile. De notat că alte aspecte erau explicate suficient de către Gabriel,

dar Daniel era interesat întotdeauna PANA CAND vor dura toate aceste lucruri (cf.

12:6. 8).

51

Cadrul istoric şi teologic al descoperirii din Daniel 9

În sfârşit, la puţin timp mai târziu (12 oct. 538 î.e.n.), Babilonul a fost

cucerit de armatele aliaţilor şi, până când Cirus, speranţa iudeilor, avea să se

numească rege al Babilonului, în cetatea haldeilor a fost întronat un personaj

încă neidentificat, pe care Daniel îl numeşte Darius Medul (c. 538-536). În

primul an al domniei acestuia (537 î.e.n.), copleşit de importanţa profetică a

evenimentelor pe care le trăia, Daniel a cercetat Scripturile pe care le avea şi a

descoperit nişte profeţii scrise în anii 605 şi 597 î.e.n., după ce el fusese adus în

Babilon. Aceste profeţii ale lui Ieremia (25:11-12, 29:10) confirmau pe Isaia care

sugera aceeaşi perioadă (e. g. despre reînvierea Tirului: 23:15-17). De când

începuse exilul său şi vasalitatea Ierusalimului (605 î.e.n.) se împlineau deja 68

de ani, ceea ce însemna că la acest Cirus (Cirus II, nepotul lui Cirus I) se referise

Isaia cu mai multe generaţii înainte, şi totuşi Daniel nu vedea nici un semn că s-

ar împlini profeţia. Cuceritorii Babilonului nu păreau să aibă planuri de eliberare

pentru iudei. Mai mult, Daniel a citit cu siguranţă şi capitolul 18 din Ieremia (de

care mulţi teologi şi amatori fug), unde este scris clar că profeţiile date de

Dumnezeu, fie promisiuni optimiste, fie ameninţări, sunt condiţionate de

atitudinea omului.

Gândul că profeţia restaurării sub Cirus putea eşua din cauza nepocăinţei

iudeilor, aşa cum se întâmplase cu alte profeţii, l-a pus în alertă pe Daniel, care

s-a dedicat rugăciunii de pocăinţă şi mijlocire, cu post, îngenunchind de trei ori

pe zi, cu faţa spre Ierusalim. Ameninţarea din cap. 6 poate fi mai bine înţeleasă,

în acest context, ca o tentativă de intimidare din partea diavolului, pentru a

zădărnici planul lui Dumnezeu. 30

Iar demonstraţia supranaturală a lui

Dumnezeu şi triumful lui Daniel au putut fi argumente serioase pentru Cirus cel

Mare, pe lângă profeţia lui Isaia pe care acesta i-a arătat-o. 31

Rugăciunea lui Daniel (9:4b-19) trădează preocupările despre care

vorbeam mai sus, tensiunea dintre profeţiile clasice – care erau optimiste,

promiţând o restauraţie iminentă, la sfârşitul a 70 de ani de exil – şi

descoperirile făcute lui, care amânau această restauraţie peste multe generaţii.

Având în minte acea perioadă pecetluită, pe care n-o înţelegea (8:27), şi care-l

făcuse să se îmbolnăvească de perplexitate şi necaz, dar şi perioada mai scurtă pe

care o înţelesese (9:1-2), Daniel a făcut o rugăciune pe care nici unul dintre cei

care o citesc cu inima nu-i poate nega autenticitatea; şi rugăciunea lui

culminează în strigătul: „Auzi-ne, Doamne! Iartă, Doamne! Ascultă, Doamne şi

împlineşte, nu întârzia! Pentru numele Tău, Dumnezeul meu, fiindcă cetatea şi

poporul Tău poartă numele Tău!‖

30

A se observa că experienţele din capitolele 6 şi 9 au aceeaşi datare: scurta domnie a lui

Darius Medul. 31

E. G. White, Prophets and Kings, 557-558; a se vedea şi Flavius Josephus, Antichităţi

iudaice, XI, i. 2.

52

O nouă descoperire cronologică

Ca răspuns la rugăciunea şi îngrijorările lui Daniel, dar cu un mesaj mult

mai bogat (după obiceiul lui Dumnezeu), a fost trimis acelaşi înger Gabriel, care

începuse să-i dea explicaţii în viziunea din cap. 8 (9:21). De data aceasta, însă,

Daniel nu este în extaz profetic, ci este vizitat de îngerul deghizat în om, care

intră în casă, în timp ce el încă se ruga într-o după amiază, şi îl bate pe umăr,

apoi discută cu el şi îi spune că a venit să-i dea explicaţii şi lămuriri (9:22-23).

Daniel nu se mai sperie de el, ca atunci când îl văzuse în viziune (8:17-18).

Acum, însă, fiţi atenţi la ceea ce face îngerul aici, fiindcă nu are o sarcină

uşoară. El îi spusese lui Daniel că descoperirea despre cele 2300 zile nu este

pentru el, ci va rămâne pecetluită pentru multă vreme. Faptul că trecuseră vreo

12 ani de atunci nu însemna că era timpul să fie dezvăluită lui Daniel, fiindcă

după vreo 4 ani i se repetă că înţelegerea timpului sfârşitului nu este pentru el, ci

toate dezvăluirile cronologice suplimentare vor servi doar celor din timpul

sfârşitului (12:4. 9-13). Şi totuşi, Gabriel venea cu un răspuns care trebuia să fie

parţial acoperit pentru Daniel, dar suficient de sugestiv pentru cei care, în ajunul

sfârşitului, trebuiau să descifreze profeţia ultimului termen apocaliptic.

Cuvintele solului ceresc trebuie bine cântărite în acest punct. El intră

brusc în subiectul timpului: „O durată de 70 de săptămâni a fost tăiată la o parte

şi repartizată poporului tău şi cetăţii tale sfinte...‖ (9:24). Prin aceste cuvinte,

îngerul îi descopere că, pe de o parte, adevărata restauraţie jubiliară va veni

odată vremurile lui Messía, fiindcă aceasta este semnificaţia împlinirii celor 70

de săptămâni (cf. Lev 25:8-10), o perioadă jubiliară de 10 ori mai lungă,

mărturisind atât eşecul lui Israel de a împlini planul lui Dumnezeu, cât şi

răbdarea iertătoare a lui Dumnezeu (Gen 4:24, Mt 10:22). În acelaşi timp,

aceasta spunea că, într-adevăr, restauraţia va fi în alt ritm şi în alt mod de cum a

fost aşteptată. Faptul că se vorbeşte la timpul viitor despre pierderea Cetăţii şi a

sanctuarului era o confirmare că, între timp, acestea aveau să fie rezidite, că sub

perşi avea să se realizeze parţial profeţia. În acelaşi timp însă profeţia vorbea

despre 70 de săptămâni acordate iudeilor până la vremurile lui Messía, şi că

Acesta avea să fie dat la moarte şi să facă să înceteze jertfele templului. Cine să-l

dea la moarte? Gabriel spunea că după ce Messía va fi dat la moarte, Ţara Sfântă

va avea parte numai de război şi pustiire (9:26b-27b), ceea ce sugerează că

Messía avea să fie ucis în poporul Lui.

Cuvintele profunde ale îngerului: „Înţelege mesajul acesta şi fii atent la

descoperire! O durată de 70 de săptămâni a fost tăiată la o parte şi repartizată

poporului tău...‖ (9:23b-24a), sugerează o referire directă, implicită, la acea

lungă perioadă apocaliptică, şi reprezintă cheia pentru cercetătorii care aveau să

studieze această profeţie în timpul sfârşitului. Primii cercetători care au „tăiat‖

cele 70 de „săptămâni‖ din durata celor 2300 „zile‖ ce trebuiau să se scurgă până

la timpul Judecăţii au fost: teologul german Johann Philipp Petri (ý 1792) pastor

53

reformat din Frankfurt32

şi Hans Wood (ý 1803), un cercetător laic din Irlanda. 33

Ei au fost urmaţi de zeci şi sute de cercetători, clerici sau laici, în prima parte a

sec. 19, cu precădere în America şi în Imperiul Britanic, atât dintre asociaţii lui

William Miller, cât şi din alţii. Această înţelegere a fost dominantă printre

evanghelici în prima jumătate a secolului 19.

Timpul decretului de rezidire a Ierusalimului

La început, Gabriel nu spune când încep cele 70 de săptămâni, dar când

începe apoi să le defalce în 7+62+1 (vezi v. 25-27 în versiunea oficială ortodoxă),

el arată că perioada aceasta trebuie să înceapă cu decretul pentru restaurarea

Ierusalimului şi a pieţelor în care se luau hotărârile judecătoreşti. Dacă putem

găsi începutul corect al acestor 7+62+1 săptămâni, atunci cunoaştem şi începutul

celor 2300 de zile.

Cărţile postexilice fac referire la 5 hotărâri imperiale din perioada persană,

cu privire la iudei, care sunt considerate a fi documente oficiale. 34

Două hotărâri

(un decret imperial şi o confirmare ulterioară) au fost publicate de Cyrus II (c.

536 î.e.n.) şi, respectiv, de Darius I (c. 520 î.e.n.), iar celelalte trei (un decret

foarte generos, o interdicţie temporară şi o permisiune ulterioară) au fost

publicate de Artaxerxe I (457; c. 450; 444 î.e.n.). În ciuda faptului că Isaia

prevăzuse că Ierusalimul va fi restaurat complet sub Cirus, decretul lui Cirus n-a

prevăzut decât repatrierea iudeilor şi rezidirea templului, adică o restauraţie

predominant religioasă (vezi Ezra 1), iar Darius I n-a făcut decât să repete decizia

precursorului său, după „legea mezilor şi perşilor, care nu se poate schimba‖

(Ezra 5-6).

Singurul candidat rămas este Artaxerxe I, contemporanul lui Ezra şi

Neemia. Unii teologi cred că permisiunea originală pentru rezidirea

Ierusalimului este cea din Neemia 2 (anul 444 î.e.n.), singura în care se

menţionează în mod explicit rezidirea cetăţii. Dar Neemia vorbeşte despre

continuarea unei rezidiri care fusese recent întreruptă prin forţă (Ne 1:1-4), şi

care trebuie să fi fost urmarea ostilităţilor nefericite din Ezra 4:6-23. 35

Faptul că Artaxerxe a dat iniţial un decret favorabil iudeilor, apoi şi-a

retras cuvintele şi, în final a dat o nouă poruncă favorabilă, este în acord cu

caracterul său schimbător, aşa cum l-a descris istoriografia antică şi de înţeles în

contextul politic foarte tulbure al acelei perioade de revolte naţionale. A permite

32

LeRoy Edwin Froom, The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. II, Review and Herald,

Washington DC, 1948, pp. 713-719. 33

Idem, p. 719-722. 34

Constantin Daniel şi Ion Acsan (trad. şi note), Tăbliţele de argilă - Scrieri din Orientul

Antic, BPT, Minerva, 1981, Bucureşti, p. 255. 35

Ezra 4: 6-23 constituie o relatare în paranteză, din motive tematice, deoarece capitolul

începe cu rezidirea templului şi sfârşeşte cu acelaşi subiect. În v. 24 ar trebui tradus „În

acelaşi fel s-a oprit...‖, în loc de „Atunci s-a oprit....‖.

54

iudeilor să-şi refacă autonomia cu tot ce implica rezidirea cetăţilor

(administraţie, justiţie, apărare) în asemenea condiţii era o utopie. Dacă mult

lăudatul Cirus, „unsul Domnului‖, n-a avut curajul sau plăcerea de a împlini

acest plan al lui Dumnezeu până la capăt, de ce să-l blamăm pe Artaxerxe, cu

care, de fapt, a început declinul imperiului?

Fără îndoială că acesta a simpatizat cu iudeii, dar avea toate motivele să se

poarte atent şi cu opozanţii lor. În primul rând, rezidirea Ierusalimului din Ezra

4:12 nu putea fi începută fără permisiunea împăratului. Evreii n-ar fi avut

curajul să rezidească cetatea fără permisiune, dacă au putut fi intimidaţi atât de

repede la rezidirea templului sub Cirus (Ezra 4:1-5). Dacă totuşi, ar fi avut

curajul să înceapă reconstrucţia cetăţilor fără permisiunea imperială, ar fi fost

pedepsiţi sever, iar liderii lor ar fi fost traşi în ţeapă. Însă Artaxerxe, în timp ce

interzicea această reconstrucţie, nu a ordonat represalii, ba încă a specificat că

oprirea lucrărilor va fi „până vor avea o permisiune din partea‖ lui (Ezra 4:21),

ceea ce a şi făcut peste câţiva ani (Ne 2).

Singurul decret pe temeiul căruia iudeii puteau începe deja reconstrucţia

Ierusalimului este cel din Ezra 7 (457 î.e.n.), 36

pentru următoarele motive: a)

este cel mai mare, mai cuprinzător şi mai generos, depăşindu-l pe al lui Cirus; b)

pe lângă repatriere şi susţinerea serviciului de la templu, inclusiv reparaţiile

necesare, el prevedea o restaurare civilă, tipică cetăţilor (sistem juridic,

învăţământ religios, aparat administrativ), şi lăsa libertate de acţiune în spiritul

legii, în cadrul bugetului stabilit („să cercetezi Iuda şi Ierusalimul‖, Ezra 7:14,

vers. ortodoxă – cf. Lc 1:68); c) Ezra avea toate motivele să vadă în acest decret

voia lui Dumnezeu de a continua opera de restaurare a lui Israel (Ezra 7:9b-10.

27-28). Ezra ne spune că acest decret a fost dat în al 7-lea an al lui Artaxerxe

(464-425 î.e.n.), adică în anul 457 î.e.n.37

Certitudinea acestui prim punct de sprijin al celor 70 de săptămâni a fost

recunoscută în secolele trecute de majoritatea cercetătorilor. Puţini ştiu că Sir

Isaac Newton, geniul matematicii şi fizicii moderne, era un creştin profund şi un

pasionat cercetător al profeţiilor apocaliptice. Cele 3 studii teologice ale lui,

totalizând peste 1000 de pagini, după criteriile actuale (un studiu biblic despre A

Doua Venire a lui Christos şi două despre Daniel şi Apocalipsa) n-au fost

publicate în timpul vieţii lui, deşi se ştia că este un cercetător şi în acest

domeniu, fiind în corespondenţă şi cu filozoful John Locke. Principalul său

comentariu apocaliptic a fost publicat în 1733, la 6 ani după moartea lui şi

străluceşte prin rigoarea ştiinţifică aplicată istoriei şi cronologiei. El a făcut uz de

36

Horia C. Matei, Mic dicţionar al lumii antice, Albatros, Bucureşti, 1986, p. 147-148: „către

450 î.e.n., oraşul este înconjurat cu noi ziduri‖. 37

Horia Matei, op. cit. p. 335.

55

toate datele istorice şi astronomice pe care le-a avut la îndemână în slujba

interpretării marii profeţii din Daniel 9: 38

Iudeii dispersaţi au devenit un popor şi o cetate când au fost pentru prima dată

restauraţi ca un corp politic. Aceasta s-a întâmplat în anul al şaptelea al lui

Artaxerxe Longimanus, când Ezra s-a întors din prizonierat împreună cu o

comunitate de Iudei, a reînviat cultul iudaic şi din însărcinarea împăratului a

aşezat magistraţi în toată ţara, ca să judece şi să guverneze poporul după legile lui

Dumnezeu şi ale împăratului, Ezra 7:25. Au existat doar două întoarceri din exil:

a lui Zorobabel şi a lui Ezra. Sub Zorobabel li s-a permis doar să rezidească

templul, dar sub Ezra ei au devenit pentru prima dată o entitate politică, o cetate,

cu o guvernare proprie. Domnia acestui Artaxerxe a început cu 2-3 luni după

solstiţiul de vară, astfel că al şaptelea an de domnie a coincis cu al treilea an al

olimpiadei 80; iar partea din an în care Ezra a venit la Ierusalim a coincis cu anul

4257 al perioadei iuliene. 39

Deşi majoritatea teologilor de astăzi calculează cele 70 de săptămâni, fie

de la profeţia lui Ieremia, fie de la permisiunea lui Artaxerxe din Neemia 2 (anul

444 î.e.n.), după cum sunt aliniaţi ca preterişti-liberali sau futurişti-evanghelici,

există şi în afara adventismului teologi serioşi care recunosc sau, cel puţin, admit

superioritatea decretului din anul 457 î.e.n.40

Validitatea acestei date ca început al celor 70 de săptămâni (şi, implicit, al

celor 2300 de zile) este confirmată şi de faptul că acesta marchează începutul

unei serii noi de perioade jubiliare, 41

ceea ce este, de fapt, singura însemnătate a

38

Sir Isaac Neton, Observations Upon the Prophecies of Daniel, and the Apocalypse of St.

John. London: J. Darby and T. Brown, 1733, p. 130-131; în L. E. Froom, op. cit. vol. II, p.

658-669. 39

Newton, op. cit. 141. Perioada iuliană este un ciclu calendaristic-astronomic convenţional

stabilit de Scaliger (1582) şi care începe cu 1 ianuarie 4713 înainte de Christos. Astăzi avem

surse şi mai precise şi putem afirma cu certitudine că primul an de domnie al lui Artaxerxe a

fost, după sistemul de calcul al lui Ezra, oct 465 – oct. 464 î.e.n., iar datele din Ezra 7 cad în

aprilie-septembrie 457. 40

În limba română avem dintre evanghelici pe Henry Halley, Manual biblic, trad. Doru

Motz, Door of Hope 1983, p. 349; şi dintre ortodocşi pe A. P. Lopuhin, Istoria biblică,

Vechiul Testament, trad. de Nicodim, Patriarhul României, tomul IV, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti 1945, p. 277-278. Data este comentată pozitiv şi de F.

E. Gaebelein, The Expositor’s Bible Commentary, vol. 7, Zondervan, Grand Rapids, MI,

1985, p. 114. 41

Este sigur că în timpul lui Ezra şi Neemia s-a restaurat anul sabatic (Ne 10:31) şi acesta a

funcţionat în toată perioada celor 70 de săptămâni, de la Ezra până la Irozi. 1 Mac 6:20.49.53

menţionează că anul 150 (al erei seleucide, care a început în anul 312/311 î.e.n.) a fost an

sabatic (c. 162 î.e.n). Josephus, Ant., XIII, viii. 1 (c. 135 î.e.n., an sabatic); XIV., xvi. 2 şi

XV., i. 2 (c. 37 î.e.n. an sabatic); Războiul, I., ii.4; Philo, în Eusebius Praeparatio evangelica,

vii ; Tacitus, Hist.., v. 4). După Kenneh F. Doig, New Testament Chronology, Chapter 25-26

(Lewiston, NY: Edwin Mellen Press, 1990), http://www.doig.net/NTC25.htm

56

primelor 7 săptămâni din Dan 9:25a. 42

Dar cea mai spectaculoasă confirmare

istorică a anului 457 î.e.n. ca început al celor 70 de săptămâni este că acesta

reprezintă o bază sigură pentru împlinirea profeţiei despre Messía în

evenimentele privitoare la apariţia publică şi moartea lui Iisus din Nazaret.

Speranţa lui Israel ucisă

Calculând cele 7+62 săptămâni prevăzute până la Messía Conducătorul

(9:25), adică 483 ani, nu până la naşterea Lui, ci până la începutul activităţii Sale

publice (fiindcă trebuia să aibă 30 de ani ca să fie conducător43), ajungem la

anul 27 e. n., adică tocmai în anul începutului misiunii lui Ioan Botezătorul şi al

descoperirii publice a lui Iisus, care, după Luca 3:1. 23, era al 15-lea an al

cezarului Tiberius. Tiberius a început să domnească din august anul 14 e. n., iar

anii de domnie erau calculaţi pe vremea aceea, în provinciile orientale, în mod

inclusiv, ceea ce înseamnă că primul an de domnie începea chiar cu accesiunea la

tron. 44

În acelaşi timp, anii de domnie se numărau ca ani întregi, anul iudaic

civil fiind din toamnă în toamnă (septembrie/octombrie)45

, ceea ce este în acord

cu metoda siriană de calcul pe care trebuie s-o fi folosit Luca. 46

Aceasta

înseamnă că, după calculul lui Luca, primul an al lui Tiberius este format doar

din cele circa 2 luni până la începutul noului an în octombrie anul 14, la care

adăugăm 13 ani ani plini (oct. 14 – oct. 27), totalizând astfel 14 ani de domnie

până în toamna lui 27. Odată cu anul nou în oct. 27 se intră în al 15-lea an al lui

Tiberius, după calculul lui Luca. Acesta este exact momentul botezului lui Iisus,

la vârsta de c. 30 de ani. Faptul că în anul 27 Iisus împlinise deja 30 de ani ne

indică greşeala de calcul a lui Dyonisius Exiguus, cel care a „inventat‖ era

http://www.doig.net/NTC26.htm , anii 41/42 şi 55/56 ai erei noastre au fost ani sabatici, ceea

ce confirmă că anul 34 (finalul celor 70 de săptămâni) a fost de asemenea un an sabatic, şi

prin urmare, întreaga perioadă porneşte de la un moment al restaurării legilor mozaice care

reglementau relaţiile social-economice. Deşi ciclul jubiliar se întemeia pe ciclul septenalelor,

scrierile iudaice susţin că „după Ezra‖, anul jubiliar nu a mai fost ţinut, din motive

pragmatice. Interesant este că şi profeţia lui Daniel menţionează doar un prim jubileu: 457-

408 (407 î.e.n.). După Haenchen, Ernst. The Acts of the Apostles. Oxford: Basil Blackwell,

1971 (capitolul introductiv), anul dintre toamna 47 şi toamna 48 a fost, de asemenea, sabatic. 42

Mulţi comentatori susţin că la sfârşitul primelor 7 săptămâni (49 de ani), în anul 408 î.e.n.

s-ar fi terminat reconstrucţia. Dar această afirmaţie nu are nici o bază istorică (biblică sau

extrabiblică), ci este o simplă părere. 43

Cf. Gen 41:45, Num 4:3.23.30.35.39.43.47, 2 Sam 5:4, 1 Cr 23:3, Lc 3:23. 44

Encyclopedia Britannica, Chicago, IL, USA: Encyclopedia Britannica, Inc. 1994, vol 15,

p. 421. 45

Kevin Kluetz, The Earliest and Latest Possible Year of Jesus' Crucifixion, Resurrection,

and Ascension, Based on New Testament and Historical Data,

http://www.geocities.com/athens/parthenon/3021/ascension2.html 46

Cf. Raymond E. Brown,. The Jerome Bible Commentary. Englewood Cliffs, NJ, USA:

Prentice Hall, 1968 [Logos Library System 2.1, 1997]).

57

creştină. Ştiind că Irod cel Mare murise în aprilie anului 4 î.e.n.47

şi că Iisus s-a

născut în timp ce acesta trăia, atunci naşterea Domnului a avut loc, cel mai

probabil, în toamna anului 5 î.e.n., lăsând câteva luni pentru şederea în Egipt şi

celelalte evenimente. Aceasta înseamnă că Iisus trebuie să fi avut aproape 31 de

ani. Luca ne dă cifra rotundă, subliniind astfel că Iisus era atunci cu adevărat

matur pentru a servi ca învăţător.

Această împlinire a profeţiei este sprijinită şi de o dată menţionată de Ioan

(2:20). La primul Paşte care a urmat botezului lui Iisus, trecuseră 46 de ani de

când Irod cel Mare începuse marea operă de restaurare a templului pe la anul 19

î.e.n.48

Din anul 19 î.e.n. (sau „minus 18‖, în limbaj astronomic) şi până în anul

28 e. n. avem exact 46 ani. Evanghelia lui Ioan, scrisă într-o ordine cronologică

destul de strictă, repartizând activitatea lui Iisus în funcţie de sărbători,

menţionează cel puţin 3 Paşti succesive sărbătorite de Iisus la Ierusalim. 49

Dacă sărbătoarea din Ioan 5:1 a fost tot Paştele, 50

atunci avem 4 Paşti,

totalizând 3 ani după cele câteva luni scurse între toamna Botezului (27 e. n.) şi

primul Paşte (aprilie 28 e. n.), ceea ce ne conduce până în aprilie 31 e. n. Pe

Cruce, Iisus a împlinit ceea ce prevedea profeţia: desfiinţarea legală a sistemului

jertfelor prin Jertfa Sa, „la mijlocul săptămânii‖ (Dan 9:26a. 27a) adică la 3 ½

ani după începerea activităţii Sale publice. Deşi anul 31 nu este acceptat de toţi

istoricii (majoritatea preferând anul 30 e. n., 51

din diferite motive), datele

istoriei biblice sunt în armonie cu cele cerute de profeţie.

47

Cf. Encyclopedia Britannica, articolul Herod the Great. Vezi şi Horia Matei, op. cit. p.

371. 48

Dicţionar enciclopedic de iudaism, Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 806, cf. Josephus, Ant.

XV, xi, 1. 49

Ioan 2:13, 6:4, 11:15. 50

Unele manuscrise greceşti vechi au în Ioan 5:1 „sărbătoarea iudeilor‖ în loc de „o

sărbătoare‖ (cf. Nestle-Aland, Novum Testamentum Craece, ed. 27, Deutsche

Bibelgesellscaht, Stuttgart, 1994, p. 259), iar altele, mai târzii, chiar specifică „a azimilor‖. În

acord cu Ioan 6:4, aceasta ar fi tot un Paşte. 51

D. Tudor, Enciclopedia civilizaţiei romane, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,

1982, p. 232.

7 0 D E S Ă P T Ă M Â N I = 4 9 0 A N I

7 săptămâni = 49 ani 62săptămâni=434 ani 1 săptămână = 7 ani

“până la ispăşirea păcatului şi aducerea dreptăţii veşnice”

58

Pornind de la anul 457 î.e.n., data încheierii celor 70 de săptămâni

apocaliptice (490 ani) este anul 34 e. n. Îngerul spunea că această perioadă este

repartizată iudeilor, ceea ce înseamnă că, de la anul 34, Dumnezeu nu mai are un

legământ special cu poporul evreu. Pentru a contrazice acest adevăr, unii au

smuls ultima săptămână din cele 70 şi au întemniţat-o în abisurile interpretării

Apocalipsei. Dar nu se poate vorbi nici în glumă despre 490 de ani care cuprind

în interiorul lor o pauză de două milenii. Un asemenea „calcul‖ numai în teologie

se poate face! Ultima săptămână este în continuitatea celor 62, în acelaşi fel în

care cele 62 sunt în continuitatea primelor 7 săptămâni.

Ultima săptămână (27-34 e. n.) cuprinde împlinirea noului legământ în

Iisus Christos şi oferirea privilegiilor lui, mai întâi iudeilor. După cum în

Evanghelii găsim evenimentele primei jumătăţi de săptămână, în care Iisus şi

apostolii au invitat pe Israel în acest legământ, tot astfel în primele 7 capitole din

Faptele Apostolilor găsim că Iisus (prin Spiritul Sfânt) şi apostolii, au predicat

iudeilor Evanghelia până la timpul martiriului lui Ştefan. Iisus nu S-a despărţit

de poporul Lui la Cruce.

Când s-a înălţat, El a poruncit apostolilor să evanghelizeze mai întâi

Ierusalimul şi Iudeea, iar ei au făcut cum li s-a poruncit, până când Sanhedrinul

a pornit primele represalii împotriva Evangheliei, începând cu executarea

arhidiaconului Ştefan (FA 6:12-15. 54-60, 8:1. 3). În lunile care au urmat,

ucenicii au predicat şi neevreilor (FA 8), iar convertirea „inchizitorului‖ evreu

Saul Tarseianul, în zilele care au urmat, a marcat extinderea Evangheliei la

neevrei şi universalizarea noului legământ. 52

După toate probabilităţile timpul

martiriului lui Ştefan a fost în anul 34 e. n., 53

convertirea lui Pavel având loc la

scurt timp după aceea. 54

52

FA 10:45, 11:1.18-26, 13:26.46-48, 15:7.14-17, 18:6, 22:21, 26:17-18, 28:28, Rom 1:5,

16:26. 53

Western Catholic Reporter, Canada's Largest Religious Weekly, June 26, 2000,

http://www.wcr.ab.ca/columns/reviews/deansarnecki/2000/deansarnecki062600.shtml Syrian Orthodox Resources, http://sor.cua.edu/Pub/PZakka1/SOCAtAGlance.html . 54

Deşi în Faptele Apostolilor nu avem date cronologice directe, se poate cunoaşte timpul

aproximativ al convertirii viitorului Pavel, pornind de la datele din Galateni (1:18 – 2:1),

cuvânt pentru

restaurare şi

rezidire

457 î.e.n.

Artaxerxe I

(Ezra 7) ce

leb

rare

a p

rim

ulu

i

jub

ileu

(al

rest

aura

ţiei

) 4

08

-

40

7

î.e.

n.

Naş

tere

a lu

i Ii

sus

5/4

î.e.

n.

Messía

Conducătorul

apare.

toamna 27

Botezul

lui Iisus

╬ MESSÍA

dat

la moarte:

primăvara

31

Sfârşitul

timpului

alocat lui Israel

toamna 34

lapidarea

lui Ştefan

Restaurare

şi rezidire

Adversităţi şi

aşteptare

Noul legământ oferit

“mai întâi iudeilor”

59

Încă de la începutul misiunii Sale, Iisus a intrat în conflict cu iudaismul

oficial pe tema semnificaţiei templului. Atât Iisus cât şi Ştefan au fost

condamnaţi pentru acuzaţia de blasfemie împotriva templului iudaic. Dar

profeţia arăta că acest templu, pe care Daniel îl aştepta rezidit, ca şi cetatea, va

avea soarta celui care fusese distrus. În acelaşi timp, Gabriel i-a explicat

profetului că ultimele zile din cele 70 de săptămâni vor aduce atât marile

binecuvântări mesianice: „închiderea şi pecetluirea păcatelor, ispăşirea

nelegiuirilor, aducerea dreptăţii veşnice, pecetluirea viziunilor profetice‖55

şi

„ungerea (inaugurarea) unui preasfânt sanctuar‖.56

În timp ce sanctuarul din Ierusalim rămânea pustiu fără Iisus (Mt 23:38),

sfinţenia lui fiind anulată prin Marea Jertfă de pe Cruce (Mt 27:50-51), un al

sanctuar era inaugurat prin aceeaşi jertfă. Noul Testament ne învaţă, în Evrei şi

în Apocalipsa, că acesta este sanctuarul ceresc, al noului legământ.

Sfârşitul celor 2300 zile

Prin urmare, dacă cele 70 de săptămâni, care anunţă dezastrul templului

de jos şi inaugurarea celui de sus, sunt „tăiate din‖ cele „2300 de seri şi dimineţi‖

care anunţau răzbunarea / curăţirea sanctuarului lui Dumnezeu la „vremea

hotărâtă a sfârşitului,‖ atunci anul 457 î.e.n. (mat. „– 456‖) este şi cheia

cronologică a celor 2300 de zile/ani, ceea ce ne conduce la anul 1844, la 46 de

ani după sfârşitul acelor „1+2+ ½ vremi‖ (1260 zile/ani). Nu este întâmplător că

diferenţa dintre cele 1290 şi cele 1335 zile/ani din Daniel 12:11-12 constă, de

asemenea, în 45 zile/ani, sugerând că sfârşitul celor 1290 zile coincide cu

sfârşitul celor 1260 zile; iar sfârşitul celor 1335 zile, care împlineşte profeţia

despre desigilarea profeţiei cronologice, este cu un an înainte de 1844. 57

Toate

aceste date pot fi integrate într-o singură schemă (vezi Schema 4).

coroborate cu datarea arheologică a proconsulatului lui Gallio în 51/52 e.n. (FA 18:12). Vezi

şi Pr. Dr. Sabin Verzan, Sfântul Apostol Pavel, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

BOR, Bucureşti 1996, p. 145. 55

Odată cu respingerea apostolilor, care erau profeţi, Israel avea să rămână fără darul

profetic, ca să rătăcească în interpretări legalist-naţionaliste. 56

A se vedea explicaţiile din numărul precedent al acestei serii. 57

Prin urmare, cele 1290 şi 1335 zile au un punct de pornire anterior celor 1260 zile, în 508

e.n., chiar în inima unor mari prefaceri în creştinătate, când apărea dogma jurisdicţiei

supreme a papilor (502-506), începea construcţia Vaticanului (după 500), aveau loc primele

amestecuri politice ale papalităţii în Occident (ducând la întemeierea Franciei, primul stat

catolic, în 508) şi în Orient (ducând la Răscoala lui Vitalian, care a destituit pe împăratul din

Bizanţ şi a instalat un altul favorabil papei (→ 513-519). Tot în acei ani s-a introdus tămâia în

cult (după anul 500), s-a adoptat liturghia romană (missa) în Occident (după 500). Roma şi

tot Occidentul avusese practic aceeaşi liturghie ca şi răsăritenii, în acord cu standardul din

Constituţiile Apostolice. Liturghia romană s-a format prin scurtarea drastică a vechii liturghii:

omiterea multor rugăciuni şi laude (cele referitoare la beneficiile Creaţiei divine şi la alte

evenimente ale „legii vechi‖), omiterea invocării Spiritului Sfânt şi accentuarea prezentării

euharistiei ca „jertfă‖ et. a. Vezi http://www.newadvent.org/cathen/09790b.htm .

60

31 e. n. 1 3 3 5 z i l e ( a n i )

45

7 î

.e.n

.

27 e. n.

tim

pu

l sf

ârş

itu

lui

1798

1 2 9 0 zile (ani)

1843

1

1844

3 ½ ani / 1260 zile (ani)

17

98

70 săptămâni

34

e. n

.

53

8

490 ani

2 3 0 0 z i l e / a n i

Se pun, uneori, şi întrebări ca aceasta: „Dacă cele 70 săptămâni sunt tăiate

din cele 2300 zile, de unde ştim din ce loc sunt tăiate – de la început, de la mijloc

sau de la celălalt capăt?‖ Înainte de a răspunde la o asemenea întrebare, trebuie

să înţelegem bine că aici „materialul‖ din care se taie este o perioadă de timp, nu

o entitate materială. Timpul are un singur sens. De aceea când se vorbeşte

despre o primă porţie alocată iudeilor, logica temporală cere ca aceasta să

înceapă de la capătul indicat. Când Gabriel dezvăluia această taină, Israel era

încă poporul lui Dumnezeu; iar alocarea unui timp special pentru Ierusalimul

pământesc nu putea fi decât de la începutul celor 2300 de zile, restul fiind lăsat

pentru poporul sanctuarului ceresc. Orice decupare a celor 70 de săptămâni

dintr-un alt punct nu mai are nici o legătură cu cele 2300 zile, nu oferă nici o

cheie cronologică, şi este o presupunere cât se poate de stranie. Îngerul ar fi

trebuit să specifice dacă această tăietură se face în alt loc decât la sfârşitul

primelor 70 de săptămâni.

Sfârşitului celor 2300 de zile în 1844 trebuia să aducă judecata divină,

eveniment procesual care ia apărarea Tronului lui Dumnezeu, făcând dreptate

sanctuarului, poporului şi serviciului lui care au fost batjocorite, şi întorcând

acuzaţiile şi vinovăţia pe capul ţapului demonic care s-a înălţat împotriva

Arhiereului ceresc (Dan 8:13-14).

Această răzbunare a sanctuarului începută în 1844 este echivalentă cu

judecata din Daniel 7:9-11, care trebuia să înceapă la oarecare timp după

războiul Cornului cu sfinţii, după declinul statului papal (1798). Acestor

dezvoltări le corespunde, ca evenimente istorice (şi în acelaşi timp escatologice),

misiunea celor trei îngeri din Apocalipsa 14:6-12 care anunţă că vestea cea bună

culminează cu anunţul că „a sosit ceasul Judecăţii Lui‖, în care timp se face lumii

întregi o ultimă invitaţie a harului, incluzând avertizarea cu privire la un test

61

universal al adorării Creatorului. A se observa cum mesajul celor trei îngeri este

un ecou la avertizarea Eclesiastului (3:17, 11:9, 12:14) şi la cuvintele apostolilor

(Rom 2:16, 1 Pt 4:5-6. 17). Aceasta este cea mai importantă fază a Judecăţii,

întrucât numai ea aduce şi sentinţe favorabile. Numai cei care în timpul de probă

fac apel la slujba de Avocat a lui Iisus, mărturisindu-Şi păcatele, capătă iertare.

Păcatele celorlalţi vor veni mai târziu la judecată, spre nenorocirea lor (1 Tim

5:24).

Interpretarea expusă în aceste pagini a argumentat că profeţia celor 2300

zile indică timpul judecăţii premileniale, care a început în anul 1844 şi se încheie

la Al Doilea Advent. La această concluzie s-a ajuns fără un apel la tipologia

sanctuarului, fără a lega în mod obligatoriu profeţia din Daniel 8:14 de Ziua

Ispăşirii din Leviticul 16 sau de Evrei 9:23. Acestea din urmă trebuie studiate în

mod separat şi numai după aceea conectate cu profeţia lui Daniel.

Însă chiar dacă Daniel 8:14 nu se referă în mod direct la semnificaţia

profetică finală a Zilei Ispăşirii (Lev 16), întrucât, aşa cum am arătat, traducerea

că „sanctuarul va fi curăţit‖ este deficitară, există o modalitate mult mai simplă

de a indica relevanţa Zilei Ispăşirii pentru Daniel 8:14. Dacă se poate dovedi că

Ziua Ispăşirii prefigura nu numai Jertfa ispăşitoare a lui Iisus, ci şi judecata

poporului lui Dumnezeu, în care păcatele sau numele candidaţilor sunt „şterse

prin sângele lui Iisus‖ (aşa cum Paştele prefigura atât eliberarea din robia

păcatului, cât şi eliberarea poporului sfânt din „Babilonul‖ escatologic, în timpul

celor şapte plăgi apocaliptice, „prin sângele Mielului‖), atunci Leviticul 16 este o

parţială explicaţie pentru Daniel 8:14, fiindcă ambele se referă la timpul

Judecăţii. Se poate lua în calcul şi faptul că viziunea din Daniel 8 aduce în prim

plan imaginile următoare: sanctuarul, marele preot, oştirea sanctuarului,

serviciul zilnic, precum şi un berbec şi un ţap. Toate acestea sunt sugestive,

precum şi faptul că evreii până astăzi aplică Sărbătoarea Trâmbiţelor şi Ziua

Ispăşirii (Roş haşşana şi Yom kippur), la judecata şi sigilarea lor individuală.

Pe pământ, anul 1844 nu a adus nimic care să intereseze istoria. După

cum Botezul, Moartea, Învierea şi Înălţarea lui Iisus n-au fost semnalate de

contemporani ca evenimente „istorice‖, deşi ele au fost mai mult decât atât,

interesând istoria întregului univers, tot aşa în 1844 Dumnezeu a început să

creeze, din haosul şi nimicul în care se destrămase mişcarea millerită, un nucleu

modest, o „rămăşiţă‖ crescândă a Israelului Noului Legământ, care a devenit o

mişcare mondială de restaurare şi finalizare a teologiei şi practicii apostolice.

Odată cu apariţia adventismului modern, s-au născut imediat şi cele mai

semnificative ideologii concurente: pe de o parte evoluţionismul şi ateismul

marxist, pe de altă parte spiritismul modern şi ecumenismul.

Apocalipsa ne învaţă că în timpul sfârşitului urma să se vestească larg

profeţia lui Daniel desigilată (Ap 10), că bucuria iniţială a descoperirii avea să se

transforme într-o mare dezamăgire (v. 10), fiindcă nu putea veni sfârşitul fără

62

avertizarea întregii lumi (v. 11) şi fără a veni mai întâi o lucrare de „măsurare‖ a

sanctuarului ceresc şi a închinătorilor lui Dumnezeu (11:1-2), de reaşezare a

rostului Decalogului „iudaic‖ în teologia creştină a legământului (11:19).

Apocalipsa anunţă că împlinirea timpului prezis de Daniel este ultimul chronos,

ultima vreme profetică, şi nu mai trebuie aşteptată împlinirea unui nou termen

profetic (10:6). Aşezarea profeţiei din Apocalipsa 10-11 în paralel cu cea din

Daniel 12 poate convinge pe oricine că ambele vorbesc despre acelaşi lucru,

precum şi paralela dintre Apocalipsa 6:9-11 şi Daniel 8:13-14.

În concluzie, nu avem de ce să ne temem de siguranţa interpretării noastre biblice.

Chiar dacă descoperim şi deficienţe omeneşti (tehnice) în interpretarea

înaintaşilor noştri, chiar dacă ne tratează criticii, atât pe noi, cât şi pe Ellen White,

cu hipercriticism părtinitor şi ignoranţă voluntară, cu maliţiozitate şi cu aroganţă

specifică ereticilor, învăţătura Bibliei despre judecata de cercetare va rămâne în

picioare.

Pe forumul E-fervescentia

E-fervescentia a fost un forum de dialog pe internet, pe teme de religie şi

viaţă, la adresa www. adventist. ro/Efervescentia/index. php. 58

Sute de intervenţii ale

mele, majoritatea pe teme teologice şi religioase au fost postate sub pseudonimul

Anduraru.

1 Oct. 2002: „Până vor trece 2300 de zile..." (Dan 8:14)

Ruben: Dragi fraţi, de curând am început să reexaminez temelia noastră

ca biserică: doctrina sanctuarului. Şi am luat verset cu verset capitolul 8 din

Daniel. Sunt de acord cu teoria millerită a cornului mic, cu identificarea lui cu

Roma pagână şi apoi cu cea papală. Am înţeles că sanctuarul şi slujbele lui au

fost pângărite de Papalitate şi că, prin urmare, era nevoie de curăţire.

Dar am două intrebări la care vreau să găsesc răspuns.

De când încep cele 2300 de seri şi dimineţi? Răspunsul pionerilor cu cele

70 de săptămâni nu mă satisface. Chiar dacă cele 70 de săptămâni au fost

„tăiate‖ din perioada mai lungă, aceasta nu implică faptul că au fost tăiate dela

începutul ei. Tot aşa de bine puteau să fie în mijlocul celor 2300 de zile, sau la

sfârşitul lor.

Sanctuarul trebuia curăţit de întinăciunile făcute de cornul mic. Cred că

acesta este primul sens al versetului. Ce legatură are această curăţire cu cea

prefigurată de Yom Kippur?

58

Din nefericire, odată cu dispariţia prematură a neuitatului nostru prieten Eugen Tanul, care

administra forumul, s-au pierdut şi speranţele recuperării forumului, care tocmai intrase în

revizie tehnică.

63

Aş vrea, dacă se poate, argumente exclusiv din Biblie şi istorie, pentru că

Ellen White spune că Domnul doreşte să aibă un popor care să-şi susţină

crezurile numai şi numai pe baza Bibliei.

Nu pun aceste intrebări ca să „încui‖ lumea, dar aş vrea un răspuns care să

fundamenteze în mintea mea baza adventismului.

26 Ian. 2003

Anduraru: Dragă Ruben, referitor la dubiile tale despre decuparea

perioadei de 70 de săptămâni din cele 2300 zile – dacă sunt tăiate de la început

sau din altă parte a acelui lung timp apocaliptic – vreau să-ţi spun:

1. Îndoielile tale sunt absolut originale; nimeni nu şi-a pus vreodată

problema aceasta. Dacă era ceva neobişnuit în legătură cu locul de unde s-au

decupat cele 70 de săptămâni, îngerul ar fi precizat, până la urmă; fiindcă fără

acea informaţie n-ar fi avut cum să dezlege taina aceasta credincioşii din timpul

sfârşitului, aşa cum a promis Domnul în Daniel 12.

2. Dacă nu eşti sigur că timpul are un singur sens şi că, de exemplu,

nimeni nu decupează un val de stofă decât de la capătul desfăcut, ai putea să ne

spui şi nouă de unde crezi tu că a fost tăiată perioada celor 70 de săptămâni!?

Mă poţi lămuri şi pe mine, cum putea fi decupată această perioadă, începând cu

sfârşitul ei, de exemplu?

3. Îngerul îi spune profetului că cele 70 de săptămâni sunt destinate

iudeilor. Dacă perioada de 70 săptămâni (destinată iudeilor, Ierusalimului şi

templului) este extrasă din mijlocul (/ din cursul) duratei de 2300 zile, înseamnă

că bucata de timp rămasă de la începutul (nedeterminat!) al celor 2300 zile şi

până la începutul celor 70 săptămâni (decretul de restaurare civilă) nu este

destinată iudeilor. Astfel ne pomenim cu aberaţia că, înainte de anul 457 î.e.n. a

fost o perioadă nedeterminată în care Dumnezeu ar fi avut un alt popor ales în

locul lui Israel...

4. Dacă perioada de 70 de săptămâni este măsurată din orice alt punct al

celor 2300 de zile decât de la început, atunci nu există nici o diferenţă dacă este

din al doilea sfert, din al treilea, sau de la celălalt capăt; chiar ideea de decupare

/ „tăiere‖ şi alocare îşi pierde orice sens, fiindcă aceasta nu ar arăta absolut

deloc legătura cronologică cu perioada mai lungă şi n-ar aduce nici o informaţie

în plus. Încearcă să experimentezi cumva schematic şi comunică-mi rezultatul.

În mod sincer, mă bucur că te preocupi de profeţiile lui Daniel. Să fii iubit!

10 Feb. 2003

Ruben: Dragă e-frate Anduraru, fiţi puţin mai îngăduitor cu cei neştiutori

şi mai puţin iniţiaţi în profeţie. Aveţi dreptate când spuneţi că perioada nu avea

cum să fie tăiată de la sfârşit... Era o eroare de exprimare a mea... Oricum, nu

cred că timpul are două sensuri şi nici că pământul stă pe spatele elefanţilor.

64

Atâta m-am pricopsit şi eu în ale „ştiinţei‖. Şi aveţi dreptate când spuneţi că nu

prea se putea să lase Domnul în negură data începerii perioadei de 2300 zile.

Faptul că o perioadă anterioară celor 2300 zile s-ar fi referit la alt popor,

nu implică faptul că Domnul nu avea popor deosebit, ci pur şi simplu că acea

parte a profeţiei nu se referă la Israel...

Încă o întrebare: Ce legătură are curăţirea sanctuarului, în urma faptelor

cornului – care aruncă adevărul la pământ –, cu Ziua Ispăşirii?

Domnul să vă binecuvinteze! (Sfat: Să mai lucraţi putin la felul de

corectare a erorilor altora).

23 Feb. 2003

Anduraru: Dragă Ruben, n-am dorit să te supăr. Dacă am „reuşit‖,

totuşi, a fost parţial din cauza neatenţiei mele şi parţial din cauza

hipersensibilităţii tale (în fine, şi asta este o calitate, dar care adesea ne face

nefericiţi!).

„Răzbunarea‖ sanctuarului din Daniel 8:13-14 are legătură cu orice pasaj

biblic care se referă la evenimentele finale, tocmai pentru că sfârşitul celor 2300

zile se referă la un eveniment final. Chiar dacă traducerea termenului ebraic prin

„curăţit‖ nu este cea mai fericită, acest triumf al sanctuarului (căruia i se face

dreptate în Daniel 8:14. 25c-26) este echivalent cu semnificaţia finală a Zilei

Ispăşirii din Leviticul 16 şi cu cele două judecăţi executive de la încheierea

judecăţii investigative din Daniel 7.

Să nu uităm că în Daniel 8 avem un scenariu care ne trimite la Ziua

Ispăşirii: berbec, ţap, sanctuar, arderea de tot zilnică, fărădelegea, „oştirea‖

(serviciul preoţilor), „Căpetenia Oştirii‖ (marele preot), şi termenul ebraic mô‘ēd

(timp fixat / sărbătoare calendaristică). Mulţumesc pentru sfat.

22 Feb. 2003, „Hotărâte / tăiate?‖

Eduard: Care este cuvîntul ebraic tradus în Biblia română59 prin tăiat?

Este acest înţeles al cuvîntului, cel mai comun? Alte versiuni ale Bibliei traduc

cuvîntul ebraic ca hotărît, ceea ce pare să se potrivească mai bine cu contextul:

70 de săptămîni au fost hotărîte pentru poporul tău. Contextul imediat nu

indică o tăiere „din‖..., şi nu propune din ce vor fi tăiate cele 70 de săptămîni.

Oferă contextul o justificare pentru traducerea „tăiate‖?

23 Feb. 2003

Anduraru: Dragă Eduard, participiul pasiv נחתך neHTak provine dintr-o

rădăcină verbală care nu se mai găseşte în VT şi care poate fi de origine

aramaică: חתך Hätak = a tăia din, a decupa, a scurta. Acest radical se găseşte cu

sensul amintit chiar şi în alte limbi semito-hamitice (akkadiană, arabă,

59

Se referă, probabil, la Biblia lui Şerban, în care, la Daniel 9:24 apare expresia: „..s-au tăiat

preste poporul tău”.

65

egipteană, etiopiană). Ebraica târzie (talmudică) şi ebraica modernă păstrează

încă acest sens de tăiere, decupare; ba încă s-au format şi substantive din acest

verb: e. g. יכהחת Hátikâ, felie, parte tăiată.

Aşa cum se întâmplă în diferite limbi cu rădăcinile care au sensul de

tăiere, retezare (e. g. lat. decido, fr. trancher), în evoluţia limbii s-a ajuns de la

sensul concret, la un sens abstract derivat: a decide, a hotărî. În Daniel 9 însă

este greu de presupus că acesta ar fi fost sensul intenţionat, pentru următoarele

motive:

1. Păstrarea sensului primar un timp atât de îndelungat, arată că pe

vremea lui Daniel termenul avea numai acest sens primar.

2. Pentru „a hotărî‖, Daniel foloseşte alte verbe în cartea sa, inclusiv cele

pe care le pune în gura lui Gabriel în capitolul 9: חרץ Härac şi מנה mänâ. Dacă

îngerul a ales acel unic נחתך neHTak a făcut-o cu un scop.

3. Raportarea la context este întotdeauna decisivă. Dar nu trebuie să ne

oprim la contextul imediat. Traducătorii nu pot vedea relaţia cu profeţia

anterioară din capitolul 8, pentru că în teologia bisericilor populare nu se

obişnuieşte aceasta. Traducătorul este adesea mai puţin decât un exeget; prin

urmare, mai puţin decât un adevărat traducător.

Voi reveni dacă va fi nevoie. Să fii iubit!

24 Feb. 2003

Ebed-melek: Eh, aşa da, fratele meu de suferinţă, găsesc de bine

indreptarea dumitale în ce priveşte contextul larg, şi mutarea accentului de pe

contextul imediat. Pesemne că între timp ai mai studiat cum vine problema.

24 Feb. 2003

Anduraru: Etiopiene, mă bucur că ai fost prompt, aşa că ai de la mine un

bonus: te voi ajuta să-mi înţelegi mai bine procedura. Nu mă voi vindeca

niciodată de credinţa în prioritatea contextului imediat. Ştiu că există unele

excepţii rare (când analizezi un proverb din Proverbele, de exemplu), unde

contextul proxim nu este decisiv; dar în Daniel 8:13-14 nu este nimic excepţional

ca procedură. Contextul imediat nu ne trimite la Leviticul 16 sau la Evrei 9:23,

aşa cum au crezut Părinţii noştri. Eu am dorit să arăt însă că, chiar dacă nu se

justifică apelul la Leviticul 16 în contextul imediat, totuşi o hermeneutică

sănătoasă permite şi chiar cere să apelăm la toate pasajele cu conţinut

escatologic, în care Dumnezeu pedepseşte pe cei răi şi ia apărarea celor drepţi şi

a tronului Său. Acestea cuprind şi Leviticul 16, dar mai aproape este Daniel

7:9-14 et infra.

Apelul la contextul imediat (ceea ce ne reproşează opoziţia că ignorăm)

este legitim şi obligatoriu. Oricare ar fi evenimentul vizat în Daniel 8:14, el

trebuie să reprezinte un mod de a se face dreptate sanctuarului, prin care faptele

cornului să se întoarcă asupra capului lui.

66

Á propos de traducerea curăţit, folosită de vechile versiuni biblice, este

clar că vine din Septuaginta (şi Ieronim se orientează după Sptuaginta când nu

are o soluţie ebraică). Având în vedere că nu toate cărţile LXX au fost traduse în

greacă în sec. III, ci mai întâi Pentateucul, iar altele mult mai târziu, se prea

poate ca verbul ΚΑΘΑΡIΘΗΕΣΑΙ, va fi curăţit, din LXX la Daniel 8:14 să fie o

traducere interpretativă.

Acest verb se foloseşte foarte des în cărţile Macabeilor, cu privire la

curăţirea templului sub Iuda Macabeul, ba chiar se vede că autorul este

dependent de cartea lui Daniel. Sunt convins că evreii au folosit această expresie

grecească în sensul care circula, cu referire la curăţirea templului de semnele

idolatriei (cf. 2 Cr 29:15-18, 34:8), şi nu se refereau la curăţirea păcatelor,

specifică zilei de Yom Kippur.

Mai mult, dacă Inspiraţia ar fi dorit o referire directă la Leviticul 16, nu

văd de ce n-a călăuzit pe profet să aleagă termenul obişnuit, specific, pentru acea

curăţire (טהר †ähër), în loc de a alege un pasiv de la radicalul צדק cädaq (a fi

drept), ciDDëq, hicDìq (a îndreptăţi, a răzbuna, a face dreptate).

Aceasta este o provocare a contextului imediat pe care trebuie s-o

rezolvăm. Leviticul 16 poate avea legătură cu aceasta, dar trebuie mai întâi

demonstrat că Ziua Ispăşirii avea semnificaţia de judecată finală. Aici ne

împotmolim uneori în Epistola către Evrei, unde autorul se pare că o aplică la

evenimentele mesianice contemporane lui. Dar cred că Yom Kippur avea, ca şi

Paştele, o aplicaţie dublă: una la Primul Advent, alta la Al Doilea Advent. De

aceea, anumite ceremonii din Ziua Ispăşirii se aplică la Prima Venire (jertfa, de

exemplu), altele sunt în legătură cu A Doua Venire (punerea păcatelor pe capul

lui Azazel şi înlăturarea lor definitivă).

Autorul cărţii Evrei nu este însă foarte clar întotdeauna, şi am sentimentul

că nu urmăreşte o explicaţie metodică a ritualului, ba încă face şi greşeli ca aceea

din capitolul 9, unde spune că altarul tămâierii era în Locul Preasfânt. Este însă

foarte interesant că el se referă în carte la judecata divină, şi acest aspect n-a fost

suficient studiat în legătură cu ritualul la care autorul se referă.

24 februarie 2003, Etimologie

Eduard : Etimologia unui cuvînt este importantă în studiul diacronic al

sensului unui cuvînt, dar numai contextul imediat clarifică înţelesul cuvîntului în

frază sau în paragraf şi limitează ambiguitatea polisemică a cuvîntului. Faptul că

în pasajul citat cuvîntul ebraic este folosit ca de sine stătător, fără referire la o

sursă din care cele 70 de săptămâni sunt tăiate, este un argument în favoarea

înţelesului de hotărît şi în defavoarea înţelesului de tăiat.

25 februarie 2003, „Greşeala‖ lui Pavel din Evrei 9.

Beni: [... ] Am citit într-o carte a lui Samuel Schultz (Călătorie în Vechiul

Testament) că, după robia babiloniană, când chivotul a „dispărut‖ de la poporul

67

Israel, ascuns într-o peşteră necunoscută (cf. Ellen White, în PK 453), cu ocazia

refacerii templului, pe locul chivotului a fost aşezată o piatră, iar pe aceasta o

cădelniţă (sau o tămâietoare, cum spune traducerea lui Nitzulescu şi altele).

Aşa îmi explic eu de ce Pavel pune tămâietoarea (tradusă incorect de

Cornilescu prin „altarul pentru tămâie‖) în Sfânta Sfintelor. Mă rog, e un punct

de vedere şi o ipoteză plauzibilă pentru mine, cel puţin până acum. Dacă ai acces

la surse mai demne de încredere în legătură cu acest aspect, anunţă-ne.

26 Feb. 2003

Anduraru: Dragă Beni, [... ] La chestia cu cădelniţa s-au mai gândit şi

alţii. Din punct de vedere lingvistic ar fi acceptabil, pentru că acelaşi termen

grecesc ΘΥΜΙΑΤΗΡΙΟΝ (thümiatērion) se foloseşte de vreo două ori în LXX

pentru cădelniţă. Dar frumuseţea cazului este că autorul aşează cădelniţa asta

împreună cu chivotul acela de ziceai că e dispărut. Autorul epistolei îl descrie ca

şi conţinând mai multe obiecte decât pe vremea lui Moise şi Solomon (Ev 9:4, cf.

1 Rg 8:9, Ex 16:33, Num 17:10), iar în Sfânta nu menţionează tămâietorul

(altarul tămâierii).

Există o teorie care încearcă să rezolve neconcordanţa (că tămâietorul,

deşi aşezat în Sfânta, funcţional ar fi aparţinut Sfintei Sfintelor), dar este o

soluţie prea „subtilă‖ ca să fie adevărată. Autorul putea s-o spună mai clar.

Pentru mine este mai simplu să accept că a greşit, fără să-mi zdruncine credinţa

în Biblie, fiindcă eu nu cred în inspiraţia verbală. Această viziune teologică

permite autorilor inspiraţi să dea pe faţă atât diferenţele stilistice şi culturale,

precum şi unele posibile erori în detalii (date secundare, adiacente), care nu

afectează cu nimic mesajul. Ellen White a făcut câteva greşeli de acest gen. De ce

n-ar fi făcut şi Pavel, sau, poate, cărturarul care i-a notat predica? (Se susţine că

epistola nu are stilul lui Pavel, deşi teologia şi mesajul lui sunt prezente).

Vezi totuşi şi 1 Regi 6:22, unde cronicarul regal pare să spună, de

asemenea, că altarul aparţinea Locului Preasfânt: WTT rybiD>l;-rv,a] x:Bez>Mih;-lk'w> wükol-hammizBëH ´ášer-laDDübìr, unde rybiD>l; laDDübìr poate însemna „aparţinând

Sfintei Sfintelor‖ sau „în faţa Sfântei Sfintelor‖. În timp ce LXX, urmată de

versiunile care traduc după ea, omit această propoziţie (e. g. NJB, FBJ), unele

traduceri preferă ideea de apartenenţă (NRS: that belonged to the inner

sanctuary; LND: che apparteneva al luogo santissimo; NRV: che apparteneva

al santuario), altele, de vecinătate (CNS: era înaintea Locului prea sfînt; GNV:

was before the oracle; IEP: ch' era dinanzi alla cella; NEG: qui était devant le

sanctuaire; LBA: que estaba junto al santuario interior; KJV: that was by the

oracle), altele subliniază destinaţia (TOB: destiné a la chambre sacrée), ori sunt

la fel de ambigue ca în ebraică (VUO: altare oraculi; TNK: altar of the Shrine).

Autorul epistolei către Evrei poate să fi fost influenţat de această rostire

ambiguă din 1 Rg 6:22; dar în greacă, în textul din Evrei, expresia nu mai este

ambiguă: se afirmă că Sfânta Sfintelor „avea‖ (e;cousa, échusa) un altar de aur,

68

în acelaşi fel în care spune că chivotul „avea‖ (e;cousa) tablele mărturiei, vasul

cu mană şi toiagul lui Aaron. Dacă autorul a dorit să exprime ideea de

apartenenţă, şi nu de locaţie, oricine poate recunoaşte că n-a găsit forma cea mai

simplă de a o spune, ca să nu zicem că a greşit complet în logică şi exprimare.

Pentru mine, important este că pot accepta asemenea greşeli la oamenii

oneşti şi inspiraţi de care Dumnezeu s-a folosit, şi cred că bine ar fi să le vedem şi

să tragem concluziile corecte, decât să dăm explicaţii penibile pe care nici noi să

nu le putem crede. Multe lucruri s-ar simplifica, dacă s-ar renunţa la mitul

inspiraţiei „totale‖ a Scripturii.

26 Feb. 2003

Anduraru: Eduardule, văz că-ţi umblă mintea... Sunt perfect de acord cu

principiul că sensul pragmatic al unui termen (guvernat de contextul imediat)

este mai important decât cel etimologic. Dar am ceva de adăugat la ceea ce

numeşti contextul imediat:

Te gândeşti, oare, numai la cuvintele exprimate de autor, sau şi la ideea pe

care o are în minte? Şi cam cât spaţiu literar ocupă la tine contextul imediat?

Pentru înţelegerea adevăratei situaţii logice este nevoie să analizezi adesea

şi aspectele psihologice ale discursului. Numai aşa poţi distinge între un sens şi

altul, – de exemplu, între sensul propriu şi o ironie.

Şi încă o întrebare: contextul istoric (imediat) poate avea precedenţă,

uneori, asupra contextului literar (imediat)?

Contextul literar imediat al lui Daniel 9:24 este un continuum care începe

în capitolul 8:26 şi se încheie în 9:23, şi nu cuprinde doar cuvântul vecin cu

neHTak. Acest pasaj ne deschide orizontul înţelegerii contextului istoric, al

situaţiei psihologice concrete a lui Daniel.

De asemenea, trebuie să-ţi mai aminteşti că îngerul urmărea să transmită

lui Daniel profeţia care urma (9:24-27), iar pentru explicarea celei din 8:14. 16

doar sugera direcţia, doar punea acolo o cheie pe care s-o găsească înţelepţii din

Daniel 12:4. 9-10.

Dacă totuşi Daniel (sau Gabriel, dacă vrei!) a ales pe neHTak ca să exprime

ideea de hotărâre, a fost o alegere nefericită, fiindcă avea opţiuni mai bune şi

mai la îndemână. Eu cred că Gabriel a fost trimis să explice aceste chestiuni

cronologice, nu atât pentru Daniel şi contemporanii lui (care oricum, n-aveau să

le priceapă), cât pentru noi. Eu votez cu înţelepţii maSKilìm din Daniel 12. Ce

altceva risc, decât să ajung să cred că judecata despre care se arată clar în Daniel

7, că începe după cele 1260 „zile‖ (adică după 1798), şi încă într-un timp istoric,

înainte de sfârşitul lumii, a început, de fapt, în 1844?

69

Dacă 457 î.e.n. nu este data începerii celor 2300 de zile, atunci arată-mi

care este, sau cum se poate ajunge la ea! Fii maSKìl,60

„Bătrâne‖!

26 Feb. 2003, „A propos de maskilim‖

Polihronu: E ironic, poate, că „strălucirea‖ de care „vor străluci‖ este...

Zoharul!61 Dacă vrei să ameţeşti într-un ebuliant dans interpretativ, apucă-te de

apocaliptice.

Emanaţii de tot felul, într-un arbore mai mult sau mai puţin vital,

îndepărtindu-ne, poate, în loc să ne apropie, de „Cel fără de sfîrşit‖. Asta nu e

deloc a condamna la inutilitate pe maskilimi. Dimpotrivă. De aici splendoarea

lor - discern adînc în hăţişurile simbolice, iluminîndu-i şi pe neiniţiaţi: „Cei cu

spiritul iscoditor vor lumina precum slava din tării, vor fi ghid pentru mulţi,

strălucind ca stelele în veac‖. (Daniel 12:4).

26 Feb. 2003

Anduraru: Thanks, Polly, pentru complimentele pe care ni le aduci! În

ce mă priveşte, dacă aduc ceva lumină, nu fac decât să transmit ce am primit de

la Soare, alteori am şi raze mai înţepătoare, sau mai boante.

Gabriel foloseşte, într-adevăr, în Daniel 12, termenul זהר zóhar strălucire,

splendoare, şi care se mai află doar în Ezechiel 8:2. Cartea Zohar este însă o

abordare mistică, deşi autorii i-au ales un nume împrumutat din Daniel 12,

întrucât şi rabinii se considerau „maskilimi‖.

Alegerea acestui termen în Daniel 12 este foarte fericită din punct de

vedere lingvistic şi poetic. Pe de o parte, aceeaşi rădăcină verbală mai înseamnă

şi a sfătui (derivat sigur de la a lumina, cum zicem şi noi: „l-am luminat‖...)

folosit foarte mult de Ezechiel, contemporanul lui Daniel. Acest „z‖ de la zohar

trădează o influenţă aramaică, deci exilică (compară pe זעיר cu צעיר, de

exemplu). În ebraică există radicalul צהר cähar / dzähar, folosit doar în

substantive: cohoraim (soarele la amiază; yic•har (untdelemn limpede, pur).

Mi se pare interesant că Iisus, când citează promisiunea din Daniel 12,

înlocuieşte pe זהר zohar cu „soarele‖, fiindcă el este „zóharul‖ cerului (Mt 13:43);

iar în loc de „înţelepţi‖, zice „drepţi‖, – rezumând astfel şi a doua parte a

versetului, întrucât numai drepţii pot călăuzi pe drepţi: alţi maskilimi pot fi doar

isteţi (o calitate pe care noi, muritorii, se pare că o râvnim mai mult...). Dar

Michael / Christos defineşte pe maskil ca fiind în contrast cu nelegiuitul, nu cu

prostul (Dan 12:9-10).

Mulţumesc pentru traducerea ta poetică şi... să fii iubit!

(Trebuie să recunoşti că Eduard le are cu principiile lingvistice. N-am

întâlnit prea mulţi din aceştia...).

60

„Maskil‖ este termenul ebraic pentru „înţelept‖, folosit în Daniel 11 şi 12. 61

Aluzie la termenul ebraic „zohar‖ (strălucire) din Daniel 12, care a devenit, în evul mediu,

numele unei vestite opere cabalistice iudaice.

70

26 Feb. 2003, „Aha!‖

Polihronu: Recunosc. Aş vrea să văd mai mult din el (îmi veţi scuza

decalcul).

27. 02. 2003

Eduard: Domnule Profesor, contextul imediat al cuvîntului este zona

discursului, sau secţiunea din text care se referă la acelaşi subiect. Daniel

9:20-27 este răspunsul îngerului la rugăciunea lui Daniel (vv. 1-19). Ca urmare a

acestei rugăciuni, îngerul vine să-i explice viziunea pe care Daniel nu a putut s-o

înţeleagă (Dan 8:26-27), şi îi spune lui Daniel: „Ia aminte la cuvîntul acesta şi

înţelege vedenia!‖

În pasajul din Daniel 9:20-27 îngerul nu face nici o referire la o perioadă

mai lungă decît cele 70 de săptămîni. Perioada începe cu decretul de rezidire şi

se termină cu pustiirea.

27 Feb. 2003, „Hmm!‖

Polihronu: Eduardule, ştii bine că polisemia unui cuvînt nu este

eliminată de context, ci doar limitată, calificată, semantizată. Tocmai într-un

discurs apocaliptic aştepţi tu ca termenii să aibă sensuri unice? Asta e

frumuseţea jocului - „hotărît‖, „tăiat‖ se pot înţelege simultan. Evoluţia

semantică a unui cuvînt nu este un „punctuated equilibrium‖ - perioade de stază

întrerupte de abrupte revoluţii de sens...

Chiar dacă citeşti „hotărîte‖, încă îţi poţi pune cu legitimitate problema

relaţiei dintre cele două perioade – 70 săptămîni şi 2300 zile. Şi nu ai neapărat

nevoie să recurgi la etimologie pentru ca să vezi că ambele termene îşi au startul

în contemporaneitatea (mai mult sau mai puţin imediată) a profetului.

28 Feb. 2003

Eduard: Problema este că înţelesul de tăiat e cerut de nevoia

interpretului de a integra textul în teoria lui doctrinală, şi nu de evidenţa

textuală, i.e., de a stabili o legătură între anumite texte din capitolele 8 şi 9,

pentru a ajunge la un anumit time setting. Dar din ce trebuie tăiate cele 70 de

săptămîni, şi de ce este nevoie ca să fie tăiate de acolo? Cu alte cuvinte, care este

nevoia care ne forţează să alegem înţelesul de tăiat în loc de hotărît?

28 Feb. 2003

Anduraru: Dragă Ed, aici nu e chestie de dom’ profesor, ci de a fi dispus

să priveşti dincolo de text, în contextul, subtextul şi supratextul spiritual şi

emoţional, zi-i psihologic, zi-i cum vrei, numai pune-l la socoteală. Încep să mă

conving tot mai mult, că raţiunea pură nu e suficientă pentru înţelegerea unui

text. Ea este strict necesară, este primordială, dar este insuficientă. Altminteri, ar

putea face literatură şi roboţii.

Ai afirmat: „contextul imediat al cuvîntului este zona discursului, sau

secţiunea din text care se referă la acelaşi subiect‖. Sunt de acord cu definiţia,

71

dar nu sunt în totul de acord cu aplicarea ei la situaţia din Daniel 9. Există

secţiuni mai mici sau mai mari, după cum există subiecte şi subiecte. Unele

subiecte sunt secundare, altele sunt principale. În fine, poate exista un subiect

dominant, all-encompassing, presant asupra tuturor subiectelor secundare, şi la

care se revine ca la o temă, deşi el nu este atât de general ca tema.

Orice exeget care este un believing critic, are datoria să răspundă la

următoarele întrebări:

Ce anume nu a înţeles Daniel în cap. 8:27? De ce s-a pecetluit profeţia

până la vremea sfârşitului? Şi de ce s-a îmbolnăvit profetul?

De ce, în capitolul următor, este preocupat tot de subiectul timpului (cât

mai durează până la Restaurare? ), şi de ce strigă Daniel, în momentul

culminant al rugăciunii: Nu întârzia, Doamne! (9:19).

De ce Daniel evocă viziunea anterioară, în acest capitol, dacă nu există

nici o legătură între mesajul prezent şi acea viziune?

De ce, atât Daniel, cât şi îngerul, subliniază atât de frecvent verbul בין

Bìn, a înţelege, în capitolul 9? Are acest fapt o legătură cu finalul

capitolului 8, care spune: nu puteam s-o înţeleg?

De ce, în Daniel 9:24, îngerul intră, în mod brusc, în subiectul întrerupt

în capitolul 8:26?

De ce alege îngerul un termen special (= decupate), dacă pentru sensul

hotărâte avea opţiuni mai bune la îndemână?

De ce nu pot vedea exegeţii că răspunsul îngerului trebuia doar să

sugereze soluţia, nu s-o facă atât de explicită, încât s-o înţeleagă însuşi

Daniel şi multele generaţii care au urmat de atunci? Are vreun sens

promisiunea Domnului că profeţia referitoare la timp este pentru

vremea sfârşitului, şi nu pentru Daniel şi contemporanii lui? (vezi

Dan 8:26, 12:4. 9-10).

Tu însuţi ai făcut o afirmaţie care m-a surprins (în sens pozitiv!): „Ca

urmare a acestei rugăciuni, îngerul vine să-i explice viziunea pe care Daniel n-a

putut s-o înţeleagă (Daniel 8:26-27), şi îi spune lui Daniel: Ia aminte, dar, la

cuvîntul acesta, şi înţelege vedenia.‖

Fii consecvent, rogu-te! Dacă îngerul a venit să-i explice viziunea din

8:26-27 (sper că n-ai făcut o eroare de keyboard!), atunci de ce nu-l laşi pe înger

s-o explice aşa cum a dorit el? Cum explică Daniel 9:24 profeţia anterioară,

altfel decât că perioada de 70 de săptămâni este decupată din cele 2300 zile?

Fără acest raţionament, îngerul nu aduce nici o explicaţie.

Dacă îngerul ar fi spus direct că 70 de săptămâni au fost decupate din cele

2300 zile, atunci nu mai era nimic pecetluit până la vremea sfârşitului.

Chiar şi cel mai nătâng haldeu ar fi înţeles, nu numai profetul Daniel. Dar să nu

72

uităm acest aspect: Îngerul a ascuns chiar şi de Daniel taina celor 2300 zile. Ea

era numai pentru cei din timpul sfârşitului.

Tocmai ai primit în mesajul anterior un răspuns „Poli‖-inteligent care

merită atenţie.

Da, sensul de decupat este cerut de nevoia interpretului de a integra

textul, dar nu „în teoria lui doctrinală‖, ci în subiectul dominant al timpului

hotărât al sfârşitului – 2300 zile. Evidenţa textuală are, aici, mai ales valenţe

implicite, pentru a dezvălui secretul în aşa fel, încât să nu se înţeleagă multă

vreme, până la timpul sfârşitului, iar atunci nu toţi să înţeleagă, ci numai

maskilim-ii. Acesta este un subiect pe care nu-l poţi înţelege dacă nu eşti

binevoitor să admiţi această posibilitate. Apoi vei avea şi mintea pregătită să

vadă argumentele pe care Dumnezeu le-a pus în text sau în subtext.

Întrebi: „Din ce trebuie tăiate cele 70 de săptămâni, şi de ce este nevoie să

fie tăiate de acolo?‖

Nevoia este aceea de a avea un punct de pornire pentru cele 2300 zile.

Dacă răspunsul îngerului nu sugerează nici o soluţie, atunci profeţia din Daniel

8:14.26 este încă pecetluită şi nu mai poate fi înţeleasă decât printr-o descoperire

supranaturală separată, care să depăşească Biblia, ceea ce Dumnezeu nu

obişnuieşte să facă!

Urmează o parabolă, poate cam stângace, nu am ochi de romancier, dar

sper să fie utilă pentru ilustrarea subiectului din Daniel 8-9. Nu este o paralelă

perfectă, însă chiar dacă pe alocuri este mai obscură decât originalul biblic, te

rog s-o citeşti. Putem contribui în comun la perfecţionarea sau înlocuirea ei cu

un model mai bun.

Gavrilescu, curierul unui regel, îl vizitează pe Danilovici, şi i se adresează:

–« Conflictul tău cu Corniţoiu nu va rămâne nerezolvat. Ţi-a călcat în picioare

moştenirea, ţi-a jefuit turmele, ţi-a ucis paznicii, ţi-a luat în stăpânire casa, şi încă

nu s-a oprit. Dar fii pe pace, că va plăti totul, iar tu vei fi repus în drepturi, prin

judecata regelui. »

–« Aştept de mult, prietene şi abia mai pot suporta. Până când va dura demoniada

asta a lui Corniţoiu? »

–«Majestatea Sa mi-a şoptit strict confidenţial: ‗Până se vor împlini 6 ani şi

jumătate’. Ca judecător suprem, el are motive să mai aştepte, dar aceasta nu

înseamnă că ezită să facă dreptate. Plângerile lui Corniţoiu sunt deja pe biroul lui,

iar eu i-am înmânat personal memoriul tău. Să treacă cei 6 ani şi jumătate, după

cum îţi spuneam, decizie care va rămâne neschimbată, apoi se va ocupa în mod

sigur de cazul vostru. »

Danilovici rămâne perplex. De cinci ani aşteptase ca tribunalul suprem să-i facă

dreptate, să-şi recapete moştenirea, iar ticălosul de Corniţoiu să fie judecat... Şi

acum, primea răspuns că până la deschiderea procesului trebuie să se

împlinească 6 ani şi jumătate. De când să numere el aceşti ani? Să-i numere de la

73

data de când Eosfor i-a luat moştenirea, sau de când regele i-a vorbit lui

Gavrilescu? Sau de când Gavrilescu l-a anunţat pe el? Sau cine ştie de când?

Sărmanul Danilovici are deja 65 de ani, şi se întreabă dacă va mai apuca să vadă

sfârşitul acestui proces. Gavrilescu s-a dus la fel de repede cum venise, lăsându-l

în ceaţă şi disperare.

După un an, Gavrilescu trece iarăşi pe la amicul său din provincie. Ca răspuns la

o plângere specială a lui Danilovici, regele îi trimitea, un mesaj nou prin curierul

Gavrilescu.

–«Prietene, am fost trimis să-ţi aduc răspunsul privitor la lunga ta aşteptare, la

deciziile mai vechi şi mai noi ale regelui. Iată când şi cum vei fi repus în drepturi.

Fii foarte atent acum, fiindcă am venit să-ţi dezvălui un secret din partea

Majestăţii Sale: mai întâi, numără deoparte 2 ani, până când Casa Regală va anula

toate datoriile cetăţenilor, inclusiv cele produse de ei unii altora, pentru a oferi o

nouă şansă acestui regat peste care s-a abătut fărădelegea. Din momentul

publicării acestei hotărâri în toate judeţele, vei număra mai întâi un prim an, apoi

încă un an. În ultimele zile ale celui de-al doilea an, marea pace a casei regale va

fi acordată tuturor. Dacă cei de tipul lui Corniţoiu vor continua cu abuzurile,

desconsiderând bunătatea regelui, atunci sentinţa pe care o va pronunţa

Majestatea Sa, la judecată, va veni în sfârşit pe capul lor. »

În loc de morală: Când anume, încep, cu cea mai mare probabilitate, cei 6

ani şi jumătate de aşteptare ai lui Danilovici?

2 Martie 2003

Eduard: Dragă Frate, care este profeţia celor 2300 de zile? Pe care texte

se bazează ea, şi ce cuprinde? Dacă poţi, te rog descrie această profeţie în mod

complet, ca să putem verifica dacă ea este biblică sau nu. În mod deosebit, este

foarte important să ştim ce evenimente istorice sunt incluse în această profeţie,

dacă există astfel de evenimente, cu ce eveniment începe şi cu ce se termină.

3 Martie 2003

Anduraru: Ed, nu ştiu exact cărui Frate te adresezi, de foloseşti

majusculă, dar pentru că este o „directă‖ foarte generoasă care – ignorând la fel

de direct şi de magistral replicile anterioare, – pare să mi se adreseze, va trebui

să răspund (pe scurt).

După cum văd, ne întoarcem la şcoala lui Alcuin, my Brother:

„Care este profeţia celor 2300 zile?‖ – Este tot cea din Daniel 8:14.

„Pe care texte se bazează ea?” – Tot pe textul din Daniel 8:14 din

MT, LXX, Theodotion, Vulgata.

„Şi ce cuprinde?” – Cuprinde tot versetul 14 din Daniel 8 şi întregul lui

cadru lingvistic, filologic, teologic şi canonic, de la contextul cel mai apropiat, în

cercuri concentrice, până la contextul cel mai larg:

cercul I: v. 13;

74

cercul II: v. 1-12, 15-27;

cercul III: Daniel cap. 7 şi 9;

cercul IV: Daniel 2 şi cap. 10-12:

cercul V: Cărţile exilice (Ieremia, Ezechiel);

cercul VI: Leviticul, Epistola Evrei, Apocalipsa, etc.

cercul VII: VT şi NT în contextul lor cultural-istoric;

cercul VIII: Spiritul Profetic şi studiile respectabile care formează

contextul unităţii de credinţă, creând cadrul comunitar, confesional, care

priveşte interpretarea nu doar ca pe un drept individual (care tinde să devină

afacere privată), ci şi ca o lucrare a Spiritului Sfânt (singurul vicar al lui

Christos), care asigură comuniunea de credinţă.

(Ed) „Dacă poţi, te rog descrie această profeţie în mod complet, ...‖

«Tu zici, ’Dacă poţi! ’... » Nu ştiu la ce fel de „descriere‖ te referi; iar „în

mod complet‖ ar putea însemna o teză doctorală – pe care, probabil, n-o va citi

nimeni.

(Ed) „... ca să putem verifica dacă ea este biblică sau nu.‖

Probabil te referi la eventuala „descriere‖, nu la profeţie, fiindcă profeţia

este biblică prin natura ei...

(Ed) „În mod deosebit, este foarte important să ştim ce evenimente istorice sunt

incluse în această profeţie, dacă există astfel de evenimente, cu ce eveniment

începe şi cu ce se termină.‖

Dacă te referi la cele 2300 de zile, sfârşitul acestei profeţii nu marchează

un eveniment istoric, ci judecata lui Dumnezeu (descrisă dramatic în textul

paralel din Daniel 7:9-14).

Începutul perioadei are două interpretări:

1. După înţelegerea maskilim-ilor, coincide cu începutul celor 70 de

săptămâni din Daniel 9:24;

2: După opinia respectabilă a altor cetăţeni oneşti ai satului global, ea este

ca Melchisedec, fără început şi fără sfârşit, ba încă poate fi redusă la jumătate

(1150!), înmulţită cu 3, 14 sau cu plus infinit, după principiul apotele... plastic al

Dr. Ford.

(P. S. Keep out of reach of children!)

4 Martie 2003

Eduard: Dragă prietene! De fapt, am dorit, dacă se putea, să faci un

rezumat al profeţiei celor 2300 de ani, ca, pornind de acolo, să analizăm

doctrina în lumina Bibliei. Dacă învăţătura aceasta are nevoie de o teză de

doctorat, atunci cui foloseşte? Dacă te-aş fi întrebat care este convingerea ta cu

75

privire la sabat, probabil că mi-ai fi citat două sau trei texte care ar fi fost

suficiente ca să exprime credinţa ta în sabat. Nu s-ar putea face acelaşi lucru cu

profeţia celor 2300 de zile?

4 Martie, 2003

Polihronu: Edi, dragă! De ce îmi creezi impresia că nu te prea omori cu

cititul replicilor care ţi se oferă? De vreo trei mesaje încoace, eşti mereu în

răspăr cu stadiul discuţiei. La ce bun ştiinţa lingvistică, dacă nu citeşti ce se

scrie? Valabilă, întrebarea asta retorica, şi pentru textul biblic.

4 Martie, 2003

Anduraru: Dear Ed, cred că am înţeles ce vrei, şi asta se poate face

destul de repede. Comparaţia cu doctrina sabatului este binevenită, deoarece

situaţia este similară. Argumentele tale biblice în sprijinul doctrinei sabatului nu

vor satisface pe mulţi credincioşi sinceri, şi nu mă refer la ignoranţi, ci la

profesionişti ai Bibliei, la teologi. Chiar şi lucrările lui Bacchiocchi sunt

combătute.

Nu vreau să spun că aceşti oameni sunt răuvoitori sau nesinceri, pentru că

nu acceptă argumentele noastre (deşi, unii sunt mai mult decât neserioşi). Dar

educarea minţii de a judeca numai într-un anumit sistem şi obişnuinţa cu

argumentaţii prefabricate poate modela mintea în mod radical şi iremediabil. De

aceea am zis că e nevoie, probabil, de teze de doctorat şi de cineva care să le

citească.

Şi acum, o expunere simplă, dacă chiar vrei, dar suficient de bogată, ca să

poată verifica şi alţi forumişti. Nu aştept nici o replică la subiect înainte de

studiul serios al referinţelor (oferite nu ca proof-text, ci ca afirmaţii

contextualizate, la acelaşi subiect).

Judecata nu constă doar în executarea unor sentinţe, ci include o fază

indispensabilă, de proces judiciar, de investigare a cazurilor.

(Ap 20:11-12, Ps 50:4, Mt 22:11-14, 1 Cor 9:27, 10:12, vezi şi 2Pt 1:5-11,

Ap 17:14b, Dan 7:10, 12:1, 1Pt 4:17-18; cf. Ez 9:6b, Rom 9-10. 12-13.

Chiar şi înainte de a administra judecăţile Sale istorice şi locale,

Dumnezeu a făcut « cercetări » (Gen 3:9+, 11:5, 18:21 et al.).

Judecata cuprinde nu numai pe cei pierduţi, ci şi pe cei

mântuiţi (Dt 32:35-36, Ps 135:14, Ev 10:19-27, 12:22-23, cf. 11:39-40,

12:1, Rom 14:10c., 1Cor 4:3-5, Rom 2:1. 3. 6.

Prin judecată, Dumnezeu Însuşi Se lasă verificat de întregul

univers (Rom 4:4, Ev 1:2, Ef 3:10, Col 1:16. 20, 2:10. 15, Ev 9:23, 1 Pt

1:12c, 1Cor 4:9).

Timpul Judecăţii începe după cele trei vremi şi jumătate = 1260

/ 1290 zile (după 1798, cf. Dan 7:10-11. 21-22. 25-26, 12:7-11), după

cele 1335 zile (508-1843); mai precis la sfârşitul celor „2300 zile‖

76

(Octombrie 1844), care încep simultan cu perioada de 70 de săptămâni

(457 î.e.n. – 34 e. n., cf. Dan 9:24-27) „decupată‖ pentru Israel. [Anul

1844 ca sfârşit al celor 2300 zile din Dan 8:14 rezultă din aplicarea

cheii hermeneutice 1 zi = 1 an pentru profeţia apocaliptică, din

corelarea acestei descoperiri cu explicaţia dată de Gabriel în cap. 9:24,

şi cu datele istorice din Ezra 4 şi 7].

Evanghelia Judecăţii este proclamată de cei trei îngeri din Ap 14

(6-12). Mesajul lor este un ecou al cuvintelor lui Solomon (Ecl

12:13-14). Apocalipsa se mai referă la această judecată în cap. 3:5,

6:9-11, 7:1-4, 10:1-11, 11:1-2, 12:17.

Dezvăluirea timpului Judecăţii a fost lăsată în mod exclusiv

pentru înţelepţii din timpul sfârşitului (Dan 8:17. 19. 26, 12:4.

9).

Să fii iubit, old friend!

10. 07. 2003, Lui Alin

Ruben: Mi-am bătut şi eu capul şi gura destul pe tema asta. Aş vrea să

vorbim. Până una alta, consultă, te rog, Traducerea Literală a Bibliei, GBV 2001,

sau Noul Testament GBV 1998. Îţi spune ceva expresia tw/n a`giwn, tōn

haghíōn din greacă? Nu ţi se pare o neglijenţă a lui Cornilescu traducerea

acestei expresii prin Sfânta Sfintelor (Locul Preasfânt)?

Dacă vrei să vorbim mai mult, eu zic să o facem altfel decât prin internet.

Am citit şi eu cartea lui Martin şi cartea lui Gigi Panciu.62

Mi-ar plăcea să

le citim împreună şi cu textul grecesc lângă noi.

Acum vreo cinci ani aveam şi eu acelaşi respect ca tine pentru Ellen White

şi pentru Miller..., aşa că îţi înţeleg reacţiile.

Tu poţi face ceva. Nu te bloca. Studiază în continuare. Şi fii dispus, chiar

dacă este greu, să accepţi dovezile, dacă sunt bazate pe Biblie. Pace ţie!

11. 07. 2003

Anduraru: Dragă Ruben! Ca să nu-l mai acuzi pe Cornilescu de

traducere greşită (sau ca să-i poţi acuza şi pe alţii în aceeaşi măsură) îţi redau,

mai jos, câteva versiuni biblice care conţin aceeaşi traducere ca a lui Cornilescu.

După care, doresc să ştiu de la tine un singur lucru: De ce atât de mulţi

62

Walter Martin (autor evanghelic american), The Kingdom of Cults, tradusă în româneşte la

www.ecc.ro/detalii.php?cid=40; Gigi Panciu (un român rezident în Spania), Cine suntem noi

adventiştii de ziua a şaptea? Cele două cărţi nu pot fi puse alături, întrucât prima este lucrarea

unui teolog evanghelic, care a încercat să fie binevoitor cu AZS, pe cât a putut, iar a doua este

opera unui AZS supărat, care a încercat să fie cât a putut de rău cu propria Biserică.

77

traducători au tradus Locul Prera Sfânt / Sfânta Sfintelor, deşi cam tot atâţia au

tradus sanctuar, sau locuri sfinte, sau Locul Sfânt / Sfânta...?

CNS (Cornilescu), Evrei 9:8: Prin aceasta, Duhul Sfînt arăta că drumul în Locul

preasfânt, nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi.

LSG: Le Saint -Esprit montrait par lá que le chemin du lieu trés saint n'était pas

encore ouvert, tant que le premier tabernacle subsistait.

DBY: the Holy Spirit shewing this, that the way of the holy of holies has not yet

been made manifest while as yet the first tabernacle has its standing;

GNV: Whereby the holy Ghost this signified, that the way into the Holiest of all

was not yet opened, while as yet the first tabernacle was standing,

KJV: The Holy Ghost this signifying, that the way into the holiest of all was not

yet made manifest, while as the first tabernacle was yet standing:

NIB: The Holy Spirit was showing by this that the way into the Most Holy Place

had not yet been disclosed as long as the first tabernacle was still standing.

NIV: The Holy Spirit was showing by this that the way into the Most Holy Place

had not yet been disclosed as long as the first tabernacle was still standing.

NKJ: the Holy Spirit indicating this, that the way into the Holiest of All was not

yet made manifest while the first tabernacle was still standing.

NLT: By these regulations the Holy Spirit revealed that the Most Holy Place was

not open to the people as long as the first room and the entire system it represents

were still in use.

RWB: The Holy Spirit thus signifying, that the way into the holiest of all was not

yet revealed, while the first tabernacle was yet standing:

WEB: The Holy Spirit this signifying, that the way into the holiest of all was not

yet made manifest, while the first tabernacle was yet standing:

NEG: Le Saint -Esprit montrait par lŕ que le chemin du lieu tres saint n'était pas

encore ouvert, tant que le premier tabernacle subsistait.

~yvid'Q\h; vd,qol. %r,D,h; xT;p.nI al{ dA[ yKi vd,Qoh; x;Wr [;ydIAh tazOB. HNT `AnAkm.-l[; dme[o !AvarIh' !K'v.mih; dA[-lK'

– qódeš haqqódašìm (Sfânta Sfintelor, Locul Preasfânt).

LBA: Queriendo el Espíritu Santo dar a entender esto: que el camino al Lugar

Santísimo aún no había sido revelado en tanto que el primer tabernáculo

permaneciera en pie;

R60: dando el Espíritu Santo a entender con esto que aún no se había manifestado

el camino al Lugar Santísimo, entre tanto que la primera parte del tabernáculo

estuviese en pie.

R95: El Espíritu Santo da a entender con esto que aún no se había abierto el

camino al Lugar santísimo, entre tanto que la primera parte del Tabernáculo

estuviera en pie.

78

Din experienţa mea şi a altora ştiu că atunci când te pripeşti, în orice, faci

prostii. Nu ştiu exact cine eşti, dar bănuiesc că ai putea să-mi fii fiu. Referitor la

citirea şi aprecierea lui Miller şi a Ellenei White, am un avans de câteva decenii.

În orice caz, în lecturi ca acelea menţionate de tine, nu vei găsi soluţii sănătoase.

Trebuie să fiu nebun să-mi las obligaţiile şi pasiunile mai nobile, ca să mă dedic

unui studiu în doi, al nu ştiu cărui produs de Panciu, sau de Odobeşti. Mai bine,

vorba ta, să studiem Biblia! Deocamdată, separat.

13. 07. 2003

Ruben: Bravos! De la un profesor de limbi biblice aştept o analiză a

textului, şi nu o citare a diferitelor traduceri, care – ştie toată lumea – variază

între traducere literală şi parafrază.

La versetul pe care îl citaţi nu m-am uitat să văd ce termen apare. Dar, de

exemplu, în Evrei 8 scrie clar că a intrat în „cele sfinte‖ (tōn haghíōn) şi nu în

Sfânta Sfintelor. Şi să ştiţi că traducerea din greacă în ebraică ori sanscrită a

Noului Testament nu mă ajută prea mult.

Ori dacă Dvs. credeţi că, pe timpul lui Pavel, Iisus era intrat în Sfânta

Sfintelor, înseamnă că nu mai sunteţi adventist.

De ce au tradus oamenii în atâtea feluri? Întrebaţi-i pe ei. Dar

corectitudinea nu este ceva ce stabileşte mulţimea, ci este ceva stabilit de

gramatică.

Drumul deschis spre Locul Preasfânt s-a deschis într-adevăr la cruce, dar

Iisus nu a intrat atunci în Sfânta Sfintelor (cum prin eroare ne spune Cornilescu

în cap. 8).

Eu chiar m-aş bucura să vă folosiţi un pic mai mult cunoştinţele de greacă,

în care eu sunt mai pre la început. Domnul să vă binecuvinteze!

14. 07. 2003, Lui Ruben

Polihronu: Că în Evrei, Iisus intră direct în Sfînta Sfintelor, nu este,

drăguţă, deloc de mirare. Dacă citeşti atent epistola în cauză, vei vedea că în

sanctuarul din cer sau în cerul-sanctuar (pentru unii, cel puţin) în care intră

Iisus nu există perdea despărţitoare. Trupul lui Iisus este perdeaua, cu o

accentuare a funcţiei de acces, în detrimentul celei de separare. Unde e

Dumnezeu (tronul Lui), acolo este Sfînta Sfintelor (şi restul sanctuarului din

tipologie).

Din cauza asta, argumentul tău nu are nicicum temei. Epistola către

Evrei, pur şi simplu, nu tratează subiectul etapelor activităţii preoţeşti a lui

Hristos. Intrarea Lui în cerul-templu este mai mare decît orice intrare din tip

– la inaugurare, sau de Yom Kippur – şi este unică, irepetabilă – ăsta e

mesajul epistolei. În rest, ai face bine să studiezi tipologia însăşi (revelaţie divină

prin excelenţă) şi previziunile profetice (revelaţie destul de directă şi ele). Poate

vrea Dumnezeu să ne spună ceva şi prin ele...

79

15 iulie 2003, Lui Ruben

Anduraru: Frumosule, aici suntem într-un forum pe internet, nu chiar la

universitate. Dacă numeri intervenţiile mele şi le mai şi măsori şi le cântăreşti,

înţelegi că deja este prea mult. Uneori sunt mai explicit, alteori încerc să vă ajut,

să sugerez o soluţie, să dau o direcţie, dar nu neapărat să-mi fac temele aici în

forum, cu toată bucătăria exegetică, în fiecare caz – şi, mai ales, în locul tuturor.

Felul în care vorbeşti despre traduceri arată că nu eşti deloc familiar cu o

asemenea muncă. Te iert, numai pentru faptul că, atunci când eram începător

la limbile biblice, aveam exact aceleaşi sentimente şi aceleaşi sentinţe. Acum ştiu

că multe din soluţiile şi sentinţele mele de atunci, erau nişte balonaşe.

În mai multe locuri în evrei, apare acel ta hághia (neutru plural de la to

hághion, ceva sfânt). Ideea de a vedea doar funcţia gramaticală a unui termen

este rudimentară. În mod literal, acest ta hághia înseamnă cele sfinte, dar

sensul pragmatic al termenului este cel care contează. Or, acest ta hághia este

corespondentul ebraicului qódeš (sfinţenie, ceva sfânt – loc, obiect, ritual),

deoarece în Septuaginta aşa a fost tradus. Sensul lui pragmatic însă, dincolo de

etimologie şi de forma gramaticală (care nu este relevantă aici), este, de la caz la

caz, denumirea unui act sfânt, obiect sfânt (Num 4:20, Lev 21:22, 22:2), loc sfânt

(Lev 19:8); a întregului sanctuar (Ex 40:9, Lev 20:3), a primei încăperi a

sanctuarului (1Rg 8:8), a celei de-a doua încăperi (Lev 16:2. 3. 16-17. 20. 23. 27).

Este semnificativ că acest ultim sens (loc preasfânt) este prezent atât în Leviticul

16, cât şi în Evrei (care evocă Ziua Ispăşirii, pentru a arăta superioritatea infinită

a sistemului sanctuarului ceresc).

Ai zis: „... dacă Dvs. credeţi că, pe timpul lui Pavel, Iisus era intrat în

Sfânta Sfintelor, înseamnă că nu mai sunteţi adventist.‖ Asta iarăşi este o

concluzie pripită, care mă face să cred că ai vreo 25 de ani. Sper că înţelegi, nu

este o ofensă, chiar te invidiez. Eu cred că intrarea marelui preot în Sfânta

Sfintelor la ziua ispăşirii, putea foarte bine să prefigureze atât întoarcerea lui

Iisus la Tatăl, după Înălţare, cât şi începutul judecăţii de cercetare la 1844.

Ce mă împiedică să le cred pe amândouă? Afirmaţia clasică adventistă,

că Iisus a intrat în Sfânta Sfintelor la 1844, şi nu mai înainte, se referă la

semnificaţia escatologică a Zilei Ispăşirii. Aici însă noi am greşit gândind că

viziunile Apocalipsei şi ale Ellenei White descriu realitatea literală cerească, şi că

sanctuarul ceresc trebuie crezut ca o replică fizică a celui terestru (exceptând

faptul că este mai mare şi mai glorios!). În realitate, tot ce au văzut profeţii în

viziune, nu sunt decât trăiri şi imagini induse de inspiraţie, care a avut un scop

practic (didactic) şi nu de a ne satisface curiozitatea cu privire la topografia şi

mobilarea cerului. A vorbi despre sanctuarul ceresc în termeni de tămâie,

candele, chivot, perdea etc., se poate numai ca limbaj convenţional, didactic, şi

nu ca o reflectare a realităţii fizice.

80

Cât priveşte aparentul conflict dintre cele două aplicaţii ale Zilei Ispăşirii

{1). în trecut, la Cruce, Înviere, Înălţare şi / sau 2). de la 1844}, nu mă

impacientez deloc, întrucât şi Paştele avea două aplicaţii mesianice:

1). eliberarea spirituală prin Christos, la prima Sa venire, la Cruce;

2). eliberarea noastră totală prin A Doua Venire a lui Christos. Prima

semnificaţie este subliniată în Evanghelii şi Epistole, a doua în Apocalipsă. Iar

Cina Domnului le conectează pe amândouă, în cuvintele Scripturii: „vestiţi

moartea Domnului până va veni El‖.

Cu Dr. Angel Rodriguez

Dr. Angel Manuel Rodriguez este directorul actual de la BRI (Institutul de

cercetări Biblice), instituţie oficială a Conferinţei Generale, autor al multor studii

valoroase în domeniul teologiei Vechiului Testament şi al doctrinei adventiste.

Specializarea sa este în Vechiul Testament, Sanctuarul şi ispăşirea, Teologia

Vechiului Testament.

Răspunsul de mai jos l-am primit în urma unui mesaj adresat BRI, în care

îmi exprimam părerea de rău că paginile noastre oficiale nu conţin o apologie

completă a doctrinei sanctuarului şi a altor puncte de credinţă confesionale, în

timp ce internetul colcăie de pagini ostile adventismului istoric, Ellenei White,

doctrinei sanctuarului etc. (Din nefericire, nu am o copie a scrisorii mele).

7 Ian 2003

AMR: Dragă Florine, este bună preocuparea ta pentru doctrina noastră

despre sanctuar. Institutul de cercetări Biblice a răspuns deja întrebărilor

ridicate de criticii noştri şi a oferit dovezi biblice solide în susţinerea doctrinei

noastre. Există o serie de articole bune asupra acestui subiect pe web-pagina

noastră. 63

De altfel, noi am produs şapte volume care se ocupă de sanctuar în VT şi

în cărţile profetice (Daniel and Revelation Committee Series) şi li se face

publicitate pe web-pagina noastră.

Criticii noştri, pur şi simplu, repetă aceleaşi vechi acuzaţii, fără să-şi ia

timp să citească cele mai bune cărţi scrise de specialiştii adventişti asupra

acestui subiect. De asemenea, există informaţii excelente în A Handbook of

Seventh-day Adventist Theology. 64

Ceea ce au nevoie membrii noştri este să înceteze cu citirea celor scrise de

adversari împotriva acestei doctrine şi să înceapă să citească ceea ce este

63

Vezi http://biblicalresearch.gc.adventist.org/documents/index.html. 64

Commentary Reference Series, vol. 12, Review and Herald® Publishing Association,

Hagerstown, MD, and the General Conference of Seventh-day Adventists, 2000.

81

edificator în ce priveşte doctrina. Avem nevoie să ne familiarizăm cu adevărul,

nu cu rătăcirea.

Multe binecuvântări, Angel Manuel Rodriguez.

10 ianuarie 2003

FL: Dragă Dr. Rodriguez, mulţumesc mult pentru răspunsul Dvs.

binevoitor. Între timp, am găsit pe web-pagina BRI mai multe articole bune

despre sanctuar şi judecată, scrise atât de Dvs., cât şi de regretatul Dr. Gerhard

Hasel. Sunt, într-adevăr, foarte utile.

Aş dori să ştiţi că motivaţia pentru care v-am trimis mesajul anterior nu

este în opoziţie cu doctrina noastră. În realitate, am avut întotdeauna de lucru,

pe tema aceasta, în corespondenţa şi în întâlnirile mele cu diferite persoane,

chiar şi cu buni prieteni, cu unii care au părăsit credinţa, sau care încă nu pot s-o

accepte. Mă înţelegeţi, aşadar, că nu sugerez nici o acuzaţie la adresa BRI. Am

studiat câteva din cele şapte volume DARCOM, la care vă referiţi. Pe cele mai

multe le am în biblioteca personală, şi toate se găsesc în biblioteca Institutului

nostru, la câţiva metri de locuinţa mea. Sunt cu adevărat foarte bune.

Trebuie să vă spun, totuşi, în mod deschis, părerea mea întreagă. Din

nefericire, nu toate obiecţiile criticilor primesc răspuns satisfăcător, iar unele din

argumentele noastre au încă nevoie de revizuire şi finisare.

Este adevărat că unii dintre oponenţii noştri sunt fi hipercritici, obstinaţi

şi copleşiţi de prejudecăţi „evanghelice‖. Cu toate acestea, trebuie să-i tratăm cu

fair-play, răspunzând mai exact obiecţiilor lor, recunoscându-ne eventualele

insuficienţe, acolo unde este cazul, şi nu numai din raţiuni apologetice.

Cred că este foarte folositor să ne amintim că şi teologii noştri au

abandonat anumite interpretări ale pionierilor (inclusiv ale Ellenei White) care

ne-au fost transmise. De exemplu, s-a abandonat, în general, părerea că între

sanctuarul ceresc şi cel pământesc ar exista o corespondenţă fizică (literală)

exactă, având în mod necesar două încăperi, conţinând altar de tămâiere, sfeşnic

şi o masă cu 12 pâini în Sfânta, iar în Sfânta Sfintelor „chivotul original‖, în

care, în afară de tablele mărturiei se află şi vasul cu mană şi toiagul cu migdale

al lui Aaron; iar pe capac, între heruvimi, cădelniţa cu tămâie fumegândă,

necesară pentru a face să fie primite rugăciunile sfinţilor...65

De asemenea,

teologia noastră a părăsit de mult credinţa că ispăşirea s-ar referi în mod strict

la lucrarea Domnului din sanctuar şi nu la jertfa lui Iisus. Şi acestea sunt

doar câteva exemple.

Dacă tot am îndrăznit să ne „abatem‖ dincolo de opiniile Părinţilor noştri

în aceste detalii, dacă este adevărat că am progresat într-o mare măsură, cred că

este util să procedăm cu acest subiect ca şi cum n-am avea în spate nici un

65

Toate acestea sunt văzute de Ellen White în viziunea din 3 aprilie 1847, descrisă în Early

Writings, pp. 32-33.

82

pionier şi nici un profet: pur şi simplu, numai pe temeiurile Bibliei. În acest

demers ar fi absolut obligatoriu să cântărim toate obiecţiile criticilor noştri. Iată

ce am găsit pe web-pagina Ellen White Estate:

[... ] Este important ca în apărarea doctrinelor pe care le considerăm articole

fundamentale de credinţă, să nu ne permitem să întrebuinţăm argumente care

nu sunt cu totul sănătoase. Acestea ar putea fi de ajutor pentru a reduce la tăcere

pe un oponent, dar ele nu fac cinste adevărului. Noi ar trebui să prezentăm

argumente sănătoase, care nu doar să închidă gura oponenţilor noştri, dar care să

suporte cea mai strictă şi mai minuţioasă examinare. (Counsels to Writers and

Editors, 40. 3, sublinierile mele)

Cred că teologia noastră actuală este capabilă să producă ceva mai mult,

dacă am împrumuta, mai degrabă, spiritul de cercetare şi rugăciune al

pionierilor noştri, decât toate raţionamentele, concluziile şi detaliile teologiei lor,

gata făcute pentru noi. Acel manual de doctrine biblice expuse teologic

(Handbook of Seventh-day Adventist Theology) este o lucrare monumentală,

impresionantă şi foarte bună. Am citit deja articolele relevante la acest subiect,

semnate de Dvs. şi de Gerhard Hasel. Sunt foarte bune – probabil cel mai bun

material în domeniu – totuşi, după înţelegerea mea, ele încă nu răspund

satisfăcător la unele obiecţii importante aduse de critici. Dvs. mi-aţi scris:

Ceea ce au nevoie membrii noştri este să înceteze cu citirea celor scrise de

adversari împotriva acestei doctrine şi să înceapă să citească ce este edificator

în doctrină. Avem nevoie să ne familiarizăm cu adevărul, nu cu rătăcirea.

(Sublinierile mele).

Vă mulţumesc pentru grija Dvs. frăţească. Probabil aş da uneori acelaşi

sfat altora. Totuşi, nu cred că un enoriaş mai poate fi potolit astăzi cu „nu citi

aceea‖, „citeşte numai asta‖, ca şi cum Biserica ar defini care este adevărul. Cu un

asemenea principiu ne-am întoarce de unde am plecat acum cinci secole. Mai

mult, sunt, oarecum, un „şcolar‖ şi eu: am studiat şi predat limbi biblice, sunt

familiarizat cu exegeza şi cu apocaliptica biblică. Doctrina sanctuarului şi a

judecăţii a fost mereu o prioritate teologică pentru mine. Mi-am scris disertaţia

de Master în Teologia Vechiului Testament pe exegeza lui Daniel 7-9, iar acum

îmi fac studiile doctorale în ebraica biblică, pe care le voi încheia cu o teză

despre ebraica lui Daniel (o abordare diacronică). Sunt un AZS dedicat şi

convins că doctrina noastră despre judecată şi sanctuar va triumfa. Dar sunt,

de asemenea, convins şi îngrijorat, pentru că avem unele probleme pe care nu

le putem să le recunoaştem, şi că obişnuim să ne sprijinim aproape total şi,

uneori necritic, pe scrisul Ellenei White.

Aş dori să fac nişte remarci asupra articolelor pe care le-am citit pe web-

pagina BRI. Repet că aceste articole sunt de mare ajutor şi, cu siguranţă, criticii

83

noştri ar face bine să se oprească şi să le studieze cu atenţie. Totuşi, eu căutam

ceva mai mult. Vă voi da câteva exemple:

1. Acea soluţie nouă la Daniel 8, care face ca „micul corn‖ să răsară din

unul din cele patru vânturi este un refugiu superficial. Într-o viziune în care

avem animale cu coarne, iar coarnele răsar întotdeauna din capete de animal

(sau din alte coarne, ca în cazul cerbului), de ce să silim un corn să răsară din

vânt, doar din cauza unui dezacord gramatical prostuţ, un ם (mem) masculin în

loc de ן (nun) feminin? Sunt sute de asemenea dezacorduri în Biblia Ebraică.

Nu le-am numărat, fiindcă mi-ar cere un mare volum de muncă, dar am întâlnit

o mulţime (a se vedea numai ca exemple, Ez 1:6. 7. 8. 9. 10 etc., Ex 1:21).

Chiar în Daniel 8 există şi alte dezacorduri de gen (de exemplu, în v. 9:

הרימה, הגדילה în loc de השליך , הרים, הגדיל :v. 11 ; יצאה ? יצא şi השליכה –

sau poate autorul a intenţionat infinitivul absolut în rol de indicativ, ceea ce se

obişnuieşte în ebraica biblică, deşi nu este un procedeu foarte frecvent; sau este

posibil să fie acelaşi fenomen ca şi în Ezechiel, o corupţie textuală sau lingvistică

transmisă cu fidelitate).

2. Este adevărat că uneori ciclul anual este numit ימים (yamim, zile). Dar

nu pot vedea cum acesta este un argument în favoarea cheii hermeneutice zi-an,

fiindcă aici nu aveţi יום (yom, zi) ci ימים (yamim, zile).

3. Personal am crezut multă vreme, ca mulţi alţii, că המראה hammar’é

= viziunea „aceasta‖ / „aceea‖, din Daniel 9:23 se referă la viziunea relatată în

capitolul precedent. Am descoperit, totuşi, că nu aceasta este relaţia. Cele două

substantive determinate: המראה hammar’é şi הדבר haddābār sunt

sinonime aici, ca în două stihuri paralele. Vă rog, comparaţi cu ebraica textului

din Daniel 10:1, unde autorul are, în mod practic, aceeaşi expresie, cu siguranţă

referitoare la mesajul care urma să fie transmis de Gabriel. În Daniel 8, termenul

:mar’é este utilizat în trei sensuri diferite מראה

a) arătare, aspect, înfăţişare (8:15);

b) viziune, vedenie, ce i-a fost arătat profetului (8:16);

c) mesaj sau revelaţie orală comunicată în timpul unei viziuni (8:26-27).

În cap. 9:23 nu poate fi vorba de revelaţia anterioară din cap. 8, fiindcă

termenul este echivalat cu הדבר haddabar = cuvântul „acesta‖ / „acela‖ care,

la rândul lui este definit de context ca fiind „cuvântul‖ pe care Gabriel urmează

să-l transmită lui Daniel (יצא דבר yaça’ dabar = a ieşit „cuvânt‖ › > בדבר ubīn baddabar = înţelege, deci, „cuvântul‖). Artidolul definit se referă ובין

astfel la „acest‖ cuvânt, nu la „acela‖. Dacă aveţi o obiecţie bună la această

descoperire nebinevenită, aş fi bucuros s-o ştiu şi să redau teologiei noastre acest

argument clasic. Am fost foarte nefericit când am descoperit această chestiune

(nici măcar criticii noştri n-au observat-o, ca dovadă că dumnealor dau în

84

gropi!). Dar am încredere în Dumnezeu, pentru argumente mai bune decât

acelea pe care le-am pierdut când am săpat mai adânc.

4. Într-unul din acele articole, în momentul în care autorul (nu are

importanţă numele acum!) vrea să lege cele 70 de săptămâni cu cele 2300 zile

prin verbul נחתך neHTak în Daniel 9:24, spune: „S-ar putea sugera că 70 de

‗săptămâni‘ au fost tăiate din cei 2300 ani menţionaţi în Daniel 8‖, şi „verbul ‘a

hotărî‘ în 9:24 înseamnă şi ‘a tăia din‘. Acesta este unul din sensurile verbului

Hätak...‖

Dragă frate, pentru nevoile mele de certitudine, în asemenea chestiuni

esenţiale, nu mă pot mulţumi cu simple sugestii sau posibile sensuri alternative

ale unui cuvânt, ca şi cum articolul ar fi fost scris doar pentru a schimba opinii

între învăţaţi. Ar trebui să ştim sigur, pentru că învăţăm aceste lucruri ca

doctrină biblică. Acelaşi lucru aş spune şi despre o altă expresie: „Aceasta este

ceea ce pare să avem în Daniel 7.‖ Oare învăţătura noastră se întemeiază pe ceva

care se pare? În cazul acesta este normal ca altora să li se pară că nu avem

dreptate.

5. Găsesc că este foarte dificilă următoarea traducere care s-a făcut la

Daniel 8:13: Until when the vision, the daily / continuance, and the

transgression causing horror, to make both the sanctuary and the host a

trampling? Prefer să dau vina pe înţelegerea mea proastă a limbii engleze. Nu

sunt familiarizat cu cele mai fine subtilităţi literare, dar rămân încă să mă întreb

dacă aceasta este soluţia. Dacă תת tēt, a face, este singurul predicat în această

propoziţie, atunci viziunea, [jertfa] necurmată şi fărădelegea sunt, mai degrabă,

toate, subiecte apoziţionate.

6. Punctul acesta nu are de-a face cu teologia, ci doar cu tehnica de

redactare. Ajutoarele Dvs. au tastat, probabil, shabuc, shabucim, dar pe

monitorul meu (care, totuşi, îmi redă fidel litere greceşti şi ebraice), ele apar în

forma shabuc, shabucim. Aş dori să rugaţi pe tehnoredactorii Dvs. să găsească o

soluţie. În articolul lui Gerhard Hasel despre judecată, numele autorului

[Helmut] Lamparter este scris de două ori eronat: Lampater (fără primul „r‖).

Am găsit cartea sa în mai multe cataloage de biblioteci pe Internet, dar n-am

găsit ediţia de Stuttgart pe care o indică Hasel. Această informaţie bibliografică

este, în orice caz, foarte utilă. 66

7. În Evrei 9:23 „se pare că‖ avem o bună indicaţie teologică pentru a

înţelege mai bine tipologia sanctuarului, însă nu este deloc evident că autorul se

referă la judecata premilenială, la acea antitipică Zi a Ispăşirii. În v. 23 avem

particula postpozitivă οσν (aşadar, deci), indicând, de obicei, o consecinţă sau o

concluzie. Dacă v. 22 este un soi de paranteză care dezvoltă ultima idee din v. 21,

aceasta înseamnă că v. 23 trebuie conectat cu ideea din v. 21.

66

Vezi la pagina 171.

85

Sensul ar fi următorul, în concluzie: După cum sanctuarul primului

legământ a fost stropit şi curăţit cu sângele jertfelor (pentru a inaugura

funcţionarea lui), la fel şi sanctuarul noului legământ trebuia în mod necesar să

fie inaugurat în acelaşi fel (tot prin sânge), dar cu jertfe mai bune (este

interesant pluralul aici, n-am înţeles de ce, care se aplică la Domnul Christos).

Următorul verset (24) este destul de clar în a ne trimite la evenimentul care

tocmai avusese loc, la intrarea grandioasă a Domnului Iisus în prezenţa Tatălui

după Înviere, în acela νυν („acum‖) istoric. (Mai degrabă, dacă facem legătura cu

referinţa la judecată şi la Al Doilea Advent din v. 27-28, avem un argument mai

bun!).

Epistola către Evrei – singura carte a Bibliei care se ocupă în mod explicit

cu hermeneutica sistemului ceremonial! – nu spune nimic explicit despre Yom

Kippur ca zi a Judecăţii de Apoi. Noi deducem acest lucru doar din tipul

ceremonial (Leviticul 16), şi am păstrat această doctrină, în bună parte, pentru

că a fost susţinută insistent de Ellen White – ceea ce este un lucru binevenit, cred

eu –, însă noi n-am dovedit cu argumente decisive, zdrobitoare, că doctrina se

sprijină pe învăţătura clară a Bibliei. Evrei 9:7-8 arată mai degrabă că a doua

încăpere şi ceremoniile ei speciale de Yom Kippur prefigurau sistemul noului

legământ, prin care avem acces direct la Tatăl, prin jertfa şi preoţia lui Christos

(cf. Ev 10:19-22).

Încerc să găsesc soluţii, pe care, la vremea potrivită le voi publica. Dar

sunt conştient că aceste studii şi dificultăţi complexe necesită eforturile

concertate ale mai multor cercetători. Dumnezeu v-a dat ocazia să fiţi printre cei

mai buni dintre ei. Vă doresc succes!

Al Dvs. în serviciul Maestrului, FL.

Daniel 8:11-14 – reconstituire şi traducere

Textul din Daniel 6:11-12 prezintă anumite dificultăţi textuale de citire şi

de analiză gramaticală în textul ebraic, iar LXX, cea mai veche traducere a

textului ebraic diferă de actualul text ebraic, pe care-l numim text „masoretic‖,

adică „transmis‖ (din generaţie în generaţie).

Ca o primă dovadă, puteţi urmări câteva traduceri româneşti şi străine ale

textului menţionat, pentru a observa diferenţele importante:

CNS: 11

S'a înălţat pînă la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa necurmată, şi i-a

surpat locul locaşului său celui sfînt. 12

Oastea a fost pedepsită din pricina

păcatului săvîrşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la

pămînt, şi a izbutit în ce a început.

86

BOR: 11

Şi a mai crescut până la mai-marele oştirii şi i-a luat jertfa de fiecare zi şi

i-a răsturnat locul templului său. 12

Şi peste jertfa de fiecare zi el a pus

nelegiuirea şi a aruncat adevărul la pământ, şi el a făcut şi a izbutit.

BVA: 11

Şi a tras robimea după sine până la Mai-Marele oştirii; şi din pricina lui a

fost jertfa tulburată; el a sporit, dar locaşul cel sfânt a devenit pustiu. 12

Şi un

prinos pentru păcat a fost dat spre jertfă; şi a dat cu dreptatea de pământ; şi a făcut

şi i-a mers din ce în ce mai bine.

KJV: 11

Yea, he magnified himself even to the prince of the host, and by him the

daily sacrifice was taken away, and the place of his sanctuary was cast down. 12

And an host was given him against the daily sacrifice by reason of

transgression, and it cast down the truth to the ground; and it practised, and

prospered.

TNK: 11

It vaunted itself against the very chief of the host; on its account the

regular offering was suspended, and His holy place was abandoned. 12

An army

was arrayed iniquitously against the regular offering; it hurled truth to the

ground and prospered in what it did.

FBJ: 11

Elle s'exalta meme contre le Prince de l'armée, abolit le sacrifice perpétuel

et renversa le fondement de son sanctuaire 12

et l'armée; sur le sacrifice elle

posa l'iniquité et renversa a terre la vérité; elle agit et réussit.

ELB: 11

Selbst bis an den Obersten des Heeres wuchs er empor. Und er nahm ihm

das regelmäßige Opfer weg, und die Stätte seines Heiligtums wurde gestürzt. 12

Und ein Opferdienst wurde verbrecherisch gegen das regelmäßige Opfer

eingerichtet. Und das Horn warf die Wahrheit zu Boden, und hatte Erfolg.

În comparaţie cu textul ebraic şi grecesc, pe care le vom expune în paginile

următoare, se poate observa că KJV şi ELB aderă în mod literal la textul

masoretic, subliniind cu italice cuvintele adăugate în mod necesar de traducător,

dar au fost nevoite să interpreteze, mai degrabă decât să traducă prima parte a v.

12, care este foarte dificilă în textul ebraic. Acelaşi lucru fac versiunile CNS şi

BOR, dar fără marcarea cu italice a cuvintelor adăugate. TNK şi FBJ au urmat

textul ebraic, fără a sublinia adăugirile cu italice, încercând însă o traducere cât

mai exact posibilă, dar şi frumoasă, în acelaşi timp, (în timp ce unele traduceri

româneşti, precum şi traducerile străine mai vechi, literaliste, repetă în prostie

conjucţia „şi‖ / „and‖ etc., ori de câte ori întâlnesc în textele de bază echivalentul

ei (wü- / kai), care nu are doar rolul unui „şi‖... Părintele Anania (BVA) traduce,

oarecum, după LXX sau după Theodotion, de aceea diferă atât de mult de

celelalte. Sublinierea cu aldine urmăreşte să evidenţieze deosebirile mai

importante în traducere.

Textul masoretic

În sprijinul superiorităţii textului masoretic, care, cel puţin aici, este mai

bine conservat, puteţi urmări caracterul poetic intenţionat de autor; fiecare stih

87

începând cu conjuncţia w> wü-. Criteriile poetice ar putea servi, în acest caz şi ca

un ghid în restaurarea textului.

dymiT'h; ~yrIhe WNM,miW lyDIg>hi ab'C'h;-rf; d[;w> [v;p'B. dymiT'h;-l[;!teN"Ti ab'c'w> AvD"q.mi!Akm. %l;v.huw>

hx'ylic. hiw> ht'f.['w> hc'r>a; tm,a/ %Levt;w>

O traducere literală a textului masoretic ne dă, însă, probleme, deoarece

apar în text anumite dezacorduri gramaticale (subiectul qeren = cornul, din

propoziţiile anterioare, subînţeles aici, este de genul feminin; iar predicatele din

v. 11 sunt masculine; pe de altă parte, v. 12 începe cu un subiect masculin cäbä’ =

oaste, în timp ce predicatul lui este feminin, la aspectul imperfect: Tinnātën = va fi

dată. Prima propoziţie din v. 12 este cât de poate de neclară, de aceea apare şi

diferit tradusă, din cele mai vechi timpuri, ceea ce presupune o posibilă corupere

a textului. Această corupere trebuie să fi avut loc într-o perioadă foarte veche, de

moment ce Vulgata, apărută la începutul sec. V redă destul de exact textul actual

ebraic, deşi este uşor influenţată de LXX, traducând pe cäbä’ = oaste, armată,

război, serviciu militar (sau la templu), cu putere, sau forţă.

et usque ad principem fortitudinis magnificatus est şi până la principele forţei s-a mărit

et ab eo tulit iuge sacrificium şi de la el a luat jertfa continuă

et deiecit locum sanctificationis eius şi a aruncat locul sfinţirii lui,

robur autem datum est contra iuge sacrificium

propter peccata

iar o putere a fost pusă contra jertfei continue,

din cauza păcatelor,

et prosternetur veritas in terra şi a fost culcat la pământ adevărul

et faciet et prosperabitur. şi el a făcut şi a prosperat.

Vulgata este realizată, în mod evident, după manuscrise protomasoretice.

A se observa asemănarea cu textul masoretic. Iată şi un exemplu propriu de

traducere literală a textului ebraic, cuvânt cu cuvânt, respectând sensul cel mai

obişnuit al termenilor, dar fără a ţine seama de dezacorduri, – care nu pot fi

reproduse în traducere, întrucât genul substantivelor şi verbelor nu corespunde

în traducere:

Şi până la Căpitanul Oastei s-a mărit

şi de la El a ridicat [?] cea continuă

şi a fost aruncat locaşul sanctuarului lui.

Şi o oaste va fi pusă asupra [?] celei continue, în fărădelege,

şi el va arunca adevărul la pământ,

şi va lucra şi îi va merge bine.

„Cea de continuitate‖ (ebr. haTTāmìd) este o expresie defectivă, care se

întâlneşte numai în cartea lui Daniel în această formă, şi pe care întotdeauna

evreii au înţeles-o ca fiind o redare scurtă, populară, a „arderii-de-tot continue /

88

zilnice‖ (`ôlāt haTTāmìd) asocierea cea mai frecventă din Biblia Ebraică.67

De

asemenea, Mişna (prima şi cea mai veche carte a Talmudului), conţine un tratat

numit Tamid, care descrie ceremonia zilnică de la templu, concentrată în jurul

jertfirii unui miel (dimineaţa şi dumă amiază), pentru a arde permanent pe

altar.68

Căpitanul oastei sau „Căpetenia oştirii‖ cereşti (simbolizată prin stele, v.

10) este personajul divin care, sub numele de „Îngerul (Solul) Domnului‖ sau

Michael69

este Fiul lui Dumnezeu, în calitate de Comandant Suprem al îngerilor

(1 Tes 4:16). Aici viziunea simbolică are atât conotaţie militară, cu semnificaţie

spirituală, cât şi semnificaţie liturgică, întrucât termenul cäbä’ – armată se

aplica uneori la serviciul sanctuarului (Ex 38:8), ceea ce este relevant în

contextul viziunii din Daniel 8, unde avem un sanctuar, jertfă zilnică, fărădelege,

berbec, ţap; şi nu ar fi de prisos aici o referire la „oştirea‖ preoţească şi la Acela

care este Căpetenia Oştirii Domnului, nu doar în sensul de Comandant Suprem,

ci şi de mare preot, aşa cum îl descriu viziunea lui Daniel şi a lui Ioan (Dan 10:5,

12:6-7, Ap 1:13).

Subiectul acestui şir de sacrilegii din Daniel 8 este cornul luciferic care

apare în unul din cele patru regate ale diadohilor (v. 9. 23), pentru a-l desemna

într-o primă aplicaţie pe Antiochos IV, supranumit Epiphanes („manifestare

divină‖!), pe primul mare persecutor, şi, în aplicaţii succesive, pe următorii

membri ai acestei „succesiuni apostolice" care coboară până la Roma, ca să se

consume în cele din urmă, în zilele sfârşitului (v. 17. 19. 26, 11:45b, 12:1).

„Aruncarea‖ locaşului Lui, poate însemna, potrivit verbului ebraic, fie

dispreţuirea templului lui Dumnezeu (aşa cum se foloseşte termenul în legătură

cu cuvântul lui Dumnezeu: Ps 50:17), fie abandonarea (Gen 21:15), fie

„doborârea la pământ‖ / învingere + distrugere (cf. Dan 8:7). Acest ultim sens nu

a fost suficient explorat, fiindcă mai toţi traducătorii şi exegeţii rămân blocaţi în

aplicarea exclusivă a previziunii la Antiochus Epiphanes, care nu a distrus

templul, ci doar l-a profanat timp de trei ani, prin ritualuri idolatre. Dar când

acest verb are ca obiect o locuinţă, pare să aibă sensul de a doborî, a da la

pământ, a ruina, a dărâma, a distruge, ca în Ieremia 9:18 (WnyteAnK.v.mii Wkyliv.hi),

şi în Plângeri 2:1. 70

Aceasta ar atrage atenţia asupra pustiirii templului, cu care

Roma i-a gratificat pe iudei la anul 70 e. n., interpretare pe care Iisus a întărit-o,

cu 40 de ani înainte de a se realiza, fără s-o epuizeze (Mt 24:15, Lc 21:20).

67 Exod. 29:42; Num. 28:6.10.15.23.24.31; 29:6.11.16.19.22.25.28.31.34.38; Ezra 3:5;

Ne. 10:34; Ez 46:15. 68

The Mishnah, (transl. Jacob Neusner), Yale University Press, New Haven and London,

1988, pp. 862-873. 69

Gen 16:7.13, Ex 3:2-4..6.14, 14:19, Is 63:9; Dan 10:13.21, 12:1; Iuda 1:9, Ap 12:7. 70

Florin Lăiu, An Exegetical Study of Daniel 7-9, p. 112.

89

Comparaţie LXX – Theodotion

Cum prima propoziţie din v. 12 nu are o formă prea sigură în textul ebraic,

vom urmări Septuaginta şi versiunea lui Theodotion (vezi nota Error!

Bookmark not defined.).

LXX

e[wj o avrcistra, thgoj ru,setai th.n aivcmalwsi,an până când căpitanul oastei va izbăvi captivii

kai. diV auvto.n ta. o;rh ta. avpV aivw/noj evrra,cqh şi din cauza lui munţii cei veşnici s-au prăbuşit

kai. evxh,rqh o to,poj auvtw/n kai. qusi,a şi a fost îndepărtat locul lui şi jertfa

kai. e;qhken auvth.n e[wj camai. evpi. th.n gh/n şi el a pus-o jos la pământ –

kai. euvwdw, qh kai. evgenh, qh şi i-a mers bine şi a reuşit

kai. to. a[gion evrhmwqh,setai şi sanctuarul va fi pustiit.

kai. evgenh, qhsan evpi. th/| qusi,a| ai a`marti,ai şi au ajuns peste jertfă păcatele

kai. evrri,fh camai. h` dikaiosu,nh şi a aruncat la pământ dreptatea

kai. evpoi,hse kai. euvwdw,qh şi a lucrat şi i-a mers bine.

Theodotion

kaie[wj o avrcistra,thgoj ru,setai th.n aivcmalwsi,an şi până când căpitanul oastei va izbăvi captivii

kai. diV auvto.n şi din cauza lui

h. qusi,a evrra,cqh jertfa a fost aruncată

--- ---

kai. evgenh,qh kai. kateuvwdw,qh auvtw/ şi a reuşit şi i-a mers bine

kai. to. a[gion evrhmwqh,setai şi sanctuarul va fi pustiit.

kai. evdw,qh evpi. th/| qusi,a| h`` a`marti,a şi s-a dat peste jertfă păcat

kai. evrri,fh camai. h` dikaiosu,nh şi a aruncat la pământ dreptatea

kai. evpoi,hse kai. euvwdw,qh şi a lucrat şi i-a mers bine.

A se observa caracterul „umflat‖ şi inexact al traducerii LXX. Verbul lydgh

higDìl (s-a înălţat) a fost citit dintr-o variantă coruptă: lychi hiccìl (a salvat), la

care s-a adăugat imaginea unei cete de captivi, pentru ca predicatul să aibă

obiect. Kethib-ul ebraic ~yrh a fost citit în mod eronat „munţi‖ (härìm) în loc de

„ a ridica‖ / „a ridicat‖ (härìm / hërìm). Manuscrisul ebraic de pe care au tradus

LXX pare să fi avut corecturi interliniare. Întrucât traducătorii n-au dorit să

scape nici o variantă, le-au turnat pe toate, potrivindu-le cumva în textul tradus.

Theodotion încearcă să corecteze textul grecesc, dar încă nu reprezintă o

confruntare serioasă cu textul ebraic. Sau, poate, pe vremea lui Theodotion,

textul ebraic să fi fost diferit de cel masoretic?

Urmăriţi în continuare o tentativă de reconstituire a manuscrisului ebraic

care a stat la baza LXX :

Comparaţie între reconstituirea manuscriselor ebraice de la baza LXX şi Theodotion şi tentative de reconstituire a textului original ebraic din Daniel 8:11-12

90

dymiT'h; ~yrih' WNM,miW lyCihi ab'C'h;-rf; d[;w> LXX

dymiT'h; WNM,miW lyCihi ab'C'h;-rf; d[;w> TH

dymiT'h; ~yrIhe WNM,miW lyDIg>hi ab'C'h;-rf; d[;w> MT

dymiT'h; hm'yrIhe WNM,miW hl'ydig>hi ab'C'h;-rf; d[;w Restaurare I

dymiT'h; - ~yrIh' WNM,miW lydig>h; ab'C'h;-rf; d[;w Restaurare II

adeC'yi vD;q.mihw hx'ylic. hiw> ht'f.['w dymiT'h;w... hc'r.a; WNk,yliv.T;iw. ~m'Aqm. ~yrihew.. %l;v.hu

LXX

%l;v.hu adcy vD;q. mihw hx'ylic. hiw> ht'f. ['w............ TH

ab'c'w> `AvD"q.mi !Akm. %l;v.huw> TM

tOab'c.W `AvD"q.mi !Akm. %LevT;w: Rest. I

71 ad'c.ni AvD"q.miW AnAkm. %l;v.huw Rest. II

hx'ylic. hiw> ht'f. ['w> hc'r>a; tm, a/ %Levt;w> [v;P'h; dymiT'h;-l[; wntnyw LXX

hx'ylic. hiw> ht'f. ['w hc'r>a; tm, a/ %Levt;w> [v;P'h; dymiT'h;-l[; ! tnyw

TH

hx'ylic. hiw> ht'f. ['w> hc'r>a; tm, a/ %Levt;w> [v;p'B. dymiT'h;-l[; ! teN"T

TM

hx'ylic. hiw> ht'f. ['w> hc'r>a; tm, a/ %Levt;w> [v;p'B. dymiT'h;-l[; hn"t. n"

Rest. 1

hx'ylic. hiw> ht'f. ['w> hc'r>a; tm, a/ %Levt;w> [v;p'B. dymiT'h;-l[;! Ten>Tiw

Rest. 2

Reconstituire varianta I

S-a înălţat până la Căpetenia oştirii, hl'ydig>hi ab'C'h;-rf; d[;w> I-a ridicat jertfa continuă, dymiT'h; hm'yrIhe WNM,miW a părăsit locaşul sanctuarului Său; AvD"q.mi!Akm. %LevT;w: a pus oştiri ca să se ocupe de jertfa zilnică, [v;p'B. dymiT'h;-l[; hn"t.n" tOab'c.W a aruncat adevărul (credinţa) la pământ, hc'r>a; tm,a/ %LevT;w: a lucrat şi a reuşit. hx'ylic.hiw> ht'f.['w>

71

Dacă într-un manuscris, scrierea consoanei era ambiguă, confunzia era posibilă: n nun -- w waw; în scrierea paleoebraică: y nun şi Y waw). De asemenea, în aceeaşi scriere paleoebraică

(precum şi în scrierea samariteană, beth şi dalet puteau fi confundate ocazional. Ambele

arătau ca un q, cu deosebiri minore; vezi www.omniglot.com/writing/samaritan.htm).

91

Reconstituire varianta II S-a înălţat până la Căpetenia oştirii, lydig>h; ab'C'h;-rf; d[;w> şi I-a ridicat jertfa continuă; dymiT'h; ~yrIh' WNM, miW locaşul Lui a fost dărâmat, AnAkm. %l;v.huw> sanctuarul Lui a fost distrus. ad'c.ni AvD"q.miW A pus fărădelegea deasupra (în locul) jertfei continue [v;P'h; dymiT'h;-l[;!Ten>Tiw: a aruncat adevărul (credinţa) la pământ, hc'r>a; tm,a/ %LevT;w: a lucrat şi a reuşit. hx'ylic.hiw> ht'f.['w>

Continuare, extras din v. 13-14:

Întrebare: sm'r>mi ab'c'w> vd<qow> tTe ~mevo [v;P,h;w> dymiT'h; !Azx'h, yt;m'-d[ Răspuns:

vd<qo qD:c.nIw> tAame vl{v.W ~yIP;l.a; rq,Bo br<[, d[;

Întrebare: Până când vedenia cu jertfa zilnică [înlăturată], fărădelegea

instalată, iar sanctuarul şi oastea călcate-n picioare?

Răspuns: Până la seară dimineaţă [zile] 2300, după care sanctuarului

i se va face dreptate (va fi răzbunat).

Această ultimă soluţie are avantajul unei mai bune forme poetice:

structură mai regulată a versului (2 + 3) şi jocul de cuvinte ad'c.ni AvD"q.miW -

vd<qo qD:c.nIw> care accentuează mesajul. O redare provizorie în limba română ar

putea fi:

[Cornul] s-a înălţat până la Căpetenia oştirii,

şi I-a ridicat jertfa zilnică

– locaşul I-a fost dărâmat,

sanctuarul I-a fost pustiit –,

a pus fărădelegea în locul jertfei zilnice,

a dat cu adevărul de pământ,

a făcut ce-a voit

şi a reuşit.

[... ]

... Până când va dura ceea ce s-a arătat despre jertfa zilnică,

despre fărădelegea instalată,

despre sanctuar, şi despre oştirea călcată?

[... ]

Până vor trece 2300 de zile,

după care se va face sanctuarului judecată.

92

O exegeză la Daniel 9:26a-c

Studiul de faţă reprezintă o exegeză sumară, care analizează unele aspecte

lexicale, sintactice şi contextuale, în vederea unor mai bune propuneri de

traducere pentru primele trei propoziţii din Daniel 9:26.

Daniel 9:26a

(a) x;yvim' treK'y ~yIn:v. W ~yVivi ~y[ibuV'h; yrex]a;w> wü´aHárê haššäbù`îm šiššîm ùšünayim yiKKärët mäšîH

Dar, după cele 62 de săptămâni, Messía va fi suprimat…

Verbul treK'yI yiKKärët, care constituie predicatul acestei propoziţii, vine de

la tr;K' Kärat (după Lexiconul BDBG: a tăia, a mesteca în dinţi, a tăia o parte din

trup, a tăia un copac, a reteza, a elimina, a înlătura, a suprima, a lua viaţa, a da la

moarte, a omorî, a ucide, a „tăia‖ un legământ prin jertfă). Aici este folosit ca un

pasiv Nif‗al imperfect, cu oricare din sensurile amintite, fără a uita pe acela de

„tăiat ca jertfă de legământ‖, deşi acest uz nu se întâlneşte în textul biblic decât la

forma Qal, 72

în special pentru faptul că în context se face referire atât la „un

legământ cu mulţi…‖73

, cât şi la încetarea jertfelor ceremoniale (v. 27).

Diferitele versiuni biblice redau acest termen cu „tăiat‖ = înlăturat (cut off

în BBE, NAU, NRS, RWB, retranché în LSG, NEG, TOB), „suprimat‖ (supprimé

în FBJ), „tăiat‖ = „retezat ca un copac‖ (cut down în NAB), „dat la moarte‖

(messo a morte în LND, put to death în NJB), „ucis‖, „omorât‖ (occidetur în

VUO, slain în DRA, killed în NLT, tué în BFC, ucciso în IEP), „va pieri‖ (în Sinod.

Rom.), „stârpit‖ (în CNS), „I se va lua viaţa‖ (se quitará la vida al… în R60,

R95), „va dispărea‖ (will disappear în TNK).

Termenul treK'yI yiKKärët („va fi tăiat‖) are un sinonim în termenul rz:g>nI nigzar din Isaia 53:8, unde tema majoră a morţii sacrificiale a Servului lui Yahwé

este dezvoltată. Este important să observăm nu doar tema, ci şi o serie de

termeni comuni între cele două pasaje biblice:74

[v;P, Peša`, !wO[' `äwôn, taJ'x; Ha††ä´t, ~[' `äm and qd,c, cedeq.

75 Mai mult, în oracolele mesianice ale lui Isaia

găsim în comun cu Daniel 9 şi termenul tyrIB. Bürìt. 76

72

Cf. Ier 34:18 şi Gen 15 10, Ps 50:5 et.al. 73

A se vedea v. 27, în comparaţie cu Mt 26:28, Mc 14:24: „sângele legământului cel nou,

care se varsă pentru mulţi‖. 74

See Owusu-Antwi, 166. 75

Is 53:5.8.12 - Dan 9:24; Is 53:5-6 - Dan 9:24; Is 53:12 - Dan 9:5.8.11.15.20.24; Is 53:8 -

Dan 9:6.24.26; Is 53:11 - Dan 9:7.14.18.24. Am putea considera şi verbele af'n" şi lb;s' din Is

53:4.12, ca sinonime cu rPeKi (Dan 9:24). 76

Cf. Is 42:6, 49:8. Observaţi contextul literar: Is 42:1 etc, 49:5 › Is 49:7 şi 53:3, ca şi în Dan

9:27. Mai mult, în acelaşi vers avem adjectivul ~yBir: mulţi, ca şi în Is 52:14-15, 53:11-12 şi în

unele versete cristologice fundamentaleale NT (Mt 20:28, 26:28, Ev 9:28 et.al.).

93

Pentru a compara diferitele redări ale versetului 26a în unele vechi

traduceri şi a observa în câte confuzii au putut intra şi cei despre care bănuim că

ştiau mai multă ebraică decât noi, le vom alinia în formă interliniară după cum

urmează. 77

LX

X kai. meta. epta. kai. ebdomh,konta kai. exh,konta du,o avpostaqh,setai cri/sma

şi după şapte şi şaptezeci (~y[bv)78

şi şaizeci şi două, va fi îndepărtată ungerea ( xv;m.))

Th

eodo

tio

n

kai. meta. ta. ebdomh,konta kai. exh,konta du,o evxoleqreuqh,setai cri/sma

şi după cele şaptezeci şi şaizeci şi două, va fi nimicită ungerea

Aq

uil

as

kai. meta. ta. ebdomh,konta kai. exh,konta du,o evxoleqreuqh,setai hvleimme,noj şi după cele şapte şaptezeci şi şaizeci şi două, va fi nimicit „un uns‖ (?)

Sy

mm

ach

us

kai. meta. ta. ebdomh,konta kai. exh,konta du,o evkkoph,setai cristo,j şi după cele şaptezeci şi şaizeci şi două, va fi „tăiat‖ Christos / un uns

Vu

lgat

a Et post ebdomades sexaginta duas occidetur Christus

şi după săptămâni şaizeci şi două va fi ucis Christos

Referitor la cele 62 de săptămâni, nu vom intra aici în toate detaliile.

Pentru început, este suficient să observăm că săptămânile acestea trebuie

adăugate la primele şapte (= primul ciclu jubiliar) din versetele anterioare, şi că

trebuie înţelese ca septenale (săptămâni de ani), potrivit corespondenţei ebraice

tradiţionale dintre ciclurile de zile şi ciclurile de ani din Lege79

şi, de asemenea,

în acord cu uzul aceleiaşi corespondenţe (zi-an) în simbolistica profetică (cf. Ez

4:5-6).80

77

Aquilas şi Symmachus sunt citaţi după Origen’s Hexapla, p. 926. 78

Numeralul 70 şi pluralul „săptămâni" din Daniel se scriau la fel în ortografia veche,

consonantică. De aici confuzia. 79

E. g. 7 zile || 7 ani; 40 zile || 40 ani; Cincizecimea (7 x 7 + 1 zile) || Jubileul (7 x 7 + 1

ani). 80

Principiul acesta a devenit o adevărată cheie a hermeneuticii apocaliptice, în special în al

doilea mileniu creştin.

94

Suma perioadelor 7 săptămâni + 62 săptămâni + 1 săptămână (1/2 + 1/2)

din versetele 25-27 este, în mod evident, 70 de săptămâni, adică perioada

anunţată în v. 24 şi defalcată apoi în trei segmente principale, ultimul segment

(cel mesianic, care formează un septenal) fiind şi el împărţit în două, pentru a

marca un moment după cele 62 de săptămâni, când Messía, prin jertfa Sa, avea

să desfiinţeze prin jertfa Lui(cf. tyBiv.y:) rostul jertfelor templului.

Începutul acestei perioade de 7+62+1 săptămâni (490 ani istorici)81

este

marcat în v. 25 ca fiind decretul de restaurare a cetăţii şi a sistemului juridic82

iudaic, ceea ce, la modul istoric, corespunde decretului lui Artaxerxe I din anul

457 î.e.n., cel mai generos dintre toate decretele imperiale persane (cf. Ezra

7:8-9. 12-26), singurul care a permis restaurarea sistemului juridic în Iudeea

postexilică.

Având acest an istoric ca punct de pornire al celor 70 de săptămâni,

numărăm un prim jubileu (7 săptămâni) până la anul 408 î.e.n., perioadă care

marchează prezenţa ultimilor profeţi canonici şi a ultimelor reforme spirituale în

Iudeea vechi-testamentară. Acest prim jubileu marchează însă şi faptul că

sistemul social-economic avea să fie din nou supus Legii, pentru că jubileul

însemna restaurarea tuturor posesiunilor (cf. Lev 25). Numărând încă 62

săptămâni (434 ani) ajungem la anul 27 al erei creştine, care este în cel mai bun

acord cu datele Evangheliei referitoare la descoperirea publică a lui Iisus. 83

81

Insistăm că în context nu există nici un motiv pentru a rupe vreunul din aceste segmente

din totalul celor 70 de săptămâni = 490 ani şi a crea astfel o discontinuitate care face din

numărul celor 70 de săptămâni un non-sens. 82

Expresia #Wrx'w> bAxr> ht'n>b.nIw> wünibnütâ rüHôb wüHärùc din v. 25 se referă la restaurarea

sistemului juridic, deoarece bAxr> rüHôb desemnează locul larg de lângă poarta cetăţii, unde se

ţinea sfatul, iar #Wrx' Härùc ar trebui luat cu sensul mai natural ebraic de hotărâre

judecătorească (ca în Ioel 4:14), un substantiv provenit din participiul pasiv al verbului #r;x' Härac (a rosti sentinţa, cf. 1Rg 20:40), şi nu ca „groapă‖, „şanţ‖ „meterez‖ sau „zid‖ (sensuri

cu totul neatestate în ebraică). #Wrx' Härùc a fost tradus cu săpătură, şanţ, după termenul

iudeo-aramaic #yrix' Härìc, de origine babiloniană, iar LXX au tradus cu zid, probabil

interpretând, deoarece nu au mai înţeles vechiul termen ebraic #Wrx' Härùc = hotărâre

judecătorească. Acest termen era derutant, deoarece se foloseşte mai frecvent cu sensul de

aur; treierătoare, şi adj. harnic, ascuţit, isteţ. 83

Numai botezul lui Iisus ar corespunde acestei cerinţe (Lc 3:1-3.23, după Holman Bible

Dictionary, „Chronology of the Bible‖ se admite anul 27 e.c. ca aproximaţie pentru acest

eveniment), deoarece profeţia prevedea apariţia lui Messia în calitate de Conducător (Dan

9:25), ceea ce, după Lege şi obicei, nu putea fi înainte de vârsta de 30 de ani. Cu ocazia

primului Paşte la care Iisus, după Botez, a fost prezent, trecuseră deja 46 ani de când

începuseră lucrările la templul restaurat de Irod (In 2:13.20). Cum lucrările începuseră în anul

19 î.e.c. (cf. Holman, „Herod‖), primul Paşte de după Botez a fost în primăvara anului 28

e.c.; prin urmare, Botezul trebuie să fi avut loc cu maximum câteva luni mai înainte, dacă

lăsăm suficient timp pentru evenimentele descrise în Ioan 1:19 – 2:18. Aceste date se

armonizează şi cu data morţii lui Irod cel Mare, primăvara anului 4 î.e.c. (ibid.), ceea ce

indică binecunoscuta eroare a lui Dionysius Exiguus.

95

Expresia „după cele 62 de săptămâni‖ nu înseamnă „exact în momentul

împlinirii celor 62 de săptămâni‖, deoarece acela era prevăzut ca moment al

apariţiei publice a lui Messía, iar prepoziţia ebraică yrex]a; ´aHárê indică în mod

simplu succesiunea temporală (după, în urma). Acest detaliu cronologic este în

acord cu momentul încetării „sacrificiilor şi ofrandelor‖ din v. 27: „la mijlocul

săptămânii [a 70-a]‖, prin urmare la numai 3 1/2 ani dupa apariţia lui Messía,

după cele 62 săptămâni, după anul 27 e. c., adică în primăvara anului 31 e. c., ceea

ce corespunde cu cele mai bune aproximaţii istorice. Teologii şi istoricii sunt

împărţiţi în ce priveşte datarea Crucificării, în anii 30, 31 sau 33 e.n., dar puţini

acceptă astăzi data tradiţională 33 e. n.

Faptul că x;yvim' mäšìaH se referă aici la Messía, şi nu la un „uns‖ oarecare,

este clar din contextul teologic al vv. 24-25, unde ultima săptămână din cele

şaptezeci trebuia să aducă ispăşirea, curăţirea păcatelor şi gloria dreptăţii divine.

Obiecţiile legate de uzul adjectivului x;yvim' mäšìaH fără articol nu sunt întemeiate.

Numele, titlurile, ba chiar şi anumite substantive comune apar fără articol

definit în textul biblic, în special în pasajele poetice sau profetice (iar Dan

9:24-27 este un text poetic). Când un titlu devine nume (şi, în mod sigur, acesta

este cazul lui x;yvim' mäšìaH, nu mai primeşte articol definit).

Daniel 9:26b

(b) vd, Qoh;w> ry[ih'w> Al_ ! yaew> wü´ên lô wühä`îr wühaqqödeš

„şi nu va fi a Lui (nu va avea) nici Cetatea, nici sanctuarul‖.

În versiunile clasice, expresia Al_ !yaew> din v. 26b a fost redată după cum

urmează.

LXX kai. ouvk e;stai [,]

Şi nu va [mai] fi [ungerea] = WNn<yaew> Theodotion kai. kri.ma ouvk e;stin evn auvtw/

şi judecată nu va fi Lui (? ) = Al!yaei!ydIw> Aquilas kai. ouvk e;stin auvtw[? ] = Al!yaew>

şi [? ] nu va fi pentru El

Symmachus kai. ouvc u`pa,rxei auvtw= Al!yaew> şi nu-i va aparţine (nu va fi a Lui)

Vulgata et non erit eius = Al!yaew> şi nu va fi a Lui (pentru El)

Confuzia traducătorilor clasici este evidentă aici. Pe lângă posibile

coruperi textuale (erori scribale) în manuscrisele pe care vechii traducători le-au

avut la dispoziţie, unii au încercat să redea textul ebraic în mod literal. În orice

96

caz, acum două milenii, textul ebraic arăta la fel ca astăzi, după cum se poate

vedea din traducerile antice.

Traducerea propusă de noi este încurajată de o abordare sintactică diferită

a textului ebraic, divizându-l şi citindu-l fără vreo consideraţie deosebită pentru

accentele de frazare puse de masoreţi. Adesea athnach, aşezat aici de masoreţi

sub Al+ lô, şi care este descris ca un accent disjunctiv major, este aşezat în poziţii

care, în mod sigur, cer continuitate perfectă. 84

De fapt, soluţia aceasta se găseşte

şi în versiunea engleză Young Literal Translation şi este susţinută şi de Ozanne,

care-l citează pe R. H. Charles comentând:

…T[extul] M[asoretic] este defectiv, aşa cum este redat: Al_ !yaew> wü´ên lô...

Această expresie este tradusă uneori cu „şi nu va avea nimic‖, ceea ce este o

redare discutabilă a unui text nesigur. 85

Apoi, Ozanne comentează:

Expresia, ca atare, nu este absolut imposibilă, deoarece se întâlneşte, de

exemplu, în Exod. xxii. 2, având sensul „şi (dacă) el nu are nimic‖. Cu toate

acestea, este normal ca aceste cuvinte să fie urmate de o indicaţie cu privire

la obiectul (complementul) care lipseşte subiectului. De asemenea, sufixul

pronominal singular de la ACqiw> wüqiccô („şi sfârşitul lui‖) este problematic (v.

26d). Dacă se referă la cetate şi sanctuar, aşa cum sugerează contextul,

(cf. A. V., R. V. mg.), ar trebui să fie la plural. Dacă, pe de altă parte, se

referă la conducătorul care trebuie să vină, (cf. RSV şi cele mai multe

versiuni moderne), atunci suntem introduşi prematur într-un eveniment care

nu are loc înainte de sfârşitul versetului 27 […]

Dacă însă cele două cuvinte vd,Qoh;w> ry[ih'w> wühä`ìr wühaqqödeš sunt legate de

propoziţia precedentă, textul poate fi redat în forma următoare: „Şi după cele 62

de săptămâni, un uns va fi ‘tăiat‘, neavând nici cetatea nici sanctuarul.‖

O redare similară, („când cetatea nu va mai fi a lui‖), este susţinută de

Hartman & DiLella,86

şi de Martin McNamara,87

renunţându-se, însă, la

conjuncţia w> wü, care prefixează cuvântul ry[ih'w> wühä`ìr. Dar sintaxa ebraică

foloseşte în mod legitim expresii de tipul.. w>.. w> („fie…fie…‖, „şi…şi…‖) ca în Daniel

1:3, 8:13. Ozanne afirmă:

84

Vezi Gen 3:3, 46:21, Ex 38:29, Num 1:46, Dan 9:24 e.a., în ciuda afirmaţiei lui Collins (p.

355): „nu poate fi nici o îndoială că punctuaţia masoretică este corectă‖. 85

See C. G. Ozanne (op. cit. pp. 446-447). 86

Hartman and DiLella, The Book of Daniel. Anchor Bible. Vol 23. Garden City, NY:

Doubleday, 1978, p. 240. 87

McNamara, ―Daniel,‖ în The New Catholic Commentary on Holy Scripture. ED. Reginald

C. Fuller; London: Nelson, 1969, p. 669.

97

Aici, Unsul pare văzut ca posesorul natural al cetăţii şi al sanctuarului, şi

se declară că el va muri lipsit şi de una şi de alta. Dacă acest lucru este

mai aplicabil lui Messía sau lui Onias III, cititorul poate judeca singur.88

Aplicând această expresie lui Messía, pentru a fi consecvenţi, putem

recunoaşte că, întrucât Messía era aşteptat ca fiind conducătorul legitim, atât al

cetăţii, cât şi al sanctuarului, – având atât împărăţia, cât şi preoţia supremă,

asemenea tipului Melchisedec, 89

– este de înţeles că, prin pedeapsa cu moartea,

I se tăgăduia orice pretenţie mesianică: şi nu vor fi pentru El (sau: nu îi vor

aparţine / El nu va avea) nici cetatea, nici sanctuarul.

Citirea defectivă Al!yaew> ar putea fi susţinută parţial pe temeiul uzului din

Exodul 22:2, implicând astfel un complement ca, de exemplu rzEA[ `ôzêr („cineva

care să vină în ajutor‖).90

Dar întrucât acest procedeu este neobişnuit, şi pentru

că citirea propusă de Ozanne satisface foarte bine următoarele:

1) necesitatea unui complement direct pentru expresia verbală Al!yaew>; 2) o mai bună sintaxă pentru propoziţia următoare, şi

3) aplicaţia mesianică,

Mă declar satisfăcut de citirea lui Ozanne, care înţelege că Messía „va fi

tăiat, şi nu va avea nici cetatea nici sanctuarul‖. Prin urmare, judecata

omenească Îi tăgăduia şi regalitatea şi preoţia, adică însăşi mesianitatea. Iisus a

murit fără nici o recunoaştere din partea poporului Lui. Vechile profeţii

condiţionate prevedeau gloria Ierusalimului şi a sanctuarului lui în legătură cu

Messía.91

Iisus S-a străduit în mod serios să evite catastrofa naţională a iudeilor.

Deşi ştia că merge pe drumul Crucii, în mod paradoxal, El dorea şi lucra în

vederea gloriei cât mai apropiate a Ierusalimului.92

Propoziţia poate însemna, de

asemenea, că nici cetatea (poporul, laicii), nici sanctuarul (preoţimea) nu aveau

să fie în favoarea lui Iisus. Cu alte cuvinte, de atunci încolo, iudeii rămâneau cu

cetatea şi templul lor, 93

cu politica şi teologia lor, separaţi de singura Fiinţă,

care putea da sens acestor realităţi.

Daniel 9:26c aB'h; dygIn" ~[; tyxiv.y: yašHìt `am nägìd haBBä´

(c) Poporul Conducătorului care va veni, se va strica / va fi distrus

Traducerile clasice diferă, în anumite privinţe, de citirea masoretică,

reflectând, posibil, oarecare eforturi de a adapta litera profeţiei la aplicarea ei în

88

Ibid. sublinierile ne aparţin. 89

Cf. Ps 110, Is 9:6. 90

Like in Ps 22:12, 72:12, Dan 11:45, Lam 1:7, Ps 142:5, Is 63:5. 91

Cf. Is 9:6-7, 11:1-10. 92

Vezi Lc 19:41-44 şi Lc 7:30. 93

Vezi expresia „Iată că vi se lasă casa pustie!‖ (Mt 23:38).

98

cazul lui Antiochus Epiphanes, sau la cine ştie ce alt moment istoric (e. g. citind

~[i cu [conducătorul care va veni] în loc de ~[; popor, sau: ACqi ab'W şi îi va veni

sfârşitul, în loc de ACqiw> aB'h; …[poporul Conducătorului] care va veni; şi

sfârşitul lui…).

LXX: h` sunte,leia auvtou/ metV ovrgh/j kai. e[wj kairou/ suntelei,aj avpo. pole,mou polemhqh,setai (sfârşitul lui cu mânie [va fi], şi până la vremea sfârşitului, va avea

război de război...).

LXX kai. basilei,a evqnw/n

şi o împărăţie a păgânilor fqerei/ th.n po,lin kai. to. a[gion meta. tou/ cristou/ kai. h[xei

va distruge cetatea şi sanctuarul împreună cu Unsul acela. Şi va veni…

~[i | [x;yvim'] dygIn" | ab'W TH kai. th.n po,lin kai. to. a[gion diafqerei/ su.n tw/| h`goume,nw| tw/| evrcome,nw|

şi cetatea şi sanctuarul va distruge cu conducătorul care va veni

= aB'h; dygIn" ~[I VUL et civitatem et sanctuarium dissipabit populus cum duce venturo

şi cetatea, şi sanctuarul [le] va distruge un popor cu un conducător care va veni

Hexapla lui Origen redă în latină această propoziţie în forma: et urbem et

sanctuarium perdet populus principis qui venturus est, fiind în perfectă

înţelegere cu Aquilas: kai. th.n po,lin kai. to. a[gion diafqerei/ laoj h`goume,nou evrcome,nou („iar poporul conducătorului care va veni va distruge cetatea şi

sanctuarul‖).94

Dacă rămânem consecvenţi cu sintaxa stabilită în propoziţia anterioară,

cetatea şi sanctuarul nu mai aparţin acestei propoziţii; prin urmare, traducerea

va fi cu totul diferită de cele obişnuite. După cunoştinţa mea, soluţia pe care o

propunem aici n-a mai fost propusă, ceea ce ar fi principala ei slăbiciune. Ozanne

sugerează următoarea traducere a propoziţiei: Prinţul care trebuie să vină va

distruge popor[ul]…,95

citând, în sprijin Daniel 8:24. Dacă cineva doreşte să

considere substantivul ~[; `am ca obiectul direct al verbului predicat tyxiv.y: yašHìt,

având astfel pe aB'h; dygIn" nägìd haBBä´ („Conducătorul care vine‖) ca subiect al

propoziţiei, (i. e. conducător[ul] care vine va distruge popor[ul]…), va găsi o

mulţime de exemple bune, 96

chiar cu ~[; `am („popor‖) ca substantiv nearticulat. 97

94

Vezi Hexapla pp. 926-927. 95

Op. cit. 447. 96

E. g. Dt 9:26, 2Ch 24:23, Is 14:20, Dan 8:24-25, Gn 18:24.31.32, 19:14, 2 K 8:19, 2Ch

21:7, Jer 4:7, 36:29. 97

Cf. Job 12:2, Job 34:20, Is 42:6, 43:8, Joel 2:16; to corrupt: Pr 11:9.

99

Totuşi aici, expresia aB'h; dygIn" nägìd haBBä´ („conducător[ul] care vine‖)

este cel mai bine înţeleasă în legătură cu dygIn" x;yvim; mäšìH nägìd

(„Messia-Conducătorul‖) din v. 25, şi sinonimă cu aceea. Observaţi aranjamentul

acestor titluri în structura textului, aşa cum a dovedit în mod convingător Prof.

William Shea. 98

1. vs. 25 dygIn"

Conducător

x;yvim' Messía

A + B

2. vs. 26a — x;yvim'

Messía A —

3. vs. 26b dygIn"

Conducător — — B

Folosirea rădăcinii txX šäHat cu sensul a fi / a deveni stricat (corupt), a se

perverti, la formele Hifil, Piel şi Nifal,99

chiar cu subiectul ~[; `am este demnă de

consideraţia oricărui exeget.100

Dacă se ia expresia aB'h; dygIn" ~[; `am nägìd haBBä´

ca subiect al propoziţiei, cred că este cea mai bună soluţie sintactică. Astfel ~[; `am este în mod corect definit de starea constructus care îl leagă de participiul

definit aB'h; haBBä´. Prin urmare, tyxiv.y: yašHìt este singurul predicat, un verb

intranzitiv. Logica propoziţiei este următoarea: Poporul lui Dumnezeu, numit în

v. 24 „poporul tău [al lui Daniel]‖ este, în mod natural, „poporul Conducătorului

care vine‖, adică al lui „Messía Conducătorul.‖ Poporul lui Messía poate fi înţeles

ca poporul care aşteaptă pe Messía,101

sau ca poporul al cărui conducător legitim

este Messía.

Păstrând citirea clasică a acestei propoziţii, cu expresia vd,Qoh;w> ry[ih'w> wühä`ìr wühaqqödeš (şi cetatea şi sanctuaruil), luată ca obiect direct al lui tyxiv.y: (poporul conducătorului care va veni va distruge cetatea şi sanctuarul

102),

teologi ca Hasel, 103

Shea, 104

şi Owusu-Antwi105

au înţeles că poporul din acest

vers este poporul lui Messía, popor care, prin atitudinea rebelă faţă de

98

Cf. William Shea, ―The Prophecy of Daniel 9:24-27,‖ în 70 weeks, Leviticus, Nature of

Prophecy, F. B. Hollbrook editor, Biblical Research Institute, Washington DC, 1986, 93). 99

See Gn 6:12, Dt 4:16, 31:29, Dan 10:8, Jud 2:19, Ps 14:1, 53:2, Ez 16:47, 23:11, Ţef 3:7. 100

See Ex 32:7.15, Dt 9:12, 2Cr 27:2, Is 1:4. 101

Aşa cum, în Isaia 8, Iudeea este „ţara lui Emanuel‖. 102

Cf. NKJ, ARS, NAB et.al. 103

Gerhard Hasel, ―Interpretations of the Chronology of the Seventy Weeks,‖ în The Seventy

Weeks, Leviticus, Nature of Prophecy, ed. Frank B. Hollbrook, 25. 104

Id. 92-94. 105

Owusu-Antwi , op. cit. 167-170.

100

Dumnezeu şi faţă de Roma imperială a devenit răspunzător pentru dezastrul

venit asupra cetăţii şi asupra templului. 106

Owusu-Antwi leagă participiul aB'h; de expresia mesianică din Ps 118:26.

În orice caz, acest participiu trebuie înţeles ca în Maleahi 3:19 (aB'h; ~AYh; ziua

care vine) sau ca expresia escatologică aB'h; ~l;A[h' lumea viitoare din ebraica

târzie. Nu sunt total împotriva soluţiei propuse de exegeţii amintiţi, dar am

convingerea că soluţia pe care o propunem aici este mai naturală.

Poziţia teologică exprimată aici nu este dogmatică, dar are avantajul de a

satisface mai multe cerinţe sintactice şi logice, permiţând chiar predicatului

tyxiv.y: yašHìt să fie citit ca un Nifal (txeV'yI yiššäHët „se va corupe, se va strica‖, sau

„va fi nimicit‖) ultimul sens fiind atestat în Peshitta (Siriacă). Cele două sensuri

sunt, în unele cazuri, legate, suprapuse, sau confundate.107

Alegând sensul va

deveni corupt, îşi va perverti faptele, avem avantajul de a explica atât

condamnarea la moarte a lui Messía, cât şi destinul nefericit al poporului, care

este amintit în acelaşi context. Dacă forma Nifal ar putea fi dovedită ca fiind cea

originală, atunci este probabilă intenţia unui paralelism cu Nifalul treK'yII din

propoziţea precedentă şi, în acelaşi timp, şi intenţia unui joc de sens asupra ideii

că pervertirea poporului înseamnă distrugerea poporului.

„Conducătorul care trebuie să vină‖ din acest vers este, prin urmare,

acelaşi cu „Messía Conducătorul‖ din v. 25, şi cu Messía din v. 26b. Privitor la

pervertirea prevăzută de profeţie, acesta a fost un efect amplificat al respingerii

adevăratului Messía. Falşi conducători şi falşi messía aveau să apară pentru a

împinge poporul la ruina completă. Şi această împlinire nu s-a oprit la sectorul

iudaic al mulţimilor care pretind că sunt „poporul lui Messía / Christos‖. Noul

Testament a prevăzut şi decăderea poporului care lua locul iudaismului, şi care

într-un sens mai accentuat poate fi numit „poporul lui Messia".

Concluzie

Exegeza propoziţiilor de mai sus, din versurile profeţiei lui Daniel 9:26 (a,

b, c) arată că textul ebraic al lui Daniel merită mai multă atenţie şi că o traducere

mai exactă, în ciuda opiniei largi că în Daniel 9 avem un text foarte dificil,

răsplăteşte toate eforturile. Traducerea celor trei propoziţii, pe care o promovăm

aici este:

(a) Dar, după cele 62 de săptămâni, Messía va fi dat la moarte

(suprimat)

(b) şi nu va avea (nu vor fi pentru El) nici cetatea, nici sanctuarul.

(c) Poporul Conducătorului care va veni, se va strica / va fi distrus…

106

A se vedea 2Sam 20:5, 24:16 pentru cazuri în care poporul este subiectul acestui predicat. 107

V. Pr 6:32, Ier 51:25 şi 2 Rg 23:13.

101

Mai multe precizări, cu valoare teologică ridicată, s-au făcut pe calea

aceasta. În primul rând, profeţia lui Daniel se referă la „Unsul Domnului‖,

marele Messía, şi nu la un oarecare uns, indiferent cine ar fi acela, cu atât mai

puţin la o „ungere‖, cum zice Septuaginta. În al doilea rând, o citire mai naturală

a textului duce la înţelegerea că Messía avea să fie respins, atât în sens religios,

cât şi în sens civil. Nici Cetatea, nici sanctuarul n-aveau să-I aparţină; atât

autorităţile civile (poporul şi conducătorii lui), cât şi cele religioase (preoţimea

templului) aveau să-I fie ostile.

În sfârşit, citirea propoziţiei (c) reflectă posibila previziune că poporul

viitorului Messía (poporul ales) avea să se corupă, să se strice, şi în cele din urmă

să-şi găsească sfârşitul sub ruinele templului (70 e. n.) şi ale cetăţii (135 e. n.), în

timpul unor confruntări militare fără precedent şi antrenând un destin al

conflictului şi al distrugerilor până la sfârşitul timpului, ca o primă lecţie şi

prevestire a ceea ce se va întâmpla în final cu orice popor care „nu a cunoscut

vremea cercetării‖.

Cu Dr. William Fagal

Dr. William Fagal este directorul unei filiale a Patrimoniului Ellen White,

din cadrul Universităţii Andrews, Berrien Springs, Michigan. Patrimoniul Ellen

White (Ellen White Estates) este o instituţie a Conferinţei Generale AZS,

însărcinată cu conservarea, cercetarea şi publicarea manuscriselor originale ale

Ellenei White. 108

24 ianuarie 2003

FL: Dragi fraţi, sunt foarte recunoscător lui Dumnezeu şi Bisericii, că am

posibilitatea să accesez scrierile EGW on-line. 109

Întrucât am descoperit o anumită legătură între viziunile EGW şi

apocriful 2 Ezra, 110

aş dori să ştiu dacă Dvs., cercetătorii de la EGW Estate,

108egw@aubranch.egwestate.andrews.edu, www.WhiteEstate.org,

www.egwestate.andrews.edu. 109

Vezi http://egwdatabase.whiteestate.org/nxt/gateway.dll?f=templates$fn=default.htm . 110

Cartea 2 Ezra este cunoscută sub acest nume în bibliile catolice, în timp ce răsăritenii o

numesc 4 Ezra, şi nu o includ în Biblie. Scrisă la origine în greacă, probabil pe la sfârşitul

primului secol, de către un evreu influenţat de creştinism, cartea s-a păstrat doar în

traducerile: latina, araba, siriaca, etiopiana si armeana. Autorul a atribuit-o lui Ezra, dupa

obiceiul literar al mai multor scriitori evrei antici, pentru a atrage atentia asupra

continutului. Cartea este foarte interesanta si de mare importanta teologica. Dar sunt

considerate originale numai capitolele 3-14. Primele doua (numite conventional 5 Ezra) si

ultimele doua capitole („6 Ezra‖) sunt falsuri adaugate. Citatele de aici sunt dupa NRS.

Pentru conţinutul cărţii şi detalii, vezi adresa http:

www.hope.edu/academic/religion/bandstra/BIBLE/2ES/2ES1.HTM.

102

aveţi cunoştinţă de probabilitatea ca Ellen White să fi citit vreodată o Biblie cu

apocrife. Iată paralele pe care le-am găsit:

2 / 4 Ezra EGW, Early Writings

5:4: 4 Dar dacă Cel Preaînalt îţi mai dă

har să trăieşti, vei vedea [lumea]

aruncată în confuzie, după a treia

perioadă; iar soarele deodată va

începe să strălucească noaptea şi

luna în timpul zilei.

Dumnezeu a ales să salveze pe poporul

Său chiar la miezul nopţii. Pe când

cei răi îşi băteau joc de credincioşi,

deodată a apărut soarele,

strălucind în toată puterea lui, iar

luna s-a oprit în locul ei. (Early

Writings, 285).

6:24: 24În vremea aceea, prieteni se

vor război cu prieteni, ca duşmanii,

pământul şi locuitorii lui vor fi

îngroziţi, iar râurile, de la

izvoarele lor, vor sta pe loc, aşa

încât timp de trei ceasuri nu vor

mai curge.

Semne şi minuni aveau loc în

succesiune rapidă. Toate lucrurile

păreau ieşite din făgaşul lor. Râurile

au încetat să mai curgă... (Early

Writings, 285).

2:42-47: 42Eu, Ezra, am văzut pe

Muntele Sionului o mare mulţime pe

care n-am putut s-o număr, şi aceştia

toţi lăudau pe domnul cu cântări. 43În

mijlocul lor era un tânăr de statură

înaltă, mai înalt decât toţi

ceilalţi. El aşeza câte o coroană

pe capul fiecăruia dintre ei, dar

El era mai înălţat decât ei. Eram

fascinat de ceea ce am văzut, 44 şi am I

întrebat pe un înger: „Domnul meu,

cine sunt aceştia?‖ 45 El a răspuns şi

mi-a zis: „Aceştia sunt cei care s-au

dezbrăcat de veşmântul muritor, şi

s-au îmbrăcat cu cel nemuritor, cei

care au mărturisit numele lui

Dumnezeu. Acum ei sunt încoronaţi şi

primesc ramuri de palmier.‖

46 Atunci am zis îngerului: „Cine este

tânărul acela care aşează coroane pe

capetele lor şi le pune ramuri de

palmier în mâini?‖ 47 El a răspuns şi

mi-a zis: „Este Fiul lui Dumnezeu, pe

care ei L-au mărturisit în lume.‖ Astfel

Înainte de a intra în Cetate, sfinţii au fost

aranjaţi într-un careu perfect, având pe

Iisus la mijloc. El era cu capul şi cu

umerii mai înalt decât sfinţii şi decât

îngerii. Statura Lui maiestuoasă şi

înfăţişarea Lui fermecătoare puteau văzute

de toţi cei prezenţi în acel careu.

[... ] Apoi am văzut un foarte mare

număr de îngeri aducând din Cetate

coroane strălucite – câte una pentru fiecare

sfânt, cu numele lui scris pe ea. Când Iisus

cerea coroanele, îngerii I le prezentau,

apoi cu propria Lui mână, cu dreapta,

iubitul Iisus aşeza coroanele pe capetele

sfinţilor. În acelaşi fel, îngerii aduceau

harpele, şi Iisus le înmâna sfinţilor. (Early

Writings, 288).

103

2 / 4 Ezra EGW, Early Writings

am început să-i laud pe aceia care

stătuseră bravi pentru pentru numele

Domnului.

2:19... tot atâtea râuri de lapte şi miere

şi şapte munţi puternici pe care cresc

trandafiri şi crini; prin acestea voi

umple de bucurie pe copiii tăi.

Muntele Sionului era chiar în faţa

noastră, având pe el un templu slăvit.

În jurul lui erau alţi şapte munţi,

pe care creşteau trandafiri şi

crini. Şi am văzut pe copilaşi

căţărându-se, ori, dacă voiau,

folosidu-se de aripile lor şi zburând

până pe vârfurile acelor munţi şi

culegând florile care nu se veştejesc

vreodată. (Early Writings, 19).

Nu am temeri că descoperirea aceasta ar compromite calitatea inspiraţiei

Ellenei White. Cred în autenticitatea darului ei profetic, care m-a ajutat atât de

mult şi pe mine, nu doar Biserica în general. Dar dacă am găsi anumite

informaţii privitoare la posibilitatea dependenţei literare a Ellenei White în acest

caz, am putea da mai bune răspunsuri hermeneutice şi exegetice la aceste

viziuni.

Dumnezeu să vă binecuvânte pe toţi! FL

26 Ian 2003

W. Fagal: Dragă frate Lăiu, îţi mulţumesc că ai contactat Patrimoniul

Ellen White.

James White a adăugat nişte note la relatarea EGW a uneia din viziunile

ei, şi acolo a dat mai multe referinţe la cărţile apocrife. Prin urmare, nu eşti

primul care observă o legătură între acestea.

După signatura mea, voi reda pentru tine copia unui document scris de

Arthur White asupra acestui subiect. Cred că-l vei găsi interesant. În vederea

mea, Arthur White are destulă dreptate. Aş adăuga doar puţin la ceea ce spune

el:

1) Ellen White face distincţie între o apocrifă („carte ascunsă‖) şi Biblie („cartea

standard‖). Pentru ea, cele două nu par să fie acelaşi lucru.

104

2) Biblia, spre deosebire de apocrife, este cartea despre care ea spune că „ne va

judeca în ziua de apoi‖. Vezi materialul lui Arthur White pentru alte comentarii.

Sper că acestea vor fi utile pentru tine. Mulţumim că ne-ai scris şi

Dumnezeu să te binecuvânte!

_______________________________________________________

________

William Fagal, Director, Ellen G. White Estate Branch Office, Andrews

University, Berrien Springs.

Ellen G. White şi apocrifele

O declaraţie a lui Arthur White din 1969, cerută acum pentru uz didactic de Ron

Jolliff, profesor de religie la Southwestern Adventist College. Paragraful din

Manuscrisul 4, 1850, n-a fost publicat până în acest moment.

R. W. Olson:

În timp ce nu se cunoaşte că Ellen G. White ar fi citat din apocrife, există ceva

documentaţie din primii ani care ar putea interesa în pentru un studiu al legăturii

dintre Ellen White şi aceste scrieri. James White, in broşura „Cuvânt către turma

cea mică‖, în primul articol, intitulat „Cele şapte plăgi de la sfârşit‖, include două

referinţe la apocrife:

Pag. 2: „Sămânţa s-a uscat sub brazdele lor, grânarele sunt pustii, hambarele sunt

părăsite, fiindcă cerealele s-au uscat.‖– vezi Ioel 1:15-18, Ier 30:23, 24, Dan 12:1,

Hab 3:12. 13, Ţef 1:17. 18, 2 Ezra 15:10-13.

Pag. 3: „Îi voi purta [pe sfinţi] cu mână tare şi cu braţ întins, şi voi lovi Egiptul cu

plăgi ca odinioară,‖ etc. -- 2 Ezra 14:11.

Cum J. White a furnizat referinţe biblice la două din viziunile E. White incluse în

broşura Cuvânt către turma cea mică, el a inclus de asemenea anumite referinţe la

apocrife. Explicaţia lui care precede publicaţia primei viziuni este următoarea:

„Următoarea viziune a fost publicată în Day Star, cu peste un an înainte. La

cererea prietenilor, este republicată în această broşură, cu trimiteri biblice, pentru

folosul turmei mici. – A Word to the Little Flock, p. 13.

La subsolul paginilor 15 şi 17 există referinţe pentru textul Ellenei White, una din

ele la 2 Ezra 2:43 (p. 15) şi cealaltă la 2 Ezra 2:19 (p. 17). Este clar că James

White a observat unele asemănări între ceea ce scrisese Ellen White şi anumite

lucruri pe care el le citise în 2 Ezra, şi a folosit aceste referinţe la fel ca şi pe cele

biblice pe care spune că le-a adăugat.

Cartea ascunsă (apocrifa)

Într-un raport semnat de trei dintre primii credincioşi se face referire la „cartea

ascunsă‖ (apocrifa) despre care Ellen White a rostit câteva cuvinte într-o viziune.

Iată relatarea:

„Altă dată, cu ocazia unei întâlniri ţinute în casa fratelui Curtis din Topsham,

Maine, ea a fost răpită într-o viziune. S-a ridicat în picioare, a luat marea

105

Biblie de familie de pe masă, şi a ţinut-o în mână un timp, la unghi de 45

grade, şi spunând despre ‘cartea ascunsă‘ că nu se afla acolo. Când cineva a

întrebat dacă apocrifele nu sunt în acea Biblie, fratele Curtis a răspuns că,

într-adevăr, nu sunt. Ea a continuat să vorbească un oarecare timp despre

‘cartea ascunsă‘. Nimeni în afară de familia Curtis nu ştia că Biblia aceea nu

conţinea apocrifele.

Ss: D-na S. Howland, Rebecca Howland Winslow, Frances Howland Lunt.

În raportul unei viziuni date Ellenei White la Oswego, N. Y. pe 11 ianuarie 1850,

şi scrisă la 28 ianuarie 1850, Ellen White face o referire la „cartea ascunsă‖.

Descrierea a ceea ce i s-a arătat în viziune conţine multe elemente şi cuprinde în

dosar 4 1 pagini dactilografiate. Spre sfârşitul declaraţiei ei găsim aceste cuvinte:

„Toţi, toţi cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu vor intra pe porţi în Cetate şi

vor avea drept la Pomul Vieţii ca să fie pentru totdeauna în prezenţa iubitului

Iisus a Cărui înfăţişare străluceşte mai tare decât soarele la amiază. Atunci am

văzut Cuvântul lui Dumnezeu cel curat şi nefalsificat, am văzut că noi trebuie

să răspundem pentru felul în care primim adevărul proclamat de acest Cuvânt.

Am văzut că el a fost de-a lungul timpului un ciocan care sfărâmă în bucăţi

inima de cremene şi un foc care topeşte zgura şi plumbul, pentru ca inima să

fie curată şi sfântă. Am văzut atunci că apocrifa era ‘cartea ascunsă‘, şi că

înţelepţii din aceste zile ale sfârşitului ar trebui s-o înţeleagă. Am văzut însă

că Biblia este cartea standard, care ne va judeca în ziua de apoi. Am văzut că

accesul la cer este destul de ieftin, că nimic nu este prea scump ca să fie jertfit

pentru Iisus şi că pentru a intra în împărăţie trebuie să dăm totul.‖–

Manuscript 4, 1850, (A copy of E. G. White's Vision which she had at

Oswego, NY).

În diferite ocazii se fac referiri la apocrife în articolele din Review and Herald.

Acestea sunt interesante şi se adaugă copii ale materialului.

Sensul şi semnificaţia completă a declaraţiei E. G. White din 1850 nu sunt clar

văzute. Ar trebui să se observe însă că Ellen White nu face niciodată vreo referire

la apocrife în scrierile ei pe parcursul celor 65 ani care au urmat. Dacă ce ni s-a

păstrat este o copie corectă a ceea ce a scris ea, (pentru că există şi unele

incertitudini cu privire la acurateţea unora dintre declaraţiile care poartă aceste

date timpurii), în nici o ocazie ulterioară nu a atras atenţia Bisericii la apocrife,

îndemnând să fie citite sau să explice semnificaţia lor. Aşa fiind cazul, sfatul

nostru este să nu se acorde mare atenţie aceste chestiuni. Cu siguranţă că tăcerea

ei cu privire la acest subiect în lucrările publicate este semnificativă.

Arthur L. White

Ellen G. White Estate, Washington, D. C., Release Date June 6, 1985. 111

________________________________________________________________

26 ianuarie 2003

111

E. G. White, Manuscript Releases Volume Fifteen, pp. 65-67. Manuscript Release #1148.

106

FL: Dragă frate Fagal, am citit cu atenţie mesajul Dvs. şi mi se pare destul

de clar că soţii White ştiau ceva despre apocrife, întrucât James a indicat cartea

2/4 Ezra ca referinţă. Într-adevăr, una din afirmaţiile E. G. White este destul de

stranie, ideea aceea că înţelepţii „ar trebui s-o înţeleagă „ (should understand it).

Poate că, spunând aceasta, ea nu s-a referit la apocrifă / apocrife, ci la distincţia

dintre apocrife şi Biblie, fiindcă aceasta este ideea pe care o subliniază acolo.

Presupun că ea a citit vreodată, sau, cel puţin, a auzit în casa părinţilor ei

ceva din apocrife, deoarece am găsit următoarele într-un document din

biblioteca on-line a Dvs.:

Biblia cea mare pe care a cerut-o Ellen White după această viziune din casa ei din

Portland, era, probabil exemplarul care se păstrează în muzeul Patrimoniului

Ellen White şi poartă numele părinţilor ROBERT & EUNICE HARMON gravate

cu litere de aur pe cotor – este o biblie de 18 / 11 inci [40 / 25 cm] şi groasă de 4

inci [9 cm], cântărind 18. 5 pounds [8, 3 kg]. A fost tipărită la Boston de către

Joseph Teal în 1822, şi este ilustrată cu 26 de gravuri frumoase. Între Vechiul şi

Noul Testament se află o foaie care conţine registrul familiei, completată de

James White. De asemenea, între cele două testamente, conţine cărţile apocrife.

(1BIO 92. 2).

Concluzia mea preliminară este că Ellen White şi soţul ei aveau cunoştinţă

de cartea 2/4 Ezra şi că revelaţiile date de Dumnezeu Ellenei White prin viziuni

au folosit şi asemenea imagini escatologice, familiare ei şi oamenilor cărora se

adresa ea, la fel cum Dumnezeu şi / sau autorii inspiraţi au împrumutat imagini

din literatura pseudo-apocaliptică (e. g. din Cartea lui Enoh) şi chiar din

mitologia populară (e. g. balaurul cu şapte capete, hades-ul, tartarul, et a.)

pentru a vorbi oamenilor într-un limbaj imagistic familiar şi elocvent. Credeţi că

am dreptate?

Al Dvs. în Christos, FL.

Ianuarie 2003

W. Fagal: Dragă frate Lăiu, vă mulţumesc că aţi răspuns. Am împărtăşit

mesajul Dvs. şi unuia dintre colegii mei de la biroul principal al Patrimoniului

Ellen White. El a menţionat în mod special ultimul Dvs. paragraf, exprimându-

şi încrederea că sunteţi pe linia dreaptă. A sugerat că, dacă vreţi să scrieţi ceva

mai mult la acest subiect, ne-ar plăcea să avem şi noi o copie. Ne-ar putea ajuta

să răspundem la alte întrebări pe care le primim, din când în când cu privire la

această chestiune.

Mulţumim că ne-aţi împărtăşit gândurile asupra acestui subiect. Domnul

să vă binecuvânte şi să vă călăuzească în slujirea Lui.

107

Cu Dr. Jon Paulien

Dr. Jonathan K. Paulien a fost timp de peste 20 ani profesor de NT la

Seminarul Teologic al Universităţii Andrews din Michigan. Din 2007 este decan

al Facultăţii de Religie din Universitatea Loma Linda. Specialitatea sa este

literatura ioanină. Este unul dintre cei mai buni învăţaţi ai noştri în materie de

Apocalipsă.

Paulien şi-a luat licenţa în teologie (BA) la Atlantic Union College, iar

studiile postuniversitare (MDiv şi PhD) le-a făcut la Universitatea Andrews,

încheind cu teza doctorală Decoding Revelation’s Trumpets: Literary Allusions

and Interpretation of Revelation 8:7-12 (1987). Până în 1987 a lucrat ca pastor

în New York. Dr. Paulien are un număr impresionant de lucrări publicate: 10

cărţi şi peste 100 de articole, referate academice etc.

Detalii despre Jon Paulien şi activitatea sa pot fi găsite pe saitul personal,

şi pe Wikipedia. 112

Octombrie 2000

FL: Dragă frate Paulien, deşi n-am discutat niciodată, vă cunosc bine de la

Conferinţa Biblică de la Ierusalim şi apoi din scrierile şi casetele Dvs.

excepţionale.

Predau exegeză şi apocaliptică biblică în Institutul Teologic Adventist din

România. [... ] Activitatea mea secundară, dincolo de preocuparea cu studiile

postuniversitare, este participarea la o nouă traducere a Bibliei (deocamdată a

Noului Testament) în cadrul Societăţii Biblice Interconfesionale din România.

[... ] Este doar o introducere, ca să înţelegeţi cine şi de ce vă scrie.

Lucrez acum la o traducere a Apocalipsei [... ] şi aş dori ca, înainte de a-mi

spune ultimul cuvânt asupra ei, să am şi sfatul Dvs., întrucât, după ştiinţa mea,

112

Vezi en.wikipedia.org/wiki/Jon_Paulien ; www.andrews.edu/~jonp/jonhome.htm

www.llu.edu/llu/faculty/directory/faculty.html?id=jpaulien

108

sunteţi unul dintre cei mai buni specialişti în Apocalipsă. Am făcut tot ce am

putut ca să fiu fidel faţă de textul grecesc, să evit ebraismele incomode (mii de

kai, kai, kai, ...)113

şi topica grecească, neobişnuită pentru limba română. Am

încercat să redau ideea autorului într-o limbă română actuală, în forma cea mai

clară.

Am împărţit textul Apocalipsei în paragrafe, iar numerele versetelor sunt

marcate în interorul paragrafelor. după modelul Bibliei de Ierusalim, dar numai

ca model, fiindcă n-am respectat orbeşte împărţirea de acolo.

Îmi pare rău că nu mi-am amintit la timp despre Dvs., dar acum, pentru că

în câteva zile trebuie să-mi spun ultimul cuvânt asupra traducerii, vă rog,

trimiteţi-mi un scurt mesaj care să se refere la problemele de traducere.

Ştiţi bine că există locuri în care greaca Apocalipsei nu este atât de simplă,

unde poate aţi făcut deja nişte cercetări personale, încât sunteţi pregătit să mă

ajutaţi cu unele sugestii [...]. Am evitat sugestia ariană din capitolul 3 („începutul

zidirii lui Dumnezeu), traducând: Izvorul (sau Originea) creaţiei lui Dumnezeu.

JP: Florine, bine ai făcut. Referitor la textul din Apocalipsa 3:14, cuvântul

grecesc poate însemna început sau domnitor. Nuanţa de sursă / izvor ar veni

undeva între acestea, ceea ce este cel mai bine pentru cititor. Eu văd în această

expresie o referire la Iisus ca al doilea Adam, Acela care domneşte peste creaţia

lui Dumnezeu (cf. Gen 1:28).

FL: Ultimul verset din capitolul 10 l-am tradus cu următorul sens:

Trebuie să profeţeşti din nou multor neamuri, popoare etc.... (şi nu: cu

privire la multe neamuri, aşa cum apare în traducerea pe care o folosim noi în

România, şi în multe altele. Am ajuns la această soluţie, atât din motive

contextuale, cât şi din cauză că expresia profhteu/sai evpi. în LXX redă expresia

ebraică l[; abeN"hi hinnabe’ ‘al care se foloseşte întotdeauna cu sensul de a

profeţi avertizând pe, a rosti un mesaj profetic „asupra‖... În acelaşi capitol, am

tradus pe cro, noj, chronos, cu timp (ceea ce, prin comparaţie cu profeţia din

Daniel 12, la care se referă aici Apocalipsa, se referă la timp ca perioadă

profetică) şi nu cu zăbavă / întârziere, aşa cum apare în unele versiuni.

JP: Foarte bine ai făcut în ambele cazuri. Te-ai descurcat minunat.

FL: În Apocalipsa 14:12 am tradus credinţa în Iisus, ceea ce este obişnuit

pentru greaca NT. 114

A spune credinţa lui Iisus („faith of Jesus‖), în română ar

113

Conjuncţia greacă kai („şi‖, etc.) este adesea, în NT echivalentă cu particula ebraică

prepozitivă wă- (şi, iar, dar, ci; de asemenea; adică; atunci; apoi, et al.) care intervione în text

cu o frecvenţă foarte mare (ca şi în alte limbi semitice; de exemplu, în arabă), ceea ce în

limbile europene este inadmisibil. Este o dovadă de prost gust literar să începi multe

propoziţii şi expresii cu aceeaşi particulă „şi‖). 114

Compară cu Mc 11:22 :Ecete pi,stin qeou/ (lit. „aveţi credinţa lui Dumnezeu‖) = aveţi

credinţă în Dumnezeu; sau în 2 Tes 2:13, pi,stei avlhqei,aj (lit. „în credinţa adevărului) =

credinţa în adevăr.

109

însemna „credinţa pe care a trăit-o Iisus‖, ceea ce s-ar confunda, din punct de

vedere teologic, cu păzirea poruncilor lui Dumnezeu, primul obiect al păzirii

(ţinerii) din această propoziţie.

JP: Mie mi se pare a fi un genitiv subiectiv, referindu-se la credincioşia lui

Iisus pe care a exercitat-o când era pe acest pământ. Credincioşia Lui este baza

Evangheliei. Părerea mea este că sensul genitivului obiectiv: credinţa (noastră)

în Iisus ar fi diferit exprimată, în mod normal.

FL: Referitor la Apocalipsa 14:6, am redat evanghelie veşnică într-o

formă definită „cu Evanghelia veşnică‖, fiindcă dacă este, într-adevăr, veşnică,

trebuie să fie unică, deci permite articol definit în traducere. Totuşi, un specialist

de prim rang de la UBS nu mi-a acceptat ideea, deoarece aici nu ar fi vorba de

Evanghelie, ci de o veste bună specifică, vestea căderii Babilonului (v. 8).

Întrebarea mea: În ce sens şi de ce este veşnică această veste bună despre

judecarea Babilonului şi despre pedepsirea falşilor închinători, aşteaptă încă

răspuns de la domnia sa şi de la oricine. Ce credeţi despre această idee?

JP: Îmi place să cred că traducerea cu articol definit este mai bună, deşi

articolul nu este acolo în text. Argumentul tău a fost bun. Probabil ar fi cel mai

bine să se traducă cu articol definit, dar lăsând cititorului posibilitatea, printr-o

notă de subsol, că articolul este implicat şi nu sigur.

FL: N-am reuşit să găsesc o traducere mai bună pentru versetele care ar

confirma un fel de predestinaţie în Apocalipsa 13:8 şi 17:8. După criterii pur

gramaticale, nu putem forţa textul să fie mai în acord cu noi. Cred că trebuie să-l

lăsăm aşa cum este.

JP: Corect principiu.

FL: Pur şi simplu, nu pot înţelege ce-i cu numele acestea „scrise de la

întemeierea lumii‖, dar sunt convins că este cea mai bună traducere (dacă avem

în vedere expresia similară din capitolul 17).

JP: Poate este o referire la semnificaţia veşnică a Crucii, în 13:8? După

cum războiul din cer are implicaţii care ne trimit cu gândul înainte de Creaţie, la

fel şi Crucea.

Îţi doresc cele mai bune realizări în acest proiect.

[Nedatat]

FL: Dragă Dr. Paulien, vă trimit aici nişte adrese internet unde am găsit

informaţii despre acel ostrakon care s-ar fi descoperit, cu inscripţia ebraică יהוה .byt yhwh („Casa Domnului‖), despre care a scris Michael Hasel în Ministry בית

Întrucât alţi specialişti nu consideră autentică această descoperire, ar fi

interesant de cunoscut mai multe păreri.

www. nyx. net/~dwashbur/home. html

www. zuv. unibas. ch/uni_nova/083/03d_mathys/home. shtml

110

www. wort-und-wissen. de/sij/sij61-s. html

În continuare, doresc să vă dezvălui alte descoperiri ale mele din

Apocalipsă. N-ar fi nici o mirare dacă deja v-aţi gândit la cel puţin unele din ele.

După cum capitolele istorice din cartea lui Daniel ne pregătesc să

înţelegem mai bine viziunile care urmează, tot aşa se întâmplă şi în Apocalipsă.

Deşi informaţiile contextual-istorice sunt vizibil reduse în Apocalipsă, în

comparaţie cu Cartea lui Daniel, ele nu sunt mai puţin relevante. Astfel, în

legătură cu marea temă expusă în secţiunea centrală a chiasmului

macrostructural al Apocalipsei, avem următoarele fapte:

1. Ioan primeşte revelaţia Apocalipsei, care se concentrează asupra

subiectului marii controverse referitoare la închinare şi la sabat, chiar în ziua

sabatului. Ziua este numită aici kuriakhv (küriaké = „domnească‖), din cauza

contextului cultural-istoric şi apocaliptic, într-un timp în care se cerea ca toţi să-l

numească pe cezarul Domitianus, DOMNUL (Ku,rioj / DOMINVS), cezarul

fiind, în acelaşi timp, Suveranul Pontif al romanilor.

sabatul este numit aici ziua domnească, pentru că închinarea este modul

de exprimare al reverenţei („temerii‖) şi loialităţii faţă de un suveran / domn.

Sunt sigur că referirea la ziua cea sfântă a Domnului, precum şi primirea

Apocalipsei de la Iisus în această zi nu este ceva întâmplător, ci intenţionat, şi în

strânsă legătură cu tema centrală a cărţii, care este închinarea la „Cel care a făcut

cerul, pământul, marea şi izvoarele apelor‖, în opoziţie cu închinarea la Fiară şi

la Chipul ei (cf. AP 14:6-12).

2. Ioan spune că el se afla atunci în Patmos, din cauza Cuvântului lui

Dumnezeu şi a Mărturiei lui Iisus. Această expresie arată ca o parafrază la

Apocalipsa 12:17 şi 14:12. Problema era că Ioan se închina altui Dumnezeu decât

Domitianus, care se intitulase DOMINVS AC DEVS (Domn şi Zeu? Dumne-Zeu).

Experienţa mărturisitoare a lui Ioan prefigurează şi anunţă profeţia din cartea

sa.

3. Celelalte referiri istorice legate de tema centrală sunt două situaţii (cap.

19 şi 22) în care Ioan se închină îngerului trimis de Christos. Este foarte

semnificativ cazul, dat fiind că se repetă şi este relatat de două ori. Întâmplarea

este incredibilă, deoarece Ioan era creştin evreu, şi nu pot crede că el s-a închinat

acelui înger ca lui Dumnezeu. Însă gestul lui Ioan a dat ocazie îngerului să-şi

exprime atenţionarea –bine ştiind că Gabriel (Îngerul lui Christos, cf. Ap 1:1) a

fost numit în locul lui Lucifer, – şi să ne avertizeze în vederea ultimei mari

amăgiri, când Satan Însuşi se va arăta, travestit perfect în Christos, dar un

Christos care va dicta lumii după „evangheliile‖ bisericilor populare.

111

Episcopii / prezbiterii Celor 7 Biserici, în calitate de soli ai Domnului, sunt

numiţi îngeri.115

Misiunile evanghelistice trimise de Dumnezeu, din viziunile

Apocalipsei sunt, de asemenea, simbolizate prin îngeri; Domnul Christos Însuşi

este simbolizat / descris printr-un Înger în capitolul 10, şi în capitolul 12 (ca

Michael), posibil şi în capitolul 8 (îngerul-preot). Aceasta, totuşi, nu contrazice

faptul că El este de natură absolut divină, nici nu contrazice dreptul Său la

închinare din partea noastră. Satan este, de asemenea, numit înger (îngerul

abisului) în capitolul 9.

Am convingerea că aceasta este o avertizare severă împotriva închinării la

creatură în locul Creatorului, în armonie cu avertizarea celui de-al treilea înger

din cap. 14.

În final, dacă vă plac explicaţiile mai picante, am descoperit că termenul

grecesc para,dosij (parádosis = transmitere, tradiţie, datină, predanie, cf. 1 Pt

1:18, care este folosit în Biblie, de regulă, cu sensul de trădare, vânzare, cedare,

a da pe cineva pe mâna... cf. Mt 10:19) totalizează 666, după cum urmează: Π

(80), Α (1), P (100), Α (1), Δ (4), O (70), (200), Ι (10), (200).116

Acest pont ar

putea folosi unui evanghelist ca Dvs. pentru a fixa în minţile ascultătorilor

superioritatea Scripturii şi originea demonică a aşezării tradiţiilor populare mai

presus de Cuvântul lui Dumnezeu.

Vă doresc noi biruinţe în Christos! Fratele mai mic, FL.

14 Oct 2001

JP: Un salut pentru astăzi! Tocmai citesc şi recitesc aici gândurile tale.

Îmi pare rău că n-am putut petrece mai mult timp împreună, când am fost în

Cernica. Dumnezeu să te binecuvânte mereu. Jon.

Oct 17 2001

FL: Întrucât primesc regulat de la Dr. Samuele Bacchiocchi faimosul End-

Time Issues, şi am schimbat câteva mesaje între noi, sunt conştient de ultimele

sale opinii despre micul corn, despre cele 1260 de zile, etc. Nu sunt un

conservator înţepenit, dar sunt înclinat să respect vederile tradiţionale, afară de

cazul că există o evidenţă constrângătoare că ele nu sunt corecte. Dacă ele au

unele slăbiciuni (şi ar putea fi destule slăbiciuni dacă ne referim la detaliile

115

Atât termenul ebraic mal’ach, cât şi cel grecesc anghelos înseamnă, în realitate: sol,

mesager, trimis, ambasador, delegat. Deşi, cu timpul, termenii aceştia s-au specializat, fiind

de cele mai multe ori aplicaţi la soli (cereşti) ai lui Dumnezeu, care de regulă sunt fiinţe

spirituale supraomeneşti, referirea la soli omeneşti (ambasadori) este obişnuită. 116

Sistemul grecesc de scriere a cifrelor era asemănător cu cel ebraic. Literele alfabelului

erau numărate de la 1 (alpha) la 10 (iota), apoi se numărau zecile până la o sută (rho), după

care se numărau sute, până la 800 (omega). Erau introduse şi alte semne care nu existau în

alfabet (episemon / digamma / vaw, un fel de sigma final, pentru 6; koppa, un semn pentru

90; şi sampi, o combinaţie de sigma + pi, pentru 900).

112

tehnice ale exegezei!) aceasta nu înseamnă că trebuie să fim nerăbdători de a

arunca totul peste bord.

După ce am trimis fratelui Bacchiocchi e-mail-ul pe care vi-l redau mai

jos, m-am gândit să-mi fac cunoscută opinia faţă de câţiva prieteni din „locurile

înalte‖, sperând că cineva ar putea fi interesat să aprofundeze o asemenea

cercetare. 117

Eu rămân convins că perioada celor 1260 de ani, datată între 538 şi

1798 este încă relevantă din punct de vedere istoric.

Iată care a fost mesajul meu adresat fratelui Samuele:

Dragă frate, SB

Mulţumesc pentru End Time Issues No 90, pe care mi l-aţi trimis. Tocmai l-am

citit şi am anumite îngrijorări.

Am studiat şi eu, de mulţi ani, aspectul istoric al celor 3 ani şi jumătate

apocaliptici, şi chiar dacă n-am făcut o cercetare exhaustivă, a fost suficient ca să

ajung la următoarele concluzii:

1. Perioada este într-adevăr simbolică, aşa cum spuneţi, (ca şi cele 70 de

săptămâni din Daniel 9!), dar aceasta nu înseamnă că ea nu permite aplicaţie

istorică exactă. 118

2. Primul învăţat care a descoperit datele istorice actuale ale aceste perioade

apocaliptice a fost englezul Drue Cressener, care şi-a publicat studiul în 1689; el

a spus că perioada se socoteşte din timpul războiului lui Justinian cu ostrogoţii în

Italia, până la puţin timp înainte de 1800. Este deosebit de important că el a spus

acest lucru cu peste 100 de ani înainte de a se sfârşi această perioadă la 1798!

119

3. Studiind istoria progresului papal din primele secole, am ajuns la concluzia că

au existat mai multe momente istorice pentru afirmarea Papalităţii, atât înainte,

117

Mesajul a fost trimis în acelaşi timp şi fraţilor Dr. Jacques Doukhan, şi Dr. William Shea. 118

Este ca şi numărul celor 12 apostoli. Este simbolic, pentru că Iisus nu a ales întâmplător

12, ci de dragul semnificaţiei istorice a lui Israel. În acelaşi timp însă, numărul este real.

Perioada de „1 vreme, 2 vremi şi ½ vreme‖ poate fi simbolica (jumatatea lui 7; timpul secetei

din vremea lui Ilie; timpul activitaţii publice a lui Iisus; 42 luni = 7 semestre; 1260 zile =

7x7x3x3x10), dar este şi literală, deoarece este exprimată codificat în mai multe moduri

(1+2+1/2 vremi, 42 luni, 1260 zile) şi pentru că i se aplică exact principiul zi-an, în mod

istoric, ca şi în cazul celor 70 de săptămâni din Daniel 9 (care, de asemenea, este o perioadă

simbolică, dar şi reală). 119

Dr. Drue Cressener (c. 1638-1718) a fost cleric anglican (vicar episcopal), originar din

Suffolk, Doctor of Divinity al Universităţii din Cambridge. Având în vedere tendinţele

multor anglicani contemporani şi chiar din casa regală, de a reveni într-o formă oarecare la

catolicism, Cressener şi-a publicat una din cărţile sale, The Judgments of God upon the

Roman Catholic Church, cu ocazia încoronării lui Wilhelm de Orania, în care afirma (p.

312): Întrucât primul termen al Fiarei a fost cu ocazia recuperării cetăţii Romei sub Justinian

[538], atunci înseamnă că timpul acesta nu trebuie să se sfârşească decât cu puţin înainte de

anul 1800. (Citat în L. E. Froom, The Prophetic Faith of Our Fathers, vol. 2, RHPP,

Washington, D.C., 1948, pp. 588-596.

113

cât şi după 538. Cu siguranţă, Papalitatea n-a fost o creaţie a anului 538 (şi nici

sfârşitul ei definitiv n-a fost în 1798, fiindcă este evident că ea n-a căzut!).

4. Am observat, totuşi, că profeţia din Daniel 7 nu vorbeşte despre o putere care

este doar religioasă. După cum celelalte 10 coarne ale Fiarei sunt state / „regate”,

la fel şi al unsprezecelea, micul corn, trebuie să fie un stat, un „regat”, chiar dacă

unul mai slab la început, dar în timp devine impunător, după cum este scris:...

Hezwah rab min-Habrätah (BHS), – ceea ce, în diferite traduceri, după cum

urmează: „maggiore delle altre corna‖ (NRV, LND); „seemed greater than the

others‖ (NRS), „more conspicuous than its fellows (TNK), „looked more

impressive than its fellows‖ (NJB). Aceasta înseamnă că ar trebui să căutăm

rădăcinile istorice ale Statului Papal, şi ar trebui să ne aşteptăm ca, la începuturi

să fie un stat nu foarte vizibil şi bine definit.

5. Întemeierea oficială a Statului Papal, odată cu Donaţia Pepiniană din 755 nu a

fost adevăratul început, începutul modest vizat de profeţie. În 755, Statul

Bisericii a fost primit, dintr-o dată, o mare extindere, pe baze noi, în urma acelei

donaţii. Dar există atât de multe dovezi că Papalitatea avea un stat şi o autonomie

politică, din punct de vedere practic, în anumite teritorii din Italia (inclusiv

Roma), cu mult înainte de 755. Acele pământuri erau situate în sudul Italiei, pe

coaste, în Roma şi Sicilia. În timp ce aceste teritorii (numite Patrimonium Sancti

Petri – Moştenirea Sf. Petru) au apărut deja din secolele IV-V, Papalitatea nu

putea avea independenţă în timpul controlului politic imperial până la anul 476,

nici în timpul domniei lui Odoacru, până pe la 489, nici în timpul suveranităţii

ostrogote, care în anul 538 a fost desfiinţată în teritoriile din Sicilia, Sudul Italiei

şi Roma.

6. În timp ce războiul contra ostrogoţilor s-a sfârşit mai târziu (într-o primă fază

în 539, apoi în final, în 554, în nordul Italiei), eliberarea Italiei de sud şi de

mijloc, inclusiv a Romei, a avut loc între anii 536-538. În anul 538, Roma era

complet eliberată de controlul ostrogotic.

7. Deşi n-am găsit mare lucru cu privire la aranjamentele politice dintre împăratul

Iustinian şi Papa Vigilius, am descoperit că, la sfârşitul războiului, in 554,

Justinian a confirmat controlul papal asupra Statului Bisericii, prin documentul

numit Pragmatica Sancţiune. Această confirmare înseamnă că Justinian dăduse

deja Papei control politic, ceea ce nu putea avea loc înainte de 538, când armatele

imperiale au eliberat jumătatea sudică a Italiei şi Roma, lăsându-le, practic, sub

controlul unui ducat papal. În orice caz, toţi papii de după Vigilius sunt

menţionaţi că au avut putere administrativă şi politică în acele teritorii. Toate

autorităţile în domeniul istoriei sunt de acord asupra creşterii controlului papal în

Italia acelor timpuri. Deşi Statele Bisericii (după cum era numit statul papal) erau

nominal supuse împăratului, practic ele erau tot mai supuse Papalităţii, care a

reuşit să preia controlul deplin, jucându-şi rolul cu abilitate între longobarzi şi

bizantini, până când au apelat, în final, mai degrabă la sabia francilor, decât la a

răsăritenilor.

114

Ştiu că este nevoie de o cercetare mai profundă în domeniu, dar nu cred că este

atât de înţelept să acceptăm datele convenţionale pe care ni le oferă istoricii ca

fiind cele mai bune, (mă refer la semnificaţia anului 755). Cineva ar trebuie să

cerceteze mai profund acest subiect, înainte de a smulge din rădăcini şi a arunca

la gunoi o explicaţie profetică a cărei valoare a fost probată de secole! Aceasta

nu se compară cu explicaţia millerită despre [jertfa] necurmată = păgânismul, sau

cu alte stângăcii mai vechi din teologia noastră...

V-am trimis şi o secţiune din disertaţia mea asupra lui Daniel 7-9, aşa cum mi-aţi

cerut, în special partea care se referă la semnificaţia anului 538 etc., întrucât aţi

promis că o veţi citi şi-mi veţi da un scurt răspuns. Aştept încă. 120

Al Dvs. în serviciul Domnului, FL.

14 Martie 2003

JP: Dragă Florine, e bine că am noi veşti de la tine. Îmi cer scuze pentru

îndelunga întârziere a răspunsului. Toamna trecută a fost îngrozitor de încărcată

pentru mine.

Tocmai mi s-a cerut din partea Comitetului de cercetări Biblice al

Conferinţei Generale să scriu un referat asupra celor cinci apariţii ale perioadei

de 1260 zile (42 luni etc...) în Apocalipsă. Întrebarea este dacă ele sunt perioade

diferite aşa cum Dr. Bacchiocchi sugerează, sau este vorba de aceeaşi perioadă în

diferite contexte literare. Eu sunt pentru această ultimă variantă, dar niciodată

n-am studiat problema în detaliu. Se aşteaptă de la mine să fiu gata prin

Octombrie. Când va veni timpul, aş dori să ştiu şi părerea ta asupra acestui

studiu.

În esenţă, sunt de acord cu ceea ce spui referitor la Dr. Bacchiocchi. Îţi

mulţumesc pentru comentariile pe care mi le-ai împărtăşit, cele cu scris albastru.

Le voi păstra în minte, în timp ce voi face această cercetare. Te rog să păstrăm

legătura.

Jon Paulien.

Note critice la traducerea Apocalipsei

Ap 1:1. VApoka, luyij (Descoperire, dezvăluire, revelaţie). Propun O

apocalipsă, deoarece este şi titlul cărţii şi termen tehnic teologic. (nu

Apocalipsul).

Ap 1:7, 18:9 ko, yontai (se vor boci? vor plânge? ) Cf. Lc 23, 27. Mai degrabă,

se vor bate cu pumnii în piept, se vor lovi cu sabia (în semn de doliu, de

disperare şi mare părere de rău cf. Lev 19:28).

120

Până la data redactării acestui volum, încă n-am primit reacţia promisă.

115

Ap 1:10. h` kuriakh/| h`me, ra| – Prop. Ziua Domnească. Expresie unică în toată

Biblia; doar adjectivul domnesc mai este folosit în 1Cor 11, 20. (În scrieri

de mai târziu este numită astfel Duminica –lat. dominica, domnească,

pe care, însă, Ioan o numeşte, în manieră iudaică, „ziua întâi a

săptămânii‖, cf. In 20, 1. 19). Dacă traducem cu „ziua Domnului,‖ aşa

cum apare în aproape toate traducerile, dezavantajul este că această

expresie se referă, în toată Biblia, la Ziua cea Mare a Judecăţii. Contextul

imediat, însă, indicând locul şi circumstanţele experienţei extatice,

favorizează înţelegerea că este vorba de o zi anume închinată Domnului,

numită astfel, probabil, în contrast cu zilele închinate Cezarului (care se

numea Dominus ac Deus!). În limba română traducerea nu ar fi

derutantă, deoarece avem şi Rugăciunea Domnească.

Ap 1:13. podh, rh. Lit. veşmânt lung până la picioare, simbolizând o anumită

demnitate. Este un hapax în NT. În LXX, însă, denumeşte pieptarul

marelui preot (Ex 25, 7; 35, 9), mantia scumpă, albastră a

marelui preot (Ex 28, 4. 31; Zah 3, 4), veşmântul preoţesc simplu,

de in, purtat şi de marele preot în ziua ispăşirii (Ez 9, 2-3. 11, Lev

16, 4. 23. 32, cf. Dan 10, 5). Acest uz pragmatic al termenului în LXX,

precum şi contextul de aici (Personajul ceresc este şi încins centură de

aur la piept, şi umblă printre sfeşnice de aur…), favorizează

traducerea cu veşmânt de mare preot, sau haine de arhiereu.

Ap 1:15, 2:18. calkoli, banoj – nu este nici aramă, nici bronz, ci un minereu,

aliaj natural de cupru, argint, aur şi altele, care, topit şi turnat, era

cunoscut sub numele de electrum sau oricalc. Etimologic, termenul

este format din calko, j (cupru sau aliaje de cupru: bronz, alamă) şi li, banoj (tămâie, substanţă care picură ca tămâia; topitură). Imaginea

descrisă de Ioan seamănă cu cea din Dan 10, dar acolo textul grecesc

foloseşte expresia calko, j evxastra, ptwn / stilbwn (bronz sclipitor), şi nu

calkoli, banoj. Peşitta traduce termenul din Apocalipsă cu

nehaşá libnanayá, „bronz libanez‖, iar Vulgata,

cu orichalcum (gr. orei, calkoj lit. „aramă din munte‖, rom. oricalc =

metal mitic la greci, desemnând mai târziu diferite tipuri de aliaje de

cupru, de ex. cupru+zinc = alamă; în orice caz, un metal dur şi

strălucitor). Poate că autorul, care se foloseşte şi de limbajul altor

viziuni, cum ar fi cea din Ezechiel 1, a încercat să redea în greaca pe care

o vorbea, termenul ebr. din Ez 1, 27, lmvx haşmal (electrum? bronz

şlefuit? ), redat în LXX prin elektron = electrum (minereu de

aur+argint+cupru, sau aliaj din acestea, considerat mai scump ca aurul)

sau chihlimbar / ambră (o răşină aurie, sclipitoare). Lexiconul lui

Bauer este, de asemenea, nesigur despre chalkolibanos, ceva de felul

minereului de aur sau vreun tip de alamă sau bronz fin, identificat

ipotetic cu electrum sau cu oricalc. Optez pentru traducerea

116

electrum, cu o mică notă de subsol, deoarece acest aliaj era foarte

cunoscut încă din sec. 8 î.e.n. în Asia Mică (deci în locurile

păstorite de Ioan!) şi folosit în monetărie. Enciclopediile îl prezintă

ca aliaj natural de aur, argint, cupru şi alte metale.

Ap 1:18, 6:8, 20:13. 14. Ai,dhj sau A,dhj (lit. „nevăzut‖). termen mitologic care

denumeşte locul unde se duc morţii în general (FA 2, 27-31), echivalent

cu ebraicul Şeol (denumire poetică a mormântului – Num 16, 30; Ps 49,

15) şi cu latinescul Infernum („ţinutul inferior‖). A nu se confunda cu

iadul (termen românesc pentru Gheena, „iazul de foc‖, veşnica pierzare),

care este soarta celor condamnaţi la judecata divină (Ap 20, 14-15).

„Lăcaşul morţilor‖ este o exprimare mai frumoasă decât Locuinţa

Morţilor (Cornilescu) şi, oricum, corectă, în comparaţie cu traducerile

care au iad. Dar se mai pot căuta denumiri poetice ca: „Tărâmul de Jos‖,

„Tărâmul morţilor‖, „Imperiul morţii‖. Optez pentru denumirea Sălaşul

Morţilor. Însă, oricare variantă o alegem, în acest caz trebuie să fim

consecvenţi în toate cărţile biblice.

Ap 6:1 mi, a una, o. Aici trebuie tradus cu prima, deoarece în context este

vorba de prima pecete şi prima Fiinţă. La următoarea pecete, autorul

spune: pecetea a doua, a doua Fiinţă.

Ap 3:10 thrh, sw evk th/j w[raj tou/ peirasmou/ te voi păzi de (? ) ceasul

încercării. Este derutant, pentru că face o afirmaţie contrară învăţăturii

generale a Scripturii. Dumnezeu promite ajutor în încercare, prezenţa

Lui pentru a ieşi biruitori din încercare, dar nu că ne-ar feri de

necazuri. Nici Hristos însuşi, nici profeţii, nici apostolii n-au fost scutiţi

de încercări. Mai mult, în Ap 7:14 ni se spune că o mulţime imensă de

credincioşi va trece chiar prin necazul cel mare. Din p. d. v.

gramatical, construcţia poate avea sensul întâlnit la cei mai mulţi

traducători (Cf. In 17:15, FA 15:29). Dar există şi traduceri care au

îndreptat această problemă, de ex. : LSG şi NEG: je te garderai aussi á

l'heure de la tentation… RVA: yo tambien te guardaré a la hora de la

prueba…MENGE: will auch ich dich bewahren (und erretten) aus

der Stunde der Pruefung (Comp. LEI: bewarren en redden uit de ure

der beproeving; LUT, EIN, SCH şi ELB: bewahren vor der Stunde der

Versuchung). Lexiconul grec-francez clasic * indică, pentru prepoziţia

EH la punctul B…||3 şi următoarele: p. ext. durant, pendant. Este

posibil, totuşi, ca prepoziţia să aibă aici, sensul ei obişnuit (de), având în

vedere că urmează verbului thre, w. În acest caz, însă, păzirea sau ferirea

promisă nu se poate referi la încercare (probă, test), pentru următoarele

motive: în In 17:15, să-i păzeşti de cel rău nu este o rugăciune ca Satan

să nu aibă voie să ispitească, să încerce, ci, rugăciunea este pentru a-i

feri de cădere la probă (în încercare). La fel şi aici, promisiunea se

poate referi, nu la faptul că biruitorii din Filadelfia nu vor trece prin

117

ceasul încercării, ci că Dumnezeu îi va păzi de pericolul căderii care se

află în încercare, ca să iasă cu bine din ea.

Ap 3:14 h` avrch. th/j kti, sewj nu poate fi tradus cu Începutul zidirii, pentru

că, fiind vorba de Hristos, se înţelege, aşa cum trag concluzia

antitrinitarienii, că Hristos ar fi prima fiinţă creată de Dumnezeu. Fiind

vorba de o Persoană, pe care Ioan o numeşte, adesea, Cuvântul lui

Dumnezeu, sensuri mai potrivite ale lui avrch, în acest context, sunt:

principiu, temei, origine, cauză, temelie; autoritate, funcţia de

conducător, principe (căpetenie). Lexiconul lui Bauer recomandă aici

sensul de cauză primă, dând nişte exemple din literatura antică, dar

afirmă că este posibil şi sensul de primul creat, ca în Iov 40:19. Optez

pentru traducerea: Principiul Creaţiei lui Dumnezeu (în acord cu In 1:1:

La început era Cuvântul…, toate s-au făcut prin El…etc), sau Temelia

Zidirii lui Dumnezeu (cum sugerează numele Amin, şi adjectivul

credincios, ideea de stabilitate).

Ap 5:2. Textul grecesc reflectă un ebraism: „să deschidă cartea şi să-i dezlege

peceţile‖ (un kai epexegetic: adică să-i rupă….), care lasă impresia unei

inversiuni cronologice, ca în cap. 4, 11. IEP propune: di aprire il libro,

rompendone i sette sigilli…

Ap 5:8 kiqa, ra, nu alăută. Harpă clasică grecească, cu şapte corzi,

adoptată şi de romani, instrument profesional de virtuozitate, folosit

pentru acompaniamentul cântecelor lirice şi epice, solistice şi în cor, atât

în teatre, la banchete, cât şi în ceremoniile religioase.

Ap 8:11 A, yinqoj = absint, băutură tare din pelin, folosită din antichitate.

Sau: „Pelin.‖ (ca plantă) – Artemisia absinthium. Cred că este mai bine

să zicem Absint, decât Pelin, fiindcă imaginea se referă în context la

băutură nu la plantă.

Ap 10:6 cro, noj ouke, ti estai, nu va mai fi întârziere (? ) cro, noj = timp

general, timp măsurat, perioadă, an, termen, răgaz. Întrucât imaginea

Fiinţei cereşti care pronunţă această expresie este în concordanţă cu

scena din Dan 12, 4-9 (unde în rolul principal este Acelaşi personaj din

Daniel 10, 5-9), şi pentru că scena din Daniel 12 este dominată de tema

cronologiei apocaliptice („vremi‖, „zile‖), este evident că autorul nu a

înţeles desfiinţarea timpului, sau a vreunei întârzieri, ci, pur şi simplu

că, după ce Îngerul a desigilat sulul tainei acelui special timp apocaliptic,

nu mai există nici o „vreme hotărâtă‖ (timp fixat, timp profetic) de vestit.

De altfel, Îngerul indică, în mod implicit, că încă va fi întârziere,

deoarece taina lui Dumnezeu, vestită profeţilor, nu este sfârşită, ci se

va sfârşi în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţă.

Fiindcă Îngerul vorbeşte despre un viitor, iar scena cu Îngerul are loc în

timpul celei de-a şasea trâmbiţe, afirmaţia Lui indică o întârziere. Deci,

118

nu putem traduce: nu va mai fi amânare (zăbavă, întârziere).

Traducerile existente sunt împărţite între ideea de întârziere, şi ideea

generală de timp. Optez pentru traducerea: că nu va mai fi alt timp

fixat (altă vreme hotărâtă).

Ap 10:11, profhteu, sai evpi, să profeţeşti despre (? ), ar trebui tradus cu a

profeţi spre avertizarea…, Expresia este un ebraism

(Ez 11:4) „a profeţi peste‖ (a rosti oracole profetice

spre avertizarea…) care se întâlneşte cu sensul amintit în LXX la Ezra 5,

1; Am 7, 15 (+ laon), Am 7, 16; Ier 32/25, 30; 33/26, 12; Ez 6, 2; 13, 2. 16.

17; 21, 2. 7; 29, 2 e. a

Ap 11:11, evn auîtw în el (locativ? ). Traducerea acestei expresii este stranie în

acest caz, deoarece este vorba de închinare, iar obiectul legat de

închinare este altarul. Dacă traducem prepoziţia en cu „în‖ iese un sens

locativ, în dezacord cu contextul. (Dacă ar fi vorba de altarul vreunei

biserici, acolo ar putea intra vreo doi-trei închinători, dar aici se vorbeşte

despre un templu, în termenii topografici ai celui din Ierusalim:

templu, altar, închinători, curtea lui Israel, curtea Neamurilor, unde

altarul nu era o încăpere sacră, ci un obiect pe care se aduceau

jertfele, în care nu intra, şi nu putea încăpea nimeni. Credincioşii se

închinau însă prin mijlocirea altarului – fiind prezenţi la ceasul jertfei

publice, sau aducând ofrande individuale şi colective pentru tot felul de

motive şi ocazii, constituind ritualul aproprierii de Dumnezeu–. Sintaxa,

ţinând seama de topica frazei, nu permite înţelegerea că ar fi vorba de

templu ca loc de închinare, deoarece închinarea nu avea loc în templu

(naos), ci la templu (hieron), în curte, în faţa altarului. Pentru alte cazuri

în care en auto apare altfel decât cu sens locativ, vezi Mt 23, 20. 21 (en

auto – cu privire la altar sau templu– [jură] pe…, luând ca martor

[altarul, templul]), Mt 17, 21 (cu privire la, cu). Verbul anterior dă sensul

prepoziţiei en, cf. Lc 12, 8 ([a mărturisi] pe, despre, în favoarea), Lc 23,

22 ([a găsi] cu privire la, la, împotriva), In 3, 15 ([crede] în), 13, 31. 32,

([glorificat] prin intermediul), Ef 2, 18 ([nimicind vrăjmăşia] prin

intermediul Lui / sau prin aceasta), Col 1, 16. 17 (prin El [au fost create,

stau]), 2, 15 ([triumfând] prin El / aceasta), 1Pt 2, 2 (prin el [să

creşteţi]). Optez pentru traducerea: se închină prin intermediul

(mijlocirea) lui.

Ap 12:14, kairoi, : vremi. Deşi textul grecesc nu precizează numărul acestor

vremi apocaliptice, faptul că expresia este împrumutată din Daniel (7,

25; 12, 7), unde ebraiştii sunt de acord că vocalizarea ar trebui să reflecte

dualul (două vremi), ceea ce susţinea şi Origen (duo anni) şi este

evident din celelalte moduri de exprimare ale acestei perioade criptice

(1260 zile sau 42 luni = 1 an + 2 ani + ½ an = trei ani şi jumătate, cf.

LXX Dan 4, 13. 20. 22. 29, unde alexandrinii au tradus cele şapte vremi,

119

cu şapte ani). Lexiconul lui Bauer confirmă traducerea 1+2+ ½ ani.

Vezi şi timpul tipologic al lui Ilie din Lc 4, 25; Iac 5, 17 (3 ani + 6 luni).

Ap 13:8 Aici, Părintele Galeriu a propus să traducem cu topica textului

grecesc, în aşa fel încât să se înţeleagă că Mielul este înjunghiat de la

întemeierea lumii şi nu scrierea numelui în Cartea Vieţii. Deşi nu cred în

doctrina augustiniană sau calvină a predestinaţiei, sintaxa acestui text,

comparată cu cea din Ap 17:8, ne arată că nu putem face nimic mai mult.

De altfel, şi Părintele Anania a redat această aparentă predestinaţie, ca şi

majoritatea traducătorilor.

Ap 13:10 mai precis, prizonierat sau captivitate decât robie.

upomonh nu înseamnă întotdeauna răbdare. Adesea înseamnă statornicie, iar

în LXX, acest termen grecesc traduce, în mod obişnuit, termenul ebraic

pentru nădejde (speranţă, aşteptare cu credinţă şi răbdare). În acest

context, fiind vorba de un teribil test cu privire la închinare, sensul cel

mai potrivit este statornicie.

Ap 14:3 kiqarwdoj nu este virtuosul care cântă („joacă‖) la acest tip de harpă,

ci cântăreţ vocal care se acompaniază la harpa cu şapte coarde.

Ap 14:6, euaggelion aiwnion veşnic(ă). Înseamnă atât pentru totdeauna, cât

şi dintotdeauna, de demult. Cf. LXX Is 58, 12, în manieră ebraică.

Evanghelia veşnică nu poate fi decât una singură, cea adevărată, de

aceea trebuie tradus cu articol definit. Este Evanghelia de demult

şi mereu actuală, neschimbătoare, pe care, după cum spunea Apostolul

Pavel în Gal 1, 6-9, nici îngerii din cer şi nici apostolii înşişi nu au

căderea s-o schimbe.

Ap 14:8. 9 a venit, i-a urmat… Această traducere lasă impresia că îngerii

aceştia vin unul după altul şi pleacă, asemenea cailor din cap. 6. În

realitate, verbul avkolou, qhsen înseamnă, de obicei, s-a alăturat, a însoţit

pe, a urmat pe…

Ap 14:12 thn pi, stin Ihsou credinţa lui Iisus (? ). Trebuie să vedem aici, mai

degrabă, un genitiv obiectiv, ca şi în Mc 11, 22; In 2, 17;Iac 2, 1; Rom 1,

5;10, 2; 2Cor 10, 5;Tit 1, 1; 1Pt 1, 22. Vezi şi 2Tim 4, 7, deoarece este

vorba de Evanghelie (v. 6) şi credinţa în Iisus este exact elementul

teologic care ar lipsi pentru a fi vorba de o adevărată Evanghelie.

Ap 14:13 Adverbul avp‘‘ av, rti de acum încolo, se leagă mai natural de verbul

anterior, decât de propoziţia următoare (care mor de acum încolo ~ de

acum încolo, da, zice Duhul, se vor odihni).

Ap. 14:18 înger ieşind din altar (? ). Mai degrabă, din faţa altarului Cf. Lc 1,

11; Ap 8, 5.

Principala problemă a Apocalipsei sunt ebraismele care trebuie

exprimate într-o manieră românească.

120

1. Ap 1:12: m-am întors să văd glasul (? ) care… Propun: M-am întors să văd al cui glas îmi vorbea.

2. Repetarea lui kai în sens copulativ (şi) este exasperantă în limba română. S-au făcut unele progrese în îndreptarea situaţiei în traducere, dar încă se mai poate îmbunătăţi textul. „Şi‖ trebuie să apară numai acolo unde nu se poate fără el.

3. Iată că… = Iată, 4. Spre deosebire de alte cărţi biblice, cred că în Apocalipsă, ar trebui ca

personajele (însufleţite sau neînsufleţite), reprezentate prin simboluri, să fie scrise cu majusculă. Aşa cum scriem în poveste Lupul sau Zmeul cu majusculă, tot aşa vom scrie şi aici Fiara, Balaurul, Cei Şapte Îngeri, etc. Cu atât mai mult, toate numele şi denumirile criptice ale lui Dumnezeu, ale lui Hristos şi ale Duhului Sfânt, să fie scrise cu Majusculă. Pe lângă necesitatea ortografică, această evidenţiere prin majuscule ajută pe cititor să distingă personajele dramei apocaliptice din ţesătura de simboluri, şi lectura devine mai impresionantă. Însă nu vom lua drept personaje, elementele cu rol de decor, sau care nu se repetă.

5. Timpurile verbale folosite de autor sunt, adesea, derutante. Autorul scrie greceşte, dar pare să gândească evreieşte. Pentru el, timpurile imperfect, prezent şi viitor sunt, în unele cazuri, tot una. Aoristul şi perfectul le foloseşte adesea ca perfectul ebraic, şi în loc de mai mult ca perfect. Traducătorul trebuie să fie atent mai mult la timpul logic al acţiunii decât la timpul gramatical. Totuşi, se pare că în unele locuri, de exemplu în cap. 4, secvenţa timpurilor este intenţionată, din trecut spre viitor: v. 1-4 la aorist şi imperfect în trecut, v. 5-8 la prezent, v. 9-10 la viitor. Propun să respectăm această succesiune, nu întâmplător folosită în descrierea scenei Tronului, pentru a sugera eternitatea divină, ca şi Numele: Cel Care era, Care este şi Care vine.

6. Ap 9:7-9 feţe ca nişte feţe de…, părul ca părul de…, platoşe ca nişte platoşe de…, exprimare pleonastică, neobişnuită şi nenecesară în limba română. Propun: feţe… ca de…, părul…ca de…, ş. a. m. d.

7. Ap 9:17 platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Aici este necesar să se indice culorile, deoarece culorile sunt intenţionate aici, şi ele nu sunt explicite pentru cititorul obişnuit: roşii ca focul, albastru-violete ca iacintul şi galbene ca pucioasa.

8. Ap 12:11 nu şi-au iubit viaţa, până la moarte – nu s-au iubit pe ei înşişi (thn yuchn autwn, sufletul lor, ebraism) până la moarte.

9. Ap 13:10. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor. În ce sens „este aici‖? Eu traduc cu Aici se dovedeşte… sau aici se vede… fiindcă acesta este sensul cerut de context.

10. Ap 13:12 pământul şi închinătorii lui să se închine ~ mai degrabă, pământul, adică locuitorii lui, să se închine.

11. Ap 14:13 Ferice de morţii care mor în Domnul…! = Ferice de cei care mor în Domnul…! (În limba română, morţii nu mai mor…).

121

Cine este Laodicea apocaliptică, în mărturiile EGW ?

În interpretarea adventistă tradiţională, moştenită de la înaintaşii

protestanţi, cele şapte biserici ale Apocalipsei simbolizează Biserica universală

traversând şapte epoci.

Numele celor şapte biserici simbolizează Biserica în diferite perioade ale erei

creştine. Numărul şapte indică desăvârşire (întregime) şi simbolizează faptul că

mesajele acestea se extind până la sfârşitul timpului, în timp ce simbolurile

folosite dau pe faţă starea Bisericii în diferite perioade ale istoriei lumii. ― (AA

585, PPPA 1911)

Reformatorii din veacul al XVI-lea ar fi dorit să fie recunoscuţi ca

Filadelfia, dar comentatorii lor s-au mulţumit în cele din urmă cu simbolul

Sardes. Adventiştii milleriţi din perioada 1833-1844 s-au identificat cu Filadelfia,

ca şi comentatorii care includeau aici toate mişcările de trezire religioasă,

misionare, biblice, caritabile din prima parte a secolului XIX (sau,

incluzând şi sfârşitul secolului XVIII).

După 1844, adventiştii sabatarieni au continuat să-şi aplice frumosul

supranume de Filadelfia, moştenit din perioada millerită, rezervând celorlalţi

adventişti („de ziua întâi") numele de Laodicea (cf. 1BIO 342).

La scurt timp însă, după 1850, unii lideri AZS au început să recunoască

mesajul către Laodicea ca fiind potrivit pentru starea de relativă letargie în care

alunecaseră credincioşii AZS. Prima aplicare a mesajului laodicean la AZS a fost

făcută de către James White într-un articol din Review and Herald de la 16

octombrie 1856. E. G. White a confirmat imediat această înţelegere în 1

Testimonies (141-144, cf. 7 SDABC 761), şi a continuat această aplicaţie în

vederea redeşteptării spirituale.

Dacă a fost vreodată un popor reprezentat de starea descrisă în solia laodiceeană,

acesta este poporul care a avut mare lumină, descoperirea Scripturilor, pe care au

primit-o Adventiştii de Ziua a Şaptea. (18 MR 193)

Oare vor merge Adventiştii de Ziua a Şaptea pe aceeaşi cale pe care a apucat

poporul iudeu? Oare se va aplica mesajul către biserica laodiceeană la acest

popor? Oare, aceia care au văzut o mare lumină, care au avut mari ocazii şi multe

privilegii, vor înceta să servească drept martori pentru Christos? Aceia care

cunosc adevărul, dar care nu simt nici o povară specială de a da pe faţă fapte

corespunzătoare vor fi ca acel rob care a ştiut voia Stăpânului lui dar n-a făcut-o.

(19 MR 172)

Ce amăgire mai mare poate veni asupra minţilor omeneşti, decât o încredere că

au dreptate, când sunt cu totul greşite? Mesajul Martorului Credincios găseşte pe

poporul lui Dumnezeu într-o tristă amăgire, totuşi sincer în acea amăgire. Ei nu

ştiu că starea lor este deplorabilă în ochii lui Dumnezeu. ― (RH dt 09-16-73 pr

05)

122

Eu ştiu că există aceste pericole printre noi. Noi suntem în starea aceea încropită

în care este descrisă biserica laodiceană din Ap 3. În timp ce noi ar trebui să fim

cea mai zeloasă biserică din câte există pe pământ, sau din câte au existat timp de

optsprezece secole, noi suntem în cea mai mare parte adormiţi. (RH Nov. 4,

1873).

Mesajul către biserica laodiceeană este aplicabil la starea noastră. Cât de clar este

arătată aici poziţia celor care cred că au tot adevărul, care se mândresc cu

cunoştinţele lor din Cuvântul lui Dumnezeu în timp ce puterea lui sfinţitoare n-a

fost simţită în viaţa lor. Clocotul iubirii lui Dumnezeu lipseşte din inimile lor, şi

tocmai această iubire fierbinte face ca poporul lui Dumnezeu să fie lumina lumii.

(RH July 23, 1889)

Mesajul adresat bisericii laodiceene este deosebit de aplicabil nouă ca popor. El

ne-a fost prezentat de mult timp, dar n-a fost luat în seamă cum ar fi trebuit. Când

lucrarea pocăinţei este serioasă şi profundă, membrii bisericii vor cumpăra în mod

individual bogăţiile cerului [Apoc 3:18 citat. ] O, cât de mulţi privesc lucrurile

într-o lumină pervertită, în lumina în care Satan ar vrea ca ei să vadă. (MS 33,

1894)

Mesajul laodicean se aplică tuturor celor ce mărturisesc că ţin legea lui

Dumnezeu, dar nu o împlinesc. Nu trebuie să fim egoişti în nici un lucru. Fiecare

aspect al vieţii de creştin trebuie să fie o reprezentare a vieţi lui Christos. Dacă nu

este aşa, vom auzi teribilele cuvinte, «Nu vă cunosc». ― (RH Oct. 17, 1899)

[Apoc. 3: 15-18 citat] Aceste cuvinte se aplică bisericilor şi multora dintre cei cu

poziţii de încredere din lucrarea lui Dumnezeu (MS 108, 1899)

Bogăţiile cerului sunt oferite bisericilor (comunităţilor) noastre. Fiecare individ

trebuie să aibă un interes hotărât faţă de invitaţia lui Christos. Fraţilor şi surorilor

sunt gândurile voastre de felul acesta? «Aceste cuvinte tăioase hotărâte nu mă

privesc pe mine; eu sunt într-o stare spirituală destul de bună, deşi poate că nu am

tot clocotul şi zelul pe care îl au unii. Eu cred adevărul. Cei cărora le aparţine

acest mesaj pot să-l ia. Cred că unii chiar au nevoie de el.» Voi care gândiţi şi

raţionaţi astfel, fiţi siguri că sunteţi chiar aceia cărora li se adresează acest mesaj..

Cât timp mai sunt desfăşurate bogăţiile scumpe ale cerului înaintea voastră,

apropiaţivă şi cumpăraţi ceea ce aţi pierdut – aurul iubirii şi credinţei şi haina albă

care este neprihănirea lui Christos. (Letter 30 a, 1892)

Bisericile (comunităţile) noastre sunt în starea descrisă în mesajul către biserica

laodiceeană. Ele nu sunt nici reci, nici fierbinţi. Ele au nevoie de o experienţă

proaspătă, nouă. Dumnezeu le cere să se pregătească pentru venirea Domnului;

căci ea este foarte aproape. ― (SpM 307 — Spalding and Magan Collection)

Solia către biserica laodiceeană este aplicabilă tuturor celor ce au avut mare

lumină şi multe ocazii, dar nu le-au preţuit. (RH March 11, 1902)

Mesajul trimis de Dumnezeu bisericilor din Efes şi Sardes este aplicabil acelora

care în veacul acesta au avut mare lumină dar n-au deschis uşa inimii la bătaia

lui Christos. Domnul a arătat clar că El are o «ceartă» cu poporul Lui. Incendiile

123

care au avut loc în ultimul timp în New York şi în alte oraşe, n-au fost un

accident. Acolo a fost mâna atotputerniciei. Spiritul lui Dumnezeu Se retrage de

la lume din cauză că avertizările din cer n-au fost luate în seamă. Noi avem

nevoie să fim atenţi, fiindcă o stare de lucruri asemănătoare intră în rândurile

noastre ca popor. (Ms. 18, 1903, p. 3 - A Call to Repentance, Nov. 10, 1902)

Fraţilor, căutaţi pe Domnul; umiliţi-vă inimile înaintea Lui. Am o dorinţă intensă

să vă văd umblând în lumină, după cum Christos este în lumină. Mă rog foarte

serios pentru voi. Dar nu pot să văd că lumina pe care mi-a dat-o Dumnezeu nu

este favorabilă pentru predicatorii sau pentru bisericile noastre. Voi v-aţi părăsit

dragostea dintâi. Neprihănirea proprie nu este haina de nuntă. Pericolul nostru

înfricoşător este a nu urma lumina clară a adevărului. (18 MR 192)

Mesajul adresat bisericii laodiceene descoperă starea noastră ca popor. (RH

15.12.1904)

De aici s-a născut un adevărat mit: că Laodicea ar fi numele profetic al

Bisericii AZS şi că mesajul, prin urmare, se adresează în mod exclusiv

adventiştilor. Alţii nu mai au dreptul să vadă că sunt, aşa cum zice Martorul

Credincios, „nenorociţi, săraci, orbi şi goi!" Am reuşit cea mai sublimă

performanţă spirituală, să ne asumăm monopolul ruşinii !121

În realitate, însă, deşi Ellen White s-a ocupat cu precădere de Biserica în

care activa, şi a adresat mesajul laodicean pastorilor şi membrilor AZS, ea nu a

crezut că mesajul acesta este exclusiv pentru adventişti, că Laodicea ar fi numele

profetic al Bisericii AZS (sublinierile îmi aparţin):

Avertizarea pentru ultima biserică trebuie proclamată de asemenea, tuturor celor

ce pretind a fi creştini. Solia laodiceană, asemenea unei săbii ascuţite cu două

tăişuri, trebuie să ajungă la toate bisericile. [... ] Vor lua seama bisericile la solia

laodiceană? Se vor pocăi ele, sau vor continua în păcat, în ciuda celei mai

solemne solii de adevăr — solia „îngerului al treilea‖ — proclamată lumii?

Aceasta este ultima solie de har, ultima avertizare către o lume căzută. Dacă

Biserica lui Dumnezeu devine călâie, ea nu stă în favoarea lui Dumnezeu mai

mult decât bisericile reprezentate ca fiind căzute şi devenite locuinţe ale

diavolilor, colivii cu tot felul de păsări necurate şi detestabile. Cei ce au avut

ocazii de a auzi şi primi adevărul, cei ce s-au alăturat Bisericii Adventiste de Ziua

a Şaptea, numindu-se poporul lui Dumnezeu, păzitori al poruncilor, şi totuşi nu au

mai multă vitalitate şi consacrare f aţă de Dumnezeu decât bisericile cu numele,

vor primi din plăgile lui Dumnezeu la fel de sigur ca şi bisericile care se opun

legii lui Dumnezeu. Numai aceia care sunt sfinţiţi prin adevăr vor compune

familia regală în palatele cereşti pe care Christos S-a dus să le pregătească pentru

cei ce Îl iubesc şi păzesc poruncile Lui. (19 MR 176)

121

Câteva biserici locale şi-au pus drept firmă chiar acest nume neavenit.

124

Va fi luat în consideraţie, acum, mesajul către biserica laodiceană? Christos Se

arată ca fiind dezgustat de bisericile de astăzi. El nu le poate suporta gustul;

totuşi El le oferă un cuvânt de speranţă: «Pe cei pe care-i iubesc îi mustru şi-i

pedepsesc; fii deci zelos şi pocăieşte-te!». Vom căuta noi, oare, pe Domnul,

mărturisindu-ne păcatele, înainte ca acel teribil spirit de jos să devină singura

putere conducătoare în vieţile noastre?‖ (Ms 139, 1903. 18 MR 41)

Mesajul laodicean a început să răsune. Luaţi acest mesaj în toate aspectele lui şi

faceţi-l să răsune înaintea oamenilor, oriunde vă deschide drum Providenţa.

Îndreptăţirea prin credinţă şi dreptatea lui Christos sunt temele care trebuie

prezentate unei lumi care piere― (Letter 24, 1892)

Mesajul laodiceean însă a fost aplicat de EGW uneori la situaţii concrete

din istoria AZS.

Am înţeles că amândoi aceşti oameni, S. şi C. [Smith şi Conradi?] au fost la

Conferinţa Generală [ţinută în Battle Creek, 17 feb. — 6 mart. 1893]. N-au putut

discerne, oare, acolo, descoperirile Spiritului lui Dumnezeu? N-au putut vedea ei,

oare, că Dumnezeu deschidea zăgazurile cerului şi revărsa o binecuvântare? De

ce s-a întâmplat acest lucru? Mărturii au fost date Bisericii, corectând-o şi

sfătuind-o. Mulţi au făcut o aplicare practică a mesajului laodicean, mărturisindu-

şi păcatele şi pocăindu-se cu întristare de suflet. Ei au auzit glasul lui Iisus,

negustorul ceresc: «Iată, Eu stau la uşă şi bat...» (Ap 3:20). (1MR 349)

Citiţi şi soliile date în capitolul al treilea din Apocalipsă. Dumnezeu a trimis pe

îngerul Lui din cer ca să dea aceste solii. Mesajul laodicean aparţine bisericii din

Los Angeles şi bisericilor (comunităţilor) noastre în general. Vor, ele, să se ridice

şi să facă lucrarea pe care le-a dat-o Dumnezeu? (Loma Linda Messages 86)

Ellen White nu a prezentat mesajul laodicean ca o condamnare adresată

Bisericii, oricare ar fi ea, ci ca un mesaj de speranţă care însoţea apelul la

pocăinţă:

Am văzut că această chemare către biserica laodiceeană va afecta suflete. Un zel

tot mai aprins este cerut de Dumnezeu din partea noastră. Trebuie să ne pocăim,

să aruncăm la o parte toate sentimentele noastre fireşti, să ne simţim nenorocirea,

să cumpărăm acel aur prin care să devenim bogaţi, alifie ca să vedem, haine albe

ca să ne îmbrăcăm. (Letter 2, 1851)

La alte cinci biserici (comunităţi) vizitate în estul statului Michigan, introducerea

soliei laodiceene a dat naştere la redeşteptări. (1BIO 353)

Biserica trebuie să strălucească şi va străluci «frumoasă ca luna, curată ca soarele

şi teribilă ca o oştire sub steaguri. » Lucrând împreună cu Christos, slujitorii lui

Dumnezeu trebuie să înlăture blestemul care a făcut Biserica atât de călâie.

[Apoc. 3:15-19] Mustrarea exprimă o speranţă de reformă [vs. 20, 21 citat].

(Letter 130, 1902)

125

Dar sfatul Martorului Credincios nu reprezintă pe aceia care sunt căldicei ca fiind

într-o situaţie lipsită de speranţă. Mai există o şansă de a se remedia starea lor, şi

mesajul laodicean este plin de încurajare; pentrucă biserica, apostaziată cum este

[engl. backslidden], poate încă să cumpere aurul credinţei şi iubirii. (MS 139,

1903)

Nu avem nici o solie descurajatoare pentru Biserică. Deşi au fost făcute mustrări,

avertismente şi corectări, totuşi Biserica a stat ca mijloc divin pentru răspândirea

luminii. Poporul lui Dumnezeu păstrător al poruncilor a făcut să răsune în lume o

avertizare pentru orice limbă şi orice neam. Biserica lui Dumnezeu este un martor

viu, o mărturie continuă pentru a convinge pe oameni dacă este acceptată, sau

pentru a-i condamna dacă este refuzată. (Unbound MS 37)

Am întrebat cu privire la sensul zguduirii pe care o văzusem şi mi s-a arătat că ea

va fi cauzată de mărturia directă (dreaptă) născută din sfatul Martorului

Credincios către laodiceeni. Aceasta îşi va face efectul asupra inimii celui ce o

primeşte, îl va face să înalţe standardul şi să mărturisească adevărul direct. Unii

nu vor suporta această mărturie directă. Se vor ridica împotriva ei, şi aceasta este

ceea ce va cauza o zguduire în poporul lui Dumnezeu. (EW 270)

EGW a făcut aplicaţiile acestea în primul rând ca aplicaţii practice, aşa

cum ar fi citat din orice alt loc biblic care descrie o situaţie asemănătoare şi o

soluţie. Nu doar mesajul laodiceean l-a aplicat ea Bisericii din care făcea parte, ci

şi mesajele către bisericile Efes şi Sardes (cel mai asemănătoare cu atmosfera din

Laodiceea).

Cuvinte de apreciere au fost rostite bisericii din Efes... Dar mesajul nu se încheie

aici. Mântuitorul spune: «Totuşi, am ceva împotriva ta, fiindcă ţi-ai părăsit

dragostea dintâi. » Acest lucru mi-a fost arătat iar şi iar, în linii clare, şi l-am

prezentat poporului cu condeiul şi vocea. Oare nu înseamnă nimic pentru noi

acest mesaj izbitor? Nu este el aplicabil în nici un sens? De ce nu medităm la

aceste solemne avertizări? La mulţi, dragostea dintâi pentru Iisus s-a răcit. Fraţii

nu se mai iubesc unii pe alţii. Dragostea multora s-a răcit. Martorul Credincios

prezintă pe toţi cei ce şi-au părăsit dragostea dintâi ca fiind căzuţi:

Adu-ţi aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele

tale dintâi; altfel voi veni la tine curând şi-ţi voi îndepărta sfeşnicul de

la locul lui dacă nu te pocăieşti.

(Special Testimony to our Ministers No. 2, pg 26)

Un fapt mai puţin cunoscut printre AZS este că Ellen White a prevăzut că mesajul

laodicean nu-şi va face efectul imediat, pe o durată scurtă, aşa cum şi-au imaginat unii:

Dacă solia ar fi fost de o durată scurtă aşa cum mulţi dintre noi au presupus, nu

ar fi fost timp ca oamenii să-şi dezvolte caracterele. Mulţi au fost mişcaţi de

sentiment, nu de principiu şi de credinţă. Acest mesaj solemn, înfricoşător, i-a

provocat. El a lucrat asupra sentimentelor lor şi a excitat temerile lor, dar n-a

126

îndeplinit lucrarea pe care Dumnezeu o destinase. Dumnezeu citeşte inima.

Pentru ca oamenii Lui să nu fie amăgiţi cu privire la ei înşişi, El le dă timp, pentru

ca stare de excitaţie emoţională să treacă, apoi îi probează să vadă dacă vor

asculta de sfatul Martorului Credincios. (1T 186)

Un alt fapt mai puţin cunoscut, este că mesajul laodicean nu a fost lăsat de

Dumnezeu pentru a crea presiuni spirituale legalist-perfecţioniste, sau mişcări

fanatice grosolane sau rafinate, întru purificarea Bisericii de elementele

nespirituale, ci dimpotrivă:

Scopul soliei către Laodiceeni a fost acela de a curăţi Biserica de influenţe

fanatice; dar efortul Satanei a fost acela de a suci mesajul, de a-i distruge

influenţa. Lui i-ar place mai degrabă ca anumite persoane fanatice să îmbrăţişeze

această mărturie şi s-o folosească în cauza lui, decât de a-i lăsa să rămână în

starea aceea călâie. Am văzut că scopul soliei nu era acela de a determina pe un

frate să se aşeze la judecată împotriva altui frate, să-i spună ce să facă şi exact

până unde să meargă; ci, pentru ca fiecare să-şi cerceteze inima şi să-şi vadă de

treaba lui personală (2 SG 223).

Cei şapte împăraţi din Apocalipsa 17

Urmează o scrisoare (adresată lui Jon Paulien şi repetată către alţi teologi

AZS, universitari şi cercetători de la BRI), referitoare la disputa despre cele şapte

capete ale fiarei din Ap 17, aplicate la papii Vaticanului modern. Scrisoarea este

urmată de câteva răspunsuri.

6 mai 2005

FL: Dragi colegi, vă rog să luaţi în atenţie următoarea întrebare: Dacă ar

trebui să numiţi cele şapte capete ale fiarei din Ap 17, cum aţi răspunde?

Există câţiva credincioşi români care încearcă să facă această profeţie mai

relevantă pentru istoria contemporană, susţinând că cele şapte capete sunt şapte

papi, începând cu anul 1929, dată în care, după ei, ar fi avut loc vindecarea rănii

de moarte (cf. Ap 13). După acest calcul, acest Benedict ar fi şi ultimul papă. Şi

morala, desigur, este că trebuie să fim gata în orice moment.

Eu am răspuns că este posibil că acesta să fie ultimul papă, dar în acest caz

ar fi o simplă coincidenţă cu numărătoarea din Ap 17. Am arătat că profeţia

apocaliptică nu prevede atât de mult indivizi, cât sisteme, atunci când se referă la

marii vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai poporului Lui, şi că rana de moarte nu s-a

vindecat în 1929.

Dar oamenii aceştia spun că exegeţii noştri nu au o explicaţie sigură a

acestei profeţii. Unii numără capetele ca imperii succesive începând cu

Babilonul, alţii încep cu Egiptul, iar alţii cred că sunt şapte forme de

127

guvernământ prin care a trecut cetatea Romei. Am încercat să-i pacific,

sugerându-le următoarea interpretare, şi mi-ar plăcea să cunsoc şi părerea Dvs.

Eu cred că cele şapte capete (şi 10 coarne) trebuie să fie aceleaşi la dragon,

la fiara din cap. 13 şi la fiara din cap 17. Trebuie să aibă o sevenţă istorică, după

cum sugerează îngerul interpret, cu referire la timpul lui Ioan. Trebuie să fie

supraputeri ostile deja menţionate în profeţia biblică şi în istorie; şi trebuie să fie

reprezentative pentru vremea lor. Cele zece coarne trebuie să fie, în principiu,

aceleaşi cu cele ale fiarei din Daniel 7, şi cu degetele de la picioarele chipului din

Daniel 2, şi trebuie să stea pe un singur cap, care după Daniel 7 este Roma. A

şasea împărăţie, care domnea în timpul lui Ioan, trebuia să dureze până la

timpul sfârşitului, când a şaptea avea să se ridice pentru un scurt timp. Iată

schiţa mea:

Cinci împărăţii au căzut:

1). Egipt; 2). Asiria; 3). Babilon; 4). Medo-persia; 5). Greco-Macedonia

A şasea care este în timpul lui Ioan şi durează până la sfârşit:

6). Roma – nu doar Roma păgână, fiindcă cele 10 coarne sunt puterile

creştine care i-au succedat. La început, acestea s-au format în limitele

Imperiului, apoi au depăşit graniţele. Primele coarne s-au ridicat în Vest, dar

curând s-au înmulţit şi dezvoltat atât în Vest cât şi în Est, iar în ultimele secole,

ele s-au întins de asemenea pe alte continente. Cele 10 coarne sunt puterile

creştine de azi, moştenitoarele Imperiului Roman, care deja cu un secol înainte

de apariţia acestor state romano-barbare, se trasformase într-un stat creştin.

Prin urmare, nu există capete separate pentru faza păgână, faza medievală şi faza

papalităţii reînviate a Romei, ci un singur cap. În cap. 13, capul lovit de sabie şi

capul vindecat este acelaşi. Roma durează până la sfârşit.

A şaptea, care urma să apară chiar înainte de sfârşit:

7). Imperiul revoluţiei ateiste moderne (?). Aceasta este acea fază a

lucrării politice a lui Satan, care s-a ridicat din abis în Ap 11, la sfârşitul celor

1260 ani de dominaţie temporală a papalităţii. Este o putere anticreştină, a făcut

o rană mortală fiarei din Ap 13. De aceea nu cred că acest cap ar putea fi America

sau ONU, deoarece acestea nu au dat lovitură mortală statului papal şi regimului

medieval, şi pentru că în Ap 13, fiara-miel apărută în Lumea Nouă stă faţă în faţă

cu fiara cea cu şapte capete, ba are chiar principala contribuţie la vindecarea

celei dintâi. Singura supraputere care a împlinit această profeţie este Imperiul

Comunist, cu centrul în Uniunea Sovietică din 1917, având multiple provincii

după Al Doilea Război Mondial, cu rădăcini filozofice şi politice în Revoluţia

Franceză şi în următoarele mişcări revoluţionare din Europa, combinând

marxismul şi darwinismul într-o ideologie ateistă militantă. Acest ţarat nu a

dominat prea mult (din fericire), dar a avut timp să facă distrugeri ireversibile, şi

să ne amintim că nici Imperiul Babilonian n-a durat mai mult de 70 de ani. Este

128

adevărat că nu a fost un singur stat comunist, ci un lagăr, dar să ne amintim că

nici Greco-Macedonia (Imperiul Elenistic) nu a fost un singur stat, şi nici Roma

cu cele 10 coarne, nu este astăzi un singur stat. Este celălalt lagăr.

Există aici un sens al progresului în ce priveşte ostilitatea şi puterea

demonică, de la primul Egipt, până la ultimul „Egipt‖. Roma este FIARA,

deoarece ea, pe lângă ferocitatea specifică, are şi o longevitate extremă. Mai

mult, ea este înşelătoare, fiindcă „se schimbă pentru a rămâne ea însăşi". Faptul

că setea ei de putere temporală supremă şi de încălcare a drepturilor

fundamentale ale omului se exprimau sistematic, în numele lui Christos, o făcea

cu atât mai vinovată, mai periculoasă şi mai destructivă.

După o asemenea diversiune şi disimulare a lui Satan, la ce rău mai mare

ne-am fi putut aştepta? Da, ateismul politic militant, impus prin teroare şi prin

„educaţie", este perfecţiunea răului (numărul 7 al fiarei). Regimurile comuniste,

cu precădere în China şi Rusia, dar şi pretutindeni unde s-au instaurat, au făcut

în total cel mai mare număr de victime omeneşti din istoria lumii şi, în plus, au

mutilat milioane de conştiinţe, au inspirat groază celeilalte jumătăţi a lumii. Din

fericire, şi aceasta este acum în mare parte la timpul trecut.

Fiara însăşi = a opta împărăţie (una din cele şapte împărăţii reînviate, şi mai mult decât atât).

8). Imperiul Creştin Universal, cu centrul la Roma. Nu este un al optulea

cap, ci doar a opta împărăţie. Este una din cele şapte (a şasea), după vindecarea

rănii mortale a fiarei, în timpul unei Noi Ordini Mondiale totalitare, descrise in

Ap 13, sub protectorat US şi având pe Satan însuşi, deghizat în Christos venit a

doua oară pe pământ, ca Rege milenial. După comunism, numai diavolul însuşi

este „soluţia‖ cea mai rea cu putinţă, pentru a impune, prin fals şi prin

persecuţie, religia mixtă a vechiului imperiu.

Dacă aveţi obiecţii, sunt gata să le aud. Cu deosebită consideraţie, FL.

Jon Paulien:

Florine, ca de obicei, sunt în armonie cu tine, în esenţă. Cele şapte capete

sunt succesive, şi sunt interpretate de înger în explicaţia lui către Ioan. După

cum se poate observa clar în Daniel 2, 7 şi 8, o viziune te poate duce oriunde în

spaţiu şi timp, dar explicaţiile sund date în termenii localizării profetului.

Prin urmare, cei cinci care au căzut, sunt la trecut din perspectiva lui Ioan,

cele cinci supraputeri ostile poporului lui Dumnezeu şi menţionate în VT (pe

care le-ai identificat corect).

Restul explicaţiei din cap. 17 are de-a face cu situaţia plăgilor din timpul

sfârşitului (v. 12-18). Fiara are o semnificaţie identică cu aceea a apelor din v. 1 şi

15, ceea ce pentru mine înseamnă că fiara din timpul sfârşitului sunt puterile

seculare, politice ale lumii, unite în opoziţie cu credincioşii lui Dumnezeu

(Babilonul, femeia care stă pe fiară, v. 1-5, fiind lumea religioasă unită, care

129

conduce opoziţia politică). Eu văd această entitate politico-religoasă din timpul

sfârşitului ca fiind al optulea optulea „împărat", echivalentul final al capului al

şaselea, pe care îl consider a fi Roma păgână (notează folosirea timpului prezent

în v. 18).

Pentru mine, aşadar, capul al şaselea este Roma păgână, iar al şaptelea

este papalitatea medievală, al optulea fiind confederaţia politică din timpul

sfârşitului.

Vezi şi cartea mea What the Bible Says About the End Time122

(Ce zice

Biblia despre timpul sfârşitului), pentru cadrul mai larg în care potrivim această

schemă.

Sunt deschis pentru discuţii în conitnuare.

Cu binecuvântări, Jon.

JP: Dragă Florine, numai gânduri bune! Am impresia, totuşi, că

argumentezi pornind în primul rând de la realităţile istorice decât de la textul

din Ap 17. Se poate susţine că Roma papală a adus moartea politică a Romei

păgâne. Europa nu a mai fost niciodată aceeaşi după Constantin cel Mare. Dacă

în Daniel 8 cornul pare să reprezinte ambele puteri (i.e. Roma păgână şi Roma

papală), micul corn din Daniel 7 se distinge clar în succesiune şi autoritate de

fiara a patra, deşi este ataşat de ea (este „diferit‖ de ceilalţi). Dacă în Ap 17, capul

al şaselea este Roma păgână, şi al şaptelea papalitatea, ambele sunt încă ataşate

fiarei. Astfel că există continuitate, cât şi distincţie, care sunt confirmate de

istorie. Prin urmare, eu nu cred că istoria poate guverna deciziiile noastre

exegetice.

Cele zece coarne din Ap 17 par să joace un rol diferit de cele din Daniel 7.

Ele par să fie din „al optulea cap‖, care atacă pe Miel şi pe aceia care sunt cu El, şi

care, sfârşeşte atacând pe femeie în vs. 16. Cele două bătălii (Ap 17:14-16) sunt în

mod clar la sfârşitul timpului. Aşadar, eu aş vedea cele zece coarne ca fiind un

subgrup al puterilor seculare, politice, a căror înţelegere de a fi una este punctul

forte care face posibilă unitatea. Dacă aceste evenimente urmează să aibă loc în

zilele noastre, cei mai probabili candidaţi pentru o asemenea subgrupare ar fi

grupul de popoare NATO sau G7 (/G8). Fără acordul acestor două organizaţii,

nici o unitate politică mondială n-ar putea avea loc. [...]

Indiferent la ce concluzii am ajunge, ele nu pot fi decât tentative, întrucât

acest pasaj apocaliptic este cu adevărat epic în ambiguitatea lui. Jon.

20 mai 2005

FL. Dragă Jon, îţi mulţumesc că ţi-ai luat timp să-mi răspunzi. Voi ţine

seama de interpretarea ta în viitoarele mele expuneri – deşi nu sunt total

122

Se poate cumpăra prin internet, de la Ebay, de la Amazon etc.

130

convins. În orice caz, într-o zi vom ajunge la interpretarea corectă. Chiar în

detalii.

Cu binecuvântări, FL.

JP: Nici eu nu sunt total convins, dar aceasta este tot ce am mai bun până

în prezent. Jon.

Alden Thomson:

Dragă Florine, nu am timp să mă cufund adânc în această chestiune. În

mine ai nimerit unul care a fost destul de atent şi de inteligent în a folosi astfel

de schiţe, ca să-şi piardă tot interesul pentru hărţi profetice! E bine aşa.

Mi-aş dori să putem ajuta pe credincioşii noştri să-şi înfrângă preocuparea

cu împlinirile istorice specifice ale profeţiei. Mă gândesc la comentariul EGW

din TM 112:

„Poate că ar trebui să avem mai puţine de zis în unele privinţe, cu privire la

puterea romană şi la papalitate."

Cu binecuvântări şi rugăciuni: at

Ekkehardt Mueller:

Dragă Florine, ţi-am ataşat aici un newsletter recent123

al nostru de la BRI,

care se referă la Ap 17. Şi eu ajung la concluzii asemănătoare cu ale tale.

Alţi cercetători de la BRI sugerează secvenţa următoare: 1. Egipt, 2.

Asiria, 3. Babilon, 4. Medo-Persia, 5. Grecia, 6. Roma, şi 7. Papalitatea.

Există şi alte posibilităţi de abordare a acestui pasaj dificil care pot avea

unele merite. Însă, în orice caz, interpretarea fantastică pe care mi-ai adus-o la

cunoştinţă în introducerea mesajului tău, despre cei şapte papi, precum şi altele

de acelaşi fel, trebuie respinse. Ele sunt absolut arbitrare şi complet subiective.

Mulţumesc că ai adus problema în atenţia noastră. Sabat fericit!

Alte interpretări la Ap 17

Interpretări preteriste:

Modelul A124

7 munţi = Roma, cetatea celor 7 coline; Femeia: Ierusalimul, iudaismul.

123

Studiul lui E. Mueller, "The Beast of Revelation 17– A Suggestion", în Reflections, a

BRI Newsletter 9, Jan. 2005: 2-8 se poate găsi pe saitul BRI adventistbiblicalresearch.org 124

Bass, R. E. (2004). Back to the Future : A study in the book of Revelation (390).

Greenville, SC: Living Hope Press.

131

Cele 7 capete:

Cinci au căzut: 1. Julius Caesar 49–44 B.C.;

2. Augustus Caesar 31 BC-A.D.14;

3. Tiberius Caesar 14–37

4. Gaius Caligula 37–41

5. Claudius 41–54

Unul este: 6. Caesar Nero 54–68 (ebr. Neron Kesar = 666). 125

Nu a fost contemporan cu Apocalipsa.

Care vine: 7. Galba A.D. Iun. 68 –Ian. 69. – rămâne puţină

vreme

8. (Otho ! ?). Nu este din numărul celor 7

Cele 10 coarne = regii barbari.

Modelul B126

Femeia Babilon = Roma; Şapte munţi = şapte coline127

5 au căzut : 1. Augustus; 2. Tiberius; 3. Caligula; 4. Claudius; 5. Nero;

Rana mortală: război civil: Galba; Otho; Vitellius;

Unul este : 6. Vespasianus 69-79;

N-a venit încă: 7. Titus (care a domnit puţin)

125

S-a propus următoarea sumă ghematrică a numelui lui Nero, transliterat din greacă în

ebraică (aramaică): NERON KESAR: (60) ס + (100) ק + (50) ן + (6) ו + (200) ר + (50) נ+

Încă din primele secole (III-V) au circulat manuscrise ale Apocalipsei care .666 = (200) ר

aveau 616 în loc de 666. en.wikipedia.org/wiki/Number_of_the_Beast . Aceasta este o dovadă

că aplicarea (probabil retroactivă a) acestui număr la Nero era foarte veche, întrucât numele

lui Nero, cu aceleaşi caractere iudeo-aramaice se putea scrie şi NERO KESAR: ר + (50) נ

.616 = (200) ר +(60) ס + (100) ק + (6) ו + (200)126

H. B. Swete, Ed., The Apocalypse of St. John. 1907 (2d. ed.) 217. New York: The

Macmillan Company; Walvoord, J. F., Zuck, R. B., & Dallas Theological Seminary. (1983-

c1985). The Bible knowledge commentary : An exposition of the scriptures (2:971). Wheaton,

IL: Victor Books. 127

Palatinus, Aventinus, Caelius, Esquilinus, Viminalis, Quirinalis, Capitolinus. După cât se

pare, numărul de şapte coline este mai degrabă mitologic, deoarece nu toţi autorii antici

enumeră aceleaşi şapte coline. Cetatea s-a extins în timp, a fost construită iniţial pe dealul

Palatin. Romanii credeau că şi în prima fază, Roma ar fi fost zidită pe şapte coline: Cermalus,

Cispius, Fagutal, Oppius, Palatium, Sucusa şi Velia. Astăzi Roma se extinde şi pe dealurile:

Vatican, Ianiculum şi Pincian, care nu se includ în cele şapte tradiţionale. Există însă şi alte

cetăţi vechi şi oraşe moderne care pretind că sunt aşezate pe şapte coline (Istambul, Moscova,

Lisabona, Iaşi, Budapesta, Amman, San Fracisco, etc.). Cf. Wikipedia: "Seven hills of Rome"

şi "List of cities claimed to be built on seven hills".

132

Al 8-lea : 8. Domitianus („Nero redivivus‖), asasinat,

contemporan cu Apocalipsa.

Interpretări historiciste

Modelul C128

1 Imperiul Babilonean Vechi (Gen 10:8-12)

2 Imperiul Asirian

3 Imperiul Caldeo-Babilonian

4 Imperiul Medo-Persan

5 Imperiul Greco-Macedonean

6 Imperiul Roman (+ 10 coarne = puterile anticreştine,

de la căderea Romei până la venirea lui Anticrist)

7 Anticrist

8 Anticrist? / Satan?

Modelul D129

(după Martorii lui Iehova)

1 Imperiul Asirian (Ezekiel 31)

2 Imperiul Egiptean

3 Imperiul Babilonian (612 B.C. - 539 B.C.)

4 Imperiul Medo-Persan (539 B.C. - 330 B.C.)

5 Imperiul Grec (330 B.C. - 163 B.C.)

6 Imperiul Roman (Apus 31 B.C. - 476 A.D;

Răsărit 31 B.C. - 1453 A.D.)

7 Imperiul Otoman (1299 A.D. - 1922 A.D.)

8 Imperiul Anglo-American („fiara însăşi", fiindcă este compus din

oameni care sunt urmaşii celor 7 imperii precedente. Când acest al

optulea imperiu este stabilit, cetatea Babilon poate să „stea‖ pe fiara

cea roşie).

Modelul D

128

Kistemaker, S. J., & Hendriksen, W. (1953-2001). Vol. 20: New Testament commentary :

Exposition of the Book of Revelation. (472). Grand Rapids: Baker Book House. 129

Cf. Rapture Christ www.rapturechrist.com . Este stranie ordinea Asiria-Egipt. O noutate

este Imperiul Otoman (care nu apare nicăieri în apocalipsele Bibliei), şi ideea de prost gust

care vede în comunitatea popoarelor de limbă engleză culmea răului, fiara însăşi.

133

După comentariul AZS:

Se pare că acestea reprezintă şapte puteri politice importante prin care Satana a

încercat să distrugă poporul şi lucrarea lui Dumnezeu pe pământ (vezi

comentariul de la v. 2, 3, 6, 10). Nu e clar dacă inspiraţia a intenţionat ca aceste

capete să fie identificate cu exact şapte naţiuni din istorie, deoarece în Apocalipsa

adesea numărul „şapte‖ are mai degrabă un caracter simbolic decât o valoare

numerică (vezi comentariul de la cap. 1,11). Astfel, unii au înţeles că cele şapte

capete reprezintă întreaga opoziţie politică faţă de poporul şi cauza lui Dumnezeu

pe pământ, de-a lungul istoriei, fără a fi specificate şapte puteri anume.

Alţii au considerat că puterile reprezentate de cele şapte capete trebuie să fie deja

amintite în diferite profeţii din Daniel şi Apocalipsa. Ei identifică primele patru

capete cu cele patru mari imperii ale lumii, din Daniel 2 şi 7, pe al cincilea cu

cornul cel mic din cap. 7 şi 8 şi cu fiara care seamănă cu un leopard din Ap 13; pe

cel de-al şaselea îl identifică cu fiara din Apocalipsa 11,7, iar pe cel de-al şaptelea

cu fiara cu corniţe de miel din Ap 13,11. Conform acestui model de interpretare,

puterile reprezentate de primele cinci capete ar fi: Babilonul, Persia, Grecia,

Imperiul Roman şi Papalitatea. Al şaselea cap ar fi Franţa revoluţionară iar cel de-

al şaptelea cap ar fi Statele Unite, sau Statele Unite şi Papalitatea repusă în putere.

Alţii consideră că cele şapte capete reprezintă puterile persecutoare mai

importante, începând cu momentul în care Dumnezeu a avut pentru prima dată un

popor ales şi o lucrare organizată pe pământ, specificând: Egiptul, Asiria,

Babilonul, Persia, Grecia, Imperiul Roman şi Papalitatea. Cei care urmează acest

model de interpretare atrag atenţia asupra rolului important pe care l-au avut

Egiptul şi Asiria în legătură cu Israel, în istoria şi profeţia Vechiului Testament.

De asemenea, ei atrag atenţia şi asupra următoarelor circumstanţe, când fiecare

din aceste şapte puteri a încercat să distrugă poporul lui Dumnezeu, să-l subjuge

sau să şteargă caracterul său religios distinctiv: (1) Egiptul, la Marea Roşie,

Exodul 4,9–30; (2) Asiria, sub Sanherib, Isaia 8,4–8; 36,1–15; 37,3–37; (3)

Babilon, în timpul captivităţii, Ieremia 39,9.10; 52,13–15; (4) Persia, sub Haman,

Estera 3,8.9; 7,4; 9,16; (5) Grecia, sub Antioh Epifanes, 1 Macabei 1,20–64; 3,42;

4,14.36–54; (6) Roma, în persecutarea evreilor şi a creştinilor, Daniel 8,9–

12.24.25; Matei 24,15.21; Luca 21,20–24; Apocalipsa 2,10.13; şi (7) Papalitatea,

de-a lungul întregii ei istorii, Daniel 7,21.25; 8,24; 11,33.35.

Modelul E

Jean Vuilleumier130

sugera următoarea secvenţă:

Au căzut: 1. Babilon; 2. Medo-Persia; 3. Grecia;

4. Roma păgână; 5. Europa papală;

Unul este: 6. Europa democratică;

130

Vezi Jean Vuilleumier, Apocalipsul, Editura Expansion-Armonia, Bucureşti 1996

(comentariul la Ap 17).

134

(la un timp profetic)

Cel care vine: 7. Lumea modernă sub conducerea papalităţii.

Modelul F

Desmond Ford, în comentariul său masiv,131

propune următoarele

împărăţii: Egipt; 2: Asiria; 3 Babilon; 4 Medo-Persia; 5. Greco-Macedonia; 6.

Roma; 7......?

Interpretări dispensaţionalist-futuriste (populare printre evanghelici)

Modelul G

Femeia Babilon = include creştinătatea apostată, ecumenică

Fiara = Imperiul Roman reînviat

Era = Imperiul Roman în sec. I

Nu mai este = Imperiul Roman căzut

Va veni = Imperiul Roman reînviat

Modelul H132

Au căzut: 1. Egipt; 2. Asiria; 3. Babilon; 4. Persia; 5. Grecia;

Este 6. Roma (de multe secole -- nu mai este)

N-a venit încă 7. Imperiul Roman viitor (/ Elenismul?).

Cei zece împăraţi = Statele Unite ale Europei

8. Anticrist, şeful viitorului Imperiu Roman

Interpretarea: 7 capete = 7 papi.

Această interpretare a apărut în mediul unor colegii AZS, la scurt timp

după tentativa de asasinare a lui Ioan Paul II în 1981. Pe internet este prezentă

din 1996, pe webpagina lui Michael Scheifler, care afirmă „În curând vom afla

dacă această interpretare este adevărată sau nu.‖ 133

În România, modelul acesta

este promovat de medicul Filip Panait, în Decodarea Apocalipsei,134

şi de alţi

laici studioşi. Întrucât Biserica nu are o poziţie oficială asupra acestei

interpretări, opiniile fiind împărţite, nu blamăm pe nimeni care ar fi îmbrăţişat

131

D. Ford, Crisis, vol 2, Desmond Ford Pub., Newcastle Ca., 1982, p. 669. 132

MacDonald, W., & Farstad, A. (1997, c1995). Believer's Bible Commentary : Old and

New Testaments (Re 18:11). Nashville: Thomas Nelson.

133

Vezi http://biblelight.net/satan.htm. 134

După corespondenţa mea personală. Vezi şi comentariile din presă de la adresele

www.ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/un_medic_traduce_apocalipsa_124094.html www.topzone.ro/social/un-medic-romascan-pretinde-ca-a-scris-un-nou-cod-al-lui-davinci-2.html

135

acest model. Conflictul cu Biserica intervine în momentul în care un credincios,

indiferent de pregătirea sau de poziţia sa în Biserică, nu se mulţumeşte să

propună o interpretare, ci urmăreşte s-o impună, agitându-se şi proferând

acuzaţii grave la adresa Bisericii, violând principiul unităţii creştine (în credinţă

şi dragoste), pe care Iisus l-a ridicat la rangul suprem (cf. Ioan 17). În multe

cazuri, asemenea oameni îşi agravează situaţia, adăugând mesajului lor „final‖

noii „descoperiri" care îi îndepărtează şi mai mult de Scriptură şi de Biserică.

Modelul I

Era 1260 ani, de la 538 la 1798

Nu mai este pierderea suveranităţii între 1798-1929

(„rana de moarte‖, cf. Ap 13)

Iarăşi este restaurarea suveranităţii, din 1929

Cinci au căzut: 1. Pius XI (1922-1939); 2. Pius XII (1939-1958);

3. Ioan XXIII (1958-1963); 4. Paul VI (1963-1978);

5. Ioan Paul I (1978, 33 zile);

Unul este: 6. Ioan Paul II (1978-2005)

Cel care vine: 7. Benedict XVI (2005 -?)

Al optulea împărat: 8. Satan însuşi personificând pe Ioan Paul II,

sau pe Christos.

Modelul acesta are următoarele defecte: nu explică de ce împăraţii pe care

i-a selectat sunt în acelaşi timp „7 munţi"; din toată istoria papalităţii, s-a ales

perioada cea mai paşnică, în care papalitatea, lipsită de puterea din trecut, a

devenit mult mai blândă şi mai benefică; ultimul papă deja domneşte de mai

mulţi ani, ceea ce nu este „puţină vreme", în comparaţie cu Ioan Paul I (33 zile);

se operează cu două măsuri (rana vindecată este a papalităţii în 1929, sau a unui

papă în 1981?) etc.

Este anul 1929, cu adevărat, vindecarea rănii Fiarei?

Vindecarea rănii este realizată în momentul în care cel puţin SUA vor da

legi cu caracter religios, privitoare la închinare, restrângând libertatea

constituţională care este mândria ei istorică, naţională.

Din acest punct de vedere, vindecarea relaţiilor SUA cu Vaticanul este

incomparabil mai relevantă decât refacerea relaţiilor cu statul italian în 1929.

Urmăriţi dezvoltarea relaţiilor Vaticanului cu alte state şi cu SUA în epoca

modernă:

1791-1797. Franţa republicană a confiscat domeniile papale de pe

teritoriul ei (Avignon, Venessin etc.).

136

1797. Giovanni Sartori, primul consul prezidenţial american la Roma şi

la Vatican. Aceşti consuli (numiţi şi miniştri rezidenţi) însă nu

reprezentau voinţa Americii. Congresul se opunea unor asemenea relaţii,

pe temeiuri constituţionale.

1798. Trupele franceze au ocupat Statul Papal: Pius VI arestat.

Lichidarea puterii laice a papei şi crearea Republicii Romane.

1801. Concordatul dintre Napoleon şi Pius VII. S-a restabilit statul papal

şi i s-au fixat graniţele.

1809. Deoarece papa anatemizase pe Napoleon, statul papal a fost iarăşi

desfiinţat. Teritoriul este anexat Franţei, iar papa este întemniţat.

1813. Un nou concordat dintre Napoleon şi Pius VII pentru reînfiinţarea

statului papal.

1831. Felix Cicognani, consul prezidenţial american (neoficial) la

Vatican.

1846-1848. În congresul american se reamintea necesitatea unei depline

relaţii diplomatice cu Vaticanul, dar nu s-a putut realiza.

1846-1878 Pius IX pe bordul unui vas american, împreună cu regele

Siciliei. Este primit cu o răceală deplină. Căpitanul Gwinn primeşte

ordin să nu le zică un bun venit oficial ca monarhi pe vasul său, din

respect pentru Constituţia democratică a Americii. Totuşi, Gwinn a

încălcat legea, fapt pentru care a fost condamnat de curtea marţială.

Februarie 1849. Statul papal este desfiinţat de naţionaliştii italieni,

care proclamă Republica Romană în Adunarea Naţională.135

Iulie 1849. Trupele franceze ocupă Roma, de data aceasta ca să

restabilească autoritatea papală.

1855. Austria face un concordat (tratat politic) cu Roma.

1858. John Stockton, apoi Rufus King, consuli americani neoficiali la

Vatican.

135

În 1849, Pius IX s-a îmbarcat (culmea ironiei, dar semnificativ) pe vasul american USS

Constitution, care întâmplător ancorase în Gaeta (Italia). Pontiful se refugiase acolo în urma

unei insurgenţei naţionaliste care îl alungase din Roma. Venise însoţit de regele Ferdinand de

Sicilia. Permiţând papei să se refugieze pe bordul vasului american, căpitanul Gwinn a făcut

o gafă diplomatică, întrucât SUA erau oficial neutre în lupta dintre Pius IX şi naţionaliştii

italieni, cu privire la statul papal. Pe vas, pontiful a împărţit rozarii şi a dat binecuvântări

marinarilor catolici. După o scurtă plimbare, a fost debarcat, fiind salutat cu 21 salve de tun.

Pentru aceste violări ale protocolului diplomatic, căpitanul a fost somat să răspundă în faţa

curţii marţiale, însă a murit înainte de proces (cf. The United States and the Holy See: The

Long Road, de James Nicholson, fost ambasador american la Vatican:

http://benedictinamerica.blogspot.com/2008/03/john-allen-jr.html .

137

1867. Congresul american a interzis în mod expres finanţarea de stat a

oricărei misiuni diplomatice la Vatican. Au continuat însă contactele

neoficiale şi au existat reprezentanţi personali ai unor preşedinţi.

1870. Din nou statul papal este desfiinţat, nemaifiind recunoscut. Roma

este ocupată de trupele italiene şi se desăvârşeşte unificarea Italiei.

1871. O recunoaştere limitată a suveranităţii, care se limitează la palatele

Vatican, Lateran şi Castel-Gandolfo. Se asigură inviolabilitatea papei,

independenţa politicii externe a Vaticanului, libera exercitare a

autorităţii spirituale.

1929. Prin „Acordurile de la Lateran‖ (nou concordat italo-papal) dintre

Vatican şi Italia fascistă se statuează independenţa Vaticanului şi

stabilirea statutului special al Bisericii Catolice (în Italia).

1933. Germania fascistă face de asemenea un concordat cu Vaticanul.

1936. Pacelli, secretarul de stat al Vaticanului, face o vizită în SUA.

1952. Americanii respinng din nou propunerile privitoare la relaţiile cu

Vaticanul.

1953. Spania fascistă face concordat cu Vaticanul.

1960. J F Kennedy, primul preşedinte catolic american, se opune

stabilirii unei ambasade la Vatican.

1959-1963. Papii contemporani, mari diplomaţi: Ioan XXIII (primul

papă modern, pacifist şi înnoitor al relaţiilor dintre Biserică şi lume).

1970. Richard Nixon reia relaţiile prezidenţiale cu Vaticanul, printr-un

reprezentant neplătit de stat.

1978. Jimmy Carter are un reprezentant personal la Vatican.

1984. Ioan Paul II (numit astfel în calitate de continuator al politicii

înaintaşilor: Paul VI şi Ioan XXIII). Este demolatorul comunismului şi

cel care a stabilit relaţii ofiale cu SUA. Pentru prima dată, se înfiinţează o

ambasadă permanentă. Apar unele reacţii ostile în America, dar treptat,

criticile se sting. Ronald Reagan şi Ioan Paul II strâng relaţiile, ca să

lupte împotriva comunismului. Agenţi CIA şi clerici catolici luptă uniţi

împotriva sistemului în Polonia şi în alte locuri. Vezi şi relaţiile

papalităţii cu Gorbaciov şi căderea comunismului.

1984-1985. Un nou concordat între Italia şi Vatican, cu care ocazie

Biserica Romană pierde prin lege dreptul de a fi religie de stat în Italia. I

se recunoaşte papalităţii doar suveranitatea asupra Cetăţii Vatican.136

136

Vezi şi paginile http://vatican. usembassy. it/policy/speeches/speech. asp? id=sp020007 şi

http://fotw. fivestarflags. com/va. html pentru istoria relaţiilor diplomatice US – Vatican.

138

Datele de mai sus eclipsează mult importanţa anului 1929, care nu este

atât de semnificativ în comparaţie cu restaurările anterioare, la fel de

spectaculoase. Notaţi şi noua lovitură primită în 1984 în Italia. Comentariul

AZS137

afirmă următoarele, când explică Ap 13:3:

„Dar rana de moarte fusese vindecată". În anii care au urmat Revoluţiei

Franceze a avut loc o înviere treptată a papalităţii. Apoi papalitatea a suferit o

nouă cădere în 1870, când i s-a luat statul papal. Un eveniment semnificativ a

avut loc în 1929, când Tratatul Lateran i-a restituit puterea temporală papei, care

a primit suveranitatea asupra Cetăţii Vatican, o suprafaţă de circa 108.7 pogoane

din Roma.

Totuşi, profetul văzuse o restaurare mult mai mare. El a văzut rana complet

vindecată, aşa cum se înţelege din textul grecesc. În urma vindecării, el a văzut

„toţi locuitorii pământului‖, cu excepţia puţinilor credincioşi, închinându-se

Fiarei (v. 8; cf. GC 579). Acestea sunt încă în viitor. Deşi papalitatea primeşte

omagii din partea unor grupuri, populaţii imense nu-i dau nici o importanţă. Dar

situaţia se va schimba. Fiara din v. 11 „făcea ca pământul şi locuitorii lui să se

închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată‖ (v. 12).

666, cu sau fără tiară

18 februarie 2008

OR: Ce părere ai despre afirmaţiile lui Dr. Bacchiocchi, că numărul 666 şi

„titlul‖ Vicarius Filii Dei nu ar avea nici o legătură cu tiara papală?

FL: Dragă Ovidiu, Samuele Bacchiocchi ştie ce spune în această privinţă.

Este oficial recunoscut în scrierile actuale ale Bisericii (şi a fost menţ ionat şi în

studiile Şcolii de Sabat, acum 1-2 ani în urmă) că povestea cu titlul VICARIVS FILII

DEI, scris pe tiara papală, nu este un fapt real, ci se bazează pe o imagine

grafică reprodusă în unele comentarii adventiste mai vechi. Din nefericire, nu

ne-am obişnuit să verificăm toate informaţiile, şi prin urmare gafa aceasta ne

învaţă o lecţie.

În acelaşi timp, expresia VICARIVS FILII DEI nu este o invenţ ie adventistă.

SB nu o consideră titlu papal. Nu ştiu dacă un istoric catolic ar recunoaşte-o ca

titlu, dar se ştie că a func ţionat în mod practic ca un titlu, secole de-a rândul. Ea

apare exact în această formă în faimoasa Dona ţie Constantiniană (un

document care pretinde că ar fi fost redactat de cezarul Constantin, dar care a

fost dovedit de către umanistul Lorenzo Valla138

ca fiind un fals comis de fapt

prin sec. VIII în Roma).

137

Nichol, Francis D. The Seventh-day Adventist Bible Commentary, (Washington, D. C. : Review and Herald Publishing Association) vol. VII, 1978. 138

Informaţii corecte despre Lorenzo Valla se găsesc pe Wikipedia.

139

SB spune că documentul este fals, prin urmare, n-ar trebui să-l folosim ca

argument. Dar chiar dacă documentul este fals, el a fost folosit oficial ca având

autoritate incontestabilă, deci este relevant. Este un fals, dar nu unul făcut de

duşmanii catolicilor, ci foarte probabil chiar în cancelaria papală. Vaticanul a

admis de mult că documentul este un fals făcut în favoarea papalităţ ii (deşi nu

recunoaşte că papalitatea ar fi fost amestecată, ci susţine că nu ştiu ce călugăr

răsăritean l-ar fi făcut!). Documentul a fost folosit oficial de către Biserica

Romană, între secolele VIII–XVI şi a fost acceptat ca atare de către puterile

Europei. Documentul pretindea că Cezarul Constantin, fiind vindecat de lepră de

către papa Silvestru, ar fi donat ca recunoştinţ ă papalităţ ii palatul cezarilor şi

poziţ ia de împărat al Occidentului. Este adevărat că cezarul dăduse papalită ţii

palatul Lateran, ca reşedin ţă episcopală şi că aceştia au locuit acolo multe secole,

jucându-şi foarte serios rolul de împăraţ i ai Bisericii şi ai Europei, în continuă

rivalitate cu cezarii laici (împăraţ ii de la Constantinopol şi apoi ai Imperiului

Romano-German). Dar nu Constantin dăduse oficial papalită ţii această onoare,

şi nici legenda cu lepra nu este atestată ca fapt istoric.

În acest document, papa este numit VICARIVS FILII DEI. Iar faptul că el

apare într-un fals roman este şi mai semnificativ, deoarece nu doar documentul

acela este un fals, ci papalitatea însăşi, cu preten ţia de Vice-Christos este cel mai

formidabil fals religios din istoria creştinătă ţii. Mai mult, expresia VICARIVS FILII

DEI, despre care SB spune că nu este titlu oficial papal (şi probabil nu este,

fiindcă papa este numit oficial cu echivalentul VICARIVS CHRISTI, 139

care în

retroversiune greacă s-ar traduce în cel mai cinstit mod, Anti-Christos), se

găseşte şi în unele scrieri mai noi. Pentru ridicarea nivelului cunoştinţei şi

adrenalinei, citeşte, rogu-te, integral, la www. theotokos. co. za/adventism/vicarius.

html .

Aş avea mai multe de zis aici, dar nu am timp. În apărarea papalităţii,

teologii papişti fac apel la tot felul de ţânţari moralissimi (precum ar fi problema

originalităţii obiecţiilor, problema copyright-ului, a exactităţii citării şi alte

pedanterii academice, bune la locul lor, dar irelevante la subiect), pentru ca

lumea să înghită pe nerăsuflate cămila lor, cu tot cu pene de arheopterix.

26 aprilie 2008

Maitreya

CL: Ce are de spus Sfânta Scriptură faţă de o prezentare a lui Iisus ca un

avatar sau ca un învăţător religios între alţi învăţători ai lumii?

139

Unii spun că Vicarius Christi ar fi titlul lui Petru, în timp ce papii sunt „vicarii lui Petru".

Acestea sunt subtilităţi periculoase pentru dogma însăşi. Dacă Petru este vicarul lui Christos,

şi dacă el este primul papă, aşa cum se pretinde, atunci care este concluzia? Papalitatea ori

este vicarul lui Christos, ori nu este.

140

FL:: Ideea de a vedea în Iisus Christos doar un om între oameni sau un

zeu între zei, sau un spirit care s-a reîncarnat succesiv în câteva mari

personalităţi, nu are absolut nimic comun cu Biblia. Un hindus de astăzi, un grec

sau roman din antichitate, un european care şi-a pierdut Biblia, ar opta pentru

un astfel de Christos – deşi nici în acest caz nu l-ar considera ca fiind cel mai

reuşit avatar; de aici şi preferinţa pentru alte avatare.

În primul rând, Iisus nu admite alături pe nimeni pentru comparaţie.

Dintre oameni este singurul care, în acelaşi timp, este Dumnezeu. Este singurul

care are nemurirea (viaţa în Sine Însuşi, natură divină, „fără început al zilelor―).

Deaceea El este şi unicul mijlocitor între om şi Dumnezeu, singura Cale prin care

cineva poate ajunge la Dumnezeu. Este evident că Iisus nu împarte gloria Sa cu

nici un muritor. El, singurul, este una cu Dumnezeu. Numai El este descoperirea

completă a lui Dumnezeu. Crucea şi Învierea Lui, învăţăturile şi faptele Lui sunt

unice şi îşi au izvorul unic în iudaismul biblic şi în relaţia Sa directă cu

Dumnezeu. El singur a fost fără păcat. Pământenii au nevoie de această singură

Lumină adevărată şi nu de iluminaţi care îmbolnăvesc psihicul cu idei

spiritualiste şi cu practici oculte.

CL: Există părerea că Iisus Şi-ar fi petrecut tinereţea, între 12 şi 30 de ani,

în India şi Tibet, unde ar fi fost iniţiat în înţelepciunea şi magia orientală. Ce

informaţii ne oferă Biblia în acest sens?

F. L. India şi Tibetul nu sunt singura variantă. Unii au opinat că El ar fi

învăţat în Egipt. Dacă El ar fi fost un magician însă, n-avea nevoie să Se ducă

prea departe pentru asemenea ucenicie. Existau şi între iudei „specialişti― care se

jucaseră cu spiritele până când au rămas complet posedaţi de ele.

Evangheliile nu tac cu privire la anii tinereţii lui Iisus ci, pur şi simplu,

rezumă întreaga perioadă la minimum necesar. Matei ne spune că, de la vârsta

de un an şi până la începutul predicării lui Ioan Botezătorul, Iisus a locuit în

cetatea Nazaret şi a fost cunoscut ca nazarinean (locuitor din Nazaret –Mat

2:23). El adaugă informaţia că Iisus era cunoscut în Nazaret ca fiu al

tâmplarului (Iosif), având acolo încă patru fraţi şi câteva surori (copii ai lui Iosif

– Mat. 13:54-56).

Marcu nu pomeneşte nimic despre naşterea şi copilăria lui Iisus; el începe

relatarea cu botezul matur al lui Iisus, ocazia cu care Iisus Şi-a început misiunea

publică. El adaugă amănuntul că Iisus era cunoscut de locuitorii Nazaretului ca

fiind tâmplarul, fiul Mariei (Mc 6:2-3). Ei se mirau de înţelepciunea Lui, tocmai

pentru că ştiau că locuise printre ei şi fusese un simplu meseriaş, mai întâi

ajutând pe Iosif, iar apoi (mai ales după moartea bătrânului, care nu mai este

amintit în Evanghelie) lucrând El Însuşi ani în şir, încât era numit, după obiceiul

timpului, „Iisus Tâmplarul―. Avea o mamă de întreţinut şi contribuia, probabil,

la întreţinerea rudelor care aveau nevoie. Dacă El ar fi cutreierat India în aceşti

141

ani, ar fi fost cunoscut ca Iisus Indianul, Iisus Magul, Iisus Călătorul, şi nu Iisus

Tâmplarul!

Luca ne dă mai multe amănunte despre naşterea Lui, întrerupe această

tăcere cu relatarea primei vizite a lui Iisus la Ierusalim (la vârsta de 12 ani — Lc

2:41-50). El lasă a se înţelege că Iisus a continuat să viziteze Ierusalimul, potrivit

Legii, de trei ori pe an, aşa cum se cerea tuturor bărbaţilor evrei. Luca ne asigură

că de la vârsta de 12 ani şi până la botezul Său la vârsta de 30 ani (Lc 2:51-52, Lc

3:1. 23), în total circa 18 ani, Iisus a fost supus părinţilor Săi, şi S-a dezvoltat fizic

şi spiritual astfel încât era „tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea

oamenilor―. Dacă Şi-ar fi părăsit familia şi neamul pentru a Se duce pe pustiile

Răsăritului ca să înveţe de la păgâni, nu văd cum ar fi fost apreciat de familia şi

concetăţenii Lui evrei.

Nu este nici o tăinuire din partea Bibliei. Toţi aceşti evanghelişti amintiţi

sunt în armonie asupra vieţii Lui. Dacă El ar fi petrecut atâta timp în altă parte,

ar exista măcar o urmă de informaţie în privinţa aceasta. Părerea că El ar fi

vizitat India este pură speculaţie, fără nici un suport real.

Nu ar fi existat nici un motiv să se ascundă ceva în privinţa aceasta.

Motivul pentru care ni s-au dat mai puţine informaţii referitoare la adolescenţa

lui Iisus, este că ea n-a avut nimic spectaculos, n-a avut caracterul misiunii

publice de mai târziu. A fost cunoscut ca un om obişnuit, un meseriaş bun, un

tânăr inteligent, credincios, care stârnea atât simpatie cât şi mirare, chiar şi

oarecare opoziţie în familie (Mc 3: 21. 31-35. Lc 11:27-28, Ioan 7:5-7), dar nimic

mai mult. În Nazaret n-a făcut nici o minune (Lc 4:23-24), dar simplitatea şi

nobleţea vieţii Lui făceau din El Însuşi o minune.

CL: Cum interpretaţi fenomenul Maitreya din punct de vedere al

eschatologiei creştine?

FF.. LL.. De la Înălţarea lui Iisus, creştinii credincioşi au aşteptat întotdeauna

revenirea Lui, care avea să însemne sfârşitul „veacului― acestuia şi inaugurarea

„veacului― viitor. Noul Testament ne arată că Satan avea să se pregătească să

reziste, înşelând pe creştini cu diversionismul lui: apostazia Bisericii sub

conducerea „omului păcatului― (Antichristos), minuni mari, profeţii false de pace

şi, ca încoronare a acestora, apariţia lui însuşi dându-se drept Christos.140

Există suficiente texte biblice care ne îndreaptă spre această concluzie1.

Dar este deosebit de semnificativ faptul că această interpretare, susţinută în

timpurile moderne de către adventişti se armonizează cu scenariul din Didaché

(Învăţătura apostolilor), o foarte veche scriere ortodoxă apărută pe la anii 120-

140

MMtt 2244::2233--2266,, 22TTeess 22:: 11--1122,, 22 CCoorr 1111::1144--1155,, AApp 1177::11--1133..

142

150 e.n.141

Citez fragmente dintr-un pasaj care se referă la pregătirea creştinilor

în vederea revenirii lui Iisus:

Vegheaţi asupra vieţii voastre [... ]. Adunaţi-vă adesea pentru a cerceta ce este

bine pentru sufletele voastre.. [... ]. Căci în zilele de pe urmă vor veni o mulţime

de profeţi falşi şi amăgitori... [... ] Pe măsura înmulţirii fărădelegii, oamenii se vor

urî, se vor persecuta şi se vor vinde unii pe alţii.

Atunci va apărea Înşelătorul lumii deghizat în chipul Fiului lui Dumnezeu. El va

face semne şi minuni şi pământul va cădea în mâinile lui. El va săvârşi nelegiuiri

cum n-au avut loc niciodată Omenirea va ajunge într-o încercare grozavă. Mulţi

vor apostazia şi vor pieri. Dar cei ce vor stărui în credinţă vor fi mântuiţi.

CL: Este adevărat că Biblia spune că Satan se poate preface şi într-un

înger de lumină. Dar cum vă puteţi imagina că va putea să ia înfăţişarea lui

Christos?

FFLL:: Nu există nici o sursă sigură, biblică sau extrabiblică, din care să avem

informaţii despre chipul lui Iisus. Iconografia reprezintă o sursă destul de târzie,

iar informaţiile date de părinţii Bisericii vechi sunt contradictorii. Dar problema

este mult mai simplă pentru Lucifer. El a fost comandantul general al îngerilor

lui Dumnezeu, el are puteri fizice supraomeneşti, este un spirit de o inteligenţă şi

o putere care depăşesc imaginaţia noastră.

Acum el foloseşte toate aceste daruri divine pentru a înşela, atunci când i

se permite. Deocamdată, libertatea lui este mult îngrădită de Dumnezeu. Îngerii

lui se deghizează în spirite ale celor decedaţi, uneori încearcă aşa-numite

materializări în seanţe spiritiste. Însă lucrarea obişnuită a acestor spirite rebele

este de a inspira pe liderii spirituali şi culturali cu ideile lor, în forme subtile,

pentru ca oamenii să se îndepărteze de Biblie.

Dar când Dumnezeu va socoti că avertizările biblice ale Lui au ajuns la

urechile oamenilor, că lumea se poate orienta după Scriptură, va permite lui

Lucifer să-şi scoată ultima carte, să apară în strălucire, înconjurat de îngerii lui,

dându-se drept Christos şi susţinând un sincretism de religii populare, cu

aparenţă creştină. Nu vor lipsi minuni, vindecări şi soluţii politice. Vi se pare de

necrezut? Aşteptaţi numai puţin. Deja există un curent politico-religios foarte

puternic în lumea noastră, care urmăreşte o rezolvare globală a tuturor

problemelor – religioase, politice, economice. El va veni să ajute în aceeaşi

direcţie (inspirată de el) şi va convinge chiar şi pe islamici, pe evrei şi pe toţi

necreştinii, inclusiv pe ateişti, pe toţi cei pe care nu va fi reuşit să-i convingă

până atunci cu instrumentele lui clasice.

141

PPeettrryy,, RRaayy CC.. ((eeddiittoorr)),, AA HHiissttoorryy ooff CChhrriissttiiaanniittyy,, vvooll.. II ((EEsscchhaattoollooggyy)),, GGrraanndd RRaappiiddss,,

MMiicchhiiggaann,, 11998811,, ppaagg 1155.. CCff.. EE.. GG.. WWhhiittee,, TTrraaggeeddiiaa VVeeaaccuurriilloorr ((ccaapp.. „„TTiimmppuull ssttrrââmmttoorrăărriiii‖‖)),,

EEddiittuurraa VViiaaţţăă şşii SSăănnăăttaattee,, BBuuccuurreeşşttii ((oorriiccee eeddiiţţiiee))..

143

El va fi recunoscut ca lider al întregii lumi, va primi adorarea popoarelor şi

îşi va lua în serios rolul de apărare a credinţei mulţimilor împotriva

minorităţilor care-i vor refuza supunerea, demascându-l ca fiind vrăjmaşul lui

Dumnezeu. El va deschide o nouă eră, va declara mileniul ca fiind început, nu va

avea nici o dificultate în a-şi stabili reşedinţa, să zicem, la Ierusalim, vizitând şi

alte centre spirituale. Va fi televizat, va fi ascultat.

Nu va fi o problemă pentru el şi pentru îngerii lui să apară în strălucire şi

putere, fiindcă aşa este el în realitate. Imaginea lui populară, cu coarne şi copite,

cu coadă şi trident, este doar o diversiune a lui pentru a alimenta o concepţie

naivă despre el sau, ca reacţie, pentru a alimenta necredinţa oamenilor.

Convingând pe oameni că el nu există, poate avea acces liber la mintea lor, cu tot

felul de înşelăciuni.

CCLL:: Ce ar trebui să ştim despre a doua venire a lui Christos pentru a nu fi

înşelaţi?

FFLL:: În primul rând, Iisus va veni nu ca o soluţie politică a problemelor

lumii. Când El va veni, vor avea loc evenimente cosmice teribile, care vor

transforma pământul nostru într-un pustiu. Până şi atmosfera va lua foc. Toţi cei

ce vor fi acceptat pe Satan ca Hristos vor pieri, în timp ce muritorii care au

demascat pe Satan vor primi corpuri noi, împreună cu toţi credincioşii care vor

învia în acel moment.

Iisus nu va veni la Ierusalim sau la Roma, nici în India sau în vreo cameră

obscură. Venirea Lui va fi vizibilă tuturor pământenilor, asemenea fulgerului pe

cer. El va veni pe nori aşa cum a promis şi, fără a pune piciorul pe pământ, va

răpi împreună cu El pe credincioşii Lui ca să-i ducă în „casa Tatălui―, în cer, iar

după 1000 de ani (de judecare a celor răi) El va veni pentru a rămâne definitiv pe

pământul acesta (care va fi înoit) împreună cu poporul Lui, în Noul Ierusalim,

pentru totdeauna.142

În principiu însă, cel mai sigur semn de recunoaştere este compararea

oricărei învăţături cu Biblia. Lucifer va veni să-i înşele pe oameni prin minuni,

aşa cum a făcut şi cu mama Eva, şi să-i convingă astfel că există şanse de

nemurire, chiar dacă se calcă voinţa descoperită a lui Dumnezeu. El va veni să

mântuiască lumea de relele exterioare şi nu de egoism şi revoltă împotriva

Creatorului. Împotriva diversiunilor lui actuale şi viitoare nu avem decât o

singură armă de atac şi de apărare: Biblia.

Puteţi recunoaşte pe apostolii şi victimele lui prin aceea că nu înalţă Biblia

mai presus de orice, sau răstălmăcesc sensul ei evident. Oricine studiază cu

sinceritate Biblia nu se va rătăci, deoarece doctrinele ei esenţiale sunt clare şi

neechivoce. Orice laic creştin are această „ungere― divină şi nu se poate rătăci.

142

22PPtt 33,,11;; TTeess 44::1166;; LLcc 2211::2255--2288;; MMtt 2244::2299--3311;; 11CCoorr 1155::5511--5522;; AApp 1199--2222..

144

Scripturile Vechiului şi Noului Testament sunt cheile împărăţiei cereşti.143

Cine

are astfel Spiritul lui Dumnezeu nu va putea fi înşelat de nimeni şi de nimic.

Calea mântuirii, în Exod şi în Apocalipsă

Christos Eliberatorul

Exodul descrie marea eliberare a lui Israel din Egipt, care va fi invocată

ulterior în toate vremurile de necaz ale lui Israel şi va deveni prototipul eliberării

finale a Israelului spiritual, din Babilonul apocaliptic. Această mântuire istorică a

fost imortalizată în toate sărbătorile israelite, de la Paşti la Corturi, şi s-a adăugat

pentru totdeauna la semnificaţia sabatului, conform textului deuteronomic al

Decalogului.

Pentru o abordare creştină a oricărei scrieri biblice, pentru a-i înţelege

lecţia evanghelică, este necesar să se observe, mai întâi, care este locul Domnului

Christos în naraţiunea, profeţia sau tipologia ei, – desigur, fără a forţa aplicaţia!

– ca să putem privi totul din perspectivă christocentrică.

Fiul lui Dumnezeu este prezent în Exodul, atât la modul istoric, cât şi

tipologic. De la început (cap. 3), iniţiativa mântuirii din sclavie este luată de o

Fiinţă misterioasă numită alternativ: Solul lui Iahwé („Îngerul Domnului‖, în

textul românesc) şi Dumnezeu. Acest Ambasador personal al Domnului,

identificat cu Domnul Însuşi, Se recomandă lui Moise ca fiind Dumnezeul

strămoşilor lui Israel, Dumnezeul legământului abraamic. Numele sacru pe care

şi-L descoperă pentru prima dată – „Eu Sunt‖ (‘ehyé < ‘ahwé), adică El Este

(Yahwé)144

– capătă o accepţiune soteriologică, un sens de izbăvire, de mântuire.

Numele acesta Se descoperă în vederea eliberării lui Israel din robie (Ex 6:2-8).

Dar Christos este prezent şi în sens figurat, tipologic, în persoana lui

Moise (profetul prin excelenţă, reprezentantul şi mijlocitorul lui Israel, singurul

care se putea întâlni personal cu Dumnezeu), în mana venită din cer, în stânca

izvorului de apă, în simbolurile şi ritualurile specifice, instituite odată cu primul

Paşte şi dezvoltate sistematic în cultul sanctuarului: jertfa, preotul, lumina,

tămâia, pâinea, perdeaua, chivotul şi sanctuarul însuşi. Chiar Israel, ca fiu al lui

Dumnezeu, ca „întâi-născut‖, este o umbră magnifică a Marelui Messía, Care

avea să Se identifice cu poporul până acolo încât să recapituleze în propria

experienţă, chiar în detalii, drumul lui Israel din Egipt în pustie, la Iordan şi mai

departe, biruind acolo unde Israel, asemenea lui Adam, fusese învins (Mt 2:15,

Os 11:1, Is 49:3-7).

După ce am stabilit baza hermeneuticii creştine a cărţii Exodului, putem

studia ordinea etapelor acestei mântuiri memorabile, ca să vedem dacă nu

143

11 IIooaann 22::2266--2299,, IIss 3355::88,, 22 CCoorr 11::2244,, 22::1177,, 22 TTiimm 33::1144--1177,, 44::11--55,, LLcc 1111::5522.. 144

Aceste variante ale Numelui sunt forma veche, de aspect imperfect a verbului haway >

hayah (a fi), cu sensul: el este / era / va fi.

145

cumva este o ordine de principiu şi tipică pentru felul în care Dumnezeu

mântuieşte pe toţi oamenii. Într-adevăr, Christos nu Se descoperă evreilor în

ţara robiei, ca să le dea o lege, după care să-i salveze, pe temeiul performanţelor

şi meritelor păzirii ei. El procedează exact invers. Mai întâi mântuieşte din Egipt

pe cei ce cred, şi anume pe cei care-şi dovedesc credinţa, prin împlinirea

condiţiilor eliberării. Şi aici Domnul nu face distincţie între evrei şi egipteni,

fiindcă unii egipteni cred şi, ca dovadă, se alătură poporului lui Dumnezeu.

Umblând nevăzut alături de omul ales, învăluit în coloana de foc sau de

nor, întruchipat în imaginea lui Moise şi a miilor de miei (sau iezi) jertfiţi în casa

robiei şi pe fugă mâncaţi în noaptea cinei pascale, Christos eliberează pe fiii lui

Israel „cu mână tare şi braţ puternic‖, înmulţindu-Şi minunile, provocându-le şi

încercându-le credinţa la tot pasul. După ce îi eliberează şi astfel îi pregăteşte

spiritual, Fiul lui Dumnezeu le dă Legea pe Sinai, la împlinirea a 7 săptămâni de

la Exod, ceea ce se sărbătoreşte până astăzi în calendarul iudaic, sub numele de

Şavuot (Cincizecimea, „Rusaliile‖).

Legea, Decalogul, Legământul

Legea (Tora) cuprinde nu numai Decalogul, ci toate poruncile, preceptele

şi instrucţiunile Domnului, cu aplicaţii specifice culturii şi cerinţelor timpului.

Poruncile lui Dumnezeu sunt mult mai multe decât zece şi ele sunt destul de

diverse în Lege: morale, ceremoniale, sanitare, juridice etc. Din punct de vedere

al obligativităţii lor pentru israelit, toate aveau autoritate morală, ca şi interdicţia

dată în Rai părinţilor noştri. Distincţia pe care o facem noi, între moral şi

ceremonial, este pur şi simplu convenţională, didactică. Ea nu apare nicăieri, în

mod explicit, în teologia biblică; nici în Vechiul, nici în Noul Testament. Această

distincţie este sugerată, este implicită în natura fiecărui comandament, dar nu

este învăţată în mod direct.

Pentru a înţelege perspectiva biblică, trebuie să mai adăugăm că, în

ambele Testamente, rareori Decalogul este numit Legea. Cele mai multe referiri

biblice la Lege, – de fapt, aproape toate – privesc întregul sistem religios care a

fost dat lui Israel la Sinai.145

În mod obişnuit, Decalogul este numit:

Legământul,146

Cele Zece Cuvinte (Ex 34:28, Dt 4:13, 10:4 – Deka Logoi) sau

Mărturia (Ex 25:16. 21. 22, Ap 15:5 e. a. = documentul Legământului.

Decalogul este un cod moral fundamental, un legământ cu zece clauze.

Dacă ne uităm puţin la el, însă, vedem că nu cuprinde toate interdicţiile morale

posibile. Multe alte comandamente morale au fost date după aceea.147

Este uşor

145

Ex 24:12 pare să fie singurul caz în care Legea (Tora, nomos) se referă în mod direct la

Decalog. În alte locuri, scriitori inspiraţi se referă la cărţile lui Moise, la Vechiul Testament

în general, la religia iudaică sau la unele legiuiri specifice. 146

Nu 10:33, Dt 9:9. 11. 15, Ap 11:19 e. a. 147

Ex 22:21-31, 23:1-9, Lev 18:5-26, 19:13-18. 26-37 e. a.

146

de observat că Domnul a vrut să dea lui Israel, în copilăria lui spirituală, doar un

rezumat al interdicţiilor care se referă la cele mai obişnuite păcate. Fărădelegi ca:

vrăjitoria, beţia, perversiunile, oprimarea săracilor, calomnia, nedreptatea la

judecată, prostituţia şi multe altele nu apar în litera Decalogului. Ele sunt scrise

în alte părţi din Lege.

Decalogul este un rezumat foarte reprezentativ şi uşor de memorat, de la

vârsta în care puiul de om a învăţat să-şi numere degetele. Decalogul este, de

asemenea, un datum special pentru poporul celor salvaţi. Dacă Christos a turnat

asupra egiptenilor şi asupra zeilor lor 10 urgii, israeliţilor le-a descoperit într-o

manifestare de nemaiîntâlnită grandoare şi solemnitate, 10 imperative morale

care condamnă păcatul în diversele lui forme de manifestare: religioasă, socio-

culturală şi psihologică.

Făgăduinţe mai bune

Este important să subliniem, însă, că Decalogul nu reprezintă o formă

exhaustivă, pancosmică şi eternă a imperativelor divine. El este un cod cu

aplicabilitate universală, dar este formulat, în mod evident, în condiţiile unui

legământ pământesc, trecător şi limitat de propriile sale slove: este adresat

muritorilor şi nu îngerilor („ca să trăieşti multe zile…‖, „să-ţi cinsteşti părinţii…‖,

„să nu comiţi adulter‖), este dat unui popor care a fost eliberat din Egipt, căruia i

s-a făgăduit „ţara pe care ţi-o dă Domnul Dumnezeul tău‖ (cf. 20:12) şi nu

Paradisul Nou sau cerul.

Când Biblia ne spune că Noul Legământ a fost întemeiat pe făgăduinţe mai

bune, nu se referă la promisiunile omeneşti, ci la ale Domnului. Noul Legământ

ne făgăduieşte în Christos viaţa veşnică, cerul şi Pământul Nou, nu doar zile

multe în Ţara Sfântă, cum ne promite slova Decalogului. Este limitat în literă şi

pentru faptul că el se adresează în ebraică la persoana a doua, masculin,

singular: evreului antic şi universului lui: nedoriţii zei casnici, soţia / soţiile,

copiii, sclavii, vitele şi străinul rezident.

O altă limită a Decalogului, însă una foarte înţelept potrivită scopului

pentru care a fost redactat acest cod, este aceea că imperativele lui sunt, în

majoritatea cazurilor, negative. Cetăţeanului israelit i se interzice să-şi ucidă

semenul, chiar dacă-i este vrăjmaş, dar iota Decalogului nu-i ordonă la fel de

explicit să-şi iubească pozitiv aproapele şi să-i facă bine pe orice cale. Acest

principiu este scris în altă parte a Legii.

Astfel Decalogul, ca imagine negativă a chipului divin, a caracterului

desăvârşit, reprezintă doar clişeul realităţii morale, într-un mod întunecos, alb-

negru şi inversat. Numai lumina lui Christos şi baia de revelator şi fixator a

Spiritului Sfânt pot face să apară în vieţile noastre chipul moral al lui Dumnezeu.

Dispoziţia firii omeneşti de a se mulţumi cu umbra, cu religia motivată

numai de teama pedepsei şi de speranţa moştenirii ţării promise este ilustrată în

147

istoria lui Israel ca o demonstraţie a neputinţei Legii. Ea, Legea, cu toate

poruncile ei, inclusiv „cele zece cuvinte ale Legământului‖ de la Sinai, a fost şi

rămâne doar o disciplină necesară, un pedagog şi o oglindă.

Când este scrisă în inimă de Spiritul Sfânt, ea nu se mai numără pe degete,

pentru că nu se limitează la iotă. Acum „slujim Domnului într-un spirit nou, nu

după vechea buche‖ (Rom 7:6), pentru că în Christos, Duhul Domnului este

Stăpân, şi unde este El, acolo este libertate morală şi o slavă care nu poate fi

atinsă sub Lege, nici chiar prin cea mai bună slujbă săpată în piatră, care este

doar aducătoare de moarte şi de osândă (2Cor 3:7-18).

Domnul, însă, „ne-a făcut în stare să fim slujitorii unui legământ nou, nu

al buchei, ci al Spiritului; fiindcă buchea omoară, dar Spiritul dă viaţă‖ (ibid. v.

6). „Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Iisus

Christos‖ (In 1:17). Avantajul celui ce priveşte mai sus de literă, evreu sau

neevreu, contemporan cu Moise sau cu Pavel, nu este doar un exerciţiu etic,

pentru domesticirea şi dresarea unui animal social, ci mântuirea însăşi, izbăvirea

deplină de păcat (Rom 6:14):

Păcatul nu va mai domni asupra voastră, fiindcă nu sunteţi sub Lege, ci sub Har.

Credinciosul care este fiu al lui Dumnezeu, iertat şi mântuit, nu este

sclavul unei legi, oricare ar fi ea, ci sclavul iubirii transformatoare care l-a

răscumpărat. O asemenea dragoste nu se dă înapoi de la litera imperativă, dar

întotdeauna trece dincolo de iotă şi cirtă.

Problema noastră este că avem o Lege cu majusculă, pe care credem că o

înţelegem, şi un „har‖ scris cu literă mică, în faţa căruia stăm contrariaţi şi

neîncrezători. Dacă Galatenii au primit manifestările puterii Duhului prin

„auzirea credinţei‖, prin „zugrăvirea‖ lui Christos Cel răstignit în faţa conştiinţei

lor (Gal 2:1-5), şi nu prin faptele Legii, cum ar putea crede cineva, astăzi, că

ultima revărsare a Duhului întârzie, nu din cauza profundei necunoaşteri de

Dumnezeu, ci din cauză că nu se fac legiferări mai stricte, ori nu se adoptă un tip

de legalism mai cult şi mai parfumat?

Cântarea lui Moise, aşa numita Cântare a Mării, este cântarea bucuriei

mântuirii, înainte de primirea Legii. Înainte de Sinai şi de Lege (Exodul 20) este

eliberarea (cap. 12-13), trecerea Mării Roşii (14), Cântarea mântuirii (15), mana

din cer (cap. 16), stânca dătătoare de apă (cap. 17), sfatul înţelept (cap. 18). Prin

acestea, poporul este pregătit pentru marea sărbătoare de la Sinai, când va auzi

glasul Celui Prea Înalt, cuvintele de foc ale Mântuitorului.

Limite şi dincolo de ele

Este interesant că Domnul alege Sinaiul (Horeb) ca loc al descoperirii

Legii, adică exact locul în care Se descoperise lui Moise ca Dumnezeu al

legământului abraamic şi Mântuitor al lui Israel. Acolo unde lui Moise însuşi îi

148

pusese limite, ca să facă distincţie între ce este profan şi ce este sacru, Dumnezeu

îl cheamă pe Moise lângă El, în văpaia şi fumul Sinaiului, printre îngeri, ca

mijlocitor al Legământului, în timp ce poporului i se pun limite drastice.

Aceste limite prefigurează toate poruncile şi legile pe care Dumnezeu avea

să le transmită. Întâlnirea cu Dumnezeu nu este o experienţă fizică, exterioară.

Nu deştepţii, nu curioşii, nu îndrăzneţii şi tupeiştii sunt cei aşteptaţi pe munte, ci

numai cel chemat. Biblia ne dezvăluie că, înainte de rostirea Decalogului,

poporul se mâniase pe Dumnezeu, nu putea suporta această limitare a accesului,

sub pedeapsa cu moartea (chiar pentru animale: Ev 12:20-21), ceea ce ne arată

că, deşi se spălaseră pe dinafară, inima lor nu era pregătită pentru primirea

„cuvintelor vii‖ ale Legământului.

Uneori îi acuzăm pe bieţii israeliţi că ar fi greşit spunând: „Vom face tot ce

a zis Domnul!‖ (Ex 19:5-8) ca răspuns la condiţiile de legământ rostite de Însuşi

Dumnezeu. Dar ce altceva mai bun, poate face omul, atunci când Dumnezeu

propune sau impune, decât să spună „da‖?

Psalmistul spunea: „Jur – şi mă voi ţine de jurământ, – că voi păzi toate legile

Tale cele drepte!‖ (Ps 119),

Nimeni nu l-a acuzat de încredere în sine. A lăsa lui Dumnezeu deciziile pe

care noi înşine trebuie să le luăm, nu este o virtute creştină. Cât priveşte puterea

acelui legământ, în ciuda faptului că era limitat în multe privinţe, el era adecvat

situaţiei şi era absolut necesar ca disciplină pentru întregul popor, atât în pustie

cât şi în ţara pe care, cu multă întârziere, avea s-o primească. Această exercitare

exterioară a moralei era şi este absolut necesară într-un stat, într-o comunitate

naţională. Dar ceea ce trebuie înţeles, este că, în ce priveşte religia personală

(singura care duce la mântuirea sufletului), esenţiale sunt motivaţiile corecte:

credinţa şi iubirea.

Închinarea personală nu a fost rezervată timpurilor Noului Legământ, ci a

fost trăită de toţi adevăraţii credincioşi: înainte de Sinai, la Sinai şi după aceea.

Moise Însuşi, mijlocitorul legământului care, mai târziu, va fi numit „vechi‖, a

biruit păcatul fiindcă trăia sub Har, nu sub Lege, în timp ce mulţi dintre cei care

se puteau lăuda cu conformarea faţă de Decalog (deoarece cârtirea, de pildă, sau

pofta după carne nu sunt condamnate de litera celor 10 porunci!) au fost înghiţiţi

e pământ sau de alte urgii ale Domnului.

Semnul salvării şi al libertăţii

Din perspectiva exegezei Apocalipsei, cartea Exodului este o mină de

diamante. Nu numai paralela cu plăgile este instructivă, ci multe alte elemente

din Apocalipsă: sângele Mielului, cântarea lui Moise şi a Mielului, semnul pe

frunte sau pe mână, cele 12 seminţii ale lui Israel, cele 12 pietre scumpe, Cortul

lui Dumnezeu care va locui cu oamenii – şi multe altele, în special împlinirea

făgăduinţelor legământului în Apocalipsa 21.

149

După cum cruţarea întâilor-născuţi, „în noaptea aceea‖ a fost condiţionată

de semnul sângelui pascal pe tocul uşii, tot astfel eliberarea poporului de întâi-

născuţi ai lui Dumnezeu de astăzi (cf. Ev 12:23) este condiţionată de prezenţa

sigiliului lui Dumnezeu şi al Mielului pe frunte, în opoziţie cu ceata celor care au

„pe frunte sau pe mână‖, stigmatul Fiarei.

Întâmplător, probabil, dar totodată semnificativ pentru memoria noastră,

versetul din Apocalipsa 13:16 este explicat cel mai bine de Exodul 12:16 (a se

observa şi contextul!), unde, pentru prima dată în istoria mântuirii, expresia „un

semn pe mână şi pe frunte‖ este aplicată unei zile de sărbătoare, Paştelui care

comemora eliberarea din Egipt. Aceasta sugerează că semnul Fiarei apocaliptice

este un fel de parodie a Paştelui, legea unei sărbători instituite de Fiară.

În justificarea sabatului, la motivul Creaţiei din Exodul 20, se adaugă în

Deuteronom 5 motivul eliberării. Prin urmare, dacă Paştele era un semn al lui

Iahwé „pe mână şi pe frunte‖, şi dacă sabatul săptămânal, prin excelenţă este

semnul Dumnezeului Creator şi Mântuitor, atunci semnul Fiarei trebuie să fie un

fel de anti-paşte şi anti-sabat, un pretins memorial al izbăvirii, dar în realitate un

semn al religiei inventate de om, un fals teologic, istoric, politic şi juridic: ultima

minciună în aplicarea legalistă şi pseudevanghelică a Decalogului.

Dar Mielul va birui, pentru că El este Cel Care Este, Care Era şi Care Vine,

în timp ce Fiara era, nu mai este, şi are să vină pentru puţină vreme (Ap 17),

înainte de a merge pentru totdeauna la pierzare.

Înainte de apropierea eliberării din Egipt, robia devenea tot mai aspră. E o

modalitate a lui Dumnezeu de a Se apropia de noi cu mântuirea Sa, tot aşa cum,

văzând pe Christos, demonizatul din evanghelii a început să se zvârcolească şi

mai urât, înainte de a fi pentru totdeauna eliberat.

Dar cu cât asupreau mai mult [pe Israel], cu atât se înmulţea şi creştea (Ex 1:12).

Aceasta sună ca o făgăduinţă a împlinirii misiunii, după binecunoscuta

profeţie: Lucrarea pe care n-a fost făcută în timp de pace şi prosperitate, va fi

făcută în împrejurările cele mai grele şi în condiţiile cele mai descurajatoare.

Interesant este că atât în Exod, cât şi în Apocalipsă este prezentă tema

libertăţii de închinare. Marele test final şi universal din Apocalipsă vizează

închinarea cerută de Dumnezeu şi adusă Lui în mod liber. În cartea Exodului,

Moise nu cere lui Faraon eliberarea social-politică a unui popor de sclavi, pentru

a-i instala în Canaan, care era cea mai bună provincie a Egiptului. Instruit de

Dumnezeu, el cere pentru evrei doar libertatea de închinare, oricât de riscantă

ar fi fost acordarea acestui drept natural. Israel cerea să plece nu la o slobozenie

deşartă, într-o fabuloasă Americă a antichităţii, ci în pustie, cale de trei zile,

pentru ca acolo să slujească Domnului, aşa cum a cerut El. Fără altă explicaţie.

De ce în pustie, de ce trei zile, de ce toţi, de ce şi copiii, de ce chiar şi

animalele? Nici o explicaţie. Aşa este închinarea cerută de Dumnezeul lor, Care

150

are dreptul să le ceară orice, oricum, oricât şi oricând, iar Faraon este obligat

prin natura lucrurilor să recunoască în fapt, acestor sclavi, cel mai elementar şi

mai important drept uman. De aceea, ei vor pleca şi nu vor lăsa în Egipt „nici o

unghie‖.

Întoarcerea lor era subînţeleasă şi reacţiile verbale ale faraonului nu

trădau nici o suspiciune politică, deşi el se temea că libertatea religioasă absolută

ar crea precedente nedorite şi ar putea deschide calea altor libertăţi. De aceea s-a

răzgândit, călcându-şi cuvântul de zece ori, până când, în sfârşit, s-a dus „ca

plumbul în inima mării‖.

Dumnezeu Exodului este protagonistul libertăţii. El chiar a contat pe

faptul că orgoliosul faraon nu va agrea niciodată o asemenea filozofie politică. Îl

cunoştea prea bine. Şi chiar pentru acest motiv l-a lăsat să ajungă faraon (Rom

9:17). Dacă Egiptul ar fi avut un suveran dispus să împlinească voia Domnului,

Israel nu s-ar fi ales decât cu libertatea de închinare, pe când faraonul cel rău a

dat Domnului posibilitatea, chiar dreptul politic de a face pentru Israel mai mult

decât ceruse în mod oficial.

Slava Domnului

Imaginea rămasă pe retină la încheierea lecturii Exodului este momentul

în care, după executarea şi instalarea sanctuarului în pustie, după ce au făcut

totul strict după chipul arătat de Domnul, Slava Fiului lui Dumnezeu, norul şi

focul ceresc, a umplut Cortul (Ex 40:34-38), astfel încât nimeni nu mai putea

intra acolo.

Imaginea este preluată de Apocalipsă, mai întâi în scenele premileniale ale

încheierii lucrării lui Dumnezeu, când pământul va fi inundat de lumina

cunoaşterii slavei Domnului (Ap 18) şi când se va încheia judecata de cercetare şi

Iisus va inaugura împărăţia milenială a slavei (Ap 15).

În forma cea mai plină, imaginea prefigurează descrierea comuniunii

perfecte din Ierusalimului Nou, care este „cortul lui Dumnezeu cu oamenii‖ şi

are aceeaşi formă de cub ca „sfânta sfintelor‖ din Exodul. (Ap 21:3. 7. 22-27).

Porţile acelea care niciodată nu se închid, se vor închide pentru o singură dată:

în faţa celor care doresc doar eliberarea de vinovăţie, nu de păcat, în faţa celor

care nu iubesc legământul credinţei şi iubirii faţă de Creator, ci şi-au întocmit

dumnezei, religie, morală şi Evanghelie după gusturile lor, lucruri pe care

Domnul nu le poruncise şi nici măcar prin gând nu-i trecuse.

Asemenea glorificării Cortului Mozaic şi a templului lui Solomon, cu

ocazia inaugurării lor, ultima viziune postmilenială a Apocalipsei descrie Slava

Domnului îmbrăţişând în curcubeie întreaga Cetate, străfulgerând prin ziduri de

diamant şi lapis-lazuli, umplând-o cu norul tainei divine. În acest moment

culminant, păcătoşii fără-de-lege şi trădătorii pitiţi sub Lege nu mai au acces

151

acolo unde Legea şi Harul fac un singur Trup. Ele sunt asemenea celor două firi

ale lui Christ: distincte, dar inseparabile.

Ce mileniu vă alegeţi?

Articol publicat în Planeta Internet (Afrom & Monitor) nr 27, iunie 1999,

p. 56-59.

„Mileniul al III- lea va fi religios sau nu va fi deloc‖. Parafrazând formula

lui Malraux, astăzi nu ne trebuie multă credinţă ca s-o admitem. În ultimul

deceniu, sensul vizibil al istoriei, cu zigzagul ei derutant, a confirmat această

„profeţie‖. Sistemele politice ateiste au pierdut mult teren, iar religia – într-o

formă sau alta – se reafirmă pe scena politică, economică şi militară a lumii. În

paralel cu secularizarea spiritului la nivelul maselor, se dezvoltă interesul politic

pentru instituţiile religioase şi o adeziune mai mare faţă de semnele vizibile ale

datinilor milenare.

Pe lângă tradiţiile creştine locale, îndrăgite şi viu intersectate de mişcări

evanghelice şi de secte controversate, păgânismul brut sau deghizat, cu rădăcini

orientale şi aspiraţii universale, uneori cu fard academic, ne împinge într-o nouă

eră, postmodernistă, spiritualistă, ocultă. Iudaismul, divizat, se aliniază şi el

pentru a face loc viitorului imprevizibil, dar încă opus propagandei creştine, un

adevărat model politic pentru clerul nostalgic din lumea creştină, îşi aşteaptă

locul în viitoarea tornadă universală.

În mileniul următor, la o dată imprevizibilă dar nu îndepărtată, se va

aşterne o linişte perfectă de care se vor bucura numai gândacii de bucătărie, între

timp adaptaţi la scaiul-dracului. Dar acesta este numai un aspect al viitorului, şi

încă nu cel mai trist. Faţa luminoasă a perspectivei profetice este însă mai mult

decât compensatorie. Sfârşitul – inevitabil – va fi, în acelaşi timp, o regăsire a

paradisului pierdut şi stabilirea din afară a imperiului universal al binelui, al

cărui puls îl simţim deja (sau încă) înăuntru.

Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul este dominată de scenele triumfului lui

Christos asupra istoriei şi de triumful final al lui Christos prin Biserica Sa

duhovnicească şi cerească. Apocalipsa este plină de lumină, de îngeri, doxologii

şi martiri, de scene ale tronului ceresc dominat de Soarele Dreptăţii, de

autoritatea şi axiologia înşeptită a Mielului junghiat. Citită chiar o singură dată,

Apocalipsa este de neuitat. Ea ne orientează, adică ne dirijează privirile spre

Orientul spiritual (mai apropiat decât credem), spre izvorul luminii eterne.

Restul – monştri policefali, himere, invazia lăcustelor-scorpioni şi a

cavaleriei sulfuroase, plăgi teribile şi carne vie, fluvii adânci de sânge şi, în fine,

iazul de foc veşnic, în care sunt prăvălite şi mistuite toate cele neîmpăcate cu

Creatorul – sunt elemente de tranziţie. Dumnezeu va rămâne fără rival(i).

152

O înţelegere mai complexă şi mai precisă a viitorului nu este posibilă

printr-o simplă citire a Apocalipsei. Este necesar un studiu serios, golit de orice

prejudecăţi şi cuprinzând întreaga Biblie, utilizând din plin, atât credinţa cât şi

raţiunea dăruită de Dumnezeu, şi nu în ultim rând, descoperirile auxiliare ale lui

Dumnezeu. Chiar imaginaţia, intuiţia şi demersul pur viitorologic au locul lor,

dacă se lasă orientate de Revelaţia Sfintei Scripturi.

Foamea de viitor

Pretenţia cunoaşterii viitorului este cu atât mai puţin credibilă, cu cât

există deja mai multe modele de viitor şi mai multe modele de scrutare a

viitorului. Pe plan ştiinţific, viitorologia are metodele ei, ancorate în cunoaşterea

prezentului. Dar întotdeauna jocul evenimentelor aduce la suprafaţă efecte

imprevizibile; pentru că nu este nimeni în stare să măsoare ponderea reală a

tuturor factorilor cunoscuţi, pentru că relaţia dintre factorii implicaţi este foarte

complexă, pentru că există atâtea căi subterane care scapă privirilor, pentru că

uneori reacţia unui singur om poate deturna mersul previzibil al istoriei; şi

pentru că, dincolo de lumea văzută, există în afară, dar prezente şi aici,

inteligenţe care nu sunt doar spectatoare în acest teatru cosmic.

Metodele parapsihologice de abordare a viitorului, de la ocultismul

popular (ghicire, astrologie, magie) până la esoterismul clasic (kabala,

Nostradamus) şi spiritualismul modern (new-age, teosofie, antroposofie,

spiritism, hinduism adaptat, psihotronică etc.) propun şi ele modele de viitor, în

care sunt reluate uneori teme apocaliptice în interpretări anticreştine sau

universaliste, mântuirea fiind realizată printr-o cooperare dintre forţele

necunoscute şi anumite forţe din afară încă şi mai necunoscute. În aceste

scenarii nu există sens, nici unanimitate, nici control.

Dacă cineva vrea să-şi piardă minţile (eventual şi sufletul) într-un mod

excitant şi, pentru început, plăcut, poate să recurgă la droguri sau poate şi mai

sigur, la ocultism. În ce priveşte cunoaşterea viitorului, chiar şi raţiunea umană

neajutorată este mai sigură decât jocul ocult, manipulant. În ciuda apelului la

Biblie, făcut de unii mantici spiritualişti, oricine a citit Biblia ştie că ea se opune

categoric oricărei forme de ocultism (faptă care în statul mozaic se pedepsea cu

moartea) şi tuturor pseudo-profeţilor care, oricât de biblici ar părea, propun

mesaje diversioniste care subminează mesajul fundamental al Bibliei.

În fine, în creştinism există escatologia, un capitol de teologie sistematică

întemeiat pe date biblice selective, care schiţează un scenariu al evenimentelor

finale ale istoriei. În tradiţiile ortodoxă şi catolică şi în unele tradiţii protestante,

se accentuează mai mult escatologia individuală (ce se întâmplă cu sufletul

individului în cele din urmă?) în timp ce escatologia evanghelică

(neoprotestantă) şi sectară este preocupată cu precădere de scenarii milenariste

izvorâte din exegeza profeţiilor şi apocalipselor Bibliei (ce se va întâmpla în viitor

şi, în sfârşit cu lumea noastră?).

153

Cercetarea apocaliptică s-a specializat şi ea, pe criterii confesionale sau,

mai ales, după mode teologice convenabile, oferindu-ne astăzi mai multe sisteme

de interpretare, destul de divergente. În plus, fiecare sistem are variantele lui,

încât n-aş putea face ceva mai bun decât să recomand cititorilor o abordare

directă a Bibliei, chiar şi fără alt ajutor specializat, deoarece există anumite

lucruri esenţiale care trebuie înţelese înainte de a ne cunoaşte scenariile

apocaliptice ale viitorului.

Mileniile şi… mileniul

Apocalipsa este singura carte biblică în care se poate găsi cuvântul

mileniu. A devenit foarte populară credinţa că istoria evoluează după un plan

divin preorganizat pe şapte mii de ani – 6 milenii de istorie plus un mileniu

mesianic al păcii şi dreptăţii. Această frumoasă speculaţie numerologică vine, în

realitate, din mitologia persană, traversând iudaismul sectar şi unele gnoze

creştine. Datele istorice oferite de Biblie, deşi suficient de clare în contrast cu

cronologiile astronomice propuse de paleontologi, nu sunt complete pentru a

permite să aflăm timpul exact care s-a scurs de la Facere, deşi în anumite medii

nu există dubii că în anul 2000 s-ar împlini cei 6000 de ani ai lumii.

Ţinând seama de toate textele vechi care ne stau la îndemână, marja de

eroare este destul de ridicată (între 3920 – 5500 î.e.n.). Dacă adăugăm cei 2000

de ani ai erei creştine împliniţi, putem spune că, potrivit cronologiei biblice au

trecut între 5920 şi 7500 ani de la Creaţie. Agitaţia legată de anul 2000 este

asemănătoare cu aceea din ajunul anului 1000, în urma căreia Roma a beneficiat

de credulitatea celor care n-aveau voie să citească Biblia.

De la naşterea lui Iisus s-au împlinit 2000 de ani cel mai târziu în

primăvara lui 1996. Eroarea introdusă de monahul dobrogean Dionisie cel Mic,

odată cu acceptarea calculului său, este cunoscută în teologia ortodoxă. Şi este de

mirare că evenimentul a trecut neobservat, în timp ce anul 2000 (la revelionul

lui 2001 s-ar încheia, de fapt, mileniul nostru convenţional) este aşteptat cu

febrilitate şi proiecte festive. Magia cifrelor rotunde. Jubileul în favoarea

tradiţiei. Câmp de speculaţii pentru tot felul de profeţi.

În principiu însă, mileniul apocaliptic are un farmec sabatic sau jubiliar, în

orice caz mesianic, încât indiferent când ar începe şi câte milenii de istorie

încoronează cu exactitate, el oferă credinciosului un sens al istoriei: împărăţia de

1000 de ani a lui Christos, judecata de apoi, răsplătirile finale, fericirea veşnică,

rezolvarea definitivă a problemei răului în univers. Teologia catolică medievală,

după Augustin – fericitul sau sfântul, cum vă place! – a susţinut că mileniul era

în curs în timpul erei creştine, cu Christos domnind pe pământ prin viceregele

Său, pontiful suprem. Sfinţii judecau lumea, iar balaurul policefal, reprezentat de

prinţi rebeli, eretici (necatolici), vrăjitori, sectanţi, evrei, păgâni etc. era, din

când în când, scurtat de un cap şi dat la foc, cu câte o cruciadă, o inchiziţie, un

rug, un război. Loviturile umilitoare primite de Vatican prin urmările

154

îndepărtate ale Reformei şi, în special, prin Revoluţia Franceză, au ruinat mitul

mileniului medieval.

Unii cred că mileniul apocaliptic este inaugurat de a doua venire a lui

Christos, după un şir de evenimente dramatice şi catastrofale (scenariu care se

acordă perfect cu profeţia biblică), alţii cred că mileniul de pace şi fericire

pământească trebuie să preceadă revenirea lui Christos. Unii cred că deja

Christos a venit în spirit, în mod secret, şi conduce regatul lui cu sediul în

Brooklyn, New York. Alţii cred că, dimpotrivă, întoarcerea secretă a Domnului şi

răpirea (la fel de secretă a) Bisericii va avea loc într-un viitor apropiat şi că, între

acest eveniment straniu şi începutul mileniului, se vor scurge 7 ani de persecuţii

ale unui Antichrist (rus? roman? evreu? islamic?) împotriva statului israelian

care între timp îşi va fi restaurat templul.

În fine, alţii cred că mileniul este doar o metaforă a împărăţiei lui Christos

şi nu trebuie înţeles în sens literal. Toţi cred că această împărăţie milenială este

terestră, fie în istorie, fie dincolo de ea, deşi acest aspect nu este întemeiat pe

afirmaţia Scripturii, ci doar pe adaptarea arbitrară a unor scenarii profetice

vechi-testamentare la tiparul milenarist popular.

O privire analitică şi sinoptică a pasajelor biblice referitoare la această

temă, ne permite să afirmăm cu siguranţă că revenirea lui Christos (vizibilă,

glorioasă, catastrofală pentru lume, salvatoare pentru credincioşi) va declanşa

începutul mileniului apocaliptic. Ea va încorona o serie de evenimente

catastrofale care vor surveni, disciplinare pentru unii şi punitive pentru alţii,

aducând singura speranţă autentic creştină: primirea nemuririi. Aceasta se va

realiza prin învierea morţilor şi prin transformarea fizică a drepţilor care vor fi

„răpiţi‖ la cer, în mod vizibil, împreună cu Domnul şi cu toţi îngerii.

În acelaşi timp, pământul va fi învăluit de fulgere şi foc şi vor pieri ultimii

supravieţuitori dintre cei neîmpăcaţi cu Dumnezeu. Numai Satan, pe care

Christos îl numeşte „stăpânitorul lumii acesteia‖, împreună cu legionarii lui

extratereştri, vor rămâne aici, ca într-o închisoare, în aşteptarea sentinţei finale.

Pe pământ, timp de 1000 de ani nu va fi altă lume decât aceea a

cadavrelor, a ruinelor sfâşietoare şi a entităţilor care controlează atâtea minţi în

lumea noastră. În tot acest timp, cei care au primit darul nemuririi (martirii şi

cei care au trăit în ascultare de Dumnezeu), vor deveni asesorii lui Christos,

căruia Dumnezeu I-a încredinţat judecata. Ei vor participa la domnia lui Mesia

Iisus, judecând pe cei pierduţi, îngeri şi oameni, după mărturiile înregistrate în

„cărţile cereşti‖, ca să poată înţelege dreptatea lui Dumnezeu. În final, scena

judecăţii se va muta pe pământ, odată cu Noul Ierusalim (capitala de aur şi de

pietre scumpe a noii lumi a Apocalipsei). Va avea loc învierea tuturor rebelilor

cărora li se va acorda un scurt timp de probă, pentru testarea dreptăţii divine.

Atunci se va dovedi că sufletul care nu s-a împăcat cu Dumnezeu în

această viaţă, nu are şanse de îndreptare în lumea viitoare, şi că singura soluţie

155

echitabilă este anihilarea. Rebelii se vor înrola, de data aceasta în mod conştient,

sub conducerea vizibilă a Terminatorului şi a armatelor lui, încercând să intre cu

forţa în Cetatea lui Dumnezeu. Tentativa lor va declanşa ultima reacţie din

partea cerului: pieirea veşnică. Focul mâniei lui Dumnezeu, al Jertfei călcate în

picioare, le va aduce pedeapsa în mod diferenţiat, şi îi va consuma în cele din

urmă. Acelaşi „foc‖ va purifica întreaga planetă până în străfunduri. După aceea,

planeta va fi înnoită de Creator, după modelul iniţial.

Introducere la un scenariu al viitorului

În ce fel se leagă prezentul şi trecutul nostru, de mileniul apocaliptic care

în linii mari se suprapune mileniului 2000 plus? Privind în evenimentele actuale

semnele Apocalipsei, putem trasa câteva directoare: Există trei factori politici şi

spirituali care vor urmări (şi în bună măsură vor realiza) crearea unei noi ordini

mondiale cu faţă creştină:

1. Protestantismul reprezentat de SUA,

2. Tradiţionalismul ortodoxo-catolic reprezentat de Vatican şi de celelalte

ţări creştine,

3. Spritualismul (hinduism-budism, ocultism, neopăgânism, new-age,

spiritism, teosofie, parapsihologie, ufolatrie etc.) reprezentat de ţările păgâne

tradiţionale şi infiltrat în toate ţările creştine. Ateismul militant va dispărea de

pe scena lumii, iar restul religiilor se vor alinia acestei trinităţi cultural-politice.

Internet 2000 plus

Internetul, tot mai generalizat şi modernizat, - contopit, între timp, cu

televiziunea şi videotelefonia fără fir – va fi, în mod direct şi indirect o cale de

propagare a ultimului mesaj al Evangheliei. Opoziţia spirituală însă va utiliza cu

succes acelaşi instrument. Toată lumea va avea nevoie de el. Diavolul însuşi îl va

prefera. Spre deosebire de sfinţi, care au o anumită inerţie la progres şi eficienţă,

demonii îşi folosesc din plin ocaziile.

Este adevărat, unii internauţi îşi strică mintea şi sufletul, vagabondând ca

muştele pe internet şi prinzându-se în păienjenişul unor interese dezgustătoare,

sau în taifasuri unde colcăie cuvinte porceşti şi diavoli de toate sexele posibile şi

imposibile. Totuşi, vagabonziii internetului vor întâlni acolo şi Evanghelia,

deoarece Iisus şi-a trimis ambasadorii la toate drumurile şi gardurile cu invitaţia

la ospăţul nunţii Împărăţiei.

Internetul cuplat cu televiziunea şi videotelefonia prin satelit va fi o

importantă culme a tehnicii viitorului. Dar care va fi viitorul exact la care ne vom

cupla cu toţi, cu sau fără internet?

156

Autoritatea Bibliei, mijlocită de hermeneutică şi exegeză

Referat ştiinţific prezentat la Institutul Teologic Penticostal

Apelul la Biblie ca autoritate şi standard absolut în materie de credinţă şi

de viaţă, se întemeiază pe înţelegerea fundamentală, susţinută de Scripturi, că

Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, „aşa zice Domnul‖, poate fi

exprimat, în mod legitim, prin „stă scris‖ (Mat 4:4-10). Dar suntem avertizaţi că

şi diavolul citează Biblia (Mat 4:6) şi unii credincioşi sau învăţători ai Bibliei o

folosesc greşit:

Ca unii, care am lepădat meşteşugirile ruşinoase şi ascunse, nu umblăm cu

vicleşug şi nu stricăm Cuvîntul lui Dumnezeu. Ci, prin arătarea adevărului, ne

facem vrednici să fim primiţi de orice cuget omenesc, înaintea lui Dumnezeu.

Şi dacă, [totuşi, ] Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce

sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului

acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este

chipul lui Dumnezeu. Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe

Domnul Hristos Iisus. Noi suntem robii voştri, pentru Iisus 2Cor 4:2-5 Vers.

Cornilescu.

Există, aşadar, o folosire cuvenită şi mai multe abordări necuvenite ale

Bibliei. La baza fiecărui sistem de citire şi citare, de explicare şi aplicare a Bibliei,

există nişte premise axiomatice, principii, sau, oarecare temeiuri pe care le

aplicăm în mod conştient, dar şi, de cele mai multe ori, inconştient. Studiul

sistematic al acestor principii de abordare şi interpretare a Scripturii este numit

hermeneutică, în timp ce explicarea unui text dat, cu toată tehnica şi

metodologia aplicată, se numeşte exegeză. Aşadar, hermeneutica este filosofia

sau teologia interpretării (un sistem quasi-ştiinţific), iar exegeza este tehnica

explicaţiei. Cele două discipline se condiţionează reciproc, pe principiul spiralei

(care adesea sucombă într-un cerc vicios): exegeza depinde de premisele

hermeneutice, iar hermeneutica depinde de exegeza Scripturii în descoperirea şi

modelarea principiilor de interpretare. Se mai adaugă şi tezaurul moştenirilor

157

teologice, care se poate dovedi un balast şi o frână, dar adesea şi o sursă necesară

de informaţie şi inspiraţie.

Dincolo de intercondiţionarea hermeneuticii şi exegezei, ambele discipline

depind de teologia revelaţiei şi inspiraţiei Bibliei. În acest domeniu există multe

presupuneri contradictorii şi dispute inutile. Ce înseamnă, în mod exact,

inspiraţie profetică şi revelaţie? Cum funcţionează acestea şi care sunt limitele

lor? Sunt inspirate şi coperţile, şi cerneala? Sunt inspirate numai unele

traduceri sau versiuni? Este inspirată grafia chirilică sau şi cea latină? Ori,

poate că au fost inspirate numai textele şi cuvintele limbilor biblice: ebraică,

aramaică şi greacă? A vorbit Dumnezeu autorilor Bibliei într-o limbă

dumnezeiască, sau le-a vorbit într-un limbaj omenesc, condiţionat cultural? Le-

a fost dictat, oare, autorilor, cuvânt cu cuvânt, sau li s-a descoperit în mod

supranatural un mesaj, iar ei l-au scris în limbajul lor propriu? Iar acest limbaj

propriu al autorului inspirat, dacă este omenesc şi comun culturii contemporane,

este, el, infailibil şi inerant? Există erori în Biblie? Şi dacă există, atunci: la ce

nivel şi în ce măsură? Cum putem distinge adevărul de eroare?

În ciuda aparenţei „mateologice‖148

a unui asemenea discurs, toate aceste

întrebări sunt implicate în citirea şi citarea Bibliei în scop pragmatic. Fiindcă,

chiar dacă evităm sau eludăm asemenea întrebări, fie că ne ascundem în spatele

unor clişee mistice sau în spatele unor sisteme de manipulare „academică‖, fie

că, în mod cinstit şi evlavios, nu suntem conştienţi de existenţa acestor

probleme, ele determină, în mod necesar, înţelegerea noastră. În ultimă instanţă,

orice simplă citire a Scripturii este o interpretare, întrucât cititorul este

determinat de limitele şi culorile culturii individuale şi comunitare, prin care

filtrează informaţia biblică. De aceea, întrebarea Maestrului Divin „Ce scrie în

Tora? Cum citeşti tu?‖149

poate fi aplicată la nevoia unei citiri sănătoase şi

autoritative a Scripturii.

Scopul acestui referat este conştientizarea, sublinierea şi evaluarea unei

liste de citiri eronate ale Bibliei. Nu este o tratare exhaustivă, ci una introductivă.

Unele exemple sunt mai populare, altele mai specifice, dar toate sunt prezente în

mediile religioase, teologice sau culturale care gravitează în jurul Scripturii.

8. Abordarea umanistă (raţionalistă, naturalistă). Obişnuită în

teologia modernă liberală. Biblia este mai degrabă un obiect de

studiu filologic pentru alimentarea ştiinţifică a necredinţei.

Inspiraţia autorilor ei are un sens poetic, mai degrabă, iar

autoritatea Bibliei este, predominant culturală. Supranaturalul este

măturat afară din ea ca fiind mitologie. Totul este reconstruit,

reinterpretat şi reaşezat în diferite sisteme, rareori convergente,

148

Cf. gr. mataiologia: vorbărie, cuvântare deşartă, găunoasă 1Tim 1:6. 149

Lc 10:26 în traducere proprie.

158

deoarece raţiunea nesfinţită este aşezată ca judecător suprem, cu

pretenţia că poate înţelege şi explica totul.

9. Abordarea indirectă. Nu citim Biblia ci numai despre Biblie. O

capcană pentru oamenii de cultură superficiali, pentru credincioşii

superficiali (care se mulţumesc cu ce aud de la alţii sau în Biserică),

pentru studenţii şi profesioniştii în teologie, ş. a.

10. Abordarea esoterică. Pornindu-se de la premisa originii divine a

literelor, se postulează existenţa unui mesaj ascuns în textul

original, folosindu-se sisteme numerologice, pitagoreice sau

cabalistice, cum este gematria, atbaş ş. a. Astăzi se fac asemenea

„studii‖ pe calculator.

11. Abordarea magică. Biblia ca talisman – „am purtat-o la piept şi

n-a glonţul n-a trecut prin ea‖. Textul biblic – „bilet de papagal‖.

Deschiderea Bibliei la întâmplare. Principul hazardului, plus

invocarea ajutorului divin şi a experienţelor de acest gen.

12. Abordarea iraţional-spiritualistă. Se crede că textul Bibliei nu

ar fi sigur sau, chiar dacă ar fi sigur, el este incomprehensibil. De

aceea textul trebuie să fie explicat sau confirmat cititorului, pe cale

supranaturală, prin intermediul unor personaje (biblice ş. a.)

decedate, prin spirite, îngeri, sau de Însuşi Dumnezeu.

13. Abordarea fantezistă. Lipsa de instruire, încrederea în sine şi

imaginaţia nedisciplinată favorizează o citire a Bibliei ca

divertisment şi ca pasiune vicioasă. Se evită sensul practic şi se

extinde în mod necuvenit poezia, alegorizarea, speculaţia. Biblia

este folosită pentru a da credit unor teorii stranii cum ar fi

„reîncarnarea‖, ipoteza paleoastronautică, ozenologia, ş. a.

14. Abordarea proof-text. Ignorând divizarea arbitrară şi

convenţională a Bibliei în capitole şi versete, se citează fragmentar

un verset, o propoziţie sau o expresie pentru a dovedi – sau a-şi

dovedi – o anumită doctrină sau o idee. Astfel se ajunge adesea la

versete contradictorii şi la polemici inutile. Metoda este bună în

mod orientativ şi limitat. Metoda aceasta are două variante

populare, ambele eronate: a) orice învăţătură să fie susţinută cu

mărturia a cel puţin două versete (ca la tribunal!); b) abordare

statistică: ideea susţinută de cele mai multe versete este cea

adevărată. Există, însă, destule situaţii în care, chiar un singur

cuvânt poate avea mai mare autoritate decât un maldăr de versete.

Dacă autorii au fost la fel de inspiraţi, propoziţiile nu reflectă în

mod direct gândirea lor, ci adesea reprezintă cuvinte ale unor

oameni obişnuiţi, citate din scrieri neinspirate, păreri sau informaţii

greşite ale unor personaje biblice şi chiar cuvinte ale diavolului.

159

Exemplu:

Un cuvînt s-a furişat pînă la mine şi urechea mea i-a prins sunetele uşoare.

În clipa cînd vedeniile de noapte frămîntă gîndul, cînd oamenii sunt

cufundaţi într-un somn adînc, m-a apucat groaza şi spaima, şi toate oasele

mi-au tremurat. Un duh a trecut pe lîngă mine... Tot părul mi s-a zbîrlit ca

ariciul... Un chip cu o înfăţişare necunoscută era înaintea ochilor mei. Şi

am auzit un glas care şoptea încetişor: "Fi-va omul fără vină înaintea lui

Dumnezeu? Fi-va el curat înaintea Celui ce l-a făcut? Dacă n-are

încredere Dumnezeu nici în slujitorii Săi, dacă găseşte El greşeli chiar la

îngerii Săi, cu cît mai mult la cei ce locuiesc în case de lut, care îşi trag

obîrşia din ţărînă şi pot fi zdrobiţi ca un vierme! De dimineaţă pînă seara

sunt zdrobiţi, pier pentru totdeauna, şi nimeni nu ţine seama de ei. Li se

taie firul vieţii: mor, şi tot n-au căpătat înţelepciunea! Iov 4:12-21 (Elifaz

din Teman – autoritate profetică? )

"Blestemată să fie ziua cînd m-am născut! ziua în care m-a născut mama,

să nu fie binecuvîntată! Blestemat să fie omul care a adus vestea aceasta

tatălui meu: "Ţi s-a născut un copil de parte bărbătească", şi l-a umplut de

bucurie cu ea. Omul acela să ajungă ca cetăţile, pe care le-a nimicit

Domnul fără milă! Să audă gemete dimineaţa, şi strigăte de război la

amiază! De ce n-am fost omorît în pîntecele mamei, ca să-mi fi fost ea

mormîntul meu? " De ce n-a rămas ea veşnic însărcinată cu mine? Pentru

ce am ieşit din pîntecele mamei ca să văd numai suferinţă şi durere, şi să-

mi isprăvesc zilele în ruşine?" Ier 20:14-18 (cuvinte rostite sub inspiraţie,

sau reacţie umană a omului Ieremia?).

15. Abordarea pseudo-pragmatică. Graba de a ajunge la sensul

practic, de a moraliza excesiv, înainte de a înţelege despre ce este

vorba. („Nu e important să ştim ce a făcut Samuel; dar ce facem

noi? Cum trăim noi?‖). Chiar acolo unde ni se pare că totul este

clar, mai avem mult de învăţat.

16. Abordarea anistorică (atemporală). Având în vedere scopul

practic al Scripturii, unii ignoră diferenţele de context cultural şi

citesc Biblia prin intermediul culturii actuale. De asemenea, dar în

sens invers, se tratează situaţii dintr-o cultură actuală în termenii

culturii autorilor biblici. Este o eroare obişnuită, dar nu cea mai

gravă. (Exemple: Gen 41:14 Iosif s-a ras, Ex 34:26, Dt 14:21 să nu

fierbi iedul în laptele mamei lui ş.a.).

17. Abordarea pseudo-sistematică. Există cercetători cu un atât de

puternic spirit de independenţă, încât îşi creează propriul sistem de

înţelegere şi interpretare a Bibliei. Ei îşi imaginează Biblia ca pe un

fel de puzzle sau de integramă pe care, dacă ai puţină isteţime şi

cunoşti câteva secrete, ai învăţat-o. Tendinţa de sistematizare este

160

impusă forţat asupra termenilor din limbile originale sau din

traducere. Cuvinte comune sau speciale sunt tratate ca nişte

termeni tehnici, căutându-se, în mod consecvent, sensul lor prin

toată Biblia. Simbolurile şi metaforele profetice sau apocaliptice

sunt tratate într-o manieră pseudo-sistematică, aplicându-se peste

tot aceeaşi semnificaţie pentru un anumit simbol, indiferent de

autor şi context literar sau istoric. Datele lingvistice dovedesc că

abordarea aceasta este greşită. (Exemple: Mireasa=Biserica, în orice

context; x.Wr = spirit, peste tot: vp,n< = suflet, în orice situaţie). 18. Abordarea confesional-dogmatică. Se citeşte Biblia numai

prin ochelarii confesionali, având teamă de alte mărturisiri de

credinţă, de cunoaşterea temeiurilor altor creştini care, de

asemenea, studiază Biblia. În unele cazuri, chiar în traducerea

Bibliei s-a urmărit – cu bune intenţii, desigur, – conservarea unei

dogme respectate, mai mult decât fidelitatea faţă de Cuvânt. (E. g.,

la Mat 1:25, în traducerea BOR s-au scos cuvintele – până ce ea a

născut un fiu – pentru a nu impieta asupra mariolatriei).

19. Abordarea parţială (schizoidă). Se postulează grade de

inspiraţie şi autoritate în cadrul Cuvântului lui Dumnezeu. Se face

discriminare între autoritatea cărţilor, a autorilor sau a celor două

testamente. (Exemple din teologia sectelor iudaice sau a unor şcoli

teologice creştine). De exemplu, se citează Pavel mai presus de

Iacov, Deuteronomul mai presus de Proverbe şi NT mai presus de

VT – sau invers. „Canon în canon‖? „Trestia‖ noastră, sau măsura

lui Dumnezeu?

20. Abordarea literalist-mistică. Ignorând total intenţia autorului

sacru, care poate fi descoperită printr-o exegeză de bun simţ (chiar

şi cu mijloace simple: compararea diferitelor traduceri, analiza

contextului literar şi a contextului cultural istoric, apelul la ajutor

calificat – fără a uita că Spiritul Sfânt este Cel mai calificat!), unii

citesc şi citează porţiuni biblice (în special versete), căutând să

aplice în mod personal cuvintele, fără să observe intenţia autorului.

Ei doar citesc la întâmplare şi întreabă: Ce îmi spune Domnul aici?

Ei îşi imaginează că propoziţiile Bibliei sunt ca un fel de telegrame

din partea lui Dumnezeu, sau un fel de oracole sibilinice, pe care,

prin meditaţie evlavioasă le pot însuşi. Metoda are multe aspecte

bune, dar ea suspendă raţiunea şi presupune că Dumnezeu ne

vorbeşte prin Biblie în mod direct, trecând peste intenţia autorului

inspirat.

21. Abordarea exclusiv devoţională (liturgică). Biblia nu este

citită şi studiată sistematic, ci folosită numai ca un cântec-descântec

161

frumos în Biserică sau în spaţii particulare, pentru întreţinearea

unor ritualuri, pentru inspiraţie la rugăciune, sau pentru

exprimarea stărilor sufleteşti.

22. Abordarea pseudo-teologică. Uneori, o spoială de teologie

poate fi mai rea decât ignoranţa în domeniu. Apelul semidoct la un

termen ebraic sau grecesc, mânuirea câtorva expresii din

teologia sistematică, memorarea câtorva date de istorie

bisericească, încă nu sunt suficiente pentru a face pe maeştrii faţă

de credinciosul naiv sau faţă de noi înşine. Teologia şi-a pierdut

mult din respectul cuvenit, din cauza gustului laodicean al

păstorilor şi învăţătorilor care au uitat să rămână ucenici. Există

obiceiul lamentabil de a ne cita unii pe alţii, de a aduna doar titluri

şi a nu cerceta personal sau în comun, Cartea despre care spunem

că este Cuvântul lui Dumnezeu. Chiar teologi renumiţi au rămas

limitaţi în cercetările lor şi anumite erori ale lor se perpetuează

până astăzi. (Exemplu: aga,ph = dragostea divină, ca principiu?

vezi 2S 13:4 şi incestuosul Amnon, 1Ki 11:2 şi poligamul Solomon).

Concluzie: Cuvintele Bibliei sunt cuvintele lui Dumnezeu atunci când

sunt înţelese aşa cum le-a dat Dumnezeu, adică în limitele limbajului autorilor

inspiraţi. Trebuie să înţelegem mesajul integral pe care a intenţionat scriitorul

inspirat să-l transmită, dincolo de retorica, poezia sau logica limbajului folosit.

În final, mesajul scriitorului biblic şi principiile implicate în el, înţelese în

armonie cu învăţăturile celorlalţi scriitori biblici, sunt singurele lucruri care

contează pentru a le aplica la viaţa de astăzi. Cea mai mare problemă a

credincioşilor nu este, însă, neînţelegerea sau înţelegerea greşită a unor texte

biblice, ci faptul că, adesea, învăţăturile simple şi clare ale Bibliei, cu privire la

păcat şi pocăinţă, sunt luate cu prea mare uşurinţă şi în necunoaştere de

Dumnezeu.

Dacă suntem credincioşi Domnului în cele mici şi puţine, El ne va da şi pe

cele mari şi multe (cf. Lc 16:10).

Exerciţiu de exegeză

Studiaţi textul din Isaia 4:1 în contextul capitolului 3 şi comparaţi

rezultatele cu exegeza populară alegorică, ruptă de context, care transformă pe

bărbat în Iisus Christos, şi pe cele şapte femei în biserici, făcând să pară o

profeţie despre ecumenism.

Studiaţi textul din 1Tes 5:19-22, nu pe versete, ci pe principiul discursului

logic:

Abordare fragmentară

Fiecare verset, un „mesaj‖ diferit.

Abordare discursivă

Toate versetele formează un paragraf, cu un singur

162

mesaj

* Nu stingeţi Duhul.

* Nu dispreţuiţi proorociile.

* Cercetaţi toate lucrurile şi

păstraţi ce este bun.

* Feriţi-vă de orice se pare rău.

Nu stingeţi Duhul, [adică] nu dispreţuiţi profeţiile, CI cercetaţi toate [aceste] lucruri: păstraţi ce este bun şi feriţi-vă de orice

formă150

de rău.

Cu Dr. Zoltán Szallos

Pastor Dr. Zoltán Szallos-Farkas este lector universitar, şeful catedrei de

Teologie Pastorală, la Institutul Teologic AZS din Cernica-Bucureşti. În perioada

corespondenţei următoare frăţia sa era doctorand în teologie sistematică la

Universitatea din Aberdeen (Scoţia), unde a scris o teză despre

spiritualitatea adventistă.151

Corespondenţa noastră este amicală, în ciuda

faptului că opiniile filozofice pot fi diferite uneori.

Martie 2003

ZSF: Hello, Florin! Multe mulţumiri pentru articolul scris de McLarty.

Este cu adevărat provocator. 152

Cred că aş putea fi de acord cu sugestia din teza lui, în sensul că e posibil

ca şi tu să fii un „maverick‖.153 De fapt, există unii dintre învăţaţii noştri care sunt

adevăraţi mavericks şi au încă o relaţie cordială cu Biserica. McLarty chiar

menţionează pe unul dintre aceştia: Graham Maxwell. 154

Recent şi Bacchiocchi se dovedeşte a fi un maverick, în special în

reinterpretarea lui provocatoare a profeţiilor apocaliptice despre Papalitate. El

susţine că unele din acele profeţii s-ar aplica mai bine la Islam, decât la

Papalitate. De asemenea, Bacchiocchi întreţine idei provocatoare cu privire la

textul cărţii Marea Luptă, de Ellen White. El spune că textul necesită corectări

majore cu privire la datele istorice.

150

Potrivit textului grecesc (εἴδος). A se observa şi traducerile următoare: NET, NRS every

form of evil. NIB every kind of evil. BFC toute forme de mal. TOB toute espèce de mal.

ARA toda forma de mal. IEP ogni sorta di male. 151

Zoltán Szallos-Farkas, The Rise and Development of Sebenth-Day Adventist Spirituality –

The Impact of the Charismatic Guidance of Ellen G. White; Doctoral Dissertation Series,

Vol. 1, Editura Institutului Teologic Adventist, Cernica, 2005. 152

www.atoday.com/magazine/archive/2002/marapr2002/articles/TheologyDoctrine.shtml. 153

Termen american care denumeşte un animal rătăcitor, fără danga (stigmat); sau, în sens

figurat, la un individ, cu sensul de hoinar, răzleţit, rătăcitor, singuratic. 154

Graham Maxwell este cunoscut ca un teolog revizionist, care susţine teoria că Dumnezeu

nu a pedepsit cu moartea şi nu va pedepsi astfel pe nimeni, că destinul final al celor răi este

doar o consecinţă naturală a păcatului.

163

McLarty are dreptate când face distincţie între doctrină şi teologie. El

pune degetul pe un fapt care a fost de multă vreme recunoscut de principalii

noştri teologi, de exemplu, de R. F. Cottrell, că există o tensiune între

administratorii de la GC şi învăţaţii adventişti. Această tensiune este un fapt

care rezultă din discrepanţa dintre hermeneutica biblică întrebuinţată de laicii

adventişti, în favoarea căreia sunt administratorii Bisericii, şi aceea întrebuinţată

de teologi.

Adevărul este că exegeza proof-text a fost întotdeauna şi încă este metoda

dominantă a lecturilor noastre biblice populare. Doctrinele care sunt stâlpii

Bisericii noastre au fost forjate prin exegeza proof-text. Noi toţi ne prindem de

aceşti piloni ai credinţei şi de metoda prin care s-a ajuns la constituirea lor. Aşa

fac toţi administratorii Bisericii noastre din poziţii înalte. Dar după anii 1950,

învăţaţii noştrii, adică teologii, au început să aplice o hermenutică biblică

istorico-gramatică, ba chiar ’critică’. Aceasta a fost cauza tensiunii. Cazul

Desmond Ford este clasic acum în ilustrarea acestei tensiuni induse de

schimbare în hermeneutică. Sunt multe alte cazuri pe care nu vreau să le

menţionez aici.

Convingerea mea este că dogmatica n-ar trebui să limiteze, să restrângă,

sau să impună o vedere reducţionistă a interpretării biblice. Dacă ea ar face acest

lucru, atunci două din doctrinele fundamentale ale noastre s-ar spulbera. În

primul rând, credinţa că adevărul este înţeles în mod progresiv, i. e., însăşi ideea

de adevăr prezent ar fi anihilată. În al doilea rând, acea semper reformandi,

adică reforma continuă, ar fi afectată sever şi ar deveni chiar imposibilă. Totuşi,

realitatea curentă din Biserică este că există un nucleu de doctrine distinctive,

stâlpii, care par să formeze un cadru credal pentru orice exegeză în Adventismul

de Ziua a Şaptea. Întrebarea este: care e atitudinea corectă a unui teolog

adventist în asemenea împrejurări, când trebuie să facă o exegeză

corespunzătoare?

Acum trag concluzia spunând că deteriorarea celor două sus-menţionate

principii de bază ale adventismului ar duce la consecinţe care ar determina

compromiterea a însăşi raţiunii existenţei Bisericii: misiunea şi mesajul ar putea

fi aduse la un fel de exerciţiu stereotip.

Îngrijorarea mea serioasă este că atât misiunea noastră cât şi mesajul

deja afişează semne de stereotipie. Oare recoltăm rezultatele încălcării celor

două principii fundamentale sus-menţionate? Iată de ce mă alătur tezei lui

McLarty că Adventismul de Ziua a Şaptea are nevoie de oameni care gândesc.

Toate cele bune. Dumnezeu să-ţi binecuvânte slujirea pentru studenţii

noştri din Cernica. Pe calea aceasta trimit salutări şi colegilor. Dumnezeu să vă

asiste pe toţi în slujire, aceasta este rugăciunea mea. Cu deosebită consideraţie,

ZSF.

164

FL: Dragă Zoli, mă bucur că ţi-a plăcut articolul lui McLarty. 155

[... ]

Într-adevăr, un teolog trebuie să fie un aventurier (dacă-l traduc bine pe

maverick în acest sens). Adică trebuie să se aventureze dincolo de limitele

impuse de communitas fidei şi de moda teologică a timpului său, pentru a se

putea numi cercetător. Dacă ai o ancoră spirituală bună în Scriptură şi în

hermeneutică, o abordare raţională este obligatorie pentru un profesionist.

Raţională, cât mai raţională, fără a fi raţionalistă. Aceasta este abordarea

critică, fără a fi „criticistă‖. Termenul critic (gr. kritikos) nu are nimic vinovat

în sine. El vrea să spună că cercetătorul biblic trebuie să judece, să abordeze

textul în mod critic.

În principiu sunt de acord cu poziţia lui McLarthy, cu excepţia că teologii

ar trebui să tindă mai mult spre unitate, să le pese de diversitatea, uneori

insuportabilă, care există. Mă refer la o unitate atinsă prin cercetare, aşa cum

părinţii noştri din anii de după 1844 au făcut, când cheltuiau săptămâni şi luni

de studiu în comun, pentru a înţelege, cu maximum de siguranţă pentru ei, care

este adevărul în cutare sau cutare subiect. Doctrina înseamnă, în principiu,

credinţa care conservă, în timp ce teologia înseamnă raţiunea care cercetează,

revizuieşte şi înnoieşte. Dacă însă şi dogmaticienii ar fi exegeţi, şi dacă exegeţii ar

fi preocupaţi şi de aspectul practic şi comunitar al cercetării, diferenţele acestea

s-ar atenua foarte mult. Totuşi, când în unanimitate se zice „amin‖, nu este

neapărat un semn pozitiv. Iată aici o avertizare inspirată:

Oridecâte ori oamenii lui Dumnezeu cresc în har, ei vor dobândi o înţelegere

mereu mai clară a cuvântului Lui. Ei vor discerne o nouă lumină şi frumuseţe în

adevărurile lui sacre. Acest lucru a fost întotdeauna adevărat în istoria Bisericii

din toate erele, şi va fi tot aşa până la sfârşit. Dar când viaţa spirituală

adevărată este în declin, este întotdeauna tendinţa ca înaintarea în cunoaşterea

adevărului să înceteze. Oamenii rămân satisfăcuţi cu lumina deja primită din

Cuzântul lui Dumnezeu şi descurajează orice examinare a Scripturii în

continuare. Ei devin conservatori şi caută se evite discuţiile.

Faptul că nu există nici o controversă sau agitaţie în mojlocul poporului lui

Dumnezeu, n-ar trebui să fie privit ca o dovadă concludentă că ei ţin tare la

doctrina sănătoasă. Există motive să ne temem că ei poate nu mai disting clar

adevărul de eroare. Când nu se mai ridică nici o întrebare nouă din cercetarea

Scripturilor, când nu mai apare nici o deosebire de păreri care să facă pe

oameni să cerceteze Biblia pentru ei înşişi, ca să se asigure că au adevărul,

vor fi mulţi astăzi ca şi în vechime, care se vor ţine de tradiţie şi se vor

închina la ceea ce nu ştiu.

Mi s-a arătat că mulţi dintre cei care mărturisesc a avea o cunoaştere a

adevărului prezent nu ştiu ce cred. Ei nu înţeleg dovezile credinţei lor. Ei nu au

155 John McLarty,‖Doctrine and Theology: What's the Difference‖, Adventist Today, Jan,

Feb 1998; www.atoday.com/magazine/archive/2002/marapr2002/articles/TheologyDoctrine.shtml .

165

nici o apreciere justă a lucrării pentru timpul prezent. Când va veni timpul

încercării, oameni care astăzi predică altora, se vor trezi că există atâtea lucruri

pentru care nu pot da socoteală în mod satisfăcător, când se vor examina poziţiile

pe care le susţin. Până au fost testaţi în acest fel, ei nu-şi cunoşteau marea lor

ignoranţă. Şi există în Biserică mulţi care simt că este de la sine înţeles că ei

pricep ceea ce cred, dar până la apariţia unei controverse, ei nu-şi cunosc

propria slăbiciune. Când vor fi separaţi de fraţii lor de credinţă, şi siliţi să stea

singuri şi să explice convingerile lor, ei vor fi surprinşi să vadă cât de confuze

le sunt ideile despre ce au acceptat ei ca adevăr. Cu siguranţă că a avut loc

printre noi o îndepărtare de Dumnezeul cel Viu şi o întoarcere spre oameni,

aşezând înţelepciunea omenească în locul celei divine. (5T 705-707)

Este clar? Iată că nu numai cultul teologizării este un pericol, ci mult mai

prezent şi mai comun este riscul dogmatismului într-o biserică, oricare ar fi ea.

Citatul se referă la o întoarcere spre dogmaticieni, adică spre dogmatica fixată de

Părinţii Bisericii noastre – oamenii providenţiali din vremurile bune de

altădată. Cred că ar trebui chiar să interzicem uzul termenilor „dogmatică‖ şi

„dogmatician‖ în teologia noastră. Le-am împrumutat de la alţii fără să gândim.

Putem avea catehetică, sistematică, apologetică, istoria mărturisirii de credinţă,

strategii de expunere doctrinală, et al., dar nu „dogmatică‖. Ellen White

continuă:

Dumnezeu va trezi pe poporul Lui. Dacă alte mijloace nu reuşesc, atunci vor

veni erezii printre ei, care îi vor cerne, separând pleava de grâu. Domnul cheamă

pe toţi cei care cred Cuvântul Lui să se trezească din somn. O lumină preţioasă a

venit, potrivită pentru acest timp.156

... Această lumină ar trebui să ne conducă la

un studiu sârguincios al Scripturilor şi la cea mai critică examinare a

poziţiilor pe care le ţinem. Dumnezeu ar dori ca toate reperele şi poziţiile

adevărului să fie cercetate temeinic şi perseverent, cu rugăciune şi post. (Id.

p. 707).

Oricare ar putea fi înaintarea intelectuală a cuiva, să nu creadă pentru nici un

moment că nu este nevoie de o amănunţită şi continuă cercetare a

Scripturilor, pentru mai mare lumină. [... ]. Când oamenii lui Dumnezeu sunt

fără grijă şi satisfăcuţi cu prezenta lor iluminare, putem fi siguri că El nu-i va

favoriza. Este voinţa Lui ca ei să înainteze continuu pentru a primi lumină

crescută şi mereu crescândă care să strălucească în faţa lor. (Id. p. 708)

Sublinierile sunt, evident, ale mele. Notează expresia „cea mai critică

examinare‖ (most critical examination), trei cuvinte care sunt spaima oricărei

dogmatici.

156

Datarea acestei mărturii arată că Ellen White se referea la mesajul de la 1888 pe care

spiritul conservativ şi „dogmatolatru‖ al celor prezenţi la Conferinţă l-au acceptat teribil de

anevoios, iar în prima fază aproape deloc.

166

Examinare – îţi spune că totul trebuie verificat iar şi iar, cercetat pe

toate părţile, în contrast cu confortul adevărului moştenit pe care ţi-l dă

dogmatica.

Critică –te învaţă că examinarea trebuie să fie serioasă, raţională, făcând

uz de întreaga judecată pe care ţi-a dat-o Creatorul, şi nu o examinare mistică,

agramată, fantastică, necritică.

Cea mai – îţi impune să fii cât mai îndrăzneţ, să te aventurezi într-o

cercetare cât mai critică, la superlativ. Any objection?

Mai mult, există şi aspectul apologetic, unde am putea să ne iubim

doctrina atât de mult, încât nu mai contează dacă o apărăm cu mijloacele cele

mai juste. Ellen White spunea:

Este important ca în apărarea doctrinelor pe care le considerăm articole de

credinţă fundamentale, să nu ne permitem niciodată să întrebuinţăm

argumente care nu sunt în totul sănătoase. Acestea ar putea fi utile în a reduce

la tăcere pe un oponent, dar ele nu fac cinste adevărului. Noi trebuiă să

prezentăm argumente sănătoase, care nu doar să aducă la tăcere pe oponenţii

noştri, dar care să suporte cea mai strictă şi cea mai cercetătoare analiză.

Pentru cei care s-au educat pe sine ca amatori de dispute publice, există primejdia

să nu mai mânuiască cuvântul lui Dumnezeu cu imparţialitate (francheţe).

Când întâmpinăm un oponent, ar trebui să fie cel mai serios efort de a-i prezenta

subiectele într-o aşa manieră încât să trezească convingere în sufletul lui, în loc

de a căuta doar să inspire încredere credincioşilor. (Id. p. 708)

Apologeţii de orice confesiune ar putea aprecia înţelepciunea şi justeţea

acestui sfat, indiferent ce părere au despre charisma Ellenei White şi despre

sursa acestui sfat. Cred însă, că noi AZS ar trebui să fim primii care să-l

acceptăm, chiar dacă, aşa cum susţin unii, s-ar dovedi că Ellen White însăşi n-a

atins întotdeauna acest ideal.

Desigur, ceea ce spune ea aici se aplică, în mod direct, crizei care a început

cu Conferinţa de la Minneapolis 1888. Dar acel moment istoric a scos la iveală

defecte care nu ţin de o anumită generaţie, nici măcar nu se limitează la

denominaţia noastră. Plecând de la cazul particular, Ellen White tinde spre

generalizare, spre formularea de principii teologice. Notează că, chiar în ce

priveşte articolele fundamentale de credinţă, ea este de partea celei mai severe

investigaţii: the closest and most searching scrutinity. Pericolul este văzut aici

nu în cercetarea prea critică, ci în apărarea subcritică (hypo-critică, aş zice eu!),

în care apologetul, înfierbântat emoţional şi sigur pe sine, manipulează textul

într-un mod neconvingător pentru oponenţi, abia reuşind să menţină credinţa

celor care deja cred. N-ai întâlnit niciodată pe teren specia aceasta?

Nu, nu cred că teologul trebuie să fie doar într-o relaţie cordială cu

Biserica. El este un membru folositor al trupului ei, n-are importanţă dacă

167

este ochi sau doar un biet anus, scuze pentru comparaţie, dar fără ochi mai poţi

trăi cumva, dar fără dos, ba. Dar situaţia aceasta, de simplă cordialitate, de

jenantă „toleranţă‖, nu se datorează numai teologilor... Poate chiar şi unii ca

Ballenger sau ca Ford, ar fi meritat mai multă atenţie.

Cazul Graham Maxwell, la care te-ai referit, este în limitele

adventismului, în sensul că nimeni nu l-a afurisit. Hermeneutica lui este însă,

atât de liberală, încât, dacă eu aş folosi-o, aş ajunge mai curând la agnosticism

decât la creştinism. G. Maxwell este o ciudăţenie a teologiei noastre şi numai

ideile lui foarte „generos‖ umaniste, cum ar fi aceea că „Dumnezeu nu

pedepseşte‖. l-au făcut popular. În toată lumea există credincioşi care au luat

tratamentul Dr. Maxwell, fără să cunoască premisele lui hermeneutice.

Cunosc cazul Bacchiocchi, am corespondat cu el pe temele despre care

vorbeşti, şi îmi pare rău că n-am păstrat corespondenţa aceea. (Dar, fii pe pace,

am s-o păstrez pe a noastră!). Dr. Bacchiocchi a luat în final o poziţie înţeleaptă,

de a renunţa la cercetarea şi publicarea tezei lui pe care se grăbise s-o

popularizeze pe internet. Nu pot cădea de acord cu anumite accente, critici şi

noutăţi pe care a încercat să le introducă. Obiecţiile aduse poziţiei noastre clasice

cu privire la cele „trei vremi şi jumătate‖ şi identitatea dublă a cornului mic,

aplicarea aceleiaşi profeţii la Islam, sunt idei interesante, dar nefondate.

Nu simpatizez cu interpretările care sunt mai preocupate de „aducerea la

zi‖ a viziunii apocaliptice, decât de constrângerile exegetice şi istorice care se

impun textului. În fiecare secol au existat mari evenimente istorice la care

exegeţii apocaliptici au fost tentaţi să se raporteze. Nu întotdeauna este cazul.

Dacă aş fi fost un creştin nestorian medieval, probabil că aş fi căutat să localizez

în Apocalipsă Imperiul Mongol, care a fost cea mai extinsă putere din cursul

istoriei. Dar se pare că Dumnezeu a avut alte criterii profetice: planul Lui,

poporul Lui şi adversarii Lui principali.

Aplicaţiile lui Bacchiocchi la Islam nu mă conving. Nu am simpatii prea

multe pentru Islam. Şi când zic Islam, nu mă refer la vreo orientare extremistă,

ci la Islamul mainstream, care, conform istoriei şi actualităţilor, este o religie

totalitară, exclusivistă, ostilă ideii de libertate individuală, asemenea

creştinismu-lui oficial medieval. M-aş bucura să descopăr vreun monstru

apocaliptic care să descrie Islamul, dar dacă Biblia îl ignoră, să-l lăsăm în pace.

Măcar de-am reuşi să redăm viaţă vechii aplicaţii a profeţiei din Apocalipsa 9, pe

care o făceau părinţii adventismului!

De asemenea, cred că obiecţiile aduse unor date istorice din Marea Luptă

sunt, în bună parte, hipercritice. Profeţii nu sunt istorici, în sensul ştiinţific al

cuvântului, şi nu este nevoie ca fiecare detaliu să fie „corect‖, pentru a înţelege

mesajul transmis pe această cale. Acolo unde sunt, însă, diferenţe importante,

Ellen White Estates ar trebui să-şi asume rolul de corector, cu care Ellen White a

fost adesea de acord. Unele cărţi ar fi trebuit corectate fără nici o explicaţie, iar în

168

alte cazuri se puteau ataşa note critice, aşa cum s-a făcut la Dietă şi hrană, de

exemplu.

Tensiunea dintre administraţie şi teologie, despre care vorbeai, citându-l

pe William Johnson, este prezentă în orice confesiune. Ca membru al Societăţii

Biblice am surprins uneori pe participanţii ortodocşi, preocupaţi de cum va

accepta ierarhia cutare formulare a textului biblic. Unul dintre ei mi-a spus că

este convins că, în NT, πρεζαύηερος (presbyteros) şi επίζηοπος (epískopos) sunt

sinonime, dar nu-i trecea prin minte că ar putea clarifica acest lucru în

traducere, din cauza temerii de ierarhie. Tensiunile acestea, care pot fi oriunde,

sunt prezente acolo unde nu este experimentată lecţia viziunii biblice despre

Biserică şi a darurilor spirituale. Organizaţie vine de la organe, organism, adică

„trup şi suflet,‖ nu numai oase şi cifre.

Din motive practice, nu este înţelept ca Biserica să fie condusă de teologi,

nici teologia să fie făcută de manageri. Dar este excelent ca liderii să aibă

suficientă educaţie teologică. Zicând suficientă, mă gândesc că ei trebuie să fie în

stare să înţeleagă problemele, natura acestora, şi să ia decizii care să favorizeze

progresul cunoaşterii, nu doar conservarea doctrinală. Eu cred că există această

tendinţă de colaborare, deşi n-am studiat bine problema. Experienţa mea cu

liderii este încurajatoare. În orice caz, n-aş putea accepta ideea (ipotetică sau

reală), despre care vorbeai, cum că GC ar trata comunitatea teologică AZS ca pe o

masă critică cenuşie care trebuie readusă sub ascultare.

În ce priveşte ideea hermeneuticii „administrative‖ în conflict cu

hermeneutica teologică, nu pot decât să zâmbesc încurcat. Administratorul este

în contact permanent cu problemele practice ale Bisericii – concilierea

extremelor fundamentaliste, misiune evanghelistică, predicare în Biserică, etc.

–, toate acestea înclinând balanţa în mod natural către preocupări care n-au

nici o legătură cu hermeneutica, dar care sunt viaţa normală a unei Biserici.

Administratorul are puţin timp să se ocupe de o veritabilă cercetare, cu atât

mai puţin de evaluarea cercetărilor de avangardă. El se mulţumeşte cu

aspectul practic, care, trebuie să recunoaştem, este cel mai important! El este, de

regulă, un predicator profund, un om spiritual, un om al relaţiilor, chiar un

diplomat, dacă vrei, uneori şi un vizionar. Cam atât. În calitate de lider, însă, el

se simte responsabil mai degrabă în faţa trecutului decât în faţa prezentului şi a

viitorului, când este vorba de teologie şi doctrină.

Pe de altă parte, teologul, care stă în focul conflictelor – adesea sfâşietoare

de inimă şi de minte, pe care le implică cercetarea riguroasă, sau chiar şi numai

informarea cu ceea ce se petrece în domeniu, – este interesat, în primul rând de

datoria sa, de cercetare şi informare, de dialog pe asemenea teme, de continua

revizuire şi perfecţionare a acurateţei doctrinale. Prioritatea lui nu este

transmiterea mesajului, ci calitatea şi claritatea mesajului de transmis.

169

Dacă evangheliştii ar fi teologi adevăraţi, sau dacă s-ar învrednici să

studieze mai mult, ar face o treabă mult mai bună. În definitiv, teologia nu este

monopolul profesorilor de teologie. Este o preocupare demnă de consideraţia

tuturor pastorilor, evangheliştilor şi administratorilor. Că nu degeaba au

trecut toţi aceştia printr-un seminar teologic. Diferenţa este că unii rămân la

buchea seminarului (dacă au fost prezenţi cu toată inima la cursuri!), întrucât

profesia nu-i obligă să avanseze, în timp ce alţii sunt obligaţi, nu numai de

propria pasiune, ci şi de exigenţele profesiei. Când stai la catedră, sau când scrii

o teză, exigenţele teoretice cresc. Nu este ca la amvon, nici ca la evanghelizare pe

stadion, unde vorba zboară.

Adesea tensiunea dintre cele două grupuri pe care le aminteai (că nici

nu îndrăznesc să le pronunţ!) este de altă natură. Există tendinţa ca fiecare

organ al Bisericii să creadă că el este cel mai important. Tendinţa aceasta este

naturală şi dovedeşte că fiecare îşi ia în serios chemarea. Dar trebuie să ne

impunem limite şi să nu uităm să acţionăm ca un organism armonios, nu ca o

creatură fabuloasă. Pavel spune că unii au darul administrării (al „ciberneticii‖,

sau chiverniselii ca să imităm termenul grecesc), alţii au darul învăţării, al

cunoştinţei, al înţelepciunii (vezi 1 Cor 12). Nici unul din acestea nu este

supranatural, dar toate trebuie să fie sub conducerea aceluiaşi Spirit, astfel ca

naturalul şi supranaturalul să conlucreze în unitate.

În ce priveşte hermeneutica, îmi este tot mai clar că suntem într-o criză şi

trebuie să ne punem de acord. Fără unitate de vederi în ce priveşte teologia

inspiraţiei şi revelaţiei, principiile de interpretare şi metodologia exegetică, nu

putem avea rezultate unitare. Vorbeai despre metoda proof-text. Recunosc că

este natural să se folosească, din trei motive:

Este cea mai populară printre creştinii care mai cred în autoritatea

specifică a Bibliei.

Este favorizată de actuala divizare a textului în capitole şi versete.

Adesea dă rezultate corecte, deoarece în multe cazuri, adevărul este

evident în text, indiferent de context, ori de nuanţele de traducere.

Dacă însă aceasta este ridicată la rangul de „metodă‖ teologică,

protestez. Este un procedeu natural să dăm referinţe la un text biblic, dar nu

este un procedeu exegetic. Aceeaşi „metodă‖ o folosesc cu succes mulţi din cei

care susţin erezii moderne sau clasice. Ea este un procedeu convenţional şi

imperfect, bun până la un punct, dar nu poate înlocui abordarea critică,

textuală, contextuală, istorică, lingvistică etc. – singura care conduce la

adevăr. Dacă este luată ca „metodă‖, este o metodă pentru ιδιώται. 157

Este loc

157

Gr. lit. „particulari‖ – oameni de rând, fără pregătire, neînvăţaţi, neprofesionişti; laici,

profani. Aşa erau cunoscuţi ucenicii lui Iisus (FA 4:13 om de rând). Termenul se mai

foloseşte şi cu sensul de om obişnuit (fără darul limbilor sau al profeţiei 1 Cor 14:16.23.24)

170

şi pentru acest procedeu, dar nu putem să-l considerăm o adevărată metodă

hermeneutică, în prima linie a frontului teologic.

Este adevărat că acest procedeu a adus nu de puţine ori rezultate bune, şi

este o minune a Providenţei, care a ales mişcarea millerită şi pe părinţii

adventismului, oameni fără instrucţie superioară, să descopere adevăruri pe care

învăţaţii de ieri şi de azi le ignoră sau le condamnă ca erezii ori ca prostii. Dar

„stâlpii‖ fundamentali ai doctrinei noastre n-ar avea decât de câştigat dacă ar fi

verificaţi prin metode adecvate cercetării. Iar dacă, la o cercetare mai

amănunţită s-ar dovedi că unele formulări sau argumentări trebuie modificate

sau abandonate, atunci lucrul acesta ar trebui să se întâmple cât mai devreme,

aşa cum spunea şi Ellen White:

Dacă orice idee pe care am întreţinut-o noi în doctrine este adevăr,

atunci oare adevărul nu va suporta să fie examinat? Se va poticni el şi va

cădea, dacă va fi criticat? Dacă este aşa, atunci să cadă, cu cât mai curând,

cu atât mai bine. Spiritul care doreşte să închidă uşa în faţa cercetării

punctelor de adevăr într-o manieră creştină nu este Spiritul care vine de

sus. 158

Metoda istorico-gramatică este, într-adevăr, o metodă critică, chiar dacă

este doar low criticism, limitându-se la textul transmis în diversele manuscrise.

Cealaltă critică, „înaltă‖, the higher criticism, s-a numit aşa pentru faptul că pe

lista celor care au lansat aceste denumiri a ocupat un loc anterior; şi nu pentru

că ar fi, în sine, o metodă superioară criticii textuale. În opinia mea, anumite

aspecte ale metodei istorico-critice sunt utile cercetării ştiinţifice a Bibliei în

domeniul filologiei, lingvisticii şi istoriei biblice, dar premisele filosofice de la

care pornesc aceşti critici, în dorinţa de a fi cât mai „ştiinţifici‖ sunt, de regulă,

scepticiste.

Nu mă deranjează faptul că este critică. (Dacă nu e critică, e necritică, şi

nu poate da rezultate serioase pentru oamenii care gândesc!). Partea proastă este

că în practică s-a dezvoltat ca o critică predominant negativistă, distructivă, a

unor oameni suspicioşi, uneori cu atitudine arogantă faţă de credinţă. Ei

construiesc pe modelul unui proces juridic în instanţă, ceea ce este bine în

esenţă, dar nu respectă principiul prezumţiei de nevinovăţie, şi astfel nu dau

nici o şansă supranaturalului, devin hipercritici, chiţibuşari, şi nici nu e de mirare

că se mai şi contrazic (în sens reflexiv şi reciproc).

Dar dacă noi ne speriem chiar şi de critica textuală, de metoda istorico-

gramatică, înseamnă că degeaba mai avem facultăţi de teologie. Le-am putea

închide, sau le-am putea transforma în şcoli de activişti.

sau necioplit (2 Cor 11:6). Printr-o depreciere a sensului, de aici provine termenul românesc

idiot. 158

The Ellen G. White 1888 Materials, 1987 / Chap. 21, p. 186-187.

171

Cunosc de aproape cazul Desmond Ford. Unele obiecţii şi soluţii pe care

le aduce sunt demne de luat în consideraţie, după orice critică moderată şi de

bun simţ. Dar nu toate problemele pe care le ridică sunt generate de metoda

istorico-gramatică. Unele ţin de premise hermeneutice hipercritice, de înclinaţii

psihologice, de consideraţia exagerată faţă de părerea multor scholars. Însă

Dr. Raymond Cottrell mi se pare un caz şi mai grav, întrucât acesta ne

cadoriseşte cu termeni din familia lui obscurantism, în fiecare frază formulată.

Mă bucur că poziţia ta este echilibrată şi mă străduiesc să te urmez de

aproape, chiar dacă echilibrul meu tinde adesea spre inclusivism, într-o elipsă cu

două centre, fiindcă, vreau sau nu vreau, există mari valori teologice şi umane, în

ambele „tabere‖. Am şi avantajul că am experimentat eu însumi ambele extreme,

şi pot să spun că eram la fel de sincer şi de spiritual, în fiecare caz. De aceea cred

în buna credinţă a altora.

ZSF: Dragă Florine, definiţia termenului raţional ne va ajuta să

identificăm poziţiile noastre comune în materie. Vorbind de raţional, tu te referi

la facultatea umană de a judeca, evalua, compara, observa, etc. pusă în slujba

cercetării teologice. Adică, aptitudinea intelectual-raţională a agentului uman

implicat în cercetare şi discurs teologic.

În consecinţă, tu nu foloseşti termenul raţional în sens de metodă

teologică. Ca metodă teologică, raţionalismul este absolut neavenit în cazul unui

teolog, ca mine de exemplu, care face teologie bazându-se pe premisele

credinţei. Tu şi cu mine facem teologie asumându-ne premisele revelaţiei şi

inspiraţiei. Acestea oferă sursa primară şi cadrul pentru discursul teologic. Eşti

de acord?

Pe mine mă preocupă pericolul stereotipizării misiologiei în adventism. De

asemenea, conţinutul ideatic al proclamării afişează deja semnele unei lipse de

prospeţime a mesajului nostru. Mă întreb dacă nu lipsa unei abordări adecvate

în termenii unei metodologii hermeneutice şi exegetice ar fi inculpată.

Exegeza proof-text nu trebuie abandonată, dar trebuie completată şi

corectată cu rezultatele cercetărilor făcute pe baza metodei istorico-gramatice. În

acest sens, sunt de acord cu tine că trebuie să aplicam o critică sănătoasă, nu atât

de mult la textul biblic cercetat, cât la metodologia cercetării.

Exegeza proof-text are următoarele caracterist ici care o fac

nesat is făcătoare , motiv pentru care este nevoie să fie complementată de

metoda hermeneutică istorico-gramatică şi critică. Iată caracteristicile

exegezei proof-text:

1) Nu s-a practicat şi nu se practică pe textele originale, ebraic şi grecesc.

Traducerea KJV a fost baza cercetării millerite şi sabatariene. Şi astăzi, situaţia

este neschimbată.

2) Contextul literar are puţină importanţă în stabilirea sensului pasajului.

172

3) Contextul istoric, cultural, social, etc. al scripturii / pasajului

este neimportant.

4) Sensul şi mesajul primar al autorului biblic, către destinatarii

săi contemporani sunt în general neluate în seamă de această metodă.

5) Un număr de doua texte sunt suficiente să susţină o doctrină,

idee, învăţătură.

Miller spunea, pe baza lui Matei 18, că mărturia a doi sau trei martori

este suficientă să ai un caz de principiu hermeneutic bine documentat şi

susţinut. Aşa se face că principiul zi-an în interpretare profetică a fost, pentru

Miller, suficient susţinut pe baza a doua texte din Scripturi: Numeri 14:34 şi

Ezechiel 14:6.

Nu sunt sigur dacă înţeleg corect distincţia pe care o faci între credinţă şi

raţiune în mesajul tău. Presupunerea unei asemenea tensiuni între credinţă

şi raţiune produce mai multă confuzie decât clarificare. Ce vrei să spui aici?

Vorbeşti de tradiţionala problemă a teologiei naturale: credinţa vs. raţiune ca

sursă a teologiei?

Dacă vorbeşti despre această problematică, ea este specifică

liberalismului teologic care susţine că „raţiunea neajutorată de harul divin şi de

Revelaţie‖ poate ajunge la adevăr. Teologia, în acest sens, este o ştiinţifică

îndeletnicire care aspiră la „obiectivitate‖, în sens iluminist al termenului.

Teologia, ca atare, este redusă la filosofie şi operează cu mijloacele şi metodele

metafizicii. Ori această poziţie este străină de mine.

În citatele pe care mi le-ai trimis, Ellen White vorbeşte de tradiţionalismul

inert al lui Uriah Smith, al lui Butler şi al asociaţilor lor în conflictul soteriologic

minneapolitan (pre-, post-, etc...). A fost un tradiţionalism care implica un

„dogmatism‖ mult mai vast decât aşa numitul dogmatism doctrinal, care

considera salvarea sola fide o „erezie periculoasă‖ (expresia aparţine lui Butler).

Este interesant să cunoaştem că în timp ce Ellen White, în paragrafele

citate de tine, ne provoacă la îndrăzneală în cercetarea Scripturilor, ea este

absolut împotriva revizuirii bazelor noastre doctrinale definite de cei 4 plus 1

―piloni‖. Aceştia sunt: A doua venire, sanctuarul, sabatul, Nemurirea

condiţionată, la care trebuie adăugat al 5-lea, Spiritual Profetic care a vorbit prin

Ellen White. Vezi lunga dispută dintre Biserică şi coaliţia Kellogg- Jones-

Waggoner, [la care am putea adăuga şi pe Ballenger], din anii târzii ai decadei a

9-a a sec. 19 şi din prima decadă a sec. 20.

Ca atare, paragrafele citate se exegetează având în vedere cele spuse de

mine mai sus. Rezultatul exegezei, în acest caz, va fi că îndrăzneala teologului

trebuie, totuşi, să ţină cont de matricea doctrinală în cadrul căruia cercetătorul

se poate mişca liber, însă matricea în sine este nealterabilă în faţa noilor

„descoperiri‖.

173

Este adevărat că noua descoperire a lui Jones şi Waggoner a revoluţionat

soteriologia, dar nu matricea doctrinală a adventismului. De fapt,

„aventura‖ Minneapolis s-a putut integra perfect matricei, fără periclitarea ei.

Referitor la dogmatică, termenul acesta este mai puţin derutant decât

sistematică. Iată explicaţia. Dogmatica, deşi nu cea mai fericită variantă, are

un sens mult mai adecvat din punct de vedere al conotaţiei doctrinale decât

sistematica. Este unanim acceptat în cercurile breslei teologilor că teologia

sistematică denotă de fapt o abordare clar filosofică a fenomenului teologic.

Sistematica este, de drept şi de fapt, filozofie creştină, elaborată prin

utilizarea de către teologul respectiv a unui sistem filozofic, antic sau modern.

Este un fapt cunoscut tuturor că Barth dinadins a evitat titlul: ―teologie

sistematica‖ atunci când şi-a intitulat al său magnum opus: „Kirchliche

Dogmatik‖ (Dogmatica bisericească), motivul fiind: doar Cuvântul lui Dumnezeu

şi nu teologia naturală [raţiunea ca sursă şi metodă a teologiei], poate fi baza

doctrinei şi a teologiei.

Dragul meu, voi continua altă dată cu abordarea restului poziţiei tale vis-

á-vis de a mea în materie de doctrină şi teologie. Acum trebuie să plec urgent

acasă. Am scris de la universitate. Cu stimă, Zoltán.

FL: Dragă Zoli, mulţumesc pentru replică. Tocmai lucram la încheierea

unui volum în care cea mai mare parte o ocupă corespondenţa mea teologică,

polemică sau amicală. Ai ceva împotrivă, dacă torn pe pagină şi această

corespondenţă dintre noi? [... ]

Ai înţeles perfect ce vreau să spun. Nu despre raţionalism vorbesc eu.

Pledez pentru raţionalitate: poate şi trebuie să fie cât de multă, n-avem de

ce ne teme. Raţionalitatea / raţionalul se armonizează cu credinţa şi cu

revelaţia. Raţionalismul însă, ca umanism extrem, ca suflet al „iluminismului‖ se

impune „magistral‖ Revelaţiei, o măsoară în patul său procustian, o manipulează,

o sfidează, o neagă.

La metodologia cercetării teologice m-am referit, bineînţeles, nu la

altceva. Dar nu pot numi raţiunea o metodă; ar însemna s-o umilim. Ea este

singurul nostru instrument de cercetare. Chiar şi cei mai mistici au, din când

în când, accese de raţiune, cel puţin în treburile pământeşti. Dacă raţiunea a

făcut posibil un progres ştiinţific şi tehnic de felul celui căruia îi suntem

martori în ultimul secol, atunci cercetarea teologică ar cunoaşte o dezvoltare

extraordinară, dacă s-ar uza numai 10% din energiile depuse în cele terestre.

Sunt de acord că noi pornim de la premisele credinţei (fiindcă deja am fost

educaţi să credem). Dacă în religie acest lucru este esenţial şi sine qua non,

metodologic este nevoie de o masă critică între credinţă şi raţiune, pentru a

genera suficientă energie de cercetare. Dacă faci din credinţă metodă de

cercetare, înseamnă că pleci de la premisele opiniei la care vrei să ajungi, şi

logica ta este circulară, în acest caz, deci subiectivă. S-ar putea să ai dreptate

174

chioară la un moment dat, pe baza intuiţiei, sau pe baza unui înalt simţ estetic

(care, probabil, este cel mai important în deontologia „breslei‖ noastre), dar ai

nevoie şi de dovezi raţionale. Nu este nevoie de demonstraţii, ci numai de dovezi

suficiente, deoarece credinţa se sprijină pe probabilităţi şi pe acel simţ despre

care vorbeam. Acesta este mai mult decât un instinct, este o dorinţă de

esenţă spiritual-morală, o conştiinţă a armoniei lumii spirituale.

Fără raţiune, nu poţi cerceta, nu poţi face ştiinţă, nici filosofie, iar

teologia este şi ea o filosofie, ca abordare a realităţii, o filosofie revelaţionistă.

Sunt de acord, deci, că sursa şi cadrul teologiei este revelaţia. După doctrina

noastră, însă, când zicem „revelaţie‖, nu ne gândim în mod exclusiv la cea

specială (biblică sau mesianică). Natura şi conştiinţa umană sunt prima

revelaţie dată omului de Dumnezeu – revelaţia generală.

Spuneai că „exegeza proof-text nu trebuie abandonată, ci completată si

corectată cu rezultatele cercetărilor făcute pe baza metodei istorico-gramatice‖.

Aici mă despart puţin de tine, în primul rând că „proof-text‖ este un procedeu

rudimentar, util (în mod limitat) cercetătorului simplu, care nu are un

instrument mai bun, dar nu este o metodă propriu-zisă, cu atât mai puţin

exegeză. Exegeza este o abordare critică (analitică şi sintetică), utilizând toate

resursele posibile, raţionale, pentru mai buna înţelegere a mesajului revelat, în

timp ce „metoda‖ proof-text este o simplă citare de texte, sau colaje de texte puse

alături. Aşa ceva este foarte necesar, adesea, şi eu am nevoie să pun alături

referinţele locurilor biblice pe care le-am cercetat, sau despre care sunt sigur că

se referă la acelaşi subiect, ori conţin o anumită idee pe care vreau s-o evidenţiez.

Dar nu pot numi aceasta, exegeză.

Exegeza trebuie să fie neapărat critică, şi aceasta nu doar faţă de

metodologie, ci şi faţă de textul însuşi, care altfel nu poate fi analizat şi înţeles.

Când Spiritul Sfânt îl ajută pe credinciosul simplu să înţeleagă Scriptura, în timp

ce o studiază cu rugăciune, raţiunea (dreapta judecată a) credinciosului este

activată. El descoperă, treptat, şi aplică reguli de bun simţ cercetării textului,

chiar dacă, în mod obişnuit, nu conştientizează aspectul metodologic.

Cea mai mare problemă cu „exegeza‖ proof-text nu este faptul că „nu s-a

practicat şi nu se practică pe textele originale‖ – fiindcă, oricum, sunt prea puţini

cei care vor putea folosi limbile biblice la un nivel care să le permită o exegeză

decentă. (Mă refer, în primul rând, la Vechiul Testament, care ocupă cea mai

mare parte din Biblie şi a cărui limbă este superficial cercetată în facultăţile de

teologie. Folosirea unei singure traduceri (KJV sau Cornilescu, nu contează

care) este un defect mai serios, dar nici acesta nu este cel mai mare. (Tu spui că

această abordare a fost „baza cercetării millerite şi sabatariene‖ şi ştii că cei 7

„piloni‖ ai doctrinei noastre au fost construiţi de acei Părinţi, pe temeiul acestei

metode. Cum poţi accepta, atunci, imuabilitatea acestei matrice teologice? ).

175

Cred că adevăratele defecte ale acestei metode – na, că i-am zis şi eu

metodă! – este ignorarea contextului literar şi a celorlalte contexte, ignorarea

priorităţii sensului propriu (adresat primilor destinatari, indicând intenţia

autorului). Acesta este păcatul capital al „metodei‖. Dar adesea acesta este

numai un rău tehnic, nu şi moral, fiindcă în majoritatea cazurilor, versetele

interpretate greşit sunt, totuşi, corect orientate practic (aşa cum reiese chiar din

unele erori scribale!), după principiul ilustrat de vorba românească: „surdul nu

aude, dar le potriveşte!‖

Regula „celor doi martori‖ (suficienţa a două proof-texte) este puerilă şi

n-o mai comentez. Nici abordarea statistică nu este mai brează (cu cât sunt mai

multe proof-texte, cu atât mai sigur ar fi răspunsul!). Nu accept aceasta ca

regulă, deşi în practică funcţionerază de multe ori. Este posibil ca o mulţime de

texte aduse în sprijinul unei idei să fie greşit aplicate, încât ele nu dovedesc

nimic. EGW se referea, pe bună dreptate, în acest sens, la cazul Ballenger. Pe de

altă parte, un singur text biblic, dacă este sigur atestat textual (necorupt prin

transmitere, prezent în cele mai vechi şi mai bune manuscrise), este suficient ca

sursă teologică şi ca temei doctrinar, dacă este în armonie cu învăţăturile

generale ale Bibliei şi cu Spiritul ei. Şi, desigur, dacă el conţine un mesaj precis,

nu o informaţie colaterală de origine culturală, sau citarea cuvintelor unui

personaj neinspirat, cum ar fi, de exemplu, Elifaz, Gamaliel, sau... diavolul

însuşi).

Pentru principiul zi-an, din fericire nu suntem îndatoraţi exclusiv lui

William Miller. Protestanţii îl foloseau de secole. Înaintea lor l-au folosit mişcările

antipapiste precursoare, învăţaţii evrei şi nu puţini catolici. Am descoperit că

acest principiu hermeneutic era cunoscut şi printre învăţaţii ortodocşi ai

Bizanţului.159

Ba încă şi în miturile chinezeşti şi indiene apare această

corespondenţă (1 zi cerească = 1 an pământesc).160

Cum şi alte imagini

apocaliptice erau deja cunoscute în mitologia popoarelor, iar Dumnezeu le-a

folosit pentru a vorbi oamenilor într-un limbaj simbolic familiar (ca şi în cazul

limbajului dramatic al sistemului sanctuarului), de ce n-ar fi folosit şi

corespondenţa zi-an?

159

Georgios Sphrantzes, Memorii 1401-1477. ed. crit. de Vasile Grecu, 1966; sau Georgios

Phrantzes, The Fall of the Byzantine Empire: A Chronicle by George Sphrantzes 1401-1477,

University of Massachusetts Press; (June 1980). Sphrantzes se referă la învăţaţii răsăriteni

care întreţineau speranţa că domnia otomană trebuie să fi fost măsurată de Dumnezeu în

profeţie. În acest scop, ei aplicau principiul zi-an la durata de „un an‖ din Isaia 21:16 (care, în

realitate, se referă la tribului arab Qedar), spunând că acel an înseamnă 360 de ani rezervaţi

otomanilor, după care vor veni ruşii („neamul blond‖) să-i mântuiască pe creştini de jugul

otoman. 160

Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,

Bucureşti, 1989, p. 589.

176

Însă n-avem strictă nevoie să mergem atât de departe pentru a recunoaşte

principiul acesta. Principiul trebuie să fi fost cunoscut în iudaismul antic, dar n-a

fost aplicat decât la cele 70 de săptămâni din Daniel 9. Cum, altfel, decât

aplicând această cheie hermeneutică la cele 70 de săptămâni, putea Iisus să

anunţe, chiar în anul în care se împlinea profeţia apariţiei lui Messía, că „s-a

împlinit vremea‖ (Mc 1:15)? 161

În literatura apocaliptică de la Qumran apare

frecvent „săptămâna‖ în sens figurat, de „septenal‖. Acest uz arată că iudeii

aplicau în mod implicit principiul zi-an la cele 70 de săptămâni. 162

Ce am spus mai sus nu reprezintă toate dovezile în sprijinul principiului

zi-an. (Dacă ai nevoie de aşa ceva, scrie-mi). Însă greşeala lui Miller nu constă, în

primul rând, în aceea că s-a mulţumit cu două proof-texte martore în favoarea

principiului zi-an, ci în faptul că a aplicat acest principiu, uneori, în afara

cadrului apocaliptic, ba chiar în afara cadrului profetic (în texte istorice sau

legale), indicând astfel false piste care conduceau, ca un făcut, la acelaşi an

1843-1844. 163

Pentru că ai revenit cu întrebarea ta referitoare la raţiune şi credinţă,

vreau să spun că nu trebuie să subestimăm rolul raţiunii. Nu mă refer la raţiunea

„neajutorată de harul divin‖, ci la raţiune, pur şi simplu, care este cel mai bun

dar, – sau har, dacă vrei, – cu care ne-a înzestrat Creatorul, şi prin care omul

reuşeşte să facă lucruri extraordinare. Nu raţiunea fără revelaţie, ci raţiunea

pentru revelaţie, cu revelaţie.

Chiar când raţiunea nu ştie că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, totuşi

Dumnezeu este cel care o ajută, în aşa fel încât nu este obligatoriu ca omul să

apeleze, în mod conştient, la harul lui Dumnezeu înainte de a cunoaşte Biblia,

înainte de a fi crezut în ea. Este o logică circulară şi neînţeleaptă să-l sileşti pe

agnostic, pe ateu, sau pe credinciosul altei religii, să creadă înainte de a şti şi a

înţelege ceva.

Revelaţia subiectivă (prezentă şi în raţiunea umană) şi revelaţia obiectivă

din Scriptură şi din natură, interacţionând, îi vor descoperi pe Dumnezeu şi-i vor

inspira interes şi apoi credinţă, înainte de a fi el un credincios. Însă dacă va

refuza să-şi folosească în mod onest raţiunea, dacă va abandona cercetarea sau

va trata cu aroganţă mesajul divin, construind un eşafodaj de suspiciuni, dubii,

acuzaţii, dispreţ şi ignorare, dacă refuză să primească şi următorul dar

(credinţa), va rămâne sărac spiritual şi mutilat sufleteşte. Dar, repet: nu este

obligatoriu să înceapă cu credinţa. Chiar Pavel spunea că această credinţă vine

„în urma...‖ Cuvântului, nu mai înainte. Întâi vine mintea, judecata sănătoasă,

motivată de curiozităţi şi speranţe care, pentru început pot fi confuze. cercetarea

biblică este o aventură a spiritului uman, inspirată de Dumnezeu.

161

Vezi şi trimiterea la Daniel 9:24 în Versiunea Cornilescu. 162

W. H. Shea, Selected Studies in Prophetic Interpretation, GC of SDA, 1982, p. 89-93. 163

Vezi nota Error! Bookmark not defined..

177

Zici că Ellen White „ne provoacă la îndrăzneală în cercetarea Scripturilor‖

şi, în acelaşi timp, „este absolut impotriva revizuirii bazelor noastre doctrinale

definite de cei 4 'piloni' doctrinali‖, matricea dogmatică fiind „inalterabilă de noi

descoperiri‖. Chestia asta îmi aminteşte de memorabilul nenea Iancu, pe care nu

cred că l-am memorat exact: Să se revizuiască, primesc, să se modifice pe ici pe

colo, în părţile esenţiale, dar să nu se schimbe nimic!

Rolul exegetului nu este acela de a se mişca liber doar în cadrul limitelor

impuse de dogmatica denominaţiei sale (eşti de acord să accepte asemenea

limite şi un catolic sau un presbiterian? ), ci de a cerceta Cuvântul la fel de liber

cât şi responsabil. Altfel, ar mai exista progres? Teologul nu are doar funcţie

ornamentală şi rol apologetic. El este în primul rând cercetător şi trebuie să

influenţeze comunitatea credinţei cu rezultatele cercetării, provocând astfel

cercetare şi în rândul credincioşilor.

Referitor la definirea dogmaticii şi sistematicii, mai discutăm când vii

acasă. Până atunci, repet, nu-mi place termenul dogmatică şi nimic din familia

lui. Este străin de esenţa credinţei noastre. Cum este posibil să spunem că noi

„nu avem alt crez decât Biblia‖, dar avem, în schimb, „dogmatică‖? Ce altceva

este dogmatica, decât detalierea unui crez? Mai cunoşti vreo şcoală adventistă

care are aşa-ceva în programă? (Mă refer la denumire, nu la conţinut!). Este

adevărat că sistematica abordează credinţa mai filosofic, având nişte riscuri, dar

nu este necesar să adapteze Biblia la pretenţiile unei filozofii, ci exact invers.

Eu cred că am avea mai multă nevoie de teologie biblică: teologia VT şi

teologia NT cuprind tot ce este necesar pentru un protestant autentic.

Filosofia sistematicii şi dependenţa ei de hotărârile („dogmata‖) sinoadelor şi

de părerile Părinţilor nu ajută prea mult, sau ajută în ambele direcţii . Astfel

ne pomenim că avem trei „discipline‖ care expun doctr ina biblică:

sistematică, dogmatică şi biblică, adesea suprapunându-ne în mod inutil.

Şi se pare că ultima, care este cea mai importantă şi mai legitimă, este şi cea

mai puţin frecventată.

Mă bucur că preocupările noastre se suprapun în mare parte, ca şi părerile

cele mai importante. Să fii iubit!

17 Mar 2003

ZSF: Dragă Florine, iată continuarea pe care ţi-am promis-o, şi pe care aş

aşeza-o sub titlul Doctrină şi teologie.

Este exegeza „proof-text‖ [nu găsesc un echivalent românesc bun] o

„metodă‖ de cercetare şi, implicit, de interpretare a Scripturii?

Se poate vorbi de o „aventură‖ exegetică, dincolo de limitele impuse de

crezul comunităţii de credinţă (communitas fidei) căreia îi aparţine teologul?

Dacă răspunsul este „da‖, ce consecinţe va avea cutezanţa teologului care-şi

practică dreptul libertăţii academice în communitas fidei?

178

Repet o afirmaţie a mea din scrisoarea anterioară. Sunt pentru cutezanţă

în cercetarea teologică. Totuşi, este nevoie de o analiză şi stabilire a 1)

posibilităţii şi 2) consecinţelor acestei aventurări dincolo de limitele doctrinale

impuse de tradiţia denominaţională de care teologul aparţine. Considerarea

acestor probleme o voi face din două perspective. Prima va fi cea a metodologiei

de cercetare biblică folosită de Miller şi de adventiştii sabatarieni din anii

1816-1844 şi 1845-1855. A doua perspectivă este a statutului meu de teolog şi

membru al Bisericii (AZS).

Sunt sigur ca vei putea fi de acord cu următoarea afirmaţie. Atât Miller

/ milleriţii cât şi pionierii noştri sabatarieni au desfăşurat o activitate de

investigare a Scripturii ce poate fi, pe bună dreptate, numită cercetare. De fapt, tu

ai şi avut cuvinte de apreciere la adresa seriozităţii cercetării Bibliei de către

Părinţii sabatarianismului adventist. Am convingerea că ai aceeaşi părere despre

temeinicia activităţii de cercetare a lui William Miller.

Fiind noi de acord asupra acestei chestiuni, iată următorul punct ce

necesită clarificare. Deşi nu a fost o îndeletnicire teologică profesională,

cercetarea efectuată de aceştia se poate cota ca atare pe criteriul elementelor de

bază ale unei activităţi de cercetare. Orice cercetare are cel puţin trei elemente de

bază: premise, metodologie şi concluzii.

1. 1. Premise

În cazul lui Miller şi al sabatarienilor, premisele nu pot fi întotdeauna,

foarte strict delimitate şi separate de metoda utilizata. Totuşi, potrivit înţelegerii

mele, premisa fundamentală, în ambele cazuri, a fost credinţa,164 dar nu în

sensul definit de tine în ultima ta scrisoare: „am fost educaţi să credem‖.

Definiţia lui Miller se referea la aspectul subiectiv al credinţei (opusul fiind

aspectul obiectiv, credinţa ca un set de doctrine unanim acceptate, de o tradiţie

religioasă sau de alta: un crez). Credinţa millerită este o atitudine reverentă,

inspirată de acea încredere (trust, confidence) care acceptă să sacrifice tot ce s-ar

interpune intre subiectul uman (cercetătorul) şi Cuvântul lui Dumnezeu, care îl

somează la acceptarea adevărului descoperit în urma utilizării principiilor

hermeneutice propuse de Miller, în cercetarea Scripturilor.165

Ellen White şi părinţii fondatori ai adventismului sabatarian au pornit de

la o bază similară premisei credinţei cercetătorului.

Alte premise împărtăşite de cele doua grupuri de cercetători au fost:

164

Vezi principiul hermeneutic nr. 14 al lui William Miller în Kai Arasola, The End of

Historicism, p. 52-53. 165

Vezi cele 14 principii hermeneutice propuse de Miller (mai trarziu ele au fost comprimate

de Bliss în 13). Ibid. Cf. P. F. Damsteegt, Foundations of the Seventh-day Adventist Message

and Mission, pp. 299-300.

179

Revelaţia şi inspiraţia Scripturilor ca singura şi suficienta sursă a

adevărului;

Traducerea KJV are aceeaşi valoare şi conţinut al revelaţiei şi inspiraţiei

ca textele originale ebraice şi greceşti;166

Scriptura nu are sensuri multiple mistice, spirituale, secrete, ci un sens

literal / gramatical (cf. lat. litera; gr. γράμμα), evident în limbajul

utilizat de autor;167

Premisa istoricistă potrivit căreia Dumnezeu prezintă o schiţă exactă /

matematică şi consecutivă a perioadelor istoriei umane pana la

Parousía.

Metodologie

Cercetarea a avut o metodologie circumspectă, bine definită şi riguros

aplicată de cei în cauză. Această afirmaţie este cu precădere susţinută de faptul

că metodologia lui Miller este verificabilă pe baza rapoartelor amănunţite ale

unor surse primare, la care se adaugă spectrul larg al surselor secundare.

Metodologia aceasta, în înţelegerea mea, se materializează în abordarea

textului canonic în maniera proof-text. Permite-mi, te rog, să nu fiu de acord cu

definiţia ta reducţionistă, prea îngustă a acestei abordări. Proof-text nu este doar

un exerciţiu de „colaj‖ de texte biblice. Spre deosebire de afirmaţia ta, eu susţin

că procedeul este deopotrivă „o metodă de cercetare‖ şi „exegeză‖. Este exegeză,

nu în sensul în care Jon Paulien168 face distincţie categorică între abordarea

Scripturii în mod „exegetic‖, „teologic‖ şi „omiletic‖, când vorbeşte de maniera

Elenei White de a face uz de Scriptură.

Atât Miller cât şi Părinţii fondatori, cu unele excepţii, 169 au ―ex-ploatat‖

[ex-egetat, vezi ex-ago › ex-egesis] sensul din text, fără să fi „in-trodus‖

[›eis-egesis, „eisegeză‖] ideile lor preconcepute în textul canonului. Pe baza, şi în

sensul acesta susţin că este potrivit să vorbim, în cazul lor, de exegeza proof-text.

Sunt nevoit, de asemenea, să admit, având ca suport cele spuse mai sus şi

a celor ce urmează, că aici vorbim de o metodologie de cercetare biblică numită

proof-text. S-a denumit aşa nu pe baza „colajului‖ sau a unei „simple citări‖ de

texte potrivite ingenios, ca sa te parafrazez, ci pe baza ―metodei‖ de a clarifica

sensul unui cuvânt sau al unei pericope, în urma studiului comparativ al acelui

166

Vezi nota 164. 167

Ellen White, The Great Controversy, p. 598-99; cf. regula nr. 2 si 3 în ‖Example of

Millerite hermeneutical rules, ―Second Coming of Christ‖‖, Signs of the Times, April 15,

1840, citat de Kai Arasola, The End of Historicism, p. 218. 168

Jon Paulien, DARCOM, vol. 6, pp. 163-72. 169

Trebuie să admitem că Miller este destul de arbitrar în unele din cele 15 ―demonstraţii‖

istoriciste ale sfârşitului lumii în anul 1843/1844, o demonstraţie pe baza unor pasaje din

Pentateuch, Osea, şi Luca. Vezi Kai Arasola, The End of Historicism, pp. 222-25, unde vei

găsi cele 15 dovezi ale Parousíei pentru anul 1843/44.

180

termen, pasaj, etc. Un studiu comparativ este metodic, şi se reazemă, între altele,

pe analogia Scripturae.

În cazul celor în discuţie aici, analogia / regula fidei este absentă ca

premisă hermeneutică, amănunt ce trebuie remarcat, dacă vrem să fim fideli şi

oneşti faţă de faptele lor circumstanţiale şi, de asemenea, faţă de dovezile

furnizate de sursele primare în acest sens. Adică, nici Miller şi nici Părinţii

sabatarieni nu au avut un crez, o „credinţă‖ [= set de doctrine], care sa le

limiteze libertatea şi cutezanţa în cercetare. Miller este un ―fost‖ deist, iar

părinţii de după Octombrie 1844 sunt foşti milleriţi. Nu putem vorbi de un

angajament faţă de o tradiţie denominaţională care să limiteze cercetarea

teologică a acestora.

Iată caracteristicile metodei de exegeză proof-text, după cum am prezentat

data trecută. Acum însă am adăugat două puncte pe care le-am omis atunci:

Nu s-a practicat pe textele originale, ebraice şi greceşti. Traducerea KJV

a fost baza cercetării millerite şi sabatariene.

Contextului literar i s-a dat puţină importanţă în stabilirea sensului

pasajului.

Contextul istoric, cultural, social, etc. al pasajului nu a fost considerat

definitoriu în ce priveşte sensul.

Sensul şi mesajul primar al autorului biblic către destinatarii săi

contemporani sunt, în general, neluate în seamă în această metodă.

Un număr de două texte sunt suficiente să clarifice sensul sau sa susţină

o doctrină, o idee, o învăţătură. Miller spunea, pe baza lui Matei 18, că

mărturia a doi sau trei martori este suficientă pentru a avea un caz de

principiu hermeneutic, adecvat documentat şi susţinut. Aşa se face că

principiul zi-an în interpretarea profetică a fost, pentru Miller, suficient

susţinut pe baza a două texte din Scripturi: Numeri 14:34 şi Ezechiel 4:6.

Părinţii sabatarieni nu au identificat petru susţinerea principiului zi-an

dovezi adiţionale faţă de cele ale lui Miller.

Varietatea genurilor literare în Scripturi este neglijată sau insuficient

considerată în clarificarea sensului.

Raţiunea / mintea, mai mult decât ―inima‖, cercetătorului este baza

critică utilizată în aceasta metodă de cercetare. Este o metodă inductivă

şi chiar „critică‖. 170 Fiind inductivă, se bazează pe dovezi care susţin

concluzia. Aceasta, la rândul ei, apelează mai mult la mintea

ascultătorilor, decât la „inima‖ lor. Vezi calculele profetice sofisticate,

matematice, utilizarea de grafice şi de alte mijloace vizuale cu explicaţii

170

Este critică în sensul poziţiei ei ―critice‖ faţă de metoda exegetică platonistă a lui Origen

şi Augustin, adică exegeza ―spirituală‖ patristică şi medievală [quadriga].

181

ale dovezilor biblice, obţinute în urma unei cercetări serioase de către

milleriţi şi sabatarieni.

Concluzii ale cercetării millerite şi sabatariene

Concluzia unei cercetări este „rezultatul‖ cercetării. Rezultatul, de regulă,

este comunicat în forma scrisă; publicată sau nepublicată de autor/i. Rezultatul

cercetării teologice poate evolua într-un sistem sau într-un curent teologic. Poate

da naştere la o mişcare de redeşteptare, efemeră sau durabilă, cu baze sociale

însemnate sau neînsemnate.

În cazul de faţă, rezultatul cercetării lui Miller a sfidat statu quo-ul

protestant postmilenialist-progresist al Americii de Nord. Premilenialismul

apocaliptic millerit, cu Revenirea iminentă, personală, vizibilă, universală şi

literală a lui Hristos, face din Miller un arhetip al „aventurării‖ cercetătorului

dincolo de limitele puse de etosul protestant al timpului său. Este adevărat, el nu

s-a gândit sa fie un „cutezător‖, dar concluzia cercetării sale a stabilit deopotrivă

o doctrină de căpătâi şi o teologie de sine stătătoare în America timpului său.

În mod similar, Părinţii fondatori au sfidat statu quo-ul protestant. Setul

de doctrine pe care le-au considerat fundamentale, pivotale [« landmarks »,

pillar doctrines], reprezintă rezultatul unei cercetări făcute cu multă migală, pe

baza premiselor şi a metodologiei proof-text. În cazul lor, doctrina şi teologia se

suprapun. Teologia lor îşi asumă responsabilitatea clarificării doctrinei, un rol de

care vorbeai şi tu în una din scrisorile tale. Nu exista o tensiune între cele două,

cel puţin până la terminarea Conferinţelor de sabat, în anul 1851.

Adevărul este că Părinţii au stabilit o matrice doctrinală, cunoscută sub

diferite denumiri ca: adevărul prezent, cele trei solii îngereşti, platforma

adevărului. Dat fiind faptul existenţei acestei matrice, un set de 5 doctrine, 171

situaţia teologului adventist de azi s-a schimbat radical faţă de situaţia teologului

Miller şi millerit, 172 sau faţă de a primilor teologi sabatarieni.

Cu această ultimă afirmaţie am ajuns la al doilea punct al acestei reflecţii

asupra tensiunii dintre doctrină şi teologie, care pune pe teologul adventist de

azi într-o situaţie de contradicţie oedipiană.

Să luăm cele două părţi ale acestei întrebări în mod separat.

Se poate vorbi de o ―aventură‖ exegetică dincolo de limitele impuse de

credinţa / crezul communitatis fidei de care aparţine teologul?

171

Matriţa doctrinală sabatariană este constituită din următoarele puncte de doctrină: 1). A

doua venire, 2). Sanctuarul / Judecata de cercetare, 3). Sabatul / Decalogul, 4). Nemurirea

condiţionată, şi 5). Spiritul Profetic al Elenei White. 172

Poate situaţia lui Storrs şi Snow a fost similară cu a teologului de azi în sensul că aceşti

doi ―teologi‖ milleriţi au avut de confruntat o oarecare regula fidei stabilită de William Miller

până la data când cei doi au lansat Mişcarea Lunii a Şaptea în august 1844.

182

Ai afimat în prima ta scrisoare că metoda proof-text „este o minune al

Providenţei‖173 prin care milleriţii şi Părinţii sabatarieni au descoperit adevărul.

Afirmaţia ta poate fi coroborată cu a Elenei White, care susţine că Dumnezeu a

confirmat, prin Spiritul Sfânt, atât metoda cât şi rezultatele cercetării millerite şi

sabatariene. 174

De asemenea, afirmi că rezultatele obţinute prin procedeul proof-text,

adică ―stâlpii fundamentali ai doctrine noastre n-ar avea decât de câştigat dacă

ar fi verificaţi prin metode adecvate cercetării‖. Voi traduce aserţiunea ta în

limba uzuala: tu vezi posibil ca unele „formulări sau argumentări‖ să fie

„modificate‖ sau „abandonate‖, după caz, dacă o metodă „adecvată‖ cercetării ar

face acest lucru necesar. Tu defineşti aceasta metodă adecvată când militezi

pentru uzul raţiunii şi al criticii în cercetare. Nu uita, metoda proof-text este şi

„adecvată‖ şi „raţională‖ şi „critică‖, după cum am argumentat mai sus.

Bineînţeles, nu este critica raţionalistă care să-şi nege premisele şi rezultatele

cercetării.

Însă problema este alta. Dacă Providenţa a confirmat atât metoda cât şi

stâlpii doctrinali ai adventismului, adică matricea celor 4 + 1 doctrine

fundamentale, acest lucru necesită din partea oricărui membru, teolog şi

ne-teolog, un angajament radical al credinţei personale faţă de adevărul acestor

doctrine. Libertatea cercetării teologului este, în acest caz, ori limitată de cadrul

matricei / crezului ori, dimpotrivă, garantată de acest cadru. Să-ţi dau un

exemplu. Decalogul defineşte un cadru pentru o viaţă morală impecabilă. Unii îl

percep ca o limitare a libertăţii personale, alţii îl aclamă ca pe un cadru în care

libertatea de mişcare este garantată. Ilustraţia nu este perfectă, dar ajută

înţelegerii următorului fapt:

Orice tentativă de „aventură‖ exegetică dincolo de cadrul definit de stâlpii

doctrinali este un atac în doua direcţii. Pe de o parte este un atac împotriva

propriei credinţe, prin care teologul s-a angajat faţă de adevărul acelor doctrine.

Spiritualitatea personală este afectată în felul acesta. Observând teologi

adventişti care s-au aventurat dincolo de limitele cadrului, am ajuns la concluzia

că îşi pierd echilibrul spiritual, afectiv şi psihologic. Mai mult, este şi un atac

împotriva identităţii şi existenţei communitatis fidei. Însă această comunitate de

173

În a doua scrisoare a ta se pare că infirmi afirmaţia făcută în prima scrisoare. Faci o

declaraţie emfatică cu privire la ―proof-text‖, spunând că ―este un procedeu rudimentar‖ al

―cercetătorului simplu‖, adică needucat formal. Cred că o asemenea afirmaţie neagă

―credinţa‖ ta proprie în ―rezultatul providenţial‖ al acestui procedeu de cercetare, un rezultat

doctrinal şi procedural al cărui ―adevăr‖ este confirmat de ―Providenţă‖, cum spuneai în

prima ta scrisoare. 174

Vezi metoda şi rezultatele cercetării lui Miller confirmate în E. G. White, The Great

Controversy, pp. 405-406. Metoda şi rezultatele cercetării Sabatarienilor sunt validate în

aceaşi lucrare, p. 411.

183

credinţă nu este în pericol prin atacul acesta! Comunitatea are un mecanism de

autoconservare, chiar prin existenţa matricei. Mă voi explica.

Să răspund la întrebarea: este posibilă „aventura‖ cercetării în adventism?

Da, ar fi posibilă, doar prin absurd! Prima condiţie absurdă ar fi aceea de a

obţine o independenţă şi autonomie completă a instituţiilor de învăţământ

teologic faţă de comunitatea de credinţă. Adică, să adoptăm statutul autonom al

şcolilor de teologie cu tradiţie similară celei la care îmi fac eu acum doctoratul.

Procesul de separare a învăţământului de tradiţia comunităţii de credinţă a

început odată cu apariţia şcolii înaltei critici din Tübingen. În Statele Unite,

procesul de separare a afectat chiar şi denominaţiuni mai conservatoare, ca

Metodismul. 175 Aşa au apărut teologiile de marcă, pepiniere pentru practicarea

teologiei ca „ştiinţă‖ umanistă.

Odată cu autonomia administrativă şi teologică ar fi implicată şi o

autonomie financiară. Însă această idee este o absurditate în condiţiile unei

tradiţii religioase conservatoare ca a noastră. Iată de ce am zâmbit când ţi-am

citit într-una din scrisorile tale de anul trecut, în care spuneai că şcoala de la

Cernica se pare că va rămâne o şcoală anonimă, de Biserică, cu cursuri

postliceale de îndoctrinare a viitoarelor cadre ale Bisericii [nu mai reţin exact

cuvintele pe care le-ai folosit].

Aşadar, teologii adventişti de reputaţie lucrează cu aceleaşi premise ca ale

lui Miller şi ale părinţilor fondatori, exceptând poziţia faţă de traduceri; aceasta

ar fi metoda istorico-gramatică. Este o metodă care te satisface, cred eu, fiindcă

„raţiunea‖ şi „critica‖ sunt utilizate pe textele originale. Mă satisface şi pe mine.

Însă toţi aceşti teologi de marcă [Froom, Horn, Hasel, Davidson, Shea, Paulien,

Strand, Knight] au pus metoda în slujba susţinerii matricei. Shea a furnizat

numeroase dovezi intra-scripturale (nu cea chineză!) ale principiului zi-an; unele

chiar pe baza paralelismelor ebraice specifice literaturii poetice a canonului.

Toţi aceştia se mişcă în cadrul delimitat de matrice, deşi ar putea să aibă

neclarităţi legate de unele elemente constitutive ale matricei. O asemenea poziţie

şi practică teologică rezolvă eventuala tensiune dintre doctrină şi teologie de pe

bazele credinţei, care este o angajare personală radicală faţă de un set de

doctrine ce definesc identitatea denominaţională. Este un set de 5 puncte

doctrinale, al cărui adevăr, în opinia credinţei acestor teologi de calibru, nu

poate constitui obiectul revizuirii exegetice. Eu împărtăşesc aceeaşi poziţie!

Am convenit că prin absurd se poate da un răspuns afirmativ la

întrebarea: este posibilă aventura exegetică dincolo de limitele impuse de crezul

adventist? Acum vom analiza următoarea întrebare:

175

Vezi Michael G. Cartwright, ―Looking Both Ways: A ―Holy Experiment‖ în American

Higher Education‖, în Stanley Hauerwas and John H. Westerhoff, Schooling Christians:

―Holy Experiments‖ în American Education (Grand Rapids, MI: William Eerdmans Publ.

Comp. 1992), p. 194 ff.

184

Dacă răspunsul este „da‖, ce consecinţe va avea cutezanţa teologului

care-şi practică dreptul libertăţii academice faţă de comunitatea credinţei?

Unii teologi au abandonat premisa istoricistă a adventismului. Ei aplică o

metodă istorico-gramatico-critică neo-preteristă. Potrivit acestora, şcoala

istoricistă ar fi iraţională şi ar viola mărturia internă a Scripturii. Ford aparţine

acestei şcoli, chiar dacă nu este un preterist clasic.

Însă ştiu despre un teolog adventist neo-preterist mai puţin cunoscut în

Europa, Fred Mazzaferri,176 care a făcut o foarte profundă cercetare de critică

generică [a genului literar] a cărţii Apocalipsei. Cu această disertaţie şi-a luat

doctoratul, în 1986, la aceeaşi universitate unde sunt eu acum, la Aberdeen. Teza

sa este: nu există în Scripturi un gen literar „apocaliptic‖ în sensul genului literar

inter-testamental despre care discută teologii.

Recent a terminat o altă lucrare de anvergură, numărând 340 de pagini.

Cartea se află în fază de publicare, eu însă am primit de la autor draftul.177 Iată

teza acestui studiu: Dacă nu există apocaliptică, nu există nici profeţie

apocaliptică, cu perioade imense de 2300 de ani, cu 1260 de ani. Nu există nici o

mărturie internă a Scripturii pentru o echivalenţă de tipul: zi simbolica = an

literal. Profeţiile biblice din Daniel şi Apocalipsa se interpretează în contextul

istoric, literar, cultural al scriitorilor biblici.

O asemenea metodă hermeneutică ne convinge de următoarele, spune

Mazzaferri, şi anume: Hristos a aşteptat şi a proclamat sfârşitul şi Parusía ca pe

un eveniment iminent. Evangheliştii, Pavel şi Petru au anticipat sfârşitul lumii să

aibă loc nu la 1810 ani de la martiriul lui Ştefan, ci într-un timp relativ scurt.

Profeţiile cronologice [2300; 1290, 1260, 1335], în consecinţă, se interpretează în

mod literal. Sunt perioade scurte care trebuia să se împlinească în anii

premergători sfârşitului care era iminent în primul secol al erei creştine. Cea mai

lungă perioadă profetică este cea de 70 de „septenale‖ din Daniel 9. Dar această

profeţie nu se explică pe baza principiului zi-an, ci pe baza principiului jubiliar.

Autorul precizează de la bun început că cercetarea lui nu se referă la

întrebarea: când şi cum vor avea loc profeţiile cronologice din Daniel şi

Apocalipsa. Obiectivul lui a fost să studieze premisa istoricistă de pe bazele

exegetice istorico-gramatico-critice. Concluzia analizei a infirmat temeinicia

premisei, ba mai mult, după autor, hermeneutica istoricistă adventistă foloseşte

cărţile Daniel şi Apocalipsa ca pe o oglindă. Adică, „se uită în ele ca într-o

oglindă‖ ca să-şi confirme identitatea denominaţională fondată pe premisa

istoricistă care violează textul canonului, cel puţin atât cât exegeza alegorică

antică şi medievală au făcut-o la vremea lor.

176

Un teolog australian, fost pastor adventist, care şi-a luat doctoratul la Universitatea

Aberdeen cu teza: The Genre of the Book of Revelation From a Source-Critical Perspective

(Disertaţie Ph.D., nepublicată, Univesitatea Aberdeen, UK, 1986). 177

Titlul cărtii este As În a Mirror.

185

Care este consecinţa aventurii lor academice? Aceştia produc nişte

teologii, care vor fi folosite apoi de administraţia comunităţii credinţei ca

motivaţie de a implica pe teologii matricei în cercetare foarte serioasă şi

profesională, pentru a produce alte teologii, de regulă apologetice, care să

susţină stâlpii doctrinali. Seria de şapte volume DARCOM este o asemenea

reacţie teologică faţă de cei care s-au aventurat dincolo de matricea confesională.

Matricea stabilită de părinţii fondatori nu a suferit din cauza teologilor

cutezători, „gânditori‖ şi „aventuroşi‖. Dimpotrivă, communitas fidei îşi

întăreşte poziţia prin credinţa care lucrează în teologia celor care se mişcă liber

în cadrul oferit de matrice.

Personal sunt între cei care se simt liberi să facă teologie, să cerceteze pe

baza metodei istorico-gramatice, cu toate premisele Părinţilor. Desigur, prefer

textele critice, originale ale Scripturii.

Totuşi, un singur lucru mă nelinişteşte. „Adevărul prezent‖, care a fost

actual şi relevant pentru secolul 19, nu are cumva şi elemente care să fie actuale

şi relevante pentru secolul 20, ba mai mult, altele care să fie actuale şi relevante

pentru secolul 21? Descoperirea unor elemente noi ale adevărului prezent nu

presupune anihilarea adevărului prezent al secolului 16, de exemplu,

[îndreptăţirea sola fide] sau a adevărului prezent din secolul 19 [cele trei solii

îngereşti].

Iată, acest lucru mă face să accept „cutezanţa‖ academică în limitele

premiselor şi ale matricei unui crez AZS. Nu sunt neapărat fericit că trebuie să

vorbesc de existenţa unui crez, dar nu am dubii în legătură cu conţinutul

scripturistic al acelor doctrine care constituie matricea / crezul nostru. Nici nu

pretind că aş putea dovedi exegetic temeinicia elementelor doctrinale [poate

chiar ―dogmatice‖] ale matricei, dar accept per fidem178

adevărul divin conţinut

în aceste doctrine.

FL: Dragă Zoli, sunt bucuros că mi-ai oferit un răspuns mai amplu, ca să

te pot înţelege. De când cu dialogurile acestea polemice cu unii şi cu alţii, am

învăţat câteva adevăruri pe care nu le ştiam:

a) că este mult mai dificil să te faci înţeles şi să înţelegi corect intenţia

celuilalt numai prin scris;

b) că limbajul şi chiar terminologia ne întind capcane;

c) că teoria fiecăruia este strâns legată de propria experienţă şi de şcoala

care l-a format.

Dacă până şi scrisorile noastre au nevoie de explicaţii şi interpretări, de

cercetări adiţionale, oricât ne-am strădui noi să fim de direcţi, cu atât mai mult

nişte scrisori de acum 2000-3000 de ani, dintre care unele nici nu sunt datate,

178

Prin credinţă (expresie teologică latină, folosită de reformatori).

186

au nevoie de o exegeză critică. Încerc să răspund scrisorii tale, tratând

problemele în ordinea expunerii tale.

Am putea traduce proof-text ca text doveditor sau text-mărturie. În urma

pledoariei tale pentru a o ridica la rangul de metodă / exegeză, sunt de acord.

M-ai dat gata. Se poate numi oricum, nu asta-i problema. Voiam, doar, să spun

că este mai rudimentară şi că este acceptabilă doar pentru cei care nu au un

instrument mai performant.

Cred că se poate vorbi despre datoria, nu doar libertatea cercetătorului

(teolog sau amator) de a verifica şi răs-verifica propria credinţă, precum şi a

comunităţii, cu cele mai bune instrumente critice pe care le are în dotare, şi că

rezultatele trebuie evaluate la nivel colegial şi comunitar, ducând la orice fel de

revizuire necesară. Credinţa nu impune limite în cercetare. Limitele sunt impuse

de oamenii care se îndoiesc că doctrina comunitară ar rezista la probe de

presiune foarte ridicată. Indiferent cum s-ar rezolva în practică această

problemă, ne trebuie o soluţie consecventă principiului protestant care aşează

Biblia deasupra doctrinei, deasupra tradiţiei, deasupra horătârilor bisericeşti.

Ca adventişti, am afirmat întotdeauna că „noi nu avem alt crez decât Biblia‖. Nu

putem veni acum să spunem lumii că noi respingem pe Părinţii (Bisericii

generale) din primele secole, în favoarea PĂRINŢILOR (Bisericii noastre) din

secolul 19.

Miller şi sabatarienii

Nu am studiat în detaliu metoda lor de cercetare. Nici nu cred că aveau o

metodă foarte bine definită şi unitară. Potrivit cu spiritul timpului, metoda lor

făcea apel la raţiune, la spiritul critic. Este o încântare să urmăreşti retorica şi

logica unui text sau discurs apologetic din perioada aceea. Dar, în timp ce urmăreau

o logică perfectă, Părinţii erau destul de limitaţi cu privire la conexiunile

contextuale şi cunoştinţele lingvistice şi teologice necesare unei investigaţii mai

profunde – care iar fi putut, în unele cazuri, duce la interpretări diferite.

1. 1. Premise

O.K., şi eu plec de la premisele credinţei când studiez. Acord autorului

biblic (ca şi interpretului) prezumţia de nevinovăţie. Dar sunt permanent în

gardă. Relaţia dintre credinţă şi raţiune este întotdeauna paradoxală şi într-o

necesară armonie „tensionată‖, dacă vrem să ne păstrăm cele mai nobile

capacităţi umane. Am o credinţă mai circumspectă, decât media credincioşilor

(fără a fi neapărat suspicios), şi mai informată (fără a fi arogant). Referitor la

celelalte premise hermeneutice, voi comenta puţin:

Revelaţia şi inspiraţia Scripturilor este singura şi suficientă sursă a

adevărului. De acord, dar este necesară precizarea următoare. Suficienţa Bibliei

se limitează la domeniul spiritual şi religios, nu are jurisdicţie asupra ştiinţelor,

tehnicilor şi a altor aspecte ale culturii şi civilizaţiei umane. Poate trasa principii

187

generale, întâmplător pot exista unele formulări cu mare valoare ştiinţifică, dar

ar fi greşit ca, de exemplu, modelul cosmologic din mintea lui Moise179

să fie

impus geografiei şi astronomiei, sau limbajul folosit de autorii Bibliei să

guverneze înţelegerea anatomiei şi fiziologiei.180

Ştiinţa este imperfectă,

rezultatele ei nu sunt neapărat finale, dar ele sunt tot ce avem mai sigur în

domeniu. Nu mă refer la evouţionism aici, sau la alte teorii asemănătoare, în

care proporţia de filozofie şi ideologie este foarte ridicată, încât termenul ştiinţă

este aplicat mai larg, (uneori chiar abuziv), aşa cum şi teologia poate fi

considerată ştiinţă.

Revelaţia capitală în care descoperim tainele materiei este natura însăşi.

Ea este o revelaţie divină, iar fizica, chimia, geologia, biologia, paleontologia nu

sunt decât exegeză (critică!) la textul inspirat al naturii – exegeză care poate fi

corectă sau eronată, fiindcă tot ce este omenesc este imperfect. Natura este

textul sacru care ne vorbeşte despre principiile corecte ale fizicii. Nu vom găsi în

Biblie instrucţiuni inspirate în acest domeniu, ci ecouri culturale, adesea poetice,

care nu pot fi luate ca temei ştiinţific.

După mai multă experienţă cu textele originale, pot să spun ce cred acum:

că deşi nu există nici o traducere perfectă, pentru că nu există nici ebraiştii, nici

eleniştii perfecţi care s-o facă, traducerile au aceeaşi valoare (ca revelaţie şi

inspiraţie) cu textul original. Având în vedere participarea umană, textul

original este, de asemenea, imperfect, atât din cauza erorilor scribale intervenite

în timp, cât şi din cauza imperfecţiunilor culturale sau intelectuale inerente ale

autorilor inspiraţi. Cercetarea, totuşi, care are nevoie întotdeauna, de cel mai

înalt grad de certitudine lingvistică şi filologică, este mai sigur întemeiată pe

textele originale. De aceea, orice exegeză critică trebuie să înceapă cu textul

original.

Sunt cu totul de acord cu privire la sensul textului Scripturii. Respectând

genurile, stilurile, figurile ş.a.m.d., sensul mesajului se află în logica gramaticală

179

Mă refer la modelul cosmologic pe care l-a preluat din cultura timpului lui, şi care

transpare ici şi colo, ca şi la alţi autori biblici, nu la mesajul inspirat pe care l-a pus în scris în

Geneza 1-11. De exemplu, cerul imaginat ca o boltă deasupra căreia sunt apele de sus,

absenţa imaginii pământului ca planetă, etc. Acest model cosmologic ar fi cel puţin

provocator, dacă am crede în inspiraţia verbală a scrierilor lui Moise. Profeţii au fost însă

oameni mai normali decât apreciem noi. În afară de ceea ce Dumnezeu le-a descoperit în mod

special şi în afară de ceea ce au primit de la alţi profeţi, nu aveau surse mai bune de

informare, decât experienţa limitată şi cultura vremii lor. Orice interpret biblic are datoria să

ţină seama de acest aspect, ca să nu pună pe seama „inspiraţiei‖ elemente care nu aparţin

mesajului divin, mesaj care ni s-a dat întotdeauna cu scop practic. 180

De exemplu, că noi înţelegem cu „inima‖, că emoţiile îşi au sediul în „rărunchi‖ şi în

„maţe‖, că sufletul sau suflarea de viaţă (duhul) îşi are sediul în „nări‖, sau în „sânge‖, şi la

moarte se duce „în sus‖, sau „în jos‖, că există un loc real, numit Locuinţa Morţilor, locuit de

umbrele (spiritele) când conştiente, când inconştiente ale tuturor, buni şi răi, că există o

carceră subterană reală unde sunt ţinuţi îngerii căzuţi, etc.

188

a textului autorului, şi nu în căi esoterice, mistice, kabalistice, secrete,

„spirituale‖, alegorice, codificate, sibilinice, cum ar fi mesajele presupusului „cod

secret‖ al Bibliei, interpretările origeniste şi multe interpretări populare.

Cred că istoricismul este singura abordare a profeţiilor apocaliptice

biblice, care satisface toate exigenţele biblice şi istorice. Nu prea reuşesc să-ţi

împărtăşesc opinia că Miller şi părinţii fondatori au exegetat textul „fără să fi

intro-dus ideile lor preconcepute‖ (eisegeză). Priveşti foarte idealist chestiunea

asta. Miller a crezut că extrage din textul Bibliei ideea că hattammid („the daily‖,

necurmatul) din Daniel 8 este păgânismul, că sanctuarul este Biserica şi tot

pământul, că cei şapte ani din Leviticul 25 şi Daniel 4 reprezintă 2520 de ani

care se încheie în 1843. În realitate însă, el introducea inconştient, concepte

proprii sau împrumutate. Chiar şi exegeţii cei mai critici pot face eisegeză. Şi

întrucât „cui pe cui se scoate‖, numai exegeza te poate scăpa de efectele

secundare ale... exegezei.

Admit că metoda proof-text este mai mult decât un colaj de texte. Am

exagerat pentru a sublinia un aspect. Dar în esenţă, relaţiile dintre anumite texte

aşezate alături sunt, adesea, atât de slab argumentate, încât termenul colaj mi s-a

părut cel mai potrivit. E adevărat că se poate vorbi de un studiu comparativ, deci

de o metodă proof-text, dar comparaţia nu se face în mod strict pe temeiul

contextual, nici pe temeiul terminologiei textului original, ci pe elemente de

suprafaţă. Faptul că Daniel 8:14 i-a condus pe milleriţi la subiectul din Leviticul

16 a fost ocazionat de traducerea KJV, care s-a orientat după Vulgata, care la

rândul ei s-a orientat după LXX, în ce priveşte traducerea lui niçdaq cu curăţit.

Cu o altă traducere în mână, Miller ar fi raţionat diferit, chiar dacă putea ajunge,

chiar mai direct, la acelaşi rezultat... care s-a dovedit finalmente greşit.

Este adevărat că Miller şi Părinţii noştri n-au avut un crez, pentru că

adventismul millerit n-a fost o Biserică, ci o mişcare interconfesională.

Participarea era pe baza unei atitudini de esenţă ecumenistă, faţă de crezurile

diverse ale confesiunilor din care făceau parte milleriţii. Abia după 1844 au

început grupările millerite să-şi formuleze diverse mărturisiri de credinţă. Acest

climat de toleranţă a diversităţii doctrinale a permis o cercetare mai îndrăzneaţă

din partea unora. Miller fusese, într-adevăr, deist, dar convertirea l-a readus la

credinţa părintească. În esenţă, el a fost un revivalist baptist. Până la moarte a

crezut în nemurirea inerentă a sufletului şi a respins sabatul, deoarece noile

descoperiri ale grupei sabatariene ameninţau un crez comun majorităţii

milleriţilor, care erau, de altfel, profund legaţi de crezul evanghelic. Acest crez

comun se identifica în mintea lor cu creştinismul însuşi.

Este bine că ai îmbogăţit lista caracteristicilor metodei proof-text.

Personal nu cred că este o metodă unitară, de aceea nici n-am numit-o metodă.

Unii dintre Părinţi au făcut cercetări şi în ce priveşte textul original, consultând

lucrări de specialitate care să clarifice textul. Această metodă se poate defini

189

numai prin comparaţie cu exegeza critică actuală, dar cu precizarea că nu este o

metodă unitară, aplicată în mod uniform de toţi. Ea este metoda populară din

toate timpurile, pe care fiecare a utilizat-o cum a putut mai bine, ţinând seama

de nişte criterii mai raţionale, sau dimpotrivă, ignorându-le parţial sau

ocazional, din diverse motive.

Mă voi referi doar la punctul 7) al listei tale. Cred că tocmai în aceasta a

stat puterea mesajului millerit. Ei au lucrat cu un instrument ştirb şi bont, dar

aleseseră instrumentul corect – apelul la raţiune, în confruntarea cu Revelaţia

Scripturii – în timp ce alţii preferau manipularea emoţională, intimidarea

conştiinţei cu focul iadului, misticismul şi retorica strigătelor.

Concluzii ale cercetării millerite şi sabatariene

Sunt de acord cu ideea platformei doctrinale despre care vorbeşti. Aceasta

este mărturisirea de credinţă. Un crez este este o propoziţie umană îngheţată, iar

băieţii dezgheţaţi nu se vor mulţumi cu atât. Dar o mărturisire de credinţă,

pentru a nu fi înţeleasă la fel, trebuie privită ca o formulă dinamică, perfectibilă.

Şi chiar dacă am afirma că este perfectă, infailibilă, inerantă şi imuabilă, totuşi

trebuie permisă verificarea acestei afirmaţii. Nu poţi cere omului credinţa

într-un crez la fel de sigur ca Scriptura, dacă nu-i permiţi să verifice (cu cele mai

critice mijloace pe care le are la îndemână, pentru cercetarea biblică) soliditatea

afirmaţiilor credale.

Repet, Părinţii noştri au respins din principiu noţiunea de crez, chiar şi

mai târziu, după ce doctrinele noastre fundamentale au fost formulate. Noi, AZS,

nu avem alt crez decât Biblia. Nu oferim oamenilor un set de dogme, ci

cercetarea Scripturii într-o manieră pe care şi-o poate permite şi profesionistul şi

amatorul. Din acest punct de vedere, nu pot accepta ideea că situaţia teologului

de astăzi diferă de a lui Taica Miller sau de a lui John Andrews. Numai în ce

priveşte pregătirea poate să difere. Teologul de astăzi este mai pregătit, mai dotat

de Providenţă pentru cercetare. Să dea Dumnezeu să aibă şi credinţa şi

frumuseţea de caracter a Părinţilor!

Se poate vorbi de o aventură exegetică dincolo de limitele impuse de

credinţa / crezul communitatis fidei de care aparţine teologul?

Răspund categoric, da. Aceasta nu înseamnă, neapărat, a ajunge la

concluzii diferite de cele stabilite de înaintaşi. Dar dacă cercetătorul trebuie doar

să se mişte în cadrul limitelor impuse de un crez formulat de înaintaşi, cunoşti

vreun domeniu în care înţelepciunea asta permite un progres real? Ce ar fi dacă în

ştiinţă sau în tehnică s-ar comporta specialiştii după reţeta asta? Ceea ce spui tu este

bine învăţat şi are o doză importantă de înţelepciune. Înţeleg sensul protecţionist în

care ai pus problema. Dar aceasta este exact reţeta catolică, ortodoxă, iudaică şi

islamică. Toţi au mari învăţaţi, care au libertatea de a cerceta, dar nu se

apreciază decât cercetarea care confirmă crezurile stabilite. Dacă cineva a trecut

limitele, cade sub acuzaţia de erezie, cu oarecare urmări neplăcute. În cazul

190

islamicilor, îl poate costa libertatea şi viaţa. Când am zis „minune a Providenţei‖

nu m-am referit la metoda proof-text, ci la rezultatele admirabile obţinute de

Părinţi, în ciuda folosirii acestei unelte ştirbe.

Ai afirmat că „metoda proof-text este şi „adecvată‖ şi „raţională‖ şi „critică‖. O.

K. În multe cazuri este adecvată (mai ales pentru scopuri practice!), adesea este

raţională, dar ea este insuficient de critică, în multe cazuri. Nu pledez pentru

critica raţionalistă, ci pentru o critică suficient de ascuţită şi discriminatorie,

încât să aibă în vedere toate aspectele determinante ale sensului.

Providenţa a confirmat doctrinele care au fost dobândite prin cercetarea

biblică. La fel cred şi eu. Dar nu uita că această confirmare (= proba Spiritului

Profetic şi proba timpului) are o valoare limitată. Numai cine deja crede în Ellen

White, prin urmare este deja AZS, acceptă această confirmare. Ba încă, în

generaţia aceasta, va fi mai dificil să aducem acest argument, întrucât încrederea

în EGW s-a zdruncinat în mintea multor AZS, iar ea nu mai este prezentă să ne

lămurească. Proba timpului („adevărul care a rezistat timp de atâtea decenii‖)

este şi mai slabă, dat fiind că alţii vin cu „adevăruri‖ de secole şi milenii. Aici şi

vorba clasică a lui Rabbi Gamaliel (FA 5:38) se dovedeşte, cu toată înţelepciunea

ei aparentă, o simplă vorbă de clacă, întrucât ereziile s-au dovedit, până astăzi, la

fel de perene ca şi ortodoxiile (în limitele istoriei cunoscute!).

Personal mă simt responsabil pentru tezaurul credinţei moştenite. Este o

valoare doctrinală bisericească pe care mi-am însuşit-o, nu doar o valoare

cultural-spirituală, şi sunt foarte conştient că în faţa acestor puncte distinctive

trebuie să vin cu aceeaşi smerenie ca şi în faţa crezului creştin. Dar, nu ştiu de ce,

când am văzut cifrele tale (4+1), m-am dus imediat cu gândul la „cei 5 stâlpi ai

Islamului‖. Expresia nu-mi aparţine, este oficială în Islam. Musulmanii de rând

nu-şi cunosc Coranul, dar cunosc toţi acest rezumat în 5 imperative religioase,

pentru care sunt gata să moară cu seninătate, înainte de a şti care este originea şi

rostul crezului lor. Destul că ştia Profetul şi mai ştie şi Hogea şi toată „casa

credinţei‖ (dar as-salaam) – că doar n-or fi toţi nebuni, ca demonizaţii aceia de

peste ocean!

Angajamentul şi respectul faţă de doctrinele cardinale ale Bisericii mă

obligă nu doar la acceptarea lor mintală, ci şi la propagarea lor, iar în domeniul

misionar şi apologetic te loveşti de adevăratele probleme. Şi deţinutul are

libertate de mişcare, uneori mai mult decât merită, dar este deţinut. Nu poţi

spune că libertatea de cercetare, – academică sau „diletantemică‖181

! – este

acceptabilă doar în limitele matriţei doctrinale stabilite de Părinţi. Adică Părinţii

181

Poftim, ţi-am îmbogăţit limba ta română cu un termen pe care nu ştiu cum ai să-l traduci

în ungureşte. Cititorii pretenţioşi pot afla că acest adjectiv „struţocamelic‖ nu este o simplă

aluzie la diletantul care „se snobeşte‖ alunecând pe catargele academice, ci este din acelaşi

trib cu savantlâcurile de felul lui alcoolemic şi anemic, arătând că ceva este sau nu este în

sânge !

191

au stabilit premisele şi concluziile, iar frăţia ta, Dr. Szallos, ai datoria de a utiliza

toată panoplia metodologică pe care o ai în dotare, făcând tot ce poţi ca, pornind

de la aceleaşi premise, să ajungi la aceleaşi concluzii!

E frumos până la un punct. De fapt, ar fi ideal ca verificările şi revizuirile

cele mai riguroase, să ne ducă la aceleaşi concluzii. Şi eu cred că aşa se întâmplă

de regulă. Sau, poate, n-ar fi cel mai bine. Nu ştiu. Dar, uneori, pornind de la

premise mai informate şi cu o metodologie mai bună, se poate ajunge la concluzii

care se potrivesc cu ale Părinţilor pentru scopuri practice, dar, la modul teoretic

şi, de dragul exactităţii, i-am lăsat în urmă. Adevărul istoric este că, în unele

cazuri, concluziile nu se mai potrivesc deloc. Ce faci în această situaţie?

Este corect să fii loial faţă de doctrina pentru care te-ai angajat. Dar orice

angajament este condiţionat, până şi contractul matrimonial, care presupune

respectarea anjamentului de ambele părţi. Noi acceptăm o anumită doctrină,

crezând că este biblică, crezând că este adevărul, aşa cum am fost învăţaţi, cum

am citit. La o anumită vârstă (biologică sau psihologică) accepţi punctele de

credinţă „în bloc‖ (ca la votarea noului comitet al comunităţii, repede, că

pierdem masa !). Nu te nelinişteşte faptul că n-ai verificat în detaliu fiecare

punct. Şi chiar dacă ai fi făcut-o, nu aveai toată puterea intelectuală să pătrunzi

dincolo de logica autorilor catechismului. Însă ai acceptat, având toată

încrederea că aceste lucruri au fost verificate până în pânzele albe de alţii „de

sus‖, că Însuşi Dumnezeu pe vreo cale le-a transmis din cer, sau că, oricum, dacă

Biserica este corectă în privinţa sabatului biblic, atunci trebuie să fie fără

greşeală şi în restul subiectelor.

Dar când, mai târziu, Gigel descoperă că a acceptat lucruri pe care nu le-a

verificat, şi încearcă să se documenteze, luând în calcul şi posibilitatea ca,

undeva, ceva, să fie greşit (întrucât a auzit el că Biserica şi-a mai corectat unele

poziţii, de-a lungul timpului!), poţi tu să-l potoleşti cu îndemnul că nu e bine să

se aventureze afară din pătrăţica celor 5 despre care vorbeai? Că nu trebuie să se

îndoiască de infailibilitatea moştenirii?

Este adevărat că abordarea critică dă dureri de cap, care rezultă, după caz,

în reconsiderare hermeneutică, metodologică, spirituală, în întărirea poziţiilor;

sau, dimpotrivă, într-un nefericit picaj în scepticism şi agnosticism. Probabil că,

psihologic vorbind, cel mai fericit se simte fundamentalistul exclusivist şi mistic,

care ştie că are adevărul absolut, care nu e chinuit de îndoieli. Şi eu îmi imaginez

câteodată, că eram mai fericit când scriam poezii moraliste şi practicam o

teologie de curte în cadrul matriţei noastre pentagonale. Dar curiozitatea m-a

împins spre cercetare, apoi obligaţia profesională m-a împins spre

perfecţionarea cercetării, iar astăzi nu mă mai pot întoarce la beatitudinea naivă

de pe vremuri. Trebuie să recoltăm o fericire mai matură, chiar dacă până acolo

ne alegem cu zgârieturi – dintre care unele ar putea fi opera unor gheare de

preafericiţi. Ne întoarcem permanent la matrice, dar ne întoarcem mai copţi şi

192

nu permitem nimănui să facă din ea o matriţă metalică, moartă, ci să rămână aşa

cum a fost intenţionată de Dumnezeu: un organism dinamic, floarea cu cinci

petale, care, înainte de a se usca şi cădea, şi-au topit menirea într-un singur rod.

Zoli, dragă, cercetarea limitată pe care o recomanzi este la fel de bună ca

fizica lui Newton, dacă vorbim despre vitezele slabe ale teologiei de curte. Pentru

zborurile unor minţi mai rapide, devine practică legea „absurdă‖ a lui Einstein,

pe care nu degeaba, marele mistic şi pragmatic Hitler, o numea, şmecherie

evreiască. Nu este nevoie ca Biserica să aibă, în acest scop, universităţi

independente. Chiar dacă o Biserică nu-şi poate permite decât un modest

seminar, şi acolo va trebui să aplice principiul gândirii independente, care nu a

fost forjat în infern, ci este made in Eden şi specific adventismului original. Cel

puţin aşa înţeleg eu, şi am multe semnale că nu sunt singurul.

Când ţi-am scris despre şcoala noastră, eram afectat de tristeţea gândului

de a nu avea o teologie remarcabilă aici, şi nici măcar autorizată. Nu era o revoltă

faţă de ideea de a servi Biserica prin învăţământul teologic. Era şi este încă o

alergie faţă de idealul mediocru al înţelegerii învăţământului teologic ca pe o

tentativă supermănăstirească întru dresarea spiritelor, pentru asigurarea

producţiei de activişti docili şi eficienţi. Exagerez, desigur, şi până la urmă nu

cred că se va întâmpla aşa ceva. Deja suntem autorizaţi acum, ceea ce înseamnă

că suntem porniţi spre acreditare. Or, această perspectivă ne obligă să menţinem

standarde academice înalte în învăţământ şi cercetare. Adică să devenim cea mai

respectabilă şi mai performantă facultate de teologie din ţară (de ce nu? ), fiindcă

deocamdată n-a început să se teamă nimeni de noi, deşi suntem luaţi în calcul.

Ceea ce vreau eu să spun, în esenţă, este: Poate, oare, un neadventist,

studiind aceeaşi Biblie ca şi noi, să ajungă la cele 5 concluzii ale noastre, fără a

pleca de la premisa credinţei în ele? Dacă poate, atunci avem posibilitatea acelei

cercetări despre care vorbeam eu. Dacă nu poate, atunci ne mişcăm într-un cerc

vicios, iar el, păcătosul de necredincios rămâne, damnat, pe continent, în afara

insulei fericiţilor...

Da, cunosc studiile lui Shea asupra principiului zi-an. Sunt foarte bune.

Când abordăm subiectul cu argumente exegetice (critice) şi hermeneutice

adecvate, aplicarea princpiului zi-an este convingătoare. Dacă însă folosim

metoda proof-text, aşa cum se face în prezentările evanghelistice sau în seminare

de profeţie, putem să dăm o mulţime de proof-texte pe lângă cele două amintite,

şi tot nu se vede legătura dintre acele texte şi contextul specific apocaliptic.

Din nefericire, aşa cum spui, unii au alunecat într-un soi de preterism,

alţii într-un soi de futurism (viitorism). Tendinţa mea nu este nici una, nici alta.

Nu am căutat nici măcar să fiu original în concluziile mele. Am început cu

credinţa, am studiat un comentariu, apoi alt comentariu (AZS). În fine,

observarea diferenţelor de opinie între autori m-a trimis la o cercetare „de capul

meu‖, care pe de o parte a confirmat principalele susţineri AZS, pe de altă parte a

193

infirmat unele poziţii (detalii) şi explicaţii tradiţionale. Astfel rezultatul cercetării

nu mi-a slăbit credinţa, ci dimpotrivă. Cu atât mai mult cu cât unele din

concluziile mele le-am regăsit în studiile altor cercetători.

Nu am auzit până acum de Mazzaferri (pare un nume mafiot!). I-aş da

dreptate că apocaliptica nu este un gen literar. Când spunem apocaliptic ne

gândim la conţinutul specific al viziunilor descrise, şi nu la genul literar al cărţii.

Ca „gen‖ literar, prima jumătate din cartea lui Daniel este de aceeaşi factură cu

Rut, Estera, Iona; iar a doua are viziuni mai dense decât ale lui Zaharia,

conţinând revelaţii cu bătaie mult mai lungă.

Apocalipsa, ca gen literar, este o epistolă catolică, iar conţinutul ei este

descrierea unei viziuni foarte bogate, cu înlănţuiri de scene extraordinare

intercalate cu mici explicaţii. În disertaţia mea de Master am arătat că specialiştii

dispută sensul termenului apocaliptic. Dar Mazzaferri merge prea departe cu

concluziile. Da, este adevărat că „profeţiile biblice din Daniel şi Apocalipsa se

interpretează în contextul istoric, literar, cultural al scriitorilor biblici.‖ Dar dacă

aceste profeţii sunt exact ceea ce pretind, revelaţii ale viitorului transmise prin

viziuni profetice, verificarea lor o face istoria subsecventă şi nu datele intra-

biblice.

Sunt de acord cu ceea ce spune Mazzaferri (ca şi Ford) că sfârşitul trebuia

să aibă loc în primul secol. Nu am nici o îndoială. Însă nu sunt de acord cu

concluziile, pe cât de logice, pe atât de naive şi superficiale, pe care le trag aceştia

cu privire la perioadele apocaliptice prevăzute pentru era creştină. Venirea lui

Christos în primul secol era o profeţie condiţionată, reprezentând planul lui

Dumnezeu („planul A‖) în acord cu principiul divin din Ieremia 18, în timp ce

profeţiile apocaliptice biblice sunt nişte mărturii ale preştiinţei lui Dumnezeu.

Astfel, contradicţia dintre cele două este justificată.

La fel este „contradicţia‖ dintre Daniel 9:27 (Ierusalimul postexilic

restaurat va fi distrus pentru totdeauna) şi Ieremia 31:40 (Ieusalimul postexilic

nu va mai fi distrus niciodată). Iarăşi nu sunt de acord cu Mazzaferri că profeţia

din Daniel 9 se explică doar pe baza perioadei jubiliare. Am dovedit în disertaţia

mea (iar Prof. Shea a fost încântat de acest aspect!) că termenul utilizat acolo nu

înseamnă altceva decât săptămână, în sensul natural al cuvântului. Numai

implicarea obligatorie a principiului zi-an, ţinând sema de logica evenimentelor

prezise, face ca săptămânile acelea să fie înţelese ca septenale, apoi chiar

termenul respectiv să devină un termen tehnic specific scrierilor cu caracter

apocaliptic de mai târziu. Dar principiul zi-an era implicat şi în paralela dintre

cele 7 săptămâni numărate de la Paşte până la Cincizecime, şi cele 7 septenale ale

perioadei jubiliare.

Teza lui Mazzaferri, prin urmare, face parte din aceeaşi serie ca şi a lui Kai

Arasola, urmărind răsturnarea identităţii noastre profetice. Oamenii aceştia nici

măcar nu găsesc ceva mai de soi să pună în loc, sunt puşi pe demolare şi atât. Tot

194

ce nu mişcă după tiparele lor unilateral critice se execută cu barda. Halal

cercetători! Cine i-a susţinut pe aceştia în universităţi? Să nu-mi spui că

Biserica!

Sunt în totul de acord cu ceea ce spuneai despre adevărul prezent. Nu

numai că rămâne actual, dar timpul îi sporeşte relevanţa. Şi eu accept per fidem

(prin credinţă), dar mă refer la mesajul Scripturii. Tu te-ai referit la dogmatică şi

crez. Eu pot să numesc această moştenire: doctrină, învăţătură a Bisericii şi

mărturisire de credinţă. Nu pot accepta dogme şi crezuri în afară de Cartea

însăşi (care necesită de asemenea cercetare, pentru a-i înţelege mesajul

divin). Bineînţeles că am credinţă. Am şi încredere în buna credinţă a celor

care au descoperit articolele de credinţă, şi a celor care le-au formulat în

catechism, dar mai cred că acestea sunt deschise cercetării, verificării şi

confirmării permanente. Altfel, acceptarea „per fidem‖ ar avea doar avantajul

acelei serenităţi mistice, doar cu puţin mai presus decât necredinţa „per-fidă‖.

Pledoaria mea vizează aspecte predominant teoretice şi de frontieră. Dar

este foarte serioasă.

ZSF: Dragă Florin, ai dreptate: fiecare scrisoare de „clarificare‖ a poziţiei

noastre produce „neclarităţi‖ în înţelegerea destinatarului cu privire la poziţia

celuilalt. Faptul se datorează exegezei care, vrând-nevrând devine o eisegeză.

Oricum, schimbarea aceasta de scrisori m-a delectat şi m-a ajutat în reflecţiile

mele.

Sper că am înţeles corect poziţia faţă de fenomenul teologizării şi, de ce

nu, orientarea ta teologică. Sper, de asemnea, că şi tu ai inţeles poziţia mea, deşi

răspunsul tău la ultima mea comunicare mă determină să spun că el nu reflectă o

înţelegere clară a poziţiei mele. Când mă voi întoarce, poate ne vom lua timp să

dialogăm într-o manieră constructivă şi clarificatoare.

Iată, totuşi, un ultim gând generat de lectura răspunsului tău.

Poziţiile noastre converg la nivelul idealului unor teologi care gândesc.

Discrepanţa poziţiilor noastre, în opinia mea, constă, în parte, în înţelegerea ta

dihotomist-dualistă a rolului teologului şi al teologizării.

Dihotomia şi dualismul dintre rolul „teoretic‖ şi cel „practic‖ în teologizare

sunt, nu doar misleading,182

dar pot avea implicaţii practice neavenite pentru

comunitatea credinţei, la care, poate, nici nu te-ai gândit. Sincer, nu cred că o

asemenea distincţie se poate face, şi totuşi să menţii ideea posibilităţii şi nevoii

unităţii dintre communitas fidei şi instituţiile ei teologice împreună cu corpul

teologic care slujeşte în aceste instituţii.

Cu tot respectul pentru tine, în calitate de coleg de breaslă trebuie să afirm

următoarele:

182

În engleză, „care te duce în eroare‖, „înşelător‖.

195

Este ruptă de orice simţ practic postularea că în practică poţi realiza o

aventură a cercetării dincolo de limitele impuse de credinţa comunităţii şi de

credinţa proprie a teologului. În practică, nu poate exista o discrepanţă /

dihotomie între aceste două credinţe. În consecinţă, orice postulare de libertate

academică (sau: de cercetare) este o simplă iluzie.

În practică, iată cum se întâmplă lucrurile. În momentul în care ai ajuns la

o teorie, ca rezultat al unei aventuri, a unei cutezanţe academice superioare,

exprimate de ilustraţia ta cu teoria relativităţii faţă de mecanicismul newtonian,

iar teoria ta demonstrează nebiblicitatea uneia dintre cele 5 doctrine, atunci

teoria respectivă are consecinţe practice. Teoria / teologia aceea devine dintr-o

dată una practică, adica somează la schimbări în toate domeniile vieţii

eclesiastice.

Luther a încercat deja, înaintea noastră, această performanţă, dar nu a

reuşit. El a vrut să rămână în comunitatea de credinţă şi să fie şi progresist în

hermeneutică şi în cercetare. Rezultatul teologiei sale, o teologie bazată pe o

metodologie şi premise curajoase, n-a rămas o simplă „teorie‖. Din fericire, el a

rămas fidel acelei surse unice a teologizării despre care spuneai că este şi crezul

tău: Scriptura.

Spune-mi, te rog: cum ai putea, în acelaşi timp, să fii fidel crezului tău sus

amintit şi să mergi şi dincolo de limitele impuse de cele 5 puncte de credinţă? Ai

putea, într-un singur fel. Ar trebui să-ţi schimbi premisele şi metodologia de

bază a teologizării tale. Un lucru pe care Luther l-a facut, dar sunt sigur că tu nu

poţi şi nu vrei să-l faci!

Libertatea ta einsteiniană este, dragul meu, o iluzie! Îţi sugerez o manieră

în care ai putea fi aventuros şi totuşi să rămâi în relaţii cordiale cu communitas

fidei. Să produci noi piese teologice, printr-o cercetare raţională, critică,

îmbunătăţită, „einsteiniană‖, dar aceste studii să fie în domenii teologice care

sunt tolerabile: etică, istorie bisericească, chiar şi soteriologie [vezi Graham

Maxwell, Sequeira]. Dar nu-ţi recomand să te atingi de matricea doctrinală! Ea

este un crez, o mărturisire de credinţă, care, în opinia mea, mă autorizează să

afirm că (şi aici din nou suntem de acord!) Biblia imi este crezul!

Sincer să fiu, nu ştiu dacă ai putea contribui la, sau dacă e nevoie de,

„îmbunătăţirea‖ matricei prin felul în care tu îţi doreşti să practici cercetarea

teologică.

Mă opresc aici, dorindu-ţi toate cele bune din partea Aceluia care este

Exegetul per se.

Din tainele Genezei

30 mai 2008

196

Cer şi pământ

Definiţia cea mai precisă a lui ארץ 'arţ >'éreţ (pământ) este cea dată de

Moise în Gen 1. Dumnezeu a creat uscatul şi l-a numit pământ, la fel cum a creat

firmamentul (bolta) şi l-a numit cer. Astfel pământul nu are în imaginaţia şi

semantica ebraică biblică, sensul modern de Pământ cu majusculă, Terra, ca

planetă sau ca glob terestru, tot aşa cum cerul (שמים şamáym) nu are nicăieri în

ebraica biblică sensul modern de spaţiu al universului galaxiilor, ci numai sensul

de boltă cerească, în spiritul limbajului fenomenologic, în care aparenţa este

luată drept realitate.

Ceea ce este esenţial de reţinut, este faptul că termenii folosiţi de Biblie, ca

şi termenii tuturor limbilor vechi, nu sunt ştiinţifici, ci populari. De aceea

„pământul" în sens „biblic" este aceeaşi noţiune exprimată de străbunicii noştri

dinaintea revoluţiei copernicane.

Există un singur caz în care termenul ארץ 'arţ >'éreţ ar părea să aibă sensul

de glob terestru sau planetă, în Iov 26:7:

Întinde cerul arctic pe pustiuri

Şi spânzură pământul pe nimic.

În ciuda aparenţelor însă, paralelismul versurilor cere rezolvarea primului

vers mai întâi, pentru a-l clarifica pe al doilea. Expresia tradusă prin nimic, ebr.

băli-má, înseamnă literalmente „fără-ce[va]", dar ea nu se mai întâlneşte

nicăieri, ceea ce este o slăbiciune a argumentului.

Este de neconceput ca stihurile acestea să aibă o interpretare ştiinţifică,

deoarece este vorba de o poezie, o replică a lui Iov către prietenii lui. Or, în

poezia ebraică, apar şi alte imagini. Pământul stă pe temelii (Ps. 82:5; Pr. 8:29;

Is 24:18; Jr 31:37), pe stâlpi (1S 2:8) şi pe apă (Ps 24:1-2).

Imaginea adâncului cel mare, a tihom-ului (oceanul subteran) care

continuă existenţa oceanului primordial după ce pământul a fost scos din ape

(2Pt 3:5) şi aşezat deasupra apelor Genezei. Acest ocean subteran, sursă a

tuturor izvoarelor râurilor, a apei freatice şi a umidităţii care irigă vegetaţia (Ez

31:4), a fost şi una din cele două surse ale apelor Potopului (Ps 104:6; Gen 7:11;

8:2). Autorii biblici, în mod cert, nu au în minte o imagine cosmologică

modernă, iar limita între imaginaţia poetică şi cunoştinţele cosmologice ale

anticilor este foarte ştearsă. cerurile nu sunt pentru ei altceva decât scânteietoare

bolţi suprapuse (Dt. 10:14; 1Rg 8:27; 2Cr. 2:6; 6:18; Ne. 9:6; Ps. 68:33; 148:4; 2

Cor 12:2), de unde şi denumirea veche de sfere cereşti.

Terminologie

Principalul termen folosit în textul ebraic pentru pământ este ארץ 'arţ

>'éreţ. Apare de 2407 ori în VT, având sensul de pământ, sol, teren, tărâm, ţară.

197

Nu are niciodată sensul de glob, planetă, Terra. Această nouă imagine este

exclusiv culturală, şi o impunem în mod inconştient Bibliei.

1. a. pământul, întregul pământ (în contrast cu o parte) Gn 18:18; 18:25

Ier 25:26; 25:29; 25:30 26:6; Is 37:16; 37:20 = 2 Rg (adamá' אדמה 12:3) 22:18

19:15; 19:19 Zah 4:10; 4:14 +. b. pământ, în contrast cu cerul: Gn 1:2 Ex 20:4 Dt

5:8 30:19 Ju 5:4 Pl 2:1 Is 37:16 = 2 Rg 19:15 Ps 146:6 1 Cr 21:16 29:11 2 Cr 2:11 +;

aproape cu sensul de lume: Ec 1:4; zidit pe temelii, sau pe stâlpi: 1 S 2:8 Ps 104:5

Iov 38:4 Is 48:13 51:13; 51:16 (şi Is 24:18 Ps 82:5); este neclintit, ceea ce face ca

zguduirea lui să fie ceva teribil, semn al unei puteri extraordinare: 1 S 14:4 2 S

22:8 = Ps 18:8 Iov 9:6 cf. Ps 46:2 & v:6; + Am 8:8 Is 2:19; 2:21 24:18; 24:19;

24:20 Ps 60:4 77:19 99:1 114:7; are sub el ape (tihom rabbá): Ex 20:4 = Dt 5:8 cf.

Gn 7:11; este personificat adesea: Dt 32:1 Ier 6:19 22:29 Is 1:2 Mi 1:2 Iov 16:18; c.

pământul = metonimic, pentru locuitorii lui: Gn 6:11 1 Rg 2:2 10:24 Ps 33:8 66:4

+ cf. Pr 8:31 Iov 37:12.

2. întindere de pământ = a. ţară, teritoriu, Gn 10:10, 21:21; + 10:11 11:28;

11:31 13:10 47:6; 47:27 50:8 Is 7:18 23:1; 23:13 27:13 Ps 78:12 Ier 25:20 1 Cr 1:43;

personificare a ţării: Is 62:4 Ec 10:16; 10:17. b. ţinut, district, regiune Gn 19:28

22:2 Jos 11:3 Ps 42:7. c. teritoriu tribal Dt 34:2 Ju 21:21 1 S 9:4; 9:16 13:7 1 Rg

15:20 Is 8:23; teritorii mai mici 1 S 9:4; 9:5. d. o bucată de pământ Gn 23:15. e.

specif. ţara lui Canaan, sau a lui Israel Gn 11:31 12:1; 12:5; 12:6; 12:7 31:3 Ex

14:34 Dt 17:14 18:9 2 Rg 5:2; 5:4 +; ca obiect al vb. „a stăpâni" Dt 3:20 + adesea

Dt Ps al. ; la fel şi după „a moşteni‖: Jos 19:49+; Dt 1:21+. f. = Lv 19:29 Ez 14:13

+ cf. Dt 24:4 Zah 12:12 etc. g. uneori aproape echivalent cu Şi'olul: („tărâmul"

celălalt, Iov 10:21; 10:22; Jr:10. 65); + Ps 139:15 Is 44:23.

3. a. teren, suprafaţa pământului = q. v. Gn 1:26; 1:30 18:2 33:3 38:9 Ex

4:3 16:4 Rut 2:10 1S 5:4. b. sol, pământul productiv = Gn 1:11; 1:12 Lv 19:9 25:9

26:4 cf. Nu 14:7; 14:8 Is 36:7 = 2 Rg 18:32 Ps 72:6; 72:16 107:34; 107:35 Ezr 9:12

Ne 9:35.

4. În expresii: a. poporul ţării = neisraeliţii: Gn 23:7; 23:12; 23:13; Nu

14:9, sau şi israeliţii. Lv 20:4 2Rg 15:5 16:15 21:24; 21:24 (în special „poporul de

rând", în contrast cu oficialii/prinţii: Lv 4:27 Ez 7:27 2Rg 11:18; 11:19). b. în

măsuri de distanţă, spaţiu / distanţă din ţară: Gn 35:16, oarecare distanţă Gn

48:7 2 Rg 5:19. c. ţara din câmpie, regiune de şes Dt 4:33 Ier 48:21; d. tărâmul

celor vii: Ps 27:13; Ps 142:6. e. marginile (capetele) pământului Is 42:10 43:6; Ps

135:7 Pr 17:24; 30:4 +; Is 40:28 41:5; 41:9. 5. pl. 'araţot este aproape întotdeauna

târziu: Ier 16:15 + 6 t. Ier; 23 t. Ez; Is 36:20 37:11 = 2 Rg 18:35 19:11 (Is 37:18 rd.

2 Rg 19:17); Dn 9:7 11:40; 11:42; Ps 105:44 106:27 107:3 116:9; + Gn 10:5; 10:20;

10:31 Lv 26:36; 26:39; Gn 26:3; 26:4 41:54; adesea, pluralul denotă ţări,

pământuri, în contrast cu Canaanul, etc., v. Ez 20:32 22:4; = diferitele diviziuni

mărunte ale Canaanului unite sub controlul israelit: Gn 26:3; 26:4, cf. 1 Cr 13:2,

2Cr 11:23.

198

Uzul termenului grecesc βή ghē este similar cu corespondentul ebraic:

pământ, ogor, ţară, ţinut, sol, teren, sau, în sens figurat, omenire.

Pentru cei care se simt ameninţaţi de o interpretare atât de plată a

pământului biblic, am putea aminti că şi alte fenomene naturale, cum ar fi cele

fiziologice şi psihologice sunt reflectate în limbile biblice în acelaşi mod

convenţional, specific limbii respective, fără baze „ştiinţifice" (nici nu aveau

nevoie de mai mult).

De exemplu, inima, pe lângă funcţia ei vitală, de pompă sanguină, era

imaginată ca sediu al gândirii şi voinţei (Gn 6:5; 1Rg 3:12), în timp ce sediul

afectivităţii era rezervat rinichilor, intestinelor şi tuturor „cămărilor pântecelui"

(Ps 7:9; Ez 21:6; Ps 40:9 ebr. lit. Legea Ta este înăuntrul intestinelor mele; Ps

20:27; Gn 43:30 ebr. se încălzea de milă; rahamim -milă, îndurare - este plural

de la rahhm > réhhem = uter, „sânul" matern). Principiul fenomenologic al vieţii

este respiraţia („i-a suflat în nări suflare de viaţă" - Gn 2:7; 7:22; Iov 27:3; Gen

1:30 şi animalele au în ele suflare / suflet de viaţă), iar viaţa însăşi se află în

sânge (Gn. 9:5; Lv. 17:11, 14; Dt. 12:23).

După o astfel de definiţie a cerului şi a pământului, putem înţelege că

termenii ebraici pentru lume sau univers nu denumeau realitatea din perspectiva

informaţiilor ştiinţifice moderne, ci doar ca sumă a celor 2 sau 3 părţi

componente: cerul şi pământul (bolta de deasupra şi terenul de sub picioare);

sau, mai cuprinzător: cerul, pământul şi marea; sau: cerul, pământul şi

subpământul. În acest ultim caz, subpământul şi marea erau echivalente,

deoarece ambele erau părţi ale marelui tihom (adâncul, oceanul primordial care

a fost limitat în bazine maritime la marginea şi dedesubtul uscatului).

Un alte termen pe care-l foloseşte ebraica biblică, având sensul de pământ

uscat / solid, este תבל tēbīl > tēbēl, folosit numai în poezie: Na 1, 5; Is 14:17; Iov

37:12 Pr 8:31; 1 S 2:8, Is 14:21 24:4 34:1 Ier 10:12 = 51:15, 1Cr 16:30 (= Ps

96:10+) Iov 34:13 Ps 19:5 77:19 = 97:4, 90:2 96:13, 98:9 Na 1:5 Ps 24:1; 33:8 Is

18:3, 26:9; 26:18 Pl 4:12; 89:12 24:1); Iov 37:12 Pr 8:26. 31; Iov 18:18; Ps 50:12

(cf. 89:12 +); Is 27:6 (cf. Iov 37:12+); 2S 22:16 = Ps 18:16, cf. Ps 93:1 96:10 (= 1

Cr 16:30); 9:9 (+96:13), cf. 98:7 (Is 13:11 Is 14:17 ).183

Vârsta pământului

După un calcul relativ simplu, era Creaţiei biblice ar fi început odată cu

anul 4248 î.e.n., adică acum 6253 ani, după textul tradiţional ebraic

(„masoretic"), aşa cum se poate observa din următoarele date:184

183

Majoritatea datelor lexicografice sunt luate din lexiconul ebraic HALOT, altele sunt studii

personale făcute în programul BibleWorks. 184

Am folosit aici date din Nichol, Francis D., The SDA Bible Commentary (Washington, D.

C. : Review and Herald Publishing Association) 1978.

199

1Rg 6:1 (966 î.e.n. +479 = 1445 î.e.n.) Era Exodului

Ex 12:40-41 (1445+430 =1875 î.e.n.) Intrarea israeliţilor în Egipt.

Gn 47:9 (1875+130 = 2005 î.e.n.) Naşterea lui Iacov

Gn 25:26 (2005+60=2065 î.e.n.) Naşterea lui Isaac

Gn 21:5 (2065+100=2165 î.e.n.) Naşterea lui Avraam

Gn 11:32 (2165+205=2370 î.e.n.) Naşterea lui Terah

Gn 11:10-24 (2370+29+30+32+30+34+30+35+2 = 2592 î.e.n.) Potopul

Gb 5:3-32; 7:11 (2592+1656 = 4248 î.e.n.) Creaţia

Este interesant că în ce priveşte cronologia genealogiilor din Geneza 5 şi

11, care sunt fundamentale pentru realizarea unei cronologii biblice „complete‖,

Septuaginta (LXX) şi Pentateucul Samaritean dau date diferite. După Textul

Samaritean, Geneza ar fi avut loc la 1307 + 942 + 2165 = 4414 î.e.n., iar după

Textul Grecesc (LXX), ar fi avut loc la 2242 (sau 2, 262) + 1232 (sau 1132) +

2165, adică între 5539-5659 î.e.n., adică cu aproape 1400 de ani mai mult, ceea

ce ar însemna că, după cele mai îndrăzneţe calcule ale grămăticilor prin mâinile

cărora a trecut Cuvântul, vârsta lumii noastre s-ar ridica la mai puţin de 7700 de

ani.

Din punct de vedere al criticii textuale însă trebuie să spunem că datele

din LXX şi PS au fost vizibil afectate. Textul Masoretic este cu siguranţă mai

demn de încredere în acest caz. Se ştie că scribii iudei palestinieni au fost mult

mai scrupuloşi în conservarea literei textului biblic decât iudeii alexandrini sau

samaritenii. Pe de altă parte, datele LXX şi PS sunt în mod evident manipulate.

LXX adaugă un secol la fiecare generaţie, pentru a umfla timpul -- foarte

probabil, pentru a ţine piept cronologiei egiptene, care este mai risipitoare.

O metodă de calcul care ar putea fi folosită în paralel pe lângă cronologia

de mai sus, ar fi calcularea creşterii demografice, pentru care se recomandă

următoarea ecuaţie:185

Ecuaţia creşterii populaţiei

Ecuaţie Explicaţii

PN / P0 = (1 + R)N ____ P0 = Populaţia originală

___log ( PN / P0 ) _____________ PN = Populaţia finală

N = -------------------------

log (1 + R)_________ R = Rata anuală de creştere

R = (PN / P0) 1/N - 1_______ N = Numărul de ani

Ca baze de calcul se iau datele 965 î.e.n. + 480 = 1447 î.e.n. = Data

Exodului (1Rg 6:1) şi 1445 î.e.n. + 430 = 1875 î.e.n. = Începutul exilului egiptean

(Ex 12:40, 41).

185

După Curt Sewell: www. ldolphin. org/sewell/sewellchron. html .

200

Problema de fond însă este că indiferent de datele la care ajungem,

diferenţele nu sunt notabile din perspectiva polemicii creaţionism-evoluţionism.

Dacă în loc de 6253, preferăm 5639 sau ridicăm până la 7664 anul Creaţiei lumii,

diferenţele de câteva secole sau milenii sunt insignifiante faţă de „datele‖

uluitoare pe care le pretind astronomia şi geologia.

Orice teolog care are experienţă în critica textuală a Vechiului Testament

poate admite existenţa unor erori numerice. În cazul celor două genealogii din

LXX şi PS însă este vorba mai mult decât de erori: este chirurgie „plastică". Unii

învăţaţi au umblat la text, este evident, crezând că îl corectează. Nimeni nu ştie

exact cum arătau listele genealogice din manuscrisul original, dar putem conta

mai degrabă pe acurateţea textului ebraic tradiţional. Dacă pe undeva va fi avut

şi acesta vreo eroare cronologică, nu putem spune, însă un text mai bun nu

avem. Putem fi siguri, totuşi, că orice eroare posibilă ne-am imagina, nu poate fi

vorba de o cifră originală care să satisfacă pretenţiile actuale ale geologiei.

Pentru care motive ar fi modificat scribii tocmai aceste date, din eroare sau

intenţionat?

Pe de altă parte, dacă ţinem seama de înţelesul noţiunilor de lume,

pământ, cer, în limbajul popular al autorilor biblici, şi ţinând seama de

principiul limbajului uman al Bibliei, imperfect în natura sa, în cuvinte, în logică,

mod de gândire, retorică, atunci avem la îndemână o hermeneutică eliberată de

necesitatea de a argumenta că universul întreg ar fi fost creat ex nihilo acum

7000 sau, să zicem, 10. 000 de ani.

Descrierea Creaţiei din capitolul 1 al Genezei este fidelă (cred eu), dar nu

ştiinţifică. Ea este tributară limbajului popular, fenomenologic, în care este

implicată şi logica omenească imperfectă, inclusiv încărcătura culturală a

limbajului, în materie de cosmologie. Limbajul este suficient pentru a ne

comunica mesajul lui Dumnezeu, adică ceea ce El a dorit să ştim, ca să

înţelegem, să credem şi să trăim. Dar orice încercare de a găsi în text ceea ce

Dumnezeu nu a pus, adică ceea ce autorul uman nu a intenţionat şi nu a

cunoscut, este sortită eşecului. Nimeni nu poate găsi în Geneza 1 ceva la care

autorul nu s-a gândit. Este o chestiune elementară de hermeneutică biblică. Pe

de altă parte, inspiraţia dată autorilor biblic nu i-a ferit de orice imperfecţiune

omenească, ci i-a ferit doar de eroare doctrinală.

Capitolul Creaţiei descrie în limbaj fenomenologic geneza lumii noastre,

aşa cum ar fi fost văzută de un observator terestru simplu – de un copil, să

zicem. El ne învaţă că lucrurile văzute, dar şi cele nevăzute ("apele de sus şi... de

jos", Gen 1; vietăţile din abisul subpământean: Ex 20:4 etc) n-au apărut la

întâmplare, de la sine, ci sunt opera Singurului Dumnezeu Adevărat, Creatorul.

Poemul ne mai învaţă că toate acestea au fost create într-o ordine strategică şi

elocventă în timp de 6 zile (6 alternări succesive de întuneric şi lumină),

culminând cu omul (bărbat şi femeie) care este coroana Creaţiei divine şi cu ziua

201

a şaptea (sâmbăta), coroana săptămânii, regina zilelor, binecuvântată şi sfinţită

de Dumnezeu de la început, şi deci în vigoare cât va ţine lumea.

Capitolul ne mai învaţă că, deoarece omul a fost făcut odată cu animalele

de uscat, el este, din punct de vedere biologic, un animal de uscat; dar întrucât a

fost făcut „după chipul lui Dumnezeu‖ (cea mai bună înfăţişare şi cel mai nobil

statut care i se puteau da), omul este singura fiinţă terestră înzestrată cu raţiune,

singura creatură terestră care este fiu al lui Dumnezeu, un creator în miniatură şi

vicerege al universului terestru (Ps 115:16).

Se pot găsi, eventual, multe alte lecţii spirituale în mesajul Capitolului

Creaţiei, dar în nici un caz nu vom găsi formulări ştiinţifice şi termeni tehnici.

Geneza ne destăinuie că lumea noastră, aşa cum se vede ea de aici, a apărut cu

peste 6000 de ani în urmă. Dar aceasta nu ne spune nimic cu privire la vârsta

materiei în univers, vârsta stelelor, vârsta rocilor terestre etc., deoarece Geneza

descrie fenomenologic Creaţia şi nu în limbaj ştiinţific.

Stelele din Geneza nu sunt fascinanţii sori ai astronomiei, aşezaţi în

spaţiul cosmic la distanţe pe care antichitatea nu le bănuia, ci sunt minunatele

lumini scânteietoare de pe bolta cerului, de pe acelaşi firmament cristalin în care

au fost aşezate luna şi soarele, şi care este ecranul pe care zboară păsările. cerul

autorului biblic nu este spaţiul cosmic, nici atmosfera, ci acea tainică „tărie‖,

boltă, firmament, cupola care desparte apele de sus (unde sunt cămările ploii),

de apele de jos.

Geologii şi astronomii ar putea avea dreptate când atribuie rocilor şi

materiei vârste mai mari decât ar permite cronologia biblică, deşi credinciosul

este liber să-şi păstreze rezerve, din prudenţă. Orice ar fi existat însă înainte de

prima zi a Facerii, toate au fost făcute cândva de Creator. Nu a existat din

veşnicie un univers în paralel cu Dumnezeu. Acel băre'şit (la început) care ne

introduce în naraţiunea sacră, se referă la lumea noastră (cer şi pământ = boltă

cerească şi teren), în limbaj fenomenologic. Mai degrabă amenajarea lumii

noastre este descrisă aici. Expresia de creaţie "ex nihilo" merită revizuită, când

vorbim despre Geneza, fiindcă chiar dacă ideea este adevărată în principiu, nu

este neapărat aplicabilă Creaţiei din Geneza. Pământul este scos din apă, flora şi

fauna ies din pământ, omul este modelat din pământ, femeia din coasta

bărbatului. Ba mai mult, în Epistola către Evrei (12:1-2) ni se spune că „tot ce se

vede n-a fost făcut din lucruri care se văd". Prin urmare, totul se reduce la esenţe

invizibile, despre care autorii biblici nu ne spun mai mult.

Dumnezeu este creatorul şi suveranul absolut a tot ce există. La porunca şi

sub mâna Sa creatoare au apărut toate (Ps 33:6.9). Aceasta determină şi

înţelegerea că întreg universul creat, oricât de mare ar fi, sau oricât s-ar extinde,

este, totuşi, finit. Doar Dumnezeu este şi dincolo de univers şi înainte de univers

şi în univers. Numai El este cu adevărat infinit.

202

Pentru studii mai aprofundate în domeniul relaţiei dintre ştiinţele

naturale şi Biblie, este excelent saitul Geoscience Research Institute la adresa

http://www. grisda. org/teachers/faq. htm

Vârstele civilizaţiilor postdiluviene

O altă problemă intervine în compararea datelor biblice cu datele

arheologiei şi ale istoriei seculare. Dacă Biblia datează Potopul ca o catastrofă

universală pe la 2592 î.e.n., această dată se potriveşte cu datarea începutului

celor mai multe civilizaţii. Arheologii au datat însă şi preistoria, astfel încât după

milioanele de ani presupuse pentru apariţia strămoşilor omului în epoca terţiară,

10. 000 ani î.e.n. (Holocenul) ar fi începutul răspândirii actualelor rase umane şi

popularea continentelor.

Preistoria, în limbajul cronologic al arheologilor, dă presupuselor perioade

de dezvoltare culturală a omului peşterii numele de Paleolitic (1.000.000 – 10.

000 / 8000 î.e.n.), Mezolitic (10.000/8000 -- 7000/2500 î.e.n.) şi Neolitic

(7000/2500 -- 3000/... î.e.n.), după care, epoca bronzului ar fi început în timpul

mileniului II î.e.n., iar epoca fierului pe la sfârşitul aceluiaşi mileniu.186

Dacă

lăsăm deoparte cifrele foarte generoase ale epocilor pietrei, care sunt armonizate

cu teoria evoluţiei, şi dacă ţinem seama de realitatea că vechile culturi ale pietrei

şi bronzului puteau foarte bine să fie concomitente (şi există chiar dovezi că aşa

s-a întâmplat).

Este foarte bună, în acest scop, cartea lui Gordon Childe.187

Childe

argumentează că uneltele de bronz erau folosite doar de bogaţi, iar cele de piatră

erau mai comune, şi că o unealtă de piatră cioplită nu este neapărat dintr-o

epocă mai veche decât una de piatră şlefuită. Este chiar mai dificil să ciopleşti

piatra, decât s-o şlefuieşti.

Istoricii şi arheologii dau cifre destul de mari pentru începutul unor mari

civilizaţii antice ca Egiptul şi Mesopotamia. Egiptul ar avea mai mult de 3000

ani î.e.n., iar Mesopotamia de asemenea. Asiria intră în arenă în acord cu

schema biblică, pe la anul 2500 î.e.n. Civilizaţia Canaanului îşi are începutul tot

în acele vremuri, imperiul hitiţilor răsare pe la anii 2000 î.e.n., prima civilizaţie

indiană este plasată înainte de anii 2000 î.e.n., istoria Chinei începe pe la 2100

î.e.n., civilizaţia cretană începe după 2600 î.e.n., cea grecească după 2500 î.e.n.,

cea italică pe la anii 1900 î.e.n. Restul civilizaţiilor au fost subsecvente acestora,

pe măsura formării şi migrării diferitelor popoare pe toate continentele.

Aceste începuturi ale civilizaţiilor antice nu sunt, totuşi, rodul unor date

sigure. W. Ceram,188

se întreabă dacă istoricii fac bine că urmează cu atâta

încredere cronologia faraonică a lui Manethon, şi că istoria atât de lungă a

186

Vezi Istoria lumii în date, Editura Ştiinţifică, pag. 1-5. 187

De la preistorie la istorie, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967. 188

Zei, morminte, cărturari (Bucureşti 1968).

203

dinastiilor s-ar putea datora citirii greşite a lui Manethon, care ar fi înşiruit în

serie dinastiile celor două Egipturi, dinastii care ar fi fost multă vreme paralele.

Nicolae Iorga, în scrierea postumă Materiale pentru o istoriologie umană,

îşi permite de asemenea să ironizeze cifrele mari ale primelor domnii sumeriene

şi akkadiene. Ar fi necesare studii creştine critice asupra acestor armonizări

cronologice, întrucât şi preistoria şi chiar arheologia sunt afectate de

mentalitatea evoluţionist-progresistă. Pentru bietul credincios există prea puţin

ajutor în acest domeniu, singura lui consolare fiind armonia internă remarcabilă

a cronologiei biblice, în ciuda unor discrepanţe explicabile.

Inspiraţia Bibliei – „plenară"?

Exact termenii originali (ebraici sau greceşti) ai Domnului?

Necredinţa în Biblie, fie compensată cu superstiţii tradiţionale, fie

susţinută ştiinţific ori filozofic, este o catastrofă culturală. Textul biblic a devenit

un pretext pentru tot felul de interpretări, inclusiv pentru evitarea sau ignorarea

totală a Bibliei. Dar există şi extrema cealaltă. Printre puţini credincioşi ai Bibliei

există un principiu teologic fundamentalist care afirmă inspiraţia „verbală"

(cuvânt cu cuvânt) sau „plenară" (totală, în întregime, în amănunt) a Sfintei

Scripturi.

Pe un sait teologic189

am găsit următoarea afirmaţie:

Scripturile plenar-/verbal-inspirate în limbile lor originale (adică Vechiul

Testament ebraic şi aramaic, precum şi Noul Testament grecesc) au fost scrise de

reprezentanţi omeneşti în stilul şi gramatica lor naturale, dar rezultatul final al

scrierilor lor sunt exact cuvintele pe care Dumnezeu intenţiona să fie

înregistrate.

Afirmaţia este bine intenţionată, urmărind să exprime şi să fixeze

încrederea în ineranţa şi infailibilitatea Bibliei. Dar afirmaţia este

nesatisfăcătoare şi defectuoasă. Nesatisfăcătoare, pentru că evidenţa demolează

aceste aşteptări candide, nerealiste; şi defectuoasă, pentru că afirmaţia este atât

contradictorie, cât şi lipsită de valoare practică.

Iată contradicţia. Dacă scriitorii biblici au scris fiecare în propriul stil

(ceea ce implică propria dezvoltare stilistică, propria experienţă şi propriile

gusturi literare şi propria voinţă), cum ar face că rezultatul final sunt „exact

cuvintele" pe care Dumnezeu Însuşi le-ar fi folosit în locul lor?

În ce priveşte importanţa practică a acestei credinţe, orice teolog sau

filolog care are habar de limbile Bibliei şi mai ales are experienţă în critica

textuală (compararea critică a manuscriselor) poate recunoaşte că există diferite

tipuri de diferenţe între manuscrise, pe fiecare pagină de Biblie, atât în Vechiul,

189

Vezi http://www. totse. com/en/religion/christianity/homobibl. html

204

cât şi în Noul Testament. Multe din aceste diferenţe nu afectează mesajul Bibliei,

dar creează unele probleme de citire şi interpretare. Câteva din ele modifică

chiar mesajul autorului. Fără să mai punem la socoteală că de la Exodul egiptean

şi până la timpul scrierii manuscriselor de la Marea Moartă avem circa 1300 de

ani de tăcere absolută, un timp din care nu ni s-a păstrat nici un manuscris

biblic, pentru a-l compara acum cu cele tradiţionale (vechi de peste 1000 de ani)

sau cu cele de la Marea Moartă (vechi de 2200 de ani). Sunt convins că, dacă s-ar

descoperi un manuscris ebraic din acele timpuri, am putea vedea şi mai multe

diferenţe -- probabil neimportante din punct de vedere al credinţei, dar

importante în ce priveşte cuvintele şi ideile folosite. Aşadar, chiar dacă autorii

sacri ar fi fost inspiraţi în cuvintele lor originale, această ineranţă n-ar fi avut

importanţă decât pentru contemporanii lor. Ca să nu mai vorbim de procesul

selectării manuscriselor şi al traducerii, care implică multe elemente străine de

inspiraţia plenar-verbală.

Modelul de inspiraţie biblică din teologia şi experienţa Ellenei White190

Biblia nu ne-a fost dată într-un limbaj grandios, supraomenesc. Iisus, pentru a

ajunge la om acolo unde se află, a luat natură umană. La fel şi Biblia a trebuit să

fie exprimată în limbajul oamenilor, iar tot ce este omenesc este imperfect.

Diferite sensuri sunt exprimate prin acelaşi cuvânt; nu există un cuvânt pentru

fiecare idee distinctă. biblia a fost dată pentru scopuri practice. [...]

Biblia a fost scrisă de oameni inspiraţi. Totuşi, ea nu reprezintă modul în care

gândeşte şi se exprimă Dumnezeu Însuşi. Modul de gândire şi exprimare este al

agentului omenesc. Dumnezeu, ca scriitor, nu este reprezentat. Adesea oamenii

spun: Cutare exprimare din Biblie nu se potriveşte lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu

nu Şi-a pus la încercare puterile în cuvintele, în logica şi în retorica Bibliei.

Scriitorii Bibliei au fost secretarii lui Dumnezeu, şi nu condeiele Lui.

Domnul Se adresează oamenilor printr-o vorbire imperfectă, pentru ca simţurile

degenerate, percepţia greoaie a fiinţei pământeşti să poată înţelege cuvintele Lui.

Astfel este manifestată condescendenţa lui Dumnezeu. El întâlneşte pe oameni

acolo unde sunt ei. Biblia, desăvârşită în simplitatea ei, nu poate răspunde,

totuşi, marilor idei despre Dumnezeu, fiindcă ideile nemărginite nu pot fi

întruchipate în mod desăvârşit în vehicule mărginite ale gândirii.

Expresiile Bibliei nu sunt exagerate, aşa cum mulţi presupun. Dimpotrivă,

expresiile tari pălesc înaintea măreţiei gândului divin, chiar dacă scriitorul a ales

cel mai expresiv limbaj prin care să transmită adevărurile unei educaţii

superioare. Fiinţele păcătoase pot privi numai o umbră a slavei cereşti.

Nu cuvintele Bibliei au fost inspirate, ci scriitorii ei au fost inspiraţi.

Inspiraţia nu acţionează asupra cuvintelor sau asupra expresiilor omului, ci asupra

omului însuşi, care, sub influenţa Spiritului Sfânt, este umplut cu gânduri. Dar

190

1SM, 1958:20-22; 7 SDABC 1957: 945; MS 24/1886; Let 121: 1901.

205

cuvintele primesc amprenta minţii individuale. Mintea şi voinţa divină sunt

combinate cu mintea şi voinţa umană; astfel declaraţiile omului inspirat

reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu.

Care dintre cele două teologii se potriveşte mai bine cu realitatea textului

biblic, atunci când îl studiezi în profunzime? Crezurile inerantiste sunt, de

regulă, expresii ale unei dorinţe, ale unui ideal, nu ale unui studiu serios al

Scripturii. Pentru cei care nu studiază, totul este greşit, sau dimpotrivă, totul este

perfect. Cei care studiază învaţă să discearnă în cuvintele imperfecte omeneşti,

mesajul perfect al lui Dumnezeu, necesar pentru viaţă şi mântuire.

Cine sunt fiii lui Dumnezeu din Iov şi din Geneza?

06 aprilie 2008

LM: Cum se explica Iov 1:6? – "Fiii lui Dumnezeu au venit intr-o zi de s-

au infatisat inaintea Domnului. Si a venit si Satana in mijlocul lor. " Cine sunt

acesti "fii" ai lui Dumnezeu? În Gen 6:2, de asemenea se spune: "fiii lui

Dumnezeu au vazut ca fetele oamenilor erau frumoase; si din toate si-au luat

neveste pe acelea pe cari si le-au ales. " Cine sunt acesti fii? Nu cumva ingeri, si

de aceea a dat Dumnezeu apoi potopul, ca sa-i distruga pe cei ce s-au nascut din

fii lui Dumnezeu, si fetele oamenilor?

FL: În Iov 1:6;2:1, fiintele ceresti sunt numite „fiii lui Dumnezeu" (cf. Iov

38:7) Dar expresia „fiii lui Dumnezeu" nu se referă la natura fiinţelor, ci la

caracterul lor. Altfel spus, nu se referă la ce fel de entităţi fizice sau metafizice

sunt aceştia, ci se referă la relaţia acestora cu Dumnezeu. Este un fel de a vorbi

despre fiinţe „cereşti", despre creaturi care sunt „după chipul lui Dumnezeu". Nu

numai îngerii („extratereştrii") sunt numiţi astfel, ci şi anumiţi oameni. Adam

este primul caz (Lc 3:38), iar noi, cei care suntem ai lui Dumnezeu, „născuţi din

Dumnezeu" prin adevăratul botez (In 1:12; 3:3-7; 1 In 3:1. 2. 9; 4:7; 5:1. 4. 18; Tit

3:5) suntem în aceeaşi categorie, după învăţătura clară şi repetată a Noului

Testament (indiferent de naţionalitate, rasă, religie, sex, etc.: Gal 3:26; dacă

avem Spiritul lui Dumnezeu: Rom 8:14. 16; 9:8; dacă suntem împăciuitori: Mt

5:9).

Acest concept nu este doar creştin, deoarece mai întâi VT numeşte „fii ai

lui Dumnezeu" pe credincioşii israeliţi (Ex 4:22; Os 11:1; Is 63:16), dar şi pe

oricare alţii, pe aceleaşi criterii (Ps 29:1; Os 1:10; Is 64:8). Este adevărat că titlul

de „fii ai lui Dumnezeu‖ se aplică în primul rând fiinţelor cereşti, desigur

îngerilor buni (Iov 1:8; 2:1; 38:7; Ps 89:7). Însă chiar şi termenii biblici care sunt

de regulă traduşi prin termenul tradiţional „înger" (ebr. mal-ach; gr. ánghelos)

se folosesc frecvent cu referire la fiinţe omeneşti (Gen 32:2; Ez 30:9; Lc 9:52; Iac

2:25), sau cu privire la Solul special (Christosul preexistent), Care Se identifică

cu Dumnezeu (Ex 3:2. 4. 6. 14; Is 63:9; Mc 1:2).

206

Prin urmare, după cum termenul „înger‖ se referă la misiune (delegat,

ambasador), şi nu la natura fizică, în acelaşi fel, expresia „fiu al lui Dumnezeu‖ se

referă la caracter, la înrudirea spirituală cu Dumnezeu. În Ap 12:10, îngerii

numesc „fraţii noştri‖ pe pământenii care se asociază cu ei în aceeaşi misiune.

Toţi cei care sunt sub controlul Spiritului lui Dumnezeu sunt „fii ai lui

Dumnezeu‖ şi pot fi recunoscuţi, nu numai prin faptul că apelează la Dumnezeu

cu „Tatăl nostru", ci şi împlinesc voia Lui.

În Geneza 6, expresia „fiii lui Dumnezeu‖ trebuie înţeleasă din context. În

Geneza 5 se spune că Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, apoi şi el a

avut urmaşi după chipul său. Aceştia sunt în sens propriu „fii ai lui Adam‖ (bĕnē

'adam), expresie ebraică referindu-se la oamenii acestei lumi, fără deosebire. Dar

în sens spiritual, aceştia sunt credincioşi, sunt fii ai lui Dumnezeu. Ei nu sunt

asemenea lui Cain, care „era de la Cel Rău‖ (1 In 3:12), care era fiu natural al lui

Adam, dar nu şi fiu al lui Dumnezeu. În contrast cu urmaşii lui Cain, descrişi în

Geneza 4, urmaşii lui Set din Geneza 5, rămân credincioşi lui Dumnezeu: Enoh şi

Noe „umblau cu Dumnezeu‖, Lameh era obosit de urmările sociale ale blestemul

păcatului care se vedeau în vremea lui.

Prin contrast, fiii lui Adam sunt restul pământenilor, urmaşii naturali ai

lui Adam şi numai atât: fără a asculta de Dumnezeu cum au ascultat Abel, Set,

Noe etc. După cum Dumnezeu interzisese căsătoriile între evrei şi păgâni (Dt 7:3;

Ezra 9:14; Ne 13:23-30), poruncă valabilă şi în Noul Testament, cu referire la

credincioşi şi necredincioşi (1Cor 7:39; 2Cor 6:14), tot aşa Dumnezeu voia ca

neamul celor credincioşi (setiţii plus cainiţii convertiţi) să nu se corupă prin

căsătorii mixte cu necredincioşii (cainiţii plus setiţii apostaţi).

Geneza 6 arată că răspunderea principală a fost a „fiilor‖ (lui Dumnezeu),

nu a „fiicelor‖ (lui Adam), şi că aceşti credincioşi au căpătat treptat o viziune mai

fenomenologică asupra realităţii, şi una liberală asupra eticii şi religiei. După

cum femeia sfântă din Geneza 3 a văzut, a poftit, a luat şi a căzut, la fel au făcut şi

aceşti „fii ai lui Dumnezeu‖ (De ce să fie interzis, dacă arată aşa de plăcut? ).

Interpretarea populară că „fiii lui Dumnezeu‖ sunt extratereştri (îngeri)

care şi-au permis să se însoare cu pământence, nu este o noutate. Povestea are o

vechime de peste 2000 de ani şi este înregistrată în Cartea lui Enoh, o scriere

extracanonică de mare circulaţie printre evreii şi creştinii din antichitate. Chiar

şi unii autori biblici (Petru, Iuda, Ioan) citează din ea, sau fac aluzii la unele

imagini din ea, iar Biserica Etiopiană a inclus-o în canonul NT până astăzi. Din

această sursă, mulţi teologi s-au inspirat pentru a interpreta Geneza 6, practic

este interpretarea dominantă astăzi. Dar este bine să ştim că aceasta nu a fost

singura interpretare printre evrei şi nici printre creştini.

Eu însă nu pot admite interpretarea aceasta, din următoarele motive:

1. Îngerii sunt descrişi ca fiinţe de o natură cu totul diferită de natura

umană. Ei nu sunt creaturi de carne, sexuate, care să se reproducă. Fiecare înger

207

e creaţia directă a lui Dumnezeu, iar îngerii nu pot „face dragoste‖ (Lc 20:36; Mt

22:30; Mc 12:25). Nici un înger nu-şi poate depăşi propria natură, decât prin

ajutor supranatural de la Dumnezeu.

2. Dacă îngerii ar fi fost creaţi cu sex, şi dacă însoţirea cu pământence ar fi

fost natural posibilă, ar fi însemnat că Dumnezeu a creat această posibilitate, iar

asemenea căsătorii n-ar fi fost sub nici o formă nelegiuite:

a. pentru că Dumnezeu aşa a făcut natura;

b. pentru că nu există nici o interdicţie divină în acest sens.

Însoţirile nenaturale, de exemplu, persoane de acelaşi sex, sau oameni şi

animale, sunt interzise sub pedeapsa capitală (Lev 18:22-29), ca păcate

împotriva naturii. Însoţirile nenaturale nu produc nici uriaşi, nici pitici.

3. Textul biblic nu spune că uriaşii antediluvieni ar fi fost nişte monştri

produşi de aceste căsătorii mixte. Biblia spune clar că, „în vremurile acelea,

uriaşii erau pe pământ‖, adică aceştia erau, sau aşa erau locuitorii pământului. Ei

ERAU deja, nu au fost produşi de nişte însoţiri magice, imposibile. Şi textul

continuă, arătând că uriaşii au populat pământul „CHIAR ŞI DUPĂ ce s-au

însoţit fiii lui Dumnezeu cu fiicele lui Adam, şi ele le-au născut fii‖. Acest „chiar

şi‖ arată că uriaşii populau pământul înainte de aceste combinaţii nedorite, dar

că şi după aceea, oamenii rezultaţi din asemenea căsătorii au fost, ca şi înaintaşii

lor, uriaşi (giganţi).

4. Contrar părerii populare, aceşti uriaşi nu erau nişte matahale urâte

printre oamenii normali, dimpotrivă, aşa erau pe atunci oamenii normali, în

comparaţie cu cei din vremea autorului Genezei (când puţini „uriaşi‖ mai erau în

lume: Nu 13:33; Dt 3:11; 1S 17:4 etc.).

Geneza arată că la antediluvieni, longevitatea era de 700-1000 de ani,

vârsta nubilă era între 65-120 ani, şi erau capabili de reproducere, timp de multe

secole (Noe s-a însurat la 500 de ani!). În aceste condiţii, ştiind că organismul

uman este în creştere până la vârsta nubilă, înţelegem de ce strămoşii aceia

îndepărtaţi erau „uriaşi‖. Astăzi, organismul se opreşte din creştere pe la

maximum 25 de ani. La antediluvieni, creşterea continua până după 65 de ani.

Speciile faunei şi florei erau, de asemenea, mult mai mari decât cele actuale, iar

statura umană era proporţională.

5. Unii lingvişti, jucându-se cu radicalul ipotetic al termenului ebraic יםנפיל

(nəfīlīm), care a fost tradus în româneşte cu „uriaşi‖ (Gn 6:4; Nu 13:33), au

presupus că acest termen ar însemna „căzuţi‖, „căzături‖ sau ceva asemănător

(cf. ebr. nafal = a cădea; néfel = lepădătură, avorton), fie în sensul că ar fi fost

nişte naşteri monstruoase sau avortoni, fie în sensul că ar fi fost „aruncaţi din

cer" (!), sau căzuţi eroic în bătălie.

În realitate nu se ştie în ce mod se leagă substantivul nəfīlīm de verbul

nafal (a cădea). Termenul nu s-a găsit până acum decât în ebraică şi iudeo-

208

aramaică. Nəfīl este un termen arhaic folosit exclusiv în Pentateuc, iar în ce

priveşte sensul adevărat, nu etimologia este primul criteriu, ci sensul pragmatic

oferit de contextul literar şi cultural-istoric. Cert este că atunci când evreii au

tradus acest termen în greacă (în „Septuaginta"), au folosit echivalentul βίβακηες

= giganţi; puternici; o rasă sălbatică, în mitologia greacă, fii ai Gaiei (ai

Pământului-Mamă), care au fost distruşi de zei. Iar contextul literar, atât în

Geneza, cât şi în Numeri, indică doar statura înaltă, proporţionată, precizată

uneori ca fiind aproape dublă faţă de cea obişnuită (Dt 3:11; 1S 17:4), şi

nici un aspect monstruos.

Chiar şi în Targum (traducerea iudeo-aramaică), deşi se simte infuenţa

interpretării pseudoenohice, se subliniază mai degrabă forţa acelor oameni, şi nu

monstruozitatea lor:

Eroii (vitejii) erau pe pământ în vremurile acelea, şi chiar după ce s-au dus fiii

mai marilor la fiicele oamenilor şi ele le-au născut fii, unii dintre aceia au fost

vitejii (eroii) cei de demult, oameni renumiţi.

6. Interpretarea pseudoenohică este nedemnă de urmat, deoarece este atât

necanonică, cât şi nerecunoscută de Noul Testament. Dimpotrivă, Apostolul

Pavel ne învaţă să fugim de „miturile‖ pe care unii evrei le ridicaseră la rangul de

tradiţie sacră (Tit 1:14).

Cartea lui Enoh s-a descoperit şi la Marea Moartă, este autentică şi veche,

dar nu este scrisă de profetul antediluvian cu acest nume, ci de un autor evreu

care a trăit cu 1-2 generaţii înainte de Christos, după care, cartea a fost

îmbogăţită de alţi autori. Ea este importantă pentru filologi şi teologi, are multe

lucruri interesante, dar ca sursă de învăţătură religioasă, asemenea Bibliei, nu

poate fi vorba. O simplă citire a ei în comparaţie cu textul biblic este suficientă

pentru a înţelege că are un alt spirit şi alte obsesii decât Sfânta Scriptură.

„Un spectacol pentru lume, îngeri şi oameni”

LM: Cum se explică 1Cor 4:9? ("Caci parca Dumnezeu a facut din noi,

apostolii, oamenii cei mai de pe urma, niste osanditi la moarte: fiindca am ajuns

o priveliste pentru lume, ingeri si oameni) " La ce se refera cand spune "o

priveliste pentru lume"? Pentru oameni si ingeri, e clar (sper), dar pentru lume?

Se refera acest verset la existenta "extraterestrilor"?

FL: Textul acesta nu are nici o problemă. Doar unele traduceri sunt

neclare. Verificaţi după alte traduceri engleze (NET, ASV, NKJ, NIV, CJB, NJB: a

spectacle to / before the world / the whole universe, both to angels and to

people / men // both angelic and human) sau în franceză (BFC: spectacle au

monde entier, aux anges aussi bien qu'aux êtres humains). Prin urmare, autorul

vrea să spună că apostolii au devenit un spectacol pentru întreaga lume creată,

pentru întregul univers: atât pentru îngeri, cât şi pentru oameni. Adesea

209

particula ηαζ (şi), care este de regulă conjuncţie, se foloseşte adverbial, ca şi în

limba română, când zicem: Am dat bomboane la toţi prietenii: şi băieţilor, şi

fetelor. Diferenţa este adesea făcută de punctuaţie.

Ce este întinderea din Geneza 1?

LM: La ce anume se refera versetele din Geneza 1, 6-7 ("Dumnezeu a zis :

Sa fie o intindere intre ape, si ea sa desparta apele de ape. Si Dumnezeu a facut

intinderea, si ea a despartit apele care sunt dedesuptul intinderii de apele care

sunt deasupra intinderii. Si asa a fost.")?

FL: Întinderea din Geneza 1 este traducerea unui termen ebraic (raqí’a)

care denumeşte o suprafaţă plană, dintr-un material oarecare, întinsă prin

batere sau presare. Nu are sensul de întindere ca spaţiu, atmosferă, etc., cum se

crede la nivel popular.

Autorul Genezei nu descrie lucrurile în termeni ştiinţifici, ci într-un limbaj

ebraic popular, fenomenologic (adică numeşte lucrurile după aparenţa lor, nu

după realitatea ştiinţifică). Când spunem că soarele este roşu sau mare, sau că

apune şi răsare, folosim un limbaj fenomenologic, care nu este adevărat în totul,

dar este foarte practic. Chiar şi savanţii îl folosesc în limbajul de toate zilele. În

antichitate nu se cunoştea realitatea ştiinţifică a bolţii cereşti şi a fenomenelor

cereşti cum ar fi norii, ploaia etc., şi este normal că ei descriau ceea ce vedeau.

Norii şi stelele, luna şi păsările, toate se perindau cumva pe suprafaţa aceleiaşi

bolţi cereşti.

Nu numai că oamenii descriau în limbaj fenomenologic ceea ce vedeau,

dar mai făceau şi deducţii logice, care îmbogăţeau imaginea cosmologică. Apa

care vine de sus, vine probabil din cer. Nu degeaba se spune că, la Potop, s-au

deschis obloanele (zăgazurile, stăvilarele) cerului, şi că Dumnezeu are acolo

cămări cu zăpadă, cu grindină şi cu de toate, pe care le foloseşte cum crede de

cuviinţă.

Un răspuns mai cinstit decât acesta nu cunosc. Recunosc că e un răspuns

cu care credincioşii nu sunt satisfăcuţi, fiindcă s-au obişnuit să creadă că

limbajul şi cunoştinţele autorilor sacri ar fi fost sub un control absolut al lui

Dumnezeu. Credincioşii îşi închipuie că dacă cineva este scriitor inspirat de

Dumnezeu, nu poate greşi nici când se referă la chestiuni ştiinţifice. Dar evidenţa

este împotriva ideii de inspiraţie verbală (plenară, totală).

Valoarea numărului Π (pi) în Biblie

LM: Nişte batjocoritori m-au întrebat: Cum se face ca Biblia, inspirata de

Dumnezeu, da o valoare eronata a numarului Π (=3, vezi 1Rg 7:23)?

FL: Acesta este un exemplu clasic de lipsă de imaginaţie la necredincioşi.

Biblia este plină de numere corecte, dar inexacte. Când zic corect, mă refer la

210

scopul practic. În viaţa de toate zilele obişnuim să numărăm în diferite situaţii,

rotunjind sumele.De exemplu, cred că nimeni nu-i atât de nebun să dea numărul

exact al populaţiei României. Care este, exact, numărul Π? Nici 3, 14 nu este

exact, şi chiar dacă mai adaugi zece cifre, nu este exact. Nimeni nu ştie care este

numărul Pi.

Însă autorul nu spune că Dumnezeu ar avea un Π special, ci informându-

ne despre perimetrul şi diametrul cercului acelui bazin de bronz, în cifre rotunde

(30 şi 10), noi tragem o concluzie falsă, plecând de la premize false:

(a) că cifrele date sunt exacte, nu rotunjite;

(b) că bazinul ar fi format un cerc simplu.

Pentru a trage concluzii cu privire la cunoaşterea lui Π între evrei, ar

trebui să ştim care dimensiunile exacte (cu zecimale) şi / sau ce lăţime avea

marginea (în formă de potir) a bazinului. Cifrele date măsoară cercul interior al

marginii bazinului, sau pe cel exterior?

Biblia afirmă că Solomon şi apoi urmaşii lui au fost în strânse legături cu

maeştrii fenicieni şi cu egiptenii, despre care se spune că aveau cunoştinţe

avansate în domeniul geometriei. Este greu de crezut că evreii n-ar fi cunoscut

valoarea lui Π în aceste condiţii.

Pe de altă parte, chiar dacă autorul ar fi lăsat să deducem, sau ar fi

exprimat el însuşi o valoare Π cu 100 de zecimale exacte, această performanţă nu

ar trebui pusă pe seama inspiraţiei autorului, deoarece ea este cunoştinţă

comună, culturală. Dacă evreul ar fi avut-o mai exact, am spune doar că el s-a

descurcat mai bine decât constructorii piramidelor. Numai atât.

Aceste informaţii nu ţin de inspiraţie, ci de nevoile practice de prezentare

ale mesajului inspirat. Amintiţi-vă ce spunea EGW în fragmentul citat: Biblia ne-

a fost dată pentru scopuri practice. Autorul a dorit doar să ne ajute să ne

facem o idee despre mărimea bazinului, nu să ne transmită toate detaliile

tehnice, care nu interesează decât pe anumiţi profesionişti.

A existat ploaie pe pământ până la Potop?

LM: Aceeaşi oameni îmi spun: Pretentia unor credinciosi ca pana la Noe

n-a plouat niciodata este o absurditate extraordinara. Cum sa nu ploua? Nu

exista oare circuitul apei in natura pe atunci? Daca nu pomeneste Biblia ca nu a

plouat inseamna ca nu a plouat? Textul din Evrei 11, unde se spune ca „Noe, prin

credinta si-a facut un chivot ca sa-si salveze familia cand Dumnezeu l-a instiintat

despre lucrurile care nu se vedeau inca‖, se refera nu la ploaie, ci la potop,

fiindca potop nu mai vazuse Noe niciodata.

FL: Da, teoria că până la Potop nu a existat ploaie pe pământ se bazează

doar pe o deducţie din Gen 2:6. Însă acel text este o parte din Gen 2:5, care se

referă la începuturi, când nici o plantă nu răsărise. Nu ni se spune că aşa ar fi

211

fost permanent, sau că până la Potop, pământul se iriga doar prin această

„transpiraţie‖. Chiar existenţa aburului înseamnă vaporizare şi duce la crearea

straturilor de nori, care prin condensare dau ploaie.

Aşa am crezut şi eu, cum spun mulţi credincioşi, că până la Potop n-a

plouat, şi că de aceea antediluvienii nu puteau crede, fiindcă nu văzuseră apă

căzând din cer. Dar o privire mai atentă a textului biblic, m-a descurajat de a citi

în text lucruri care probabil nu sunt acolo.

Textul din Evrei 11, într-adevăr, se referă la profeţia făcută de Dumnezeu,

că va veni o apă atât de mare, încât va înghiţi toată lumea. Era ceva care nu se

vedea, indiferent dacă până la Potop a existat doar acel „abur" sau a fost şi ploaie

normală.

Este posibil, totuşi, ca circuitul apei să fi avut particularităţi diferite în

lumea aceea aproape perfectă dinainte de Potop. Nu avem însă ceva absolut

sigur, pe care să ne bazăm, ca să afirmăm aceasta. Gen 2:5 ne cam descurajează.

Sunt şi nişte probleme de logică în acel verset, care are doar rolul de a pregăti

introducerea la Creaţia omului. Dar textul are sens:

a. Înainte de a da Dumnezeu ploaie şi a face oameni pe pământ, nu

creşteau nici buruieni, nici plante cultivate.

b. Pentru a iriga pământul, Dumnezeu a creat un « abur »; iar pentru a

cultiva pământul, Dumnezeu a creat pe om, regele-ţăran (adam, din

adama = pământ).

Nu se precizează dacă acel abur hidratant era o lege care s-a păstrat mai

mult timp, sau ţinea numai de începuturi. Şi mai este un aspect interesant. Acest

abur care se ridica şi apoi uda pământul, putea fi o referire parţială la circuitului

apei în natură. Ce sens ar mai fi avut atunci apele de sus? Un om antic nu putea

înţelege prin această expresie decât încăperile în care-şi ţine Dumnezeu ploile.

Habar n-am care-o fi adevărul aici, dar nu se moare dintr-asta. În orice

caz, explicaţiile ştiinţifice pe care au încercat unii să le dea unor asemenea

pasaje, sunt mai dificil de acceptat decât încurcăturile din text.

Cum şi-a permis să-i „taie în bucăţi"?

LM: Care este intelesul versetului de la finalul pildei polilor spusa de

Iisus, unde stapanul porunceste: "cei ce nu au vrut sa domnesc peste ei, aduceti-i

inaintea mea si taiati-i in bucati". Cum se poate ca Iisus sa spuna asa o pilda? La

ce ne indeamna ea? Este monstruos.

FL: Nobilul din pildă, întorcându-se ca rege, s-a purtat aşa cum se purta

un monarh oriental cu aceia care-l urau. Morala pildei nu arată ce să facem noi

cu aceia care nu doresc domnia lui Dumnezeu, sau domnia noastră; ci să ne

provoace să alegem pe Iisus ca Domn al nostru, înainte de a veni Judecata

împărăţiei.

212

Regele din pildă a plătit cu dreptate fiecărui slujitor, după vrednicia

fiecăruia, după devotamentul fiecăruia faţă de stăpân. A respins acuzaţia

slujitorului rău şi leneş, ca fiind nesinceră, deoarece era evident că acesta îl ura

pe stăpân. (Dacă se temea să investească banii stăpânului, trebuia să-i pună la

bancă, nu la ciorap!). Ceilalţi cetăţeni, de asemenea, îl urau. Toţi erau un fel de

bolşevici care aşteptau pomeni egalitariste şi ocazii bune de a fura sistematic, ca

şoarecii. Nu suportau un lider „capitalist‖, care avea cultul muncii şi al cinstei, şi

mai presus de toate, cultul iubirii de aproapele şi al relaţiilor drepte (ceea ce, din

păcate, nu au toţi capitaliştii!).

Ce zice Evanghelia? Cum va răsplăti Dumnezeu pe cei care nu suportă

principiile Domniei Sale şi care preferă să fie independenţi de El, să facă ce vor?

După ce Dumnezeu face totul ca să-i câştige, cei care Îl resping vor fi şi ei

respinşi, lăsaţi în pedeapsa eternă, ca să se descurce independenţi de Singurul

izvor al vieţii şi al speranţei oamenilor, care este Iisus Christos (Mat 25:46; 2 Tes

1:9).

Cum a putut Dumnezeu să-i ceară lui Avraam jertfirea lui Isaac?

LM: O situatie asemanatoare este cu Avraam si jertfirea lui Isaac. Cum de

a putut Dumnezeu sa ceara asa ceva? Ce vrea sa ne invete pe noi acel episod?

Dumnezeu e atotstiutor (mi-au spus acei oameni cu care am vorbit), de ce mai

avea nevoie de o confirmare? Nu stia el cum alege Avraam? Si atunci de ce era

nevoie de test?

FL: Dumnezeu a descoperit lui Avraam în mod treptat adevărul. Unele

lucruri le ştia el din strămoşi, dar casa tatălui lui era influenţată de idolatrie şi cu

siguranţă că Avram nu a crescut într-un mediu favorabil ca să ştie tot ce trebuie,

corect, despre Dumnezeu. Avraam era căsătorit cu sora lui (după tată), ceea ce

Legea nu permitea, dar pe vremea lui Avraam nu exista acea lege scrisă. A

conceput un copil cu sclava soţiei lui, după cutumele obişnuite mesopotamiene,

şi nu după voia lui Dumnezeu.

Toate acestea dovedesc că Avraam nu avea o cunoaştere perfectă a

principiilor lui Dumnezeu. Dumnezeu însă l-a condus pas cu pas pe drumul

cunoaşterii, prin credinţă. Întrucât obiceiul de a aduce jertfe umane, adesea

dintre propriii copii, era prezent la vecinii lui Avraam, în special la canaaniţi,

Dumnezeu a putut să încerce pe Avraam în felul acesta. (Să ne amintim de jertfa

ignorantă şi păgână a lui Iefta, sau de mulţimea de israeliţi care, înainte de exil,

alunecaseră în cultul baalilor, aducând jertfe de copii).

Dar nu doar ascultarea sau devotamentul lui Avraam au fost încercate aici,

ci în special credinţa lui în Dumnezeu, care îi promisese că îi va da urmaşi din

Isaac (Evrei 11). Astfel Dumnezeu a putut încerca într-un fel unic pe Avraam, şi

în acelaşi timp, arăta înainte de darea Legii, că El respinge jertfele umane,

fiindcă l-a oprit pe Avraam să-l jertfească pe Isaac.

213

În ce priveşte nevoia lui Dumnezeu de a testa, nu este nevoia Lui, ci nevoia

celor în cauză şi a martorilor nevăzuţi (vezi Iov 1). O credinţă care nu s-a

manifestat în încercare, este o credinţă virtuală, nu reală. Pentru a exista cu

adevărat, credinţa este pusă la probă.

La fel şi cu pomul interzis din rai. Testul urmărea să dea ocazie exprimării

şi dezvoltării credinţei şi iubirii, într-un cuvânt a loialităţii şi devotamentului faţă

de Dumnezeu. Ascultând, puteau deveni maturi în credinţă, iubire şi inteligenţă.

Dumnezeu nu scuteşte pe nimeni de încercare, nu a scutit nici pe Fiul Său.

Numai cei care sunt material prost fug de probe.

Cei 30 de arginţi – omisiunea lui Ieremia, sau eroarea lui Matei?

LM: Matei, citand pe Zaharia, a scris in mod eronat, Ieremia. Si astfel ne

putem intreba: Daca Biblia e insuflata de Dumnezeu, cum de exista aceasta

nepotrivire?

FL: Da, foarte probabil că Matei s-a încurcat. Care e problema? Este un

detaliu neimportant. Duhul Sfânt nu a constrâns peprofeţi să fie lipsiţi de erori

tehnice. Dumnezeu ştia că cititorii vor găsi şi singuri referinţa corectă. Ca

dovadă, de mult se ştie că Matei a greşit. Dar nimeni nu s-a apucat să-i corecteze

Evanghelia. De aici învăţăm că putem avea încredere în autenticitatea Scripturii.

Şi azi ni se poate întâmpla să auzim chiar de la amvon, citându-se Petru în loc de

Pavel, sau invers, într-o predică, de altfel, foarte bună. EGW are şi ea unele

asemenea erori de memorie, datorită oboselii.

Putem înţelege cum a făcut Matei această confuzie. El citise în cartea lui

Ieremia (cap. 18) o profeţie oarecum asemănătoare, ilustrată dramatic de

gesturile unui olar. De aceea, când s-a gândit la profeţia despre cei 30 de arginţi

(care sunt asociaţi cu un olar, în textul ebraic al lui Zaharia), Matei a greşit şi a

zis Ieremia, în loc de Zaharia.191

191

În realitate, lanţul confuziei este ceva mai lung în acest caz, deoarece nu este clar că

Zaharia vorbea despre un olar. În ebraică, olarul este yoţeer, iar vistieria se numeşte oţar

(scrierea este asemănătoare), de aceea, unii cred că trebuie tradus: „Aruncă-i în vistierie!".

Dar este interesant că versiunile cele mai vechi (LXX greacă şi VUL latină) au tradus

termenul ebraic yoţeer, nu ca olar, nici ca vistierie, ci ca topitor (meşter care topea metalele

preţioase): gr. τωνεστηριον (cuptor de topit), lat. statuarium (meşter turnător). Cel mai bun

lexicon (HALOT) arată că termenul yoţeer nu înseamnă numai olar, ci şi topitor, turnător,

după cum şi verbul yaţar = a plămădi, a forma, a fasona, a meşteri (folosit în Geneza pentru

plăsmuirea omului din pământ), are şi sensul de a turna, a forma (a face forme). „Aruncă

arginţii la topitor!" (aşa cum au înţeles evreii din vechime) are mai mult sens decât a-i da

olarului. Ce caută olarul acolo, şi de ce să-i dai olarului, nu se înţelege. Dar este deosebit de

interesant că, în împlinirea acestei profeţii în cazul lui Iuda, Dumnezeu a justificat şi prezenţa

posibilă a vistieriei, în profeţie (Mt 27:5-6), şi referirea la un olar (v. 7-8), ceea ce poate arăta

că Dumnezeu Se adaptează posibilităţilor concrete de cunoaştere a cuvântului Lui.

214

Se dau şi alte explicaţii, dar unele explicaţii mi se par mai penibile degât

gafele omeneşti, nevinovate, ale unor autori sacri. Oricine poate înţelege o

asemenea greşeală omenească de memorie şi o poate corecta pentru sine. Ca

dovadă, a şi fost descoperită de mult. Cei care iubesc pe Dumnezeu şi pe Matei

nu vor găsi nici o problemă aici.

Iuda s-a spânzurat, sau a crăpat?

LM: Tot legat de nepotriviri, care duc la concluzia ca Biblia nu ar fi de

origine divina: In Matei 27 se spune ca Iuda s-a dus si s-a spanzurat, iar in Fapte

1, 17 se spune ca a cazut cu capul in jos, a plesnit in doua prin mijloc si i s-au

varsat toate maruntaiele. Asta este o dovada clara in defavoarea Bibliei.

FL. De ce nu vă gândiţi, mai degrabă, că poate nici creanga aceea nu l-a

suportat, şi că a căzut în prăpastie? Dar şi în acest caz, detaliul nu este

important. Important este că el s-a sinucis, posedat de spiritul pe care îl alesese,

şi care acum îi vorbea, aşa cum vorbise prin „umbra‖ lui Samuel, la invocaţia

vrăjitoarei din Endor.

Cele două rapoarte (Matei şi FA) provin, probabil, de la martori diferiţi.

Dacă Matei şi Luca (autorul Faptelor Apostolilor) ar fi vrut să înşele opinia

publică, s-ar fi pus de acord, cel puţin în asemenea aspecte. Există încă multe

altele de acest gen, dar nici una din ele nu atinge creditul Bibliei, ci dimpotrivă.

De ce, un Dumnezeu bun, pedepsea cu moartea?

LM: De ce Dumnezeu, despre care se spune ca este bun si iubitor, avea

acel sistem de pedepse cu moartea in Vechiul Testament? De exemplu, cum este

scris:

"Domnul a vorbit lui Moise, şi a zis: Spune copiilor lui Israel: Dacă un om dintre

copiii lui Israel sau dintre străinii care locuiesc în Israel, dă lui Moloh pe unul din

copiii lui, omul acela să fie pedepsit cu moartea: poporul din ţară să-l ucidă cu

pietre. Eu Îmi voi întoarce Faţa împotriva omului aceluia, şi-l voi nimici din

mijlocul poporului său, pentru că a dat lui Moloh pe unul din copiii săi, a spurcat

locaşul Meu cel sfânt, şi a necinstit Numele Meu cel sfânt.

Dacă poporul ţării închide ochii faţă de omul acela, care dă lui Moloh copii de ai

săi, şi nu-l omoară, Îmi voi întoarce Eu Faţa împotriva omului aceluia şi

împotriva familiei lui, şi-l voi nimici din mijlocul poporului lui, împreună cu toţi

cei ce curvesc ca el cu Moloh. Dacă cineva se duce la cei ce cheamă pe morţi şi la

ghicitori, ca să curvească după ei, Îmi voi întoarce Faţa împotriva omului aceluia,

şi-l voi nimici din mijlocul poporului lui.

...Dacă un om preacurveşte cu o femeie măritată, dacă preacurveşte cu nevasta

aproapelui său, omul acela şi femeia aceea preacurvari să fie pedepsiţi cu

moartea.

215

Prin urmare, daca X incalca un paragraf din Lege (de exemplu, "Sa nu

precurvesti"), asta da dreptul (justifica / permite / etc.) lui Y sa incalce alt

paragraf (mai exact, "Sa nu ucizi")?

FL: Dumnezeu a dat pedeapsa capitală pentru încălcarea conştientă,

voluntară şi sfidătoare a poruncilor majore ale Legii. Nu numai VT, dar şi NT

(vezi Apocalipsa) arată că Dumnezeu Creatorul va mătura din univers, în cele din

urmă, pe toţi rebelii.

Această dispoziţie a Legii a existat chiar înainte de Moise (vezi Geneza 9).

În Noul Testament, Biserica nu are dreptul s-o aplice, deoarece Împărăţia lui

Christos nu este din lumea aceasta, Biserica nu este un stat teocratic, aşa cum a

fost Israelul. Biserica nu are permisiune de la Dumnezeu de a întemeia state care

să impună creştinismul. Dar în virtutea faptului că autorităţile seculare sunt

lăsate de Dumnezeu, statul are dreptul să aplice pedeapsa capitală, acolo unde

legea decide că este drept (de ex., asasini sau alţi criminali periculoşi).

Dacă în general nu se mai aplică astăzi această pedeapsă, este doar o

problemă de filozofie modernă a dreptului, nu de etică primară. Pretenţia că

pedeapsa capitală încalcă porunca divină Să nu ucizi! este falsă. Porunca nu se

referă la aplicarea legală a pedepsei capitale, nici la legitima apărare în cazuri

extreme. Să nu uităm că Israel a făcut şi război chiar sub comanda expresă a lui

Dumnezeu. Iar în Epistola către Romani (13), Pavel spune: „Dacă faci răul, teme-

te, căci nu degeaba [autoritatea] poartă sabia.‖

În textul ebraic al poruncii se foloseşte un verb special (רצח raţahh), care

înseamnă a asasina, a comite omucidere, în timp ce pentru a omorî animale, sau

a oameni în război, ori ca pedeapsă legală, se foloseşte verbul הרג harag (a

omorî).

110. Psalm al lui David

Traducere critică FL, după textul ebraic tradiţional şi după Versiuni, cu

emendări şi versificare.

1. Aşa vorbi Iahwé Domnului meu:

„Şezi ici la dreapta Mea,

până voi face pe vrăjmaşii Tăi,

treaptă de tron sub talpa Ta!

2. Sceptrul puterii Tale,

întinde-l, din Sion, Iahwé, ___________(Sau: Iahwé îl va întinde din Sion)

şi-ntre vrăjmaşii Tăi domneşte! ______(Sau: va stăpâni între vrăjmaşii Tăi!)

3. A Ta este jertfirea şi domnia:

în ziua vitejiei Tale, ________________(Sau: în ziua naşterii Tale)

216

în strălucire sfântă apărut, ___________(Sau: Pe munţii sfinţi)

din sânul aurorei,

ca roua Te-am născut! "

4. Da, S-a jurat Iahwé,

şi gândul nu Şi-l va schimba:

„Tu Preot vei rămâne-n veac,

ca Melchisédec, umbra Ta! "

5. La dreapta Ta, Iahwé,

în ziua răpştii Lui zdrobeşte regi.

6. Şi-aduce peste naţii judecata,

de umple văi cu leşurile lor,

şi capete zdrobeşte-n ţări întregi.

7. Cel ce I-a dat moşii, I-a dat domnie:

De-aceea-Şi ţine fruntea cu mândrie.

__________________________________

Comentarii filologice

1. Rostirea lui Iahwé — Domnului meu:

„Şezi [ici] la dreapta Mea,

până voi face pe vrăjmaşii Tăi,

treaptă de tron* sub talpa** Ta!

* hadom = cuvânt împrumutat de la egipteni, care înseamnă „scăunel pentru picioare", cu

referire la tronul regal. În acest caz este o metaforă a îngenuncherii vrăjmaşilor.

** Lit. pentru picioarele tale (variante MS: pentru piciorul tău).

2. Sceptrul puterii Tale,

întinde-l, * din Sion, Iahwé,

şi-ntre vrăjmaşii Tăi domneşte*!

* TM şi LXX redau în v. 21 şi 2b aceeaşi versiune a textului ebraic, unde apar în paralel,

verbele: yšlħ (El va întinde [sceptrul]) şi rdh („stăpâneşte! "). Dar BHS propune în

aparatul critic o corectare a textului, fie citind ambele verbe la viitor pers. III (yšlħ=El va

întinde; wrdh=şi va stăpâni), fie citindu-le la imperativ, II sg. (šlħ= întinde! ; wrdh =

stăpâneşte!). Am ales aici a doua variantă, care are inconveninetul că YHWH îl numeşte

pe Messia YHWH. Este în armonie cu Exodul 3 şi cu alte teofanii ale Trimisului lui

217

YHWH, dar este neobişnuit. Dacă alegem prima versiune, atunci trebuie să prespunem că

aici vorbeşte psalmistul, şi că citarea s-a încheiat la sfârşitul v. 1.

Aşa cum arată textul, (dacă nu cumva şi sufixele pronominale au fost corupte, fapt atestat

ici-colo, în alte pasaje biblice), sufixele pronominale şi verbale ebraice folosite, sugerează

că acceaşi persoană vorbeşte în expresiile: dreapta MEA, vrăjmaşii Tăi, piciorul Tău;

puterea Ta, vrăjmaşii Tăi, cu Tine (a Ta), vitejia Ta, Te-am născut (de 7 ori referirea clară

la pers. II sg.). La începutul vs. 4, autorul reia referirea la Dumnezeu: „IHWH S-a jurat şi

nu se va răzgândi:", după care citează, în următoarele două hemistihuri, jurământul

Domnului, după care, ultima stanţă sunt cuvintele autorului. Este posibil să ne imaginăm

că şi în v. 2 autorul ia din nou cuvântul.

În acest caz, imperfectul ebraic poate fi înţeles aici ca iusiv („să-l întindă‖), iar verbul

paralel, citit ca waw+infinitiv s-ar referi în acest caz, tot la IHWH (ceea ce apare

nesatisfăcător în context). Aşa cum este scris, nu poate fi interpretat decât ca imperativ

pers. II sg. sau ca waw+perfect (viitor) pers. III sg. (va stăpâni în mijlocul vrăjmaşilor

Tăi). Dar este posibil ca Dumnezeu să vorbească în continuare lui Messia, referindu-Se la

Sine ca IHWH, la persoana III sg. În acest caz, ambele verbe trebuie citite la viitor, pers.

III sg. Probabil voi adopta această soluţie, dar este imposibil fără corectarea textului.

Când are ca obiect (complement direct) mâna, toiragul etc., verbul šlħ nu înseamnă „a

trimite", ci a întinde. Nu trimitem mâna în pom (vezi Gn 3:22; Ex 4:4), şi la fel

„trimiterea" toiagului nu înseamnă decât a-l întinde, în acest caz nu ca gest invocator al

miracolului (ca la Moise), nici ca gest al bunăvoinţei regale (ca în Estera), ci ca gestul

hotărârii divine de a da lui Messia autoritatea supremă.

3. A Ta-i* jertfirea cea de bună voie:**

* Textul ebraic este citit aici în moduri diferite: ¿mk se poate citi ‗amkhá (poporul Tău),

aşa cum au preferat masoreţii, sau ‗imkhá (cu Tine, la Tine, de partea Ta), aşa cum au

preferat LXX.

** ndbt se poate citi nădabot (jertfe voluntare, spirit de sacrificiu spontan şi liber, dăruire

de sine, nobleţe, generozitate), sau nădibat / nădibot (nobilitate, origine aleasă, eugeníe,

evgheníe, demnitate). Interesant este că şi în limbi europene, „nobil‖ are ambele sensuri:

de neam ales, sânge boieresc, dar şi generos (care provine de la genus = neam/naştere).

LXX a citit aici ultimul sens.

3b. în ziua vitejiei* Tale,

* Termenul ħyl, citit ħáyl are sensul de forţă (fizică), forţă militară (armată), forţă

economică (bogăţie), forţă morală (curaj, bravură, virtute, vrednicie, capacitate), forţă

social-politică (aristocraţie). Asocierea cu yom (zi) în context trebuie să limiteze aceste

posibilităţi. Cel mai bun lexicon (HALOT) ridică din umeri, deoarece expresia yom ħáyl

nu mai apare nicăieri. Mai întâi, sugerează câteva sensuri (forţă?, tineret?, chemare la

oaste, intrare în oaste? ), după care propune lectura lui ħyl ca infinitiv al vb. ħyl (ħīl) = (a

da) naştere în dureri. În acest caz, ar fi o anticipare a sensului ultimului verb din verset

(Te-am născut), deci un paralelism poetic credibil.

218

3c. în strălucire* sfântă**,

* Cuvântul ebraic hadré este pluralul lui hadar / héder (glorie, splendoare regală, slavă,

podoabă, onoare, etc.). HALOT recomandă pentru acest caz sensul de drepturi regale,

privilegii regale, insemne regale. Pluralul se poate folosi uneori ca denumire abstractă a

unei calităţi (e. g. rahamim = îndurare; sălihot = iertare).

** Termenul ebraic qódeš înseamnă sfinţenie, dar când este asociat altor ubstantive, ar

sens adjectival (e. g. splendoare sfântă); qódeš descrie în mod obişnuit anumite lucruri

sau ritualuri de la sanctuar, sau chiar sanctuarul ori o încăpere din el. Fiind vorba şi de

preoţie în context, acest sens secundar este posibil. LXX citeşte aici ηωκ αβζωκ, expresie

care nu trebuie înţeleasă ca „a sfinţilor‖, fiindcă n-ar corespunde cu textul ebraic, ci ca

genitiv al pluralului neutru ηα αβζα („cele sfinte‖), folosit în mod obişnuit cu referire la

sanctuarul întreg, sau cu privire la oricare din încăperile lui (Ex 36:1; 38:24; Ev 9:8. 12.

25). Această traducere este doar o altă înţelegere a termenului ebraic, aşa cum am arătat

mai sus. Ca o construcţie naturală în ebraic, acest tip de expresie se traduce în mod

normal citind subst. qódeš în sens adjectival: splendoare regală sfântă sau podoabe sfinte.

Din cauza asemănării literelor D şi R în ebraică, şi a freceventelor confuzii scribale (în

special în cazul numelor), şi pentru că expresia harré-qódeš (munţi sfinţi) este uzuală,

referindu-se la dealurile pe care era aşezat Ierusalimul (Ps 87:1), în timp ce expresia

hadré-qódeš nu se mai întâlneşte în altă parte (deşi există o formă înrudită: hadrat-qódeš

= măreţie / îmbrăcăminte sfântă 1Cr 16:29; 2Cr 20:21; Ps 29:2; 96:9), uni au tradus "pe

munţii sfinţi" (NET, NRS).

3d. din sânul aurorei*,

* Termenul ebraic este scris consonantic mšħr. LXX l-au citit miš-šáħar (din zori, dis de

dimineaţă) şi l-au tradus cu „înainte de luceafăr", din motive poetice. Acest sens se

armonizează cu metafora rouei din următorul hemistih. Lecţiunea masoretică vede aici un

substantiv mišħar care, după HALOT ar fi sinonim cu šáħar (auroră, zorii dimineţii). cert

este că acest substantiv nu se mai găseşte nicăieri, în Biblie sau în afara ei. BHS propune

să se citească šáħar, considerând consoana mem ca fiind o dittografie (repetare eronată a

consoanei anterioare -- tip de eroare scribală cunoscută).

Rezultatul ar fi: „din pântecele aurorei (dimineţii)". Există în Biblie nume ebraice de tipul

Şaharáim, Ahişáhar etc., care dovedesc legătura dintre momentul naşterii şi numele

copilului născut dis de dimineaţă. Termenul šáħar poate fi comparat cu derivatul abstract

šáħarut (prima tinereţe), care este asociat cu yaldut (copilărie) în Ecl 11:10. În arabă, şaħr

înseamnă, de fapt, prima tinereţe. De notat că, după lecţiunea masoretică, sinonimul

yaldut ar fi prezent în următorul hemistih.

O altă lecţiune posibilă este citirea cuvântului mšħr ca mə šaħħér („trezit devreme",

„harnic‖, „silitor‖, „grăbit", „care iese în întâmpinare", „doritor", „căutător‖, „nerăbdător";

„care alungă [vrăji]"). Această variantă ar permite să traducem: „din pântece ieşind

219

devreme (grăbit, nerăbdător)", sau: „din sânul doritor / harnic".

3e. ca* roua** Te-am născut***! "

* Cuvântul ebraic lk, citit lə kha (Ţie, pentru Tine etc.) în TM, şi care nu pare să aibă sens

aici, este propus de Barthelemy (4 CTAT 748) pentru a fi citit lekh (du-Te, ieşi). LXX nu

are nici un cuvânt corespunzător. Prezenţa acestui cuvânt e dificil de justificat. BHS

propune eliminarea lui L ca fiind o greşeală, şi citirea lui K împreună cu termenul

următor: kə ηal (ca roua). L ar putea fi indiciul unui vocativ arhaic.

** Prezenţa rouei aici pare neobişnuită, dar metafora este folosită (Iov 38:28; Is 26:19,

„rouă de lumină", Os 4:6). LXX nu traduce acest cuvânt (ηal), probabil pentru că nu i-a

găsit sensul. Însă tocmai pentru că e o lecţiune dificilă, trebuie să fie originală. Nu există

indicii pentru a suspecta aici un adaos scribal.

*** Termenul yldtyk este citit yalduté-ka (copilărimea Ta / adolecenţii Tăi) în TM, în

ideea că oastea menţionată mai sus e formată din tineri. Militarii trebuia să aibă cel puţin

20 de ani, nu erau copii sau adolescenţi. LXX a conservat în acest caz o lecţiune corectă

(yə lidtí-ka = Te-am născut). Citirea aceasta este atestată şi în surse greceşti, patristice, şi

în Vulgata. În acest caz, chiar şi CTAT, care în mod obişnuit justifică textul masoretic,

acceptă lecţiunea LXX, observând relaţia tematică cu Ps 2:7 („astăzi Te-am născut").

CTAT traduce: Cu Tine-i principatul (domnia), în ziua vitejiei Tale, pe munţii sfinţi, din

sânul aurorei, ieşi ca roua -- Eu Te-am născut!

4. Da, S-a jurat Iahwé, şi gândul nu Şi-l va schimba: „Tu Preot vei rămâne-n veac, ca

Melchisédec, preumbrirea Ta (sau: după legea sa) *! "

* În felul, maniera, după legea, rânduiala, categoria lui ...

5. La dreapta Ta, Iahwé, *

în ziua mâniei Lui zdrobeşte regi.

* Deşi TM are aici apelativul Adonai (Suveranul), reprezentat şi în LXX (Kyrios),

Targumul atestă prezenţa originală a numelui sacru IHWH. Tendinţa cunoscută era exact

în sens invers. Se înlocuia IHWH cu Adonai. Masoreţii nu au înlocuit, ci doar au indicat

prin vocalizare să se citească Adonai (sau Elohim, după caz). Dar în perioada greco-

romană, anterioară masoreţilor, s-au făcut şi modificări în text.

6a. El pedepseşte naţiile păgâne, şi umple văile* cu leşuri,

* Ebr. gwywt (gə wiyyôt) = cadavre, confirmat în LXX (πηωιαηα). Dar ca obiect al

verbului ml? (a fi plin, a umple) este straniu. Cf. CTAT, Syrohexapla conţine aici „văi‖ (g?

ywt = cit. ge? ayot, cf. Ez 32:5) în loc de trupuri. Alţii au preferat lecţiunea g? wt (ge? ut) =

mândrie, măreţie, maiestate (IHWH e plin de măreţie). BHS propune o corectură care

include ambele forme, ca un joc de cuvinte: "El umple văile (ge? ayot) de leşuri

220

(gə wiyyôt)".

6. c şi capete* zdrobeşte-n tot pământul.

*Spre deosebire de TM, LXX şi Vulgata au aici pluralul (ηεθαθας, capita), ca în Targum

(ryšy mlky? ). După BHS există un MS ebraic cu varianta r? šy, care poate fi o urmă a

pluralului, deoarece lecţiunea ro? šiy (capul meu) nu ar avea sens aici.

7a. Cel care-I dă moşii*, pe tron*** L-a pus:**

De-aceea El Îşi ţine fruntea sus.

*Prezenţa pârâului aici (mai precis, un wadi, o vale prin care curge apa în sezonul ploios)

este stranie. Exprimarea: „În drum El bea din pârâu, de-aceea capul Îşi ridică (= de-aceea

e triumfător)" este dificil de acceptat, chiar dacă este atestată şi în LXX şi în Vulgata. NIV

propune o variantă de traducere la subsol: „The One who grants succession will set him in

authority,‖ care se bazează pe o lecţiune diferită, originală a textului consonantic. mnħl

poate fi citit minnáħal = din pârâu, sau mə naħħēl (care dă în stăpânire cuiva o moşie).

** yšth se poate citi yištê (va bea), sau se poate corecta în yšyth (cit. yə šitô = Îl va pune /

aşeza / numi).

***Expresia bdrk, care a fost citită baddérekh (în drum, lângă drum, din mers), poate fi

citită în armonie cu cele de mai sus, după sugestia lui Dahood, care a găsit în ugarită

termenul drkt cu sensul de domnie. autoritate regală. Forma ebraică similară era,

probabil durk > dórek, iar HALOT, la articolul דרך dă şi un alt sens, la sfârşit (nr. 7),

descoperit prin cercetare (דרך = putere, forţă). În sprijinul acestui sens se dau ca evidenţă:

Ier 3:13, Os 10:13, Ps 138:5b ( 4a), Pr 31:3. De asemenea, verbul darak pare să aibă şi

sensul de a primi putere, a veni la putere (Nu 24:17). Această lecţiune secundară, deşi

neatestată nicăieri, este soluţia ideală, dacă nu se găseşte o explicaţie mai rezonabilă

pentru citirea masoretică.

Gn 2:2 "în ziua a şaptea", sau "a şasea"?

Pro(-)scris întreabă:

"In ziua a sasea Dumnezeu Si-a desavarsit lucrarile pe care le facuse, iar in

ziua a saptea s-a odihnit, dupa toate lucrarile pe carele facuse" (Septuaginta,

Polirom). Septuaginta afirma (spre deosebire de textul ebraic)ca Dumnezeu si-a

terminat lucrarile in ziua a sasea (contra TM : "in ziua a saptea").

Porunca a 4-a din Decalog spune:

"Căci în şase zile a făcut Iahwé cerul, pământul, marea şi tot ce e-n ele, iar

în ziua a şaptea S-a odihnit"

Astfel, pare sa fie o concordanta mai buna intre versiunea LXX a Gen 2:2

si porunca din Decalog: Dumnezeu si-a terminat lucrarile in ziua a sasea (vineri)

pentru a se odihni sambata. Ce parere aveti despre "problema" asta?

221

FL : Dragă Pro(-)scrisule, văd că eşti şi pro-citit. Am observat această

neconcordanţă între TM (Textul Masoretic = ebraic tradiţional), pe de o parte, şi

G (Versiunea Greacă, legendar numită LXX/Septuaginta = "a celor 70")

împreună cu PS (Pentateucul Samaritean), pe de altă parte. În textul ebraic, în

Targum şi în Vulgata se exprimă ideea că "Dumnezeu şi-a încheiat lucrarea în/cu

ziua a şaptea", iar în Textul Samaritean, în Versiunea Greacă şi în Siriacă apare

că "Dumnezeu şi-a încheiat lucrarea în ziua a şasea".

În asemenea circumstanţe, traducătorul şi exegetul trebuie să facă mai

întâi critică textuală, ca să decidă care sens va fi redat şi teologizat. Critica

textuală înseamnă nu numai un inventar al tuturor versiunilor relevante, ci şi o

evaluare a fiecărei variante, o explicare a cauzelor diferenţelor textuale, o decizie

în favoarea variantei considerate corectă.

Orice abordare critică implică folosirea unor criterii. Pentru unii, criteriul

mai important ar fi cel statistic: care variantă este majoritară. Dar acesta nu

poate fi un criteriu sănătos în asemenea situaţii. Adevărul (ştiinţific sau religios)

nu se stabileşte pe criterii democratice. Oamenii de ştiinţă nu reprezintă

majoritatea populaţiei terestre, dar le acordăm mai mare credit în domeniul lor,

decât acordăm chiar bunului simţ.

Un alt criteriu ar fi cel teologic. Bineînţeles că este important ce teologie

susţine o versiune sau alta, dar preferinţele noastre teologice nu au fost neapărat

interesul primordial al autorilor. Dacă exprimarea este logică, are şanse să fie şi

originală. Mai mult, exprimarea poate păstra urme ale formei originale, chiar

dacă ni se pare absurdă sau inacceptabilă teologic.

Un alt criteriu este vechimea relativă a versiunilor. Dacă avem nouă

versiuni sau manuscrise care se exprimă la unison, şi un singur manuscris diferit

/ versiune diferită, însă aceasta din urmă este mai veche, criteriul vechimii este

mai puternic. În cazul nostru, toate versiunile se pot reduce la două: Textul

Masoretic şi Versiunea Greacă. Celelalte sunt fie prea târzii, fie prea dependente

de una din acestea două.

Cele mai vechi manuscrise ebraice tradiţionale datează din jurul anului

1000 e. n. Dar comparaţia cu Manuscrisele de la Marea Moartă arată că Textul

Masoretic îşi are originea într-o versiune ebraică foarte prezentă la Qumran, cu

circa 200 ani î.e.n. Versiunea Greacă („Septuaginta") este reprezentată mai întâi

de un manuscris din secolul al IV-lea al erei creştine (Codex SInaiticus), dar

există dovezi că traducerea a fost începută în secolul al III-lea î.e.n., iar unele

manuscrise de la Qumran atestă adesea forme din Versiunea Greacă.

În ce priveşte cele mai vechi manuscrise existente, TM şi „LXX" sunt într-

o acerbă competiţie teologică, „LXX" fiind întemeiată pe un manuscris mai vechi,

dar ambele versiuni fiind adesea reprezentate de manuscrise ebraice descoperite

222

la Qumran. Este adevărat că „LXX" conţine unele soluţii, acolo unde TM este

greşit, însă ea este o versiune cu dezavantaje în faţa TM:

1. Este traducere, nu text ebraic.

2. Studiile făcute demonstrează că traducătorii, uneori, au tradus

targumic, interpretativ, iar alteori au făcut greşeli, din diverse motive) în timp ce

TM este de un conservatorism înfiorător, fidelitatea faţă de buche este dusă până

la extrem, până la superstiţie. Tocmai aceasta îi dă un credit aparte. Se poate

demonstra că până şi ortografia şi o serie de presupuse erori ortografice reflectă

variante arhaice).

3. În timp ce TM este un text autoritar, standard, al iudaismului ortodox

palestinean, "LXX" şi PS sunt versiuni ale iudaismului neortodox, reprezentând

pe evreii elenişti şi pe samariteni. (Toată discuţia aceasta însă are importanţă

filologică doar, pentru că în practică, ambele au fost acceptate cândva de evrei,

ambele sunt acceptate astăzi de creştini --"LXX" a fost o principală sursă citată

de autorii NT, uneori cu tot cu greşeli evidente!).

Ar fi interesant să ştiu cum ar fi arătat textul Genezei după un MS de la

Qumran. Nu am cunoştinţă dacă fragmentele păstrate din Geneza conţin

versetul pe care îl discutăm. Dar cred că nu conţin, deoarece BHS nu oferă la

subsol mici o referinţă la Q în acest caz. Eu nu am copii ale cărţilor biblice de la

Marea Moartă (cu excepţia fragmentelor din Daniel şi a sulului lui Isaia), dar am

acces permanent la scrierile sectare de la Marea Moartă. Şi am găsit o referinţă

indirectă în Cartea Jubileelor (4Q216 7:4), unde, referindu-se la Creaţie, se

afirmă (în traducerea mea):

„Aceste 4 'categorii' [e. g. fiarele câmpului, vitele, târâtoarele şi omul] le-a

făcut în ziua a VI-a. În total a făcut 22 de 'categorii', şi Şi-a terminat toată

lucrarea Lui în ziua a VI-a: tot ce este în cer, pe pământ, în mări şi în

oceanele subterane, la lumină, la întuneric şi în toate. Şi ne-a dat apoi ca mare

semn ziua sabatului, în care El S-a odihnit... "

Mai există, totuşi, un criteriu important în critica textuală, acela al

variantei mai dificile (lectio dificilior). În cazul nostru, expresia "ziua a şasea"

este uşor de explicat ca o corectură teologică mai veche pentru presupusa formă

originală "ziua a şaptea". Se pare că de multă vreme s-au împiedicat oamenii de

exprimarea masoretică, aparent nenaturală, în orice caz, mai dificilă. Dar tocmai

această dificultate conferă mai multă greutate textului, dacă nu se găseşte o

explicaţie mai simplă şi mai credibilă pentru varianta opusă. Termenii ebraici

pentru "a şasea" şi "a şaptea" nu se pot confunda, ca să suspectăm o confuzie a

copistului. De asemenea, nu ne putem imagina că forma presupusă originală ("în

ziua a şasea"), care este fără probleme, ar fi fost schimbată de cineva în mod

intenţionat, într-una mai dificilă ("în ziua a şaptea").

Este foarte posibil ca autorul să fi dorit să exprime ideea că sabatul, ca

timp de odihnă şi sărbătoare spirituală, este el însuşi o creaţie divină, dar

223

diferită, cu care Creatorul a încoronat săptămâna. Astfel ziua a şaptea nu este în

mod simplu ziua în care Dumnezeu n-a mai făcut nici o creaţie materială, ci El s-

a oprit din creaţia materială pentru a-i da omului cea mai mare valoare

spirituală: întâlnirea cu Creatorul Însuşi, într-un timp sacru, fixat în mod

arbitrar de Dumnezeu, ca semn al autorităţii Lui supreme. Textul ebraic permite

traducerea: „[Odată] cu ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a încheiat toată

lucrarea... "

În acest caz, limita Creaţiei materiale a lui Dumnezeu nu ar fi sfârşitul zilei

a şasea, ci ziua a şaptea în întregime. Aşa au înţeles mai mulţi traducători

moderni (e. g. în multe traduceri engleze: NET, NIV, CSB, GWN, NAS, NAU „by

the seventh day"). Dacă a fost intenţionat acest sens, depinde de un studiu mai

serios al sintaxei ebraice (este discutabil dacă aceeaşi expresie, „bay-yom haš-

šăbi‘yí" putea fi folosită în două accepţiuni diferite, la o distanţă atât de mică una

de alta. Se întâmplă mai degrabă în jocuri de cuvinte intenţionate!). Acest sens

subtil (sabatul ca o creaţie în sine) nu este folosit frecvent, dar este prezent (Mc

2:27: „sabatul a fost făcut pentru om...").

Pe de altă parte, lectura G cu „ziua a şasea" nu este de exclus ca un

candidat serios la originalitate. Pe lângă faptul că este prezentă în "LXX" (→

Siriacă), în Biblia samariteană şi în scrierile de la Qumran, deci are o

reprezentare largă şi foarte veche, se poate accepta cu condiţia unei explicaţii

simple pentru prezenţa lecţiunii mai dificile în TM. De exemplu, să presupunem

că textul original avea forma următoare (ca în textul grecesc sau samaritean):

A încheiat Dumnezeu în ziua a şasea lucrarea pe care o făcuse.

Şi s-a odihnit în ziua a şaptea de toată lucrarea Lui pe care o

făcuse.

În acest caz, este posibil ca privirea copistului să fi alunecat eronat la

cuvântul "a şaptea" din al doilea rând, datorită asemănării acestuia cu primul

rând. Acesta este un tip de greşeală atestată în alte pasaje biblice. Există şi alte

diferenţe între cele două versiuni majore ale Bibliei, în Geneza. Adesea varianta

din LXX apare ca un efort de completare. Sau în unele cazuri reprezintă,

probabil, varianta originală. Cine ştie exact? Cei mai mari experţi în domeniu nu

se armonizează întotdeauna. Volumele de Critique Textuel de l'Ancien

Testament (CTAT) ale lui Dominique Barthélémy sunt impresionante, cu date

exhaustive şi analize detaliate. Adesea însă învăţatul dezamăgeşte prin lipsa lui

de viziune critică. Pur şi simplu, după toate piruetele filologice cade în picioare

cu TM. Nu este interesat să "ghicească" mai adânc decât textul ebraic actual.

Pe de altă parte, există cartea marelui filolog evreu Emanuel TOV,

"Textual Criticism of the Hebrew Bible", extrem de bogată în date şi de critică,

indispensabilă oricărui exeget. Tov nu caută să scoată TM deasupra, ca pe un

text inerant, ci evaluează imparţial meritele fiecărei versiuni şi este chiar un

mare cunoscător al „Septuagintei". Ca să am o opinie definitivă asupra formei

224

celei mai probabile din Geneza 2:2, ar trebui să am o experienţă mult mai bogată

decât aceea pe care o am. Datele pe care le avem nu sunt suficiente pentru a

decide, iar experţii sunt împărţiţi, unii traducând LXX, alţii traducând TM, fără

să treacă dincolo de text, fiecare cu convingerea că textul preferat este cel corect.

Mulţumesc Pro(-)scrisule pentru că mi-ai creat ocazia să reiau critica

textuală a acestui verset. După cele arătate mai sus, chiar dacă nu pot avea

deocamdată un cuvânt definitiv (deoarece ar trebui să am şi o explicaţie perfect

convingătoare pentru presupusa eroare din TM), înclin spre versiunea G pe care

o propui, întrucât se corelează şi cu textul poruncii din Decalog, pe care îl citezi,

şi este de asemenea susţinut de scrierile de la Marea Moartă.

Din fericire însă, textul nu creează probleme doctrinale. Indiferent ce

variantă s-ar alege, sensul este acelaşi, că ziua a şaptea a fost sfinţită / dedicată

de Dumnezeu omului prin exemplul propriei Lui sabatizări (opriri de la lucru).

Singura problemă „teologică‖ este că teologii înţeleg despre ce zi este vorba aici,

dar de regulă preferă interpretări fantastice sau corect-politice: a şaptea eră, o

odihnă continuă, una din şase zile (oricare), ziua întâi devenită a şaptea printr-o

numerotare distractivă (începând cu ziua de luni!) ş. a. m. d. După cum ar fi zis

Mark Twain: „Eu nu am probleme cu textele dificile ale Bibliei, ci cu acelea pe

care le înţeleg! "

225

Cine nu poate dormi din cauza adventiştilor?

În numărul din 26 februarie—3 martie a Jurnalului de Dâmboviţa apărea

un articol care ridiculiza propaganda făcută de adventişti prin organizarea de

cursuri gratuite de limba engleză, acuzându-I în acelaşi timp că dispun de

fonduri foarte mari provenind din donaţii de „aproximativ 10 %― din salariile

membrilor. Aceste sume mari „în comparaţie cu celelalte culte― ar fi folosite

pentru construirea de biserici şi pentru „susţinerea de afaceri a unor membri

privilegiaţi―, în timp ce nevoiaşii sunt trecuţi cu vederea.

Nu înţelegem pornirea autoarei şi am vrea să credem că este doar greşit

informată. De unde toată supărarea asta? De la profesorii de engleză, care-şi

pierd clientela? Sau din partea celor ce ar fi dorit să predea, gratuit, slavonă?

Autoarea zice că iniţiativa ar părea lăudabilă dacă aceste cursuri n-ar avea loc

duminica, tocmai când se ţine slujba în Biserica Ortodoxă. Iată cine împiedică

lumea să vină la Biserică, duminica. Nu cârciumile şi discotecile, ci cursurile de

engleză.

Cât despre resursele financiare ale Bisericii Adventiste şi canalizarea

acestora, oricine ar trebui să ştie că membrii dau a zecea parte din orice venit

Bisericii, considerând aceasta ca o obligaţie sacră în semn de recunoştinţă faţă de

Dumnezeu, şi nu o donaţie. Zecimea nu se foloseşte pentru construcţii sau

pentru săraci, ci numai pentru finanţarea instituţionalizată a oficiului misionar

şi pastoral. Plata zecimii este o datorie de conştiinţă (pe care ar trebui s-o simtă

fiecare creştin faţă de ceea ce el crede că este adevărata Biserică!). Biblia impune

această datorie, dar Biserica nu face din ea o condiţie a calităţii de membru.

În afară de zecime, se fac sistematic colecte şi donaţii din care se

finanţează construcţii, proiecte cu caracter filantropic sau sanitar. Toţi cei care

ştiu că ADRA este o agenţie adventistă internaţională pentru dezvoltare şi ajutor,

nu pot acuza pe adventişti că sunt lipsiţi de interes faţă de soarta nevoiaşilor.

Biserica aceasta nu numără în rândurile ei cerşetori, nu încurajează lenea nici

egoismul. În acelaşi timp însă, nu este drept să aşteptăm ca minoritatea

adventistă să rezolve toate necazurile celor din afara ei. Cei ce devin adventişti

sunt învăţaţi să muncească şi să nu risipească pe prostii (ţigări, alcool, distracţii

226

necreştine), aşa încât cei mai săraci sunt în stare să se întreţină şi chiar să

doneze.

Nu există „membri privilegiaţi― aşa cum s-a afirmat, şi se practică cea mai

strictă contabilitate financiară. Slujitorii cultului sunt, în cea mai mare parte,

voluntari neplătiţi, iar cei angajaţi permanent (pastorii şi alţi deservenţi) trăiesc

din salarii modeste, ca majoritatea românilor.

În afară de misiunea sa, pastorul nu are nici un fel de „afaceri― şi nu este

plătit direct de credincioşi pentru serviciile speciale făcute (botezuri, cununii,

înmormântări, vizite pastorale, etc). Invităm pe cei suspicioşi să devină pastori

adventişti pentru a şti exact cum stau lucrurile. Până atunci, Biserica îşi continuă

misiunea pe orice cale cinstită, legitimă şi legală, cu sau fără cursuri de engleză.

Cel mai mare risc pe care şi-l asumă cursantul este acela de a fi confruntat cu

nişte cunoştinţe biblice elementare, în cazul în care va dori acest lucru.

Înscrierea la cursuri nu înseamnă că este numărat ca adept. Pentru a spulbera

orice suspiciune şi a studia mai de aproape intenţiile adventiştilor, invităm la

cursuri şi pe profesorii de slavonă. Eventual mutăm cursurile într-o altă zi.

Scrisoare şi replică

Scrisoarea următoare a fost adresată primăriei unui oraş moldovenesc, de

un preot al Bisericii majoritare, la 22 martie 1993. Am scris atunci o replică, pe

care, de lehamite, n-am mai trimis-o. Tocmai am redescoperit-o, şi acum le

postez pe amândouă, ca să se bucure internautul român de pitorescul nostru

peisaj politico-religios şi de eternele noastre apucături mioritice.

Domnule primar şi onorat consiliu!

Prin prezenta vă aducem la cunoştinţă că în ultimul timp suntem întrebaţi

tot mai des de foarte mulţi oameni, de ce în calitatea pe care o avem, nu luăm

atitudine în legătură cu manifestările de la Casa de Cultură din ... unde pastorul

neoprotestant Y. R. a transformat respectivul imobil într-un campus de

prozelitism sectar.

De aceea această adresă se vrea exprimarea punctului nostru de vedere în

acest sens, dar şi o interpelare a Domniilor Voastre în calitatea pe care o aveţi

vizavi de destinul acestui oraş.

Menţionăm în primul rând că înţelegem să respectăm credinţa şi

convingerile fiecărui om, aceasta fiind corolarul libertăţii cu care Dumnezeu l-a

înzestrat şi una din manifestările autentice ale democraţiei. În acelaşi timp nu

suntem de acord cu prozelitismul, ca mijloc prin care o biserică sau sectă

religioasă face misiune în rândul credincioşilor altei biserici sau grupări

religioase.

227

Amintim aici că acest fenomen, exceptând democraţia noastră originală şi

cadru nesperat de generos oferit de românii ortodocşi, este condamnat, iar în

alte părţi chiar interzis prin lege, de toate organizaţiile creştine internaţionale şi

chiar de unele biserici şi grupări care îl practică (! ? ). Ori este evident că această

manifestare, ca şi multe altele, nu este altceva decât o dovadă tipică de

prozelitism necinstit şi plin de tupeu în ―curtea ― Bisericii Ortodoxe.

Cum am putea califica altfel prezenţa într-o casă de cultură (? ) a unui

neoprotestant timp de mai multe săptămâni, când acest cult are în zonă şi chiar

în oraş case de rugăciune foarte încăpătoare, iar numărul adepţilor atât cât este

el, dar mai ales ―răbdarea şi perseverenţa‖ fratelui pastor ofereau posibilităţi mai

mult decât suficiente de a-şi avertiza conadepţii despre ―Sfârşitul Tragediei‖.

Între noi fie spus secta respectivă, chiar de la apariţia ei în America, în secolul

trecut a mai prezis nu odată acest sfârşit imanent, care însă nu s-a concretizat

niciodată.

Într-un loc cu o foarte frumoasă şi vie tradiţie şi credinţă ortodoxă, lângă

două biserici ortodoxe şi într-un oraş cu o populaţie de peste 95% de ortodocşi,

acest pastor transpiră să corupă pe bieţii români la o altă credinţă de aiurea.

Domniilor voastre şi celor ce aţi închiriat Casa de Cultură vă este chiar atât

de indiferent că aceşti vântură lume, care se instalează discret dar sigur în ţara

noastră, pe lângă conţinutul învăţăturii lor eretice, departe de cel al tradiţiei

noastre creştine ortodoxe, răspândesc practici şi învăţături care lovesc în propria

noastră identitate naţională şi în valorile noastre sacre?

Ne întrebăm în ce măsură Dvs. mai consideraţi credinţa şi spiritualitatea

creştin ortodoxă ca o componentă fundamentală a identităţii noastre de neam şi

de ţară? De ce se manifestă procesul de democraţie numai în acest domeniu

unde nu se afectează în nici un fel factorii şi structurile puterii, fiindu-vă în

acelaşi fel indiferent faptul că prin atitudinea Dumneavoastră loviţi grav credinţa

şi spiritualitatea neamului nostru? Permiţând aceste ―evanghelizări‖ ale

[cetăţenilor oraşului ], să fi uitat aşa de uşor Istoria Neamului şi faptul că noi

suntem evanghelizaţi de două milenii, iar pentru credinţă şi ţară strămoşii şi

înaintaşii noştri au sfinţit cu trupurile lor şi jertfa lor întreg ţinutul românesc?

Mărturie stau nepieritoarele nestemate cultural creştine care şi acum ne prezintă

şi ne reprezintă în întreaga lume.

Oare intelectualii din_______ precum şi ceilalţi oameni ce cât de cât

pretind că au o cultură completă asupra istoriei noastre să nu aibă nimic de spus

despre aceste manifestări?

Cunoaşteţi măcar un singur caz când mesageri ai nimănui să fi adus măcar

odată un elogiu istoriei noastre, tradiţiei, datinilor şi obiceiurilor noastre

româneşti? Cred că nu, întrucât învăţătura lor nu are nici un fel de preţuire

pentru aceste valori, iar casele de cultură şi căminele culturale zidite prin

228

contribuţia ortodocşilor erau etichetate până mai ieri şi evitate de ei întrucât

erau sedii ale celui necurat.

Oare n-ar fi cazul să sfătuiţi pe aceşti ―generoşi evanghelişti‖ care sigur ne

vor mai călca meleagurile, că ţările musulmane fundamentaliste (unde jignirea

sentimentului naţional religios se pedepseşte cu pedeapsa la moarte ) şi alte ţări

de pe mapamond, au mai multă nevoie decât noi de zelul lor misionar şi să nu

mai profaneze prin obrăznicia lor şi puţinul din noi ce a mai rămas ―neînchiriat

şi nevândut‖. Nădăjduim (încă) în sentimentele Dumneavoastră de buni români

şi creştini şi că ―Sfârşitul tragediei‖ acestor comercianţi fără scrupule de suflete

ortodoxe, se va sfârşi şi în oraşul nostru. [...]

29 aprilie 1993

Domnule presviter [... ],

Bănuiesc că nu vă interesează părerile celor pe care îi detestaţi, dar am o

brumă de speranţă că nu vă veţi putea abţine să citiţi această foaie înainte de a-i

da o altă destinaţie. Cuvintele acestea reprezintă o replică la scrisoarea pe care a-

ţi adresat-o primăriei oraşului la 22 martie şi pe care v-am aşezat-o alături

pentru a vă reaminti despre ce era vorba. Reacţia sfinţiei voastre era de aşteptat.

Suntem obişnuiţi de mult să citim sau să auzim asemenea alarme disperate din

partea părinţilor spirituali ai unei majorităţi care (ca orice majoritate!) nu s-a

dezbărat de apucăturile totalitariste.

Ideea unui singur partid politic atotbiruitor nu este originală

comunismului. Când cezarul Constantin (cel Mare!) a măritat Biserica cu

Imperiul Roman, a avut aceeaşi revelaţie: să existe o singură biserică oficială,

liberă de a-şi propaga opiniile moştenite sau dobândite. Necreştinii (păgâni sau

evrei), precum şi creştinii care făceau opinie separată (şi pe care Biserica îi

numea cu satisfacţie „eretici ―/„sectanţi‖), trebuia să se supună sau să sufere.

Dacă aceasta este metoda lui Christos, şi dacă aşa procedează în mod legitim

Biserica, în numele şi spiritul lui Christos, este de prisos să mai cercetăm. Biblia

este plină de avertizări împotriva religiei intolerante şi fanatice, împotriva

religiei tradiţionaliste şi politice.

Din scrisoarea Dvs. rezultă că îi invidiaţi pe ayatollahi pentru autoritatea

deplină pe care o au în statul lor şi pe care o exercită împotriva „intruşilor‖

creştini. Înţeleg această empatie, pentru că, de fapt, aveţi aceeaşi religie: a

intoleranţei, care nu se poate apăra numai prin cuvânt (având, adesea conştienţa

slăbiciunii propriilor argumente), ci are nevoie şi de braţul autorităţii seculare.

Aici este „taina fărădelegii‖, pe care Biserica a sfinţit-o de multă vreme: în

Apocalipsa lui Ioan, pentru care vă suntem recunoscători că aţi păstrat-o prin

secole ca să ajungă la noi, se vorbeşte despre o femeie-cetate, cu supra numele

Babilon, vinovată nu numai de sângele multor martiri, dar şi de faptul că se

prostituează cu împăraţii pământului. Dacă aceasta ar fi Roma păgână sau

Imperiul ei, legăturile cu împăraţii pământului ar fi absolut normale. Dar dacă ea

229

este Biserica decăzută (şi nu degeaba Sfântul Ioan s-a mirat văzând-o! vezi Ap.

17: ) atunci se înţelege că logodnica lui Christos (Regele Regilor) a început să se

prostitueze, unindu-se cu Imperiul Roman şi apoi cu statele succesoare.

Nu negăm faptul că, Dvs., fiind clerici, aţi primit autoritate. Dumnezeu să

vă ajute s-o folosiţi spre binecuvântarea acestui neam şi a altor neamuri!. Dar

nimic din lucrurile acestea întemeiate pe un trecut, pe vrednicia sau pe

răspunderea altora, nu vă dă dreptul ca astăzi să monopolizaţi dreptul la cuvânt

(/Cuvânt!) şi conştiinţele oamenilor. Chiar dacă aţi fi fii naturali ai Sfinţilor

Apostoli (fiindcă unii dintre ei erau căsătoriţi, spre deosebire de arhiereii actuali:

Mc. 1:29-31), sau dacă aţi fi chiar apostolii lui Christos în persoană, am fi siliţi să

nu vă dăm ascultare în unele privinţe, aşa cum ne învaţă Apostolul Pavel (vezi

Gal. 1:6-8).

Dumneavoastră confundaţi creştinismul cu naţionalismul şi Biserica

universală, întemeiată de Christos cu o cultură naţională. Oare, pentru aceasta a

murit Christos Domnul? Ceea ce m-a impresionat în scrisoarea dumneavoastră

(afară de o atitudine implacabilă – mai degrabă politică decât religioasă – şi de

lipsa totală de sensibilitate creştină faţă de alte fiinţe umane), sunt calităţile de

om politic şi cultural ale autorului.

Oare este destul ca să poţi muri pentru o idee? Ceea ce a făcut sfinţia

voastră prin această adresă (fără efect, deocamdată, cât va îngădui Dumnezeu să

mai respirăm până la următoarea şi ultima persecuţie), este gestul prin care,

timp de multe veacuri întunecate şi însângerate, Biserica a manipulat autorităţile

seculare, chiar când n-a reuşit să le subjuge. Biserica aceasta (de răsărit sau de

apus, Roma veche sau a doua Romă, - nu-i nici-o diferenţă esenţială, aveţi

acelaşi spirit - pardon, acelaşi duh! ) a dovedit din plin ce poate, nefiind în stare

să ducă la fericire popoarele lumii, în atingerea idealurilor pământeşti, cu atât

mai puţin a condus sufletele la viaţă veşnică. Biserica istorică a simţit că singura

ei şansă este de a ţine prostimea în ignoranţă cu privire la Scriptură (şi cu privire

la alte lucruri!) de aceea a avut nevoie de ghearele statului pentru a-şi exercita

pravilele şi canoanele.

Dacă n-ar fi apărut în lume ţări protestante şi guverne democratice, astăzi

ţările ortodoxo-catolice ar fi rămas la nivelul secolului XII. Şi aceasta în cel mai

bun caz, deoarece există şi reacţii naturale ale unui popor instigat la violenţă, aşa

cum a fost reacţia Franţei din sec. XVIII (ţara cu cel mai catolic trecut!).

Sigur, veţi spune că popoarele ortodoxe n-au avut inchiziţii şi n-au făcut

războaie religioase. Este adevărat că nici nu prea au avut ocazia (cu excepţia

paulikienilor sau bogomililor pe care împăraţii prea creştini ai Bizanţului i-au

trimis cu miile şi cu zecile de mii pe cealaltă lume). Dar dacă ar fi apărut şi pe

acest sol călugări reformatori (cum au fost Luther şi alţi contemporani ai lui), ce

ar fi făcut clericii dreptcredincioşi cu urmaşii acelora? Ar fi avut mai multe şanse

decât Kiril Lukaris?

230

N-avem nevoie să facem presupuneri pentru că, dacă în Ardeal

majoritatea ortodoxă a fost oprimată de către majoritatea catolică a Imperiului,

protestanţii – şi, mai ales neoprotestanţii – au înaintat numai cu jertfe în

teritoriile de dincoace de Carpaţi. Toţi bătrânii noştrii care au primit

adventismul în prima jumătate a acestui secol, sunt martori că, adesea jandarmii

erau mai omenoşi decât preoţii, deoarece preoţii instigau autorităţile şi trimiteau

tot felul de slugoi fanatici şi de pălmaşi beţivi întru întâmpinarea predicatorilor.

Oare, chiar atât de mult deranjează faptul că unii predicatori sunt străini

sau că această confesiune nu este născută pe pământ românesc? Dar pe Tudor

Popescu, sau pe părintele Iosif Trifa, de ce nu i-au suportat cinstitele feţe

arhiereşti? De ce nu poate ortodoxia să lucreze cu cărţile pe faţă, să facă şi ea

prozelitism cinstit, aşa cum legile oricărei ţări civilizate o permit, şi cum Christos

a poruncit primilor creştini, în loc de a exploda de neputinţă duhovnicească, de

câte ori aude de o evaghelizare „sectantă‖?

Ce altceva suntem noi toţi creştinii, decât o ―sectă‖ evreiască (fiindcă astfel

îi numea iudaismul – care era Biserica mamă, strămoşească pe primii

creştini).192

Şi pe ce cale a pătruns religia universală (şi ruptă de naţionalismul

strămoşesc) a lui Iisus, dacă nu prin propovăduirea Evangheliei din casă în casă,

din sat în sat, din om în om, aşa cum făceau sfinţii apostoli şi cum a făcut şi

„Sfântul Andrei cel întâi chemat‖. Desigur că predicarea Apostolului Andrei şi a

colegilor şi urmaşilor lui a întâmpinat şi opoziţie.

Vă imaginaţi Dvs., că străbunii noştri daco-geţi, care constituiau

majoritatea populaţiei, atât faţă de „intruşii‖ creştini (care puteau fi iudei sau

greci, nu doar soldaţi şi comandanţi romani), cât şi faţă de legiunile ocupanţilor

imperialişti romani (care n–au fost niciodată prea mulţi), n-au fost deloc

deranjaţi de o religie străină? Şi nimeni nu ştie exact cât timp a luat acest proces

de încreştinare a unui neam care n-a uitat niciodată toate obiceiurile pre-

creştine, autohtone sau împrumutate din cultura greco-romană.

Dar hai să-i lăsăm pe strămoşi în pace. Au făcut şi ei ce-au putut, şi la

judecata de apoi vor trece la dreapta sau la stânga, fiecare după faptele lui,

indiferent de naţionalitatea sau credinţele lor. Totuşi, a face astăzi un ideal din

simpla conservare a ceea ce au gândit şi simţit înaintaşii, nu este o idee foarte

inteligentă. De aceea sfinţia voastră nici nu aţi apelat la autoritatea Bibliei,

pentru că, de fapt, nu apăraţi religia Scripturii, ci un sistem popesc ritualist-

tradiţionalist – cu elemente de spiritualitate universală, cu oarecare urme de

creştinism.

Aţi pus problema „destinului acestui oraş‖, în mod ridicol, ca şi cum un

om ar putea ţine sub control destinele lumii, sau ca şi cum adventismul ar

192

Noul Testament foloseşte termenul hairesis - partidă, sectă, şcoală, facţiune, disensiune,

opinie, preferinţă, erezie – vezi FA 5:17, ibid. 24:5. 14, ibid. 26, 5 şi 28:22, 2 Petru 2. 1

231

însemna demolarea oraşelor şi vandalizarea căminelor culturale. Când intră

rockeri sau alţi nebuni, în aceste sălaşuri culturale, sunteţi oare la fel de vigilent

în apărarea sfintelor tradiţii strănoşeşti? Mi-ar plăcea să vedeţi cum arată în

unele ţări (chiar şi din Africa, Insulele Pacificului, etc.) aşezările adventiste,

precum şi o mulţime de instituţii de învăţământ (de la grădiniţă la colegiu şi

universitate), instituţii medicale şi altele. Sovieticii şi-au schimbat atitudinea faţă

de noi după ce un ministru al lor a vizitat centrele noastre din SUA şi a înţeles

adevăratul caracter al activităţii noastre mondiale.

Suntem puţini, în comparaţie cu domniile voastre, dar suntem răspândiţi

pretutindeni. Ceea ce se întâmplă într-un colţ al lumii ne interesează pe toţi. Şi

ţinem la ideea libertăţii de conştiinţă (care cuprinde şi libertatea neîngrădită a

cuvântului, aşa cum o dorim şi altora), pentru că acesta este principiul elementar

al Evangheliei. Iisus spunea:

„Faceţi altora ceea ce aţi vrea să vă facă ei vouă! (Mat. 7:12)

sau:

„Duceţi-vă, blestemaţilor în focul cel veşnic, … fiindcă ori de câte ori aţi făcut

(sau n-aţi făcut ) unul din aceste lucruri celor mai neînsemnaţi fraţi ai Mei, mie

mi-aţi făcut (sau nu Mi-aţi făcut!)‖ (Mat. 25:40. 41. 45-46).

Nu ne trimiteţi în ţările musulmane. Suntem noi şi pe-acolo, în suferinţă şi

oprimare. Dacă sfinţia voastră ne poate asigura un asemenea tratament într-o

ţară „creştină‖, de ce să-i preferăm pe „păgânii" islamici? Şi dacă Dvs.

consideraţi „prozelitismul‖ (cu sau fără ghilimele) ca o crimă, cum vă puteţi

achita de sarcina pe care o aveţi ca păstor dreptcredincios, fără să încercaţi să-i

aduceţi înapoi, cu cuvântul Evangheliei pe cei rătăciţi? Iisus spunea că aşa face

doar păstorul cel bun. Poate intenţionaţi deja acest lucru.

Nu vă miră, oare, faptul că acest prozelitism nu se face în ambele sensuri

şi că, de când este lumea, nu s-a auzit ca un adventist (sau alt neoprotestant) să

devină, prin convingere, ortodox? Şi dacă, totuşi, aţi întâlnit vreunul, asiguraţi-

vă de sănătatea lui mintală sau morală! Dacă vine unul la noi, însă, rareori se

întoarce înapoi. Mulţi şi-ar da viaţa pentru această credinţă curată în Christos,

ceea ce cu greu ar fi făcut-o în credinţa lor anterioară. (Vremurile lui

Brâncoveanu au trecut; la testul comunismului, „majoritatea" aceasta cu care

acum vă lăudaţi, şi-a păstrat credinţa „cum s-a putut‖, în timp ce noi am ţinut-o,

de regulă, pe faţă. Toată lumea a văzut că nu puteam fi îngenuncheaţi ca să

renunţăm la ziua lăsată de Dumnezeu. De aceea ne-au şi respectat mulţi dintre

stăpânii vremii.

Situţia convertirilor seamănă cu cea a emigrărilor. Se pleacă din est în

vest; rareori invers. Rareori va prefera cineva cetăţenia română, cetăţeniei

americane. De explicaţii nu este nevoie. Diferenţa esenţială este că noi suntem o

mişcare religioasă orientată spre viaţă şi spre viitor, în timp ce Biserica pe care o

232

reprezentaţi este, din nefericire, orientată spre trecut şi spre lumea morţilor. Ea

este un grandios şi trist monument sub care zace în descompunere adevărata

evlavie, iar cei pe care nu-i puteţi suporta sunt un simplu izvoraş în deşert.

Dacă am citit eu bine, sfinţia voastră spune că există ţări care au legi mai

bune, care au ştiut să stăvilească prozelitismul. Că doar „democraţia noastră

originală‖ încurajează libera circulaţie a ideilor. V-aş recomanda să citiţi cartea

lui N. Iorga, Evoluţia ideii de libertate, unde aţi putea vedea că adevărata

libertate civilă şi religioasă nu s-a născut în Europa – nici măcar în România

noastră cea nesperat de generoasă şi de răbdătoare cu străinii care chipurile

întotdeauna i-au vrut răul – ci în Statele Unite, de unde ideea a influenţat

Europa şi alte zone ale Lumii Vechi.

Cât despre organizaţiile creştine care practică „prozelitismul‖

condamnându-l la alţii, să le fie ruşine! Ideea a început să circule şi printre

protestanţi, fiindcă este foarte natural ca istoria să se repete. Protestanţii sunt şi

ei destul de învechiţi acum, slujesc şi ei dogme sau interese politice, merg pe

aceeaşi cale a bătrânei lor mame care s-a prostituat cu toţi împăraţii pământului.

Aşa că, aceşti iniţiatori ai ecumenismului curent, în care ortodocşii s-au antrenat

pe plan mondial, vor să refacă din cioburi Biserica Veche, folosind în locul iubirii

creştine proiectul unor măsuri de constrângere, de oprire a „prozelitismului‖.

Chiar şi numai acest semnalment este suficient pentru a trăda adevărata

identitate a acestui imperialism spiritual mondial, numit ecumenism, la care o

importantă minoritate creştină nu va adera niciodată.

Cu sau fără tupeu, cineva trebuie să deschidă Biblia şi în „curtea ― Bisericii

Ortodoxe. Şi aceasta pentru că, într-adevăr, sfârşitul acestei lumi este nu doar

iminent, ci şi imanent fiindcă toţi credincioşii şi necredincioşii din lume îl

presimt. Putea avea loc chiar mai demult. Sfântul Petru zicea cu peste 1900 de

ani în urmă:

„…Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând

foc se vor nimici, iar stihiile aprinse, se vor topi!‖ ( vezi 2P 3:12, ediţia sinodală

din 1988).

Cum poate fi grăbită ziua aceea? În primul rând, numai cei ce iubesc pe

Iisus au interes să o grăbească. În Mat. 24: 14 Domnul a arătat că acea dată

depinde de Evanghelizarea (nu pocăinţa) întregii lumi, lucru care este gata de

realizare (N-ar strica dacă aţi pune umărul şi Dvs. Pe lângă tot felul de simboluri

şi ritualuri şi datini care ţin de domeniul sentimental, pentru cei care sunt copii

la minte, de ce nu s-ar face ceva mai mult pentru bietul român? ).

Iar dacă ne trimiteţi pe noi în Iran, haideţi să mergem împreună acolo,

fiindcă sfinţia voastră crede că mandatul propovăduirii credinţei a fost

încredinţat în exclusivitate preoţilor – desigur, preoţilor ortodocşi! Din câte ştiu

eu, însă, rătăciţii de romano-catolici au lucrat şi lucrează mai mult pentru

233

răspândirea creştinismului (aşa cum îl înţeleg ei) decât Biserica Dvs care

întotdeauna are dreptate. Aş fi curios să ştiu cum interpretaţi aceste două versete

biblice.

Admit că putem greşi. Şi Dvs. aţi observat că noi am prezis în secolul

trecut timpul precis al Parusiei, ceea ce nu s-a realizat. Perfect adevărat, am

greşit. Tocmai aceasta este diferenţa, că noi suntem o Biserică formată din fiinţe

omeneşti, care greşesc uneori şi recunosc acest lucru, în timp ce Biserica

Ortodoxă Răsăriteană şi cea Romano-Catolică, susţin, fiecare în parte, că

reprezintă adevărata Biserică, adevărata credinţă care n-a greşit niciodată şi nici

n-ar putea greşi, fiindcă se află, chipurile, sub controlul permanent al Spiritului

Sfânt. Problema controlului o înţelegeţi sfinţia voastră mai bine decât mine,

deoarece lucrurile s-au petrecut în curtea Dvs.

Tare vă mai supăraţi Dvs. că bietul român este ademenit la o credinţă care

vine „de aiurea"! Dar creştinismul sfinţiei voastre, cel „de 2000 de ani‖ s-a

născut, oare, la Cernica sau la Voroneţ? Când au venit aici primii creştini, ei au

venit, desigur, de aiurea. Şi cel puţin în unele aspecte, strămoşii aceia care se-

nchinau dracilor şi-şi aruncau jertfele umane în suliţe, au primit treptat

creştinismul. Sunteţi de părere că au fost mai înţelepţi ori mai toleranţi decât

urmaşii lor actuali? Cum de şi-au trădat ei credinţa strămoşească?

Aşadar noi suntem „comercianţi fără scrupule [, ] de suflete ortodoxe‖.

Dacă noi suntem comercianţi, domnule, suntem nişte faliţi. Fiindcă lucrăm

numai în pierdere. Asta-i afacerea noastră. Dăm lui Dumnezeu cel puţin a zecea

parte din toate veniturile noastre, pentru toate mijloacele necesare răspândirii

Evangheliei oriunde şi oricând. Ce primim în schimb? Suflete ortodoxe sau ne-

ortodoxe care ni se alătură ca fraţi. Dacă aceasta este o „afacere‖, de ce n-o faceţi

şi Dvs.? Mie mi se pare că este mai rentabil să faci comerţ cu harul lui

Dumnezeu, cu mila şi iertarea Domnului, oferind vorbe goale şi gesturi adânci,

speculând credulitatea şi înclinaţia populară spre superstiţii. Pe tema aceasta se

poate continua la infinit, dar nu mă ocup eu acum de ea. Se va trata în mod

exhaustiv la judecata de apoi.

Suntem acuzaţi că stricăm nu doar ortodoxia credinţei, prin „ereziile‖

noastre, dar că răspândim şi „practici şi învăţături care lovesc în propria noastră

identitate naţională şi în valorile noastre sacre‖. Această frază necesită o

traducere: Când arhiereii tradiţiei neamului evreiesc n-au mai găsit nici un

argument de natură religioasă, pentru a acuza pe Iisus în faţa procuratorului

roman, şi-au adus aminte că o acuzaţie politică ar fi singura care şi-ar atinge

ţinta şi au găsit-o.

Mi se pare mie că Dvs sunteţi mai grijuliu faţă de identitatea noastră

naţională, decât de cea umană sau creştină, care sunt universal valabile (sau, mă

rog, ar trebui să fie!). S-ar putea ca noi, „sectanţii", prin accentuarea aspectului

uman şi universal-creştin, să neglijăm uneori aspectul naţional. Nu mă refer la

234

datoriile patriotice, ci la aspecte pur culturale. (Ce-i drept, faţă de unele avem

chiar rezerve de conştiinţă!). Dar ideea că noi răspândim practici şi învăţături ce

lovesc în identitatea naţională este uluitoare. Cei ce ne cunosc chiar şi superficial

n-ar subscrie la o asemenea acuzaţie.

Care anume dintre practicile adventiste loveşte atât de crunt în

românitatea românului? Este vorba, oare, de faptul că noi interzicem cu

desăvârşire, enoriaşilor noştri, alcoolul, carnea de porc, tutunul şi alte otrăvuri?

Sau de faptul că nu suntem de acord cu călcarea celor zece porunci, oricât ar fi de

identificabile, aceste păcate, cu culturile diferitelor ţări? Dar cel puţin aceste

lucruri dacă le-ar fi trăit creştinii, n-ar mai fi avut succes Islamul în ţările Africii

şi ale Asiei. Acum însă teritoriile sunt ocupate de ei (şi aceştia nişte

dreptcredincioşi!) iar noi cu greu putem intra acolo, fiindcă, deh, suntem

creştini!

Dvs. susţineţi că ortodoxismul răsăritean este componentă fundamentală

a identităţii neamului şi ţării noastre. Că adică, dacă am fi preferat, de exemplu,

jurisdicţia centrului de la Roma, odată cu schisma din anul 1054, n-am mai fi

fost români. N-ar fi fost exclus să devenim români turciţi, de exemplu, aşa cum

au păţit toţi dreptcredincioşii din Asia Mică şi unii din Albania, Bosnia şi

Bulgaria.

Vă înţeleg îngrijorarea, dar trebuie să recunoaşteţi că este o problemă pur

sentimentală, care nu are nici o legătură cu realităţile şi legile istoriei. Timpul

curge într-un singur sens şi nu-i pasă de lacrimile sau de zâmbetul nostru.

Culturi clădite în secole, sunt înecate într-o singură generaţie de apele istoriei, şi

noile sinteze culturale care apar sunt considerate de noile generaţii ca fiind un

avans, un progres, chiar semnul identităţii lor naţionale.

Cine poate să facă dreptate în asemenea probleme? Noi nu ne-am pus de

gând s-o facem, mai ales că noi nu avem de gând să adunăm vechime la istoria

Bisericii noastre. Noi mergem înainte, cu orice risc pământesc, iar restul

lucrurilor vor fi îndreptate de ziua glorioasei reveniri a Mântuitorului. Nimic nu

poate fi veşnic, domnule presviter! Oare lucrul acesta nu se poate afla cel puţin

din Crezul creştin ortodox, dacă credeţi că are vreo legătură cu destinul Bisericii?

Dvs. nu v-aţi pus întrebări cu privire la semnificaţia cuvintelor „… şi iarăşi

va să vie cu mărire, ca să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu avea sfârşit‖?

Biserica se laudă cu vechimea ei de 2000 de ani, dar în lumina învăţăturii

apostolice, care arată că noi trebuie să grăbim venirea Lui printr-o viaţă curată şi

împlinire a însărcinării evanghelice, vechimea aceasta este, mai degrabă, o

ruşine. Şi n-aş vrea s-o punem asupra altora, deoarece rătăcirile Bisericii din

trecut le putem considera ca lecţii şi pentru noi; ei erau strămoşii noştri

spirituali, ca şi ai sfinţiei voastre, fiindcă noi n-am apărut din vid la anul 1844.

Reprezentăm comunitatea unei tradiţii ca şi dumneavoastră. Există

tradiţii de mişcare (de revenire, de reformă, de întoarcere la Biblie) şi tradiţii de

235

conservare a statu quo - ului spiritual. Permiteţi-ne să ne urmăm tradiţia

noastră. Ideea succesiunii apostolice, la o analiză serioasă, nu prea este

apostolică, adică n-o veţi găsi în Biblie, oricât ar fi ea de frumoasă. Adevărata

succesiune este spirituală (sau duhovnicească, dacă vreţi!). Succesiunea

trupească, politică, culturală, instituţională, nu au mai mare valoare înaintea

exigenţelor divine decât rândul la coadă la prăvălie, unde poţi să rămâi până la

sfârşit ca să cumperi, sau te poţi răzgândi, pe lângă faptul că, între timp se poate

termina produsul aşteptat şi ţi se oferă altceva. Succesiunea cu adevărat

apostolică este spiritual-condiţionată, şi nu depinde doar de ritualul hirotonisirii,

care, în sine însuşi, nu conferă o autoritate mai mult decât omenească (şi, chiar

în acest caz, oamenii mai şi desfac ceea ce tot ei fac!).

Dacă aceşti „mesageri ai nimănui‖ au adus vreodată „elogii istoriei,

tradiţiei şi datinilor româneşti‖? Eu, personal am auzit cuvinte de apreciere la

evangheliştii străini care ne cunosc, şi nu încurajăm un spirit de depreciere a

naţionalităţii, sau a unor tradiţii nevinovate. Dar este adevărat faptul că

evangheliştii străini (ca şi cei români) nu adună oamenii în săli de cultură,

plătind din buzunarul lor, pentru a aduce elogii unor lucruri care, oricât de bune

ar fi, sunt secundare şi trecătoare. Nu aceasta este misiunea unui apostol.

Altcineva trebuie s-o facă.

Apostolii n-au vizitat ţările vecine pentru a elogia culturile autohtone.

Uneori, în treacăt, au adus anumite aprecieri (cum este exemplul Sfântului

Pavel), dar nu acesta este mesajul apostolic. Dacă românul are un trecut de

apreciat, precum şi mărturii valoroase ale acestui trecut, lucrurile bune sunt

evidente şi nu aşteaptă laudele nimănui.

Pe Dvs. vă impresionează, poate, cel mai mult, strămoşi ca Ştefan cel Mare

(şi sfânt!), care, nu contează că era „de grabă vărsătoriu de sânge nevinovat‖ şi

afemeiat, deoarece a fost un voievod patriot şi a zidit multe mănăstiri. Foarte

bine, e preferinţa Dvs. Mă mir că Biserica l-a sanctificat atât de târziu, după

multe secole. Contemporanii lui ar fi fost mai în drept să aprecieze. Eu însă

prefer pe Alexandru cel Bun, dacă este vorba să facem istorie. „Mari‖ au fost

multe nume ale lumii, dar eu nu am găsit trei nume de domnitori cu

supranumele de „bun‖. De ce Alexandru? Pentru că într-un secol de cruntă

intoleranţă medievală, a oferit azil politic şi permisiune de „prozelitism‖

predicatorilor husiţi care erau hăituiţi de Biserica Catolică din Ardeal, Polonia şi

Moldova.

Din ce motive a făcut-o? Politic, ar fi putut mai degrabă să n-o facă.

Religios, ar fi trebuit să favorizeze pe ortodocşi. Mai rămân motive strict

umanitare sau spirituale, care ţin de adevăratul creştinism. Prefer astfel de sfinţi

vizibili şi benefici, oricăror umanoizi extraordinari care ar fi putut muri pentru

credinţa lor, dar s-au ruşinat să trăiască pentru credinţa lui Iisus.

236

Argumentaţi că poporul vă trage la răspundere că nu luaţi atitudine

împotriva „invaziei‖ unei culturi străine care ameninţă existenţa sfintei tradiţii

pământene. Dacă acesta este rolul creştinismului, acela de a conserva diferite

tradiţii şi culturi locale, de a alimenta naţiunile cu un sentiment de înfumurare

originală, eu ştiu că religiile anterioare puteau face destul de bine acest lucru –

şi, poate, cu mai puţin fanatism. Grija pe care o manifestaţi, această închinare la

cult-ură, întinzându-vă protecţia asupra unei casei de cultură, peste care nici

Dumnezeu, nici Constituţia nu v-au pus paznic, vă trădează adevăratele griji.

Ştim că nu simpatizaţi cu ideea drepturilor fundamentale ale omului, care

a fost inclusă în constituţia Ţării. Ar fi de mirare ca o Biserică de veche tradiţie

totalitaristă să gândească altfel. Ştim că în cele din urmă, veţi reuşi să împingeţi

majoritatea poporului spre o nouă formă de totalitarism (de stânga sau de

dreapta, nu are importanţă!). Dar chiar dacă nu mai credeţi în judecata de apoi,

amintiţi-vă că „harul preoţesc" nu vă va da imunitate înaintea Dumnezeului

dreptăţii. Fiindcă judecata începe de la Casa lui Dumnezeu (I Petru 4:17-18; Ez

9:6) şi oricine crede că stă sub acelaşi acoperiş cu Dumnezeu, ar trebui să nu uite

acest fapt.

În realitate îmi pare destul de rău că, la o primă întâlnire pe calea literelor,

trebuie să vă vorbesc pe tonul acesta. N-aş dori să vă jignesc sub nici o formă şi

m-aş bucura să am ocazia de a vă dovedi că vă doresc din inimă tot binele

pământesc şi ceresc pe care mi-l doresc şi mie. Mă întreb dacă nu cumva aţi fost

ofensat de atitudinea vreunui credincios sau, pur şi simplu, vă temeţi că

majoritatea [cetăţenilor din... ] vor îmbrăţişa adventismul şi ca urmare vor

scădea veniturile Bisericii?

Mă îndoiesc că s-ar întâmpla aşa-ceva. Creştinismul nostru este destul de

auster, iar pe oameni, chiar dacă îi veţi sili să intre în Biserica noastră, sau le veţi

propovădui Evanghelia aşa cum o facem noi, probabil că majoritatea lor nu vă va

asculta. Şi atunci, singurul mod de a avea un loc onorat în societate este de a fi pe

placul majorităţii, şi de a merge pe calea cea largă. Chiar dacă în Evanghelie ar fi

numai acest text care arată că adevărul nu se află pe calea mulţimii (Mat. 7:13-

14), Bisericile majoritare ar trebui să fie mai reticente în a utiliza termenul de

sectă. Şi, în definitiv, dacă noi, protestanţii suntem „secte‖, ce sunt ortodocşii,

pravoslavnicii, greco-catolicii, heterodocşii răsăriteni, decât nişte secte mai mari,

nişte cioburi ale Bisericii Imperiale Romane şi apoi Bizantine, care s-a spart în

mai multe bucăţi, din diverse motive pământeşti?

Care jumătate a Bisericii este adevărata mamă, cea occidentală sau cea

răsăriteană? Fiecare susţine că dreptatea este de partea sa. Şi este adevărat că

Biserica Romană s-a îndepărtat treptat şi foarte mult de Evanghelia originală a

lui Iisus. Răsăritenii n-au făcut rău că s-au despărţit de Roma, dar au făcut acest

lucru prea târziu, mai degrabă pentru nişte fleacuri, în timp ce principalele erezii

promovate de Roma, fuseseră deja asimilate în Răsărit.

237

Am dori să trăim în pace, făcând fiecare cât şi cum ne-a luminat

Dumnezeu până acum. Noi nu dorim război, mai ales că lupta ar fi inegală, şi

numai o tabără ar folosi metode „neortodoxe". Dar dacă doriţi război, război să

fie. Nu avem nici un mijloc prin care să ne opunem. Dumnezeu ne-a poruncit să

mergem înainte, şi nu-L putem refuza. Dvs doriţi să instigaţi forţele statului

împotriva noastră, forţe care şi aşa sunt destul de slabe, din punct de vedere

moral, după o lungă perioadă de ploconire în faţa unui regim care a profitat de

serviciile multor colegi de-ai sfinţiei voastre. Conflictul între aceste două tabere

spirituale este inevitabil, chiar dacă Dvs aţi putea face punte din propriul trup, ca

şi Christos. A fost o şansă pentru oraşul Dvs., chiar şi pentru Dvs. Şi aţi făcut

totul ca s-o înlăturaţi.

Împotriva cui credeţi Dvs. că luptaţi, de voiţi să chemaţi în ajutor toate

puterile pământului? Împotriva unor oameni imperfecţi şi slabi, care îşi sacrifică

averile şi timpul pentru a sluji Evanghelia şi fericirea veşnică a semenilor? Nu, ci

împotriva Adevărului, care este mai tare decât toţi şi care vă va învinge!

Născătoarea de Dumnezeu (Theótokos)

Maica Domnului este pur şi simplu naţia care a născut pe Iisus, adică

Evreimea. Dumnezeu i-a dat cândva acesteia primul loc în relaţia dintre El şi

popoarele lumii. Capitolul 12 din Apocalipsă ilustrează acest fapt. Regina cerului

poartă o coroană de 12 stele, este îmbrăcată cu soarele şi încălţată cu luna: aluzie

transparentă la familia lui Israel (Gn 37:9) şi la mireasa Şulamit cea „frumoasă

ca luna, curată ca soarele şi grozavă ca oştirea stelelor‖ (CC 6:10). Dacă emblema

aceasta nu se potriveşte prea bine poporului „Vechiului" Testament, putem fi

siguri că nici „noului Israel" nu i se potriveşte mai bine. Pavel însă a spus-o

direct:

Ei sunt israeliţi: ale lor sunt înfierea, Slava Domnului, legămintele, Legea,

cultul divin, promisiunile lui Dumnezeu, ai lor sunt patriarhii, şi din aceşti evrei

a ieşit, după trup, Mesía (Christos), care este mai presus de toate, Dumnezeu

binecuvântat în veci. Amin! (Rom 9:4-5).

Maryam193

din Nazaret are astăzi un cult foarte popular, fiind aproape

divinizată în calitate de mamă a lui Mesía (Christos), numită chiar şi „Născătoare

de Dumnezeu" (εεόηοηος). Dar dacă ea a fost considerată demnă de a fi mama

lui Christos, înseamnă să afirmăm că Israel a fost găsit demn de a da naştere

193

Maryam este forma arhaică a numelui, care s-a păstrat în unele pronunţii dialectale ebraice (cf. LXX: Μαριαμ), în timp ce Textul Masoretic ne-a transmis varianta Miryam .devenită clasică. Semnificaţia acestui nume trebuie căutată în perioada arhaică ,מריםDupă cum substantivul arhaic madyan/midyan corespunde variantei clasice madon (dispută), este cel mai probabil că maryam/miryam corespunde variantei clasice marom (înălţime). Ca dovadă, termenul există în ugarită în forma maryamu (înălţime), şi nu sunt motive să-i căutăm o etimologie egipteană, cum au propus unii.

238

Mântuitorului întregii lumi. Între Maryam şi poporul ei există o legătură

indivizibilă, pentru că nimeni nu poate nega cuvintele lui Iisus, adresate acelei

femei semipăgâne: „Mântuirea vine de la iudei" – sau, în dulcea limbă a

Cantacuzinilor, „... spăseniia den jidovi iaste" (Ioan 4:22).

Dacă pentru minunata naştere a lui Iisus ar trebui să ne închinăm Mariei,

cu acelaşi gând ar trebui să venerăm neamul care a născut pe Christos. Sau, mai

degrabă, atât Doamna Israel, cât şi Doamna Maryam sunt numai instrumente ale

harului divin. Nu degeaba, textul grecesc al Bunăvestirii o numeşte pe Mariam

ηεταρζηωιέκδ (căreia i s-a făcut o favoare / har). A fi un ascendent al lui Christos

nu este un merit, ci o favoare. Lui Matei i-a plăcut să menţioneze, în aparenţă

fără rost, prihanele unor strămoşi ai lui Christos (incestuosul patriarh Iuda şi

canaanita Tamar, prostituata canaanită Rachab, moabita Rut, adulterul şi

asasinul rege David cu "femeia lui Uria", idolatrul şi dezmăţatul rege Solomon, o

serie de regi încrezuţi ca Roboam, Abia, Ioram, Ozia, sau stricaţi ca Ahaz,

Manase, Amon, Ieconia, Zedechia).

Mulţi dintre aceştia s-au pocăit de faptele lor, dar unii din ei niciodată.

Dacă toţi aceştia au putut fi strămoşii lui Christos, iar Maryam este descendenta

lor naturală, atunci oricare dintre noi putea fi un strămoş al lui Christos. Şi dacă

citeşti Evanghelia, nu poţi să nu observi că Iisus punea mult mai mult preţ pe

rudenia de spirit, decât pe cea trupească. Într-o zi, când El predica înconjurat de

mulţime, cineva L-a anunţat public: „Învăţătorule, Te caută mama şi fraţii Tăi! ".

Răspunsul Lui, imediat şi implacabil, cu adresă precisă către cei care-L căutau, a

fost: „Cine sunt mama Mea şi fraţii Mei? " Şi arătând spre discipolii Lui, a

continuat: „Iată mama mea şi fraţii mei! Oricine face voia Tatălui Meu ceresc,

acela îmi este frate şi soră şi mamă! " (Mt 12:47-50; Mc 3:31-35; Lc 8:19-21).

Replica lui Iisus era justificată, deoarece Evanghelia ne spune că, în timp

ce adversarii lui Iisus tocmai Îl învinuiau de pactul cu diavolul, căzând ei înşişi în

păcatul luciferic, de moarte, al insultării Spiritului, mama şi fraţii Lui Îl căutau

„ca să pună mâna pe El, fiindcă ziceau: 'Şi-a ieşit din minţi! ' " (Mc 3:21-35). Cu

alte cuvinte, şi ei riscau să ajungă la păcatul de neiertat. Evanghelia foloseşte

orice ocazie de a scoate în evidenţă tensiunea religioasă dntre Iisus şi familie. Ai

Lui doreau să Se bucure de o recunoaştere generală a mesianităţii lui Iisus, motiv

pentru care aveau grijă să-I recomande un comportament adecvat (Ioan 2:3-4;

7:3-8).

Când Iisus S-a botezat, nici unul din aceşti fraţi, nici chiar propria Lui

mamă, nu L-au urmat. La botezul lui Ioan au venit corupţii şi prostituatele să se

pocăiască (Mt 21:32), au venit chiar şi unii cucernici ipocriţi, al căror botez a fost

amânat până la o adevărată pocăinţă (Mt 3:7-12). Dar fraţii lui Iisus nu au venit.

Iosif probabil murise deja, fiindcă din copilăria lui Iisus nu mai este menţionat în

evanghelii. Însă Doamna Maryam, o femeie evlavioasă, la cei aproximativ 50 de

ani ai ei, nu a venit la botez. Evanghelia ar fi menţionat-o – de ce nu?

239

Iisus Şi-a făcut discipoli în primul rând dintre botezaţii lui Ioan. Şi de

regulă nu a refuzat pe nimeni care voia să-I fie ucenic. Dar fraţii lui Iisus (Iacov,

Simeon, Iosif, Iuda, cf. Mt 13:15; Mc 6:3) nu s-au alăturat Celor Doisprezece, în

ciuda coincidenţelor de nume, nici surorile (Mt 13:56), nici mama Lui n-au fost

bucuroase de la început de compania galileencelor care Îl ascultau (Lc 23:49.

55). Îţi poţi imagina să ştii că fratele sau fiul tău este Domnul cerului, că a ieşit în

lume spunând şi făcând lucruri uimitoare, iar tu să stai cuminte la vatră?

Mama Maria se pare că s-a alăturat celorlalte Marii în ultimele zile ale

lucrării Lui, şi după ce o aflăm martoră a cruzimilor de pe Calvar, o simţim în

Camera de Sus, printre martorii Celui Înviat. De asemenea este menţionată cu

ocazia Pogorârii Duhului Sfânt, împreună cu rudele lui Iisus. Dar ea nu are un

rol proeminent în evanghelii, decât în textele narative ale naşterii şi copilăriei lui

Iisus. Lângă apostoli este aproape invizibilă, iar când în sfârşit li se alătură, ea nu

este mai proeminentă decât celelalte femei. În ce priveşte prioritatea de a-L

vedea pe Cel Înviat, Domnul a dat-o altei Marii: Magdalenei. Apoi s-a arătat

celorlalte femei, apoi lui Ioan şi lui Petru, apoi pe rând şi celorlalţi, între care

fratelui Său mai mare, Iacov (Lc 24:22; 1Cor 15:7; FA 1:14; Gal 1:19; 2:9). Iisus a

iubit-o în mod sigur pe mama Sa, dar a răsplătit pe cei iubiţi pe măsura iubirii

lor.

Iisus a dat Doamnei Maryam ca şi celorlalţi discipoli, cel mai mare dar,

Spiritul Sfânt, în ziua de Şavuot (Rusalii). Gestul acesta arată că ea avea nevoie

de Spiritul lui Dumnezeu ca şi ceilalţi sfinţi. Ea nu era acolo ca intermediară

pentru ei, ci toţi S-au rugat lui Dumnezeu „în numele lui Iisus. "

După episodul acesta, Scriptura ne descrie cele mai semnificative fapte ale

apostolilor şi epistolele în care se întâlnesc o mulţime de nume de bărbaţi şi

femei care au slujit lui Dumnezeu în generaţia aceea. Dar numele Mariei noastre

nu este menţionat nici printre închinători, nici printre cei care primesc

închinare. Comparând vârsta ei cu a lui Iisus, ea trebuie să fi trăit până spre anii

50-60 ai erei creştine. Apostolul Ioan, luându-şi în serios rolul de fiu (In 19:26-

27, ceea ce arată că "fraţii lui Iisus" nu erau fiii ei), i-a îngrijit bătrâneţea şi, fără

îndoială, Maryam a fost sursa unor informaţii foarte importante din evanghelia

lui Ioan şi din celelalte evanghelii. Cu toate acestea, Ioan însuşi nu menţionează

nimic în evanghelie care să ne facă s-o considerăm mai mult decât ceea ce era. În

epistolele şi în Apocalipsa lui nu se găseşte nici o referire la mama lui Iisus.

Foarte probabil că la data aceea ea nici nu mai era în viaţă. Singura figură

feminină proeminentă în scrierile târzii ale lui Petru şi ale lui Ioan este Ekklesía

lui Dumnezeu (din Roma, din Asia, cf. 1Pt 1:1; 5:13), numită de Ioan εηθεηηή

ησρία (Aleasa Doamnă, 2 Ioan 1:1).

Această tăcere nevinovată a Scripturii în ce priveşte deificarea Mariei este

semnificativă pentru cine ştie să citească. Dar în secolele în care creştinismul a

devenit popular şi apoi dominant politic, când gloatele păgâne şi elitele lor

240

oportuniste au îmbrăţişat noua credinţă, fără a se dezbăra de apetitul politeist,

de nevoia de zei-patroni şi de o Mare Mamă (întrucât divinităţile masculine sunt

mai severe); modesta galileeancă a fost batjocorită de teologi inconştienţi cu

titluri şi calităţi la care nici îngerii, nici apostolii nu visaseră, deşi ea fusese

fericită în rolul de creatură care aşteaptă învierea drepţilor.

În secolul IV a apărut secta coliridienelor, în Arabia, Syria, Asia Mică,

Tracia şi Sciţia.194

Venerând pe Maica Domnului printr-un cult în care i se

ofereau nişte turte sau plăcinte (kollyrides),195

mişcarea marianistă a câştigat

destul de repede minţile femeilor, în ciuda condamnării ei din partea unor

părinţi ca Epifanius (care se împotrivea şi cultului icoanelor). În realitate, cultul

Maicii Domnului este o erezie care a mers în paralel cu creştinismul, la început

condamnată, apoi tolerată şi în final acceptată la sinodul din Efes (cetatea zeiţei

Diana!) în anul 432. Justificat de teologii Bisericii cu o exegeză biblică iluzionistă

şi impusă apoi de statele „creştine" ca ortodoxie, sub pedepsele cele mai feroce,

marianismul nu are totuşi nimic comun cu creştinismul, în afară de pretext.

Pe nedrept a fost condamnat patriarhul Nestorios al Constantinopolei196

fiindcă respingea cultul eretic al Maicii Domnului şi titlul popular, efesean, de

Θεόηοηος (Născătoare de Dumnezeu). Logica adversarilor lui era aceasta: Dacă

Christos nu este doar Om, ci şi Dumnezeu, şi dacă în El cele două naturi sunt

tainic unite, înseamnă că Maria nu este doar mama unui Christos, ci „Maica lui

Dumnezeu". Un singur lucru uitau aceştia, că Christos nu era Dumnezeu datorită

naşterii Lui terestre, ci El era Dumnezeu dintotdeauna, înainte de a Se naşte ca

om. Christos ca om este Fiul Mariei, dar ca Dumnezeu nu are început, nici

sfârşit. Ca Dumnezeu El este Creatorul Mariei, El i-a dat fiinţă. Dacă susţinem în

mod serios că Dumnezeu este Unul în esenţă (οσζία), că prin urmare, în ce

priveşte natura divină Cei Trei sunt Una, atunci prin acest raţionament o facem

pe mama lui Iisus, creatoarea esenţei divine, a Dumnezeirii. Quia absurdum est.

Divinitatea nu a moştenit nimic din natura Mariei, doar s-a unit în chip

tainic cu natura umană, identificându-Se pentru totdeauna cu aceasta.

Identificarea aceasta nu face confuzie între Creator şi creatură. Numai Iisus este

şi unul şi celălalt în aceeaşi Persoană. Maria a rămas la fel de umană prin această

naştere, ca şi înainte de aceasta. Nestorios, pentru a evita absurdul situaţiei, a

crezut că este necesară o mai clară distincţie între cele două naturi ale lui

Christos, pe care le-a explicat ca fiind în atingere (synafia), dar nu în combinaţie,

apropiindu-se de un model de Christos în două persoane.

Chiar dacă patriarhul, din prea multă grijă faţă de conservarea unui

creştinism pur şi practic, a greşit cumva în formularea teoretică a christologiei,

194

A se vedea en. wikipedia. org/wiki/Collyridians. 195

A se observa practica păgână milenară din Orient, descrisă în Ier 7:18; 44:15-27, de a

oferi turte Reginei cerului (Aştarte). 196

A se vedea en. wikipedia. org/wiki/Nestorius

241

în ansamblu el era mai ortodox decât adversarii lui, iar schisma care s-a creat în

sec. V, ducând la naşterea Bisericii Orientale Nestoriene, a mai păstrat pentru un

timp, pe această cale, caracterul antipagan (iudaic) al creştinismului primar: fără

sfinţi, fără icoane, fără credinţă în fantome, fără cultul morţilor, fără cultul

îngerilor, fără cultul Maicii Domnului.197

În bisericile acestea mai ortodoxe,

nestoriene, Maria a rămas cuminte, la locul ei, ca în Bisericile Reformei: Mama

lui Christos (Χρζζηόηoηος), şi nu "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu".

Dar ca să ilustrăm universalitatea prostiei umane, care se manifestă şi în

mediul religios, uneori cu precădere, iată că şi evreimea a simţit nevoia de un

model feminin, şi Sinagoga şi-a confecţionat mituri cu care a îmbălsămat

memoria primei femei cu numele Maryam/Miryam, sora lui Moise. Legislatorul

este auster ca şi Dumnezeul său unic, în legalismul fariseic. Poate tocmai de

aceea se simte nevoia de o mamă, sau cel puţin de o soră năzdrăvană, cu imagine

impresionantă şi atrăgătoare. Citând surse tradiţionale, talmudice, Enciclopedia

Iudaică online,198

arată că sora lui Moise (Maria), după episodul îmbolnăvirii de

lepră din Nu 12:10 nu numai că s-a vindecat, dar chiar a întinerit.

Nu se admite că Maria a păcătuit, vorbind împotriva lui Moise – tot aşa

cum unii teologi creştini se trudesc de secole, în mod penibil, s-o facă pe Maica

Domnului „fără păcat‖ şi „pururea fecioară‖. Sora Maria, zic tannaimii, n-ar fi

intenţionat să bârfească pe Moise (vezi Nu 12:1-2); ea voia ca fratele să-şi ducă

viaţa cu soţia lui şi să crească copii, nimic mai mult (Deut. R. vi. 6).

Resentimentele Mariei împotriva cumnatei, clar afirmate în Biblie, nu sunt

recunoscute de mitomanii tradiţiei iudaice. Faptul că Dumnezeu a lovit-o cu

lepră, încât a trebuit să fie izolată de tabără, n-ar trebui înţeles ca o pedeapsă,

chipurile, ci că Dumnezeu a onorat-o, făcând El Însuşi oficiul de preot pentru ea

(Zeb. 102a). Israeliţii au aşteptat-o şapte zile (Num. xii. 15; Sotah 9b), pur şi

simplu pentru că şi ea cândva aşteptase pe Moise lângă Nil (Ex. ii. 4).

Mai mult, Maria este privită ca fiind Salvatoarea lui Israel (Ex. R. xxvi. 1).

Tot timpul cât a trăit ea, – de fapt, de dragul ei –, Dumnezeu a făcut ca Israel în

pustie să fie însoţit de un izvor călător, de un râu care ieşea din stâncă şi adăpa

tot poporul (Ta'an. 9a). Asemenea lui Moise şi lui Aron, Maria a murit sărutată

197

După teologul ortodox Euseviu Popovici: „Aceste biserici nestoriene se menţinură mai mult timp în floare, iară dela sec. al 15-lea ajun seseră curând la mare decadenţă din cauza invaziilor mongolilor. Numai resturi mici din ele există şi azi. În opoziţie cu ortodocşii ele ţin de predilecţie la datini din biserica veche şi chiar din Legea veche, interzic icoanele şi profesează psyhopannyhitismul, adică doctrina că sufletul dela moartea trupului până la învierea acestuia rămâne tot timpul în o stare de somn. Această doctrină erà agreată de învăţători mai vechi ai bisericii siriene. " (Euseviu Popovici, Istoria bisericească universală, cartea I, vol. 2, în traducerea lui Atanasie Mironescu, Cernica: Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1926; p. 135). 198

Vezi http://www. jewishencyclopedia. com/ articolul Miriam.

242

de Dumnezeu (M. Q. 28a), fiindcă îngerul morţii nu putea s-o ia, iar viermii nu i-

au atins trupul (B. B. 17a).

Fără îndoială, că acestea sunt unele din „miturile evreieşti" pe care Pavel

le dezavuează în pastoralele lui (Tit 1:14; 1Tim 1:4). Dar cele de mai sus sunt

destul de slabe, pe lângă miturile pagano-creştine apărute în era patristică şi

preferate de creştinismul tradiţionalist. Reluând cuvintele lui Iisus către

Samariteancă, ne putem adresa astăzi oricărei biserici care crede că stă lângă

fântâna patriarhală a sfintei tradiţii:

Crede-mă, dragă doamnă, ... că va veni timpul când nu vă veţi mai închina

Tatălui, nici pe muntele acesta, nici la Ierusalim. (Voi, samaritenii, vă închinaţi la

ce nu cunoaşteţi, în timp ce noi, evreii, ne închinăm la ce cunoaştem, fiindcă

mântuirea vine dela evrei). Dar va veni timpul, şi chiar a venit, când adevăraţii

închinători se vor închina Tatălui în spirit şi adevăr; pentru că asemenea

închinători doreşte Tatăl. Dumnezeu este spirit, aşa că oricine se închină Lui,

trebuie să I se închine în spirit şi în adevăr. In 4: 21-24.

Orice diferă de aceste aşteptări ale lui Iisus este o blasfemie, o insultă la

adresa lui Dumnezeu. Iar vinovaţi nu sunt atât de mult credincioşii, care au fost

învăţaţi că Scriptura nu este pentru ei, ci mai ales păstorii lor duhovniceşti, care

au legat un cult păgân în aşa fel încât nici ei să nu-l mai poată dezlega. Astfel, în

loc să nădăjduiască în Iisus Christos, în mila lui Dumnezeu şi ajutorul Sfântului

Duh, poporul nădăjduieşte în „Dumnezeu şi Maica Domnului", învăţând, în

acelaşi timp, să urască pe „jidani‖, pe „sectanţi" şi tot ce mişcă diferit de ce se

aude la „sfânta biserică". Deschideţi însă Evanghelia şi citiţi-o cu atenţie. Iisus

era evreu de-a binelea, iar în calitate de creştin, dacă Îl vreţi astfel, citiţi şi vedeţi

că era (şi a rămas) un protestant tipic. Drept pentru care preoţimea a căutat

pentru El o cruce.

Dar, până la urmă, cum zice Pavel, dacă primul rod din plămădeală este

închinat Domnului, atunci întreaga plămădeală este astfel sfântă (Rom 11:16).

Dacă Iisus este (şi a rămas) evreu, atunci permiteţi-mi blasfemia, în consecvenţă

cu logica patristică, să numesc evreimea „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu. "

Dacă nu sună bine, nici în dreptul Doamnei Maryam nu sună bine.

Oricum s-ar interpreta, Israel este Maica Domnului. În sens fizic, întregul

Israel; în sens spiritual, doar cei credincioşi şi ascultători. Fiindcă „nu toţi cei

care se trag din Israel sunt Israel" (Rom 9:6). La fel, nu toţi cei care se trag de la

Christos şi de la apostoli sunt creştini. judecata lui Dumnezeu îi va lămuri şi pe

unii şi pe alţii. Aceasta ne spune mult cu privire la identitatea Mamei din

Apocalipsă. Este o Biserică într-adevăr Catolică (universală), dar nu Romano-

Catolică, nici Bizantino-Catolică. Ea îşi are centrul în Noul Ierusalim ceresc, în

templul de sus, în preoţia lui Iisus, cerească, unică şi netransmisibilă. Este un

Israel vechi şi nou în acelaşi timp, duhovnicesc, în continuitate de spirit şi de

243

învăţătură, care cântă „cântarea lui Moise şi a Mielului" (Ap 15:3), şi care păzeşte

„poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus" (Ap 14:12).

Sfânta Scriptură şi uzul pedagogic al imaginii

Referat prezentat la un simpozion al Societăţii Biblice Interconfesionale

din România. 15 Noiembrie 2002, Bucureşti

1. Motive biblice şi istorice pentru definirea şi limitarea rolului imaginii

După cum se ştie, şi după cum s-a argumentat de-a lungul mileniilor de

iudaism şi creştinism, în contrast cu cultele politeiste şi materialist-magice,

tradiţia reprezentată de credincioşii Bibliei cunoaşte un uz limitat al imaginilor.

În ciuda vederilor extreme ale islamicilor sau ale unor protestanţi radicali,

imaginea a fost folosită în cultul Dumnezeului adevărat, dar numai cu rol estetic

şi pedagogic. Poporul care stătea în curtea templului nu putea vedea nici o

imagine. Chipurile de „heruvimi‖ înaripaţi pe pereţii interiori ai templului, sau

statuetele heruvimilor confecţionate din aur, ori din lemn de măslin, deasupra

chivotului şi lângă el, nu puteau fi văzute decât de preotul de serviciu şi nu li se

dădea nici o atenţie liturgică. Tămâierea şi aprinderea luminilor nu avea nici o

legătură cu imaginile pur decorative şi simbolice ale heruvimilor, ci se făceau

spre lauda Celui Nevăzut.199

La templul lui Solomon a fost mai multă risipă de imagini: figuri de

heruvimi, de palmieri şi de flori de lotus erau sculptate în lemn pe toţi pereţii

interiori şi pe uşile de la intrare (1Rg 6:23-29.32-35).200 Erau însă doar

ornamente şi simboluri cu scop estetic şi didactic. templul din viziunea lui

Ezechiel are şi mai multe imagini decât al lui Solomon. Toată clădirea şi

dependinţele ei, pereţii interiori şi exteriori erau ornamentaţi cu palmieri şi cu

heruvimi bicefali cu faţă de leu şi de om (Ez 41:16-20. 25). Însă când acelaşi

Ezechiel vede în viziune pe bătrânii iudeilor închinându-se la templul din

Ierusalim înaintea unor imagini de pe pereţi şi tămâindu-le, sau închinându-se

înaintea soarelui, spre răsărit, fapta lor este condamnată ca idolatrie.

Există, fără îndoială, o libertate de iniţiativă lăsată de Dumnezeu şi în cult.

Dar porunca expresă a lui Dumnezeu limitează această libertate. Când Arhiereul

Aaron, intimidat de popor, a admis crearea acelui viţel de aur, nu s-a gândit la

taurul egiptean Hapi sau la vreun alt zeu străin, pentru că el a instruit poporul că

imaginea reprezintă pe Dumnezeul care i-a scos din Egipt, şi a proclamat atunci

chiar o „sărbătoare în cinstea lui Iahwé‖ (Ex 32:4-5).

199

Detalii referitoare la aceste ceremonii se găsesc în cartea Exodului (25:17-22, 26:31-34). De remarcat că heruvimi erau doar pe perdeaua interioara, nevăzută de mulţime, în timp ce perdeaua exterioară era fără aceste ornamente (Ex 36:35-38).

244

Probabil însă cel mai instructiv exemplu este acela al şarpelui de aramă pe

care l-a ridicat Moise pe o lance de steag, la porunca lui Dumnezeu, pentru ca

toţi cei ce fuseseră muşcaţi de şerpii veninoşi, privind la şarpele de aramă să

trăiască (Num 21:8-9). Nu ştim câtă estetică va fi desfăşurat Moise în această

lucrare urgentă, dar semnificaţia didactică a şarpelui de aramă a fost dezvăluită

de Iisus în discuţia cu Nicodim (Ioan 3).

Şarpele de aramă înălţat pe lance era un simbol al lui Iisus Christos Cel

Răstignit, în Care oricine crezând „să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică‖. Moise nu

a instituit nici un cult al acestui simbol cristologic; nu s-a încurajat atingerea,

sărutarea sau tămâierea simbolului. Dar după vreo şapte secole, chipul de aramă

fiind păstrat şi creându-se legende inutile pe seama puterilor pe care le-ar avea,

istoria biblică semnalează un cult al acestei imagini: iudeii îi aduceau tămâie. Şi

Scriptura laudă pe credinciosul rege Ezechia că, printre idolii şi simbolurile

canaanite pe care le-a desfiinţat, a distrus şi acest simbol sacru care devenise o

superstiţie (2 Rg 18:1-8). Şi aceasta nu pentru că era imaginea unei reptile. Prin

Moise, Dumnezeu poruncise clar:

Să nu-ţi faci imagini sculptate sau orice alte reprezentări ale celor din cer, de pe

pământ sau din apele de sub pământ; să nu te închini înaintea lor şi să nu le

slujeşti! Eu Sunt Yahwé, Dumnezeul tău, un Dumnezeu gelos, care caut vina

părinţilor în copiii lor până la a treia şi a patra generaţie a celor ce nu Mă

iubesc, dar celor ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele, le dau har până la a

mia generaţie! (Ex 20:4-6, traducerea mea, după BHS).

„Păziţi-vă cu mare grijă, pentru sufletele voastre! Pentru că n-aţi văzut nici o

înfăţişare în ziua în care v-a vorbit Yahwé la Horeb din mijlocul focului, nu

cumva să vă stricaţi şi să vă faceţi imagini sculptate, orice fel de reprezentări

de chipuri (LXX: ΠΑΣΑΝ ΕΙΚONA), sub formă de bărbat sau femeie, sub formă

de patruped de orice fel, care trăieşte pe pământ, sub forma oricărei păsări

înaripate care zboară în înaltul cerului, sub forma oricărei reptile sau a altei

creaturi care se mişcă pe pământ, sub forma oricărui peşte din apele de sub

pământ! (Dt 4:15-18).

În timpurile Noului Testament îi găsim pe iudei la cealaltă extremă. Nici

pe monede nu erau admise imagini umane. Care a fost însă atitudinea

creştinilor? În timp ce orice compromis cu idolatria păgână era descurajat în

bisericile ascultătoare de apostoli,201

în ciuda faptului că unele grupuri pre-

gnostice îşi permiteau libertăţi mai mari în numele teologiei pe care o promovau

(Ap 2:14. 20), Noul Testament nu are nici o urmă de iconodulie, de cult al

imaginii: nici adorare, nici venerare, nici slujbă, nici cinstire, nici măcar o simplă

menţiune. Şi nu era doar o continuare a tradiţiei mozaice, în virtutea inerţiei: era

201

FA 15:20. 29, 21:25, Rom 1:22-25, 1 Cor 5:10-11, 6:9, 10:7. 14, Gal 5:19-20, Ap 21:8, 22:15.

245

urmarea legitimă a faptului că apostolii au descurajat atât închinarea la sfinţii vii

sau morţi, cât şi închinarea la îngeri.202

În secolele care au urmat, diversitatea teologică şi politică infiltrată în

creştinism, sub semnul „gnozei‖, şi nevoia de a oferi compensaţii spirituale

maselor rapid încreştinate au adus inovaţii care nu sunt nici păgâne în formă,

nici creştine în spirit. Totuşi, primele reacţii împotriva icoanelor în creştinătate

vin din partea unor clerici, învăţători şi păstori ai Bisericii Ortodoxe, atât din

Apus, cât şi din Răsărit.

În primul său volum de Istorie bisericească universală, Prof. Euseviu

Popovici afirmă că în jurul anului 300 „majoritatea învăţătorilor bisericii încă nu

admiteau icoane religioase‖, şi citează exemplul Sinodului de la Elvira (Spania),

care pe la anul 306 „interzice astfel de chipuri pe pereţii bisericilor‖, după care

adaugă: „iar unii învăţători ai bisericii, chiar istoricul Euseviu [... ] caracterizează

imaginile ca o datină păgână, pe care creştinii nu trebuie să o urmeze.‖203

În al doilea volum, Euseviu Popovici arată că spre sfârşitul sec. IV uzul

icoanelor era deja foarte extins, deşi încă se auzeau în Biserică voci care

dezaprobau acest cult sau cel puţin îi scoteau în evidenţă riscurile. Unul dintre

cei mai porniţi adversaţi ai icoanelor, din acea perioadă, citat de Prof. E.

Popovici, a fost Părintele Epifanius din Cipru, care avea chiar porniri

iconoclaste: a rupt cu propria mână icoana pe pânză de la uşa unei biserici.

Dar adevăratul cult al imaginilor, numite icoane (< eikon, chip) avea să

înflorească mult mai târziu şi în primul rând în Răsărit, unde s-a dezvoltat un

cult al icoanelor, cu venerarea sfinţilor zugrăviţi, care primeau astfel plecăciuni,

sărutări, tămâieri, aprinderi de lumânări. Când moda folosirii imaginilor s-a

dezvoltat şi în Occident, la început a trezit reacţii vehemente. Este citat cazul

episcopului Serenus de Marsilia care se opunea acestei inovaţii, în timp ce

contemporanul său, Grigore I, episcopul Romei, susţinea că icoanele ar putea

servi drept „mijloc de intuiţie religioasă şi ca [... ] biblia laicorum et pauperum‖.

Prof. E. Popovici arată că şi în Răsărit, icoanele erau folosite iniţial cu rol

pedagogic şi ornamental, şi că bisericile care s-au separat de ortodoxia imperială

(ex. nestorienii, iacobiţii etc.) au rămas la tradiţia austeră a Bisericii vechi de a

nu încuraja uzul icoanelor.204

După cum se ştie, în ciuda protestelor, marile

biserici din Răsărit şi din Apus au validat în cele din urmă, nu doar prezenţa

icoanelor, ci un cult al lor, atribuindu-le minunate binefaceri spirituale şi fizice,

iar Occidentul a mers consecvent cu această logică până la uzul statuilor sacre. Şi

merită s-o spunem, triumful politic al iconoduliei în sec. VIII se datorează şi

202

FA 10:25-26, 14:13-18, Col 2:18, Ap 19:10, 22:8-9. 203

Euseviu Popovici, Istoria bisericească universală, (trad. de Athanasie Mironescu, fost mitropolit primat), vol. I, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1925, p. 410-411. 204

Id. vol II (Filiala din Mănăstirea Cernica) 1926, p. 222-223.

246

iconoclaştilor, care prin zelul lor netemperat au stârnit reacţia adversă a

mulţimior superstiţioase.205

2. Locul imaginii în bisericile protestante

Imaginea reprezintă, fără îndoială, cel mai frapant mijloc pentru a atrage

atenţia, a ilustra subiectul şi a fixa învăţătura scrisă sau vorbită. Este adevărat,

Reforma a înlăturat cultul imaginilor, odată cu alte inovaţii istorice discutabile.

Dar rolul pedagogic, ilustrativ al imaginii a crescut, în special în forme artistice

tipărite, ca să slujească textul scris. În gândirea protestantă, imaginea nu poate

înlocui niciodată textul Scripturii; ea este doar un aditiv, însă unul foarte benefic,

ceea ce este adevărat în mod special în cazul copiilor. Iar dacă imaginea este vie,

dramatizată, avantajele cresc.

Este semnificativă cartea lui David Morgan,206

care analizează rolul

imaginii în legătură cu preocupările religioase şi artistice în lumea protestantă.

În ciuda îngrijorărilor cu privire la concurenţa pe care imaginea o face cărţii, nici

un for educaţional nu poate neglija utilitatea impactului imaginii asupra fiinţei

umane, chiar când este vorba de cele sfinte.

Acest mijloc educativ în materie de Biblie s-a folosit, cu toate riscurile şi

limitările, chiar în perioada comunistă, cu atât mai mult s-a putut dezvolta în

anii tentativei democratice. În comparaţie cu procentul lor numeric, evanghelicii

din România au, după cum se vede, o bogată activitate educativă, în care rolul

Bibliei este central, iar ilustrarea ei în imagini, pe diferite căi, a fost şi rămâne un

instrument pedagogic major. Majoritatea publicaţiilor, inclusiv a desenelor, sunt

de producţie străină, ceea ce ne obligă la un tribut de recunoştinţă pentru fraţii

noştri de peste hotare, care au contribuit astfel la educarea şi evanghelizarea

copiilor noştri – fără îndoială, cea mai nobilă misiune!

Este, însă, momentul să recunoaştem că, pe viitor, ar merita să edităm mai

mult publicaţii cu totul româneşti, atât ca text, cât şi ca imagine, întrucât talente

autohtone există în toate confesiunile evanghelice. Şi, de ce nu, să încurajăm

creativitatea copiilor şi tinerilor, de orice confesiune, prin festivaluri şi

concursuri de creaţie, în care ilustrarea subiectelor biblice să aibă un loc de

frunte. Trebuie să mai recunoaştem, de asemenea, că educaţia de inspiraţie

seculară (umanistă, postmodernistă, New Age) este mult mai avansată şi mai

convingătoare pentru minţile multor copii şi tineri, prin intermediul mijloacelor

vizuale. Aceasta este o adevărată provocare pentru creştinism. Bătrâna, dar

mereu actuala Biblie are nevoie de mijloace educative în pas cu cele mai înalte

posibilităţi moderne. Să sperăm că viitorul ne va pune la dispoziţie mai mult film

205

A se vedea şi extrasele din William Cathcart, The Papal System: From Its Origin to the Present Time, Menace Publishing Company, Aurora, Mo., 1872, pp. 328-339; http://www. aloha. net/~mikesch/worship_of_images. htm . 206

David Morgan, Protestants and Pictures: Religion, Visual Culture, and the Age of American Mass Production, (New York: Oxford University Press, 1999).

247

artistic, desene animate şi film creat pe calculator, precum şi hărţi, diagrame şi

tot felul de mijloace vizuale de o calitate care să-i atragă pe copii cel puţin la fel

de mult ca şi cele seculare.

După unele estimări interne, în România ar exista între 300.000–

350.000 copii evanghelici de vârste diferite. Înainte de a ajunge la vârsta

credinţei conştiente, a responsabilităţii morale şi a botezului biblic, pentru a

intra în mod oficial în Biserică, educaţia religioasă a copiilor este considerată

strict necesară în mediul evanghelic. În acest context, învăţăturile istorice,

religioase şi morale ale Bibliei sunt predate prin povestiri, cântec, jocuri

specifice, uneori dramă, lecţii şcolare, etc. Lângă acestea, imaginea (ca

reproducere artistică grafică, desen de colorat, creaţie de artă plastică, film clasic

sau realizat pe calculator, etc.) este o modalitate întotdeauna prezentă în

educaţia evanghelică. Ilustraţia grafică se foloseşte ca mijloc de educaţie

religioasă în cămin, în biserică şi în şcoală.

În cartea sus menţionată a lui Morgan se afirmă că, între alţi evanghelici,

adventiştii au fost preocupaţi de rolul educativ al imaginii. Printre primele

ilustraţii adventiste apare tabloul The Way of Life (James White, 1876), reeditat

în formă modificată de Thomas Moran în 1883. Imagistica adventistă din sec.

XIX era predominant didactică, în comparaţie cu a celorlalţi evanghelici. Abia

după 1890, editurile adventiste au început să inunde piaţa cu publicaţii ilustrate,

larg apreciate de toţi americanii. Deşi adventiştii n-au publicat o traducere

proprie a Bibliei, cu atât mai puţin una ilustrată, ei au publicat, în schimb, multe

cărţi, broşuri şi reviste, în care imaginea, ilustrând subiecte sau învăţături biblice

s-a folosit tot mai mult.

Lumea imaginii este lumea copilului. Să-i lăsăm şi pe această cale pe copii

să vină la Iisus, „fiindcă a lor este Împărăţia cerului!‖. Sau, parafrazând pe

Apostol Pavel când vorbea despre prioritatea harismei profetice asupra harismei

limbilor (Cf. 1 Cor 14:39-40), putem spune: „Aşadar, fraţilor, fiţi pasionaţi de

textul Scripturii, fără să împiedicaţi uzul legitim al imaginilor. Dar toate să se

facă în mod decent şi în ordine.‖

Imaginea şi cuvântul, cuvântul şi imaginea, sunt doar forme de expresie şi

transmitere ale aceluiaşi mesaj divin. Ele sunt de aceeaşi natură, se explică una

pe alta, dar imaginea pedagogică va sluji întotdeauna cuvintele şi Cuvântul. În

timp ce religia Bibliei nu-şi poate permite un cult al imaginii, ori un cult al

textului, ambele vor folosi la edificarea Bisericii în care toată slava aparţine lui

Dumnezeu, Căruia Îi aducem închinarea noastră în spirit şi adevăr, prin Iisus

Christos.

„A binecuvântat şi sfinţit ziua Z"

07 iunie 2008

248

1. Ce este binecuvântarea

Există diverse sensuri teologice sau populare, cu care sunt umplute aceste

două verbe: binecuvântat şi sfinţit. Termenii sunt folosiţi astăzi exclusiv în

limbajul religios, dar Biblia îi ia din limbajul popular.

„Bine-cuvântarea" (blago-slovirea) este antonimul blestemului şi înseamnă

urare de bine (Gn 24:60), o urare în care este implicat Dumnezeu ca izvor al

oricărui bine. Cineva poate binecuvânta pe Dumnezeu, adică îşi poate exprima în

mod direct, prin rugăciune, dorinţa ca Dumnezeu să fie lăudat, vorbit de bine

(„Binecuvântat / lăudat să fii Tu Doamne! " Ps 119:12) -- aşa cum încep mai toate

rugăciunile iudaice (Baruch atta Adonai!), motiv pentru care rugăciunea de

mulţumire (la masă etc.) se mai numeşte berakhá. În mod indirect spunem:

"Dumnezeu să fie lăudat! ".

De asemenea, cineva poate binecuvânta pe semenul său, adică îi poate ura

de bine: „Să-ţi dea Dumnezeu sănătate!" Sau, simplu: „Sănătate!".

Salutul este o urare/binecuvântare de fiecare zi. Există însă şi urări

speciale, făcute într-un cadru solemn, religios, care înseamnă invocarea harului

lui Dumnezeu în favoarea cuiva. Există, în fine şi binecuvântarea lui Dumnezeu

asupra cuiva. Dar când Dumnezeu este Cel care urează de bine, El nu invocă o

putere mai înaltă care să împlinească urarea, ci urarea Lui este promisiune pe

care El Însuşi Se leagă s-o împlinească. De aceea, termenul de „binecuvântare" s-

a extins şi asupra rezultatelor binecuvântării, aşa cum este cazul altor termeni

din limbile biblice sau din limba română.

Binecuvântarea este, de regulă, condiţionată, ca şi blestemul. Dumnezeu

decide continuarea binecuvântării sau a blestemului, cu condiţia credincioşiei

(Dt 11:26-28; 23:5; Pr 26:2; Mal 3:10). Dar binecuvântarea, ca expresie a iubirii

lui Dumnezeu, are şi aspecte necondiţionate. Unele binecuvântări fizice vin şi

peste buni şi peste răi (Mt 5:45).

Binecuvântarea divină se dă şi altor creaţii, nu doar persoanelor. Tot ce

ţine de universul existenţei omului lui Dumnezeu este binecuvântat:

vieţuitoarele lumii, munca şi roadele ei, hrana zilnică (Gn 1:22; Ex 23:25; Dt

7:13; 28:4-5. 8. 12; Iov 1:10; Ps 65:10), rodul viţei (Is 65:8), averea celui

credincios, posesiunile (2S 6:12; Pr 20:21), locuinţa (Pr 3:33). Bunurile spirituale

sunt, de asemenea bnecuvântate: judecata bună (1S 25:33), cetatea sfântă (Ier

31:23), împărăţia mesianică (Mc 11:10; 2S 7:29).

Pe lângă acestea, timpul însuşi, ca măsură a vieţii, este binecuvântat.

Oamenii îşi binecuvântau sau îşi blestemau zilele lor, după caz (Iov 3:1. 3; Ir

20:14). Iar Creatorul lumii, de la început a binecuvântat în mod special ziua a

şaptea între toate zilele săptămânii (Gn 2:1-2; Ex 20:11).

249

2. Moştenitorii binecuvântării

Binecuvântarea este o temă obsesivă, dominantă în scrierile lui Moise.

Cărţile cu cele mai frecvente referiri la binecuvântare sunt Geneza (0, 244 %),

Psalmii (0, 213 %) şi Deuteronomul (0, 194 %). Este specifică Genezei tema

binecuvântării întâiului născut. Primul băiat moştenea parte dublă la împărţirea

averii părinteşti (Dt 21:17), deoarece era desemnat să moştenească şi autoritatea

şi responsabilitatea patriarhală faţă de familia, clanul sau tribul pe care-l

reprezenta. El era „domnul fraţilor lui", fratele mai mare (Nenea, Bădia).

Aceste drepturi erau transmise printr-un act solemn de binecuvântare, cu

aşezarea simbolică a mâinilor, şi se rostea uneori sub inspiraţie profetică, cu

invocarea numelui lui Dumnezeu. Până la Moise, legea întâiului născut avea atât

valoare civilă (social-politică), precum şi religioasă. Întâiul-născut era preot şi

domn, uneori şi profet. La alte popoare, oficiul patriarhal de rege-preot s-a

păstrat mai bine de un mileniu după Moise.

Întrucât nu întotdeauna primul născut era primul şi în virtuţile spirituale,

patriarhii, sub călăuzirea lui Dumnezeu, dădeau dreptul de întâi născut unui alt

fiu, mai tânăr. Alteori, Dumnezeu Însuşi lua iniţiativa de a alege pe un altul decât

alesul naturii. Nu de puţine ori, preferinţa divină trezea invidia şi ostilitatea

fratelui mai mare, a celui cu dreptul de rege-preot, ostilitate care putea duce

uneori până la vărsare de sânge. Următoarele cazuri sunt emblematice:

Cain şi Abel (Dumnezeu a preferat pe Abel, cu jertfa ascultării din

credinţă: Gn 4:3-5; Ev 11:4)

Sem, Ham şi Iafet (Este neclară ordinea naturală, dar Sem pare să nu fi

fost cel mai mare: Gn 9:26; 10:21; 11:10).

Elam, Aşşur, Arpacşad, Lud, Aram (Gn 10:22. 24; 1Cr 1:24-27). Deşi

Elam este trecut ca fiind întâi-născutul lui Sem, patriarhii monoteişti

provin din linia lui Arpacşad.

Avram, Nahor şi Haran (Gn 11:26-27; 12:4). Din calcule reiese că Avram

nu era cel mai mare, deşi pe el l-a ales Dumnezeu.

Isaac şi Ismael (1Cr 1:28; Gn 16:11; 17:19). Fiul mai tânăr a fost preferat,

atât pentru caracterul lui, cât şi pentru că era al primei soţii (Gn 21:10;

25:5-6).

Iacov şi Esau (Gn 25:26-27; Rom 9:13). Erau gemeni, dar Iacov se

născuse al doilea. Dumnezeu l-a ales pe Iacov de la naştere.

Ruben, ... Levi, Iuda, ... Iosif (Gn 37:2-3; 48:5; 49:8-10. 26; 1Cr 5:1-2).

Iacov a preferat de la început până la sfârşit pe Iosif, primul născut al

soţiei alese, şi lui i-a dat în final partea dublă şi poziţia de domn.

Efraim şi Manase (Gn 48:14-20; Dt 33:17; Ir 31:9). Efraim era, de fapt, al

doilea născut, dar a primit întâietatea.

250

Principiul moştenirii binecuvântării a rămas acelaşi în continuare.

Criteriile Lui Dumnezeu sunt neschimbătoare. Şi în Israel, Dumnezeu a respins

pe unii şi a acceptat pe alţii.

Iuda şi Iosif / Efraim (ca triburi: Ps 78:67-68; Os 4:17). Deşi Dumnezeu

alesese pe Iosif, al cărei prim moştenitor era Efraim, mai târziu

Dumnezeu a renunţat, şi a dat întâietate lui Iuda. Mai târziu, Efraim

împreună cu majoritatea triburilor evreieşti au dispărut din istorie, din

cauza necredincioşiei lor. Iar tribul lui Iuda, împreună cu Beniamin, Levi

şi resturi din alte triburi, a continuat să reprezinte poporul lui

Dumnezeu. Mai târziu, şi aceştia sunt selectionaţi de condiţiile exilului

babilonian şi ale repatrierii. Venirea lui Messia, în persoana lui Iisus din

Nazaret, precum şi Evanghelia vestită de apostolii Lui prin Duhul Sfânt,

au fost ultima ocazie a lui Israel ca popor ales.

Israel şi Biserica (poporul ales: Ier 6:10; 9:26; Mc 12:9; 21:43; Rm 2:28-

29; 9:6-13; 10:12; Gal 3:28; 6:15-16; Col 3:11; Lc 15:11-32). Un „popor"

ales nu pe criterii etnice sau rituale, ci pe criterii spirituale (Ev 12:23).

Respingerea Evangheliei şi persecutarea creştinilor a făcut ca dreptul de

întâi-născut să treacă de la Israel, la Biserică:

Dar istoria s-a repetat şi în cadrul Bisericii. Nu tot ce se numeşte Biserică

este Biserica lui Dumnezeu, chiar dacă „a fost odată":

Biserica istorică şi Rămăşiţa Bisericii (2Pt 3; Rm 11:22; 2Tim 3:1-5. 12-

17; 4:1-4; Ap 2:9; 3:9; 12:17; 14:12). Biserica se identifică pe criterii

spiritual-morale, nu pe criterii instituţional-mistice, politice, majoritare,

tradiţionaliste.

3. Binecuvântarea de „întâi-născut" a sabatului

Înainte de primele referinţe la binecuvântarea dreptului de întâi născut,

Geneza ne vorbeşte despre binecuvântarea întregii creaţii:

Binecuvântarea vieţuitoarelor (Gn 1:22), în vederea înmulţirii lor.

Binecuvântarea primei perechi umane (Gn 1:28), ca să se înmulţească şi

să guverneze natura.

Binecuvântarea zilei a şaptea (Gn 2:3), ca repaus fizic şi spiritual pentru

om (Mc 2:27).

Autorul nu menţionează binecuvântarea pentru fiecare creatură, de fiecare

zi, deşi rezultă din alte locuri că toate sunt binecuvântate de Dumezeu. Ziua a

şaptea a săptămânii este tratată ca şi cum ar fi o fiinţă vie, care încoronează seria

binecuvântărilor de la Creaţie, şi care are parte nu numai de binecuvântare, ci şi

251

de sfinţire. Expresia "binecuvântat şi sfinţit" este unică în Biblie, referindu-se în

mod exclusiv la sabatul săptămânal, de două ori (Gn 2:3; Ex 20:11).

Perioada Creaţiei are 7 zile şi se subliniază că a rămas de atunci ca

exemplu de program de muncă şi odihnă pentru om. Fiecare zi a Creaţiei are

frumuseţea ei şi unicitatea ei. Se poate dezbate la infinit dacă ziua apariţiei

luminii (I - „duminică") este superioară zilei apariţiei aştrilor pe cer (IV -

„miercuri"), sau dacă nu cumva ziua în care Dumnezeu a creat prima pereche

umană şi a făcut prima nuntă (VI - "vineri"). Dumnezeu însă nu a hotărât să

celebreze creaţii disparate, singulare, nici măcar extraordinara creaţie a omului.

Binecuvântarea de cea mai mare zi din săptămână, n-a primit-o prima zi, în

ordine cronologică, ci ultima, a şaptea.

Acest tipar ne aminteşte de alegerea lui Iacov, care trece peste primii şase

fii ai Leii (facem abstracţie de fiii sclavelor) şi îl alege pe al şaptelea fiu, pe Iosif,

fiul Rahelei. De asemenea, la alegerea unui rege dintre fiii lui Işai, Samuel este

silit să-i treacă în revistă pe toţi (1Cr 2:13-15; 1S 16:6-10: Eliab, Abinadab,

Şama/Şimea, Netaneel, Radai, Oţem), după care, să-l ungă în final pe al şaptelea,

pe ciobănaşul David, puţin apreciat în propria familie (1S 16:11-13; Ps 27:10).

Iisus, de asemenea, contestat de fraţii Săi, era cel mai tânăr din familie, al

şaptelea sau mai mult (Iacov, Iosif/Iose, Simon, Iuda, şi cel puţin două surori:

Mt 13:55-56; Mc 6:3).207

Iisus era primul şi singurul născut al Mariei.

Este evident că, într-un ciclu de 7 zile, neîntrerupt, singura zi comemorativă şi

distinctivă care poate menţine relevanţa şi semnificaţia săptămânii este ultima.

Dacă Dumnezeu ar fi creat o săptămână în care toate zilele să fie la fel, lipsa de

distincţie distruge însăşi ideea de ciclu săptămânal. Săptămâna şi sabatul sunt de

nedespărţit. Odihna, sărbătoarea, vin ca o încununare a muncii, nu invers.

Dumnezeu a binecuvântat astfel ultima zi, cea care poartă numărul simbolic al

lui Dumnezeu. De aceea se şi spune: „Mai bun sfârşitul... decât începutul...! "

(Ecl 7:8). Sau: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic! " (Rm 9:12), „... cei din

urmă vor fi cei dintâi! " (Mt 19:30), „Cel mai mic între voi..., acela este mare! "

(Lc 9:48), „cel mai neînsemnat dintre apostoli...[ dar] am lucrat mai mult decât

toţi! " (1Cor 15:9-10).

Ca semn că sabatul este binecuvântat în mod special, el a primit o parte

triplă de jertfe (şase miei pentru arderea de tot în sabat: Nu 28:9-10, în

comparaţie cu cei doi miei de fiecare zi: Nu 28:4), subliniind astfel semnificaţia

207

Fraţii aceia, numiţi pe nume în Evanghelie, erau doar fiii lui Iosif, după cele mai mari

probabilităţi. Iosif era, cu siguranţă, mult mai în vârstă decât Maria, deoarece a dispărut din

povestirea evanghelică de mult, înainte de botezul lui Iisus. Această tăcere cu privire la el nu

se poate interpreta altfel, decât că murise deja. Fiii lui Iosif, în acest caz, erau dintr-o

căsătorie anterioară, de care Iosif a fost dezlegat prin moartea soţiei. Era destul de obişnuit în

antichitate ca femeile să moară la naştere.

252

lui evanghelică. De asemenea, cele 12 pâini prezentate Domnului erau aduse şi

schimbate în fiecare sâmbătă (Lv 24:8).

În timp ce ziua întâi, pe motive teologice obscure, aduse de unii Părinţi

(ziua luminii, ziua a opta, ziua învierii etc.), a devenit dominantă în Biserică,

impunându-se prin metodele Celui Rău (minciuna şi constrângerea), ziua a

şaptea, ultima, Cenuşăreasa, este totuşi singura unsă ca regină a zilelor. Tratată

şi astăzi ca "ultima" chestiune care ar merita discuţie în teologie, Dumnezeu o va

aduce în curând în prim plan, ca test universal al ascultării care vine din credinţă

şi iubire, ca semn universal al protecţiei divine pentru poporul lui Dumnezeu în

timpul ultimelor plăgi, ca stindard al eliberării şi al adevăratei libertăţi (Ap 7:2-

3; 11:19; 12: 17; 14: 7. 12; Iac 1:25).

4. Sfinţenia permanentă a sabatului

Unii credincioşi care n-au învăţat să citească Biblia cu adevărat, nu văd

nimic deosebit în expresia mozaică din Gen 2:1-3. Ei spun: Acolo scrie că

Dumnezeu a binecuvântat-o şi a sfinţit-o. Dar nu că ar fi fost dată omului o

asemenea poruncă!

O asemenea logică este de necrezut. În primul rând, Creatorul Însuşi,

acelaşi Dumnezeu, când vorbeşte de pe Sinai, poruncind, explică (Ex 20:8-11 ):

Adu-ţi aminte de ziua sâmbetei, ca s-o sfinţeşti. Şase zile să lucrezi şi să-ţi faci

tot lucrul tău. Dar ziua a şaptea este sabat în cinstea lui Iahwé, Dumnezeului tău:

să nu faci nici-o lucrare în ea – nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău,

nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut

Iahwé cerul, pământul, marea şi tot ce e-n ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit:

de aceea a binecuvântat Iahwé ziua sâmbetei şi a sfinţit-o. "

Ce altceva înseamnă sfinţirea acestei zile, dacă nu o deosebire ai ei de

zilele profane, în care ne ocupăm cu lucrurile noastre, bune dar seculare,

trecătoare. Dacă în celelalte zile muncim pentru câştigarea existenţei, ne mai şi

distrăm uneori sau ne concentrăm mintea şi conversaţiile la subiecte obişnuite,

sfinţirea înseamnă încetarea acestor lucruri şi dedicarea întregii zile unor

preocupări contemplative, religioase, festive şi caritabile, de împrospătare

spirituală şi fizică.

Sfinţirea unei zile din partea lui Dumnezeu înseamnă mai întâi că El

Însuşi a tratat-o diferit de celelalte zile, nemaicreând nimic, ci bucurându-Se de

existenţa şi menţinerea propriei creaţii. În al doilea rând, sfinţirea sabatului din

partea lui Dumnezeu înseamnă şi faptul că El l-a dedicat, l-a consacrat ca un

memorial al iubirii, puterii şi înţelepciunii Lui creatoare. Dumnezeu nu a făcut

săptămâna pentru sine, ci ca exemplu pentru om. El putea crea totul într-o clipă.

Dar pentru a lăsa omului exemplu, Dumnezeu a făcut o creaţie în şase zile şi,

pentru acelaşi motiv, S-a odihnit în ziua a şaptea.

253

Sabatul biblic (sâmbăta) a fost de la facerea lumii binecuvântat şi sfinţit.

Este posibil, oare, ca Dumnezeu să retragă sâmbetei binecuvântarea

pe care i-a dat-o de la început? David se ruga: „Binecuvântă, dar,

casa robului Tău, ca să rămână veşnic înaintea Ta, fiindcă ceea ce

binecuvânţi Tu, Iahwé, rămâne binecuvântat în veci! "(1Cr 17:27). În

Christos, care este „mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat în

veci", dinastia lui David s-a înveşnicit, şi făgăduinţa lui Dumnezeu s-a

împlinit (Rom 9:5; 2Cor 11:31). Creatorul este binecuvântat în veci

(Rom 1:25). Are cineva dreptul de a transforma binecuvântarea

Creatorului în blestem, sau a o transfera asupra altor lucruri?

Este posibil, oare, ca sfinţenia dată de Dumnezeu zilei alese de El de

la început, să înceteze cumva, sau să fie transferată asupra altei zile?

Oamenii sfinţi îşi pot pierde sfinţenia, prin necredinţă şi neascultare.

Dar instituţiile spirituale ale lui Dumnezeu, odată declarate sfinte, nu

pot fi considerate profane.

Este posibil, oare, ca ziua aleasă de Dumnezeu pentru a încorona

săptămâna lucrărilor pe care El le-a declarat "nespus de frumoase şi

bune" (Gn 1:31), să-şi înceteze valabilitatea?

Este posibil, oare, ca Dumnezeu, care a dăruit omului, în Paradis,

munca, sabatul şi căsnicia, să renunţe la vreuna din ele, înainte de

sfârşitul lumii? Omul a inventat în schimb lenevia, hoţia,

sclavagismul, impunerea celibatului, sexul liber, relaţiile gay, iar în

locul sabatului a pus mai multă muncă pentru unii, mai multe

distracţii pentru alţii, sau a înlocuit sâmbăta cu o zi despre care se

zice că este sfântă, dar nimeni nu ştie exact cine a sfinţit-o, cu ce

ocazie, în ce pasaj biblic s-a făcut transferul, şi în ce constă sfinţenia

ei.

Este posibil, oare, ca Dumnezeu să anuleze sărbătoarea instituită de

El înainte de Cădere, din cauza abrogării unor legi instituite mult mai

târziu, cu privire la păcat?

Este posibil, oare, ca Dumnezeu, care a dat oamenilor sabatul, pe

vremea când nu exista nici un popor, să-l desfiinţeze odată cu

sistemul legal al statului evreu?

Este posibil, oare, ca Christos, Dumnezeul Creator al lumii şi al

sabatului (In 1:3; Col 1:16-17), venind în trup omenesc, să aleagă o

altă zi de închinare, mai plăcută firii omeneşti, şi opusă zilei care Îi

dezvăluie divinitatea?

Avea nevoie, Domnul Christos, de o comemorare săptămânală a

învierii Lui, când creştinii deja practicau o comemorare anuală? Şi

dacă are fi absolut necesară sărbătorirea săptămânală a învierii, este

254

nevoie, oare, ca aceasta să submineze şi să înlocuiască sabatul

Domnului?

Dacă oamenii au ales o altă zi săptămânală de repaus şi închinare,

sub pretextul Învierii Domnului, de ce nu comemorăm săptămânal şi

moartea Domnului, ba chiar şi naşterea Lui? Cu ce sunt mai puţin

importante naşterea şi jertfirea Lui? De ce se aşează astfel minunea

supremă a puterii Lui mai presus de minunile supreme ale iubirii

Lui?

Prin sărbătoarea săptămânală, trebuie să comemorăm, oare, un

eveniment (Creaţia, Mântuirea, etc.), sau îl sărbătorim pe Acela care

este singurul Mântuitor, pentru că este Creatorul?

Nu cumva, prin înlocuirea sabatului lui Dumnezeu, cu sabatul

Bisericii şi al Imperiului „preacreştin", dăm pe faţă un spirit păgân, o

teologie ocultă şi o îndrăzneală blasfematoare?

Dacă prima carte a Bibliei ne învaţă de la început respectarea sabatului,

ultima ne transmite acelaşi semnal:

11:19 În clipa aceea s-a deschis templul ceresc al lui Dumnezeu, şi s-a văzut

chivotul208

legământului Lui în templul Lui. Şi au urmat fulgere, glasuri, tunete,

cutremur şi mare grindină.

12:17 Atunci Balaurul s-a mâniat pe Femeie şi s-a dus să facă război cu cei care

mai rămăseseră din sămânţa ei: păzitorii poruncilor lui Dumnezeu, care au

mărturia lui Iisus.

14:7-12 „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă,

că a venit ceasul Judecăţii Lui,

şi închinaţi-vă Celui Care a făcut cerul şi pământul,

marea şi izvoarele apelor!”

[...] Dacă se închină cineva Fiarei şi Chipului ei,

şi primeşte semn pe frunte sau pe mână,

va bea şi din vinul furiei lui Dumnezeu,

[....] Aici se vede statornicia sfinţilor

care păstrează poruncile lui Dumnezeu

şi credinţa în Iisus!”

Apa sâmbetei

Multe lucruri la români se duc „pe apa sâmbetei". De unde moştenim noi

această expresie originală?

Răspunsul este simplu, la prima vedere. În mitologia românească

populată cu zâne şi feţi-frumoşi, precum şi cu zmei şi zgripţoroaice, care ne-au

încântat şi descântat copilăria, există imaginea unui fluviu imens, hotar între

208

Chivotul Domnului întregului pământ: Ios 3:11, 13; Ps 97:5; Mi 4:13; Zah 4:14; 6:5.

255

tărâmul acesta şi celălalt, oarecum asemănător cu Styxul elinesc, pe care-l

traversează în luntrea lui Charon, sufletele celor dispăruţi. Prin urmare, ceva

care se „duce pe apa sâmbetei" înseamnă ceva dus pentru totdeauna.

Până aici totul este clar. Dar în ce context se întâlneşte această apă mitică?

Şi de ce se numeşte apa sâmbetei şi nu apa Sfintei Duminici, ori a Sfintei

Miercuri, ori a Sfintei Vineri?

Apa sâmbetei, în folclorul românesc, este un element cosmologic

fundamental. Lumea este împărţită în tărâmul acesta şi tărâmul celălalt, care

este, fie subteran, fie îndepărtat. Râul acesta este hotarul dintre lumea văzută şi

lumea nevăzută. Sub influenţa creştinismului, tărâmul celălalt a devenit

echivalent cu Paradisul din Geneză (cap. 2), unde se vorbeşte, de asemenea

despre un fluviu primordial care uda Paradisul cel aşezat în Răsărit; şi asociat de

asemenea, cu Paradisul Apocalipsei (cap. 22), care este descris în interiorul

Cetăţii care se va coborî pe pământ, şi în care se păstrează, Arborele Vieţii şi Râul

Vieţii, unde fericiţii vor locui în veci cu Dumnezeu.

După Kernbach, care citează pe Niculiţă-Voronca,209

Apa sâmbetei

este patronată de Sfânta sâmbătă, o personificare a zilei cu acelaşi nume,210

şi

izvorăşte de sub rădăcinile Bradului Lumii, înconjoară pământul de mai multe ori,

şi se varsă în iad (mai degrabă o aluzie la subteran, cf. lat. infernum = ţinutul de

jos), în lumea cealaltă, prin Sorbul Pământului, exact cum făcea râul Genezei

(2:11. 13), care „înconjura" mai multe ţări, dar nu se menţionează în ce mare se

vărsa - lăsând astfel imaginaţiei posibilitatea de a-i crea un sorb terestru.

Imaginea are conexiuni cu cosmologia ebraică, unde toate izvoarele vin din

Tehom (Abyssos). Iar fluviul Paradisului izvora dintr-un ţinut muntos (prin

urmare, de sub brad!), numit Eden.211

Tărâmul Blajinilor

Poveştile spun că dincolo de Apa Sâmbetei, pe nişte insule la capătul

pământului, sau undeva sub pământ, pe celălalt tărâm, locuiesc aşa-numiţii

Blajini, sau Rohmani, oamenii dintâi, paşnici, virtuoşi, lipsiţi de griji, identificaţi

cu urmaşii biblicului Set (Gen 4:26; cap. 5-6 „fiii lui Dumnezeu"), sau asociaţi cu

facerea lumii şi cu susţinerea stâlpilor pământului (vezi „fiii lui Dumnezeu" din

Iov 38:6-7), ocupându-se doar cu postul şi rugăciunea, trăind complet goi şi

209

Kernbach, Victor (1989), Dicţionar de mitologie generală (Bucureşti: Editura Ştiinţifică

şi Enciclopedică), p. 38; Niculiţă-Voronca, Elena (1903), Datinile şi credinţele poporului

român (Cernăuţi: I. Mihalcea), p. 1002. 210

Aşa cum în acelaşi folclor, de datină ortodoxă, avem Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri şi

Sfânta Duminică. 211

Această origine biblică a imaginii Raiului, face ca numele de „grădină verde" („loc cu

verdeaţă‖) să aibă o justificare perfectă. Românul, frate cu codrul (adică cioban şi haiduc), nu

şi-ar fi imaginat Raiul ca pe o grădină. Expresia se datorează influenţei creştine, ca şi ideea că

acolo nu se face noapte (Apocalipsa 22:5).

256

fericiţi, mâncând numai verdeţuri, întâlnindu-se cu soţiile lor doar o dată pe an,

în perioada de Paşti, în vederea procreerii.

În unele versiuni, Blajinii sunt blonzi, sau mai sunt numiţi Oamenii Roşii,212

în altele sunt nişte fiinţe subterane cu cap de şoarec. Imaginea lor pendulează

între sfinţi şi retardaţi, care în imaginaţia populară nu diferă prea mult. O

versiune interesantă îi identifică pe Blajini cu urmaşii celor care (egipteni, sau

evrei?) n-au mai reuşit să traverseze marea, când Moise a despărţit apele.

Aceştia au rămas pe o insulă foarte aproape de Rai, pe unde trece apa sâmbetei.

Numele de Blajini este slavon (srb. blajen = fericit; blag = blând, omenos).

Într-o altă variantă,213

Blajinii ar fi un neam de creştini care locuiesc neîmbrăcaţi

prin livezile unei insule, hrănindu-se doar cu fructe. Este explicabil că românii i-

au „încreştinat" pe aceşti blajini, a căror imagine idealizată a permis această

identificare. Blajinii sunt fiinţe miloase şi cuvioase, nişte oameni de demult, cu o

credinţă mai curată decât a actualilor pământeni, şi care, la sfârşitul lumii, se vor

întoarce pe pământ. De ce să nu se întoarcă?

Numele de Rohmani, după unii ar fi traco-dacic, de la supranumele Zeind-

Roymenos (Sfântul Luminos) dat Cavalerului Trac, o zeitate foarte prezentă în

antichitatea dobrogeană, oltenească şi transilvană, precursor al Sfântului

Gheorghe.

După alţii, numele de Rohmani (numiţi şi Rugmani, Rocmani,

Rahmani) ar deriva de la imaginea călugărilor Brahmani.214

S-a putut observa o

asemănare a lor cu descrierea Nagomudrilor (slav. înţelepţii goi) din romanul

popular Alixandria, descoperiţi de Alexandru Macedon în India. Aceştia ar fi

nişte grupuri de yoghini pe care grecii i-au numit gymnosofişti - înţelepţii goi. Se

ştie că exista într-adevăr o sectă jainistă de asceţi goi în India, numită

digambara.215

Cum Alixandria ne-a parvenit prin filieră sârbă,216

ca şi alte piese

literare vechi, nu este de mirare că acei „înţelepţi goi" au fost numiţi Blajini, sau

că Alexandru ar fi întâlnit în India „(B)rahmani".

Blajinii sunt pomeniţi în tradiţia populară în sâmbăta Morţilor şi în

Duminica Tomei, care se numesc Paştele Blajinilor, la o săptămână după Paştele

212

Cf. gr. xanthos genos (neamul roşu/blond), din Memoriile lui G. Sphrantzes, dintr-o

exegeză bizantină la Isaia 21:16, unde apare o aluzie la ruşi, pe care grecii îi aşteptau ca

eliberatori ai lor de sub turci. Dar este posibilă şi asocierea cu Adam (ebr. adom = roşu), ca o

aluzie la oamenii dintâi, goi, cu pielea roşcată (semn al sănătăţii). 213

S. F. Marian, Sărbătorile la Români, Bucureşti, 1901: 171. 214

Cf. Ignaz J. Hanusch (Die Wissenschaft des slavischen Mythus, Lemberg, 1842). 215

A. Oişteanu, „Rohmans-Brahmanes. Le voyage d‘un motif à travers l‘espace et le temps‖,

în Ethnologica, Bucureşti, 1983: 142 216

N. Cartojan, in Cărţile populare în literatura românească, vol. I (Bucureşti, 1974: 273-

274).

257

propriu-zis, ceea ce sugerează că la origine, Blajinii/Rohmanii sunt reminiscenţa

unui cult al strămoşilor, al morţilor. 217

O altă origine posibilă a numelui de Rohmani, care se întâlneşte cu

precădere în nordul Bucovinei, este denumirea ruteană a Blajinilor: Rahman,

care după Cartojan,218

ar fi o formă coruptă din prototipul „Brahman" întâlnit în

redacţiile bizantine şi neogreceşti ale Alixandriei.

Observaţi însă şi relaţia dintre Blajini, Paşti şi sâmbătă. Rachman însă este

un cuvânt ebraic medieval, care înseamnă „milos", „îndurător", adjectivul prin

care este descris Dumnezeu în ebraică şi în arabă. Destul de aproape de numele

Rohmani şi de caracterul acestora.

Tărâmul subteran al Blajinilor are unele asemănări cu mitul budist despre

Shambhala, o lume tainică, fie subterană, fie terestră (dar inaccesibilă, cu excepţia

iniţiaţilor), unde locuiesc iluminaţii mistici şi curaţi. Când lumea va ajunge la

culmea lăcomiei şi violenţei, iluminaţii vor ieşi să zdrobească forţele pământeşti

ale întunericului şi să instaureze o eră de aur în lumea noastră. Shambhala

înseamnă „Loc de odihnă" (sau: pace / linişte / fericire), iar Shamba / Shambe /

Shambi este numele sâmbetei în diverse limbi indo-iraniene. Este posibil să aibă

această denumire vreo legătură cu Apa sâmbetei?

Sambation, râul care sâmbăta se comportă diferit

Cea mai fascinantă ipoteză a originii acestui mit, din punctul meu de

vedere, este relaţia dintre Apa sâmbetei şi Sambation (Sanbation / Sabbation),

râul din legenda foarte răspândite şi diversificată a evreilor. Sambationul este de

asemenea un hotar între lumea cunoscută şi o lume îndepărtată, imaginară, în

care ar trăi urmaşii celor zece triburi evreieşti pierdute. Este un râu repede şi

tumultuos în zilele de lucru, dar sâmbăta se odihneşte.

Anumite versiuni medievale ale povestirii Alexandria menţionează că

Alexandru a întâlnit râul Sambation din scrierile evreilor, în călătoriile lui.219

Doar că scriitorul Alixandriei, ca bun creştin, nu avea de unde să ştie că

Sambationul nu curge sâmbăta. Bine cel puţin că i-a reţinut numele.

O versiune a legendei iudaice este evocată de Josephus în Războiul iudeilor

(vii. 5, §1). Când Titus îşi mâna robii evrei prin Siria, a întâlnit un râu neobişnuit,

care seacă timp de şase zile, dar în ziua a şaptea (sâmbăta), în mod invariabil,

este tumultuos şi rapid, de aceea este numit Sabbation (Sambation). Plinius cel

Bătrân (Historia Naturalis, xxxi. 2), contemporan mai în vârstă al lui Josephus,

vorbeşte despre acelaşi râu, doar că în varianta lui, fenomenul este invers: apa

curge tumultuoasă şase zile şi se opreşte sâmbăta. Se pare că legenda era destul

217

A. Oişteanu, op. cit., 138. 218

Op. cit., p. 287. 219

Th. Nöldeke, "Beiträge zur Geschichte des Alexanderromans", DAWW. PH XXXVIII,

Wien 1890: 48.

258

de cunoscută, de moment ce Rabbi Aqiba şi-a permis să folosească acest

hidronim fantastic drept argument natural. Când Tineius Rufus l-a întrebat de ce

crede el că sâmbăta ar fi superioară altor zile, Aqiba a răspuns: „Râul Sambation

este dovada. " (Sanheddrin 65b).220

În variante rabinice, legenda s-a perpetuat printre evrei, căpătând noi

versiuni. Sambationul devine în cele din urmă un râu furios de nisip arzător, care

aruncă pietre şi nisip, evocând o furtună în deşert sau izbucniri vulcanice. cert

este că sâmbăta se odihneşte şi el, considerat astfel o dovadă în favoarea

sabatului, din lumea naturală. Unii rabini medievali au scris că dincolo de râul

de nisip învolburat al Sambationului ar locui fiii lui Moise, un popor de oameni

foarte evlavioşi. Legenda a fost preluată şi de autori arabi şi a fost întâlnită şi la

samariteni. După un timp de interes mai scăzut, ea reapare în forţă în secolul al

XVII-lea, plasând Sambationul la graniţa cu India.

Evreii au identificat iniţial Sambationul cu diverse râuri din Orientul

Mijlociu şi Apropiat (în Media, în Etiopia, în India, lângă Marea Caspică).

Descrierile tuturor diferă în mai toate punctele, dar există câteva idei comune.

Sambationul este un râu năzdrăvan, care străjuieşte o lume a sfinţilor, şi care se

comportă diferit sâmbăta faţă de celelalte zile. Toţi rabinii au fost de acord că

acesta este şi motivul pentru care a fost numit Sambation.

Numele Sambationului nu vine însă în mod direct de la ebraicul Şabbat

(sâmbătă), în care caz s-ar fi numit Şabbăthai, ci prin filiera greacă (Sabbata >

Sabbateion). Chiar dacă în variantă creştină mitul nu reţine conportamentul

evreiesc al acestui râu (curată blasfemie ar fi fost!), este interesant că la români

nu se păstrează numele de Sambation, ci semnificaţia lui: de sâmbătă.

După JewishEncyclopedia.com, de care am depins aproape în

exclusivitate pentru informaţiile acestea, criticii moderni au lansat câteva

posibile explicaţii, dintre care reţinem următoarele: Sambationul ar fi la origine -

(a) Eufratul, supranumit Sambation pentru că israeliţii, aşezându-se

acolo, au putut ţine sâmbăta (cf. 2 Esdras 13: 43-45);

(b) Donul, pentru că este numit de autori arabi „Al-Sabt" (sâmbăta);

(c) Kievul, numit Sambatas de Constantin Porfirogenetul, pentru că era

un port (loc de odihnă) pe Nipru, . (Ambele denumiri geografice au fost date de

hazari, care au format în sec. 8-10, un înfloritor hanat de turci convertiţi la

iudaism).

(d) Sambationul celor 10 triburi ar fi râul Zab din regatul Adiabenei, unde

ar fi fost deportate cele 10 triburi, deoarece Xenophon îl numeşte sabatos, ceea

ce a permis mai târziu identificarea cu Sambationul rabinic şi cu Râul sabatic al

lui Josephus şi al lui Plinius.

220

Informaţiile sunt preluate din JewishEncyclopedia.com.

259

După opinia mea, mitul românesc sincretizează patru surse diferite:

1. O sursă arhaică, precreştină, cu un scenariu asemănător celui grecesc,

cu referire despre lumea subterană a morţilor şi despre râul dintre lumi;

2. O sursă creştină, care şi-a imaginat pe celălalt tărâm pe oamenii

primordiali, pe credincioşii „fii ai lui Dumnezeu". Apa cosmologică este asociată

cu râul primordial din Eden şi, la fel de natural, cu râul paradisului restaurat din

Apocalipsă. Menţionarea sâmbetei şi a Paştelui în acelaşi context, trimite la surse

ortodoxe străvechi, dinainte de Constantin cel Mare, când sâmbăta şi duminica

se ţineau împreună, iar Paştele era şi el o reminiscenţă iudaică, sărbătorindu-se

odată cu evreii;

3. O sursă iudaică, în care se face referire la Exodul lui Moise, şi se reţine

sensul original al numelui apei: „de sâmbătă", chiar dacă nu şi comportamentul

iudaic al râului; numele „rahman" (milos), referirea la Paşti (care la evrei

comemora Exodul). Hazarii, refugiaţi mai aproape de români, este posibil să fi

asigurat unele accente iudaice ale mitului.

4. O sursă bizantină, prin filieră sârbă, care, pe lângă referirea la

Sambation, a adus imaginea indiană a înţelepţilor goi şi fericiţi.

În concluzie, relaţia dintre Apa sâmbetei şi Sambation este inevitabilă, iar

cazul acesta indică surse livreşti ale unor poveşti, precum şi surse biblice şi

legendare creştine şi iudaice. În special influenţa iudaică am dorit s-o subliniez,

relaţie care, după cunoştinţa mea, nu a fost încă semnalată nici de cercetătorii

români, nici de evrei. De asemenea, ar merita investigată mai atent şi relaţia

dintre această mitologie folclorică şi sursele biblice.

Râuri Paradisului şi Apa Vieţii

Aş adăuga aici câteva idei care sunt mai mult de cât o reinterpretare a

mitului folcloric. Dacă aceste mituri au şi unele izvoare de tradiţie biblică, de ce

nu le-am îmbogăţi mai departe din aceeaşi sursă? Se înţelege că un creştin n-ar

putea confunda autoritatea Sfintei Scripturi cu autoritatea unui mit folcloric cu

rădăcini multiple, inclusiv biblice. Dar în aceste condiţii, mitul poate fi

alegorizat, transformat în parabolă, cu scop omiletic şi didactic, ancorat puternic

în teologia biblică.

În Apocalipsă (cap. 22), râul Paradisului se numeşte Râul Vieţii, asociat cu

Arborele Vieţii - cel care rodeşte 12 feluri de fructe, în fiecare lună un rod diferit,

şi ale cărui frunze sunt vindecătoare. Imaginea acestui râu şi a pomului nu este

doar o evocare a Paradisul primordial (Gen 5), ci şi un ecou al profeţiei lui

Iezechiel despre vindecarea parţială a naturii din Ţara lui Israel, în era

postexilică (Eze 47:1-13).

260

În profeţia lui Iezechiel, râul vindecător, plin de viaţă, care irigă o mulţime

de „pomi ai vieţii", se varsă în Marea Moartă, aşa cum Apa sâmbetei se varsă în

infern. În viziunea lui Iezechiel însă, această vărsare are efect purificator, cu

reflexe soteriologice.

Dar nu numai vărsarea acestei ape este interesantă, ci şi sursa. În Geneză

(cap. 2), râul Paradisului izvorăşte dintr-un ţinut numit Eden (termen ebraic cu

sensul desfătare, delectare, deliciu, încântare - într-un cuvânt, Ţara Fericirii).

De remarcat, că acesta nu este paradisul propriu-zis, aşezat „la răsărit de Eden",

ci o regiune, probabil muntoasă, la vest de grădina mirifică primordială pe care o

numim paradis sau rai. Acest râu trecea prin Grădină, după care se ramifica în

patru braţe mari şi cu un traseu neobişnuit, şerpuitor sau ocolit, care delimitând

câteva ţări.

Sanctuarul, tronul, chivotul, ca sursă a apei vieţii

Rîul lui Iezechiel (cap. 47) este mai modest ca lungime, dar i se subliniază

lăţimea şi adâncimea. În plus, afară de rolul lui ecologic, plin de viaţă şi

generator de verdeaţă pe ambele maluri, a cărui vărsare transformă până şi

Marea Moartă într-o apă a vieţii, are o sursă semnificativă, care explică toate

aceste puteri fermecate. El izvorăşte de sub pragul templului aşteptat (47:1),

templul fiind Palatul lui Dumnezeu, simbolul regalităţii Lui suverane în cer şi pe

pământ, dar şi al condescendenţei Lui.

Apocalipsa merge mai departe cu imaginea râului vieţii. În viziunea lui

Ioan (Ap 22), râul vieţii izvorăşte direct din tronul lui Dumnezeu. Apocalipsa

pare contradictorie în ce priveşte existenţa unui templu final. Ea afirmă un

templu ceresc actual, descris în limbajul templului israelit (8:3; 9:13; 11:19; 15:5

etc). Dar, când se referă la restaurarea finală a lumii, Apocalipsa mai întâi afirmă

un templu în care drepţii vor sluji veşnic lui Dumnezeu (7:15), apoi descrie

Ierusalimul ceresc aşezat pe pământ, în termenii unui templu (şi menţionând:

„în cetate n-am văzut nici un templu"), menţionând că în această cetate-templu

va fi tronul lui Dumnezeu.

Interesant este că în viziunea Apocalipsei, cetatea devine

atotcuprinzătoare. Nu are nici un templu, dar este echivalentul unui templu.

Paradisul, cu Arborele Vieţii şi cu Râul Vieţii par să fie în interiorul ei.

Dumnezeu şi Christos, manifestându-se direct şi personal acolo, fac inutilă

prezenţa unui templu (21:22). Iar tronul divin, din care izvorăşte râul vieţii, are

în Apocalipsă semnificaţii strâns legate de sanctuarul iudaic, unde partea

superioară a chivotului din Locul Preasfânt („ispăşitoarea", 1 Cr 28:11; Ev 9:5)

era tronul Slavei Domnului şi al Harului (Ev 4:16; 2Rg 19:15; Ps 99:1).

Semnificaţii spirituale ale chivotului

Această viziune a chivotului ca tron al suveranului universului este foarte

semnificativă, deoarece se ştie că chivotul era un scrin din lemn de salcâm,

261

acoperit cu aur pur, care adăpostea tablele de piatră cu cele zece porunci scrise

cu degetul lui Dumnezeu (Dt 4:13). Cele zece porunci ne amintesc de

manifestările supranaturale de la Sinai, evocate în Apocalipsă când se face

referire la chivotul legământului lui Dumnezeu şi la tronul lui Dumnezeu (Ap

4:5; 11:19; 15:6; →16:17-18).

Aşezarea acestor table la temelia tronului divin exprimă natura împărăţiei

lui Dumnezeu, care se întemeiază pe lege, pe dreptate; este o monarhie

constituţională, ca să zicem aşa, nu un simplu despotism luminat (Ps 89:14;

97:2). Iar poruncile nu sunt nişte poveri impuse, ci obligaţii ale unui legământ,

ale unei alianţe, prin care cineva acceptă suzeranitatea lui Dumnezeu, asemenea

lui Adam, vasalul rege-grădinar.

Potrivit Apocalipsei, prezenţa chivotului într-o viziune a templului creştin,

ceresc (Ap 11:19) arată că decalogul „iudaic" şi „caduc", rămâne potrivit

Apocalipsei, până la urmă, criteriul judecăţii divine - ca şi capacul ispăşirii, de

deasupra lui, care simbolizează Crucea lui Iisus. Fără îndoială, „mila biruie

judecata" (Iac 2:12-13) şi „dragostea acoperă o sumedenie de păcate" (Iac 5:20;

1Pt 4:8). Capacul este pus deasupra, acoperind efectul răzbunător al dreptăţii

Legii.

Dar acoperirea aceasta nu are rolul indulgenţei faţă de păcat, ci de a arăta

că iertarea pune vârf cinstirii Legii (Ps 130:4), că împărăţia lui Dumnezeu este

mai mult decât iertarea păcatelor (Mt 1:21; Tit 2:11-12). Ea arată o conservare a

conţinutului chivotului şi poziţia fundamentală a autorităţii poruncilor lui

Dumnezeu, nu de a ne feri de acestea ca de o cutie a Pandorei. Şi dacă la sfârşitul

primului secol, această temelie a cerului se numea „chivotul legământului",

înseamnă că Decalogul nu este un set de condiţii ale „vechiului legământ", ci şi

ale „legământului nou", care cu siguranţă era în vigoare la vremea scrierii

Apocalipsei.

Legămintele

Cele două legăminte sunt ilustrate de contrastul dintre slujirea buchii

Legii şi slujirea Spiritului (dintre religia ascendentă şi descendentă, a meritelor,

şi religia transcendentă şi condescendentă a harului; dintre Agar şi Sara; dintre

Ismael şi Isaac; dintre robie şi libertate; dintre Sinaiul pământesc şi Sionul

ceresc; dintre Ierusalimul de jos şi cel de sus - 2Cor 3:6; Gal 4:24-25 ).

Dar aceste două legăminte mai sunt ilustrate şi prin identitatea poruncilor

de pe noile table, cu a poruncilor de pe tablele dintâi, care fuseseră sparte în

semn de încălcare a legământului (Ex 34:1). Aceasta ne arată că factorul

contrastant nu se găseşte în natura cerinţei divine, ci în spiritul şi motivaţia

credinciosului. Deoparte este supunerea din teamă şi superstiţie, cu încredere în

sine şi autosuficienţă; de cealaltă parte este ascultarea umilită, dar rezonabilă,

din iubire şi credinţă. Dar porunca este aceeaşi. După ce tablele „vechi" au fost

262

sparte, porunca interdicţiei idolatriei nu a fost nici desfiinţată, nici modificată

sau adaptată păcătoşeniei omului. Iar în chivot au fost puse tablele noi, pentru a

aminti de continuitatea cerinţelor divine şi de dispoziţia Lui de a înoi

legământul, atunci când omul îl rupe.

Toate gesturile şi elementele conectate cu cele zece porunci indică

eternitate. Piatra, ca material de scris înfruntă mileniile. Degetul lui Dumnezeu

care a scris indică atotputernicia şi autoritatea supremă a Creatorului (Ex 8:19;

31:18; Lc 11:20). În rare cazuri El este menţionat ca scriind ceva în sens propriu:

poruncile de pe table, numele celor mântuiţi, într-un registru ceresc (Ex 32:32)

şi păcatele duşmanilor Lui, scrise pe nisip (In 8:6-9). Piatra însă nu este nisip, ea

este simbolul netrecerii. Lemnul de salcâm, din care s-a făcut chivotul (Ex

25:10), accentuează aceeaşi idee: este lemnul cel mai rezistent pe care-l avea

Israel la îndemână. Chivotul a fost acoperit cu foiţă de aur, nu numai ca lemnul

să fie protejat de-a lungul secolelor, ci şi pentru a sublinia, prin simbolul

metalului celui mai preţios şi mai necoroziv, eternitatea poruncii lui Dumnezeu.

Apa hotar, care împarte şi desparte

Dintr-un asemenea Tron iese râul vieţii în Apocalipsă, de la izvorul

unic al harului şi al dreptăţii divine, unde poruncile lui Dumnezeu şi credinţa în

Christos îşi au originea binecuvântată. Acesta era şi rolul sâmbetei binecuvântate

şi sfinţite de Dumnezeu de la Creaţie (Gen 2:2-3), aşezată apoi şi în centrul

Decalogului (Ex 20:8-11). Ea este o şcoală a ascultării din credinţă şi iubire, un

semn vizibil al legământului cu Dumnezeu, o verighetă care indică apartenenţa şi

inviolablitatea sufletului care s-a unit cu Christos. Este un semn major al

acceptării Crucii sau Jugului pe care şi Iisus le-a purtat (Lc 9:23; Mt 11:29-30;

Ier 5:5).

Apa vieţii este cu adevărat apa „sâmbetei", a odihnei care se poate găsi în

fiecare zi prin credinţa în Christos (Ev 4:9-10). Dar ea nu este doar un râu al

genezei lumii şi al paradisului apocaliptic, în lumea adevăraţilor Blajini,

incomparabil mai deştepţi şi mai puri decât modelele mitologice. Ea va avea în

final şi rolul de hotar între două lumi, dar în sens invers: dintre această lume a

morţilor şi lumea cealaltă, a celor vii, a biruitorilor.

Aşa cum Petru face din apa Potopului o prefigurare a apei botezului, care

împarte lumea în două părţi foarte inegale (1 Pt 3:20-21), milioane pe dinafară şi

doar opt în arcă, apa odihnei de sâmbătă, apa judecăţii ultimei generaţii, va

constitui un hotar între lumea neascultătoare şi lumea ascultătoare de Cuvântul

lui Dumnezeu, un test care va trebui trecut, cu orice preţ, pentru oricine speră să

ajungă pe malul celălalt.

Pentru unii, sabatul este un vad uscat şi arid, împietrit în comparaţie cu

celelalte zile, care sunt furtunoase şi vulcanice. Pentru alţii, sabatul este o apă de

odihnă. Oricum ar fi privit, el este ziua în care, fără nici un fel de obstacole, poţi

263

intra în contact cu lumea de dincolo, incomparabil mai bună şi mai vie decât

lumea noastră, lumea reunită a cerului şi a noului pământ, unde Iisus este

Împăratul.

Lumina de la Sfântul Mormânt

Tocmai am primit un „documentar" PPS din partea unei stimate doamne,

o ortodoxă sinceră şi de bună credinţă, făcând reclamă „sfintei lumini" care

apare în chip minunat în noaptea de Înviere la Sfântul Mormânt, ca o

specialitate exclusivă a ortodoxiei, căreia Dumnezeu i-a dat monopolul asupra

adevărului.

Mă întristează faptul că pe orice cale se alimentează superstiţia,

misticismul, magia albă, în numele religiei curate a lui Christos. Mare sărăcie

spirituală aveau sfinţii apostoli, că ei nu ştiau nimic din toate acestea! Nu ne-au

lăsat scris nimic din ceea ce pare să fie esenţa „ortodoxiei" de astăzi, care peste

trei secole va împlini 2000 de ani. N-au cunoscut icoane făcătoare de minuni,

nici apă sfinţită, nici foc sfânt, nici moaşte, nici morminte sfinte, absolut nimic

din categoria aceasta. Iisus este mai mare decât orice minune, şi El S-a jertfit

pentru toţi păcătoşii, nu numai pentru dreptcredincioşii de răsărit.

I-am dat doamnei următoarea replică, şi mă bucur că a citit-o până la

capăt şi a răspuns cu aprecieri.

Referitor la minunea luminii de la Sfântul Mormânt există destule

contradovezi:

1. În primul rând, la Ierusalim există două locuri diferite ale Sfântului

Mormânt: unul susţinut de catolici şi ortodocşi, în interiorul vechii cetăţi, altul

susţinut de protestanţi, în afara cetăţii.

Mormântul ortodoxo-catolic datează din secolul IV, de pe timpul lui

Constantin cel Mare. Nu există nici o dovadă arheologică serioasă, sau de

continuitate, că acela ar fi fost mormântul de unde a înviat Iisus. Ceea ce ştim

sigur este că mormintele nu se aflau în cetate, ci în grotele din afara cetăţii. Am

vizitat locul, şi chestiunea aceasta îmi este destul de clară. Mormântul identificat

de protestanţi corespunde acestui criteriu (este în afara cetăţii; acolo am avut

ocazia să particip la un serviciu euharistic adventist: Sfânta Cină). Dar în

realitate nu ştim sigur că acesta ar fi fost mormântul lui Iisus. Ceea ce îi dă

popularitate este forma stâncii din apropiere, deasupra, care seamănă cu faţa

unui craniu (în aramaică, Golgolta = craniu; în latină, Calvarium).

Au trecut însă 2000 de ani de atunci, s-au schimbat şi formele stâncilor şi

dimensiunile dealurilor. Cetăţi întregi au fost înghiţite de vreme şi altele au

apărut. Nici datele arheologice nu pot fi sută la sută sigure, cu atât mai puţin

nişte locuri tradiţionale de pelerinaj, care au fost create pentru turismul religios

care face mulţi bani pe seama materialismului mistic.

264

2. În ce priveşte minunea despre care se zice că ar avea loc acolo, aş vrea

să spun mai întâi, că chiar dacă ar fi o minune supraomenească, aceasta nu este

o dovadă în sine în favoarea unei religii, oricare ar fi ea. Iisus a refuzat să facă

vreo minune doar pentru a satisface curiozitatea cuiva, sau pentru a dovedi că El

este Christos (Mat12:38-39; 16:1-5; Mc 8:11-12; Lc 11:16. 29; Ioan 6:30). Iar

ultima carte a Bibliei arată că în timpul sfârşitului forţele aliate ale falsei religii

vor face mari minuni, ca să înşele pe oameni, vor face chiar să cadă foc din cer pe

pământ (Apocalipsa 13:13-14).

3. Despre acest foc de la Ierusalim se cunosc următoarele. Aşa-zisa

minune a fost sever criticată încă din sec. 18, de către marele învăţat grec, un

umanist luminat, Adamantios Korais, într-un tratat celebru. El a condamnat

aceasta ca fraudă religioasă, maşinaţiune realizată de preoţi profitori.

În anul 2005, într-o demonstraţie live la o televiziune greacă, Michael

Kalopoulos, un alt critic grec a muiat trei lumânări în fosfor alb. Lumânările s-au

aprins spontan după circa 20 de minute, din motive binecunoscute de oricine

ştie proprietăţile fosforului în contact cu aerul. Kalopoulos a arătat că

―dacă fosforul este dizolvat într-un solvent organic potrivit, autoaprinderea este

întârziată până când solventul este aproape total evaporat. Experienţe repetate au

arătat că aprinderea poate fi întârziată până la o jumătate de oră sau chiar mai

mult, depinzând de densitatea soluţiei şi de natura solventului folosit."

Kalopoulos mai arată că încă din antichitate erau cunoscute reacţiile

fizico-chimice de acest fel, şi citează pe Strabo (Geographica 16. 1. 15. 1-24), care

susţinea că babilonienii (magii caldeeni) şi vechii greci cunoşteau procedeul.

Alţi cercetători, cum ar fi scepticul rus Dobrokhotov, rusul ortodox Nikolai

Uspenski, Dr. Aleksandr Musin etc., citează fragmente din jurnalul lui Porfirii

Uspenski (1804-1885), episcop şi om de ştiinţă, care dovedesc că printre clericii

ortodocşi din Ierusalim se ştia că „focul sfânt‖ este un truc. Episcopul Porfirii, în

primul din cele 8 volume de jurnal personal / impresii, scrie că,

„..un ierodiacon care pătrundea în locul sacru al mormântului în momentul în

care, aşa cum crede toată lumea, coboară focul sfânt, a văzut cu oroare, că focul

se aprindea de la o simplă lampă de icoană care era ţinută aprinsă încontinuu, şi

prin urmare, nu se întâmpla nici o minune. El însuşi mi-a povestit acest fapt

astăzi".221

Porfirii povesteşte de asemenea că, pe timpul Paşei Ibrahim, înaltul cler

ortodox de la Ierusalim a recunoscut că focul se aprinde de la o lampă ascunsă în

spatele icoanei de marmură a învierii şi adaugă:

221

Porfirii Uspenski, Kniga bytija moego (Cartea fiinţei mele), vol. 1 (anii 1841-1844), p.

671.

265

―... mitropolitul a mai spus că numai de la Dumnezeu mai aşteaptă ei încetarea

acestei cuvioase minciuni. Numai El mai poate calma poporul care acum crede în

miracolul focului din sâmbăta Mare. Dar noi nu putem nici să începem o

asemenea revoluţie de gândire, fiindcă poporul ne-ar sfârşia chiar lângă locul

sacru al Sfântului Mormânt‖222

Adevărata lumină de care avem nevoie este lumina Adevărului, pe care

Dumnezeu ne-a dat-o în Iisus Christos, în Sfânta Scriptură. În afara acesteia,

totul este întuneric, chiar dacă ar străluci orbitor. Vă dorim din tot sufletul

experienţa şi destinul mântuirii pe care ni le-a adus jertfa şi învierea

Mântuitorului. Lăudat fie numele Lui în veci!

Informaţiile de mai sus se pot găsi în Wikipedia: http://en. wikipedia.

org/wiki/Holy_Fire#Criticism

„Rodul viţei”

Marius Matei îmi scrie că amicul DC îl chinuie cu provocări de genul

următor:

DC: Dovezi despre vinul de la cina cea de taina poti citi în en. wikipedia.

org/wiki/Alcohol_in_the_Bible#cite_note-117.

Compară cu următoarea declaraţie:

AZS cred ca semnele simbolice vizibile trebuie sa exprime cât mai

perfect realitatea invizibila reprezentata de ele, de aceea painea folosita

in acest scop trebuie sa fie nedospita, iar vinul nefermentat.

Inainte de toate „cat mai perfect‖ nu exista; fraza se sus nu are nici un sens ......

poate ca AZS cred ca acele semne trebuie sa exprime ceva ...daca aceste semne

nu exprima realitatea invizibila ce se intampla? in fine cred ca concluzia ―de

aceea pâinea folosită în acest scop...‖ cred ca e nefundamentata considerandu-se

ca realitatea invizibila cat mai perfecta.

In crestinism, simbolul nu exprima realitatea divina, in mod direct si in mod

complet, ci indirect si incomplet. In mod esential, simbolul are un sens figurat. Ca

sens figurat, simbolul vrea numai sa spuna ceva, fara insa a spune efectiv si

complet chiar ceea ce vrea sa spuna. Daca el ar exprima realitatea divina in mod

direct si in mod absolut complet chiar asa cum este aceasta realitate divina, in

acest caz ar insemna ca realitatea divina nu mai are un sens transcendent.

"Cel care neglijează participarea la comuniune sau participă fără o

pregătire spirituală corespunzătoare, se sustrage de la părtăşia, de la

viaţa şi puterea spirituală oferită de comuniunea cu Hristos."

Cine evalueaza „pregătirea spirituală corespunzătoare‖? Adica daca nu am

pregatire nu pot participa la comuniunea cu Hristos?

222

Id. vol. 3, pp. 299-301.

266

Dati-mi, va rog, niste referinte despre vin in Biblie. Amicul meu e foarte

pornit pe vinul nefermentat. Cu mine e pornit doar pe polemica.

FL: Dragă Marius, articolul din Wikipedia are multe lucruri valoroase şi

interesante, dar nu este riguros ştiinţific, ci este poziţia unor teologi care, se vede

că l-au scris „sub inspiraţie" (afumaţi!).

Amicul tău critică citatul acela AZS, pentru folosirea expresiei „cât mai

perfect‖, ca şi cum aceasta ar fi un non-sens. Perfecţiunea poate fi înţeleasă şi în

mod relativ, cel puţin pentru scopuri practice. Ce este atunci expresia "absolut

complet" pe care el însuşi o foloseşte? O asemenea atitudine criticoasă arată că

nu sunt multe şanse ca el să priceapă argumentele serioase.

În ce priveşte pregătirea sufletească pentru Sfânta Cină (împărtăşanie),

mă mir că nu ştie atâta lucru. Dacă este ortodox, să întrebe pe cei care mai merg

pe la biserică, pentru că eu ştiu că şi ortodocşii se pregătesc sufleteşte (de

exemplu, se spovedesc), pentru a se împărtăşi. Ideea de pregătire pentru

împărtăşire este foarte serios prezentată în Scriptură. Iisus a făcut-o cu ucenicii

Lui, curăţindu-i prin cuvântul Lui şi prin spălarea picioarelor lor. Iar Apostolul

Pavel arată că nepregătirea pentru împărtăşire poate atrage condamnarea şi

pedeapsa lui Dumnezeu (1Cor 11:27-34).

Despre băutura folosită de Iisus la Sfânta Cină, dacă aceasta este disputa

ta cu DC, am următoarele dovezi şi opinii:

1. Pâinea şi vinul folosite de Iisus la masa de Séder (cina pascală) nu

puteau fi decât pâine pascală (azimă/a-zyme = fără ferment, alta nici nu se găsea

în timpul sărbătorii), şi „vin‖ pascal (de asemenea, nefermentat). Evreii aveau

obligaţia (sub ameninţarea pedepsei capitale!) de a-şi curăţi gospodăria, în

ajunul Paştelui, de orice aliment care conţine ferment. Drojdia din aluat, mierea

("dibaş" -- care denumea şi mierea de albine, şi siropul gros de struguri -- care în

plăcinte putea produce fermentaţie) şi oţetul nu se puteau folosi la ospăţul pascal

sau împreună cu cele mai multe jertfe (Ex 12:15, 19-20, 34, 39; 13:3, 7; 23:18;

34:25; Lv 2:11; 6:10; Dt 16:3). Deşi Legea lui Moise nu menţionează băutura din

struguri la masa pascală (ceea ce poate însemna că nu era obligatorie), este sigur

că la orice sărbătoare se folosea, pentru că aceasta era o băutură alimentară de

toate zilele.

2. După tradiţia iudaică, fiecare participant trebuie să bea 4 pahare

enorme de vin, sau dacă nu rezistă, să folosească must de struguri.223

Dacă

această tradiţie ar fi fost instituită de Dumnezeu, Domnul ar intra în conflict cu

propriile hotărâri, care condamnă categoric beţia (Lv 10:9; Dt 21:20-21; 29:19;

Ecl 10:17; Is 28:1. 3; Ioel 1:5; Na 1:10; Mt 24:49; Rom 13:13; 1Cor 5:11; 6:10;

10:31; Gal 5:21; 1Tim 3:3; 1Pt 4:3). Mai probabil este că practica iudaică s-a

corupt de-a lungul timpului, preferându-se vinul fermentat, întrucât înlăturarea

223

Vezi http://www. ohevshalommiami. org/pesach. php

267

oricărui aliment cu ferment (pâine dospită, plăcinte, oţet etc) de la masa de

Paşte, sugerează că şi „vinul‖ de Paşte trebuia să fie must de struguri

nefermentat.

3. În Evanghelie, Iisus foloseşte cuvintele „rodul viţei‖ şi „[vin] nou‖ (Mt

26:29; Mc 14:25; Lc 22:18), o referire destul de clară la mustul de struguri.

Mustul (tiyroş) se mai numeşte în ebraică yain hadaş (vin nou / vin tânăr).

4. Evreii aveau cunoştinţe de conservare a mustului, în primul rînd prin

fierbere, dar şi prin alte metode. Aşa se face că până chiar la sărbătorile de după

Paşte (Şavuot / Cincizecimea) aveau la masă must dulce (FA 2:13 -- gr. Gleukos

(must) > glykys (dulce) > glucide).

5. Unele biserici evanghelice folosesc de asemenea pentru euharistie

mustul de struguri nefermentat.224

6. În adventism şi în alte mişcări puritane, radicale, folosirea mustului

nefermentat la cina euharistică este şi o urmare a totalei abstineţe de la alcooluri

– atitudine numită în greaca biblică enkrateia „abstinenţă‖ (FA 24:25; Gal 5:23;

2Pt 1:6) sau prin adjectivul nefaleos „treaz de vin‖ (1Tim 3:2. 11; Tit 2:2; 1Pt 4:7;

5:8).

Este clar că în Israel se folosea vinul fermentat ca băutură, iar Legea lui

Moise (care era în primul rând o lege comunitară, de stat), nu interzicea în mod

absolut folosirea vinului, aşa cum nu interzicea poligamia, divorţul, alimentaţia

carnată şi alte rele tolerabile în religiile monoteiste. Doar beţia era condamnată.

Pe de altă parte, uzul chiar şi moderat al băuturii din strugure era interzis

nazireilor pe toată durata votului lor. Chiar şi mustul nefermentat, strugurii şi

stafidele erau interzise nazireilor (Nu 6:3-4. 20; Am 2:12). Mamele nazireilor, de

asemenea, nu aveau voie să bea în timpul sarcinii (Jud 13:4. 7; Lc 1:15).

Existau, de asemenea, puternice tradiţii care determinau un întreg clan

israelit (de exemplu, recabiţii) să refuze, nu numai vinul, ci şi cultivarea viţei (Ier

35:2-19). Preoţilor le era interzisă folosirea „vinului" (probabil aici se înţelege

sub orice formă) pe toată perioada serviciului la templu (cam două săptămâni pe

an, fiindcă lucrau în 24 de schimburi pe an): Lv 10:9. În fine, înţelepţii Bibliei

(evrei sau neevrei) recomandau înţelepţilor, regilor şi conducătorilor (oamenilor

cu răspundere) să se abţină total de la băuturile alcoolice (Pr 23:31-35; 31:4-5).

Rămânea, aşadar, o tristă toleranţă pentru oamenii nenorociţi (Pr 31:6-7) şi

pentru cei care nu erau nici regi, nici preoţi, nici conducători, nici înţelepţi.

Adică pentru oamenii de rând şi pentru oamenii de nimic. Această toleranţă a

legii israelite nu poate fi luată ca un standard de viaţă pentru creştin, care nu se

compară cu fariseul mulţumit să fenteze litera Legii, ci el este un înţelept, un

rege şi preot al lui Dumnezeu (1Pt 2:9; Ap 5:10; Rom 14:21).

224

Vezi http://en. wikipedia. org/wiki/Sacramental_wine,

http://christianactionforisrael. org/judeochr/passover/supper. html

268

De aceea, în adventism, abstinenţa totală este determinată ŞI de

următoarele considerente pragmatice şi morale:

· Alcoolul este unul din cei mai mari terorişti ai planetei. Oamenii de

treabă nu au nici un amestec cu criminalii în serie.

· Este mult mai uşor să renunţi complet la alcool, decât să iei mereu câte

puţin, abţinându-te de la mai mult, deoarece paharul cere un alt pahar, iar uzul

moderat este şcoala beţiei.

· Exemplul personal este de asemenea important. Dacă obişnuieşti să guşti

câte puţin, chiar numai la ocazii publice, de ruşine, se creează imaginea că şi

creştinii AZS beau. Dimpotrivă, dacă refuzi să guşti, chiar în asemenea ocazii,

vor şti că un AZS nu bea niciodată. Şi vor înţelege că se poate trăi fără alcool, şi

că există oameni fericiţi fără alcool, aşa cum erau

· Pentru toate motivele de mai sus, Biserica a făcut din abstinenţa totală

faţă de alcool, o condiţie a calităţii de membru. Această cerinţă este în acord cu

Biblia, care ne învaţă că Dumnezeu apreciază tradiţiile omeneşti înţelepte (vezi

cazul recabiţilor în Ier 35:2-19) şi cere ca autoritatea Bisericii să fie respectată

(Ev 13:17; Lc 10:16; 2Tes 2:15; Fip 4:9), atât timp cât ea nu contrazice spiritul

Scripturii. Cei care doresc să bea, au deschise porţile multor biserici de pocăiţi şi

de nepocăiţi, unde se poate gusta, sau chiar se poate bea bine, fără consecinţe

disciplinare. AZS însă nu tolerează acest obicei, iar acolo unde unii AZS s-au

dedat la mici toleranţe, urmările prostiei nu au întârziat. Alcoolul este un drog şi

orice drog este un blestem de care nu avem nevoie. Noi urâm alcoolismul, de

aceea luptăm împotriva lui. Bisericile care, chipurile, „în numele Bibliei"

manifestă toleranţă faţă de alcool, s-au secularizat în mare parte. Alcoolul nu

aduce în Biserică nici o harismă spirituală, ci numai roadele stricăciunii, ale

împărăţiei lui Satan.

· În fine, este bine de ştiut că termenii clasici folosiţi în ebraică şi greacă

pentru băutura din strugure (ebr. yayn; gr. woinos) sau pentru alte băuturi

(şekhar, sikera), deşi s-au tradus întotdeauna cu „vin‖ sau ―băuturi tari‖, nu

reprezintă întotdeauna versiunea alcoolică a băuturii respective, dimpotrivă:

yayn este băutura din strugure în orice stare ar fi, chiar şi proaspătă,

nefermentată (Is 16:10; Is 55:1; Ier 48:33; Pl 2:12). Adesea, alimentele

Canaanului: grâu, vin şi untdelemn, sunt numite: grâu, must şi untdelemn (2Cr

2:15; Ezra 7:22; 2Rg 18:32; Dt 7:13; 11:14; Ne 5:11; Ier 31:12; Os 2:8; Ioel 1:10;

Hag 1:11), iar Septuaginta traduce termenul ebraic tiroş (must dulce), prin

cuvântul grecesc oinos (care, în mod eronat este tradus întotdeauna cu vin).

Realitatea este că şi latinii numeau adesea mustul dulce conservat vinum (e. g.

―mierea‖ de struguri se numea vinum passum = ―vin‖ [/must de struguri]

uscat).

· În multe locuri în care ―vinul‖ este recomandat de Biblie (la jertfe, la

sărbători, etc.), este vorba, în realitate, de mustul nefermentat (Dt 14:26).

269

Termenul şekhar, adesea asociat cu yain, este în mod eronat tradus cu ―băuturi

tari‖. Este sigur că anticii nu cunoşteau procesul distilării şi nu aveau ―băuturi

tari‖. Vinul, chiar la păgâni (la greci, de exemplu) se bea amestecat cu apă. Cei

care îl beau neamestecat erau consideraţi mitocani, beţivani. Există oarecare

nesiguranţă cu privire la sensul exact al termenului şekhar. La asirieni şi

babilonieni, şikaru era un fel de bere, poate şi alte băuturi. În ebraica modernă

înseamnă bere. Dr. Samuele Bacchiocchi argumentează că termenul semitic

şekhar ar proveni din sanscrită (sankhara = trestie de zahăr) şi astfel ar fi

înrudit cu termenii europeni pentru zanăr, deci ar fi avut iniţial sensul de

băutură dulce.

Deşi etimologia lui Bacchiocchi e încă neconfirmată, este interesant că

avem în Biblie două pasaje în care şekhar este asociat cu noţiunea de dulce.

Primul este în Is 24:9, unde şekhar devine amar (ceea ce sugerează că iniţial

este dulce). Al doilea este în Ne 8:10, unde autorul evită folosirea vechiului

cuvânt şekhar, când se referă la o agapă ca aceea din Dt 14:26, deoarece, timp

de aproape un mileniu, semantica termenului evoluase, căpătând sensul de

băutură îmbătătoare. Foarte probabil că de aceea foloseşte în schimb termenul

neoebraic mamtaqim (băuturi dulci).

· Dacă cineva vrea să bea alcooluri, e treaba lui. Dar nu înţeleg ce nevoie

are de Biblie sau de Biserică pentru a bea cu conştiinţa liniştită. Poate să bea şi

fără acestea. Nici Biblia, nici Biserica, n-au fost lăsate pentru a sluji poftelor

destructive, ci dimpotrivă, pentru a li se opune.

Simplificând lucrurile, răspund celor care mă întreabă, că eu nu beau

pentru că aşa m-au învăţat părinţii. Este un adevăr ceea ce spun, şi cred că

înainte de Biblie, avem taţi şi mame, iar porunca Decalogului ne obligă să

ascultăm de ei. Păcat că Părinţii Bisericii n-au fost la fel de înţelepţi ca părinţii

mei. Există, oare, o poruncă a Scripturii, care să mă oblige să beau alcool, chiar şi

la Sfânta Împărtăşanie? Pentru cei care susţin un creştinism alterat, folosirea

vinului fermentat, ca şi a pâinii cu aluat, la masa euharistică, este un simbol

potrivit. Dar cei care ţin atât la ideea de puritate absolută a jertfei lui Iisus, cât şi

la puritatea doctrinelor biblice cu care se hrănesc, au alte opţiuni.

Dialog AS - FL pe tema Trinităţii

AS: Am citit materialul pe care mi l-ai recomandat... Anumite aplicatii

sunt corecte si au o logica corecta. Nu am avut timp sa-ti raspund pentru fiecare

aplicatie pe care o faci... Ce afirmi cu privire la Tatal, Fiul si Duhul Sfant, in cele

mai multe cazuri fortezi interpretarea... ca asa vrei tu sa se inteleaga... nu ai un

suport biblic. spui ca acest subiect trebuie sa se inteleaga sau ca se intelege prin

credinta.... prin credinta cred ca marea rosie a fost despicata... ca asa zice...ca a

inviat Lazar... ca Iona a fost 3 zile in pantecele pestelui... dar ca sa cred o

afirmatie care nu are decat un suport omenesc la baza este greu...

270

Sunt foarte multe texte care vorbesc clar despre nasterea Domnului Iisus

ca Fiu al Tatalui in cer mai inainte ca el sa se nasca pe pamant... El vine ca Fiu al

Tatalui din cer nu ca Fiu in urma nasterii pamantene...ca urmare a acestei

nasteri El este numit si Fiu al omului... atat.

FL: Observ că n-ai citit cu atenţie nimic din ce am scris. Dacă zici că deja

ştii totul în privinţa asta, de ce m-ai mai întrebat? Din tonul cu care scrii, simt că

eşti dintre aceia care înţeleg mai bine şi mai profund decât toată Biserica de

astăzi şi din trecut. Argumentele ereticilor anti-trinitarieni sunt lipsite de

înţelepciune, pentru că ele resping o doctrină biblică, de dragul de a o face mai

raţională, însă în realitate sfârşesc prin a se contrazice. Un exemplu: afirmi că

numai Tatăl este Dumnezeu, citând un verset biblic, nu contează care. Dar prin

asta nu faci decât să contrazici ceea ce Biblia afirmă în mod explicit şi implicit în

foarte multe locuri, şi anume că Iisus este DUMNEZEU. Este nevoie să le mai citez?

Rom 9:5 "şi din ei a ieşit, după trup, Hristosul, care este mai presus de toate

lucrurile, DUMNEZEU binecuvântat în veci. Amin! "

Tit 2:13 "aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru

DUMNEZEU şi Mântuitor Iisus Hristos."

1Ioan 5:20 "Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Iisus Hristos, Fiul Lui.

El este DUMNEZEUL adevărat şi viaţa veşnică. "

Ioan 1:1 ...Cuvântul era cu DUMNEZEU, şi Cuvântul era DUMNEZEU. "

Ex 3:2. 14 "[Solul Domnului =]DUMNEZEU a zis lui Moise: "Eu sunt Cel ce

sunt. " Şi a adăugat: "Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: "Cel ce se numeşte

"Eu sunt", m-a trimis la voi. "

Ioan 17:6 "Când le-a zis IISUS: "Eu sunt", ei s-au dat înapoi, şi au căzut jos la

pământ. "

Cât priveşte ideea că Christos este „născut din Tatăl (în sens fizic)", nimeni

n-a găsit vreodată aşa ceva în Scriptură. Asta este o idee pe care au "citit-o" în

Ioan 1 Părinţii Niceeni, care au formulat Crezul, în care se afirmă: "...născut, iar

nu făcut, născut din Tatăl, mai înainte de toţi vecii... Dumnezeu adevărat din

Dumnezeu adevărat, etc.!" Am arătat în articolul acela, ceea ce se ştie de multă

vreme, nu este doar descoperirea mea, că expresia din Ioan 1 ("singurul născut

din Tatăl") este o preferinţă a unor traducători, şi nu intenţia lui Ioan. Termenul

folosit acolo (monoghenes) nu înseamnă altceva decât unic (fiu sau fiică). Dar

expresia aceasta, indiferent cum ar fi tradusă, nu are sens fizic, ci sens spiritual:

1 Ioan 5:18 Ştim că oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, ci

Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el.

Este destul de clar că orice referire la Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu sau

"născut din Dumnezeu" este figurată. În sens fizic, orice fiu e născut de o mamă,

nu de un tată, prin urmare Dumnezeu ar trebui să se numească Mamă, în acest

caz. Cred că nu are sens să creăm asemenea scenarii absurde, care sunt şi

blasfematoare până la urmă. Eu te rog să reciteşti articolul meu cu atenţie. Sau

271

dacă nu vrei, citeşte cu mai mult respect textele biblice. Şi niciodată să nu ai

impresia că după puţină răsfoială prin câteva cărţi poţi răsturna cercetările

serioase făcute de oameni care şi-au cheltuit vieţi întregi în studiu larg şi adînc şi

înalt. La vârsta ta eram şi eu ca tine, dar experienţa mi-a adus nu numai

înţelepciune, ci şi umilinţă. Eu ţi-aş dori-o cel puţin pe prima.

AS: Ti-am spus ca sunt dispus sa inteleg adevarul si asta ma intereseaza

cu adevarat... nu este vorba de o lupta intre cine are dreptate sau nu. Te legi de

anumite versete care in adevar au un inteles spiritual - figurat, ca fiind o

intelegere si pentru cele care au un caracter literal .... aici este gresala ta si a

celor care crezi ca au studiat... spun asta pentru ca poti studia 30 de ani un

subiect si sa scoti numai aberatii sau sa formezi o teorie falsa pe baza unor idei...

deci nu conteaza cat studiezi, ci cum studiezi... Darwin cat crezi ca a studiat

despre teoria evolutionista... si astazi aceasta este ce se invata in scoli, si ei spun

ca si tine ca este un studiu stiintific ca s-au facut descoperiri arheologice si

stiintifice, nu... cat adevar ai in aceste expuneri - nici unul....

Vad ca nu ai inteles ceea ce eu am afirmat...eu am citit cu foarte mare

atentie expunerea ta si am sa-ti aduc in curand tot ceea ce cred eu ca este subred.

Eu cred ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu si ca este dumnezeu si El... nu doar

Tatal... amandoi sunt dumnezei...deci ai doi dumnezei - Tatal si Fiul.

Nu discut aici de Duhul Sfant...vorbim doar de cei doi. Acestia (Tatal si Fiul) sunt

doua persoane diferite... afirmatiile ca una sunt, ca Tatal este in Fiul si invers

sunt in sens figurativ adica sunt una in scop, una in actiune, una in natura, una

in duh... Si despre cei doi (barbat si femeie) se spune ca atunci cand se vor

casatori vor deveni un singur trup...

Crezi ca pot aplica si eu acest sens figurat la textele care afirma ca cei doi

una sunt? cred ca da.. si este chiar foarte corect...pentru ca anumite sensuri sunt

figurative nu pot face aplicatie principiala asupra unor texte clare - aici este

greseala care se face in expunerea trinitatii... Asta ca o paranteza, am mai spus-o

si inainte. Spuneai ca EGW nu credea acest lucru... Ti-am dat cateva afirmatii ale

ei, ale sotului, ale lui waggner. deci pionierii bisericii au crezut ceea ce eu cred si

ti-am prezentat... ceea ce eu cred nu am primit de la cineva... convingerea s-a

format prin ceea ce eu am citit iar materialul care l-am citit si contextul sau spun

aceste lucruri lamurit si fara sa fiu nevoit sa fac anumite cursuri de ebraica sau

lingvistica. De aceea sunt foarte uimit ca o persoana cum esti tu il costa sa vada

adevarul... Vei spune ca adevarul este invers...hai sa-l disecam punct cu punct si

pas cu pas, daca el ramane in picioare.. inainte, daca nu hai sa credem ce este

adevarat indiferent ce ne-ar costa... Trimite-mi cate 5 texte cu intelegerea ta, pe

care sa le comentam... Apoi alte 5 si tot asa... Care ramane in picioare sa ramana,

care nu, nu. La fel si textele din care putem crede ceea ce eu cred sa le

comentam.

272

FL: Toată povestea aceasta semiariană este într-o totală confuzie. Se

afirmă că există doi dumnezei, în timp ce Biblia afirmă clar că există un singur

Dumnezeu, şi că Tatăl, Fiul, Spiritul Sfânt, fiecare în parte este Dumnezeu, nu

parte din Dumnezeu sau un dumnezeu separat. Alţii afirmă că doar Tatăl e

Dumnezeu şi Fiul e numai domn, şi aşa mai departe. Aici sunteţi în totală

confuzie, fiindcă nu ştiţi nimic real despre dumnezeirea Fiului. Există un singur

Dumnezeu, sau doi dumnezei? Biblia afirmă clar că există un singur Dumnezeu,

şi în acelaşi timp că Fiul este Dumnezeul adevărat, Marele Dumnezeu,

Dumnezeul atotputernic etc.

Aceasta este o problemă care nu se rezolvă cu logica lui Arius sau cu

logica unui matematician. Este în mod sigur un paradox şi arianismul nu caută

decât să simplifice misterul, să-l coboare la mintea omului ca să-l poată crede. În

plus, trebuie să ne întrebăm foarte serios ce a intenţionat Dumnezeu să ne

descopere prin aceste afirmaţii. Biblia ne-a fost dată pentru scopuri practice.

Acum nu am timp să scriu, sunt plecat din ţară şi nu pot rămâne mult timp la

calculator. Mâine mă întorc acasă şi am să reiau discuţia. Domnul cu tine!

AS: "Consacrarea primului născut îşi avea originea în timpurile cele mai

îndepărtate. Dumnezeu făgăduise să-L dea pe Întâiul născut al cerului pentru a-i

salva pe păcătoşi. " (Hristos lumina lumii, pag. 51)

FL: Expresia „întâiul născut al cerului‖ este evident figurată. Ea foloseşte

titlul de „întâi-născut‖, care este un mod de a spune „cel mai mare‖, ―autoritatea

nr. 1‖ (Ps 89:27 Iar Eu îl voi face [pe David] întîiul născut, cel mai înalt dintre

împăraţii pămîntului). Expresia ― întâiul-născut al cerului‖ este probabil

originală, a EGW, nu se întâlneşte în Biblie, dar este o combinaţie dintre două

titulaturi (cea biblică de ―Întâi-născut‖ şi cea specifică EGW: ―Prinţul cerului‖).

Luată în sens literal, ar fi o absurditate, că Fiul ar fi prima fiinţă derivată a

cerului, iar cerul, ar fi în acest caz un Dumnezeu. No comment.

AS: Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă

viaţa în Sine. " Ioan 5: 26

FL: Corect. Dar aici autorul nu se referă la preexistenţa Fiului lui

Dumnezeu, ci Iisus Însuşi, ca Dumnezeu întrupat vorbeşte despre Dumnezeirea

Sa. Ca om, El era o creatură, având un început la Betleem. Dar nu era ca toţi

oamenii, deoarece Dumnezeu realizase în El combinarea naturii divine cu cea

umană. El nu era doar Iisus din Nazaret, era Christos ―Fiul lui Dumnezeu‖, Omul

care având prin naştere unirea definitivă cu natura divină, avea viaţa ÎN SINE.

Iisus vorbeşte aici în calitate de om, care a primit viaţa în sine, primind natura

divină odată cu conceperea sa. Dacă ar fi vorbit în calitate de Dumnezeu, ar fi

fost absurd să spună că acea viaţă ―în sine‖ ar fi primit-o, deoarece acasta este o

contradicţie. Viaţă în sine înseamnă viaţă independentă, originală, nederivată.

Înseamnă că El poate spune dspre Sine: Eu tunt cel ce sunt (fără început şi fără

sfârşit). De aceea, viaţa în sine nu putea fi dată de Dumnezeu unui alt Dumnezeu

273

(Dumnezeu nu produce Dumnezei). Gloria existenţei veşnice este unică şi

netransmisibilă: Is 42:8 Eu sunt YHWH, acesta este Numele Meu. Slava Mea n-o

voi da altuia, nici cinstea mea idolilor). Iisus Omul a primit viaţa ÎN SINE, dar

nu în însăşi natura umană, ci combinând-o pentru totdeauna cu natura divină.

AS: Scripturile arată în mod lămurit legătura dintre Dumnezeu şi Hristos

şi înfăţişează cât se poate de limpede personalitatea şi individualitatea

fiecăruia... Dumnezeu este Tatăl lui Hristos; Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Lui

Hristos I s-a dat o poziţie proslăvită. El a fost făcut egal cu Tatăl. Toate gândurile

lui Dumnezeu sunt descoperite Fiului Său. " (Marturii vol. 8, pag. 268)

FL: Corect. Dar observă că aici este vorba de Iisus Christos, aşa cum ni S-a

descoperit în Evanghelie. Ca fiind o persoană diferită de Dumnezeu şi totuşi fiind

aceeaşi entitate / esenţă / natură: Dumnezeu. Glorificarea despre care se

vorbeşte în acest citat are loc după umilire, aşa cum este descris în Filipeni 2.

AS: O jertfă desăvârşită a fost făcută; pentru că‚ atât de mult a iubit

Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu născut' – nu un fiu prin

creaţie, aşa cum au fost îngerii, nici un fiu prin adopţie, aşa cum este păcătosul

iertat, ci un Fiu născut după chipul persoanei Tatălui, şi în toată strălucirea

maiestăţii şi slavei Sale, unul egal cu Dumnezeu în autoritate, demnitate şi

desăvârşire divină. În El locuia trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. " (Semnele

timpului, 30 mai 1895)

FL: Acest pasaj ar părea mai aproape de concepţia voastră, dar nu se

vorbeşte despre o dumnezeire derivată, care ar fi o copie fidelă a dumnezeirii, ci

despre faptul că ―în El locuieşte trupeşte (deci, în trup omenesc) toată plinătatea

Dumnezeirii (adică a naturii divine)‖. Citând această expresie biblică, EGW arată

că Iisus e Dumnezeu în toată plinătatea, nu o derivaţie secundară. Este

interesant că ai subliniat şi cuvintele care arată că El este egal cu Dumnezeu în

autoritate. Altădată arătai că este subordonat. Şi atunci aveai dreptate. Este un

paradox: perfect egal şi perfect subordonat Tatălui. Aşa cum are şi viaţă

nederivată, neîmprumutată, fără început, împreună cu Tatăl şi cu Duhul.

Dumnezeu nu se poate naşte, nu se poate face, nu poate muri. Oricine are un

început: făcut, născut, produs, derivat etc., nu este Dumnezeu. Iar despre Iisus

Biblia afirmă că este Dumnezeu veşnic şi atotputernic.

AS: Marele Creator a convocat întreaga oştire cerească pentru ca, în

prezenţa tuturor îngerilor, să-I acorde onoare deosebită Fiului Său. Fiul a fost

aşezat pe tron cu Tatăl şi mulţimea cerească a îngerilor sfinţi era adunată în jurul

Lor. Tatăl a făcut cunoscut faptul că El Însuşi a rânduit ca Hristos, Fiul Său, să

fie egal cu El aşa încât, oriunde era prezenţa Fiului, să fie ca propria Lui

prezenţă. Cuvântul Fiului trebuia să fie ascultat la fel ca şi cuvântul Tatălui. El L-

a investit pe Fiul Său cu autoritate să conducă oastea cerească. În mod deosebit

Fiul trebuia să lucreze în unire cu Tatăl în planul de creaţiune a pământului şi a

fiecărei vieţuitoare care avea să existe pe pământ. Fiul avea să îndeplinească voia

274

şi planurile Tatălui, dar fără a face nimic de unul singur. Voia Tatălui avea să fie

împlinită în El. " (Istoria mântuirii, pag. 14)

FL: În toate scrierile VT, Dumnezeu Cuvântul este numit de obicei Îngerul

Domnului (mai corect, ar trebui tradus, Solul lui YHWH), subliniindu-se astfel

rolul Lui de ambasador personal alui Dumnezeu, sau de Comandant Suprem al

îngerilor (Ios 5:14-15; Michael în Daniel & Apocalipsa). Dată fiind existenţa lui

înainte de îngeri, indiferent cum am înţelege originea Lui (că e născut sau

nenăscut), aceştia nu aveau de unde să ştie adevărul despre EL, decât de la

Dumnezeu Însuşi. Deoarece El, în condescendenţa Sa divină, care chiar înainte

de întrupare a servit, devenise slujitor, trimis, sol, asemenea îngerilor, era uşor

ca vreunul să creadă că este doar un înger puternic, eventual unul mai puternic

decât Lucifer. De aceea, când Lucifer I-a contestat lui Michael autoritatea de Fiu

egal cu Dumnezeu, Tatăl a proclamat regalitatea divină a Fiului într-o ceremonie

solemnă, cerând închinarea întregului cer înaintea Fiului Său. Chiar denumirea

de Fiu al lui Dumnezeu este echivalentă cu aceea de Messia/Christos (adică uns

ca Rege). Psalmul 2 se referă la regalitatea dinastiei lui David, numindu-L pe

rege Fiul. Aceasta este o replică la practica celorlalte popoare care credeau

fiecare că regele lor este fiul zeului patron al ţării. Cum Dumnezeul lui Israel

avea de asemenea un rege favporit la Ierusalim, acesta este numit în sens

spiritual, cu referire la regalitate, FIU, cu atât mai mult cu cât era un înaintaş şi

tip al marelui Messia care avea să vină. Regii popoarelor vecine erau chemaţi să i

se supună, tocmai pentru că se pregăteau să se scuture de jugul ―lor‖ (al Tatălui

şi al Fiului).

AS: Biblia:

"Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi,

care lucrează prin toţi şi care este în toţi. " Ef. 4: 6

Dumnezeu Tatăl este mai presus de toţi. Îl include această afirmaţie şi pe

Iisus Hristos? Este Dumnezeu Tatăl mai presus decât Fiul Său? El Însusi ne dă

răspunsul: "... căci Tatăl este mai mare decât Mine. " Ioan 14: 28 şi:

"... Dumnezeu este capul lui Hristos. " 1 Cor. 11: 3

"Şi când toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar şi Fiul Se va supune

Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi. "

1 Cor. 15: 28 "Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea: de aceea,

Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus

decât pe tovarăşii Tăi. " Evr. 1: 9

FL: Nu înţeleg ce vrei să spui cu această subliniere că ―Tatăl este mai

mare‖. Cred că observi că am recunoscut acest fapt. Mai sus, tu însuţi arătai într-

un citat, că Fiul este ―unul egal cu Dumnezeu în autoritate‖. Trebuie să le crezi pe

amândouă, şi în mod obligatoriu să le armonizezi în aşa fel, fără să interpretezi

subordonarea Fiului ca pe o obligaţie determinată de o presupusă natură divină

275

derivată, secundară, inferioară naturii Tatălui. Poţi observa că am scris multe

despre această subordonare voluntară a Fiului în studiul pe care ţi l-am

recomandat.

EG White şi AZS despre natura umană a lui Iisus

Următoarele afirmaţii sunt relevante cu privire la poziţia nedogmatică a

adventiştilor despre felul naturii umane a lui Iisus. Studiul acesta nu trebuie

considerat complet, este doar o evaluare a poziţiei Ellenei White şi nu este

concluzia unei cercetări biblice critice şi exhaustive. Două poziţii, aparent

contradictorii, sau doar complementare, sunt prezentate:

Iisus a luat asupra Sa natura noastră păcătoasă

„Christos este scara văzută de Iacov, cu baza aşezată pe pământ şi cu vârful

ajungând la poarta cerului, până la pragul gloriei. Dacă acea scară ar fi fost mai

scurtă cu o singură treaptă, noi am fi fost pierduţi. Dar Christos ajunge la noi

acolo unde suntem. El a luat natura noastră şi a biruit, pentru ca şi noi, luând

natura Lui să putem birui. Făcut „în asemănarea cărnii păcatului‖ (Rom. 8:3), El a

trăit o viaţă fără păcat. Acum prin natura Sa divină El apucă tronul ceresc în timp

ce prin natura Sa umană ajunge la noi. El ne porunceşte ca prin credinţa în El să

atingem gloria caracterului lui Dumnezeu. De aceea trebuie să fim noi desăvârşiţi

după cum şi Tatăl nostru ceresc este desăvârşit (DA 311).

În natura noastră omenească, Christos urma să răscumpere eşecul lui Adam. Însă

când Adam a fost asaltat de ispititor, nu era asupra lui nici unul din efectele

păcatului. El stătea în puterea unei umanităţi desăvârşite, posedând întreaga

vigoare a minţii şi a corpului. El era înconjurat de gloriile Edenului şi în zilnică

părtăşie cu fiinţele cereşti. Nu tot aşa a fost cu Iisus când El a intrat în pustie ca să

se lupte cu Satan. Timp de 4000 de ani neamul omenesc slăbise în tărie fizică, în

putere mintală, şi în valoare morală; iar Christos a luat asupra Sa infirmităţile

naturii umane degenerate. Numai astfel putea El răscumpăra pe om din cele mai

joase adâncimi ale degradării (DA 117). „El a luat natura noastră păcătoasă

asupra naturii Sale nepăcătoase, ca să poată şti cum să ajute celor care sunt

ispitiţi.‖ (Medical Ministry 181)

În ciuda aparentei inacceptabilităţi a acestei vederi, este util de ştiut că o

serie de teologi creştini şi alte personalităţi au susţinut-o, deşi ortodoxia romană

şi cea protestantă iau partea opusă. Astfel sunt citate personalităţi ca: Grigore de

Nyssa (n. 331, Imperiul de Răsărit) Felix de Urgel (c. 780, Spania), Antoinette

Bourignon (n. 1616, Franţa), Peter Poiret (n. 1646, Germania), Johann K. Dippel

(n. 1673, Germania), Gottfried Menken (n. 1768, Germania), Edward Irving (n.

1792, Scoţia), Thomas Erskine (n. 1788, Scoţia), Hermann Fr. Kohlbrugge (n.

1803, Olanda), Johann Chr. K. von Hofmann (n. 1810, Germania), Eduard Bohl

(n. 1836, Germania), Hermann Bezzel (n. 1861, Bavaria), şi din secolul al XX-lea:

Karl Barth (Elveţia), o serie de teologi de limbă engleză (Torrance, Ferre,

276

Cranfield, Roberts, Newbigin), Părintele Galeriu etc. Între AZS, aceasta a fost

doctrina lui Jones şi Waggoner, a fost publicată în diverse scrieri oficiale ale

noastre până pe la 1950, a fost apoi susţinută de mulţi autori conservatori ca: M.

Andreasen, R. Wieland, D. Short, H. Douglass, K. Wood, R. Pierson, L. Moore, R.

Larson, D. Priebe.

În natura Sa umană, El nu a avut tendinţe spre păcat

„[…] luând natura omului, dar nu şi păcătoşenia lui.‖ (1901) „N-ar trebui să

avem vreo îndoială cu privire la desăvârşita lipsă de păcat a naturii umane a lui

Christos. (1898) „Nu-L prezenta înaintea oamenilor ca pe un om cu tendinţe spre

păcat… Nici pentru o clipă nu a fost în El o tendinţă păcătoasă. (1895)

[Expresia „nici pentru o clipă‖ arată că nu poate fi vorba aici de calitatea naturii

moştenite, deoarece aceasta este o permanenţă, nu o incidenţă].

„Niciodată să nu laşi, în vreun fel, cea mai slabă impresie asupra minţilor

omeneşti că Christos ar fi avut vreo mânjire, înclinaţie păcătoasă sau stricăciune

… Orice om să se ferească de a-L considera pe Christos cu totul omenesc, exact

ca şi noi, fiindcă nu poate fi aşa. (1895) „El S-a născut fără nici o întinare a

păcatului (1898). „El nu a avut patimile naturii noastre umane căzute… „El ne

este Frate în ce priveşte infirmităţile naturii noastre, dar nu în posedarea aceloraşi

pasiuni (1868-71) „Nimeni, privind la înfăţişarea copilului Iisus, strălucind de

vioiciune, nu putea spune că El era exact ca şi alţi copii. " (1898). Questions on

Doctrine, 649-653. 657-659.

La o analiză atentă, declaraţiile de mai sus nu le contrazic pe cele dintâi, ci

ele se referă la sfinţenia interioară (a gândurilor, a imaginaţiei, a intenţiei, a

dorinţelor – conform poruncii a X-a a decalogului) a naturii umane a lui

Christos, în timp ce primele se referă la biologicul moştenit, care era asemenea

nouă. Ceea ce este foarte clar din următoarele declaraţii:

„Iisus Christos este exemplul nostru în toate lucrurile. El Şi-a început viaţa, a

trecut prin experienţele ei şi a încheiat raportul ei cu o voinţă umană sfinţită. El a

fost ispitit în toate lucrurile ca şi noi, totuşi pentru că Şi-a ţinut voinţa supusă şi

sfinţită, El nu S-a înclinat vreodată, în cel mai mic grad, spre a face răul, sau spre

a manifesta rebeliune faţă de Dumnezeu. (Special Testimonies, Oct. 29, 1984).

„Nu trebuie să păstrăm nici o tendinţă păcătoasă. (7 SDABC, 943).

„Îngăduinţa de sine, dorinţa de a plăcea nouă înşine, mândria şi extravaganţa

trebuie părăsite. Nu putem fi creştini şi în acelaşi timp să ne satisfacem aceste

tendinţe. (RH May 16, 1893)

Aprofundarea reverentă a acestui subiect aduce binecuvântare spirituală.

Este o mare încurajare şi o credinţă care nu mai lasă păcatului nici o scuză. Iar

victoria lui Iisus asupra păcatului este văzută astfel infinit mai glorioasă.

Dumnezeu este adus astfel mult mai aproape de om, iar omul adus aproape de

inima lui Dumnezeu, în persoana Aceluia care a unit pe Dumnezeul cel

277

atotputernic, sfânt şi fără început, cu omul căzut, defavorizat prin naştere,

muritor.

Cu toate acestea, adepţii naturii „păcătoase" a lui Christos, ar trebui să fie

întotdeauna atenţi şi la celelalte afirmaţii, aparent contrarii, pentru ca, pe de-o

parte să-şi poată echilibra declaraţiile, să nu ajungă să confunde natura biologică

(moştenită), cu natura psihologică şi morală, iar pe de altă parte să vadă, din

aceste declaraţii contrarii, că înţelegerea corectă poate scăpa altora care au

intenţii la fel de bune ca şi ei. În definitv, aceasta nu este o doctrină oficială a

AZS. Încă se discută, încă se fac confuzii; este o chestiune teologică, în studiu

pentru cei interesaţi.

Cu cîţiva ani în urmă, am primit de la Diviziunea Pacificului de Sud, copia

unei scrisori din 1982, cu antetul Conferinţei Generale, semnată de Frank

Holbrook, pe atunci director adjunct al Institutului de Cercetări Biblice:

„După ştirea mea, noi ca popor n-am formulat niciodată o declaraţie definitivă

asupra acestor două puncte speciale:

1. Dacă Christos a avut carne păcătoasă. […]

2. Ce se întâmplă cu natura păcătoasă la convertire; este ea literalmente scoasă

din acel om, lăsându-l să se lupte doar cu 'carnea' păcătoasă?"

Dacă cineva doreşte o poziţie cvasi-oficială a Bisericii, poate să studieze

capitolul Dumnezeu Fiul din manualul Celor 27 de puncte, editat de Asociaţia

Pastorală a Conferinţei Generale (ed. 1988 +). Acolo se pot găsi ambele aripi ale

acestei teologii profunde:

1. El Şi-a îmbrăcat natura divină cu natura umană, a fost făcut „în asemănarea

cărnii păcătoase‖ (sau natura umană păcătoasă, sau natura umană căzută), cf.

Rom. 8:3.

2. Aceasta în nici un fel nu arată că Iisus Christos era păcătos sau că a participat

la acte sau gânduri păcătoase. Deşi era în forma (sau asemănarea) cărnii

păcătoase, viaţa Lui fără păcat este mai presus de orice discuţie.

Deşi redactorii manualului de doctrine n-au intenţionat să potolească prin

aceste formulări orice discuţie sau orice studiu, este interesant de observat că s-a

făcut o încercare de armonizare a ambelor seturi de citate inspirate. S-a

procedat, aşadar, cu toate bunele intenţii, fără să se facă afirmaţii care ar putea

jigni vreuna din cele două părţi. Îndemnăm şi pe cititorii noştri, oricare ar fi ei,

să facă la fel.

O bună pistă de cercetare, în opinia mea, ar fi abordarea strict exegetică a

pasajelor biblice invocate în sprijinul celor două vederi, fără a fi reinterpretate în

lumina unor pasaje obsesiv citate din Ellen White. Şi pentru că citatele oferite de

Ellen White împotriva concepţiei despre tendinţele păcătoase ale naturii lui Iisus

se găsesc în faimoasa Scrisoare către Baker descoperită în Australia pe la 1950,

ar fi profitabil un studiu complet al acestei scrisori în lumina propriului context

278

istoric şi în lumina contextului literar mai larg al scrierilor E. G. White. Fiindcă

autoarea, care a sfătuit la maximă atenţie în acest domeniu, este extrem de

„neatentă‖, ca şi Pavel în Romani 8:3, când vorbeşte despre natura umană a lui

Iisus, numind-o „păcătoasă‖.

În opinia mea, problema fundamentală este înţelegerea naturii păcatului,

precum şi a naturii umane din mai multe puncte de vedere: antropologic,

psihologic, fiindcă teologia este, adesea compromisă prin sensuri străine

introduse în termeni tradiţionali.

Când vorbim despre păcat, natură umană, tendinţe, etc., în mod sigur, nu

toţi înţeleg acelaşi lucru. Şi, poate cea mai mare dificultate este că noi, ca fiinţe

păcătoase, nu ne putem imagina un suflet omenesc ispitit în toate, dezavantajat

de propria Sa natură umană care moşteneşte un inepuizabil izvor de ispite

puternice, trăind, totuşi fără păcat, adică fără nici un gen de acceptare a

păcatului în gând, în afecte, în preocupări. Experienţa noastră nu ne lasă să

întrevedem posibilitatea ca cineva să fie chinuit de mii de ispite diferite şi totuşi

să fie fără păcat. Tendinţa noastră, evident păcătoasă, este de a da vina pe şarpe,

pe biata noastră natură păcătoasă, care n-are nici o vină, fiindcă vina este numai

acolo unde este păcat, iar păcat personal care să nu fi intrat pe uşa acceptării

noastre (cel puţin în mod implicit), nu există.

Merită cercetată teologia ortodoxă în această privinţă, deoarece are un

cuvânt important de spus, diferit de abordarea catolică şi protestantă.

279

Reforma Reformei

Originile radical-protestante ale sabatarianismului modern

Cei mai cunoscuţi şi mai onoraţi reformatori sunt, de regulă, aceia care au

avut autoritate şi influenţă în biserică şi în stat, reuşind să reformeze religia unui

întreg popor şi să impună astfel un nou model de creştinism, mai aproape de

Evanghelie, în locul religiei materialist-mistice şi a despotismului clerical care

guverna lumea. Cine nu a auzit vreodată numele de Martin Luther, Huldreich

Zwingli, Jean Calvin şi Thomas Cranmer?

Dar au existat şi alţi reformatori, proveniţi tot din clerul catolic, care au

rămas mai puţin cunoscuţi, pentru că teologia lor a fost respinsă de cei dintâi,

sau pentru că ei nu au acţionat la nivel politic, ci doar la nivel social-cultural şi

personal, înţelegând că Evanghelia trebuie proclamată (propusă) doar, nu

impusă.

Spre deosebire de marii reformatori, care în ciuda unor erori politice şi

teologice, au avut un rol deosebit de important în istoria creştinismului şi a

civilizaţiei, reformatorii marginalizaţi şi martirizaţi, care au format aripa radicală

a Reformei, s-au distins printr-o mai mare sete de libertate şi prin dorinţa de a

duce Reforma la capăt, până la ultimele consecinţe evanghelice. Ei au descoperit

în Sfintele Scripturi principii creştine pe care cei dintâi nu le observaseră, sau nu

le înţeleseseră, sau le consideraseră incomode. Ei au descoperit botezul

evanghelic (la „vârsta credinţei"), care se opune botezului mistic al pruncilor, şi

odată cu aceasta, ca o consecinţă, principiul libertăţii de conştiinţă, al toleranţei

religioase şi al separării bisericii de stat.

În Europa, aceştia s-au numit Anabaptişti (rebotezători), sau, mai simplu,

Fraţi, iar în ţările de limbă engleză au fost cunoscuţi ca Baptişti, cu acelaşi sens.

Între anabaptişti au fost şi unii extremişti, cum se întâmplă în fiecare

religie, care au respins autoritatea supremă a Bibliei („un papă de hârtie"),

înlocuind-o cu autoritatea „Spiritului"; sau combinând visurile lor politice, cu

profeţii apocaliptice, în numele cărora unii au încercat să construiască o

280

societate nouă, mai dreaptă, egalitaristă, fie în mod paşnic (comunitarism

voluntar), fie prin violenţă.

Această ultimă soluţie la care au ajuns unii, a condus la un război ţărănesc

pierdut, şi la numeroase victime omeneşti. Alţi radicali au fost greşiţi în

presupusele lor descoperiri biblice, combătând teologia Trinităţii, a dumnezeirii

lui Iisus şi a ispăşirii înlocuitoare.

Este de înţeles că studiul particular al Bibliei poate produce şi erori sau

rătăciri grave. Dar nici o erezie nu este mai mare decât aceea de a folosi

constrângerea şi forţa împotriva criticilor sau împotriva celor de opinie diferită.

Reamintindu-ne că în vremurile acelea, atât protestanţii cât şi catolicii au

persecutat şi ucis pe protestanţii radicali paşnici, continuăm să condamnăm

aceste fapte, şi să ne rugăm de bine pentru urmaşii spirituali ai victimelor şi ai

călăilor. Mai mult, suntem datori să verificăm dacă poziţia lor radicală sau

nepopulară este corectă, potrivit ortodoxiei canonice a Sfintei Scripturi, ca să

vedem dacă nu cumva singura problemă este conflictul cu ortodoxia protestantă

sau cu alte ortodoxii autointitulate. Marea problemă a protestantismului este

inconsecvenţa. Nici nu ne miră că protestanţii se întorc acum cu mai multă

reverenţă spre Roma.

Una dintre ramurile anabaptismului european a fost sabatarianismul, ai

cărui apostoli au fost Oswald Glait (ý 1546, Germania) şi Andreas Fischer (c.

1480-1540, Cehia), care au murit ca martiri, condamnaţi ca „inovatori‖.

sabatarianismul lor a trezit prejudecăţi puternice şi în cadrul frăţiei protestante.

Diverşi reformatori şi teologi protestanţi, au scris împotriva doctrinei sabatului,

în timp ce Glait, Fischer şi alţii au scris în apărarea sabatului. Enciclopedia

Anabaptist-Mennonită GAMEO225

exprimă următoarea poziţie faţă de

sabatarianism:

Păzirea sabatului a fost un subiect, deşi periferic, totuşi permanent disputat în

rândurile protestanţilor radicali începând din secolul al XVI-lea. Astăzi este în

mod viguros predicat de Adventiştii de Ziua a Şaptea şi de Baptiştii de ziua a

Şaptea. Între Anabaptişti, sabatarianismul a apărut între 1527-1529 la Liegnitz,

Silesia, sub conducerea lui Oswald Glait şi Andreas Fischer. Ei au dus această

învăţătură în zona Nickolsburg, Moravia, pe la 1532, provocând, între altele, o

reacţie scrisă din partea lui Martin Luther (Wider die Sabbather, 1538). De

asemenea, păzirea sabatului a apărut spre sfârşitul secolului printre radicalii

Unitarieni din Transilvania, dar nu a fost niciodată larg acceptată de anabaptişti

sau de unitarieni. Doctrina aceasta a dispărut în jurul anului 1540 din rândurile

Anabaptiştilor, iar pe la 1620 era complet marginalizată printre unitarieni.

sabatarianismul anabaptist are o semnificaţie interpretativă în cercetarea modernă,

pentru că, deşi învăţătura aceasta era clar înrădăcinată în primitivismul biblic,

225

Global Anabaptist Mennonite Enciclopedia Online (© 1996-2008). www.gameo.org

Pentru informaţiile referitoare la fiecare personaj, căutaţi numele lui în această enciclopedie.

281

faptul că pentru cei mai mulţi anabaptişti chestiunea era marginală, arată că aceşti

anabaptişti au întrebuinţat şi alte criterii pe lângă restituţionism în interpretarea

biblică.

Oswald Glait (c. 1490-1546)

Oswald Glait (Glayt, Osbald Glaidt), cunoscut şi ca Oswald de Jamnitz, s-a

născut în Cham (Palatinatul de Sus) în Germania, la o dată necunoscută

deocamdată, în jurul anului 1490, şi a fost mai întâi un prelat romano-catolic,

asemenea celorlalţi reformatori, care fuseseră călugări teologi, sau preoţi. După

1520, Glait a devenit luteran, intrând astfel în mişcarea protestantă. A slujit apoi

în Austria, ca păstor al unei biserici din Leoben, în Steyer. A fost însă expulzat,

după scurt timp. nu numai din localitate, ci din toată Austria, din cauza

tendinţelor lui de a institui norma biblică deasupra normei tradiţioniste în

biserică.

În 1525 s-a mutat în Nickolsburg (astăzi Mikulov, în Cehia), localitate care

era pe atunci un adevărat liman pentru tot felul de grupuri necatolice: Fraţii

Boemi (sau „utracviştii", de tradiţie husito-picardă), Habrovanii şi alţii. Acolo şi

luteranii organizaseră o comunitate sub conducerea lui Hans Spittelmaier şi sub

protecţia principelui Leonhard de Liechtenstein. Glait a devenit pastorul asistent

al acestei congregaţii.

În 1526, nobilul morav ianuarie Dubčansky (Johann von Lichtenstein),

care răspundea de domeniul Nickolsburg, a avut ideea de a uni toate confesiunile

diverse din Nickolsburg, într-o singură comunitate de credinţă şi viaţă. În acest

scop şi cu sprijinul altor nobili moravi, Dubčansky a convocat un mare sinod la

Austerlitz (19 martie 1526), localitate cehă numită astăzi Slavkov u Brna. Glait a

fost un principal suporter al acestei acţiuni şi a fost prezent la sinod. Raportul

scris de Glait despre acest sinod este păstrat ca unicat la Biblioteca Naţională din

Viena.226

La sinod au participat mai mult de 100 de pastori ai Fraţilor Boemi, şi

mult mai mulţi Luterani. În centru au luat loc nobilii, împreună cu Dubčansky şi

cu ceilalţi boieri. S-au discutat în detaliu şapte puncte de credinţă, cu intenţia de

a se lăsa Bibliei ultimul cuvânt, fără a se favoriza rangul sau confesiunea cuiva.

Sinodul a ajuns pe calea aceasta la concluzii în general apropiate de teologia lui

Zwingli şi a anabaptiştilor, cu un accent special pus pe „naşterea din nou‖ ca o

condiţie a admiterii cuiva la Cina Domnului.227

226

Scris într-o germană învechită, articolul poartă titlul "Handlung yetz den XIV tag Marcij

dis XXVI jars, so zu Osterlitz in Merhern durch erforderte versammlung viler pfarrer und

priesterschaften, auch etlicher des Adels und anderer, in Christlicher lieb und ainigkeyt

beschehen und in syben artickeln beschlossen, mit sambt derselben artickel erhlärung. I. Cor.

I." 227

Wiswedel, Wilhelm. Bilder und Führergestalten aus dem Täufertum (2 vv., Kassel, 1930),

553-555.

282

La câteva zile după acest sinod a sosit în Nickolsburg unul dintre cei mai

cunoscuţi şi respectaţi apostoli ai mişcării anabaptiste, Dr. Balthasar

Hubmaier228

(c. 1485-1528). Originar din Bavaria, acesta fusese vice-rector al

Universităţii din Ingolstadt şi preot în Regensburg. Mai târziu, după întâlnirea

cu personalităţi ca Erasmus, şi Zwingli, învăţând să citească Biblia cu ochiul

liber, Hubmaier ajunsese la concluzia că botezul pruncilor este o inovaţie

împotriva poruncii evanghelice, motiv pentru care se asociase cu alţi lideri

influenţi care deja aveau această credinţă (Wilhelm Reublin, Conrad Grebel).

Chiar dacă sub tortură retractase în mod repetat anabaptismul, cu conştiinţa

rănită, dar nu învins, Hubmaier a căutat refugiu în Nickolsburg, prima vatră

europeană a libertăţii religioase, un adevărat Emmaus al anabaptismului. Glait a

devenit gazda lui Hubmaier, şi unul dintre nu puţinii convertiţi şi botezaţi de

acesta. Acolo şi-a terminat Hubmaier una din cărţile sale.229

Împreună s-au

apucat să re-reformeze comunitatea luterană din Nickolsburg, transformând-o

într-o frăţie anabaptistă, cu aprobarea Domnului de Liechtenstein.

În 1527, Glait a publicat al doilea tratat al său,230

în care căuta să răspundă

la calomniile Franciscanilor („călugărilor desculţi‖), care locuiau în vecinătate, la

Feldsberg, şi se ocupau cu răspândirea de poveşti idioate despre fraţii din

Nickolsburg şi despre pastorul lor. Este de înţeles că minitratatul lui Glait nu

avea eleganţa literară a scrierilor lui Hubmaier. Era o diferenţă de educaţie şi

experienţă. Totuşi, broşura lui Glait era în stare să stârnească mintea şi inima. El

afirma în ea că preferă să fie numit „eretic‖, împreună cu Christos, decât „sfânt

părinte", împreună cu Papa.

Apoi se referea la unele puncte de credinţă, în care fusese atacat de

călugări:

(1) despre credinţă şi demonstrarea ei prin fapte bune,

(2) despre cultul sfinţilor,

(3) despre milostenii,

(4-5) despre diferenţele cu privire la zile calendaristice şi mâncăruri,

(6) despre celibatul preoţilor,

(7) despre cultul imaginilor,

(8) despre altare,

228

Majoritatea acestor informaţii sunt preluate din Enciclopedia GAMEO (Global Anabaptist

Mennonite Encyclopedia Online):

www.gameo.org/encyclopedia/contents/H8358.html/?searchterm=Balthasar%20Hubmaier 229

"Der uralten und neuen Lehrer Urteil, dass man die jungen Kinder nit taufen soll bis sie

im Glauben unterrichtet sind" (July 1526). 230

Entschuldigung Osbaldi Glaidt von Chamb... etlicher Artickel Verklärung so ihnen von

Misgönnern fälschlich verkehrt und also nachgeredt worden ist. A fost tipărit în Nickolsburg

la imprimeria Simprecht Sorg ("Froschauer") care a tipărit şi toate tratatele lui Hubmaier.

283

(9) despre „ofensele‖ religioase ale abandonării unor obiceiuri romane ca

celibatul, postul de vineri etc.,

(10) despre înmormântări,

(11) despre sacramente,

(12) despre botez,

(13) despre Cina Domnului,

(14) despre libertatea de voinţă.

În acelaşi an (1527), a izbucnit o nouă dispută în Nickolsburg: Poate, oare,

un creştin să folosească sabia? Întrebarea era foarte practică, deoarece Europa

Centrală era pândită de pericolul otoman, iar credincioşii discutau acest subiect

în termenii Apocalipsei. Fraţii s-au împărţit în două tabere:

1. "Schwertler" (cei cu sabia), reprezentaţi de Balthasar Hubmaier şi de

Ambrosius Spittelmayr, susţineau rolul săbiei în războiul de apărare,

precum şi taxele de război, dar nu şi apărarea propriei persoane sau a

propriei averi cu sabia;

2. "Stäbler" (cei cu toiagul), reprezentaţi de Hans Hut, susţineau non-

rezistenţa absolută şi neplătirea taxelor de război către autorităţi.

Autorităţile cetăţii şi domeniului Nickolsburg nu puteau fi bucuroase,

evident, de doctrina nepractică a „toiegarilor‖.

Liechtenstein a decis în favoarea „săbierilor‖, ceea ce însemna că pacifiştii

trebuia să-şi ia toiegele şi să plece unde or vedea cu ochii. Glait, care în timpul

disputei fusese de partea lui Hut, a trebuit să-l urmeze şi în exil. Pentru început,

cei doi s-au refugiat la Viena, apoi şi-au despărţit cărările.

Sinodul martirilor

La 20 august 1527, peste 60 de reprezentanţi anabaptişti din Germania,

Elveţia şi Austria s-au adunat într-un sinod la Augsburg, în Bavaria, pentru a

formula punctele în care difereau de Reformă, precum şi pentru a rezolva

disputele importante dintre grupările anabaptiste majore. Una dintre

problemele discutate a fost doctrina lui Hans Hut, cel mai influent predicator

anabaptist itinerant, fost legător şi vânzător de cărţi luterane, care nu le lăsase

necitite. Pe lângă doctrinele standard ale fraţilor botezători, Hut avea şi anumite

înclinaţii mileniste, (predicând că Iisus va reveni în primăvara anului 1528),

unele accente egalitariste (comunitatea de bunuri) şi alte bizarerii. Era însă un

om paşnic, în ciuda relaţiei sale iniţiale cu Thomas Münzer, „diavolul de la

Alstedt".

Întâlnirea de la Augsburg a rămas în istorie sub numele de Sinodul

Martirilor, deoarece mulţi dintre cei prezenţi au fost arestaţi şi executaţi la scurt

timp după aceea. Asocierea numelui de anabaptist cu marea rebeliune condusă

de Thomas Münzer, zelotul comunist-apocaliptic care voia să instaureze prin

284

sabie împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, crease prejudecăţi mari împotriva

mişcării şi oferea adversarilor (catolici şi protestanţi deopotrivă), un pretext

credibil pentru a-i zdrobi fără milă pe anabaptişti. Mulţi aveau să dispară într-un

timp scurt.

Autorităţile landurilor imperiale din Austria, Bavaria, Elveţia şi Boemia şi-

au concertat eforturile în această poteră după eretici. În fiecare lună se publicau

noi decrete şi mandate. Cea mai crudă decizie a fost luată de Liga Suebilor

(Şvabă) la 22 februarie 1528, care a autorizat o ceată de 400 călăreţi înarmaţi să

vânezepe anabaptişti şi să-i aducă la Augsburg. Dispoziţia era ca oricine nu

renunţă public la „erezie‖ să fie ars pe rug fără nici un proces, iar cei care

renunţau să fie miluiţi cu decapitarea. Femeile trebuiau executate prin înnecare.

La două săptămâni după promulgarea acestui decret, Joachim Helm, cetăţean

din Augsburg scria: „Este atâta nefericire, încât întregul Augsburg este trist.

Zilnic se fac decapitări, uneori câte patru sau şase, ajungându-se la zece pe zi".

Joachim März şi Eucharius Binder, predicatori botezaţi de Hut, au fost

arşi pe rug în Salzburg, la 27 octombrie 1527. Leonhard Spörle a fost executat la

12 noiembrie 1527, într-un loc necunoscut. Hans Denck a murit în timpul unei

epidemii la Basel în noiembrie 1527. Hans Hut a murit într-un incendiu izbucnit

în celula sa din Augsburg, la 6 decembrie 1527. Leonhard Dorfbrunner, relativ

necunoscut, a fost ars pe rug la Passau în ianuarie 1528. Leonhard Schiemer a

fost decapitat şi ars la 14 ianuarie 1528. El fusese un călugăr franciscan austriac,

devenit predicator de mare calitate spirituală, care în câteva luni covertise şi

botezase zeci de persoane în Salzburg, Bavaria şi Tyrol, deşi ştia că este căutat

mereu de monahii austrieci.

Arestat la 25 noiembrie 1527, după numai o zi de predicare în Rotenburg

(Rattenberg), în care timp convertise şi acolo un grup de credincioşi, a fost

întemniţat şi condamnat la moarte pentru crima de renegare a credinţei catolice.

În perioada de detenţie, a scris multe epistole şi predici, prin care a influenţat

apoi mişcarea anabaptistă şi pe alţi creştini după execuţia sa. În anii care au

urmat, 72 dintre convertiţii lui Schiemer şi-au pecetluit de asemenea credinţa cu

sângele lor. Scrierile lui Schiemer, ca şi unele scrieri ale altor martiri anabaptişti

(Hut, Langenmantel, Schlaffer, Waldhausen) aflate în diferite arhive, încă

aşteaptă să fie publicate.

Hans Schlaffer preot devenit luteran, convertit al lui Hut şi predicator

anabaptist, care participase la disputa din Nickolsburg fost decapitat la Schwatz,

în Tyrol, la 4 februarie 1528. Hubmaier, deşi nu participase la sinod, a fost ars pe

rug la Viena, pe 10 martie 1528, după ce fusese torturat în faţa tribunalului

antieretic. De data aceasta, Hubmaier nu a mai cedat. Martorii spun că în faţa

rugului a strigat la Dumnezeu, implorând harul Lui, iar după ce s-a pus foc, a

continuat să se roage la Dumnezeu cu glas tare, oferind iertare duşmanilor, în

285

timp ce barba şi părul îi luaseră foc repede – până când fumul i-a sugrumat

vocea.

Hubmaier ar fi fost executat, chiar şi în cazul că şi-ar fi renegat credinţa,

deoarece fusese un lider al mişcării anabaptiste. În plus, numele său fusese

asociat de către adversari cu mişcarea politică din Waldshut. Doamna Hubmaier,

care îl încurajase la statornicie, a fost şi ea executată peste câteva zile. I-au legat

o piatră de gât şi au aruncat-o în Dunăre. Scenele acestea erau suficient de

elocvente pentru contemporanii sensibili, ca să se vadă de departe care erau

adevăraţii creştini, şi care erau adevăraţii eretici şi slujitori ai diavolului. Nu este

de mirare că execuţiile publice au asigurat continuitatea credinţei fraţilor

botezători.

Eitelhans Langenmantel a fost executat la 11 martie 1528, în Weissenhorn

lângă Ulm, Thomas Waldhausen a fost ars la 10 aprilie 1528, la Brno (Cehia);

Hans Leupold, care şi-a riscat viaţa păstorind pe anabaptiştii rămaşi singuri în

Augsburg, a fost decapitat la 25 aprilie 1528, lăsând în urmă soţia şi doi copii

mici. După el, Hans Mittermaier a fost executat în 1529 la Linz, iar Jakob

Wideman în 1535 la Viena.

Unii dintre predicatorii arestaţi, care participaseră la sinodul anabaptist,

răzbiţi de tratamentul dur din închisoare, cu trupul şi sufletul tensionate la

maximum, au cedat. Printre aceştia, au fost Jakob Dachser, Sigmund Salminger,

Jakob Gross. George Nespitzer a renunţat la credinţă pe 21 august 1530. Marx

Mayer a fost arestat şi condamnat la moarte în June 1530, dar a retractat şi a fost

eliberat. După acest gest nefericit, a avut nechibzuinţa de a se alătura grupării lui

Schmied şi Puschenhamer, care considerau visele ca sursă doctrinală. În cele din

urmă, Mayer a fost prins din nou şi decapitat la 6 iulie 1531.

Deşi fuseseră acuzaţi de instigaţie la violenţă, este notabil că nici un

anabaptist nu a recurs la rezistenţă violentă, deşi circumstanţele păreau să

îndreptăţească o asemenea opoziţie. Chiar şi mărturisirile smulse de pe banca de

tortură nu au scos la lumină vreo „dovadă‖ că oamenii aceştia pregăteau o

rebeliune armată. Hut era poate singurul ale cărui interpretări profetice,

referitoare la pedeapsa care va veni asupra persecutorilor (prin turci!), puteau fi

interpretate politic. Dar cercetările tribunalului antieretic au dovedit că Hut nu

făcuse instigaţie publică, ci discutase asemenea lucruri doar între prieteni, la

începutul lucrării lui. Singura crimă a acestor oameni era că predicau şi botezau

altfel decum învăţa Biserica, trecând chiar dincolo de Reforma oficială.

Crainicul adevăratului sabat

Glait a supravieţuit valului de persecuţii din anii 1527-1530. După fuga din

Nickolsburg, urmele lui pot fi găsite în Viena, la întâlnirea anabaptistă de pe

strada Kärntnerstrasse, unde a botezat pe Schiemer, în 1527. După martiriul

acestui strălucit neofit, Glait nu a mai aflat odihnă nicăieri; a rămas un fugar

permanent. Nu există nici o dovadă că ar fi fost prezent la Sinodul Martirilor, dar

286

se pare că a scris despre acest eveniment. Îi găsim urmele în Bavaria, la

Regensburg, unde s-a întâlnit cu Schlaffer înainte de martiriul aceluia în 1528.

După martiriul lui Hubmaier în 1528, Glait s-a întors în Silezia, unde activaseră

Caspar Schwenkfeld şi Valentin Crautwald, doi teologi care nu erau anabaptişti,

şi care visau la o cale de împăcare între catolicism şi facţiunile Reformei,

accentuând spiritul şi relaţia mistică mai mult decât doctrina şi expresia

exterioară a religiei. Aici în Silezia, în jurul anului 1530, Glait a publicat un

minitratat despre păzirea sabatului, din care însă nu s-a păstrat nici o copie.

Aflăm despre conţinutul lui doar din scrierea defensivă a lui Schwenkfeld din 1

ianuarie 1532, intitulată Vom Christlichen Sabbath und Unterschaidt des alten

und newen Testaments.231

Glait prezenta în scrierea lui ideea că, după cum în „vechiul legământ‖

păzirea sabatului era obligatorie pentru evrei, tot astfel în „noul legământ",

păzirea sabatului este obligatorie pentru creştini, din cauză că este poruncită în

Decalog. Deoarece Glait şi asociatul său Andreas Fischer predicaseră sabatul în

Liegnitz (Silezia), Crautwald, la insistenţa Ducelui de Silezia, a publicat de

asemenea o scriere combativă.232

Glait a încercat să predice în Prusia, dar a trebuit să părăsească teritoriul

aceasta, împreună cu cîţiva prieteni ai săi (anabaptistul Oswald de Grieskirchen

şi reformatorul spiritual Johannes Bünderlin de Linz) în urma ordinului de

expulzare dat de Ducele Albrecht în 1532. Probabil că Glait, de aici a plecat la

Falkenau în Boemia (Cehia), unde întâlnim sabatarieni chiar pe la 1538.

Mişcarea pare să fi intrat, de asemenea, în districtul Nickolsburg, deoarece

în 1531, Leonhard von Liechtenstein a cerut opinia teologilor protestanţi

Wolfgang Capito şi Schwenckfeld în această privinţă. Schwenckfeld a acceptat

sarcina de a citi şi judeca broşura lui Glait, cu care recunoaşte că a „avut cândva

discuţii plăcute la Liegnitz".

Teologul „spiritual‖ a respins principalul argument al lui Glait (referirea la

Decalog) pe motivul că, în mod logic, ar trebui reluată în acest caz întreaga lege

iudaică, inclusiv circumcizia: „Adevăraţii păzitori ai sabatului sunt aceia care au

Legea Duhului scrisă pe inimă de degetele lui Dumnezeu." În concluzie,

Schwenckfeld a prezentat un rezumat de 18 argumente împotriva lui Glait,

subliniind că a fost în acelaşi timp atent să nu-i facă vreo nedreptate autorului.233

231

Singura copie cunoscută este din 1589, retipărită în Corpus Schwenckfeldianorum, ed. C.

D. Hartranft and E. E. S. Johnson, vol. 1-15. Leipzig, 1907-1939; vol. IV, pg. 452-518. 232

„Bericht und anzeig wie gar ohne Kunst und gutten verstand Andreas Fischer vom

Sabbath geschrieben‖. Se găseşte o copie la Biblioteca de Stat din Berlin. 233

„Summarium etlicher Argument wider Oswald Glaids Lehre vom Sabbath‖, în Corpus

Schwenckfeldianorum, vol. 4, pg. 515-518.

287

După acest episod, Glait a păstorit o comunitate anabaptistă la Jamnitz în

Moravia. În 1545 găsim din nou urmele lui în Viena, de data aceasta în temniţă,

unde a stat un an şi şase luni. Autorităţile vieneze au venit la el în temniţă şi i-au

cerut în mod serios şi amabil să renunţe la credinţa şi la învăţătura lui, ca să nu

fie executat. Nici un argument nu l-a putut clinti. Doi fraţi hutteriţi (din grupul

Jakob Hutter), Antoni Keim şi Hans Staudach, care se aflau în aceeaşi

închisoare, pentru acelaşi motiv, l-au vizitat pe pastorul Glait, ca să-l încurajeze.

Cu această ocazie, el le-a lăsat în grijă soţia şi copilul, care rămăseseră în

Jamnitz. Dar aranjamentul nu s-a putut pune în aplicare, deoarece în 1546, fraţii

Keim şi Staudach au fost executaţi.

În toamna aceluiaşi an, slugile autorităţilor vieneze l-au scos pe Glait afară

din închisoare, la miezul nopţii (pentru ca cetăţenii să nu fie alertaţi) şi l-au

înecat în Dunăre. Era cea mai blândă execuţie: pedeapsa care se aplica

femeilor.234

Deşi Glait este prea puţin spectaculos ca apostol al botezătorilor, spiritul său gata

de slujire, liniştit, modest, de adevărat păstor (al tuturor sufletelor, nu doar al

celor din parohie) a fost recunoscut şi admirat de fraţii anabaptişti încă din

timpul vieţii sale. Ba mai mult, fraţii i-au păstrat amintire specială prin cântecul

„Ihr Jungen und ihr Alten, nun höret das Gedicht" (Voi tineri şi bătrâni, să-mi

ascultaţi poemul), care laudă statornicia lui până la moarte.235

Scrisorile lui Schiemer, de asemenea, depun mărturie despre viaţa

evlavioasă a lui Glait. De fapt, toţi cei care scriu despre el, chiar adversarii, o fac

cu un anume respect. Hubmaier a scris despre el, că „[Glait] proclama lumina

Sfintei Evanghelii cu atâta îndrăzneală şi inspirând atâta curaj, aşa cum n-am

aflat nicăieri în altă parte."236

234

Cronicile hutterite înregistrează aceste ultime informaţii despre Glait, culese de la mai

mulţi fraţi închişi împreună cu el, care au împărtăşit mai târziu soarta lui (după Zieglschmid,

A. J. F. Die älteste Chronik der Hutterischen Brüder: Ein Sprachdenkmal aus frühneuhoch-

deutscher Zeit. Ithaca: Cayuga Press, 1943; p. 259f. 235

(1) Lieder, pg. 1211. (2) După un manuscris hutterit nepublicat, menţionat de Beck,

Joseph von, Die Geschichts-Bücher der Wiedertäufer in Oesterreich-Ungarn (in Schriften der

Wiener Akademie der Wissenschaften, F. R. A. 2. 43), Vienna, 1883; pg. 161, notă. (3)

Tipărit în 1530, retipărit la Magdeburg în 1563. Wackernagel, Philipp. Das deutsche

Kirchenlied von der ältesten Zeit bis zu Anfang des XVII. Jahrhunderts (Leipzig, 1864-77),

vol. 3, 465 f. (No. 524). 236

Hubmaier, B. Ainfeltiger Underricht auf die Wort: Das ist der Leib mein in dem Nachtmal

Christi. Nickolsburg, 1526.

288

Cartea despre adventişti a lui Paul Dan

FL: Mulţumesc. Chiar voiam sã am cartea în formă digitală, ca să mă ocup

de ea cândva. Ştiu despre ce-i vorba, a apãrut de mult, dar acum au pus-o pe

web.237

Nu mã mir cã se scriu cãrţi şi împotriva noastrã. Evanghelicii americani

fac mari eforturi sã contracareze prozelitismul „sectelor‖ (martori, adventişti,

mormoni, etc.), exact aşa cum în alte locuri ortodocşii sau catolicii îi gratificã şi

pe ei cu acelaşi titlu de „sectanţi‖. În ce priveşte argumentele folosite, ele sunt

clasice din parte baptiştilor. Nu sunt de acord cu teologia de bazã a lui PD, iar

criticile lui dovedesc proastã informare şi adesea, chiar dacã afişeazã

neutralitate, este rea-voinţã. Din nefericire, sunt permanent ocupat cu alte

lucruri şi n-am avut timp sã dau o replicã acestei cãrţi.

BV: Nea Florine pt. mine un lucru e clar : nu exista pe lumea asta

ideologie perfecta (fie ea de orice esenta, origine, etc. o fi). Motivele pot fi multe

(imperfectiunea si relativitatea limbajului si ratiunii umane, etc.). Daca vrei sa

gasesti lacune, incoerentze logice etc. , le gasesti oriunde (si la noi, of course).

Faptul ca unii cred ca noi avem adevarul, e doar o reminiscenta a gandirii

absolutiste de sec. XIX, cand a aparut biserica noastra.

Poate ca Paul Dan se inseala, dar pe undeva tot o zice bine... Unul din

punctele extrem de suparatoare pt. mine in ultimul timp, este inserarea in

punctele de doctrina ale noastre, a problematicului (si dilematicului) an 1848, la

care, iata, tot mai multi teologi adventisti au dificultati de acceptare.

Prin urmare, daca iti propui sa critici sau sa aperi o ideologie, vei gasi

mereu argumente, pentru ca tine de natura umana si de dialectica gandirii

noastre relative... Intotdeauna poti gasi argumente sau contraargumente la o

idee sau ideologie. Diferenta o face mai mereu inclinatia afectiva, care va dicta si

de ce parte a baricadei ideologice sa se afle subiectul.

Parerea mea (se pare ca gandesc ca un "ticalos " de postmodern...). Numai

bine.

FL: Bogdane, creştinismul nu este o simplă ideologie, chiar dacă s-au

ţesut o serie de ideologii în jurul lui. Desigur, există imperfecţiune şi relativism,

fiindcă tot ce este omenesc este imperfect (asta se aplică şi la faţa umană a

Bibliei), dar mai ales este vorba de percepţiile noastre limitate. Revelaţia ori este

total adevărată, ori nu este revelaţie (mă refer la mesaj, nu la limbaj, retorică,

logică, stilistică etc.). Dumnezeu a lăsat ca Revelaţia să fie suficient cunoscută

pentru toate scopurile practice.

Relativismul postmodern nu este bun de nimic. Singurul lui „avantaj‖ este

popularitatea actuală. Eu zic să studiezi mai bine Biblia, aşa cum poţi, şi să laşi

237

289

cartea lui Paul Dan în plata Domnului, fiindcă nu ai deocamdată pregătirea (nu

vorbesc de una profesională) care să te ajute să depăşeşti dificultăţile unei

asemenea lecturi.

PD este educat într-un sistem teologic dispensaţionalist radical, total

diferit de al nostru, şi judecă un alt sistem pe care, din păcate, îl înţelege

superficial, dacă nu chiar răuvoitor. Înainte de a judeca ceva trebuie să ştii să

asculţi şi mai ai nevoie şi de o suficientă înarmare în teologia biblică, pentru a

aduce o soluţie acolo unde chiar este nevoie de una. Dacă frăţia sa judecă

doctrina şi confesiunea noastră aşa cum a judecat puţinele cuvinte pe care le-am

spus eu într-un scurt dialog la RVS, atunci cred că ştiu despre ce este vorba. Iată

relatarea lui şi apoi reacţia mea:

Vreau să redau în câteva cuvinte o discuţie pe care am avut-o cu un profesor de

semitică de la Institutul Teologic Adventist. Discuţia a fost cu privire la Persoana

lui Dumnezeu. Veţi vedea că fenomenul apariţiei ereziilor se repetă şi azi, când

se predică legea.

Omul acela, cu toate că era specialist în ebraică, a interpretat Gen. 1:26-27 în

felul următor: deoarece Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul şi

asemănarea noastră“, înseamnă că Dumnezeu are un trup. Discuţia am purtat-

o în direct la Radio Vocea Speranţei. I-am amintit profesorului adventist faptul că

mormonii au aceeaşi doctrină, şi anume că „Dumnezeu are trup―. I-am mai

amintit şi faptul că Domnul Hristos, când Îl descrie pe Dumnezeu, femeii

samaritence, în Ioan 4:24, spune: „Dumnezeu este duh“. Atunci, profesorul a

replicat: „Păi, aşa scrie aici! ― L-am rugat să se uite atent în versetul 27, unde se

repetă tema creaţiei omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, şi să

observe faptul că Dumnezeu l-a făcut pe om parte bărbătească şi parte

femeiască. Dumnezeu nu este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, ci este

duh, aşa cum am văzut. Atunci, de ce foloseşte Scriptura această comparaţie?

Răspunsul este relativ simplu.

În versetele 26 şi 27, Dumnezeu este redat de cuvântul ebraic „Elohim―, care

exprimă pluralitate. Acest „Elohim― este o anunţare încă din primele pagini ale

Scripturii a faptului că este un singur Dumnezeu, revelat în mai multe persoane,

iar acestea, conform învăţăturii Noului Testament, sunt Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Aşa cum Dumnezeu este pluralitate de persoane, la fel şi omul, făcut după chipul

lui Dumnezeu, este şi el o pluralitate, bărbat şi femeie. Desigur că omul creat

după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu implică mai mult decât atât: raţiune,

personalitate, dragoste, capacitatea de a stăpâni, de a se relaţiona etc.

Întâmplător, eu sunt profesorul la care se referă PD. Dar eu n-am susţinut

niciodată, nici măcar în gândurile cele mai intime, că Dumnezeu ar avea trup.

Este o expresie care nu-mi aparţine, deşi n-aş spune că aşa ceva ar fi neapărat o

erezie. Termenul erezie este foarte grav şi se referă la negarea fundamentelor

credinţei biblice. Nu orice eroare doctrinală este „erezie‖. Termenul se foloseşte

290

abuziv şi manipulativ de către cei mai puternici, pentru a impune o anumită

ortodoxie confesională sau ecumenică.

Eu am afirmat faptul că Biblia Îl prezintă pe Dumnezeu ca având o

înfăţişare umană. La imagine m-am referit, nu la trup. Dumnezeu, deşi

omniprezent, este în acelaşi timp prezent spaţial undeva, altminteri ce sens ar

avea rugăciunea „Tatăl nostru, care eşti în cer‖? Acolo, în cer, El este văzut de

„fiii‖ Lui, chiar dacă noi, păcătoşii, nu-L putem vedea (Mt 18:10 „Feriţi-vă să nu

defăimaţi nici măcar pe unul din aceşti micuţi; căci vă spun că îngerii lor în

ceruri văd pururea faţa Tatălui Meu care este în ceruri‖; Ap 22:4 „Ei vor vedea

faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor‖, etc.).

Am luat această poziţie, în ciuda faptului că nu este foarte populară în

adventism, iar teologii tuturor bisericilor, de regulă, au repulsie faţă de

asemenea idei, fiindcă cei mai mulţi nu fac decât să perpetueze sistematica

istorică învăţată (numită de ei, foarte elocvent, „dogmatică‖). Modul în care nu

puţini teologi se servesc de limbile biblice este o batjocură, atât în ce priveşte

teologia, cât şi în ce priveşte lingvistica.

PD susţine că Elohim ar fi un plural care anunţă Trinitatea. Eu sunt cu

toată inima pentru doctrina Trinităţii (cea biblică, nu chiar cea sinodală!) şi cred

că dacă ar exista doar Exodul 3 şi Matei 28:19 ar fi suficient ca să fiu trinitarian.

Dar terminaţia în -īm a cuvântului ebraic Elohim, nu este în acest caz un semn al

pluralului.

Limba ebraică foloseşte terminaţiile specifice pluralului substantivelor şi

pentru alte funcţii, afară de marcarea pluralului:

1. Unele substantive concrete care denumesc elemente (maim = apă;

şamaim = cer – „ceruri‖ este greşit, dar poetic, merge);

2. Unele substantive abstracte (rahhamīm = îndurare; nă‘urīm = tinereţe;

băthulīm = virginitate etc.);

3. Cu sens emfatic (pentru sublinierea calităţii substantivului, folosit şi

ca titlu, e. g. : ‗adonīm = stăpânire, stăpân, suveran (1Rg 22:17; 2Cr 18:16; Is

19:4; Mal 1:6); ‘elohīm = divinitate, (dumne)zeu, zeitate, Dumnezeu (1Rg 1:5;

33; Mal 1:6).

În mod evident, cazul nr. 3 se aplică substantivului Elohim. Chiar dacă

există multe cazuri în care Elohim este plural (şi putem şti aceasta după acordul

cu predicatul; – în aceste cazuri este vorba în mod obişnuit de diverse zeităţi /

divinităţi păgâne, masculine sau feminine), când se referă la adevăratul

Dumnezeu, terminaţia -īm nu este semnul pluralului, ci o subliniere a calităţii.

Menţionăm însă că această subliniere nu are o valoare teologică specială,

deoarece şi divinităţile păgânilor sunt numite în Biblie ’elohīm (Astartea,

Milcom, după referinţele de mai sus), cu predicatul în acord la singular, ca şi

Elohim din Geneza 1:1. Pe de altă parte, chiar când predicatul este la plural, în

291

acord cu subiectul cu formă de plural, nu întotdeauna pluralul gramatical este şi

plural logic. 1S 28:13 ‗elohim ‗olim = ―o divinitate care se ridică‖ (presupusa

fantomă a lui Samuel), şi NU „divinităţi care se ridică‖; Ps 58:12 ‗elohim şofetim

= „o Divinitate care va judeca‖ (şi Nu „divinităţi care vor judeca‖).

În ce priveşte înfăţişarea lui Dumnezeu, recurgerea la afirmaţia că

Dumnezeu a creat pe om sub forma a două sexe, nu reprezintă un obstacol.

Ambele sexe, bărbatul şi femeia, au înfăţişare umană. Diferenţele sunt specifice

şi ţin de trup, desigur, dar eu nu am afirmat nimic cu privire la „trupul‖ lui

Dumnezeu, este ceva despre care Biblia nu vorbeşte explicit. Expresii ca „ochii

Domnului‖ sau „mâna Domnului‖, faţa, spatele, picioarele, degetul, gura,

suflarea / duhul, cuvântul Domnului, pot fi luate ca antropomorfisme, să zicem,

iar viziuni ca aceea a lui Daniel (cap. 7), în care este descris chiar şi părul capului

Lui (alb) au desigur, rol didactic, nu informativ, fiindcă profeţilor nu li s-a arătat

realitatea cearească, ci o viziune despre cer, o experienţă subiectivă care are loc

în mintea profetului.

Cu toate acestea, atunci când se vorbeşte despre persoana divină a

Spiritlui Sfânt, El nu este niciodată descris ca având o înfăţişare proprie, nici

măcar profeţii în viziune nu L-au văzut, nici îngerii din cer nu-I văd faţa. În toate

viziunile apocaliptice sunt văzuţi în cer numai Tatăl şi Fiul. Spiritul Sfânt apare

uneori sub formă de simboluri, pentru a-Şi semnala prezenţa (porumbel, limbi

de foc, lămpi de foc, vânt etc.), dar niciodată nu este descris în limbaj

antropomorfic, asemenea Tatălui şi Fiului.

Când zicem că Dumnezeu este spirit (cf. Ioan 4) ne referim la esenţa /

natura Sa, fără a nega faptul că El Se poate arăta, ocazional sau permanent, sub

înfăţişarea pe care o doreşte. Dacă Iisus este Dumnezeu şi totuşi nu este doar

spirit, ci este manifestat în trup, ba încă trup de carne, de ce crede cineva că este

o blasfemie sau o erezie să crezi că Dumnezeu Tatăl ar avea un trup? Ei bine, eu

nu am afirmat chiar asta, fiindcă realmente nu ştiu cum este, şi nimeni nu ştie,

iar cuvântul Scripturii insistă mai mult asupra calităţilor Lui personale. Biblia

spune şi despre îngeri că sunt „spirite‖ (Evrei 1), pentru că sunt fiinţe invizibile,

asemenea vântului; şi totuşi Biblia spune, pe de o parte, că învierea este în trup

(Lc 24:39 – altfel nu este înviere!), dar şi că vom fi ca îngerii în cer (Lc 20:36),

iar în 1 Cor 15: 40-50, că există şi trupuri cereşti, spirituale, asemenea lui

Christos. Cred că este destul ca să vedem că problema rămâne complicată din

punct de vedere fizic.

Eu am dorit să subliniez sensul normal al cuvântului ebraic folosit în

Genesa 1: termenul folosit pentru „chip‖, ţelem, are întotdeauna sensul propriu

de imagine vizibilă. Doar NT foloseşte termenul echivalent eikon în sens figurat

şi este posibil ca în Gen 3 să fie folosit ţelem în sens figurat. Dar când este vorba

de creaţia omului, acolo termenul este în contrast cu celelalte vieţuitoare create

anterior. În cap. 2 se subliniază că omul este unic între celelalte vieţuitoare, chiar

292

dacă a fost făcut în aceeaşi zi cu animalele terestre (pentru a se sublinia că din

punct de vedere fizic are o natură asemănătoare), şi această unicitate este dată

de faptul că, în înfăţişare şi personalitate a fost făcut „după chipul lui

Dumnezeu‖, nu ca celelalte vieţuitoare.

Dacă facem ca termenul ţelem să aibă numai semnificaţie figurată, atunci

înfăţişarea umană ar fi de aceeaşi demnitate cu a maimuţei şi a broaştei; numai

spiritual ar fi după chipul lui Dumnezeu – ceea ce nu este adevărat. Dumnezeu a

dat fiinţelor inteligente propria Sa înfăţişare, o reflectare a propriului chip,

pentru a reprezenta pe Însuşi Dumnezeu în guvernarea întregii creaţii, iar

animalele să i se supună.

Hai să zicem că greşesc. Dar chiar dacă aş fi greşit în acest caz, nu accept

ideea că orice eroare teologică este o erezie. Cu PD am să stau de vorbă cândva şi

o să vedem cine râde la urmă. El a avut mare noroc că am fost foarte ocupat în

anii aceştia, ca să mă mai iau şi de cartea lui, dar nu va rămâne fără replică.

Este adevărat că opinia mormonilor în privinţa Dumnezeirii este cam

antropomorfică, dar n-aş spune că este ceva strigător la cer. Dacă

antropomorfismul ar fi o erezie, atunci primii eretici ar fi autorii Bibliei, care

vorbesc despre Dumnezeu în termeni omeneşti şi atribuindu-I membre umane şi

simţiri umane, chiar şi logică umană, uneori nepotrivită.

Hai să fim serioşi. Adevărata erezie mormonă este spiritualismul

fundamental origenist. Ei cred că muritorii sunt de fapt spirite cereşti (angelice)

preexistente, întemniţate în trupuri din cauza păcatului. Mai mare erezie mi se

pare să crezi, împotriva învăţăturii Bibliei, că omul, în esenţa lui personală

(spirituală), ca entitate conştientă, este nemuritor, făcându-l astfel zeu, decât să

crezi că Dumnezeu este atât de puternic, de înţelept şi de bun, încât dom

cpmdescendenţă, Se poate manifesta universului creat în înfăţişarea pe care El a

dat-o fiinţelor inteligente, şi care este cea mai frumoasă cu putinţă. Ce aşa mare

erezie este asta?

Declaraţia lui Iisus că Dumnezeu este „spirit‖ nu era menită să explice

samaritencei totul despre Dumnezeu, ci se referea la închinarea adevărată, în

contrast cu cea materialist-mistică. Închinarea noastră este condiţionată de

spiritualitatea lui Dumnezeu. Din cauza păcatului, noi nu ne mai putem întâlni

cu El faţă în faţă ca Adam şi Eva, nici măcar ca Moise, dar se aşteaptă să-i

aducem adorare în spirit şi adevăr, adică nu un cult materialist, înşelător.

Corespondenţă cu GJP

9 august 2006

GJP: ...Cunosc o doamna care a experimentat o revenire si apoi o plecare

din adventism datorita evangheliei. Ea a spus ca Dumnezeu a adus-o in

293

adventism pentru a invata o lectie, pentru a respinge adventismul din motive

corecte, nu din motive gresite, asa cum a facut-o prima oara. Avea nevoie de o

curatire spirituala de acele idei care, lasate sa aduca rod, ar fi innabusit lucrarea

buna a lui Dumnezeu inceputa in viata ei. Atmosfera in adventism, in special

sabatul, incurajeaza indreptatirea prin fapte, faptele vegetariene, si sub

presiunea comunitatii pe care ea o considera adevarata biserica, sunt mari sanse

sa devina asemenea bisericii. Adica sa se considere diferita de crestinii baptisti

sau crestini dupa evanghelie, deoarece ei tin doar 9 porunci si ea zece.

Diferenta o constituie tinerea sabatului, de aia vorbesc de indreptatire

prin fapte, adventistii cred ca datoria sabatului si a altor catorva practici ei sunt

biserica favorizata de Dumnezeu datorita credinciosiei ei. „Noi nu cedam

inchinarii pagane, si nu stricam..." se canta la noi: un statut special in ochii lui

Dumnezeu datorita faptelor si credinciosiei, mai ceva decat alti crestini ce cred in

jertfa lui Hristos.

De vreme ce si adventistii cred in jertfa lui Hristos, diferenta dintre ei si

ceilalti crestini o constituie sabatul, faptele. Faptele fac diferenta, faptele ii

plaseaza intr-o pozitiie mai buna inaintea lui Dumnezeu. Daca doamna cedeaza

acestei atmosfere de indreptatire prin fapte, a schimbat robia carnii cu robia

„vegetarianismului". Sper sa nu.

8/9/06

FL: Niet! Doamna nu s-a născut adventistă. A fost ortodoxă sau ce a fost,

s-a convertit la adventism în timpul campaniilor de după revoluţie, dar a avut

rezerve faţă de EGW şi faţă de aspectele pietist-puritane ale adventismului.

În ce priveşte robia faptelor despre care vorbeşti, doctrina asta va fi

clarificată când se vor separa oile şi caprele. Fiindcă nu pe criterii invizibile vor fi

separaţi, ci pe temeiul a ceea ce „aţi făcut [unora din cei mai neînsemnaţi fraţi ai

Domnului]" sau n-aţi făcut. „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile."

(Mt 19:17). Adică, asigură-te, de pe acum, că îţi place să trăieşti în atmosfera

cerului. Asta-i tot. Tu spui că nu se poate, şi desigur, Dumnezeu ştie că nu putem

singuri, dar cu El este totul posibil. Fiindcă Zaharia şi Elisabeta „păzeau fără

pată toate poruncile şi preceptele Domnului" (Lc 1:6).

Desigur, mă vei trimite la nu ştiu ce diatribă paulină, unde ex-rabinul se

bate cu căutătorii de merite. Dar noi nu căutăm merite, căutăm doar să împlinim

voia lui Dumnezeu. Aceasta nu este o „faptă a Legii" aducătoare de merit, ci o

faptă a Duhului, deoarece „carnea" nu ne inspiră să căutăm voia lui Dumnezeu,

care cere respect faţă de porunca (autoritatea) divină, credinţă şi iubire ca

motivaţii reale. Dar până la urmă, tot Dumnezeu este Acela care ne inspiră şi

adevărata motivaţie. Mai mult, chiar şi motivaţiile inferioare, cum ar fi teama (de

pierzare) sau interesul (moştenirea vieţii şi fericirii veşnice) sunt cauzate de

autoritatea Bibliei, care face frecvent referire la acestea.

294

Baftiştii tăi numesc sabatul „faptă", într-un sens peiorativ, ca şi cum noi

am căuta să ne asigurăm merite adiţionale prin sabatizare şi altele asemenea.

Dar ei de ce mai insistă atunci asupra non-avortării, a castităţii, a cinstei etc.? Nu

văd cum poate fi cineva mai puţin legalist, doar pentru că ţine mai puţine

porunci ale lui Dumnezeu. Ce mai înseamnă ascultarea, când cuvintele lui

Dumnezeu sunt tratate cu atâta uşurinţă?

Controversa aceasta cu privire la credinţă şi fapte nu începe cu adventiştii.

Înainte de a exista noi, se disputa între luterani şi calvini (puritani), între fraţii

moravi (de tradiţie luterană) şi wesleyeni (metodişti). Jones şi Waggoner au

adus acest mesaj care vine la noi de la Pavel, via Calvin şi Wesley. Dar în timp ce

Calvin a mers pe linia augustiniană a predestinaţiei (ca şi Luther), Wesley a fost

influenţat benefic de arminianism, observând realitatea răspunderii morale, a

liberului arbitru.

Jones şi Waggoner au mers chiar dincolo de Wesley în unele privinţe, ca şi

EGW. Aceştia se aseamănă cel mai mult cu doctrina lui Pavel, pe care Williston

Walker, în istoria lui bisericească, îl compară cu Luther, afirmând că, dacă

pentru Luther, creştinul este în primul rând un păcătos iertat, pentru Pavel este

un luptător al credinţei, un alergător pe calea pocăinţei permanente, care duce o

viaţă în unire cu Christos, şi pe urmele Lui, privind mereu spre ţinta care este

Christos.

Toate doctrinele mari ale Bibliei sunt paradoxale, prin urmare orice

soluţie de tip „sau / sau" este neavenită. Noi avem nevoie atât de harul care ne

îndreptăţeşte fără merite şi fără plată, cât şi de acela care ne îndreaptă şi ne

desăvârşeşte, fără merite şi fără plată. Ambele sunt prezente de la început până

la sfârşit în experienţa creştină, nu poţi avea una fără alta. „Carnea" nu doreşte

decât îndreptăţirea – dacă se poate, odată pentru totdeauna, ca să nu mai ai

bătaie de cap cu pocăinţa continuă; sau, cel puţin, una asigurată în mod repetat

şi necondiţionat, oridecâte ori ai nevoie să aluneci în păcat, că doar eşti om....

Dacă nu se poate aşa, atunci carnea se mulţumeşte şi cu diverse forme de

legalism sau perfecţionism.

Luther a dormit pe cuie o vreme, apoi a sărit, în mod natural, în unele

privinţe, în extrema cealaltă. Ceea ce el a descoperit din Romani şi Galateni, este

esenţial şi de cea mai mare valoare soteriologică, nu vreau să-l blamez. Dar după

ce Dumnezeu a descoperit deja mai mult şi mai bine, este o impietate să apelăm

acum la Luther, ca la o autoritate finală. Prietenii care resping botezul mistic al

pruncilor şi primesc botezul creştin al credinţei, ştiu de ce.

Până la urmă, „faptele fac diferenţa":

Pentru că nu cei ce aud Legea sunt drepţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei care

împlinesc Legea aceasta for fi îndreptăţiţi. " (Rom 2)

295

Pavel al tău a spus-o. Dacă el ne-a dus în rătăcire, o să plătească şi el

împreună cu EGW (!)

GJP: Zaharia si Elisabeta erau fara prihana exact cum spunea Pavel ca era

ca fariseu: fara prihana. Ultimul text din Romani 2 are un context, poti verifica.

FL:!? La o asemenea replică, rămân fără cuvânt. Cred, totuşi, că Luca l-a

cunoscut mai bine pe Pavel, decât tine. Indiferent care ar fi contextul (nu

întâmplător, se referă la judecata divină!), afirmaţia este magistrală, reflectând

pilda lui Iisus cu cele două case. Vezi dacă teologia ta e înfiptă în stâncă, sau în

nisip.

1 februarie 2008

GJP: Daca un membru adventist inceteaza a mai pazi sabatul si se incheie

judecata, va fi mantuit deoarece se increde in sangele lui Iisus Hristos care face

ispasire pentru pacatele sale?

Precizeaza daca raspunsul reflecta pozitia oficiala sau este viziune

personala. Daca este propria opinie, arata cum se diferentiaza de pozitia oficiala.

Fac un research pe tema aceasta, intrebarea aceasta am mai pus-o si altora.

FL: Răspunsul meu – nu contează dacă are forţă oficială (nu ştiu dacă

există o poziţie oficială explicită cu referire la o chestiune atât de punctuală) este

următorul:

Un adventist ştie că păzirea poruncilor lui Dumnezeu (oricare din ele) este

o cerinţă absolută a lui Dumnezeu, şi că încălcarea sau neglijarea voită a

poruncii divine este păcat. El mai ştie că a pretinde mântuirea prin Christos, în

timp ce trăieşti conştient şi voluntar în păcat, este o blasfemie, nu o cale a

mântuirii. În termenii Evangheliei biblice, mântuirea este în primul rând salvare

din păcat (Mt 1:21). Orice încercare de a te salva numai de urmările păcatului

(vină, pedeapsă, suferinţă), dar nu de păcatul însuşi, este o falsă mântuire.

Apocalipsa împarte generaţia finală în două categorii: cei care au primit

sigiliul lui Dumnezeu şi cei care au primit semnul fiarei. Cu alte cuvinte,

Evanghelia veşnică din Ap 14 polarizează lumea pe criterii spirituale având

semne distinctive exterioare (nu contează care sunt acestea). Cei care primesc

semnul Fiarei vor pieri împreună cu toţi neascultătorii, oricât ar pretinde

mântuirea prin sângele Mielului.

Pe de altă parte, orice caz este luat individual la judecată, ca om, nu doar

ca membru al unei biserici. Unul poate să fi abandonat sabatul şi totuşi să fie

acceptat prin sângele lui Christos, fiindcă s-a pocăit de păcatul acesta. Este

posibil chiar să mori înainte de a putea repara ce ai stricat, şi totuşi să fii primit

de Dumnezeu, dacă într-adevăr ţi-a părut rău şi te-ai încrezut în meritele jertfei

lui Christos.

Încheierea judecăţii nu este un termen prestabilit, Dumnezeu nu depinde

de încheierea judecăţii, ci invers. Dumnezeu nu va încheia timpul de probă

296

înainte ca ultimul om să fie luminat, avertizat şi să aibă cele mai bune şanse.

Oamenii sunt probaţi pe diferite aspecte de caracter (credinţă şi iubire, în

esenţă), dar în final, toate acestea se vor materializa în proba credincioşiei faţă

de autoritatea supremă a lui Dumnezeu, exprimată de porunca sabatului. Nu

pentru că această poruncă ar fi superioară celorlalte, ci pentru că aceasta este cea

pe care bisericile lumii au desfiinţat-o, opunându-i în final un alt repaus legal (şi

legalist) de moştenire romană.

Nu cred că, în momentul revenirii lui Iisus, lumea va fi la fel de ignorantă

cum este acum. Abia atunci, privind în ochii Lui, mulţi creştini care s-au

„încrezut‖ uşuratic în ispăşirea lui Iisus, batjocorindu-I astfel jertfa, vor înţelege

ce înseamnă „mânia Mielului". Deoarece, între timp, toţi vor fi luminaţi cu

privire la datoria faţă de Dumnezeu şi cu privire la Evanghelie, adventişti sau

neadventişti vor fi judecaţi după aceleaşi criterii. Cu excepţia acelora care îşi vor

fi sigilat deja soarta prin trăirea lor nelegiuită şi nepocăită de astăzi.

Mulţi evanghelici tratează prea uşuratic Evanghelia, făcând din ea un

simplu spălător de vinovăţie. Scriptura arată cât de serioasă este Evanghelia

înţeleasă în relaţie cu ascultarea:

Ev 10:26-31: Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa

adevărului, nu mai rămîne nici o jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare

înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi. Cine a

călcat Legea lui Moise, este omorît fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori.

Cu cît mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul

lui Dumnezeu, va pîngări sîngele legămîntului, cu care a fost sfinţit, şi va

batjocori pe Duhul harului? 30

Căci ştim cine este Cel ce a zis: A Mea este

răzbunarea, Eu voi răsplăti! Şi în altă parte: Domnul va judeca pe poporul Său.

Grozav lucru este să cazi în mînile Dumnezeului celui viu! Ev 12:18-29: Voi nu v'aţi apropiat de un munte care se putea atinge şi care era

cuprins de foc, nici de negură, nici de întunerec, nici de furtună, nici de sunetul de

trîmbiţă, nici de glasul, care vorbea în aşa fel că ceice l-au auzit, au cerut să nu li

se mai vorbească (pentrucă nu puteau suferi porunca aceasta: Chiar un dobitoc

dacă se va atinge de munte, să fie ucis cu pietre, sau străpuns cu săgeata. Iar

priveliştea aceea era aşa de înfricoşătoare încît Moise a zis: Sînt îngrozit şi

tremur!); ci v'aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu,

Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de

Biserica celor întîi născuţi, cari sînt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul

tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvîrşiţi, de Iisus, Mijlocitorul

legămîntului celui nou, şi de sîngele stropirii, care vorbeşte mai bine decît sîngele

lui Abel. Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte!

Căci dacă n'au scăpat ceice n'au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pămînt,

cu atît mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem dela Cel ce vorbeşte

din ceruri, al cărui glas a clătinat atunci pămîntul, şi care acum a făcut făgăduinţa

297

aceasta: Voi mai clătina încă odată nu numai pămîntul, ci şi cerul. Cuvintele

acestea, încă odată arată că schimbarea lucrurilor clătinate, adică a lucrurilor

făcute, este făcută tocmai ca să rămînă lucrurile cari nu se clatină. Fiindcă am

primit dar o împărăţie, care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori, şi să

aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică; fiindcă

Dumnezeul nostru este un foc mistuitor.

1 Ioan 5:14-20: Dacă vede cineva pe fratele său săvîrşind un păcat care nu duce

la moarte, să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa, pentru ceice n'au săvîrşit

un păcat care duce la moarte. Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să

se roage pentru păcatul acela. Orice nelegiuire este păcat; dar este un păcat,

care nu duce la moarte. Ştim că oricine este născut din Dumnezeu, nu

păcătuieşte, ci Cel născut din Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el.

Ştim că sîntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău

Biblia nu ne încurajează nicăieri să credem că evanghelia credinţei în Iisus

ne scuteşte de ascultarea de Dumnezeu, de păzirea poruncilor Lui cu toată inima.

Ea doar ne aduce iertare pentru eşecurile din trecut, acoperă neputinţele şi

nedesăvârşirile sau ignoranţa involuntară din prezent şi asigură o speranţă de

viitor pentru cei care se pocăiesc şi care cred în Iisus. Numai Dumnezeu va putea

stabili starea spirituală a fiecăruia, dând-o pe faţă la judecată. Este greu să

judecăm motivele altora; ne putem înşela (Rom 14:10). Dar în ce priveşte

motivele noastre proprii, fiecare avem suficientă cunoştinţă.

Domnul să fie cu tine! Cred că ar fi bine să extinzi şi la autorii Bibliei acest

sondaj pe care ai început să-l faci.

Sabatele din Coloseni

Aşadar, nimeni să nu vă judece pentru că mâncaţi şi beţi, pentru o anumită238

sărbătoare, pentru calende şi sabate. Ele sunt o umbră a lucrurilor viitoare, dar

trupul lui Christos este realitatea. (Col 2:16-17)

În Col 2:16 apar trei categorii de festivităţi calendaristice:

έορηή heorté (sărbătoare calendaristică),

κεοιδκία neo-menía (ziua lunii noi; calende),

ζάαααηοκ sábbaton (zi cu oprire de la lucru).

Identitatea acestor sărbători este următoarea:

έορηή heorté (sărbătoare calendaristică)239

este numită în VT מועד maw‗īd (ceva fixat, termen, perioadă) folosit adesea cu sensul de sărbătoare.

240

238

Literalmente, gr. μέρος meros = mădular, parte. 239

Referinţe biblice, „deuterocanonice" şi patristice în care se întâlneşte termenul heorté

(sărbătoare) Ex 10:9; 12:14; 13:6; 23:15f, 18; 32:5; 34:18, 22, 25; Lv 22:21; 23:2, 4, 6, 34,

298

De asemenea, cuvântul neotestamentar έορηή heorté corespunde uneori

termenului ebraic חג hhag (sărbătoare ciclică/anuală),241

cuvânt înrudit cu

arăbescul hadj > tc. hacilik > rom. hagialîc (pelerinaj). În calendarul mozaic

erau iniţial 5 sărbători anuale, dintre care trei erau sărbători cu pelerinaj, când

toţi bărbaţii aveau obigaţia de a merge la sanctuar.

a. 10 – 21 Abib („Aprilie‖), în prima lună a anului vechi, religios, numită

mai târziu Nisan, Sărbătoarea azimilor (Hhag Hammattzot) comemora

eliberarea din sclavia egipteană. Sărbătoarea naţională specifică a poporului

evreu. Sărbătoare cu pelerinaj la templu (Ex 23:14-15). Pe data de 10 se alegea

mielul, iar pe data de 14 mielul era jertfit şi mâncat. Mielul şi data de 14 se

numeau Pas'hh (> Pésahh > Pas'hhá > Paşte) adică „trecere cu vederea‖ / „sărire

peste‖ şi comemora cruţarea întâilor-născuţi ai evreilor în noaptea ultimei plăgi

din Egipt. Ziua de 16, după sabatul pascal (care era la 15 I), era ziua „snopului

legănat‖. Ex 34:18; Lv 23:4-15; Nu 28:16-25.

b. 4 „Iunie‖ (aproximativ), în luna a treia, numită mai târziu Siwan,

Sărbătoarea săptămânilor / a Cincezicimii / Şavuot, sărbătoare cu pelerinaj (Ex

23:16a; 34:22a) comemora primirea celor zece porunci la Sinai (Ex 19:1. 10-11) şi

era ziua aducerii primelor roade. Lv 23:16-22; Nu 28:26-31; Dt 16:9.

c. 1 Etanim („Septembrie‖), în luna a şaptea, numită mai târziu Tişri,

Sărbătoarea trâmbiţei, devenită apoi ziua anului nou civil şi Ziua Judecăţii. Lv

23:23-25; Nu 29:1-6;

d. 10 Etanim („Septembrie‖), Ziua ispăşirii/Yom Kippur, cea mai solemnă

sărbătoare anuală, zi de post în care se făcea curăţirea definitivă a păcatelor de

peste an. Mai târziu a devenit ziua sigilării destinelor omeneşti. Lv 23: 26-32; Nu

29:7-11; Lv 16.

e. 15-22 Etanim („Septembrie‖), Sărbătoarea Colibelor / Sukkot, cea mai

pitorească şi mai veselă sărbătoare anuală, sărbătoare cu pelerinaj, comemora

locuirea evreilor în colibe improvizate şi în corturi timp de 40 de ani după Exod.

Lv 23: 33-43; Nu 29:12-38;

37, 44; Nu 10:10; 15:3; 28:2, 17; 29:12, 39; Dt 16:8, 10, 13f, 16; 31:10; Ju 21:19; 1Rg 8:65;

12:32f; 2Eg 23:16; 1Cr 23:31; 2Cr 2:3; 5:3; 7:8f; 8:13; 30:13, 21f, 26; 31:3; 35:17; 1Esr 1:17;

5:50f; 7:14; Ezr 3:4f; 6:22; Ne 8:14, 18; 10:34; Est 8:12; Idt 8:6; 10:2; Tb 1:6; 2:1, 6; 1Mac

1:39, 45; 10:21, 34; 12:11; 2Mac 6:6f; 10:6; 12:31; Ps 73:4, 8; 80:4; 117:27; Sir. 33:8; 43:7;

47:10; Os 2:13; 9:5; 12:10; Am 5:21; 8:10; Na 2:1; Ţf 3:17; Za 8:19; 14:16, 18f; Ml 2:3; Is

1:14; Ir 38:8; Bar 1:14; Pl 1:4; 2:6f, 22; Ez. 23:34; 36:38; 44:24; 45:17, 21, 23, 25; 46:9, 11;

Mt 26:5; 27:15; Mc 14:2; 15:6; Lc 2:41f; 22:1; In 2:23; 4:45; 5:1; 6:4; 7:2, 8, 10f, 14, 37;

11:56; 12:12, 20; 13:1, 29; Col 2:16. 240

Lv 23:2, 4, 37, 44; 2S 22:32; 2Rg 18:25; 2Cr 2:3; Ezra 3:5; Ps 18:32; Is 36:10 (etc. ) 241

Ex 10:9; 12:14; 13:6; 23:15f, 18; 32:5; 34:18, 22, 25; Lv 23:6, 34, 39, 41; Nu 28:17;

29:12; Dt 16:10, 13f, 16; 31:10; Jud 21:19; 1Rg 8:2, 65; 12:32f; 2Cr 5:3; 7:8f; 8:13; 30:13,

21; 35:17; Ezra 3:4; 6:22; Ne 8:14, 18; Ps 81:4; 118:27; Is 29:1; 30:29; Ez 45:17, 21, 23, 25;

46:11; Os 2:13; 9:5; Am 5:21; 8:10; Na 2:1; Za 14:16, 18f; Ml 2:3.

299

· νεομηνία / νοσμηνία neo-menía sau nūmēnía („luna nouă‖, prima zi a

fiecărei luni; calende), ebr. ראש־חדש ra'ş-hhudş > roş hódeş, sau simplu, hódeş.

Nu este instituită în Pentateuh, deoarece exista dinainte de Moise, probabil din

timpurile patriarhilor. Semiţii au folosit calendare lunare, de aceea fiecare

început de lună era marcat. Fără marcarea lunii noi nu puteau exista celelalte

sărbători calendaristice, deoarece nu exista un calendar scris. Se orientau după

ciclul lunar şi după cel solar, iar cele două nu se armonizează perfect (1 an solar

cuprinde 12 luni şi ceva). Luna nouă a fost încurajată de Moise şi de Profeţi,

având funcţii şi ritualuri specifice. Nu era zi de post, nici de pelerinaj, nici de

sabatizare, dar era subliniată prin jertfe speciale şi prin adunare.242

· ζάββαηα sábbata („sabate‖) este un termen general care numeşte toate

zilele sacre în care se impunea încetarea muncilor obişnuite. Sabatizarea era în

unele cazuri parţială, iar în alte cazuri, totală. Existau 7 sabate calendaristice

date prin Moise, în afară de sabatul săptămânal (sâmbăta), care vine de la

Facerea lumii (Gen 2:1-3; Ex 20:8. 11). Acestea puteau cădea în oricare zi a

săptămânii, la data specificată:

a). 15 I = Primul sabat pascal, a doua zi după jertfirea Mielului. Se

interzicea munca de sclav, dar se putea găti mâncare. Adunare sfântă şi citire (Lv

23:6-7; Ex 12:16).

b). 21 I = Al doilea sabat pascal; se interzicea munca servilă, dar se putea

găti mâncare. Adunare sfântă şi citire (Lv 23:6. 8; Ex 12:16).

c). 4 III = sabatul Zilei Cincizecimii; se interzicea munca servilă. Adunare

sfântă şi citire (Lv 23:16. 21).

d). 1 VII = sabatul Zilei Trâmbiţării; se interzicea munca servilă. Adunare

sfântă şi citire (Lv 23:24-25).

e). 10 VII = sabatul Zilei Ispăşirii; sabatizare totală şi zi de post negru. Se

interzicea orice lucrare, ca şi sâmbăta. Adunare sfântă şi citire (Lv 23:27-28. 30-

32).

f). 15 VII = Primul sabat de Sukkot; se interzicea munca servilă. Adunare

sfântă şi citire (Lv 23:34-35).

g). 22 VII = Al doilea sabat de Sukkot; se interzicea munca servilă.

Adunare sfântă şi citire (Lv 23:34. 36).

Sabatul săptămânal (sâmbăta), repausul dat întregii omeniri nu a fost

lăsat pe dinafara legislaţiei mozaice. Tocmai pentru că era o moştenire de la

Facerea lumii, şi pentru că Israel trebuia s-o împărtăşească şi celorlalte popoare

(Is 56:2-6), a fost aşezat în capul listei sărbătorilor şi sabatelor (Lv 23:3) şi

reamintit la sfârşitul listei (v. 38). sâmbăta a fost lăsată ca o sabatizare totală (Ex

242

Nu 28:11-15; Nu 10:10; 1S 20:5, 18, 24, 27, 34; 2Rg 4:23; 1Cr 23:31; 2Cr 2:4; 8:13; 31:3;

Ezra 3:5; Ne 10:33; Ps 80:4 (81:3); 121:6; Pr 7:20; Is 1:13; 47:13; 66:23; Ez 45:17, 20; 46:1,

3, 6; Os 2:13; 5:7; Am 8:5; Idt 8:6; 1Mac 10:34.

300

16:23-30. 35; 35:2-3; Nu 15:30-36; Ne 9:14; 10:31; 13:15-22; Is 58:13; Ir 17:21-

27), dar nu ca zi de post, asemenea sabatul ispăşirii, ci ca zi de odihnă şi bucurie

religioasă (Is 58:13-14; Ps 92:1). sabatul este reamintit lui Israel înainte de darea

Legii (Ex 16) şi pe lângă faptul că este inclus, atât în Decalog, cât şi în Lege, el

este în mod repetat menţionat, ca nu cumva să fie profanat, chiar pentru motive

aparent sfinte. sabatul săptămânal (al sâmbetei) este menţionat pe lângă

celelalte sabate ale Domnului, dar dintre toate numai sâmbăta a fost introdusă în

Decalog şi scrisă pe piatră (Ex 31:13-18).

Σάββαηα este un plural care se foloseşte în greaca biblică (LXX + NT)

atât pentru a denumi sabatele, în mod general, calendaristice, cât şi sabatul

săptămânal (sâmbătă, sâmbete). Sabatul sâmbetei, ca sărbătoare religioasă, este

numit fie cu singularul ζάαααηοκ (de 79 de ori),243

fie cu pluralul ζάαααηα (de

112 ori).244

De observat că NT preferă singularul pentru sâmbătă (39 cazuri din

58), iar Pavel de asemenea preferă singularul, când se referă la sâmbătă /

săptămână (1Cor 16:2).

Acest plural este folosit şi cu sensul de sabat tipologic (Lv 23:32; 25:2. 4.

6; 26: 34-35. 43; 1 Es 1:55).

Termenul ζάαααηοκ sau pluralul ζάαααηα era folosit şi cu sensul de

săptămână, cum indică expresii de tipul ιία ηωκ ζααααηωκ sau ιία ηοσ

ζαααάηοσ, aşa cum se folosea uneori şi echivalentul ebraic şabbat (Lv 23:15-16;

Lv 25:8). A se compara cu scrierile sectare de la Qumran:

„El a lăsat soarele ca un mare indicator deasupra pământului, pentru zile, sabate

(=săptămâni) şi luni (noi): Jubilee: 4Q216 6:7.

„în ziua N a sabatului (=săptămânii)‖; Comentariu la Geneza: 4Q252 1:4.8.17.

Ordinea menţionării celor 3 tipuri de festivităţi

Ordinea obişnuită (7 cazuri): 1). sabate, 2). luni noi şi 3). sărbători

1Cr 23:31; 2 Cr 2:3; 8:13 (de trei ori pe an); 31:3; Ne 10:34; 1 Esdra

5:51/52... (arderile de tot ...în sabate, luni noi şi sărbători). Iudit 8:6 (Ea „postea

în toate zilele văduviei ei, cu excepţia zilelor de sabat şi de ajun de sabat, de lună

nouă şi ajun de lună nouă, de sărbători şi ajun de sărbători, care sunt zile de

bucurie ale casei lui Israel.‖)

243

2Rg 4:23; 11:5, 7, 9; 1Cr 9:32; 2Cr 23:4, 8; Ne 9:14; 10:32; 13:15-17, 21-22; Ps 37:1;

47:1; 91:1; Is 66:23; Pl 2:6; 1Mac 1:43; 6:49; 2Mac 5:25; 8:26-28; 12:38; Mt 12:2, 5, 8;

24:20; Mc 2:27-28; 6:2; 16:1, 9; Lc 6:1, 5-7, 9; 13:14-16; 14:1, 3, 5; 18:12; 23:54, 56; In 5:9-

10, 16, 18; 7:22-23; 9:14, 16; 19:31; FA 1:12; 13:27, 42, 44; 15:21; 18:4; 1Co 16:2. 244

Ex 16:23, 25-26, 29; 20:8, 10; 31:14-16; 35:2-3; Lv 16:31; 19:3, 30; 23:3, 15, 38; 24:8;

26:2; Nu 15:32-33; 28:9-10; Dt 5:12, 14-15; 1Cr 23:31; 2Cr 2:3; 8:13; 31:3; 36:21; Ne 10:34;

Ps 23:1; 93:1; Os 2:13; Am 6:3; 8:5; Is 1:13; 56:2, 4, 6; 58:13; Ir 17:21-22, 24, 27; Ez 20:12-

13, 16, 20-21, 24; 22:8, 26; 23:38; 44:24; 45:17; 46:1, 3f, 12; 1Es 5:51; Idt 8:6; 10:2; 1Mac

1:39, 45; 2:32, 34, 38, 41; 9:34, 43; 10:34; 2Mac 15:3; Mt 12:1, 5, 10-12; 28:1; Mc 1:21;

2:23-24; 3:2, 4; Lc 4:16, 31; 6:2; 13:10; FA 13:14; 16:13; 17:2.

301

Ordinea care se repetă în Coloseni 2: 1) sărbători, 2). luni noi, 3) sabate

Os 2:11 [Dumnezeu vorbeşte Israelului apostat, care combina idolatria şi

nelegiuirile cu religia mozaică:] "Voi face să înceteze toată bucuria ei, sărbătorile

ei, lunile ei cele noi, sabatele ei, şi toate vremile ei hotărâte. Contextul se referă la

încetarea sărbătorilor în urma pedepsei lui Dumnezeu, şi nu ca o promisiune a

ceva mai bun. Totodată, ca şi în Isaia 1, Dumnezeu era dezgustat de combinaţia

păcat + celebrare.

În scrierea sectară de la Qumran „Comentariu la Osea‖ (4Q166 2:14-17),

comentatorul citează Os 2:11 şi adaugă: „Tâlcul acestui cuvânt este că ei fac să

meargă sărbătorile după datele calendaristice ale păgânilor. " Exegetul

qumranian nu observă sensul contextului şi în loc de a observa spiritul

sărbătorilor, îşi imaginează că singura problemă era deplasarea sărbătorilor pe

date calendaristice păgâne (şi aceasta poate fi adevărat: 1Rg 12:32-33).

Ez 45:17: „arderi de tot, daruri de mâncare şi jertfe de băutură la sărbători,

luni noi şi sabate – la toate vremile hotărâte ale casei lui Israel."

Sulul Războiului, Qumran (1QM 2:4) „Capii cetelor, împreună cu

supraveghetorii lor vor face slujbă la vremile hotărâte (sărbători), în lunile lor

noi, în sabate, şi în toate zilele anului".

Altă ordine: 1) sărbători, 2). sabate, 3). luni noi [ sau: 1) sabate, 2). sărbători]

1Mac 10:34 [Regele seleucid Demetrios:] "Toate sărbătorile, sabatele şi

lunile noi, zilele prescrise (hotărâte? ), împreună cu cele trei zile precedente şi

cele trei următoare, vor fi zile de imunitate şi de iertare pentru toţi evreii din

regatul meu. "

Josephus: Id. 13:52 „Eliberez pe toţi iudeii care au fost făcuţi prizonieri şi

sclavi în regatul meu. De asemenea poruncesc ca vitele iudeilor să nu fie luate

pentru serviciul nostru; şi fie ca în sabatele lor şi toate sărbătorile lor, cu trei zile

înainte de fiecare din ele, să fie scutiţi de orice impunere.‖

Este evident că, în textele acestea, cuvântul „sabate‖ nu se poate referi la

sâmbătă, ci la sabatele calendaristice. Ce rege străin ar fi fost dispus să dea

imunităţi şi iertări evreilor în fiecare sâmbătă, plus trei zile înainte şi trei după?

Sună ca o glumă bună, fiindcă sabatul săptămânal plus încă 6 zile, ar fi însemnat

toată săptămâna. Este plauzibil ca un rege înţelegător să-i scutească pe evrei de

anumite obligaţii civile de sărbători anuale, incluzând câteva zile înainte şi / sau

după aceea, dar nu în fiecare săptămână.

Epistola lui Pseudo-Barnaba (Brn 2:5), comentariu la Is 1:11-14 (trad. FL)

Ce-Mi trebuie aceste jertfe multe?

M-am săturat şi de ofrande arse,

de-areţi şi de grăsime de viţei:

Eu nu-mi găsesc plăcerea-n bălţi de sânge

302

de tăuraşi şi de berbeci şi ţapi.

Când vă înfăţişaţi naintea Mea,

cine vă cere-aceste sacrilegii,

în curtea Mea călcată în picioare?

Nu mai jertfiţi prinoase-nşelătoare!

Tămâia Mi-a ajuns de-acum o scârbă!

Luni noi, sabate, adunări solemne?

Nu mai rabd răul geamăn cu serbarea!

Urăsc a' voastre luni şi sărbători

Povară Mi-au ajuns, nu le mai sufăr. '

Brn 15:8 În concluzie, El le spune: 'Lunile voastre noi şi sabatul vostru

nu le pot suferi. 'Vedeţi cum vorbeşte: sabatele voastre actuale nu-mi sunt

acceptabile, ci ceea ce Eu am făcut: şi anume, după ce s-au odihnit toate, voi

face un început celei de-a opta zi, adică începutul unei alte lumi.'"

Superioritatea „zilei a opta" faţă de ziua a şaptea a săptămânii este o

găselniţă adoptată de unii exegeţi anteniceeni. Este o şmecherie ieftină şi o

absurditate: ziua a opta era după Lege ziua circumciziei, a opta zi de la naşterea

băieţelului, şi nu a opta zi a săptămânii. Cum orice săptămână are 7 zile, a opta zi

este a cincea roată la căruţă. Dar adepţii acestei gândiri cabalistice s-au referit la

duminică, într-ucât ea ar fi atât prima zi a Facerii, în care s-a făcut lumină, cât şi

a opta zi, ... fiindcă vine după a şaptea. (Interesant este că argumentul învierii

era rareori prezentat de aceştia în susţinerea celebrării duminicale).

Iustin către Diognet (Dio 4:1-5, despre evrei)

Dar în ce priveşte scrupulozitatea lor cu privire la cărnuri, superstiţia lor cu

privire la sabate, lăudăroşia lor cu privire la circumcizie şi fanteziile lor cu

privire la posturi şi luni noi, care sunt extrem de ridicole şi nedemne de

menţionat — nu cred că vă interesează să auziţi ceva de la mine.

A accepta unele din acele lucruri care au fost făcute de Dumnezeu pentru folosul

oamenilor, ca fiind bine făcute, şi a respinge pe altele ca fiind inutile şi în plus, —

cum să nu fie aceasta o nelegiuire?

A vorbi neadevărat despre Dumnezeu, ca şi cum El ne-ar fi interzis să facem ce

este bine în zilele de sabat — cum să nu fie aceasta o impietate? Şi a se lăuda cu

circumcizia în carne, ca o dovadă a alegerii divine, ca şi cum pe temeiul acesta ei

ar fi în mod special iubiţi de Dumnezeu, — cum să nu fie un subiect de ridicol?

Iar cu privire la obiceiul lor de a pândi (luna şi stelele) pentru a sărbători luni şi

zile, de a împărţi iconomiile (sarcinile, planurile) lui Dumnezeu şi schimbările

vremurilor, după propriile înclinaţii – pe unele pentru sărbători, pe altele pentru

mâhnire, – cine ar socoti acestea ca exemplu de adevărată închinare lui

Dumnezeu, şi nu mai degrabă o manifestare a nebuniei? (sublinierile mele).

303

Este destul de transparent faptul că Iustin filozoful avea o teologie

antiiudaică, asemănătoare cu a majorităţii creştine de mai târziu şi până astăzi.

Chiar dacă evreii exagerau în unele privinţe, în manieră talmudică, şi chiar dacă

nu au recunoscut pe Iisus din Nazaret ca Mesia, dispreţul lui Iustin faţă de

restricţiile şi imperativele unei Legi care a fost dată cândva de Dumnezeu, este o

ruşine şi trădează spiritul păgân, greco-roman, care începea să se infiltreze în

teologia creştină, pregătind calea pentru rătăcirile masive ale Bisericii de după

Constantin cel Mare.

Consideraţii finale

Ordinea menţionării sărbătorilor nu pare să aibă ceva special, deoarece

referinţele arătate dovedesc că se folosea orice ordine.

Termenul folosit (sabbata) este ambiguu în sine şi nu se referă în mod

direct şi exclusiv la sâmbătă.

Teologii antisabatişti nu s-au pus de acord asupra acestui subiect, din

cauza necunoscutelor menţionate în context. Se pare că era cazul unei erezii

sicretiste, cu elemente păgâne şi elemente iudaice tradiţionalist-mistice.245

Este

vorba, în acest caz, de o sabatizare săptămânală mistică (astrologică), sau de

sabatele calendaristice iudaice?

Referirea la „elementele lumii‖ (ζηοζτεία ηοσ ηόζιοσ) în acelaşi capitol

(Col 2:8, 20; cf. Gal 4:3, 9) este o expresie folosită şi în filozofia mistică a vremii,

precum şi în astrologie, cu referire la principalele astre, ca „principii‖ (stihii) ale

organizării lumii şi ca spirite astrale care patronează zilele şi lumea. În acest

sens, se menţionează ţinerea sâmbetei în onoarea lui Saturn, de către unii evrei

(cum era şi la romani înainte de a trece la ziua soarelui). Se pare că la un

asemenea cult se referă şi Amos (5:26 Kaiwan = Saturn în babiloniană) şi Ştefan

(7:43, Remphan / Re'pa' = Saturn în egipteană).246

Pavel aşează sărbătorile

calendaristice iudaice, ca şi pe cele păgâne în categoria „elementelor‖ primitive,

care au pregătit lumea religioasă înainte de venirea lui Christos (Gal 4:3. 8. 9-11).

Să nu uităm că şi printre creştini s-au impus practici calendaristice şi

sărbători anuale şi săptămânale, cu posturi şi cu festivităţi, după caz, de foarte

timpuriu, iar zilele săptămânii creştine au fost denumite după săptămâna

astrologică. Chiar şi la romani, în săptămâna astrologică, ziua tradiţională era

iniţial ziua lui Saturn (cf. engl. Saturday), mai târziu s-a trecut la ziua Soarelui

(duminica astrologică). Dacă în Coloseni 2, Pavel condamnă sâmbăta lui

Dumnezeu, cu atât mai mult ar condamna inovaţiile apărute în creştinism, chiar

de timpuriu, şi care sunt complet lipsite de temei biblic, în Lege, sau în

Evanghelie.

245

Cf. Wikipedia: www. wikichristian. org/index. php/Colossian_heresy 246

Cf. www. creationcalendar. com/CalendarIssue/8-New_Testament_Era. doc

304

Textul se poate referi, aşadar, la diferite tipuri de sărbători calendaristice

iudaice, care aparţineau sistemului vechiului legământ, care a fost desfiinţat,

pluralul ζάαααηα reprezentând, în acest caz, fie cele 7 sabate calendaristice, fie

săptămânile sacre mozaice. Pe de altă parte, având în vedere contextul ereziei

sincretiste din Colosse, ar putea fi vorba şi de sărbători calendaristice şi zile

săptămânale astrologice.

Ce şanse reale există ca Pavel să se fi referit la sâmbăta biblică? Dacă

Pavel s-a referit aici la ziua de sâmbătă, de ce ar fi inclus-o el printre acele tipuri

care sunt „umbra lucrurilor viitoare‖, bine ştiind că sabatul săptămânal a fost

instituit ca un memorial al acţiunii creatoare a lui Dumnezeu din trecut (Gen 2:1-

2; Ex 20) şi întărit prin acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu de la Exod (Dt 5).

Nicăieri nu învaţă Biblia că sabatul este o umbră a lucrurilor viitoare. El ne

învaţă, într-adevăr, odihna lui Dumnezeu în Iisus (cf. Evrei 4), dar nu ca tip /

prefigurare / umbră, ci ca experienţă săptămânală prin care ne însuşim lecţia

Evangheliei: „credinţa care lucrează prin dragoste‖ (Gal 5:6). Cina Domnului, de

asemenea, priveşte spre trecut, ca un memorial al jertfei lui Iisus, şi rămâne în

vigoare până în împărăţia cerului (Mt 26:29; Mc 14:25; Lc 22:18), cu atât mai

mult sâmbăta, care a fost dată oamenilor înainte de Cădere, înainte de alegerea

lui Avraam şi a evreilor.

Dacă Pavel, în Coloseni 2, se referă la o anulare a sabatului săptămânal,

avem de a face cu o situaţie stranie, deoarece Pavel nicăieri nu se ocupă de un

asemenea subiect (al presupusei desfiinţări a sabatului) în mod deschis. Or,

sabatul săptămânal era mult prea important ca instituţie divină de la Creaţie şi

ca moştenire dată poporului evreu, ca să fie azvârlit cât colo, prin trei cuvinte

aruncate într-o epistolă. Nici măcar dascălii antisabatişti şi antisemiţi din epoca

patristică, asemenea lui Pseudo-Barnaba şi Iustin, nu s-au folosit de textul din

Coloseni 2 ca argument. Mai degrabă au preferat să răstălmăcească sensul

natural al unor texte din Isaia şi Osea – întrucât VT avea mai multă autoritate pe

vremea aceea, cel puţin în disputele dintre evrei şi creştini.

Dar chiar dacă Pavel însuşi, sau vreun înger din cer ar fi venit (Gal 1) cu

dezlegarea clară a sabatului săptămânal, ce autoritate ar avea mesajul lor, ca să

desfiinţeze ceea ce Domnul a instituit de la facerea lumii şi apoi a întărit prin

viaţa Sa omenească perfectă, apoi prin moartea şi învierea Sa?

Pavel lăuda pe evreii bereeni că aveau o inimă mai nobilă, în comparaţie

cu alţii, nu pentru că îl acceptau pe el, ci pentru că studiau Vechiul Testament, ca

să-l verifice pe marele apostol (FA 17:11). Şi astăzi Vechiul Testament este un

standard după care orice pretenţie creştină trebuie verificată. Ceea ce contrazice

Vechiul Testament este teologie eretică, pagano-creştină, şi nu evanghelică (nou-

testamentară).

Fiind vorba de o scriere a lui Pavel, este înţelept să repetăm cuvintele la fel

de inspirate ale apostolului Petru:

305

"[...] cum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, aşa

cum vorbeşte despre lucrurile acestea în toate epistolele lui. În ele sunt unele

lucruri greu de înţeles, pe cari cei neînvăţaţi şi nestatornici le răstălmăcesc,

ca şi pe celelalte scripturi, spre pierzarea lor....(2Pt 3:15-18).

Mică şaradă pentru amatorii de teologie: 1Tim 1:9-10

În general, exegeţii biblici (sau comentatorii, cum vă place să-i numiţi)

sunt conştienţi că acest text paulin este o listă de păcătoşi aranjată în mod

intenţionat în ordine decalogică (cf. Cele Zece Porunci din Exodul 20). Puteţi

verifica în cât mai multe comentarii, indiferent de confesionalitatea lor.

Cu toate acestea, există cel puţin două probleme în legătură cu citirea

acestui text:

a. Traducerea unor termeni este adesea inexactă în diverse Biblii (verificaţi

în cât mai multe traduceri româneşti sau străine);

b. Comentatorii care au observat ordinea decalogică a acestei liste de

păcătoşi, au semnalat în cel mai bun caz aluzii la poruncile de pe a doua

tablă, cu excepţia poruncii a zecea. Este această observaţie suficientă?

Deşi traducerile interliniare sunt cele mai jalnice, fiind pe cât de literale,

pe atât de inexacte şi inacceptabile din punct de vedere stilistic, am redat mai jos

textul grecesc cu traducere interliniară, din motive practice.

Verificaţi traducerea mea după mai multe lexicoane şi opriţi-vă asupra

acelor observaţii din lexicon care sunt cel mai potrivite în context. Studiaţi sensul

etimologic al termenilor, dar nu vă opriţi la sensul etimologic, adesea poate fi

depăşit (ca în orice limbă). Dacă aveţi posibilitatea, cu un program de calculator,

sau cu o concordanţă greacă, examinaţi uzul contextual al fiecărui termen în

toate locurile unde poate fi găsit şi faceţi observaţii statistice simple referitoare la

sensul cel mai uzual. Raportaţi-vă întotdeauna la context, la logica discursului.

v. 9. ειδώς ηοσηο όηι δικαίω νόμος οσ κειηαι, ştiind aceasta că pentru cel drept Legea nu este dată

? ανόμοις δε και ανσποηάκηοις, (ci) pentru cei fără lege şi nesupuşi

? αζεβέζι και αμαρηολοίς nelegiuiţi şi păcătoşi

? ανοζίοις και βεβήλοις

sacrilegi şi profani 247

247

A se observa uzul acestor termeni şi în LXX, în Apocrife şi în alte scrieri greceşti.

306

V. παηρολώαις και μηηρολώαις248

care maltratează pe tată şi pe mamă

VI. ανδροθόνοις ucigaşi,

VII. v. 10. πόρνοις, αρζενοκοίηαις, desfrânaţi, homosexuali,

VIII. ανδραποδιζηαίς,249

răpitori de oameni,

IX. ψεύζηαις, επιόρκοις, mincinoşi, sperjuri,

και εί ηι έηερον ηη σγιαινούζη διδαζκαλία ανηίκειηαι.

şi orice altceva (care) sănătoasei învăţături se opune.

Răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Există vreo aluzie, în această listă de păcătoşi, la vreuna din

poruncile 1-4, care se ocupă cu adorarea Creatorului, cultul

exclusiv spiritual, respectul pentru Numele sacru şi pentru ziua

sacră a lui Dumnezeu?

2. A intenţionat Pavel, de la începutul listei să ofere o ordine

decalogică? Din ce punct anume ordinea păcatelor expuse este

în mod clar decalogică?

3. De ce nu apare nici o aluzie la porunca a 10-a?

4. Ce legătură este între afirmaţia din v. 8 („ştim că Legea este

bună, dacă este folosită în mod legal / după Lege") şi cea din v.

11 („după Evanghelia glorioasă a Fericitului Dumnezeu, care mi-

a fost încredinţată")?

248

Termeni unici folosiţi în acest loc. De regulă, traducătorii se referă aici la „ucigaşii de

mamă şi ucigaşii de tată", iar în cazul următor, se referă la „ucigaşii de oameni". Însă această

clasificare este absurdă: uciderea părinţilor nu este tot ucidere de oameni? Şi nu se pedepsea

la fel? Indiferent ce sens vor fi căpătat cu timpul aceşti termeni, etimologia lor nu implică

ideea de ucidere, ci aceea de terorizare, de maltratare (lit. treierare, călcare în picioare: vb.

αλοάω), ceea ce uneori putea duce la moarte, dar nu în mod necesar. 249

Şi în acest caz, traducătorii preferă, de regulă, „vânzătorii de oameni". Dar această listă se

referă la cei condamnaţi de Lege (şi pedepsiţi cu moartea). Or, vânzătorii de oameni, ca

negustori de sclavi, nu erau condamnaţi de legi pe vremea aceea, nici în Legea lui Moise, nici

în altele. Termenul înseamnă în realitate „răpitori de oameni" (adesea cei răpiţi erau vânduţi

ca sclavi), o practică frecventă şi condamnată de Legea lui Moise sub pedeapsa capitală. Nu

întâmplător termenul cade aici în dreptul poruncii care interzice furtul.

307

Disputa alimentară din Romani 14 şi uzul termenului κοινός.

Note exegetice

O dispută populară proto-creştină la care se referă Pavel în Romani 14 este

chestiunea mâncărurilor şi a „celui slab în credinţă" care „mănâncă doar

legume". Întrucât Pavel în epistola aceasta nu precizează despre ce este vorba

(deoarece destinatarii ştiau bine), este necesar să îndreptăm pe cititor spre locuri

din alte epistole ale lui unde tratează aceeaşi problemă. 1 Cor 8 (în special v. 7-

13). Expresia „slab în credinţă" din Romani 14 este echivalentă cu „slab (gingaş,

hipersensibil) în ce priveşte conştiinţa" din 1Cor 8. În ambele cazuri apare tema

protecţiei celui „slab" / hiperconştiincios, ca să nu fie „scandalizat‖.

Comparaţia arată că disputa din Romani 14....

→ NU se poate referi la nutriţionismul ştiinţific şi stilul de viaţă (sănătos),

care pune în opoziţie pe carnivori, ovo-lacto-vegetarieni şi vegani/ vegetarieni

puri (pentru că Biblia favorizează idealul stilului de viaţă natural: Gen 1:29-30;

Num 11:4-13. 18-23. 31-34; 1Cor 10:5-6; Ps 77/78: 23-31; Pr 23:20).

→ NU se poate referi nici la motive de asceză biblică (posturi: Mt 6:16-18;

Lc 2:37; FA 13:2-3; 14:23; 27:9; 1Cor 7:5; 2Cor 6:5; 11:27; FA 24:25; abstinenţă /

continenţă / encratie 1Cor 9:25; Gal 5:23; Tit 1:8; 2P 1:6);

→ NU se poate referi nici la ascetismul întemeiat pe „mituri profane şi

băbeşti‖, de inspiraţie gnostică, discutate de Pavel în 1Tm 4, sau de erezia

asemănătoare, care combina motive iudaice şi gnostice, în Col 2:8. 16-23, pe care

apostolul le înfierează ca "învăţături drăceşti"; în timp ce hiperscrupulozitatea

celor slabi din Romani 14 este tolerată chiar în mod preferenţial.

→ NU se poate referi nici la legile dietare mozaice, care sunt recunoscute

în Noul Testament (vezi referinţa lui Petru în 1P 1:15-16 la legile koşer din Lv

11:44-45 şi Lv 20:25-26 în context; vedenia lui Petru, cu implicaţiile şi

explicaţiile ei în FA 10:12-14. 28; implicaţiile permisiunii lui Iisus din Mc 5:13;

hotărârile Sfântului Sinod Apostolic de la Ierusalim, care interziceau neevreilor

convertiţi chiar şi uzul alimentar al sângelui şi al animalelor care n-au fost

sacrificate după ritul mozaic: FA 15:20-21. 28-29);

1 Tim 4:5 sunt menţionate mâncăruri „sfinţite prin cuvântul lui

Dumnezeu‖, care sunt în contrast cu cele interzise de Scriptură ca necurate. Nu

este suficient, prin urmare, ca mâncarea să fie sfinţită „prin rugăciune‖, ci „prin

Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune". Rugăciunea nu poate transforma

puiul de baltă în pui de curte, sau purcelul în berbec, fiindcă aceasta este o

chestiune fizică, de natură, şi nu doar de ceremonie şi de conştiinţă. Dumnezeu a

dat legile curăţirii în primul rând cu scop sanitar şi igienic, şi în al doilea rând,

pentru a educa pe oameni în spiritul sfinţeniei Lui, impunându-le disciplina

curăţiei şi a sfinţirii trupului. Nu este de mirare că în Rom 12:1, Pavel cere ca

orice creştin să aducă „trupul lui" ca o „jertfă vie, sfântă şi plăcută lui

308

Dumnezeu‖, iar în 1Tes 5:23 Pavel arată că sfinţirea întregii noastre fiinţe, în

vederea Parusíei care va aduce învierea şi / sau transformarea trupului, nu este

doar un exerciţiu religios al spiritului, ci cuprinde şi sufletul şi trupul.

→ NU se poate referi nici la uzul conştient şi public al alimentelor (în

special cărnuri) care au fost închinate idolilor, deoarece acestea au fost interzise

şi creştinilor în Sinodul Apostolic (FA 15:20), iar teoriile şi practicile permisive în

această privinţă sunt înfierate în Apocalipsă ca erezie nicolaită (Ap 2:6-7. 14-15.

17. 20). Este inacceptabilă ideea că Pavel ar fi conceput o teologie mai permisivă

decât Sf. Sinod Apostolic, deoarece el nu negociază în problema alimentelor care

în mod explicit sunt închinate idolilor. Mai mult, el chiar învăţa pe neofiţi să

respecte hotărârile Sfântului Sinod Apostolic: FA 16:4 Trecând prin cetăţi, învăţa

pe fraţi să păzească hotărârile apostolilor şi presviterilor din Ierusalim.

Singura posibilitate de înţelegere corectă a problemei din Romani 14

este să considerăm că este aceeaşi situaţie discutată în 1 Cor 8 şi 1Cor 10:15. 19-

32. Sinodul Apostolic stigmatiza în general păcatul „pângăririi cu idolii"

αθζζβήιαηα ηωκ εζδοθωκ (FA 15:20), dar nu se referise în mod explicit la orice

situaţie. Toţi puteau înţelege că acum, fiind creştini, nu-şi mai puteau permite să

se ospăteze la temple, unde cărnurile jertfite idolilor erau consumate în cadrul

unor banchete specifice. De asemenea, când un aliment era închinat zeilor în

mod explicit, în orice alt loc, un creştin ar fi refuzat să participe chiar sub

ameninţarea morţii.

Dar creştinii hiperscrupuloşi, influenţaţi probabil, în unele cazuri şi de

învăţăturile exagerate şi superstiţioase ale unor iudei, raţionau astfel: tot ce vine

pe piaţă sau din altă sursă păgână este nesigur, deoarece este ştiut că adesea

surplusul de carne jertfită idolilor la temple era vândut în macellum (piaţa de

carne); sau păgânul care te invită la masă poate să fi dedicat alimentele acelea

unui zeu (ceea ce se întâmpla). În acest caz, din motive superstiţioase, crezând că

dedicarea idolatră „contaminează" cumva carnea, o „spurcă", aceştia mai

degrabă evitau folosirea cărnii şi se mulţumeau cu produsele vegetale, urmând,

probabil, exemplul tinerilor evrei din Daniel 1:8-16, care se aflaseră în situaţii

asemănătoare (cu deosebirea că în alte împrejurări, Daniel a folosit şi carne: Dan

10:2-3).

Această explicaţie la problema alimentară din Romani 14 este singura care

s-ar armoniza cu învăţăturile lui Pavel şi cu întreaga învăţătură a Sfintei

Scripturi, deşi poate explicaţia nu este complet satisfăcătoare. (De exemplu, s-ar

pune întrebarea de ce scrupuloşii aceştia nu luau carne de la evrei. Nu este clar

întregul scenariu istoric, dar este evident că apostolul tratează chestiunea

aceasta în mod practic, spiritual, vorbind direct creştinilor romani contemporani

cu el, şi nu explicându-ne nouă detaliile situaţiei locale sau ale aplicării

principiului).

309

În sprijinul acestei soluţii, o examinare a uzului termenului ηοζκός (întinat

/ spurcat) din Romani 14:14 este de dorit.

Eu ştiu şi sunt convins în Domnul Iisus, că nimic nu este κοινός în sine; un lucru

nu este κοινός decât pentru cel care crede că este κοινός.

Sensul primar al termenului ηοζκός este acela de comun, obştesc. Uzul

termenului s-a extins mai întâi în sensul de public (în contrast cu privat),

general, universal. Filon250

îl foloseşte de 210 ori, numai cu sensurile de comun,

comunitar, colectiv, public, general, universal. De asemenea, Septuaginta îl

foloseşte de 5 ori în cărţile canonice (Est 5:1; Pr 1:14; 15:23; 21:9; 25:24) numai

cu aceste sensuri vechi, iar în cele deuterocanonice, sensul de comun, public este

dominant: 13/1 (2Mac 8:29; 9:21; 10:8; 12:4; 15:6, 36; 3Mac 2:33; 4:4; 6:36;

7:17; 4Mac 1:24; 3:21; Înţ. Sol 7:3). Chiar şi în NT, încă este prezent sensul de

bază al termenului (FA 2:44, 4:32, Tit 1:4; Iuda 1:3).

Apoi ηοζκός şi-a extins sensul, însemnând de rând, ordinar, obişnuit.

Apoi, de la ordinar (profan), s-a extins la sensul de profanat, pângărit, întinat,

spurcat, referindu-se (inclusiv prin verbul asociat, ηοζκόω) la conceptul iudaic al

contaminării ceremoniale, în următoarele cazuri:

1. Mâinile care n-au făcut abluţiunea (o spălare specifică, motivată ritual,

superstiţios, şi nu igienic), cf. Mc 7:2, 5.

2. Alimentele şi persoanele contaminate de mâinile care n-au fost spălate

ritual: Mt 15:11. 18. 20; Mc 7:15. 18. 20. 23 ηοζκόω.

3. Persoanele contaminate ritual prin atingerea de cadavre, de un mort, de

carne necurată, de sânge, de obiecte contaminate, de persoane

contaminate; persoane contaminate de infecţii dermatice, genitale;

etc. (Ev 9:13 ηεηοζκοιέκοσς; cf. Num 19:11-22; 31:21-24; Lv 7:19-21; 15:2-

13. 16-27; 11:31-40; 12: 2-6; cap. 13)

250

Cea mai mare parte a acestei cercetări a fost făcută cu ajutorul programului BibleWorks 7.

0 (BibleWorks LLC, Norfolk, Virginia; © 2007 http://www. bibleworks. com/), ale cărui

baze de date, foarte bogate, cuprind, pe lângă zeci de traduceri biblice moderne sau mai

vechi, textele fundamentale ale oricărei cercetări exegetice biblice: Textul Masoretic al

Bibliei, Textul LXX, Pentateucul Samaritean, Targumele, Vulgata, Textul Grecesc al NT,

Peshitta NT, Bibioteca sectară de la Marea Moartă, precum şi o serie de lexicoane ebraice şi

greceşti, manuale de gramatică şi sintaxă a limbilor biblice, Scrierile Părinţilor Apostolici,

Operele lui Filon din Alexandria, Operele lui Josephus, dicţionare teologice, hărţi complexe

etc. Pe lângă această sursă multiplă, am apelat şi la surse tipărite, cum ar fi: ediţiile critice

Biblia Hebraica Stuttgartensia (1990), Peshitta NT (1986), Greek Net Testament (Nestle-

Aland-Metzger (1994), Dicţionarul rabinic al lui Jastrow, Mishnah şi vechiul dicţionar grec-

francez al lui Bailly. Am consultat, de asemenea Lexiconul Aramaic Comprehensiv care

poate fi accesat pe web la adresa cal1. cn. huc. edu/searching/ CAL_search_page. html.

310

4. Curţile templului, contaminate de prezenţa păgânilor, care erau socotiţi în

mod implicit necuraţi permanent, deoarece nu erau supuşi legilor mozaice

ale curăţiei şi curăţirii (FA 21:28 ηεηόζκοηεκ).

5. În sens figurat, păcatul / vina unui laic sau a unui presviter, contaminează

(e. g. prin ritualul hirotonirii) pe ierarhul care îl tolerează, sau care nu

cercetează fiecare caz (1Tim 5:22; 2In 1:11 ηοζκοκεζ - sau „se împărtăşeşte

de [păcatul aceluia]").

De remarcat faptul că niciodată Vechiul Testament nu se referă la

vieţuitoarele „necurate" (improprii pentru uz alimentar) din Lv 11 / Dt 14 sau la

alte alimente folosite de păgâni (sânge, animale sacrificate impropriu), ca fiind

ηοζκός. Acelea sunt întotdeauna numite αηάεαρηος (necurat), termen folosit de

192 de ori în greaca biblică,251

pentru orice tip de impuritate, de la necurăţia

„inerentă‖ şi până la „contaminările" (întinările) de tot felul, inclusiv cele

sufleteşti şi morale. Nu numai oamenii păcătoşi sunt „necuraţi‖, ci şi îngerii

căzuţi, sunt spirite „necurate‖. Este termenul cel mai cuprinzător în acest sens.

Mai mult, în câteva locuri, textul biblic juxtapune două tipuri de impuritate:

necurăţia (în special inerentă) şi întinarea (prin contaminare):

În 1 Mac 1:47 adjectivul ηοζκός este folosit cu referire la carne de

dobitoace, vite (ηηήκδ ηοζκά) pe lângă carnea de porc (ύεζα ηαζ ηηήκδ ηοζκά);

ceea ce credincioşii, în timpul persecuţiei lui Antioh IV refuzau (v. 62 ιδ θαβεζκ

ηοζκά). În 4Mac 7:6, se vorbeşte despre sfinţenia preotului, care „nu şi-a pângărit

dinţii lui sacri, şi nu şi-a profanat stomacul (locuri păstrate numai pentru respect

şi puritate),252

întinându-se cu mâncăruri spurcate (necurate): εηοίκωζας

ιζαροθαβία. Pentru mâncarea de cărnuri necurate, este specializat substabtivul

ιζαροθαβία şi verbul asociat ιζαροθαβέω (a mânca lucruri spurcate /

scârboase;253

vezi şi uzul adjectivului ιζαρός),254

toate acestea, în scrieri apocrife,

târzii, deci într-un limbaj care ar fi trebuit să fie foarte uzual în timpurile NT.

Preferinţa pentru adjectivul ηοζκός trimite la un anumit tip de impuritate, aceea

căpătată în vreun fel, „comunicată", „împărtăşită", şi nu aceea inerentă unor

cărnuri care au fost declarate de Dumnezeu impure, interzise consumului, şi nu

au devenit astfel prin contaminare.

251

În VT: Lv 5:2; 7:19, 21; 10:10; 11:4ff, 24ff, 31ff, 38ff, 43, 47; 12:2, 4f; 13:11, 15, 36, 45f,

51, 55; 14:19, 36, 40f, 44ff, 57; 15:2, 4ff, 16ff; 17:15; 20:25; 22:5f; 27:11, 27; Nu 5:2; 9:6f,

10; 18:15; 19:7f, 10f, 13ff, 19ff; Dt 12:15, 22; 14:7f, 10, 19; 15:22; 26:14; Jud A. 13:4, 14;

Jud 13:4, 7, 14; 2Cr 23:19; Pr. 3:32; 16:5; 17:15; 20:10; 21:15; Ecl 9:2; Iov 15:16; Os 8:13;

9:3; Am 7:17; Za 13:2; Is 6:5; 35:8; 52:1, 11; 64:5; Pl 4:15; Ez 4:13; 22:5, 26; 24:14; 44:23.

În Apocrife: 1Mac 1:48; 4:43; Sir 34:4; 40:15; 51:5. În NT: Mt 10:1; 12:43; Mc 1:23, 26f;

3:11, 30; 5:2, 8, 13; 6:7; 7:25; 9:25; Lc 4:33, 36; 6:18; 8:29; 9:42; 11:24; FA 5:16; 8:7; 10:14,

28; 11:8; 1Cor 7:14; 2Cor 6:17; Ef 5:5; Ap 16:13; 17:4; 18:2. 252

Vezi şi teologia paulină despre sacralitatea trupului ca templu al Spiritului Sfânt (1Cor

3:16-19; 6:19). 253

4Mac 5:3, 19, 25, 27; 6:19; 7:6; 8:2, 12, 29; 11:16, 25 254

2Mac 4:19; 5:16; 7:34; 9:13; 15:32; 4Mac 4:26; 9:15, 17, 32; 10:10; Suz 1:56.

311

În FA 10:10:14. 28; 11:8 se foloseşte de trei ori expresia ηοζκός ηαζ

αηάεαρηος (întinat şi necurat), referitor la vedenia lui Petru cu animalele de tot

felul (curate şi necurate), pe care în vedenie trebuia să le taie şi să le mănânce.

Tăind şi mâncând la aceeaşi masă din toate acelea, unele ar fi fost necurate (în

sine), după legea mozaică, altele ar fi fost întinate (contaminate) prin

asociere/atingere. De aceea, folosirea repetată a expresiei „necurat şi îninat" este

semnificativă. Aceasta dovedeşte că adjectivul ηοζκός se referea la alte tipuri de

cărnuri impure (prin contaminare), decât cele declarate în Lege ca necurate în

sine.

Ebraica biblică şi limbile Versiunilor folosesc diferite adjective şi verbe

referitoare la impuritate, dintre care unele sunt mai generale, altele mai

specializate (cf. Ez 4:14):

מסאב .αηάεαρηος (ne-curat); Aram ;(impur; murdar; necurat) טמא(murdar); טמא; Syr. מסיב Verbul asociat se foloseşte cu sens larg: a spurca, a

întina, în orice sens (e. g. Num 19:13, αθαβκίγω a necurăţi templul, prin prezenţa

unui necurat (prin atingere de cadavru); ιζαίκω Gen. 34:5, 13, 27 a pângărit,

murdărit pe Dina; Lv 18:24 a se spurca prin perversiuni şi alte rele; Num. 5:13f,

20, 27f a se spurca prin adulter;

.נבילא .Lv 22:8, Aram (stârv, hoit, mortăciune) נבלח

;(mortăciune: carne de vită care n-a fost sacrificată după Lege) טרפה

εδρζάθωηοκ sfâşiat, mâncat de fiare),255

sau πκζηηός animal sugrumat sau sfâşiat

(FA15:20, 29; 21:25); εκδζζιαίοκ (stârv, hoit) Aram. חניקה (animal sufocat sau

înecat); תבירא (animal frânt, lovit, zdrobit);

împuţiciune: carne care a devenit impură prin faptul că n-a fost פגול

consumată în timp legal: (ιίαζια spurcăciune; αεσηός carne „nejertfită‖ - Lv

7:18; 19:7; Is 65:4; cf. 11Q19 47:14, 18 ; 52:18; 11Q19 47:7-18 (jertfe improprii),

έωθος rămasă pe a doua zi, împuţită Ez 4:14); Aram. מרחק (spurcăciune, de

aruncat, de îndepărtat); פגול.

,αέαδθος (profan ;(profanat, pângărit) מחלל < חלל (profan, de rând) חל

nesfinţit, care nu deosebeşte cele sfinte), Aram. חל (lucru profan, nesfinţit; zi

lucrătoare); 1S 21:5 (pâine obişnuită, în contrast cu pâinea sfinţită de la templu);

Aram. הפס < פסס (a permite, desacraliza Ez 24:21). Este antonim ideii de sacru

(cf. Hag 2:12, carne sfinţită). Sfinţirea este uneori înţeleasă ca o pregătire prin

observarea regulilor curăţirii (Num 11:18); această sfinţire este în opoziţie cu

obiceiurile canaanite de „sfinţire" şi „curăţire" prin grădinile sacre şi pe

acoperişuri, „mâncând porc, jerboa (un rozător) şi alte scârnăvii" (Is 66:17).

Corespondentul grecesc αέαδθος şi verbul asociat se folosesc în Biblie în special

255

Gn 31:39; Ex 22:12, 30; Lv 5:2; 7:24; 17:15; 22:8; Ez 44:31.

312

cu privire la profanarea numelui sfânt al lui Dumnezeu, a zilei sfinte, a locului

sfânt, a unei fecioare sau femei (prin abuz), etc.256

a spurca, a întina, a גאל întinăciune, jertfă spurcată (de la vb מגאל

contamina), adusă de preoţii postexilici, într-un timp când erau mai puţin

scrupuloşi (Mal 1:7. 12 avlisge,w > hvlisghme,noj - avli,sghma, din aceeaşi rădăcină cu

αθίκω, αθζκέω a mânji (cf. Dan 1:8-9; Sir 40:29 מגעל/מעגל ) ceva spurcat, făcut

impur în sens ceremonial; Aram. מרחק, de aruncat); întinarea, de exemplu, prin

mânjirea de sânge, în sens propriu sau la figurat (Is 59:3); ιοθύκω (+ Is 65:4,

contaminat, mânjit Aram. שותף părtaş, amestecat, asociat); în Dan 1 şi

ζσιιοθύκω (a se contamina de necurăţia comună) Pl 4:14 Aram. (טנף mânjit,

spurcat); Ezra 2:62 גאל a fi declarat impropriu pentru preoţie (afierosit); 11Q19

47:7-18 (a spurca templul şi Ierusalimul prin piei neargăsite); 4 מגאל Q513 14:3-

8 a întina „ungerea preoţească" prin necurăţie), CD 12-16; 4Q266 f9ii:3 (întinat

de necurăţie umană); 4Q274 f1i:6 (a spurca tabăra prin prezenţa unui om care

nu s-a curăţit); 4Q379 f3i:1; 1QM 9:4-9 (a spurca templul prin contaminarea cu

leşurile păgânilor la întoarcerea de la luptă); Verbul גאל (a se întina) se foloseşte

în Daniel 1:8-9 privitor la participarea la masa regelui Babilonului; de observat

că masa „spurcată" este acolo în contrast cu vegetalele, ca şi în Rom 14, nu în

contrast cu cărnurile de consum; FA 15:20 (contaminare idolatră);

Acest ultim tip de impuritate este cel mai apropiat sinonim al conceptului

de ηοζκός, în NT. Nu este vorba aici de carnea declarată necurată în mod inerent

(prin natura animalului) în Lv 11 şi în alte locuri din Scriptură. În afară de

pasajele citate la început, termenul acesta, sau verbul asociat se mai întâlnesc în

FA 10:15; 11: 9; Ev 10:29 (a socoti pe neevrei spurcaţi; a socoti Jertfa lui Iisus ca

ceva de rând / ordinar); Ap 21:27 nici un om pângărit (ηοζκός) şi „care săvârşeşte

spurcăciune" (ποζωκ αδέθσβια) nu va intra în Noul Ierusalim (în contrast cu

ereticii nicolaiţi menţionaţi în Ap 2, care mănâncă cele jertfite idolilor şi se

dedau la desfrâu (vezi Ap 2). În Didaché 14:2 se menţionează nevoia creştinului

de a fi în pace cu aproapele său pentru ca jertfa adusă de creştin să nu fie astfel

desacralizată/ spurcată (ηοζκόω), în acord cu Mt 5:23-24.

Rezumat

Rezumând cele spuse, adjectivul ηοζκός în Romani 14 are, după toate

probabilităţile, sensul de contaminat ceremonial (prin atingere sau asociere), şi

256

În VT: Ex 31:14; Lv 10:10; 18:21; 19:8, 12, 29; Lv 20:3; 21:6, 7, 9, 12, 14, 15, 23; 22:2,

9, 15, 32; Nu 18:32; 25:1; 30:3; 1S 21:5f; Ps. 9:26; 54:21; 73:7; 88:32, 35. 40; Am 2:7; Ţf

3:4; Is 48:11; 56:2, 6; Ir 16:18; 41:16; Pl 2:2; Ez 7:21f; 13:19; 20:9. 13, 14. 16, 21, 22, 24, 39,

44; 21:30; 22:8, 26; 23: 38. 39; 24:21; 25:3; 28:18; 36:20ff. 23; 39:7; 43:7f; 44:7. 23; Da

(Theod). 11:31; Ml 1:12; 2:10. 11; Ne 13:17. 18. În Apocrife: Sir 42:10; 47:20; 1Mac 1:43.

45. 63; 2:12. 34; 3:51; 4:38. 44. 54; 2Mac 5:16; 8:2; 10:5; 3Mac 2:2, 14; 4:16; 7:15; PsSol

1:8; 2:3. 13; 4:1; 8:12; 17:45; Iudit 9:2. 8. În NT: Mt 12:5; FA 24:6; 1Tm 1:9; 4:7; 6:20; 2Tm

2:16; Ev 12:16.

313

nu se referă de regulă la lucrurile care sunt necurate în sine şi pe care Biblia

sau/şi bunul simţ le consideră ca atare. Acest sens reiese atât din analiza

lingvistică (diacronică şi contextuală) a termenului în scrierile pe care le-am

putut consulta, cât şi din pasajele paralele din 1 Corinteni, unde autorul (Pavel)

tratează aceeaşi problemă. Chiar şi Talmudul (tratatele specifice din Mişna, în

primul rând), polemizează cu lux de amănunte în dreptul multor tipuri de

impuritate rituală, dar extrem de puţin vorbeşte despre lista animalelor curate şi

necurate din Lv 11, deoarece considera aceasta ca o poruncă suficient de clară şi

care nu necesita detaliere. Doar conceptul de impuritate prin contaminare, de

diferite grade, era mult mai greu de mânuit şi a fost complicat în mod inutil şi

superstiţios.

314

„Pedepsiţi în limbă”

Hainele spiritului

Nu există nici o limbă sfântă, dar dacă am accepta sintagma, ar trebuie să

recunoaştem că pentru operele literare, limba sfântă este aceea în care au fost

create, iar pentru orice vorbitor, limba sfântă este limba maternă - în cazul

nostru, limba română. Simplificând lucurile în mod nepermis, limba este un

mijloc de comunicare, nimic mai mult. Dacă înţelegi şi te poţi face înţeles, nu

contează ce şi cum spui, cât de curată e pronunţia sau gramatica, sau cu câte

gesturi şi onomatopee îţi completezi vocabularul. Este ca şi cum s-ar spune că

îmbrăcămintea are doar rolul de a ne proteja de agresiunile climatice. Toţi ştim

însă că ţoalele au şi funcţii sociale, de aceea le îmbrăcăm zilnic, indiferent de

climă. Şi nu ne mulţumim cu faptul că ele acoperă anumite părţi ale corpului,

asigurând decenţa, ci suntem preocupaţi de estetica îmbrăcăminţii noastre şi a

altora. Un om căruia nu-i pasă cum arată, nu se respectă pe sine şi nu respectă

pe alţii.

Ca să ducem analogia până la capăt, stilul vestimentaţiei poate fi diferit,

după cultură, stare socială, profesie, ocazie, etc., sau poate fluctua după direcţiile

majore ale unei culturi, ori după capriciile modei. Bunul simţ ne ajută pe cei mai

mulţi să evităm situaţiile penibile sau hilare. Natural, moda este schimbătoare şi

toţi urmăm megatendinţele ei. Aproape nimeni nu se mai poartă azi în vechiul şi

minunatul port popular. Nu era greşit cu nimic şi nu era dizgraţios acest port,

totuşi el s-a schimbat. Oraşul a învins, Occidentul a învins. Ceea ce la început era

ridiculizat şi condamnat ca fiind fandoseală boierească, a devenit normal şi

obligatoriu, chiar dacă şi astăzi ne place să privim artişti îmbrăcaţi în portul

popular. Dar ce aţi zice dacă am combina elementele: bocanci, ginşi strâmţi,

brâu, ie şi broboadă la aceeaşi persoană? Încercaţi să-i puneţi şi furca în mână!

(Suspectez că cititorii mai tineri nu vor şti dacă este vorba de tridentul lui

Poseidon, sau de instrumentul cu care se manipulează paiele). Unui artist cu

cămaşă şi iţari, îi punem în mâini un caval sau, hai un taragot, dar nu saxofonul,

în timp ce vioara stă bine şi în mâinile ţiganului lăutar, şi în mâinile lui badea

Ion, şi în mâinile Silviei Marcovici.

315

Anumite repere culturale au creat aceste legi nescrise, pe care şi

subconştientul nostru le respectă. Din nefericire, însă, există şi oameni total

lipsiţi de gust estetic. Am văzut doamne îmbrăcate curat şi decent, cu haină de

piele maro închis, pantaloni negri destul de bărbăteşti şi broboadă verde cu fir de

beteală (!). Limba suportă, de asemenea, schimbări majore în timp. Unele

elemente străine sunt asimilate relativ repede, în mai multe registre ale limbii, în

timp ce altele sunt reţinute doar în registrul tehnic, ori sunt utilizate într-o

subcultură, cum ar fi lumea hackerilor şi a rockerilor, universul închis al unei

confesiuni nepopulare, anumite argouri. Mă voi referi aici la fenomene stilistice

care zgârie urechile, dinspre mediul religios pe care-l cunosc mai bine. Acestea

nu sunt păcate strigătoare la cer. De acelea se va ocupa cerul la vremea lui. Este

vorba de păcatul urâtului, în sensul în care se poate spune: „Cutare are idei

profunde. Păcat însă că exprimarea este mimetistă, insipidă, stereotipică, de gust

îndoielnic. "

Jargon confesional?

Este natural ca o confesiune religioasă, oricare ar fi ea, să tindă spre un

gen de izolare lingvistică, formându-şi în timp un jargon propriu. Se întâmplă în

mod obişnuit în cadrul confesiunilor relativ noi şi mai puţin populare.

Fenomenul este prezent şi în limbajul confesiunilor istorice, dar acest sector are

avantaje statistice incomparabile: întotdeauna majoritatea vorbitorilor impune

regulile jocului într-o limbă. Voi discuta mai târziu acest aspect. Limbajul

specific al unui grup este simţit ca fiind foarte natural în interiorul grupului, dar

din afară apare ca o păsărească sau ca o limbă de lemn. (Nu mă refer aici la

limbajul „tehnic‖ teologic, care este unul de specialitate şi, de regulă,

aconfesional). Nimeni nu pare dispus să-şi asculte propriul limbaj, sau limbajul

de grup, cu o ureche din afară, cu urechea unui neiniţiat. Se înţelege că doar

mesajul este sacru şi inalterabil, atunci când este vorba de cele sfinte.

Dacă scopul vorbitorului sau al scriitorului este acela de a fi bine înţeles de

oricine, şi ca destinatarii să aibă o reacţie favorabilă, atunci trebuie depuse

eforturi ca limbajul folosit să fie limbajul comun al societăţii în care trăim. Dacă

dorim să colorăm limbajul, cum este de dorit adesea, să-l colorăm după

standardele lingvistice şi literare ale societăţii în care trăim. Nu vom putea, şi

nici să nu încercăm să impunem limbajul nostru publicului larg. Devierile şi

strâmbăturile publice ale limbajului ar trebui sancţionate cumva. Un leu pentru

fiecare greşeală ar îmbogăţi Academia.

Forme neologice perimate, maladaptate sau neadaptate

Când un autor sau vorbitor român vrea să se refere la facerea lumii, o va

numi Facere sau Creaţie. Într-un anume mediu religios însă întâlnim termenul

„creaţiune", rostit foarte natural, ca şi cum toată lumea se simte acasă cu el.

Această „creaţiune" însă este un neologism care s-a învechit deja şi a ieşit din uz.

Acelaşi fenomen include şi termenii: lecţiune (lecţie pentru şcoala biblică

316

săptămânală), reformaţiune (Reforma din sec. XVI), şi alte neologisme

franţuzeşti, englezeşti sau latineşti cu terminaţia -tion(em). Atenţiune este încă

în uz, dar cu sens diferit („Atenţiune! "), în cazul formulele sau semnalelor de

avertizare. Atenţie se foloseşte în toate celelalte cazuri („concentrarea atenţiei",

„o atenţie specială", etc.). Cele două forme nu se pot substitui întotdeauna.

Atenţie poate fi folosit întotdeauna, dar atenţiune este foarte limitat şi are toate

şansele să dispară.

„Lecţiune‖ este recunoscut de dicţionare, dar se utilizează doar în filologie,

referitor la diferitele forme de prezentare ale unui text, sau la modul critic de a-l

citi pentru stabilirea versiunii originare. Studiu săptămânal se poate numi foarte

natural lecţie sau studiu, iar pentru caietul trimestrial de studii se poate găsi, de

asemenea, o denumire mai scurtă, dacă e nevoie.

Reformaţiune şi Reformaţie sunt termeni folosiţi în mod exclusiv în

mediile religioase de inspiraţie occidentală: în grupurile adventiste, mileniste şi

la greco-catolici se întâlneşte forma "reformaţiune", iar la baptişti şi la reformaţii

ardeleni se întâlneşte forma "reformaţie"). Reformaţiune nu se găseşte în nici un

dicţionar românesc, deşi alţi termeni cu sufixul -ţiune există, în ciuda faptului că

nu mai sunt uzuali (admiraţiune, afirmaţiune, agitaţiune, abnegaţiune,

ambarcaţiune), iar reformaţie se întâlneşte ca o raritate în dicţionarul de

sinonime, pentru ceea ce în mod normal se numeşte reformă sau protestantism.

Care este riscul folosirii unor asemenea termeni? Foarte probabil,

vorbitorul sau autorul va fi înţeles, dar va fi perceput imediat ca aparţinând unei

subculturi. Bunul gust dictează să alegem din multiplele forme posibile, pe cele

mai comode. De ce să spunem, de exemplu, transsubstanţiaţiune, care există

totuşi în DEX '98, şi să nu folosim sinonimul mult mai frecvent, mai scurt şi mai

actual: transsubstanţiere? Folosirea anglicismelor are riscurile ei. Râdem uneori

de limbajul amestecat al românilor din diaspora americană, care plătesc biluri în

loc de facturi, colă(n)esc în loc de a suna pe cineva la telefon, au geaburi în loc

slujbe, merg la cort, în loc de tribunal, etc. Unii termeni englezeşti au şanse reale

de adaptare în limba română, mulţi însă vor fi respinşi ca un corp străin, iar unii

sunt admişi doar în limbajul colocvial (universalul "ochei", de exemplu!), sau în

cel tehnic (blog, sait, maus, hard-disc, sámit, etc.).

Mă întreb ce rost are să „sumarizezi" un discurs, când poţi foarte simplu

să-l rezumi. De ce să afirmi că preceptul universal, prezentat sub forma unui

proverb, – hai să-i spunem aforism, maximă, adagiu, cugetare –, este o...

„epigramă‖?. Am suspectat imediat că autorul acestei exprimări a folosit un sens

special al cuvântului epigramă, care există în engleză (epigram = vorbă sau

maximă tăioasă), dar care nu a intrat în limba română, şi nici nu va intra, fiindcă

nu este nevoie.

Un anglicism care s-a adaptat în mod exclusiv în limbajul confesional este

adjectivul (sic!) advent. Dicţionarul îl recunoaşte doar ca substantiv (advent,

317

advénturi = perioada de patru săptămâni/duminici dinaintea Crăciunului, la

catolici). În teologia occidentală, inclusiv americană, substantivul acesta (care

este de origine latină: adventus= venire) are un uz teologic, aplicat la venirea lui

Christos. Parusía, a doua venire a lui Christos se numeşte în engleză, "The

Second Advent", pentru a se deosebi de prima Sa apariţie în lumea noastră, care

se aniversează la Crăciun. În engleză, advent se poate referi adesea şi la venirea

unui anumit eveniment important. Niciodată însă termenul acesta nu este

adjectiv. Devenirea lui adjectivală a apărut prin traducerea stângace a unor

expresii englezeşti ca: The Advent Movement („mişcarea adventă"), The Advent

Message („solia adventă‖), the Advent people („poporul advent"). „Advent" a

devenit adjectiv din cauza terminaţiei „-ent‖ (ca şi „prezent‖, „tranzient",

„decent" etc.), când de fapt este un substantiv (ca şi ciment, curent, rulment

etc.). În realitate, sintagmele menţionate se traduc cu: Mişcarea Adventului (sau

Adventistă), mesajul Adventului (sau adventist) şi oamenii Adventului

(adventiştii).

Privite dinspre curentul dominant al esteticii limbii, din afara subculturii

confesionale, anumite expresii, care pentru un membru al grupului sunt foarte

candide şi inspiratoare, se potrivesc ca o vestimentaţie combinată ad-hoc.

Exempli gratia, "solia adventă", ca expresie, este o combinaţie inestetică dintre

arhaismul biblic „solie‖, (care în limbajul actual este complet înlocuit cu „mesaj")

şi adjectivul pseudo-neologistic intrus „advent". Imaginaţi-vă următorul cuplu: o

ţărancă încă frumoasă, bogată şi muncitoare, în vârstă de vreo 60 de ani,

măritată de curând cu un un tânăr curat la suflet, precum şi semidoct, având

doar jumătate din vârsta doamnei. Să zicem că sunt fericiţi împreună, cel puţin o

vreme, ca toată lumea, dar nimeni nu îi va admira în cultura noastră ca o pereche

potrivită. În literatură facem combinaţii asemănătoare doar atunci când dorim

să creăm efecte umoristice.

Expresia „poporul advent‖ este nepotrivită nu numai din cauza falsului

adjectiv „advent‖ (în loc de adventist), ci şi pentru uzul nepotrivit al

substantivului "popor", în acest caz. Nu se spune niciodată „poporul catolic‖,

„poporul baptist‖, „poporul ortodox‖ - chiar dacă un popor poate fi în majoritate

de o anumită religie. Poţi spune „poporul român", „poporul albanez‖, sau

„poporul evreu‖, fiindcă toate acestea trimit la etnicitate, dar nu poţi spune

„poporul creştin‖, „poporul masonic‖ sau „poporul hindus‖, fiindcă acestea sunt

categorii social-culturale transnaţionale. Chiar dacă în limba română „popor‖

mai înseamnă şi „populaţie‖, „mase‖, chiar dacă DEX '98 admite sensul de

„totalitate a membrilor care aparţin aceluiaşi cult sau aceleiaşi parohii",

precizează că este un sens învechit. Iar cuvintele sau expresiile care sunt

învechite pentru majoritatea vorbitorilor unei limbi nu pot fi resuscitate de o

minoritate care nu are nici voinţa nici şansele de a se impune în domeniul limbii.

Rămân două posibilităţi: renunţarea la limbajul de lemn, sau rămânerea în

relativă izolare culturală.

318

În această categorie aş pune în discuţie şi denumiri oficiale ale

organizaţiilor eclesiastice. De exemplu, cuvântul englezesc „conference‖ este,

oarecum, echivalentul termenului românesc „conferinţă‖, dar cu o semantică

mai dezvoltată. Poate însemna ligă sau federaţie teritorială (în sport). În unele

confesiuni evanghelice din ţările de limbă engleză, pe lângă sensul natural de

convenţie eclesiastică echivalentă cu sinodul sau conciliul (zonal sau general),

„conference‖ are şi un sens derivat: un grup de biserici (congregaţii) locale, ai

căror reprezentanţi se întâlnesc regulat în adunarea generală (conferinţă).

Adventiştii români au preluat această accepţiune care a devenit oficială. În

limbajul acestei comunităţi, conferinţa este totalitatea districtelor (câmpuri

pastorale, parohii) de pe un teritoriu care cuprinde mai multe judeţe, oarecum

echivalentul unei mitropolii. Aceeaşi denumire se foloseşte practic şi pentru

comitetul executiv şi pentru sediul administrativ al conferinţei.

Nimic condamnabil în acest limbaj convenţional. Dar este demn de

remarcat, că adventiştii de limbă franceză nu au introdus în mod servil şi

inconştient o nouă semnificaţie a termenului în franceză, ci au preferat să

traducă termenul „conference‖ prin „fédération‖, un termen mult mai exact

pentru limba franceză, şi care ar fi fost preferabil, în formă românească

(federaţie) şi pe plaiurile mioritice. Evreii, de exemplu, îl folosesc cu succes. Dacă

„federaţie‖ nu place, atunci să-i zică mitropolie. „Conferinţa‖ însă ţine de

păsăreasca unui grup. Chiar dacă există în statutul oficial al Bisericii şi este

cunoscut de unele autorităţi, denumirea aceasta nu poate fi imediat şi corect

înţeleasă de o persoană din afara grupului. Denumirea este derutantă, fiindcă

oricine aude cuvântul, se gândeşte la o adevărată conferinţă.

Denumirea de „biserică‖, pentru o anumită congregaţie şi pentru locul de

închinare/cult poate fi legitimată teologic, dar este o adaptare mai puţin fericită.

Biserica este un locaş de cult, cu arhitectură şi funcţii specifice, cu multă

încărcătură mistică, superstiţioasă. Biserica este şi acea instituţie eclesială

istorică, impregnată de social-cultural şi politic. Nici un sens, nici celălalt nu

sunt în acord cu credinţele confesiunilor noi evanghelice. Luther a fost foarte

deştept când a respins termenul tradiţional „Kirche" şi în traducerea sa biblică a

redat termenul grecesc Ekklesía (adunare, întrunire, convent, congregaţie) cu

„Gemeinde‖ (comunitate, obşte).

În tradiţia evanghelică românească, limbajul credincioşilor s-a format, pe

de o parte, prin traducerile biblice româneşti, în care termenul Ekklesía este

redat întotdeauna cu Biserică (cu puţine excepţii confesionale, care ar prefera

termenul „adunare‖), şi pe de altă parte, prin reacţie faţă de eticheta de „sectă‖,

cu care creştinii majoritari îi cadorisesc de regulă pe minoritari. Ar fi fost însă

mult mai potrivit să fie evitaţi termeni ca „Church‖, „Kirche‖, „Biserică‖, care au

încărcătură politică, la fel ca şi termenul „sectă".

319

„Sectă‖ este un termen universal compromis. Din nefericire, toate

„bisericile‖ îl folosesc, cu sens peiorativ, când se referă la o „comunitate

religioasă desprinsă de biserica oficială respectivă‖, sau la „un grup (închis)

alcătuit din adepţii unei doctrine" (religioase, filozofice sau politice)‖, cf. DEX

'98. Grupul separat este întotdeauna demonizat, calomniat, asociat cu erezia şi

marginalizat. Noi suntem dreptcredincioşii, cei care fac opinie separată sunt

eretici şi sectanţi. Se consideră că o caracteristică esenţială a sectei este

exclusivismul. Din acest punct de vedere însă, nu este deloc greşit să spunem că

bisericile istorice, şi ele fragmente rupte dintr-o Biserică mai veche, care se

confunda cu Imperiul, nu sunt altceva decât secte, pardon, megasecte. La

origine, însăşi Biserica a fost o sectă evreiască. Din afară era privită ca asociaţie

ilegală. La scurt timp după ce i-a fost recunoscut caracterul de adunare publică

(Ekklesía), ea a devenit oficial instituţie de stat şi s-a menţinut astfel până în

timpurile moderne, chiar şi în forme fragmentare.

La nivel popular, termenul „sectă‖ are valoarea unei înjurături. Se şopteşte că

sectanţii jertfesc copii, că au ritualuri orgiastice, exact aşa cum povesteau păgânii

despre creştini în primele trei secole. Cea mai sănătoasă soluţie este ca termenul

să fie evitat, deoarece este în mod ireversibil contaminat. Şi orice înlocuitor s-ar

prefera, să fie folosit cu suficient respect faţă de aproapele, potrivit Legii lui

Christos: „Să faceţi altora exact ce aţi ca ei să vă facă!‖ Dacă nu este folosit cu

respect, până şi cel mai frumos termen devine peiorativ.

Aş pune în discuţie şi expresia, de altfel nevinovată, „relaţia cu Dumnezeu

/ Iisus / Christos‖. Este destul de clară ca sens. Totuşi formula mă jenează,

fiindcă este străină limbajului comun. Nu mă refer la experienţa în sine. Când

vorbim despre Dumnezeu, sau despre Domnul Christos, normal este să simţim

toată măreţia şi căldura acestui Nume. Nu sunt de acord cu cei care văd în

Dumnezeu doar un Pantokrátor, un suveran suprem distant. Dar nici să folosim

expresii amicale, colegiale, sociologice despre trăirea noastră cu sau în

Dumnezeu. Nu vreau să spun că trebuie să evităm exprimările calde, familiale,

pe care şi Biblia le încurajează (Tatăl; Fratele Mai Mare; Te iubesc, Doamne etc.).

Dar „relaţie‖ este un termen care ţine încă de limbajul oficial, îi stă bine într-un

tratat, ori într-un proces verbal, dar nu lângă cuvântul cel mai încărcat de eternă

frumuseţe. Este un neologism adaptat, înlocuind parţial termenul „legătură‖,

care nu are nici o vină.

Desigur, poţi avea relaţii / legături cu Dumnezeu, dar românul fuge de

expresia aceasta, fiindcă este străină de sufletul lui. Românul nu zice nici măcar

"legătură" cu Dumnezeu, ci "trăire" şi "trăitor", cuvinte mult mai bogate şi care,

în acelaşi timp, redau mai bine expresia biblică (ebraică sau iudeo-elenistică)

„umblarea (mersul) cu Dumnezeu". În spiritul limbilor semitice, purtarea sau

modul de viaţă (trăirea) sunt redate prin metaforele „cale" / „drum‖, „umblet‖ şi

320

„a umbla‖. De aceea, capitolul talmudic care reglementează toate situaţiile din

viaţa evreului se numeşte Halakha (lit. „umblare").

Fiindcă veni vorba de „relaţie‖, să spun câteva cuvinte şi despre verbul „a

relaţiona‖. DEX '98 îi recunoaşte în limba română doar sensul tranzitiv, şi acesta

rar folosit: „A pune în relaţie... două sau mai multe fenomene, evenimente etc.‖

Dar de curând, se foloseşte intranzitiv, venind din zona psihologiei de limbă

engleză, cu sensul de „a avea relaţii sociale‖. Întrebarea mea este: oare, cum se

exprima românul înainte de a veni acest minunat termen „a relaţiona‖? Dacă

putem dovedi că are viitor, să-l folosim (cu oarecare prudenţă). Dar dacă este

doar o modă? O altă expresie stereotipă stranie se foloseşte în legătură cu

dedicarea sau dăruirea de sine lui Dumnezeu: „mă predau (ne predăm) lui

Dumnezeu". E drept că în nici o limbă nu este populară experienţa aceasta. Dar

în limba română, „a se preda" are preponderent un sens militar, după DEX '98:

„a se recunoaşte învins şi a se pune la dispoziţia duşmanului, urmăritorului etc. "

Iată-L pe Dumnezeu pe post de inamic, de urmăritor. Imaginea nu este departe

de adevăr, fiindcă în mod natural, omul fuge de Dumnezeu ca de o forţă ostilă şi

adesea luptă împotriva lui Dumnezeu. De aceea este important să te predai,

atunci când eşti somat. Dar folosită stereotip, expresia este nefericită. De ce să

nu foloseşti alte expresii, de exemplu, că te-ai dedicat, supus, închinat, dăruit,

dat lui Dumnezeu, etc.

O expresie ca „the Jewish nation‖ este acceptabilă în engleză, unde

termenul „nation‖ are o vechime mai mare şi poate însemna popor, neam, naţie,

gintă, seminţie. Dacă este însă calchiată în limba română, „naţiunea iudaică‖

(vorbind despre timpuri istorice, despre neamul evreiesc din antichitate) este o

expresie nepotrivită. Conceptul de„naţiune‖ în limba română este modern, cu

puternice semnificaţii politice. Nu mă interesează aspectul acesta în sine, fiindcă

şi definiţiile politice sunt parazitate, dar în mod sigur, cei care au scris „Jewish

nation" nu la aspectul modern al termenului s-au gândit. Dacă vreţi naţiune

israeliană se poate, aşa cum vedem cu ochii, dar aici este o situaţie modernă.

Când vorbim despre antici, nu spunem naţiunea dacă, naţiunea galică sau

nabateeană. Acestea sunt popoare, neamuri, alteori doar populaţii.

Termenul de naţiune se foloseşte, de asemenea greşit şi în alte calcuri

englezeşti, cum ar fi „mânia naţiunilor‖ (re Ap 11:18). Nu despre naţiuni este

vorba acolo, ci de popoarele ostile poporului lui Dumnezeu, concept tradus de

regulă cu termenul „păgânii‖ (la origine, neevreii!).

„Vreţi să mergem mai curând la cer?‖ Faceţi vă rog un sondaj de opinie şi

puneţi direct această întrebare, dacă aveţi curaj. Nu este vorba de curajul de a

mărturisi speranţa revenirii lui Christos şi a restabilirii dreptăţii şi fericirii în

lumea noastră, ci curajul de a vorbi altuia într-o limbă pe care el o înţelege altfel.

Se spune că un frizer credincios era foarte mustrat de cugetul lui că nu îi

avertizează şi pe clienţii lui, şi nu le face cunoscută posibilitatea împăcării cu

321

Dumnezeu. S-a hotărât în fine să acţioneze. Dregându-şi glasul şi înghiţind

nodul, după ce tocmai îşi săpunise bine muşteriul şi era gata să pună briciul pe

el, îl întreabă: „Domnule, scuzaţi-mă, sunteţi pregătit pentru moarte? " Cam aşa

sună în urechile unui ortodox expresia „dorim să mergem în cer". Şi este de

neînţeles, în special când este cântată de copii. Atât de tineri?

Când pocăitul zice că vrea să meargă la cer, nu se gândeşte la moarte, ci la

revenirea lui Iisus, pe care o crede iminentă. Ştiind că Domnul va lua cu Sine la

cer pe credincioşii Lui, în timp ce neascultătorii sunt sortiţi pieirii, ei doresc să

fie printre cei răpiţi la cer. Dar mă întreb: suntem preocupaţi de ce va înţelege

semenul nostru de altă religie când îmi exprim credinţa într-un limbaj cu care el

nu este obişnuit?

Fereşte-te de omul unei singure cărţi

Dictonul acesta ar putea fi greşit, dar pentru motive practice merită luat în

serios, în situaţia în care lăsăm ca limbajul nostru să fie influenţat de o singură

carte, sau de un grup restrâns de cărţi, toate de aceeaşi factură literară:

traduceri. Din nefericire, traducerile au adesea o încărcătură de calcuri care s-au

perpetuat peste secole. Aşa se întâmplă chiar cu primele traduceri ale Bibliei.

Greaca Septuagintei şi a Noului Testament nu este limbajul standard comun

(koiné), ci acea greacă comună vorbită şi scrisă de evreii din diaspora. Adesea

traducerea în limbile moderne a preluat formele imitative greceşti sau latineşti şi

astăzi avem o serie de termeni şi expresii „biblice‖ care sunt pe lângă realitate.

De exemplu, Lacul Galileii este de regulă „Marea‖ Galileii. Crăişorii, cnejii şi

tiranii unor cetăţui canaanite sunt „împăraţi‖, iar „ţara‖ este „pământul‖.

Este Pavel „apostolul neamurilor‖? Cred că da, fiindcă atunci când

mergea în misiune intra întâi în sinagogă, la evrei, la neamurile lui, sau rudele şi

fraţii lui, cum îi numea el, iar la sfârşitul Epistolei către Romani salută pe nume

doar pe creştinii evrei, dintre care unii îi erau rude. În Noul Testament însă,

termenul „éthne‖ (naţii, popoare, neamuri) se referă în cele mai multe cazuri, în

mod tehnic, la neevrei. Termenul românesc Neamuri nu are acest sens decât în

limbajul influenţat de traducerile biblice. Mai mult, uzul neotestamentar al

termenului este tipic iudaic. Cândva, GOY însemna în ebraică (popor, neam) şi

se folosea inclusiv cu referire la Israel, ca sinonim al lui ‗AM (neam, popor). Cu

timpul, termenul a căpătat o culoare peiorativă, de „alt popor‖, „popor străin‖,

„populaţie neisraelită‖. În ebraica târzie însă termenul GOY nu se mai referă la

un popor neevreu, ci la o persoană dintr-un alt popor, în sens distinctiv sau chiar

peiorativ (echivalent cu „păgân‖). Ce înţelege omul de pe stradă când îi vorbeşte

despre Neamuri? Hai, să ne trăiască neamurile la toţi!

Este potrivită astăzi folosirea termenului „slăbănog‖, în Evanghelii şi în

comentariile lor? Nu putem găsi sinonime actuale? „Paralitic‖, deja folosit şi în

traducerile biblice, ar fi unul acceptabil. „Slăbănog‖ are astăzi sens peiorativ

(referitor la un om slab, uscăţiv). Despre o mână înţepenită se poate spune că

322

este „uscată‖? Este adevărat, că adjectivul grecesc folosit aici înseamnă uneori

„uscat‖. Dar el mai înseamnă şi „ţeapăn‖, „rigid‖. Mâna uscată înseamnă o mână

„zvântată‖, adică nu mai este udă. Sau poate însemna că este slabă, uscăţivă. Dar

realitatea este că mâna îi era înţepenită.

„Neprihănit‖ şi „neprihănire‖ sunt termeni folosiţi cu un sens special,

teologic în traduceri biblice evanghelice româneşti şi în scrieri dependente de

acestea (cu referire la o stare sau trăire conformă cu voinţa / legea lui

Dumnezeu). Limbile biblice, ca şi limbile în care s-a tradus Biblia, folosesc

pentru acest concept termeni echivalenţi cu „drept‖, „dreptate‖, „corectitudine‖,

„justeţe‖ etc. Este adevărat că uneori nici dreptate nu se potriveşte. „Dreptul X‖

are în limba română sensul exact cerut de termenul ebraic şi de echivalentul

grecesc. Dar denumirea acestei virtuţi mi se pare inexact numită în traducerile

româneşti, fie că o numim „dreptate‖ (după obiceiul ortodox), fie că o numim

„ne-prihănire‖. Acesta din urmă este un termen negativ, destul de imprecis,

având mai degrabă o sonoritate poetică decât teologică.

Propunerea mea este ca, indiferent de traducerea biblică folosită, să

utilizăm cei mai adecvaţi termeni în explicaţiile şi comentariile necesare, în

predici sau în orice alt mod de comunicare, fără să depindem exclusiv de

termenii folosiţi în versiunea biblică pe care o folosim. Adjectivele care exprimă

cel mai bine acest concept sunt, după caz: drept, nevinovat, corect. Iar

substantivul care numeşte calitatea, poate fi numit uneori „dreptate‖, dar adesea

este „corectitudine‖, ceea ce sună poate prea neologistic pentru unii, dar se pot

găsi sinonime: e. g. trăire (purtare) dreaptă. În multe cazuri înseamnă

nevinovăţie. Neprihănire însă este mai uzual cu sensul de feciorie, castitate,

puritate. Principala problemă este că majoritatea românilor nu-l folosesc în

sensul pe care l-a intenţionat Dumitru Cornilescu, fie-i binecuvântată amintirea.

Dependenţa de traducerile biblice merge până acolo că în loc să se

folosească formele actuale ale numelor unor popoare sau personaje istorice, se

folosesc forme arhaice depăşite. Bibliile româneşti au, de exemplu, numele Cir în

loc de Cirus / Cyrus; Dariu în loc de Darius; hetiţi în loc de hitiţi; horiţi în loc de

hurriţi; haldei în loc de caldeeni etc. Aceste diferenţe crează o nejustificată

izolare lingvistică faţă de terminologia manualelor de istorie şi a altor scrieri de

popularizare a istoriei. Este adevărat că numele latineşti sau greceşti terminate

în –us / -os au fost românizate în timp, şi formele românizate au rămas în scrieri

cu caracter arhaic sau popular (Darie împărat, Chir împărat), cu frumuseţea lor

de poveste. Dar numele respective apar în cărţi istorice ale Bibliei, iar acea

terminaţie latină (-us) este etimologică, nu latinizantă.

Cyrus provine din gr. Kyros, care redă originalul elamit Kuruşi (Pers.

Kawaruşa, Bab. Kuraş, ebr. Koreş). De asemenea, Darius este, la origine,

Darayavahuş. De aceea, şi în lb română se respectă această terminaţie în

literatura istorică, şi se scrie Cirus (Cyrus), Darius; nu Cir şi Dariu. Forma „Cir‖

323

sună hilar, dacă ne amintim că, în unele regiuni româneşti, „cir‖ înseamnă

„terci‖. Cir stă bine lângă ştir, pir şi tibişir, dar nu ca valahizare a numelui lui

Cirus cel Mare.

Am fost martor la un examen în care o studentă credincioasă vorbea

despre „împăratul Cir‖, iar profesorul, un universitar de marcă, nu înţelegea

despre ce este vorba. Am putea să-i scădem puncte profesorului că nu ştia lecţia

asta, dar mai degrabă hai să se adapteze minoritarii la limbajul standard, până la

ceva mai bun. Cauzele alienării lingvistice religioase Cauzele izolării lingvistice şi

crearea unui jargon confesional ţin de sursele de limbă literară ale confesiunii. O

anumită traducere biblică (după părerea mea, din punct de vedere stilistic toate

sunt defectuoase, chiar dacă sensul este redat cu oarecare fidelitate) crează un

anumit limbaj în cadrul unui grup religios.

Literatura confesională, predicile, studiile teologice, mass-media, cântece

şi versuri, toate acestea întreţin în mod inconştient cercul vicios, fiind atât

efectul, cât şi cauza fenomenului. Relativa izolare culturală, culturalizarea

intensă şi predominantă prin mijloacele menţionate, începând cu Biblia şi cu alte

cărţi traduse, toate acestea determină un limbaj închis. Oricât ar fi de bune nişte

cărţi, traducerile nu sunt mijlocul cel mai potrivit de a-l învăţa pe român limba

română. Mă refer la gustul limbii, nu la simpla comunicare. Această izolare este

parţial explicabilă; concepţia diferită despre lume şi filosofia specifică de viaţă au

uneori şi darul de a înstrăina cultural pe credincios, întrucât fiecare cultură este

impregnată de elemente filosofice şi morale specifice. Între creştinismul care se

sileşte să rămână autentic şi secularismul pur, vopsit în roşu sau într-o culoare

mai creştinească, este o prăpastie mare.

Să fiu bine înţeles, nu blamez cu nimic preferinţele religioase sau teologice

ale cuiva. Pledoaria mea în acest caz este doar pentru limba română. Accente

improprii şi ortografie discutabilă Termenul „sabat‖ se accentuează corect pe

ultima silabă, atât în originalul ebraic (şabbath), cât şi în echivalentul francez

prin care termenul a intrat în limba română (sabbat). Cu toate acestea, -- poate

datorită influenţei engleze, dar posibil şi din alte motive – nu puţini credincioşi

pronunţă cu accentul pe prima silabă.

Alţi termeni au suportat de asemenea mutaţii „confesionale‖ ale

accentului. De exemplu: IS-rael, IZ-rael sau Iz- RA-el, în loc de Iss-ra-EL (cu

accentul pe ultima este corect). Într-un cuvânt, se preferă preferă accentuarea

englezească, în locul celei franceze, deşi limba română depinde de franceză în

majoritatea neologismelor, iar în aceste cazuri şi ebraica preferă accentul pe

ultima, ca în franceză. În ce priveşte ortografia, există încă mult haos. Pe de o

parte, este nevoie de oarecare flexibilitate, fiindcă ortografia are uneori rol

stilistic. Dar când apar anumite stereotipe ortografice nejustificate, simple

obiceiuri confesionale care riscă să fie greşit înţelese, bine ar fi să se intervină cu

o anumită autoritate, pentru uniformizarea unora dintre ele. Referindu-se la

324

instituţia biblică, istorică sau actuală (confesională, oficială), unele publicaţii

religioase folosesc în mod consecvent majuscula. Alţii însă scriu peste tot cu

minuscule, cu excepţia denumirilor oficiale (şi uneori nici în aceste cazuri). Pe de

altă parte, anumite noţiuni de importanţă teologică denominaţională sau din

pură obişnuinţă (Cuvânt, Evanghelie, sabat, templu, Evrei, Neamuri, Filisteni).

Dar nu există consecvenţă, fiindcă nu toate conceptele socotite de maximă

importanţă sunt scrise cu majuscule (credinţă, har etc.). Christos este numit

Mântuitorul, întotdeauna cu majusculă, ca şi atunci când este numit Creatorul.

De ce Mântuitorul este cu majusculă, iar alte calităţi cu minusculă, nimeni nu

ştie.

De asemenea, dintr-o inerţie istorică, fără nici o justificare teologică, unele

confesiuni (evanghelicii şi catolicii) din România scriu numele Iisus cu un singur

„i‖, în timp ce ortodocşii l-au schimbat de mai mult timp în Iisus (cu dublu „i‖).

Limba română, datorită preferinţei majorităţii ortodoxe, cere ortografia Iisus,

care are o justificare în istoria transliterării din greacă, deşi pronunţia numelui

este aceeaşi. De asemenea, românul este obişnuit cu varianta greco-slavă a

numelui Hristos. Este oare mai normal să scriem şi să pronunţăm Cristos, aşa

cum fac de regulă, baptiştii, catolicii, martorii lui Iehova etc.? Problema nu este

confesională, ci de limbă şi ortografie convenţională. Eu folosesc ortografia

„Iisus Christos‖, alegând această a treia formă (Christos), care este împăciuitoare

(cuprinde şi pe C şi pe H), păstrează pronunţia tradiţională (ch = /h/ gutural),

este folosită atât în literatura ortodoxă cât şi în literatura seculară. Şi, în ultimul

rând, dar important pentru mine, majuscula C arată mai bine decât forma

agresivă a majusculei H. Poate l-aş accepta pe H, dacă ar putea fi ornamentat

mai atrăgător. Aşa cum arată, seamănă cu o ghilotină, ori cu un scaun electric,

obiecte mai dificil de asociat cu Mântuitorul. Există deci şi motive subiective,

personale. Există deasemenea şi forme permise sau permisibile. Nu totul trebuie

standardizat.

În general, există reticenţă faţă de altă ortografie decât cea moştenită. Eu

găsesc că şi ortografia are un rol important, în ce priveşte deschiderea sau

izolaţionismul unui grup. Când ai un mesaj despre care crezi că este important,

nu îl transmiţi printr-un limbaj „marcat‖, făcut pentru a trezi suspiciuni şi

discuţii inutile, ci printr-un limbaj comun, perfect transparent, deschis către

marea cultură, pentru ca dialogul (sau disputa, dacă este cazul) să se concentreze

asupra mesajului, fără să ne împiedicăm de limbaj.

Dacă este scuzabil să nu ştii o limbă străină, dezinteresul faţă de propria

limbă este de neiertat, păcat împotriva culturii. Avem nevoie, chiar şi cei mai

şcoliţi intelectuali, să fim tot mai „pedepsiţi în limbă‖ – cum se spunea pe

vremea lui Şerban Vodă – mai educaţi în ştiinţa şi arta limbii.

325

Roada Duhului şi agape

Am fost de multe ori martor la discuţii legate de sensul în care se foloseşte

cuvântul ―roadă‖ în Gal 5:22, şi adesea se afirmă că există un motiv teologic aici,

în utilizarea singularului în loc de plural, doresc să vă împărtăşesc concluziile

mele din studiu personal, verificabil.

Ideea că singularul de aici se referă la un singur rod, şi că toate cele

amintite sunt componente ale unui singur rod (sfinţirea sau iubirea însăşi în

diferite ipostaze), este o explicaţie destul de veche şi foarte răspândită în diverse

predici şi comentarii protestante de găsit pe internet. Este o idee frumoasă în

sine, pare să exprime fidelitate faţă de text, şi să dea Dumnezeu să fie adevărată

(că dacă ai pe una, le ai pe toate!).

Dacă însă aceasta este şi o idee corectă din punct de vedere al exegezei

lingvistico-filologice, şi dacă are vreo utilitate practică, rămâne de văzut.

Analiză lingvistică a termenului ―roadă‖ din Gal 5:22

Pavel foloseşte aici termenul grecesc ηαρπός (karpós) = a. sens. propriu:

fruct, rod, recoltă; b. sens. figurat: rezultat; copii. Acest termen grecesc are şi

plural: ηαρπoί (karpói) = fructe, roade, recoltă; labe (ale mâinilor sau

picioarelor). După studiul pe care l-am făcut asupra acestui termen, aşa cum se

foloseşte el în Biblie (Septuaginta + NT) şi în literatura greacă extrabiblică,

adesea uzul singularului şi al pluralului este irelevant din punct de vedere al

exprimării numărului logic. Nu trebuie să facem confuzie între numărul logic şi

cel gramatical. De exemplu, ―popor‖ este singular, din punct de vedere al

numărului gramatical. Dar din punct de vedere al numărului logic, el poate avea

un sens singular (dacă ne referim la oarecare naţie) sau un sens plural (dacă ne

referim la popor ca mulţime, lume, gloată. Exact aceasta este şi situaţia lui

ηαρπός / ηαρπoί în Scriptură.

La Pavel, situaţia este mult mai simplă, pentru că el nu foloseşte deloc

pluralul acestui cuvânt. Fenomenul poate fi înţeles mai uşor, dacă observăm că

în general în Septuaginta+NT, pluralul este folosit mult mar rar decât singularul.

Ştiind că Septuaginta este o traducere din ebraică şi că NT datorează de

asemenea mult tiparului de gândire semitic (scris greceşte, dar gândit

evreieşte!), este util să observăm că termenul ebraic pentru ―rod / roade‖ este

„ ,peri‖, care nu are plural, ci se foloseşte ca un colectiv şi pentru roade, fructe פרי

în sens propriu sau în sens figurat. Pavel foloseşte termenul grecesc în scrierile

lui în acea manieră elenă care coincidea cu uzul ebraic. De aceea, ―rodul‖ la care

apostolul se referă, cel puţin din punct de vedere lingvistic, nu este neapărat

singular. Iar lista de virtuţi care-l ilustrează arată că termenul ηαρπός trebuie

înţeles aici ca un colectiv (echivalent logic al pluralului). Intenţia apostolului nu

este aceea de a filozofa asupra relaţiei dintre aceste manifestări ale prezenţei

Spiritului în viaţa unui sfânt. Unitatea lor este asigurată de faptul că vin din

326

acelaşi Spirit, care nu întâmplător, în limbaj apocaliptic este numit ―Cele Şapte

Spirite‖, întreucât El asigură diversitatea manifestărilor, daruri şi / sau roade.

Ca dovadă că o traducere sau înţelegere a lui ηαρπός la plural este corectă

în acest caz, alţi autori inspiraţi folosesc pluralul:

Mat 7:16-18 ―Îi veţi cunoaşte după roadele lor‖ Dacă am folosi

pluralul, sensul nu s-ar scimba deloc.

Mat 7:19 ―Orice pom, care nu face roade bune...‖ În greacă este

folosit singularul. Aceasta înseamnă că vorbitorul din v. 16-19,

referindu-se la roade (bune sau nebune), a folosit ambele numere

INTERSCHIMBABIL.

Mai mult, traducătorul (Cornilescu) a tradus el însuşi în alte locuri,

singularul grecesc cu plural, înţelegând această situaţie:

Romans 6:21 Şi ce roade (ηαρπός, sg.) aduceaţi atunci? Roade, de cari

acum vă este ruşine: pentrucă sfîrşitul acestor lucruri este moartea.

Dacă doriţi o ilustraţie potrivită, probabil cea a Pomului Vieţii care rodeşte

12 feluri de rod (roade), câte un rod diferit în fiecare lună, este ideală.

II. Conţinutul semantic al roadelor din Gal 5:22-23

În al doilea rând, semnificaţia fiecărui termen grecesc în cauză este

interesantă şi cu nuanţe dificile de tradus printr-un singur cuvânt românesc.

Roadele acestea sunt grupate în trei şiruri de câte trei:

1. αβάπδ (agápe) = dragoste / iubire

2. ταρά (chará) = bucurie

3. εζρήκδ (eiréne) = pace, împăcare (cu sine şi cu alţii), linişte /

mulţumire sufletească

4. *ιαηροεσιία (makro-thümía) = răbdare, dispoziţia de a suporta, a

îndura, de a înfrunta prin acceptare tăcută a situaţiei

5. **τρδζηόηδς (chrestótes) = bunătate; în sensul de a fi benefic,

folositor, de ajutor, cinstit; sau: care nu face rău, care este bun, face bine.

6. **αβαεωζύκδ (agathosüne) = bunătate; preocupare de binele altora;

bunăvoinţă; mărinimie, dărnicie, generozitate.

7. *πίζηζς (pístis) = credinţă; a. atitudinea de primire a adevărului şi de a

se bizui pe adevăr; b. încredere; c. calitatea de a fi demn de încredere;

credibililtate, credincioşie, fidelitate.

8. *πραΰηδς (pra-űtes) = blândeţe, gingăşie, gentileţe, atenţie, grijă faţă

de alţii, amabilitate, curtoazie, politeţe, modestie a inimii.

9. *εβηραηεία (enkratéia) = autocontrol, stăpânire de sine, înfrânare,

―temperanţă‖, îndurarea privaţiunilor, călire.

327

Se poate observa cu uşurinţă cum unii termeni (*) sunt mai cuprinzători în

greacă şi nu pot fi redaţi cu exactitate printr-un termen echivalent românesc.

Blândeţea românească nu cuprinde neapărat şi politeţe, curtuoaze, gingăşie,

politeţe sau grijă atentă faţă de sensibilitatea altora. Credincioşia poate fi

înţeleasă şi fără credinţă, dar aici e vorba de încredere reciprocă: a avea

încredere şi a fi de încredere. Cele două ―bunătăţi‖ (**) sunt atât de apropiate ca

sens, încât, după ce epuizezi dicţionarele, rămâi cu impresia că sunt sinonime.

Poate nici nu au fost folosite de dragul deosebirii dintre ele, ci de dragul

asemănării. În 2 Timotei 3:10, apostolul menţionează primele trei graţii favorite

(iubirea, credinţa, răbdarea) care pot fi citite aici pe verticală, când aranjăm

virtuţiele acestea câte trei, pe trei rânduri. În alte locuri, el foloseşte ca sinonime

ale răbdării, speranţa / nădejdea (aşteptarea cu încredere), cf. 1 Cor 13, 1Tes 1:3 ;

5:8, şi perseverenţa (stăruinţa, statornicia), cf. 1 Tim 6:11; 2 Tim 3:10; Tit 2:2; Ap

2:19.

Referitor la traducerea „îndelungă răbdare‖ folosită tradiţional în textele

biblice şi religioase româneşti, se poate spune cu siguranţă că, deşi este

interesantă şi poetică, şi permite comparaţia cu „simpla‖ răbdare, ea nu este

exactă dpdv lingvistic, întrucât ea încearcă să traducă în mod literal o expresie

elenă cu substrat ebraic: *ιαηροεσιία (makro-thümía), literalmente, „lungime-

de-mânie‖, adică a fi „zăbavnic la mânie‖, cum se traduce în alte locuri. Or acesta

este un ebraism, deoarece în ebraică, ideea de răbdare se exprimă prin expresia

„érech rûahh‖ (lungimea duhului) sau „érech appáyim‖ (lungimea nasului /

lungimea mîniei). Pe de altă parte, celălalt termen grecesc care este tradus de

regulă cu „răbdare‖ (hypomoné) înseamnă mai degrabă perseverenţă, stăruinţă,

statornicie şi chiar nădejde / speranţă. Acesta din urmă este prezent în

Apocalipsă (14 etc.). Cât priveşte răbdarea propriu-zisă, o ai sau nu o ai.

Referirea la cele trei grade ale răbdării: răbdarea („simplă‖: cât o fi de simplă?);

îndelunga răbdare şi răbdarea sfinţilor, care ar putea continua cu răbdarea lui

Dumnezeu, sunt explicaţii care ţin de un anumit didacticism poetic, util în

practică, dar nu au nimic comun cu lingvistica şi filologia biblică.

Agape şi alte trăsnăi teologice

O ilustraţie mai gravă a conflictului frecvent dintre lingvistica biblică şi

lingvistica diletantă care este foarte răspândită printre vorbitorii şi scriitorii

religioşi din diferite confesiuni, este termenul grecesc pentru dragoste / iubire

(agápe) şi verbul asociat (agapô). Se afirmă că „agápe‖ ar însemna o dragoste

divină, diferită de „filía‖ (care ar fi prea umană; sau, mai penibil, unii o asociază

pe aceasta cu dragostea „filială‖, care, în realitate, vine de la „filius‖, termen latin

pentru „fiu‖ şi nu are legătură cu termenul grecesc). Pe de o parte, nu ne îndoim

că dragostea pe care o recomandă cuvântul lui Dumnezeu este de origine divină,

dar pe de altă parte, este incorect să afirmăm că aceasta reiese dintr-o distincţie

între termenii greceşti. Aceşti termeni, indiferent ce ar însemna, sunt de origine

328

laică, fără legătură cu concepţia biblică, în sensul în care toate limbile sunt în

esenţă laice, seculare, păgâne dacă vreţi. Ele nu reflectă o religiozitate superioară

tradiţiei cu care s-au dezvoltat împreună. Grecii nu aveau nici un concept de

dragoste divină, suprapasională şi eternă. „Agápe‖ este perfect echivalent cu

„dragostea‖ românească, termen ce se poate aplica atât la cele mai înalte simţiri

sau atitudini etice faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, cât şi la îndrăgostire,

amor, chiar în formele lor cele mai de jos. Conceptele religioase nu depind atât

de mult de consecvenţa termenilor. (Nici ebraica nu este perfectă din acest punct

de vedere. Ea este un dialect canaanit adoptat de strămoşii evreilor şi transmis,

cu diverse modificării timp de milenii. Nu este venită de sus, nici măcar nu este

moştenirea directă de la tata Noe). Ca argument decisiv că „agápe‖ şi „agapô‖, nu

au în sine nici o sfinţenie specială, ci sunt folosiţi contextual, avem exemplele din

2Sam 13:4. 15 (dragpstea „agape‖ a lui Amnon faţă de Tamar; 1Ioan 2:15,

dragostea „agape‖ faţă de lume).

Sunt conştient că mulţi autori şi vorbitori, inclusiv adventişti au transmis

din gură în gură o ştiinţă populară care trece drept dovadă de înalte cunoştinţe în

domeniu, nu blamez pe nimeni prin aceasta, dar rog insistent să avem mai multă

decenţă când ne avântăm în lingvistica biblică şi ne întemeiem fără sfială

teologhisirile fie pe trivialităţile gramaticale ale unei traduceri preferate, fie pe o

greacă sau ebraică păsărească.

Cu simpatie, Florin Lăiu

Calici în duh ?

Scurt comentariu la calcul ebraic din Mat 5:3

Un calc este o copiere exactă, cuvânt cu cuvânt, a unei expresii idiomatice

sau a unei formule sintactice specifice altei limbi. Regretatul George Pruteanu

numea formele cele mai idioate ale acestui fenomen, „sindromul tambour

d’instruction‖ (în cuvintele coanei Chiriţa din teatrul lui Alecsandri), o expresie

care nu este altceva decât traducerea „exactă", „inerantă" în franceză a expresiei

româneşti tobă de carte.

Numai în româneşte poate fi cineva tobă de carte. În alte limbi oamenii

pot fi şi săraci cu duhul... Numai că „sărac cu duhul‖ nu are nici o legătură cu

sărăcia sau cu prostia, la fel cum ştiinţa de carte nu are nu seamănă nici cu toba

mare, nici cu toba mică. Mai degrabă prostia are nevoie de tobe.

Totul ar fi simplu dacă, înainte de a traduce, profesioniştii ar înţelege bine

ce a intenţionat autorul să spună. În schimb, traducătorii tradiţionali ai Bibliei

au redat de obicei cuvintele, înaintea ideilor, respectând până şi topica originală

a frazei, probabil gândind că şi aceea trebuie să fie inspirată de Dumnezeu, de

vreme ce aşa apare în textul original. Metoda aceasta funcţionează în multe

cazuri, dar adesea crează probleme, deoarece toate limbile folosesc expresii

329

idiomatice al căror sens este diferit de conectarea logică a sensurilor termenilor

componenţi.

Redarea verbatim a vorbirii aramaice sau ebraice în greacă nu este în

armonie cu principiile unei traduceri profesionale moderne (traducere

dinamică). Pentru evrei, expresia ענוי־רוח ‘anwé ruahh, sau variantele ei:

/ anwé/‘anyé [ha]ruahh („săraci în duh‘ ענוי־הרוח anyé ruahh, sau‘ עניי־רוח

cu duhul‖) avea sens religios acceptabil. Dar românul nu are cum să înţeleagă

altceva din această expresie, decât o sublimă felicitare adresată idioţilor,

retardaţilor, naivilor, blegilor şi tonţilor, „calităţi‖ care inspiră mai degrabă milă

sau zâmbete, decât aprecieri.

Expresia „sărac în duh‖ (spirit) nu se găseşte în ebraica biblică, dar există

expresii asemănătoare, care ne pot ajuta să înţelegem fenomenul lingvistic:

dak'é-ruahh = „zdrobiţi în duh / cu duhul‖, i. e. umiliţi, necăjiţi דכאי־רוח

(Ps 34:19)

to‗é-ruahh = „rătăciţi în duh / cu duhul", i. e. rătăciţi moral, ajunşi תעי־רוח

la pierzanie (Is 29:24)

qăţar-ruahh = „scurt în duh‖, i. e. iute la mânie, temperamental קצר־רוח

(Pr 14:29)

,érekh-ruahh = „lung în duh / cu duhul‖, i. e. răbdător, îngăduitor' ארך־רוח

tenace (Ec 7:8)

,găvah-ruahh = „înălţat în duh / cu duhul‖, i. e. arogant, mândru גבה־רוח

pretenţios (Ec 7:8)

şăfal-ruahh = „înjosit la duh / cu duhul‖, i. e. smerit, umil, modest שפל־רוח

(Pr 16:19)

,aţuvat-ruahh = „întristată în duh / cu duhul‖, i. e. deprimată‗ עצובת־רוח

mâhnită (Is 54:6)

,qăşat-ruahh = „grea în duh / cu duhul‖, i. e. suflă din greu קשת־רוח

apăsată, mâhnită (1S 1:15)

năké-ruahh = „lovit în duh / la duh‖, i. e. abătut, mâhnit (Is 66:2) נכה־רוח

Expresia „sărac în duh / cu duhul‖ apare numai în ebraica târzie, de

exemplu în Manuscrisele de la Marea Moartă: ענוי־רוח ‘anwé ruahh, sau / anyé ruahh, (Sulul Războiului 1QM 14:7; 4Q491 f8_10i:5; Hodayot‘ עניי־רוח

Imnuri 1QHa 6:14).

Mi-ai cerut varianta din Peşitto (NT siriac / arameo-creştin) la Mat 5:3.

Iat-o, cu o traducere „săracă în duh‖, cuvânt cu cuvânt:

Tubey-hon lă-miskené' bă-ruhh, dă-di-lhon malkutha' da-

şmayya.

'bine de ei, de săracii în duh, căci a lor [este] împărăţia a cerurilor.

330

După cum se vede, Peşitto nu aduce nimic nou. Textul grec al evangheliei,

indiferent dacă este sau nu o traducere, cel puţin spusele lui Iisus ar trebui luate

ca „traduceri", fiindcă Iisus nu în greacă le-a exprimat. În iudeo-aramaica

timpului, expresia folosită de Iisus trebuie să fi fost ‗anwé sau ‗anyé este pluralul

unui termen care se găseşte şi în ebraica biblică (‗anaw / ‗aniy).

Deşi sunt doi termeni diferiţi, îi putem trata ca pe unul singur, deoarece

au o ortografie asemănătoare, care se confundă adesea, provin din aceeaşi

rădăcină ‗anaw > ‗aná (a fi umilit, smerit, înjosit, necăjit). ‗aniy este folosit

predominant cu sensul de nevoiaş, sărman, biet, lipsit, sărac, slab, pricăjit, iar

‗anaw (care este mult mai rar) ar avea sensul de blând, aplecat, pios. Lexiconul

HALOT arată însă că aceşti termeni nu sunt fundamental diferiţi, iar din punct

de vedere scribal s-a făcut adesea confuzie între ei. Întrucât starea de smerire are

în ebraică sens fizic (sărăcire, chin, înjosire socială etc.), vorbitorul adaugă

cuvântul רוח ruahh (spirit, stare sufletească), pentru a preciza că este vorba de o

stare morală, spirituală, sufletească.

Dacă încercăm să reconstituim expresia în dialectul iudeo-aramaic vorbit

de Iisus (după Targume), aceasta ar putea fi în forme asemănătoare cu ebraica:

maskéné-ruhha'. Prima מסכני־רוחא anyé ruhha', sau‗ עניי־רוחא ,anyé ruahh‗ עניי־רוח

variantă, comună ambelor limbi şi mai obişnuită, cu mai multă probabilitate a

fost folosită de Iisus, dar nu ştim sigur. Termenul miskén / maskén, este de

origine babiloniană (muşkenu = om din clasa de jos) şi denumeşte pe oamenii de

rând. În ebraică, termenul înseamnă sărac (Dt 8:9; Ec 4:13; 9:15-16).

De aici, prin intermediul limbii arabe, termenul vechi oriental a intrat în

spaniolă (mesquina), apoi în italiană (meschino), franceză (mesquin), română

(meschin), având astăzi sensul de josnic, ordinar. Iată cum alunecă sensul spre

nuanţe diferite (deşi în acest caz, conservarea este remarcabilă). La fel în limba

română, ordinar înseamnă, de fapt, obişnuit, de rând, dar în mediul popular,

termenul este folosit numai cu sensul de „josnic‖. Desigur însă că Iisus nu a

felicitat pe cei „meschini cu duhul", nici pe cei „calici cu duhul‖, nici pe cei

„nepricopsiţi cu duhul‖...

Expresia „sărac în duh‖ nu înseamnă nimic mai mult sau mai profund

decât „smerit‖, „umil‖, „oropsit‖, în contrast cu aceia care vor puterea, împărăţia

lumii acesteia, şi dacă se poate şi pe cealaltă, tot pentru motive egocentrice.

Observaţi acordul cu promisiunea făcută în dreptul fiecărei fericiri:

1. smeriţi („săraci în duh‖) domnia cerească (= vezi la nr. 8)

2. care plâng vor fi mângâiaţi

3. blânzi, non-violenţi vor moşteni pământul

4. flămânzi şi însetaţi de dreptate vor fi săturaţi

5. miloşi miluiţi

6. curaţi la inimă vor vedea pe Dumnezeu

331

7. împăciuitori numiţi „fii ai lui D-zeu‖ (D-zeul păcii)

_______________________________________________________

_________

8. persecutaţi pentru dreptate domnia cerească (vezi prima relaţie)

etc... Bucurie în aşteptarea ei.

În ce priveşte traducerile existente, unii au înţeles că este normal să

găsească un echivalent modern al derutantului ebraism:

GWN "Blessed are those who recognize they are spiritually helpless.

BFC «Heureux ceux qui se savent pauvres en eux-mêmes...

FBJ "Heureux ceux qui ont une âme de pauvre...

Deşi traducerile menţionate nu sunt, după părerea mea, făcute pe temeiuri

lingvistice, ci mai degrabă derivă dintr-o interpretare teologică mai rezonabilă a

expresiei cu pricina, ele sunt un pas înainte. Eu aş traduce: „smeriţi‖ / „umili‖,

sau chiar... „amărâţi" / „oropsiţi". „Pro-scris‖ – un comentator de pe blog –

preferă expresiile lui Dostoievski: umiliţi şi obidiţi; ceea ce sună, cel puţin,

frumos.

Defăimarea morţilor

Păcat!

Calomnia este în acelaşi timp păcat şi contravenţie, o „afirmaţie

neadevărată şi tendenţioasă, care atinge reputaţia şi onoarea cuiva". Când este

vorba de cei vii, aceştia se pot apăra, apelând la instanţă. Ce ne facem, însă cu

morţii? Ei nu se pot apăra. Nu ştiu cum explică psihologii faptul că oamenii sunt

atât de natural înclinaţi spre interpretarea negativă a faptelor semenilor, spre

judecarea motivelor lor. Când este vorba de ai noştri (familie, prieteni), avem

tendinţa naturală de a-i apăra de orice acuzaţie care circulă, reacţionând adesea

cu indignare înspumată. Când este vorba însă de un individ antipatic, sau de

unul de care ne „doare la bască", suntem natural înclinaţi să credem orice zvon

nefavorabil. Concluzia este că nu ne iubim semenii, în general, fiindcă suntem

mult mai înclinaţi să le aplicăm „dreptatea‖, decât compasiunea şi dreapta

apărare a numelui.

Un fenomen destul de frecvent, în cercurile creştine, este defăimarea

nejustificată a unor personaje biblice, de la ironizare până la demonizare. În

diverse luări de cuvânt, în predici sau publicaţii, probozirea şi săpunirea unor

personaje, pe de o parte, ca şi idealizarea nerealistă a altora, de dragul

moralizării, sunt parte din viaţa de „credinţă‖. Credinţă în părerile unora şi în

ecoul propriilor noastre păreri.

Dumnezeu este principalul personaj biblic. Dacă ne obişnuim să judecăm

în mod deformat, favoritist, fără să respectăm prezumţia legitimă de nevinovăţie,

332

Dumnezeu Însuşi va deveni obiectul cenzurii noastre şi ne vom asasina propria

conştiinţă. Şi dacă te obişnuieşti cu judecarea morţilor, curând vei trece la

judecarea celor vii.

Înţelegând bine că şi destinatarii mei virtuali sunt personaje care merită

acelaşi respect, nu doresc să blamez nici măcar pe anonimi, fiindcă şi eu am

căzut de atâtea ori în capcana falsei caracterizări. Slavă Domnului că am ieşit din

cleştele moralizărilor ieftine, sau cel puţin aşa cred.

Reabilitarea lui Ezechia

S-a întâmplat acum douăzeci şi cinci de ani să citesc interviul final dintre

profetul Isaia şi regele Ezechia (Is 39). Monarhul făcuse o mare gafă politică şi

spirituală, cu ocazia venirii ambasadei caldeene la Ierusalim, din partea regelui

babilonian Marduk-apal-iddin II (722-710; 703-702 AC). Ca urmare, profetul a

fost trimis să-i dezvăluie lui Ezechia consecinţele stupidităţii excelenţei sale:

caldeenii aveau să vină peste strănepoţii lui, iar Ierusalimul, cu toate bogăţiile

acelea, avea să cadă în mâinile străinilor. Replica regelui a fost redată astfel:

Ezechia a răspuns lui Isaia: „Bun este cuvântul pe care l-ai rostit din partea lui

Iahwé" Şi a adăugat: „Pentru că va continua să fie pace şi siguranţă în zilele

mele!‖ (Is 39:8).

Cum interpretaţi aceste cuvinte ale regelui? Eu aşteptam ca nenorocitul să

cadă la pământ şi să spună ca Iov: „Mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă! ", sau

asemenea lui Saul şi lui David: „Am păcătuit, ... m-am purtat ca un nesocotit! "

În schimb Ezechia se mulţumea să observe că în timpul vieţii lui va fi bine. În

urechile mele de moralist, replica lui suna ca a lui Ludovic XV (regele

premergător Revoluţiei): „După mine, potopul!"

Aveam şi argumente. Legasem aceste cuvinte nelegiuite de unele

antecedente la fel de dubioase din viaţa lui Ezechia. Făcuse într-adevăr oarecare

reformă iconoclastă, dar oare nu era el fiul apostatului Ahaz şi tatăl stricatului

Manase? Când Domnul l-a anunţat prin profet să-şi pună familia în ordine,

fiindcă în scurt timp va muri în urma bolii de care suferea, Ezechia, în loc să zică:

„Să trăiţi, am înţeles! ", s-a apucat de bocit şi de rugăciuni, până L-a determinat

pe Dumnezeu să zică: „Ei, uite, mai ia de la Mine, aici, cincsprezece ani! " (Şi în

subtext: „Dar ai să vezi tu, cum ai să te încurci în viaţa asta, de care nu vrei să te

dezlipeşti!").

I-a dat astfel peste 5000 de zile, aşa cum pe vremuri turnase stoluri de

prepeliţe peste israeliţii care bombăneau după cărnurile Egiptului, ascunzând în

acest dar şi pedeapsa meritată, ca să-i sature odată. Când profetul i-a anunţat lui

Ezechia noua şansă, necredinciosul a replicat: „De unde ştiu eu dacă va fi aşa?

Ce semn îmi dă Domnul că peste câteva zile voi merge sănătos la templu, aşa

cum ai zis? ". În fine, Dumnezeu i-a dat un semn incredibil (n-ar fi trebuit, că nu

merita!"), şi încă fără să-l certe. Apoi l-a lăsat să calce în străchini...

333

Toate se legau bine. Replica din Is 39:8 era ultimul cuvânt înregistrat al

acestui rege, şi eram destul de nesigur de soarta veşnică a lui Ezechia. Nici nu

vreau să-mi amintesc dacă nu cumva l-am pus şi în predică. Această atitudine

era încurajată de atmosfera „spirituală‖, creată în jurul bietului Ezechia de

iluştrii mei înaintaşi anonimi. În orice predică sau lecţie biblică în care se

pomenea Ezechia, personajul apărea ca exemplu preponderent negativ: era

greşit motivat, egocentric, nespiritual, „neconsacrat‖. Auzi! Să îndrăznească el să

insiste la Dumnezeu! Să nu accepte voia Domnului!

Dar în scurt timp aveam să fiu dezumflat şi eliberat de raţionamentele

mele atât de cereşti. Răsfoind cartea „Profeţi şi Regi―, a Ellenei G. White, am

găsit o altă interpretare a motivaţiilor lui Ezechia, una binevoitoare, fără

suspiciuni răutăcioase. Faptul că altcineva a putut să privească în ochi acelaşi

personaj într-un mod diferit, m-a încurajat la mai multă atenţie în studiul

caracteriologic al eroilor Bibliei. Ezechia era conştient de gafa pe care o făcuse.

Nu avea nimic de obiectat împotriva dreptei pedepsei care era îndreptată spre

tronul lui. Dar regele era impresionat de faptul că Dumnezeu, chiar şi în acest

moment, nu l-a pedepsit după merit, în schimb a ţinut cont de zelul lui din trecut

pentru Dumnezeul adevărat şi împotriva cultelor populare.

Regele nu privea viitorul cu nepăsare, el ştia că viitorul este în mâna lui

Dumnezeu, şi că chiar pedeapsa anunţată asupra urmaşilor era condiţionată.

Dacă ei aveau să apeleze la ajutorul lui Dumnezeu, dacă aveau să fie credincioşi

legământului, pedeapsa avea să fie amânată din generaţie în generaţie. Încercaţi

să întrepătrundeţi (aşa cum se întâmplă în realitate), cele patru generaţii

blestemate din Porunca a Doua, cu cele o mie de generaţii binecuvântate din

aceeaşi poruncă (Ex 20:5-6), observând condiţionalitatea promisiunilor şi

ameninţărilor.

Ezechia nu era nepăsător cu privire la urmaşi, ci recunoscător că

Dumnezeul îl cruţase. Eu îl judecasem greşit. De fapt, ce drept avusesem să-i fac

proces de intenţie? Când Dumnezeu îl anunţase că va muri, era oare, aceasta,

exprimarea unei decizii absolute şi necondiţionate a cerului? Sau era mai

degrabă o provocare la unele acţiuni urgente: să-şi pună ordine în propria

familie – „casa lui David‖! Nu era, mai degrabă o încurajare a rugăciunii

credinţei? Nu arată Biblia că anumite lucruri se pot negocia cu Dumnezeu?

Cuvintele rugăciunii lui, pomenind lui Dumnezeu propriile fapte bune, pot

fi interpretate ca îndreptăţire de sine, fariseism, bizuirea pe meritele personale

(Is 38:3). Dacă ar fi aşa încă, găsim că mulţi alţi sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit

la fel, sub inspiraţie:

„Să-Şi aducă aminte de toate ofrandele tale, şi să primească arderea

jertfelor tale!" (Ps 20:3)

„Al Tău sunt! Mântuieşte-mă, căci eu caut poruncile Tale." (Ps

119:94)

334

„Adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeule, ...şi nu uita faptele mele

evlavioase...!" (Ne 13:14)

„Ba încă am lucrat mai mult decît toţi..." (1Cor 15:10)

Dar concluzia unora este şi mai stranie. În loc să-l reabiliteze pe Ezechia,

ei blamează şi restul sfinţilor care se exprimă în Biblie într-un mod similar: Erau

sub imperiul „vechiului legământ‖, nu ajunseseră încă la spiritualitatea

Evangheliei, etc. Un personaj foarte puţin „evanghelic‖ (după criteriile unui

creştinism psihologizant, care fuge de Porunci şi de Dreptate) este Ilie. Un

ţărănoi aspru, fanatic, legalist, la prima vedere. Era în stare să ucidă cât ai clipi,

un batalion de preoţi sau de militari. Dar orice aţi spune despre un asemenea tip

de credincios, Dumnezeu l-a înălţat la cer fără să vadă moartea, onoare pe care

n-a făcut nici chiar Fiului Său (Căruia i-a dat onoare supremă, a Jertfei). Dar

acesta este un alt subiect.

Mi-ar plăcea (sunt puţin răutăcios în acest caz!) să văd pe avocaţii

resemnării credincioase într-o situaţie asemănătoare cu a lui Ezechia: ce ar face

ei înşişi dacă ar fi în locul lui? Ar fi satisfăcuţi cu dulcea sentinţă a odihnei, sau

ar mai cerşi zile de la Bunul Dumnezeu? Eu unul, deşi simt că aventura vieţii stă

nu doar sub semnul harului divin, ci şi sub ameninţarea fatalităţilor oarbe (mi-aş

dori demonstraţia contrarie!), cred că viaţa este o binecuvântare de la

Dumnezeu, şi că un dar mai mare ca viaţa nu există.

Veţi spune că mântuirea este mai mare. O fi, dar ea este mai mare, tocmai

pentru că este continuarea vieţii reale, într-o formă şi într-o lume mai bună.

Viaţa este viaţă, în ambele cazuri. Viaţa este cel mai mare dar. Iar Dumnezeu este

atât de bogat în viaţă, încât are de unde da, dacă vrea. Şi nu este dovadă de

obrăznicie să-I cerem la nevoie.

Să ne imaginăm că Ezechia ar fi răspuns, ca şi Abraam: „Mulţumesc

Doamne, de cei cincisprezece ani, şi nu Te supăra pe robul Tău că mai

îndrăznesc, numai de data aceasta. Ştiu că nu sunt decât praf şi pulbere înaintea

Ta, dar Ţi-aş mai cere ... încă cincisprezece ani peste cei cinsprezece! " Cum ar fi

răspuns Dumnezeu? Ce credeţi că ar fi zis? Cum Îl cunoaşteţi voi pe Dumnezeu?

Unii se grăbesc să calculeze că, în aceşti ultimi cincisprezece ani, Ezechia,

nu numai că a expus babilonienilor tezaurele lui, acţionând ca un trădător şi

uitând să se laude cu Acela care de mai multe ori îl mântuise, ci, culmea

păcatului, a procreat pe prinţul Manase, care se va dovedi cel mai stricat rege

iudeu.

Raţionamentul este absurd. Dacă omul păcătuieşte, mânjind darul lui

Dumnezeu, nu înseamnă că darul divin este cauza răului, ci slăbiciunea şi

rătăcirea omenească. Unii trag concluzii asemănătoare la moartea cuiva:

Probabil acum el a fost pregătit pentru cer, de aceea Domnul l-a luat acasă.

Oare? Dacă aşa ar fi cazul, Domnul i-ar „lua‖ subit, în primul rând, pe copilaşi şi

pe cei proaspăt botezaţi – fiinţele cele mai candide.

335

Când Ezechia a zis Domnului: „Adu-Ţi aminte ce am făcut...! ", el voia,

fără îndoială, să spună: Nu este o investiţie greşită, Doamne, dacă-mi mai dai

zile, fiindcă ştii cum m-am purtat! Tot aşa mă voi purta! Dar el avea nevoie să

înveţe, ca şi David, că nu putem avea încredere în bunele noastre intenţii şi că

avem nevoie permanentă de harul lui Dumnezeu. Aceasta este o lecţie pe care

nimeni n-a depăşit-o.

Mai târziu, aveam să descopăr că versul Psaltirii (116:15 / 115:6 lxx),

„scumpă (adică dragă, de dorit) este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de

El" se traduce, în realitate: „Costisitoare (grea) este în ochii lui Iahwé moartea

celor devotaţi Lui". Exact sensul contrar.

Scumpă este viaţa lor, iar gândul că aceştia trebuie să moară este

inconfortabil pentru Dumnezeu. Contextul acestui vers, verificaţi, nu se referă la

împăcarea cu moartea, ci la mulţumire pentru izbăvirea de la moarte. Dumnezeu

iubeşte viaţa, iubeşte oamenii.

Ce ai, frate, cu Iacob?

Adesea am fost martor la exerciţii orale în care patriarhul Iacob era

judecat de credincioşi bineintenţionaţi. Era un înşelător, răutăcios şi mincinos,

n-a avut o adevărată trăire cu Dumnezeu. Abia la pârâul Iabbok s-a pocăit el şi

nici atunci complet, fiindcă după aceea încerca să-l mituiască pe Esau cu câteva

turme, aşa cum încercase să-l mituiască şi pe Dumnezeu cu promisiunea zecimii.

Prin tot ce făcea, încerca să înşele, să se descurce „fireşte‖, nu „prin credinţă".

Nici o mirare că a fost şi el înşelat toată viaţa, fiindcă a primit după faptele lui.

Trebuie să vă spun că mie îmi este foarte drag acest Iacob şi n-am să

permit să vă atingeţi de morţii mei. Iacob a avut o viaţă cinstită, a fost un om

generos, un bun familist şi iubitor de Dumnezeu. Un om plin de vigoare

bărbătească, şi totuşi potolit şi blând, care a fost în stare să slujească paisprezece

ani pentru femeia iubită, şi care, totuşi a fost nedreptăţit atât de crud. Mai

degrabă naivilor li se întâmplă asemenea lucruri decât şmecherilor. Convingerea

mea este că sermonetele noastre moraliste şi evanghelice se topesc în faţa lui

Iacov ca sentinţele guralive ale prietenilor lui Iov.

Eroarea numărul unu: că numele lui Iacob înseamnă înşelător, şi că

numele ebraice erau un fel de preziceri. Geneza ne spune clar ce au intenţionat

părinţii, când l-au numit Iacob. La naştere, copilul apucase călcâiul geamănului

său, care i-o luase înainte. Or, călcâiul se numea ‘aqīb. De aici derivă şi verbul

‘aqab (a fi următorul, a urma) care mai târziu a căpătat şi sensul de a urmări de

aproape, a se furişa, a trăda, a împiedica. Lexicoanele cele mai bune spun că în

numele proprii, verbul ‘aqab înseamnă „a proteja‖. Este dificil să ştim azi cu

exactitate ce a gândit Rebecca atunci, dar este ştiut că adesea denumirile ebraice

erau jocuri de sensuri. Babel înseamnă în realitate Poarta Zeilor, dar în ebraică

autorul îi dă, în mod sarcastic, sensul de „bâlbâială" şi „bla-bla‖. Boierului căruia

la naştere îi fusese dat numele Nibl (harpă) sau poate Nabul/'Anbal (nobil), i s-a

336

strâmbat mai târziu numele în Nabal (stricat, bun de nimic, vezi 1S 25:25). Să

nu-mi spuneţi că părinţii l-au numit Nabal din faşă.

Numele Ya'qob (Iacob) n-a fost intenţionat de părinţi ca „înşelător‖, aşa

cum decurge din unele taifasuri religioase. Cel mai bun lexicon ebraic (HALOT)

arată că numele acesta era uzual în limbile învecinate, în combinaţii ca: Abdi-

yaqubbu, Yaqub-ba’l, Yahqub-ila, Yaqubi, Yaqqub-eda, Ya’qub-'il. Forma lui

întreagă ar fi fost Ya’qub-'il (Dumnezeu să-l ocrotească). De asemenea, în araba

clasică, limbă înrudită cu ebraica, ya’qub este numele potârnichii regale (de

stâncă). Cum unele nume biblice sunt nume de animale (Ribqa/Rebeca = viţică;

Leia = antilopă; Rachel = mioară; Ţippor[a]/Sefora = pasăre; Iona = porumbel;

Oreb = corb; Zeeb = lup; Laiş = leu; Hamor = măgar, etc.), nu este exclus ca şi

numele lui Iacob să fi avut iniţial semnificaţie animalieră.

Nu ştim exact ce au intenţionat părinţii cu acest nume, dar putem fi siguri

că n-au intenţionat să-l numească înşelător. Dacă îi spui copilului „derbedeule‖

în fiecare zi, să nu te miri că îşi va lua în serios misiunea când va creşte mare.

Când Dumnezeu l-a făcut pe diavol la început, i-a dat un caracter strălucit şi,

dacă putem crede că numele poetic de rege al Babilonului, în Isaia 14 i se aplică

(Heileil bin-Şáhhar = Luceafăr, fiul Zorilor), Dumnezeu l-a proiectat să fie un sol

al luminii, nu al întunericului. N-a fost numit nici Scaraoţchi nici Ucigă-l toaca.

Interpretarea răutăcioasă şi nedreaptă a numelui lui Iacob a făcut-o mai

târziu Esau. Dacă Dumnezeu i-a schimbat apoi numele în Iśra-'il (Dumnezeu

luptă), aceasta nu a fost decât o curăţire a blamului aruncat de Esau, şi nu o

abandonare a numelui în sine. Peste secole, când Dumnezeu avea să vorbească

prin profeţi, numele Israel şi Iacob aveau să fie folosite interschimbabil, fără

semnificaţii contrastante. Ambele se referă la poporul lui Dumnezeu, ambele au

aceeaşi demnitate.

A socoti că numele cuiva este o fereastră spre sufletul sau destinul lui, este

pură superstiţie, cu nimic mai serioasă decât astrologia, ghicirea în palmă sau în

cot.

Eroarea numărul doi: că Iacob ar fi avut un caracter înşelător, pentru că a

înşelat pe fratele său cu lintea şi cu binecuvântarea, a înşelat pe tatăl său cu

pielea iedului, apoi a înşelat pe Laban cu nuielele şi cu turmele. Ba a căutat să

negocieze chiar cu harul lui Dumnezeu, încercând un târg de tipul „do ut des‖,

promiţând zeciuială: „dacă îmi vei da..., atunci eu Îţi voi da...".

Mai întâi, să zicem că fiul tău ţi-a furat din buzunar, apoi l-a furat şi pe

frate-său. Clar, în familie a apărut o problemă. Dar băiatul a crescut mare, a

învăţat munca şi valoarea banului şi acum nu mai este tentat de „soluţii‖

spurcate. Poate fi numit „hoţ‖ un om, pentru că a comis cândva, în împrejurări

dificile, câteva furturi? Poate fi caracterizat cineva mincinos, pentru că în unele

circumstanţe, mai mult sau mai puţin nescuzabile, a minţit? Dacă în joc este

numele copilului tău, ai fi de acord ca o asemenea etichetă să-i rămână pe viaţă?

337

Dar dacă este al altuia, de obicei rămâne scris pe scoarţa ta, că este un hoţ sau un

mincinos. Tare mă tem că Dumnezeu nu vede lucrurile aşa. Iov zicea (13:26)

Oare să-mi scrii pedepse-atât de-amare,

Şi să-mi socoţi greşeli din tinereţe?

Iov ştia că Dumnezeu n-ar face una ca aceasta, că nu este felul Lui să

urmărească pe cineva toată viaţa, pentru nişte greşeli, deşi este adevărat că,

uneori, pentru învăţarea unei lecţii neînvăţate la timp, Dumnezeu aduce

mustrări şi la bătrâneţe. Probabil nu puţini dintre voi aţi câştigat în mod

necinstit un examen, sau cineva poate şi-a „achiziţionat‖ într-un mod neortodox

un partener de viaţă. Indiferent dacă v-aţi pocăit sau nu de ele, toate acestea au

trecut. Ar fi drept să fiţi numiţi acum înşelători sau desfrânaţi? Caracterul se

referă la un fel de a fi, la obiceiurile create, nu la o faptă sau alta. Desigur, există

şi caracterul ascuns, pe care uneori nu-l cunoaştem. Ce ai face dacă ai avea

cutare ocazie sau ispită, în cutare împrejurare „favorabilă‖, este un aspect care

ţine în profunzime de caracter. Până şi ce visăm, ziua sau noaptea, constituie în

oarecare măsură caracterul.

Dar etichete ca „înşelător‖, nu se pun pentru asemenea subtilităţi, ci

pentru fapte repetate care au creat obiceiuri. Evanghelia îl numeşte pe Iuda hoţ,

diavol şi vânzător, pentru că hoţia era obiceiul lui, perfidia şi dorinţa de

supremaţie erau permanenţele lui, iar vânzarea lui Iisus, deşi unică, a fost un

păcat ireversibil, picătura care a umplut paharul.

Linte şi zecime

De ce se spune că, în cazul cu ciorba de linte, Iacob s-a dovedit un

înşelător? A fost doar un comerciant normal, a profitat de nevoia fratelui, aşa

cum profită orice negustor, dar târgul a fost cinstit. Iacob l-a iubit suficient pe

Esau ca să-i dea ce avea el mai mare nevoie. Iacob preţuia demnitatea de prim-

născut mai mult decât o preţuia Esau. Cu siguranţă că, aşa cum recunoştea el

însuşi, dreptul de întâi născut nu-i servea lui Esau la nimic. Scriptura nu-l

blamează în acest caz pe Iacob (deşi fapta lui nu se poate spune că a fost

inspirată de Dumnezeu). Dimpotrivă, blamat este în acest caz Esau, ca

„desfrânat şi profan, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut"

(Ev 12:16). Şi se adaugă, că de aceea, Dumnezeu nu a păstrat pentru el

binecuvântarea specială (v. 17).

Pe Iacob îl putem înţelege dacă analizăm situaţia din casa părintească.

Dumnezeu hotărâse de mult ca al doilea („Următorul‖, „Călcăierul‖) să aibă

întâietatea. Dar El nu dezvăluise acest secret lui Isaac, ci Rebecii (Gen 25:23).

Isaac putea să creadă că ideea soţiei lui este de la Dumnezeu, sau putea să n-o

creadă. Şi n-a crezut-o. El uitase că Dumnezeu vorbise Evei şi Sarei, şi putea să

vorbească şi femeii lui. De ce nu?

338

Ataşamentul orb al lui Isaac faţă de Esau, care compensa caracterul paşnic

şi domestic al tatălui, l-a decis să-i dea lui Esau binecuvântarea de întâi-născut,

chiar dacă acesta era un om lipsit de interes spiritual, un aventurier care punea

plăcerile vieţii mai presus de orice: se căsătorise cu fete păgâne, nu învăţase să-şi

stăpânească trupul, nici măcar în ce priveşte mâncarea. Chiar dacă mărturia

descoperită de Dumnezeu Rebecii era diferită, Isaac rămăsese orb – la propriu şi

la figurat.

Imaginea lui Esau trezeşte oarecare admiraţie la prima vedere, dar nu-ţi

trebuie mult şi vei simţi oroare: o milă amestecată cu dezgust şi cu groază. Nu

ştii la ce să te aştepţi din partea lui. Blamând pe Iacov ca înşelător, mulţi nu

observă că Esau avea un caracter de ucigaş, ca şi strămoşul său Cain. Numai

Dumnezeu l-a scăpat pe Iacov din mâinile lui. Pe cinstite, Esau nu primeşte atâta

săpuneală moralistă din partea pocăiţilor, aşa cum primeşte Iacob. Există o

explicaţie psihologică aici? De asemenea, creştinii nu obişnuiesc să condamne la

fel de zgomotos nestăpânirea lui Esau în faţa foamei. Pentru unii, foamea acută

scuză şi canibalismul! Mai degrabă îl blamează pe Iacob că a speculat momentul.

Nu a fost o idee foarte inspirată, probabil, însă Iacob n-a făcut-o din răutate, ci

din observaţia amară că Esau nu are nimic comun cu cele sfinte, şi că taică-său –

preotul şi profetul clanului, culmea spiritualităţii patriarhale, nu ştia ce face.

Iacob era în realitate un om sensibil. Nu a fost niciodată răutăcios cu cineva. Nu

a avut niciodată intenţia de a-l elimina pe Esau pe căi necinstite. Esau însă

trebuia eliminat.

Dreptul de întâi-născut conţinea poziţia de şef al familiei, „domnul

fraţilor", care avea obligaţii spirituale şi civile majore, dar atrăgea şi moştenirea

unei părţi duble de avere. Domnul voia să le dea pe amândouă lui Iacob, aşa cum

şi Rebecca dorea. Esau nu era atât de interesat de poziţia aceasta în sine, de

aceea a şi vândut-o pe o porţie de mâncare. Dar era foarte interesat de

„binecuvântare‖, atât în sensul moştenirii părinteşti, cât şi în transmiterea ei

mistică prin mâinile tatălui: partea dublă de la părinţi, plus roua cerului şi alte

rourele care să-i vină mereu de la Dumnezeu, în mod necondiţionat.

Pe de altă parte, Iacob nu era interesat cu prioritate de cele materiale. Ca

dovadă, a lăsat fratelui său toată averea şi a plecat. Mai târziu, deşi a văzut că

Laban îl înşela, Iacob i-a păzit aceluia turmele cu toată credincioşia. Ce fel de om

era acesta?

Iată, am stat la tine două zeci de ani; oile şi caprele nu ţi s'au stărpit, şi n'am

mîncat berbeci din turma ta. Nu ţi-am adus acasă vite sfăşiate de fiare: eu însumi

te-am despăgubit pentru ele; îmi cereai înapoi ce mi se fura ziua, sau ce mi se fura

noaptea. Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig, şi-mi

fugea somnul de pe ochi. Iată, douăzeci de ani am stat în casa ta, ţi-am slujit

patrusprezece ani pentru cele două fete ale tale, şi şase ani pentru turma ta, şi de

zece ori mi-ai schimbat simbria. Dacă n'aş fi avut cu mine pe Dumnezeul tatălui

339

meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se teme Isaac, mi-ai fi dat

drumul acum cu mîinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferinţa mea şi osteneala

mîinilor mele, şi ieri noapte a rostit judecata. (Gen 31:38-42 CNS).

La întoarcere, Iacob era dispus să mai dea şi de la el lui Esau, ceea ce a şi

făcut, plecându-se înaintea lui cu toată umilinţa. I-a recunoscut şi domnia şi

moştenirea integrală de la tata, absolut totul. Aşa arată, oare, un om egoist? Un

înşelător?

Fără îndoială, că în trăirea cu Dumnezeu, experienţa lui Iacob a crescut,

de la o cunoaştere indirectă a lui Dumnezeu („Dumnezeul tatălui meu"), până la

o cunoaştere directă, mai personală („Dumnezeul meu"). Dar faptul că iubea şi

respecta pe Dumnezeul părinţilor era o virtute, aşa cum este cazul fiecărui

credincios care iubeşte şi respectă religia părinţilor lui. Nu poate fi blamat cineva

pentru asta, cu atât mai mult cu cât se întâmplă ca Dumnezeul adorat de părinţi

să fie adevăratul Dumnezeu, chiar dacă nici ei nu-L cunosc complet. Iacob era

încă în faza de adorator al Dumnezeului părinţilor, închinător sincer, dar

încărcat cu sentimentul vinovăţiei şi nesigur cu privire la viitor. De aceea,

Dumnezeu i S-a descoperit la Betel, în visul acela cu scara dintre cer şi pământ,

căruia Evanghelia îi dă semnificaţii mesianice (cristologice).

A fost reacţia lui Iacob o tentativă păgână de a-L folosi pe Dumnezeu?

Resping hotărât această interpretare. Cuvintele lui Iacob la Betel sunt cuvintele

multor altor sfinţi, care, la nevoie, au făcut voturi (juruinţe) lui Dumnezeu.

Exprimarea condiţionată nu înseamnă îndoială sau punerea de condiţii

meschine lui Dumnezeu, ci rostirea solemnă a unui vot de dedicare şi

autodedicare, după cum era obiceiul religios. Ar trebuie să mai lăsăm logica

noastră deoparte şi să împrumutăm logica autorilor şi eroilor biblici, fiindcă nu e

drept să-i judecăm după înalta noastră „spiritualitate‖.

O întrebare ca aceasta: „Unde este Dumnezeul lui Ilie? " (2K 2:14), poate fi

interpretată ca o blasfemie, ca îndoială majoră, sau chiar ca exprimare a

dispreţului (vezi Ps 42:3. 10; 79:10; 115:2; Ioel 2:17; Mal 2:17; 2Rg 18:34; Ier

2:28). Dar acest „unde este" era un mod de a implora prezenţa lui Dumnezeu, de

a-I invoca Numele, ca să acţioneze. Dacă nu-l cunoşti pe Elisei, poţi spune multe

prostii, judecându-i cuvintele şi faptele, dar dacă începi să-l cunoşti, eşti mai

atent.

Comparaţi cuvintele lui Iacob şi ale lui Elisei, cu cazurile Eliezer (Gen

24:42), Moise (Ex 34:9), Ghedeon (Jud 6:36), Ana (1S 1:11), Ilie (1Rg 18:21; 2Rg

1:10), leprosul vindecat (Mat 8:2) etc. Toţi aceştia s-au adresat lui Dumnezeu, în

mod respectuos, cu condiţionalul „dacă‖, şi toţi au fost binecuvântaţi. Mulţi

340

dintre cei care se feresc de asemenea voturi sau invocări, nu au nici credinţa, nici

respectul sau iubirea acestor eroi ai Scripturii.257

Dumnezeu promisese binecuvântări lui Iacob la Betel, şi Iacob a crezut şi a

fost încurajat de acel vis. Tocmai de aceea a hotărât atunci să facă un vot şi o

experienţă spirituală cu Dumnezeu, în intenţia ca Dumnezeul tatălui său să

devină şi Dumnezeul său personal. Ce este mai natural decât să spui:

„Frumoase promisiuni mi-ai făcut, Doamne! Mă temeam că am rămas

fără viitor, iar Tu îmi promiţi acum nu doar călăuzire, ci şi binecuvântări

nenumărate. Mi-ai promis că îmi vei da o situaţie materială, de care am atâta

nevoie pentru a întemeia şi întreţine o familie. Aşa, şi numai aşa voi putea să-Ţi

dau şi eu zecimea mea, din ceea ce Tu îmi vei da. De aceea fac un jurământ

solemn: dacă vei face cum ai promis, mă oblig să-Ţi dau ţie zecimea mea, aşa

cum oamenii dau zecime regilor care îi guvernează (Gen 14:20; 1S 8:15. 17). Tu

vei fi Împăratul meu pentru totdeauna. "

Iacob a căzut în mâna lui Laban, iar Laban, fără scrupule, a profitat de el

cât a putut, l-a tratat ca pe o slugă, ca pe ultimul fraier. Iacob, de altă parte, a

făcut doar unele imprudenţe omeneşti. Spre deosebire de Eliezer cu două

generaţii în urmă, Iacob nu şi-a pus credinţa la probă, înainte de a ajunge la

aceeaşi fântână. Unii spun că Dumnezeu i-o pregătise pe Leia, majoritatea o vor

pe Rahela.

Nu ştim dacă Dumnezeu ar fi avut un plan fix în această privinţă. Din

cursul faptelor, reiese însă că nici Leia, nici Rahela nu erau pregătite cu adevărat

pentru o căsnicie sfântă, monogamă. Ambele erau în stare de compromis,

ambele au conspirat cu tăticu şi au păstrat tăcerea, iar cea mai iubită era şi cea

mai superstiţioasă – încă spera că terafimii (spiritele strămoşilor) casei îi vor

aduce fertilitate şi prosperitate. Sau, de ce s-o blamăm? Poate că era interesată

doar de materialul din care erau confecţionaţi terafimii, şi a căutat pe această

cale să răzbune pe soţul ei, compensându-l pe Iacob pentru nedreptăţile

materiale pe care i le făcuse tatăl ei.

Iacob, exaltat la vederea Rahelei, promite lui Laban şapte ani de robie,

deşi Dumnezeu Însuşi prevăzuse în legile Lui cu un an mai puţin, chiar pentru

un sclav evreu. Se poate vedea imediat că Iacob era o fire naivă şi deschisă,

fraierul ideal care cade în cursele întinse de cei interesaţi. Laban a înţeles de aici

că Iacob este o fântână nesecată de generozitate şi slujire, şi în consecinţă, l-a

speculat cât a putut. Din aceasta el a înţeles că, de dragul Rahelei, Iacob va face

orice.

257

Cazul îmi aminteşte de altă interpretare diletantissimă, cu referire la Geneza 3: se spune că

discursul şarpelui este sensibil drăcesc, tocmai pentru că începe cu adverbul „oare‖(!) Dar,

oare, Dumnezeu şi sfinţii nu folosesc această vorbuliţă în Scriptură?

341

Biblia are ceva frumos de zis în privinţa dragostei lui Iacob (Gn 29:20),

dar pe de altă parte, face din aceasta o metaforă a aservirii, în contrast cu

eliberarea materială şi spirituală (Os 12:12-13). Scenariul devine şi mai

interesant, când te gândeşti (faceţi calculul) că Iacob era acum în a treia tinereţe,

un bărbat de vreo 70 de ani. E drept, pe vremea aceea oamenii trăiau multe

decenii peste sută şi erau mult timp sănătoşi şi tari. Dar în mod obişnuit se

căsătoreau pe la vreo 30 de ani (Esau probabil avea şi nepoţi!). Fetele lui Laban

trebuie să fi fost mult mai tinere, însă pe atunci calculul diferenţial nu era

descoperit.

Lui Iacob nu-i trecuse prin gând vreodată să-şi ia două sau mai multe

soţii. Exemplul lui Abraam şi Isaac era instructiv pentru el. Esau nu avea

asemenea „prejudecăţi‖, dar Iacob era un idealist sănătos. Chiar faptul că

rămăsese mai degrabă fecior până la 70 de ani, decât să-şi ia o soţie păgână, este

elocvent.

Beat nu înseamnă beţivan

Există greşeli minore în viaţă care produc efecte majore. Dreptul Lot nu ar

fi gândit vreodată să-şi ademenească fiicele la incest. Dar în condiţii speciale,

când soţia îi murise în condiţii tragice, iar el era cu siguranţă profund afectat, şi

poate fiicele chiar semănau cu mama lor când era ea tânără... Sub influenţa

vinului (pe care i l-au servit fetele, fără să-şi trădeze intenţiile), dreptul Lot a

făcut ceea ce n-ar fi făcut treaz. Biblia accentuează surpriza lui, la trezire. La fel

se exprimă surpriza şi în cazul lui Iacob: „Şi dimineaţa, iată că era Leia!"

Se spune că Iacob ar fi fost păcălit de vălul care acoperea complet mireasa

în noaptea nunţii. Eu nu pot crede aşa ceva. Un om care a fost în stare să se

stăpânească şaptezeci de ani şi apoi încă şapte, nu se repede asupra miresei ca

asupra unei prăzi neînsufleţite, fără să schimbe un cuvânt. Un om sensibil ca

Iacob nu ar fi tratat fata ca pe un obiect, fără să vorbească cu ea, fără să se joace

cu ea, ca orice îndrăgostit normal. În mod natural, Iacob i-ar fi auzit vocea, şi

chiar dacă ea tăcea, pentru a nu fi descoperită, obiceiul cerea să se desvelească.

Vă imaginaţi că Leea ar fi stat cu ţolul în cap toată noaptea şi mută ca un lemn?

Halal mireasă!

Adevărul este cu totul diferit. În Gen 29:22 suntem informaţi că Laban, cu

ocazia acestei nunţi de pomină, a dat un ospăţ, la care a invitat pe toţi oamenii

din localitate. Mare mirare că zgripţorul de Laban se dovedeşte atât de generos.

(Cine ştie ce afacere mai avea el în minte!). Este ştiut că Siria în care locuia

Laban, ca şi mare parte din Canaan, au fost întotdeauna locuri renumite în

vinuri. Localnicii erau „fără prejudecăţi‖, iar ospăţul, în limba Canaanului, se

numeşte mişté (o băută). Desigur, această denumire se folosea pentru orice fel

de ospăţ, dar la banchetele anticilor nu lipsea băutura din struguri: mai tare, mai

botezată sau chiar dulce, după preferinţa fiecăruia. Ar fi fost mare mirare, dacă la

nunta lui Iacob nu s-ar fi băut, sau dacă la o nuntă cu vin trăsnit, Iacob ar fi fost

342

singurul care să aleagă mustul. S-ar fi pomenit gestul lui în Scripturi, aşa cum

sunt pomeniţi recabiţii.

Nu ştiu cum va fi fost educat Iacob în această privinţă, dar acum era o zi

unică în viaţa lui. A încercat să fie popular cu lumea, să se ospăteze cu cărnuri

alese şi să-şi stingă setea cu vinuri pretenţioase. Laban însuşi, sau fiii

acestuia l-au îndemnat, interesaţi, iar naivului ginere nu-i trecea prin minte

până unde ar putea merge josnicia hapsânului socru.

Încă o dovadă că Iacob nu era un înşelător. Omul pus pe înşelat îşi face tot

felul de griji, nu are încredere în nimeni, este mult mai circumspect. Hoţul îşi

pune lacăte peste tot, iar mincinoşii nu cred nici în jurăminte. Iacob însă a fost

toată viaţa o pradă uşoară a înşelătorilor. Când fiii lui, mai târziu, i-au adus

presupusa haină a lui Iosif, el nu a bănuit fapta lor oribilă, deşi cunoştea relaţiile

mioritice dintre ei.

Iacob a greşit de mai multe ori în viaţă, dar adesea greşeala este în altă

parte decât unde o vedem noi. Greşelile lui pot fi înţelese şi pardonabile, chiar

dacă pe unele a trebuit să le plătească foarte scump. Aşa este viaţa: unii plătesc

mai puţin, alţii mult mai mult decât merită. Până se va reaşeza domnia dreptăţii.

În fine, o altă acuzaţie de înşelăciune este adusă lui Iacob în cazul folosirii

stratagemei cu nuielele puse în adăpători, pentru a ajuta natura să-i fie

favorabilă. Nu am nici o expertiză în genetică, dar până la proba contrarie, refuz

să cred că influenţa mediului este atât de puternică, încât zebrele privite de

viitoarele mame ar putea lăsa dungi pe pielea fătului. Nici chiar aşa! Iacob, fără

îndoială, avea încredere în metoda nuielelor, probabil era un obicei al păstorilor,

iar el credea prostia asta, aşa cum magii veniţi mai târziu din Răsărit, credeau în

mesajul secret al stelelor. A fost fapta lui Iacob un procedeu necinstit? Biblia

afirmă că Dumnezeu Însuşi a fost complice cu Iacob în acest exerciţiu inutil (Gen

31:5-13). Da, inutil ca şi postul lui Daniel. Trei săptămâni postise profetul, dar

Dumnezeu îi ascultase rugăciunea din primul moment (Dan 10:2-3. 12). L-ar fi

ascultat şi dacă nu postea? L-ar fi favorizat Dumnezeu pe Iacov şi fără metoda

nuielelor? Unde este aici loc de acuzaţii?

De ce spun unii că Iacob căuta să înşele pe Laban? Iacob negociase corect

cu Laban, iar acesta se dovedise de fiecare dată incorect. Iacob era obligat să se

apere, pe vreo cale. Recunosc că tentativele lui erau inutile, dar ideea că omul

trebuie să-şi apere drepturile, în limitele convenţiilor sociale, făcând ceva, fără să

aştepte doar intervenţia divină, nu este nici infracţiune, nici păcat. Dacă

Dumnezeul cerului nu i-a reproşat aceasta lui Iacob, de ce să i-o reproşăm noi?

Făcuse Iacob vreun legământ cu Laban, în care îşi dăduse cuvântul că va căuta,

pe orice cale, fie şi supranaturală, doar interesele socrului?

Mai mult, felul în care Iacob vorbeşte despre Dumnezeul lui, rememorând

descoperirea de la Betel, arată că Iacob era deja un om al lui Dumnezeu, chiar

343

dacă avea încă multe de învăţat. Chiar şi după momentul Iabbok, Iacov a mai

avut de învăţat. Dar suferinţele lui nu au fost plata înşelăciunii.

Caracterizarea lui Iacob în această scrisoare este incompletă. Am

intenţionat doar să-i spăl numele, pe cât se poate. Să păstrăm simţul proporţiilor

şi să ne pocăim de teologia aceea de inspiraţie pseudoevanghelică, care pune

semn de egalitate între erori şi orori: „Toate păcatele sunt la fel; nu există păcat

şi păcăţel"

Ei bine, eu nu mai cred într-o asemenea afirmaţie stranie, care nu este nici

biblică, nici rezonabilă, nici justă. Chiar în această lume, dreptul civil face

distincţie între fapte şi fapte, pe diferite criterii: dacă a fost cu intenţie, dacă este

un minor sau un adult, dacă are un nume bun sau este un recidivist, etc.

Dumnezeu nu poate fi mai nedrept decât oamenii, nu poate fi absurd.

Robul acela, care a ştiut voia stăpînului său, şi nu s'a pregătit deloc, şi n'a lucrat

după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n'a ştiut-o, şi a făcut lucruri

vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine lovituri. Cui i s'a dat mult, i se va cere

mult; şi cui i s'a încredinţat mult, i se va cere mai mult. (Lc 12:47-48).

Nu avem dreptul să-i judecăm pe alţii după mirosul nostru spiritual. Dacă

îi citim pe eroii Bibliei în contextul literar şi cultural-istoric al Sfintei Scripturi,

avem şanse să-i înţelegem mai bine decât atunci când îi demonizăm, sau îi

idealizăm în mod nejustificat, în numele nu ştiu cărei evanghelii. De ce să nu fim

mai degrabă avocaţii decât judecătorii altora, până la o documentare mai bună?

Îi putem trata pe eroii Bibliei ca pe fraţii, părinţii şi copiii noştri. Este adevărat,

ei nu se vor supăra de gafele noastre, pentru că sunt morţi. Iar dacă ar fi vii, şi-ar

aminti de propriile lor gafe. Însă ce gândeşte, oare, Dumnezeu, şi ce zic îngerii,

care au fost prezenţi în toate cotloanele trecutului, când aud rostirile şi răstirile

noastre despre aceia pe care ei i-au călăuzit pas cu pas pe calea învierii?

Estetică de trei parale

Frumosul

Aşa cum l-au numit străbunii latini, formosus este un atribut al formei, al

imaginii, o armonie neînţeleasă a liniilor şi culorii obiectului văzut. Este o

categorie aproape mistică, sub priviri care „nu strivesc corola de minuni a lumii‖,

ori şi mai puţin, o atracţie instinctivă. Dacă urâtul este definit româneşte în mod

foarte subiectiv şi visceral, – tot etimologic vorbind, ca participiu al verbului a

urî, – adică neplăcut, nesuferit, înseamnă că formosul a început să însemne, cu

timpul (încă în latina clasică, apoi în limbile derivate) ceea ce place simţurilor, şi,

cu precădere ce place ochilor.

La acest nivel primitiv, de care, totuşi, înţelepciunea nu trebuie să se

disocieze, nu facem nici o distincţie între frumuseţea unui apus de soare,

344

frumuseţea unei creaţii artistice şi frumuseţea unui gest de politeţe. O anumită

fată, o anumită poezie şi o anumită purtare sunt, toate, frumoase. În mintea

omului simplu, cele trei frumosuri – natural, estetic şi moral – se confundă

parcă.

Numai realităţile vieţii ne fac să înţelegem că există diferenţă, uneori chiar

opoziţie totală, între un chip frumos şi o faptă frumoasă. Numai în poveşti, feţi-

frumoşii şi zânele trebuie să fie, pe cât de frumoşi, pe atât de buni şi norocoşi, în

timp ce alte personaje, cum ar fi Muma Pădurii şi Zmeul, dacă sunt rele, trebuie

să fie şi urâte. În lumea reală însă, frumuseţea fizică sau estetică sunt în stare să

absoarbă orice urâţenie morală, „sfinţind-o‖ pentru gustul adepţilor cultului

formei. (Şi, până la urmă, ce este idolatria, dacă nu cultul formelor în dauna

fondului? Nu degeaba cuvântul „idol‖ < eidolos, vine de la eidos = formă).

Suntem, astfel, siliţi să facem distincţie între frumosul etic şi frumosul „formos‖.

La o scară infinit superioară, Domnul crucificat este un spectacol oribil, nu are

„nici o frumuseţe care să ne atragă privirile‖, după spusa lui Isaia (53:2). Dar

rămâne frumuseţea mesajului spiritual al iubirii jertfitoare.

Evreul Tudor Vianu ne-a învăţat să mergem mai departe, să facem

distincţie între frumosul natural şi frumosul estetic. Pictura unui portret, sau a

unui peisaj, de exemplu, poate fi „urâtă‖ pentru gustul natural, necultivat, care

caută în pictură desfătarea simţurilor naturale, deoarece portretul poate înfăţişa

un chip urât, hidos, respingător, chiar dacă este genial din punct de vedere

estetic. În acest caz, frumuseţea este dată de factori culturali, de înţelegerea

mesajului artistic. În artă, urâtul şi frumosul ţin de alte criterii, nu de ceea ce

izbeşte ochii şi timpanele. Şi, spre deosebire de frumosul natural, frumosul

estetic se învaţă, se cultivă. Nu există gust estetic înăscut.

Şi dacă amintim de învăţ şi cultură, acestea înseamnă oarecare efort

intelectual şi sufletesc, adică exact ceea ce spiritului barbar, primitiv, nu-i

prieşte. Toţi ne naştem barbari, să fie limpede, nobleţea genetică fiind, mai mult

sau mai puţin o reacţie de orgoliu. Dar în timp ce unii îşi dezvoltă simţul estetic,

cultivându-se prin contact cu marea artă şi cu criteriile ei, alţii rămân să judece

totul după gusturile lor naturale, sau deja pervertite, fiind prea comozi ca să

înveţe şi prea mândri ca să fie învăţaţi. Acest tip de umanoid este foarte comun şi

grăbit să-şi impună kitschurile de efect comercial. Dar până la urmă nu kitsch-ul

este atât de detestabil, cât acel produs artistic, fie el şi „genial‖, al unui „spirit‖

vulgarizant, care sfidează tot ceea ce spiritele nobile ale acestei lumi au creat

până acum.

Teroriştii revoluţiei muzicale

Nu voi aduce în discuţie toate artele aici, voi vorbi puţin despre arta

sunetelor. Există în muzica modernă, sub influenţa unui barbarism afro-

american, o largă producţie de artefacte sonore în care predomină o anumită

îmbinare a ritmului sadic cu melosul hormonal până la isterizare colectivă, în

345

care tinerii îşi găsesc refugiul. Este vorba de combinaţia dintre primitivismul

natural şi snobismul pur – mai pe româneşte, prostie curată, dar foarte poluantă.

Aproape că nu mai contează caracterul şi calitatea textului, atunci când există,

deoarece în această orgie electronică, muzica face textul.

„Spinii şi pălămida‖ venite din blestemul Genezei, dudăul mârlănesc şi

laurul porcesc nu sunt plante de cultură. Dar sălbăticiunile sunt mai îndrăzneţe,

mai virile, mai rezistente decât frumuseţile pe care le cultivăm cu grijă şi

sacrificiu. Muzica vulgară se adresează unor simţuri instinctuale, subumane,

pentru că ritmurile ei îndrăcite şi vocile ei – languroase, lascive, sau, dimpotrivă,

isterizate, paroxistice, ca răgetele unui animal în călduri, sau în groazele morţii,

repetând obsesiv un anumit motiv muzical, – se adresează cu putere

subconştientului senzual, carnal, de aceea ea place, adică este simţită ca fiind

„frumoasă‖.

Deşi cineva poate face distincţie între muzica tembelă, de culoare

bulibăşească (omniprezentă ca fumul de ţigară la nunţile de cartier şi în

atmosfera deja suprapoluată a străzilor bucureştene) şi muzica de un satanism

mai occidental, mai „metalic‖ (cum sunt genurile rock, rap, and what the hell are

their names, mai inteligente, dar mai drăceşti decât năsulia de mahala), în

ultimă analiză este vorba de acelaşi fenomen de prostituare a esteticului. Şi se

pare că există o anumită atracţie între gustul moral şi gustul estetic în lumea

artei. În timp ce unii încearcă să ataşeze texte sacre unei muzici insalubre, alţii

au găsit pentru acest soi de „muzică‖, textele potrivite: porno sau chiar sataniste.

Muzica proastă este, mai degrabă, kinestetică decât estetică, o satisfacţie

fiziologică a oaselor şi a timpanelor fudule, un sado-masochism sonor şi un drog

auditiv. O poţi recunoaşte după numărul de decibeli care ucide toate vietăţile din

jur. Când simţi nevoia ca ritmul ei euforic să fie cât mai accentuat şi mai

convingător pentru părinţii sau vecinii de modă veche, care încă supravieţuiesc,

exact aceasta este muzica proastă despre care vorbeam.

Mişto, nasol, naşpa

Când cineva îţi spune că are o casetă mişto, acest termen argotic exprimă

foarte exact gustul format de muzica cea mai populară de astăzi. Dacă nu e

mişto, atunci e nasol sau, mai nou, e naşpa. În limba rromani, mişto înseamnă

frumos, bun, bine. Ca împrumut în română, el nu este sinonim cu acestea însă.

Este un frumos aparte, după prost gustul şmecherilor de cartier sau al

prinţişorilor sătui de prea mult bine. Chiar când acest mişto denumeşte un

frumos autentic, natural sau estetic, termenul trădează handicapul spiritual al

celui care-l foloseşte, arătând că acesta nu găseşte un superlativ mai nobil pentru

a descrie emoţia trăită.

Dacă termenul mişto l-am „şutit‖ în mod compensativ de la rromii

conlocuitori, prostul gust nu de acolo ne vine. Americanii au, pe lângă beautiful,

fine, nice, good ş. a., şi un termen foarte apropiat de miştoul rromânesc.

346

Dicţionarul de sinonime scrie în dreptul lui mişto: bun, frumos, apetisant,

chipeş, reuşit ş. a. Iar englezescul cool, care, l-a origine înseamnă răcoros, a

ajuns să fie folosit cu sensul de frumos, flegmatic, „rotund‖, grozav, impertinent

(toate în acelaşi timp), adică... mişto. Idealul adolescentului american de astăzi

este acela de a fi cool: a conduce o anumită maşină, a fuma o anumită ţigară, a se

da rotund în faţa celor de o vârstă, a fi arătos, tupeist şi, înainte de toate, sexy.

Nu este nimic „cultural‖, rasial sau naţionalist în această constatare,

fiindcă acesta este idealul mai tuturor adolescenţilor de astăzi (care au un

prezent asigurat): o maşină mişto, o gagică mişto, bani fără prejudecăţi şi tot

felul de distracţii, începând şi terminând cu fanatismul pentru diverse formaţii

muzicale şi sportive, dătătoare de spectacole mişto. Tinerii aceştia alienaţi nu

mai trăiesc în familie, nici măcar în lume; ei trăiesc în hoardă şi cel mai trist fapt

e că singura lor existenţă reală este dependenţa de grup, de unde şi snobismul

muzical caracteristic.

Această „cultură‖ nouă a reuşit să convingă şi pe anumiţi critici de artă şi

mass-media, încât snobismul se extinde până sus de tot şi a devenit o a doua

natură. Nu doar scopuri comerciale se urmăresc atunci când se încurajează o

asemenea artă neagră sau bălţată. Creatori de programe, redactori, organizatori,

cred în această estetică vulgară, de trei parale, în această bâţâială mişto, de

vreme ce o încurajează pe toate căile, în timp ce marea artă, adevărata muzică

rămâne undeva în trecut, necunoscută de generaţia tânără. Iar dacă li se oferă

totuşi, ei fac dovada supremă a pervertirii definitive a gustului: un gest insolent

de dispreţ, ca atunci când ar afla că li s-a introdus în programă limba rusă, ori

chiar gramatica română. Acest gest are şi un corespondent lexical mai nou,

antonimul perfect al lui mişto. Muzica preclasică şi clasică, chiar şi muzica

romantică se traduc prin termenul naşpa.

De altfel, tot ce nu convine preocupărilor juvenile exclusiv ludice şi

alienante este naşpa. Naşpa este munca, bunul simţ, încrederea în sfatul

părinţilor, al educatorilor, al adulţilor în general; naşpa este cultura şi nobleţea,

preocupările spirituale, religioase. Naşpa este să stai singur, un ceas, cu

gândurile tale proprii, adevărate, neîmprumutate. Mişto sunt distracţiile de orice

fel, cât mai diverse şi mai captivante, ca să nu te plictiseşti. Iar muzica este un

stupefiant permis şi permanent. Nici o activitate fizică sau intelectuală nu mai

merge fără zgomotul de fond, înnebunitor al difuzoarelor. În casă, la metrou, în

supermagazine, la internet-café, la frizerie, în microbuz, totul e mişto. La radio şi

televizor, pe orice undă schimbi, peste tot te întâmpină, asemenea reclamelor de

ţigări şi de „fete‖ fierbinţi, o muzică mişto ca picătura chinezească. Dacă ai

cumva walkman şi căşti, poţi face abstracţie de miştoul de afară, injectându-ţi în

urechi o doză mai mare de mişto la alegere, izolat de lumea naşpa din afara ta şi

aiurind, cu ochii injectaţi şi cu timpanele zgâriate, în ritmurile viitorului. Care

viitor?

347

[Ce]arta sunetelor în Biserică

Această controversă estetică s-a extins şi pe tărâm religios, din nefericire

chiar în adunările evanghelice, unde liturgica tradiţională permitea deja, sau

chiar încuraja o muzică mai umană, opusă imnodiei bisericilor tradiţionaliste

(care se sileşte a fi serafică, tămâioasă; şi, uneori, reuşeşte). Unii ar dori ca

Biserica să utilizeze şi astăzi doar anumite misse, corale şi imnuri de tip bizantin,

gregorian, ori pre-preclasic, care ţin, mai degrabă, de istoria muzicii, decât de o

închinare vie în spirit protestant. În timp ce acele opere liturgice nu sunt de

lepădat, din punct de vedere estetic, unele având chiar un apel mistic la

închinare şi reverenţă totală, nu este drept să condamnăm orice alt gen muzical

ca fiind impropriu închinării. Există şi în muzica clasică, romantică sau

modernă, capodopere care sunt compatibile cu sentimentul religios, dacă

sentimentul nostru religios cuprinde şi bucuria debordantă, precum şi toleranţa

pentru un gust diferit de al unei elite culturale minoritare. Aici ar avea loc şi

cântece ritmate, „americane‖ sau de altă provenienţă, dacă ritmul şi melosul lor

sunt justificate de text şi de contextul religios.

Trebuie să recunoaştem primejdia de a transfera simpatiile şi antipatiile

noastre culturale pe plan religios, şi a declara drept lumesc, profan, ceea ce

diferă de stilul educaţiei noastre. Îmi amintesc bine că am fost destul de strâmt

la capitolul acesta. Chiar şi acum îmi stă pe conştiinţă atitudinea, de altfel bine

intenţionată, pe care am avut-o la o nuntă, unde n-am vrut să-mi compromit

prinţipurile, cântând cu vioara împreună cu ceilalţi tineri (care veniseră cu

acordeon, chitară, etc.) fiindcă se cântau cântece cam ritmate... Eu cântam piese

mai domoale sau de muzică simfonică. (Doar în copilărie cântasem într-un taraf,

ce-i drept nu foarte entuziasmat, dar eficient). În acelaşi timp, fiind elev la o

şcoală de canto pentru un an, mă chinuiam să modific textul unor cântece fiindcă

erau de... dragoste (!). Acum mi se pare caraghioasă această atitudine pe care, de

altfel, nu mi-a reproşat-o nimeni.

Cred că avem nevoie de mai multă înţelegere şi sensibilitate populară în

chestiunea muzicii creştine. Dacă aceasta este o problemă duhovnicească, atunci

se aplică şi aici, cel puţin pentru protestanţi, regula că fiecare creştin trebuie să

se convingă, pe temeiul Revelaţiei, şi nu se impune de sus în jos, sau de jos în

sus, ceva care răneşte inima sau gustul unei majorităţi.

Eu militez pentru muzica, aproape de orice fel, care se subordonează

textului şi contextului, adică mesajului logic şi cadrului (în cazul Bisericii, cadrul

sacru, într-un sens al sacrului, mai coborât pe pământ şi nu intangibil şi

insensibil). Dacă însă ar fi ca tendinţele lumeşti, drăceşti, prezente şi în muzică

pe alocuri, să predomine şi să sufoce valorile incomparabile ale trecutului, atunci

mai degrabă mă întorc la lălăiala bizantină. Dacă prea mulţi sunt încântaţi de

muzica teribilă, mişto, eu rămân cu nevăzătorul Bach, cu surdul Beethoven, cu

348

falitul Haendel şi cu alţii ca aceştia, între care şi Enescu al nostru cel prea puţin

cunoscut. Rămân cu naşpa.

Unde eşti tu, Caragiale?

Trăim vremuri apocaliptice. Unii sunt deja în al nouălea cer, alţii îşi

confecţionează, reciproc sau reflexiv, câte un timp de strâmtorare. Pe alocuri

sanctuarul este coborât pe pământ şi păzit cu străşnicie, împotriva prezenţei

abominabiile a goiimilor. Dacă ne-ar fi studiat nenea Iancu, ne-ar fi pus pe mulţi

la insectarul lui literar.

Undeva, nu contează unde, dar numai într-o zonă mioritică se putea, o

comunitate locală de credincioşi este tulburată de un caz de înaltă trădare şi

pângărire a celor sfinte. Pastorul, presat între două partide, îmi adresează

următoarea scrisoare, fără date de identificare:

Dragă frate Florin,

Suntem pusi in fata unei dileme care va rupe un comitet in doua si eventual

biserica dintr-un loc anume. Nu dau nume dar iata care este problema.

Un frate vine la comitet si cere ca, la nunta fiicei sale, care va avea loc in biserica

X, sa se oficieze odata cu binecuvantarea de la altar si cununia civila, tinuta de

catre ofiterul starii civile, tot de la amvon.

Sigur ca argumentele parintelui miresei nu tin, dar dincolo de toate, toti considera

ca se vrea sa fie o noutate si tine de fala. Ce poti sa-mi spui si cum vezi

problema? Te rog mult, astept un raspuns. Cu bine, AE.

Subsemnatul nu citisem cu atenţie scrisoarea şi scăpasem din vedere

opinia pastorului, care aştepta mai degrabă o confirmare, aşa că am ratat ocazia

de a da un răspuns evaziv, diplomatic sau împăciuitor – cum o fac uneori, pentru

a nu strica relaţiile. Urmează, aşadar, răspunsul meu, îngrozitor de direct, şi

înţeleg astăzi de ce n-am mai primit nici o replică:

Dragă frate AE,

Eu nu cred că ideea socrului mic ar fi rea, sau că ar trebui interpretată ca

fală. Până la urmă, tot ce facem noi la o nuntă, nu este o necesitate în sine, ci ţine

de alte resorturi psiho-sociale. Când eram copil, se spunea că mireasa n-ar trebui

să aibă voal şi alte podoabe (de exemplu, mama mea nu a purtat!). Până la urmă,

cu chiu cu vai, s-au împăcat şi sfinţii cu voalurile, mai ales că regulile Bisericii

interzic pastorului să refuze serviciul de cununie pe motive de acest ordin. Dar

dacă s-a admis voalul, cu greu s-a admis coroniţa şi rochia lungă. În fine, nu era

admisibilă floarea în piept, iar unii se încruntau şi la ideea de ospăţ – care era

văzută ca un tămbălău fără rost.

Toţi aceşti credincioşi, de altfel sinceri şi bineintenţionaţi, uitau că până şi

solemnitatea cununiei (civilă sau religioasă), nu reprezintă o poruncă biblică

directă, ci un imperativ cultural, o tradiţie social-politică şi religioasă. Este o

349

tradiţie creştină nevinovată, benefică chiar. Acum câteva secole, singurul oficiant

al unei cununii era preotul sau pastorul (protestant). El înregistra şi naşterea, şi

cununia şi decesul. În America, pastorul este şi astăzi abilitat de stat să facă şi

cununia civilă. La noi în Europa însă, cununia a căpătat şi un aspect civil separat,

de tradiţie franceză (de la Revoluţie), pentru că lumea a dorit liberalizarea

mariajului, atât în ce priveşte durata căsătoriei, cât şi în ce priveşte

„sacramentul‖ religios.

La nunta fiicei mele, în Anglia, a fost prezentă o femeie (negresă!) ca ofiţer

al stării civile şi, după cununie, i-a pus pe miri şi pe câţiva martori să semneze

documentul. Nu mi-am pus niciodată întrebarea şi nici n-am auzit, ca cineva să

se scandalizeze de un asemenea fapt. Ceea ce facem noi aici în România, în unele

situaţii, nu este decât război cultural, căutând să ridicăm tradiţiile româneşti sau

cultura românească mai presus de altele, sau împotriva altora, încercând să

supersanctificăm ceea ce Dumnezeu nu a intenţionat, şi să demonizăm ceea ce

Dumnezeu nu a blestemat.

De câte ori mă întâlnesc cu asemenea situaţii, mă apucă un sentiment de

ruşine şi de neputinţă, când îmi dau seama că oamenii se consideră în drept să

impună altora vederile lor. Desfăşurarea oricărei nunţi este o chestiune de

familie. Este o sărbătoare a celor două familiii, la care cei în cauză invită pastorul

şi Biserica. Nu este drept să li se întunece această unică bucurie, care şi aşa este

trecătoare, confruntându-i cu tot felul de limitări şi de interdicţii inutile.

Semnarea publică a certificatului de cununie este o ceremonie solemnă,

care ţine de sfinţenia unirii în căsătorie, având o semnificaţie similară cu ceea ce

face pastorul sau preotul. Nici un cleric nu adaugă nimic unei nunţi prin punerea

mâinilor. Invocarea călăuzirii lui Dumnezeu şi a binecuvântării Lui ar putea-o

face, teoretic, oricine altcineva, cu acelaşi efect, în numele Bisericii sau în nume

propriu; sau ar putea-o face părinţii, acasă la ei. Căsătoria are exact aceeaşi

valabilitate în faţa cerului, indiferent dacă aceste ceremonii s-au făcut sau nu.

Este ca şi binecuvântarea copiilor (care în România este o noutate, privită în

trecut ca un moft de origine occidentală).

Bineînţeles, hotărârile Bisericii trebuie respectate, chiar dacă nu apelează

la o poruncă explicită a Bibliei, atât timp cât spiritul lor este în armonie cu

principiile Scripturii. O rugăciune solemnă pentru binecuvântarea cuiva este o

ceremonie binevenită în Biserică. Dincolo de aceasta însă, nu avem nici un drept

ca reprezentanţi ai Bisericii, să impunem sau să interzicem ceea ce Dumnezeu nu

a impus sau interzis.

Credincioşii care s-au scandalizat ar fi trebuit să se bucure că au şi cei de la

oficiul stării civile ocazia de a fi martori la o cununie adventistă, şi încă la loc de

cinste, „în altar".

V-am spus aceste lucruri ca unul care cunosc şi Biblia şi deciziile Bisericii.

Manualul Bisericii (consultaţi ultima ediţie, întotdeauna!), care reprezintă regula

350

Bisericii mondiale şi care a fost votat în plenul Conferinţei Generale, trebuie

respectat de orice pastor. Nu avem dreptul să introducem limitări mai ample

decât cele specificate în manual, nici să liberalizăm ceea ce Biserica mondială, în

mod oficial, nu a liberalizat.

În acest caz, situaţia este şi mai simplă, întrucât nu este vorba de o

poruncă a lui Dumnezeu, ci de o preferinţă omenească. Indiferent cum se va

face, nu este vorba de o poruncă divină, aşa că n-avem nici un drept să ne

agităm. În opinia mea, această spaimă legată de prezenţa celor „netăiaţi-

împrejur‖ la această ceremonie, este un foarte trist şi grav simptom fariseic.

Cred că totul depinde de convingerea Dvs. ca pastor, cum veţi explica Dvs.

credincioşilor. Atitudinea celor care nu vor să permită oficierea cununiei civile în

Biserică este nelegitimă. Ei au dreptul să facă la nunta lor ce aranjament doresc,

dar nu pot să-şi impună părerea, nici măcar la nunta copiilor lor. Pastorul să

rămână strict în cadrul manualului şi al spiritului bun, fiindcă în Biserică nu

avem autoritate mai înaltă. După dreptul nostru bisericesc, nici o autoritate (la

nivel de pastor, conferinţă, uniune etc) nu are dreptul să ia decizii care vin în

contradicţie cu litera şi spiritul manualului.

Dacă problema se consideră atât de importantă, atunci trebuie pusă pe

agenda de lucru a Conferinţei Generale adunată în congres, şi votată. Un

comitet, oricare ar fi el, nu are nici un drept să decidă în asemenea cazuri, fiindcă

nu pentru aceasta au fost constituite comitetele locale. Comitetul are rolul

principal de a ajuta pe pastor în lucrarea de evanghelizare şi pastoraţie. Dar nu

poate avea o autoritate mai mare decât a Conferinţei Generale.

Din nefericire, unii adventişti inconştienţi au început să răspândească

opinii defavorabile, faţă de acele foruri ale Bisericii, care îşi au reşedinţa în

occident (Diviziuni, Conferinţă Generală), creând astfel o imagine negativă

despre conducerea generală a Bisericii, şi debarasându-se de o autoritate care şi

aşa li se pare îndepărtată. Eu cred că tocmai în asemenea situaţii, rolul

pastorului, ca om al lui Dumnezeu, dar şi ca slujitor al Bisericii (nu doar al unui

district, sau al unei conferinţe), este determinant.

Ca pastor, decizia vă aparţine întreagă. Eu doar mi-am spus părerea. Dacă

credeţi că pe unii i-ar convinge numele meu, aveţi toată libertatea să spuneţi care

este părerea mea. Însă eu nu am o autoritate explicită în Biserică, nefiind pastor,

ci doar profesor de Biblie.

Ca încheiere, vă reamintesc replica Domnul Iisus din Mat 12:7:

Dacă aţi fi ştiut ce înseamă: „Milă voiesc, iar nu jertfe‖, n-aţi fi judecat pe nişte

oameni nevinovaţi.

Cu deosebită stimă şi simpatie, FL.

351

Mic tratat masculin despre unele graţii feminine

sau

Învăţăturile lui Nea Goe către Mamiţa, Mamiţica şi toate domniţele basarabe

Sensul cuvintelor se pierde cu trecerea timpului. Extins frecvent în

aplicaţie figurată, sensul figurat devine propriu, iar vechiul sens moare. Exempli

gratia, latinii spuneau dovleacului testa. Latina provincială însă a aplicat, mai

întâi în glumă, apoi tot mai serios cuvântul testa, părţii superioare a corpului

omenesc, care seamănă cu dovleacul la formă şi, adesea, la conţinut. Aşa se face

că românii au moştenit de la tărtaca râmlenilor vorba t'éstă >ţeastă, iar francezii

până azi numesc capul tête („cap‖), deşi amândouă popoarele aveau cuvinte

uzuale, atât pentru cap, cât şi pentru dovleac. Încurcala limbilor de la Vavilon nu

a încetat, după cum se vede.

Dar nu de necazul metamorfozei dovlecilor am intervenit eu în discuţie, ci

pentru că unele cuvinte cu greutate etică tind să rămână fără conţinut real. Între

acestea avem jenantul termen decenţă. Spunem astăzi, de exemplu, că dorim să

avem şi noi un „trai decent‖. Dar când vorbim aşa, nu ne gândim la ce se cuvine

din partea noastră, – adică bună-cuviinţă, – ci ne gândim la ce ni se cuvine, la ce

ne convine. Se întâmplă chiar să fim mai sensibili / sensibile la erori de étiquette,

adică de „eticuţă‖, decât la greşeli majore de etică.

Lingvistică pentru (a)uzul delfinelor

Termenul decenţă este un neologism francez, cu sensul de respect al

bunelor moravuri, bună-cuviinţă, pudoare. La rândul lor, verii francezi l-au

moştenit din latină, unde decentia însemna convenienţă, uz, bună-cuviinţă, de la

verbul deceo (a se cuveni, a se cădea, a fi potrivit). Cu alte cuvinte, ne întâlnim

aici cu ceea ce este mai mult decât o estetică, pe care o întâlnim în toate cazurile

în care spunem: e frumos, sau nu-i frumos să faci asta…; se cade, sau nu se cade;

se cuvine, sau nu se cuvine. Un om bun, un om moral, cel puţin în sensul negativ

(că nu face rău), este numit un om cum-se-cade.

Frumuseţea aceasta, însă, fie că-i zicem decenţă, fie bună-cuviinţă, nu are

în mintea omului aceeaşi greutate ca alte principii sau comandamente morale.

De exemplu, nu spunem niciodată că este indecent să asasinezi sau să acuzi pe

nedrept. Acestea sunt crime absolute, condamnate de o etică universală, înscrisă

adânc în conştiinţa tuturor oamenilor. În schimb, când ne referim la maniere, la

comportament, termenul decenţă este uzual, cu aplicaţie mai restrânsă sau mai

largă. Cineva poate să fie decent sau indecent în gesturi, vorbire, obiceiuri,

îmbrăcăminte şi altele de felul acesta.

Pentru noua generaţie, nu de calculatoare, virtutea aceasta este prea puţin

atractivă, pentru că se vede în ţesătura acestei virtuţi o urzeală întinsă de

generaţiile anterioare. Cuvântul decenţă are aroma de colivă a unei valori

tradiţionale; este opinia babalâcilor care şi-au trăit traiul, şi-au mâncat mălaiul şi

352

au ajuns, în fine, la „neprihănirea prin îmbătrânire‖. A devenit chiar indecent să

sfătuieşti pe cineva la decenţă, iar dacă este vorba de sfatul unui bărbos (care

mai este şi chior!) adresându-se unor domnişoare bine crescute, aceasta ar fi

culmea obrăzniciei.

„E din Biblie?”

Prima obiecţie (a subconştientului domniilor voastre, fiindcă dialog real la

subiectul acesta nu prea avem!) este că subiectul acesta nu are nici o relevanţă

morală, sau cel puţin, el ar ţine numai de morala socială, convenţională şi nu este

„de drept divin‖. Însă obiecţia nu este întemeiată, fiindcă Biblia recomandă şi

chiar impune decenţa ca imperativ divin.

Pavel, înainte de a înroşi butucul cu sângele său, ne-a lăsat, ca şi Petru,

uzul unor termeni care circulau în lumea greco-romană:

euskhēmosynē – decenţă, pudoare, respect;

kósmios – ordonat, frumos, respectabil, simţit;

aidōs – reverenţă, modestie feminină;

sofrosynē – „cuminţenie‖, purtare rezervată, modestă şi autocontrolată,

considerată ca fiind minte sănătoasă

Principalele citate biblice în care se găsesc aceşti termeni sunt

următoarele:

„Părţile considerate mai puţin onorabile ale corpului sunt tocmai acelea pe care le

acoperim mai onorabil, şi ce avem indecent este tratat cu cea mai mare decenţă‖

(FBJ). 1 Corinteni 12:23.

Ultima propoziţie este tradusă în alte versiuni occidentale astfel:

„cu cât sunt mai puţin decente, cu atât le tratăm mai decent‖ (TOB);

„cele pe care este indecent să le numim sunt tratate cu grijă specială‖

(BFC);

„şi membrele noastre care nu sunt decente sunt cele mai frumos

îmbrăcate‖ (DRB);

„astfel, noi ferim cu grijă de ochii altora acele părţi care nu trebuie

văzute‖ (NLT).

Al doilea pasaj relevant în scrierile lui Pavel este 1 Timotei 2:9:

„Vreau, de asemenea, ca femeile, să se îmbrace într-o manieră decentă, cu

pudoare şi modestie‖ (LSG).

După alte versiuni,

FBJ: să aibă o ţinută decentă; şi găteala lor modestă şi rezervată…;

BFC: să se îmbrace după o modă decentă, cu modestie şi 'simplicitate';

353

NLT: să poarte îmbrăcăminte decentă şi potrivită şi să nu atragă atenţia

asupra lor prin felul în care…;

NJB: să poarte îmbrăcăminte potrivită şi să se împodobească liniştit şi

modest.

Nu încerc să fac aici o demonstraţie de forţă, turnând pe o pagină tot ce

spune Biblia cu privire la asemenea lucruri. Bag seama că, oricum, argumentul

autorităţii nu mai ţine în faţa noii generaţii, aşa că nu voi insista. Am preferat să

mă concentrez asupra noţiunii de decenţă, ca un simplu exerciţiu de conştiinţă şi

de logică. Fiind un termen care nu impune măsuri precise, ci te obligă să

gândeşti şi să acţionezi din principiu, este cazul să vedem care este esenţa

principiului şi ce anume stă la temelia decenţei. Răspunsul rapid, aproximativ

corect, dar incomplet ar fi: „cei şapte ani de acasă.‖

Poftim cultură !

Într-adevăr, un instinct al ruşinii, al decenţei, nu există. Acestea se învaţă

şi se dezvaţă. Ieri am văzut la metrou (pentru a mia oară!) un băiat şi o fată care

se gustau reciproc, simţindu-se atât de liberi şi nestingheriţi de prezenţa altora,

ca şi cum ar fi fost în cadrul cel mai intim. Nu încerc să-i condamn, nu vreau să

le veştejesc romanţa. Până la urmă, în condiţii pe care nu le discutăm aici,

oricine are dreptul la dragoste. Şi ce a lăsat Creatorul mai frumos „sub soare‖,

vorba înţeleptului, sau chiar sub lună, decât dragostea? Dacă i-aş fi privit cumva,

prin gaura cheii, aş fi găsit motive să-i admir. Şi dacă m-aş fi simţit jenat, totuşi,

ar fi fost mai degrabă pentru gestul meu, decât pentru gesturile lor.

Însă ei erau acolo, rezemaţi în văzul tuturor, în plin preludiu la unison. Aş

fi curios să ştiu ce gândeau ceilalţi călători. Cei mai mulţi priveau în altă parte,

simţind, probabil, că este indecent să-i deranjeze cu priviri insistente...

Dacă trebuie să vorbim de educaţie, de unde ştie ea, Mamiţica, ce este

decent? Ce drept are ea să legifereze raportul dintre respectabil şi penibil, dintre

vizibil şi invizibil, pe pielea altuia? O fi învăţat şi ea de la Mamiţa, poate, şi tot

aşa, mergând înapoi, ajungem la baba Eva. Dar de ce să mergem înapoi, când

toată lumea merge înainte, şi avem acum criterii mai plăcute decât gusturile şi

valorile plicticoase ale babacilor? Ei şi-au trăit viaţa lor, noi o trăim pe-a noastră.

Ce, parcă eu nu ştiu că şi Mamiţei îi plăcea, pe vremea ei, să se poarte mai

degajată decât îi comanda a‘ bătrână? Şi babei Eva i-a plăcut, în tinereţe, să se

expună, să rişte, să treacă peste limitele alea fără noimă. Mamiţa nu înţelege că

expunerea, în sine, este inocentă şi că bărbaţii sunt stricaţi la minte că se

gândesc la prostii. E doar vina lor. Cu ce o fi fost vinovată frumoasa Bat-Şeba, că

îşi exhiba graţiile în propria ei grădină? Ar putea privi regele? Treaba lui,

păcătosul, dacă-şi făcuse palatul prea aproape şi era prea odihnit!

Necazul cel mare pentru logica decenţei vestimentare feminine este că

principiul decenţei pare a fi a-moral. În aplicaţie – singurul mod care face

354

principiul viabil –, totul derivă din opiniile şi gusturile altora, adică din cultura

în care te-ai născut. Iar acest „născut‖ trimite întotdeauna la generaţia

anterioară. Cu alte cuvinte, dacă vrei să ştii exact ce anume şi cum anume este

decent, nu trebuie să întrebi nici gusturile tale, nici părerile prietenilor, nici

măcar Biblia. (Biblia îţi dă principiul aplicat în contexte culturale străvechi;

nicăieri Biblia nu-ţi dă modele şi măsuri precise, valabile în România anilor

2000 plus). De aceea trebuie să ceri părerea celor care au stabilit limitele

decenţei.

Dumnezeu a stabilit doar impertaivul decenţei. Forma şi limitele decenţei

sunt stabilite prin tradiţie locală, şi nu se pot face salturi uriaşe fără să-ţi rupi

gâtul. Sunt limite convenţionale. Nu absolute, dar obligatorii. În ultimele

generaţii ele au devenit tot mai largi, ca să le poţi accepta şi domnia ta şi să n-ai

scuză.

Dat fiind că noţiunea de decenţă se referă la limite stabilite de generaţii, şi

pentru că ea este prezentată în Scriptură ca o virtute creştină, esenţială în

închinare şi în toată purtarea, Dumnezeu îţi porunceşte ca, în anumite privinţe,

să faci aşa cum au stabilit alţii. Conştiinţa nu are o autonomie absolută. Ea este

formată de părinţi, de societate şi apoi de cultură – în care Biblia se presupune

că ocupă locul întâi la creştini. Dacă ai fi crescut în pădure, cu vulpile şi mistreţii,

conştiinţa ta autonomă n-ar fi avut nici o idee de decenţă, fiindcă tot ce ţine de

buna cuviinţă, modestie, pudoare, sunt nişte farafastâcuri de care numai fiinţele

umane au habar. Din fericire – sau din nefericire, nu contează, – „naturaleţea‖

de care ai vrea să te bucuri, trebuie să fie mereu stânjenită de simţul vigilent al

decenţei, adică al raportării la privirile străine.

Din nefericire, aceleaşi motive pentru care unii băieţi încep să fumeze, sau

să-şi agaţe tot felul de draci în urechi şi în limbă, le determină pe fetiţele noastre

să devină mai îngrijorate de ceea ce vor zice colegele sau colegii, decât de părerea

părinţilor, sau de opinia publică în general. Lumea lor, aceea care contează, se

reduce la subcultura unei vârste în care snobismul şi primitivismul străzii riscă

să devină criteriile supreme.

De ce cred că a imita cultura tânără este snobism, în timp ce adoptarea

părerilor părinteşti în anumite domenii este o virtute reală? Nu numai de dragul

Poruncii a Cincea, care are primul loc pe scara comandamentelor de etică

socială, ci pentru că snobismul cultivă un pui de orgoliu stupid al „deşteptării‖, al

„progresului‖ cultural, care umblă după aprecierile altora, ori se teme de

neacceptarea şi ironiile lor. El adoptă mimetismul cultural ca mod de viaţă,

neavând un criteriu mai înalt decât că „aşa se poartă‖. Prostia tot mai

îndrăzneaţă a stelelor de cartier sau de gazetă, care dă tonul, devine etalon

pentru fata noastră deşteaptă…

355

Principiul decenţei, însă, implică motivaţii cu totul diferite. Acolo este

vorba de oarecare smerenie, sau – dacă este respingător acest cuvânt –, de o

modestie a inimii, o ruşinare sănătoasă şi senină.

Ruşinea se învaţă

Virtutea decenţei feminine, această respectuoasă ruşine care dictează până

şi forma şi măsurile unei rochii, este reprezentată în reguli care, nu numai că vin

din generaţia anterioară, dar sunt făcute tocmai pentru a proteja (de) privirile

masculine. Nu ştiu foarte precis care este aici sexul mai slab, dar cu siguranţă că

indecenţa sfidătoare sau strategică nu este tărie morală.

Inocenţa infantilă de a-ţi purta corpul cât mai degajat de orice acoperire

responsabilă nu indică o inteligenţă superioară. Faptul că decenţa vestimentară

are în primul rând rostul de a crea o atmosferă de respect şi nu de beţie erotică,

este definitoriu. Eşti îmbrăcată decent sau indecent, în primul rând faţă de

privirile celuilalt sex, indiferent de vârsta sau starea civilă. Ochii Domnului n-ar

fi deranjaţi niciodată, dacă n-ar fi la mijloc ochii domnilor şi domnişorilor.

Dacă nu poţi înţelege chestiunea asta, domniţă, este pentru că nu eşti

bărbat şi n-ai nici o vină. Ai motive chiar să te mândreşti că nu eşti ca mine.

Principiul decenţei, însă, nu cere în primul rând să înţelegi totul, ci să te

conformezi. Aceasta se învaţă de la generaţiile anterioare, de la Mamiţica şi

Mamiţa, dacă ele ştiu lecţia cea dreaptă.

Când erai o fetiţă şi nu-ţi făceai probleme că umblai complet dezbrăcată,

Mamiţica te-a învăţat că este ruşine să apari aşa adorabilă şi triumfătoare în

public. Ea ţi-a repetat de mai multe ori, într-un caz sau în altul, ba chiar

exemplul ei te-a învăţat că există un sentiment care se numeşte ruşine. Altfel n-ai

fi ştiut. „Nu face asta, că e ruşine!‖ „Ia pe tine rochiţica, repede, că vine ‘nea

cutare şi e ruşine să te vadă aşa!‖ Cu timpul, în special odată cu vârsta primelor

roze, motivaţia devine mai serioasă şi, cu toate că în locuri speciale, – în care în

mod convenţional, decenţa are alte limite (de exemplu, la plajă) – te poţi purta

mai aproape de copilărie, nu poţi face acelaşi lucru pe stradă, cu atât mai puţin

în locul şi timpul de închinare.

Cred că şi domnia ta, duducă, simţi că am dreptate, fiindcă am văzut că,

atunci când te aşezi, cauţi zadarnic să-ţi acoperi cu geanta mândreţe de

genunchi. Dacă tot ai intenţionat să-i expui, lasă-i, rogu-te, la vedere!

Of!

Poate vei zice că, în generaţia lui Pavel, decenţa arăta prea înfofolită şi

îmbrobodită şi, dacă astăzi nimeni nu mai cere respectarea acelor limite,

înseamnă că decenţa nu mai este actuală. E adevărat, s-au schimbat limitele, dar

nu principiul. Şi, poate că eşti de acord, există şi o limită maximă a permisiunii,

pe care tu însăţi n-ai trece-o. Repet, limitele nu sunt acelea stabilite acum 3000

de ani, sau chiar acum 100 de ani, nu sunt cele din Iran, nici cele din unele ţări

356

negre, mai dezbrăcate. Vârsta şi locul pot muta hotarele concrete, dar

adevăratele limite, singurele care au sens în acest caz, sunt acelea care depind de

psihologia masculină. Or aici, diferenţa poate fi doar de centimetri.

Lipsa de gust în îmbrăcăminte este un semn rău, dar nu este neapărat

indecenţă. Culori rău potrivite sau o croială „balcâză şi lălâie‖ sunt dizgraţioase,

dar nu neapărat indecente. Când însă anumite părţi strategice sunt tot mai

dezgolite, sau când / asemenea simbolurilor Apocalipsei!), îmbrăcămintea în

acelaşi timp acoperă şi descoperă, „virtutea‖ aceasta se cheamă indecenţă sau

curată neruşinare. Am zis curată, fiindcă am descoperit că, în cele mai multe

cazuri este vorba de o inconştienţă parfumată şi nu neapărat de provocare.

Este, oare, decent ca o doamnă de şaizeci de ani să apară în public cu sânii

pe jumătate dezgoliţi şi cu o fustiţă rămasă de pe când era pionieră? Toţi

bărbaţii normali vor fi de acord că este un spectacol penibil. Şi aceasta, probabil,

fiindcă este vorba de o vârstă respectabilă. Dacă doamna chiar a intenţionat o

provocare, riscă să trezească reacţia inversă.

Dar ce ziceţi dacă este o domnişoară de, să zicem, 18 ani, una foarte

agreabilă, îmbrăcată pe măsura doamnei sus proscrise? Ei, bine, indiferent de

intenţia bietei fete, reacţia masculină va fi între agonie şi extaz, un amestec de

atracţie şi derută, dar în nici un caz nu va provoca respect – singurul condiment

care dă gust uman şi chiar divin dragostei. Fetele vor să fie frumoase, şi, cele mai

multe sunt, în ciuda grijilor pe care şi le fac în mod inutil. Dar dacă idealul lor de

frumuseţe şi dragoste nu aşează pe primul loc respectul de sine şi de semeni,

frumuseţea lor este un pericol social, iar dragostea – o emoţie de libelulă.

Puţină condescendenţă, duduie!

Dumnezeu a dat femeii o demnitate infinit mai mare decât unei pisicuţe

sau unei gazele. Ea nu are nevoie să-şi expună pielea, fiindcă şi aşa, pentru

privirile păcătoase, chiar cojoacele Dochiei sunt transparente. Cu atât mai mult o

mai-puţin-decât-decentă vestimentaţie feminină va deturna porunca a zecea,

chiar pentru privirile unui sfânt, de la imperativul negativ, la cel pozitiv.

Frumuseţea naturală inspiră atracţie oricărui bărbat normal, dorit sau

nedorit. Această atracţie însă, oricât ar fi ea de plăcută şi nevinovată, nu este o

virtute. Şi sticleţii sunt atraşi la fel de femelele speciei lor. E frumos, dar nu e nici

o virtute în asta. În cazul omului, jocul speciei nu este suficient ca să-şi merite

numele de dragoste. Omul este chipul lui Dumnezeu şi numai el e capabil de

adevărată dragoste. Şi animalele iubesc în felul lor, unele chiar sufleteşte, dar

dragostea adevărată începe acolo unde deasupra flutură flamura respectului.

Numai omul este capabil de respect. Animalul ştie doar de instinct, de atracţie

sau teamă. Iar un instinct al decenţei, nici măcar la om nu există.

Unele domniţe vor spune că bărbaţii care au fantezii nepermise când văd,

întâmplător, nişte genunchi de damă, sunt obsedaţi, sunt anormali. Pardon!!!

357

Bărbaţii sunt de altă părere. Chiar şi dreptul Iov, care era însurat şi de zece ori

tată, simţea că nu face bine să-şi oprească privirile asupra vreunei domnişoare,

chiar dacă, pe vremea aceea fetele erau incomparabil mai acoperite... (Iov 31:1).

Bărbatul, domnişoară drăguţă, nu este un triceratops cu cravată, dar nici

nesimţit ca o riglă. Este, pur şi simplu, o altă creatură. Dacă vrei să fii respectată

de soartă, atunci respectă-l, oricine ar fi şi oriunde rişti să-l întâlneşti.

În ce mă priveşte, eu m-am obişnuit într-atât cu spectacolul acesta, încât

tind să nu-l mai bag în seamă. Vă scuz pe toate, imaginându-mi că sunteţi nişte

fetiţe de 8 ani. Şi poate chiar aşa sunteţi. Dar pentru că există printre voi şi

termeni de comparaţie, nu puţine doamne şi domniţe îmbrăcate d e c e n t, care

îmi inspiră şi respect, nu pot să nu observ diferenţa. Iar de diferenţa aceasta nu

mai răspund eu.

Acum, săru‘mânuţele, duduie, şi încă o vorbă. Dacă ai citit aceste

învăţături şi crezi că decenţa nu contează, să ştii că scrisoarea asta va fi citită şi

de băieţii buni. Iar pentru mulţi dintre ei, asemenea fleacuri contează.

Mai ţinem astăzi regulile curăţiei?

Da şi nu. Da — în sensul că principiul curăţiei rămâne în continuare

valabil, cu toate regulile de igienă, în toate domeniile vieţii. Nu — în sensul că

aspectele rituale ale acelor reguli, nu mai sunt aplicabile. Să luăm un exemplu:

Itzik merge la înmormântarea unei rude apropiate şi se atinge de mort, ceea ce

Legea îi permite, dar devine necurat prin acest fapt, indiferent dacă este fariseu

sau om de rând. Dacă este preot, în special mare preot, are interdicţii mai severe

în privinţa atingerii, şi încălcându-le, nu se face doar necurat, ci şi vinovat.

Cu sau fără vină însă, orice atingere de un trup mort necesita curăţire.

Atingerea putea fi nevinovată, dar refuzul curăţirii aducea vinovăţie, pentru că

necuratul putea contamina şi pe alţii. În mod special, pe calea aceasta se putea

„spurca" templul, iar Dumnezeu promitea, ca urmare, nimicirea acelui suflet, din

neamul lui Israel:

„Cine se va atinge de un mort, ... şi nu se va curăţi, pângăreşte cortul Domnului.

Acela va fi nimicit din Israel. Fiindcă nu s-a stropit peste el apa de curăţire, el este

necurat, şi necurăţia lui este încă asupra lui. " Nu 19:13.

Nu era suficient să se spele omul acasă (aveau evreii nişte plante

saponifere, cu care făceau leşie). Trebuia să i se facă ceremonia stropirii cu apa

de curăţire, o leşie specială făcută cu cenuşa vacii roşii (Nu 19:8-9), care

simboliza jertfa curăţitoare a lui Iisus. În cazul altor necurăţii care se pot întâlni

la bărbaţi sau la femei, nu era necesară apa de curăţire, ci apă simplă, curată, iar

în unele cazuri se specifica o jertfă (Lv 12:2-7; 15:2-16).

358

După orice îmbăiere de curăţire, omul nu devenea imediat curat, ci

rămânea încă necurat până la vremea jertfei de seară (care simboliza jertfa lui

Iisus). Aici putem observa foarte bine diferenţa dintre principiul igienei (curăţie

fizică, sanitară) şi cel al purităţii rituale. Spălarea cu apă curată era o măsură de

igienă. Dar a fi socotit încă necurat până seara, indiferent dacă persoana s-a

spălat de dimineaţă sau după amiază, este un aspect ceremonial, de disciplină

rituală, ca şi aducerea jertfei, ca şi apa de curăţire etc.

Prin aceste reguli, Dumnezeu urmărea mai multe scopuri. În primul rând,

Dumnezeu dorea să educe pe poporul Lui, atât în cele morale, cât şi în cele fizice,

pentru menţinerea curăţiei, sănătăţii şi fericirii. Voia să imprime în conştiinţa lor

ideea că prezenţa lui Dumnezeu înseamnă viaţă, curăţie, sfinţenie, şi că tot ce

este mai puţin decât acestea nu poate sta în prezenţa lui Dumnezeu. Pentru a

învăţa pe ai Săi această disciplină, Dumnezeu a accentuat regulile de igienă,

exagerându-le, subliniindu-le şi mărindu-le importanţa prin tabuuri

ceremoniale, care au fost valabile atâta timp cât a stat în picioare vechiul

legământ.

Dumnezeu nu a explicat de ce porcul este „necurat", de ce bărbatul sau

femeia în anumite cazuri sunt întinaţi, de ce o şopârlă moartă spurcă vasul. El a

procedat cu omul într-un mod foarte practic, aşa cum face o mamă, când copilul

vrea să bage în gură o cireaşă scăpată pe jos: „Nu-i voie, e chhhh...!"

Aşa a vorbit şi Dumnezeu oamenilor, ca unor copii. Porcul este „necurat"

în ce priveşte alimentaţia, dar dacă nu-i vorba de mâncare, e la fel de curat ca un

bivol.

Necurăţia şi frecventarea bisericii

Deşi Legea are multe de zis şi despre bărbaţi în ce priveşte diverse situaţii

de necurăţie, de la igiena intimă şi până la prezenţa leprei, contactul cu trupuri

moarte, sau cu soţii care nu s-au curăţit, unii creştini cred că partea femeiască

este periodic mai necurată decât bărbatul, şi că ar trebui impuse interdicţiile

Legii privitoare la frecventarea bisericii la ciclu, sau după ieşirea din maternitate.

Preocupările acestea sunt probabil sincere, dar nu şi înţelepte. În primul

rând, nu putem confunda adunarea creştină cu sanctuarul ebraic. La sanctuar nu

avea voie să intre nici moabitul, nici amonitul, nici bărbatul evreu care neglijase

să se curăţească. Unei lăuze i se interzicea să ia contact cu lucrurile sfinte, pentru

motive ceremoniale, simbolice (Lv 12:4).

Tot ce era legat de sânge şi de moarte aducea impuritate rituală. Dar era în

acelaşi timp o protecţie pentru femeie, ca să nu fie silită să meargă zeci sau sute

de kilometri (pe jos sau pe măgar) ca să vină la templu.

Femeia nu avea obligaţia de a merge la templu, cu excepţia cazurilor de

aducere a jertfei. Doar bărbatul era obligat să vină, dar numai de trei ori pe an.

Credincioşii evrei petreceau sabatul în familie, sau în întâlnirile cu rudele, cu

359

vecinii, în propria cetate sau mai departe (2Rg 4:22-23), acolo unde un levit, un

preot, un profet, sau alt ştiutor de carte conducea adunarea. Până după exil,

evreii nu au avut sinagogi şi nici profeţii nu le-au sugerat că ar trebui să-şi facă.

Locurile în care noi ne închinăm – zidite sau închiriate, amenajate,

improvizate – sunt sfinte, pentru că acolo invocăm prezenţa lui Dumnezeu. Dar

cum creştinul se roagă necurmat, ba chiar în fiecare casă este o biserică, sinagoga

sau adunarea nu se poate compara cu templul de la Ierusalim, care avea un rol

ceremonial cu totul special, evocând prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu, unde

regulile purităţii trebuiau respectate strict, sub ameninţarea pedepsei capitale.

Un asemenea loc nu mai există pe pământ, chiar dacă pentru fiecare

dintre noi, chiar locul rugăciunii zilnice este loc sfânt. templul este numai în cer,

iar aici pe pământ, atât bărbaţi, cât şi femei, împlinim doar regulile igienice,

potrivit posibilităţilor de astăzi, nu şi obligaţiile sau interdicţiile ceremoniale.

Femeia în perioadele de necurăţie nu era socotită necurată în sine, ci doar

pentru relaţiile intime era necurată. Din acest motiv, Dumnezeu condamna atât

pe femeia, cât şi pe bărbatul care încălca această interdicţie.

Ar fi de dorit să citim mai des condiţiile din Lege şi din Profeţi care descriu

diferenţa dintre o viaţă curată şi una spurcată. În special, să înţelegem valoarea

curăţiei morale şi fizice, observând cum anumite porunci pe care noi le

considerăm depăşite, sunt aşezate de Dumnezeu printre cele mai grave norme

morale. Iar violarea lor ne face necuraţi, pentru că spurcăm chiar şi ţara în care

trăim (Is 24:5), patrie sau diaspora:

„Să nu te apropii de femeie, 258

ca să-i descoperi goliciunea, în timpul necurăţiei

ei periodice! " (Lv 18:19).

„Dacă un om se culcă cu femeia în timpul slăbiciunii ei lunare, îi dezveleşte

goliciunea şi-i descoperă izvorul, iar ea îşi dezgoleşte izvorul sângelui ei,

amândoi vor fi raşi din mijlocul neamului lor. " (Lv 20:18).

„Omul care se va dovedi nevinovat, care a făcut ce este legal şi drept, care nu s-a

înfruptat din jertfele păgâne aduse pe munţi, care nu şi-a ridicat ochii spre

urâciunile idoleşti ale casei lui Israel, care nu a spurcat pe femeia semenului lui, şi

care nu s-a aproiat de soţie în timpul necurăţiei ei periodice, care nu asupreşte

pe nimeni, nu opreşte garanţie datornicului, care nu despoaie pe nimeni, dă pâinea

lui celui flămând şi îmbracă pe cel gol, care nu dă cu camătă şi nu primeşte cu

dobândă, care îşi retrage mâna dela nedreptăţi, care judecă după adevăr între un

om şi altul, care trăieşte după prescripţiile Mele şi păzeşte regulile judecăţii Mele,

lucrând cu bună credinţă, este un om drept şi acesta cu siguranţă va trăi, aşa cum

spune Domnul, Iahwé.‖ (Ez 18:5-9).

258

Expresia „apropiere de femeie" se referă întotdeauna la soţie (cf. Ex 19:15; 1S 21:4).

Traducătorii au greşit adăugând aici cuvântul „vreo‖ [femeie]. În cazul apropierii de altă

femeie, pedeapsa putea fi capitală, chiar dacă nu era implicată încălcarea „sorocului‖.

360

„Iată, sus-puşii lui Israel, fiecare după puterea lui, sunt în mijlocul tău ca să verse

sânge. La tine, oamenii nu cinstesc pe tată şi pe mamă, la tine imigrantul este

stors, la tine se profită de orfan şi de văduvă. Tu mi-ai dispreţuit lucrurile sfinte,

mi-ai profanat sabatele. La tine există oameni care colportează calomnii, ca să

verse sânge. La tine se mănâncă jertfe idoleşti pe munţi. În mijlocul tău se fac

mârşăvii. La tine se descoperă goliciunea tatălui; la tine este silită femeia în

timpul necurăţiei ei. La tine, fiecare se dedă la abominaţii cu femeia semenului

său, sau în josnicia lui îşi spurcă nora, sau îşi siluieşte sora, fiiva tatălui lui. În

tine se primeşte mită pentru a vărsa sânge. Ai luat camătă şi dobândă, ai stors pe

aproapele tău ca să profiţi, iar pe Mine, M-ai uitat - zice Domnul, Iahwé. " (Ez

22:6-10)

Este păcat ca soţii să aibă relaţii initme în sabat?

Legea este foartea amănunţită, atât în ce priveşte respectarea sfinţeniei

sabatului, cât şi a sfinţeniei trupului. Există o mulţime de reguli referitoare la

curăţia sexuală şi sfinţenia templului, dar nici o regulă nu interzice relaţiile

intime ale soţilor în sabate şi sărbători.

Se menţionează o singură ocazie, cu totul specială, înainte de legământul

de la Sinai, când Domnul le-a poruncit abstinenţă cu două zile înainte de marea

teofanie (Ex 19:15). Mai târziu, preoţii au aplicat regula şi acolo unde nu era

cazul (1S 21:4), deoarece Legea nu permitea neleviţilor să mănânce din pâinea

sfântă, chiar dacă ar fi fost celibatari şi virgini.

Probabil însă că postul Zilei Ispăşirii (singurul instituit de Dumnezeu, o

singură zi pe an) implica restricţii de acest gen, întrucât postul înseamnă

punerea oricărei pofte „în cui‖ (Lv 23:27-29), pentru a concentra toată atenţia

asupra intereselor spirituale, de viaţă şi de moarte (Ioel 2:15-16; 1Cor 7:5). În

celelalte sărbători, luni noi, sabate calendaristice sau săptămânale, Dumnezeu

nu a cerut lui Israel abstinenţă de la masă sau de la pat, de la nici o bucurie

nevinovată şi reconfortantă, care întăreşte relaţiile de familie şi nu încalcă

poruncile lui Dumnezeu.

Sabatul nu a fost niciodată zi de post la evrei, nici la creştinii din primele

secole. Nici chiar printre cele mai draconice interdicţii din Talmud nu se poate

găsi una care să prescrie abstinenţe trupeşti în sabat. Apelul la textul lui Isaia

(58:13) este o interpretare nelegitimă, deoarece textul original se referă la

umblarea după treburile sau afacerile obişnuite, 259

nu la bucuriile căsniciei.

Când Biblia se ocupă de sexualitate, în Lege şi în toată Scriptura, o face în

cuvinte clare, fără subtilităţi.

259

Diverse traduceri evreieşti şi creştine, redau astfel expresia tradusă în CNS cu „gusturile

tale": voia ta (LXX, Vul.), interese egoiste (NET), propriile interese, propriile căi (CJB,

NRS), afaceri bune (TOB), biznisul tău (JPS), afacerile tale (TNK). Gustul bun al unei mese

sănătoase, sau al dragostei lăsate de Dumnezeu din Paradis, când noaptea nunţii a fost o

noapte de Sabat, nu sunt lucruri vinovate.

361

Excesele în nici o extremă nu sunt binevenite, şi nimeni nu are dreptul să

interzică ceea ce Dumnezeu, în mod explicit sau implicit a permis. Nu avem

dreptul să introducem noi teste de sfinţenie, să aşezăm poveri inutile pe

conştiinţa altora, şi să creem dificultăţi nenecesare. Partenerii trebuie să se

respecte reciproc în acest caz, bine ştiind că, atât în ce priveşte dăruirea, cât şi

refuzul, soţii nu pot dispune liber de propriul trup, sau de trupul partenerului.

Atât conştiinţa, cât şi dorinţa celuilalt vor fi respectate, când există dragoste

(1Cor 7:5; 13:5).

Credincioşii care au confecţionat regula abstinenţei de sabat, nu s-au

gândit că adesea ea este nepractică. Adesea se întâmplă că pe un bărbat, nevoia

câştigării existenţei îl trimite să lucreze toată săptămâna departe de familie. Doar

în weekend poate veni acasă, să se bucure de soţie şi de copii. Desigur, dacă soţia

are sărbătorile ei, i le va respecta. Dar nu cred că va fi convins de argumentul

sfinţeniei altei sărbători, că e sâmbătă sau duminică, noapte de ajun sau de crai

nou. Să-i spui unui soţ tânăr şi sănătos, după 1-2 săptămâni de dor şi de „post

negru‖, că trebuie să mai aştepte vreo 30 de ore, este nu doar o interdicţie de

prost gust, ci şi inumană.

Cu atât mai mult, în cazul căsătoriilor mixte, este important să se evite

accesele şi excesele de sfinţenie pe socoteala partenerului necredincios. Dacă

reuşeşti să aduci la exasperare tovarăşul de viaţă, nu grăbeşti convertirea lui. Nu

căuta să dispari din cămin mai tot sabatul: are şi celălalt dreptul la o parte din

sabatul tău. Nu încerca să-i spui că timp de trei zile înainte de sabat şi, eventual,

trei zile după aceea, trebuie să exerseze abstinenţa!

Noul Testament nu aduce vreo regulă nouă de abstinenţă. Se vorbeşte

despre participarea la Cina Domnului cu pregătire sufletească, de a nu confunda

masa Domnului cu o petrecere vulgară (1 Cor 11:20-34). Dar nu se pune condiţia

abstinenţei după modelul, de altfel greşit, al condiţionării inventate de preoţii

din Nob (1Sam 21:4). Să rămânem la litera şi spiritul Bibliei, fiindcă este mai

sigur.

Încheiere

Rămân, aşadar, în vigoare, toate principiile morale şi sanitare, toate acelea

care nu sunt legate de templu, preoţie, apă sfinţită şi alte ceremonii. Au rămas

încă în vigoare restricţiile privitoare la curăţia relaţiilor intime, şi la regulile de

igienă şi sănătate. (Vom discuta înt-ro ocazie viitoare subiectul relaţiilor intime

în timpul sacru).

În ciuda părerilor populare că Iisus ne-ar fi dezlegat de legile curăţiei

(„teologie" care a umplut evul mediu de boli îngrozitoare şi de moarte, a

împânzit palatele cu păduchi, şi veacuri de-a rândul, chiar şi regii aveau oroare

de apă!), Noul Testament mărturiseşte că Iisus iubea regulile de spălare (Lc

7:44), că sfinţenia cerută de Dumnezeu include şi trupul (1 Tes 5:23), inclusiv

menţinând distincţia între animalele curate şi necurate (1Pt 1:14-16; Lv 11:44-

362

45), excluderea sângelui şi a cărnurilor nesacrificate corect (FA 15:20; Lv 22:8;

Gn 9:4).

În realitate, cea mai importantă formă de puritate este curăţia morală (Lv

18:30; 19:31; Ez 20:7; 2Pt 2:13; Mc 7:21-23). Dar pentru că unii au decretat că

astăzi nu mai sunt valabile legile curăţiei fizice, încheiem cu îndemnul

apostolului nostru, al neevreilor:

„Aşadar, fraţilor, având prin sângele lui Iisus liber acces în sanctuar, pe calea

proaspătă şi vie, pe care a inaugurat-o El pentru noi, prin acea catapeteasmă,

adică pe calea trupului Său, şi având un Mare Pontif numit peste Casa lui

Dumnezeu, să ne apropiem cu inimă sinceră, în deplinătatea credinţei, cu inimile

stropite şi curăţite de o conştiinţă vinovată, şi cu trupul spălat cu o apă curată.

" (Ev 10:19-22)

Sărut mâna, Doamnă!

21 iulie 1996

Oricât ai fi de grăbit când treci pe stradă, poţi vedea, nu rareori, câte o

bătrânică încovoiată şi stafidită, adesea cerşind, sau pur şi simplu văzându-şi de

drumul ei, fără nici o legătură cu lumea prin care încă mai umblă. Şi ea este o

„aşteptătoare‖. Aşteaptă singurul lucru despre care ştie sigur că va veni.

Câţiva tineri plini de viaţă, în graba lor spre… viitor, se împiedică de

moaştele ei, privind în urmă cu mirare serafică, parcă spunând: ce mai încurcă

lumea şi băbuţa asta? Iar băbuţa poate fi şi o babetă: mai poartă încă urmele

fardurilor de acum cincizeci de ani şi este îmbrăcată acceptabil. Are însă aceleaşi

priviri în care citeşti duritatea destinului unei femei.

Nu de mult a fost şi ea o fetiţă – n-are importanţă dacă era liniştită sau

năzdrăvană – oricum, o fetiţă inocentă care, la vremea ei, a înflorit în toată

puterea adolescenţei şi, cu aceleaşi speranţe de viitor ca şi trecătorii de azi, abia

intraţi în viaţă, s-a agăţat de prima iubire, a sorbit în taină prima deziluzie şi, în

cele din urmă a găsit sau a fost găsită de bărbatul făgăduinţei, cu care s-a legat pe

viaţă.

Au urmat într-o rapidă succesiune copiii şi necazurile, au căzut două-trei

guverne, a suferit cu stoicism valahic în bătăliile singurului vodă pe care l-a

cunoscut – bărbatul ei! –, au trecut prin mâinile ei vagoane de rufe, zeci de

autotrenuri de cartofi şi ceapă. Apoi a venit vremea despărţirilor: când credea că

îşi înţelege mai bine fetele, ele s-au măritat, au plecat; când a putut, în sfârşit, să

se fălească cu băieţii, au zburat şi ei. Rămasă doar cu voievodul ei împătimit de

tării şi consecvent administrator de bătăi, slujindu-l în continuare dintr-un simţ

umanitar înnăscut, aproape iubindu-l, femeia se trezeşte peste noapte cu un

363

ultim mort în casă – omul ei. Aşa se duseseră şi părinţii ei şi ai lui. Acum ea ştia

bine calea.

Mişcându-se de la un copil la altul, fiecare cu problemele lui, femeia a

rămas tot singură. Este sentimentul pe care-l ştie de-o viaţă. Tinerii se freacă de

ea, se împiedică în goana lor către baftă, se simt incomodaţi ca de o profeţie, ca

de-o oglindă a propriului destin: Ce mai caută prin lume şi hârca asta?

Ziua nunţii este cea mai fericită zi a destinului nostru pământesc. Chiar

dacă fericirea ne minte adesea, este cel mai bine să ne lăsăm minţiţi. Sunt

bucurii cu care niciodată nu ne mai întâlnim. În viaţă, fiecare pas este unic, de

aceea cel mai bun lucru este să ne bucurăm de fiecare clipă. Viaţa nu este o

procesiune, ci un joc, iar virtutea supremă este aceea de a respecta regulile

jocului, indiferent cine iese câştigător.

Dar viaţa este şi o apocalipsă. Întâi vin anii copilăriei nevinovate, şapte

biserici şi şapte îngeri, cu greşelile lor copilăreşti dar şi cu temelii sigure puse de

părinţii care sunt nesuferit de grijulii şi de moralişti. Urmează adolescenţa cu

peceţile ei despecetluite: mai întâi călărind victorios pe armăsarii albi ai

idealismului, apoi învăţând să strigi după dreptate, ca martor la cavalcada

violenţei şi a lipsurilor. Rămas ca o fântână sigilată, în ciuda propriilor rătăciri,

îţi găseşti într-o zi jumătatea apocaliptică şi vii în faţa lui Dumnezeu în haine

albe. Tot cerul izbucneşte în laude aici jos, ca şi cum n-ar mai fi rămas acolo sus

nici un înger.

Apoi urmează clipa de linişte pe pământ, una singură, când toţi îngerii se

duc respectuoşi şi cuminţi în cerurile lor şi rămâi numai cu alesul tău. Timpul ar

face bine să îngheţe în acest moment, dar vine prima dimineaţă a căsniciei şi

sună prima trâmbiţă. Vine grindina primelor griji ale lumii reale şi, la sunetul

următoarelor trâmbiţe, se amărăsc izvoarele, iar aştrii tinereţii încep să intre,

parţial, în eclipsă. Când sperai să vină, în sfârşit, Paradisul, se anunţă încă trei

trâmbiţe, mai lungi şi mai fioroase, care nu degeaba se numesc vaiuri. Totuşi,

Dumnezeu este viu şi domneşte.

Destinul apocaliptic continuă cu capitolul central al vieţii: apare primul

născut, copilul făgăduinţei, apoi şi celelalte stele ale cununii, în sfârşit mezinul,

„rămăşiţa―, ca să ai pe cine răsfăţa şi pierde. Devenită mamă, femeia este acum şi

mai mult urmărită de forţele întunericului. Toate împărăţiile balaurului se

coalizează împotriva ei şi a copiilor ei şi realizezi că, de fapt, pe acest pământ

locuim o pustie. Dar pustia ne ajută, aşa cum ne ajută şi aripile de vultur ale lui

Dumnezeu care ne poartă şi ne învaţă să zburăm.

Parte din copii apar, apoi, pe muntele Sionului, printre biruitorii din

ultima bătălie cosmică; parte din ei printre cei martirizaţi din cauza statorniciei

lor în Cuvânt, iar alţii, vai, sunt în mulţimea celor ce se închină Fiarei, pentru că

au preferat idolii lumii. Acesta e supremul vai.

364

După ultimele urgii ale vieţii, după ultimii îngeri care te avertizează, după

ultimul armaghedon în care afli, în sfârşit, de partea cui eşti, vine şi ziua

adevăratului banchet, ziua în care se va face mare risipă de lux pentru toţi cei ce

au iubit simplitatea, pentru toţi cei care au slujit fericirii altora. Iar în acest

„toţi‖, 70 de procente sunt feminine. Că nu degeaba Biserica a fost zugrăvită ca o

femeie: la sluj şi la slujbă o vei întâlni întotdeauna pe adevărata Doamnă.

(„Domnii‖ şi domnişorii pot fi găsiţi mai degrabă pe stadioane, prin baruri, sau

roind la jocurile electronice…).

Adevărata nuntă, însă, adevărata fericire este o judecată. Prin urmare, în

timp ce păzeşti oala pe foc şi la fel ca ea îţi clocoteşte inima de obidă, ia loc puţin

şi judecă: Ce este mai înţelept sub soare, decât a te bucura de clipa prezentă şi a

mulţumi lui Dumnezeu pentru ea? Viaţa este un joc, un joc necinstit sau un joc

frumos. Nu contează cine câştigă aici şi acum, contează doar cum joci.

În fiecare dintre noi şi în copiii noştri creşte, cu fiecare zi, babeta şi

babalâcul de mâine. Ce fetiţă drăgălaşă era ea! Ce băiat înfipt era el! Dar timpul

a trecut mult mai repede decât se credea în zilele acelea sau în ziua nunţii, iar

ultima repriză se joacă pe vreme rea şi fără mari speranţe de egalarea scorului.

Acum, la zenitul vieţii, privind în urmă o copilărie care nu se mai întoarce,

privind în viitor o împărăţie care nu se vestejeşte, poţi, totuşi, să te bucuri,

doamnă, de clipa prezentă, de frumuseţea jocului cinstit. Fie ca această clipă să

rămână gravată în nemurire!

365

**** Die Lieder der Hutterischen Brüder: Gesangbuch darinnen viel und mancherlei

schöne Betrachtungen, Lehren, Vermahnungen, Lobgesänge und

Glaubensbekenntnisse, von vielen Liebhabern Gottes gedichtet und aus

vielen Geschichten und Historien der heiligen Schrift

zusammengetragen, allen frommen Liebhabern Gottes sehr nützlich zu

singen und zu lessen. Scottdale, Pa. : Mennonitisches Verlagshaus,

1914. Reprinted Cayley, AB: Hutterischen Brüdern in Kanada, 1962.

Adams, Roy, The sanctuary Doctrine, Andrews University Press, Berrien Springs, MI,

1981.

Anderson, Roy, A. Unfolding Daniel’s Prophecies, Mountain View, CA: Pacific Press,

1974.

_____________ Unfolding the Revelation: Evangelistic Studies, Pacific Press, Mountain

View, CA, 1953.

Arasola, Kai J. The End of Historicism; Millerite Hermeneutic of Time Prophecies in the

Old Testament; Mimeographed dissertation submitted to the Theological

Faculty of the University of Uppsala for the degree of Doctor of

Theology, Datem Publishing, Sigtuna, 1990.

Beck, Josef. Die Geschichts-Bücher der Wiedertäufer in Oesterreich-Ungarn. Vienna,

1883; reprinted Nieuwkoop: De Graaf, 1967.

Calvin, John, Commentaries on the Book of Prophet Daniel, vol. II, Thomas Myers,

Edinburgh: Calvin Translation Society, 1852

Crozier, O. R. L., Article on the sanctuary, The Day-Star Extra, Feb 7, 1846.

http://www. geocities. com/Athens/Oracle/1388/sanct1. html

Doukhan, Jacques, Le soupir de la terre, Éditions Vie et Santé, Damarie les Lys Cedex,

France, 1993.

Düsterwald, F. Die Weltreiche und das Gottesreich, Freiburg, 1890.

Finegan, J., Handbook of Biblical Cronology, Peabody, 1998.

Flavius, Josephus, (opere complete), Kregel Pub., Grand Rapids, MI, 1981.

Ford, Desmond, Abomination of Desolation in Biblical Eschatology, (1972).

366

____________, Crisis –A Commentary on the Book of Revelation. vol. 1, 2; Newcastle,

CA, 1982.

____________, Daniel, Southern Publishing Association, Nashville, TN, 1978.

____________, Daniel 8:14, The Day of Atonement and The Investigative Judgment, .

Euangelion Press, Casselberry, FL, Washington DC, 1980.

Froom, LeRoy Edwin, The Prophetic Faith of Our Fathers, Vol. II, Washington DC:

Review and Herald, 1948.

Gaebelein, A. C., The Prophet Daniel (New York, 1911).

Garrido, M. Garcia, «Pragmatica sanctio» in NNDI, XIII. Torino, 1966.

Grabbe, Lester L., ―Fundamentalism and Scholarship: The Case for Daniel,‖ în B. P.

Thopson (ed.), Scripture: Meaning and Method: Essays presented to

Anthony Tyrell Hanson for his seventieth birthday, Pickering, North

Yorkshire, 1987.

Haenchen, Ernst, The Acts of the Apostles, Oxford: Basil Blackwell, 1971.

Haskell, Stephen N., The Story of Daniel the Prophet, Advocate Publishing Company,

Berrien Springs, MI, 1903.

_______________ The Story of the Seer of Patmos, Central New England Tract Society,

South Lancaster, Mass, 1906.

Hayward, F., Histoire des Papes, Paris, Payot, 1929.

Hege, Christian şi Christian Neff. Mennonitisches Lexikon. Frankfurt & Weierhof:

Hege; Karlsruhe; Schneider, 1913-1967: II, 117-119 (a study by Johann

Loserth).

Irwin, Mary, The Moon Is Not Enough, Zondervan Publishing, MI, 1996.

Kernbach, Victor, Dicţionar de mitologie generală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,

Bucureşti, 1989.

Kramer, Helmut H., The Seventh-day Adventist Reform Movement, Biblical Research

Institute, Silver Spring, MD, 1988.

Lamparter, Helmut, Die Hoffnung der Christen (Stuttgart, 1967) / Quell, c1967. /

Wuppertal:Aussaat-Verlag; Metzingen : Franz, 1977.

Lăiu, Florin Gh., An Exegetical Study of Daniel 7-9, unpublished MTh OT dissertation,

University of South-Africa, Pretoria 1999, p. 172. Cf. UNISA, OASIS

Library Catalogue, http://oasis. unisa. ac.

za/search/aLaiu%2C+Florin+Gh. /alaiu+florin+gh/-5, -1, 0,

B/exact&FF=alaiu+florin+gh&1, 2

Lăzărescu, G., Italia – Cultura e Civilitá, Seconda edizione riveduta, Editura didactică

şi pedagogică – Bucureşti, 1980.

Leupold, Herbert Carl, Exposition of Daniel, Grand Rapids, Baker Book House, 1975.

367

Mandel, Menahem, Millon Ivri-Romani, Histadrut Hannaşim Haivriiot be-Romania

[nedatat],

Mason, D. R., în R. Adams, . The sanctuary Doctrine, AU Press, Berrien Springs MI,

1981.

Matei, Horia, Mic dicţionar de istorie antică, ED. Albatros, Bucureşti, 1986.

Maxwell, Mervin, God cares, vol. 2, Pacific Press Publishing Association, Hagerstown,

MD, 1985.

Merling, David, To Understand The Scripture – Essays in Honor of William H. Shea,

Institute of Archeology, Andrews University, Berrien Springs, MI, 1997.

Moore, A. Leroy, Theology in Crisis, Corpus Christi, Tex. : Life Seminars, 1980.

Newton, Sir Isaac, Observations Upon the Prophecies of Daniel, and the Apocalypse of

St. John, London: J. Darby and T. Brown, 1733

Nichol, Francis D., The Seventh-day Adventist Bible Commentary, (Washington, D. C. :

Review and Herald Publishing Association) 1978.

Nuňez, Samuel, The Vision of Daniel 8 –Interpretations from 1700 to 1800, Andrews

University Press, Berrien Springs, MI, 1989..

Paulien, Jon, Decoding Revelation's Trumpets: Allusions and the Interpretation of Rev

8:7-12, Andrews University Seminary Doctoral Dissertation Series, vol.

11 (Berrien Springs, MI: Andrews University Press, 1988).

Paxton, Geoffrey, The Shaking of Adventism, Baker Book House, 1779;

Pescani, P., «Pragmatica sanctio pro petitione Vigilii» in NNDI, XIII. Torino, 1966.

Popovici, Euseviu, Istoria bisericească universală, cartea I, vol. II, Tipografia cărţilor

bisericeşti, Mănăstirea Cernica, 1926.

Provonsha, Jack W., A Remnant in Crisis, Hagerstown, Md. : Review and Herald, 1993.

Richli, Alfred, Daniel, [curs în 12 lecţii] Berna, 1977 [tr. anonim, MS dactilo].

Robinson, T., ―Daniel,‖ in Homiletical Commentary (New York, 1892).

Schwenckfeld, Caspar. Corpus Schwenckfeldianorum. Leipzig: Breitkopf & Haertel,

1907-1961.

Shea, William H., „The Prophecy of Daniel 9:24-27‖, în Frank Holbrook (Editor),

Seventy weeks, Leviticus, Nature of Prophecy, Daniel & Revelation

Commitee Series, vol. 3, Biblical Research institute, GC of SDA,

Washington D. C., 1986.

_____________ Selected Studies on Prophetic Interpretation, Daniel & Revelation

Commitee Series, vol. 1, Biblical Research institute, GC of SDA, 1982.

Smith, Uriah, The Prophecies of Daniel and the Revelation, Review and Herald, Battle

Creek, Michigan, 1867.

368

Sozomen, Ecclesiastical History, vii, 19, in A Select Library of Nicene and Post-Nicene

Fathers, 2nd Series, Vol. 2, (ed. Philip Schaff and Henry Wace), The

Christian Literature Company, New York, 1890-1900.

Thopson, P. (ed.), Scripture: Meaning and Method: Essays presented to Anthony Tyrell

Hanson for his seventieth birthday, Pickering, North Yorkshire, 1987.

Tregelles, Samuel. Prideaux, Book of Daniel, 6th ed., Samuel Bagster and Sons London,

1883.

Vuilleumier, Jean, Apocalipsul, Expansion-Armonia, Bucureşti, 1996.

Wackernagel, Philipp. Das deutsche Kirchenlied von der ältesten Zeit bis zu An fang

des XVII. Jahrhunderts. 5 v. Leipzig, 1864-1877. Reprinted Hildesheim:

G. Olms, 1964.

Waterhouse, Douglas, „Why Was Darius the Mede Expunged from History?‖ – in To

Understand the Scriptures (Essays in Honor of William H. Shea), edited

by David Merling, Institute of Archaeology, Andrews University,

Berrien Springs, MI, 1997..

White, Ellen, The Great Controversy, Pacific Press Publishing Association, Mountain

View, CA, 1950. În limba română, Marea luptă (sau Tragedia

veavurilor), Editura „Viaţă şi Sănătate‖, Bucureşti, orice ediţie.

___________ MS 148, in Notebook Leaflets, Elmshaven Library, vol. 2, 1985.

___________ Early Writings, Review and Herald, 1882. În limba română, Experienţe şi

Viziuni, Editura „Viaţă şi Sănătate‖, Bucureşti, orice ediţie.

___________ Selected Messages, vol. 1, Review and Herald, Washington DC, 1958.

White, Arthur L., The Ellen G. White Biography, Vol. 6, The Later Elmshaven Years,

Washington DC: Review & Herald, 1981.

Wiswedel, Wilhelm. "Oswald Glait von Jamnitz. " Zeitschrift für Kirchengschichte

(1937): 550-564.

Zieglschmid, A. J. F. Die älteste Chronik der Hutterischen Brüder: Ein Sprachdenkmal

aus frühneuhochdeutscher Zeit. Ithaca: Cayuga Press, 1943.

***

*** Catholic Encyclopedia, online edition, http://www. newadvent. org/cathen

*** ―Consensus Document‖, sanctuary Review Committee, 1980, în Frank Holbrook,

Doctrine of the sanctuary, BRI, Old Clumbia Pike, Silver Spring MD,

1989.

*** Corpus Juris Civilis, nona editio, Lutetiae Parisiorum, apud A. Cotelle,

Bibliopolam, M DCCC LXXIII.

*** Dicţionar enciclopedic de iudaism, (tr. Viviane Prager, C. Litman, Ţicu Goldstein),

Editura Hasefer, Bucureşti 2000.

369

*** Istoria universală (– tr. din rusă), vol. III, p. 257, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1960.

*** The Journal of Adventist Theological Society, vol. 9, 1-2, 1998.

*** Questions On Doctrine, Review and Herald Publishing Association, Washington, D.

C. 1957.

*** Semnele timpului, revistă de cultură spirituală şi perspective biblice, Editura Viaţă şi

Sănătate, August 1991 (7) şi numerele următoare, până în decembrie.

2002.

*** Seventh-day Adventist Bible Commentary, Review and Herald, în Logos Bible

Software, v. 2. 8b, © 1995, 1996, Logos Research Systems, Inc.

*** SPECTRUM, The Journal of the Association of Adventist Forums, Takoma Park,

MD, March 1980 et al.

*** The Westminster Dictionary of Church History. Edited by Alan Richardson & John

Bowden. Westminster Press. 1983.

***The Mishnah, (transl. Jacob Neusner), Yale University Press, New Haven and

London, 1988.

370

Lista abrevierilor

Versiuni biblice

ASV American Standard Version 1901

BBE The Bible in Basic English 1949 / 1964

BHS Biblia Hebraica Stuttgartensia

BNT BibleWorks NT (NA 27)

BOR Versiunea Bisericii Ortodoxe Române

CNS Versiunea Cornilescu

DBY The Darby Bible 1884/1990

DRA The Douay-Rheims American Ed. 1899

ESV English Standard Version 2001

FBJ French Bible Jerusalem

GNV Geneva Bible 1599

HNT Salkinson-Ginsburg Hebrew NT

IEP NVB San Paolo Edizione 1995

JPS Jewish Publication Society OT 1917

LBA La Biblia de las Americas 1986

LND La Nuova Diodati 1991

LSG French Louis Segond 1910 with codes

LXX Rahlf‘s Septuagint

NAB The New American Bible

NAS New American Standard Bible 1977

NAU New American Standard Bible 1995

NEG Nouvelle Édition Geneve 1979

NIB New International Version (BR)

NIV New International Version 1984 (US)

NJB The New Jerusalem Bible

NKJ New King James Version 1982

NLT New Living Translation

NRS New Revised Standard Version 1989

NRV La Sacra Biblia Nuova Riveduta 1994

R60 Spanish Reina Valeria Revised 1960

371

R95 Spanish Reina Valeria Update 1995

RSV Revised Standard Version 1952

RWB Revised Webster Update 1995

TH Traducerea greacă a lui Theodotion

TNK JPS Tanakh 1985

TOB Trad. Oecuménique de la Bible 1988

VUO Online Bible Vulgate

WEB The Webster Bible 1833

WTT BHS Hebrew Old Testament ed. 4

YLT Young‘s Literal Transl. 1862 /1898

Alte abrevieri

AZS Adventist* de Ziua a Şaptea

BDB Brown-Driver-Briggs Lexicon

BRI Biblical Research Institute

CARD Centrul Adventist de Resurse şi Documentare (Cernica, Bucureşti)

CBAZS Comentarii Biblice AZS

CG Conferinţa Generală

DA Desire of Ages

DARCOM Daniel & Revelation Commitee

EGW Ellen Gould White

GC Great Controversy

GC General Conference (of SDA)

JATS Journal of ADvs. Theological Society

MT Masoretic Text

NT Noul Testament

QD Questions on Doctrine

SDA Seventh-day Adventist(s)

SDA-BC SDA Bible Commentary

TWOT Theological Word Book of the OT (=BDB)

VT Vechiul Testament

372

to

..\To Prof Davidson.doc

Dragă Gabi, Ai dreptate că punctul meu de vedere ar fi dificil de asimilat pentru unii.

Dar înţelegerea mea nu este absolut originală, fiindcă sunt teologi AZS care îmi

împărtăşesc opiniile, sau cel puţin parte din ele. Deasemenea, o parte din

studenţi sau alţi tineri ori intelectuali au apreciat. Principala piedică în

înţelegerea mai armonioasă acestui subiect este presupoziţia fundamentalist-

literalist-inerantistă pe care ne clădim toată exegeza şi argumentarea cu Biblia şi

cu EGW. Nu puţini dintre cei care au cunoştinţă teoretică de o mai bună teologie

a inspiraţiei, când abordează practic subiectele biblice şi EGW, nu îndrăznesc să

depăşească litera – sau mai precis, acele litere pe care s-au obişnuit să le

venereze, în timp ce alte litere deasemenea biblice sau din EGW sunt ignorate,

eludate sau chiar combătute. Ţi-am trimis în ataş un capitol din cartea pe care

urmează s-o public. Te rog să-l citeşti cu atenţie.

Referitor la fraţii de la White Estate, convingerea mea (din experienţă)

este că sunt oameni serioşi, care iubesc Biserica şi Mărturiile, dar competenţa lor

este de cele mai multe ori limitată la custodia, clasificarea, catalogarea şi

promovarea scrierilor EGW. Dincolo de aceasta, s-au specializat în a apăra

persoana şi scrierile EGW, ceea ce este un lucru foarte bun. Dar din nefericire,

nu au o experienţă profundă în cercetarea critică a Scripturii şi a EGW şi se tem

să depăşească formularea doctrinală stabilită. O asemenea atitudine este bună în

vederea conservării doctrinei noastre, dar în acelaşi timp este o piedică în calea

progresului cercetării. Eu nici nu pretind de la custozii White Estate să-mi dea

explicaţii care să armonizeze tot ce a spus EGW. Pentru aceasta ar trebuie să

existe cercetători în domeniu (şi există), şi anume cercetători critici, nu

cercetători doar apologeţi.

Referitor la citatul din EGW în discuţie, răspunsul de la White Estates este

tipic pentru apologet. Când vrei să aperi o poziţie, te dai peste cap şi găseşti

soluţii. Dar întrebarea este, dacă asta a vrut EGW să spună.

Still bearing humanity, He ascended to heaven, triumphant and victorious. He has taken the blood of the atonement into the holiest of all, sprinkled it upon the mercy-

373

seat and His own garments, and blessed the people. Soon He will appear the second time to declare that there is no more sacrifice for sin. {ST, April 19, 1905 par. 4}

Eu înţeleg că ea se referă la înălţarea lui Iisus şi la efectele imediate ale

Jertfei Lui ispăşitoare: imaginhea stropirii chivotului este preluată din Lev 16,

totuşi aici ea nu o aplică la Judecata de cercetare, ci foloseşte această imagine cu

semnificaţia că jertfa Lui satisface dreptatea legii divine. Ca dovadă, ea adaugă şi

altă imagine (a stropirii hainelor cu sânge), care nu aparţine liturgicii din

Lev 16, ci este probabil o aplicaţie creştină a unei metafore biblice clasice (Is

63:3; Ap 19:13). În Biblie, metafora stropirii hainelor cu sânge trimite la călcarea

în picioare a vrăjmaşilor (Edomul, ultima generaţie nepocăită etc.). Dar unii

folosesc convenţional metafora aceasta în sensul că Iisus la Cruce „a călcat

teascul‖, a călcat peste Sine Însuşi: „Eu singur am călcat în teasc şi nu era nimeni

cu Mine‖. Această aplicaţie, care nu are nici o legătură cu mesajul lui Isaia, dar

care, scoasă din context, poate fi folosită şi ca ilustraţie creştină a Jertfei lui

Iisus, este folosită de EGW în sens creştin aici. Aminteşte-ţi că şi alţi scriitori

Biblici folosesc diverse citate biblice, nu în mod exegetic, ci ca aplicaţii

convenţionale, ca nişte ilustraţii (e. g. în primele capitole din Matei). Iar expresia

„şi a binecuvântat poporul‖ este preluată din teologia millerită, unde imaginea

ieşirii pontifului din Sanctuar, la încheierea slujbei de Yom Kippur, este asociată

cu binecuvântarea aaronică. Milleriţii credeau că Iisus, la 22 oct. 1844 va ieşi din

sanctuar ca să binecuvânte poporul. EGW preia această imagine şi o aplică la un

eveniment trecut (evident nu se mai poate referi la venirea Domnului aici), cel

mai probabil, la revărsarea Duhului Sfânt, cea mai mare binecuvântare pe care a

dat-o Iisus după ce S-a înălţat (această teologie este bine documentată în NT).

Ultima frază este un ecou la ultimul verset din Evrei 9. În acest context, referirea

EGW la intrarea în Sfânta Sfintelor, nu se poate referi decât la un fapt imediat

următor Înălţării lui Iisus, pentru următoarele motive: 1. Autoarea se referă la această intrare în Sfânta Sfintelor, imediat

după referirea la înălţare, fără nici un element intermediar. Dacă

ea s-ar fi referit aici la Judecata de cercetare, ar fi fost normal ca

înainte de menţionarea Sf Sfintelor să se fi referit la slujba

îndelungată a lui Iiss din Sfânta. Dar nu o face.

2. Toate celelalte afirmaţii din context, afară de ultima frază, se

concentrează în jurul evenimentului Înălţării.

3. EGW mai face asemenea afirmaţii, pe care le pune în legătură cu

Evrei 9-10. De exemplu:

«The sacrificial service that had pointed to Christ passed away;

but the eyes of men were turned to the true sacrifice for the sins of

the world. The earthly priesthood ceased; but we look to Jesus, the

374

minister of the new covenant, and "to the blood of sprinkling, that

speaketh better things than that of Abel [vezi Evrei 12:24]." "The

way into the holiest of all was not yet made manifest, while as

the first tabernacle was yet standing: . . . but Christ being

come an high priest of good things to come, by a greater and

more perfect tabernacle, not made with hands, . . . by His own

blood He entered in once into the holy place, having obtained

eternal redemption for us." [Hebrews 12:24; 9:8-12]. DA

1898:166 http://www.egwtext.whiteestate.org/cgi-bin/egw2html?C=18059584&K=053848022310904281 «There daily the blood of slain lambs had been offered, pointing

forward to the Lamb of God. There, Jehovah had revealed his

presence in the cloud of glory above the mercy-seat. There rested

the base of that mystic ladder connecting earth with Heaven,

[Genesis 28:12; John 1:51.]--that ladder upon which angels of

God descended and ascended, and which opened to the world the

way into the holiest of all [vezi Evrei 9:8]. » GC 1888, 1911:18

http://www.egwtext.whiteestate.org/cgi-bin/egw2html?C=28911118&K=053848022310904281 «Christ, our Advocate with the Father, knows how to sympathize

with every soul. To those who receive Him as their Saviour, He

gives power to become sons and daughters of God. His life of

perfect freedom from sin has prepared the way for us; through

Him the entrance into the holiest of all is made manifest [cf.

Evrei 9:8 KJV].» TM 1923: 485-86

http://www.egwtext.whiteestate.org/cgi-bin/egw2html?C=89514219&K=053848022310904281 «When Christ uttered the cry, "It is finished," he knew that the

battle was won. As a moral conqueror, he planted his banner on

the eternal heights. Was there not joy among the angels? Not a son

nor a daughter of Adam but could now lay hold on the merits of

the spotless Son of God, and say: "Christ has died for me. He is

my Saviour. The blood that speaketh better things than that of

Abel has been shed. The way into the holiest of all has been

made manifest."» YI 21 June 1900.

http://www.egwtext.whiteestate.org/cgi-bin/egw2html?C=150093766&K=053848022310904281 «All is terror and confusion. The priest is about to plunge his knife

to the heart of the victim, but the knife drops from his nerveless

hand, and the lamb, no longer fettered, escapes. At the moment

375

that the expiring Saviour exclaimed, "It is finished," an unseen

hand rent the veil of the Temple from the top to the bottom. Thus

God said, "I can no longer reveal My presence in the Most Holy

Place." Type had met antitype in the death of God's Son. The

Lamb of God, slain from the foundation of the world, is dead. The

way into the Holiest of all is laid open. A new and living way,

which has no veil between, is offered to all [vezi Evrei 10:19-

20]. From henceforth all may walk in this way. No longer need

sinful, sorrowing humanity await the coming of the high

priest. It was as if a living voice had spoken to the worshipers:

There is now an end to all sacrifices and offerings. The Son of

God has come according to His word, "Lo, I come: in the volume

of the book it is written of Me, I delight to do thy will, O My God"

[Psalms 40:8]. "Behold the lamb of God, which taketh away the

sin of the world" [John 1:29]. « MR 12/999:1990: 416-17. http://www.egwtext.whiteestate.org/cgi-bin/egw2html?C=173452143&K=053848022310904281

Sper ca aceste rânduri să te lumineze.

Cu simpatie,

FL

From: Gabriel Adam [mailto:g_adam2003@yahoo.com]

Sent: Monday, February 23, 2009 9:43 AM

To: Florin Laiu

Subject: feedback

Frate Laiu,

Va multumesc pentru raspuns. Inteleg explicatia dvs si cred ca lucrurile

intradevar pot fi intelese si asa. Ma tem insa ca acest mod va fi greu asimilat de

multi. Mie nu imi este greu, insa intotdeauna ma gandesc la ce a dorit sa spuna

autorul cand a scris ceva. Imi e tipic sa ma gandesc , ce ar intelege un om care nu

stie despre doctrina sanctuarului cand ar citi un citat. Sau de fiecare data cand

intalnesc un citat aparent contradictoriu cu ce cred sa il armonizez spiritual? E

posibil ca si aceasta sa fie varianta corecta si nu o consider deloc fortata. E un alt

mod de intelegere.

Inainte sa va scriu dvs, am scris si la White Estate. Raspunsul a venit extrem de

376

repede, mult mai repede decat ma asteptam din partea lui William Fagal. Ideea

centrala este urmatoarea, si nu este o intelegere deloc spirituala. O parte din

raspunsul lui este :

The statement you quoted does not say that Jesus went into the holiest

of all when He ascended to heaven. Rather, it says that by 1901, when

Mrs. White first published this, Jesus had already taken the blood of the

atonement into the holiest of all. Her statement does not mention the

time when He did this, only that it was something He had already done

by then.

Aceasta e prima explicatie la care m-am gandit si eu, insa nu eram

sigur. Totusi daca fiecare intelegem altfel cuvintele unui profet e foarte

mare probabilitatea ca la un moment dat unii sa se insele.

Inca odata va multumesc pentru raspuns, si va rog sa ma iertati pentru

feedback-ul nu foarte scurt. M-am gandit ca merita sa va prezint si

raspunsul de la White Estate.