Om şi Animal. Sau pentru cine bate clopotul din Atri1

Oana Pirneci

„Nu fii om!”2 Nu ştiu dacă îndemnul lui Arthur Schopenhauer (1788-1860) aveamenirea de a-i transmite câinelui său să fie ceea ce este, sau

era doar o atenţionare privind firavadelimitare dintre om şi animal, şi prinurmare, uşurinţa cu care îi putea ieşi dingraţii. Desigur, dacă ne ducem la textulVechiului Testament afirmaţia filosofului ar puteafriza absurdul, căci în lumea populată deanimale „[...]pentru Adam nu s-a găsit ajutorde potriva lui” (Geneza:II:20), însă odată ceDumnezeu a făcut Femeia, relaţia dintre om şi

animal pare a fi fost clar definită: “creşteţi şi vă înmulţiţi şiumpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării,peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toatevietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!”(Geneza:I:28). Lucrurile nu sunt însă, nici pe departe, atât desimple...

Un pacient speriatSursa: Revista Ilustraţiunea Română, 1934, An VI, Nr. 14, p. 7

„Patru picioare bine, două picioare mai bine!”3

În discursul filosofic, definirea relaţiei dintre om şi animalimplică obţinerea răspunsului la cel puţin următoarele întrebări:1 Se face referire la poemul Clopotul din Atri (The Bell of Atri) al poetuluiamerican Henry Wadsworth Longfellow (1807-1882) publicat în volumulPovestiri dintr-un lan la margine de drum (Tales of a Wayside Inn) apărut în anul1863.2 Apud Irvin Yalom (2010).3 Vezi George Orwell (1992).

„există nişte deosebiri calitative între oameni şi alte animale,sau totul este o chestiune de cantităţi şi balanţă?”, „există unsingur lucru fundamental pe care toţi oamenii îl au, sau există ovarietate de calităţi inegal distribuite? Şi, cel mai important,natura umană este intrinsec bună, rea sau neutră?” (Ruse, 2005,402).

Textele care se încadrează în perspectiva tradiţionalistăasupra relaţiei dintre om şi animal şi care aparţin unorgânditori precum Platon (427 î. Hr. – 347 î. Hr.), Aristotel (384î. Hr. – 322 î. Hr.) sau Toma d΄Aquino (1225-1274), susţin căanimalele au fost create doar pentru a servi satisfaceriinevoilor umane (Livingston, 2001); argument susţinut şi de faptulcă în Spirala Existenţei locul omului este în fruntea lumiiorganice, imediat după Dumnezeu şi îngeri (Ruse, 2005, 401).

Pentru Platon (427 î. Hr. - 347 î. Hr.), omul se distingefundamental de celelalte creaturi prin capacitatea sa raţionalăde a percepe Formele (Ruse, 2005, 402) şi afirmă în DialogulTheaitetos faptul că: „şi oamenii şi sălbăticiunile (thêria) potpercepe anumite lucruri imediat după naştere, este vorba despretoate acele impresii (pathêmata) care ajung la suflet prinintermediul trupului. Dar reflecţiile (analogismata) cu privire laexistenţa (ousia) şi utilitatea acestora aparţin doar acelorfiinţe care (hois an) le dobândesc cu dificultate de-a lungultimpului, prin multă muncă şi educaţie (paideia)” (apud Sorabji,2001, 11). Ulterior, Aristotel (384 î.Hr. -322 î. Hr.) traseazăclar distincţia dintre om şi animal refuzându-le acestora dinurmă raţiunea (logos), capacitatea de a produce raţionamente(logismos), gândirea discursivă (dianoia, nous), facultateacontemplaţiei (nous) şi abilitatea de a ajunge să aibă convingeri(doxa) (Sorabji, 2001,12): „un aspect particular diferenţiazăomul de celelalte animale, şi anume acela că omul singur estecapabil să aibă percepţia binelui şi a răului, a ceea ce estedrept şi nedrept, coroborarea tuturor acestor sentimente fiindaceea care asigură formarea unei familii şi a unui oraş”(Aristotel, apud Livingston, 2001, 8). Cât priveşte existenţa şinatura sufletului animalelor, problematică pe care filosoful nu a

2

ezitat să o abordeze, Adam Morton (2005, 37) subliniază faptul că„pentru Aristotel, sufletele sunt moduri generale de funcţionare.O plantă va avea suflet pentru că acesta îi asigură hrănirea şireproducerea; sufletul unui animal va asigura capacitateaacestuia de a se mişca şi de a simţi, iar cel al unei persoane,capacitatea de a gândi”. Prezentat ca „mod general defuncţionare” sufletul nu este separat de corp şi prin urmare, nueste eliberat de distrugere; însă în De anima iii 5, filosoful facedistincţia între „minte activă” şi „minte pasivă”, iarperisabilul va deveni, parţial, etern, pentru că în accepţiuneafilosofului, „mintea activă” este un atelier de meşteşuguri careîşi câştigă imortalitatea prin actul creaţiei ideatice (Shields,2011). Relaţia asimetrică (prin produs) om – elemente ale naturiieste transpusă, în acest context, la nivelul relaţiilorinterumane. În ceea ce priveşte însă relaţia om - animal, înviziunea aristoteliană, întreaga discuţie a existenţei animalelorse reduce la o singură dimensiune, care totodată ar trebui săreprezinte raţiunea de a fii a animalelor: aceea de a asiguramâncare şi „alte tipuri de sprijin în viaţă” omului (Rachels,2005, 19). Să nu neglijăm însă faptul că pentru Aristotel,această relaţie ierarhică nu implică negarea coabitării omului şianimalului pe acelaşi continuum al existenţei (Rachels, 2005;Mihăilescu, 2013).

Şi Toma d΄Aquino (1225-1274), o altă personalitate marcantăce susţine orientarea tradiţionalistă, eliberează fiinţa umană deorice datorie morală faţă de animale, argumentând că„[...]singurul nostru motiv de a evita cruzimea faţă de animaleeste riscul extinderii obiceiurilor nemiloase în comportareanoastră faţă de oameni” (apud Singer, 2005, 37). În acest context,pare aproape inutil să mai subliniem faptul că în Evul Mediu,superioritatea fiinţei umane faţă de animal este o realitate cenu suportă nuanţe şi, după cum aminteşte Vintilă Mihăilescu(2013, 107-108), „[...] în Europa medievală, creşterea animalelorde casă, în afara celor destinate hranei sau muncilor domestice,era puternic descurajată de autorităţile ecleziastice. Mai mult,relaţia mai strânsă a unor bătrâni sau săraci cu ceea ce astăzi

3

am numi „animale de companie” era văzută nu doar ca expresie aunei promiscuităţi condamnabile, ci şi ca degradantă pentrustatutul de om – atunci când nu devenea de-a dreptul o dovadă aîntovărăşirii cu diavolul în procesele de vrăjitorie”.

În Epoca Luminilor, viziunea tradiţionalistă capătă o nouădimensiune, ca urmare a teoriei animalelor – maşini elaborată deRené Descartes (1596-1650) (Julia, 2009, 23). Conform proprieiteorii, pentru filosoful francez animalele nu sunt decât simplemecanisme, ceasuri care ticăie până la epuizare, lipsite nu doarde raţiune, ci şi de capacitatea de a avea emoţii (Branham, 2005;Singer, 2005; Williamson, 2005): „văzând că un câine este făcutdin carne poate crezi că tot ceea ce este în tine există şi încâine. Dar nu observ nicio capacitate intelectuală în câine, şiprin urmare cred că nu poate fi găsit nimic în câine care săamintească de lucrurile pe care le recunosc într-o minte”(Descartes, 1996, 77, apud Branham, 2005, 1). Voltaire (1694-1778)nu împărtăşea însă opinia dominantă şi a găsit de cuviintă să-şiironizeze contemporanii folosindu-se chiar de argumentulacestora: „răspundeţi, mecaniciştilor, chiar credeţi că natura adotat animalul cu toate aceste organe de simţ pentru ca el să nusimtă nimic?” (apud Mihăilescu, 2013, 117).

Un secol mai târziu, Charles Darwin (1809-1882) avea săsusţină originea comună a expresiilor emoţionale la om şi animal.Totuşi, nu trebuie neglijată menţiunea celebrului naturalist:„[...] este însă remarcabil că unele, care sînt cu siguranţăînnăscute, necesită practică din partea individului înainte de afi executate în mod deplin şi perfect, de exemplu plânsul şirâsul” (Darwin, 1967, 201).

Pe de altă parte, dezvoltarea superioară a capacităţilorintelectuale ale omului, este analizată de Charles Darwin (1967,494) din perspectiva principiului utilităţii acestora înexistenţa de zi cu zi a indivizilor: „[...] intelectul trebuie săfi fost de cea mai mare importanţă pentru el, chiar într-operioadă foarte îndepărtată, deoarece îi dădea posibilitatea săinventeze şi să folosească vorbirea, să producă arme, unelte,

4

curse etc., prin care, cu ajutorul obiceiurilor sale sociale, ela devenit foarte de demult cea mai dominantă dintre fiinţe”.

Revenind la orientarea tradiţionalistă, remarcăm faptul căşi pentru Immanuel Kant (1724-1804) lipsa raţiunii şi aconştiinţei de sine reprezintă elementele care împiedică accesulanimalelor la statutul de scopuri în sine, existenţa lor neefiinddecât un mijloc pentru satisfacerea nevoilor umane. În Antropologiadin perspectivă pragmatică (1978, 127), filosoful înclină definitivbalanţa puterii în favoarea fiinţei umane atunci când afirmă că:„faptul că omul are conştiinţa conceptului de ego îl ridicăincomensurabil deasupra tuturor vieţuitoarelorpământului...Datorită acestui fapt, el este o persoană...este ofiinţă care...este cu totul diferită de lucruri asemenea animaleloriraţionale pe care le poate stăpâni şi conduce după propriavoinţă” (apud Branham, 2005, 2). Aceeaşi conştiinţă de sine şiexistenţa respectului, „singurul sentiment moral” (Kant, 1788,apud Julia, 2009, 212) îl determină pe autorul Criticii raţiunii practicesă definească omul ca singură fiinţă morală, căreia îi poate fiatribuită o datorie morală faţă de animale numai în măsura încare comportarea sa faţă de acestea poate anticipa un tiparcomportamental în relaţia ei cu semenii. Teorie definită drept„perspectiva datoriei indirecte” (Rachels, 2005).

Pentru filosofi precum Friedrich Nietzsche (1844-1900) sauThomas Hobbes (1588-1679), nu raţiunea reprezenta apanajulfiinţei umane şi principala deosebire dintre om şi animal, cicapacitatea acesteia de a comunica, cu un rol definitoriu înconstituirea societăţii umane (Livingston, 2001, 8). Argumentsusţinut de altfel şi de Dale Peterson (2011, 82): „una dintrevictoriile de a fii om este abilitatea noastră fără egal de afolosi un limbaj simbolic complex, care ne facilitează ocomunicare rapidă, volubilă, şi câteodată fluentă despre problemede ordin moral”. Autorul citat atrage totuşi atenţia asupra unuiaspect deosebit de important, şi anume, că „sistemul nostrugeneral de moralitate nu este în mod deosebit produsulinteligenţei noastre ridicate sau raţiunii noastre cultivate sauchiar a abilităţii noastre de a manipula cuvinte. Nu ne comportăm

5

în moduri bune sau rele pentru că ascultăm de nebunia sau deînţelepciunea vocilor noastre exterioare, ci mai degrabă pentrucă ascultăm de nebunia şi înţelepciunea vocilor noastreinterioare: acele dorinţe şi înclinaţii încorporate, prinintermediul vechilor procese de evoluţie, în părţile emoţionaleale creierului nostru.[...] Prin urmare, acestea sunt părţi pecare le avem în comun cu un număr mare de alte animale”(Peterson, 2011, 82).

Acest întreg discurs filosofic care subordonează intereseleanimalelor celor ale oamenilor (Livingston, 2001) şi carelegitimează superioritatea fiinţei umane prin negarea capacităţiicognitive, a conştiinţei de sine şi a limbajului la animale;constituie obiectul a aceea ce Richard D. Ryder, psiholog deorigine britanică, a definit în 1970 ca fiind „speciism”(speciesism) (Rachels, 2005, 21). Desigur că în prezent, ca urmarea evoluţiei spectaculoase a unor discipline precum etologiecognitivă, psihologie comparată, neuroştiinţă cognitivă, geneticăevoluţionistă, lingvistică ş.a. (Jamieson, 2005; Westling, 2010),capacităţile enunţate anterior şi considerate de către filosofiapanajul fiinţei umane, nu le mai sunt negate animalelor,întrucât „vorbirea şi cunoaşterea specific umane s-au dezvoltattreptat din gesturi şi din anumite vocalizări primitive pe carele-am avut în comun cu alte primate, luând forme tipic umaneîntr-un soi de co-dezvoltare cu crearea uneltelor sub formă defulgi de nea, cu cooperarea în activităţi de culegere a hranei şivânat, şi cu comportamente culturale precum pictura şi sculpturaşi muzica” (Kenneally, 2007, apud Westling, 2010, 176). Cu toateacestea, nici întrebarea retorică a lui Jacques Derrida (1996,116-117), nu şi-a pierdut actualitatea: „[...] Desigur, dacăcineva defineşte limbajul în aşa manieră încât să corespundă doarpentru ceea ce noi numim om, ce mai rămâne de spus? [...]” (apudWestling, 2010, 175-176).

Refuzul reprezentanţilor viziunii tradiţionaliste de aatribui capacităţi emoţional - cognitive şi de limbaj animalelor,nu este însă totuna cu lipsa existenţei acestora la animale, şiatunci, de dragul unui exerciţiu de imaginaţie ne putem adresa

6

următoarea întrebare: care ar fi atitudinea animalelor faţă depropria existenţă într-un astfel de context? Un răspuns poate ficel sugerat de George Orwell (1992, 7-8):

„deci, tovarăşi, care este natura acestei vieţi a noastre?Să privim lucrurile în faţă: vieţile noastre sînt mizere,pline de trudă şi scurte. Ne naştem, primim exact atâtahrană cât să nu murim, iar aceia dintre noi care sîntcapabili s-o facă, sînt obligaţi să muncească până la ultimafărâmă de energie; şi, în clipa când foloasele pe care leaducem se sfârşesc, sîntem măcelăriţi cu o cruzimeînfiorătoare. [...] Viaţa unui animal înseamnă mizerie şisclavie: iată adevărul curat”.

La polul opus, utilitariştii refuză argumentul raţiunii caprincipal criteriu pentru adoptarea unei conduite morale faţă deanimale, astfel că Jeremy Bentham (1748-1832) pledează pentru„includerea directă a intereselor animalelor în gândirea noastrăetică”. Cei doi promotori ai utilitarismului, Jeremy Bentham şiJohn Stuart Mill (1806-1873), îşi fundamentau discursul peasumpţia că în esenţă, moralitatea reprezintă încercarea de apromova fericirea şi de a preveni suferinţa, susţinând că nuexistă niciun motiv pentru care preocupările ce ţin de moralitatesă fie reduse la suferinţa umană (Rachels, 2005, 20). De aceea,în lucrarea O Introducere la Principiile Moralităţii şi Legislaţiei (1781), JeremyBentham tratează problema „speciismului” prin comparaţie curasismul şi susţine că:

„alte animale, care, în virtutea faptului că interesele le-au fost neglijate ca urmare a insensibilităţii juriştilorantici, stau decăzute în clasa lucrurilor. ... A trecut ziua, măîntristează să spun că în multe locuri încă nu a trecut, încare cea mai mare parte a speciilor, sub denumirea desclavi, a fost tratată...pe picior de egalitate cu manieraîn care...animalele încă sunt tratate. Va veni ziua în carerestul creaţiei animale va dobândi acele drepturi careniciodată nu le-ar fi putut fi refuzate dacă nu se apela latiranie. Francezii au descoperit deja că negreala pielii nureprezintă un motiv pentru care o fiinţă umană ar trebui săfie abandonată, în lipsa unei compensaţii, capriciilor unuitorţionar. Poate că într-o bună zi vom recunoaşte că numărul

7

picioarelor, vilozitatea pielii, sau capătul lui os sacrum,reprezintă motive la fel de lipsite de fundament pentru aabandona aceluiaşi destin o fiinţă care simte. Ce altceva artrebui să marcheze distincţia insurmontabilă? Estecapacitatea de a gândi, sau poate, capacitateadiscursivă?...întrebarea nu este, Pot gândi? şi nici, Potvorbi?, ci Pot suferi? (apud Gruen, 2012, 5).

Considerarea animalelor strict din perspectiva utilităţiiacestora pentru existenţa fiinţei umane, a reprezentat şi pentruCharles Darwin (1809-1882) unul din cele două mari eşecuri moraleale umanităţii; celălalt era sclavia (Rachels, 2005, 20). Deşi nupoate fi contestat faptul că apariţia lucrării Originea speciilor(1859) a stat la baza consolidării unei noi direcţii în discursulprivind natura umană şi relaţia dintre om şi animal, abia în 1975,odată cu apariţia lucrării Animal Liberation a lui Peter Singer,subiectul statutului moral al animalelor a căpătat cu adevăratamploare (Livingston, 2001; Rachels, 2005; Peterson, 2011; Gruen,2012; Mihăilescu, 2013).

Care să fie însă motivul îndârjirii cu care omul şi-a apărat(şi, de ce nu, continuă să-şi apere) statutul de unică fiinţămorală şi stăpânitor al întregii naturi?

Poate că aşa cum afirma Desmond Morris (2008, 282),răspunsul poate fi găsit în definirea animalităţii noastre ca„călcâi al lui Ahile”, întrucât „urcuşul nostru pe culmea cea maiînaltă este povestea îmbogăţirii rapide şi, ca toţi nouveaux riches,suntem foarte sensibili în legătură cu originea noastră”. Şi deaici, „[...] aceeaşi societate care preconizează bestialitatea înpat este şi cea care sfârşeşte până şi cea mai mică urmă de păr,de animalitate de pe piele, condamnă ca pe tot atâtea crimemirosurile, ne vrea bine frecaţi cu piatră ponce, bine curăţaţi,aproape sterilizaţi” (Bruckner, 2011, 242).

Acceptăm teoria evoluţionistă (Darwin, 2007), însă rămânemfascinaţi de „mobilurile superioare” (Morris, 2008) şi necomplacem în a găsi „lucruri care depăşesc cu mult capacităţileanimalelor, ca matematica avansată, dar ne este foarte greu săgăsim presupusa delimitare în sine” (Sorabji, 2001, 93). Am ieşit

8

la lumina soarelui şi ne mai uităm înapoi la focul dinpeşteră?...

Problema sensului existenţei. Sau despre legătura dintre om şianimal

J. M. Coetzee surprinde într-un stil aparte felul în careexistenţa umană se întrepătrunde cu cea a animalelor. În romanulDezonoare (2006), personajul principal, David Lurie, este unprofesor universitar care în urma unei aventuri amoroase cu ostudentă, cade în dizgraţia conducerii universităţii şi estesuspendat din activitate. Întâlnirile cu comisia de etică şi„şfichiuirile” morale ale colegilor din universitate, îldetermină să plece într-o călătorie a redescoperirii, cudestinaţia într-un colţ prăfuit din Africa de Sud, (încă) neatinsde binefacerile civilizaţiei, unde locuia unicul său copil, LucyLurie. La finalul călătoriei îl aşteaptă însă o viaţă dominată delegea supravieţuirii celui mai puternic, o viaţă dură, specificăAfricii primitive, pe care David nu o poate înţelege, dar pe carefata lui şi-a ales-o, şi în care trăieşte cultivând cereale şidin câştigul pensiunii pentru câini:

„Asta este singura viaţă posibilă. Cea pe care o împărţim cuanimalele.[...] – Lucy, draga mea, nu te supăra! Da, recunosc, acestae modelul de viaţă corect. Cât despre animale, pe legea mea,trebuie să ne purtăm frumos cu ele. Totuşi, să nu pierdemsimţul realităţii. Ne aflăm pe o altă treaptă a creaţieidecât animalele, nu neapărat superioară, dar diferită”(Coetzee, 2006, 86).

Africa fetei lui îi va arăta cât de diferiţi suntem în neputinţă,dar ca fiinţe, iar nu ca aparţinători ai unei categorii (om) saualta (animal), şi îşi va (re)defini sensul existenţei lucrând caajutor într-un adăpost pentru animale în care, în mod ironic,asistă la omorârea, nu la recuperarea acestora. În final, tatălşi fiica vor ajunge să trăiască nu doar împreună cu câinii, ciasemeni lor: „cu nimic. Fără cartele, fără arme, fărăproprietăţi, fără drepturi, fără demnitate” (Coetzee, 2006, 228).

9

Argumentul unui continuum al existenţei în diada om - animaleste avansat şi de Maurice Merleau-Ponty (1908-1961),reprezentant de seamă al fenomenologiei, care în cadrullecturilor Nature, ţinute în anii 1959-1960, susţine că doar încondiţiile acceptării şi cunoaşterii originii noastre ca specie,putem avea reprezentarea a ceea ce suntem în prezent (apudWestling, 2010, 173). Cu atât mai mult cu cât nici în prezent, caurmare a îndelungatelor influenţe civilizatoare, omul nu diferăfundamental de strămoşii săi primitivi. Idee în jurul căreia RenéDubos (1968, 74-75) şi-a construit lucrarea So human an Animal. Howwe are shaped by surroundings and events:

„Chiar şi în mediul său protejat omul modern continuă să fiesub influenţa forţelor cosmice aşa cum era atunci când trăiagol în contact direct cu natura. [...] În evenimenteleobişnuite din viaţa de zi cu zi, omul continuă săreacţioneze fiziologic, în prezenţa creaturilor străine, şiîn mod special în cea a competitorilor umani, ca şi cum arfi în pericol de a suferi un atac fizic din partea acestora.Răspunsul de tipul luptă sau fugi, cu toate manifestărilespecifice de ordin biochimic, hormonal şi altele asemenea,este o moştenire din vremea când supravieţuirea omuluiprimitiv care se întâlnea cu un animal sălbatic sau cu unstrăin, depindea de abilitatea sa de a-şi mobilizamecanismele corpului care îi permiteau fie să se angajeze înluptă corp la corp, fie să fugă cât de repede putea” .

Nu încape îndoială că existenţa umană este una petrecută întovărăşia animalelor. Uneori ca urmare a unei decizii asumate,alteori dintr-un moft sau o întâmplare, şi demulte ori, din necesitate. Indiferent însă decum ajungem să stabilim această legătură,realitatea este că în mai mult de jumătatedin gospodăriile americane, vom găsi un câineşi nu un copil (Allen, 2009). Să fie vorbadoar de egoismul indivizilor, de centrareape investirea în cunoaşterea şi dezvoltareasinelui, în detrimentul asigurăriicontinuităţii speciei?

10

Rami, privind spre stăpâniiei

Foto de: Andreea GeorgianaVoicu

Karren Allen (2009, 1234) susţine că principalul motivpentru care căutăm compania animalelor este reprezentat de lipsaunei atitudini critice, de acceptarea necondiţionată a omului decătre animal. Iar oamenii resimt cu atât mai acut această nevoiecu cât, aşa cum remarca Bertrand Russell (2013, 152), ei „intrăîn relaţii unii cu alţii, nu din vreo dorinţă de a face acestlucru, ci din pricina unui câştig pe care finalmente speră să-lobţină de pe urma cooperării”. Nu ştim însă dacă speranţa unuicâştig caracterizează doar relaţia omului cu semenii săi, iar nuşi pe cea cu animalele. Pentru Lucy Lurie, personajul lui J. M.Coetzee, „câinii ne fac onoarea de a ne trata ca pe nişte zei,iar noi le răspundem tratându-i ca pe nişte obiecte” (Coetzee,2006, 91). E adevărat însă că avem nevoie de tovărăşia lor, deatitudinea lor non-critică, de sentimentul apartenenţei la naturăpe care ne ajută să-l trăim în condiţiile unei lumi puternictehnologizate. Iar în prezent, animalele de companie suntconsiderate membri ai familiei „cărora le cumpărăm cadourispeciale, pe care îi ducem la centre de îngrijire şi îi luăm învacanţe, cărora le plătim asigurări medicale, şi pe care refuzămsă-i abandonăm în vremuri de dezastre” (Allen, 2009, 1235-1236).

Să aibă totuşi dreptate Desmond Morris (2008, 268) atuncicând afirmă că „noi nu vedem animalele ca animale, ci careflecţii ale noastre personale şi, dacă oglinda deformează prearău, fie că o strâmbăm pentru a-i da forma dorită, fie odesconsiderăm”?

În opinia lui David Hume (1757/1957, xix) „în rânduloamenilor există o tendinţă universală de a percepe toatefiinţele ca pe ei înşişi” (apud Waytz et al., 2010, 219). Semnalăm,în acest context, faptul că atribuirea de trăsături umanefiinţelor non-umane poartă denumirea de antropomorfism. Utilizatîncă din secolul VI î. Hr., acest concept face referire atât laatribuirea unor trăsături fizice umane, cât şi la atribuirea unorcapacităţi de ordin cognitiv, fiinţelor non-umane (Waytz et al.,2010, 220). În Oxford - Dicţionar de Filosofie (Blackburn, 1999, 25),antropomorfismul este definit ca „reprezentarea divinităţilor, anaturii sau a animalelor neumane ca având formă umană sau ca

11

având intenţii şi gânduri omeneşti”. Antropomorfismul nu seconfundă însă cu animismul, acesta din urmă făcând referire lasimpla însufleţire a obiectelor/lucrurilor din natură (Waytz etal., 2010, 220).

Conceptul de antropomorfism se bucură de o largă utilizareîndeosebi în cadrul studiilor despre legătura dintre om şianimalul său de companie, atât în dimensiunea ei psiho-emoţională, cât şi din punct de vedere al implicaţiilor legale.Animal de companie care cel mai adesea se întâmplă să fie uncâine sau o pisică. Conform lui Karren Allen (2009, 1234), înStatele Unite ale Americii, mai mult de 70 de milioane de câinisunt animale de companie, în timp ce numărul pisicilor ajunge la75 de milioane. Cât priveşte situaţia la nivel naţional, CristinaRoşca publică într-un articol din Ziarul Financiar apărut pe29.12.2013, datele statistice deţinute de Animax, unul din ceimai puternici reprezentanţi din industria pet-shop-urilor,conform cărora: „în România există peste patru milioane de câini,patru milioane de pisici şi două de peşti. Din totalul număruluide câini credem că 1-1,5 milioane sunt maidanezi, restul sunt fiecâini de curte sau de apartament. Una din patru familii dinRomânia are un câine”4 .

Când a început şi cum a evoluat de-a lungul timpului relaţiadintre om şi câinele său?

În lucrarea Maimuţa goală, Desmond Morris (2008, 255-256)răspunde că „nu putem şti cu precizie când anume au începutstrămoşii noştri să domesticească acest animal valoros, dar separe că asta s-a întâmplat cu cel puţin zece mii de ani în urmă.Povestea este fascinantă. Strămoşii sălbatici ai câineluidomestic, asemănători cu lupii, trebuie să fi fost concurenţiserioşi ai strămoşilor noştri. Ambii umblau în haite cu spirit decooperare după vânat mare şi, la început, puţin trebuie că se maiiubeau. Dar câinii sălbatici posedau anumite rafinamentespeciale, care le lipseau vânătorilor noştri. Ei erau experţi în

4 http://www.zf.ro/zf-24/animax-in-romania-exista-peste-10-milioane-de-animale-de-companie-unul-din-doi-romani-are-catel-pisica-peste-sau-papagal-11830379. Accesat la 10.03.2014.

12

turme şi gonirea prăzii în timpul manevrelor de vânătoare şiputeau face acest lucru cu mare viteză. De asemenea, aveau un maifin simţ al mirosului şi al auzului”. Prin urmare, relaţia om-câine este o relaţie începută în condiţiile analizei de tip cost-beneficiu, cu beneficii concrete şi mai mult decât atât, necesaresupravieţuirii omului.

Deşi vin din lumi diferiteşi cu siguranţă fiecare îşi ducexistenţa în singurătateaspecifică speciei pe care oreprezintă, William James (1943)remarca faptul că „noi şi câiniinoştri suntem uniţi printr-olegătură mult mai intimă decâtmajoritatea legăturilor dinaceastă lume” (apud Ferguson, 2004, 375). O legătură care dinpunct de vedere emoţional transcede nevoile de tovărăşie, pază,joacă, hrană sau adăpost, şi care ajunge să ne definească pe noica oameni: „câinele este acelacare ne face pe noi umani”(Garber, 1996, 42, apud Fox, 2010, 41). Cred că ne aducem amintecu toţii de povestea câinelui Schoep, publicată de Mediafax pe 11august 2012, pe care stăpânul său îl ducea în fiecare zi la oceanpentru ca apa să-i potolească durerile de artrită şi să se poatăodihni. O poveste care a făcut înconjurul lumii şi care eramenită să ilustreze dimensiunea prieteniei dintre om şi câinelesău5. Să nu neglijăm însă faptul că încă din 1859, FlorenceNightingale (1820-1910), cunoscută mai ales pentru contribuţiaadusă la dezvoltarea serviciilor moderne de îngrijire apacienţilor, a semnalat rolul animalelor de companie înîmbunătăţirea calităţii vieţii persoanelor confruntate cudiferite afecţiuni (Allen, 2009, 1234).

5 http://www.mediafax.ro/life-inedit/imaginea-care-a-emotionat-intreaga-lume-povestea-lui-schoep-cainele-bolnav-care-doarme-in-apa-video-9939592. Accesat la 10.03.2014.

13

Din nou Rami, de data aceasta însoţităFoto de: Andreea Georgiana Voicu

Omul poate ajunge să prefere tovărăşia câinelui său îndetrimentul celei oferite de semenii săi, însă celebrul etologKonrad Lorenz (1903-1989) afirma faptul că „o persoană care,dezamăgită şi amărâtă de eşecurile în relaţiile umane, îşi neagădragostea faţă de semeni pentru a o transfera către un câine sauo pisică, comite cu siguranţă un mare păcat, sodomie socială casă spunem aşa, care e la fel de dezgustătoare ca cea de ordinsexual” (apud Ferguson, 2004, 377).

În altă ordine de idei, în The Companion Species Manifesto, DonnaHaraway (2003) aduce în discuţie riscul infantilizării câinilorde către stăpâni:„contrar numeroaselor proiecţii periculoase şilipsite de etică ale lumii Occidentale, caretransformă câinii domestici în copii cu blană, câinii nu suntdespre noi înşine. Într-adevăr, asta este frumuseţea câinilor. Einu sunt o proiecţie, şi nici nu reprezintă realizarea uneiintenţii sau a vreunui scop. Ei sunt câini; o specie aflată într-o relaţie obligatorie, constitutivă, istorică, proteică cu fiinţaumană” (apud Fox, 2010, 42).

Ar fi greşit totuşi să definim relaţia omului cu animalulsău de companie doar în termeni de substitut al unei relaţiiinterpersonale sau ca proiecţie narcisică a celui dintâi, pentrucă această relaţie este, în multe situaţii, o alegere asumată deambele părţi: „câinii sunt unici prin faptul că – rezultat aldomesticirii – sunt capabili să dezvolte relaţii mai apropiate deataşament faţă de companionii lor umani, decât faţă de membriipropriei specii. Cercetarea a demonstrat faptul că acest animal,în condiţiile existenţei acestei oportunităţi, ar prefera să seasocieze cu oameni, iar nu cu alţi câini” (Anderson şi Henderson,2005, 305, apud Fox, 2010, 41).

Ca orice problematică referitoare la fiinţa umană în mediulsău de dezvoltare şi existenţă, şi relaţia om-animal de companiese impune a fi analizată în contextul socio-economic şi culturalal societăţii în care se manifestă într-o perioadă dată de timp(Tipper, 2011). Vă propunem astfel, să analizăm relaţia om-câineîntr-o perioadă recunoscută pentru valorizarea acestui animal:Epoca Victoriană (1837-1901).

14

În această perioadă, datorită loialităţii, compasiunii şicurajului caracteristic, câinele apare ca un model de moralitatepentru oameni; George T. Angell (1868-1869, 37) subliniind faptulcă iubitorii de câini erau de părere că animalele lor„incontestabil posedă toate calităţile unui om educat, în timp ceomul în general nu are admirabilele calităţi ale unui câine”(apud Ferguson, 2004, 376). Prin urmare, posesia unui câine erasimbolul nu doar al unui înalt statut moral al stăpânului, ci şial bunăstării materiale şi al înclinaţiei acestuia către oeducaţie emoţională şi relaţională desăvârşită. Aprecierea omuluifaţă de companionul său concretizându-se în definirea acestuia ca„cel mai bun prieten al omului”, expresie utilizată pentru primadată în 1821, într-un poem publicat în The New York Literary Journal6.Totodată, cultul pentru câine, dezvoltat şi întreţinut chiar deCasa Regală, a stat la baza popularizării picturii canine (dogart); portretele câinilor şi tablourile stăpânilor cu patrupedelelor ocupând un loc de cinste în casele din înalta societate. Totîn această perioadă îşi are originea şi preocuparea pentru raselepure de câini şi pentru expoziţiile şi concursurile canine.Printre cele mai populare rase ale vremii se numărau: Schipperke,Skye Terrier, Yorkshire Terrier, King Charles Spaniel, Weimaranersau Newfoundland7. Nu în utimul rând, secolul al XIX – lea esterecunoscut pentru realizarea primelor demersuri legal-instituţionale în domeniul protecţiei drepturilor animalelor(Ferguson, 2004).

Îndelungata istorie a convieţuirii omului cu câinele său,redată în mod neonorabil pentru cîine şi prin expresii precum: „atrăi ca câinele cu pisica/a se mânca ca câinii”, „a tăia frunzăla câini”, „nu e nici câine, nici ogar”, „a duce o viaţă decâine” sau „să ştie şi Grivei”; este din păcate şi una asuperficialităţii fiinţei umane.

6 Apud Kristin Burlingame (2013). Dogs in Victorian Times. Revista Aurora Regency. (http://www.auroraregency.com/2013/11/dogs-in-victorian-times.html) din 4 noiembrie. Accesat la 03.03.2014.7 Apud Kristin Burlingame.

15

Vă imaginaţi „câini abandonaţi pentru că nu sunt în ton cumobila”? Acesta este titlul sub care Emma Rowley8 publică în TheIndependent din 15 decembrie 2008, cele mai absurde zece motivepentru care britanicii îşi părăsesc animalele. Identificate deDogs Trust, una dintre cele mai importante organizaţii caritabilepentru animale din Marea Britanie, motivele se încadrează în zonatragicomicului: „câinele meu nu se asortează cu canapeaua”,„câinele arată fioros şi are ochii de culori diferite, exact caDavid Bowie”, „câinele meu negru nu se potriveşte cu noua mochetăalbă, putem să-l schimbăm cu un câine alb?”, „câinele meu esteprea bătrân, putem să-l schimbăm cu un căţeluş sau cu un exemplarmai tânăr?”, „câinele meu a mâncat curcanul de Crăciun care erala răcit pe masa din bucătărie”, „porcul meu de guinea aratăîngrijorat cu un câine în casă”, „câinele a desfăcut toatecadourile în Ajunul Crăciunului”, „un stăpân a căzut accidentalîn urina câinelui în timp ce o curăţa aşa că a adus câinele chiarîn ziua următoare”, „un căţeluş fusese cumpărat drept cadoupentru un cuplu în vârstă care suferea de demenţă”, şi nu înultimul rând „stăpânul era paranoic din cauza ştirilor negativeapărute recent în presă despre Staffordshire Bull Terriers, şicâinele a fost părăsit fără să fi greşit cu nimic”.

Şi în situaţii de dificultate financiară câinii sunt printreprimii „disponibilizaţi” din gospodărie. Ca urmare a amploriiacestui fenomen, Cynthia Turvey, reprezentantul adăpostuluiNorthern English Springer Spaniel, îşi manifestă deschis îngrijorareaîntr-o scrisoarea trimisă în redacţia Daily Mail: „devine din ce înce mai clar faptul că oamenii îşi abandonează animalele decompanie ca urmare a modificările apărute în situaţia lorfinanciară”9.

Pare greu de crezut că aceiaşi oameni care-şi considerauanimalele de companie membri ai familiei cu drepturi depline,8 http://www.independent.co.uk/property/house-and-home/pets/news/dogs-abandoned-for-not-matching-furniture-1067912.html. Accesat la 03.02.2014.9 http://dl.dropboxusercontent.com/u/15206045/NESSR%20Publicity/Daily_Mail_Full.jpg. Accesat la 10.03.2014.

16

ajung să se „descotorosească” astfel de ele. Poate că distincţiadintre sintagmele „membru al familiei” şi „ca şi un membru alfamiliei”, subliniată de Jill Johnson (2009, apud Mihăilescu,2013, 77) în lucrarea sa de disertaţie, reprezintă mai mult decâtun detaliu de fineţe...poate că în distanţa dintre cele douăputem identifica acea delimitare definitorie dintre om şi animaldespre care vorbea Richard Sorabji (2011)...poate că...

Cadrul legal şi instituţional în protecţia drepturilor animalelor. Analiză comparativă

Preocupările pentru respectarea dreptului animalelor la o viaţădemnă în cadrul societăţii umane, nu sunt de dată recentă. Deşiidentificate de literatura de specialitate la jumătatea secoluluiXX (Parascandola, 2007; Scheffer, 2010; Fox, 2010), acestepreocupări îşi au originea în Antichitate. În articolul Plutarch onjustice toward animals: ancient insights on a modern debate, Stephen T. Newmyer(1992) aduce în discuţie contribuţia lui Plutarh (45 d.Hr. – 120d. Hr.) la dezvoltarea acestui domeniu prin intermediul unorlucrări precum De sollertia animalium, De esu carnium sau Bruta animaliaratione uti, subliniind faptul că: „Spre deosebire de alţi gânditori,din cultura sa dar şi din vremurile ulterioare, Plutarh a luat înseamă plânsetul celor al căror limbaj nu-l putea înţelege dar alecăror interesuri le-a apărat, şi merită un loc în istoria lupteipentru îmbunătăţirea condiţiei animalelor care trăiesc în lumeaoamenilor” (Newmyer, 1992, 54).

Distrugerile în masă din timpul celui de-al Doilea RăzboiMondial au reprezentat însă un puternic semnal de alarmă faţă denecesitatea protejării „celor slabi”: afro-americani, femei şianimale. Dar şi în categoria „celor slabi” unii sunt mai slabidecât ceilalţi, astfel că într-o analiză sexism versus speciism,Mihaela Miroiu (2002, 28) constata faptul că:

„Această alăturare este destul de rar practicată. Motivelesunt variate: sexiştii se feresc să alăture argumentelespeciiste celor împotriva egalităţii femeilor cu bărbaţiidin motive etice şi chiar din orgoliu de specie (femeile

17

sunt totuşi oameni, iar ei – sexiştii – sunt născuţi decătre femei); egalitariştii se sfiesc din aceleaşi motivepentru care nu amestecă alte fiinţe în problema drepturilor,care rămâne înţeleasă ca problemă a «drepturilor omului»;feminiştii din rezerva faţă de ceea ce a rezultat în modobişnuit din alăturările femeie – natură, bărbat – cultură,adică din rezerva faţă de una din sursele de bază ale ideiiinferiorităţii femeilor”.

Idee susţinută şi de rezultatele unui studiu întreprins deAmerican Farm Bureau, conform cărora preocuparea pentru bunăstareaanimalelor înregistrează valori scăzute (4.15) dacă este abordatăîmpreună cu subiecte precum sărăcia (23.95), sistemul american desănătate (23.03) sau siguranţa alimentelor (21.75) (Millman,2009, 89).

În acest context, demersurile Omului (subiect al moralei) îndomeniul bunăstării animalelor (obiecte ale moralei) (Miroiu,2002) au pornit de la ipoteza că „dacă toate obiectele din natură(inclusiv animalele) sunt subiectul vătămării de către oameni,poate că ar trebui considerate ca entităţi juridice, avîndaceleaşi drepturi de a acţiona pentru dreptate ca şi corporaţiilenecunoscute” (Stone, 1972, apud Scheffer, 2010, 232). Argument ceulterior a stat la baza dezvoltării conceptului de „cetăţenie aanimalelor” (Kymlicka şi Donaldson, 2014). Prin procesul dedomesticire, animalele au fost integrate în societatea umană şiatunci se ridică întrebarea: „ce le datorăm animalelor pe carele-am adus în societatea noastră în rol de castă dominată?” Sau,în formularea lui Jacques Derrida (2006): „nu este vorba doar dea se întreba dacă avem dreptul de a refuza animalului cutare saucutare capacitate (cuvânt, raţiune, experienţa morţii, doliul,cultura, instituţia, tehnica, îmbrăcămintea, minciuna, darul,rîsul, plînsul, respectul etc. – lista este în mod necesarindefinită şi cea mai puternică tradiţie filosofică în care trăima refuzat toate acestea „animalului”), este vorba de asemenea de ase întreba dacă ceea ce numim om are dreptul de a atribui, cutoată rigoarea, omului, de a-şi atribui deci, ceea ce refuzămanimalului” (apud Mihăilescu, 2013, 147).

18

Definirea animalelor ca cetăţeni ai societăţii în care trăimeste singurul răspuns care promovează abordarea intereseloranimalelor ca fiind egale celor umane, fapt ce ar conduce lagarantarea dreptului animalelor la rezidenţă; la protecţie, atâtîn faţa răului cauzat de mîna omului cât şi în faţa altorpericole, precum incendiu sau înnec; dreptul la îngrijireasănătăţii; drepturi privind desfăşurarea activităţii sau dreptulde a lua în considerare interesul fiecăruia în stabilirea bineluicomun, şi în creionarea regulilor care guvernează societatea încare locuim împreună precum şi activitatea desfăşurată (Kymlickaşi Donaldson, 2014, 5-6). Desigur că cetăţenia animalelor seimpune a fi considerată nu doar în termeni de drepturi, ci şi deobligaţii, însă cu siguranţă o societate care promoveazăextinderea conceptului de cetăţenie şi la animale, este osocietate orientată spre evoluţie, spre desăvârşire prinpromovarea binelui comun, iar nu a intereselor indivizilor învirtutea apartenenţei la o specie (auto)definită ca superioară.

În acest context, în anul 1977, cu ocazia ÎntâlniriiInternaţionale pe tema Drepturile Animalelor de la Londra, LigaInternaţională a Drepturilor Animalelor şi Ligile NaţionaleAfiliate au adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Animalelor, documentproclamat în mod solemn la Paris în 1978, la sediul UNESCO.Menţionăm că în anul 1989 textul Declaraţiei a fost revizuit, iarîn anul 1990 Directorul General al UNESCO a aprobat publicarealui. Stabilind în cadrul art. 2 faptul că „omul, ca specieanimală, nu poate extermina celelalte animale sau să lefolosească fără să le respecte drepturile, are datoria să-şi punăexperienţa în slujba animalelor” , precum şi faptul că „oriceanimal are dreptul la atenţia, îngrijirea şi protecţia omului”;textul Declaraţiei orientează discursul privind protecţia drepturiloranimalelor spre respectarea individualităţii fiecăreia dintreurmătoarele categorii: animale sălbatice, animale domestice şianimale de companie, şi reglementează raporturile dintre om şianimal în situaţii de rele tratamente aplicate animalelor,experimente cu animale, animal crescut şi îngrijit la fermă,folosirea animalelor în scopul divertismentului omului,

19

sacrificarea animalelor şi decesul animalului. Pentru că înfiecare stat de la nivel mondial, elaborarea normelor legale esteputernic influenţată de contextul socio-economic, politic şicultural şi, implicit, de filosofia privind raportul de puteredintre specii, relevant este textul art. 14, care la alin. 2prevede faptul că „drepturile animalelor trebuie să fie protejatede lege la fel ca şi drepturile omului”. Totodată, Declaraţiaresponsabilizează cu precădere statul în implementarea măsurilorlegale stabilind în art. 14, alin. 1 că „organismele de protecţieşi de salvare a animalelor trebuie să fie reprezentate la nivelguvernamental”. Aşa cum vom observa în continuare, structuratextului acestei Declaraţii se va regăsi în legislaţia majorităţiistatelor lumii, iar implementarea acesteia va fi puternicsusţinută, la nivel global şi regional, de instituţii abilitateîn aceste sens, cum este cazul World Animal Health Organization sau WorldSociety for the Protection of Animals.

Statele Unite ale Americii10 beneficiază de cadru legislativîn domeniul protecţiei drepturilor animalelor încă de lasfârşitul secolului al XIX-lea, în 1873, când a fost adoptatăLegea celor 28 de ore care reglementa transportul feroviar alanimalelor de la fermă. Ulterior, în 1948, guvernul S.U.A. aadoptat legea care stabilea rolul U.S. Customs11 în sancţionareacetăţenilor care nu respectau standardele minime privindtransportul animalelor.

Ca urmare a creşterii îngrijorătoare a numărului de animalefolosite în cercetarea medicală, în anul 1951 a fost înfiinţatInstitutul pentru Bunăstarea Animalelor (Animal Welfare Institute),organizaţie neguvernamentală al cărei obiect de activitate erareprezentat (şi este în continuare) de asigurarea bunăstăriianimalelor prin implicarea în elaborarea şi adoptarea legislaţiei

10 Informaţiile privind legislaţia din S.U.A. sunt disponibile on line la adresa: https://awionline.org/content/legislation. Accesat la 09.03.2014.11 U.S. Customs este o agenţie guvernamentală responsabilă de împiedicarea intrării ilegale de bunuri sau persoane pe teritoriul S.U.A. Vezi: http://www.usa.gov/directory/federal/customs-border-protection.shtml. Accesat la data de 14.03.2014.

20

federale, prin combaterea măsurilor care reprezentau un riscpentru garantarea bunăstării animalelor, prin activităţisusţinute de lobby în vederea implementării legislaţieiexistente, şi nu în ultimul rând, prin susţinerea financiară aprogramelor guvernamentale de susţinere a protecţiei şipromovării drepturilor animalelor. Institutul pentru BunăstareaAnimalelor nu este însă singura organizaţie apărută în contextulmişcărilor de promovare a drepturilor animalelor din aceaperioadă. Victor B. Scheffer (2010, 232) aminteşte de înfiinţareaunor organizaţii non-profit ca Societatea pentru DrepturileAnimalelor (Society for Animal Rights), Reţeaua pentru DrepturilorAnimalelor (the Animal Rights Network), Avocaţi pentru DrepturileAnimalelor (Attorneys for Animal Rights), Societatea pentru LegeaProtejării Animalelor (the Society for Animal Protective Legislation) sauSocietatea pentru Studiul Eticii şi Animale (the Society for the Study ofEthics and Animals). Mai mult decât atât, acesta subliniază faptul că„până în 1983, 19 universităţi americane ofereau cursuri pe temaeticii şi a animalelor” (ibidem).

Statele Unite ale Americii sunt recunoscute pentru abordareacomplexă şi pentru dezvoltarea şi furnizarea de serviciiintegrate în sfera promovării şi protecţiei drepturiloranimalelor, iar legislaţia adoptată în acest sens reprezintăfundamentul unei astfel de abordări. Revenind la contextulperioadei de după cel de-al Doilea Război Mondial, amintim că în1958 preşedintele Dwight D. Eisenhower a adoptat Legea privindMetodele Umane de Sacrificare a Animalelor (Humane Methods ofSlaughter), care prevedea obligativitatea anestezierii sau asomăriiinstante prin mijloace mecanice sau electrice a vitelor,viţeilor, cailor, măgarilor, oilor, porcinelor şi a altor animaledin gospodărie, cu excepţia sacrificărilor care se supunprescripţiilor legii mozaice. În perioada următoare, cadrul legala fost completat de Legea Annie a Cailor Sălbatici (Wild Horse AnnieAct), de Legea Bunăstării Animalelor (Animal Welfare Act) carereglementa situaţia animalelor folosite în programele decercetare, de Legea protejării speciilor pe cale de dispariţie(the Endangered Species Conservation Act) şi lista poate continua. De dată

21

recentă sunt însă două acte legislative şi anume Legeainterzicerii producţiei, distribuţiei şi vânzării de materialevideo care conţin scene de violenţă asupra animalelor (the AnimalCrush Video Prohibition Act) adoptată în 2010, respectiv Legea câinilormembri ai forţelor armate (Canine members of the Armed Forces Act)intrată în vigoare în 2013 care reglementează situaţia câinilorcare părăsesc sistemul militar. Deosebit de important este însăfaptul că, urmare a organizării statale, pe lângă legilefederale, care reglementează protecţia animalelor pe întregteritoriul S.U.A., fiecare stat are legi specifice care vizeazăpromovarea şi protejarea intereselor animalelor, fie că vorbim deanimale sălbatice, animale de la fermă sau animale de companie.

Având în vedere cadrul legislativ complex, instituţiile deprotecţie a animalelor, atât pe cele publice, cât şi pe celeprivate şi colaborarea dintre acestea, dar şi susţinerea lumiiacademice prin studii şi cercetări în domeniu; în Statele Uniteale Americii reglementarea relaţiei dintre om şi animal transcedepreocuparea pentru reglementarea relaţiei dintre două specii, şivizează respectarea principiilor democraţiei în contextul unuisens mai larg al conceptului de cetăţenie.

Întrucât şi Australia dispune de un sistem federal deguvernare, ceea ce înseamnă că elaborarea şi adoptarea legilorvizează nivelul federal, statal şi local; în continuarea vomrealiza o prezentare cu caracter general a situaţieireglementării drepturilor animalelor din această regiune. Încă dela început, trebuie subliniat faptul că Australia este semnatarăa unor convenţii internaţionale precum: Convenţia privindDiversitatea Biologică (the Convention on Biological Diversity) - 1992,Convenţia privind Comerţul Internaţional cu Speciile pe cale dedispariţie din Fauna şi Flora Sălbatică (the Convention on InternationalTrade in Endangered Species of Wild Fauna and Flora) - 1973, Convenţiaprivind Protejarea Speciilor Migratoare şi a Animalelor Sălbatice(the Convention on the Conservation of Migratory Species and Wild Animals) - 1979şi Convenţia privind Protejarea Naturii din Pacificul de Sud (theConvention on the Conservation of Nature in the South Pacific) - 1976 (Sharman,2004). În ceea ce priveşte legile specifice, în domeniul

22

importului şi exportului de animale vii, amintim de LegeaCarantinei (the Quarantine Act) - 1981, Legea controlului alimentelorimportate (the Imported Food Control Act) - 1992 sau de Legea Cărnii şiIndustriei Fermiere din Australia (the Australian Meat and LivestockIndustry Act) - 1997. Ca şi instituţii responsabile cu monitorizareaimplementării legilor în vigoare în acest domeniu, menţionămDepartamentul de Agricultură, Pescuit şi Silvicultură – Australia(AFFA) şi Serviciul Australian de Inspecţie pentru Situaţii deCarantină (AQIS).

Totodată, Australia dispune de cadru legal şi instituţionalşi în domeniul protecţiei animalelor împotriva relelortratamente, respectiv în domeniul protecţiei animalelor folositeîn scopuri didactice şi ştiinţifice. În primul caz, amintim delegi precum Legea Prevenţiei Relelor Tratamente aplicateAnimalelor (Prevention of Cruelty to Animals Act) – 1979/1985/1986, LegeaBunăstării Animalelor (Animal Welfare Act) – 1992/1993/1999/2002 sauLegea Îngrijirii şi Protecţiei Animalelor (Animal Care & Protection Act)- 2001. Ca şi responsabili cu activitatea de monitorizare aimplementărilor actelor normative menţionate, sunt inspectorii despecialitate din cadrul departamentelor de stat, poliţiştii dincadrul agenţiilor statale sau locale, însă cea mai mare parte aactivităţii în acest sens, este desfăşurată de Societatea Regalăpentru Prevenţia Relelor Tratamente aplicate Animalelor (RoyalSociety for the Prevention of Cruelty to Animals). Din păcate, aceastăsocietate este una caritabilă, astfel că dimensiunea activităţiieste dictată strict de fondurile disponibile. În fine, în ceea cepriveşte normele în vigoare privitoare la folosirea animalelor înscopuri didactice şi ştiinţifice, menţionăm că acestea coincid cucele vizând protecţia animalelor împotriva relelor tratamente(Sharman, 2004).

În ceea ce priveşte strict reglementarea relaţiei dintre omşi animalul său de companie, în New South Wales de exemplu, un statsituat pe coasta de est a Australiei, sunt în vigoare trei actenormative: Legea Prevenirii Cruzimii împotriva Animalelor (ThePrevention of Cruelty to Animals Act) - 1979, Legea Câinelui (Dog Act) -1966 şi Legea Animalului de Companie (Companion Animal Act) - 1998

23

(Borthwick, 2009). Realizând o analiză comparativă a ultimelordouă acte menţionate, Fiona Borthwick (2009) semnalează în primulrând deplasarea preocupării legiuitorului de la controlulcomportamentului câinelui, la controlul şi monitorizareacomportamentului proprietarilor de câini. Pe de altă parte, dacăLegea Câinelui avea doar 27 de secţiuni care se concentrau înjurul controlului, capturării şi înregistrării câinilor, LegeaAnimalului de Companie are 99 de secţiuni care reglementeazăsituaţia animalelor de companie, ce includ câinii şi pisicile,însă nu se limitează la acestea, şi stabileşte necesitateaînţelegerii şi îngrijirii acestora dintr-o perspectivăinterdisciplinară. Totodată, o distincţie importantă rezidă chiardin titulatura actelor normative: câine versus animal de companie;autoarea mai sus-menţionată afirmând faptul că „din punct devedere legal câinele meu este un lucru; cultural şi emoţional eleste acum camaradul meu, însă tot un câine, nu copilul meu saujucăria mea. El a devenit câinele meu camarad odată cecomportamentul lui a corespuns aşteptărilor mele; ceva din«câinescul lui» trebuind să fie modificat. Ascensiunea lui lastatutul de camarad se fundamentează pe definirea sa caproprietate a mea cu toate responsabilităţile care derivă deaici, şi a rezultat ca urmare a afecţiunii mele faţă de el”(Borthwick, 2009, 186). Pornind de la aceste considerente, noualege stipulează obligativitatea înregistrării şi microcipăriicâinilor, prevede interzicerea accesului câinilor în anumitelocaţii din spaţiul public (locuri de joacă, restaurante etc.),realizează o clasificare clară a raselor periculoase de câini, araselor problematice de câini şi pisici, precum şi a condiţiilorde reproducere a anumitor rase de câini, stabileşte proceduri delucru privind animalele din adăposturi şi extinde definiţiaagresivităţii câinelui inclusiv la comportamente care nu implicărănirea oamenilor sau a altor animale. Nu în ultimul rând, actulnormativ impune autorităţilor locale să construiască cel puţin unparc pentru câini unde aceştia să poată fi lăsaţi fără lesă(Borthwick, 2009).

24

Pe continentul asiatic, mai exact în China, există o zicalăconform căreia „dintre toate păsările cerului, prepeliţa este ceamai apetisantă; dintre toate creaturile pământului, câinele estecel mai delicios” (Wei, 2005, 3). Zicală ce redă atitudineasocietăţii chineze faţă de animale, considerate încă din cele maivechi timpuri ca posesiuni ale omului, şi prin urmare, ca unelteale satisfacerii nevoilor acestuia (Wei, 2005; Zhao, 2013). Cutoate acestea, presiunile exercitate la nivel internaţional însensul reglementării drepturilor animalelor, au influenţat Chinaîn adoptarea Legii Protejării Animalelor Sălbatice şi a LegiiPescuitului pentru Oamenii din Republica Chineză. Nu de acelaşisucces s-a bucurat însă un grup de experţi care la nivelul anului2009 a încercat introducerea în Codul penal al Chinei a unui setde reglementări vizând relele tratamente aplicate animalelor(Zhao, 2013).

Istoria poporului chinez este una marcată de evoluţiarelaţiei dintre om şi animal. O privire atentă în destinulfiecărei dinastii va surprinde preferinţa conducătorilor pentruun animal sau altul, marcată prin transformarea, renunţarea saudezvoltarea unei tradiţii. Dar asta nu înseamnă că animalul poatefi egal cu omul. Animalul a fost creat pentru om, iar omul îlfoloseşte cum consideră de cuviinţă, pentru că aşa stau lucrurilede la începutul lumii. Pentru că legea naturală a reglementatdeja această relaţie şi fiecare parte şi-a acceptat rolul. Şiatunci, de ce ar mai fi nevoie de alte legi care să protejezedrepturile animalelor? (Zhao, 2013).

Afirmam în cadrul prezentului material faptul că în perioada1950-1960 mişcarea privind reglementarea drepturilor animalelor,a coincis cu mişcările de promovare şi susţinere a drepturiloraltor categorii vulnerabile precum afro-americanii sau femeile.Situaţie ce caracterizează şi Africa de Sud, care în prezentdispune de un cadru legislativ complex în domeniul protecţieidrepturilor animalelor. Amintim cu această ocazie de existenţaunor legi precum: Legea protejării animalelor (Animal Protection Act)adoptată în 1962 care stabileşte drepturile animalelor domestice,obligaţiile stăpânilor şi sancţiunile în caz de nerespectare a

25

acestora, dar şi instituţiile responsabile de implementareaprevederilor legale; Legea Biodiversităţii (Biodiversity Act) din2004, care stipulează protecţia speciilor pe cale de dispariţieşi a ecosistemelor aflate în aceeaşi situaţie; Prevederi în cazulspeciilor pe cale de dispariţie (Endangered Species Regulations) din2007, Lista Speciilor Protejate (List of Protected Species) aprobată în2007 sau Zonele protejate din Africa de Sud (South Africa ProtectedAreas), reglementare legală din 200412.

În ceea ce priveşte protecţia drepturilor animalelor lanivel european, Nicholas K. Pedersen (2009) constata faptul că„europenii au inventat legea în domeniul protecţiei drepturiloranimalelor, aşa cum o cunoaştem noi, acum 200 de ani, şi până înaceastă zi, legea lor este cea mai avansată din întreaga lume”.Dacă ne raportăm la situaţia specifică a statelor membre aleUniunii Europene se impune precizarea Convenţiei Europene pentruprotecţia animalelor de companie semnată la Strasbourg în 1987, care îşijustifică necesitatea şi îşi stabileşte domeniul de competenţăchiar în Preambul:

„statele membre ale Consiliului Europei, semnatare aleprezentei convenţii, considerând că scopul ConsiliuluiEuropei este de a realiza o cooperare mai strânsă întremembrii săi, recunoscând că omul are o obligaţie morală de arespecta toate creaturile vii şi păstrând legăturilespeciale existente între om şi animalele de companie,considerând că animalele de companie sunt foarte importantedatorită contribuţiei lor la calitatea vieţii şi, prinurmare, reprezintă o valoare pentru societate, având învedere dificultăţile care decurg din marea varietate aanimalelor care sunt deţinute de către om, având în vedereriscurile inerente determinate de suprapopularea cu animalepentru igiena, sănătatea şi securitatea omului şi a altoranimale, având în vedere că deţinerea specimenelor din faunasălbatică, în calitate de animale de companie, nu ar trebuisă fie încurajată, conştienţi de diferitele condiţii careguvernează achiziţionarea, deţinerea, creşterea în scopcomercial sau necomercial, cesiunea ori comerţul cu animalede companie, conştienţi de faptul că condiţiile de deţinere

12 Informaţii disponibile la: http://animallaw.info/nonus/policy/pononsa.htm. Accesat la 12.03.2014.

26

a animalelor de companie nu permit întotdeauna promovareasănătăţii şi bunăstării acestora, conştienţi că atitudinileîn privinţa animalelor de companie variază considerabildatorită uneori unei lipse de cunoştinţe sau de conştiinţă,considerând că o atitudine şi o practică sunt nu numai unobiectiv de dorit, dar, de asemenea, şi realist, au căzut deacord asupra următoarelor...”.

Şi textul reglementează raportul dintre om şi animalul său decompanie pe următoarele dimensiuni: deţinere, reproducere, limitade vârtsă pentru achiziţionare, dresajul, comercializarea,creşterea în scop comercial, refugiile pentru animale,publicitate, spectacole, expoziţii, competiţii şi manifestărisimilare, intervenţii chirurgicale, sacrificarea animalului,animalele fără stăpân sau programe de informare şi educare. Nuputem să nu ne întrebăm însă care este gradul de eficienţă alunui document public în reglementarea unei relaţii desfăşurate înspaţiul privat? Ştirile prezentate în mass-media referitoare lacruzimea exercitată asupra propriilor animale, sugerează că esteunul destul de mic...

Cu siguranţă că nu putem aborda problematica legislaţiei îndomeniul protecţiei animalelor la nivel european, fără a aduce îndiscuţie situaţia Marii Britanii. Este binecunoscut faptul căprin adoptarea în anul 1822 a Legii Richard Martin privindPrevenirea Actelor de Cruzime şi a celor Neadecvate asupraBovinelor (Richard Martin΄s Act to Prevent the Cruel and Improper Treatment ofCattle), Marea Britanie reprezintă primul stat care a adoptat o legepentru reglementarea bunăstării animalelor (Wisch, 2010). În 1911a fost adoptată Legea privind Protecţia Animalelor (the Protection ofAnimals Act), lege care viza protecţia animalelor împotriva actelorde cruzime şi care a rămas nemodificată până în 2007 când a fostadoptată Legea privind Bunăstarea Animalelor (Animal Welfare Act) şiîn care se stipula pentru prima dată o „datorie a îngrijirii” dinpartea deţinătorilor de animale de companie. Această datorie aîngrijirii prevede, pe lângă asigurarea nevoilor de bază aanimalelor, şi obligaţia asigurării unui mediu potrivit şi aîngrijirii veterinare. Subliniem că în legea din 1911 aceastădatorie se referea doar la animalele de la fermă. Alte documente

27

legislative din Marea Britanie sunt reprezentate de LegeaAnimalelor de Companie (The Pet Animals Act) din 1951, Legea privindCreşterea în scopuri reproductive a Câinilor (the Breeding of Dogs Act)adoptată în 1973 şi revizuită în 1991, şi nu în ultimul rând, deLegea privind Participarea la Competiţii a Animalelor (thePerforming Animals Act) din 1925 (Wisch, 2010).

În România, ţară semnatară a Convenţiei Europene pentru ProtecţiaAnimalelor de Companie, ratificată prin Legea nr. 60/2004, legea cadruîn domeniul protecţiei drepturilor animalelor este Legea nr.205/2004 privind protecţia animalelor, cu modificările şicompletările ulterioare. În cadrul art. 1, alin.1, se subliniazăfaptul că „prezenta lege reglementează măsurile necesare pentruasigurarea condiţiilor de viaţă şi bunăstare ale animalelor cusau fără deţinător”, adăugând la alin. 2, faptul că „gestionareapopulaţiei canine fără stăpân de pe teritoriul României sereglementează prin lege specială”. Această lege stabileşte caautoritate naţională responsabilă cu implementarea şimonitorizarea îndeplinii obligaţiilor legale ale persoanelorfizice/juridice faţă de animale, Autoritatea Naţională SanitarăVeterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, care va fi susţinutăîn activitatea sa, atunci când situaţia o impune, de organeleteritoriale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor.Desigur, nici în cazul României nu trebuie neglijat rolulorganizaţiilor neguvernamentale în implementarea măsurilorlegislative şi în monitorizarea respectării drepturiloranimalelor. Urmărind structura promovată la nivel internaţional,actul normativ invocat stabileşte drepturi şi obligaţii înprotecţia animalelor, pe următoarele dimensiuni: deţinereaanimalelor, comerţul şi transportul animalelor, utilizareaanimalelor în scop publicitar, expoziţii, competiţii şi alteleasemenea, intervenţii chirurgicale, sacrificarea şi ucidereaanimalelor şi sancţiuni privind nerespectarea obligaţiilorprevăzute de lege.

Acestui act normativ i se adaugă şi altele specifice, precumOrdonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 155/2001 privind aprobareaprogramului de gestionare a câinilor fără stăpân, cu modificările

28

şi completările ulterioare, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.55/2002 privind regimul de deţinere a câinilor periculoşi sauOrdonanţa Guvernului nr. 37/2002 pentru protecţia animalelorfolosite în scopuri ştiinţifice sau în alte scopuriexperimentale. Semnalăm totodată şi adoptarea Ordinului nr.1/2014 pentru aprobarea Normelor privind identificarea şiînregistrarea câinilor cu stăpân, care prevede obligativitateaidentificării şi înregistrării câinilor cu stăpân în Registrul deevidenţă a câinilor cu stăpân (RECS) administrat de ColegiulMedicilor Veterinari. Conform art. 3, pct. 5 din cadrul acestuiact normativ: „câinii se identifică exclusiv prin implantareaunui microcip în termen de maximum 90 de zile de la fătare, darîn orice caz înainte de vânzarea, donarea cu titlu gratuit sauscoaterea în spaţii publice a acestora, de către mediciveterinari din unităţile medicale veterinare de asistenţăînregistrate în Registrul unic al cabinetelor medicale veterinarecu sau fără personalitate juridică, deţinut de către CMV, precumşi din universităţile care deţin clinici veterinare universitare,înregistraţi ca identificatori şi operatori ai RECS”. Microcipul,format din 15 caractere, trebuie să conţină şi codul alocatRomâniei, şi anume, 642. Deosebit de importantă este şiprecizarea legiuitorului din art. 4, alin. 2 conform căreia„câinii neidentificaţi şi neînregistraţi aflaţi în spaţiilepublice sunt consideraţi câini fără stăpân şi sunt trataţiconform prevederilor legislaţiei specifice în vigoare”.

La nivel naţional, preocupările pentru bunăstarea animalelorau o istorie mai îndelungată decât cea a actelor normative învigoare, însă ele au fost percepute mai degrabă ca moft, iar nuca necesitate. În anul 1934, într-un articol apărut în numărulunu din Ilustraţiunea Română, este semnalată apariţia unui salon defrumuseţe şi îngrijire pentru câini, iar autorii nu fac economiede cinism:

„[...]Deocamdată amatorii de frumuseţe canină sunt cam rari,deşi institutul e amenajat cu cele mai moderne aparate deîmbăiat, frizat, tăiat unghiile, cozile şi urechile căţeilor

29

din Bucureşti. Aceasta, fiindcă bieţii câini autohtoni nusunt încă destul de pătrunşi de necesitatea înfrumuseţăriiunor cozi, urechi şi unghii, pe care natura le-a creatlungi, stufoase sau ascuţite pentru huzurul neamuluicâinesc...[...] ni se mai spune o noutate de mareimportanţă. La congresul internaţional de chinologie, carese va ţine la Monaco, în 1934, pentru prima oară va fireprezentată şi România. Se va discuta între altele şirecunoaşterea rasei naţionale a câinilor ciobăneşti. E unsemn al timpului. Am pornit-o serios pe calea progresului.Dar mai este un mare pas de făcut. În ţara nostră, unde mor65 la sută dintre sugaci, nu s-a gândit încă nimeni lafrumuseţea pisicilor?! Am părăsit „Institutul deînfrumuseţare a câinilor” gândind la o veche zicală: - Ce-ilipseşte chelului?”.

În perioada interbelică, animalul de companie reprezentaîntr-adevăr mai degrabă un obiect decorativ sau obiectulentertainment-ului deţinătorilor, fiind asociat cu un anumit nivel albunăstării materiale a acestora, cărora le erau atribuite şianumite trăsături de caracter...Pe de altă parte, bunăstarea animalului de companie şi bunăstareaomului nu se dobândesc una în detrimentul celeilalte, ci potcoexista în acelaşi mediu social. Ne îndreptăm astfel cu analizaproblematicii în direcţia deja clasicei distincţii „integrare”versus „incluziune”.

Din păcate, existenţa unui cadru legislativ menit săreglementeze raporturile dintre om şi animal, nu reprezintă ogaranţie a însuşirii acestora de către om şi, prin urmare, atratării animalelor în contextul lărgirii „frontierelor”conceptului de cetăţenie (Kymlicka şi Donaldson, 2014).

Deşi „veche de când lumea” această relaţie arareori edefinită de echilibru. Le refuzăm prea multe sau le admitem preapuţine animalelor. Avem nevoie de ele în preajma noastră, darîncă nu ştim cât ca individualităţi şi cât ca „oglinzi deformateale noastre” (Morris, 2008). În condiţiile în care tind să credcă cei mai mulţi dintre noi nu ar vrea să-şi vadă reflecţia înochii animalelor cu care convieţuiesc. Poate că a venit momentulsă învăţăm noi de la animale (Rujoiu şi Rujoiu, 2013) şi nu

30

pentru că ne simţim din ce în ce mai „deconectaţi” de la natură,ci pentru că ne îndepărtăm iremediabil de tot ce este mai omenescîn noi.

Bibliografie

Allen, K. (2009). Pet – Human Relationships. În T.M. Reis şi S.Sprecher (Eds.). Encyclopedia of Human Relationships (pp. 1234-1237). Los Angeles: SAGE Publications.

31

Blackburn, S. (1999). Oxford – Dicţionar de Filosofie. Bucureşti: EdituraUnivers Enciclopedic.

Borthwick, F. (2009). Governing Pets and Their Humans. Dogs andCompanion Animals in New South Wales, 1966-1998. Griffith LawReview, 18, 1, 185-201.

Branham, A. (2005). Detailed Discussion of Philosophy andAnimals. Animal Legal & Historical Center. Material disponibilonline la adresa:http://www.animallaw.info/articles/ddusphilosophy_animals.htm. Accesat la 01.03.2014.

Bruckner, P. (2011). Paradoxul iubirii. Bucureşti: Editura Trei.

Coetzee, J. M. (2006). Dezonoare. Bucureşti: Editura Humanitas.

Darwin, C. [1859](2007). Originea speciilor. Craiova: Editura Beladi.

Darwin, C. [1872](1967). Expresia emoţiilor la om şi animale. Bucureşti:Editura Academiei Republicii Socialiste România.

Dubos, R. (1968). So human an animal. How we are shaped by surroundings andevents. New York: Charles Scribner΄s Sons.

Ferguson, K. (2004). I?My Dog. Political Theory, 32, 3, 373-395.

Fox, M. (2010). Taking Dogs Seriously? Law, Culture and the Humanities, 6,1, 37-55.

Gruen, L. (2012). The Moral Status of Animals. Material disponibil online la adresa: http://plato.stanford.edu/entries/moral-animal/. Accesat la data de 01.03.2014.

Jamieson, D. (2005). Animal language and thought. În E. Craig(Ed.). The Shorter Routledge Encyclopedia of Philosophy (p. 19).London/New York: Routledge.

Julia, D. (2009). Dicţionar de filosofie (ediţia a II-a). Bucureşti:Editura Univers Enciclopedic Gold.

Kymlicka, W. şi Donaldson, S. (2014). Animals and the Frontiersof Citizenship. Oxford Journal of Legal Studies, 1-19.

32

Livingston, M. (2001). Desecrating the Ark: Animal Abuse and theLaw΄s Role in Prevention. The University of Iowa Law Review, 87, 1-73. Material disponibil on line la adresa:http://www.animallaw.info/articles/arus87iowalrev1.htm.Accesat la 24.02.2014.

Mihăilescu, V. (2013). Povestea maidanezului Leuţu. Despre noua ordinedomestică şi criza omului. Chişinău: Editura Cartier.

Millman, S. T. (2009). Animal Welfare – Scientific Approaches tothe Issues. Journal of Applied Animal Welfare Science, 12, 88-96.

Miroiu, M. [1996](2002). Convenio. Despre natură, femei şi morală (ediţia aII-a). Iaşi: Editura Polirom.

Morris, D. (2008). Maimuţa goală. Bucureşti: Editura Art.

Morton, A. [1995](2005). Animal souls. În T. Honderich (Ed.). TheOxford Companion to Philosophy (2nd edition) (p. 37). New York:Oxford University Press Inc.

Newmyer, S. T. (1992). Plutarch on justice toward animals:ancient insights on a moden debate. Scholia: Studies in ClassicalAntiquity, 1, 38-54.

Orwell, G. (1992). Ferma animalelor. Bucureşti: Editura Univers.

Parascandola, J. (2007). Physiology, Propaganda, and PoundAnimals: Medical Research and Animal Welfare in Mid-Twentieth Century America. Journal of the History of Medicine and AlliedSciences, 62, 3, 277-315.

Pedersen, N. K. (2009). Brief Summary of European Animal WelfareLaws: 2003 to Present. Animal Legal & Historical Center. Materialdisponibil on line la adresa:http://www.animallaw.info/articles/qveuanimalwelfare2009.htm. Accesat la 14.03.2014.

Peterson, D. (2011). The moral lives of animals. New York: BloomsburyPress.

33

Rachels, J. (2005). Animal and ethics. În E. Craig (Ed.). TheShorter Routledge Encyclopedia of Philosophy (pp. 19-21). London/NewYork: Routledge.

Rujoiu, O. şi Rujoiu, V. (2013). Human – Animal Bond: Loss andGrief. A Review of the Literature. Revista de Asistenţă Socială, 12,3, 163-171.

Ruse, M. [1995](2005). Human Beings. În T. Honderich (Ed.). TheOxford Companion to Philosophy (2nd edition) (p. 401). New York:Oxford University Press Inc.

Ruse, M. [1995](2005). Human Nature. În T. Honderich (Ed.). TheOxford Companion to Philosophy (2nd edition) (p. 402). New York:Oxford University Press Inc.

Russell, B. (2013). În căutarea fericirii. Bucureşti: Editura Humanitas.

Scheffer, V. B. (2010). Reflections on the Human Condition. ProQuest.Material disponibil on line la adresa:http://static2.docstoccdn.com/docs/40546012/Reflections-on-the-Human-Condition. Accesat la 02.12.2013.

Sharman, K. (2004). Animal Law in Australia. Animal Legal & HistoricalCenter. Material disponibil on line la adresa:http://animallaw.info/nonus/articles/ovaustrailia.htm.Accesat la 10.03.2014.

Shields, C. (2011). Aristotle’s Psychology. În E. N. Zalta (Ed.).The Stanford Encyclopedia of Philosophy. The Metaphysics ResearchLab, Center for the Study of Language and Information,Stanford University. Material disponibil on line la adresa:http://plato.stanford.edu/entries/aristotle-psychology/active-mind.html. Accesat la 12.04.2014.

Singer, P. [1995](2005). Animals. În T. Honderich (Ed.). The OxfordCompanion to Philosophy (2nd edition) (p. 37). New York: OxfordUniversity Press Inc.

Sorabji, R. [1993](2001). Animal Minds & Human Morals. The origins of theWestern Debate. Great Britain: Duckworth.

34

Tipper, B. (2011). ˝A dog who I know quite well˝: everydayrelationships between children and animals. Children΄sGeographies, 9, 2, 145-165.

Waytz, A., Cacioppo, J. şi Epley, N. (2010). Who Sees Human?: TheStability and Importance of Individual Differences inAnthropomorphism. Perspectives on Psychological Science, 5, 3, 219-232.

Wei, S. (2005). Traditional Chinese Culture and Animals. Animal Legal& Historical Center. Material disponibil on line la adresa:http://animallaw.info/nonus/articles/arcnweiculturalatt2005.htm. Accesat la 10.03.2014.

Westling, L. (2010). Merleau-Ponty΄s Human – AnimalityIntertwining and the Animal Question. Configurations, 18, 161-180.

Williamson, C. [1995](2005). Animal consciousness. În T.Honderich (Ed.). The Oxford Companion to Philosophy (2nd edition)(p. 36). New York: Oxford University Press Inc.

Wisch, R. F. (2010). Brief Summary of United Kingdom Animal Law.Animal Legal & Historical Center. Material disponibil on line laadresa:http://animallaw.info/topics/tabbed_nonus/spunitedkingdom.htm. Accesat la 10.03.2014.

Yalom, I. (2010). Soluţia Schopenhauer. Bucureşti: Editura Vellant.

Zhao, T. (2013). Overview of Proposal for Enacting Animal CrueltyStatutes in China. Animal Legal & Historical Center. Materialdisponibil on line la adresa:http://www.animallaw.info/nonus/articles/art_pdf/Overview%20of%20Animal%20Crulty%20Statute%20Proposal%20of%20China%202013.pd. Accesat la 10.03.2014.

*** Declaraţia Universală a Drepturilor Animalelor.

*** Legea nr. 60/2004 privind ratificarea Convenţiei europenepentru protecţia animalelor de companie, publicată în MonitorulOficial, Partea I, nr. 400 din 5 mai 2004.

35

*** Legea nr. 205/2004 privind protecţia animalelor, actualizată,publicată în Monitorul Oficial, nr. 531 din 14 iunie 2004.

*** Ordinul nr. 1/2014 pentru aprobarea Normelor privindidentificarea şi înregistrarea câinilor cu stăpân, publicat înMonitorul Oficial, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2014.

36