Drept civil. Contracte speciale - CURS UNIVERSITAR

Camelia Toader Drept civil. Contracte speciale - CURS UNIVERSITAR, ediţia 3, ed. C.H.Beck, an 2008

Titlul I

Contractul de vânzare-cumpărare

Capitolul I - Introducere. Reglementare legală. Noţiune. Caractere juridice

Capitolul II - Condiţiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare

Capitolul III - Efectele contractului de vânzare-cumpărare

Capitolul I

Introducere. Reglementare legală. Noţiune. Caractere juridice

Secţiunea 1

Noţiuni generale despre contractul de vânzare-cumpărare

1. Introducere. Reglementare. Deşi nu este cel mai vechi contract, vânzarea-cumpărarea(emptio-venditio) este, fără îndoială, cel mai răspândit astăzi, permiţând desfăşurareavieţii cotidiene a fiecărei persoane. S-a remarcat chiar o „expansiune a vânzărilor”odată cu creşterea nivelului de trai, a mobilităţii persoanelor, a reculului autarhieiţărăneşti, a lipsei de spaţiu 1 .

Vânzarea-cumpărarea este arhetipul contractelor; pornind de la el, autorii Coduluicivil şi-au formulat raţionamentele pentru elaborarea dreptului comun al obligaţiilor.Poate de aceea, el este şi contractul cel mai detaliat reglementat, Codul civil, careconstituie dreptul comun în materie, consacrându-i un întreg titlu în Cartea a III-a(„Despre diferitele moduri prin care se dobândeşte proprietatea”), prin art. 1294-1404.De aceea, şi ponderea studierii acestui contract în prezenta lucrare va fi însemnată.

În afara Codului civil, o serie de acte normative speciale reglementează anumitecategorii de vânzări, la care ne vom referi pe parcursul expunerilor, dată fiindaplicarea lor frecventă în ultimii ani. Este vorba, de exemplu, de vânzarea de locuinţeconstruite din fondurile statului, reglementată prin Decretul-lege nr. 61/1990 şi prinLegea nr. 85/1992, regimul vânzării imobilelor prevăzute în Legea nr. 112/1995;vânzarea terenurilor, reglementată prin Titlul X al Legii nr. 247/2005 2 ; vânzareaautoturismelor folosite, cu referiri în H.G. nr. 610/1992 privind cartea de identitatea vehiculului etc.

Dispoziţii relevante există şi în ordinea comunitară sau internaţională, astfel cum vomavea ocazia să evidenţiem.

2. Noţiune. Potrivit art. 1294 C.civ., vânzarea-cumpărarea este „o convenţie prin caredouă părţi se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru şiaceasta a plăti celei dintâi preţul lui”. În literatura juridică s-a observat căaceastă definiţie legală nu este întru totul exactă, fiind şi incompletă 3 . Astfel, pede o parte, transferul proprietăţii operează, în principiu, prin simpla exprimare a

consimţământului, iar pe de altă parte, în principiu, acest transfer nu reprezintă oobligaţie aparte a vânzătorului.

Apoi, în afară de dreptul de proprietate asupra unui bun, pot fi transmise prinintermediul acestui contract şi alte drepturi, reale sau de creanţă. Astfel, art. 534C.civ. evocă posibilitatea vânzării dreptului de uzufruct, art. 1391 şi art. 1392C.civ. se referă la vânzarea creanţelor şi a altor drepturi incorporale 4 , art. 1399C.civ. priveşte vânzarea unei moşteniri ce include o universalitate de drepturi şiobligaţii, art. 1402 C.civ. se referă la vânzarea unor drepturi litigioase; poate formaobiect al contractului de vânzare-cumpărare dreptul de superficie, se poate vindedreptul special de folosinţă conferit de art. II din O.U.G. nr. 184/2002 pentrumodificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 5 .

Cu aceste precizări, reţinem că vânzarea-cumpărarea este acel contract prin care unadintre părţi – vânzătorul – transmite celeilalte părţi – cumpărătorul – un drept, înschimbul unei sume de bani, numite preţ. Totuşi, de eo et plerumque fit se transmitedreptul de proprietate, astfel încât cele mai frecvente referiri se vor face în cele ceurmează la această transmisiune.

1 J. Carbonnier, Flexible droit. Sociologie de la vente, Paris, 1992, p. 301.2 Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 (M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005),circulaţia juridică a terenurilor era reglementată prin dispoziţiile Legii nr. 54/1998.3 În acest sens, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 9; D. Chirică, op. cit., p. 6; E.Safta–Romano, Contracte civile. Încheiere, executare, încetare, ed. a III–a revăzută şiadăugită, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 17; I.R.. Rus, Sm. Angheni, Drept civil.Contracte civile, Ed. Oscar Print, 1998, p. 12; M. Mureşan, Drept civil. Contractespeciale, Ed. Cordial Lex, Cluj–Napoca, 1999, p. 5; D. Macovei, M.S. Striblea, Dreptcivil. Contracte. Succesiuni, Ed. Junimea, seria Jus, Iaşi, 2000, p. 13; L.Stănciulescu, Drept civil. Contracte speciale. Succesiuni, Ed. All Beck, Bucureşti,2002, p. 9.4 Cu privire la contractul de factoring, ca specie a cesiunii de creanţă, pentrudomeniul bancar, a se vedea: O.U.G. nr. 10/1997; I. Turcu, Operaţiuni şi contractebancare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 354; B. Stoica, Consideraţii asuprainstituţiei şi contractului de factoring, în R.D.C. nr. 3/2002, p. 55; C. Toader, op.cit., p. 127.5 M. Of. nr. 929 din 18 decembrie 2002. Este vorba despre un drept special de folosinţăasupra terenurilor situate în intravilan, ce se acordă persoanelor îndreptăţitepotrivit Legii nr. 10/2001, dacă sunt cetăţeni străini sau apatrizi. Acest drept poatefi înstrăinat prin vânzare. Pentru comentarii, a se vedea C. Roşu, Discuţii în legăturăcu dreptul de folosinţă special prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.184/2002, Dreptul nr. 6/2003, p. 130.

Secţiunea a 2-a

Caracterele juridice ale vânzării-cumpărării

3. Enumerare. Contractul de vânzare-cumpărare se caracterizează prin următoareletrăsături: este un contract bilateral sau sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, înprincipiu consensual, translativ de proprietate. De precizat că acest contract nu seîncheie, în principiu, intuitu personae.

3.1. Vânzarea-cumpărarea este un contract sinalagmatic sau bilateral, în înţelesul căse caracterizează prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor ce revin celordouă părţi. Vânzătorul are, în principal, obligaţia de a preda lucrul şi de a-l garantape cumpărător, iar acesta din urmă de a plăti preţul convenit, de a ridica bunul şi dea suporta cheltuielile vânzării, în lipsă de stipulaţie contrară. Fiecare dintre

obligaţiile uneia din părţi îşi are cauza în obligaţia celeilalte. Fiind un contractsinalagmatic, vânzării-cumpărării îi vor fi pe deplin aplicabile efectele specificeacestei categorii de contracte 1 : se poate opune excepţia de neexecutare a contractului(exceptio non adimpleti contractus), operează regulile privind riscul contractului, sepoate cere rezoluţiunea pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei celeilalte părţi.

3.2. Este un contract cu titlu oneros, întrucât fiecare parte contractantă urmăreşterealizarea unui interes patrimonial: vânzătorul urmăreşte să primească preţul, iarcumpărătorul să dobândească dreptul convenit asupra bunului.

3.3. Vânzarea-cumpărarea este în general un contract comutativ: existenţa şi întindereaobligaţiilor este cunoscută încă de la momentul încheierii contractului; nu depinde deun eveniment viitor şi incert. Doar dacă părţile convin, contractul poate avea caracteraleatoriu, cum este cazul vânzării unei recolte viitoare sau a cumpărării unui dreptlitigios.

3.4. În principiu, este un contract consensual, pentru valabilitatea sa fiind suficientconsimţământul celor două părţi. Vânzarea-cumpărarea este deci un contract care seîncheie solo consensu; el nu este nici solemn, nici real. În acest sens, art. 1295alin. (1) C.civ. prevede: „Vinderea este perfectă între părţi (…) îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şipreţul încă nu se va fi numărat”. Cum se poate observa, această dispoziţie nu estedecât o concretizare în materia vânzării-cumpărării a principiului general alconsensualismului, care guvernează în dreptul român contractele translative (art. 971C.civ.).

De la regula consensualismului există şi excepţii, consacrate în legi speciale. Prinexcepţie de la regula consensualismului înţelegem ipoteze prevăzute de lege, în carecontractul de vânzare-cumpărare nu este valabil decât dacă sunt îndeplinite şi alteformalităţi, în afara exprimării libere a consimţământului.

Astfel, potrivit art. 1772 C.civ., ipoteca convenţională (contractul de ipotecă) 2 nupoate fi constituită decât prin act autentic.

Vânzarea-cumpărarea terenurilor este un contract solemn, iar nu consensual, advaliditatem fiind cerută forma autentică. Potrivit art. 2 alin. (1) din Titlul X –„Circulaţia juridică a terenurilor” – al Legii nr. 247/2005 privind reforma în dome-niile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (care a abrogat Legeanr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor), terenurile cu sau fărăconstrucţii, situate în intravilan şi în extravilan, indiferent de destinaţia sau deîntinderea lor, pot fi înstrăinate, respectiv dobândite prin acte juridice între vii,încheiate în formă autentică. Nerespectarea cerinţei instituite de lege se sancţioneazăcu nulitatea absolută a contractului. Întrucât reprezintă o excepţie de la regulaconsensualismului, cerinţa formei autentice trebuie interpretată restrictiv, astfelîncât, de pildă, vânzarea-cumpărarea construcţiilor este valabilă prin simplul acord devoinţă al celor două părţi 3 . Dat fiind acest regim juridic diferit în materie deimobile, este posibil ca, dacă se doreşte cumpărarea unui teren cu construcţie şi s-aîncheiat doar un înscris sub semnătură privată, acesta să valoreze un contract perfectvalabil în privinţa construcţiei şi doar un antecontract cu privire la teren 4 . Potrivitunei interpretări ce s-a făcut anterior, în lipsa unui text, termenul de „înstrăinare”folosit de legiuitor ar trebui interpretat restrictiv, în sensul că se impune formaautentică doar dacă se transmite proprietatea asupra unui teren, iar nu şi în cazulconstituirii sau transmiterii dezmembrămintelor dreptului de proprietate 5 . În prezentînsă, noua lege prevede în mod formal, în art. 2 alin. (2), aceeaşi cerinţă a formeiautentice şi în cazul constituirii unui alt drept real asupra unui teren prin actejuridice între vii 6 .

În cazul vânzării silite, pentru validitatea contractului se cer întrunite cerinţele deformă stabilite de legile speciale, în principal, organizarea unei licitaţii publice 7 .Asemănător, pentru ipoteza cumpărării de către instituţii bugetare a anumitor bunuri şiservicii, se va urmări respectarea legislaţiei speciale privind achiziţiile publice 8 .

În legătură cu vânzarea autovehiculelor folosite, aceasta reprezintă un contractconsensual, deşi potrivit legislaţiei aplicabile până în anul 1992, în practicaadministrativ-financiară se pretindea prezentarea unui contract în formă autenticăpentru radierea/înmatricularea autovehiculelor. Această interpretare, adoptată demajoritatea autorilor şi de practica judiciară, s-a impus. S-a admis că din punctul devedere al validităţii contractului şi al transferului de proprietate, nu ne aflăm înfaţa unei excepţii de la caracterul consensual al vânzării-cumpărării 9 . În prezent,potrivit O.G. nr. 78/2000 privind omologarea vehiculelor rutiere şi eliberarea cărţiide identitate a acestora, în vederea admiterii în circulaţie pe drumurile publice dinRomânia, modificată prin O.G. nr. 35/2005 10 , radierea şi înmatricularea în circulaţie aautovehiculelor de către organele de poliţie şi financiare se face în baza unuicontract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată 11 .

Deşi contractul de vânzare-cumpărare este consensual, nimic nu împiedică părţile săconvină ca de o anumită formă scrisă – sub semnătură privată sau chiar autentică – sădepindă valabilitatea contractului. În temeiul libertăţii contractuale, o asemeneaînţelegere este valabilă, dar trebuie să rezulte neechivoc din probe şi aresemnificaţia amânării încheierii contractului până la îndeplinirea cerinţei convenite.

Precizăm că, potrivit Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică 12 , esteasimilat înscrisului sub semnătură privată înscrisul în formă electronică căruia i s-aîncorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată peun certificat calificat şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare asemnăturii electronice (art. 5). Iar potrivit art. 6 din aceeaşi lege, înscrisul înformă electronică căruia i s-a încorporat, ataşat sau asociat logic o semnăturăelectronică, recunoscut de cel căruia i se opune, are acelaşi efect ca şi actulautentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile.

În majoritatea statelor au fost adoptate legi similare, pentru a facilita încheiereacontractelor prin e-mail sau www., dar în acelaşi timp pentru reducerea riscurilor defalsificare. De pildă, în Germania, Legea semnăturii electronice a fost adoptată la 16mai 2001, în vigoare de la 1 august 2001, iar ulterior a fost modificat şi Codul civil,prin introducerea unui articol special [art. 126 a)] la secţiunea privind formele deexprimare a consimţământului, articol ce preia dispoziţiile relevante ale legiispeciale.

3.5. Vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate din momentulîncheierii lui. Articolul 1295 alin. (1) C.civ. prevede că: „(…) proprietatea este dedrept strămutată la cumpărător (...) îndată ce părţile s-au înţeles asupra lucrului şiasupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va finumărat”. Iar art. 971 C.civ. prevede că: „În contractele ce au de obiect translaţiaproprietăţii sau a unui alt drept real, proprietatea sau dreptul se transmite prinefectul consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul dobânditorului,chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”. Aşadar, în principiu, în dreptulromân, ca şi în alte legislaţii moderne, prin însăşi exprimarea consimţământului seproduce un efect foarte important: transferul proprietăţii de la vânzător la cumpărătorşi cu aceasta, transferul riscurilor, chiar dacă bunul nu s-a predat iar preţul nu s-aplătit.

Din momentul dobândirii dreptului de proprietate, cumpărătorul suportă şi risculpieirii lucrului, potrivit regulii generale res perit domino. Această suportare ariscului, independentă de faptul predării, de către cumpărător, va interveni însă doar

în cazul în care vânzătorul – debitor al obligaţiei de predare – reuşeşte să răstoarneprezumţia relativă de culpă a sa şi probează natura fortuită, iar nu culpabilă apieirii. Dacă a dovedit existenţa unei cauze străine, vânzătorul va suporta riscurilenumai dacă a fost pus în întârziere cu privire la obligaţia de a preda lucrul [art.1074 alin. (2) C.civ.] şi nu reuşeşte să dovedească, cum îi permite art. 1156 alin. (2)C.civ., că lucrul ar fi pierit şi la cumpărător, chiar dacă l-ar fi predat la termen.

Această regulă, a transmiterii instantanee a proprietăţii (şi a riscurilor), tocmaidatorită consecinţelor grave pe care le antrenează, nu operează decât dacă suntîntrunite mai multe condiţii: obiect al contractului să fie lucruri certe, individualdeterminate; lucrul să existe; părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii printr-oclauză specială; vânzătorul să fie proprietarul bunului. La acestea se adaugă, în cazulimobilelor, cerinţa îndeplinirii formelor de publicitate imobiliară, pentruopozabilitatea faţă de terţi a înstrăinării/dobândirii.

a) Dacă bunul este determinat individual (res certa), transferul proprietăţii şi alriscurilor pieirii lui operează de îndată. Acest lucru nu se poate întâmpla în cazulbunurilor determinate generic, când transferul proprietăţii operează numai dupăindividualizare, prin cântărire, măsurare, numărare, operaţiuni care se fac, de regulă,în momentul predării. De aceea, până la acest moment nu are loc nici transferulriscurilor pieirii fortuite, căci genera non pereunt, iar în caz de pierire până laindividualizare, vânzătorul va fi ţinut să predea cumpărătorului bunuri de aceeaşicantitate şi calitate cu cele pierite 13 .

Asemănător bunurilor de gen se analizează vânzarea alternativă, permisă de art. 1296alin. (2) C.civ. Ea constă în aceea că are ca obiect două sau mai multe lucruri dintrecare, la alegerea celui îndreptăţit, se va vinde doar unul, două sau mai multe (depildă, vând trei pipe din colecţia de zece pe care o am). De regulă, în practică,alegerea o face cumpărătorul, dar cum pe bună dreptate s-a observat 14 , este nevoie de ostipulaţie expresă în acest sens, întrucât, în caz contrar, în temeiul art. 1027C.civ., alegerea va reveni vânzătorului, ca debitor al obligaţiei. Până la alegere nuoperează transferul dreptului de proprietate şi nici al riscului, astfel că, dacă piereunul din bunurile alternativ prevăzute in obligatione, debitorul (vânzătorul) îldatorează pe celălalt.

b) O a doua condiţie este ca bunul să existe. În cazul vânzării de bunuri viitoare,permisă de art. 965 alin. (1) C.civ. (de pildă, lucruri ce urmează a fi fabricate),dreptul de proprietate nu se transmite din momentul exprimării consimţământului, ci dela momente diferite, după cum bunul viitor este individual determinat sau este generic.În prima ipoteză, transferul proprietăţii are loc la data realizării bunului, iar încel de-al doilea, după ce bunurile există şi sunt individualizate. Dacă bunul viitoreste o recoltă, proprietatea se transmite fie când aceasta este gata de adunat, fie înmomentul individualizării. Dacă însă cumpărătorul unui lucru viitor şi-a asumat risculnerealizării acestuia, încheind un contract aleatoriu, acesta va suporta şi riscurile,strâns legate de caracterul aleatoriu al contractului.

c) Este necesar ca părţile să nu fi amânat transferul dreptului convenit, printr-oclauză specială. Dacă vânzarea nu este pură şi simplă, ci, potrivit voinţei părţilor,este afectată de modalitatea termenului sau a condiţiei, nu va avea loc transferulproprietăţii decât la împlinirea termenului sau la realizarea condiţiei.

Într-adevăr, întrucât regula consacrată în art. 1295 alin. (1) C.civ. nu esteimperativă, părţile pot prin clauze expres prevăzute în contract să amâne transferuldreptului de proprietate 15 . Dacă condiţia se realizează, art. 1015 C.civ. prevede că eaare un efect retroactiv din ziua în care angajamentul a fost contractat. Cumpărătoruleste atunci presupus că a fost proprietar de la acea dată, astfel că actele dedispoziţie pe care le-a încheiat pendente conditione se validează în mod retroactiv. Ca

atare, aprecierea condiţiilor de validitate se va face în raport cu data încheieriicontractului, astfel că, de pildă, în raport cu o lege nou intervenită, care ar conţineanumite restricţii, dreptul dobândit de cumpărătorul sub condiţie suspensivă rămânecâştigat.

Un exemplu de asemenea condiţie suspensivă este acela în care părţile convin ca până laplata integrală a preţului, transferul dreptului de proprietate de la vânzător lacumpărător să nu intervină 16 . Este ceea ce se cunoaşte în doctrină sub numele de pactumreservati dominii, practică frecvent întâlnită în alte ţări şi cu răspândire largă şiîn România dinaintea anilor 1950 17 . Ea permite vânzătorului să se pună la adăpost deinsolvabilitatea cumpărătorului şi contribuie la stimularea creditului. Prin acestmecanism, vânzătorul îşi conservă calitatea de proprietar, cu titlul de garanţie reală,până la plata completă a preţului, bunul fiind deja transmis cumpărătorului 18 .

De asemenea, este admisibilă inserarea unui termen suspensiv (de exemplu: transferulproprietăţii asupra bunului vândut astăzi va avea loc la 26 octombrie 2009). În ambelecazuri, proprietatea se va transmite la un moment ulterior acordului de voinţe: fie cuefect pentru viitor, la data fixată drept termen, fie dacă este vorba de o condiţie, dela momentul împlinirii ei, cu efect retroactiv 19 . De menţionat că nici regulatransmiterii instantanee a riscurilor nu este imperativă, astfel încât cumpărătorul,printr-o clauză expresă, poate să-şi asume riscurile înainte de transferul dreptului deproprietate.

Analizând regula şi excepţiile de la regula transferului imediat al dreptului deproprietate şi al riscurilor de la vânzător la cumpărător, trebuie să menţionăm că înprivinţa vânzării comerciale internaţionale există o reglementare specială. Astfel,Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţionalăde mărfuri, încheiată la Viena în anul 1980 şi la care România a aderat 20 , leagă îngeneral transferul riscurilor de predarea mărfurilor. În acest sens, sunt, de pildă,art. 36 pct. 1, art. 66-69. De menţionat că această convenţie internaţională areprezentat şi sursa de inspiraţie pentru Directiva nr. 1999/44/ a Uniunii Europeneprivind unele aspecte ale vânzării bunurilor destinate consumului şi ale garanţiilordatorate. Ambele au stat apoi la baza modificării Codului civil german (BGB), în ceeace priveşte partea obligaţiilor, modificare în vigoare de la 1 ianuarie 2002 21 .

d) vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului vândut 22 , iar contractul valabilîncheiat.

3.6. Succinte precizări se impun în legătură cu publicitatea dobândirii drepturilorreale imobiliare.

Mai întâi, reamintim că potrivit art. 644 şi art. 645 C.civ. român (echivalente art.711 şi art. 712 C.civ. francez şi C.civ. belgian), proprietatea bunurilor se dobândeşteşi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţie, prin tradiţiune, prinaccesiune, prin încorporare, prin prescripţie, prin lege şi prin ocupaţiune. Dacătransmisiunea dreptului real operează prin efectul legii, toată lumea este de acord căefectul juridic ataşat de lege unui fapt material (posesiunea, accesiunea, decesul uneipersoane etc.) este opozabil tuturor.

Dacă însă transmisiunea dreptului real operează prin voinţa indivizilor şi mai alesprin contract, s-a pus întrebarea dacă nu există incompatibilitate între art. 973C.civ. („Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”), care consacrăefectul relativ al contractului şi caracterul absolut al dreptului real transmis princontract.

S-au dezvoltat mai multe sisteme pentru a rezolva această problemă. Astfel, potrivitdreptului roman, se disting două faze: prima fază are doar efectul de a crea între

părţi obligaţii, în special obligaţia pentru înstrăinător de a constitui sau atransfera un drept real; cea de-a doua fază este cea în care are loc transmitereapropriu-zisă prin tradiţiunea lucrului sau printr-o altă formalitate. Acest sistem afost preluat de mai multe legislaţii moderne (dreptul german, dreptul elveţian, dreptulolandez, dreptul grecesc) 23 : contractul nu dă naştere decât obligaţiei de a constituisau de a transmite un drept real; pentru efectiva transmitere este nevoie de un actspecial, care joacă în acelaşi timp rol de publicitate. În aceste sisteme, scopulpublicităţii imobiliare nu este doar acela de a-i informa pe terţi, ci de a transmitedreptul real însuşi (sisteme reale de publicitate: este proprietar cel care esteînscris în cartea funciară; „ai carte, ai parte”).

Potrivit sistemului de inspiraţie franceză (preluat şi în dreptul belgian, român,spaniol, polonez etc.), contractul are efect translativ de proprietate de la momentulconsimţământului părţilor (solo consensu). Într-un asemenea sistem consensual, esteindispensabilă existenţa unui sistem de publicitate, pentru ca terţii neparticipanţi laîncheierea contractului să-i cunoască existenţa, iar efectele juridice pe care legea lerecunoaşte contractului să fie opozabile terţilor. Deşi Codul civil instituieprincipiul consensualismului, în caz de vânzare imobiliară părţile vor întocmi un actscris. Aşa cum foarte sugestiv se reţine într-o lucrare de referinţă pentru dreptulcivil 24 , „deşi vânzarea este realizată între părţi prin acordul de voinţe şiindependent de redactarea unui înscris, faţă de terţi însă, dreptul de proprietatedobândit de cumpărător nu este opozabil decât cu condiţia de a fi transcris [art. 1295alin. (2)]; această dispoziţie a legii face ca vânzările de imobile să fie întotdeaunaconstatate prin acte scrise (fie autentice, fie private)”. Într-adevăr, potrivit art.1295 alin. (2) C.civ., în materia vânzării imobilelor, drepturile care rezultă dincontractul perfect dintre părţi, nu pot fi opuse unei terţe persoane care ar avea şi arfi conservat drepturi asupra imobilului vândut, mai înainte de transcrierea actului.Detaliile acestui mod de a face opozabile înstrăinările au fost reglementate în Codulde procedură civilă, după modelul Legii belgiene de la 1851 privind revizuirearegimului ipotecar 25 . În sistemul cărţilor funciare, care era reglementat prin Legeanr. 115 din 27 aprilie 1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţilefunciare, aplicabil în Transilvania, Banat şi nordul Moldovei (sistemul publicităţiireale), de inspiraţie germanică, înscrierea în cartea funciară avea efect constitutivde drepturi reale.

În prezent, prin Legea nr. 7/1996 a cadastrului funciar şi a publicităţii imobiliare s-a instituit în toată ţara sistemul de înscriere în cartea funciară a înstrăinărilor debunuri imobile, cu efect de opozabilitate faţă de terţi. Aşadar, între părţi,contractul îşi produce efecte fără a fi înscris, potrivit principiului relativităţii.Dar faţă de terţi, convenţia devine opozabilă numai de la data înregistrării cererii deînscriere la biroul de carte funciară din cadrul oficiului teritorial de cadastru şipublicitate imobiliară [art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 26 .

În ipoteza vânzării succesive a aceluiaşi bun imobil, în conflictul dintre cei doidobânditori, va avea câştig de cauză cel care a fost mai diligent şi a cerut primulînscrierea dreptului în cartea funciară (qui prior tempore, potior iure). Esteconsacrat astfel principiul forţei probante a înscrierii drepturilor reale. Articolul30 prevede că, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul uneipersoane, se prezumă că dreptul există, dacă a fost constituit sau dobândit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul. Iar dacă un drept a fost radiat dincartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.

Desigur că acest nou sistem, în care se combină caracterul personal cu caracterul realal înscrierii dobândirii drepturilor reale imobiliare, sub controlul registratorului decarte funciară, este preferabil din multe puncte de vedere sistemului anterior altranscripţiunii. Dar nici în acest sistem înscrierea în cartea funciară nu validează unact juridic nul sau anulabil pentru încălcarea vreuneia din condiţiile de validitate

generale sau speciale. Cel vătămat printr-o înscriere inexactă în cartea funciară arela dispoziţie o acţiune în rectificarea înscrierilor în cartea funciară, reglementatăde art. 33-37 din Legea nr. 7/1996. Acţiunea în rectificare se va prescrie într-untermen de 3 ani, faţă de terţele persoane care şi-au înscris dreptul real, dobânditprin act juridic cu titlu oneros şi cu bună-credinţă, întemeindu-se pe cuprinsul cărţiifunciare. Acest termen începe să curgă de la înregistrarea cererii pentru înscriereadreptului a cărui rectificare se solicită. O astfel de situaţie se poate ivi în urmaîncheierii unor contracte de vânzare-cumpărare imobiliară, înscrise în cartea funciară,cu privire la care se pretinde că au fost afectate de cauze de nulitate.

Întrucât sistemul de publicitate reprezintă o măsură de protejare a terţilor, din legese deduce cine sunt terţii 27 în această materie: sunt acele persoane care, neavândcunoştinţă de existenţa unui drept netranscris, au dobândit, prin acte juridice cutitlu oneros, drepturi pe care şi le-au înscris. Legea prevede că lipsa înscrierii încartea funciară nu poate fi invocată de partea contractantă care a înstrăinat(vânzătorul) şi de succesorii ei universali sau cu titlu universal. De asemenea, înforma iniţială, legea prevedea că nu au calitatea de terţi, deci nu pot invoca lipsaînscrierii: dobânditorul ulterior care a cunoscut pe altă cale despre existenţaînstrăinării, chiar neînscrise 28 , precum şi dobânditorul cu titlu gratuit, chiar debună-credinţă, în acest ultim caz, cu explicaţia că în conflictul dintre un dobânditorcu titlu gratuit, care certat de lucro captando, încearcă să păstreze un folos gratuitşi cel cu titlu oneros, care caută să evite o pagubă, trebuie să aibă prioritateultimul 29 .

În noua formulare a art. 31 alin. (1), în afara îngrădirilor şi excepţiilor legale, seconsideră exact numai în folosul acelei persoane care, în virtutea unui act juridic cutitlu legal (?!), a dobândit cu bună-credinţă un drept real înscris în cartea funciară.Iar alin. (2) prevede că dobânditorul este considerat de bună-credinţă dacă la dataînregistrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nici oacţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare sau dacă din titlultransmiţătorului şi din cuprinsul cărţii funciare nu reiese vreo neconcordanţă întreaceasta şi situaţia juridică reală.

În cazul în care contractul de vânzare-cumpărare a fost întocmit şi autentificat înfaţa unui notar public, biroul notarial va cere, din oficiu, înscrierea în carteafunciară pe numele cumpărătorului a dreptului imobiliar dobândit, potrivitdispoziţiilor Legii nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale.

3.7. În privinţa bunurilor mobile, cu câteva excepţii 30 , nu există deocamdată unsistem de publicitate 31 ; în temeiul art. 972 C.civ., posesia valorează proprietate.Aşadar,

în ce priveşte bunurile mobile, va avea câştig de cauză, în conflictul dintre doidobânditori succesivi, cel care a intrat cu bună-credinţă în posesia bunului. Sistemul,bazat pe concepţia romană res mobilis, res vilis, potrivit căreia bunurile mobile nusunt importante comparativ cu imobilele, nu mai corespunde totuşi pe deplin societăţiicontemporane, dată fiind creşterea importanţei economice a unor bunuri mobileincorporale (acţiuni, creanţe etc.) 32 .

1 Pentru analiza generală a efectelor contractelor, a se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan,Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a VIII–a, Ed. All Beck, Bucureşti,2002, nr. 43 şi urm.; L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex,Bucureşti, 1998, cap. III; M. Gaiţă, Obligaţii, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 66–79.2 Studiat în anul universitar precedent, la disciplina „Drept civil. Teoria generală aobligaţiilor”. A se vedea, de pildă, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., nr. 346 şi urm.

3 Dacă obiect al vânzării îl constituie un apartament în bloc, iar părţile opteazăpentru încheierea contractului în formă autentică, trebuie să se supună cerinţelor art.20 din Legea nr. 230/2007 privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor deproprietari, în sensul că fără dovada achitării la zi a cheltuielilor de întreţineresau a unui acord al părţilor privind preluarea acestei datorii de către cumpărător,autentificarea nu poate avea loc.4 A se vedea D. Chirică, Consecinţele modificărilor legislative postrevoluţionare asupracirculaţiei imobilelor proprietate particulară, Dreptul nr. 6/1991, p. 29; E. Chelaru,Unele aspecte în legătură cu circulaţia juridică a terenurilor proprietate privată, înDreptul nr. 9/1993, p. 23.5 Pentru enumerarea acestora şi analiza lor, a se vedea C. Bîrsan, Drept civil.Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, nr. 300 şi urm.6 Legea nr. 247/2005 (M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005).7 A se vedea art. 431–449, art. 500–522 C.proc.civ. 8 O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, acontractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune deservicii (M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006), aprobată prin Legea nr. 337/2006 pentruaprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuireacontractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi acontractelor de concesiune de servicii (M. Of. nr. 625 din 20 iulie 2006), modificatăprin: O.U.G. nr. 94/2007 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă aGuvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, acontractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune deservicii (M. Of. nr. 676 din 4 octombrie 2007) şi prin Legea nr. 128/2007 pentrumodificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privindatribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrăripublice şi a contractelor de concesiune de servicii (M. Of. nr. 309 din 9 mai 2007);H.G. nr. 1660/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor referitoare laatribuirea contractelor de achiziţie publică prin mijloace electronice din Ordonanţa deurgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică,a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune deservicii (M. Of. nr. 978 din 7 decembrie 2006). A se vedea şi H.G. nr. 1186/2001 pentruaprobarea Procedurilor privind achiziţiile publice de produse şi servicii care implicăapărarea naţională, ordinea publică, siguranţa şi securitatea naţională (M. Of. nr. 815din 18 decembrie 2001). În plus, este posibilă (şi uneori chiar obligatorie)parcurgerea unei proceduri specifice pentru încheierea contractelor de achiziţiipublice prin licitaţii electronice, în condiţiile prevăzute de art. 21 din O.U.G. nr.34/2006. 9 A se vedea L. Mihai, În legătură cu litigiile privind înstrăinarea autovehiculelorproprietate personală, în R.R.D. nr. 12/1983, p. 37 şi urm.10 M. Of. nr. 673 din 27 iulie 2005.11 În acelaşi sens şi pentru dezvoltări, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 12; C.A.Craiova, decizia civilă nr. 165 din 11 aprilie 2002, în Culegere de practică judiciarăpe anii 1999–2002, publicată sub egida Ministerului Justiţiei, Rom System, Bucureşti,2002, p. 80. În acest sens, refuzul pârâtului de a se prezenta la poliţie şi la fiscpentru efectuarea formalităţilor îndreptăţeşte pe reclamant la pretinderea unor daunecominatorii, potrivit art. 1075 C.civ. 12 M. Of. nr. 429 din 31 iulie 2001, adoptată pentru armonizarea cu Directiva nr.1999/93/CE. A se vedea şi Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic (M. Of. nr.483 din 5 iulie 2002), care preia în dreptul român dispoziţiile Directivei nr.2000/31/CE. Normele metodologice de aplicare a legii au fost aprobate prin H.G. nr.1308/2002 (M. Of. nr. 877 din 5 decembrie 2002). O aplicaţie extinsă a primit aceastăformă de contractare în domeniul achiziţiilor publice. A se vedea, de pildă, O.G. nr.20/2002 privind achiziţiile publice prin licitaţii electronice, aprobată, cumodificări, prin Legea nr. 468/2002 (M. Of. nr. 551 din 29 iulie 2002). Prin hotărârede Guvern s–a stabilit lista autorităţilor contractante care au obligaţia de a aplicaordonanţa. A se vedea H.G. nr. 182/2002, completată prin H.G. nr. 843/2002.

13 Codul comercial stabileşte reguli speciale privind transferul dreptului deproprietate şi al riscului când marfa circulă de la o piaţă la alta prin intermediulcărăuşului (art. 62 şi art. 63 C. com.). Pentru comentarii, a se vedea: St.D.Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a 5–a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, nr. 803–806; O. Căpăţînă, Contractul comercial de transport, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995,p. 150.14 D. Chirică, op. cit., p. 14.15 Şi în jurisprudenţa franceză mai recentă s–a decis că regula înscrisă în art. 1583C.civ. francez (corespondentul art. 1295 C.civ. român) instituie o normă dispozitivă.În acest sens, a se vedea Cass. fr., secţia a 3–a civilă, decizia din 6 martie 1996, înBull. civ. III, p. 66.16 În literatura juridică s–a considerat că în cazul vânzărilor cu preţ fix, cum ar fiîn unităţile comerciale cu autoservire, se prezumă că părţile s–au înţeles să amânetransferul dreptului de proprietate asupra mărfurilor până la achitarea preţului. A sevedea Fr. Deak, op. cit., p. 18 şi nota 3. În jurisprudenţa franceză (Cass. crim., 30mai 1958: S.1958, 1, 303), în aplicarea autonomiei dreptului penal, s–a consacratnoţiunea de «transfer de proprietate amânat până la plata preţului». S–a decis astfelcă reprezintă furt fapta de a încerca să nu plătească la casă mărfurile alese (legume),cu privire la care cumpărătorul nu a avut decât o detenţiune pur materială, iar nu undrept de proprietate.17 A se vedea, de pildă, D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică adreptului civil român, tom VIII, P. a II–a, ed. a II–a, Socec et. Co., Bucureşti, 1925,p. 15. În dreptul german, art. 455 BGB reglementează expres dreptul vânzătorului de apăstra proprietatea asupra unui bun mobil până la plata integrală a preţului, avânddreptul la denunţarea contractului în cazul întârzierii plăţilor. De la 1 ianuarie1999, este în vigoare alin. (2), care declară nulă înţelegerea de rezervare a dreptuluide proprietate, dacă este condiţionat transferul dreptului de plata unor creanţe cătreun terţ, mai ales care are legătură cu întreprinderea vânzătorului. A se vedea: H.Putzo, în Palandt–Kommentar Bürgerliches Gesetzbuch, ed. 61, C.H. Beck, München, 2002;D. Medicus, Schuldrecht. Besonderer Teil, ed. a noua, C.H. Beck, München, 1999, nr.120–123; D. Chirică, Transferul proprietăţii şi al riscurilor în contractul de vânzare,R.R.D.P. nr. 2/2007. 18 Cu privire la discuţiile din literatura juridică franceză privind calificarea clauzeide rezervă a proprietăţii şi la corelaţia cu dispoziţiile din materia falimentului, ase vedea I. Deleanu, Părţile şi terţii. Relativitatea şi opozabilitatea efectelorjuridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 120. Potrivit art. 1308 din ProiectulCodului civil, este valabilă stipulaţia prin care vânzătorul îşi rezervă proprietateabunului până la plata integrală a preţului, chiar dacă bunul a fost predat, fiindnecesară îndeplinirea formalităţilor de publicitate cerute de lege, după naturabunului, pentru a opune terţilor această stipulaţie.19 Este admisibilă, de pildă, clauza potrivit căreia transferul dreptului de proprietateasupra imobilului ce a făcut obiectul vânzării–cumpărării a fost amânat (condiţiesuspensivă potestativă simplă) până la procurarea de către cumpărător a unei oferte deachiziţionare a două apartamente, adică a unor condiţii de locuit indispensabile pentruvânzători şi pentru facilitarea obligaţiei de predare a bunului vândut. A se vedea C.A.Suceava, decizia civilă nr. 37/1994, cu comentariu de P. Perju, Dreptul nr. 5/1995, p.46, 47 (nr. 15); I.C.C.J., secţia civilă, decizia nr. 5499/2004, cu comentariu de M.L.Belu–Magdo, în C.J. nr. 9/2005, p. 1–4.20 Prin Legea nr. 24/1991 (M. Of. nr. 54 din 19 martie 1991). Prevederile acesteiConvenţii au devenit aplicabile în România începând cu 1 iunie 1992. A se vedea D.A.Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, Ed. Actami, 1996, vol. II, p. 233 şi urm.21 A se vedea U. Magnus, Der Stand der internationalen Überlegungen: DieVerbrauchsgüterkauf– Richtlinie und das UN–Kaufrecht, în EuropäischesKaufgewährleistungrecht. Reform und Internationaliesierung des deutschen Schuldrechts,editată de S. Grundmann, D. Medicus, W. Rolland, Carl Heymanns, Köln, Berlin, Bonn,München, 2001, p. 79. Vom reveni asupra acestor modificări infra.22 Cu excepţia vânzării lucrului altuia, problemă pe care o vom trata ulterior.

23 A se vedea J.M. Rainer, Europäisches Privatrecht. Die Rechtsvergleichung, Ed. PeterLang, Frankfurt am Main, 2002, p. 288.24 C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.II, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 547.25 A se vedea şi N. Verheyden–Jeanmart, N. Lepot–Joly, L’opposabilite des contrats al’egard des tiers et assimiles, în Les effets du contrat a l’egard des tiers.Comparaisons franco–belges, sous la direction de M. Fontaine, J. Ghestin, L.G.D.J.,Paris, 1992, p. 227.26 Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată în M. Of. nr. 201 din 3martie 2006) dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil seînscriu în cartea funciară pe baza actului prin care s–au constituit sau s–au transmisîn mod valabil. Printr–o modificare anterioară [Legea nr. 247/2005 (M. Of. nr. 653 din22 iulie 2005)], s–a înlăturat cerinţa formei autentice a actului, introdusă prinO.U.G. nr. 41/2004 pentru modificarea şi completarea Legii cadastrului şi apublicităţii imobiliare. Deşi Curtea Constituţională reţinuse că impunerea formeiautentice a actului de constituire sau transmitere, necesară înscrierii dreptului încartea funciară, este constituţională, fiind justificată de „importanţa drepturilor cefac obiectul acestor acte” [Decizia nr. 389/2005 (M. Of. nr. 751 din 18 august 2005)],legiuitorul a optat, prin Legea nr. 247/2005, pentru înlăturarea cerinţei formeiautentice a înstrăinării oricăror imobile.27 Potrivit unui autor, noţiunea de terţi („specifici”) diferă după cum se analizează unact supus transcrierii în registre sau este vorba despre sistemul cărţilor funciare. Înprimul caz, terţ este acela care: a dobândit un drept real asupra imobilului, aconservat acest drept, prin transcriere, nu a folosit viclenia pentru a împiedicatranscrierea drepturilor concurenţilor săi. În sistemul cărţilor funciare, pentru a fiterţ, este nevoie ca o persoană să dobândească un drept tabular şi să fie de bună–credinţă la momentul săvârşirii actului. Pentru detalii, a se vedea P. Vasilescu,Relativitatea actului juridic civil, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 311–313.28 În forma republicată în M. Of. nr. 201 din 3 martie 2006, art. 34 din lege (devenitart. 31) a fost modificat. Astfel, se prevede la alin.(1): „Cuprinsul cărţii funciare,în afara îngrădirilor şi excepţiilor legale, se consideră exact numai în folosul aceleipersoane care, în virtutea unui act juridic cu titlul legal, a dobândit cu bună–credinţă un drept real înscris în cartea funciară”, iar la alin. (2) că „Dobânditoruleste considerat de bună–credinţă dacă, la data înregistrării cererii de înscriere adreptului în folosul său, nu a fost notată nici o acţiune prin care se contestăcuprinsul cărţii funciare sau dacă din titlul transmiţătorului şi din cuprinsul cărţiifunciare nu reiese vreo neconcordanţă între aceasta şi situaţia juridică reală”.29 Pentru distincţia între actele încheiate anterior, respectiv după intrarea în vigoarea Legii nr. 7/1996, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 19–21. Pentru problematicagenerală a publicităţii imobiliare, a se vedea C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile realeprincipale, Ed. All Beck, 2001, p. 339 şi urm. Pentru o analiză aprofundată, a sevedea: M. Nicolae, Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare, Ed. Mihaela Press,Bucureşti, 2000; Idem, Discuţii în legătură cu înţelesul şi sfera de aplicare a art. 28din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, Dreptul nr. 4/2005, p.74; I. Adam, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005,Titlul X; I. Coadă, Discuţii în legătură cu înţelesul şi sfera de aplicare a art. 61din Legea nr. 7/1996 privind înscrierile cu caracter nedefinitiv în cărţile funciare,Dreptul nr. 5/2003, p. 70.30 Cesiunea de creanţă (art. 1393 C.civ.); navele şi aeronavele (Codul comercial şiCodul aerian); transmisiunile de drepturi de proprietate intelectuală; transmisiuneatitlurilor nominative în registrele societăţii comerciale emitente etc. Pentru discuţiiprivind bunurile mobile culturale pierdute sau furate, a se vedea infra nr. 18.1.Atragem atenţia asupra faptului că, potrivit art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 802/1999privind adoptarea Regulamentului pentru organizarea şi funcţionarea Arhivei Electronicede Garanţii Reale Mobiliare, modificată şi completată prin H.G. nr. 350/2004, ArhivaElectronică de Garanţii Reale Mobiliare nu reprezintă un sistem de publicitatemobiliară, ci o bază de date unică la nivel naţional, care asigură înscriereagaranţiilor reale mobiliare şi a celorlalte acte juridice prevăzute de art. 2 din

Titlul VI al Legii nr. 99/1999 art. 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind unelemăsuri pentru accelerarea reformei economice, precum şi accesul liber la informaţiileînscrise cu privire la avizele de garanţie.31 Vânzarea fondului de comerţ este privită ca o vânzare mobiliară, supusă însăînregistrării în registrul comerţului, potrivit art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990.Totuşi, în privinţa bunurilor imobile cuprinse în fondul de comerţ sunt aplicabileregulile dreptului comun referitoare la înstrăinarea imobilelor, inclusiv cele privindpublicitatea imobiliară. În acest sens, a se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., nr. 182.32 A se vedea şi H. Dumitru, S. David, Contractul de vânzare–cumpărare de valorimobiliare, încheiat în cadrul Bursei de Valori Bucureşti, în R.D.C. nr. 5/1999, p. 53şi urm.

Capitolul II

Condiţiile de validitate a contractului de vânzare-cumpărare

Secţiunea 1

Elementele constitutive ale contractului de vânzare-cumpărare

4. Consideraţii generale. Pentru validitatea contractului de vânzare-cumpărare seimpune respectarea aceloraşi condiţii generale de validitate pe care Codul civil, înart. 948-968, le prevede pentru orice convenţie: consimţământul valabil al părţii carese obligă, capacitatea de a contracta, un obiect determinat, o cauză licită. Nu vomrelua toată problematica studiată în anii anteriori privind condiţiile de validitateale contractelor; în materie de vânzare-cumpărare se vor evidenţia însă câtevaparticularităţi care se impun a fi prezentate.

Secţiunea a 2-a

Consimţământul la contractul de vânzare-cumpărare

5. Noţiune. Necesitate. Sancţiune. Principiul libertăţii exprimării consimţământului.Obligaţia de informare. Definit ca fiind manifestarea de voinţă a unei persoane învederea formării unui act juridic 1 şi, în principiu, pentru stabilirea conţinutuluiacestuia 2 , consimţământul (cum sentire) este un element esenţial şi pentru materiaactelor juridice bilaterale, cum este contractul de vânzare-cumpărare. Lipsaconsimţământului uneia din părţi este o cauză de nulitate absolută a contractului devânzare-cumpărare.

5.1. Conform regulii generale, pentru a da naştere unui angajament valabil, acordul devoinţă al părţilor, consimţământul, trebuie să fie neviciat, adică să nu fie dat dineroare 3 , smuls prin violenţă 4 sau surprins prin dol. Sancţiunea existenţei unor viciide consimţământ este nulitatea relativă a convenţiei 5 . În această privinţă, nu existăreguli speciale în materie de vânzare-cumpărare, astfel încât vor primi aplicareregulile generale 6 .

5.2. Ne vom referi totuşi, pe scurt, la necesitatea existenţei unui consimţământ dat îndeplină cunoştinţă de cauză, sens în care se impun precizări privind obligaţia generalăde informare anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Deşi nu esteexplicit precizată în Codul civil, obligaţia de informare s-a impus în practică, petemeiul principiilor generale prevăzute de art. 970 C.civ.: convenţiile trebuieexecutate cu bună-credinţă; ele obligă nu numai la ceea ce este expres cuprins în ele,dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.

Ea poate fi foarte bine analizată şi ca una dintre obligaţiile secundare alevânzătorului. De cele mai multe ori, executarea acestei obligaţii se impune anterior

încheierii contractului, pentru a asigura deplina lămurire a cumpărătorului, înainteaexprimării consimţământului 7 .

Jurisprudenţa mai veche a mers în acest sens, prin recunoaşterea dolului prin reticenţăca motiv al vicierii consimţământului cumpărătorului 8 . Săvârşeşte o astfel de lipsă deinformare vânzătorul unui apartament cu grădină însorită, care îi ascundecumpărătorului existenţa unui proiect imobiliar în imediata apropiere, care urma să îlpriveze de lumină 9 . Dar tendinţa este de recunoaştere a acestei obligaţii ca pe unprincipiu general care se aplică cu o rigoare particulară profesioniştilor, subsancţiunea răspunderii civile (delictuale, dacă trebuia ca informaţiile să fiecomunicate anterior încheierii contractului, respectiv contractuale, dacă vizeazăutilizarea, funcţionarea, montajul bunului cumpărat). Deşi riguros exactă din punct devedere teoretic, această distincţie tinde să dispară, în sensul că ar fi vorba înambele cazuri de o obligaţie de informare unică, de natură contractuală 10 .

Legislaţia specială privind protecţia consumatorilor conţine dispoziţii amănunţiteprivind cuprinsul obligaţiei de informare, care incumbă atât producătorului (caretrebuie să informeze despre denumire, cantitate, termen de garanţie, principalelecaracteristici tehnice şi calitative, eventualitatea unor riscuri previzibile, modul defolosire, manipulare, depozitare, despre contraindicaţii, valoarea nutritivă aproduselor alimentare preambalate, ţara producătoare în cazul mărfurilor din import),cât şi vânzătorului, care trebuie să furnizeze cumpărătorului informaţii despre preţ şidespre caracteristicile bunului, astfel cum sunt înscrise în documentele tehnice careînsoţesc produsul, precum şi indicaţiile necesare folosirii utile şi fără riscuri abunului cumpărat 11 . Desigur că în magazinele cu autoservire, în care prin definiţiecumpărătorul îşi alege singur bunurile, e sarcina lui să solicite informaţiisuplimentare, dacă cele afişate pe ambalaj nu i se par satisfăcătoare.

6. Încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu se realizează însă, întotdeauna,dintr-o dată, ci poate fi precedată de alte înţelegeri sau dispoziţii legale careafectează libertatea exprimării consimţământului părţilor. De aceea vom analiza în celece urmează: promisiunea unilaterală (de vânzare sau de cumpărare); promisiuneabilaterală de vânzare-cumpărare 12 ; pactul de preferinţă; dreptul de preempţiune.

Menţionăm că, spre deosebire de alte sisteme de drept 13 , legea română nu reglementeazăîn mod expres nici una dintre formele promisiunii de vânzare sau de cumpărare. Ele suntînsă admise în practică în temeiul libertăţii contractuale, fiind unul dintre domeniileîn care jurisprudenţa şi doctrina s-au manifestat exemplar ca adevărate izvoare dedrept 14 .

7. Promisiunea unilaterală de a vinde este contractul (unilateral) prin care o parte,numită promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită beneficiar, să-i vândă unanumit bun în ziua când acesta se va hotărî să-l cumpere. Este posibilă şi o promisiuneunilaterală de a cumpăra, mai rar întâlnită în practică.

Spre deosebire de simpla ofertă, act juridic unilateral, promisiunea unilaterală de avinde este o convenţie, un acord de voinţe. Ea produce consecinţe practice deosebite deale ofertei. Astfel, dacă oferta poate fi retrasă oricând înainte de acceptarea ei decătre persoana căreia i-a fost adresată, promisiunea unilaterală de vânzare nu poate firetrasă dacă beneficiarului i s-a acordat un termen înăuntrul căruia poate să opteze.În absenţa convenirii unui termen, promitentul îi poate cere beneficiarului promisiuniisă opteze înăuntrul termenului general de prescripţie, care curge de la încheiereapromisiunii.

Promisiunea de vânzare este, de fapt, un antecontract (precontract), care dă naştereunei obligaţii de a face în sarcina promitentului: aceea de a vinde beneficiaruluibunul, dacă acesta se va decide să-l cumpere 15 . De pildă, locatorul-proprietar al unui

bun închiriat promite chiriaşului ca la sfârşitul contractului sau la un alt termen să-i vândă bunul. De precizat că o asemenea convenţie nu este nulă pentru că ar fiafectată de o condiţie pur potestativă (opţiunea cumpărării fiind la discreţiabeneficiarului), întrucât art. 1010 C.civ., care declară nulă obligaţia contractată subcondiţie potestativă, vizează obligaţia contractată sub o asemenea condiţie din parteadebitorului, or aici, beneficiarul promisiunii este creditor al obligaţiei.

Promitentul se angajează chiar de la început să vândă. În consecinţă, el trebuie săaibă capacitatea necesară pentru înstrăinare. Pe de altă parte, beneficiarul acceptăpromisiunea fără a-şi da consimţământul pentru cumpărare. El are deci un drept deopţiune. Nu este necesar ca beneficiarul să aibă capacitate de cumpărare înainte demomentul opţiunii. Este obligat însă ca, pentru valabilitatea vânzării, în momentulacordului de voinţă să aibă capacitate de a cumpăra.

Uneori, în schimbul promisiunii ce i s-a făcut, beneficiarul plăteşte o sumă de bani,denumită „indemnizaţie de aşteptare” (imobilizare), care nu valorează însă asumareaunei obligaţii din partea sa de a cumpăra. O asemenea clauză este valabilă. Soartaacestei sume de bani variază apoi în funcţie de atitudinea beneficiarului promisiunii:dacă acceptă, suma se va imputa asupra preţului vânzării, dacă nu acceptă, va rămânepromitentului, ca preţ al aşteptării 16 .

Dacă în interiorul termenului de opţiune, promisiunea este acceptată, în principiu,vânzarea devine perfectă în acel moment 17 , cu excepţia cazului când, datorită naturiibunului ce formează obiectul promisiunii – de exemplu, un teren – pentru validitate secere îndeplinirea formei autentice 18 .

În ipoteza în care promitentul îşi retrage promisiunea înaintea împlinirii termenului,acesta poate fi obligat la plata unor daune-interese, în măsura în care beneficiaruldovedeşte că i s-a cauzat un prejudiciu 19 . Dacă în acelaşi interval, promitentul aînstrăinat bunul promis unei alte persoane decât beneficiarul, în principiu, din cauzafaptului că s-a născut doar o obligaţie de a face în sarcina promitentului, nu se poateaduce atingere drepturilor dobândite de terţ, bineînţeles, cu excepţia cazului când seprobează existenţa unei conivenţe frauduloase între promitent şi terţul dobânditor(fraus omnia corrumpit). Pentru o asemenea ipoteză, soluţia va fi constatarea nulităţiiabsolute a contractului dintre promitent şi terţ pentru cauză ilicită 20 , bunul revenindîn patrimoniul primului, pentru ca beneficiarul să poată accepta.

În privinţa formei, promisiunea unilaterală de vânzare este o convenţie consensuală,putând fi dovedită cu orice mijloc de probă, în condiţiile art. 1191 şi urm. C.civ.

Menţionăm, de asemenea, că Legea nr. 7/1996 permite, în art. 41, notarea în carteafunciară a intenţiei de a înstrăina un imobil, înscriere ce se poate face la cerereapromitentului-vânzător, ca proprietar.

8. Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare nu este nici ea reglementată în Codulnostru civil 21 ; utilitatea acesteia este însă necontestată, dovadă fiind bogatapractică judiciară existentă în materie. Promisiunea sinalagmatică este un antecontract22 prin care ambele părţi, numite promitent-vânzător şi promitent-cumpărător, se obligă(obligaţii de a face) ca în viitor să încheie contractul de vânzare-cumpărare încondiţiile stabilite şi cu îndeplinirea formalităţilor prevăzute de lege. De pildă,părţile convin ca în viitor, de regulă într-un anumit termen, să se prezinte la unbirou notarial pentru înstrăinarea/dobândirea dreptului de proprietate asupra unuiteren. O frecventă aplicare practică a cunoscut instituţia antecontractului dupărestrângerea treptată, începând cu anii ’50, a circulaţiei juridice a imobilelor 23 .

Prin antecontractul astfel convenit nu se transmite dreptul de proprietate. De aceea,în cazul încălcării obligaţiei de a face asumate, oricare dintre părţi poate cere

instanţei ca în baza art. 1073 şi art. 1077 C.civ. (conform principiului executării înnatură a obligaţiilor şi a reparării în natură a prejudiciului) să pronunţe o hotărârecare să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare şi care va avea caracter constitutivde drepturi, operând transferul proprietăţii de la data când rămâne definitivă 24 .Recent, prin art. 5 alin. (2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, s-a prevăzut, interminis, posibilitatea instanţelor de a pronunţa hotărâri judecătoreşti care să ţinăloc de contract de vânzare-cumpărare 25 având ca obiect derivat un teren, în ipoteza încare una din părţile antecontractului nu îşi execută obligaţia de a face.

Pentru admisibilitatea unei atare acţiuni trebuie însă să fie îndeplinite anumitecondiţii, şi anume: să existe un antecontract valabil încheiat 26 ; antecontractul să fiedovedit potrivit dreptului comun 27 ; una din părţi să refuze autentificarea actului;reclamantul să-şi fi îndeplinit obligaţiile (aşa-numitele clauze anticipatorii sauaccesorii, cum ar fi predarea bunului 28 , respectiv plata preţului) asumate prinantecontract; promitentul-vânzător să fie proprietar al bunului 29 , iar promitentul-cumpărător să nu fie incapabil a dobândi acel bun la data pronunţării hotărârii.Menţionăm că în Proiectul Codului civil, art. 1293 reglementează promisiunea de vânzareşi consacră posibilitatea pronunţării unei hotărâri care să ţină loc de contract, dacătoate celelalte condiţii de validitate sunt îndeplinite, dreptul la acţiune fiind supusunei prescripţii de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat.

De asemenea, este admisibilă acţiunea prin care, sub sancţiunea plăţii unor daunecominatorii 30 (sumă de bani fixată la cererea creditorului, de către instanţă, pe oanumită unitate de timp), partea recalcitrantă să fie obligată la executarea în natură,constând în încheierea contractului. În urma modificării Codului de procedură civilă,prin O.U.G. nr. 138/2000, s-a instituit, prin art. 5803 alin. (1), şi posibilitateapentru creditorul unei obligaţii de a face, care nu poate fi îndeplinită de altăpersoană decât debitorul (cazul obligaţiei de a consimţi la încheierea contractului devânzare-cumpărare, cu privire la care anterior se încheiase un antecontract), de a cereinstanţei obligarea debitorului la plata unei amenzi civile, al cărei cuantum poatevaria între 200.000 şi 500.000 lei pe zi de întârziere, în favoarea statului, până laexecutarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. La acestea se pot adăuga, dupăcaz, şi daune-interese pentru acoperirea prejudiciilor cauzate creditorului [art. 580 3 alin. (2) C.proc.civ.] 31 .

În fine, potrivit dreptului comun şi pentru că promisiunea bilaterală este o convenţiesinalagmatică, partea care şi-a executat sau este gata să-şi execute obligaţia asumatăpoate solicita rezoluţiunea pentru neexecutare şi restabilirea situaţiei anterioare 32 .În practica judiciară s-a admis că neprezentarea de către promitentul-vânzător aextrasului de carte funciară, care să ateste lipsa vreunor sarcini ale imobilului, îlîndreptăţeşte pe promitentul-cumpărător să refuze încheierea contractului şi săsolicite rezoluţiunea antecontractului 33 .

În principiu, părţile pot stipula expres facultatea de revocare unilaterală acontractului, denumită clauză de dezicere, cu condiţia de a nu constitui o condiţie purpotestativă din partea celui ce se obligă şi de a nu fi exercitată prin abuz de drept.

În materie de vânzare-cumpărare, o asemenea clauză este cunoscută sub denumirea de„arvună penitenţială” 34 , deosebită de „arvuna confirmatorie”, care, în regulă generală,este dovadă a perfectării contractului. Cadrul legal al arvunei sunt dispoziţiile art.1297 şi art. 1298 C.civ., potrivit cărora arvuna este numai un mijloc de constrângerela executarea contractului, în temeiul căruia partea care nu este în culpă poate cereexecutarea contractului, iar dacă renunţă la executare, câştigă arvuna.

Uneori însă, prin voinţa părţilor, arvuna este o clauză de dezicere (iar nu un mijlocde constrângere la executarea convenţiei); în acest caz „fiecare parte se poate desista

de contract, aceea care a dat arvuna abandonând-o, iar aceea care a primit-orestituind-o îndoit” 35 .

Pe de altă parte, astfel cum s-a reţinut în practica judiciară, nu orice sumă de banice se plăteşte cu ocazia perfectării unui contract are caracter de arvună, ci o astfelde sumă poate avea şi semnificaţia unui avans din preţul care trebuie plătit, adică eapoate constitui un început de executare a contractului 36 . Arvuna constituie o convenţieaccesorie, pe care părţile o pot încheia în vederea perfectării unei vânzări. Eatrebuie să rezulte din manifestările exprese de voinţă ale părţilor, în sensul că audat acest caracter sumei de bani primite la încheierea înţelegerii. În lipsa uneiconvenţii de arvună, suma primită în vederea vânzării trebuie considerată acont, adicăparte din preţ, care, în caz de nerealizare a vânzării, urmează să fie restituit 37 .

Tot astfel, clauza de arvună poate să funcţioneze şi ca o adevărată clauză penală, princare părţile fixează anticipat cuantumul daunelor-interese ce sunt datorate în cazulneexecutării obligaţiilor asumate prin convenţia principală pe care o însoţeşte. Nimicnu se opune însă ca părţile contractante să prevadă restituirea „întreită” a arvunei,prevederile art. 1298 C.civ. având un caracter supletiv, iar nu imperativ 38 .

Dacă în contract s-a prevăzut o clauză de dezicere în favoarea uneia sau a ambelorpărţi, instanţa nu mai poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract 39 .

9. Drept comparat. Cele mai vechi şi subtile analize privind antecontractele s-ausemnalat în doctrina germană şi în cea italiană din secolul al XIX-lea 40 :antecontractul este o convenţie prin care părţile se angajează să încheie în viitor uncontract; dând naştere unei obligaţii de a contracta, este el însuşi un contract, carese deosebeşte de simpla ofertă sau de simplele discuţii, chiar dacă acestea îmbracăforma scrisă 41 . Ulterior, aceste preocupări au avut un semnificativ ecou şi în Franţa 42

.

În privinţa stadiului legislaţiei, sunt de semnalat câteva dispoziţii. Astfel, înItalia, potrivit art. 1351 C.civ., antecontractul, denumit contratto preliminare, estenul dacă nu îmbracă aceeaşi formă pe care legea o prevede pentru validitateacontractului definitiv.

În Germania se admite că un antecontract (Vorvertrag) care precede înstrăinarea unuiimobil trebuie încheiat în formă autentică [§ 311b alin. (1)]; cu toate acestea, dacăacordul urmat de înscrierea în cartea funciară au avut loc, conţinutul contractuluieste valabil. Menţionăm că preluând teoria culpa in contrahendo 43 , soluţiilejurisprudenţei şi cele câteva dispoziţii disparate de până atunci, Legea de modernizarea dreptului obligaţiilor (intrată în vigoare la 1 ianuarie 2002) a introdus, cu valoarede generalitate, în §311 alin. (2) şi (3) BGB, răspunderea pentru începereatratativelor sau a unor contracte preliminare asemănătoare; existenţa unor asemenearaporturi obligaţionale precontractuale poate conduce la acordarea daunelor-interese înfavoarea părţii inocente, în cazul neîncheierii contractului 44 . După modelul german afost elaborat şi Codul civil al Georgiei din anul 1997, care în această materie apreluat, în art. 317 alin. (3), dispoziţia corespunzătoare din BGB 45 . În Polonia,antecontractul este încadrat în categoria contractelor numite, pentru validitatea luifiind necesară, sub sancţiunea nulităţii, precizarea termenului 46 . În Elveţia,antecontractul de vânzare-cumpărare a unor imobile trebuie să fie autentificat 47 .

Cât priveşte sancţiunea refuzului uneia din părţi de a mai încheia contractul promis,Codul civil italian conţine dispoziţii speciale (art. 2932). Astfel, sub denumirea„Executarea specifică a obligaţiei de a încheia un contract”, textul legal stabileştecă, dacă nu a fost exclus printr-o clauză prevăzută în titlu, se poate cere instanţeisă pronunţe o sentinţă care produce efectele contractului neîncheiat.

10. Pactul de preferinţă 48 este înţelegerea prin care una dintre părţi (proprietarulunui bun) se obligă faţă de cealaltă parte (beneficiar), care acceptă aceastăpromisiune, ca în cazul în care va vinde acel bun să-i acorde preferinţă la preţ egal.Observăm că diferenţa esenţială între promisiunea unilaterală şi pactul de preferinţărezidă în angajamentul promitentului de a vinde bunul beneficiarului, în primul caz, şiîn acordarea unei simple priorităţi, în a doua ipoteză 49 . În caz de nerespectare apactului, prin vânzarea bunului către un terţ, beneficiarul poate solicita numai plataunor daune-interese, nefiind îndreptăţit să ceară anularea acelui contract ori săintenteze acţiune în revendicare. Desigur că, dacă dovedeşte participarea terţuluidobânditor la fraudă, beneficiarul promisiunii ar putea intenta o acţiune în nulitateabsolută, conform art. 966 C.civ.

De precizat că în literatura juridică se admite validitatea pactului de preferinţă,întrucât, deşi în acest caz condiţia potestativă este prezentă, ea este simplă, nudepinde doar de voinţa promitentului, ci şi de împrejurări exterioare care l-ardetermina în viitor să vândă 50 .

În practică, se încheie asemenea înţelegeri în sfera raporturilor de locaţiune, cândpactul se face în favoarea locatarului, în cazul dobândirii unui bun în coproprietate,când copărtaşii îşi recunosc reciproc un drept de preferinţă sau în cazul unorcontracte de societate 51 .

Facem precizarea că atât în cazul promisiunii de vânzare, cât şi în cel al dreptului depreferinţă, dreptul beneficiarului se poate transmite fie prin acte inter vivos(cesiune de creanţă), fie prin moştenire. În schimb, obligaţia promitentului nu sepoate transmite decât pe cale succesorală.

11. Dreptul de preempţiune 52 constă în dreptul prioritar la cumpărare, recunoscut delege anumitor persoane, drept ce este de natură a afecta într-o oarecare măsuralibertatea consimţământului înstrăinătorului. Deseori, mecanismul răspunde unui interesgeneral: astfel, în trecut a fost recunoscut dreptul de preempţiune în favoareastatului la dobândirea unor opere de artă cu valoare deosebită, de patrimoniu cultural;în vederea prezervării fondului forestier se recunoaşte dreptul de preempţiune alstatului în cazul vânzării terenurilor cu vegetaţie forestieră [art. 45 alin. (6) dinLegea nr. 46/2008 – Codul silvic (M. Of. nr. 238 din 27 martie 2008)]. Mecanismulpreempţiunii poate, alteori, tinde la protecţia unui interes privat; astfel este cazuldreptului prioritar de cumpărare recunoscut chiriaşului în cazul în care locuinţa pecare o ocupă se pune în vânzare (art. 18 din O.U.G. nr. 40/1999 privind protecţiachiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe).Instituţia nu este nouă în dreptul românesc 53 şi există şi în alte legislaţii 54 .

Mecanismul se deosebeşte de o vânzare forţată: proprietarul nu este ţinut să vândă; încazul în care însă se hotărăşte să vândă, el este obligat de lege să acorde prioritateunei anumite persoane (determinate sau determinabile).

În legislaţia noastră actuală, mai multe acte normative se referă la dreptul depreempţiune. Vom întâlni astfel reglementări din domeniul exproprierii pentru cauză deutilitate publică, al înstrăinării locuinţelor, al protejării monumentelor istoriceetc. Întrucât până recent o aplicaţie frecventă a dreptului de preempţiune se întâlneaîn domeniul terenurilor agricole, în raport cu principiul tempus regit actum, vommenţine referirile la dispoziţiile Legii nr. 54/1998 ce reglementau un asemenea drept.Astfel cum s-a mai amintit, prin efectul abrogării acestui act normativ (de Titlul X alLegii nr. 247/2005) de la intrarea în vigoare a Legii privind reforma în domeniileproprietăţii şi justiţiei, vânzarea terenurilor agricole se va putea face liber, fără afi necesară verificarea intenţiei altor persoane de a cumpăra cu prioritate. Nimic nuse opune însă ca pe cale convenţională, coproprietarii, vecinii sau alte persoane

interesate să dobândească, în raport cu proprietarul terenului, un drept prioritar decumpărare.

Întrucât până la 25 iulie 2005 dreptul de preempţiune, în reglementarea Legii nr.54/1998, făcea parte din ordinea de drept, în cazul unor litigii vizând contracte devânzare-cumpărare încheiate anterior acestei date, vor trebui cunoscute şi aplicatevechile reglementări, pe care le prezentăm în cele ce urmează.

11.1. Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor prevedea, în art. 5şi urm., că în cazul în care proprietarul unui teren agricol situat în extravilanintenţionează să-l vândă, au un drept prioritar la cumpărare coproprietarii, vecinii şiarendaşul.

11.1.1. Natură juridică. Fiind prevăzut în lege, dreptul de preempţiune, spre deosebirede pactul de preferinţă, are natură legală, fiind instituit printr-o normă imperativă.În măsura în care s-a hotărât să vândă terenul agricol situat în extravilan,proprietarul acestuia este obligat să respecte dreptul prioritar de cumpărarerecunoscut de lege persoanelor menţionate. Fiind concepută ca o restrângere a dreptuluiproprietarului de a dispune liber de bunul său, reglementarea dreptului de preempţiunetrebuie interpretată restrictiv. Mai precizăm că dreptul de preempţiune, asemănătordrepturilor reale, este opozabil erga omnes; sancţiunea instituită de lege în cazulnerespectării sale va interveni indiferent de buna sau reaua-credinţă a dobânditorului 55

.

11.1.2. Domeniul şi condiţiile de aplicare. Potrivit legii, dreptul de preempţiune areca obiect numai terenurile agricole situate în extravilan.

Întrucât, după modul de reglementare, rezultă că se exercită la preţ egal, înseamnă cădreptul de preempţiune se poate exercita doar dacă înstrăinarea terenului are loc prinvânzare, nu şi în alt mod, indiferent dacă ar fi vorba de contracte cu titlu oneros(renta viageră, întreţinere, schimb) ori cu titlu gratuit. Cum pe bună dreptate s-aobservat în literatura juridică, de vreme ce nu există preţ, dreptul de preempţiune nupoate fi recunoscut, ex lege, nici în cazul aducerii terenului ca aport într-osocietate civilă sau comercială 56 .

O altă condiţie de aplicare a dreptului de preempţiune este aceea ca prin vânzareaproiectată să se intenţioneze înstrăinarea dreptului de proprietate asupra terenului,chiar şi numai a nudei proprietăţi.

Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, dreptul de preempţiune trebuie recunoscut,indiferent de persoana proprietarului-vânzător, deci chiar dacă ar fi vorba de terenuriaflate în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale.

11.1.3. Titularii dreptului de preempţiune sunt: coproprietarii terenului agricol,proprietarii vecini ai terenului ce urmează a fi vândut 57 , precum şi arendaşii,indiferent că sunt persoane fizice sau persoane juridice. Articolul 5 din lege nuprevede expres o ordine de preferinţă între titularii dreptului de preempţiune. Deaceea s-au exprimat diferite opinii. Pornind de la raţiunea instituirii acesteirestrângeri a dreptului proprietarului, apreciem că sancţiunea prevăzută de lege(anularea vânzării) nu va opera decât dacă s-a optat în favoarea unui cumpărător carenu este titular al dreptului de preempţiune 58 .

11.1.4. Modul de exercitare a dreptului de preempţiune. Potrivit Legii nr. 54/1998,proprietarul terenului ce urmează a fi vândut va înregistra oferta de vânzare 59 laconsiliul local al localităţii de la locul situării terenului. Secretarul consiliuluilocal are obligaţia ca în aceeaşi zi să o afişeze la sediul primăriei. Asupra acesteioferte titularii dreptului de preempţiune trebuie să se pronunţe în termen de 45 de

zile de la afişare, arătând şi preţul oferit. Ca natură juridică, aceasta este overitabilă ofertă de cumpărare, ce urmează regulile dreptului comun. Legea prevede că,dacă în acest interval îşi exercită mai mulţi titulari dreptul, proprietarul aredreptul de a alege pe unul dintre ofertanţi 60 .

Dacă preţul oferit de titularii dreptului de preempţiune nu este convenabilproprietarului-ofertant (nu acceptă oferta de cumpărare), acesta este liber să încheiecontractul de vânzare-cumpărare cu un alt cumpărător, numai dacă preţul oferit şiplătit de acest cumpărător este mai mare decât cel oferit de titularul dreptului depreempţiune. Încheierea contractului cu un terţ la un preţ mai mic ori chiar egal cucel propus de titularul dreptului de preempţiune este anulabilă [art. 14 alin. (1) dinLegea nr. 54/1998].

În ipoteza în care în termenul (de decădere) de 45 de zile nici unul dintre titulariidreptului de preempţiune nu şi-a manifestat voinţa de a cumpăra terenul, proprietaruleste liber să încheie contractul cu oricine şi la orice preţ. Pentru a face dovadarespectării dreptului de preempţiune, legea prevede pentru proprietar obligaţia de aprezenta, cu ocazia autentificării contractului, un înscris eliberat de secretarulprimăriei, ce atestă afişarea ofertei de vânzare.

Dacă oferta de vânzare este acceptată de unul dintre titularii dreptului de preempţiunela un preţ convenabil pentru proprietar, această înţelegere are doar semnificaţia unuiantecontract de vânzare-cumpărare, iar nu a unui contract valabil translativ deproprietate, întrucât fiind un contract solemn, vânzarea-cumpărarea terenurilor nu estevalabil încheiată decât din momentul autentificării [art. 2 alin. (1) din Legea nr.54/1998].

11.1.5. Sancţiuni. Potrivit art. 14 din lege, înstrăinarea terenului cu încălcareadreptului de preempţiune se sancţionează cu nulitatea relativă a contractului astfelîncheiat. Faţă de caracterul opozabil erga omnes al dreptului de preempţiune, spredeosebire de regimul de drept comun al acţiunii în anulabilitate, se admite că ea poatefi intentată de titularul dreptului de preempţiune, deşi acesta nu a fost parte încontract 61 . Desigur că, dacă pentru a eluda dreptul de preempţiune, proprietarulterenului a recurs la simulaţie, încheind în aparenţă un alt contract, cel interesat vatrebui mai întâi să intenteze o acţiune în declararea simulaţiei şi apoi să cearăanularea actului real, adică a vânzării-cumpărării. Dacă obţine câştig de cauză,terenul reintră în patrimoniul vânzătorului, care va trebui să respecte dreptul depreempţiune. Acţiunea în anulare este prescriptibilă în termen de 3 ani de la data lacare cel îndreptăţit a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul încheierii contractuluide vânzare-cumpărare sau simularea lui [art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958privind prescripţia extinctivă].

11.2. Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică 62

prevede, în art. 37, o altă aplicaţie a dreptului de preempţiune. Astfel, „în cazul încare lucrările pentru care s-a făcut exproprierea nu s-au realizat, iar expropriatoruldoreşte înstrăinarea imobilului, expropriatul – fost proprietar – are un dreptprioritar la dobândire, la un preţ ce nu poate fi mai mare decât despăgubireaactualizată. În acest scop, expropriatorul se va adresa în scris fostului proprietar,iar dacă acesta nu optează pentru cumpărare sau dacă nu răspunde expropriatorului întermen de 60 de zile de la primirea notificării, acesta din urmă poate dispune deimobil”.

Rezultă din această dispoziţie legală, mai întâi, că dreptul de preempţiune recunoscutfostului proprietar există în toate cazurile în care expropriatorul (statul sauunităţile administrativ-teritoriale) intenţionează să înstrăineze imobilul. Apoi, chiarîn ipoteza în care se doreşte înstrăinarea prin vânzare, dreptul de preempţiune alfostului proprietar există, dar nu la preţ egal cu al altor potenţiali cumpărători, ci

la un preţ preferenţial, ce nu poate depăşi despăgubirea pentru imobilul expropriat,actualizată 63 .

În fine, ca procedură de exercitare, reţinem simplitatea acesteia: se notificăexpropriatului intenţia de înstrăinare, iar dacă acesta este interesat în a-şiredobândi fosta proprietate, va trebui să răspundă acestei notificări în termen de 60de zile.

11.3. Codul silvic – Legea nr. 46/2008 instituie dreptul de preempţiune al statului încazul vânzării terenurilor cu vegetaţie forestieră, al enclavelor din fondul forestierşi al terenurilor limitrofe acestora 64 . Astfel, art. 45 alin. (6) C. silvic prevede căstatul, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, are un dreptde preempţiune în cazul tuturor vânzărilor de bunăvoie sau silite, la preţ şi încondiţii egale, ce au ca obiect enclavele din fondul forestier proprietate publică şiterenurile limitrofe acestora, precum şi terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră 65

.

Ca modalitate de exercitare, Codul silvic prevede că proprietarul este obligat săîncunoştinţeze în scris unitatea silvică teritorială în raza căreia se află terenul,despre intenţia de vânzare. Dacă în termen de 30 de zile nu s-a exercitat, dreptul depreempţiune încetează.

Sancţiunea prevăzută pentru nerespectarea dreptului de preempţiune este nulitateaabsolută a contractului astfel încheiat, cu efectul reîntoarcerii terenului înproprietatea vânzătorului.

11.4. În corelaţie cu contractele de închiriere a locuinţelor şi inspirat de altelegislaţii europene, legiuitorul român a instituit prin O.U.G. nr. 40/1999 privindprotec- ţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe66 un drept de preempţiune în favoarea chiriaşului (art. 18-21) 67 .

Oferta de vânzare (chiar implicită, sub forma refuzului proprietarului de a reînnoicontractul de închiriere) trebuie să cuprindă preţul solicitat de proprietar, subsancţiunea nulităţii absolute a vânzării. Se mai prevede că oferta de vânzare aimobilului ocupat de chiriaşi este irevocabilă până la expirarea perioadei deînchiriere.

Dacă locuinţa a fost vândută unui terţ în condiţii sau la un preţ mai avantajos decâtcel prevăzut în oferta adresată chiriaşului care nu a acceptat această ofertă,chiriaşul se poate subroga în drepturile cumpărătorului, plătind acestuia preţulvânzării în termen de 60 de zile de la notificarea contractului de vânzare-cumpărare[art. 19 alin. (1)]. Se consacră astfel, ca o noutate în legislaţia noastră, reparareaîn natură a prejudiciului suferit în această situaţie de chiriaş, permiţând acestuia săse subroge în drepturile cumpărătorului. Pentru a da eficienţă dispoziţiei, legeaprevede că proprietarul este obligat să-i notifice chiriaşului contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu privire la locuinţa ocupată cu contract de închiriere.

Aceeaşi procedură se aplică şi pentru ipoteza în care proprietarul vinde locuinţaînainte de expirarea termenului prevăzut în contractul de închiriere.

11.5. Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilormici şi mijlocii recunoaşte, de asemenea, un drept de preempţiune în favoareaîntreprinderilor mici şi mijlocii pentru dobândirea activelor disponibile alesocietăţilor comerciale şi companiilor naţionale cu capital majoritar de stat, precumşi ale regiilor autonome aflate în vecinătatea imediată a lor [art. 12 lit. e)] 68 .

11.6. Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuzivîn perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (astfel cum a fost modificată prin Legeanr. 247/2005 şi ulterior republicată 69 ) prevede, în art. 17, pentru anumiţi locatari undrept de preempţiune pentru imobilul pe care îl ocupă cu contract de închiriere,restituit fostului proprietar. Este vorba despre imobile ocupate de unităţi şiinstituţii de învăţământ din sistemul de stat, imobile ocupate de unităţi sanitare şide asistenţă medico-socială din sistemul public, de imobile ocupate de instituţiipublice (administraţii financiare, trezorerii, ministere şi alte autorităţi aleadministraţiei publice centrale, parchete, judecătorii, tribunale, curţi de apel, sediide poliţie şi inspectorate judeţene, sedii vamale, arhive naţionale, direcţii judeţene,case de asigurări de sănătate, primării, prefecturi, consilii locale şi judeţene,inspectorate şcolare), imobile ocupate de instituţii culturale (teatre, opere,biblioteci, muzee), imobile ocupate de sedii ale partidelor politice legal înregistrate70 . Legea prevede pentru această ipoteză un termen de 90 de zile în care, sub sancţiuneadecăderii, dreptul poate fi exercitat, termen ce curge de la primirea notificăriiprivind intenţia de vânzare, prin executorul judecătoresc. Pe de altă parte, în cazulvânzării cu încălcarea dreptului de preempţiune, sancţiunea prevăzută este nulitatea(absolută). Potrivit art. 42 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege, beneficiază de dreptulde preempţiune şi chiriaşii din imobilele cu destinaţia de locuinţe, ca şi deţinătoriicu titlu valabil ai imobilelor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, în ipoteza încare imobilele nu se restituie persoanelor îndreptăţite, rămânând în administrareaactualilor deţinători.

Aceleaşi dispoziţii ale art. 17 din lege se aplică şi în cazul în care pe terenurilepreluate abuziv au fost adăugate noi corpuri clădite, de sine stătătoare, astfel căfostului proprietar i se restituie clădirea iniţială. Potrivit unui nou articolintrodus prin Legea nr. 247/2005, în acest caz există un drept de preempţiune reciprocpentru deţinătorii clădirii iniţiale şi cei ai clădirilor adăugate.

11.7. Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice 71 instituie şi ea undrept de preempţiune. Articolul 4 alin. (4) din lege prevede că monumentele istoriceaflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat pot fi vândutenumai în condiţiile exercitării dreptului de preempţiune al statului român, prinMinisterul Culturii şi Cultelor, pentru monumentele istorice casate în grupa A, sauprin serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Cultelor, pentrumonumentele istrice clasate în grupa B, ori al unităţilor administrativ-teritoriale,sub sancţiunea nulităţii absolute a vânzării. Alineatele următoare ale art. 4reglementează modul de exercitare a acestui drept. Astfel, proprietarii careintenţionează să vândă un imobil clasificat ca fiind monument istoric au obligaţia de aînştiinţa în scris direcţiile pentru cultură, culte şi patrimoniu cultural naţionaljudeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, care le vor transmite MinisteruluiCulturii şi Cultelor. De la data înregistrării acestei înştiinţări, curge termenul de25 de zile prevăzut de art. 4 alin. (7) pentru exercitarea dreptului de preempţiunepentru stat. După expirarea acestui termen, legea prevede începerea unui alt termen, de15 zile, pentru exercitarea dreptului de către autorităţile publice locale, în ipotezaîn care statul nu şi-a manifestat opţiunea de cumpărare.

11.8. Legea nr. 379/2003 privind regimul mormintelor şi operelor comemorative de război72 prevede că bunurile la care se referă, aflate în proprietate privată, pot faceobiectul circuitului civil, cu menţinerea destinaţiei. Articolul 9 din legereglementează, la rândul său, un drept de preempţiune. Astfel, potrivit art. 9 alin.(2), imobilele pe care sunt amplasate mormintele şi operele comemorative de război,aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, pot fi vândutenumai în condiţiile exercitării dreptului de preempţiune al statului sau al unităţiloradministrativ-teritoriale, după caz, prin Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, subsancţiunea nulităţii absolute a vânzării. Fac excepţie imobilele cu destinaţie delocuinţă pe care sunt amplasate plăci comemorative.

Proprietarii, persoane fizice sau juridice, care intenţionează să vândă imobilele pecare sunt amplasate morminte ori opere comemorative de război vor înştiinţa în scrisconsiliul local al unităţii administrativ-teritoriale în a cărui rază se află imobilulîn cauză [art. 9 alin. (3)].

Consiliile locale ale unităţilor administrativ-teritoriale vor transmite OficiuluiNaţional pentru Cultul Eroilor înştiinţarea prevăzută la alin. (3), în termen de 7 zilede la primirea acesteia [art. 9 alin. (4)].

Potrivit art. 9 alin. (5), termenul de exercitare a dreptului de preempţiune alstatului este de 30 de zile de la data înregistrării înştiinţării prevăzute la alin.(3) la Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor, iar conform art. 9 alin. (6), în cazulîn care Oficiul Naţional pentru Cultul Eroilor nu îşi exercită dreptul de preempţiuneîn termenul prevăzut la alin. (5), acest drept se transferă autorităţiloradministraţiei publice locale, care îl pot exercita într-un termen de 15 zile, calculatde la expirarea termenului prevăzut la alin. (5).

1 M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Dicţionar de drept civil, Ed. Ştiinţifică şiEnciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 102.2 D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit., p. 24.3 O speţă devenită celebră în Franţa (nu doar prin durata procesului, din anul 1972 pânăîn anul 1987) a dat ocazia instanţelor să sublinieze că eroarea asupra substanţeilucrului vândut vizează nu doar materialul din care este confecţionat, ci şi calităţilecare ţin de autenticitate şi de originea bunului. A fost admisă astfel, prin deciziadin 13 decembrie 1972 a Tribunalului Paris (menţinută în exercitarea căilor de atac),acţiunea vânzătorilor, care au încasat un preţ de 2.200 franci francezi de lacumpărător (în locul căruia s–a substituit, prin exercitarea dreptului de preempţiune,Reuniunea muzeelor naţionale) pentru un tablou expus apoi la Muzeul Luvru ca opera luiNicolas Poussin. Motivul admiterii: eroarea vânzătorilor asupra substanţei bunului. Ase vedea, pe larg, în Dalloz, Paris, 1978, p. 601, cu notă de Malinvaud. De menţionatcă ulterior pronunţării acestei decizii, în Franţa a fost adoptată o reglementare(Decretul din 3 martie 1981 privind operele de artă) care prevede că indicarea numeluiartistului, urmat imediat de titlul operei antrenează, în lipsa unei excluderi exprese,garanţia de autenticitate a operei. 4 Într–o decizie recentă, Curtea de casaţie din Franţa, secţia 1 civilă, îninterpretarea art. 1112 C.civ. francez, (echivalentul art. 956 C.civ. român) a hotărâtcă pentru a exista violenţă morală nu este suficientă invocarea unor circumstanţesocio–economice generale, ci trebuie dovedit că, în concret, cealaltă partecontractantă a profitat de această conjunctură, „smulgând” consimţământul, în sensulart. 953 C.civ. A se vedea decizia din 3 aprilie 2002, comentată de J–P. Gridel, în LeDalloz nr. 23/2002, p. 1860 şi urm.5 Întrucât vânzătorul, ca profesionist, a ascuns, prin manopere dolosive, cumpărătoruluiadevăratul an al fabricaţiei autoturismului vândut (relevant pentru posibilitatea deînmatriculare în circulaţie), instanţa a admis acţiunea în anulare a convenţiei,soluţie menţinută în recurs. În acest sens, a se vedea C.S.J., secţia comercială,decizia nr. 1574/1997, în Dreptul nr. 2/1998, p. 130.6 De pildă, a se vedea: Gh. Beleiu, op. cit., p. 135 şi urm.; G. Boroi, op. cit., p. 161şi urm. În practică, a fost anulat un contract de vânzare–cumpărare a unui teren, cafiind încheiat într–un moment de iritare extremă (ab irato). A se vedea C.A. Suceava,decizia civilă nr. 1275/1998, apud P. Perju, Dreptul nr. 6/1999, p. 120.7 A se vedea şi D. Chirică, Obligaţia de informare şi efectele ei în fazaprecontractuală a vânzării–cumpărării, în R.D.C. nr. 7–8/1999, p. 50–58.8 P. Andrei, Dolul prin reticenţă în literatura juridică şi practica judiciară, înR.R.D. nr. 9/1982, p. 36.9 Cass. fr., secţia a 3–a civilă, decizia din 20 decembrie 1995, în Bull. civ. III, nr.268.

10 În acest sens, a se vedea: Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebeque, Contrats civils etcommerciaux, ed. a 5–a, Dalloz, Paris, 2001, nr. 214; Ph. Le Tourneau, L. Cadiet, Droitde la responsabilité et des contrats, Dalloz, Paris, 2000, nr. 4634; J. Huet,Responsabilité contractuelle et responsabilité délictuelle, teza, Paris II, 1978, vol.1, nr. 282.11 În acest sens, a se vedea: art. 19 şi art. 20 din O.G. nr. 21/1992 privind protecţiaconsumatorilor, republicată în M. Of. nr. 208 din 28 martie 2007; Legea nr. 449/2003privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, republicată în M. Of. nr.347 din 6 mai 2008.12 Ne–am ocupat încă din perioada studiilor universitare de această problematică. Înacest sens, a se vedea C. Albulescu, Examen teoretic al practicii judiciare în materiaantecontractului de vânzare–cumpărare a imobilelor (lucrare de licenţă), coord. prof.Fr. Deak, susţinută în iunie 1986 la Facultatea de drept, Universitatea din Bucureşti,1986 (nepublicată).13 De pildă, a se vedea: art. 1589 C.civ. francez, art. 389 C.civ. polonez, art. 1351C.civ. italian, art. 216 alin. (2) Codul elveţian al obligaţiilor.14 A se vedea A. Ionaşcu, M. Mureşan, M. Costin, C. Surdu, Contribuţia practiciijudecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, Ed. Academiei,Bucureşti, 1973 (vol. I), 1978 (vol. II). 15 Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 561/1949, în J.N. nr. 5–6, 1949, p. 608.„Promisiunea de vânzare nu transferă proprietatea, ci dă naştere numai unor obligaţiicu caracter personal pentru una dintre părţi, cealaltă parte păstrându–şi libertatea dea decide”. A se vedea şi D. Chirică, Promisiunea unilaterală de a vinde şi de acumpăra, în R.D.C. nr. 9/1999, p. 36–49.16 A se vedea şi: F. Collart Dutilleul, Les contrats préparatoires à la vented’immeubles, teză, Syrey, Paris, 1988, p. 55–57; Fr. Deak, op. cit., p. 24.17 În acelaşi sens, a se vedea: D. Chirică, op. cit., p. 20; D. Macovei, M.S. Striblea,op. cit., p. 26. În sensul că pentru a fi valabil ca şi contract de vânzare–cumpărare,este nevoie de încă o manifestare de voinţă din partea promitentului, a se vedea C.Turianu, Contracte speciale, în O. Ungureanu, Al. Bacaci, C. Turianu, C. Jugastru,Principii şi instituţii de drept civil, curs selectiv pentru licenţă, Ed. Rosetti,Bucureşti, 2002, p. 269, 270.18 A se vedea: T. Dârjan, Antecontractul de vânzare–cumpărare, Dreptul nr. 3/2000, p. 55şi urm.; E. Chelaru, Circulaţia juridică a terenurilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999,p. 146–151.19 În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 22, 23.20 Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1732/1957, în Repertoriu I.21 În art. 81 pct. 10 din Decretul–lege nr. 115/1938 se regăseşte însă o trimitere laacest act juridic: „se vor putea nota în cartea funciară: (...) 10. promisiuneastipulată prin convenţia de a încheia un contract în viitor”.22 Şi în opinia noastră, cei doi termeni pot fi consideraţi sinonimi. A se vedea B.Dumitrache, Antecontractul de vânzare–cumpărare şi promisiunea sinalagmatică devânzare–cumpărare (II), Dreptul nr. 2/2002, p. 53.23 Astfel, au fost: Decretul nr. 151/1950, Decretul nr. 221/1950, Decretul nr. 144/1958,Legea nr. 19/1968, Legea nr. 58/1974, Legea nr. 59/1974. Pentru alte explicaţii deordin istoric, a se vedea: D. Chirică, Consecinţele modificărilor legislativepostrevolu(ionare asupra circulaţiei imobilelor proprietate particulară, Dreptul nr.6/199, p. 23; Idem, Condiţiile de validitate şi efectele promisiunii sinalagmatice devânzare–cumpărare, în P.R. nr. 1/2002, p. 229 urm.; P. Perju, Practică judiciară civilăcomentată şi adnotată, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1999, p. 139–143.24 În acest sens, de pildă, a se vedea: V. Stoica, Fl. Baias, Executarea silită aantecontractelor de înstrăinare a imobilelor în condiţiile abrogării art. 12 dinDecretul nr. 144/1958, Dreptul nr. 3/1992, p. 14; Fr. Deak, op. cit., p. 22; C.S.J.,decizia civilă nr. 2614/1991, Dreptul nr. 8/1992, p. 80. 25 Dispoziţia legală invocată este aplicabilă nu numai contractului de vânzare–cumpărare, ci şi altor contracte susceptibile de antecontract (schimb, întreţinere,rentă viageră).

26 Fiind un contract, trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate a oricăreiconvenţii: consimţământ valabil, capacitate, obiect (de exemplu, determinarea preţuluiviitorului contract), cauza (morală). În doctrină, a se vedea M. Mureşan,Particularităţile condiţiilor de fond ale validităţii antecontractului, în S.U.B.B. nr.1/1988, p. 63. Cu privire la determinarea preţului, a se vedea C.S.J, secţia civilă,decizia nr. 888/1995, în B.J. 1995, Ed. Proema, Baia Mare, 1996, p. 44. S–a reţinut căadmisibilitatea acţiunii de validare a unui antecontract de vânzare–cumpărare estecondiţionată de existenţa unui înscris din care să rezulte obligaţia de înstrăinare şimodalităţile de plată a preţului; preţul constituind un element de bază într–oconvenţie de vânzare–cumpărare, menţionarea sa în actul constatator este obligatorie.Cu privire la condiţia unei cauze morale în antecontract, într–o speţă, la cerereaconcubinei–promitente, s–a constatat nulitatea absolută a antecontractului prin care ease obligase să vândă apartamentul său, ameninţată fiind de promitentul–cumpărator cuîntreruperea relaţiilor de concubinaj. A se vedea: C.A. Ploieşti, decizia civilă nr.211/1998, în Culegere de practică judiciară, semestrul I 1998, Ed. Lumina Lex,, 1998,p. 198, 199; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3639/2000, în P.R. nr. 1/2001, p. 137–139.27 A se vedea C.A. Suceava, decizia civilă nr. 172/1994, decizia civilă nr. 705/1994, cucomentariu de P. Perju, Dreptul nr. 5/1995, p. 47, 48.28 Considerăm şi noi că aceasta îi conferă promitentului–cumpărător un titlu locativ, elneputând fi evacuat din locuinţa ce face obiectul antecontractului, pentru lipsa detitlu. În acelaşi sens, a se vedea M. Mureşan, op. cit., 1999, p. 143.29 Astfel, într–o speţă, corect s–a respins acţiunea, reţinându–se că promitentul–vânzător nu avea decât un drept de folosinţă asupra terenului, iar după intrarea învigoare a Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, terenul a fost restituit fostuluiproprietar (P. Perju, comentariu Dreptul nr. 1/1998, p. 102).30 De pildă, a se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 296; I. Lulă, Discuţii înlegătură cu problematica daunelor cominatorii, Dreptul nr. 9/1994, p. 22 şi urm; V.Mitea, Unele consideraţii asupra situaţiei juridice a daunelor cominatorii, R.R.D.P.nr. 3/2007.31 A se vedea B. Dumitrache, Probleme privind executarea silită în natură a obligaţieide a face, în A.U.B., seria drept, 2003–I, p. 65. O.U.G. nr. 138/2000 pentrumodificarea şi completarea Codului de procedură civilă a fost aprobată, cu modificărişi completări, prin Legea nr. 219/2005 (M. Of. nr. 609 din 14 iulie 2005).32 Am arătat cu un alt prilej că aceasta (rezoluţiunea parţială) putea fi singuraacţiune admisibilă în ipoteza în care, deşi antecontractul fusese încheiat în calitatede beneficiari de două persoane, care plătiseră fiecare 1/2 din preţ, contractulautentic s–a încheiat doar între promitentul–vânzător şi unul dintre promitenţii–cumpărători. A se vedea C.A. Toader, Notă critică la sentinţa civilă nr. 951/1987 aJudecătoriei SAI, în R.R.D. nr. 9/1988, p. 57–61.33 În acest sens, a se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia. nr. 1052 din 12 martie 2002(nepublicată).34 Pentru o discuţie privind antecontractul de vânzare–cumpărare însoţit de o clauză dearvună cu caracter de dezicere, a se vedea: J. Kocsis, Unele consideraţii referitoarela arvună şi la convenţia de arvună, Dreptul nr. 12/1998, p. 58; D. Chirică, Denunţareaunilaterală a promisiunii sinalagmatice de vânzare–cumpărare în temeiul unei clauze dedezicere sau al unei clauze rezolutorii, Dreptul nr. 3/2001, p. 27; A. Ionaşcu, M.Mureşan, M. Costin, C. Surdu, op. cit., vol. 1, p. 150, 151; Al. Silvan, Validitateaunei convenţii de arvună la o vânzare–cumpărare pentru care legea cere forma autentică,în J.N. nr. 6/1959, p. 1109 şi urm.; D. Hozoc, Pactul comisoriu expres, ed. a III–a,Bucureşti, 1926, p. 27.35 D. Alexandresco, Dreptul civil român, vol. VI, Iaşi, 1900, p. 297.36 Trib. Suprem, secţia. civilă, decizia nr. 528/1969, în R.R.D. nr. 8/1969, p. 184;Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 432/1966, în Culegere de decizii pe anul 1966, p.98; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 907/1989, în Culegere de decizii pe anul1989, p. 125.37 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2604/1989, Dreptul nr. 8/1990, p. 78.38 M. Cantacuzino, Curs de drept civil, ed. a 2–a, p. 633.

39 A se vedea: C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2199/1992, în Probleme de drept dindeciziile Curţii Supreme de Justiţie pe anii 1990–1992, Ed. Orizonturi, Bucureşti,1993, p. 51; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 179/1993, Dreptul nr. 12/1993, p. 85;C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 614 din 15 februarie 2002, în C.J. nr. 6/2002, p. 66şi urm. A se vedea şi notele critice publicate în C.J. nr. 6/2002, p. 68 şi P.R. nr.2/2004, p. 50.40 Printre cele mai importante lucrări, a se vedea: Schmitz, Über den Vorvertrag beiConsensualcontrakte, Erlangen, 1895; Rath, Vorvertrage nach den BGB, 1906; Gabba,Contributo della doctrina della promesa bilaterale di contratto, Nuove questioni didir.civ., 1912, t. I, p. 117.41 Problemele legate de înscrisurile ce consemnează discuţiile preliminare au fostgrupate sub denumirea de „teoria punctării”. A se vedea: Geller, Vorvertrag undPunktuation, în Östereiches Centrallblatt, 1883, p. 133 şi urm.; mai recent, îndoctrina franceză, A. Rieg, La „punctation”. Contribution à l’étude de la formationsuccesive du contrat, în Études offertes à A. Jauffret, Aix Marseille, 1974, p. 600.42 De pildă, a se vedea: L. Boyer, Les promesses synalagmatiques de vente. Contributionà la théorie des avants–contrats, în R.T.D. civ. 1949, p. 1–35; D. Mainguy,L’efficacité de la retractation de la promesse de contracter, în R.T.D. civ. nr.1/2004, p. 1. Pentru introducerea în doctrina franceză a noţiunii de drepturipotestative, în legătură inclusiv cu dreptul de opţiune al beneficiarului promisiuniide vânzare, a se vedea teza I. Najjar, Le droit d’option. Contribution à l’étude dudroit potestatif et de l’acte unilateral, L.G.D.J., Paris, 1967.43 Întemeietorul acestei teorii a fost Rudolph von Ihering (1861).44 În acest sens, R. Schulze, în Hk–BGB/Schulze, p. 367, §311, nr. 12–32.45 A se vedea L. Chanturia, Das neue Zivilgesetzbuch Georgienes: Verhältnis zumdeutschen Bürgerlichen Gesetzbuch, în Aufbruch nach Europa – 75 Jahre Max–Planck–Institut für Privatrecht, Ed. J. Basedow, U. Drobnig, R. Ellger, K. Hopt, H. Kötz, R.Kulms, E.–J. Mestmäcker, Mohr Siebeck, 2001, p. 903.46 În acest sens, a se vedea J. Lowitzsch, T. Neusel, Der Vorvertrag im polnischenZivilrecht, în WiRO nr. 5/2002, p. 129 şi urm.47 A se vedea Th. Guhl, Das schweitzerische Obligationenrecht, 9 Aufl, Schulthess,Zürich, 2000, art. 216 alin. (2) OR.48 Pentru o tratare monografică, a se vedea M. Dagot, Le pacte de préférence, Ed. Litec,Paris, 1988. Pentru dreptul german, a se vedea § 504 şi urm. BGB.49 A se vedea D. Chirică, Pactul de preferinţă, în R.D.C. nr. 11/1999, p. 28 şi urm.;pentru deosebirea faţă de contractele de negociere cu clauza de rezervă a bunului, a sevedea J. Goicovici, Acordul de principiu, Dreptul nr. 4/2002, p. 58. De asemenea, a sevedea J. Goicovici, Sancţionarea încălcării pactului de preferinţă, P.R. nr. 4/2008. 50 C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol.II, Ed. All, 1997, p. 549.51 Astfel, prin decizia din 6 iunie 2001, Curtea de Casaţie din Franţa, secţia I civilă,a respins acţiunea prin care unul dintre asociaţi, care în urmă cu 9 ani încheiase unpact de preferinţă cu asociatul său, ceruse să se constate nulitatea pactului (pe careîntre timp îl încălcase, vânzând unui terţ). Instanţa supremă a reţinut două ideiesenţiale pentru regimul juridic al pactului de preferinţă: predeterminarea preţuluicontractului ce se va încheia eventual nu este de natura pactului de preferinţă;stipularea unui termen nu este o condiţie de validitate a pactului de preferinţă. A sevedea în R.T.D. civ. nr. 1/2002, cu comentarii de P.–Y. Gautier (p. 115) şi J. Mestre,B. Fages (p. 88).52 Etimologic, termenul provine din cuvintele latine prae – înainte şi emptio –cumpărare.53 Purta numele, în vechiul drept românesc, de «protimisis». A se vedea D. Alexandresco,Principiile dreptului civil român, vol. IV, Bucureşti, 1926, p. 190; V. Georgescu,Dreptul de preempţiune, Ed. Academiei, 1969.54 Pentru dreptul francez, a se vedea C. Saint–Alary–Houin, Le droit de préemption,teză, L.G.D.J., Paris, II, 1979. Referitor la dreptul de preempţiune reglementat înforma iniţială a Legii nr. 18/1991, a se vedea: Gh. Beleiu, Dreptul de preempţiunereglementat de Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, Dreptul nr. 12/1992, p. 3; D.

Chirică, Consecinţele modificărilor legislative postrevoluţionare asupra circulaţieiimobilelor proprietate particulară, Dreptul nr. 6/1991, p. 30, 31.55 A se vedea şi: I. Negru, D. Corneanu (I); G. Ilie, M. Nicolae (II), Discuţii înlegătură cu natura juridică a drepturilor de preempţiune, Dreptul nr. 1/2004, p. 23.56 R. Popescu, Contractul de vânzare–cumpărare, în C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B.Dumitrache, coord. Fr. Deak, Gh. Beleiu, C. Bîrsan, Instituţii de drept civil. Cursselectiv pentru licenţă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 293.57 Este vorba de persoanele care sunt proprietare ale unor terenuri agricole (nu şi cualtă destinaţie, de pildă, pentru construcţii sau forestier) învecinate cu terenul carese vinde. Explicaţia este aceea care ţine de scopul reglementării legale: favorizareaconcentrării proprietăţilor agricole. A se vedea E. Chelaru, Dreptul de preempţiunereglementat de Legea nr. 54/1998, Dreptul nr. 8/1998, p. 23.58 În acelaşi sens, a se vedea: R. Popescu, op. cit., p. 308; D. Corneanu, I. Negru,Inexistenţa unei ordini de preferinţă cu referire la dreptul de preempţiune reglementatprin Legea nr. 54/1998, Dreptul nr. 7/1999, p. 34; Fr. Deak, 1999, p. 32, 33. Pentru oaltă opinie, a se vedea E. Chelaru, op. cit., p. 22; M. Nicolae, op. cit., p. 12. 59 Faţă de lipsa, din enumerarea legii, a unui element esenţial al ofertei, şi anume apreţului, pe bună dreptate, în literatura juridică s–a considerat că în realitate estevorba de o simplă declaraţie de intenţii. În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit.,p. 33.60 În literatura juridică s–a propus, pentru a proteja pe beneficiarul unei promisiunide vânzare a terenului, ca şi acesta să poată înregistra oferta de vânzare la consiliullocal, declanşând astfel mecanismul de exercitare a dreptului de preempţiune. Pentrudiscuţii pe această temă, a se vedea: E. Chelaru, Circulaţia juridică a terenurilor,Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 193; I. Negru, Posibilitatea valorificăriiantecontractelor de vânzare–cumpărare care s–au încheiat asupra terenurilor agricoledin extravilan fără să fi fost respectat dreptul de preempţiune, Dreptul nr. 12/2001,p. 59 şi urm.61 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 36.62 Reamintim că exproprierea a fost definită ca fiind actul puterii de stat competente,prin care se realizează trecerea în proprietate publică a unor bunuri imobileproprietate privată, necesare executării unor lucrări de interes public, în schimbulunei despăgubiri. În acest sens, a se vedea C. Bîrsan, op. cit., p. 61 şi urm. A sevedea şi: L. Giurgiu, Consideraţii în legătură cu Legea nr. 33/1994, Dreptul nr.2/1995, p. 17; Fl. Baias, B. Dumitrache, Discuţii pe marginea Legii nr. 33/1994,Dreptul nr. 4/1995, p. 18; V. Stoica, Exproprierea pentru cauză de utilitate publică,Dreptul nr. 5/2004, p. 28–76.63 Este şi motivul pentru care, cu rigoarea şi acurateţea cunoscute, profesorul Fr. Deaka evitat să califice acest drept ca drept de preempţiune. A se vedea nota 1, p. 38 dinTratatul citat supra. 64 Cu privire specială la această categorie de terenuri, a se vedea şi O.U.G. nr.226/2000 privind circulaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră, aprobatăcu modificări şi completări prin Legea nr. 66/2002, în prezent, abrogată prin Legea nr.247/2005; H.G. nr. 796/2002 pentru aprobarea Metodologiei de achiziţionare, princumpărare schimb sau donaţie, de către autoritatea publică centrală care răspunde desilvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor, a terenurilor ce pot fi incluse înfondul forestier proprietate publică a statului (M. Of. nr. 603 din 15 august 2002).65 Pentru dezvoltări, a se vedea E. Chelaru, Dreptul de preempţiune reglementat de Codulsilvic, Dreptul nr. 6/1997, p. 15–28.66 Aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 241/2001 (M. Of. nr. 265 din 23 mai 2001).67 A se vedea şi R. Popescu, op. cit., p. 310–312.68 Deşi legea anterioară nr. 133/1999 a fost abrogată prin Legea nr. 346/2004 privindstimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii (M. Of. nr. 681din 29 iulie 2004), dreptul prioritar la cumpărarea activelor disponibile ale regiilorautonome, societăţilor/companiilor naţionale, precum şi ale societăţilor comerciale cucapital majoritar de stat a fost menţinut. Articolul 12 lit. e) din Legea nr. 346/2004prevede că în termen de 30 de zile de la primirea unei solicitări în acest sens,entităţile vânzătoare enumerate anterior vor organiza o primă licitaţie deschisă cu

strigare, doar pentru întreprinderile mici şi mijlocii, iar în cazul neadjudecării, sepoate organiza o altă licitaţie, cu acces liber, conform reglementărilor în vigoareprivind privatizarea.69 M. Of. nr. 798 din 2 septembrie 2005.70 Considerăm că într–un mod nepotrivit au fost excluşi din categoria beneficiarilorunui drept prioritar de cumpărare (la preţ egal!) acei chiriaşi enumeraţi în Anexa nr.2 lit. b) pct. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată. Este vorba despre misiunilediplomatice, oficiile consulare, reprezentanţele organizaţiilor internaţionaleinterguvernamentale acreditate în România, precum şi personalul acestora. Credem căinteresul public al statului român de a menţine relaţii cordiale cu reprezentanţiistatelor terţe, care nu ar trebui supuşi neliniştilor cauzate de încetarea contractelorde închiriere pentru sediile sau reşedinţele lor, justifica includerea acestora printrebeneficiarii dreptului de preempţiune reglementat de Legea nr. 10/2001. O asemeneamăsură legală se circumscria limitărilor permise ale dreptului de proprietate, cuprinseîn art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului. Ase vedea C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole,vol. I, Ed. All Beck, 2005, p. 962–1059.71 M. Of. nr. 407 din 24 iulie 2001. A se vedea, de asemenea, Legea nr. 182/2000,modificată, privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil. Legeareglementează un drept de preempţiune care se poate exercita de către stat, prinMinisterul Culturii, numai în cazul vânzărilor publice ale unor bunuri mobile clasateîn tezaur. Pentru detalii, a se vedea R. Popescu, op. cit., Curs selectiv pentrulicenţă, p. 303. Asemănător, Legea nr. 16/1996 a Arhivelor Naţionale instituie un dreptde preempţiune al statului în cazul vânzării unor documente care fac parte din FondulArhivistic Naţional al României [art. 15 alin. (2)]. 72 M. Of. nr. 700 din 7 octombrie 2003.

Secţiunea a 3-a

Capacitatea părţilor contractului de vânzare-cumpărare

12. Consideraţii generale. Parte componentă a capacităţii juridice civile, care constăîn aptitudinea unei persoane de a încheia, personal sau prin reprezentare, contractecivile, capacitatea de a contracta este un element de validitate al oricărei convenţii,astfel cum dispune art. 948 C.civ. Mai ales în ipoteza încheierii unor contractetranslative de proprietate, cum este cazul vânzării, trebuie observate atât regulilegenerale ce cârmuiesc materia, cât şi cele special edictate.

13. Regula. Capacitatea de a contracta. a) Capacitatea de exerciţiu. Facem mai întâiprecizarea că în principiu, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare reprezintă unact de dispoziţie şi de aceea se cere îndeplinită condiţia capacităţii depline deexerciţiu pentru ambele părţi contractante. Persoanele lipsite de capacitate deexerciţiu (minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească) sau cu capacitaterestrânsă pot încheia contracte de vânzare-cumpărare numai prin reprezentantul legal,respectiv cu încuviinţarea acestuia şi în toate cazurile, cu autorizaţia autorităţiitutelare.

Totuşi, faţă de frecvenţa acestui contract în activitatea cotidiană, se admite,îndreptăţit, că raportat la patrimoniul părţii contractante, vânzarea-cumpărarea poatereprezenta doar un act de administrare sau de conservare ce poate fi încheiat şi depersoane fără capacitate deplină de exerciţiu 1 .

b) Capacitatea de folosinţă. Potrivit art. 1306 C.civ., „pot cumpăra şi vinde toţicărora nu le este oprit prin lege”. Deci, regula în privinţa încheierii contractului devânzare-cumpărare este capacitatea. Incapacitatea de a încheia un contract de vânzare-cumpărare reprezintă excepţia; de aceea, incapacităţile trebuie să fie expres prevăzute

în lege. Pe de altă parte, interpretarea trebuie făcută restrictiv în privinţa cauzelorde incapacitate 2 .

Scopul instituirii unor incapacităţi este fie acela de a ocroti persoanele supuseinterdicţiilor, fie acela de a ocroti pe terţi sau acela de a ocroti interese generaleale societăţii 3 . În raport cu scopul urmărit de legiuitor se va determina şi sancţiuneaapli-cabilă contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu încălcarea incapacităţii:nulitatea absolută, dacă s-a urmărit ocrotirea unui interes general, respectivnulitatea relativă, dacă s-a urmărit protecţia unei anumite persoane sau a unui cercrestrâns de persoane.

14. Incapacităţile speciale. Legea civilă a reglementat în materia vânzării-cumpărăriianumite interdicţii sau prohibiţii de a vinde şi de a cumpăra sau numai de a cumpăra,instituite în general intuitu personae.

14.1. Vânzarea între soţi este interzisă ( art. 1307 C.civ. ) 4 . Menţionăm că înstructura Codului civil român, donaţia este reglementată înaintea contractului devânzare-cumpărare. Articolul 937 C.civ. prevede că donaţia dintre soţi este revocabilă.Pentru a împiedica încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare (irevocabile)simulate, legiuitorul a introdus această interdicţie, prezumând că abuzul de influenţă(determinat de afecţiune) dintre soţi poate altera libertatea voinţei dispunătorului.

Pe de altă parte, prin instituirea acestei interdicţii se împiedică şi fraudareaintereselor moştenitorilor rezervatari ai soţilor, ai beneficiarilor raportuluidonaţiilor, precum şi ale creditorilor comuni ai soţilor 5 .

În plus, sunt apărate şi interesele creditorilor soţului vânzător, care ar putea fifraudaţi prin încheierea unor contracte de vânzare-cumpărare simulate sau fictive, princare înstrăinătorul caută să sustragă anumite bunuri de la urmărirea creditorilorchirografari 6 .

Interdicţia nu se aplică viitorilor soţi şi nici concubinilor sau persoanelor logodite.

Sancţiunea încălcării acestei prohibiţii este, în opinia majoritară 7 , nulitatearelativă a contractului de vânzare-cumpărare, chiar dacă s-a recurs la simulaţie prininterpunere de persoane.

Într-o altă opinie 8 se susţine că sancţiunea este nulitatea absolută, motivată defaptul că este afectată capacitatea de folosinţă a soţilor.

Raţiunea pentru care – şi în opinia noastră – sancţiunea este doar nulitatea relativă,iar nu cea absolută, rezidă în interesele ocrotite prin instituirea ei: intereseprivate ale soţului/soţiei, ale creditorilor sau ale moştenitorilor, iar nu interesegenerale, de ordine publică.

Acţiunea în anulare poate fi introdusă de oricare dintre soţi, de moştenitorii lor saude creditori şi se aplică regimul comun al nulităţii relative, astfel încât:

– nulitatea poate fi acoperită prin confirmare, ratificare de către foştii soţi, dupădesfacerea căsătoriei sau de către moştenitorii soţului vânzător, după decesulacestuia;

– acţiunea este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de trei ani, carepentru creditorii soţilor curge de la încheierea contractului, iar pentru soţi şisuccesorii lor de la data desfacerii sau încetării căsătoriei [art. 14 alin. (3) dinDecretul nr. 167/1958].

14.2. Deşi se referă la interdicţia de a fi adjudecatari, Codul civil instituie, înart. 1308, mai multe interdicţii de a cumpăra, care limitează libertatea de a contractaa anumitor persoane, indiferent că este vorba de o cumpărare la licitaţie publică saude una obişnuită. Astfel:

a) tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor aflate sub tutela lor atât timp câtsocotelile nu au fost date şi primite ( art. 1308 pct. 1 C.civ. ). Încălcarea acesteiinterdicţii se sancţionează cu nulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare.

b) mandatarii însărcinaţi să vândă un bun nu îl pot cumpăra ( art. 1308 pct. 2 C.civ.). Este vorba atât despre reprezentanţii legali, cât şi despre cei convenţionali, iarraţiunea interdicţiei, valabilă şi pentru cele prevăzute la pct. 3 şi 4 ale art. 1308C.civ., este aceea de a evita conflictul de interese între calitatea de vânzător (caredoreşte să vândă cât mai scump) şi cea de cumpărător. Desigur că, în măsura în careinteresele mandantului sunt suficient protejate (de pildă, prin fixarea preţului devânzare) sau când mandantul l-a autorizat (mandat expres) pe mandatar să încheie aceaoperaţiune juridică, contractul se poate încheia şi cu sine însuşi. Ca o măsură deprevedere, Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 a notarilor publicişi activităţii notariale stipulează că în procura autentică încheiată în vedereavânzării-cumpărării se vor preciza toate clauzele viitorului contract, inclusiv preţul,în cazul în care mandatarul sau soţul/soţia sa vor avea calitatea de cumpărători 9 .

c) administratorii bunurilor statului, comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelornu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor ( art. 1308 pct. 3 C.civ. ).

d) funcţionarii publici şi cei din comisiile de licitaţii 10 nu pot cumpăra bunurilestatului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, care se vând prin mijlocirea lor( art. 1308 pct. 4 C.civ. ). Dacă aprecierile subiective sunt excluse (vânzare cu preţfix), interdicţia nu operează, nemaifiind întrunită raţiunea avută în vedere delegiuitor la instituirea interdicţiei.

Sancţiunea aplicabilă în cazul încheierii unor contracte de vânzare-cumpărare cuîncălcarea acestor interdicţii este, în ciuda formulării din textul art. 1308 C.civ.,nulitatea relativă. Desigur însă că, dacă bunurile vândute sunt proprietate publică,cumpărarea lor este sancţionată cu nulitatea absolută, dar nu pe motiv de incapacitate,ci de inalienabilitate.

e) judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot, conform art. 1309 C.civ. , devenicesionari (cumpărători) de drepturi litigioase în circumscripţia curţii de apel în careîşi desfăşoară activitatea. În cazul judecătorilor de la Curtea Supremă de Justiţie şia procurorilor de la Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie,interdicţia se referă la întreg teritoriul ţării.

Motivul de ordine publică (apărarea prestigiului justiţiei) al interdicţiei adeterminat interpretarea extensivă a textului. Astfel, în această materie, prindrepturi litigioase se înţeleg nu doar drepturile ce fac obiectul unui proces aflat perolul instanţelor judecătoreşti, în curs de soluţionare, dar şi drepturile în privinţacărora se poate naşte în viitor o contestaţie – dubius eventus litis. În plus,sancţiunea aplicabilă se consideră a fi nulitatea absolută a contractului 11 .

Aceeaşi sancţiune credem că este aplicabilă şi în cazul încălcării interdicţieiprevăzute în art. 43 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti 12 : esteinterzis executorilor judecătoreşti să dobândească, direct sau prin persoane interpuse,pentru ei sau pentru alţii, bunuri ce au făcut obiectul activităţii de executare silită13 .

f) cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupraterenurilor. Potrivit art. 44 alin. (2) teza a doua din Constituţie (revizuită în anul2003), cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupraterenu-rilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană 14

şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază dereciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenirelegală.

Interdicţia constituţională anterioară cu privire la străini şi apatrizi de a dobândiproprietatea asupra terenurilor în România a fost întărită prin art. 3 alin. (1) dinLegea nr. 54/1998 15 . Interpretând această interdicţie, reţinem că nesocotirea ei sesancţionează cu nulitatea absolută a contractului (fie el sincer sau simulat). Cerinţacetăţeniei se cere a fi îndeplinită la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

Pe de altă parte, întrucât instituie o îngrădire, dispoziţiile legale în cauză trebuieinterpretate restrictiv. Astfel, persoanele fizice care au (şi) cetăţenia română potdobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România, fie prin acte juridiceinter vivos, fie pe cale de succesiune, legală sau testamentară 16 . Considerăm că, dacăla data încheierii contractului cumpărătorul avea cetăţenia română, pe care a pierdut-oulterior, această împrejurare nu afectează dreptul de proprietate legal dobânditanterior 17 .

Întrucât interdicţia vizează orice terenuri, indiferent că sunt intravilane sau situateîn extravilan, rezultă că în cazul dobândirii unei construcţii (cu privire la careinterdicţia nu operează), cumpărătorul cetăţean străin va avea un drept de proprietateasupra construcţiei şi un drept de folosinţă pe toată durata existenţei acesteia asupraterenului (drept de superficie).

Referitor la persoanele juridice străine, Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridicăa terenurilor prevedea expres, în art. 3 alin. (3), interdicţia dobândirii terenurilorîn România. Per a contrario, persoanele juridice române, chiar cu capital integralstrăin, aveau capacitate deplină de a dobândi dreptul de proprietate asupraterenurilor, bineînţeles, cu respectarea principiului specialităţii capacităţii defolosinţă.

De menţionat că Legea nr. 54/1998 stabilea o derogare în privinţa investitorilor, prinart. 3 alin. (4), text potrivit căruia în cazul terenurilor care fac obiectulinvestiţiilor unor persoane fizice sau juridice străine se aplică dispoziţiile privindregimul juridic al investiţiilor străine 18 .

Pronunţându-se chiar anterior revizuirii Constituţiei, Curtea Constituţională a reţinutcă integrarea României în Uniunea Europeană presupune respectarea acquis -uluicomunitar privitor la libera circulaţie a capitalurilor, la drepturile cetăţeniloreuropeni de a investi şi de a dobândi bunuri în condiţii de egalitate cu cetăţeniiromâni 19 .

Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană prevede, în Anexa VII, printremăsurile tranzitorii în materia liberei circulaţii a capitalurilor, posibilitateapentru România de a menţine în vigoare, timp de cinci ani de la data aderării,restricţiile stabilite de legislaţia sa, existente la momentul semnării tratatului deaderare, cu privire la dobândirea proprietăţii asupra terenurilor pentru reşedinţesecundare, de către resortisanţii statelor membre sau ai statelor care sunt parte laAcordul privind Spaţiul Economic European (ASEE), nerezidenţi în România, precum şi decătre societăţile constituite în conformitate cu legislaţia altui stat membru sau aunui stat membru al ASEE şi care nu sunt stabilite, şi nici nu au sucursală saureprezentanţă pe teritoriul României. Iar în privinţa terenurilor agricole, a pădurilor

şi a terenurilor forestiere, România poate menţine restricţiile existente la datasemnării tratatului, timp de şapte ani de la data aderării 20 .

În prezent, potrivit art. 3 din Titlul X, „Circulaţia juridică a terenurilor”, al Legiinr. 247/2005, „cetăţenii străini şi apatrizii, precum şi persoanele juridice străinepot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România în condiţiileprevăzute de legea specială”. Observăm o interesantă evoluţie a voinţei legiuitorului,care, în reglementarea acestei probleme, a trecut de la formula negativă [„nu potdobândi (...)” – art. 41 alin. (2) teza a II-a din Constituţia din 1991; art. 4 dinLegea nr. 54/1998] la cea pozitivă [„pot dobândi (...) numai în condiţiile (...)” –art. 44 alin. (2) teza a II-a din Constituţia revizuită în 2003; respectiv „pot dobândi(...) în condiţiile prevăzute de legea specială” – art. 3 din Titlul X al Legii nr.247/2005]. Pentru respectarea art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituţie, o asemenealege va trebui să fie una organică 21 .

g) persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunuri imobile care se vând prin licitaţiepublică (art. 535 C.proc.civ.) 22 . În privinţa vânzării prin licitaţie publică abunurilor mobile, art. 444 C.proc.civ. 23 prevede că după adjudecare, cumpărătorul esteobligat să depună de îndată întregul preţ (în numerar, prin ordin de plată sau oricealt instrument legal de plată). Ca atare, în principiu, problema solvabilităţii nu sepune.

1

În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 39. Acest principiu, potrivit căruiaprin excepţie, actele încheiate de minor produc efecte obligatorii faţă de ambelepărţi, este consacrat şi în dreptul englez. Astfel, art. 3 din Sale of Goods Act 1979se referă la „goods suitable to the condition in life of the minor (...) and to hisactual requirements at the time of the sale and delivery”, înţelegându–se prin acesteahrana, îmbrăcăminte, medicamente, asigurarea locuinţei. Se consideră şi înjurisprudenţă că apărarea circuitului civil trebuie să predomine în cazul unor asemeneaacte de mică importanţă. În mod asemănător se prezintă lucrurile şi în dreptul francez.A se vedea H. Kötz, Europäisches Vertragsrecht, vol. I, J.C.B. Mohr (Paul Siebeck),Tübingen, 1996, p. 151, 152.

2

Această interpretare este deplin concordantă cu art. (6) alin. (1) din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, text potrivit căruia nimeni nu poatefi îngrădit în capacitatea de folosinţă decât în cazurile şi în condiţiile stabilite delege. A se vedea şi O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturorformelor de discriminare (M. Of. nr. 431 din 2 septembrie 2000), aprobată, cumodificări, prin Legea nr. 48/2002 (M. Of. nr. 69 din 31 ianuarie 2002), modificatăprin O.G. nr. 77/2003 (M. Of. nr. 619 din 30 august 2003), care sancţioneazăcontravenţional refuzul de a vinde, închiria, acorda împrumuturi etc. unor persoane saugrupuri de persoane, datorită apartenenţei la o anumită rasă, naţionalitate, religie,vârstă, sex, orientare sexuală. În drept european, a se vedea şi Directiva Consiliului2000/43/CE din 29 iunie 2000, cu privire la implementarea principiului tratamentuluiegal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică (JO L180 din 19 iulie2000). Pentru un comentariu, C.E. Bârsan, Domeniul de aplicare al directivelor europenereferitoare la reglementarea interdicţiei discriminării în dreptul civil (în limbagermană), A.U.B. nr. 2/2007.

3

A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., ed. a VII–a, revizuită şi adăugită de M. Nicolae, P.Truşcă, 2001, nr. 269, unde textele art. 1307–1309 C.civ., din materia vânzării–cumpărării, sunt enumerate printre îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoaneifizice, cu caracter de protecţie, prevăzute în Codul civil.

4

De menţionat că în Franţa, textul corespondent al acestui articol (art. 1595 C.civ.francez) a fost abrogat din anul 1986, considerându–se arhaică interdicţia.

5

A se vedea şi C. Leaua, Validitatea contractelor încheiate între soţi, Dreptul nr.9/1999, p. 35–37.

6

D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit., p. 21.

7

C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 552; Fr. Deak, op. cit.,p. 31; D. Chirică, op. cit., p. 40; E. Safta–Romano, op. cit., p. 37.

8

R. Sanilevici, Drept civil. Contracte, Univ. Al.I. Cuza, Iaşi, 1982, p. 8; I. Zinveliu,Contractele civile – instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Ed. Dacia,Cluj–Napoca, 1978, p. 54, 55; I. Urs, Sm. Angheni, op. cit., p. 17, 18.

9

Şi în plan european problema este privită într–un mod asemănător. A se vedea Principlesof European Contract Law , prepared by the Commission on European Contract Law, Ed. OleLando & Hugh Beale, Kluwer Law International, 2000, p. 200. Articolul 3:205 prevede căreprezentatul poate anula contractul încheiat de reprezentant, dacă există un conflictde interese pe care terţul le cunoştea sau nu putea să le ignore; alin. (2) prevede căse prezumă existenţa unui conflict de interese dacă reprezentantul a încheiat actul cusine însuşi sau prin dublă reprezentare; sancţiunea nu este aplicabilă dacă el(reprezentatul) a consimţit la actul astfel încheiat ori dacă reprezentantul l–ainformat despre conflict şi n–a ridicat obiecţii într–un termen rezonabil.

10

În practică, a se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 219/1992, în B.J. 1990–1992,p. 49–51.

11

În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 32.

12

M. Of. nr. 559 din 10 noiembrie 2000.

13

O altă incapacitate de a cumpăra (de fapt, mai largă, de dobândire prin acte între vii)a fost instituită de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridicăa terenurilor (în prezent, abrogată). Potrivit legii, proprietatea funciară adobânditorului nu putea depăşi 200 ha teren agricol în echivalent arabil, de familie(familie, în sensul acestei interdicţii, înseamnă soţii si copiii necăsătoriţi, dacăgospodăresc împreună cu părinţii). În analiza acestei interdicţii, s–a arătat (R.Popescu, op. cit., p. 306) că se aplică numai în privinţa terenurilor agricole, darindiferent dacă sunt situate în intravilan sau în extravilan. Dacă terenul dobândit(inclusiv prin contractul de vânzare–cumpărare) depăşeşte limita de 200 ha, legeaprevedea că actul juridic este reductibil până la limita legală arătată. Datorităfaptului că termenul de «reducţiune» nu este propriu folosit, în realitate fiind vorbadespre o nulitate absolută (parţială sau totală), s–a propus de lege ferenda înlocuireanoţiunii de «reducţiune» din cuprinsul art. 2 alin. (2) cu aceea, corectă, de «nulitateabsolută» Cu privire la definiţia reducţiunii, a se vedea G. Boroi, op. cit., p. 232.În cazul terenurilor cu vegetaţie forestieră, potrivit O.U.G. nr. 226/2000 (abrogatăprin Legea nr. 247/2005), limita era de 100 ha de familie, sub aceeaşi sancţiune.

14

Potrivit Anexei VII a Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană (M. Of. nr.465 din 1 iunie 2005), sunt prevăzute perioade de tranziţie în privinţa dobândirii decătre străini a dreptului de proprietate asupra terenurilor. Timp de 5 ani de la dataaderării, România poate menţine în vigoare restricţiile stabilite de legislaţia sa,existente la momentul semnării Tratatului, cu privire la dobândirea proprietăţii asupraterenurilor pentru reşedinţe secundare de către cetăţenii statelor membre UE şi aiSpaţiului Economic European, precum şi timp de 7 ani, pentru dobândirea proprietăţiiasupra terenurilor agricole, a pădurilor şi terenurilor forestiere de către aceastăcategorie de străini.

15

Deşi Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor a fost abrogată expresprin art. 8 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 (ca şi O.U.G. nr. 226/2000 privindcirculaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră, aprobată, cu modificări şicompletări, prin Legea nr. 66/2002), referirile la dispoziţiile acesteia sunt utile încontinuare, având în vedere principiul neretroactivităţii legii şi tempus regit actum.

16

Prin Decizia nr. 408/2004 (M. Of. nr. 1054 din 15 noiembrie 2004), CurteaConstituţională a constatat că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 54/1998 numai sunt în vigoare, în măsura în care contravin art. 44 alin. (2) teza a doua dinConstituţie. Ca atare, ridicarea interdicţiei de dobândire prin acte juridice intervivos a dreptului de proprietate asupra terenurilor de către străini şi apatrizi estecondiţionată de aderarea României la Uniunea Europeană sau de încheierea unui tratatinternaţional, pe bază de reciprocitate. În schimb, în privinţa dobândirii prinmoştenire legală, din momentul intrării în vigoare a Constituţiei revizuite,incapacitatea nu mai operează pentru succesiunile deschise după această dată. De aceeaa fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

17

A se vedea şi C.–L. Popescu, Posibilitatea persoanelor fizice sau juridice care nu aucetăţenia, respectiv naţionalitatea română de a fi titulare ale dreptului deproprietate asupra terenurilor în România, Dreptul nr. 8/1998, p. 36–42.

18

Prin Legea nr. 241/1998 (M. Of. nr. 483 din 16 decembrie 1998), O.U.G. nr. 92/1997privind stimularea investiţiilor directe a fost aprobată, cu modificări, în prezentfiind parţial abrogată. În ordinea de idei care ne interesează aici, art. 6 prevedea căo societate comercială, persoană juridică rezidentă sau nerezidentă, poate dobândiorice drepturi reale asupra bunurilor imobile, în măsura necesară derulării activităţiisale, conform obiectului societăţii, cu excepţia terenurilor, care pot fi dobânditenumai de persoane fizice sau juridice române. A se vedea şi: Fr. Deak, op. cit., p. 43–45; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001,p. 124–128.

19

C.C., Decizia nr. 148/2003 (M. Of. nr. 317 din 12 mai 2003). Precizăm că prin «acquiscomunitar» se înţelege acel set de reguli, principii politice, decizii judecătoreşti pecare atât statele membre, cât şi statele candidate la aderare trebuie să le respecte,de natură a asigura funcţionarea mecanismelor şi organelor Comunităţii. A se vedea şiE.S. Tănăsescu, Comentariu la Decizia Curţii Constituţionale menţionată, în C.J. nr.6/2003, p. 50.

20

M. Of. nr. 465 din 1 iunie 2005.

21

Pentru alte consideraţii privind incapacitatea constituţională de care ne ocupăm, a sevedea: V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I, Ed. Humanitas,2004, p. 290; I. Adam, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, 2005, p.147 şi urm.

22

Articolul 535 C.proc.civ. a fost abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000.

23

După modificarea introdusă prin O.U.G. nr. 138/2000. Ordonanţa de urgenţă a Guvernuluinr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă a fostaprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 219/2005 (M. Of. nr. 609 din 14iulie 2005).

Secţiunea a 4-a

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare

15. Noţiune. Potrivit art. 962 C.civ., „obiectul convenţiilor este acela la carepărţile sau numai una din părţi se obligă”. Când prestaţia se referă la anumite bunuri,acestea apar şi ele ca obiecte derivate ale contractului.

Concretizând, la contractul de vânzare-cumpărare, convenţie sinalagmatică, obiectuleste dublu: pe de o parte, prestaţia vânzătorului în privinţa lucrului, iar pe de altăparte, prestaţia cumpărătorului în ceea ce priveşte preţul. Obligaţiile părţilor vor fianalizate la secţiunea privind efectele contractului de vânzare-cumpărare, astfel încâtne vom referi aici la dublul obiect derivat al contractului: lucrul şi preţul.

§1 - Lucrul vândut

§2 - Preţul

§1

Lucrul vândut

16. Condiţii pentru a putea forma obiect al unui contract de vânzare-cumpărare valabil.Condiţie de validitate a contractului de vânzare-cumpărare, lucrul vândut trebuie săîndeplinească mai multe cerinţe: să existe; să fie în circuitul civil; să fiedeterminat sau determinabil, posibil şi licit; să fie proprietatea vânzătorului.

17. O primă cerinţă este aceea ca lucrul să existe în momentul încheierii contractuluisau să poată exista în viitor. Potrivit art. 1311 C.civ., „dacă în momentul vânzării,lucrul vândut era pierit în tot, vânzarea este nulă”. Întrucât în acest caz vânzareaeste lipsită de obiect, sancţiunea nulităţii absolute se explică. Dacă însă în momentulvânzării lucrul exista, dar era pierit numai în parte, cumpărătorul are alegerea întrea cere rezoluţiunea contractului sau executarea părţii rămase din lucru, cu reducereacorespunzătoare a preţului. Dreptul de opţiune al cumpărătorului nu trebuie să fieexercitat abuziv, în aprecierea unui atare exerciţiu urmând a se avea în vedereatingerea sau nu a scopului pentru care cumpărătorul încheiase contractul 1 .

Cu titlu general, art. 965 alin. (1) C.civ. prevede că lucrurile viitoare pot formaobiect al obligaţiei. Textul este aplicabil şi în materie de vânzare-cumpărare,practica judiciară şi doctrina admiţând vânzarea bunurilor viitoare (de pildă, fructeleunei livezi, recolta viitoare de grâu, o bijuterie ce se va confecţiona etc.). Dintrelucrurile viitoare, numai succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul unui actjuridic [art. 702 şi art. 965 alin. (2) C.civ.].

Nerealizarea lucrului viitor nu conduce la nevalabilitatea contractului, ci poateatrage doar obligarea vânzătorului la daune-interese, pe lângă pierderea preţului, pecare o va suporta ca debitor al obligaţiei imposibil de executat. Soluţia poate fi însădiferită în privinţa suportării riscurilor, dacă prin convenţie părţile s-au înţeles căoperaţiunea are caracter aleatoriu, caz în care cumpărătorul, declarând că îşi asumăriscul nerealizării lucrului viitor, nu mai poate pretinde daune de la vânzător.

18. În al doilea rând, lucrul trebuie să fie în circuitul civil. Codul civil instituieaceastă cerinţă atât printr-un text aflat în partea generală a dreptului obligaţiilor –art. 963 C.civ., potrivit căruia „numai lucrurile care sunt în comerţ pot fi obiectulunui contract” – cât şi într-un articol din materia specială a vânzării. Astfel,potrivit art. 1310 C.civ., „toate lucrurile care sunt în comerţ pot fi vândute, afarănumai dacă vreo lege a oprit aceasta”.

Rezultă că, în principiu, toate bunurile aflate în circuitul civil pot forma obiect alcontractului de vânzare-cumpărare, excepţiile fiind de strictă interpretare.

În sensul propriu-zis al termenului, sunt scoase din comerţ numai lucrurile care, prinnatura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de proprietate şi alactelor juridice (res communis), ca aerul, razele soarelui, apa mării sau a râuluicurgător 2 , care „nu aparţin nimănui şi al căror uz e comun tuturor”, potrivit art. 647C.civ.

Vom analiza însă unele cazuri de îngrădiri legale ale circulaţiei anumitor bunuri, iarapoi vom discuta despre valabilitatea clauzelor de inalienabilitate inserate în unelecontracte 3 .

18.1. Îngrădiri legale. Legea declară inalienabile, insesizabile şi imprescriptibilebunurile proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale

(cele care, potrivit art. 136 alin. (4) din Constituţie şi Legii nr. 213/1998 privindproprietatea publică şi regimul acesteia, sunt de uz sau interes public 4 ). Proprietateapublică se defineşte prin raportare la două elemente: titularul acesteia (statul sauunităţile administrativ-teritoriale) şi cumulativ, afectaţiunea bunurilor, care nupoate fi alta decât uzul sau utilitatea publică 5 .

Sancţiunea încălcării prohibiţiei de înstrăinare a bunurilor proprietate publică estenulitatea absolută [art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998]. Deşi nu pot fi vândute,aceste bunuri pot fi date în administrare, pot fi închiriate/concesionate 6 , împrumutate7 ori date în folosinţă gratuită, pe termen limitat, în condiţiile legii. Dacă cel de-aldoilea criteriu, al utilităţii publice, nu este întrunit, bunurile aparţinând statuluisau unităţilor administrativ-teritoriale fac parte din domeniul privat al acestora. Caatare, prohibiţia înstrăinării lor nu operează, ci ele sunt supuse dispoziţiilor dindreptul comun, fiind necesară însă respectarea formelor şi prescripţiilor edictateanume pentru ele (de pildă, în Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale sauîn Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil).Dispoziţii privind bunurile proprietate publică conţin, în afară de Legea nr. 213/1998,şi alte acte normative speciale, cum ar fi Legea nr. 107/1996 (Legea apelor), Legea nr.85/2003 (Legea minelor), Legea nr. 238/2004 (Legea petrolului), O.U.G. nr. 105/2001privind frontiera de stat a României 8 .

Tot inalienabile sunt şi corpul uman şi elementele acestuia [art. 26 alin. (2) dinConstituţie, Titlul VI din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii];drepturile morale ale autorului unei creaţii literare, artistice, ştiinţifice sautehnice 9 ; dreptul de uzufruct, uz şi abitaţie (art. 534, art. 571, art. 573 C.civ.).

În legislaţia română au existat şi există încă instituite norme de inalienabilitatetemporară, justificate tot de protecţia unui interes general. Astfel, prin Legea nr.9/1990 10 (în prezent, abrogată) a fost interzisă temporar înstrăinarea terenurilor prinacte între vii 11 ; apoi, prin Legea nr. 18/1991 a fondului funciar s-a instituitinterdicţia ca timp de 10 ani de la înscrierea proprietăţii, terenul în privinţa căruias-a constituit dreptul de proprietate să fie înstrăinat prin acte între vii; la fel,Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţiade locuinţe trecute în proprietatea statului, permiţând chiriaşilor în anumite condiţiisă cumpere locuinţele, a interzis înstrăinarea acestora timp de 10 ani 12 . În acesteultime două ipoteze, obligaţia de a nu înstrăina se consideră a fi propter rem 13 , însensul că bunul este lovit de inalienabilitate, indiferent dacă în intervalul celor 10ani a ajuns, prin succesiune, în proprietatea unei alte persoane. Sancţiuneaînstrăinării bunului imobil în discuţie este nulitatea absolută a vânzării-cumpărării(sincere sau deghizate) 14 .

Legea nr. 10/2001, republicată, interzice, în art. 21 alin. (5), sub sancţiuneanulităţii absolute, înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea înparticipaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere înbeneficiul noului chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilorimobile – terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor acestei legi,până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare.

Aceeaşi lege interzice, în art. 43 alin. (2), înstrăinarea în orice mod a imobilelordobândite în baza Legii nr. 112/1995, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă aacţiunilor formulate de persoanele îndreptăţite.

Mai există şi alte acte normative care instituie interdicţii temporare de înstrăinare,inclusiv prin vânzare, a anumitor bunuri, aparţinând anumitor persoane, supunându-le,eventual, obţinerii unor autorizaţii, cum ar fi Legea nr. 115/1996 privind controlulaverilor demnitarilor [art. 13, în forma modificată prin Legea nr. 144/2007 privindînfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate (M. Of. nr.

359 din 25 mai 2007)]; Decretul-lege nr. 61/1990 şi Legea nr. 85/1992 privind vânzareacătre populaţie a locuinţelor şi a altor spaţii construite din fondurile statului, aleunităţilor economice sau bugetare de stat (interdicţia temporară de vânzare alocuinţelor cumpărate, până la achitarea integrală a preţului); Legea nr. 190/1999privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare 15 .

O derogare relativă de la principiul liberei circulaţii este instituită pentruprotejarea intereselor generale, prin norme care reglementează regimul juridic almonopolurilor de stat. Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat 16 prevedeîn art. 2: „Constituie monopol de stat: fabricarea şi comercializarea armamentului,muniţiilor şi explozibililor; producerea şi comercializarea stupefiantelor şi amedicamentelor care conţin substanţe stupefiante; extracţia, producerea şi prelucrareaîn scopuri industriale a metalelor preţioase şi a pietrelor preţioase; producerea şiemisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale; fabricarea şi importul, în vedereacomercializării în condiţii de calitate, a alcoolului şi a băuturilor spirtoasedistilate; fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate,a produselor din tutun şi a hârtiei pentru ţigarete; organizarea şi exploatareasistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate; organizarea şi exploatareapronosticurilor sportive”.

Potrivit art. 3 din lege, administrarea monopolurilor se face de către MinisterulFinanţelor Publice, iar acesta, cu avizul ministerului de resort sau al BănciiNaţionale a României (în cazul metalelor preţioase şi al pietrelor preţioase),eliberează licenţe de exploatare a activităţilor ce constituie monopol de stat 17 .

Bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural naţional, dacă nu aparţin domeniuluipublic, pot fi vândute, dar există acte normative speciale care reglementeazăinterdicţii sau limitări ale trecerii lor peste graniţă 18 . Precizăm că la nivelinternaţional există de câteva decenii preocuparea împiedicării comerţului ilegal cuopere de artă, cum ar fi Convenţia UNESCO din 1970 privind măsurile de interzicere şiprevenire a importului, exportului şi transferul ilegal al proprietăţii bunurilorculturale 19 ; Convenţia UNIDROIT din 1995 privind bunurile culturale furate sauexportate ilegal 20 . La nivelul continentului european, sunt de semnalat, pe de o parte,activităţile Consiliului Europei, în cadrul căruia s-au încheiat: Convenţia europeanădin 1969 privind protecţia bunurilor culturale arheologice, modificată la Malta în anul1992 şi Convenţia europeană din 1985 privind protecţia patrimoniului arhitecturaleuropean 21 . Pe de altă parte, în cadrul Uniunii Europene s-au elaborat deja douăimportante instrumente în materie: Regulamentul nr. 3911/92/CEE privind exportulbunurilor culturale în afara graniţelor Uniunii Europene 22 ; Directiva nr. 93/7/CEprivind restituirea bunurilor culturale ieşite ilegal de pe teritoriul unui stat membru23 . Astfel cum se subliniază însă în literatura juridică de elită 24 , statele naţionalesunt în primul rând chemate să-şi protejeze propriile bunuri culturale. Este lalatitudinea fiecărui legiuitor naţional să hotărască dacă trebuie interzis exportulunor asemenea bunuri sau nu. Organismele internaţionale sau supranaţionale pot numaisprijini luarea unor decizii, iar apoi respectarea acelor decizii de către alte state.Însă, ar fi recomandabil ca fiecare stat să stabilească ce bunuri fac parte dincategoria celor culturale protejate (de pildă, prin publicarea într-o listă specială abunurilor extra commercium, a interdicţiilor de export) şi eventual să deschidă un ArtLoss Register (registru de opere de artă pierdute). S-a făcut, de asemenea, propunereaca în legislaţiile naţionale să se restrângă sfera de aplicare a dobândirii cu bună-credinţă a unor asemenea bunuri mobile, pentru a se da eficienţă instrumentelorinternaţionale existente 25 .

Menţionăm, de asemenea, prevederile art. 257 alin. (7) din Legea nr. 343/2006 pentrumodificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal 26 , potrivit căroraînstrăinarea unei clădiri, prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege, nu poatefi efectuată până când titularul dreptului de proprietate asupra clădirii respective nu

are stinse creanţele fiscale locale (cu excepţia obligaţiilor fiscale aflate înlitigiu) cuvenite bugetului local al unităţii administrativ-teritoriale unde esteamplasată clădirea sau al celui unde îşi are domiciliul fiscal contribuabilul în cauză,cu termene de plată scadente până la data de întâi a lunii următoare celei în care areloc înstrăinarea. Legea prevede că actele prin care se înstrăinează clădiri cuîncălcarea acestor prevederi sunt nule de drept.

18.2. Îngrădiri convenţionale. În practică, cu ocazia încheierii unui contracttranslativ de proprietate (de regulă, donaţie), părţile stabilesc uneori clauzeaccesorii prin care indisponibilizează bunul în patrimoniul dobânditorului pentru operioadă de timp. Întrucât pe de o parte, ca toate legiuirile moderne, dreptul nostrucivil este bazat pe principiul economic al liberei circulaţii a bunurilor, ius abutendifiind de esenţa dreptului de proprietate, iar pe de altă parte, nici un text de lege nuinterzice formal stipularea unor clauze de inalienabilitate, s-a ridicat problema, îndoctrină şi în jurisprudenţă, a validităţii unor asemenea înţelegeri. Fără a intra înamănunte 27 , arătăm că majoritatea autorilor de prestigiu care s-au pronunţat 28 au optatpentru interzicerea pactelor de non alienando, care tind la scoaterea bunurilor dincircuitul civil general. Jurisprudenţa a fost oscilantă în validarea clauzelor deinalienabilitate, admiţând în cele din urmă că, respectându-se anumite condiţiistricte, pot fi privite ca valabile asemenea clauze 29 . Într-adevăr, considerăm şi noică inalienabilitatea convenţională este o îngrădire a principiului libertăţiicircuitului civil, consacrat prin art. 1310 C.civ., ca şi în art. 480 C.civ. şi chiarprin Constituţie (art. 44) 30 . Ea poate fi admisă numai dacă: 1. se invocă un interesserios şi legitim; 2. se referă la o durată determinată; 3. are caracter accesoriu înraport cu actul principal (de regulă, liberalitatea). Calificarea naturii legitime ainteresului invocat este de atributul suveran al instanţei. Din practica judiciară s-aconstatat că au fost considerate astfel de motive temeinice: garantarea executării uneiobligaţii; asigurarea în viitor a mijloacelor de existenţă sigure, care să-i permită unnivel de viaţă corespunzător educaţiei primite; apărarea dobânditorului contrapropriilor acte de dispoziţie, la care ar fi antrenat de exuberanţa tinereţii sau deînclinări spre risipă (interzicerea înstrăinării până la majorat) 31 .

Pe de altă parte, dacă aceste cerinţe sunt întrunite şi s-a constatat legitimitateaclauzei de inalienabilitate, o înstrăinare efectuată cu încălcarea interdicţiei vaatrage răspunderea contractantului în cauză. Sancţiunea încălcării clauzei deinalienabilitate poate fi prevăzută expres de către dispunător printr-o clauză penală(daune-interese) ori printr-un pact comisoriu cu consecinţa revocării (rezoluţiunii)actului principal de înstrăinare. Dar şi în lipsa acestora, potrivit regulilorgenerale, instanţa poate pronunţa rezoluţiunea pentru neexecutarea obligaţiilor,însoţită, după caz, de daune-interese 32 .

19. O altă condiţie de validitate este aceea ca lucrul vândut să fie determinat saudeterminabil, posibil (căci ad imposibilum nulla est obligatio) şi licit 33 , ca în oriceact juridic (art. 948, art. 964 C.civ.). Sancţiunea încălcării acestei cerinţe estenulitatea absolută a contractului.

20. În fine, se consideră că pentru validitatea vânzării, bunul individual determinat,obiect al acesteia, trebuie să fie proprietatea vânzătorului. Datorită caracteruluitranslativ de proprietate al vânzării-cumpărării, potrivit unui principiu consacrat,vânzătorul trebuie să fie proprietarul bunului ce se înstrăinează – nemo plus iuris adalium transferre potest 34 , quam ipse habet sau nemo dat quot non habet.

Neîndeplinirea acestei condiţii aduce în discuţie problema vânzării lucrului altuia. Înanaliza ei vom porni de la următoarea distincţie:

20.1. Dacă obiect al vânzării sunt bunuri de gen sau bunuri viitoare, lipsa calităţiide proprietar a vânzătorului la data încheierii contractului nu afectează validitatea

vânzării-cumpărării, întrucât am văzut că în asemenea cazuri dreptul de proprietate setransmite la un moment ulterior, acela al individualizării bunurilor de gen, respectival realizării bunului viitor.

20.2. Dacă însă obiectul constă într-un bun individual determinat, problemavalabilităţii contractului este controversată atât în doctrină, cât şi în practicajudiciară.

Într-o opinie, vânzarea a fost considerată nulă absolut, în sensul de inexistentă,pentru lipsa cauzei, de vreme ce cumpărătorul contractează cu scopul de a dobândiproprietatea asupra lucrului, pe care nu o obţine, astfel că obligaţia sa de a plătipreţul nu are cauză 35 . Ca atare, având în vedere că nimeni nu poate înstrăina un lucruce nu-i aparţine (nemo dat quod non habet), obligaţia vânzătorului de a transferaimediat proprietatea nu are obiect. Acest sistem a fost, pe bună dreptate, consideratexcesiv 36 , obligaţia vânzătorului unui lucru străin conţinând toate elementele deexistenţă şi de validitate ale unei obligaţii (art. 962 şi urm. C.civ.).

După o altă opinie, se face distincţie după cum părţile au încheiat în cunoştinţă decauză un contract de vânzare-cumpărare cu privire la bunul altuia – ipoteză în careconvenţia este nulă absolut pentru cauză imorală 37 – ori părţile sau cel puţin cumpă-rătorul au fost în eroare, crezând că vânzătorul este proprietar. Soluţia dominantăpentru această ultimă ipoteză este aceea a nulităţii relative a convenţiei, întemeiatăpe viciul de consimţământ al erorii, şi anume eroare asupra calităţii vânzătorului de afi proprietar al lucrului 38 . Potrivit regimului juridic aplicabil unei asemeneanulităţi, ea poate fi invocată numai de cumpărător sau de succesorii lui în drepturi;vânzătorul nu poate cere anularea contractului, chiar dacă a fost de bună-credinţă(neştiind că vinde lucrul altuia); adevăratul proprietar nu poate cere anularea, fiindterţ faţă de contract 39 ; nici cumpărătorul nu poate cere anularea dacă vânzătorul,între timp, a devenit proprietar sau vânzarea a fost ratificată de adevăratulproprietar.

În ce ne priveşte, astfel cum am arătat anterior 40 , credem că, în lipsa unui textsimilar art. 1599 C.civ. francez (la vente de la chose d’autrui est nulle), nu se poateconsidera nulă vânzarea lucrului altuia, mai ales dacă dobânditorul a fost de bună-credinţă. Cum s-a observat în doctrina mai veche încă, legiuitorul român a suprimatacest articol, care nu numai că nu aduce nimic nou, dar nici nu a putut împiedica omare controversă din dreptul francez: care este caracterul acestei nulităţi 41 ? Deaceea, ne raliem opiniei 42 că vânzarea-cumpărarea cu privire la bunul altuia esterezolubilă, la cererea cumpărătorului, pentru neexecutare 43 . Această soluţie credem căeste, pe de o parte, de natură a salva actul juridic, permiţându-i să producă efectelepe care părţile le-au urmărit sau dând naştere la dezdăunări în caz de neexecutare, iarpe de altă parte, nu dăunează cu nimic adevăratului proprietar al bunului vândut 44 .Într-adevăr, pentru adevăratul proprietar, contractul este o res inter alios acta, îieste inopozabil, el păstrând intactă acţiunea în revendicare 45 . În acest proces,pârâtul va putea invoca, în apărare, uzucapiunea (dacă bunul dobândit este imobil) sauart. 1909 C.civ. (în privinţa bunurilor mobile). Desigur însă că cel mai uşor îi va fica, invocând contractul încheiat cu vânzătorul, să-l cheme pe acesta în garanţie,pentru a răspunde în cazul în care va fi evins 46 . Şi acesta este un argument înfavoarea tezei că afirmarea nulităţii vânzării lucrului altuia nu foloseşte nimănui.Într-adevăr, pentru a se păstra echilibrul între părţile implicate, permiţând atâtadevăratului proprietar să-şi dovedească pretenţiile şi să câştige acţiunea înrevendicare, cât şi cumpărătorului inocent, evins, să fie dezdăunat de către vânzătorulneproprietar, instituţia garanţiei împotriva evicţiunii, aşa cum este reglementată deCodul civil, trebuie să-şi găsească aplicare. Or, aceasta este un efect al contractului(valabil), fiind enumerată de lege printre obligaţiile principale ale vânzătorului.

Desigur însă că, dacă în cunoştinţă de cauză părţile au vândut bunul altuia, acţionândcu intenţia de a-l frauda pe adevăratul proprietar (animus nocendi), contractul va fi,şi în opinia noastră, nul absolut, pentru cauză ilicită.

21. O întrebare aparte se pune în legătură cu înstrăinarea unui bun din indiviziune decătre un singur coindivizar, fără consimţământul celorlalţi (fie că este vorba de oindiviziune propriu-zisă, având ca obiect o universalitate, fie de proprietatea comunăpe cote-părţi sau în devălmăşie). Se ştie că una dintre regulile aplicabileindiviziunii este aceea a unanimităţii. Dacă, cu încălcarea acestei reguli, unul dintrecoindivizari vinde bunul/un bun în materialitatea lui (iar nu doar cota-parte dindrept, asupra căreia poate să dispună 47 , caz în care locul său va fi luat decumpărător), potrivit părerii dominante în doctrină şi jurisprudenţă, vânzarea esterecunoscută valabilă, dar nu ca un act juridic pur şi simplu, ci afectat de condiţiarezolutorie ca la partaj bunul să cadă în lotul altui coindivizar decât vânzătorul 48 .

Potrivit unei alte opinii, se aplică, pentru cazul în care la partaj lucrul cade înlotul altui coindivizar, regula de la vânzarea lucrului altuia, respectiv nulitatearelativă a contractului de vânzare-cumpărare, întrucât vânzătorul devine retroactivneproprietar. Se acceptă însă că, în esenţă, ambele soluţii au ca rezultat finaldesfiinţarea contractului cu efect retroactiv 49 .

22. Probleme specifice apar şi în cazul vânzării bunurilor comune ale soţilor. Dacăunul dintre soţi vinde un bun comun fără consimţământul celuilalt, sunt aplicabilereguli proprii 50 .

Astfel, art. 35 alin. (1) C.fam. instituie o prezumţie de mandat tacit reciproc înfavoarea soţilor. Potrivit acestei prezumţii, soţul care vinde un bun este presupus aavea şi consimţământul celuilalt. Prin excepţie, în privinţa înstrăinării unui imobil,art. 35 alin. (2) teza a doua C.fam. prevede necesitatea consimţământului expres, înurmătorii termeni: „Nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nu poate greva un terensau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expresal celuilalt soţ”. Lipsa lui atrage nulitatea relativă a vânzării, sancţiune ce se vapronunţa de instanţă la cererea soţului necontractant. Îi vor fi aplicabile acesteiacţiuni regulile generale în materie (prescripţie, invocare, confirmare etc.) 51 .

23. În practica judiciară s-a ridicat uneori problema unor contracte de vânzare-cumpărare al căror obiect a fost un lucru furat. Conform art. 1909 alin. (2) C.civ.,proprietarul bunului furat are dreptul de a-l revendica de la cel în mâna căruia îlgăseşte, acesta având posibilitatea de a fi despăgubit de cel de la care îl are. Dacăînsă bunul a fost cumpărat de la bâlci, târg sau un negustor care vinde de obiceiasemenea lucruri, art. 1910 C.civ. prevede că proprietarul originar al bunului va putealua lucrul înapoi doar dacă întoarce posesorului preţul plătit 52 .

24. Semnalăm şi o altă ipoteză în care în practica judiciară s-a pus problemavalidităţii unei vânzări-cumpărări asupra unui bun care la data contractării aparţineavânzătorului, dar ulterior titlul înstrăinătorului s-a desfiinţat în întregime sauparţial (vânzarea de către un proprietar aparent), cum ar fi: înstrăinarea de către unsuccesor, ulterior declarat nedemn, a unor bunuri din moştenire; vânzarea consimţită deun moştenitor aparent, care se crede şi trece în ochii tuturor ca adevăratul (şieventual, singurul) moştenitor 53 ; vânzarea de către stat a unui bun ce fusese confiscatprin hotărâre penală, ulterior desfiinţată, cu consecinţa achitării fostului condamnat;vânzarea bunului imobil de către proprietarul recunoscut în justiţie, anterioradmiterii recursului în anulare prin care s-a cerut desfiinţarea hotărâriijudecătoreşti etc.

Dacă bunul era mobil, în temeiul art. 1909 C.civ., cumpărătorul de bună-credinţă îlpoate păstra. Dacă însă bunul era imobil, potrivit principiului resolute iure dantis,

resolvitur ius accipientis, ar trebui ca vânzarea-cumpărarea să fie desfiinţată, devreme ce titlul vânzătorului s-a desfiinţat. Această soluţie, cu consecinţe graveasupra stabilităţii circuitului civil, nu trebuie însă să îl sancţioneze pe uncumpărător onest, care a fost într-o eroare comună şi invincibilă cu privire lacalitatea de proprietar a vânzătorului. De aceea, în practica judiciară s-au menţinutasemenea vânzări 54 , iar o parte importantă a doctrinei aprobă o asemenea soluţie,motivată fie de principiul ocrotirii bunei-credinţe a cumpărătorului 55 , fie deprincipiul error communis facit ius: eroarea comună şi invincibilă creează drept 56 .

1

În Principles of European Contract Law (supra cit.), art. 5:101 stabileşte regulilegenerale ale interpretării contractelor, care sunt, în ordine: intenţia comună apărţilor [alin. (1)], înţelesul dat de una dintre părţi, intenţie specifică ce nu aputut fi ignorată de cealaltă parte [alin. (2)], sensul pe care o persoană rezonabilăaflată în aceleaşi condiţii ca şi acelea în care se găseau părţile la datacontractării, l–ar da [alin. (3)]. Aceste criterii credem că pot fi avute în vedere şiîn aprecierea pe care judecătorul o face asupra caracterului abuziv sau nu al cereriide rezoluţiune în caz de pieire parţială a bunului, formulată de cumpărător.

2

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 46.

3

A se vedea şi V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, 2004,p. 234–239.

4

A se vedea: M. Nicolae, Consideraţii asupra Legii nr. 213/1998 privind proprietateapublică şi regimul juridic al acesteia, Dreptul nr. 6/1999, p. 3; I. Adam, Drept civil.Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 83 şi urm.

5

A se vedea: C. Bîrsan, op. cit., p. 90; C.C., Decizia nr. 31 din 26 mai 1992; C.C.,Decizia nr. 33 din 26 mai 1993, în Curtea Constituţională. Culegere de decizii 1992–1993, p. 203, 204; respectiv p. 211, 212.

6

A se vedea, pentru vechea reglementare: Legea nr. 219/1998 privind regimul juridic alconcesiunilor; A. Sebeni, Noţiunea contractului de concesiune şi încheierea acestuia,Dreptul nr. 8/1999, p. 3; S. Gherghina, A. Sebeni, Efectele şi încetarea contractuluide concesiune, Dreptul nr. 11/1999, p. 3. În prezent, a se vedea O.U.G nr. 54/2006privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică (M. Of. nr.569 din 30 iunie 2006), aprobată şi modificată prin Legea nr. 22/2007 (M. Of. nr. 35din 18 ianuarie 2007). A se vedea şi O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelorde achiziţie publica, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelorde concesiune de servicii (M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006).

7

În acest sens, a se vedea Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului culturalnaţional mobil (bunuri arheologice, opere de artă etc.), modificată prin Legea nr.105/2004 (M. Of. nr. 320 din 13 aprilie 2004).

8

M. Of. nr. 352 din 30 iunie 2001. Aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 243/2002 (M.Of. nr. 302 din 8 mai 2002).

9

Conform art. 10 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;art. 36 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată.

10

M. Of. nr. 95 din 1 august 1990.

11

Prin decizia civilă nr. 2221/1993, Curtea Supremă de Justiţie a constatat nulitateaabsolută a contractului de vânzare–cumpărare încheiat în perioada de aplicare a acesteilegi. A se vedea Dreptul nr. 8/1994, p. 96.

12

Legea nr. 10/2001, republicată, permite, în art. 43, înstrăinarea mai înainte deîmplinirea termenului de 10 ani, dar numai în favoarea fostului proprietar allocuinţei.

13

Fr. Deak, op. cit., p. 38. În acelaşi sens, a se vedea M. Nicolae, Discuţii privindinterdicţiile legale de înstrăinare a unor bunuri imobiliare (III), Dreptul nr. 7/2001,p. 50, 53. În sens contrar, a se vedea M.L. Belu–Magdo, Limitele de aplicare aledispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, în C.J. nr. 9/2005, p. 3.

14

Interdicţia vizează atât vânzarea voluntară, cât şi vânzarea silită. Astfel, într–ospeţă, s–a respins cererea de executare silită care privea un imobil cumpărat dedebitor în temeiul Legii nr. 112/1995, cu motivarea că nu expiraseră, la data cereriide executare silită, cei 10 ani prevăzuţi de lege. Soluţia instanţei de fond a fostmenţinută în apel şi în recurs. A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 238/2002(nepublicată).

15

În forma modificată prin Legea nr. 34/2006 (M. Of. nr. 200 din 3 martie 2006).Articolul 5 din lege prevede că până la rambursarea integrală a creditului, imobileleipotecate vor putea fi înstrăinate numai cu acordul prealabil al creditorului ipotecar;sancţiunea încălcării acestei dispoziţii este nulitatea absolută a contractelor astfelîncheiate.

16

Lege ce fusese abrogată prin O.U.G. nr. 23/1999, măsură declarată neconstituţionalăprin Decizia nr. 15/2000 a Curţii Constituţionale. Ulterior, în procedura parlamentară,ordonanţa în discuţie a fost respinsă. A se vedea Legea nr. 628/2002 (M. Of. nr. 848din 25 noiembrie 2002).

17

Conform art. 4 din lege, licenţa reprezintă o autorizare acordată de stat pentru operioadă determinată, în baza căreia o persoană fizică sau juridică poate să producă,să prelucreze sau să comercializeze, în cantitatea solicitată şi de o anumită calitate,un anume produs sau serviciu, care face obiectul monopolului de stat, în schimbul unuitarif de licenţă. A se vedea şi: O.U.G. nr. 152/1999 privind produsele medicamentoasede uz uman (M. Of. nr. 508 din 20 octombrie 1999) (art. 87–90); Legea nr. 126/1995privind regimul materiilor explozive; Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de focşi al muniţiilor, înlocuită de Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi almuniţiilor, adoptată pentru transpunerea Directivei nr. 91/477/CEE privind controlulachiziţionării şi deţinerii armelor; O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul metalelorpreţioase, aliajelor acestora şi pietrelor preţioase în România, republicată (M. Of.nr. 77 din 29 ianuarie 2004).

18

De pildă, a se vedea: Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului culturalnaţional mobil, modificată prin Legea nr. 105/2004; H.G. nr. 518/2004 pentru aprobareaNormelor metodologice privind exportul definitiv sau temporar al bunurilor culturalemobile; H.G. nr. 1420/2003 pentru aprobarea Normelor privind comerţul cu bunuriculturale mobile; Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice. Acesteacte normative, ca şi altele, au abrogat parţial O.G. nr. 68/1994 şi O.G. nr. 27/1992,adoptate, după ce prin Decretul nr. 90/1990, vechea lege (Legea nr. 63/1974 privindocrotirea patrimoniului cultural naţional) fusese abrogată. Pentru detalii, a se vedeaC. Bîrsan, op. cit., p. 160 şi urm.

19

Ratificat de peste 90 de state. Pentru un comentariu în limba germană, a se vedeaAndrea F.G. Raschèr, Kulturgütertransfer und Globaliesierung, Zürich, 2000.

20

În vigoare de la 1 iulie 1998, ratificată de România prin Legea nr. 149/1997. A sevedea şi Legea nr. 157/1997 privind ratificarea Convenţiei pentru protecţiapatrimoniului arhitectural al Europei (Granada, 1985).

21

STE nr. 66, nr. 143, respectiv STE nr. 121.

22

În J.O.C.E. nr. L395/1992, p. 1, modificat prin Regulamentul din 16 decembrie 1996.

23

În J.O.C.E. nr. L74/1993, p. 74, modificat prin Directiva nr. 96/100/CE, în J.O.C.E.nr. L60/1997, p. 59.

24

K. Siehr, Vereinheilichung des Rechts der Kulturgüter in Europa?, în Aufruch nachEuropa – 75 Jahre Max–Planck–Institut für Privatrecht, Mohr Siebeck, 2001, p. 821.

25

Idem, p. 823. De altfel, din Convenţia UNIDROIT din 1995, pe care România a ratificat–o, rezultă, prin interpretarea corelată a art. 3 alin. (1) şi art. 4, că în materiabunurilor culturale furate, dispoziţiile art. 1909 C.civ. nu–şi găsesc aplicarea,posesorul, fie şi de bună–credinţă, trebuind să restituie lucrul.

26

M. Of. nr. 662 din 1 august 2006.

27

Pentru o tratare monografică, a se vedea D.D. Dumitrescu, Clauzele de inalienabilitateîn donaţiuni şi testamente. Teză de doctorat, Bucureşti, Tipografia Coop. Presa, 1941.Pentru o tratare comparativă în dreptul englez, francez şi german, a se vedea U.Goergen, Das Pactum de non cedendo, Nomos Verlag, Baden–Baden, 2000.

28

De pildă, în Franţa, a se vedea: Laurent, Principes de droit civil francais, tom. VI,nr. 100–103 şi tom. XI, nr. 460 şi urm.; Th. Huc, Commentaire theorique et pratique duCode Civil, tom. IV, nr. 77 şi urm. În România, a se vedea: D. Alexandresco,Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, tom IV, partea a II–a, p.192; M. Cantacuzino, Curs de drept civil, ed. a 2–a, p. 163.

29

A se vedea, de pildă: C.A. Paris, decizia din 23 iunie 1892; C.A. Galaţi, decizia nr.439/1927, apud D.D. Dumitrescu, op. cit., p. 97; Trib. Suprem, decizia civilă nr.400/1978, în Culegere de decizii pe anul 1978, p. 22.

30

De menţionat că, tocmai pentru stimularea circuitului civil, acte normative mai noi,cum ar fi Legea nr. 99/1999, prevăd că şi pe durata contractului de garanţie (realămobiliară) debitorul îşi păstrează dreptul de a vinde bunul (art. 21 din Titlul VI). Ase vedea şi R. Borza, Noi aspecte ale vânzării activelor societăţilor comerciale şiregiilor autonome conform Legii nr. 99/1999, Dreptul nr. 11/1999, p. 23 şi urm.Anteproiectul Codului civil (varianta 1999) prevede, în art. 545, că o clauză deinalienabilitate este subînţeleasă în antecontractele de vânzare–cumpărare, iar art.546 prevede expres admisibilitatea unei clauze convenţionale de inalienabilitate doarîn măsura în care se întemeiază pe un interes serios si legitim, fără a se putea depăşiun termen de 10 ani.

31

C. Cas., decizia din 9 decembrie 1903, în C.J. 1904, p. 97; C. Cas., decizia din 24februarie 1928, în P.R., 1934, I, p. 162.

32

Pentru dezvoltări, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 51–53. Anteproiectul Codului civilprevede şi sancţiunea nulităţii relative a actului juridic translativ, dacă priveşte unbun imobil.

33

Obiectul poate fi ilicit în raport cu prescripţiile diferitelor acte normative, îndomenii cum sunt: apărarea sănătăţii, igienă, mediu (animale bolnave, deşeuri, animalepe cale de dispariţie); etică sau morală (obiectele sacre, părţi ale corpului uman);apărarea libertăţilor fundamentale (vânzarea clientelei unui cabinet medical);organizarea statului (reprezentarea politică, funcţia publică, încălcarea legiipenale), protecţia consumatorilor (a se vedea O.G. nr. 21/1992 privind protecţiaconsumatorilor, republicată).

34

A se vedea I. Albu, A. Man, Regula „nemo plus iuris…” şi abaterile de la aceastăregulă, în R.D.C. nr. 7–8/1996, p. 83.

35

D. Alexandresco, op. cit., tomul VIII, p. a II–a, Bucureşti, 1925, p. 93. Uneori, şi înpractica judecătorească s–a decis în acest sens. A se vedea, de pildă, Trib. Suprem,decizia civilă nr. 1120/1966, în Culegere de decizii pe anul 1966, p. 93. Pentrucritica teoriei inexistenţei, a se vedea G. Lutzesco, Théorie et pratique des nullités.Tome I–er. Nullités des actes juridiques à caractère patrimonial, Sirey, Paris, 1938,p. 190 şi urm., în special p. 225, 226. În literatura juridică mai recentă se admite căpoate exista eroare asupra scopului imediat (cauză falsă, sancţionată cu nulitatearelativă) şi în cazul vânzării lucrului altuia, când cumpărătorul de bună–credinţă îşireprezintă greşit contraprestaţia vânzătorului neproprietar, adică transferul dreptuluide proprietate asupra lucrului vândut. În acest sens, a se vedea M. Nicolae, Actuljuridic civil, în Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2004, p. 50. Opinia pare a fi împărtăşită şi de G. Boroi(op. cit., p. 18).

36

A se vedea, de pildă, Al. Cerban, Despre actele juridice făcute pe patrimoniul altuiaşi în special despre vânzarea unui lucru străin, Dreptul nr. 33/1898, p. 291.

37

În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 43. Pentru opinia că acordul de voinţăurmează a fi interpretat în sensul că părţile nu au urmărit imediat strămutareaproprietăţii lucrului, ci vânzătorul s–a obligat numai a–l procura mai târziucumpărătorului, sub sancţiunea plăţii de daune–interese în caz de neexecutare, a sevedea M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,1921, p. 652. Într–o speţă, instanţa a validat convenţia prin care chiriaşii unuiapartament construit din fondurile statului s–au obligat să–l vândă reclamanţilor, dupăce vor fi dobândit proprietatea asupra lui. A se vedea C.A. Suceava, decizia civilă nr.564/1994, Dreptul nr. 5/1995, p. 49.

38

A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 555; Gh.Beleiu, Actul juridic civil, în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Ed.Academiei, Bucureşti, 1989, p. 187; Fr. Deak, op. cit., p. 56, doctrina şi

jurisprudenţa citată de acest autor în nota de sub nr. 16.1.; G. Boroi, op. cit., p.181.

39

C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 132/1994, Dreptul nr. 5/1995, p. 77. Adevăratulproprietar al bunului nu poate cere anularea actului de înstrăinare decât atunci cândeste vorba de existenţa unei nulităţi absolute, fiind terţ faţă de contract; pentruapărarea drepturilor sale, adevăratul proprietar poate recurge la introducerea acţiuniiîn revendicare, dacă nu are posesiunea imobilelor.

40

C. Toader, op. cit., p. 55.

41

G. Plastara, Curs de drept civil român, vol. VI, Ed. Ancora, S. Benvenisti & Co,Bucureşti, p. 27. Pentru o interesantă analiză a caracterului nulităţii ce afectează uncontract subsecvent de vânzare–cumpărare, a se vedea Al.–G. Ilie, Notă la deciziacivilă nr. 2701/2001 a C.A. Bucureşti, în P.R. nr. 2/2004, p. 129–133.

42

C. Nacu, Comparaţiune între Codul civil român si Codul Napoleon, Ed. Librăriei LeonAlcalay, Bucureşti, p. 635; Al. Cerban, op. cit., p. 292; D. Chirică, op. cit., p. 63.

43

Pentru o expunere detaliată, a se vedea C. Toader, op. cit., p. 44 şi urm. A se vedeaşi: R. Codrea, Consecinţele vânzării lucrului altuia în situaţia în care cel puţincumpărătorul ignoră că vânzătorul nu este proprietarul bunului vândut, Dreptul nr.9/1998, p. 28; M.D. Bocşan, S. Bogdan, Consideraţii civile şi penale asupra vânzăriilucrului altuia, Dreptul nr. 6/1999, p. 46.

44

Este şi soluţia pe care autorii francezi A. Colin şi H. Capitant (Cours Élémentaire dedroit civil français, vol. II, Dalloz, Paris, 1920, p. 443) au considerat–o ca fiindcea mai raţională. Astfel, în opinia lor, dacă nu ar exista în Codul civil francezdispoziţia art. 1599, soluţia care se impunea în mod evident era aceea de a calificaacţiunea cumpărătorului ca una în rezoluţiune, el având la îndemână şi invocareaexceptio non adimpleti contractus.

45

Chiar în jurisprudenţa franceză recentă s–a decis că anularea vânzării lucrului altuianu este o condiţie a intentării acţiunii în revendicare de către adevăratul proprietar.În acest sens, a se vedea Cass. fr., secţia a 3–a civilă, decizia din 22 mai 1997, înBull. civ., III, nr. 114. Cu privire la efectele proprietăţii aparente şi atransmiterii ex lege către dobânditorul de bună–credinţă al lucrului altuia, a se vedeaşi C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001,nr. 299.

46

Cu privire la obligaţia vânzătorului de a–l garanta pe cumpărător împotriva oricăreitulburări, a se vedea infra nr. 40 şi urm.

47

C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2057/1993, Dreptul nr. 9/1994, p. 84.

48

În acest sens, a se vedea: C.A. Bucureşti, decizia nr. 166/1882, în C. Hamangiu, N.Georgean, vol. III, p. 457; Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 2207/1967, în R.R.D.nr. 5/1968, p. 161; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1336/1992, Dreptul nr. 2/1993,p. 71.

49

În acest sens, a se vedea Fr. Deak, nota 2, p. 60.

50

A se vedea: M. Mureşan, Contractele civile speciale, vol. I, Ed. Cordial, Cluj–Napoca,1998, p. 38, 39; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2001, p. 150.

51

C.S.J., decizia civilă nr. 1100/1992, Dreptul nr. 10–11/1993, p. 108; C.A. Galaţi,decizia civilă nr. 494R/1996, în Sinteza de practica judiciară a Curţii de apel Galaţi,1995, p. 100.

52

A se vedea şi D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit., p. 37.

53

Pentru dezvoltări, a se vedea C. Toader, R. Popescu, Consideraţii în legătură cuprincipiul aparenţei în drept în materia moştenirii, Dreptul nr. 9/1993, p. 33.

54

A se vedea, de pildă: Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1433/1957, în Culegere dedecizii pe anul 1957, p. 70; Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1812/1984, în Culegere dedecizii pe anul 1984, p. 44.

55

În acest sens, a se vedea: Tr. Ionaşcu, E. Barasch, Nulitatea actului juridic civil, înTratat de drept civil, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 350; T.R. Popescu,Contractul, în T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică,1968, p. 106; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică,Bucureşti, 1969, p. 357; O. Căpăţînă, Nulitatea actului civil, în Tratat de dreptcivil, vol. I, Ed. Academiei, 1984, p. 246.

56

A se vedea şi: H. Mazeaud, La maxime „error communis facit jus”, în R.T.D. civ., 1924,p. 929 şi urm.; D. Chirică, op. cit., p. 67; C. Bîrsan, loc. cit. Pentru o tratare mainuanţată, a se vedea I. Lulă, Discuţii cu privire la buna–credinţă şi la aparenţa îndrept, Dreptul nr. 4/1997, p. 21 şi urm. Pentru o analiză serioasă a problemei subaspectul specific al legislaţiei restituirii proprietăţilor imobiliare în România, a sevedea I. Adam, A. Rusu, Discuţii în legătură cu regimul juridic al actelor deînstrăinare a imobilelor preluate de stat ori de alte persoane juridice în perioada 6martie 1945–22 decembrie 1989, în lumina Legii nr. 10/2001 (II), Dreptul nr. 8/2002, p.41–64.

§2

Preţul

25. Noţiune. Condiţii. Preţul reprezintă principalul obiect al contraprestaţieicumpărătorului. Pentru validitatea unui contract de vânzare-cumpărare se cere ca preţulsă îndeplinească următoarele condiţii:

a) să fie stabilit în bani. Această cerinţă este de esenţa vânzării; dacă preţul nueste stabilit în bani, contractul îşi schimbă însăşi natura: poate fi schimb (dacă înschimbul lucrului transmis în proprietate se primeşte un alt lucru), dare în plată,întreţinere (dacă drept contraprestaţie pentru un lucru primit, dobânditorul se obligăla a face, a-i acorda întreţinere înstrăinătorului), rentă viageră sau orice altcontract, nenumit.

b) să fie determinat sau determinabil. Această cerinţă este prevăzută în art. 1303C.civ. şi ea presupune ca la data încheierii contractului, părţile să fi convenitasupra cuantumului exact al preţului. Este însă posibil ca la acel moment să fiestabilite doar elementele pe baza cărora preţul să fie determinat în viitor (de pildă,cursul zilei la termenul prevăzut pentru predarea bunului, cotaţia la bursă etc.), cazîn care preţul este determinabil. Datorită caracterului comutativ al contractului devânzare-cumpărare, determinarea în viitor a preţului trebuie să depindă de elementeobiective, iar nu subiective, unilaterale, cum ar fi preţul ce va fi practicat devânzător la data livrării. Ideea este susţinută şi de art. 1304 C.civ., care permitestabilirea preţului de către un terţ, ales de comun acord de către părţi (mandatarcomun al părţilor) 1 .

În cazul în care preţul nu este determinat sau determinabil prin raportarea la asemeneaelemente ferme, vânzarea-cumpărarea este nulă absolut 2 . În nici un caz instanţa nu estecompetentă să determine preţul 3 (cu excepţia cazului în care ar exista preţuri fixe,legale 4 ) sau să desemneze un expert pentru stabilirea preţului 5 .

c) preţul să fie sincer şi serios. Prin preţ sincer înţelegem acea caracteristică apreţului, în virtutea căreia cuantumul menţionat în contract trebuie să corespundărealităţii, să fi fost stabilit cu intenţia reală de a fi cerut şi plătit, iar nu doarfictiv.

Preţul este fictiv atunci când părţile nu intenţionează să-l ceară, respectiv să-lplătească; când din actul secret rezultă că el nu este datorat 6 .

În cazul în care preţul este simulat sau fictiv, contractul este nul ca vânzare-cumpărare (sine pretio, nulla est venditio), dar poate fi valabil ca donaţie deghizată,dacă sunt îndeplinite condiţiile legii pentru validitatea donaţiei 7 .

Codul civil cere, în art. 1303, ca preţul să fie serios. Aceasta înseamnă că el nutrebuie să fie derizoriu, adică atât de mic, raportat la valoarea bunului, încât să nupoată constitui o cauză suficientă a obligaţiei asumate de vânzător de a transmite

proprietatea asupra bunului (de exemplu, preţul pentru un autoturism ar fi de zecelei).

În practica judiciară şi în doctrină s-a subliniat că echivalenţa valoare – preţ esterelativă, în sensul că, în aprecierea acestei condiţii de valabilitate a preţului,instanţa trebuie să ţină cont şi de factori de natură subiectivă care pot determinapărţile să fixeze un preţ mai mic decât valoarea bunului 8 . În orice caz, fiind ochestiune de fapt, seriozitatea preţului este lăsată la aprecierea suverană a instanţei9 . Legislaţia fiscală [art. 77 1 alin. (4) din Legea nr. 571/2003 – Codul fiscal, cumodificările şi completările ulterioare] prevede că impozitul pentru transferuldreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia se datorează la valoareadeclarată de părţi în actul autentic. „În cazul în care valoarea declarată esteinferioară valorii orientative stabilite prin expertiza întocmită de camera notarilorpublici, impozitul se va calcula la această valoare”.

Aşadar, dacă se constată că preţul fixat de părţi a fost derizoriu, contractul este nulabsolut ca vânzare-cumpărare. Dacă modicitatea preţului îşi are cauza în intenţialiberală a înstrăinătorului, instanţa poate deduce, fără a denatura actul încheiat, căaceasta constituie o donaţie valabilă 10 .

Dacă însă preţul este inferior valorii reale a bunului vândut, fără a fi derizoriu, îndreptul nostru se admite acţiunea în resciziune pentru leziune 11 doar în modexcepţional, ca măsură de protecţie a minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsăcare a încheiat singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal, acte juridice pentru acăror validitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare (acte deadministrare), lezionare pentru el.

În materie de vânzare-cumpărare, majorul nu are deschisă acţiunea în anulare pentruleziune (art. 1165 C.civ.) 12 , dar se admite, în mod cu totul excepţional, că în bazaart. 968 C.civ. (cauza ilicită), se poate considera nul absolut contractul în care s-aprofitat de neştiinţa, ignoranţa, starea de constrângere în care se găsea cealaltăparte contractantă 13 .

1

Fr. Deak, op. cit., p. 62.

2

A se vedea: Trib. Suprem, decizia civilă nr. 86/1986, în Culegere de decizii pe anul1986, p. 33; Trib. jud. Sibiu, decizia civilă nr. 504/1992, Dreptul nr. 1/1993, p. 71.

3

Permanenţa acestei exigenţe este demonstrată şi de o decizie relativ recentă a Casaţieifranceze: stabilind, în lipsa acordului părţilor, preţul, pe baza unor elemente decomparaţie depuse ca probe în dosar, instanţa de apel a violat art. 1591 C.civ. francez(art. 1303 C.civ. român). A se vedea Cass. fr., secţia I civilă, decizia din 28noiembrie 2000, în Contrats Conc. Consom. nr. 3/2001, nr. 40.

4

Şi într–o asemenea situaţie trebuie distins după cum: preţul este fixat de lege, caz încare referirea în contract la preţul legal este suficientă; dacă legea nu trimite decâtla un preţ maxim, situaţia contractului diferă după modul de formulare a clauzei decătre părţi. Astfel, se consideră nul pentru nedeterminarea preţului, dacă se

menţionează „cu referire la dispoziţiile legale”, respectiv poate fi consideratsuficient determinat, dacă părţile au făcut trimitere la maximul prevăzut de lege(eventual cel de la data predării).

5

Această manieră tradiţionalistă pare a face loc unei atitudini mai maleabile,îndreptate înspre salvarea contractului. În acest sens, Principiile dreptului europeanal contractelor (supra citat, Principles ...) prevăd, în art. 6:104, că se vaconsidera, în absenţa determinării preţului sau a unei metode de determinare a lui, căpărţile au convenit un preţ rezonabil. Textul are în vedere orice categorie decontracte, dar pentru a primi aplicare se cer verificate câteva condiţii: să fieprobată intenţia părţilor de a se angaja contractual; părţile să nu fi fixat eleînsele, direct sau indirect, explicit sau implicit, preţul. O dispoziţie similară segăseşte în art. 6 din Directiva nr. 86/653/CEE privind agenţii comerciali independenţi(J.O.C.E. nr. L382). Codul civil italian conţine, sub acest aspect, dispoziţii diferitede legea română şi franceză. Astfel, potrivit art. 1473 alin. (2) C.civ. italian,preşedintele tribunalului de la locul încheierii contractului va numi, la cererea uneiadin părţi, pe terţul care să determine preţul, în cazul în care acesta a refuzatdesemnarea făcută de părţi ori părţile nu se înţeleg în privinţa desemnării acestuia.

6

D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit., p. 40.

7

Pentru problema simulării preţului pentru fraudarea fiscului, a se vedea infra nr. 66.

8

A se vedea Trib. Suprem, decizia civilă nr. 831/1989, Dreptul nr. 3/1990, p. 64(concubini); Trib. jud. Constanţa, decizia civilă nr. 195/1987, în R.R.D. nr. 1/1988,p. 69 (rude apropiate). De asemenea, a se vedea I.C.C.J., secţia civilă şi deproprietate intelectuală, decizia nr. 1597 din 14 februarie 2006, în JurisprudenţaSecţiei civile şi de proprietate intelectuală pe anul 2006, Ed. Hamangiu, 2007, p.185.

9

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 697/1984, în Culegere de decizii pe anul 1984, p. 26;C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 2235/1999, Dreptul nr. 12/2000,p. 122.

10

Cass. fr., secţia I civilă, decizia din 6 ianuarie 1969, în Bull. civ., I, nr. 8.

11

Acţiunea în resciziune este acţiunea în declararea nulităţii relative a actului juridicpentru leziune. În acest sens, a se vedea G. Boroi, op. cit., p. 171, 172.

12

C.S.J., decizia civilă nr. 747/1993, Dreptul nr. 12/1993, p. 86.

13

Fr. Deak, op. cit., p. 66; Trib. Suprem, complet de 7 judecători, decizia nr. 73/1969,în R.R.D. nr. 7/1971, p. 112. În acelaşi sens, criticând două soluţii ale Curţii deApel Suceava din anul 1994, a se vedea P. Perju, Dreptul nr. 5/1995, p. 49, 50.

Secţiunea a 5-a

Cauza contractului de vânzare-cumpărare

26. Potrivit regulilor generale aplicabile contractelor, obligaţia fără cauză saufondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect (art. 966 C.civ.).Cauza (motivul psihologic determinant al consimţământului) este alcătuită din douăelemente: scopul imediat (causa proxima), element abstract şi invariabil în cadrul uneicategorii de acte juridice şi scopul mediat (causa remota), ce reprezintă motivuldeterminant al încheierii actului juridic în cauză, concret şi variabil. La oricecontract de vânzare-cumpărare, scopul imediat al consimţământului cumpărătorului îlreprezintă dobândirea lucrului, iar scopul imediat al consimţământului vânzătorului,obţinerea preţului. Scopul mediat poate consta pentru un cumpărător acela de a dobândiun bun pentru sine sau pentru a-l dona altuia, în timp ce un vânzător poate urmări să-şi facă loc în garaj, vânzând maşina sau să plătească o datorie cu preţul obţinut etc.

27. Cauza trebuie să îndeplinească anumite condiţii pentru validitatea oricărui actjuridic, deci şi a unui contract, inclusiv de vânzare-cumpărare: să existe; să fiereală; să fie licită; să fie morală.

28. Cauza este prezumată a exista în orice contract, astfel cum prevede art. 967 alin.(2) C.civ. Ca atare, cel care pretinde că un anumit contract de vânzare-cumpărare estelipsit de cauză, trebuie să probeze acest lucru. Absenţa cauzei însă atrage sancţiuneanulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

O altă cerinţă pe care trebuie să o îndeplinească cauza este aceea de a fi reală. Ocauză falsă (când părţile sau doar una dintre ele au crezut că scopul în carecontractează există, pe când în realitate nu există şi nici nu se poate realiza) atragenulitatea relativă a contractului de vânzare-cumpărare 1 .

Reamintim că pentru a fi valabilă, cauza (scopul) contractului de vânzare-cumpăraretrebuie să fie licită şi morală. Această condiţie este prevăzută în art. 966 C.civ.:„Obligaţia (...) nelicită, nu poate avea nici un efect”. Potrivit art. 968 C.civ.,„cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravurişi ordinii publice”.

În temeiul acestui text de lege, s-a constatat nulitatea absolută a unor contracte devânzare-cumpărare ilicite sau imorale, chiar dacă nu intrau în sfera de aplicare a art.5 C.civ. 2

Întrucât Codul civil nu conţine, la capitolul destinat vânzării, dispoziţii speciale cuprivire la cauza în contractul de vânzare-cumpărare, ne rezumăm la aceste câtevaconsideraţii generale 3 , cu menţiunea că în practica judiciară s-a pus problemaîndeplinirii acestor condiţii ale cauzei, cu privire specială la contractul de vânzare-cumpărare 4 .

1

Sancţiunea aplicabilă viciilor de consimţământ, pentru că aici este practic vorbadespre o eroare asupra cauzei.

2

A se vedea I.F. Popa, Discuţii privind cauza imorală şi ilicită în raporturile juridicecontractuale dintre concubini, Dreptul nr. 10/2001, p. 47–58; M.N. Costin, C.N. Costin,Semnificaţia juridică a bunei–credinţe, a fraudei la lege şi a cauzei ilicite încontracte – Studiu de caz, P.R. nr. 6/2007.

3

Pentru detalii, a se vedea G. Boroi, op. cit., p. 179 şi urm., precum şi bibliografiacitată de autor.

4

A se vedea, de pildă: Trib. jud. Sibiu, decizia civilă nr. 103/1987, cu notă de L.Mihai, L. Dincu, în R.R.D. nr. 1/1988, p. 32; C.A. Constanţa, decizia civilă nr. 1110din 22 iunie 2001, în Culegere de practică judiciară pe anii 1999–2002, publicată subegida Ministerului Justiţiei, Rom System, Bucureşti, 2002, p. 91. Scopul urmărit depărţi la încheierea convenţiei nu a fost acela de a transmite, respectiv de a dobândidreptul de proprietate asupra imobilului, ci acela de a garanta cu imobilul un împrumutacordat reclamanţilor de către pârâtă.

Capitolul III

Efectele contractului de vânzare-cumpărare

Secţiunea 1

Obligaţiile vânzătorului

29. Consideraţii preliminare. Interpretarea contractului. Reamintim că prin efecteleunui contract se înţeleg obligaţiile cărora acel contract le dă naştere. Vânzarea-cumpărarea, fiind un contract sinalagmatic, dă naştere la obligaţii reciproce şiinterdependente în sarcina ambelor părţi: vânzătorul şi cumpărătorul.

Pentru a-şi produce efectele voite de părţi, contractul trebuie să conţină clauzeclare. Dacă părţile nu au prevăzut nimic sau voinţa lor este greu de dedus, se puneproblema interpretării clauzelor contractuale.

De regulă, în materie de obligaţii, potrivit art. 983 C.civ., orice clauză obscură seinterpretează în favoarea debitorului. La vânzare-cumpărare însă, Codul civil prevede oaltă soluţie. Astfel, art. 1312 C.civ., după ce stabileşte sarcina vânzătorului de aexplica cu claritate obligaţiile care şi le asumă (caveat venditor), prevede în alin.(2) că orice clauză îndoielnică din contract se interpretează în contra vânzătorului,indiferent că este vorba de o clauză referitoare la propriile obligaţii sau la cele alecumpărătorului. Soluţia, existentă şi în Codul civil francez 1 , îşi are rădăcinile îndreptul roman, iar explicaţia se găseşte în aceea că vânzătorul, chiar neprofesionist,este prezumat a cunoaşte mai bine bunul pe care îl vinde.

Astfel cum s-a precizat în practică, această regulă de interpretare trebuie aplicatădoar dacă nu se poate ajunge la stabilirea voinţei reale a părţilor prin aplicareacelorlalte reguli de interpretare 2 .

30. Articolul 1313 C.civ. stabileşte principalele obligaţii ce incumbă unui vânzătordupă încheierea contractului de vânzare-cumpărare: predarea bunului şi garantareacumpărătorului. Cea de-a doua obligaţie se subdivide, la rândul său, în obligaţia degaranţie contra viciilor lucrului vândut, respectiv obligaţia de garanţie împotrivaevicţiunii. Deşi distincţia între obligaţii pare destul de clar formulată, în

realitate, astfel cum s-a reţinut în practica judiciară, obligaţia de predare seconsideră îndeplinită numai dacă bunul predat este conform celor convenite.

Bineînţeles, potrivit principiului autonomiei de voinţă şi a libertăţii contractuale,părţile pot stabili şi existenţa altor obligaţii, după cum pot deroga de la regulilefixate de legiuitor, în măsura în care acestea nu sunt imperative. În plus, chiar înlipsa acestui acord, cu timpul jurisprudenţa sau legi speciale au impus şi alteobligaţii, mai ales în sarcina vânzătorului, cum ar fi obligaţia de informare lamomentul încheierii contractului şi al predării, obligaţia de securitate, ca oobligaţie complementară celei de garanţie împotriva viciilor.

1

A se vedea J. Huet, Les principaux contrats speciaux, ed. a II–a, L.G.D.J., Paris,2001, nr. 11223.

2

C. Cas. III, decizia nr. 419/1919, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. III, p. 433, 434.

§1 - Obligaţia de predare a lucrului vândut

§2 - Obligaţia de garanţie

§1

Obligaţia de predare a lucrului vândut

31. Codul civil conţine, în titlul dedicat vânzării, mai multe articole (art. 1314-1335) despre predare. În măsura în care anumite aspecte nu se regăsesc aici, sunt deamintit regulile generale aplicabile convenţiilor, relevante în această materie.Astfel, art. 1074 C.civ. prevede că: „Obligaţia de a da cuprinde pe aceea de a predalucrul şi de a-l conserva până la predare”. Iar art. 1080 alin. (1) C.civ. dispune:„Diligenţa ce trebuie să se pună în îndeplinirea unei obligaţii este întotdeauna aceeaa unui bun proprietar”.

32. Conţinutul obligaţiei de predare. Prin predare se înţelege obligaţia vânzătoruluide a pune la dispoziţia cumpărătorului bunul ce a format obiectul derivat alcontractului. Deoarece în dreptul nostru, de regulă, proprietatea se transmite dinchiar momentul încheierii contractului, predarea lucrului nu are semnificaţiatransmiterii dreptului de proprietate, ci doar a transmiterii detenţiei asupraacestuia. De aceea, definiţia dată de art. 1314 C.civ. („predarea este strămutarealucrului vândut în puterea şi posesiunea cumpărătorului”) este inexactă şi desuetă 1 . Înexecutarea obligaţiei sale de predare, vânzătorul trebuie, în principiu, să respecte custricteţe contractul.

Astfel definită, predarea presupune, mai întâi, punerea la dispoziţie a bunului; dar eaimplică şi cerinţa conformităţii bunului cu ceea ce părţile au convenit. În plus,executarea acestei obligaţii din partea vânzătorului presupune conservarea bunului pânăla ridicarea lui de către cumpărător.

33. Obiectul predării. Predarea vizează nu numai bunul principal, ci şi accesoriilenecesare folosirii lui.

a) Bunul vândut. Potrivit art. 1326 C.civ., vânzătorul este obligat să predea lucrulvândut „în măsura determinată prin contract”. Dacă este vorba despre un bun individual

determinat şi existent la data încheierii contractului, obligaţia se considerăexecutată dacă s-a predat în starea în care lucrul se găsea la acea dată. Dacă estevorba despre un bun de gen ori despre un bun viitor, predarea se va face în cantitatea,calitatea ori ţinând cont de alte criterii determinate în contract (eventual, prinreferire la calităţile mostrei convenite).

În absenţa vreunei clauze contractuale, dacă bunul nu este determinat decât prin speciasa, debitorul nu este dator a da nici cea mai bună calitate, dar nici cea mai proastă(art. 1103 C.civ.).

În absenţa oricărui indiciu, calitatea poate fi dedusă şi din preţul fixat pentru aceavânzare. Totuşi, preţul redus nu-l scuteşte întotdeauna pe vânzător de obligaţia de apreda un bun de calitate medie.

Un cumpărător diligent ar trebui, mai ales în materie imobiliară, să întocmească unproces-verbal care să constate starea bunului la data acordului de voinţă, pentru aevita eventualele surprize.

Predarea imobilelor se face prin remiterea cheilor şi a actelor de proprietate.Nepredarea înscrisurilor necesare pentru înscrierea dreptului real asupra imobiluluidobândit este sancţionată, cel interesat având posibilitatea de a cere instanţei sădispună înscrierea în cartea funciară [art. 29 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, astfelcum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005].

Cu referire specială la terenuri, Codul civil consacră, în art. 1327-1334, câtevareguli care reglementează relaţiile dintre părţi pentru ipoteza în care bunul predat nueste conform celor convenite.

În cazul vânzării unui imobil printr-un contract în care se specifică în mod expresunitatea de măsură, preţul pe unitate şi numărul de măsuri („pe atât măsura”), depildă, un teren de 1000 mp, cu 20.000 de lei/mp, dar se descoperă apoi că, înrealitate, terenul este mai mic, vânzătorul trebuie să suporte scăderea proporţională apreţului, dacă nu poate complini cu teren suplimentar (art. 1327 C.civ.); dacă,dimpotrivă, imobilul este, în realitate, mai mare faţă de prevederile contractului,cumpărătorul are alegerea între a plăti un supliment de preţ ori „a strica vânzarea”.Această ultimă posibilitate îi este recunoscută de lege dacă excedentul se ridică lapeste a douăzecea parte a întinderii arătate în contract (art. 1328 C.civ.).

Dacă vânzarea poartă asupra unui teren delimitat, a cărui măsură este indicată, dar alcărui preţ este stabilit global (de exemplu, un teren de 1000 mp vândut cu 18 milioanede lei), iar ulterior se descoperă o întindere mai mare sau mai mică decât ceaindicată, art. 1329 C.civ. prevede că nici vânzătorul nu are dreptul la un adaos depreţ, nici cumpărătorul la o reducere, cu excepţia cazului în care excedentul sau lipsavalorează cel puţin a douăzecea parte din preţul convenit. Potrivit art. 1331 C.civ.,pentru ipoteza excedentului care l-ar îndreptăţi pe vânzător să ceară o majorare depreţ, cumpărătorul poate opta şi pentru rezoluţiunea vânzării.

Dacă s-au vândut două sau mai multe imobile printr-un singur contract şi cu un preţunic, cu arătarea dimensiunilor fiecăruia, dar în realitate, cuprinsul unuia este maimare decât cel declarat, iar al celuilalt mai mic, se va face o compensaţie, iar pentrurestul eventual rămas se aplică regulile de mai sus (art. 1333 C.civ.).

La acest capitol, Codul civil instituie şi o prescripţie specială, care este de un ande la încheierea contractului (art. 1334), termen în care se poate intenta acţiune încomplinirea preţului, respectiv în reducerea preţului sau în rezoluţiune, pentruneconformitate.

Bunurile mobile se predau fie prin tradiţiune, fie prin predarea cheilor clădirii încare se află (art. 1316 C.civ.), iar bunurile incorporale, prin remiterea titlurilorcare le conţin (art. 1318 C.civ.).

b) Accesoriile bunului vândut, obiect al obligaţiei de predare. Articolul 1325 C.civ.prevede că: „Obligaţia de a preda lucrul cuprinde accesoriile sale şi tot ce a fostdestinat la uzul său perpetuu”. Prin „accesoriu” înţelegem, pe de o parte, elementelemateriale unite cu lucrul, cum ar fi: pentru o construcţie, imobilele prin destinaţie(ca sobele); pentru o maşină, cricul, trusa de prim ajutor etc., iar pe de altă parte,„accesoriile juridice”: drepturile reale ataşate imobilului, ca servituţile active şipasive, acţiunea în revendicare sau în garanţie; titlurile şi documentele care săpermită cumpărătorului a se folosi de lucru (de pildă, titlul de proprietate,certificatul de urbanism, certificatul de înmatriculare pentru autovehicule 2 , uncertificat de origine pentru un cal de curse). Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privindprotecţia consumatorilor, republicată, cu modificările ulterioare, obligă pe vânzătorşi producător să predea cumpărătorului unor bunuri de folosinţă îndelungată, odată cubunul vândut, certificatul de garanţie, cartea tehnică ori instrucţiunile de instalareşi folosire (art. 20).

c) fructele percepute după momentul transferării dreptului de proprietate trebuiepredate odată cu lucrul vândut, în lipsă de stipulaţie contrară (art. 1324 C.civ.).

34. Locul şi data predării. Dacă părţile nu s-au înţeles altfel, potrivit art. 1319C.civ., predarea trebuie să se facă la locul unde se afla lucrul vândut în timpulvânzării, regulă concordantă cu cea din dreptul comun (art. 1104 C.civ., carestabileşte această soluţie pentru obligaţiile ce poartă asupra unui bun cert). Înschimb, dacă vânzarea are ca obiect bunuri de gen, acest principiu nu se aplică; înlipsa unei stipulaţii speciale, vom aplica dreptul comun, respectiv art. 1104 alin. (3)C.civ., potrivit căruia locul predării este domiciliul debitorului, deci alvânzătorului.

Termenul predării este imediat, dacă părţile nu au stipulat o altă dată. Nerespectareatermenului dă dreptul cumpărătorului de a alege între predarea silită a bunului şirezoluţiunea contractului (art. 1320 C.civ.). De asemenea, potrivit art. 1321 C.civ.,vânzătorul datorează şi daune-interese pentru prejudiciul cauzat cumpărătorului prinnepredarea la timp. Instanţele trebuie să analizeze însă, în cazul întârzierii depredare, dacă într-adevăr se impune ruperea relaţiilor contractuale prin rezoluţiuneavânzării sau este suficientă acordarea de daune-interese.

În acelaşi timp, dacă termenul fixat prin contract poate fi considerat ca imperativ (depildă, obiectul cumpărat avea destinaţia de cadou de Crăciun sau era rochia demireasă), în caz de întârziere, cumpărătorul poate solicita direct rezoluţiuneacontractului, fără a fi ţinut să ceară mai întâi predarea silită a bunului.

35. Cheltuielile de predare (cum ar fi cele legate de măsurare, cântărire, numărare)sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de ridicare (încărcare, transport, descărcare),în lipsa unei stipulaţii contrare, sunt în sarcina cumpărătorului (art. 1317 C.civ.).

36. Conservarea bunului. Odată ce lucrul a fost pus la dispoziţia cumpărătorului,acesta are deseori un anumit timp pentru a veni să-l ridice. Se pune, de aceea,problema conservării bunului până atunci, fie că este vorba despre un bun individualdeterminat sau de unul de gen, dar care a fost individualizat prin măsurare, cântărireetc. Codul civil nu prevede în mod special, la capitolul destinat vânzării, existenţaacestei obligaţii în sarcina vânzătorului, dar ea este incontestabil aplicabilă, întemeiul art. 1074 C.civ.: obligaţia de a da cuprinde pe aceea de „(…) a-l conserva pânăla predare”. În caz de deteriorare sau pierire a lucrului, vânzătorul răspunde ca un

depozitar, culpa lui fiind prezumată atât timp cât nu dovedeşte o cauză străinăexoneratoare de răspundere (art. 1082 şi art. 1083 C.civ.).

37. Sancţiunea nerespectării obligaţiei de predare. Cu excepţia cazului când predareanu este posibilă din cauza forţei majore sau a cazului fortuit, vânzătorul este supusmai multor sancţiuni pentru neexecutare. Ele rezultă fie explicit din textele specialeprivind vânzarea-cumpărarea, fie ca o aplicaţie a regulilor generale ale contractelorsinalagmatice.

Astfel, în caz de neexecutare a obligaţiei de predare, cumpărătorul poate alege săsolicite executarea silită în natură a obligaţiei, prin punerea lui în posesia lucruluicumpărat, potrivit art. 1320 C.civ. În principiu, mai înainte de a cere executareasilită, cumpărătorul ar trebui să-l pună în întârziere pe vânzător; introducereaacţiunii constituie, prin ea însăşi, o asemenea somaţie, operând, totodată, transferulriscurilor asupra vânzătorului. Dacă proprietatea asupra bunului vândut s-a transmisodată cu încheierea contractului, cumpărătorul, ca proprietar, poate formula şiacţiunea în revendicare pentru a intra în posesia bunului.

Tot potrivit regulilor generale aplicabile contractelor sinalagmatice, cumpărătorul vaputea invoca excepţia de neexecutare, dacă la rândul lui nu a plătit preţul.

În sfârşit, dacă vânzătorul nu execută obligaţia de predare, cumpărătorul poate optachiar pentru rezoluţiunea contractului, cu consecinţa revenirii la statut quo ante, lacare se pot adăuga daune-interese pentru prejudiciul suferit. Dacă părţile se înţeleg,rezoluţiunea poate fi amiabilă, în caz contrar, instanţa va putea, în condiţiiledreptului comun (art. 1020 şi art. 1021 C.civ.), să pronunţe rezoluţiunea contractului.

O altă posibilitate pe care cumpărătorul (unor bunuri de gen) o are la îndemână ar fişi cea de a procura bunurile de la terţe persoane, dar pe seama vânzătorului, înaplicarea art. 1077 C.civ.

38. Drept internaţional şi drept comunitar. Distincţia între obligaţia de predareconformă şi garanţia împotriva viciilor ascunse a fost înlăturată în vânzărileinternaţionale de mărfuri, cărora li se aplică Convenţia de la Viena din 1980. Potrivitart. 31-34 din Convenţie, vânzătorul este ţinut de o obligaţie de predare, iar conformart. 35-45, de o obligaţie de conformitate. Aceste obligaţii le includ pe cele degaranţie împotriva viciilor ascunse şi de garanţie împotriva evicţiunii.

Şi dreptul comunitar european a adoptat o metodă monistă de reglementare. Astfel,Directiva nr. 1999/44/CE a Uniunii Europene privind unele aspecte ale vânzăriibunurilor destinate consumului şi ale garanţiilor datorate 3 prevede, în esenţă, oacţiune unică în răspundere, în cazul neconformităţii bunului sau al viciilor ascunse.Ea îi permite consumatorului să cumuleze această acţiune cu acţiunile din dreptulintern al răspunderii [art. 8 alin. (1)].

În România, O.G. nr. 21/1992, republicată, cu modificările ulterioare 4 , prin care s-aupreluat în dreptul intern, printre altele, dispoziţiile Directivei nr. 85/374/CEEprivind răspunderea pentru produsele defectuoase, pare că organizează, în mod similarevoluţiilor evocate, un sistem unitar de acţiune, dar nu impune totuşi exclusivitateaunei căi de atac. Astfel, art. 12 prevede dreptul consumatorului de a pretinderemedierea sau înlocuirea produselor, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferiteca urmare a deficienţelor constatate. În acelaşi timp, art. 424 (în prezent, abrogat)prevedea că aplicarea dispoziţiilor din această ordonanţă nu exclude posibilitateaconsumatorului de a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sauextracontractuale 5 . Menţionăm că prin Legea nr. 240/2004 privind răspundereaproducătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte 6 a fost integraltranspusă Directiva nr. 85/374/CEE, astfel cum a fost modificată prin Directiva nr.

1999/34/CE. La data intrării în vigoare a legii (22 iulie 2004) au fost abrogate art.42-427 din O.G. nr. 21/1992.

1

C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 557; Fr. Deak, op. cit.,p. 53; E. Safta–Romano, op. cit., p. 49; H., L., J. Mazeaud, F. Chabas, Leçons de droitcivil, t. III, vol. 2, par de Juglart, 1987, nr. 930.

2

Potrivit art. 10 alin. (5) din O.G. nr. 78/2000 privind omologarea vehiculelor rutiereşi eliberarea cărţii de identitate a acestora, la înstrăinarea vehiculului, ultimulproprietar al acestuia are obligaţia de a transmite dobânditorului cartea de identitatea vehiculului, ea fiind documentul care atestă, pentru persoana menţionată cadeţinător, dreptul de proprietate asupra acestui bun.

3

J.O.C.E. nr. L171/1999, p. 12.

4

Ultima dată prin Legea nr. 240/2004.

5

Cu privire la înţelesul acestei dispoziţii, preluată din art. 13 al directivei, eatrebuie interpretată, potrivit jurisprudenţei C.J.C.E., în sensul că drepturileconferite de legislaţia unui stat membru victimelor prejudiciilor cauzate de un produsdefectuos, cu titlu de regim general al răspunderii, având acelaşi fundament cu cel pusîn practică de directivă, se pot vedea limitate sau restrânse ca urmare a transpuneriidirectivei în dreptul intern. În acest sens, a se vedea C.J.C.E., decizia din 25aprilie 2002, Maria Victoria Gonzales Sanchez contra Medicina Asturiana S.A.

6

Republicată în M. Of. nr. 313 din 22 aprilie 2008. A se vedea şi I. Bălan, Răspundereacivilă pentru produsele cu defecte în reglementarea Legii nr. 240/2004, Dreptul nr.12/2004, p. 52. În dreptul francez, a se vedea J.C. Zarka, Remplacement d’un produitdéfectueux et protection du consommateur, La Semaine Juridique Entreprise et Affairesnr. 30, 24 iulie 2008.

§2

Obligaţia de garanţie

39. După predarea bunului, vânzătorul trebuie, potrivit art. 1336 C.civ., să-lgaranteze pe cumpărător de liniştita folosinţă (garanţia contra evicţiunii) şi de utilafolosinţă (garanţia contra viciilor) a acestuia.

2.1 - Garanţia împotriva evicţiunii

2.2 - Garanţia contra viciilor lucrului vândut

2.1

Garanţia împotriva evicţiunii

40. Precizări prealabile. Această obligaţie a vânzătorului este reglementată în Codulcivil, în art. 1337-1352. Ea operează de drept în orice vânzare 1 , chiar dacă părţile nuau prevăzut în contract nici o referire cu privire la acest aspect. Are ca scopprotejarea dreptului cumpărătorului de a nu fi tulburat în folosinţa lucrului dobânditprin acel contract, nici de către vânzător, nici de către terţe persoane. Referiri lagaranţia împotriva evicţiunii conţine şi Codul de procedură civilă, modificat (art.520-522), atunci când reglementează vânzarea la licitaţie 2 .

În sens strict etimologic, „evicţiunea” desemnează pierderea unui drept prin judecată(evincere est vincendo in judicio), deposedarea cumpărătorului. Acesta este doar unsens restrâns al noţiunii de „evicţiune”, întrucât se admite unanim că pierderealucrului poate interveni şi pe altă cale decât prin justiţie. Astfel, de pildă, dacădreptul terţului asupra lucrului este atât de evident, încât în scopul evitării unuiproces inutil, cumpărătorul abandonează bunul ori plăteşte creanţa ipotecară pentru adegreva imobilul şi a-l păstra. Asemănătoare este ipoteza în care, cumpărând de la unneproprietar, dobânditorul devine ulterior proprietar prin moştenire de la verusdominus.

Deşi Codul civil foloseşte noţiunea de „răspundere pentru evicţiune”, configuraţiareglementării, aplicaţiile practice şi doctrina conduc la concluzia că ne aflăm în faţaunei „garanţii”, aşadar a unei obligaţii a cărei încălcare se sancţionează chiarindependent de culpa debitorului contractual 3 , deci chiar dacă vânzătorul a fost debună-credinţă.

Eficacitatea garanţiei este întărită de faptul că se transmite dobânditorilor succesiviai bunului, ca accesoriu al acestuia; aşadar, poate fi invocată nu doar împotrivavânzătorului, ci şi împotriva autorilor acestuia şi a oricărui autor anterior, înipoteza în care cauza evicţiunii se situează în timp la acel moment 4 .

Vom examina, în continuare, distinct, garanţia pe care vânzătorul o datorează pentrufaptele sale personale şi apoi garanţia pentru tulburările ce provin de la terţi, deşiuneori limita între ele nu este uşor de trasat 5 .

41. Garanţia faptului personal. Aceasta reprezintă un element esenţial al contractului,vânzătorul (şi succesorii lui, universali sau cu titlu universal) fiind ţinut să seabţină de la orice act, anterior sau posterior vânzării, de natură a ameninţaproprietatea, folosinţa sau detenţia cumpărătorului (ori succesorilor acestuia) asuprabunului vândut. Această obligaţie de abţinere este considerată perpetuă, în sensul căea subzistă (în persoana vânzătorului sau a succesorilor săi în drepturi), indiferentcât timp ar fi trecut de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Reprezintă o tulburare de drept, interzisă vânzătorului, invocarea unui drept(nerezervat prin contract) ca abitaţia, servitutea, uzufructul, locaţiunea. Chiar dacăo asemenea pretenţie ar fi fondată, vânzătorul nu o poate invoca, cu excepţia cazuluicând în mod expres acel drept a fost exclus din obiectul transmisiunii.

Totodată, vânzătorul trebuie să garanteze pentru orice fapt material al său (tulburarede fapt) care îl privează total sau parţial pe cumpărător de exerciţiul dreptuluidobândit, de avantajele pe care putea conta, după natura şi destinaţia normală abunului. De exemplu, după ce a vândut o casă, păstrând o porţiune de teren,construieşte pe acest teren un zid prea apropiat de ferestrele imobilului vândut,afectând priveliştea în considerarea căreia cumpărătorul încheiase contractul.

Dacă este ameninţat cu o asemenea tulburare, cumpărătorul poate opune excepţia degaranţie: cine trebuie să garanteze, nu poate să evingă (quem de evictione tenet actio,eundem agentem repellit exceptio).

Orice convenţie privind înlăturarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiunearezultată dintr-un fapt personal este nulă (art. 1339 C.civ.).

Trebuie reţinut că existenţa acestei garanţii nu îl împiedică pe vânzător, de exemplu,să solicite rezoluţiunea pentru neplata preţului ori anularea contractului pentruexistenţa vreunui viciu de consimţământ.

42. Garanţia împotriva evicţiunii provenind de la terţi. Vânzătorul răspunde pentruevicţiunea ce provine de la o terţă persoană, dacă sunt îndeplinite următoarelecondiţii: existenţa unei tulburări de drept; cauza tulburării să fie anterioarăvânzării; cumpărătorul să nu fi cunoscut cauza evicţiunii.

43. În primul rând, trebuie să fie vorba de o tulburare de drept. Spre deosebire degaranţia faptului personal, în cazul tulburărilor ce provin de la terţi, legea nurecunoaşte cumpărătorului dreptul de a se plânge decât dacă aceste tulburări sunt dedrept, iar nu doar de fapt. Această precizare nu este prevăzută de Codul civil lamateria vânzării-cumpărării, ci numai în materie de locaţiune, dar nimeni nu seîndoieşte că ea este aplicabilă şi vânzării-cumpărării. Astfel, reprezintă o tulburarede drept invocarea de către un terţ împotriva cumpărătorului a unor drepturi reale(dreptul de proprietate, de uzufruct, un drept de superficie etc.) sau de creanţă(dreptul de locaţiune asupra unei părţi din bunul cumpărat, un drept de arendare etc.)ori prin pretinderea existenţei unor sarcini (privilegii, ipoteci) sau servituţi caregrevează bunul 6 .

44. O a doua condiţie impusă de lege pentru angajarea răspunderii vânzătorului esteanterioritatea cauzei evicţiunii în raport cu momentul încheierii contractului. Deşinici această condiţie nu apare ca atare în reglementarea dedicată contractului devânzare-cumpărare, îşi are temeiul în dispoziţiile generale ale art. 971 C.civ., cevizează transferul riscurilor legate de lucru asupra dobânditorului odată cu încheiereacontractului.

De aceea, în principiu, vânzătorul poate fi chemat să răspundă pentru tulburări dedrept provenind de la terţi, dar numai tulburări a căror cauză este anterioară vânzării(drepturi ale terţului născute anterior vânzării, chiar dacă exercitate ulterior).Spunem „în principiu”, pentru că sunt şi ipoteze în care, deşi ulterioară, cauzaevicţiunii este imputabilă (şi) vânzătorului. Astfel, de pildă, dacă după ce a vândutbunul unei persoane, acelaşi vânzător îl înstrăinează unui al doilea cumpărător, carereuşeşte să-şi facă primul opozabil actul de dobândire (fie intrând cu bună-credinţă înposesia bunului mobil, fie înscriind primul dreptul asupra imobilului în carteafunciară 7 ).

Dacă un terţ începuse, anterior vânzării, să exercite o posesie aptă să conducă ladobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, iar termenul prescripţieiachizitive se împlineşte după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorulnu va fi ţinut să răspundă, întrucât în calitate de proprietar, cumpărătorul putea săefectueze acte de întrerupere.

45. Necunoaşterea cauzei de către cumpărător este o altă condiţie a funcţionăriiacestei garanţii. Obligaţia vânzătorului există numai dacă, la data încheieriicontractului, cumpărătorul nu a cunoscut faptul că o terţă persoană are sau pretinde aavea un drept asupra bunului. Cunoaşterea pericolului evicţiunii este considerată ca oasumare a riscului din partea cumpărătorului şi, deci, contractul are caracteraleatoriu 8 . Sarcina probei cunoaşterii cauzei evicţiunii de către cumpărător incumbă

vânzătorului. Considerăm însă că necunoaşterea (ignoranţa) cumpărătorului trebuie săfie legitimă, în sensul că, raportat la un nivel mediu de cunoştinţe, în funcţie decircumstanţele încheierii contractului, oricărui cumpărător aflat în aceeaşi situaţiei-ar fi fost greu să cunoască cauza evicţiunii 9 .

În privinţa sarcinilor care grevează bunul, art. 1337 C.civ. prevede că vânzătorul esteţinut a le declara. Ar rezulta că, pentru această ipoteză, nu ar fi suficient cadobânditorul să fi aflat pe altă cale despre existenţa sarcinilor, ci vânzătorultrebuie în mod expres să declare existenţa lor la data încheierii contractului, subsancţiunea răspunderii pentru evicţiune. Coroborând însă textul amintit cu dispoziţiileart. 1349 C.civ. („dacă imobilul vândut se află însărcinat cu servituţi neaparente,nedeclarate de vânzător şi de o asemenea importanţă încât se poate presupune că n-ar ficumpărat de le-ar fi cunoscut, el poate cere sau stricarea contractului sauindemnitate”), rezultă că ceea ce se are în vedere este buna-credinţă a cumpărătorului,corelată cu buna-credinţă a vânzătorului şi obligaţia acestuia de informare 10 .

46. Funcţionarea garanţiei pentru evicţiune. Pentru analiza modului în carefuncţionează această garanţie, trebuie distins după cum evicţiunea nu s-a produs încă,dar este pe cale să se producă şi ipoteza în care evicţiunea s-a produs deja (s-aconsumat).

Precizăm că, din punctul de vedere al conduitei impuse vânzătorului pentru îndeplinireaacestei obligaţii, el este ţinut, după caz, de o obligaţie negativă, de a nu face nimiccare să-l tulbure pe cumpărător; de o obligaţie pozitivă de a face, dacă evicţiuneaeste pe cale să se producă, respectiv de o obligaţie, tot pozitivă, de a da, în ipotezaîn care evicţiunea s-a produs deja.

47. Evicţiunea nu s-a produs, dar este pe cale să se producă. Dacă este acţionat înjustiţie de către un terţ, cumpărătorul trebuie să ceară introducerea în proces avânzătorului, pentru a-l garanta, pe calea prevăzută în Codul de procedură civilă (art.60-63). Dacă nu face acest lucru, cumpărătorul se expune riscului ca vânzătorul să fiescutit de răspundere. Într-adevăr, potrivit art. 1351 C.civ., dacă cumpărătorul s-ajudecat cu evingătorul, fără să-l cheme în cauză pe vânzător, acesta din urmă poateulterior ridica excepţia procesului rău condus ( exceptio mali processus ), dovedind căavea mijloace adecvate pentru a-l apăra pe cumpărător 11 .

48. Evicţiunea s-a consumat. Dacă terţul l-a evins deja pe cumpărător (sau pesuccesorul lui în drepturi), legea prevede modul de indemnizare a acestuia de cătrevânzător, în funcţie de felul evicţiunii: totală sau parţială.

a) Evicţiunea totală. Spunem că evicţiunea este totală atunci când cumpărătorul apierdut în întregime dreptul de proprietate asupra bunului cumpărat. Practic, înaceastă situaţie contractul este rezolvit 12 şi, pe cale de consecinţă, are locdezdăunarea cumpărătorului. Codul civil, în art. 1341-1346, reglementează modul dedespăgubire a cumpărătorului în cazul evicţiunii totale.

Mai întâi, cumpărătorul are dreptul de a primi integral preţul plătit, indiferent descăderea valorii bunului la data evicţiunii, scădere datorată inclusiv deteriorăriibunului, fără a distinge după cauzele acesteia. Dacă însă cumpărătorul a tras foloasede pe urma distrugerii bunului ( de pildă, a încasat indemnizaţia de asigurare),vânzătorul are dreptul să reţină din preţ o sumă echivalentă acestor foloase.

Apoi, cumpărătorul are dreptul să solicite contravaloarea fructelor pe care a trebuitsă le restituie evingătorului (art. 1341 pct. 2 C.civ.). După cum se ştie, dobân-ditorul de bună-credinţă al bunului altuia are dreptul de a păstra fructele (art. 485C.civ.). Buna lui credinţă încetează însă cel târziu la data intentării acţiunii decătre evingător, astfel că datorează evingătorului fructele culese ulterior acestui

moment. În schimb, în raport cu vânzătorul, cumpărătorul rămâne de bună-credinţă, faptce justifică dreptul de a cere şi obţine restituirea contravalorii fructelor.

Potrivit art. 1341 pct. 3 C.civ., cumpărătorul mai are dreptul la restituirea de cătrevânzător a cheltuielilor de judecată, atât din procesul cu evingătorul, cât şi, dacă s-a judecat separat, din acţiunea sa în garanţie îndreptată împotriva vânzătorului.

În plus, legea mai prevede dreptul cumpărătorului de a cere daune-interese potrivitdreptului comun, dar cu următoarea particularitate: potrivit art. 1344 C.civ.,vânzătorul trebuie să plătească diferenţa dintre valoarea actuală a bunului şi preţulplătit de cumpărător, indiferent de buna sau reaua sa credinţă (a vânzătorului) şiindiferent de cauza sporirii valorii (inclusiv devalorizarea monetară).

Pentru a se asigura o despăgubire echitabilă a cumpărătorului evins, considerăm căraportarea trebuie făcută la data deposedării efective a acestuia de bunul dobândit 13 .

Articolul 1345 C.civ. prevede că vânzătorul va trebui să restituie, personal sau prinevingător (căruia îi profită de acum), toate cheltuielile necesare şi utile pe carecumpărătorul le-a făcut cu lucrul. Dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă, el datoreazăşi contravaloarea cheltuielilor voluptuorii.

b) Evicţiunea parţială. În cazul în care cumpărătorul a pierdut o cotă ideală dindreptul de proprietate sau o parte din bunul cumpărat, ori i s-a restrâns sau negat înorice formă dreptul pe care credea că l-a dobândit prin contract, ne aflăm în faţaevicţiunii parţiale.

În aceste ipoteze, cumpărătorul are dreptul de a opta între acţiunea în rezoluţiuneavânzării şi acţiunea în dezdăunări pentru pierderea parţială suferită, menţinândcontractul.

Legea nu-i recunoaşte însă discreţionar dreptul de a cere „stricarea contractului’,consecventă principiilor generale. Potrivit art. 1347 C.civ., doar dacă pierdereasuferită are o asemenea însemnătate pentru el, încât dacă ar fi cunoscut situaţia, nuar fi încheiat contractul, instanţa poate admite acţiunea acestuia în rezoluţiune.Într-o asemenea ipoteză, dezdăunarea cumpărătorului va avea loc ca şi în cazulevicţiunii totale, el fiind ţinut însă să restituie partea rămasă din lucru, potrivitprincipiilor generale ale îmbogăţirii fără justă cauză.

Dacă nu cere sau nu i se admite acţiunea în rezoluţiune, cumpărătorul are dreptul ladespăgubiri, ce se calculează proporţional asupra valorii bunului de la dataevicţiunii, iar nu asupra preţului plătit de el, indiferent dacă de la încheiereacontractului de vânzare-cumpărare şi până la momentul evicţiunii valoarea bunului acrescut sau a scăzut (art. 1348 C.civ.).

49. Modificări convenţionale ale garanţiei împotriva evicţiunii pot avea loc, înprincipiu, întrucât regulile mai sus prezentate, cunoscute sub numele de garanţie dedrept, nu sunt imperative. În acest sens, art. 1338 C.civ. prevede că părţile pot princonvenţie să adauge, să micşoreze sau să şteargă obligaţia de răspundere pentruevicţiune.

În aplicarea acestui text şi în interpretarea unui contract, se va ţine seama de modulde formulare a clauzelor. Astfel, pentru a fi în prezenţa unei garanţii convenţionale,trebuie să rezulte cu certitudine voinţa părţilor de a deroga de la regimul legal. Oclauză vagă, de genul „vânzătorul garantează împotriva oricăror tulburări”, nu adaugăfaţă de textul legii, astfel încât este inutil de a fi enunţată.

Există însă anumite limite ale libertăţii părţilor de a deroga de la reglementarealegală a garanţiei. Astfel:

a) vânzătorul nu poate fi exonerat de răspundere dacă evicţiunea provine din propriafaptă sau a succesorilor săi în drepturi (art. 1339 C.civ.). Astfel cum am văzut,obligaţia de abţinere a vânzătorului este perpetuă, el nu poate tulbura prin nici unmijloc pe cumpărător după încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Articolul 1339C.civ. nu este decât expresia caracterului imperativ al acestei reguli de conduită 14 .

b) chiar dacă s-ar exonera de răspunderea pentru evicţiunea provenind de la terţi,vânzătorul tot ar fi ţinut să restituie preţul încasat (actualizat), cu excepţiacazului în care, la încheierea contractului, cumpărătorul a cunoscut riscul evicţiuniisau a declarat că înţelege să cumpere pe propria răspundere 15 . Această dispoziţie,prevăzută în art. 1340 C.civ., trebuie, potrivit regulilor generale, interpretatărestrictiv. În orice caz, dacă clauza de exonerare este formulată în termeni ambigui,incompleţi sau este contrazisă de alte clauze contractuale, în interpretare trebuiereţinut principiul enunţat în art. 1312 alin. (2) C.civ.: orice clauză obscură sauîndoielnică se interpretează împotriva vânzătorului.

O altă observaţie care se impune a fi făcută este aceea că mai ales în contracteletipizate, concepute unilateral de vânzător (profesionist, care vinde în mod frecventasemenea bunuri), există aşa-numitele clauze de stil, adică stipulaţii concepute întermeni atât de generali încât se poate prezuma că în mod rezonabil cumpărătorul nu le-a putut da semnificaţia unei renunţări din partea sa. În asemenea ipoteze, s-a decis înpractica judiciară că acele clauze sunt ineficace, întrucât nu exprimă voinţa exactă acontractanţilor 16 .

50. Prescripţia acţiunii în garanţie a cumpărătorului pentru evicţiunea provenind de laterţi este cea generală în dreptul nostru, şi anume de trei ani. Acest termen începe săcurgă de la data producerii evicţiunii 17 . Pe cale de excepţie însă, împotrivatulburărilor provenind chiar de la vânzător sau de la succesorii săi în drepturi,cumpărătorul se poate apăra oricât timp ar fi trecut de la data încheieriicontractului.

1

Chiar în privinţa cesiunii drepturilor de proprietate intelectuală. A se vedea C.Toader, Programele de calculator şi garanţia contra evicţiunii, Dreptul nr. 10/1996, p.53–60.

2

Astfel, potrivit art. 522 C.proc.civ., dacă a fost evins total sau parţial,adjudecatarul îl poate acţiona pe debitorul urmărit, pentru a fi despăgubit. În măsuraîn care nu se poate îndestula de la debitor, adjudecatarul îi poate acţiona pecreditorii care au încasat preţul de adjudecare. În lipsa unui text similar, înjurisprudenţa franceză s–a decis că nu poate fi asimilat vânzătorului, pentru a fiţinut de răspunderea pentru evicţiune, creditorul urmăritor. În acest sens, a se vedeaCass. fr., secţia a II–a civilă, decizia din 22 noiembrie 2001, cu notă de P.–Y.Gautier, în R.T.D. civ. nr. 2/2002, p. 318.

3

În acelaşi sens, a se vedea M. Eliesco, La sanction de l’inexecution du contrat, ycompris „l’anticipatory breach”, raport prezentat la cel de–al VII–lea Congres al

Academiei Internaţionale de Drept Comparat, Uppsala, 6–13 august 1966, p. 43. Pentrudezvoltări, a se vedea C. Toader, op. cit., p. VIII.

4

A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 74; D. Chirică, op. cit., p. 72.

5

Astfel, de pildă, se analizează, în general, garanţia pentru sarcini nedeclarate, înlegătură cu tulburările provenind de la terţi; de regulă, la reclamaţia unui terţ estesesizat cumpărătorul; în acelaşi timp însă, se poate spune că tulburarea se datoreazăfaptului vânzătorului, care nu a declarat sarcina. A se vedea şi D. Chirică, Garanţiapentru evicţiune în contractele de vânzare, R.R.D.P. nr. 4/2007.

6

Pentru amănunte, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 76, 77; C. Toader, op. cit., p. 67–75.

7

A se vedea P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava îndomeniul dreptului civil, Dreptul nr. 7/1997, p. 83.

8

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1754/1972, în Culegere de decizii pe anul 1972, p.100.

9

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 568/1983, în R.R.D. nr. 6/1984, p. 64. În speţasoluţionată prin această decizie s–a respins acţiunea, cu motivarea că „terţulachizitor a cunoscut sau, cu diligenţe minime, putea să cunoască nevalabilitateatitlului de proprietate al vânzătorului”.

10

A se vedea supra nr. 5.2.

11

În acest sens, s–a respins acţiunea în garanţie a cumpărătorului, cu motivarea că „nul–a chemat pe vânzător în procesul în care a fost evins şi nici nu a invocatprescripţia achizitivă de zece ani în baza actului său de cumpărare, pe temeiul căruiaar fi putut fi apărat de evicţiune”. A se vedea C. Cas. I, decizia din 18 martie 1909,în Bul. 1909, partea I, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1910, p. 312.

12

Deşi Codul civil nu prevede expres, majoritatea autorilor admit că se producconsecinţele rezoluţiunii. Pentru afirmarea directă, a se vedea: I. Rosetti–Bălănescu,Al. Băicoianu, Drept civil român, vol. II, Ed. Socec, Bucureşti, 1943, nr. 933; D.Chirică, op. cit., p. 76; V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile,Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 70, 71; C. Toader, op. cit., p. 96, 97. Deşi foloseştenoţiunea de „rezoluţiune” pentru a desemna soarta contractului în cazul producerii

evicţiunii, profesorul Deak precizează în mai multe rânduri că aceasta nu intervine încazul vânzării lucrului altuia, ci numai dacă altele au fost cauzele evingeriicumpărătorului. A se vedea Fr. Deak, nota 4, p. 80; nota 3, p. 82.

13

În acelaşi sens, a se vedea D. Chirică, op. cit., p. 77. Şi în practica judiciară s–adecis că are dreptul la restituirea actualizată în raport cu rata inflaţiei,cumpărătorul, în baza Legii nr. 112/1995, dacă a fost evins, pericol care nu i–a fostcunoscut la data contractării. A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 4929/2001(nepublicată).

14

Astfel, chiar dacă bunul imobil nu s–a predat şi vânzătorul a continuat să–lstăpânească, succesorii săi în drepturi nu pot intenta împotriva succesorilor îndrepturi ai cumpărătorului acţiunea pentru constatarea uzucapiunii (Cass. fr., secţia a3–a, decizia din 20 octombrie 1981, în Bull. civ. III, nr. 168).

15

Vânzătorul rămâne ţinut să restituie preţul, chiar dacă s–a dovedit că la dataîncheierii contractului cumpărătorul avea cunoştinţă de riscul la care se expune, dacăacesta nu a menţionat expres că înţelege să cumpere pe riscul său. În acest sens, a sevedea Cass. fr., secţia a 3–a, decizia civilă din 24 iunie 1998, în Bull. civ. III, nr.130.

16

În acest sens, a se vedea: Cass. fr., secţia 1 civilă, decizia din 13 iulie 1954; Cass.fr., secţia a 3–a civilă, decizia din 4 iulie 1979, în Juris–Classeur civil, art. 1582–1708–1762, par R. Le Guidec, fasc. 250, p. 5.

17

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 83.

2.2

Garanţia contra viciilor lucrului vândut

51. Consideraţii prealabile. Noţiune. Obligaţia de garanţie a vânzătorului include nudoar asigurarea folosinţei liniştite a lucrului, dar şi folosirea lui utilă de cătrecumpărător. Codul civil român reglementează garanţia împotriva viciilor ascunse, înart. 1352-1360. Originea garanţiei se găseşte în dreptul roman, în edictele edililorcuruli (ei aveau la Roma rolul unei poliţii a pieţei), din grija de a protejacumpărătorii de sclavi sau de animale împotriva vânzătorilor care deseori încercau săînşele în privinţa calităţii bunurilor. Era vorba, în special, de anumite boli aleanimalelor sau – în cazul sclavilor – chiar de anumite defecte de caracter, care nu seputeau observa cu ocazia cumpărării 1 . Garanţia a fost preluată în Codul francez de la1804, în termeni apropiaţi celor folosiţi de Pothier în lucrările pregătitoareelaborării legii, ca reflectând „aceleaşi idei de justiţie şi de morală” cu cele ce austat la baza garanţiei împotriva evicţiunii. În Codul civil român (a cărui elaborare,cum se ştie, nu a fost însoţită de lucrări pregătitoare 2 ), dispoziţiile relevante aufost preluate întocmai din Codul Napoleon.

Prin „viciu” în materie de vânzare se înţelege lipsa unei însuşiri care face ca lucrulsă fie impropriu întrebuinţării după destinaţie sau îi micşorează valoarea şiutilitatea. În acest sens, art. 1352 C.civ. prevede că, dacă din cauza viciilor ascunseale lucrului, acesta nu este propriu întrebuinţării sau valoarea sa este atât de multmicşorată, încât se poate presupune că, în cunoştinţă de cauză, cumpărătorul nu ar ficumpărat sau ar fi plătit un preţ mai redus, vânzătorul este supus la răspundere. IarO.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificărileulterioare, defineşte, în art. 2, „viciul ascuns” ca fiind o deficienţă calitativă aunui produs livrat sau a unui serviciu prestat, care nu a fost cunoscută şi nici nuputea fi cunoscută de către consumator prin mijloace obişnuite de verificare.

În practica judiciară şi în literatura juridică s-a atras atenţia asupra necesităţii dea se evita confuzia între eroarea asupra substanţei lucrului – viciu de consimţământ ceatrage anulabilitatea contractului – şi viciul ascuns care antrenează o răspunderespecială a vânzătorului, fără a atrage anularea contractului 3 . Astfel, în cazul errorin substantiam, consimţământul cumpărătorului a fost viciat, în sensul că a dobândit unalt bun decât cel pe care-l dorea 4 (de pildă, o casă de paiantă în loc de o casă dincărămidă), în timp ce, dacă descoperă că, deşi din cărămidă, casa are igrasie (viciuascuns), va intra în funcţiune răspunderea specială a vânzătorului pentru vicii 5 .

Deoarece ca şi în dreptul roman, cumpărătorul poate cere rezoluţiunea contractului(actio redhibitoria), viciile ascunse se mai numesc redhibitorii (de la verbul latinredhibere – a lua înapoi).

De menţionat că răspunderea nu este condiţionată de buna sau reaua-credinţă avânzătorului (art. 1354 C.civ.). Numai întinderea răspunderii diferă după cumvânzătorul a cunoscut sau nu viciile.

Regulile privitoare la răspunderea pentru vicii sunt aplicabile oricărei vânzări 6 , cuexcepţia celor publice (art. 1360 C.civ.). De asemenea, la vânzarea de drepturisuccesorale, nu se răspunde pentru calitatea bunurilor ce compun masa succesorală (art.1399 C.civ.). Menţionăm, de asemenea, că legislaţia privind protecţia consumatorilor(O.G. nr. 21/1992, republicată, cu modificările ulterioare) prevede că dispoziţiilesale (inclusiv cele care se referă la răspunderea pentru vicii) sunt aplicabilecomercializării produselor noi, folosite sau recondiţionate şi serviciilor destinateconsumatorilor, cu excepţia acelora care se comercializează ca antichităţi şi aproduselor ce necesită a fi reparate sau recondiţionate pentru a fi utilizate, în acestultim caz, cu obligaţia de informare a cumpărătorului de către comerciantul vânzător.

52. Condiţiile răspunderii. Vânzătorul răspunde pentru viciile lucrului dacă suntîndeplinite următoarele condiţii:

a) O primă condiţie este aceea ca viciile să fie ascunse (art. 1352 C.civ.). Dacăviciile sunt aparente, vânzătorul nu răspunde, întrucât cumpărătorul avea posibilitateasă le observe (art. 1353 C.civ.). Soluţia este logică şi echitabilă, fiind înconcordanţă cu ideea că şi cumpărătorul trebuie să aibă o atitudine activă (emptordebet esse curiosus) la încheierea contractului şi preluarea bunului.

Desigur că uneori este dificil de precizat, în cazul unui litigiu, dacă viciul eraascuns sau aparent. Trebuie avute în vedere, de aceea, criterii precum: natura bunului,condiţiile încheierii contractului 7 , competenţa cumpărătorului. Totuşi, în practicajudiciară, posibilitatea cumpărătorului de a lua cunoştinţă de viciu este apreciată înabstract, prin raportare la o persoană prudentă şi diligentă, care, dacă intenţioneazăcumpărarea unui bun de o anumită tehnicitate, la care nu se pricepe, trebuie să apelezela o persoană calificată 8 . Lipsa de informare, de experienţă, nepricepereacumpărătorului nu fac ca viciile pe care acesta nu le-a putut constata singur să fieconsiderate vicii ascunse 9 . Considerăm însă că, mai ales în condiţiile moderne de

predare a anumitor bunuri (de exemplu, frigidere, maşini automate de spălat, mobilă)care se livrează ambalate, în condiţii în care practic este imposibil controlul înprezenţa vânzătorului, chiar un viciu aşa-numit aparent, nu poate fi descoperit decâtdupă un anumit timp de la vânzare, cu ocazia montării 10 .

b) În al doilea rând, se impune, pentru angajarea răspunderii, ca viciile să fi existatîn momentul încheierii contractului, cu alte cuvinte se cere îndeplinită condiţiaanteriorităţii. Altfel, dat fiind caracterul translativ de proprietate al contractului,riscurile trec asupra cumpărătorului de la data încheierii vânzării.

În practică, s-a subliniat – întemeiat – că este îndeplinită condiţia anteriorităţii şideci, se poate angaja răspunderea vânzătorului, dacă „germenele” viciului esteanterior, chiar dacă efectul se manifestă după încheierea contractului. În acest sens,dacă o haină de blană cumpărată în luna octombrie se destramă în luna ianuarie a anuluiurmător, în condiţii de ger, s-a angajat răspunderea vânzătorului pentru vicii ascunse 11

.

c) O altă condiţie cerută pentru antrenarea răspunderii vânzătorului este aceea caviciul să fie grav, adică defecţiunile de calitate semnalate de cumpărător să fie atâtde însemnate, încât să restrângă sau chiar să înlăture utilitatea bunului. Gravitateaeste o problemă de fapt, lăsată la aprecierea instanţei, care va administra toateprobele considerate pertinente, inclusiv expertize tehnice.

53. Efectele şi întinderea obligaţiei de garanţie pentru vicii ascunse. Potrivit legii(art. 1355 C.civ.), dacă sunt întrunite cele trei condiţii, cumpărătorul are alegereaîntre a intenta acţiunea redhibitorie (în rezoluţiunea contractului) sau acţiuneaestimatorie (în reducerea preţului) 12 .

Întrucât textul nu distinge, se admite că, în acest caz, cumpărătorul o poate alege peoricare, dacă vânzătorul nu satisface în natură obligaţia (prin remedierea viciului sauînlocuirea bunului).

Exercitarea uneia (de pildă, în reducerea preţului) nu îl împiedică însă pe cumpărătorca ulterior, până la rămânerea definitivă a hotărârii, să îşi schimbe opţiunea,solicitând rezoluţiunea 13 .

Totuşi, instanţa poate aprecia că dreptul de opţiune a fost exercitat abuziv şi săacorde numai o reducere de preţ, dacă viciul este de mai mică importanţă 14 .

a) Acţiunea redhibitorie, dacă este admisă, duce la desfiinţarea (rezoluţiunea)contractului, cu consecinţa restituirii prestaţiilor reciproce: vânzătorul va restituipreţul, iar cumpărătorul, lucrul. Dacă a fost de rea-credinţă (a cunoscut viciile), pelângă preţ şi cheltuielile contractului, vânzătorul poate fi ţinut şi la plata dedaune-interese 15 (art. 1356 C.civ.).

Pentru că art. 1355 C.civ., evocând dreptul de opţiune al cumpărătorului, precizează căel „poate sau a întoarce lucrul şi a-şi primi preţul (…)”, rezultă că în principiu,doar dacă restituie bunul, cumpărătorul poate avea succes în acţiunea redhibitorie.Uneori însă, acest lucru nu mai este posibil, fie că bunul a dispărut ori a fostdistrus, fie a fost revândut. În ultima ipoteză, acţiunea redhibitorie poate fiintentată de subdobânditor, căruia, ca accesoriu al lucrului, acţiunea i s-a transmis.

Pentru ipoteza în care lucrul a pierit din cauza viciilor, cumpărătorul are dreptul larestituirea preţului şi, după caz, la daune-interese, deşi nu mai restituie bunul. Încaz de pierire parţială, el va restitui doar partea rămasă.

În schimb, potrivit art. 1358 alin. (2) C.civ., dacă pierirea lucrului se datoreazăcazului fortuit, nefiind deci imputabilă nici viciului, nici cumpărătorului, acesta dinurmă nu are dreptul la dezdăunări, riscul pieirii fiind suportat de el, ca proprietar.

b) Acţiunea estimatorie (quanti minoris) are ca obiect reducerea preţului: cumpărătorulcere restituirea unei părţi din preţul plătit de el, pentru a compensa pierdereacalitativă pe care viciul descoperit o determină asupra bunului. Denumirea provine dela împrejurarea că partea din preţ ce va fi restituită este estimată cu ajutorulexperţilor.

Considerăm că, exercitând acţiunea estimatorie, cumpărătorul poate pretinde şirestituirea unei părţi din cheltuielile vânzării.

54. Prescripţia dreptului la acţiune pentru intentarea oricăreia dintre aceste acţiunipentru vicii ascunse este reglementată în art. 1359 C.civ., raportat la art. 5 dinDecretul nr. 167/1958. Termenul de prescripţie este de 6 luni, dacă viciile nu au fostascunse cu viclenie, sau de 3 ani, dacă au fost ascunse cu viclenie 16 . Termenul începesă curgă de la data descoperirii viciilor, însă nu mai târziu de 1 an de la predareabunului de orice fel (cu excepţia construcţiilor, când curge cel târziu la împlinirea atrei ani de la predare) 17 .

Cele două termene – 1 an şi 3 ani – sunt termene legale generale de garanţie pentrudescoperirea viciilor ascunse, putând fi modificate fie prin legi speciale, fie pe caleconvenţională.

55. Modificări convenţionale ale obligaţiei de garanţie pentru vicii pot avea loc învirtutea libertăţii contractuale şi a faptului că regulile prescrise nu suntimperative. Astfel, de exemplu, se poate conveni înlăturarea totală a obligaţiei degaranţie, posibilitatea intentării doar a unei acţiuni în reducerea preţului etc.Limitarea răspunderii poate îmbrăca şi forma scurtării termenului de descoperire aviciilor (1 an şi 3 ani), fără afectarea termenelor de prescripţie.

Totuşi, în privinţa clauzei de limitare sau înlăturare a răspunderii, se impunemenţiunea că valabilitatea ei este condiţionată de buna-credinţă a vânzătorului la dataîncheierii contractului (art. 1354 C.civ.).

Deşi proba cunoaşterii viciilor de către vânzător (reaua-credinţă) trebuie, potrivitregulilor generale, să fie făcută de cumpărător, instanţa va aprecia ţinând cont detoate împrejurările încheierii contractului.

1

R. Monnier, La garantie contre les vices cachés dans la vente romaine, Sirey, 1930.

2

C. Nacu, op. cit., p. 18, 19.

3

C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 567, Fr. Deak, op. cit.,p. 84, 85.

4

C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 1574/1997, în R.D.C. nr. 7–8/1999, p. 255, 256(autobuz al cărui an de fabricaţie era 1976, iar nu 1985, cum crezuse cumpărătorul –semnificaţie asupra posibilităţii de înmatriculare). Pentru un documentat studiu, a sevedea: O. Ungureanu, Reflecţii privind eroarea în dreptul civil, în Juridica nr.4/2001, p. 155; D. Chirică, Eroarea, viciu de consimţământ în materie contractuală,Dreptul nr. 7/2005, p. 9–39. A se vedea şi supra nr. 5; D. Chirică, Garanţia pentruviciile ascunse ale lucrului vândut, R.R.D.P. nr. 5/2007.

5

Cumpărătorul unui automobil de ocazie, accidentat anterior încheierii contractului, asolicitat anularea vânzării pentru dol, iar în subsidiar, rezoluţiunea în baza art.1313 C.civ. Instanţa a respins acţiunea, cu motivarea că nu s–a dovedit că vânzătorular fi avut cunoştinţă despre accident (nefiind deci întrunite cerinţele dolului),singura acţiune ce era la îndemâna cumpărătorului fiind cea în garanţie pentru viciiascunse. În acest sens, a se vedea Cass. fr., secţia I civilă, decizia din 19 februarie2002, în Gazette du Palais nr. 160–162/2002, p. 32.

6

În practică, s–a decis că inclusiv în cazul încheierii unui antecontract de vânzare–cumpărare, urmat de predarea bunului. În acest sens, a se vedea Trib. Suprem, secţiacivilă, decizia nr. 1604/1989, cu notă aprobativă de Gh. Beleiu, S. Ştefănescu, Dreptulnr. 4–5/1991, p. 74.

7

Astfel s–a decis că, faţă de menţiunea din înscrisul sub semnătură privată, în sensulefectuării unui tratament antiparazitar anterior vânzării, cumpărătorul ar fi trebuitsă se uite mai atent şi să ia în calcul riscul reapariţiei furnicilor. A se vedea Cass.fr., secţia a 3–a civilă, decizia din 22 noiembrie 1995, în Gazette du Palais nr. 222–233, p. 192.

8

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 858/1983, în R.R.D. nr. 5/1984, p. 64; Trib. Suprem,decizia civilă nr. 885/1984, în Culegere de decizii pe anul 1984, p. 77; Trib. Suprem,decizia civilă nr. 612/1985, în Culegere de decizii pe anul 1985, p. 56.

9

În raport cu această condiţie, nu poate fi antrenată răspunderea vânzătoruluiautoturismului şi, deci, nu este justificată desfiinţarea unei convenţii, în cazulexistenţei unor vicii care nu au fost constatate de cumpărător, datorită lipsei deinformare, de experienţă sau din nepricepere, deoarece, atunci când cunoaştereacalităţilor sau defecţiunilor unui lucru reclamă o anumită pregătire, cumpărătorul esteîn culpă dacă nu apelează la o persoană calificată, în măsură să depistezecaracteristicile bunului respectiv cu ocazia verificării acestuia (Trib. Suprem, secţiacivilă, decizia nr. 1859/1988, în R.R.D. nr. 6/1989, p. 66). În acelaşi sens, a sevedea: Trib. Suprem, decizia civilă nr. 679/1986, în R.R.D. nr. 1/1987, p. 62, 63;T.M.B., secţia a IV–a civilă, decizia nr. 155/1990, în Culegere de practică juridicăcivilă pe anul 1990, Ed. Şansa SRL, 1992, p. 61.

10

P.A.S., decizia nr. 3843/1977, în R.R.D. nr. 5/1978, p. 65.

11

T.M.B., secţia a III–a civilă, decizia nr. 15/1990, Dreptul nr. 2/1992, p. 79.

12

În literatura juridică s–a observat că numai în mod convenţional şi din raţiunididactice se vorbeşte de mai multe acţiuni, distincte, în realitate existând o singurăacţiune în răspundere contractuală pentru vicii, cu trei posibilităţi de rezolvare, înfuncţie de gravitatea viciilor şi urmările lor asupra intereselor cumpărătorului. Înacest sens, a se vedea V. Stoica, C. Turianu, Obligaţia de garanţie contra viciilorbunurilor vândute de persoane fizice, cu privire specială asupra autovehiculelor,Dreptul nr. 9–12/1989, p. 17.

13

Cass. fr. I, decizia civilă din 16 ianuarie 1985, apud J. Huet, op. cit., p. 285; D.Chirică, op. cit., p. 83.

14

Fr. Deak, op. cit., p. 88.

15

Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 5/1983, în R.R.D. nr. 6/1983, p. 58.

16

Potrivit art. 5 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiunea privitoare la viciiascunse ale unui lucru transmis sau ale unei lucrări executate, se prescrie prinîmplinirea unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cuviclenie. Prin urmare, chiar dacă s–a admis că la data vânzării – 1 septembrie 1983 –autoturismul era afectat de vicii ascunse, acţiunea reclamantului, introdusă la 22octombrie 1984, este prescrisă şi a fost respinsă în mod corect, nedovedindu–se căpretinsele vicii ar fi fost ascunse cu viclenie. Prescripţia de 6 luni operează şi încazul în care s–ar considera că dreptul la acţiune a luat naştere în noiembrie 1983,când reclamantul a chemat doi mecanici să verifice autoturismul. A se vedea Trib. jud.Timiş, decizia nr. 210/1985, în R.R.D. nr. 1/1986, p. 61. A se vedea şi Gh. Beleiu,Prescripţia pentru viciile lucrului, în R.R.D. nr. 2/1980, p. 8 şi urm.

17

Termenul de prescripţie a acţiunii pentru viciile ascunse ale unei construcţii începede la data predării, constatate din procesul–verbal de recepţie finală, iar nu de ladata recepţiei preliminare, când s–a dispus remedierea viciilor aparente. În acestsens, a se vedea Trib. jud. Suceava, decizia nr. 1317/1978, în R.R.D. nr. 10/1978, p.57.

Secţiunea a 2-a

Evoluţii recente ale garanţiei bunurilor vândute. Drept comparat. Drept comunitar

56. În zilele noastre, art. 1352 şi urm. C.civ. îşi păstrează actualitatea ca reguli dedrept comun în protejarea cumpărătorului. După aproape un secol şi jumătate deaplicare, într-o societate la început agricolă şi artizanală, această protecţie adevenit indispensabilă în faţa producerii de bunuri în serie, a contractării de către

particulari cu profesionişti ai fabricării şi comercializării bunurilor. Aşa se explicădezvoltarea preocupării legiuitorilor de a asigura protecţie suplimentară, prin legispeciale, cumpărătorilor care acţionează ca simpli particulari, achiziţionând bunurilenu în scop comercial, ci pentru uzul propriu.

Mai mult, dacă vânzătorul este profesionist, atât legislaţiile naţionale, cât şi uneleinstrumente comunitare instituie reguli mai severe 1 .

57. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate întrecomercianţi şi consumatori 2 , transpunând în legislaţia română Directiva nr. 93/13/CEE,interzice inserarea în contractele încheiate cu consumatorii (în înţelesul de persoanefizice sau grupuri de persoane constituite în asociaţii, care încheie un contract înafara activităţii lor autorizate, profesionale sau comerciale) a unor clauze abuzive.Legea defineşte clauza abuzivă ca fiind acea stipulaţie contractuală ce nu a fostnegociată direct cu consumatorul şi care creează, prin ea însăşi sau împreună cu alteprevederi din contract, un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului şicontrar cerinţelor bunei-credinţe. Anexa legii (care reproduce anexa directiveicomunitare) enumeră, cu titlu exemplificativ, asemenea clauze considerate abuzive. Iatăcâteva, relevante pentru materia de care ne ocupăm aici. Sunt considerate abuziveclauzele care:

– dau dreptul comerciantului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului,clauzele privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fiefurnizate;

– dau dreptul comerciantului să constate unilateral conformitatea produselor şiserviciilor furnizate, cu prevederile contractuale;

– restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a pretinde despăgubiri, în cazurileîn care comerciantul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale;

– restrâng sau interzic consumatorului dreptul de a rezilia contractul, în cazulneîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către comerciant;

– exclud sau limitează răspunderea legală a comerciantului, în cazul vătămării saudecesului consumatorului, ca rezultat al unei acţiuni sau omisiuni a comerciantuluiprivind utilizarea produselor şi serviciilor 3 etc.

Dacă prin asemenea clauze s-ar restrânge dreptul consumatorului de a intenta acţiunearedhibitorie sau estimatorie, ori s-ar limita sau înlătura răspunderea vânzătoruluipentru vicii, ele ar fi nule, potrivit legii speciale.

58. Dispoziţii asemănătoare conţine şi reglementarea de ansamblu în România aprotecţiei consumatorilor, şi anume O.G. nr. 21/1992 , republicată, cu modificărileulterioare. Astfel, legea defineşte, în art. 2, clauza abuzivă ca fiind acea clauzăcontractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care prin ea însăşi sauîmpreună cu alte prevederi contractuale creează, în detrimentul consumatorului şicontrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şiobligaţiile părţilor. Cu privire specială la modificarea convenţională a obligaţiei degaranţie, art. 425 prevedea 4 expressis verbis nulitatea absolută a oricărei clauzecontractuale abuzive de limitare sau exonerare de răspundere încheiate între comerciantşi consumator.

59. Ordonanţa Guvernului nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afara spaţiilorcomerciale 5 , adoptată tot din preocuparea de a armoniza legislaţia naţională culegislaţia Uniunii Europene, la capitolul protecţiei consumatorilor, prevede, pentrucazul contractelor ce intră în sfera sa de reglementare, dreptul consumatorului de a

denunţa unilateral contractul în termen de 7 zile lucrătoare 6 . În acest caz,consumatorul trebuie să restituie bunul primit în starea în care se găsea, cu eventualemodificări necesare în vederea examinării acestuia şi cu un grad normal de uzură,intervenită ca urmare a folosirii conform instrucţiunilor de utilizare care i-au fostaduse la cunoştinţă.

60. Hotărârea Guvernului nr. 394/1995 privind obligaţiile agenţilor economici –persoane fizice sau juridice – în comercializarea produselor de folosinţă îndelungatădestinate consumatorilor (reglementare înlocuită în prezent de Legea nr. 449/2003) 7

stabilea termene minime de garanţie (de la 6 luni, pentru anvelope şi acumulatori auto,la 24 de luni, pentru frigidere, congelatoare şi lăzi frigorifice), înăuntrul căroravânzătorul trebuie să asigure şi să suporte toate cheltuielile pentru punerea înfuncţiune, întreţinerea, repararea sau înlocuirea produselor, inclusiv cheltuielile demanipulare, expertizare, montare, ambalare şi transport aferente. Termenele curg de ladata vânzării produsului. Dacă defecţiunea s-a datorat unor vicii ascunse, confirmateprin expertize tehnice efectuate de un organism neutru, chiar după expirarea termenuluide garanţie, dar ivite în cadrul duratei medii de utilizare a produsului, vânzătoruleste obligat să asigure repararea şi înlocuirea gratuită a produselor de folosinţăîndelungată, urmând că el să recupereze de la producător cheltuielile, potrivitclauzelor contractuale. Actul normativ prevede obligaţia producătorilor de a declara,în documentele de însoţire a produselor în circuitul comercial, durata medie deutilizare a acestora. De asemenea, în sarcina vânzătorului este stabilită obligaţia dea face demonstraţia de funcţionare şi de a explica modul de utilizare a produselor defolosinţă îndelungată.

61. Directiva Parlamentului european şi a Consiliului nr. 1999/44/CE din 25 mai 1999asupra anumitor aspecte ale vânzării şi ale garanţiei bunurilor destinate consumului 8 .Adoptată destul de recent, directiva a fost elaborată pentru a unifica disparităţileexistente între legislaţiile statelor membre ale Uniunii Europene cu privire lavânzarea bunurilor de consum, pentru a asigura o protecţie egală cumpărătorului,indiferent pe teritoriul cărui stat a făcut achiziţia, pentru a forma un corp minimalde reguli pentru aceste vânzări, indiferent de locul încheierii lor. Spre deosebire demodul în care până atunci directivele comunitare influenţaseră legislaţiile naţionaleale statelor membre, această directivă afectează într-un mod substanţial dreptul civil,prin referire la complexa problemă a garanţiilor. Ea este importantă din punct devedere juridic şi pentru că vizează atât contractele de vânzare-cumpărare, cât şi altecontracte reglementate în codurile civile. Astfel cum s-a subliniat însă în doctrină 9 ,adoptarea ei a fost posibilă şi datorită semnificaţiei politice şi economice, fiindvorba pentru prima dată de o directivă privind protecţia consumatorilor, ce urmează aafecta potenţial circa 340 de milioane de consumatori din Uniunea Europeană.

Cu privire la domeniul de aplicare al directivei, el reiese chiar din art. 1: din punctde vedere personal, se aplică consumatorilor, definiţi ca persoane fizice care,încheind contracte la care directiva se referă, achiziţionează bunuri în scopuri carenu intră în cadrul activităţii lor profesionale sau comerciale; vânzător este oricepersoană fizică sau juridică care vinde bunuri de consum, în cadrul activităţii saleprofesionale sau comerciale; noţiunea de „producător” pe care o utilizează are aceeaşiarie de cuprindere ca şi cea folosită în Directiva nr. 85/374/CEE privind răspundereapentru produse şi în Directiva nr. 92/59/CE privind securitatea generală a produselor(înlocuită de Directiva nr. 2001/95/CE) 10 .

Din punct de vedere material, directiva precizează că sunt vizate numai bunurilemobile, cu următoarele excepţii: bunurile vândute prin executorul judecătoresc, apa şigazul, dacă nu sunt îmbuteliate, electricitatea. În alin. (3) al art. 1 a fost, însă,lăsată posibilitatea statelor membre ca, în transpunerea directivei, să excludă, deasemenea, bunurile de ocazie, vândute la licitaţie publică, dacă consumatorii auposibilitatea de a participa personal la vânzare. Dispoziţiile directivei urmează să se

aplice, deopotrivă, contractelor de antrepriză încheiate cu privire la bunuriledestinate consumului.

Relevantă pentru înţelegerea domeniului de aplicare al directivei şi, în consecinţă, asemnificaţiei ei deosebite în planul dreptului civil, credem că este însăşi noţiunea de„garanţie”, prezentă chiar în titlu. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) lit. e), pringaranţie se înţelege orice angajament luat de un vânzător sau un producător faţă deconsumator, de a restitui preţul primit sau de a înlocui, de a repara sau a remedia înorice formă deficienţele, fără a solicita costuri suplimentare, în cazul în care bunulnu corespunde condiţiilor enunţate în declaraţia de garanţie sau în publicitateaaferentă.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a examinat recent angajamentul vânzătoruluide a înlocui un bun ce nu corespunde specificaţiilor contractuale 11 . Astfel, Curtea astatuat că obligaţia prevăzută în dreptul german în sarcina cumpărătorului de a plăti oindemnizaţie pentru avantajele pe care le-a tras de pe urma utilizării unui astfel debun, până la înlocuirea sa cu un alt bun nou, este contrară dispoziţiilor directivei.Gratuitatea obligaţiei vânzătorului de a pune bunul în conformitate constituie unuldintre scopurile adoptării directivei 1999/44/CE, care urmăreşte în principalgarantarea unui nivel de protecţie ridicat în favoarea consumatorilor.

O altă noţiune care a fost introdusă, preluată din Convenţia ONU de la Viena privindvânzarea internaţională de mărfuri 12 , este aceea de „conformitate”. Vânzătorul esteţinut să predea consumatorului un bun conform contractului de vânzare. Se prezumă căbunul este conform contractului dacă: a) corespunde descrierii vânzătorului şi arecalităţile bunului pe care vânzătorul l-a prezentat consumatorului sub formă deeşantion sau model; b) este potrivit întrebuinţării speciale pentru care consumatorull-a achiziţionat, aduse la cunoştinţa cumpărătorului la încheierea contractului şi cucare acesta a fost de acord; c) este potrivit scopurilor în care bunurile de acelaşitip servesc în mod obişnuit; d) prezintă calitatea şi prestaţiile obişnuite ale unuibun de acelaşi tip, la care consumatorul se putea aştepta în mod rezonabil, ţinând contde natura bunului şi, după caz, ţinând seama de declaraţiile publice făcute devânzător, de producător sau de reprezentantul său, mai ales prin publicitate şietichetaj, cu privire la caracteristicile concrete ale bunului. Dimpotrivă, sepresupune că nu există defect de conformitate dacă, la momentul încheieriicontractului, consumatorul cunoştea sau nu putea în mod rezonabil să ignore acestdefect sau dacă defectul îşi are cauza în materialele procurate de către consumator 13 .

O inovaţie pe care directiva o introduce este răspunderea vânzătorului pentru greşitainstalare sau montare a bunului, dacă aceste operaţiuni erau incluse în contract şi aufost efectuate de vânzător sau de un împuternicit al acestuia. Tot asimilat defectuluide conformitate este şi ipoteza în care bunul este destinat a fi instalat de cătreconsumator, iar montajul defectuos se datorează unei erori cuprinse în instrucţiunilede montaj (art. 2 pct. 5).

Potrivit art. 3 din directivă, consumatorul nemulţumit din cauza unui defect deconformitate are dreptul: la readucerea bunului într-un stadiu conform, prin repararesau înlocuire (pe gratis), la o reducere adecvată a preţului sau la rezoluţiuneacontractului în privinţa bunului în cauză.

Reţine atenţia precizarea din art. 3 pct. 3, potrivit căreia în primul rând,consumatorul are dreptul la repararea bunului sau la înlocuirea acestuia, cu condiţiaca această formă de reparaţie să nu fie imposibilă sau disproporţionată. Esteinteresantă această referire la echilibru într-o legislaţie din domeniul protecţieiconsumatorului. Dar procedura democratică de adoptare a legislaţiei comunitare, înultimii ani, şi-a pus amprenta şi asupra conţinutului acestei directive 14 . Astfel, unmod de despăgubire se consideră a fi disproporţionat dacă impune vânzătorului costuri

care, raportate la alte moduri de dezdăunare, apar nerezonabile, ţinând cont de:valoarea pe care bunul ar fi avut-o şi în lipsa defectului, de importanţa defectului deconformitate şi de răspunsul la întrebarea dacă un alt mod de despăgubire ar constituiun inconvenient major pentru consumator.

Reducerea preţului sau rezoluţiunea poate fi cerută dacă: consumatorul nu are dreptulla reparare sau înlocuire; vânzătorul nu a acordat măsurile de dezdăunare într-untermen rezonabil sau fără inconveniente majore pentru consumator (art. 3 pct. 5). Deremarcat că rezoluţiunea contractului nu poate fi cerută de consumator dacă defectul deconformitate este minor (art. 3 pct. 6).

Directiva prevede şi posibilitatea intentării unei acţiuni în regres a vânzătoruluiîmpotriva producătorului sau a unui vânzător anterior, în condiţii ce se lasă lalatitudinea dreptului naţional al fiecărui stat membru.

Articolul 5 se ocupă de termenele de garanţie. De principiu, se prevede că răspundereavânzătorului, astfel cum este reglementată în art. 3, se va angaja dacă defectul deconformitate apare într-un termen de 2 ani, ce se calculează de la data predării.Totuşi, statele membre pot prevedea că, pentru a beneficia de aceste drepturi,consumatorul trebuie să-l înştiinţeze pe vânzător în termen de două luni de la data lacare a constatat deficienţa. În art. 5 pct. 3 se instituie prezumţia (relativă) aexistenţei defectelor de conformitate la data predării, dacă ele au apărut într-untermen de şase luni de la acea dată, cu singura excepţie în care această prezumţie nueste compatibilă cu natura bunului sau cu natura defectului de conformitate.

În privinţa clauzelor limitative sau exoneratoare de răspundere, art. 7 prevede că,dacă acestea au fost convenite anterior informării vânzătorului despre apariţiadefectului de conformitate, ele nu îl leagă pe consumator, în condiţii care vor fiprevăzute în dreptul naţional. Se lasă, de asemenea, libertate statelor ca, întranspunerea direc-tivei, să deroge de la termenul de garanţie de doi ani, cu privirela bunurile de ocazie, fără însă ca acest termen să poată fi mai mic de un an.

Articolul 7 pct. 2 conţine o dispoziţie de drept internaţional privat, potrivit căreiastatele membre vor lua măsurile necesare astfel încât consumatorul să nu fie privat deprotecţia acordată prin directivă, prin alegerea dreptului unui stat nemembru ca legeaplicabilă contractului, dacă contractul prezintă o legătură strânsă cu teritoriulstatelor membre.

Potrivit art. 9, statele membre sunt invitate să ia măsuri potrivite pentru a informaconsumatorii asupra dispoziţiilor naţionale care transpun dispoziţiile directivei,stimulând, după caz, organizaţiile profesionale să informeze consumatorii cu privire ladrepturile pe care le au.

Ca şi alte instrumente comunitare, Directiva nr. 1999/44/CE conţine un nivel minimal deprotecţie, astfel că statele membre pot adopta sau menţine în vigoare, în domeniulsupus directivei, dispoziţii mai stricte, compatibile cu tratatul, pentru a asigura unnivel de protecţie mai ridicat pentru consumator (art. 8 pct. 2), prevăzându-se, ca şiîn cazul Directivei privind răspunderea pentru produsele defectuoase, că nu esteexclusă aplicarea regulilor naţionale privind răspunderea contractuală sauextracontractuală.

Termenul de transpunere a directivei în legislaţia naţională a statelor membre aleUniunii Europene a fost 1 ianuarie 2002 15 .

62. În Germania, elaborarea Directivei nr. 1999/44/CE, ca şi a altora relevante pentrumateria dreptului privat, s-a suprapus lucrărilor Comisiei de modernizare a dreptuluiobligaţiilor, activă încă din perioada anilor 1981-1983. După numeroase discuţii, în

Germania s-a optat pentru aşa-numita „mare rezolvare” a problemei compatibilizăriilegislaţiei tradiţionale a obligaţiilor cu numeroasele directive comunitare, dar maiales cu aceasta despre care vorbim. Soluţia pentru care s-a optat a fost aceea amodificării Codului civil (BGB) în numeroase părţi, esenţiale, cum ar fi: prescripţia,condiţiile generale ale răspunderii pentru neexecutare, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză 16 . De asemenea, dispoziţiile altor directive, cumar fi cea privind creditele destinate consumului, privind vânzarea în afara spaţiilorcomerciale, vânzările la distanţă etc., transpuse până atunci în legi speciale(Nebengesetze), au fost integrate în Codul civil.

Alte state, cum ar fi Austria, au optat pentru „mica rezolvare”, adoptând, întranspunerea directivei, o lege specială care va induce modificări nu în Codul civil,ci în alte legi speciale pentru protecţia consumatorilor. Pentru a argumentaîndepărtarea de soluţia adoptată în Germania, s-a arătat, între altele, că nu ar fiexistat timpul necesar pentru o revizuire de ansamblu a dreptului obligaţional(termenul de 1 ianuarie 2002 fiind prea apropiat) şi pe de altă parte, pentru oasemenea revizuire se aşteaptă concluziile propunerilor făcute la nivel european cuprivire la elaborarea unui Cod european al obligaţiilor 17 .

România, ca stat candidat la aderarea la Uniunea Europeană, trebuie să-şi armonizeze depe acum legislaţia cu cea comunitară, astfel cum prevede Acordul de asociere. Fiind înlucru Proiectul de modificare a Codului civil, credem că, în orice caz, dispoziţiileacestei directive trebuie luate în considerare. În acest sens, a fost adoptată Legeanr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora, care a intratîn vigoare la 1 ianuarie 2007 18 .

1

În acest sens, a se vedea: Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive încontractele încheiate cu consumatorii; Directiva nr. 97/7/CEE privind protecţiaconsumatorilor în materie de contracte la distanţă; Directiva nr. 85/374/CEE privindrăspunderea producătorilor pentru produsele defectuoase. Pentru prezentarea acesteiadin urmă, a se vedea C. Toader, Răspunderea pentru produsele defectuoase. Situaţiatranspunerii în legislaţiile naţionale a Directivei nr. 85/374/CEE, cu privire specialăla Franţa şi Germania, în R.D.C nr. 11/1998, p. 104–118. A se vedea şi: S. David,Reguli generale şi de drept internaţional privat ale răspunderii pentru produse, înR.D.C. nr. 4/1993, p. 21; D. Dascălu, Consideraţii privind protecţia intereseloreconomice ale consumatorilor în contractele de adeziune cu clauze abuzive, în R.D.C.nr. 1/1999, p. 51. De curând, Franţa a fost condamnată de Curtea de la Luxemburg pentrumodul de transpunere a Directivei nr. 85/374/CEE în dreptul intern, sub trei aspecte:s–a abătut de la franşiza prevăzută în directivă, incluzând în art. 1386 alin. (2)C.civ. dreptul la repararea prejudiciului mai mic de 500 de euro; a introdusrăspunderea identică a vânzătorului cu cea a producătorului (prin art. 1386–7); ainclus în art. 1386–12 alin. (2) o răspundere prea întinsă a producătorului, care estelipsit de dreptul de a invoca anumite clauze exoneratoare de răspundere. În acest sens,a se vedea C.J.C.E., Decizia din 25 aprilie 2002, Comisia v. Franţa.

2

Republicată în M. Of. nr. 305 din 18 aprilie 2008.

3

A se vedea şi: C. Toader, A. Ciobanu, Un pas important spre integrarea europeană: Legeanr. 193/2000 privind clauzele abuzive, O.G. nr. 87/2000 privind răspundereaproducătorilor şi O.G. nr. 130/2000 privind contractele la distanţă, în R.D.C. nr.

3/2001, p. 67–82; C. Toader, Comentariu la decizia Curţii Europene de Justiţie încauzele conexe Oceano Grupo Editorial SA şi Salvat Editores SA contra persoane fizice,în P.R. nr. 1/2002, p. 181–188; I.–F. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, în P.R. nr.2/2004, p. 194; E. Mihai, Clauzele abuzive sau avatarul consumerist al echilibruluicontractual, P.R. nr. 10/2007; F. Prip, Aprecierea caracterului abuziv al clauzelorcontractelor de consum, în Consumerismul Contractual. Repere pentru o teorie generală acontractelor de consum, coord. P. Vasilescu, ed. Sfera Juridică, 2006. În dreptulfrancez, a se vedea N. Sauphanor–Brouillaud, Clauses abusives dans les contrats deconsommation: critères de l’abus, Contrats Concurrence Consommation nr. 6, iunie 2008.

4

Articolul 425 din O.G. nr. 21/1992 a fost abrogat prin Legea nr. 240/2004 privindrăspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte (M. Of. nr.552 din 22 iunie 2004).

5

Aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 60/2002 (M. Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2002),republicată în M. Of. nr. 168 din 5 martie 2008. Pentru un comentariu al reglementăriiiniţial adoptate, a se vedea C. Toader, Consideraţii asupra ordonanţei privindcontractele încheiate în afara spaţiilor comerciale, în R.D.C. nr. 12/1999, p. 77.

6

Dreptul consumatorului de a denunţa unilateral contractul este prevăzut în mai multedirective comunitare preluate în legislaţia internă. Astfel, pentru transpunereaDirectivei nr. 97/7/CE s–a adoptat O.G. nr. 130/2000, aprobată, cu modificări, prinLegea nr. 51/2003 (M. Of. nr. 57 din 31 ianuarie 2003). Am analizat într–un studiuanterior (în R.D.C. nr. 3/2001, p. 78–82) principalele dispoziţii ale actului normativîn discuţie. Menţionăm că după aprobarea sa de către Parlament, prin lege, ordonanţa aprimit numele „Ordonanţa (…) privind protecţia consumatorilor la încheierea şiexecutarea contractelor la distanţă”. În noua redactare, potrivit art. 8, în cazulexercitării dreptului de denunţare unilaterală a contractului de către consumator,comerciantul are obligaţia să ramburseze sumele plătite de consumator, fără a–isolicita acestuia cheltuielile aferente rambursării sumelor, restituire care se va faceîn cel mult 30 de zile de la data denunţării contractului de către consumator.

7

Potrivit art. 26 din Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor şi garanţiileasociate acestora, republicată în M. Of. nr. 347 din 6 mai 2008, la data intrării saleîn vigoare (1 ianuarie 2007) s–a abrogat H.G. nr. 394/1995, ca şi H.G. nr. 665/1995privind înlocuirea, remedierea sau restituirea contravalorii produselor care prezintădeficienţe de calitate.

8

J.O.C.E. nr. L171 din 7 iulie 1999. Pentru un rezumat în limba română, a se vedea C.Toader, Acquis–ul comunitar în domeniul dreptului privat – o sinteză, Ed. All Beck,Bucureşti, 2002, p. 1–3.

9

D. Staudenmayer, EG–Richtlinie 1999/44/EG zur Vereinheitlichung desKaufgewährleistungsrechts, în Europäisches Kaufgewährleistungsrechts, Reform und

Internationaliesierung des deutschen Schuldrechts, Carl Heymanns, Köln, Berlin, Bonn,München, 2000, p. 27.

10

Ambele preluate în legislaţia românească prin acte normative speciale: prima, iniţialprin O.G. nr. 87/2000, abrogată prin Legea nr. 37/2002 şi respinsă prin Legea nr.43/2002, iar ulterior prin Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentruprodusele cu defecte (M. Of. nr. 552 din 22 iunie 2004), modificată prin Legea nr.368/2007 şi republicată în M. Of. nr. 313 din 22 aprilie 2008; a doua, prin Legea nr.245/2004 privind securitatea generală a produselor (M. Of. nr. 565 din 25 iunie 2004),modificată prin aceeaşi Lege nr. 368/2007. A se vedea şi I.F. Popa, Obligaţia desecuritate – mijloc de protecţie a consumatorului, Dreptul nr. 3/2003, p. 59 şi urm.

11

Hotărârea din 17 aprilie 2008 în cauza C–404/06, Quelle AG c/ Bundesverband derVerbraucherzentralen und Verbraucherverbände.

12

Cu privire la dezideratul ca această convenţie să devină un model pentru reglementareagaranţiei în viitor ne–am pronunţat mai demult. A se vedea C. Toader, op. cit., p. 251şi urm.

13

Se observă că cea mai importantă condiţie, aceea ca bunul să fie „potrivit scopurilorîn care bunurile de acelaşi tip servesc în mod obişnuit” se aseamănă cu cea prevăzutăîn art. 1352 C.civ., când se referă la viciile care fac bunul impropriu întrebuinţăriidupă destinaţie. În acest caz, aprecierea trebuie să se facă in abstracto, în funcţiede aşteptările unui consumator mediu. În schimb, celelalte condiţii, care ţin de fazatratativelor anterioare încheierii contractului şi de promisiunile pe care vânzătorulle–a făcut, vor trebui apreciate in concreto, în raport cu intenţiile părţilor.

14

A se vedea D. Staudenmayer, op. cit., p. 28.

15

Pentru o documentare completă asupra transpunerii directivei în mai multe stateeuropene, a se vedea lucrarea Verbraucherkauf in Europa, Martin Schermaier, Sellier,European Law Publishers, München, 2003.

16

Pentru o amplă prezentare a stadiilor si conţinutului reformei, a se vedea: L. Haas, D.Medicus, W. Rolland, C. Schäfer, H. Wendtland, Das neue Schuldrecht, C.H. Beck,München, 2002; U. Magnus, Deutsche Schuldrechtmoderniesierung im Bereich derLeistungsstörungen, Kauf – und Werkvertrag, în A.U.B. (seria Drept), 2003 – I, p. 19;Ch. Jessel–Holst, Die Neuregelung des Verjährungsrecht, în A.U.B. (seria Drept), 2003 –I, p. 35.

17

În acest sens, a se vedea B. Jud, Umsetzung der Verbrauchergüterkauf–Richtlinie inÖsterreich, în Zivilrechtswissenschaft und Schuldrechtsreform, editori W. Ernst, R.Zimmermann, Mohr Siebeck, Tübingen, 2001, p. 743.

18

M. Of. nr. 812 din 18 noiembrie 2003; modificată prin Legea nr. 363/2007 (M. Of. nr.313 din 22 aprilie 2008). Pentru dezvoltări, a se vedea C. Toader, Noi reglementărieuropene în materia contractelor: Directiva asupra anumitor aspecte ale vânzării şi alegaranţiei bunurilor destinate consumului, în C.J. nr. 11–12/2004, p. 1–17. În dreptulfrancez, a se vedea J.P. Gridel, Y.M. Laithier, Les sanctions civiles de l’inexécutiondu contrat imputable au débiteur : état des lieux, La Semaine Juridique, EditionGénérale nr. 21, 21 mai 2008.

Secţiunea a 3-a

Obligaţiile cumpărătorului

63. Ca efect al încheierii contractului, cumpărătorul este ţinut şi el de următoareleobligaţii: aceea de a plăti preţul bunului, de a lua lucrul în primire, de a suportacheltuielile contractului. Desigur că, în virtutea libertăţii contractuale, părţile potconveni şi alte obligaţii în sarcina cumpărătorului sau să le modifice pe celeprevăzute de lege.

§1 - Obligaţia de a plăti preţul

§2 - Obligaţia de a lua în primire lucrul

§3 - Obligaţia de a plăti cheltuielile vânzării

§1

Obligaţia de a plăti preţul

64. Conţinut principal. Cea mai importantă obligaţie a cumpărătorului este aceea deplată a preţului, în ziua şi la locul precizate în contract (art. 1361 C.civ.). Înprincipiu, plata preţului este supusă regulilor generale enunţate de Codul civil, înart. 1092 şi urm. Există însă şi derogări, menţionate ca atare la materia specială avânzării.

Dacă părţile nu au prevăzut data şi locul plăţii, potrivit art. 1362 C.civ., ele suntidentice cu cele de la locul şi timpul predării bunului.

Rezultă că în materie de vânzare, ca o derogare de la dreptul comun al plăţii (undeplata este cherabilă, conform art. 1104 C.civ.), plata este portabilă: se face ladomiciliul creditorului (vânzătorul). În cazul în care vânzătorul refuză primireaplăţii preţului, cumpărătorul se va putea libera prin oferta reală urmată deconsemnaţiune, în condiţiile prevăzute de art. 1114 C.civ. 1

O altă derogare priveşte momentul plăţii: în dreptul comun, în lipsă de termen, platase poate cere imediat. La vânzare însă, numai din momentul predării lucrului vândut,astfel încât, în lipsă de stipulaţie contrară în contract, termenul prevăzut pentrupredarea lucrului profită şi cumpărătorului 2 .

Obligaţia de plată a preţului incumbă cumpărătorului. În condiţiile art. 1093 C.civ.,este posibilă şi achitarea preţului de către un terţ.

Părţile pot conveni ca plata preţului să se facă printr-o prestaţie unică sau în modfracţionat în timp, în rate, la anumite termene, de regulă, lunar.

În lipsa unei convenţii contrare, obligaţia de plată a preţului este indivizibilă;vânzătorul nu poate fi constrâns să primească o plată parţială (art. 1101 C.civ.).Astfel, de pildă, în cazul în care după încheierea contractului, cumpărătorul adecedat, moştenitorii săi trebuie să plătească în întregime preţul, neputând fi obligatvânzătorul să accepte doar plata parţială.

Dacă însă s-a stabilit plata în rate (ipoteză în care de multe ori, în practică,vânzătorul îşi ia măsuri de precauţie şi îşi rezervă dreptul de proprietate până laachitarea ultimei rate din preţ) 3 , termenul de prescripţie pentru plata preţului începesă curgă eşalonat pentru fiecare rată scadentă [art. 7 alin. (3) şi art. 12 dinDecretul nr. 167/1958] 4 .

65. Dobânda preţului. Potrivit art. 1363 C.civ., cumpărătorul este obligat să plăteascădobândă până la achitarea integrală a preţului în următoarele situaţii:

a) dacă prin clauză contractuală expresă, părţile au convenit acest lucru;

b) dacă prin natura lui, bunul este frugifer;

c) dacă şi din momentul punerii în întârziere a cumpărătorului printr-o somaţie(notificare).

a) Părţile sunt libere să convină că preţul neplătit dintr-o dată produce dobânzi; elepot conveni asupra cuantumului dobânzii şi a momentului de când curge. Dacă părţile auprevăzut că se datorează dobânzi, fără să fie precizat cuantumul lor, debitoruldatorează dobânda legală, care se va calcula de la data vânzării, prezumându-se însăcă, dacă predarea bunului a fost amânată, nici dobânda nu poate începe a curge maiînainte. Potrivit art. 3 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentruobligaţii băneşti, cu modificările ulterioare, dobânda legală în materie comercială sestabileşte la nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, iar încelelalte cazuri, la acel nivel, diminuat cu 20%. Menţionăm că în Franţa, prin Legeanr. 75-619 din 11 iulie 1975, modificată prin Legea nr. 89-421, s-a stabilit ca dobândalegală să fie fixată anual prin decret. Se consideră că sunt asimilate împrumuturilorconvenţionale creditele acordate cu ocazia vânzărilor în rate 5 .

b) Dacă bunul este frugifer si a fost predat, se consideră că, din considerente deechitate, şi vânzătorul trebuie să primească fructele preţului, după cum şicumpărătorul culege fructele bunului (civile sau naturale). Această regulă esteaplicabilă tuturor vânzărilor, mobiliare sau imobiliare, civile sau comerciale. Dacă ladata încheierii contractului, bunul era frugifer în starea în care se găsea, atuncidobânzile preţului curg de drept.

66. Alte precizări. Plata anticipată a preţului. Suspendarea plăţii preţului.Privilegiul vânzătorului. Problema simulaţiei preţului

66.1. Dacă părţile au stabilit un termen pentru plata preţului, în principiu,cumpărătorul poate achita şi mai înainte de scadenţă, dar în acest caz dobânda se vacalcula şi este datorată până la termenul prevăzut în contract, în lipsa acorduluivânzătorului pentru recalculare. Prin acte normative speciale s-au stabilit şi excepţii6 .

66.2. Articolul 1364 C.civ. prevede că, dacă are motive de a se teme de vreo evicţiune,constând într-o acţiune sau ipotecară, sau de revendicare, cumpărătorul poate suspendaplata preţului până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau îi va da o

cauţiune, afară de cazul în care s-ar fi stipulat că preţul se va plăti şi în astfel deîmprejurări. În legătură cu sfera de aplicare a acestui text, este îndeobşte admis căenumerarea folosită de lege este exemplificativă, iar nu limitativă. Când cumpărătorulare motive serioase de a se îndoi de dreptul de proprietate al vânzătorului, el poatesuspenda plata preţului. Astfel este cazul în care vânzătorul era proprietar subcondiţie rezolutorie şi condiţia nu s-a îndeplinit. Chiar dacă nu este sigur că va fievins, cumpărătorul poate avea temeri legitime în acest sens şi de aceea poate suspendaplata până ce vânzătorul va dovedi faptul care ar putea aduce garanţii că rezoluţiuneadreptului său nu se mai poate realiza. Nu se poate însă suspenda plata preţului pentrumotivul că bunul ar avea vicii redhibitorii. S-a pus întrebarea dacă în temeiul art.1364 C.civ., cumpărătorul ar putea suspenda şi plata dobânzilor. Faţă de împrejurareacă art. 1364 C.civ. este o derogare de la principiul plăţii imediate a preţului (sau latermenul convenit), considerăm că răspunsul este negativ. Mai întâi, excepţiile sunt destrică interpretare; în plus, dobânzile sunt un echivalent al folosinţei lucrului şi alfructelor percepute de cumpărător cu bună-credinţă, fructe pe care el oricum, chiar încaz de evingere, nu va fi ţinut să le restituie 7 .

66.3. Plata preţului de către cumpărător este garantată vânzătorului cu un privilegiuasupra lucrului vândut, în condiţiile art. 1730 pct. 5 C.civ. Iar conform art. 56 1 alin. (6) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare, articol nou intro-dus prin Legea nr. 247/2005, când în înscrisul doveditor al vânzării se învederează căpreţul nu a fost plătit ori nu a fost plătit în întregime, privilegiul pentrugarantarea preţului datorat se înscrie din oficiu în cartea funciară, în favoareavânzătorului.

66.4. Uneori, în practica judiciară s-a pus problema preţului datorat de cumpărătoratunci când părţile au declarat în actul autentic un preţ mai mic decât cel realconvenit. Într-o interpretare 8 , cumpărătorul nu ar fi ţinut decât de preţul declarat înactul autentic (mai ales când forma autentică era cerută ad validitatem) 9 . Într-o altăopinie, pe care o împărtăşim, care porneşte de la efectele obişnuite ale simulaţiei –între părţi trebuie să-şi producă efecte actul secret, dar real – cumpărătorul trebuiesă plătească acel preţ pe care părţile l-au convenit, în condiţiile art. 969 C.civ.După intrarea în vigoare a O.G. nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitateanotarială, în prezent abrogată 10 , care, în art. 6, instituia o sancţiune inedită, şianume nulitatea atât a contractului autentic – simulat – de vânzare-cumpărare (şi deînchiriere), cât şi a celui real, în cazul în care prin act ascuns părţile se înţelegsă se plătească un preţ mai mare decât cel declarat în actul autentic, discuţiile aureapărut 11 . Ne rezumăm la a ne însuşi aprecierea profesorului Deak 12 , în sensul căsoluţiile la care s-au oprit alte legislaţii sunt mai raţionale şi mai eficiente.

67. Sancţiunea neplăţii preţului. Potrivit art. 1365 C.civ., „dacă cumpărătorul nuplăteşte preţul, vânzătorul poate cere rezoluţiunea vânzării”.

Bineînţeles că, potrivit dreptului comun, vânzătorul poate solicita obligareacumpărătorului la executarea silită în natură a obligaţiei, ceea ce teoretic esteîntotdeauna posibil, preţul fiind exprimat într-o sumă de bani. Aşadar, în toatecazurile în care cumpărătorul este solvabil, este posibilă executarea silită aobligaţiei de plată a preţului (prin poprire, prin executare silită mobiliară sau chiarimobiliară). Acţiunea în plata preţului este prescriptibilă în termenul general de 3ani.

De asemenea, ca în orice contract sinalagmatic, vânzătorul poate invoca excepţia deneexecutare (exceptio non adimpleti contractus) în măsura în care bunul nu a fost încăpredat. Articolul 1322 C.civ. prevede că: „Vânzătorul nu este dator să predea lucrul,dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul şi nu are dat de vânzător un termen pentru plată”.Aşadar, vânzătorul beneficiază de un drept de retenţie asupra lucrului vândut până laplata preţului, dacă nu a acordat cumpărătorului un termen pentru plată. Pentru această

ultimă ipoteză, potrivit art. 1323 C.civ., vânzătorul va fi îndreptăţit să invocedreptul de retenţie doar dacă dobânditorul „a căzut în faliment sau în nesolvabilitate,încât vânzătorul se află în pericol de a pierde preţul, afară numai dacă cumpărătorulva da cauţiune că va plăti în termen”.

68. Rezoluţiunea contractului poate fi cerută de vânzător (art. 1365 C.civ.) potrivitregulilor generale. Vânzătorul nu poate fi obligat să solicite rezoluţiunea dacă aoptat pentru obligarea cumpărătorului la plata preţului. Pe de altă parte, faptul de afi urmărit mai întâi plata preţului nu-i răpeşte dreptul de a renunţa la acest mijlocde executare şi de a recurge la rezoluţiunea vânzării, cât timp instanţa nu s-apronunţat cu privire la prima cerere.

Dacă printr-un pact comisoriu expres s-a prevăzut rezoluţiunea de drept a contractuluipentru neplata preţului (care operează numai în favoarea vânzătorului), ea se vaproduce fără intervenţia justiţiei (care, în caz de litigiu, constată doar îndeplinireacondiţiilor), însă numai după punerea în întârziere a cumpărătorului (art. 1367C.civ.), afară de cazul în care, printr-o clauză expresă, părţile au renunţat lanecesitatea punerii în întârziere (pact comisoriu de ultim grad) 13 .

În afară de vânzător, rezoluţiunea poate fi cerută de către succesorii lui în drepturi,universali sau cu titlu universal, de cesionarul preţului, de legatarul particularcăruia i s-a testat creanţa preţului, precum şi – pe calea acţiunii oblice – de cătrecreditorii chirografari ai vânzătorului.

În principiu, acţiunii în rezoluţiune pentru neplata preţului i se aplică regulilegenerale cuprinse în art. 1020, art. 1021, art. 1101 C.civ., dar cu următoareleparticularităţi:

a) În privinţa vânzării de imobile, art. 1366 C.civ. prevede expres că rezoluţiunea nuoperează de drept, ci trebuie pronunţată de instanţă, dar dacă vânzătorul este înpericol de a pierde atât preţul (pe care nu l-a primit), cât şi lucrul (pe care l-apredat deja), instanţa nu poate acorda termen de graţie. Dacă un asemenea pericol nuexistă, textul prevede că se poate acorda cumpărătorului un singur termen pentru plată,fără ca acest lucru să fie însă obligatoriu 14 . După expirarea termenului de graţie,rezoluţiunea se va produce însă de drept, fără o altă punere în întârziere.

b) Dacă părţile au stipulat în contract un pact comisoriu expres (ce are ca efect, cumse ştie, rezoluţiunea de drept a convenţiei), desfiinţarea contractului nu va operatotuşi decât după punerea în întârziere a cumpărătorului, potrivit art. 1367 C.civ.Deşi textul se referă la vânzarea de imobile, se admite, pentru identitate de raţiune,aplicarea lui şi în materie de bunuri mobile 15 . Consecinţa ce rezultă din art. 1367C.civ. este aceea că, deşi nu a plătit la termen, iar părţile au prevăzut un pactcomisoriu (cu condiţia de a nu fi unul de ultimul grad), împotriva cumpărătorului nu sepoate pronunţa rezoluţiunea, dacă el a plătit înainte de a fi pus în întârziere.

c) Articolul 1368 C.civ. prevede că: „Acţiunea vânzătorului pentru rezoluţiuneavânzării este reală (…)”, ceea ce înseamnă că restitutio in integrum se produceîmpotriva oricărui deţinător actual al bunului vândut şi neplătit. Acţiunea esteimprescriptibilă extinctiv 16 , iar competenţa teritorială de judecare a ei aparţineinstanţei de la locul situării bunului imobil.

De la principiul că acţiunea în rezoluţiune se răsfrânge şi asupra terţilor dobânditoride drepturi asupra lucrului vândut există însă şi derogări (prevăzute în art. 1368 şiart. 1369 C.civ.), când rezoluţiunea vânzării rămâne fără efect faţă de terţiidobânditori, nefiindu-le opozabilă. Astfel:

– rezoluţiunea nu este opozabilă autorităţii publice care a dobândit un drept asupralucrului (cum ar fi în caz de expropriere sau rechiziţie);

– ea nu este opozabilă nici adjudecatarului imobilului vândut la licitaţie într-oprocedură de executare silită;

– faţă de terţii dobânditori de drepturi reale asupra lucrului vândut, care auîndeplinit actele necesare pentru opozabilitatea dreptului lor.

În acest din urmă caz, vânzătorul va obţine rezoluţiunea doar dacă şi-a conservatprivilegiul potrivit cerinţelor legii, ce diferă după cum bunul este mobil sau imobil.Astfel, dacă lucrul vândut era mobil, vânzătorul nu poate cere restituirea de la terţuldobânditor de bună-credinţă decât dacă intentează acţiunea în termen de 8 zile de lapredarea lucrului către acesta (art. 1730 pct. 5 C.civ.).

În cazul în care bunul vândut era un imobil, vânzătorul trebuia să-şi fi înscrisprivilegiul conferit de art. 1737 pct. 1 C.civ., în cartea funciară, înainte deînscrierea titlului terţului dobânditor [art. 1369 C.civ., art. 21 pct. C lit. b) dinLegea nr. 7/1996].

1

Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 875/1965, în Repertoriu I, p. 209.

2

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 94.

3

A se vedea şi D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit., p. 64.

4

Pentru o altă soluţie, criticată în literatura juridică, a se vedea Trib. Suprem,decizia civilă nr. 1927/1975, în Repertoriu III, p. 86.

5

Şi în Codul civil german (BGB), contractele de livrare cu plata preţului în rate,încheiate între un comerciant şi un consumator, sunt analizate la capitolulcontractului de împrumut (§505).

6

A se vedea, de exemplu, Decretul–lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţeconstruite din fondurile statului. Astfel, în cazul plăţii anticipate a creditului serecalculează dobânda.

7

A se vedea: C.A. Bucureşti, II, decizia din 17 octombrie 1928, în P.R., 1929, partea aII–a, p. 107 şi urm.; D. Chirică, op. cit., p. 89, 90 şi practica judiciară citată deacest autor.

8

Trib. reg. Maramureş, decizia civilă nr. 271/1978, în R.R.D. nr. 4/1979, p. 63. Soluţiaa fost împărtăşită de o parte a doctrinei. În acest sens, a se vedea: A. Chira, Nota I,Dreptul nr. 2–3/1990, p. 45; B. Pătraşcu, A. Jora, Despre simulaţia cu privire la preţ.Aspecte controversate, în S.D.R. nr. 1–2/1991, p. 35.

9

Trib. Suprem, decizia nr. 9/1986, cu notă aprobativă de V. Stoica, M. Ronea, Dreptulnr. 2–3/1990, p. 46.

10

Aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 122/1998, republicată în M. Of. nr. 586 din 7august 2002.

11

Pentru detalii, în favoarea reglementării, inclusiv a calificării ca infracţiune,potrivit Legii nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, a se vedea: Fl.A.Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p.294; D. Chirică, op. cit., p. 86, 87. Pentru critica acestei opţiuni, a se vedea: M.Mureşan, op. cit., p. 102; I. Coadă, Câteva consideraţii în legătură cu OrdonanţaGuvernului nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentru activitatea notarială,modificată prin Legea nr. 122/1998, Dreptul nr. 12/1998, p. 14.

12

Fr. Deak, nr. 20.1, nota de subsol. A se vedea şi C. Toader, Manual de contracte civilespeciale, vol. I, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 27.

13

A se vedea I. Filipescu, M. Bărbucioiu, Sinteză de practică judiciară cu privire larezoluţiunea contractului, în R.R.D. nr. 6/1983, p. 38–42.

14

C. Cas., decizia nr. 328/1878, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. III, p. 481.

15

Fr. Deak, op. cit., p. 97, nota 2; D. Chirică, op. cit., p. 93.

16

Dacă acţiunea urmăreşte numai plata preţului, ea are caracter personal. Pentru odiscuţie amplă privind posibilităţile juridice pe care neplata preţului le deschidevânzătorului de bunuri mobile, inclusiv pentru susţinerea ideii că acţiunea înrezoluţiune pentru neplata preţului este o acţiune personală, prescriptibilă întermenul general, a se vedea P. Vasilescu, Privire asupra situaţiei juridice avânzătorului de bunuri mobile, Dreptul nr. 1/1999, p. 1–13.

§2

Obligaţia de a lua în primire lucrul

69. Luarea în primire a lucrului vândut este o obligaţie corelativă aceleia de predarea vânzătorului. De aceea, ea se îndeplineşte la locul şi termenul la care vânzătorulera ţinut să-l predea, cumpărătorul urmând – în lipsă de stipulaţie contrară – săsuporte şi cheltuielile de ridicare a bunului.

În cazul neîndeplinirii obligaţiei de preluare de către cumpărător, vânzătorul are laîndemână mai multe posibilităţi.

Astfel, în primul rând, poate intenta o acţiune prin care solicită obligareacumpărătorului de a ridica bunul (executarea în natură a obligaţiei de a face), subsancţiunea plăţii unor daune cominatorii.

Apoi, el se poate adresa instanţei cu o cerere având ca obiect permisiunea de adepozita bunul în altă parte, în condiţiile generale prevăzute de art. 1121 C.civ.

Ca o ultimă soluţie, vânzătorul va putea intenta acţiunea în rezoluţiunea contractuluipentru neexecutare, potrivit dreptului comun (art. 1020 şi art. 1021 C.civ.).

Codul civil conţine însă la materia vânzării şi o dispoziţie specială (art. 1370), careinstituie o derogare de la regulile comune ale rezoluţiunii judiciare. Astfel, potrivitacestui text, rezoluţiunea contractului va interveni de plin drept şi fără punere înîntârziere, dacă obiectul contractului îl constituie anumite produse (care sedeteriorează repede) sau alte bunuri mobile (ca acţiunile, supuse fluctuaţiilor devaloare) cu privire la care termenul de ridicare era esenţial şi el a expirat fără caobligaţia de ridicare să fie executată 1 .

1

A se vedea deciziile Curţii de Casaţie, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. III, p. 487,488; Fr. Deak, op. cit., p. 99.

§3

Obligaţia de a plăti cheltuielile vânzării

70. Potrivit art. 1305 C.civ., cumpărătorul, în lipsă de stipulaţie contrară, esteobligat să suporte cheltuielile vânzării (taxa de timbru, onorariul notarului public,taxa de publicitate imobiliară etc.).

Dacă vânzătorul/şi vânzătorul a plătit aceste cheltuieli, el are dreptul la restituire(acţiune în regres) din partea cumpărătorului, dacă acesta din urmă nu dovedeşteexistenţa unei convenţii contrare art. 1305 C.civ. 1

Actele normative prevăd uneori dispoziţii de natură a proteja fiscul, care pot diferide cele ale Codului civil.

Prin Legea nr. 122/1998 2 , se instituia principiul că taxele de timbru pentruactivitatea notarială se datorează de persoanele fizice şi juridice care solicităservicii notariale. În prezent, această dispoziţie a fost înlocuită cu cea cuprinsă înart. 77 1 C.fisc. (Legea nr. 571/2003, cu modificările ulterioare), care prevede că, latransferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin actejuridice între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferenteacestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fără construcţii, contribuabiliidatorează un impozit. Deci, în lipsa altei stipulaţii în contract, potrivit Coduluicivil, cumpărătorul va trebui să achite acest impozit (dacă evident, părţile încheie uncontract autentic de vânzare-cumpărare).

1

În principiu, cheltuielile vânzării sunt în sarcina cumpărătorului. Prin urmare, dacăaceste cheltuieli au fost avansate de către vânzător, el are dreptul să şi lerecupereze de la cumpărător, dovedind numai faptul că a plătit cheltuielile şi că înactul ce constată condiţiile convenţiei de vânzare nu s–a stipulat că trebuie să lesuporte. Dacă însă cumpărătorul pretinde că, deşi în actul ce constată condiţiilevânzării nu s–a stipulat nimic în această privinţă, totuşi înţelegerea a fost cavânzătorul să plătească parte din cheltuieli, el va trebui să facă dovada aceleiînţelegeri netrecute în actul de vânzare. În acest sens, a se vedea Trib. Suprem,secţia civilă, decizia nr. 2459/1972, în Repertoriu II, p. 128.

2

Legea pentru aprobarea şi modificarea O.G. nr. 12/1998 privind taxele de timbru pentruactivitatea notarială (M. Of. nr. 226 din 19 iunie 1998), în prezent abrogată.

Secţiunea a 4-a

Varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare

71. Precizări preliminare. Regulile analizate anterior constituie dreptul comun înmaterie de vânzare-cumpărare. Legislaţia română (în primul rând, Codul civil, dar şialte acte normative) prevede însă şi tipuri speciale de vânzare, care prezintă anumitetrăsături specifice. Ne vom referi în cele ce urmează la câteva dintre acestea, cumenţiunea că tratarea nu este exhaustivă 1 .

72. Vânzarea după greutate, număr sau măsură. Obiectul acestui contract îl reprezintăbunuri de gen dintr-un lot determinat (dintr-un gen limitat), iar pentruindividualizarea cantităţii sau determinarea preţului este necesară operaţiunea decântărire, măsurare sau numărare 2 .

Contractul este valabil încheiat de la data acordului de voinţă asupra lucrului şiasupra preţului (de exemplu, se vând 100 kg de mere cu 5000 lei/kg).

Dar transferul dreptului de proprietate şi al riscurilor are loc la un moment ulterior,şi anume după individualizarea bunurilor prin cântărire, măsurare sau numărare (art.1300 C.civ.). Aceste operaţiuni vor fi făcute, în lipsa unei stipulaţii contrare, lalocul unde urmează a fi predate.

Până la individualizare, vânzătorul suportă riscul lucrului şi riscul contractului, încazul în care bunurile pier fortuit. El nu va putea însă fi ţinut să plătească şidaune-interese pentru o asemenea neexecutare fortuită.

Individualizarea bunurilor se va face potrivit convenţiei părţilor contractante, lalocul şi data convenite; dacă în contract nu există nici o menţiune în aceastăprivinţă, operaţiunile de individualizare (cântărirea, măsurarea sau numărarea) se vorface la data şi la locul predării.

Dacă cumpărătorul sau reprezentantul său nu a participat la operaţiunile deindividualizare, deşi avea cunoştinţă de data şi locul unde acestea erau programate, şia primit bunurile, se presupune că a renunţat la aceste operaţiuni 3 .

73. Vânzarea cu grămada. Această varietate de vânzare este reglementată în art. 1299C.civ.: „Dacă s-au vândut mărfuri cu grămada, vinderea este perfectă, deşi mărfurile n-

au fost încă cântărite, numărate sau măsurate”. Ea mai poartă numele de „vânzare înbloc”.

Obiectul contractului îl reprezintă o cantitate determinată de bunuri de gen,individualizată prin masa ei (de exemplu: se vinde tot fânul din podul vânzătorului),iar preţul se determină global, pentru întreaga cantitate.

Această vânzare este perfectă din momentul realizării acordului de voinţă şi – în lipsăde stipulaţie expresă contrară – tot atunci are loc şi transferul dreptului deproprietate şi al riscurilor asupra cumpărătorului, întrucât obiectul contractului esteindividualizat, fiind vorba de bunuri aparţinând unui gen limitat, pentru care nu maieste necesară o individualizare ulterioară.

74. Vânzarea pe gustate. Este reglementată în art. 1301 C.civ.: „În privinţa vinului, auleiului şi a altor asemenea lucruri care, după obicei, se gustă mai înainte de a secumpăra, vinderea nu există până ce cumpărătorul nu le-a gustat şi n-a declarat că-iconvin”.

Această varietate de vânzare este folosită, de regulă, pentru unele bunuri alimentarecare se desfac în pieţe. Contractul nu se consideră valabil încheiat decât după cecumpărătorul, gustând bunul, a declarat că îi place. Proprietatea se transmite dupăindividualizarea bunurilor, prin cântărire etc. (prin natura lor, cele care se gustăfiind bunuri de gen).

În cazul refuzului de cumpărare, după ce produsele s-au gustat, vânzătorul nu are ladispoziţie nici un mijloc juridic pentru a-l constrânge pe cumpărător la încheiereacontractului.

75. Vânzarea pe încercate. Spre deosebire de vânzarea pe gustate, vânzarea pe încercate(reglementată în art. 1302 C.civ.) este un act juridic afectat de condiţia suspensivă aîncercării bunului de către cumpărător. Astfel fiind, până în momentul realizăriicondiţiei, proprietatea şi riscurile nu se transmit. Pendente conditione, ele rămânasupra vânzătorului.

De precizat că modalitatea – condiţia încercării – nu este pur potestativă din parteacumpărătorului. El nu poate refuza bunul decât dacă în mod obiectiv estenecorespunzător. În cazul în care există divergenţă între părţi cu privire la stareacorespunzătoare a bunului, potrivit destinaţiei sale, se poate recurge la o expertiză.Dacă rezultatul este pozitiv, cumpărătorul nu poate refuza încheierea contractului 4 . Sepractică această varietate, de pildă, la vânzarea unor produse tehnice sau a unoranimale.

De regulă, părţile stabilesc prin convenţie care este termenul încercării.

Contractul se consideră valabil încheiat, retroactiv de la data acordului de voinţă, încazul în care rezultatul încercării este pozitiv. În privinţa riscurilor însă, acesteatrec asupra cumpărătorului numai după împlinirea condiţiei (acordul cumpărătorului sauconcluziile expertizei).

76. Vânzarea cu pact de răscumpărare 5 . A fost reglementată prin art. 1371-1387 C.civ.,texte abrogate însă prin Legea contra cametei din 2 aprilie 1931.

Prin vânzare cu pact de răscumpărare se înţelege acel contract prin care vânzătorul îşirezervă dreptul de a relua bunul vândut, restituind cumpărătorului preţul şicheltuielile vânzării (condiţie rezolutorie expresă) 6 .

Convenţia este lovită, potrivit legii, de nulitate absolută, raţiunea acesteiinterdicţii fiind aceea de a descuraja pe cei ce – acordând împrumuturi cu dobânzicămătăreşti – caută să dobândească, în caz de nerestituire a împrumutului, sub aparenţaunei vânzări, dreptul de proprietate asupra bunurilor lăsate garanţie, la un preţdisproporţionat de mic.

De precizat că nu orice vânzare afectată de o condiţie rezolutorie este nulă de drept,ci doar cele ce conţin clauza de răscumpărare. Apoi, se admite că este permisăîncheierea unui contract ulterior şi separat de cel iniţial, prin care fostulcumpărător revinde bunul aceleiaşi persoane de la care îl dobândeşte 7 .

77. Vânzarea unei moşteniri. Reglementare. Noţiune. Efecte. Reglementată de art. 1399-1401 C.civ. (în Capitolul „Despre strămutarea creanţelor şi a altor lucrurinecorporale”), vânzarea de drepturi succesorale reprezintă acel contract prin caretitularul unui drept succesoral îl înstrăinează cu titlu oneros, unui comoştenitor sauunui terţ.

Contractul nu se poate încheia valabil decât după deschiderea succesiunii [art. 702 şiart. 965 alin. (2) C.civ.].

Obiect al acestui contract poate fi: un patrimoniu (dobândit de vânzător ca moştenitorunic al defunctului) sau o fracţiune de patrimoniu (dacă vânzătorul este moştenitor cutitlu universal).

Dacă se înstrăinează un bun individual determinat din succesiune, vânzarea este unaobişnuită 8 .

Efecte. Prin acest contract, cumpărătorul dobândeşte atât activul, cât şi pasivulcorespunzător cotei cumpărate.

În lipsa unei convenţii contrare, vânzătorul este obligat să predea cumpărătorului totceea ce se găsea în masa succesorală la data deschiderii moştenirii, precum şi ceea cea dobândit succesiunea ulterior. În acest sens, art. 1400 C.civ. prevede că: „Dacă s-afolosit de fructele vreunui fond, sau a primit plata vreunei creanţe ereditare, sau avândut lucruri de ale succesiunii, [vânzătorul unei moşteniri, n.n. – C.T.] este datorsă întoarcă toate acestea cumpărătorului, dacă nu şi le-a rezervat anume la vindere”.

Dacă vânzătorul a avut datorii faţă de cel despre a cărui moştenire este vorba (datoriicare se stinseseră prin confuziune), acestea renasc în urma vânzării.

La rândul său, potrivit art. 1401 C.civ., cumpărătorul trebuie să restituie şi elvânzătorului sumele plătite de acesta cu titlu de sarcini şi datorii ale succesiunii;renasc şi creanţele pe care vânzătorul le-ar fi avut faţă de succesiune, stinse princonfuziune, ca efect al acceptării moştenirii.

Faţă de alţi creditori ai moştenirii, cumpărătorul nu poate fi ţinut direct răspunzătorpentru datorii, ci doar pe calea acţiunii oblice. Creditorii succesiunii se pot însăîndrepta împotriva moştenitorului-vânzător, care nu le poate opune contractul devânzare-cumpărare, întrucât cesiunea de datorie prin acte între vii nu este permisă îndreptul nostru.

Şi vânzarea de drepturi succesorale dă naştere unei obligaţii de garanţie avânzătorului. Dar legea prevede anumite particularităţi. Astfel, conform art. 1399C.civ., în lipsa unei clauze contractuale contrare, vânzătorul răspunde numai pentrucalitatea sa de moştenitor, nu şi de conţinutul universalităţii transmise 9 , potrivitregulilor generale ale evicţiunii. În acest sens, într-o speţă s-a reţinut că, dacăcumpărătorului de drepturi succesorale i s-a atribuit o suprafaţă de teren mai mică

decât aceea corespunzătoare drepturilor succesorale cumpărate şi în considerarea căreias-a stabilit preţul vânzării, el are numai o acţiune în evicţiune împotrivavânzătorului de drepturi succesorale, care este dator să sufere o scădere a preţuluiproporţional cu ceea ce nu va putea să vândă, întrucât, ca o consecinţă a efectuluideclarativ al partajului, el este considerat că nu a avut niciodată calitatea deproprietar al părţii neatribuite 10 .

Dacă printre bunurile cuprinse în cota de moştenire vândută se află şi dreptul deproprietate asupra unui teren, potrivit art. 2 alin. (1) din Titlul X al Legii nr.247/2005, contractul de vânzare a drepturilor succesorale trebuie încheiat în formăautentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.

Pentru opozabilitate faţă de terţi, contractul trebuie supus şi formalităţilor depublicitate, după caz imobiliară sau specifice cesiunii de creanţă.

78. Vânzarea de drepturi litigioase şi retractul litigios 11 . Este permisă, înprincipiu, cesiunea (vânzarea) unui drept ce face obiectul unei contestaţii în justiţie12 . Deoarece practic, în acest caz, contractul are caracter aleatoriu, preţul plătiteste mai mic decât valoarea reală. Cel care vinde garantează numai existenţaprocesului, iar nu şi a dreptului ce face obiectul acelui proces.

Pentru a descuraja tendinţa speculativă a încheierii unor asemenea contracte,legiuitorul a reglementat, în art. 1402-1404 C.civ., retractul litigios.

Retractul litigios este operaţiunea juridică prin care adversarul cedentului poate să-lînlăture din proces pe terţul dobânditor (cesionar), plătindu-i preţul cesiunii,dobânda şi cheltuielile contractului 13 .

Pentru exercitarea retractului litigios se cer întrunite următoarele condiţii:

a) dreptul cedat să fie litigios, adică să existe un proces început, dar neterminat,asupra fondului dreptului, atât în momentul vânzării, cât şi în cel al exercităriiretractului 14 ; după terminarea procesului, prin pronunţarea hotărârii judecătoreştirămase definitivă şi irevocabilă, care se bucură de autoritatea lucrului judecat,înstrăinarea dreptului de către partea câştigătoare ar trebui să nu mai aibă caracteraleatoriu şi să fie o vânzare obişnuită 15 ;

b) cesiunea să fie o vânzare, deci o cedare cu titlu oneros, în schimbul unui preţ;

c) să existe, pe lângă manifestarea voinţei de a exercita retractul, şi faptul materialal plăţii preţului cesiunii, cu dobânzile aferente, precum şi a cheltuielilor vânzării.În acest sens, art. 1402 C.civ. vorbeşte de „numărarea preţului real al cesiunii,spezele contractului şi dobânda din ziua când cesionarul a plătit preţul cesiunii”.

d) notificarea intenţiei de exercitare a retractului litigios, pe cale extrajudiciarăsau direct în faţa instanţei care soluţionează litigiul (în fond, apel sau recurs).

În privinţa persoanei care poate exercita retractul, aceasta poate fi: doar pârâtul,dacă dreptul cedat a fost un drept de creanţă, respectiv fie pârâtul, fie reclamantuldin procesul în curs, dacă dreptul litigios vândut a fost un drept real 16 .

Nu se poate exercita retractul litigios, potrivit art. 1404 C.civ., în următoarelesituaţii:

1. când cesiunea s-a făcut unui comoştenitor sau coproprietar al dreptului cedat. Într-un asemenea caz, cesiunea nu are caracter speculativ, ci urmăreşte încetareaindiviziunii (sau a proprietăţii comune);

2. când cesiunea s-a făcut unui creditor pentru plata creanţei sale (dare în plată);

3. când cesiunea s-a făcut către posesorul fondului asupra căruia există dreptullitigios. Se are în vedere aici ipoteza în care pentru garantarea unei creanţe (acum,litigioase) părţile conveniseră grevarea imobilului (fondului) unui terţ. Dacă pentru aevita urmărirea bunului său, ipotecat, terţul garant cumpără creanţa litigioasă de lacreditor, acestuia nu i se poate opune retractul litigios.

La cele trei cazuri prevăzute în Codul civil, se poate adăuga unul, dedus dindispoziţiile art. 5 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor.Acest text consacra, aşa cum am arătam, existenţa unui drept de preempţiune alcoproprietarilor, vecinilor sau arendaşilor unui teren agricol situat în extravilan.Dacă unul dintre beneficiarii acestui drept era cel care cumpără dreptul litigios, luinu i se putea opune retractul litigios de către adversarul cedentului.

De asemenea, menţionăm că, potrivit art. 45 C.com., retractul litigios nu poate fiexercitat nici în materie comercială.

Efectele exercitării retractului litigios. Dacă sunt întrunite condiţiile enunţate şiretractantul a exercitat dreptul conferit de lege, se produc mai multe efecte.

În primul rând, se va stinge procesul început, întrucât dobândind dreptul litigiosînstrăinat de adversarul din proces, retractantul ajunge să cumuleze atât calitatea dereclamant, cât şi pe cea de pârât, ceea ce constituie o cauză de încetare a procesului.

În al doilea rând, are loc desfiinţarea retroactivă a vânzării dreptului litigios, cuconsecinţa rezoluţiunii şi a drepturilor subsecvente consimţite de cumpărător înfavoarea altor persoane.

În schimb, nu se afectează cu nimic raportul obligaţional dintre cedent şi cesionar(vânzător, respectiv cumpărător de drepturi litigioase), acest contract urmând a-şiproduce efectele, prin executarea obligaţiilor specifice. De pildă, cumpărătorultrebuie să plătească preţul. Faţă de vânzător, el este ţinut în continuare la platapreţului, chiar dacă nu beneficiază de garanţie pentru evicţiunea pe care a suferit-o(datorită caracterului aleatoriu al contractului).

79. Vânzarea către chiriaşi a locuinţelor construite din fondurile statului şi dinfondurile unităţilor economice sau bugetare de stat. Această problemă a format obiectal mai multor reglementări din perioada post-revoluţionară şi datorită frecvenţeilitigiilor din practică, ne-am oprit asupra analizei principalelor dispoziţii 17 .

Decretul-lege nr. 61/1990 a reglementat vânzarea locuinţelor construite din fondurilestatului către populaţie. Legea nr. 85/1992 a completat Decretul-lege nr. 61/1990, dincare a abrogat art. 4 (ce interzicea revânzarea locuinţelor cumpărate în condiţiiledeosebit de avantajoase ale acelui act normativ) şi a extins reglementarea vânzării şila spaţii cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, construite din fondurile statuluişi din fondurile unităţilor economice sau instituţiilor bugetare de stat. Prin Legeanr. 76/1994, sfera de aplicare a vânzărilor a fost extinsă la locuinţele care auaparţinut înainte de anul 1945 unor instituţii sau societăţi cu capital de stat.

Preţul pentru care se vând apartamentele este stabilit prin lege (anexele 1 şi 2 dinDecretul-lege nr. 61/1990), în funcţie de opţiunea legiuitorului de a acorda protecţieunei anumite categorii şi se subînţelege că părţile nu pot stipula un alt preţ 18 .

Potrivit legii, prefecturile au avut competenţa ca, printr-un act administrativ, săîntocmească şi să afişeze lista locuinţelor destinate vânzării. După cum s-a hotărât înpractica judiciară şi în literatura juridică, afişarea acestor liste echivalează cu o

ofertă de vânzare. Acceptarea nu duce automat la considerarea contractului ca încheiat– datorită cerinţelor suplimentare impuse de lege – dar constituie totuşi unantecontract de vânzare-cumpărare 19 .

Cu privire la persoanele ce pot deveni cumpărători în temeiul acestor legi, ele sunt,în principiu, cele care le ocupau în calitate de chiriaşi 20 .

Pentru spaţiile care nu sunt ocupate de chiriaşi, vânzarea se face numai prin licitaţiepublică organizată de consiliile locale sau de agenţii economici ce le deţin.

Legea prevede şi posibilitatea achitării în rate a preţului, iar împrumutul de la Casade Economii şi Consemnaţiuni ce poate fi acordat trebuie garantat cu o ipotecă asupralocuinţei; până la achitarea integrală a creditului, locuinţa este lovită deindisponibilitate, sub rezerva acordului vânzătorului la înstrăinare.

Pentru că Legea nr. 85/1992, modificată prin Legea nr. 76/1994, a exceptat de lavânzare o serie de locuinţe [art. 1 alin. (2) şi (3), art. 2 alin. (2) şi art. 7 alin.(1) şi (6)], în practica judiciară s-au adus numeroase precizări de natură a determinaobiectul unui asemenea contract de vânzare-cumpărare 21 .

Dacă celelalte condiţii sunt îndeplinite, dreptul de proprietate se transmite asupracumpărătorului doar după încheierea contractului-tip de vânzare-cumpărare şi semnareaprocesului-verbal de predare-primire.

În condiţiile art. 36 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar,republicată, cumpărătorul poate obţine şi titlu de proprietate asupra terenului aferentapartamentului vândut 22 .

79 bis. Vânzarea altor locuinţe. O altă varietate de contract de vânzare-cumpărare,întâlnită în practică şi reglementată prin art. 9 din Legea nr. 112/1995 pentrureglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute înproprietatea statului, este aceea care are ca obiect locuinţele ocupate de chiriaşi aistatului, intrate în proprietatea statului cu titlu, prin naţionalizare sau altemijloace specifice epocii, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi care nu serestituie în natură foştilor proprietari, în lipsa îndeplinirii condiţiilor legii.

Textul menţionat prevede că, după expirarea termenului de 6 luni de la intrarea învigoare a legii, chiriaşii îşi pot exercita dreptul de a cumpăra apartamentele pe carele ocupă. Încheierea contractului are loc după exprimarea acestei opţiuni, printr-ocerere-tip adresată unităţii specializate de administrare a locuinţelor (care aremandat, potrivit legii, din partea unităţii administrativ-teritoriale, titularadreptului de proprietate privată asupra bunurilor din patrimoniul său, inclusiv asupraacestor locuinţe). Se vor ataşa înscrisurile relevante pentru dovedirea calităţii dechiriaş, precum şi declaraţia notarială pe proprie răspundere, prevăzută de lege, dincare să rezulte că persoanele care doresc să cumpere nu deţin (nici ele, nici membriifamiliei, majori sau minori) o altă locuinţă în proprietate în aceeaşi localitate 23 .

Potrivit art. 10 din lege, sunt exceptate de la vânzare apartamentele care, la dataintrării în vigoare a legii, beneficiază de dotări speciale, cum sunt: piscină, saună,seră, cramă, bar, vinotecă sau cameră frigorifică. Sunt, de asemenea, exceptate de lavânzare locuinţele care au avut destinaţia de case de oaspeţi, de protocol, celedeclarate monumente istorice şi din patrimoniul naţional, precum şi cele folosite careşedinţe de foştii şi actualii demnitari.

Contractele încheiate cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (6) şi art. 10 suntlovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 112/1995.

Menţionăm că, potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 40/1999, astfel cum a fost aprobată şimodificată prin Legea nr. 241/2001, în cazul contractelor de vânzare-cumpărareîncheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţate prin hotărârejudecătorească, proprietarul recunoscut în justiţie va încheia cu persoanele care aucumpărat locuinţa în baza Legii nr. 112/1995 şi care o ocupă efectiv, la cerereaacestora, un contract de închiriere pentru o perioadă de 5 ani.

Şi în cazul acestor vânzări s-a respectat principiul prevăzut de Decretul-lege nr.61/1990 şi de Legea nr. 85/1992, în sensul că preţul este fixat de lege în raport cuanumite criterii (zona, vechimea imobilului etc.); preţul poate fi achitat deodată sauîn rate, în acest ultim caz datorându-se, potrivit legii, şi dobânzi.

Pentru a se asigura raţiunea socială a punerii în vânzare a locuinţelor ce erau ocupatede chiriaşi în condiţiile Legii nr. 112/1995, legiuitorul a instituit, în cazul lor, oindisponibilizare temporară, prin interzicerea înstrăinării timp de 10 ani de la datadobândirii 24 .

80. Vânzarea bunurilor imobile în care se desfăşoară activităţi de asistenţă sanitar-veterinară. Această vânzare este reglementată de O.U.G. nr. 89/2004 25 . Prin „clădiri”se înţeleg sediile de circumscripţii sanitar-veterinare, locuinţe de serviciu şianexele inseparabile.

81. Drept comparat privind vânzarea de către stat a locuinţelor. În Germania, prinLegea privind vânzarea clădirilor aflate în proprietatea statului din 7 martie 1990 26 ,s-a permis vânzarea construcţiilor cu destinaţie comercială, a caselor familiale şi acelor de vacanţă către cei ce le foloseau, la preţuri reglementate prin lege. Şi înprivinţa lor s-a stabilit o indisponibilizare temporară, de 3 ani de la data cumpărăriide către chiriaş [art. 6 alin. (1)]. Ulterior, Legea privind reglementarea drepturilorpatrimoniale (Vermögensgesetz – VermG), care are ca obiect dreptul de restituire cuprivire la valorile patrimoniale naţionalizate sau confiscate, după ce în art. 3stabileşte principiul restituirii, reglementează şi excepţiile de la restituirea înnatură a bunurilor (art. 4, art. 5).

În Croaţia, Legea privind vânzarea locuinţelor 27 a permis, de asemenea, vânzarea cătrechiriaşi a locuinţelor pe care le ocupau, preţurile modice fiind stabilite prin lege.Şi după apariţia Legii despăgubirilor pentru bunurile naţionalizate sau confiscate întimpul ocupaţiei comuniste iugoslave din 11 octombrie 1996 28 , s-a permis chiriaşilordin casele naţionalizate (care, în principiu, nu se restituie în natură) să cumpereacele imobile, în aceleaşi condiţii ca cele reglementate prin legea din 1992 menţionatăanterior (art. 24).

1

Pentru alte prezentări, a se vedea: E. Safta–Romano, op. cit., p. 59–66; D. Chirică, p.102–114; C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 579–583; Fr.Deak, op. cit., p. 101 şi urm.

2

Pentru o analiză detaliată şi nuanţată, a se vedea O. Podaru, Regimul juridic alvânzării bunurilor de gen limitate. Comparaţie cu regimul juridic al altor specii devânzare, Dreptul nr. 1/2000, p. 55–62.

3

E. Safta–Romano, op. cit., p. 60.

4

În mod asemănător se pune problema şi în dreptul german, unde se face distincţie întrePrüfungskauf (Erprobungskauf), ce corespunde vânzării pe încercate descrise mai sus, şiKauf auf Probe (reglementată în §454–455), când cumpărătorul poate declara că bunul nu–i convine, fără arătarea motivelor. Transmiterea riscurilor are loc numai dupăaprobarea de către cumpărător, iar dacă contractul s–a încheiat şi ulterior se puneproblema răspunderii pentru viciile bunului, momentul în funcţie de care se determinăcunoaşterea sau nu de către cumpărător se raportează nu doar la data încheieriicontractului, ci şi la data aprobării. În acest sens, a se vedea HK–BGB/Saenger, supracit., p. 569.

5

A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 571; I.Popa, Contractul de vânzare–cumpărare, Ed. Universul Juridic, 2006, p. 368 şi urm.

6

Pentru delimitări de instituţii juridice apropiate, ca promisiunea unilaterală, pactulde preferinţă, lease–back, buy–back, a se vedea I.R. Munteanu, Vânzarea cu pact derăscumpărare, în P.R. nr. 1/2004, p. 242 şi urm. A se vedea şi R. Rîşnoveanu, Condiţiepotestativă/Drept potestativ – Aspecte din materia vânzării cu pact de răscumpărare, înP.R. nr. 3/2004, p. 221 şi urm.

7

Fr. Deak, op. cit., p. 104. A se vedea şi M. Niculescu, Consideraţii asupramodalităţilor de garantare imobiliară a împrumuturilor cămătăreşti, în S.U.B.B., seriaJurisprudentia, nr. 1/2000, p. 84–96. Precizăm că în dreptul german este permis pactulde răscumpărare (§456 BGB), considerându–se că din punct de vedere economic poate aveao funcţie asemănătoare gajului sau rezervei dreptului de proprietate. Acest pact, carepoate fi inserat în contractul iniţial sau ulterior, trebuie deosebit de „dreptul derevânzare” pe care uneori cumpărătorul şi–l rezervă, corelativ obligaţiei vânzătoruluide a cumpăra înapoi bunul (operaţiune practicată mai ales de comercianţi în raporturilecu furnizorii). În acest sens, a se vedea HK–BGB/Saenger, supra citat, p. 571.

8

Pentru amănunte, a se vedea I. Popa, Vânzarea unei moşteniri, Dreptul nr. 3/2005, p.136.

9

În acelaşi sens, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit.,p. 576. Pentru un punct de vedere contrar, a se vedea: E. Safta–Romano, op. cit., p.63; D. Chirică, op. cit., p. 106. A se vedea şi C. Toader, op. cit., p. 135.

10

Trib. jud. Constanţa, decizia nr. 455/1973, în R.R.D. nr. 12/1973, p. 155.

11

Pentru o tratare monografică, a se vedea G.A. Basarabeanu, Vânzarea de drepturilitigioase şi retractul litigios, Ed. Profit şi Pierdere, Bucureşti, 1938.

12

Acest principiu rezultă şi din modul de formulare a interdicţiei de cesiune a anumitordrepturi litigioase. Astfel, conform art. 4 din Titlul X al Legii nr. 247/2005,existenţa unui litigiu privitor la un teren cu sau fără construcţii nu împiedicăînstrăinarea acestuia şi nici constituirea altor drepturi, reale sau de creanţă, cuexcepţia litigiilor declanşate conform legilor fondului funciar, dacă ele poartă asuprareconstituirii dreptului de proprietate privată şi/sau asupra legalităţii titlurilor deproprietate emise în temeiul legilor funciare. De asemenea, art. 44 din O.U.G. nr.40/1999 interzice, sub aceeaşi sancţiune, înstrăinarea (inclusiv ipotecarea)terenurilor şi a construcţiilor cu destinaţia de locuinţă cu privire la care s–aintentat o acţiune în constatarea sau realizarea dreptului de proprietate. Pentru ocritică a acestei restrângeri a libertăţii contractuale, a se vedea Fr. Deak, op. cit.,p. 108.

13

S–a susţinut, de către o parte litigantă, că prin aceste dispoziţii se produce practico expropriere în interes privat, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor constituţionale.Prin Decizia nr. 6 din 16 ianuarie 2001 (M. Of. nr. 154 din 29 martie 2001), CurteaConstituţională a respins excepţia ridicată, cu motivarea, printre altele, că retractullitigios a fost instituit pentru a preveni specularea drepturilor litigioase.

14

Pentru o pertinentă analiză, a se vedea C.A. Braşov, secţia civilă, decizia nr.1383/2001, cu notă de T.C. Briciu, M. Nicolae, în P.R. nr. 5/2002, p. 116.

15

A se vedea şi Tr. Alexandresco, Nota la decizia nr. 1205 din 13 mai 1925 a Curţii deCasaţie, în P.R. nr. 6/2002, p. 179 şi urm.

16

În acelaşi sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 108, 109. Potrivit altor autori şiunei jurisprudenţe dominante, numai pârâtul este în măsură să propună retractul. Înacest sens, a se vedea, de pildă: G.A. Basarabeanu, op. cit., p. 9; hotărârilejudecătoreşti citate sub art. 1402 la nr. 22, 23, 31, 42, 52, în C. Hamangiu, N.Georgean, vol. III, p. 519.

17

Pentru o analiză detaliată, a se vedea M.L. Belu–Magdo, Vânzarea locuinţelor construitedin fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, înDreptul nr. 4/1995, p. 11–18. A se vedea şi C.L. Popescu, Neconstituţionalitateaobligaţiei de vânzare a locuinţelor construite din fondurile unităţilor economice saubugetare de stat, instituită de Legea nr. 85/1992, R.R.D.P. nr. 4/2007. Pentruaplicarea particulară într–un anumit sector, a se vedea Legea nr. 189/2005 pentruaprobarea O.U.G. nr. 30/2004 privind unele măsuri pentru vânzarea de către societăţilecomerciale, companiile şi societăţile naţionale din sectorul energiei, petrolului,gazelor naturale, resurselor minerale şi al industriei de apărare, precum şi de cătrealţi agenţi economici din subordinea Ministerului Economiei şi Comerţului a locuinţelorpe care aceştia le au în patrimoniu personalului propriu, titularilor contractelor deînchiriere sau pensionarilor cu ultimul loc de muncă la aceşti agenţi economici (M. Of.nr. 545 din 26 iunie 2005).

18

Articolul 7 din Legea nr. 85/1992 a fost declarat constituţional de către CurteaConstituţională, reţinându–se că, deşi constituie o limitare a dreptului deproprietate, stabilirea prin lege a preţului reflectă o măsură de îndeplinire aobligaţiei statului de a crea condiţii necesare pentru creşterea calităţii vieţii şi dea lua măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigurecetăţenilor un nivel de trai decent. A se vedea, de pildă, C.C., Decizia nr. 54/2002(M. Of. nr. 225 din 3 aprilie 2002).

19

D. Chirică, op. cit., p. 111, 112.

20

În condiţiile Decretului–lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite dinfondurile statului către populaţie, locuinţele ocupate de chiriaşi se pot vinde numaiacestora. Dacă contractul de vânzare–cumpărare s–a încheiat cu o persoană care nu maiavea această calitate, actul este lovit de nulitate, întrucât au fost încălcatedispoziţiile imperative ale legii (Trib. Bucureşti, decizia civilă nr. 1105/1993, înCulegere de decizii pe anii 1993–1997, p. 48).

21

A se vedea, de pildă: C.S.J., decizia civilă nr. 687/1993, în Culegere de decizii peanul 1993, p. 57; C.S.J., S.U., decizia nr. II/1997, în B.J. 1997, p. 58–61. PrinDecizia nr. 5/2008, pronunţată într–un recurs în interesul legii, Secţiile Unite aleÎnaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au stabilit că dispoziţiile Legii nr. 85/1992 seaplică şi în cazul contractelor de închiriere încheiate după intrarea în vigoare aacestei legi (M. Of. nr. 673 din 30 septembrie 2008).

22

Potrivit art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, terenurile proprietate de stat,situate în intravilanul localităţilor şi atribuite, potrivit legii, în folosinţăveşnică sau în folosinţă pe durata existenţei construcţiei, în vederea construirii delocuinţe proprietate personală sau cu ocazia cumpărării de la stat a unor asemenealocuinţe, trec, la cererea actualilor proprietari, în proprietatea acestora, integralsau, după caz, proporţional cu partea deţinută din construcţie. Iar conform art. 36alin. (6), atestarea acestei transmisiuni se face prin ordin al prefectului. A se vedeaşi A. Trăilescu, Situaţia juridică a terenurilor aferente locuinţelor înstrăinate destat în temeiul Legii nr. 112/1995, Dreptul nr. 3/2005, p. 106.

23

A se vedea şi D. Macovei, I.E. Cadariu, Drept civil. Contracte, Editura Junimea, Iaşi,p. 79.

24

A se vedea supra, nr. 18.1.

25

M. Of. nr. 1053 din 12 noiembrie 2004. Aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 111/2005(M. Of. nr. 390 din 9 mai 2005).

26

Publicată în G. Bl. I, nr. 18 din 19 martie 1990.

27

Publicată în Narodne novine nr. 43/1992, modificată.

28

Publicată în Narodne novine nr. 92/1996, modificată de multe ori, ultima dată în nr.80/2002 [Wirtschaftsrecht der osteuropaischen Staaten, WOS, Nomos Band III 4 Kroatien(1), p. 11].

Titlul II

Contractul de schimb

Secţiunea 1 - Noţiune şi caractere juridice

Secţiunea a 2-a - Aplicarea regulilor vânzării

Secţiunea a 3-a - Reguli speciale aplicabile contractului de schimb

Secţiunea a 4-a - Schimbul de imobile

Secţiunea 1

Noţiune şi caractere juridice

82. Noţiune. Considerat în mod curent ca cel mai vechi contract din lume, schimbul nufigura, în mod surprinzător, printre contractele numite în dreptul roman 1 . În practicăînsă, chiar şi după apariţia monedei, a fost folosit într-o importantă măsură, motivpentru care a şi primit, în Codul civil francez de la 1804, o reglementare proprie. Înzilele noastre, schimbul cunoaşte o anumită renaştere, mai ales la scarăinternaţională, prin aşa-numitele operaţiuni de compensare sau barter. În dreptulintern, în statele cu economie dezvoltată, schimbul este destul de rar folosit, deşicunoaşte aplicaţii zilnice (cum ar fi schimbul bancnotelor sau monedelor în mărunţiş).

În Codul civil român sunt consacrate acestui contract puţine articole (art. 1405-1409).Pornind de la noţiunea legală, definim schimbul ca fiind acel contract prin carepărţile, numite copermutanţi, îşi transferă reciproc proprietatea unor bunuri ale lor.

83. Caractere juridice. Ca şi vânzarea, schimbul este un contract sinalagmatic (dănaştere la drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi), cu titlu oneros, comutativ,consensual (art. 1406 C.civ.), translativ de proprietate.

Dacă valoarea lucrurilor schimbate nu este egală, se va plăti diferenţa, într-o sumă debani, numită sultă (de la cuvântul latin solvere, solutum – plată). În literaturajuridică s-a subliniat, în legătură cu calificarea unui contract în care părţileprevăzuseră plata unei sulte, că „dacă sulta ar fi atât de disproporţionată faţă devaloarea lucrului, încât ar putea fi considerată ca obiectul principal al obligaţieiuneia dintre părţi”, contractul va fi de vânzare, chiar dacă părţile, în mod eronat, l-au intitulat schimb 2 .

Drept obiect al contractului de schimb pot fi atât drepturi reale, cât şi drepturi decreanţă (de pildă, se pot schimba drepturi de folosinţă asupra anumitor bunuri),

corporale sau incorporale, inclusiv din domeniul dreptului de autor (ca cesiuneadrepturilor de difuzare a unei opere între canale de televiziune).

De reţinut că, dacă în schimbul transferului proprietăţii unui bun, se prestează unserviciu ori se asumă o obligaţie de a face sau a nu face, contractul nu este schimb,ci un contract nenumit 3 .

1

P.–F. Girard, Manuel élémentaire de droit roman, ed. a 6–a, Paris, 1918, p. 515.Izvoarele scrise îi atestă însă, neîndoielnic, existenţa în Antichitate: „(...) Aheiivin de băut negutau ducându–se pe la corăbii, unii pe fier sclipitor, iar alţii înschimb cu aramă, alţii cu piei şi cu vite şi oameni căzuţi în robie (...)” (Homer,Iliada, trad. G. Murnu, Ed. Univers, Bucureşti, 1985).

2

D. Alexandresco, op. cit., tom IX, p. 8.

3

În acelaşi sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 112.

Secţiunea a 2-a

Aplicarea regulilor vânzării

84. Principiul. Întrucât schimbul a stat la originea vânzării, nu este surprinzător căaceste două contracte urmează în cea mai mare parte aceleaşi reguli 1 . Cum s-a arătatanterior, cele două contracte sunt asemănătoare în privinţa caracterelor juridice,ambele fiind, în principiu, consensuale, cu titlu oneros, comutative, translative deproprietate. Această asimilare este menţionată chiar în art. 1409 C.civ.: „Toatecelelalte reguli prescrise pentru vânzare se aplică şi la contractul de schimb”.

Sunt aplicabile, astfel, regulile privind condiţiile de validitate 2 , lucrul, obligaţiade garanţie împotriva evicţiunii şi împotriva viciilor 3 .

85. Excepţii. Desigur, vor primi aplicare doar acele reguli ce sunt compatibile cunatura acestui contract. De pildă, evident că nu se vor aplica regulile din materiavânzării ce privesc preţul, cu excepţia cazului când se plăteşte şi sultă.

Întrucât, din cauza specificului vânzării, unele dispoziţii sunt de strictăinterpretare, ele nu se vor aplica, prin analogie, şi schimbului. Astfel, în privinţainterpretării contractului, considerăm că se aplică regula generală in dubio pro reo,prevăzută la teoria generală a obligaţiilor (art. 983 C.civ.), iar nu regula de lavânzare-cumpărare, care îl protejează, sub acest aspect, pe cumpărător.

De asemenea, în privinţa suportării cheltuielilor contractului, constatăm că dispoziţiaprivind suportarea acestora de către cumpărător nu poate fi aplicată, astfel încât laschimb, cheltuielile contractului vor fi suportate, în lipsă de stipulaţie contrară, înegală măsură, de către coschimbaşi.

1

A se vedea şi M. Planiol, G. Ripert, Traité élémentaire de droit civil, ed. a X–a, vol.II, Paris, L.G.D.J., 1926, p. 575.

2

Astfel, într–o speţă, s–a dispus anularea unui contract de schimb pentru lipsadiscernământului unuia dintre copermutanţi. În acest sens, a se vedea C.A. Bucureşti,secţia a III–a civilă, decizia nr. 3247/1999, în Culegere de practică judiciară înmaterie civilă 1999, Ed. Rosetti, 2001, p. 64, 65.

3

Astfel, într–o speţă, în schimbul unui autoturism şi a unei garsoniere, reclamantul aprimit proprietatea asupra unui apartament cu patru camere, ce era însă afectat devicii ascunse. Acţiunea sa în răspundere pentru vicii a fost admisă, regulile aplicatede instanţă fiind cele de la contractul de vânzare–cumpărare. A se vedea Trib. Suprem,secţia civilă, decizia nr. 885/1984, în Culegere de decizii pe anul 1984, p. 77–79.

Secţiunea a 3-a

Reguli speciale aplicabile contractului de schimb

86. În afara acestor reguli, care se aplică pe cale de interpretare logică, existăcâteva reguli speciale aplicabile contractului de schimb, prevăzute chiar în Codulcivil.

Potrivit art. 1407 C.civ., dacă unul din copermutanţi a dat în schimb celuilalt unlucru ce nu-i aparţinea, acesta din urmă nu poate fi obligat să predea lucrul pe carela rândul său l-a promis, ci poate doar să întoarcă lucrul primit de el. Rezultă decică, în materie de schimb, copermutantul ameninţat cu pericolul unei evicţiuni poateopune excepţia de neexecutare a contractului 1 . Observăm că legea are aici în vedere nuo evicţiune consumată, ci doar pericolul uneia, permiţând copermutantului ameninţat sărefuze executarea contractului de îndată ce dovedeşte că bunul primit de el nu aparţineînstrăinătorului 2 .

87. Dacă evicţiunea deja s-a produs, art. 1408 C.civ. prevede că cel evins are alegereaîntre acţiunea în garanţie pentru evicţiune, care presupune menţinerea contractului(„poate cere daune-interese”) şi acţiunea în rezoluţiune („sau întoarcerea lucruluisău”). Considerăm că formularea textului este deficitară, fiind ilogic să se acordecopermutantului evins sau daune-interese, sau restituirea prestaţiei sale, în timp cecumpărătorul evins le poate obţine cumulativ. Se impune de aceea interpretarea carestituirea lucrului să fie însoţită, după caz, şi de daune-interese 3 .

1

În cazul în care se dovedeşte că, în cadrul unei operaţiuni de schimb, unul dintrecontractanţi nu este proprietar al lucrului pe care l–a predat, copermutantul primitoreste îndreptăţit să refuze predarea lucrului ce s–a oferit a da în schimb, putând ficonstrâns să întoarcă numai ceea ce a primit. Un atare contract neputând fi opusadevăratului proprietar al lucrului, în situaţia în care acesta ar revendica lucrulsău, copermutantul chiar de bună–credinţă, va fi obligat să restituie lucrul primit, cutoate că el însuşi ar fi predat lucrul său copermutantului neproprietar, iar acesta dinurmă nu i l–a restituit (Trib. jud. Timiş, decizia nr. 1098/1971, în R.R.D. nr.10/1972, p. 174.

2

Pentru detalii, inclusiv de drept comparat, a se vedea C. Toader, op. cit., p. 147–155.

3

În acelaşi sens, a se vedea M. Ricca–Barberis, La garanzia per evizione nella permuta,Torino, 1939, p. 11.

Secţiunea a 4-a

Schimbul de imobile

88. Imobilele care pot forma obiect al contractului de vânzare-cumpărare pot fi şiobiect al contractului de schimb. Per a contrario, interdicţiile din materia vânzăriice privesc anumite imobile sunt aplicabile şi contractului de schimb: ubi eadem estratio, eadem ius esse debet. Este vorba, în principal, de interzicerea dobândirii deterenuri în proprietate de către străini şi apatrizi 1 , de bunurile aparţinândproprietăţii publice etc.

89. Schimbul de terenuri era reglementat, în mod special, de art. 12 şi art. 13 dinLegea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor 2 . Potrivit art. 12 dinlege, schimbul de terenuri între persoanele fizice sau persoanele juridice private, oriîntre persoane fizice şi persoane juridice se face cu acordul părţilor, cu respectarealimitei de 200 ha teren agricol în echivalent arabil de familie.

Contractul de schimb de terenuri, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie încheiatîn formă autentică. O convenţie cu acelaşi conţinut, dar care nu îndeplineşte condiţiaformei autentice, poate valora, prin conversiune 3 , antecontract de schimb, susceptibilde executare silită atipică, în condiţiile art. 1073 şi art. 1077 C.civ., art. 5 alin.(2) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, respectiv ale art. 17 alin. (4), art. 22 şiart. 24 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Legea prevedea, de asemenea, în mod expres că nu pot face obiect al contractului deschimb terenurile proprietate publică.

În sfârşit, potrivit art. 12 alin. (4) din Legea nr. 54/1998, prin schimburileefectuate, fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului înlocuit, curespectarea drepturilor şi a sarcinilor anterior şi legal constituite 4 . În legătură cuacest text, în literatura juridică s-a iscat o controversă vizând răspunsul laîntrebarea dacă el instituie sau nu o subrogaţie reală cu titlu particular. Astfel, întimp ce în lucrarea sa, profesorul Deak nu pune la îndoială caracterul real aldrepturilor şi sarcinilor de care vorbeşte partea finală a textului, menţionând însă cădreptul de servitute sau de superficie nu poate, evident, forma obiect al subrogaţieireale cu titlu particular 5 , alţi autori, pornind de la formularea nediferenţiată alegiuitorului, consideră, printr-o interpretare mai nuanţată, că textul nu instituie uncaz de subrogaţie reală cu titlu particular, care nu s-ar putea admite decât de legeferenda şi pentru cazuri de excepţie, justificate de un interes general, al comasăriiterenurilor agricole, fiind inadmisibilă, altfel, lipsirea creditorilor de dreptul deurmărire conferit de garanţiile reale imobiliare 6 . Fără a intra în amănunte, care excedscopului prezentei lucrări, considerăm că formularea neinspirată a textului nu poatetotuşi infirma ideea dorită de legiuitor, aceea de a consacra un caz de subrogaţiereală cu titlu particular 7 .

Regulile care guvernează contractul de schimb sunt aplicabile şi în cazul în care, îninteres public, statul urmează a face schimburi de terenuri cu proprietarii dinperimetrul de interes 8 . În cazul în care proprietarii refuză încheierea unui contractde schimb, ei nu pot fi obligaţi (astfel cum se prevedea în legislaţia dinaintea anului1989), ci, dacă terenul este necesar statului, se poate recurge la declanşarea

procedurii exproprierii pentru cauză de utilitate publică, cu o dreaptă şi prealabilădespăgubire.

Dacă terenul aparţine unei unităţi administrativ-teritoriale, dar face parte dindomeniul privat, potrivit art. 123 alin. (2) din Legea administraţiei publice localenr. 215/2001 9 , contractul de schimb se poate încheia valabil în formă autentică, înurma hotărârii consiliului local sau judeţean, după caz.

90. Menţionăm că nici pe calea contractului de schimb nu se poate înstrăina, timp de 10ani de la dobândire, locuinţa cumpărată de la stat de foştii chiriaşi în condiţiileLegii nr. 112/1995. Ca excepţie, art. 43 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată,permite „înstrăinarea sub orice formă” a apartamentelor, înainte de împlinireatermenului de 10 ani de la data cumpărării, numai persoanei îndreptăţite, fostproprietar al acelei locuinţe.

Deşi alineatele (3)-(5) ale art. 43 (care se referă la preţul vânzării) ar părea cărestrâng sfera actelor de înstrăinare la contractul de vânzare-cumpărare, considerăm căintenţia legiuitorului, exprimată de altfel expres în alin. (1), prin formularea„înstrăinarea sub orice formă”, a fost de a permite şi încheierea unui contract deschimb prin care persoana îndreptăţită (fostul proprietar) să primească de la chiriaşuldevenit cumpărător, cu respectarea condiţiilor Legii nr. 112/1995, imobilul, înschimbul unui alt bun.

1

Reamintim că prin Decizia nr. 408 din 7 octombrie 2004 (M. Of. nr. 1054 din 15noiembrie 2004), Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 3 alin. (1)din Legea nr. 54/1998 nu mai sunt în vigoare, în măsura în care contravin art. 44 alin.(2) teza a II–a din Constituţie. Ca atare, ridicarea interdicţiei de dobândire prinacte juridice inter vivos a dreptului de proprietate asupra terenurilor de cătrestrăini şi apatrizi este condiţionată de aderarea României la Uniunea Europeană sau deîncheierea unui tratat internaţional, pe bază de reciprocitate.

2

Deşi Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor a fost abrogată expresprin art. 8 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 (ca şi O.U.G. nr. 226/2000 privindcirculaţia juridică a terenurilor cu destinaţie forestieră, aprobată, cu modificări şicompletări, prin Legea nr. 66/2002), referirile la dispoziţiile acesteia sunt utile încontinuare, având în vedere principiul neretroactivităţii legii şi tempus regit actum.

3

Pentru principiul conversiunii, a se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducereîn dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a VIII–a, Ed. Universul Juridic,2003, p. 230; G. Boroi, op. cit., p. 251.

4

Şi în privinţa terenurilor cu destinaţie forestieră, O.U.G. nr. 226/2000 (abrogată prinLegea nr. 247/2005) se referea la contractul de schimb şi prevedea că prin schimburileefectuate, fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului pe care îlînlocuieşte. A se vedea şi H.G. nr. 796/2002 privind aprobarea Metodologiei deachiziţionare, prin cumpărare, schimb sau donaţie, de către autoritatea publicăcentrală care răspunde de silvicultură, prin Regia Naţională a Pădurilor, a terenurilor

ce vor fi incluse în fondul forestier proprietate publică a statului (M. Of. nr. 603din 15 august 2002).

5

Fr. Deak, op. cit., p. 116. În acelaşi sens, a se vedea: L. Stănciulescu, Drept civil.Partea specială, Ed. All Beck, 2004, p. 62; I. Lulă, Observaţii asupra subrogaţieireale cu titlu particular, Dreptul nr. 10/2004, p. 129.

6

În acest sens, a se vedea V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, vol. I,Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 88, 89.

7

În acest sens, a se vedea şi C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed.All Beck, Bucureşti, 2001, p. 16.

8

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 116. Potrivit anexei la O.G. nr. 12/1998 privindtaxele de timbru pentru activitatea notarială (în prezent abrogată), contractul deschimb încheiat între stat şi particulari este scutit de taxa de timbru.

9

„Bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de drept comun,dacă prin lege nu se prevede altfel”.

Titlul III

Contractul de donaţie

Capitolul I - Noţiunea, caracterele juridice, interpretarea şi delimitarea contractului

Capitolul II - Condiţiile de validitate a contractului de donaţie

Capitolul III - Principiul irevocabilităţii donaţiilor

Capitolul IV - Darurile manuale, donaţiile simulate şi indirecte

Capitolul V - Efectele contractului de donaţie

Capitolul VI - Cauzele legale de revocare a donaţiilor

Capitolul I

Noţiunea, caracterele juridice, interpretarea şi delimitarea contractului

91. Noţiune. Prin donaţie se înţelege acel contract prin care una dintre părţi, numitădonator, cu intenţie liberală îşi micşorează patrimoniul cu un drept în favoareaceleilalte părţi, numite donatar, fără a urmări obţinerea unei contraprestaţii.

Codul civil, în art. 801, defineşte donaţia ca fiind „un act de liberalitate prin caredonatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l primeşte”. După cum se observă,definiţia legală este inexactă şi incompletă.

Este de reţinut mai întâi că donaţia nu este doar un „act”, ci un contract, ceea cepresupune existenţa unui acord de voinţe. Apoi, din definiţia legală nu rezultă cuclaritate caracterele juridice ale acestui contract special.

Remarcăm, totodată, că în Codul civil român, după modelul său francez 1 , donaţia estereglementată alături de testamente (art. 813-855), iar nu lângă celelalte contractespeciale. Există, neîndoielnic, numeroase argumente pentru această opţiune alegiuitorului, de multe ori cu ocazia dezbaterii succesiunilor punându-se în discuţiechestiuni legate de validitatea contractelor de donaţie sau de întinderea şi efecteleacestora. Nu mai puţin, există deosebiri esenţiale între donaţie (act juridicbilateral, contract) şi actul unilateral care este testamentul. Pe de altă parte,donaţia este un act juridic inter vivos, îşi produce efectele din timpul vieţiidispunătorului, pe când testamentul, deşi întocmit în timpul vieţii, îşi produceefectele după moartea dispunătorului, încadrându-se astfel în categoria actelorjuridice mortis causa.

92. Caracterele juridice. Chiar din definiţia contractului se desprind caracteristiciledonaţiei: solemnitatea; caracterul gratuit; caracterul de contract unilateral;caracterul translativ de proprietate.

a) Donaţia este un contract solemn: pentru încheierea sa valabilă, art. 813 C.civ.prevede, sub sancţiunea nulităţii absolute, forma autentică. Raţiunea acestei opţiuni alegiuitorului rezidă în preocuparea de protejare a voinţei donatorului împotrivaoricăror vicii de consimţământ, dar mai ales împotriva captaţiei şi a sugestiei,frecvente în materia liberalităţilor 2 .

b) Donaţia este un contract cu titlu gratuit: în schimbul micşorării patrimoniului săucu un drept real sau de creanţă, donatorul nu urmăreşte nimic în schimb. Se spune că lacontractul de donaţie, cauza obligaţiei donatorului o reprezintă gratificareadonatarului; transmiterea proprietăţii se face animus donandi, cu intenţia de a măripatrimoniul celeilalte părţi, fără contraprestaţie 3 .

c) Donaţia este un contract unilateral, care, în principiu, dă naştere la obligaţiidoar în sarcina uneia dintre părţi, şi anume a donatorului.

d) Donaţia este un contract translativ de proprietate, efect care se produce de laexprimarea consimţământului în forma prevăzută de lege. Într-adevăr, ca şi celelaltecontracte studiate până în prezent – vânzarea-cumpărarea şi schimbul – donaţia opereazătransmiterea dreptului de proprietate (sau a altui drept, real sau de creanţă) înpatrimoniul donatarului.

Precizăm că aceste caracteristici se aplică contractului de donaţie ca principiu, darele sunt susceptibile de derogări, cum ar fi cele privind darul manual, donaţia cusarcină etc. Vom reveni cu detalii în cele ce urmează.

93. Interpretarea şi delimitarea contractului. Întrucât Codul civil nu prevede regulispeciale privind interpretarea contractului de donaţie, se vor aplica regulile generalede interpretare a contractelor (art. 977-985 C.civ.). În privinţa calificării unuicontract în caz de îndoială, se admite că acesta trebuie considerat un contract cutitlu oneros, dacă nu rezultă cu certitudine intenţia liberală care l-a determinat peînstrăinător să se oblige 4 .

Pentru delimitarea corectă se impune apelarea la criteriul cauzei: la contractul dedonaţie cauza este animus donandi. În acest sens, în practica judiciară s-a reţinut căspre deosebire de contractele sinalagmatice, unde cauza fiecăreia dintre obligaţiilepărţilor o constituie executarea prestaţiei promise de către cealaltă parte, în

contractele cu titlu gratuit cauza obligaţiei celui care dispune constă în intenţia dea mări patrimoniul celui gratificat, fără a primi în schimb o contraprestaţie 5 .

În acest context, trebuie evitată confuzia dintre donaţie (contract ce are ca efectmicşorarea unui patrimoniu, încheiat cu intenţia de a gratifica şi, în principiu, fărăa urmări nimic în schimb) şi alte operaţiuni. Astfel, donaţia nu se confundă cuexecutarea unei obligaţii naturale 6 sau civile imperfecte (cum ar fi acea obligaţieexecutată de debitor după ce termenul de prescripţie a dreptului la acţiune alcreditorului se împlinise). De asemenea, donaţia se deosebeşte de actele dezinteresate(subdiviziune a actelor cu titlu gratuit, prin care se prestează cu titlu gratuit unserviciu, dar care nu implică o micşorare a patrimoniului prestatorului), deraporturile de curtoazie.

Prin aplicarea aceluiaşi criteriu, al intenţiei de a face o liberalitate, sedelimitează donaţia şi de promisiunea publică de recompensă, făcută adeseori în scopuripublicitare 7 .

1

În Franţa, donaţia se studiază separat de contracte, la materia succesiunilor. A sevedea, de pildă: M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, tomeV, Donations et testaments, par A. Trasbot et Y. Loussouarn, L.G.D.J., Paris, 1957; Ph.Malaurie, L. Aynes, Droit civil. Les successions. Les libéralités, Ed. Cujas, 1989, H.,L. et J. Mazeaud, F. Chabas, Leçons de droit civil, Tome IV, Successions – Libéralités,V–eme ed., par L. Leveneur, S. Leveneur, Montchrestien, 1999.

2

Cu privire la istoricul formei solemne, la critica concepţiilor tradiţionale şi pentruinteresante propuneri de lege ferenda, a se vedea J. Goicovici, Discuţii în legătură cusolemnitatea contractului de donaţie, Dreptul nr. 7/2005, p. 39–54.

3

Pentru un studiu monografic, a se vedea O. Căpăţînă, Titlul gratuit în actele juridice,Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003.

4

În literatura juridică s–a subliniat, pe bună dreptate, că în aprecierea caracteruluide gratuitate al unui act de dispoziţie trebuie ţinut seama, pe lângă factorul obiectiv(al unui sacrificiu patrimonial din partea dispunătorului) şi de criteriul factoruluipsihic, intenţional, al intenţiei de a face o liberalitate. În acest sens, a se vedeaO. Căpăţînă, Nota III la decizia din 30 noiembrie 1945 a C.A. Braşov, în P.R. nr.1/2002 p. 198–203.

5

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1231/1971, în Culegere de decizii pe anul1971, p. 124.

6

Din dreptul comparat, menţionăm că art. 239 Codul elveţian al obligaţiilor, caredefineşte donaţia, prevede în mod expres că nu constituie donaţie faptul renunţării înavans la un drept sau al repudierii unei moşteniri [alin. (2)] şi nici executarea unei

obligaţii morale [alin. (3)]. Pentru o discuţie despre legătura între donaţie şiobligaţiile naturale, a se vedea şi J. Goicovici, Donaţiile remuneratorii caobiectivare a unor obligaţii naturale, C.J. nr. 12/2007.

7

Prin adoptarea Legii sponsorizării nr. 32/1994, cu modificările ulterioare, au fostintroduse în legislaţia românească două contracte numite noi, şi anume contractul desponsorizare şi contractul de mecenat. Sponsorizarea este acel contract prin care douăpersoane convin cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra unor bunurimateriale sau mijloace financiare, pentru susţinerea unor activităţi fără scoplucrativ, desfăşurate de una dintre părţi, denumită beneficiarul sponsorizării.Mecenatul este definit în art. 1 alin. (3) ca fiind acel act de liberalitate prin careo persoană fizică sau juridică, numită mecena, transferă, fără obligaţie decontrapartidă directă sau indirectă, dreptul său de proprietate asupra unor bunurimateriale sau mijloace financiare către o persoană fizică, ca activitate filantropicăcu caracter umanitar, pentru desfăşurarea unor activităţi în domeniile: cultural,artistic, medico–sanitar sau ştiinţific. În literatura juridică, contractul desponsorizare este considerat de unii autori, în primul rând, cu titlu gratuit (Gh.Beleiu, Contractul de sponsorizare, în A.U.B., seria Drept, 1994, p. 19), iar de alţiica fiind cel mai adesea cu titlu oneros, comutativ sau aleatoriu (F. Ţuca, Donaţie,sponsorizare, mecenat, în R.D.C. nr. 9/1998, p. 100, 111). Ţinând seama de termeniifolosiţi în legislaţia specială în materie [a se vedea, de pildă, şi Normeleobligatorii pentru publicitate, teleshopping si sponsorizare din domeniulaudiovizualului emis de CNA prin Decizia nr. 65/2000 (M. Of. nr. 352 din 27 iulie2000), unde sponsorizarea este definită ca acea contribuţie directă sau indirectă aunei persoane juridice (...) făcută în scopul de a–şi promova numele, marca sauobiectul activităţii], de faptul că cel mai adesea sponsorii sunt comercianţi, iarpentru aceştia interesul încheierii acestor contracte nu este exclusiv ideal, ajungemla concluzia că afirmarea caracterului gratuit al contractului trebuie să suporteanumite nuanţări. Dacă în concret un interes de natură patrimonială nu a fostidentificat, contractul de sponsorizare şi cel de mecenat pot fi analizate ca donaţii,prin aplicarea regulii de interpretare a analogiei şi a principiului ubi eadem estratio, idem ius esse debet. A se vedea F. Ţuca, op. cit., în R.D.C. nr. 9/1998, p. 100,111. În literatura juridică franceză, contractul de sponsorizare, fiind nenumit, esteconsiderat un amestec de antrepriză, de împrumut de consumaţie şi de donaţie cusarcini. În acest sens, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès, P.–Y. Gautier, Contratsspeciaux, 14eme ed., Ed. Cujas, 2001, nr. 715.

Capitolul II

Condiţiile de validitate a contractului de donaţie

94. Întrucât donaţia este un contract, trebuie verificată îndeplinirea condiţiilor devaliditate generale, prevăzute de art. 948 C.civ. pentru validitatea oricăreiconvenţii: consimţământul, capacitatea, obiectul, cauza 1 şi forma. Vom analiza doaracele elemente specifice care privesc consimţământul şi capacitatea de a contracta,precum şi câteva condiţii specifice ad validitatem pentru contractul de donaţie, pentruaspectele comune fiind aplicabile regulile studiate la Teoria generală a obligaţiilor.

1

Proba cauzei ilicite, nemenţionate în contractul de donaţie, trebuie făcută de cel careo afirmă (C.S.J., decizia civilă nr. 30/1994, în B.J. 1994, p. 45).

Secţiunea 1 - Consimţământul şi forma în contractul de donaţie

Secţiunea a 2-a - Capacitatea părţilor. Incapacităţi speciale

Secţiunea a 3-a - Obiectul contractului de donaţie

Secţiunea a 4-a - Cauza contractului de donaţie

Secţiunea 1

Consimţământul şi forma în contractul de donaţie

95. În privinţa consimţământului, este de menţionat că încheierea valabilă acontractului de donaţie presupune acordul de voinţă al celor două părţi: voinţa animusdonandi a donatorului, precum şi dorinţa de a accepta a donatarului 1 .

În principiu, potrivit dreptului comun, consimţământul părţilor trebuie să fie liberexprimat, să nu fie viciat prin dol (sub forma captaţiei sau sugestiei), smuls prinviolenţă 2 sau dat din eroare. Sancţiunea existenţei viciilor de consimţământ estenulitatea relativă a contractului.

În această materie, eroarea asupra persoanei donatarului prezintă o semnificaţiedeosebită, nu doar în privinţa identităţii acestuia, ci şi a calităţilor persoanei, datfiind caracterul gratuit al contractului.

Şi eroarea asupra substanţei obiectului contractului poate atrage aceeaşi sancţiune(nulitatea relativă), când, de pildă, s-a donat originalul unui tablou, deşi înintenţia donatorului ar fi fost numai donarea unei copii.

În practica judiciară apar uneori probleme delicate, în care se pune în discuţie decătre persoanele interesate existenţa discernământului dispunătorului cu titlu gratuitla data încheierii contractului. Instanţele sunt chemate astfel ca printr-un materialprobatoriu amplu, în care expertiza medico-legală ocupă un rol esenţial, să stabileascăretroactiv discernământul în momentul exprimării voinţei. Acţiunea ce tinde la anulareaunui contract pentru lipsa discernământului trebuie introdusă în termen de 3 ani de ladata încheierii contractului.

96. Forma autentică. Consimţământul părţilor în sensul încheierii unui contract dedonaţie trebuie să fie exprimat în formă autentică, potrivit art. 813 C.civ.Validitatea contractului sub aspectul exprimării consimţământului în formă autenticătrebuie analizată avându-se în vedere distincţia între încheierea contractului întrepersoane prezente, respectiv între absenţi.

97. Acordul simultan de voinţe se realizează prin prezentarea ambelor părţi, donatorulşi donatarul, în faţa notarului public, unde îşi dau consimţământul şi semneazăînscrisul autentic 3 . Părţile pot fi reprezentate prin mandatari, dacă aceştia auprocură autentică şi specială.

Sub sancţiunea nulităţii absolute, consimţământul ambelor părţi trebuie să fie exprimatîn formă autentică. Aceasta are drept consecinţă faptul că, până la autentificareaînscrisului (operaţiune ce presupune, în prealabil, plata taxelor de timbru şi aonorariului notarului public), simplul consimţământ nu valorează donaţie valabilă 4 .Raţiunea instituirii acestei cerinţe ad validitatem este gravitatea acestui actjuridic, consecinţele asupra patrimoniului donatorului. Cum s-a spus, s-a impus pentruraţiuni de prudenţă faţă de gesturile de largheţe precipitată a donatorilor 5 .

În acest sens, doctrina şi practica au precizat că nu este admisibilă proba cu martoripentru dovedirea unei donaţii, nulitatea rezultată din lipsa formei autentice putând fiinvocată oricând, de orice persoană interesată, inclusiv de instanţă din oficiu. Ea nu

poate fi confirmată de donator 6 şi nici acoperită ulterior prin acte oficiale 7 . Înacest context este de menţionat că cerinţa formei autentice este aplicabilă, subaceeaşi sancţiune, şi donaţiilor făcute statului 8 sau instituţiilor publice 9 .

Nici înzestrarea unui copil în vederea căsătoriei nu este scutită, pentru validitateacontractului, de forma autentică 10 (cu excepţia darului manual), astfel încât, dacă nu afost confirmată după moartea donatorului [art. 1167 alin. (3) C.civ.], se poate cereoricând constatarea nulităţii absolute a donaţiei. Potrivit art. 1167 alin. (3) C.civ.,confirmarea sau ratificarea, sau executarea voluntară a unei donaţii, făcută de cătreerezi sau cei care reprezintă drepturile donatorului, după moartea sa, ţine loc derenunţare, atât în privinţa viciilor de formă, cât şi în privinţa oricărei alteexcepţii 11 .

98. Forma solemnă trebuie respectată şi în cazul încheierii contractului între absenţi,când oferta şi acceptarea sunt exprimate separat.

Oferta de donaţie trebuie să fie făcută în formă autentică, dar ea nu produce efectelecontractului decât din ziua când a fost acceptată, tot în aceeaşi formă, de cătredonatar (art. 814 C.civ.). Legea prevede în mod expres cerinţa ca acceptarea săintervină în timpul vieţii donatorului, în caz contrar oferta fiind caducă. Dacăacceptarea se face prin mandatar, acesta trebuie să prezinte o procură autentică 12 .

Întrucât acceptarea unei oferte de donaţie implică aprecieri de ordin moral, nu esteadmisibilă acceptarea pe calea acţiunii oblice de către creditorii destinataruluiofertei şi nici de către moştenitorii acestuia. La acelaşi efect (neîncheierea contrac-tului) conduce punerea sub interdicţie a donatorului înaintea acceptării ofertei decătre donatar.

Dacă oferta nu este caducă şi a fost acceptată de către donatar, pentru a se naşte înmod valabil contractul, legea mai prevede o cerinţă, şi anume notificarea acceptăriicătre donator, în timpul vieţii lui şi înainte de a deveni incapabil [art. 814 alin.(2) teza a II-a C.civ.]. Spre deosebire de acceptare însăşi, care nu poate fi făcutădecât personal de către destinatarul ofertei de donaţie, notificarea acceptării sepoate face şi de către alte persoane (succesorii donatarului sau creditorii lui).

Mecanismul încheierii contractului între absenţi, astfel cum este reglementat de lege,conduce la consecinţa că, până la primirea notificării privind acceptarea ofertei dedonaţie, ofertantul o poate revoca, expres sau chiar tacit (conform teoriei recepţiei) 13

.

99. Cu privire la cerinţele de formă specifice donaţiei, mai precizăm că potrivitCodului civil, se cere întocmirea unui stat estimativ, dacă este vorba de bunurimobile, constând într-un înscris semnat de donator şi donatar, care să cuprindă odescriere şi evaluare (estimare) a bunurilor dăruite (art. 827) 14 . Interpretând corelatart. 827 C.civ. cu art. 772 C.civ., s-a apreciat 15 că lipsa statului estimativ nu atragenulitatea donaţiei, această cerinţă fiind impusă doar ad probationem. Considerămîndreptăţit acest punct de vedere, deşi citit singur, art. 827 C.civ. ar conduce la oaltă soluţie.

În cazul donaţiei de imobile, cerinţa formei autentice trebuie respectată în toatecazurile, aşadar şi în situaţia înstrăinării construcţiilor (spre deosebire decelelalte contracte translative de proprietate, în care, potrivit art. 2 din Titlul Xal Legii nr. 247/2005, doar înstrăinarea terenurilor este supusă, pentru validitate,formei autentice).

1

Pentru o analiză a darului văzut ca realitate distinctă, iar nu ca tip de contract, ase vedea C.M. Mazzoni, eseul Le don, c’est la drame, în R.T.D. civ. nr. 4/2004, p. 701.

2

Acest viciu de consimţământ a fost invocat în numeroase cazuri de către donatorii unorbunuri în regimul trecut către stat , primării sau alte persoane juridice,constrângerea constând în ameninţarea cu un rău de natură a insufla o temeredeterminantă pentru dispunători. Într–o speţă, reclamanta a solicitat prin acţiuneanularea unui act prin care donase statului un apartament, deoarece a fost făcut înurma presiunilor exercitate asupra ei. Prima instanţă a respins acţiunea, reţinând dinprobele administrate că donaţia a fost făcută de reclamantă pentru a nu suportacheltuielile mari cu reparaţiile aduse imobilului şi cărora nu le putea face faţă, iarnu pentru că s–ar fi exercitat asupra ei presiuni fizice sau morale. Recursul declaratde reclamantă a fost respins ca nefondat, cu motivarea că, în situaţia dată,reclamanta, neavând posibilitatea de a plăti suma datorată cu titlu de reparaţii, aconsiderat că singura soluţie acceptabilă pentru ea era donarea apartamentului, ceea cea şi făcut, fără a se fi exercitat asupra ei nici un fel de constrângere. (T.M.B.,decizia nr. 1212/1991, în Culegere de decizii pe anul 1991, p. 80). Pe de altă parte,întrucât sancţiunea este nulitatea relativă, s–a pus problema începutului curgeriitermenului de prescripţie de 3 ani a acţiunii în anulabilitate. Instanţele au admisideea că acest moment este 22 decembrie 1989. În acest sens, a se vedea Jud. Sectorului1, sentinţa civilă nr. 3228/1993 (nepublicată).

3

Potrivit art. 60 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţiinotariale, pentru motive temeinice, notarul public poate lua separat, dar în aceeaşizi, consimţământul părţilor care figurează în act. Conform anexei la O.G. nr. 12/1998privind taxele de timbru pentru activitatea notarială (în prezent abrogată), erauscutite de plata taxelor de timbru contractele de donaţie a unor bunuri mobile sauimobile către stat sau instituţii publice.

4

Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 2237/1956, în Culegere de decizii pe anul 1956, p.147.

5

P.C. Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1994,p. 53.

6

Articolul 1168 C.civ. prevede că donatorul nu poate repara, prin nici un actconfirmativ, viciile unei donaţii; nulă în privinţa formei, ea trebuie refăcută cutoate formele.

7

Dacă donaţia nu este făcută prin act autentic, nulitatea ei nu poate fi acoperită prinprocesul–verbal încheiat cu prilejul transcrierii imobilului (Trib. Suprem, col. civ.,decizia nr. 747/1955, în Culegere de decizii pe anul 1955, p. 74).

8

În Decretul nr. 478/1954 sunt menţionate organele abilitate să accepte donaţiile făcutecătre stat. Aceste prevederi precizează numai organele îndreptăţite să acceptedonaţiile făcute statului; pentru încheierea valabilă a contractului de donaţie,acceptarea trebuie făcută în formă autentică, conform art. 813 C.civ. (T.M.B., decizianr. 1820/1997, în Culegere de decizii pe anii 1993–1997, p. 25.

9

Pentru constatarea nulităţii unei donaţii efectuate în favoarea MinisteruluiSilviculturii prin procesul–verbal încheiat în anul 1949, având ca obiect opăstrăvărie, a se vedea C.A. Tg. Mureş, decizia civilă nr. 20 din 28 martie 2002, înCulegere de practică judiciară pe anii 1999–2002, publicată sub egida MinisteruluiJustiţiei, Rom System, Bucureşti, 2002, p. 65.

10

În acelaşi sens, a se vedea C. Turianu, Contractul de donaţie reflectat în literaturajuridică şi practica judiciară (II), Dreptul nr. 2/2001, p. 189.

11

Examinând un litigiu având ca obiect partajul succesoral şi raportul donaţiilor, untribunal a respins capătul de cerere privind raportarea donaţiilor unor terenuriagricole, cu motivarea că nu respectau forma autentică, fiind astfel nule şineraportabile. Modificând această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că, solicitândraportarea donaţiilor cu care fraţii lor au fost înzestraţi de părinţi, reclamanţii aurenunţat implicit la dreptul de a invoca nulitatea acestor donaţii pentru viciul deformă. Pe de altă parte, a motivat instanţa de recurs, prin răspunsurile lainterogatoriu, pârâţii au recunoscut că au primit cu titlul de zestre terenurile înlitigiu. A se vedea C.A. Bucureşti, secţia a IV–a civilă, decizia nr. 235 din 29ianuarie 2001, în P.R. nr. 3/2003, p. 112.

12

A se vedea, de pildă, deciziile citate în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. II, nr. 5 şi 6sub art. 814 C.civ.

13

A se vedea şi C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, p.497, 498. În practica judiciară s–a recunoscut însă libertatea părţilor de a renunţa lacerinţa comunicării acceptării donaţiei. A se vedea: C.A. Galaţi, decizia civilă nr.2918/1995, în Sinteza de practică judiciară a Curţii de Apel Galaţi, 1996, p. 79. Cuprivire la modalitatea de transmitere a notificării, unele instanţe au admis că aceastase poate face şi printr–o simplă adresă recomandată (C.A. Bucureşti, secţia a II–a,decizia nr. 138/1924), în timp ce altele au interpretat că notificarea se poate facenumai prin intermediul portăreilor (C. Cas. I, decizia din 3 noiembrie 1924), ambeledecizii în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. II, nr. 11 şi 12 sub art. 814 C.civ.

14

În materia contractului de sponsorizare şi de mecenat, legea specială prevede expresnecesitatea evaluării bunurilor materiale care constituie obiectul derivat al celordouă contracte, la valoarea reală din momentul predării [art. 1 alin. (5) din Legea nr.32/1994, cu modificările ulterioare]. Întrucât obiectul celor două contracte îl potconstitui atât bunuri mobile, cât şi bunuri imobile, în lipsa vreunei distincţii, seimpune concluzia că evaluarea se cere a fi făcută în toate situaţiile. În privinţa

formei, aceeaşi lege prevede că ad probationem sponsorizarea trebuie încheiată în formăscrisă, iar mecenatul, în formă autentică.

15

În acest sens, a se vedea: M. Cantacuzino, op. cit., p. 398; Fr. Deak, op. cit., p.125. Într–o altă opinie, sancţiunea nerespectării formalităţii statului estimativ estenulitatea absolută, dar ea urmează a se aplica cu toată rigoarea doar dacă obiectuldonaţiei îl reprezintă bunuri mobile incorporale. În acest sens, a se vedea D. Chirică,op. cit., p. 158.

Secţiunea a 2-a

Capacitatea părţilor. Incapacităţi speciale

100. Regula. Şi în materia contractului de donaţie funcţionează regula capacităţii de aîncheia acte juridice 1 , incapacitatea fiind excepţia. Legea prevede expres anumiteincapacităţi la încheierea contractului de donaţie, ce pot fi grupate în: incapacităţide a dispune şi incapacităţi de a primi prin intermediul acestui contract. Acesteîngrădiri au caracter de protecţie.

101. Incapacităţi de a dispune prin donaţie

101.1. Minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească 2 nu pot, potrivit art.806 C.civ., modificat prin dispoziţiile din Codul familiei [art. 133 alin. (3), art.129 alin. (1)-(3), art. 105 alin. (3) şi art. 147], dona nici personal, nici prinreprezentantul legal, chiar dacă ar exista avizul autorităţii tutelare. Aceastăincapacitate se justifică prin protecţia acordată acestei categorii de persoane înprivinţa încheierii unui act de dispoziţie asupra patrimoniului, atât de importantprecum donaţia 3 . Se admite o nuanţare în privinţa darurilor mărunte, obişnuite pentrudiferite ocazii.

Dacă minora se căsătoreşte (vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei de către femeiefiind 16 ani, iar în anumite cazuri, 15 ani) dobândeşte prin aceasta capacitate deplinăde exerciţiu 4 , putând, deci, din acel moment încheia şi contracte de donaţie încalitate de donator.

Această incapacitate este una de folosinţă, absolută, în sensul că împiedică încheiereaunui contract de donaţie de către asemenea persoane cu orice donatari 5 . De aceea,încălcarea ei atrage sancţiunea nulităţii absolute a donaţiei.

101.2. Mai mult chiar, în favoarea tutorelui, minorul nu poate dona nici un bun nicidupă împlinirea vârstei majoratului, atât timp cât autoritatea tutelară nu a datdescărcare de gestiune tutorelui, cu excepţia cazului când tutore este un ascendent alminorului (art. 809 C.civ. şi art. 141 C.fam.).

101.3. Falitul. Legea insolvenţei nr. 85/2006 (care a abrogat Legea nr. 64/1995 privindprocedura reorganizării judiciare şi a falimentului), prevede că sunt anulabile, lacererea administratorului sau a lichidatorului, actele de transfer cu titlu gratuit,efectuate de debitor în timp de 3 ani anterior deschiderii procedurii falimentului, cuexcepţia sponsorizărilor în scop umanitar.

101.4. De precizat că existenţa capacităţii de a dona se apreciază în raport cu dataîncheierii valabile a contractului, care am văzut că diferă după cum este vorba de uncontract încheiat între persoane prezente sau între absenţi. Pentru ultima ipoteză,donatorul trebuie să fie capabil atât la data emiterii ofertei, cât şi la dataacceptării acesteia, precum şi la data primirii notificării acceptării 6 .

102. Incapacităţi de a primi donaţii. Vom analiza şapte categorii de incapabili.Astfel:

102.1. Persoanele fizice neconcepute nu pot primi donaţii în mod direct [interpretareper a contrario a art. 808 alin. (1) C.civ.]. Copilul neconceput poate fi însăgratificat indirect, prin mecanismul donaţiei cu sarcină: donaţia se face în favoareaunei persoane existente, capabile, în sarcina căreia se stabileşte de către donatorobligaţia de a transmite un bun sau drept către copilul ce se va naşte în viitor.

102.2. Organizaţiile care nu au dobândit personalitate juridică sunt incapabile de aprimi donaţii. Fac excepţie acele donaţii încheiate anterior dobândirii personalităţiijuridice, dar după data actului de constituire, al căror obiect este strict necesarconstituirii patrimoniului, condiţie a acordării personalităţii juridice înseşi [art.33 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954]; în orice caz, dobândirea prin donaţie trebuiesă respecte principiul specialităţii capacităţii de folosinţă (art. 34 din Decretul nr.31/1954), potrivit căruia persoanele juridice pot primi donaţii dacă dreptul ceformează obiectul donaţiei corespunde scopului stabilit prin lege, actul de înfiinţaresau statut. Menţionăm că potrivit art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000 cu privire laasociaţii şi fundaţii 7 , dacă fundaţia dobândeşte personalitate juridică după decesulfondatorului, efectele liberalităţilor făcute în favoarea fundaţiei anteriorconstituirii ei se vor produce de la data actului constitutiv pentru fundaţiileînfiinţate prin acte între vii, iar pentru fundaţiile înfiinţate prin testament de ladata morţii testatorului.

102.3. Străinii şi apatrizii nu pot primi donaţii ce au ca obiect dreptul deproprietate asupra unui teren, potrivit art. 44 alin. (2) din Constituţie 8 .

Încălcarea acestor incapacităţi se sancţionează cu nulitatea absolută a contractului.

102.4. Medicii şi farmaciştii nu pot primi donaţii de la persoanele tratate de ei înultima boală din care acestea au murit (art. 810 C.civ.) 9 . Incapacitatea se întemeiazăpe o prezumţie absolută de captaţie şi sugestie, motiv pentru care nu se admiteadministrarea unei probe contrare, care ar tinde să demonstreze caracterul neviciat alconsimţământului donatorului 10 . Sunt valabile însă, în baza art. 810 alin. (2) C.civ.,donaţiile remuneratorii (practic, plata serviciilor medicale prestate, dacă cuantumulnu este disproporţionat în raport cu starea materială a donatorului şi cu serviciileprestate), ca şi donaţiile făcute unor rude până la gradul IV, dacă donatorul nu areerezi în linie dreaptă şi dacă donatarul nu este chiar el un asemenea erede. Menţionămcă art. 34 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, după ce în alin. (1)prevede interdicţia pentru personalul medical sau nemedical din unităţile sanitare de asupune pacientul la presiuni pentru a-l determina să îl recompenseze altfel decâtprevăd reglementările de plată legale din unitatea respectivă, permite în alin. (2)oferirea de către pacient angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit, plăţisuplimentare sau donaţii, cu respectarea legii. Se poate considera că acestea, pentru afi valabile, trebuie să se circumscrie criteriilor fixate de art. 810 alin. (2) C.civ.11

Legea – art. 810 alin. (3) C.civ. – asimilează, în privinţa incapacităţii de a primidonaţii, pe preoţii care au asistat pe donator din punct de vedere religios în cursulultimei boli 12 .

Sancţiunea aplicabilă în cazul încălcării acestei incapacităţi considerăm că estenulitatea absolută 13 , întrucât se pune în discuţie un interes general, acela alprestigiului profesiei de medic, farmacist, preot, iar pe de altă parte, este vorbadespre o incapacitate de folosinţă.

Aceeaşi sancţiune se aplică şi dacă, pentru a ocoli interdicţia, s-a recurs lasimulaţie. În acest sens, este de menţionat dispoziţia art. 812 C.civ., care prevedesancţiunea nulităţii, indiferent că donaţia s-a încheiat prin deghizare, sub forma unuicontract cu titlu oneros, ori prin interpunere de persoane. Chiar mai mult, legeainstituie o prezumţie absolută de persoane interpuse: tatăl, mama, copiii, alţidescendenţi, soţul persoanei incapabile. În plus, s-a decis că se poate deducecaracterul gratuit al unui act care, aparent, îmbracă o formă oneroasă, dindisproporţia existentă între preţul stipulat şi valoarea reală a bunurilor la datacontractării 14 .

102.5. Minorii şi persoanele puse sub interdicţie judecătorească, deşi au capacitateade folosinţă de a primi donaţii, nu au exerciţiul acestui drept; aceste persoane potaccepta donaţii numai prin reprezentantul legal sau cu încuviinţarea prealabilă aacestuia, după cum nu au capacitate de exerciţiu sau au capacitate de exerciţiurestrânsă. Întrucât se tinde la protejarea intereselor acestor persoane, legea prevedecă acceptarea donaţiei poate fi făcută de orice ascendent, dacă reprezentantul legal arrefuza acest lucru (art. 815 C.civ.). În ipoteza în care donaţia conţine şi un elementoneros (donaţie cu sarcini), se impune ca anterior acceptării să se obţină şi acordulautorităţii tutelare 15 . Sancţiunea încălcării regulilor prescrise pentru acceptare, înacest caz, este nulitatea relativă, care poate fi invocată numai de către cel ocrotit 16

.

102.6. Articolul 816 C.civ. prevede că surdo-mutul care nu ştie să scrie nu poateaccepta singur o donaţie, având nevoie de asistarea unui curator special. În practicajudiciară s-a dat o interpretare restrictivă acest text, precizându-se că nu priveşteşi încheierea altor acte juridice de către surdo-muţi 17 . Mai recent, Legea nr. 36/1995a notarilor publici şi activităţii notariale prevede că declaraţia de voinţă a surdo-mutului care din orice motive nu poate scrie se va lua prin interpret [art. 61 alin.(2)]. De aceea, în literatura juridică se consideră că acel curator de care vorbeşteart. 816 C.civ. are de fapt doar rolul de interpret 18 , iar nu acela de persoană ceexercită un drept de care surdo-mutul ar fi lipsit.

102.7. Articolul 817 C.civ. prevede că persoanele juridice (persoanele morale) nu potaccepta donaţiile făcute lor decât prin ordonanţă domnească, dată în urma avizuluiConsiliului de Stat. Iar art. 811 C.civ. instituie aceeaşi cerinţă a autorizăriişefului statului, la propunerea executivului, pentru donaţiile făcute ospiciilor,săracilor dintr-o comună sau stabilimentelor de utilitate publică 19 .

O serie de noi acte normative, fără a abroga dispoziţiile din Codul civil, le-aumodificat. Este vorba, în principal, de Legea asupra persoanelor juridice din 1924,Decretul nr. 31/1954, Decretul nr. 478/1954 privitor la donaţiile făcute statului,Legea nr. 61/1991 a administraţiei publice locale (înlocuită cu Legea nr. 215/2001).

Astfel, Legea asupra persoanelor juridice din 1924 20 prevedea că asociaţiile şifundaţiile nu pot primi liberalităţi decât cu condiţia de a fi autorizate prin decretregal, pe baza unui jurnal al Consiliului de miniştri (cu excepţia donaţiilor iniţiale,a cotizaţiilor periodice şi a subvenţiilor din partea statului, primăriilor,persoanelor juridice de drept public). Prin O.G. nr. 26/2000, legea a fost abrogată,iar art. 46 lit. e) din ordonanţă, care include donaţiile printre veniturileasociaţiilor şi fundaţiilor, nu mai prevede avizul guvernului pentru acceptareadonaţiilor. De aceea, potrivit dreptului comun, acceptarea donaţiilor se face prinorganele persoanei juridice – consiliul director, respectiv adunarea generală, după cumdonaţia este pură şi simplă sau cu sarcini.

Decretul nr. 478/1954 privitor la donaţiile făcute statului prevede organele abilitatesă accepte donaţiile în numele acestuia (miniştri, conducătorii organelor sauinstituţiilor centrale de stat sau consiliile locale). Pentru bunurile afectate de

sarcini, inclusiv impozite sau taxe restante, se cere şi avizul Ministerului FinanţelorPublice 21 .

Acceptarea liberalităţii (donaţie sau legat) ce are ca obiect un bun ce urmează a intraîn domeniul public se va face, potrivit art. 7 din Legea nr. 213/1998 privindproprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, prin hotărâre emisă de Guvern, deconsiliul judeţean sau local, după caz.

În prezent, potrivit art. 123 alin. (3) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publicelocale, donaţiile şi legatele cu sarcini în favoarea judeţelor, oraşelor şi a comunelorpot fi acceptate numai cu aprobarea consiliului judeţean, respectiv local, cu votul adouă treimi din numărul membrilor acestuia 22 .

Unele acte normative mai recente nu mai prevăd cerinţa autorizării prealabile aanumitor persoane juridice de a primi donaţii, ci doar ce organe sunt abilitate săexprime consimţământul valabil. Astfel, Legea nr. 51/1995 privind organizarea şiexercitarea profesiei de avocat prevede că donaţiile făcute baroului de avocaţi sauUniunii Avocaţilor se acceptă de consiliul baroului, respectiv de comisia permanentă.

Iar Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, ca şi StatutulUniunii Naţionale a Notarilor Publici prevăd că acceptarea donaţiilor făcute Uniunii seacceptă de Consiliul acesteia.

Precizăm că, deşi tratăm problema la secţiunea privind incapacităţile de a primidonaţii, împărtăşim opinia că cerinţa existenţei autorizaţiilor prevăzute de lege nuinstituie de fapt o incapacitate de exerciţiu sau de folosinţă. Autorizarea impusă delegiuitor, mai ales în privinţa persoanelor juridice fără scop patrimonial, dar şi acelor cu capital de stat sau majoritar, credem că au ca raţiune atât protejareasuplimentară a familiei dispunătorului, cât mai ales protecţia societăţii în ansamblu,împotriva eventualelor încercări de corupţie.

Sancţiunea încheierii donaţiei în lipsa acestor autorizaţii este nulitatea absolută, cepoate fi invocată de orice persoană interesată, chiar şi de către donator 23 .

În privinţa anumitor persoane juridice, reglementate prin legi speciale, suntinstituite restrângeri ale capacităţii de a primi donaţii. Astfel, de pildă, potrivitart. 36 alin. (1) din Legea nr. 27/1996, situat în Capitolul VI („Finanţarea partidelorpolitice”), partidele politice nu pot primi donaţii de la instituţiile publice, de laregiile autonome, de la societăţile comerciale şi de la societăţile bancare cu capitalmajoritar de stat 24 .

1

Reamintim că prin capacitate de exerciţiu se înţelege aptitudinea persoanei de adobândi şi exercita drepturi civile şi de a–şi asuma şi executa obligaţii civile prinîncheierea de acte juridice civile. Au deplină capacitate de exerciţiu persoanelefizice majore şi femeia căsătorită înainte de 18 ani, fiind lipsiţi de capacitate deexerciţiu minorii sub 14 ani, precum şi alienaţii ori debilii mintali, puşi subinterdicţie judecătorească. A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere îndreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VII–a, revăzută şi adăugită de M.Nicolae, P. Truscă, Ed. Universul Juridic, 2001, p. 340, 341.

2

În cazul persoanelor care nu se găsesc în deplinătatea facultăţilor mintale (insanitatede spirit), fără a fi puse sub interdicţie, nu operează incapacitatea specială

menţionată, dar potrivit regulilor generale pentru validitatea oricărei convenţii (art.948 C.civ.), consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.Sancţiunea lipsei discernământului donatorului a fost anularea contractului de donaţie.A se vedea C.A. Suceava, decizia civilă nr. 866/1997, Dreptul nr. 7/1998, p. 69.

3

A se vedea şi D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 119.

4

A se vedea şi I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VI–a,Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 41.

5

În acest sens, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., ed. a VII–a, revizuită şi adăugită deM. Nicolae, P. Truşcă, nr. 269. Textele art. 806 şi art. 807 C.civ., din materiadonaţiei, sunt enumerate printre îngrădirile capacităţii de folosinţă a persoaneifizice, cu caracter de protecţie, prevăzute în Codul civil.

6

În privinţa contractului de sponsorizare şi de mecenat, legea specială prevedeinterdicţia persoanelor fizice sau juridice de a efectua activităţi de sponsorizare saude mecenat din surse obţinute de la buget (art. 3 din Legea nr. 32/1994, cumodificările ulterioare).

7

Astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 246/2005 (M. Of. nr. 656 din 25 iulie2005).

8

A se vedea consideraţiile supra nr. 14.2.

9

În practica judiciară s–a dat o interpretare restrictivă incapacităţii. Astfel, s–aconsiderat valabilă liberalitatea făcută unei infirmiere sau moaşe. A se vedea: C. Cas.I, decizia nr. 93/1876, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. II, p. 214; Trib. Suprem,decizia civilă nr. 1515/1986, în Culegere de decizii pe anul 1986, p. 96.

10

În acest sens, a se vedea Trib. Suprem, decizia civilă nr. 875/1969, în R.R.D. nr.12/1969, p. 175.

11

În acelaşi sens, a se vedea I–F Popa, L–M Harosa, Discuţii în legătură cu Legea nr.46/2003 privind drepturile pacientului, Dreptul nr. 8/2003, p. 19.

12

Nu este lovit de această incapacitate preotul care n–a făcut decât să–l împărtăşeascăpe dispunător (C. Cas. I, decizia nr. 103/1919, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. II,p. 214, nr. 4).

13

În acelaşi sens, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 135; D. Chirică, op. cit., p. 140.

14

Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 805/1953, în Culegere de decizii pe anii 1952–1954, p. 119.

15

În practică s–a decis că această încuviinţare este necesară şi în cazul donataruluidebil mintal, dar nepus sub interdicţie: „În cazul în care donatorul intenţionează sădoneze un imobil (construcţie, cu destinaţie de locuinţă), rezervându–şi uzufructulviager al bunului donat, iar donatarul, deşi major şi nepus sub interdicţie, estetotuşi debil mintal – în imposibilitate de a–şi apăra interesele – motiv pentru care afost desemnat un curator ad hoc, acesta din urmă nu poate accepta donaţia, ce depăşeştelimitele unui act de administrare, fără o încuviinţare în atare sens a autorităţiitutelare [art. 155 alin. (2) C.fam.]. Întrucât nici până la data soluţionării cauzei înrecurs, autoritatea tutelară nu şi–a dat acordul pentru acceptarea donaţiei, acţiuneaprin care donatorul (proprietar al imobilului) cere autorizarea – în vederea întocmiriicontractului de donaţie pentru acel imobil – este nefondată şi, în consecinţă,admiţându–se recursul şi modificându–se sentinţa instanţei de fond, se respingeacţiunea” (Trib. jud. Timiş, decizia nr. 493/1984, în R.R.D. nr. 4/1985, p. 61).

16

C. Cas. I, decizia nr. 2554/1938, cu notă de Al. Cerban, în P.R., 1939, I, p. 33.

17

C. Cas. I, decizia nr. 93/1878, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. II, p. 235.

18

E. Safta–Romano, op. cit., 1999, p. 186; Fr. Deak, op. cit., p. 129.

19

Potrivit art. 814–817 C.civ., actul juridic având ca obiect o donaţie ia fiinţă înmomentul acceptării, iar liberalităţile făcute persoanelor juridice nu pot fi acceptatedecât în condiţiile prevăzute de lege. În acelaşi timp, prin Decretul nr. 478/1954 sereglementează condiţiile în care se pot face donaţii către stat. Neîndeplinireacondiţiilor expres prevăzute în decret atrage nulitatea absolută a actului juridicîncheiat, aceasta putând fi invocată de orice persoană interesată sau ridicată deinstanţă chiar şi din oficiu (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 59/1973, înRepertoriu II, p. 135).

20

Legea se referă de fapt doar la asociaţii şi fundaţii, nu la toate persoanele juridice.

21

Pentru acceptarea unei donaţii în valoare de 3,5 milioane euro, făcută statului român,Guvernul a autorizat, prin hotărâre, Ministerul Finanţelor Publice. A se vedea H.G. nr.1444/2002 (M. Of. nr. 934 din 19 decembrie 2002).

22

Admiţând acţiunea în constatarea nulităţii unei donaţii, instanţa a reţinut că: deşidin cuprinsul actului de donaţie rezulta că înstrăinarea cu titlu gratuit s–ar fi făcutcătre Sfatul popular al Raionului 30 decembrie, care a acceptat prin consilier juridic,potrivit Decretului nr. 478/1954, acceptarea autentică trebuia făcută de Sfatul popularal municipiului Bucureşti, după obţinerea avizului obligatoriu al Comitetului pentruproblemele consiliilor populare, iar dacă se făcea prin consilier juridic, procuraacestuia trebuia să fie autentică [Jud. Sectorului 1, sentinţa civilă nr. 3228/1993(nepublicată)]. Uneori, pentru apărarea dreptului de proprietate dobândit de o unitateadministrativ–teritorială în urma acceptării unei donaţii prin Hotărâre a fostuluiComitet Executiv al Sfatului Popular al oraşului, s–au invocat dispoziţiile art. 1171C.civ., potrivit cărora actul autentic este acela care s–a făcut cu solemnităţilecerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona în locul undeactul s–a făcut. S–a încercat astfel acreditarea ideii că donaţia ar fi perfectvalabilă, acceptarea îmbrăcând, prin asimilare, forma autentică (a se vedea C.S.J.,secţia civilă, decizia nr. 449 din 7 februarie 2003, pe site www.scj.ro). Trebuieobservat însă că, deşi „categoria înscrisurilor autentice nu trebuie redusă la cea aînscrisurilor autentice notariale” (G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele,Ed. All Beck, 2001, p. 96), din exemplele date de doctrină şi jurisprudenţă (actele destare civilă, hotărârile judecătoreşti, procesele–verbale întocmite de agenţiiprocedurali, actele de procedură întocmite de executorii judecătoreşti) credem că sepoate desprinde concluzia că, pentru a fi asimilate înscrisurilor autentice în sensulart. 1171 C.civ., înscrisurile care emană de la anumiţi funcţionari publici trebuie săvizeze atestarea unor situaţii care îi privesc pe terţi, iar nu să permită dobândireade drepturi chiar de organul emitent, cu încălcarea prescripţiilor imperative ale legii(art. 813 C.civ.).

23

Pentru practica judiciară, a se vedea, de exemplu, Trib. Suprem, decizia civilă nr.59/1973, apud C. Turianu, Cr. Turianu, Contracte speciale. Practică judiciară adnotată,Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1998, p. 226, nr. 15.

24

Legea nr. 27/1996 (M. Of. nr. 87 din 29 aprilie 1996) a fost abrogată prin Legea nr.14/2003 (M. Of. nr. 25 din 17 ianuarie 2003), cu excepţia Capitolului VI, intitulat„Finanţarea partidelor politice”, ulterior abrogat prin Legea nr. 43/2003 (M. Of. nr.54 din 30 ianuarie 2003).

Secţiunea a 3-a

Obiectul contractului de donaţie

103. În principiu, potrivit dreptului comun, şi obiectul contractului de donaţietrebuie să îndeplinească condiţiile generale prevăzute de art. 948 şi art. 964 C.civ.pentru orice convenţie: obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, să fie încircuitul civil, să fie licit 1 , posibil, să existe sau să poată exista în viitor 2 , iardacă bunul este individual determinat, se cere să fie proprietatea donatorului 3 .

Astfel, pot forma obiect al contractului de donaţie orice bunuri, mobile sau imobile 4 ,corporale sau incorporale, care „sunt în comerţ”, aşadar, nu sunt inalienabile printr-odeclaraţie expresă a legii 5 .

Asemănător contractului de vânzare-cumpărare, şi în materie de donaţie, în practică seîntâlnesc cazuri în care prin convenţia lor părţile interzic înstrăinarea unui anumitbun. În măsura în care se consideră acceptabile în cazul unui contract cu titlu oneros,considerăm că a fortiori poate fi declarată valabilă o clauză de inalienabilitateconvenţională printr-un contract cu titlu gratuit, ca donaţia 6 .

104. În practica judiciară s-a pus uneori întrebarea care este obiectul contractuluiprin care o persoană finanţează construirea sau cumpărarea unei case pentru o altăpersoană: suma de bani sau însăşi casa? Soluţia dominantă, împărtăşită şi în doctrină 7 ,a fost aceea că obiect al donaţiei este suma de bani, cu consecinţa că îneventualitatea ivirii unor incidente (nulitatea, revocarea, reducţiunea etc.) care arafecta contractul de donaţie, dreptul de proprietate al dobânditorului asupra bunuluicumpărat sau construit cu acea sumă de bani rămâne neştirbit.

1

S–a constatat astfel nulă donaţia unui bun a cărui urmărire silită era iminentă, caurmare a săvârşirii unei infracţiuni de către donator (Trib. jud. Hunedoara, decizianr. 1147/1986, în R.R.D. nr. 9/1987, p. 76).

2

Articolul 635 C.civ. spaniol interzice donaţia de bunuri viitoare. A se vedea şi C.Lasarte, Principios del derecho civil. Obligaciones y contratos, Ed. Marcial Pons,2003, p. 379.

3

A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 5789/2001, în C.J. nr. 4/2002, p. 45. Înacelaşi sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 121.

4

Dacă locatorul donează lucrul închiriat, dobânditorul este dator să respecte locaţiuneafăcută, afară de cazul când desfiinţarea ei din cauza actului juridic încheiat delocator cu dobânditorul s–ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune. Locatarulnu poate fi evacuat din locuinţa donată de locator înaintea expirării termenuluilocaţiunii şi cu privire la care contractul său de închiriere a fost prelungit prinLegea nr. 17/1994. Efectele contractelor de închiriere, în curs de executare la dataintrării în vigoare a Legii nr. 17/1994, s–au prelungit pe o perioadă de 5 ani.Potrivit art. 1437 C.civ., dacă după expirarea termenului locaţiunii, locatarul rămâneşi este lăsat în posesie, se consideră locaţiunea ca reînnoită (Trib. Bucureşti,decizia nr. 1945/1996, în Culegere de decizii pe anii 1993–1997, p. 26).

5

Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane permitedonarea acestora, interzicând doar contractele cu titlu oneros având un asemeneaobiect. Pentru o discuţie detaliată, a se vedea F. Tringali, La donazione, G.Giappichelli Editore, Torino, 2004, p. 39–52.

6

Într–o speţă, instanţa a considerat că o clauză de inalienabilitate stipulată într–uncontract de donaţie încheiat între doi părinţi şi fiica lor este perfect valabilă,având la bază consideraţii personale de ordin moral şi familial, astfel încât s–arespins acţiunea oblică intentată de o bancă – creditoare a donatarei – care tindea laridicarea clauzei de inalienabilitate (Cass. fr., I–re civ., decizia din 3 iunie 1998,în R.T.D. civ. nr. 3/1998, p. 677).

7

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 121.

Secţiunea a 4-a

Cauza contractului de donaţie

105. Cauza este principiul justificativ al oricărei activităţi juridice, de natură aexplica deplasarea unor valori. Condiţie de validitate comună tuturor contractelor,cauza (scopul) trebuie să îndeplinească anumite cerinţe pentru a duce la încheiereavalabilă a unei donaţii.

Astfel, cauza trebuie să fie licită, să nu contravină bunelor moravuri şi ordiniipublice. În acest sens, este nulă absolut „donaţia” pe care un funcţionar o primeştepentru a nu face, a face sau a grăbi îndeplinirea unui act legat de atribuţiile sale deserviciu. Dovada cauzei ilicite incumbă celui care o pretinde, dar poate fi făcută prinorice mijloc de probă 1 .

De asemenea, s-a hotărât că este nulă absolut pentru cauză imorală acea donaţie pentrucare s-a dovedit că s-a încheiat în scopul exclusiv al stabilirii, continuării oriremunerării unor relaţii de concubinaj 2 . Desigur că o asemenea abordare trebuiecircumscrisă momentului social-istoric şi considerăm că instanţele trebuie să apreciezecu mare atenţie acţiunile introduse de donatorii din astfel de convenţii, care invocănulitatea absolută bazată pe cauză imorală.

1

C.S.J., complet de 7 judecători, decizia nr. 39/1994, în Buletinul jurisprudenţei.Culegere de decizii pe anul 1994, Ed. Proema, Baia Mare, 1995, p. 45.

2

A se vedea D. Radu, Examen teoretic al practicii judiciare privind unele probleme dedrept civil şi al familiei, în R.R.D. nr. 9/1984, p. 48, 49.

Capitolul III

Principiul irevocabilităţii donaţiilor

(Donner et retenir ne vaut)

106. Noţiune. Codul civil conţine o serie de dispoziţii speciale prin care, după ceatrage atenţia asupra cerinţelor de fond şi de formă ale contractului de donaţie, denatură a proteja voinţa dispunătorului cu titlu gratuit, consacră caracterul definitiv,irevocabil al acestei dispoziţii. Este vorba în principal de art. 801 şi art. 822-824C.civ. Aceste texte interzic, sub sancţiunea nulităţii, înscrierea în contractul dedonaţie a anumitor clauze, cum sunt: condiţia potestativă, condiţia de a plăti o

datorie nedeterminată a donatorului, rezervarea dreptului pentru donator de a dispuneîn continuare de bunul dăruit.

107. Deosebirea între irevocabilitatea obişnuită, aplicabilă tuturor contractelor,consacrată de art. 969 C.civ. şi principiul irevocabilităţii donaţiilor(irevocabilitate de gradul al II-lea) rezidă în esenţă în următoarele aspecte.

În temeiul art. 969 C.civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi;este consacrată astfel forţa obligatorie a oricărui contract. Odată legal încheiat,nici un contract nu poate fi revocat (desfăcut, desfiinţat) sau modificat prin voinţaunei singure părţi. Este ceea ce se numeşte o irevocabilitate de gradul I.

La donaţie vorbim însă de o cerinţă de validitate, de vreme ce interzicerea revocăriiunilaterale nu priveşte doar efectele contractului (din punct de vedere temporalsituate după încheierea contractului), ci un moment anterior acestei încheieri. Uncontract de donaţie care ar include asemenea clauze interzise ar fi nul absolut şitotal.

Se admit însă în literatura juridică 1 două excepţii: dacă donaţia este divizibilă iarclauza interzisă afectează numai în parte contractul, nulitatea va fi numai parţială,iar nu totală. De asemenea, contractul nu este nul dacă după moartea donatorului, încunoştinţă de cauză, succesorii săi o confirmă sau o execută, prin aplicarea art. 1167alin. (3) C.civ.: confirmarea sau ratificarea, ori executarea voluntară a unei donaţii,făcute de către erezi sau reprezentanţii donatorului, după moartea sa, ţine loc derenunţare atât în privinţa viciilor de formă, cât şi în privinţa oricărei alteexcepţii.

1

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 133.

Secţiunea 1 - Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii

Secţiunea a 2-a - Clauze permise a fi inserate în contractul de donaţie

Secţiunea a 3-a - Revocarea donaţiilor dintre soţi

Secţiunea 1

Clauze incompatibile cu principiul irevocabilităţii

108.1. Condiţiile potestative. Articolul 822 C.civ. prevede că: „Este nulă oricedonaţiune făcută cu condiţii a căror îndeplinire atârnă numai de voinţa donatorului”.Aşadar, sub sancţiunea nulităţii absolute, în cuprinsul contractului de donaţie nupoate fi inserată o condiţie potestativă, atât pură, cât şi simplă. Rezultă, prininterpretarea per a contrario, că este permisă înscrierea unei condiţii cazuale saumixte 1 .

108.2. Plata datoriilor viitoare nedeterminate pe care le-ar contracta donatorul.Potrivit art. 823 C.civ., este nulă donaţia dacă „s-a făcut sub condiţia de a sesatisface datorii sau sarcini care nu existau la epoca donaţiunii sau care nu erauarătate în actul de donaţiune”. Prin această interdicţie legiuitorul a urmărit să-lîmpiedice pe donator ca indirect, după ce a donat, să golească de conţinut emolumentul,prin contractarea unor datorii al căror cuantum este neprecizat. Rezultă însă că esteperfect valabilă clauza prin care ar fi asumată de către donatar plata unei datorii adonatorului, chiar viitoare, dar determinată sau determinabilă.

108.3. Dreptul donatorului de a dispune în continuare de bunul donat este, pentruaceeaşi raţiune, interzis. Articolul 824 C.civ. consacră această prohibiţie, precizândcă o donaţie care ar cuprinde totuşi o asemenea clauză ar fi nulă absolut cu privire laacel obiect, chiar şi în ipoteza în care donatorul ar muri înainte de a fi dispus debunul sau suma de bani donată.

108.4. Rezervarea dreptului de denunţare unilaterală este, prin natura ei, o clauzăincompatibilă cu principiul irevocabilităţii donaţiilor 2 .

1

S–a reţinut că o donaţie făcută soţilor sub condiţia rezolutorie (cazuală) a divorţuluieste perfect valabilă, motiv pentru care îndeplinirea condiţiei va atrage revocareadonaţiei (C.A. Suceava, decizia nr. 662/1996, apud P. Perju, Sinteză teoretică ajurisprudenţei Curţii de Apel Suceava în domeniul dreptului civil, Dreptul nr. 7/1997,p. 84).

2

A se vedea şi T. Tamas, Unele consideraţii referitoare la revocarea unilaterală acontractelor, Dreptul nr. 12/1999, p. 55.

Secţiunea a 2-a

Clauze permise a fi inserate în contractul de donaţie

109. Astfel cum se cunoaşte, într-un sistem de drept democratic ceea ce nu esteinterzis este permis. Ca atare, în condiţiile în care o anumită clauză nu este în modexpres interzisă de lege ca fiind contrară principiului irevocabilităţii donaţiilor, înprincipiu, părţile pot conveni afectarea contractului de termene, condiţii (cazuale saumixte 1 ), pot insera obligaţia dobânditorului de a plăti datoriile viitoare, dardeterminate ale donatorului etc.

În plus, Codul civil prevede expres, în art. 825, valabilitatea clauzei de reîntoarcereconvenţională a bunului donat. Astfel, potrivit acestui text de lege, donatorul poatestipula întoarcerea bunurilor dăruite, atât în cazul când donatarul ar muri înaintealui, cât şi în cazul când, atât donatarul, cât şi descendenţii acestuia ar muriînaintea sa. Se precizează însă că aceste stipulaţii nu se pot face decât în favoareadonatorului, iar nu şi în favoarea unei alte persoane.

Aşadar, donatorul poate insera în contract o asemenea clauză (condiţie rezolutorieexpresă), fiind la latitudinea lui să prevadă reîntoarcerea bunurilor fie în caz depredeces al donatarului, fie pentru predecesul atât al donatarului, cât şi aldescendenţilor acestuia.

Raţiunea pentru care legiuitorul a derogat în acest caz de la strictul principiu alirevocabilităţii donaţiilor rezidă în caracterul intuitu personae al acestei convenţiicu titlu gratuit, donatorul fiind îndreptăţit să-şi recapete bunul – dacă părţile auconvenit astfel – în caz de supravieţuire în raport cu donatarul/şi cu descendenţiiacestuia.

Dacă s-a inserat o astfel de clauză, ea va opera ca şi o condiţie rezolutorie,desfiinţând cu efect retroactiv contractul 2 .

1

În practica judiciară s–a admis validitatea unei clauze rezolutorii mixte exprese. A sevedea C.A. Suceava, decizia civilă nr. 352/1997, Dreptul nr. 1/1998, p. 107.

2

A se vedea şi R. Dimitriu, Revocarea donaţiei în caz de predeces al donatorului,Dreptul nr. 10/1999, p. 33.

Secţiunea a 3-a

Revocarea donaţiilor dintre soţi

110. Spre deosebire de contractul de vânzare-cumpărare interzis de lege a se încheiaîntre soţi, donaţia între soţi nu este interzisă (art. 936 C.civ.).

Se pot dona astfel de către un soţ celuilalt soţ bunuri proprii (fie dinainteacăsătoriei, fie dobândite cu acest statut pe parcursul căsătoriei). Efectul încheieriicontractului de donaţie cu privire la asemenea bunuri va fi, după caz, în funcţie devoinţa dispunătorului, fie intrarea acelor bunuri în comunitate, fie dobândirea lor înproprietatea exclusivă a soţului donatar.

Deşi nu interzice donaţia între soţi, legea instituie unele derogări de la regulilegenerale aplicabile oricărei donaţii, care necesită o tratare aparte.

111. În primul rând, este de semnalat art. 937 alin. (1) C.civ., care prevede că „oricedonaţiune făcută între soţi în timpul maritagiului este revocabilă”. Aşadar, spredeosebire de celelalte donaţii, cele încheiate între soţi sunt esenţialmenterevocabile. Soţul donator poate revoca donaţia oricând 1 şi chiar nemotivat 2 . De aceease poate spune 3 că donaţia dintre soţi devine definitivă şi irevocabilă numai dinmomentul morţii donatorului.

Acest drept discreţionar al soţului donator de a revoca donaţia ad nutum, prin simplasa voinţă, nu poate fi înlăturat printr-o stipulaţie contrară. Se observă că prinaceastă reglementare, legiuitorul a derogat nu doar de la principiul irevocabilităţiidonaţiilor, dar chiar de la principiul forţei obligatorii a oricărui contract.

Se admite că revocarea donaţiei dintre soţi operează, indiferent dacă este expresă (cumar fi ipoteza în care se solicită restituirea bunului) sau tacită (cum ar fi întocmireaunui testament în favoarea unui terţ, având ca obiect bunul donat) 4 .

Raţiunea pentru care legiuitorul a instituit această derogare de la principiileconsacrate, constă în existenţa unei prezumţii că soţul donatar ar putea abuza deinfluenţa asupra celuilalt soţ, pentru a-l determina la încheierea acestui contract, aacestei liberalităţi ce afectează, de regulă, iremediabil patrimoniul donatorului 5 .

112. Donaţia dintre soţi derogă şi de la alte reguli aplicabile donaţiei în general.

Astfel, întrucât poate fi revocată oricând şi oricum, o asemenea donaţie este valabilă,chiar dacă ar cuprinde o condiţie potestativă ori plata datoriilor viitoarenedeterminate sau rezervarea dreptului de a dispune de bun, de către donator (clauzeinterzise, cum am văzut, într-o donaţie obişnuită). Este de menţionat de asemenea că,în concepţia Codului civil, nici revocarea de drept pentru survenienţă de copii (cauzălegală de revocare a oricărei donaţii) nu operează în cazul donaţiei încheiate întresoţi [art. 937 alin. (3) C.civ.].

Apoi, art. 938 C.civ. prevede că: „Soţii nu pot, în timpul maritagiului, să-şi facănici prin acte între vii, nici prin testament, vreo donaţiune mutuală şi reciprocă prin

unul şi acelaşi act”. Cum s-a observat în literatura juridică, prin încheierea unorasemenea donaţii, validitatea uneia dintre ele este implicit subordonată predecesuluidonatorului. Cum însă, oricum revocarea donaţiei de către oricare dintre soţi se poateface oricând şi chiar în mod tacit, dispoziţia a fost criticată, iar în Codul civilfrancez chiar abrogată 6 .

De asemenea, art. 940 alin. (2) C.civ., referindu-se la cotitatea disponibilă specialăa soţului supravieţuitor (reglementată în art. 939 C.civ.), interzice, sub sancţiuneanulităţii absolute, donaţiile dintre soţi deghizate sau simulate prin interpunere depersoane. Legea instituie chiar o prezumţie absolută de interpunere şi prevede, în art.941 C.civ., că „sunt reputate persoane interpuse” copiii dintr-o altă căsătorie aidonatarului, ca şi rudele acestuia faţă de care, în cazul în care le-ar supravieţui, aravea vocaţie succesorală concretă, la momentul încheierii contractului de donaţie.

1

Atât în timpul căsătoriei, cât şi după desfacerea acesteia, chiar după decesul soţuluidonatar, ipoteză în care acţiunea urmează a se exercita împotriva succesoriloracestuia.

2

În acest sens, a se vedea Trib. Suprem, decizia civilă nr. 659/1988, în R.R.D. nr.1/1989, p. 66.

3

Fr. Deak, op. cit., p. 137.

4

În practica judiciară s–a apreciat că poate fi considerat un act tacit de revocare adonaţiei predarea unei procuri judiciare în scopul promovării unei acţiuni în anulareacontractului de donaţie cu privire la un anumit imobil, chiar dacă acţiunea în anularenu a fost intentată (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 551/1970, în RepertoriuII, p. 134).

5

„Revocabilitatea donaţiunilor între soţi se explică prin faptul că afecţiunea, careeste natural să existe între bărbat şi femeie, poate să dispară pentru feluriteconsideraţiuni. Dacă soţii continuă să trăiască în bună înţelegere, desigur că soţuldonator nu se va gândi să revoce donaţiunea. În cazul însă când donatarul s–ar facevinovat faţă de donator de fapte mai mult sau mai puţin grave, atunci soţul donator vafi în măsură să aprecieze dacă donaţiunea urmează să fie revocată; el se poaterăsgândi” (C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civilromân, vol. III, Ed. Naţională S. Ciornei, Bucureşti, 1928, nr. 1551).

6

Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 138, 139.

Capitolul IV

Darurile manuale, donaţiile simulate şi indirecte

Secţiunea 1 - Darurile manuale

Secţiunea a 2-a - Donaţiile simulate

Secţiunea a 3-a - Donaţiile indirecte

Secţiunea 1

Darurile manuale

113. Noţiune. Excepţie de la caracterul solemn al contractului de donaţie, afirmat înart. 813 C.civ., darul manual reprezintă acea categorie de donaţie pentru validitateacăreia se cere, pe lângă acordul de voinţă al părţilor, tradiţiunea bunului. Aşadar,tradiţiunea unui bun mobil corporal de la o persoană la alta, cu intenţia de agratifica şi respectiv de a accepta această donaţie produce aceleaşi efecte cu cele aleunei donaţii obişnuite 1 . Singura deosebire rezidă în condiţiile de formă. Darul manualnu este un contract solemn, ci un contract real.

114. Valabilitatea acestui contract, ce derogă de la cerinţa formei autentice şi aîntocmirii statului estimativ, rezultă din art. 644 C.civ., care prevede printremodurile de dobândire a proprietăţii tradiţiunea 2 . Datorită lipsei de formalism, darulmanual este frecvent întâlnit în practică 3 .

115. Obiect al darului manual pot fi numai bunurile mobile corporale, susceptibile detradiţiune. Prin excepţie, titlurile la purtător, deşi fac parte din categoriacreanţelor, pot fi obiect al darului manual, întrucât în cazul lor înscrisul seconfundă cu însuşi dreptul pe care îl încorporează şi astfel poate fi transmis printradiţiune. În schimb, nu pot forma obiect al donaţiei, sub forma simplificată adarului manual, titlurile nominative. Chiar dacă ar avea loc predarea lor animusdonandi, aceasta nu are semnificaţia transferului de drept, atât timp cât dobânditorulnu figurează în cuprinsul titlului predat, ca titular al dreptului 4 . Încheiereacontractului civil de donaţie a unui autovehicul se poate face prin acordul de voinţe,însoţit de predarea cheilor. În plan administrativ-financiar se cere însă pentruradiere/înmatriculare prezentarea unui contract de donaţie în formă notarială 5 .

116. Se admite că cerinţa tradiţiunii este împlinită şi dacă obiectele pe caredonatorul doreşte să le dăruiască se află deja în mâinile donatarului, chiar cu alttitlu (de pildă, de împrumut) şi ulterior intervine acordul părţilor (animus donandidin partea donatorului şi acceptarea donatarului).

De asemenea, printr-o interpretare creatoare, doctrina şi jurisprudenţa admit constant,în ultima vreme, validitatea unor donaţii în care tradiţiunea este realizată numaiimplicit, fără predare efectivă, ci doar prin transferul valorilor dintr-un patrimoniuîn altul. Este cazul, de pildă, al virării unei sume de bani de către donator în contulunui terţ, pe seama donatarului, în vederea construirii sau cumpărării unei locuinţe;sau cazul retragerii unei sume de bani de pe un carnet de economii al donatorului şidepunerea ei concomitentă pe numele donatarului 6 . Cum s-a observat, ne găsim în faţaunor accepţiuni noi ale noţiunilor de „lucru corporal” şi „tradiţiune”, ce au în vedererealitatea unor procedee curente de transferare rapidă şi sigură a bunurilor mobile, înspecial a sumelor de bani.

117. În legătură cu depunerile de bani la C.E.C. sau altă unitate bancară pe numeleunei alte persoane, acestea pot constitui tot daruri manuale, dacă nu s-au făcut cu alttitlu (de pildă, în executarea unei datorii). În mod asemănător se pune problema şi încazul (frecvent într-o perioadă, motiv pentru care practica judiciară şi doctrina i-auacordat o atenţie deosebită) al depunerii unor sume de bani de către părinţi pe numelecopiilor lor. Întrucât Statutul C.E.C. 7 prevede, de principiu, că raporturile dintre

depunător şi titular nu interesează această unitate bancară, s-a pus problema dacăasemenea depuneri constituie sau nu donaţii sub forma simplificată a darului manual.Considerăm că pentru stabilirea naturii juridice a depunerilor, instanţa trebuie săstăruie în administrarea probelor necesare 8 , faptul însuşi al depunerii putândconstitui însă o prezumţie simplă în sensul intenţiei de gratificare a copilului 9 .

118. Dovada darului manual diferă după cum trebuie făcută de donator sau de cătredonatar. Dacă donatorul sau succesorii lui au nevoie să dovedească existenţacontractului, în condiţiile dreptului comun, ad probationem trebuie să aibă un înscrisprobator al contractului 10 .

În privinţa donatarului, el este prezumat proprietar în baza art. 1909 C.civ.,contractul având ca obiect întotdeauna bunuri mobile.

1

Contractul poate fi afectat de sarcini, este irevocabil etc.

2

În alte legislaţii, este prima formă de donaţie prevăzută. Astfel, art. 242 Codulelveţian al obligaţiilor prevede, la alin. (1), că donaţia manuală are loc prinremiterea bunului de donator către donatar. Promisiunea de donaţie a imobilelor sau adrepturilor reale imobiliare, necesară pentru înscrierea în registrul funciar, trebuiesă îmbrace forma autentică [art. 242 alin. (2) şi (3), art. 243 alin. (2) CO].

3

Jurisprudenţa a fost însă reticentă la început în acceptarea unei asemenea excepţii dela caracterul solemn al contractului de donaţie: „Dacă dar, în virtutea acestuiprincipiu, oarecari donaţiuni manuale, de o minimă importanţă precum prezenturileobişnuite, scapă prin natura lor inofensivă aplicaţiunii art. 813 şi pot fi privite cavalabile, deşi neconstituite prin act autentic, nu poate însă să fie tot aşa înprivinţa celorlalte donaţiuni manuale prin care donatorul ar dispune de o parteînsemnată a averii sale. În adevăr, a admite o restricţiune aşa de gravă la aplicarealiterală a art. 813 ar fi a răsturna cu totul economia legii si a nimici înţelepteleprevederi ale legiuitorului care, înconjurând donaţiunile cu formele solemne aleactului autentic, a voit să previe ruina familiilor rezultând din multe liberalităţinechibzuite şi smulse într–un moment de slăbiciune de la generozitatea donatorului”(C.A. Bucureşti, decizia nr. 163/1882, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. II, nr. 8, p.223).

4

A se vedea Trib. jud. Bihor, decizia civilă nr. 178/1979, cu notă critică de T. Ménesi,în R.R.D. nr. 12/1979, p. 40, 41. Pentru alte ipoteze, a se vedea Fr. Deak, op. cit.,p. 149.

5

H.G. nr. 610/1992 şi Instrucţiunile de aplicare, aprobate prin Ordinul comun alminiştrilor de interne, finanţe, transporturi nr. 190/2802/1189 din 1992.

6

A se vedea Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1515/1986, în R.R.D. nr. 6/1987, p. 66.

7

Aprobat prin H.G. nr. 1602/2002, republicat în M. Of. nr. 879 din 10 decembrie 2003.

8

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1466/1982, în Culegere de decizii pe anul 1982, p.134–137.

9

Pentru o expunere amplă, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 151, precum şi bibliografiaacolo citată. A se vedea şi E. Safta–Romano, Examen teoretic al practicii judiciarereferitoare la contractul de donaţie, în R.R.D. nr. 6/1989, p. 48 şi urm.

10

Dacă moştenitorii rezervatari cer reducţiunea donaţiei, ei apar ca terţi, iar nu cahabentes causam, astfel încât se admite că pot administra orice mijloc de probă,indiferent de valoarea darului manual.

Secţiunea a 2-a

Donaţiile simulate

119. Donaţiile simulate pot îmbrăca fie forma donaţiilor deghizate, ascunse subaparenţa unui act cu titlu oneros, fie forma interpunerii de persoane 1 .

Deghizarea donaţiei constă în ascunderea adevăratei naturi juridice a contractuluisincer încheiat (donaţie) prin forma ostensibilă a unui contract cu titlu oneros, deexemplu, vânzare-cumpărare. Se recurge în practică la acest procedeu, de regulă,deoarece donaţia, ca liberalitate (alături de legate), este supusă reducţiunii, dupămoartea donatorului, pentru apărarea rezervei succesorale a anumitor moştenitorilegali. Tot astfel, donaţiile făcute descendenţilor şi soţului sunt supuse raportului.

În principiu, dacă în dreptul nostru simulaţia este recunoscută ca fiind valabilă 2 ,atunci trebuie admis că şi donaţiile deghizate sunt valabile.

În privinţa condiţiilor de fond, actul care deghizează donaţia trebuie să întruneascătoate cerinţele prevăzute de lege pentru donaţii.

S-a pus însă problema ce formă trebuie să îmbrace contractul care deghizează o donaţie.De pildă, vânzarea-cumpărarea unei garsoniere este un contract consensual, pe cânddonaţia aceluiaşi imobil este un contract solemn. Dacă se doreşte donarea sub aparenţaunei vânzări, cum trebuie încheiat ad validitatem contractul? În această problemă,autorii şi jurisprudenţa au dat răspunsuri diferite.

Unii autori 3 , ca şi practica judiciară au exprimat opinia că este suficient dacă suntrespectate condiţiile de formă cerute pentru validitatea actului aparent, darîncălcarea acestor condiţii ar atrage nulitatea absolută a operaţiunii. De pildă, dacădonaţia este deghizată sub forma recunoaşterii unei datorii (inexistente în realitate),forma pe care trebuie s-o îmbrace actul este cea prescrisă de art. 1180 C.civ., anumeun înscris sub semnătură privată, scris în întregime de debitor sau care să poarte,înainte de semnătură, menţiunea „bun şi aprobat”.

După o altă opinie 4 , pe care o împărtăşim, în toate cazurile se cere respectareaformei autentice impuse de art. 813 C.civ., indiferent că donaţia este reală sau

simulată. Aşadar, actul public, care deghizează donaţia, trebuie să fie încheiat înformă autentică, pentru validitatea donaţiei înseşi.

În privinţa probei deghizării, sunt aplicabile regulile generale din materiasimulaţiei: părţile trebuie să prezinte un contraînscris (care nu este nevoie să fieautentic!) ori un început de dovadă scrisă, ce poate fi completat cu martori sauprezumţii (art. 1175 şi art. 1197 C.civ.), iar terţii pot administra orice mijloc deprobă pentru a dovedi că în realitate între părţi s-a încheiat un contract de donaţie.

Deşi, în principiu, moştenitorii sunt ţinuţi de actul secret al autorului lor întocmaica şi acesta, se admite că ei pot ataca prin acţiune în simulaţie un act cu titluoneros care le-a încălcat rezerva succesorală. Mai mult, pentru a le uşura sarcinaprobei, art. 845 C.civ. instituie în favoarea rezervatarilor donatorului o prezumţierelativă, potrivit căreia înstrăinarea cu titlu oneros sub forma unei rente viagere saucu rezerva dreptului de uzufruct către un moştenitor în linie directă, se prezumă căreprezintă o donaţie deghizată 5 .

120. Interpunerea de persoane este şi ea o formă a simulaţiei, folosită uneori pentruîncheierea unor contracte de donaţie; pentru a gratifica o persoană incapabilă a primio liberalitate de la un anumit donator, se recurge la interpunere: prin contractulaparent donaţia se face către o persoană capabilă de a primi – donatarul fictiv – iarprin contractul secret se prevede că de efectele acestei donaţii va profita persoanacăreia legea îi interzicea să o primească în mod direct 6 . Raţiunea recurgerii lainterpunere de persoane în materie de donaţie poate avea însă nu doar semnificaţiaeludării legii, ci poate consta în dorinţa donatorului de a-şi păstra anonimatul.

În privinţa condiţiilor de validitate, contractul aparent trebuie să respecte regulilede fond (în persoana adevăratului donatar) şi de formă ale contractului de donaţie.

Din cauza dificultăţilor de a proba această simulaţie, legea prezumă absolut a fipersoane interpuse părinţii, descendenţii şi soţul incapabilului (art. 812 C.civ.).Consecinţa este că şi aceste persoane sunt incapabile de a primi de la donator.

1

Pentru o analiză monografică, a se vedea F.A. Baias, Simulaţia. Studiu de doctrină şijurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 232–242.

2

A se vedea: C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. AllEducaţional, Bucureşti, 1998, p. 78, 79; T.M.B., decizia civilă nr. 1855/1968, înR.R.D. nr. 7/1969, p. 167.

3

I. Zinveliu, Contractele civile – instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor,Ed. Dacia, Cluj–Napoca, 1978, p. 158.

4

Fr. Deak, op. cit., p. 142; E. Safta–Romano, op. cit., p. 188.

5

Instanţele nu pot însă constata fără probe, numai pe baza prezumţiei legale a art. 845C.civ., că un act de vânzare–cumpărare către un succesibil în linie dreaptă este înrealitate o donaţie deghizată, atât timp cât actul nu s–a făcut cu sarcina unei renteviagere sau cu rezerva de uzufruct, deoarece textul instituie prezumţia de liberalitatenumai în situaţia în care actul cu titlu oneros prevede o asemenea sarcină saudezmembrământ al proprietăţii (Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1150/1984, în Culegerede decizii pe anul 1984, p. 81). Pentru o reinterpretare a art. 845 C.civ., care nu arconsacra o prezumţie de donaţie deghizată, a se vedea R. Dincă, Notă la decizia civilănr. 361A/2002 a Tribunalului Bucureşti, în P.R. nr. 2/2004, p. 113.

6

C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 78. Uneori s–a recurs la simulaţie în ambeleforme: s–a încheiat un act public de vânzare–cumpărare către sora soţiei, deşi înrealitate s–a donat bunul de către soţ soţiei sale. Instanţa a pronunţat nulitateaconvenţiei pentru fraudă la lege. A se vedea Trib. Ploieşti, decizia nr. 277/1967, înR.R.D. nr. 10/1967, p. 152. În acelaşi sens, în doctrină s–a subliniat: „Este bineînţeles că nu se poate vorbi de validitatea unei donaţiuni deghizate, atunci cândsimulaţiunea are ca scop realizarea unei liberalităţi interzise de lege; formadeghizată nu poate da putere legală unui act ilicit” (C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 774).

Secţiunea a 3-a

Donaţiile indirecte

121. Noţiune. Prin donaţii indirecte se înţeleg acele acte juridice încheiatenesimulat, prin care se ajunge la gratificarea unei persoane doar indirect, dacă seprobează existenţa unui animus donandi. Donaţia indirectă nu implică nici un fel desimulaţie; actul juridic prin care se realizează este public şi real, numai căgratificarea nu se face direct, de la cel care gratifică la cel gratificat, ci pe caleindirectă 1 . Cele mai utilizate mijloace de a încheia indirect o donaţie sunt:renunţarea la un drept, remiterea de datorie, stipulaţia pentru altul, plata datorieialtuia.

122. Renunţarea la un drept este, de regulă, un act juridic neutru. Dacă însă sedovedeşte că renunţarea s-a făcut cu intenţia de a gratifica, ne găsim în faţa uneidonaţii indirecte. De exemplu, au fost considerate astfel: renunţarea la un legat,renunţarea la uzufruct (profită nudul proprietar prin întregirea dreptului), renunţareala moştenire. În acest sens, art. 697 C.civ. prevede că: „Partea renunţătorului profităcoerezilor săi; dacă este singur, succesiunea trece la gradul următor”.

123. Remiterea (iertarea) de datorie poate reprezenta şi ea o donaţie indirectă încazul în care animus donandi, creditorul care are o creanţă renunţă la valorificareaacesteia împotriva debitorului. Dacă remiterea de datorie se face cu titlu oneros, eanu va fi, evident, calificată ca o donaţie indirectă, ci, după caz, novaţie prinschimbare de obiect, dare în plată sau chiar tranzacţie.

124. Stipulaţia în favoarea unui terţ 2 făcută cu intenţia de a gratifica reprezintă toto donaţie indirectă. De fiecare dată însă trebuie să fie analizată foarte bine cauzacontractului, căci stipulaţia în favoarea unei alte persoane poate fi făcută şicredendi causa ori solvendi causa, caz în care nu mai poate fi, evident, analizată cadonaţie. Codul civil consacră însă şi special această donaţie indirectă, prevăzând, înart. 1642, posibilitatea constituirii unei rente viagere în favoarea unui terţ, fărănici o contraprestaţie din partea acestuia 3 .

125. Care sunt condiţiile de fond şi de formă ale donaţiilor indirecte? Întrucât nusunt propriu-zis donaţii, aceste acte juridice nu trebuie să îndeplinească cerinţaspecială de formă prevăzută de art. 813 C.civ. 4 , ci doar acele condiţii impuse de legeîn general pentru fiecare categorie în parte. De pildă, remiterea de datorie nu estesupusă condiţiei de a fi încheiată în formă autentică, ci poate îmbrăca forma scrisă,verbală şi chiar tacită.

În privinţa condiţiilor de fond, acestea se poate afirma că se dublează: trebuie să fieîndeplinite atât cerinţele prevăzute pentru actul care se încheie, cât şi cele impusede lege pentru donaţie.

1

D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 133.

2

Este contractul prin care o persoană, numită promitent, se obligă faţă de o altăpersoană, numită stipulant, să execute o anumită prestaţie în folosul unei terţepersoane, numite beneficiar, care nu participă şi nici nu este reprezentată laîncheierea contractului.

3

Pentru analiza altor particularităţi ale donaţiei indirecte sub forma stipulaţieipentru altul, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 146–148.

4

A se vedea şi Cristina Turianu, Donaţiile deghizate şi indirecte reflectate înliteratura juridică şi în practica judiciară, Dreptul nr. 8/2000, p. 151 şi urm.

Capitolul V

Efectele contractului de donaţie

126. Precizări prealabile. Donaţia transferă dreptul de proprietate asupra bunuluidonat din patrimoniul donatorului în patrimoniul donatarului, prin exprimareaconsimţământului în formă autentică sau – în cazul darului manual – prin exprimareaconsimţământului, însoţită de remiterea bunului. Fiind un contract unilateral, donaţianaşte, în principiu, obligaţii doar în sarcina uneia din părţi, a donatorului. Doar înmod excepţional contractul dă naştere unor obligaţii şi în sarcina donatarului.

Aceste aspecte privesc efectele donaţiei între părţile contractante. Dar acest raportcontractual nu poate rămâne indiferent faţă de terţele persoane, motiv pentru care vomanaliza distinct efectele donaţiilor în raporturile cu terţii.

Secţiunea 1 - Efectele donaţiilor între părţi

Secţiunea a 2-a - Efectele donaţiilor în raport cu terţii

Secţiunea 1

Efectele donaţiilor între părţi

127. Obligaţiile donatorului. Dacă contractul este valabil încheiat, donatorul areobligaţia de a preda bunul, împreună cu toate accesoriile sale, inclusiv eventualeleacţiuni în garanţie împotriva celui de la care dobândise el însuşi bunul.

În schimb, potrivit art. 828 alin. (1) C.civ., în principiu, contractul de donaţiefiind o liberalitate, nu-l obligă pe donator de a garanta pe donatar pentru evicţiune 1

ori pentru vicii. Prin excepţie, donatorul va răspunde dacă:

a) a promis în mod expres aceasta [art. 828 alin. (2) C.civ.] 2 ;

b) evicţiunea provine din faptul său personal [art. 828 alin. (3) C.civ.];

c) s-au cauzat prejudicii donatarului prin viciile lucrului (răspundere delictuală);

d) donaţia este cu sarcini; în acest caz, cum vom vedea, în limita sarcinii, contractuleste cu titlu oneros, iar în această măsură donatorul este ţinut de obligaţia degaranţie întocmai ca în cazul unui contract cu titlu oneros.

128. Obligaţiile donatarului. Donaţia cu sarcină. În cazul donaţiilor pure şi simple,donatarului nu-i incumbă nici o obligaţie, din cauza caracterului gratuit alcontractului. Cel mult din punct de vedere moral, acesta datorează recunoştinţă celuicare şi-a micşorat ireversibil patrimoniul în favoarea sa. Acest aspect moral esteuneori întărit din punct de vedere juridic, în sensul că, atunci când nerecunoştinţadonatarului îmbracă forme grave, se poate ajunge la revocarea donaţiei pentruingratitudine.

Dacă însă donaţia este cu sarcini (sub modo), donatarul este ţinut să executeobligaţiile stipulate (fie că sunt în favoarea donatorului, a unui terţ sau chiar adonatarului însuşi), ca orice debitor al obligaţiei dintr-un contract sinalagmatic.

Sarcina constă în obligaţia impusă prin contractul de donaţie de către donatordonatarului, prin care, în schimbul liberalităţii primite, i se cere îndeplinireaanumitor prestaţii. Pentru a se păstra caracterul de liberalitate al operaţiunii seimpune însă ca sarcina să nu fie atât de împovărătoare, încât să absoarbă întregemolumentul (prin probe urmând a se determina dacă mai subzistă, în acest ultim caz,animus donandi). Din momentul acceptării donaţiei, donatarul este ţinut să executesarcina stipulată 3 . Bineînţeles, aceasta trebuie să fie, potrivit regulilor generale,posibilă, licită şi morală.

1

Pentru detalii, a se vedea C. Toader, op. cit., p. 189–191.

2

În cazul unui contract de donaţie cu privire la un imobil, legal încheiat, donataruldevine proprietar al bunului, donatorul garantându–l împotriva oricărei evicţiuni, dacăo atare răspundere a fost asumată în mod expres prin declaraţia sa că bunul nu estegrevat de sarcini sau servituţi. Prin urmare, fostul proprietar nu mai poate invoca,după încheierea actului, existenţa unei convenţii separate prin care să restrângădreptul de proprietate transmis donatarului, pretinzând un drept de folosinţă asupraunei părţi din imobil (art. 828, art. 969, art. 970, art. 1174 şi art. 1191 C.civ.). Ase vedea T.M.B., secţia a II–a civilă, decizia nr. 918/1990, în Culegere de decizii peanul 1990, p. 63.

3

Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 159–161.

Secţiunea a 2-a

Efectele donaţiilor în raport cu terţii

129. Deşi între părţi efectele donaţiei se produc de la data încheierii sale valabile,pentru opozabilitatea convenţiei faţă de terţi este necesară îndeplinirea anumitorforme de publicitate. Ele diferă după natura bunului donat.

Astfel, dacă este vorba despre un bun mobil corporal, potrivit art. 972 şi art. 1909C.civ., opozabilitatea se realizează prin transmiterea posesiei bunului donat.

În cazul creanţelor, numai în urma notificării prin executorul judecătoresc sau aacceptării în formă autentică a cesiunii de creanţă de către debitorul cedat, donaţiadevine opozabilă şi faţă de terţi.

130. Dacă obiectul donaţiei îl constituie un imobil, art. 818 C.civ. prevedenecesitatea transcrierii (înscrierii în cartea funciară, potrivit Legii nr. 7/1996)atât a ofertei de donaţie, cât şi a acceptării, precum şi a notificării acceptării.

Primul interesat să ceară înscrierea contractului este donatarul, pentru a preîntâmpinadobândirea aceluiaşi drept de către o terţă persoană. De asemenea, mai pot cereînscrierea donaţiei în cartea funciară şi alte persoane, cum ar fi: mandataruldonatarului, donatarul minor sau cel aflat sub interdicţie judecătorească (aceastăoperaţiune reprezentând un act de conservare), tutorele, ascendenţii minorului donatarşi chiar donatorul.

131. Absenţa înscrierii în cartea funciară a dreptului real imobiliar dobândit prindonaţie poate fi invocată de orice persoană interesată, potrivit art. 819 C.civ. Prin«persoană interesată» se înţeleg dobânditorii aceluiaşi drept de la donator, fie cutitlu oneros, fie cu titlu gratuit, precum şi creditorii, inclusiv cei chirografari,care au reuşit să-şi înscrie mai întâi dreptul, indiferent de data dobândirii lui.

Conchidem arătând că donaţia neînscrisă în cartea funciară este opozabilă numaipărţilor contractante şi succesorilor lor universali sau cu titlu universal. Seobservă, aşadar, că sfera terţilor care pot invoca lipsa transcrierii donaţiei, estemai largă decât în materia contractelor cu titlu oneros translative de proprietateimobiliară 1 .

Articolul 819 C.civ. interzice însă unor anumite persoane să invoce lipsa înscrierii,chiar dacă ar avea calitatea de terţi, întrucât sunt în culpă pentru neefectuareaoperaţiunii de înscriere. Este vorba de reprezentanţii minorului sau interzisului şi deascendenţii care nefiind reprezentanţii minorului, au acceptat donaţia făcută acestuia.Articolul 820 C.civ. prevede că în cazul în care tutorele nu a cerut înscriereadonaţiei, subzistă un drept de regres al persoanelor lipsite de capacitate împotrivatutorelui, pentru această omisiune care le prejudiciază interesele.

În plus, nu pot invoca lipsa înscrierii contractului în cartea funciară: donatorul,donatarul, precum şi succesorii lor universali sau cu titlu universal.

132. În privinţa terţilor dobânditori ai aceluiaşi drept de la donator, Legea nr.7/1996 face distincţie între dobânditorul cu titlu gratuit, care şi-a înscris dreptulîn cartea funciară şi este chiar de bună-credinţă şi dobânditorul cu titlu oneros.Acesta din urmă, întrucât a dobândit anterior dreptul, deşi nu l-a înscris, estepreferat de legiuitor, întrucât prin natura oneroasă a dobândirii, încearcă să evite opagubă (certat de damno vitando). De aceea, art. 30 din lege îi acordă dreptul de a

cere instanţei judecătoreşti să acorde înscrierii sale un rang preferenţial în raportcu înscrierea realizată de dobânditorul aceluiaşi bun, dar cu titlu gratuit (donatar).

S-a observat de aceea că practic, donatarul, al cărui drept este înscris în carteafunciară, se bucură pe deplin de efectele publicităţii imobiliare numai după trecereaunui termen de 10 ani de la cererea sa de înscriere în cartea funciară, acesta fiindtermenul în care, potrivit art. 37 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, se poate intentaacţiunea în rectificare 2 . Explicaţia acestei soluţii constă în aceea că, neplătindnimic în schimbul dreptului imobiliar dobândit, donatarul încearcă să păstreze un folosgratuit (certat de lucro captando).

1

În acelaşi sens, a se vedea P. Vasilescu, op. cit., p. 310.

2

Pentru amănunte privind publicitatea donaţiei imobiliare, a se vedea M. Nicolae,Publicitatea imobiliară şi noile cărţi funciare, Ed. Mihaela Press, Bucureşti, 2000, p.327–329, 405, 406.

Capitolul VI

Cauzele legale de revocare a donaţiilor

133. Am arătat anterior că materia donaţiilor este guvernată, între altele, deprincipiul irevocabilităţii. Am văzut, de asemenea, în ce condiţii, cu respectareaacestui principiu, părţile pot conveni încetarea raporturilor contractuale.

În afară de acestea, există situaţii pentru care legea prevede expres desfiinţareacontractului prin această cauză specifică de ineficacitate, revocarea.

Este vorba despre: revocarea pentru neexecutarea sarcinii, revocare pentruingratitudine şi revocare pentru survenienţă de copil (art. 829 C.civ.). Aceste treicauze, limitativ prevăzute, sunt denumite cauze legale de revocare a donaţiilor,întrucât, dacă condiţiile sunt îndeplinite, operează independent de vreo menţiune încontract.

Secţiunea 1 - Revocarea pentru neexecutarea sarcinilor

Secţiunea a 2-a - Revocarea pentru ingratitudine

Secţiunea a 3-a - Revocarea donaţiei pentru naşterea unui copil

Secţiunea 1

Revocarea pentru neexecutarea sarcinilor

134. Dacă prin contractul de donaţie s-a stipulat o obligaţie în sarcina donatarului,contractul devine, în măsura sarcinii, cu titlu oneros. Enumerând care sunt cauzele derevocare a donaţiilor, Codul civil prevede în primul rând, la art. 829, că: „Donaţiuneaîntre vii se revocă pentru neîndeplinirea condiţiunilor cu care s-a făcut (…)”. Înlegătură cu această exprimare, este de reţinut că în realitate se are în vedereneexecutarea sarcinilor 1 .

Într-adevăr, deşi sarcina se aseamănă cu condiţia rezolutorie (sub aspectuldesfiinţării retroactive a actului, în cazul producerii lor), aceste două modalităţiale contractelor nu se confundă. Pe de o parte, potrivit art. 1019 C.civ., condiţiaoperează de plin drept, nefiind nevoie de intervenţia instanţei, pe când în cazulsarcinii, de regulă, potrivit art. 832 C.civ., revocarea în caz de neexecutare estejudiciară. Apoi, sarcina este o obligaţie asumată, care în caz de neexecutare poateprimi oricare dintre sancţiunile specifice contractelor sinalagmatice 2 .

Sarcina poate fi stipulată fie în favoarea donatorului, fie în favoarea unei terţepersoane, fie chiar în favoarea donatarului însuşi, cu condiţia ca donatorul să aibăvreun interes, fie şi numai de ordin moral, în îndeplinirea sarcinii (de pildă, donareaunei sume de bani în scopul acoperirii cheltuielilor de studii ale donatarului).

135. Precizări privind revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii. Concluzii.Potrivit regulii prevăzute de art. 832 C.civ., revocarea donaţiei pentru neexecutareasarcinii nu operează de drept; creditorul trebuie să introducă în instanţă o acţiuneaavând un asemenea obiect. Instanţa va putea să aprecieze, în cazul neexecutăriiparţiale sau a executării cu întârziere, dacă se impune desfiinţarea contractului,putând acorda, la cererea pârâtului, şi un termen de graţie.

Conform regulii generale din dreptul nostru, neexecutarea din partea debitorului (adonatarului) trebuie să fie culpabilă pentru a atrage rezoluţiunea contractului 3 . Şi îndreptul elveţian această soluţie este întâlnită; conform art. 249 alin. (3) din Codulobligaţiilor, donatorul poate revoca donaţia şi poate să ceară restituirea până laconcurenţa îmbogăţirii actuale a celeilalte părţi, dacă aceasta nu execută, fără unmotiv întemeiat, sarcinile care grevează donaţia.

Este admisibilă inserarea în contractul de donaţie a unui pact comisoriu expres, chiarde ultim grad, prin care să se evite calea judiciară pentru desfiinţarea convenţiei încazul neexecutării sarcinii 4 .

Tot în virtutea libertăţii contractuale, s-a decis că donatorul poate renunţa, printr-oclauză contractuală expresă, la dreptul de a solicita revocarea donaţiei pentruneîndeplinirea sarcinii de către donatar. Desigur că, fiind o renunţare, o atare clauzătrebuie privită cu circumspecţie în raport cu persoana donatorului (vârsta, experienţaîn materie etc.) şi în orice caz, trebuie interpretată limitativ 5 .

Nu numai donaţiile obişnuite sunt susceptibile de a fi revocate pentru neexecutareasarcinii, dar şi donaţiile indirecte, cele deghizate sau care îmbracă forma daruluimanual 6 .

Acţiunea în revocare poate fi introdusă de donator, de succesorii săi în drepturi(moştenitori legali sau testamentari), precum şi pe calea acţiunii oblice, decreditorii chirografari ai acestor persoane.

În schimb, dacă sarcina s-a stipulat în favoarea unui terţ, acest terţ beneficiar nuare deschisă calea acţiunii în revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii(datorită lipsei de interes şi a relativităţii efectelor contractului); totuşi, prinmecanismul stipulaţiei pentru altul, terţul beneficiar al sarcinii poate cere direct încontradictoriu cu debitorul (donatar) executarea silită 7 .

Dacă acţiunea în revocare pentru neexecutarea sarcinii a fost admisă, donaţia sedesfiinţează cu efect retroactiv: resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Înacest sens, art. 830 C.civ., prevede: „Când donaţiunea este revocată pentruneîndeplinirea condiţiunilor, bunurile reintră în mâna donatorului, libere de oricesarcină şi ipotecă”. Efectul retroactiv al desfiinţării îl vizează atât pe donatar, câtşi eventual, pe succesorii săi în drepturi. Donatorul va putea acţiona împotriva

donatarului sau a terţilor dobânditori ai bunurilor donate, aceştia din urmă putându-seapăra numai prin invocarea uzucapiunii (dacă bunul dobândit era imobil), respectiv prininvocarea art. 1909 C.civ., în cazul bunurilor mobile.

1

Pentru comparaţia dintre sarcină şi condiţie, a se vedea: G. Boroi, op. cit., p. 200;Fr. Deak, op. cit., p. 159; I. Urs, S. Angheni, op. cit., p. 68.

2

A se vedea şi V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, 1997,p. 73, 74.

3

A se vedea şi: L. Mihai, Nota II la decizia civilă nr. 851/1981 a Trib. Arad, în R.R.D.nr. 12/1982, p. 45, 46; C.A. Ploieşti, decizia civilă nr. 1144/1998, în Culegere depractică judiciară, Ed. Lumina Lex, 1998 (s–a respins acţiunea în revocare prin caredonatorul, domiciliat în Ploieşti, pretindea ca donatara, domiciliată în Bucureşti, să–l îngrijească zilnic, deşi nici o clauză contractuală nu fusese convenită în acestsens).

4

În acest sens, în practică s–a decis că regula din art. 832 C.civ. nu este imperativă,astfel încât părţile pot stipula în contract o clauză (pact comisoriu expres) potrivitcăreia contractul este de plin drept desfiinţat (rezolvit) în cazul neexecutăriisarcinii de către donatar. În acest sens, a se vedea C. Cas. I, decizia nr. 363/1912,în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. II, nr. 4, p. 247.

5

A se vedea B. Diamant, Notă la decizia civilă nr. 1569/1956 a Trib. Suceava, în J.N.nr. 2/1957, p. 239.

6

Întrucât este evident că pârâta a primit de la reclamant suma de 49.500 lei sub formadarului manual cu sarcină, respectiv obligaţia de a–i face menajul, îndatorire care,din vina ei, nu a fost respectată decât o perioadă scurtă (aproximativ trei săptămâni)se modifică sentinţa de fond şi, în temeiul art. 830 C.civ., se admite acţiunea şi serevocă darul manual, cu obligarea pârâtei de a restitui reclamantului suma de 49.500lei (Trib. jud. Braşov, decizia nr. 993/1984, în R.R.D. nr. 7/l985, p. 70).

7

În dreptul elveţian, potrivit art. 246 alin. (2) Codul obligaţiilor, autoritateacompetentă poate urmări, după moartea donatorului, executarea unei sarcini impuse îninteres public.

Secţiunea a 2-a

Revocarea pentru ingratitudine

136. Articolul 829 C.civ. dispune că donaţia se revocă pentru ingratitudineadonatarului. Pentru că în lipsa stipulării vreunei sarcini, donaţia este un contract cutitlu gratuit, recunoştinţa datorată de orice donatar binefăcătorului său nu transformăcontractul într-unul sinalagmatic. Numai dacă lipsa de recunoştinţă îmbracă o formăcalificată, legiuitorul a considerat că se poate ajunge la revocarea donaţiei. Dinmodul de reglementare se desprinde ideea că interpretarea cauzelor invocate trebuie săfie restrictivă, pentru a nu se contraveni principiului irevocabilităţii donaţiei.

137. Potrivit art. 831 C.civ., cauzele legale de revocare a donaţiei pentruingratitudine sunt: atentatul la viaţa donatorului, săvârşirea unor delicte, cruzimisau injurii grave, refuzul de alimente.

137.1. Atentatul la viaţa donatorului săvârşit de donatar. Încălcare gravă a obligaţieide recunoştinţă, acest prim caz de revocare a donaţiei pentru ingratitudine, prevăzutde art. 831 pct. 1 C.civ., este o aplicaţie de la sine înţeleasă a regulilor deconduită, deopotrivă sancţionate de morală şi drept. Aplicarea sancţiunii juridice arevocării donaţiei presupune doar stabilirea cu certitudine a intenţiei de a lua viaţadonatorului, indiferent dacă rezultatul s-a produs sau dacă donatarul a fost condamnatpentru fapta sa. În schimb, dacă moartea donatorului a intervenit independent deintenţia donatarului (de pildă, ucidere din imprudenţă sau atunci când s-a aflat înlegitimă apărare ori nu avea discernământ), sancţiunea revocării nu va interveni.

137.2. Săvârşirea unor delicte, cruzimi sau injurii grave împotriva donatorului decătre donatar sau de o altă persoană, la ordinul lui, atrage, de asemenea, revocareajudecătorească a donaţiei. Legiuitorul are în vedere săvârşirea cu intenţie a unorinfracţiuni cu acest conţinut, de natură a afecta grav integritatea fizică orisănătatea donatorului (cruzimi) sau onoarea, demnitatea, reputaţia acestuia. Nu areimportanţă dacă faptele au fost săvârşite în public sau într-un cadru restrâns, dar înpractica judiciară s-a subliniat că injuriile trebuie să îmbrace o anumită gravitatepentru a se putea pronunţa revocarea donaţiei 1 .

137.3. Refuzul donatarului de a acorda alimente donatorului care se află în nevoiepoate atrage revocarea judiciară a donaţiei, dacă după încheierea contractului,donatorul a ajuns în nevoie, iar donatarul i-a refuzat fără justificare ajutorulalimentar impus de obligaţia de recunoştinţă. Instanţa va aprecia că nu se impunerevocarea dacă donatorul este cel care a refuzat să primească ajutor 2 , căci art. 831pct. 3 C.civ. prevede cerinţa ca refuzul să fie „fără cuvânt”, adică nemotivat. Pe dealtă parte, nu se va pronunţa revocarea donaţiei pentru refuzul de alimente, dacădonatorul avea rude apropiate, ţinute de obligaţia legală de a-l întreţine.

138. Cu privire la acţiunea în revocare pentru ingratitudine, sunt de precizat câtevacaracteristici.

a) Reţinem mai întâi că, asemănător revocării pentru neexecutarea sarcinilor, revocareadonaţiei pentru ingratitudine nu operează de plin drept.

b) Acţiunea având un asemenea obiect trebuie introdusă în termen de 1 an, calculat dela data producerii faptului sau din ziua când donatorul l-a cunoscut 3 . Este ceea ceprevede expres art. 833 alin. (1) C.civ. Se presupune că, dacă termenul de 1 an(calificat ca fiind un termen de decădere) a expirat, fără ca donatorul să acţioneze,acesta l-a iertat pe donatar. În privinţa refuzului de alimente, datorită caracteruluicontinuu al nevoii, s-a susţinut 4 că termenul de 1 an nu operează. Alături de alţiautori, apreciem că teza nu trebuie absolutizată, mai ales după ce se dovedeşte că,deşi i s-a refuzat o anumită perioadă, nejustificat, acordarea de alimente, donatorul adobândit mijloace de subzistenţă 5 . Acţiunea poate fi introdusă, în principiu, numai decătre donator, fiind o acţiune strict personală, ce presupune pentru promovarea eiaprecieri de ordin moral; per a contrario, rezultă că această acţiune nu este deschisă

creditorilor chirografari ori moştenitorilor donatorului. Prin excepţie, potrivit art.833 alin. (2) C.civ., moştenitorii donatorului pot intenta acţiunea dacă autorul lor adecedat înaintea împlinirii termenului de un an; ei o pot continua dacă donatorul aîncetat din viaţă în timpul procesului 6 .

c) Acţiunea se poate îndrepta doar împotriva donatarului vinovat, având deci caracterde pedeapsă civilă. În acest sens, art. 833 alin. (2) C.civ. prevede că: „Acţiunea derevocare nu se poate intenta în contra erezilor donatarului, nici de erezii donatoruluiîn contra donatarului, afară numai dacă, în acest caz, acţiunea s-a intentat de donatorsau donatorul a murit în anul în care se putea intenta acţiunea”. De aici rezultă oserie de consecinţe:

– dacă autorul faptei decedează mai înainte de intentarea acţiunii sau înainte desoluţionarea cauzei, moştenitorii lui nu pot fi obligaţi la restituirea bunului;

– dacă bunul a fost donat mai multor persoane, dar numai una din ele se face vinovatăde ingratitudine, revocarea nu poate opera împotriva celor inocenţi 7 .

d) Efectele admiterii acestei acţiuni sunt precizate în art. 834 C.civ.: datorităcaracterului de pedeapsă civilă, revocarea nu produce efecte retroactive faţă de terţiicare ulterior donaţiei au dobândit bunul de la donatar ori acel bun a fost grevat înfavoarea lor. Condiţia este însă ca formele de publicitate a actului de dobândire decătre terţ a bunului (imobil) să fi fost îndeplinite înainte de notarea în carteafunciară a acţiunii în revocare.

În schimb, între părţi, revocarea îşi produce efectele, astfel că donatarul va fiobligat la restituirea integrală, în natură, a bunului, dacă se mai găseşte înproprietatea sa. Bunul se va restitui împreună cu toate accesoriile, donatarul putândfi obligat, după caz, la plata unei despăgubiri în cazul scăderii valorii bunuluidatorită sarcinilor sau ipotecilor pe care le-ar fi constituit 8 . Potrivit reguliigenerale, şi donatorul va trebui, în caz de rezoluţiune, să restituie donataruluicontravaloarea cheltuielilor făcute cu conservarea bunului, fiind nedrept să seîmbogăţească fără cauză în dauna donatarului 9 .

Dacă bunul donat a fost între timp înstrăinat, donatarul va fi ţinut la platacontravalorii acestuia, calculată la data pronunţării hotărârii de revocare. Legea maiprevede că restituirea fructelor produse de bunul donat este datorată începând cu dataintroducerii acţiunii în revocare.

1

Simplele certuri dintre donator şi donatar nu constituie motive pentru revocareadonaţiei (Trib. Hunedoara, decizia civilă nr. 877/1983, în R.R.D. nr. 3/1984, p. 134).

2

Trib Suprem, decizia civilă nr. 1572/1968, în R.R.D. nr. 4/1969, p. 178.

3

Trib. Hunedoara, decizia civilă nr. 429/1988, în R.R.D. nr. 5/1989, p. 61.

4

Trib. Suprem., decizia civilă nr. 1572/1968, supra cit.; E. Safta–Romano, op. cit., p.203.

5

În acest sens, a se vedea: L. Mihai, A. Kolischer, Termenul revocării donaţiei pentruingratitudine, în S.C.J. nr. 3/1985, p. 248; D. Chirică, op. cit., p. 166.

6

Asemănător, art. 251 Codul elveţian al obligaţiilor prevede că revocarea poate avea locîn termen de un an din ziua cunoaşterii cauzei de revocare de către donator; dacădonatorul a decedat înaintea expirării termenului de un an, moştenitorii săi potintenta acţiunea în revocare până la împlinirea termenului. În plus, sunt prevăzutedouă cauze de revocare specifice ce pot fi invocate de erezii donatorului: cauzareamorţii cu premeditare de către donatar; împiedicarea donatorului de către donatar, de aexercita dreptul de revocare.

7

A se vedea Trib. Suprem, decizia civilă nr. 681/1955, în Culegere de decizii pe anul1955, vol. I, p. 81.

8

În acest sens, a se vedea M. Cantacuzino, op. cit., p. 344.

9

C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 811.

Secţiunea a 3-a

Revocarea donaţiei pentru naşterea unui copil

139. Această cauză legală de revocare a donaţiei este reglementată în art. 836 C.civ.Potrivit acestui text, donaţiile se revocă de drept dacă donatorului, care în momentulîncheierii contractului nu avea copii sau alţi descendenţi, i se naşte ulterior, chiarşi postum, un copil viu. Textul trebuie citit astăzi ca referindu-se, deopotrivă, lacopiii din căsătorie şi la cei din afara căsătoriei. Donaţia este revocabilă şi încazul în care copilul născut ulterior donaţiei era conceput la data înche-ieriicontractului (art. 837 C.civ.). Observăm că în această materie, infans conceptus esteconsiderat inexistent, întrucât este în interesul lui să fie considerat astfel 1 .

Sancţiunea este aplicabilă oricărei donaţii (directă, indirectă, dar manual), cuexcepţia donaţiilor încheiate între soţi, potrivit art. 937 alin. (3) C.civ.

Din formularea textului, rezultă per a contrario că, dacă la data încheieriicontractului donatorul avea copii sau descendenţi în viaţă, donaţia nu poate firevocată pentru acest motiv.

S-a pus problema ce efecte produce adoptarea unui copil asupra contractelor de donaţieconsimţite anterior de către adoptatorul-donator. Cu privire la acest aspect, practicajudiciară s-a pronunţat în sensul că revocarea nu operează dacă donatorul adoptă uncopil ulterior încheierii contractului 2 . Într-adevăr, deşi sub aspectul efectelorgenerale, copilul adoptat este asimilat unui copil „născut”, se poate susţine căprocedura adoptării unui copil, ce presupune mai întâi manifestarea voinţeiadoptatorului, justifică neasimilarea în această materie, textul art. 836 C.civ.reprezentând o excepţie de la principiul irevocabilităţii donaţiei, aşadar de strictăinterpretare 3 .

140. Consecinţele caracterului imperativ al sancţiunii revocării donaţiei pentrusurvenienţă de copil sunt următoarele:

– în contractul de donaţie nu poate fi inserată o clauză care să excludă revocareapentru survenienţă de copil (art. 839 C.civ.); este admisibil însă ca, după naştereacopilului, donatorul să renunţe expres sau tacit la invocarea revocării de drept adonaţiei, încheind un nou contract de donaţie;

– instanţa învestită cu acţiunea în revocare a donaţiei nu are latitudinea de aaprecia, în concret, dacă se impune desfiinţarea contractului; ea doar constatărevocarea de drept şi poate dispune restituirea bunului de către donatar.

Acţiunea în constatarea revocării de drept a contractului de donaţie pentru survenienţăde copil poate fi introdusă de către donator, de succesorii săi în drepturi sau decreditori, pe calea acţiunii oblice; acţiunea în restituire este prescriptibilă întermen de 30 de ani de la naşterea copilului.

În ceea ce priveşte efectele, ca urmare a caracterului retroactiv al acesteirezoluţiuni, în principiu, bunul donat se reîntoarce în patrimoniul donatorului, liberde orice sarcini. Efectele se produc atât împotriva donatarului, a succesorilor lui îndrepturi, cât şi a terţilor subdobânditori. Potrivit dreptului comun însă, terţul debună-credinţă poate păstra bunul dacă invocă art. 1909 C.civ., în cazul bunului mobil,respectiv poate invoca prescripţia achizitivă, în cazul imobilelor. Conform art. 838C.civ., fructele bunului donat trebuie restituite din ziua în care i s-a notificatdonatarului despre naşterea copilului (din acel moment devine posesor de rea-credinţă).

1

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 167 şi urm.

2

Trib. Vâlcea, decizia civilă nr. 1384/1981, în R.R.D. nr. 11/1982, p. 62.

3

În acelaşi sens, a se vedea: D. Chirică, op. cit., p. 167; Fr. Deak, op. cit., p. 170,171.

Titlul IV

Contractul de locaţiune

Capitolul I - Noţiune, reglementare, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de locaţiune

Capitolul II - Efectele contractului de locaţiune

Capitolul III - Contractul de sublocaţiune şi de cesiune a contractului de locaţiune

Capitolul IV - Încetarea locaţiunii

Capitolul V - Natura juridică a drepturilor locatarului

Capitolul I

Noţiune, reglementare, caracterele juridice şi condiţiile de validitate alecontractului de locaţiune

141. Noţiune. Prin locaţiune înţelegem acel contract prin care o persoană, numitălocator, se obligă să asigure celeilalte părţi, numite locatar, folosinţa temporară,totală sau parţială a unui bun neconsumptibil, individual determinat, în schimbul uneisume de bani sau al unei alte prestaţii, numite chirie. Contractul îndeplineşte ofuncţie utilă atât pentru proprietar, cât şi pentru neproprietar: îi acordăneproprietarului dreptul de a se folosi de bunul altuia şi îi permite proprietarului săobţină un folos material de pe urma propriilor bunuri, prin perceperea chiriei 1 .

142. Reglementare. Cunoscut încă din dreptul roman ca unul dintre contracteleconsensuale, contractul de locaţiune, astfel cum a fost reglementat în Codul civil,îmbrăca trei forme: locatio rerum (punerea la dispoziţie a unui bun), locatio operarum(prestarea de servicii), locatio operis faciendi (realizarea unei lucrări). Şi înconcepţia legiuitorului de la 1864 s-a păstrat această împărţire, motiv pentru careTitlul VII din Cartea a III-a a Codului civil se referă, în art. 1410-1490, la patrufeluri de locaţiuni. Ne vom ocupa aici doar de locaţiunea edificiilor şi a bunurilormobile (dreptul comun al locaţiunii). Arendarea va fi tratată separat, fiindreglementată de o lege specială, iar antrepriza (realizarea unei lucrări pentru o altăpersoană în schimbul unui preţ), de asemenea, va fi examinată separat, întrucâtreprezintă de fapt un alt contract special. În privinţa locaţiunii muncii şi aserviciilor de cărăuşie, ele au ajuns, din cauza evoluţiilor social-economice, obiectde reglementare al altor ramuri de drept (dreptul muncii, dreptul transporturilor). Înafară de reglementarea de drept comun din Codul civil, există şi legi speciale privindînchirierea locuinţelor şi a spaţiilor cu altă destinaţie, de care ne vom ocupaseparat.

143. Caractere juridice. Contractul de locaţiune se caracterizează prin următoareletrăsături:

a) Este un contract translativ doar de folosinţă. Spre deosebire de contractul devânzare-cumpărare, ca urmare a încheierii unui contract de locaţiune nu se transmite undrept real, ci doar un drept de creanţă, constând în folosinţa unui bun neconsumptibil.Acest caracter are consecinţe atât sub aspectul riscurilor pieirii bunului (rămânasupra proprietarului), cât şi în alte privinţe. Dacă bunul închiriat este frugifer,locatarul deşi are dreptul de a culege fructele, nu face acest lucru în exercitareaunei prerogative specifice drepturilor reale, ci doar ca un accesoriu al folosinţei.Ceea ce se transmite prin contractul de locaţiune este doar detenţiunea precară, motivpentru care locatarul nu va putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiune, astfelcum prevede expres, de altfel, art. 1853 C.civ. 2

b) Locaţiunea este un contract cu titlu oneros şi comutativ. Ambele părţi contractanteurmăresc să obţină pentru sine un avantaj patrimonial: locatorul să primească chiria,iar locatarul, folosinţa bunului. Contractul nu are caracter aleatoriu, astfel căexistenţa şi întinderea obligaţiilor le este cunoscută încă de la încheiereacontractului.

c) Locaţiunea face parte din categoria contractelor sinalagmatice (bilaterale),întrucât ca efect al încheierii sale valabile, se nasc drepturi şi obligaţii în sarcinaambelor părţi contractante.

d) Sub aspectul modului de exprimare a consimţământului, locaţiunea este, înreglementarea comună, un contract consensual, valabil încheiat fără vreo formalitatespecială. Menţionăm, de asemenea, că nimic nu se opune ca anterior încheieriicontractului de locaţiune, părţile să încheie şi un antecontract. Caracterul consensualpermite astfel încheierea chiar şi verbală a contractului. Nu mai puţin adevărat este

că, în cazul ivirii unor neînţelegeri între părţi pe parcursul derulării contractului,se pot pune probleme în legătură cu proba. De aceea, legiuitorul a simţit nevoia ca încazul locaţiunii de imobile 3 să prevadă anumite reguli speciale. În acest sens, este demenţionat art. 1416 C.civ., care prevede că, dacă nu s-a început executareacontractului încheiat verbal şi una dintre părţi îi neagă existenţa, nu se admite probacu martori, chiar dacă s-ar fi dat arvună şi indiferent de mărimea chiriei, chiar dacăar exista un început de dovadă scrisă. Iar potrivit art. 1417 C.civ., dacă contractulîncheiat verbal este în curs de executare, dar se contestă numai cuantumul chiriei, sepoate dispune o expertiză, ale cărei costuri cad în sarcina acelui contractant alecărui susţineri se dovedesc neîntemeiate (care a pretins existenţa unei chirii maimici). Din punct de vedere administrativ-fiscal, locatorul persoană fizică trebuie săînregistreze contractul la administraţia financiară în vederea impozitării veniturilordin chirii. Lipsa acestei înregistrări nu afectează însă validitatea contractului, dinpunct de vedere al dreptului civil 4 .

e) Locaţiunea este un contract cu executare succesivă în timp. Elementul timp este deesenţa locaţiunii, el fiind avut în vedere pentru executarea obligaţiilor ambelorpărţi: folosinţa trebuie asigurată un anumit timp, iar chiria este calculată în raportcu timpul folosirii, chiar dacă preţul s-a fixat în mod global 5 . Durata contractului delocaţiune poate fi determinată prin contract sau chiar nedeterminată, dar în nici uncaz nu poate fi veşnică. Articolul 1415 C.civ. interzice în mod expres locaţiunileereditare (concesiunile perpetue de folosinţă imobiliară), cunoscute în vechiul dreptsub denumirea de emfiteuze sau embatic.

144. Condiţiile de validitate a contractului de locaţiune. Ca orice convenţie,locaţiunea trebuie să îndeplinească ad validitatem cerinţele privind consimţământul,capacitatea, obiectul şi cauza. Datorită particularităţilor, evidenţiate atât îndoctrină, cât şi în practica judecătorească, ne vom opri la câteva precizări privindcapacitatea de a contracta şi obiectul contractului de locaţiune.

145. Capacitatea părţilor contractante. În principiu, locaţiunea este un act deadministrare a patrimoniului 6 , motiv pentru care părţile contractante trebuie să aibăcapacitatea de a încheia asemenea acte (este suficientă capacitatea de exerciţiurestrânsă a minorului între 14-18 ani, cu încuviinţarea prealabilă a reprezentantuluilegal). Dacă însă contractul priveşte un imobil, iar durata închirierii este mai marede 5 ani, este considerat act de dispoziţie şi, ca atare, se impune ca ambele părţicontractante să aibă capacitate deplină de exerciţiu.

Mai precizăm că, nefiind translativ de proprietate, contractul de locaţiune poate fiîncheiat, în calitate de locator, de orice persoană care are un drept (uzufruct,locaţiune etc.) asupra bunului, nu neapărat de către proprietar. Cu alte cuvinte, esteposibilă locaţiunea bunului altuia 7 . În acest sens, în practica judiciară s-a reţinut,de pildă: „Contractul de închiriere încheiat pe termen de 3 ani îşi păstreazăvalabilitatea chiar dacă a fost încheiat de proprietarul aparent, el având caracterulunui act de administraţie (art. 1411 C.civ.; art. 711 pct. 9 C.proc.civ.)” 8 .

146. Obiectul contractului. Fiind un contract bilateral, locaţiunea are un obiectdublu: pe de o parte, lucrul închiriat, pe de altă parte, preţul, numit chirie.

147. Lucrul închiriat. Orice bun mobil sau imobil, corporal sau incorporal (cum ar fidreptul de uzufruct, dreptul de proprietate industrială etc.), dar nefungibil poateforma obiect al contractului de locaţiune. De fapt, obiectul locaţiunii îl reprezintătocmai folosinţa lucrului, pe care locatorul trebuie să o procure locatarului zi cu zi,pe tot parcursul contractului 9 .

Bunurile din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritorialepot fi închiriate numai în condiţiile legii speciale [art. 136 alin. (4) din

Constituţie, art. 12 alin. (6) şi art. 14-16 din Legea nr. 213/1998 privindproprietatea publică şi regimul juridic al acesteia] 10 . De asemenea, lucrurile cu regimspecial, cum ar fi armele, pot fi închiriate doar în condiţiile legii speciale (Legeanr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor 11 ).

148. Chiria, ca preţ pe care locatarul îl datorează în schimbul folosinţei bunului, sefixează de obicei în bani, dar este admisibilă şi stipularea unei alte prestaţii licitedrept preţ.

Chiria trebuie să fie determinată la momentul încheierii contractului, dar poate fideterminabilă 12 , prin aprecierea unui terţ desemnat de părţi sau prin stabilirea unuiprocent din beneficiul realizat de locatar (sau din salariul acestuia). Ca o altăcondiţie de validitate a preţului în contractul de locaţiune, asemănător vânzării,reţinem sinceritatea şi seriozitatea. Dacă chiria a fost prevăzută doar fictiv saubunul a fost dat spre folosinţă prin fixarea unei chirii derizorii, contractul este nulca locaţiune, putând fi valabil ca şi comodat, dacă bunul s-a predat. Legislaţia înmaterie de taxe de timbru pentru activitatea notarială (O.G. nr. 12/1998, în prezentabrogată) prevedea că este nul contractul de închiriere ce are ca obiect un imobil,dacă părţile au convenit prin act secret să se plătească o chirie mai mare decât ceadeclarată în actul autentic şi înregistrată la organul fiscal. Mai mult chiar,locatorul poate fi acuzat de săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală dacă nudeclară venitul real încasat din chirie.

1

F. Galgano, Diritto civile e commerciale, vol. II, ed. a 3–a, Cedam, Padova, 1999, p.42.

2

Pentru poziţia constantă a instanţei supreme, a se vedea: C.S.J., decizia civilă nr.391/1992, în Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990–1992),Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993; C.S.J., S.U., decizia nr. VIII din 27 septembrie 1999,în Juridica nr. 1/2000, p. 35. Deşi este o „chestiune elementară care nu a constituitniciodată o problemă controversată”(nota redacţiei), recursul în interesul legii nuputea fi respins, atât timp cât din motivarea sa a rezultat că într–adevăr, uneleinstanţe (din ignoranţă, suprasolicitare, lipsă de experienţă ?!) au decis că locatarulpoate uzucapa.

3

Fr. Deak, op. cit., p. 175; D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 145; L.Stănciulescu, op. cit., p. 150.

4

A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p. 173; C.S.J., decizia comercială nr. 54/1995, înDreptul nr. 12/1995, p. 86.

5

A se vedea şi R. Popescu, Contractul de locaţiune, în C. Toader, R. Popescu, M.Nicolae, B. Dumitrache, Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licenţă, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 372.

6

Dacă bunul este comun, potrivit art. 35 C.fam., oricare dintre soţi poate închiria unbun comun, întrucât se prezumă că are şi consimţământul celuilalt soţ.

7

D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol.VIII, Bucureşti, 1925, p. 101.

8

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2437/1975, în R.R.D. nr. 9/1975, p. 72.

9

A se vedea C. Cas. II, decizia nr. 155/1921, în P.R. 1922, III, p. 75.

10

A se vedea H.G. nr. 1669/2004 privind aprobarea Normelor metodologice pentruînchirierea bunurilor proprietate publică sau privată a statului ori a unităţiloradministrativ–teritoriale, aflate în administrarea zonelor libere (M. Of. nr. 1008 din2 noiembrie 2004). Se stabileşte, în esenţă, că închirierea bunurilor enunţate(birouri, platforme, magazii, hale, terenuri, utilaje etc.) se face prin licitaţiepublică, locatar putând fi orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.

11

Parţial abrogată prin Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor (M.Of. nr. 583 din 30 iunie 2004).

12

Totuşi, este de remarcat că în Franţa, prin patru decizii pronunţate în plen la 1decembrie 1995, Curtea de Casaţie a revenit la o jurisprudenţă constantă şi a hotărâtcă în locul sancţiunii nulităţii pentru nedeterminarea preţului poate opera aceea arezilierii. În acest mod, instanţa supremă a deplasat problema de pe tărâmul formăriivalabile a contractului pe acela al validităţii lui. A se vedea H. Capitant, F. Terré,Y. Lequette, Les grands arrêts de la jurisprudence civile, tome 2, ed. a 11–a, Dalloz,Paris, 2000, nr. 151–154.

Capitolul II

Efectele contractului de locaţiune

Secţiunea 1 - Obligaţiile locatorului

Secţiunea a 2-a - Obligaţiile locatarului

Secţiunea 1

Obligaţiile locatorului

149. Noţiuni generale. Toate obligaţiile locatorului decurg din principiul că eltrebuie să asigure locatarului folosinţa lucrului în tot timpul locaţiunii (obligaţiede a face). Pentru a asigura folosinţa lucrului, locatorul este obligat să predea şi sămenţină lucrul în stare de întrebuinţare şi să-l garanteze pe locatar de tulburărileprovenite din propria faptă, de la terţi şi din viciile lucrului.

150. Obligaţia de predare. Predarea (art. 1420 pct. 1 C.civ.) lucrului dat în locaţiunese poate cere la termenul convenit de părţi (imediat dacă nu s-a prevăzut un termen) şi– în lipsă de stipulaţie contrară – la locul unde se găsea lucrul în momentulcontractării şi cu cheltuiala locatorului. În caz de nerespectare a acestei obligaţii,locatarul se poate adresa justiţiei cerând predarea silită (dacă nu preferă să cearărezilierea contractului pentru neexecutare sau nu se mulţumeşte cu invocarea excepţieide neexecutare), iar instanţa îl poate obliga pe locator şi la plata de daune-interese,potrivit regulilor generale.

Spre deosebire de vânzare-cumpărare, unde lucrul trebuie să fie predat în stareaexistentă la încheierea contractului, în materia contractului de locaţiune, lucrul,împreună cu accesoriile sale, trebuie predat într-o stare corespunzătoare destinaţieiîn vederea căreia a fost închiriat [art. 1421 alin. (1) C.civ.], locatorul fiindobligat – în lipsă de stipulaţie contrară – să efectueze toate reparaţiile necesare înacest scop înainte de preluarea lucrului de către locatar şi chiar dacă, printr-oclauză contractuală, toate reparaţiile ar fi fost puse în sarcina locatarului.

În cazul în care locatorul nu-şi îndeplineşte obligaţia de predare a bunului închiriatîn stare normală de folosinţă, locatarul poate, potrivit dreptului comun aplicabilcontractelor sinalagmatice, să ceară executarea silită a obligaţiei, să invoce excepţiade neexecutare, dacă i se cere să îndeplinească el o obligaţie contractuală, în fine,poate cere rezilierea contractului, cu daune-interese.

151. Obligaţia efectuării reparaţiilor. Locatorul trebuie să menţină lucrul în stare dea servi la întrebuinţarea pentru care a fost închiriat [art. 1420 pct. 2 şi art. 1421alin. (2) C.civ.]. Pentru aceasta, locatorul trebuie să efectueze reparaţiile necesareîn tot timpul locaţiunii, dacă în cursul ei bunul are nevoie de asemenea reparaţii(reparaţii capitale, degradări provenind din uzul normal al lucrului sau cauzatefortuit 1 , inclusiv viciile de construcţie şi la părţile comune ale imobilului folositede mai mulţi locatari). Locatorul nu trebuie să efectueze reparaţiile numite locative,care, din momentul predării, sunt în sarcina locatarului 2 .

Obligaţia efectuării reparaţiilor nu înseamnă că locatorul trebuie să reconstruiascăimobilul care „a pierit în total sau s-a făcut netrebnic spre obişnuita întrebuinţare”(art. 1439 C.civ.). Într-o atare situaţie, contractul încetează 3 .

Dacă locatorul nu efectuează reparaţiile necesare în cursul locaţiunii, locatarul poatecere în instanţă: fie obligarea locatorului de a le executa, sub sancţiunea plăţii unordaune cominatorii; fie autorizarea de a le efectua în contul locatorului (art. 1077C.civ.), reţinând cheltuielile efectuate din chirie 4 ; fie rezilierea contractului [art.1020, art. 1021 şi art. 1439 alin. (2) C.civ.]. Se admite că, în caz de urgenţă,reparaţiile pot fi efectuate şi fără autorizarea justiţiei.

152. Obligaţia de garanţie (art. 1420 pct. 3 C.civ.) 5 . În virtutea obligaţiei degaranţie, locatorul răspunde de tulburările provenite: 1. din propria faptă; 2. de laterţi şi 3) din viciile lucrului, dacă prin aceste tulburări se aduce o atingereserioasă folosinţei.

152.1. Locatorul este obligat să se abţină de la orice fapt personal, care ar aveadrept consecinţă tulburarea în folosinţa lucrului, tulburare de fapt sau de drept.Astfel, art. 1424 C.civ. dispune că locatorul „nu poate în cursul locaţiunii să schimbeforma lucrului închiriat”, fie direct, prin transformarea materială a lucrului, fieindirect, prin schimbarea destinaţiei. Dacă locatorul nu respectă această obligaţie,locatarul poate cere prin justiţie oprirea sau distrugerea schimbărilor.

Dat fiind faptul că locatorul trebuie să întreţină lucrul în bună stare în tot cursullocaţiunii, el nu va răspunde pentru stânjenirea folosinţei locatarului, adusă prin

efectuarea reparaţiilor, chiar dacă va fi lipsit în parte de folosinţa lucrului. Legeaobligă pe locatar să suporte tulburarea provocată de reparaţiile făcute de locator.Însă reparaţiile trebuie să aibă caracter urgent, neputând fi amânate până la încetareacontractului. Pe de altă parte, legea dispune ca reparaţiile să fie făcute în cel mult40 de zile. Dacă reparaţiile nu se efectuează în acest interval de timp, atuncilocatarul are dreptul să ceară o scădere a chiriei, proporţional cu lipsa parţială afolosinţei. Iar dacă reparaţiile sunt de aşa natură încât locatarul pierde folosinţatotală a lucrului, atunci el (nu şi locatorul) poate cere rezilierea contractului,chiar dacă pierderea folosinţei n-ar întrece 40 de zile (art. 1425 C.civ.).

Obligaţia de nu-l tulbura pe locatar nu poate fi însă opusă proprietarului care doreştesă viziteze imobilul, împreună cu persoane care doresc să îl cumpere, dacă aceastăvizită a fost anunţată din timp şi are loc în prezenţa locatarului 6 .

152.2. Dacă tulburarea folosinţei provine de la un terţ, legea distinge întretulburarea de fapt şi cea de drept.

Articolul 1426 C.civ. prevede că locatorul nu răspunde de tulburarea cauzată prinfaptul unui terţ care nu invocă vreun drept asupra lucrului. Locatarul singur, în numepersonal, se poate apăra contra tulburărilor de fapt, şi anume prin acţiunileposesorii. În acest sens, Codul de procedură civilă permite folosirea acţiunilorposesorii nu numai de către posesori – care exercită deţinerea lucrului sub nume deproprietar (animus sibi habendi) –, dar şi de către detentorul precar, cum este şilocatarul, „care deţine lucrul în interesul său propriu, în temeiul unui contractîncheiat cu posesorul, afară numai dacă tulburătorul este cel pentru care el deţine”(art. 676 C.proc.civ.) 7 .

Prin urmare, locatarul poate folosi acţiunile posesorii pentru apărarea dreptului săude folosinţă împotriva terţilor, cu condiţia ca agentul tulburător:

– să nu fie locatorul, adică „cel pentru care el deţine” şi faţă de care el poateacţiona sau se poate apăra în temeiul contractului de locaţiune;

– să nu invoce vreun drept asupra lucrului închiriat (art. 1426 C.civ.), cum ar fidreptul de proprietate, în cazul în care locatorul a încheiat contractul în baza unuialt drept (sau pretins drept) asupra lucrului 8 .

În toate cazurile în care locatarul este tulburat în folosinţă prin faptul exercităriide către un terţ (inclusiv un alt locatar) a unui drept (de proprietate, de uzufruct,de folosinţă etc.) asupra lucrului, locatorul va răspunde de pierderea sau reducereafolosinţei, chiar dacă dreptul invocat nu este confirmat în justiţie, dar a împiedicatfolosinţa locatarului. În acest caz, locatarul are dreptul de a cere fie reziliereacontractului (când acesta nu se mai poate executa sau când folosinţa lucrului a fostprea mult micşorată) cu daune-interese, fie o micşorare a chiriei proporţională cupierderea parţială a folosinţei şi daune-interese (art. 1427 şi art. 1428 C.civ.).

În ambele ipoteze, locatorul va răspunde numai dacă a fost înştiinţat în timp util deameninţarea evicţiunii (chemat în garanţie în procesul dintre locatar şi terţulevingător). În caz contrar, poate dovedi că ar fi avut mijloace potrivite pentru arespinge pretenţiile terţului ( exceptio mali processus ).

Când tulburarea de drept se produce împotriva locatarului, acesta poate să şi iasă dinproces, arătând cine este locatorul împotriva căruia pretenţia terţului (inclusivacţiunea posesorie) trebuie să fie îndreptată (instituţia procedurală de arătare atitularului dreptului) şi care este obligat să-i apere folosinţa.

Se poate întâmpla ca tulburarea din partea terţului să se combine cu faptul personal allocatorului însuşi. De exemplu, locatorul a închiriat o cameră pentru a fi locuită, iarrestul imobilului l-a închiriat unui meseriaş care îl tulbură pe locatar. În acest caz,locatorul răspunde în virtutea obligaţiei sale de a se abţine de la orice fapt personalcare ar duce la tulburarea locatarului în folosinţa lucrului.

Când folosinţa locatarului este tulburată printr-un fapt al unui colocatar, al unuivecin sau al unui terţ oarecare, nu pe baza unui drept asupra lucrului sau a unuiraport juridic cu locatorul, ci printr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii (delictcivil), locatarul va avea acţiune în despăgubire împotriva autorului faptei (răspunderedelictuală), dar nu va avea acţiune în garanţie contra locatorului. De exemplu,locatarul de la etaj lasă robinetul de apă deschis şi astfel, prin plafon, apa pătrundeîn apartamentul de la parter 9 sau robinetul de gaze lăsat deschis provoacă o explozie.

152.3. Răspunderea pentru viciile lucrului. Locatorul este garant pentru viciile(defectele, stricăciunile) ascunse ale lucrului, care îi împiedică întrebuinţarea (art.1422 C.civ.), de exemplu, existenţa de insecte, starea necorespunzătoare a coşurilor,infiltraţii de apă sau alte defecte de construcţie. În practica judecătorească a foststabilită răspunderea locatorului, chiar dacă lucrul nu este cu desăvârşire impropriufolosinţei, dar viciile ascunse micşorează atât de mult posibilitatea de folosinţă,încât se poate prezuma că, în cunoştinţă de cauză, locatarul n-ar fi închiriat sau arfi plătit un preţ mai redus (locatorul nu răspunde însă pentru vicii care fac mai puţincomodă folosinţa). Gravitatea viciilor se apreciază de instanţă.

Locatorul răspunde chiar dacă a fost de bună-credinţă la încheierea contractului (nu acunoscut viciile) şi indiferent dacă viciile existau în momentul încheieriicontractului sau provin din cauze ulterioare, deoarece obligaţia locatorului de aasigura folosinţa lucrului este succesivă.

În cazul descoperirii viciilor ascunse, potrivit regulilor generale aplicabilecontractelor sinalagmatice, locatarul poate cere o reducere proporţională din preţ saurezilierea contractului, cu daune-interese pentru pagubele suferite din cauza viciilor[art. 1422 alin. (2) C.civ.]. Daunele-interese se acordă chiar dacă locatorul n-acunoscut viciile lucrului.

Totuşi, există deosebire între locatorul de bună-credinţă, care răspunde numai pentrudaunele ce au putut fi prevăzute la încheierea contractului (art. 1085 C.civ.), şilocatorul de rea-credinţă, care răspunde şi pentru daunele imprevizibile.

Dacă viciile se datorează cazului fortuit sau forţei majore intervenite în timpullocaţiunii, locatarul poate cere o reducere proporţională din preţ sau reziliereacontractului, dar fără daune-interese, potrivit regulilor generale ale răspunderiicontractuale (art. 1082 C.civ.), cauza străină nefiind imputabilă locatorului.

152.4. Modificarea obligaţiei de garanţie. Deoarece nu este reglementată prin normeimperative, obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse poate fimodificată prin convenţia dintre părţi; ea poate fi agravată (de exemplu, şi pentruvicii care fac mai puţin comodă folosinţa) sau, dimpotrivă, limitată ori înlăturată.

Limitarea sau înlăturarea garanţiei produce efecte numai dacă locatorul este de bună-credinţă (de exemplu, nu a cunoscut viciile sau tulburarea locatarului nu se datoreazăfaptelor sau actelor săvârşite de el – art. 1339 C.civ.). Pe de altă parte, considerămcă înlăturarea obligaţiei de garanţie exonerează pe locator de plata daunelor-interese,dar nu-l pune la adăpost de rezilierea, totală sau parţială, a contractului; în măsuraîn care folosinţa nu poate fi asigurată, încasarea pentru viitor a chiriei ar filipsită de cauză.

1

Lucrările de reparaţii asupra unui imobil revin în exclusivitate proprietarului, cânddegradările s–au produs ca urmare a unui caz de forţă majoră, ca de exemplu, a unuiseism (Trib. Suprem, decizia civilă nr. 104/1981, în Culegere de decizii pe anul 1981,p. 84).

2

Dacă prin clauză contractuală, părţile au convenit ca unele lucrări de îmbunătăţire săfie executate de chiriaş, cu decontare la finele contractului, el are dreptul lacontravaloarea acelor lucrări ce depăşesc înţelesul de „reparaţii locative” (C.S.J.,secţia comercială, decizia nr. 1058/1998, în C. Turianu, Practica juridică adnotată,Ed. Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1999, p. 133).

3

Pentru practica judiciară, a se vedea Trib. Suprem, decizia civilă nr. 272/1966, înJ.N. nr. 6/1966, p. 170. Dacă imobilul se găseşte într–o stare avansată de uzură, carear impune dărâmarea şi apoi reconstruirea lui, locatorul nu este obligat în virtuteacontractului, la reconstruire.

4

Chiriaşul nu va fi însă îndreptăţit să–şi recupereze cheltuielile făcute fără acordulproprietarului pentru lucrările de sporire a confortului, pe care proprietarul nuînţelege să le reţină (Trib. Suprem, decizia civilă nr. 2570/1984, în Culegere dedecizii pe anul 1984, p. 114).

5

Pentru detalii, a se vedea C. Toader, op. cit., p. 205–242.

6

Trib. Jud. Bistriţa–Năsăud, decizia civilă nr. 550/1976, în R.R.D. nr. 5/1977, p. 67.

7

Şi într–o materie înrudită, aceea a contractului de leasing, legislaţia specială [O.G.nr. 51/1997, republicată (M. Of. nr. 9 din 12 ianuarie 2000)] prevede pentru utilizator(titularul unui drept de folosinţă) dreptul de a exercita acţiunile posesorii.

8

La cererea asociaţiei locatarilor, a fost admisă acţiunea împotriva terţului tulburător(restaurant cu orchestră), care a fost obligat la încetarea tulburării fonice alocatarilor (Trib. jud. Constanţa, decizia nr. 109/1992, Dreptul nr. 5/1992, p. 89).

9

T.M.B., decizia civilă nr. 99/1990, Dreptul nr. 3/1992, p. 67.

Secţiunea a 2-a

Obligaţiile locatarului

Legea prevede în sarcina locatarului cinci obligaţii:

153. Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar şi potrivit destinaţiei.Conform art. 1429 C.civ., locatarul trebuie să întrebuinţeze lucrul închiriat ca un bunproprietar (culpa fiind apreciată după tipul abstract al omului diligent şi prudent –culpa levis in abstracto) şi numai la destinaţia determinată prin contract, iar înlipsă de stipulaţie specială, la destinaţia prezumată după circumstanţe (naturalucrului, destinaţia sa anterioară etc.). De exemplu, o casă de locuit nu va putea fifolosită pentru exercitarea comerţului sau pentru instalarea sediului unui partidpolitic 1 . Considerăm însă că o profesiune liberală poate fi exercitată, cu condiţia dea nu se schimba destinaţia. În practică, au intervenit uneori probleme în legătură cufolosirea în acest scop a unor apartamente de bloc, prin opunerea asociaţieilocatarilor. Şi sub imperiul legii speciale (Legea locuinţei nr. 114/1996) se impuneobţinerea acordului asociaţiei de proprietari pentru exercitarea unei profesii ceimplică prezenţa publicului (de exemplu, notar, medic) într-un apartament situat într-un bloc de locuinţe.

Dacă locatarul nu întrebuinţează lucrul – total sau parţial – potrivit destinaţiei sauefectuează transformări neautorizate, locatorul va putea cere repunerea lucrului înstarea anterioară sau rezilierea contractului cu daune-interese. Sunt însă permiselucrările de mică însemnătate care nu schimbă destinaţia lucrului, de exemplu,instalarea telefonului sau a antenei de televizor, introducerea luminii electrice, agazelor sau a apei. Locatorul are, în schimb, dreptul de a cere, la încetarealocaţiunii, repunerea lucrului în starea iniţială, iar dacă nu o cere, locatarul aredreptul la despăgubiri pentru îmbunătăţirile aduse lucrului.

Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar implică obligaţia de a întreţinelucrul în tot timpul locaţiunii în stare de folosinţă astfel cum a fost predat. Deaici, obligaţia locatarului de a efectua reparaţiile mici (numite locative, de simplăîntreţinere). Reparaţiile – indiferent de natura lor (chiar dacă sunt locative) – nucad în sarcina locatarului, dacă au fost cauzate prin vechime sau forţă majoră (art.1448 C.civ.) ori caz fortuit şi, bineînţeles, din culpa locatorului, inclusiv viciilede construcţie. Sarcina probei incumbă locatarului. Dacă degradarea lucrului sedatorează culpei locatarului, el va fi obligat să facă reparaţiile pe cheltuiala sa,chiar dacă nu sunt locative 2 . Tot astfel, dacă întârzierea în efectuarea reparaţiilorlocative provoacă stricăciuni mai importante, locatarul este obligat să facăreparaţiile necesare.

Locatarul răspunde, de asemenea, de stricăciunile şi pierderile provocate de persoanelefamiliei sale sau de sublocatari (art. 1434 C.civ.), prin „persoanele familiei”înţelegându-se nu numai membrii propriu-zişi ai familiei, dar şi toate persoaneleintroduse de el în imobil (prepuşi, persoanele tolerate, vizitatori etc.) 3 .

Dacă locatarul nu efectuează reparaţiile locative, locatorul poate cere daune-interese,dar numai la încetarea locaţiunii, căci inconvenientele lipsei de întreţinere (deexemplu, zugrăveli) sunt suportate de locatar. Dacă însă neefectuarea reparaţiilorlocative poate provoca deteriorarea sau chiar pierirea lucrului dat în locaţiune,locatorul poate acţiona în cursul locaţiunii, cerând efectuarea reparaţiilor în contullocatarului sau rezilierea contractului, potrivit regulilor generale.

154. Obligaţia de plată a chiriei. Conform art. 1429 C.civ., locatarul trebuie săplătească preţul locaţiunii la termenele stipulate. Dacă părţile nu au stabilit încontract scadenţa obligaţiei de plată a chiriei, plata se va face la termeneledeterminate după natura bunului sau obiceiul locului (de exemplu, în ziua Sf. Dumitru) 4

. În lipsă de stipulaţie contrară, plata se face – conform regulilor generale – ladomiciliul debitorului (fiind cherabilă, iar nu portabilă). În caz de neexecutare,locatorul poate cere executarea silită sau rezilierea contractului în privinţa

locatarului neplatnic, beneficiind şi de privilegiul locatorului de imobile asupramobilelor locatarului (art. 1730 pct. 1 C.civ.).

În practica judiciară se admite că, asemănător cumpărătorului, şi locatarul ameninţatcu evicţiunea are dreptul de a suspenda plata preţului (chiriei) în cazul în care esteameninţat de evicţiune.

Tot astfel, dacă chiria urma să fie plătită cu anticipaţie şi lucrul nu s-a predat,locatorul poate invoca excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus).Dacă locatorul a decedat, moştenitorii săi sunt îndreptăţiţi să ceară plata chiriei, încaz de refuz fiind admisibilă acţiunea lor împotriva chiriaşului, pentru reziliereacontractului 5 .

155. Obligaţia de a restitui lucrul la încetarea locaţiunii. După încetarea locaţiunii,locatarul trebuie să restituie lucrul în starea în care i-a fost predat, conforminventarului făcut. Prin «inventar» trebuie să se înţeleagă orice act de constatare astării în care s-a aflat lucrul la predare. În lipsă de inventar, prezumţia este călocatarul a primit lucrul în bună stare. Prezumţia fiind relativă (iuris tantum), poatefi combătută de locatar prin dovada contrară 6 .

Restituirea lucrului poate fi cerută de locator printr-o acţiune personală (excontractu) sau printr-o acţiune în revendicare (dacă are calitatea de proprietar).

Locatarul nu răspunde de pierirea sau deteriorarea lucrului din cauza vechimii, forţeimajore sau a cazului fortuit. Dovada incumbă, potrivit regulilor generale, locatarului.Evident, locatarul nu răspunde nici de uzura normală a lucrului.

Dacă locatarul a făcut lucrări de construcţii sau plantaţii, ele devin prin accesiuneproprietatea locatorului. În lipsa rambursării cheltuielilor efectuate de locatar,locatorul nu are dreptul la o majorare a chiriei determinată de sporirea confortuluiastfel realizat.

În orice caz, la încetarea contractului de locaţiune, raporturile dintre părţi – înlipsa vreunei stipulaţii – urmează a fi soluţionate potrivit art. 494 C.civ., locatarulfiind considerat un constructor de rea-credinţă, întrucât el este un detentor precarcare ştia că plantează/construieşte pe terenul altuia.

156. Răspunderea pentru incendiu 7 . Obligaţia de a întreţine şi a restitui lucrul înstarea primită mai face răspunzător pe locatarul unei clădiri de pagubele pricinuite deincendiu, dacă nu va dovedi că incendiul a provenit din caz fortuit, forţă majoră saudintr-un defect de construcţie ori prin comunicarea focului (fără greşeala sa) de la ocasă vecină (art. 1435 C.civ.). S-a considerat că reglementarea cuprinsă în art. 1435C.civ. reprezintă o aplicare a dreptului comun în materie de dovadă, în sensul călocatarul nu poate fi exonerat de răspundere decât dacă dovedeşte că distrugerea,totală sau parţială, a lucrului, provine din caz fortuit sau forţă majoră.

Răspunderea locatarului culpabil se extinde la valoarea întregului prejudiciu cauzatimobilului, iar nu doar limitat la partea de imobil închiriată efectiv de el. Dacă suntmai mulţi locatari culpabili, fiecare răspunde pentru pagubele pricinuite de incendiuproporţional cu valoarea locativă a părţii din imobil pe care o ocupă. Deci răspunderealor – întrucât este contractuală, iar nu delictuală – va fi conjunctă, iar nu solidară.Pentru a fi exonerat de răspundere, oricare colocatar va putea dovedi – în afaraîmprejurărilor prevăzute de art. 1435 C.civ. – că incendiul a izbucnit în parteaocupată de altul sau că n-a putut izbucni în partea pe care o ocupă. Iar dacă sedovedeşte că incendiul a izbucnit într-o parte comună a imobilului, care se găseşte înîntreţinerea şi administrarea locatorului, toţi locatarii vor fi exoneraţi de aceastărăspundere, întrucât incendiul nu a izbucnit în partea ocupată de ei.

Dacă locatorul-proprietar foloseşte şi el o parte din imobilul închiriat, problemasuportării pagubelor cauzate de incendiu este foarte controversată. Considerăm căfaptul locuirii proprietarului în imobil nu poate duce, în sine, la înlăturarearăspunderii locatarilor în condiţiile art. 1435 C.civ. Astfel fiind, pentru a fiexoneraţi de răspundere, locatarii trebuie să dovedească fie împrejurările prevăzute deart. 1435 C.civ., fie că incendiul a izbucnit în partea ocupată de proprietar sau nu aputut izbucni în partea folosită de ei. În lipsa unei asemenea dovezi, fiecare(inclusiv proprietarul) suportă paguba în raport cu valoarea locativă a părţii dinimobil pe care o ocupă.

157. Obligaţia de a anunţa pe locator de orice încercare de uzurpare. Conform art. 1433C.civ., locatarul mai este obligat de a apăra lucrul închiriat contra uzurpărilor.

Prin uzurpare se înţelege orice încălcare provenită de la un terţ asupra proprietăţiisau posesiei lucrului dat în locaţiune.

Locatarul trebuie ca în termen util să-l înştiinţeze pe locator (verbal sau în scris,ori în formă electronică) asupra oricărei încercări de uzurpare, astfel încât acesta săfie în măsură să se apere.

Încălcarea acestei obligaţii dă dreptul locatorului să solicite despăgubiri pentruprejudiciul cauzat.

1

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 186.

2

Trib. Bucureşti, decizia civilă nr. 556/1993, în Culegere de practică judiciară aTribunalului Bucureşti pe anii 1993–1997, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 33.

3

Pentru o discuţie de principiu, a se vedea I. Deleanu, Grupurile de contracte şiprincipiul relativităţii efectelor contractului. Răspunderea contractuală pentru faptaaltuia, în Dreptul nr. 3/2002, p. 10–17.

4

În acest sens, a se vedea şi D. Macovei, I.E. Cadariu, op. cit., p. 153.

5

C.A. Galaţi, Sinteză de practică judiciară a Curţii de Apel Galaţi 1 iulie 1993–31decembrie 1994, p. 86.

6

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 637/1978, în Culegere de decizii pe anul 1978, p. 83.

7

A se vedea şi L. Mihai, Răspunderea locatarului pentru incendiu, în R.R.D. nr. 3/1984,p. 27–30.

Capitolul III

Contractul de sublocaţiune şi de cesiune a contractului de locaţiune

158. Contractul de sublocaţiune. Codul civil nu priveşte locaţiunea ca pe un contractîncheiat intuitu personae. Ca urmare, drepturile părţilor contractante se pot transmiteatât prin acte inter vivos, cât şi prin acte juridice pentru cauză de moarte.

În acest sens, art. 1418 alin. (1) C.civ. prevede expres că locatarul are dreptul de asubînchiria ori a subarenda şi de a ceda contractul său către altul, dacă o asemeneafacultate nu i-a fost interzisă. Dacă părţile vor să transforme contractul într-unulintuitu personae, este nevoie să insereze o clauză expresă, astfel cum prevede art.1418 alin. (2) C.civ.

În privinţa transmiterii drepturilor şi obligaţiilor părţilor pe cale succesorală, dupăîncetarea din viaţă a locatorului şi/sau a locatarului, aceasta rezultă indirect dindispoziţiile art. 1440 C.civ., potrivit cărora locaţiunea nu se desfiinţează prinmoartea locatarului, nici prin aceea a locatorului.

Prin sublocaţiune se înţelege acel contract prin care locatarul, ca titular al unuidrept de folosinţă dobândit printr-un contract de locaţiune valabil, transmite acestdrept unei terţe persoane, numite sublocatar, în schimbul unei chirii.

Pentru a fi în prezenţa unui contract de sublocaţiune valabil, este necesar mai întâica în contractul principal de locaţiune o atare subînchiriere să nu fi fost interzisă.Într-adevăr, astfel cum am arătat, prin convenţie expresă, locatorul şi locatarul potconveni în sensul interzicerii sublocaţiunii. Articolul 1418 alin. (2) C.civ. prevedecă sublocaţiunea şi cesiunea contractului de locaţiune pot fi interzise în totul sau înparte; această interzicere nu se presupune, ci trebuie să rezulte din stipulaţiespecială. În literatura juridică, pe bună dreptate, s-a recomandat interpretarearestrictivă a unei clauze care interzice sublocaţiunea, în sensul că, dacă s-a interzissublocaţiunea totală, este permisă cea parţială, iar dacă interdicţia este imprecisă(„nu se poate subînchiria”) ea se interpretează în sensul unei sublocaţiuni totale, ceaparţială fiind permisă. Validitatea sublocaţiunii poate fi condiţionată (printr-oclauză din contractul principal de locaţiune) şi de consimţământul locatorului laîncheierea contractului de sublocaţiune. Acest consimţământ poate fi dat în scris, darşi verbal, ori să rezulte din acte sau fapte concludente. În orice caz, refuzullocatorului de a consimţi la încheierea contractului de sublocaţiune nu trebuie să fiemotivat, dar nici să fie abuziv 1 .

Deşi legea nu prevede expres, se subînţelege că pentru încheierea valabilă acontractului de sublocaţiune se mai cere ca acesta să nu conţină stipulaţii care săcontravină condiţiilor din contractul principal (de exemplu, casa de locuit să fiesubînchiriată cu destinaţie de local public sau atelier, ori autoturismul, pentru a fifolosit la curse de încercare).

Încheierea contractului de sublocaţiune cu încălcarea condiţiilor menţionatereprezintă, de fapt, o neexecutare a contractului principal de către locatar, astfelîncât pot interveni sancţiunile specifice, ca rezilierea contractului principal delocaţiune (ceea ce poate avea ca efect expulzarea sublocatarului) însoţită, după caz,de daune-interese, instanţa putând acorda locatarului un termen pentru a executacondiţiile contractului, prin reluarea lucrului sau a folosinţei potrivit destinaţiei.

Sublocaţiunea încheiată cu respectarea condiţiilor arătate este valabilă şi produceefecte între părţi ca orice contract de locaţiune. În raport cu sublocatarul, locatarulprincipal are rolul de locator: el este ţinut personal să-i procure folosinţa bunului,

să întreţină şi să repare bunul. Sublocatarul, la rândul său, trebuie să plăteascăchiria către locatarul principal.

Întrucât locatorul principal nu este parte contractantă, sublocaţiunea nu produceefecte faţă de el (fiind o res inter alios acta); drepturile şi obligaţiile dintrelocator şi locatarul principal rămân neatinse. Locatarul răspunde faţă de locator dedegradările produse de sublocatar 2 . Rezultă că locatorul şi sublocatarul n-au nici oacţiune contractuală directă unul împotriva celuilalt 3 . Ei pot acţiona numai pe caleaindirectă a acţiunii oblice (art. 974 C.civ.) sau, după caz, potrivit răspunderiicivile delictuale.

159. Cesiunea contractului de locaţiune. În condiţiile în care poate intervenisublocaţiunea este permisă şi cesiunea contractului de locaţiune de către locatar.Articolul 1418 C.civ. nu distinge, atunci când permite sublocaţiunea, cesionareacontractului.

Între cesiune şi sublocaţiune există aceeaşi diferenţă ca între vânzare (a dreptului defolosinţă) şi locaţiune. Efectele cesiunii locaţiunii sunt aceleaşi ca ale oricăreicesiuni de contract 4 . Pentru opozabilitatea faţă de terţi, cesiunea contractului delocaţiune trebuie să fie notificată locatorului sau acceptată de el printr-un actautentic, în condiţiile art. 1393 C.civ. 5 Cesionarul devine creditorul folosinţeibunului direct faţă de locator; de la cedent, el nu mai poate pretinde nimic, în afarăde garanţia datorată de cedentul unei creanţe (art. 1397 şi art. 1398 C.civ.).Cesionarul dobândeşte calitatea de locatar. În stadiul actual al legislaţiei ceformează dreptul comun, cesiunea de datorie între vii nefiind permisă, se consideră căobiectul cesiunii îl formează nu contractul de locaţiune în întregul său, ci numaidrepturile locatarului, chiar dacă părţile s-au conformat obligaţiei de notificare acesiunii sau ea a fost acceptată de locator 6 . De aceea, în cazul neexecutăriicontractului de către locator, cesionarul are acţiune directă împotriva acestuia.

Aceleaşi reguli se aplică şi în cazul în care dreptul de folosinţă se transmite înschimbul unui alt drept de folosinţă (dublă cesiune). Astfel, fiecare copermutant(cedent) rămâne obligat faţă de locatorul iniţial, dacă acesta nu a consimţit laliberarea debitorului (delegaţie perfectă). Aşa cum în cazul contractului de schimb seaplică regulile vânzării (în completarea regulilor prevăzute pentru contractul deschimb), în cazul schimbului de drepturi de folosinţă se aplică regulile cesiuniilocaţiunii.

De menţionat că legislaţia mai recentă, specială pentru contractele de închiriere alocuinţelor, prevede liberarea chiriaşilor faţă de locatorii iniţiali de îndată ceschimbul de locuinţe a fost aprobat de proprietar 7 . Credem că de lege ferenda cesiuneacontractului de locaţiune, ca şi schimbul de folosinţă ar trebui să libereze pelocatarul iniţial (cedent), mai ales dacă operaţiunea a fost acceptată de cătrelocator.

1

Fr. Deak, op. cit., p. 191.

2

Incendierea imobilului de către subchiriaş nu are, în raport cu locatarul principal,valoarea unui caz fortuit şi, ca atare, nu–l apără de răspunderea ce decurge pentru eldin obligaţiile contractuale (Trib. Suprem, secţia penală, decizia nr. 853/1973, înR.R.D. nr. 10/1974, p. 58).

3

În dreptul italian, locatorul căruia nu i s–a plătit chiria de către locatar areacţiune directă împotriva sublocatarului (art. 1595 C.civ.).

4

Pentru detalii, a se vedea L. Aynès, La cession de contrat et les opérations juridiquesà trois personnes, Economica, Paris, 1984.

5

Într–o decizie jurisprudenţială s–a reţinut că, întrucât înscrisul prin care locatariiunei suprafeţe de teren cedaseră drepturile lor către familia pârâţilor, nu a fostînscris în cartea funciară, cesiunea fiind făcută fără ştirea proprietarilor,cumpărătorul dreptului de proprietate este în drept să ceară evacuarea cesionarilor. Ase vedea C.A. Bucureşti, secţia a IV–a civilă, decizia nr. 3240/1999, în Culegere depractică judiciară în materie civilă 1999, Ed. Rosetti, 2001, p. 58; Culegere ... 1999,supra cit., p. 59.

6

Fr. Deak, op. cit., p. 193, 194.

7

Articolul 33 din Legea locuinţei nr. 114/1996.

Capitolul IV

Încetarea locaţiunii

160. Consideraţii generale privind cauzele de încetare a contractului de locaţiune. Caorice convenţie, născută mutuus consensus, locaţiunea poate lua sfârşit în cel mainatural mod, şi anume prin acordul de voinţă al părţilor (mutuus dissensus), având caefect rezilierea contractului.

În afară de această modalitate, contractul de locaţiune încetează, tot pe caleconvenţională, prin expirarea termenului.

Există şi moduri de încetare care intervin în afara acordului celor două părţi. Vomanaliza în cele ce urmează: denunţarea unilaterală a contractului; expirareatermenului; rezilierea contractului pentru neexecutare; pierirea lucrului; desfiinţarea(desfacerea) titlului locatorului; consecinţele înstrăinării, prin acte între vii cutitlu particular, a lucrului dat în locaţiune.

Astfel cum am precizat anterior, potrivit art. 1440 C.civ., în principiu, moartealocatorului sau a locatarului nu reprezintă, în lipsa vreunei stipulaţii exprese însens contrar, cauză de încetare a locaţiunii.

161. Denunţarea unilaterală a contractului de locaţiune. Codul civil prevede, în art.1436 alin. (2), pentru ipoteza contractelor în care termenul nu a fost determinat,posibilitatea încetării raporturilor de locaţiune pe calea denunţării unilaterale decătre oricare dintre părţi, cu condiţia respectării concediului.

Prin „concediu” (termen de preaviz) se înţelege intervalul de timp dintre manifestareavoinţei de a desface contractul şi data la care contractul urmează să înceteze în urma

denunţării. Acest termen de preaviz poate fi stabilit prin convenţia dintre părţi, iarîn lipsă, se stabileşte în funcţie de natura lucrului şi după obiceiul locului (art.1443 C.civ.) şi are drept scop ca cealaltă parte să găsească un locatar (dacă preavizula fost dat de locatar) sau un lucru similar pe care să-l ia în locaţiune (dacăpreavizul a fost dat de locator).

Ca natură juridică, concediul este un act unilateral de voinţă, a cărui eficacitate nudepinde de acceptarea de către partea concediată, care trebuie să suporte desfacereacontractului, fără a fi nevoie de vreo justificare.

Deşi legea nu prevede vreo formă specială pentru denunţare, din punct de vederepractic, probator, aceasta trebuie să fie făcută în scris, iar dacă partea concediatărefuză să dea o dovadă de primire, se face prin intermediul executorilor judecătoreşti.În practica judecătorească s-a decis că acţiunea de chemare în judecată pentru evacuareconstituie manifestarea neechivocă a voinţei de denunţare a contractului, termenul depreaviz fiind acoperit de timpul necesar soluţionării litigiului 1 .

Contractul se consideră reziliat din ziua următoare expirării termenului de preaviz.

162. Încetarea contractului de locaţiune prin expirarea termenului. În legătură cuaceastă cauză de încetare, trebuie să distingem după cum părţile au determinat princonvenţia lor termenul locaţiunii sau, chiar dacă nu au făcut acest lucru, legea însăşifixează durata locaţiunii.

Astfel, potrivit art. 1436 alin. (1) C.civ., locaţiunea făcută pentru un timpdeterminat încetează de la sine cu trecerea termenului, fără să mai fie nevoie de oprealabilă înştiinţare. Aşadar, prin simpla trecere a termenului, locaţiunea înceteazăde drept.

Articolul 1450 C.civ. stabileşte că în cazul închirierii mobilierului, chiar dacăpărţile nu au determinat durata locaţiunii, se prezumă că este făcută pentru durataobişnuită a închirierii apartamentelor, după obiceiul locului.

163. Tacita relocaţiune (reconducţiune). Este posibil ca după expirarea termenuluicontractual, locatarul să continue să folosească bunul, fără a fi împiedicat delocator. Pentru această ipoteză, Codul civil reglementează instituţia taciteirelocaţiuni, în art. 1437, respectiv art. 1452: după expirarea termenului stipulat princontractul de locaţiune, dacă locatarul rămâne şi este lăsat în posesiune, atunci seconsideră locaţiunea ca reînnoită, efectele ei însă sunt reglementate de dispoziţiilearticolului privind locaţiunea fără termen 2 .

Tacita reconducţiune fiind întemeiată pe o voinţă reciprocă şi tacită a ambelor părţide a continua contractul, o asemenea voinţă nu se mai poate presupune când una dintreele a cerut rezilierea contractului şi când pe tot timpul pentru care se pretinde că afost tacită reconducţiune, părţile au fost în proces de reziliere a acelui contract 3 .

Întrucât tacita relocaţiune valorează un nou contract de locaţiune, trebuie să fieîndeplinite condiţiile cerute de lege pentru încheierea contractului, de exemplu,capacitatea părţilor contractante. Dacă pentru încheierea contractului, legea specialăa prevăzut anumite condiţii (de pildă, organizarea unei licitaţii), la expirareatermenului, contractul nu se poate reînnoi tacit, cu eludarea obligaţiei pentru locatorde a organiza licitaţie 4 .

În caz de pluralitate de părţi, reînnoirea tacită poate opera numai cu consimţământultacit al tuturor părţilor. De exemplu, dacă unul dintre locatori a anunţat con-cediulsau unul dintre locatarii care au încheiat contractul ori unul dintre moştenitoriiunicului locatar nu a continuat folosinţa lucrului, tacita relocaţiune nu poate opera 5 .

Articolul 1438 C.civ. prevede că tacita relocaţiune – dacă n-a fost exclusă printr-oclauză contractuală expresă – poate fi împiedicată de locator numai prin anunţareaconcediului, expresie a manifestării voinţei de a nu reînnoi contractul desfăcut prinefectul expirării termenului.

Concediul trebuie să fie anunţat anterior împlinirii termenului prevăzut în contract,dar fără a fi aplicabile regulile preavizului (o anumită durată, rezonabilă), căcifiecare dintre părţi cunoştea perioada pentru care contractul s-a încheiat şi putea să-şi găsească un alt contractant din timp. Dacă s-a anunţat concediul, locatarul nu poateopune tacita relocaţiune, chiar dacă a continuat să folosească lucrul închiriat.

Contractul reînnoit prin tacita relocaţiune va produce aceleaşi efecte ca şi contractuliniţial (inclusiv cu acelaşi cuantum al chiriei), dar se va considera încheiat fărătermen. În literatura juridică s-a subliniat însă că noua locaţiune ia naştere, înlipsă de stipulaţie expresă contrară, fără garanţiile din contractul iniţial, întrucâtgaranţiile trebuie prevăzute expres şi nu pot fi prelungite peste termenul stipulat 6 .

164. Rezilierea contractului de locaţiune pentru neexecutare. Fiind un contractsinalagmatic cu executare succesivă, şi locaţiunii îi sunt aplicabile regulile generaleprivind rezilierea în caz de neexecutare a obligaţiilor. Astfel, în lipsa unui pactcomisoriu expres, rezilierea va fi judiciară, instanţa putând acorda un termen degraţie pârâtului pentru executarea obligaţiilor.

Dar Codul civil reglementează şi în mod special această formă de încetare, atunci cândprevede, în art. 1439 alin. (2): „În cazul când una dintre părţi nu îndeplineşteîndatoririle sale principale 7 , cealaltă parte poate cere desfiinţarea contractului”.Iar potrivit art. 1453 C.civ., dacă contractul de închiriere se desfiinţează din culpachiriaşului, acesta este dator a plăti chiria pe tot timpul necesar pentru o nouăînchiriere şi daunele ce ar fi produse de întrebuinţarea necorespunzătoare a lucruluiînchiriat.

165. Pierirea lucrului închiriat. Conform art. 1423 teza I C.civ., dacă în timpullocaţiunii bunul se strică în totalitate prin caz fortuit, contractul este de dreptdesfăcut. În mod asemănător, art. 1439 alin. (1) C.civ. prevede că în cazul pieiriitotale a lucrului sau când acesta a devenit inapt pentru întrebuinţare potrivitdestinaţiei, contractul de locaţiune se desfiinţează.

Faţă de caracterul translativ de folosinţă al acestui contract, este firesc ca el săînceteze din momentul în care, prin pierirea totală a bunului, locatorul nu mai este înmăsură a asigura locatarului folosinţa lucrului. Pe de altă parte, el nici nu poate fiobligat la reconstruirea, refacerea sau înlocuirea bunului. Astfel cum s-a subliniat îndoctrină, prin „pierire” se înţelege nu numai distrugerea materială a lucrului, ci şiorice imposibilitate de folosire a acestuia (de exemplu, rechiziţionarea, expropriereasau confiscarea) 8 .

Contractul este desfăcut indiferent dacă pierirea lucrului a fost fortuită sau sedatorează culpei, căci locaţiunea nu poate fi concepută fără un obiect asupra căruia săse exercite. Dar dacă pierirea s-a produs din culpă, partea vinovată va fi obligată săplătească daune-interese; dacă pierirea s-a produs fortuit nu se plătesc daune-interese, aplicându-se, în acest din urmă caz, teoria riscului contractului.

Dacă lucrul a pierit numai în parte, contractul nu este de drept desfiinţat, cilocatarul are alegerea între a cere o diminuare a chiriei sau chiar rezilierea, dacăpartea pierită din lucru este atât de însemnată, încât se poate prezuma că fără aceaparte locatarul n-ar fi consimţit – iniţial – la încheierea contractului. Fiind oproblemă de fapt, instanţa învestită cu o atare cerere de reziliere (şi în cazulopunerii locatorului) va putea administra orice mijloace de probă pentru a determina

importanţa pe care partea pierită din bun a avut-o pentru locatar cu ocaziacontractării. Problema daunelor-interese se rezolvă la fel ca şi în cazul pieiriitotale, adică după cum pierirea s-a produs fortuit sau din culpa uneia din părţi 9 .

166. Desfiinţarea (desfacerea) titlului locatorului. În baza principiului resoluto iuredantis, resolvitur ius accipientis, dacă titlul în baza căruia locatorul consimţise lalocaţiune se desfiinţează sau se desface, va înceta şi contractul de locaţiune. Depildă, dacă titlul proprietarului (locator) este anulat ori rezolvit sau dacă el a fostevins printr-o acţiune în revendicare, nu mai poate asigura locatarului folosinţabunului, ceea ce conduce la încetarea contractului de locaţiune.

Legea prevede şi câteva excepţii de la această regulă. Menţionăm câteva asemeneaexcepţii.

Astfel, contractul de locaţiune încheiat de uzufructuar rămâne în vigoare timp de celmult 5 ani, în limitele unui act de administrare, chiar dacă uzufructul ar fi încetat(art. 534 combinat cu art. 1268 C.civ.).

În al doilea rând, rămân valabile contractele de locaţiune încheiate de terţuldobânditor al imobilului ipotecat, chiar dacă a fost evins, cu condiţia să fi fostîncheiate cu bună-credinţă şi să aibă dată certă 10 anterioară înscrierii comanda-mentului (art. 498 şi art. 519 C.proc.civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr.138/2000).

În practica judecătorească şi literatura de specialitate se mai admite o derogareimportantă de la regula încetării contractului de locaţiune ca urmare a desfiinţăriititlului locatorului. Este vorba de aplicarea teoriei proprietarului (moştenitorului)aparent, potrivit căreia contractul de locaţiune (închiriere) încheiat de proprietarulaparent cu un locatar de bună-credinţă îşi păstrează efectele ca şi un contract ce arfi fost încheiat cu proprietarul real 11 .

167. Înstrăinarea lucrului (imobilului) închiriat prin acte între vii. Conform art.1441 C.civ., dacă locatorul vinde lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul – chiardacă nu s-a obligat în acest sens – este dator să respecte locaţiunea făcută înainte devânzare, cu condiţia să fi fost încheiată prin înscris autentic sau prin înscris subsemnătură privată, dar cu dată certă, afară de cazul când desfacerea ei din cauzavânzării s-ar fi prevăzut în însuşi contractul de locaţiune 12 .

Ca atare, în principiu, înstrăinarea lucrului dat în locaţiune nu atrage încetareacontractului în curs de executare, cu respectarea următoarelor condiţii: locatorul şilocatarul să nu fi convenit încetarea contractului odată cu înstrăinarea bunului;locaţiunea să fie consemnată într-un înscris autentic sau într-un înscris sub semnăturăprivată, a cărui dată certă să fie anterioară contractului de înstrăinare. S-a susţinutcă dispoziţia art. 1441 C.civ. ar fi neconstituţională, în măsura în care îl protejeazăpe locatar numai în cazul vânzării lucrului de către locator, iar nu şi în ipoteza încare locatorul ar fi fost evins de către un terţ. Curtea Constituţională 13 a respinsexcepţia, reţinând că nu este de competenţa sa să extindă aplicarea textului din Codulcivil şi pentru protecţia altor categorii de locatari, menţionând totodată că în toatecazurile de încetare a locaţiunii prin înstrăinarea lucrului, locatorul poate fiobligat, conform art. 1442 C.civ., la daune-interese.

Dacă obiectul locaţiunii a fost un bun imobil închiriat pe o perioadă mai mare de 3ani, potrivit legii speciale în materia publicităţii imobiliare [art. 21 pct. C lit. c)din Legea nr. 7/1996], opozabilitatea fată de terţi se asigură prin înscriereacontractului de locaţiune în cartea funciară.

Nerespectarea cerinţei înscrierii în cartea funciară a contractului de locaţiune cudată certă nu conduce automat la încetarea contractului din cauza vânzării, ci elcontinuă să fie opozabil dobânditorului în condiţiile dreptului comun, adică cel puţintimp de 3 ani de la data la care cumpărătorul şi-a înscris dreptul dobândit în carteafunciară.

Rezultă că vânzarea este o cauză de încetare a locaţiunii numai dacă: contractul delocaţiune s-a încheiat verbal ori prin înscris sub semnătură privată fără dată certă;părţile au convenit de la început în sensul încetării contractului la dataînstrăinării.

Din modul în care Codul civil a reglementat această problemă, rezultă că protecţialocatarului a fost preocuparea principală.

Astfel, potrivit art. 1442 C.civ., chiar dacă în contractul de locaţiune s-a inseratclauza încetării contractului din cauza vânzării, locatarul are dreptul de a ceredezdăunări de la locator (atât pentru compensarea neajunsurilor cauzate de încetareacontractului, cât şi pentru valoarea investiţiilor făcute de acesta). Până la platadaunelor-interese, locatarul are un drept de retenţie, cât timp nu va fi despăgubit delocator sau eventual de cumpărător (art. 1444 C.civ.), acesta din urmă având însăacţiune în regres împotriva locatorului.

Apoi, chiar şi în ipotezele în care nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1441 C.civ.,locaţiunea nefiind opozabilă cumpărătorului, acesta nu poate cere direct evacuarealocatarului pentru lipsă de titlu (desfacerea contractului nu operează de drept), citrebuie mai întâi să-i anunţe concediul, cu respectarea termenului de preaviz, încondiţiile denunţării unilaterale a contractului încheiat pe timp nedeterminat.

Desigur că nimic nu se opune ca după ce a dobândit bunul, cumpărătorul să se înţeleagăcu locatarul în sensul continuării raporturilor de locaţiune (chiar dacă nu ar fiîndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1441 C.civ.).

Mai mult chiar, locatarul, în toate cazurile, trebuie să respecte contractul (chiardacă nu are dată certă şi nu este înscris) dacă cumpărătorul cere, căci facultatea de ainvoca inopozabilitatea contractului fără dată certă şi neînscris este numai acumpărătorului (cu excepţia cazului când s-a prevăzut în contractul de locaţiunedesfacerea lui în caz de vânzare, de drept sau la cererea locatarului).

Deşi Codul civil se referă, în reglementarea acestei probleme, numai la înstrăinareabunului închiriat prin vânzare, considerăm că regulile amintite la efectele şiopozabilitatea contractului de locaţiune faţă de cumpărător (inclusiv adjudecatar) suntaplicabile şi în alte cazuri de înstrăinare sau constituire de drepturi reale prin acteîntre vii, cu titlu particular, fie că sunt cu titlu oneros (schimb, contract deîntreţinere, de constituire de uzufruct etc.), fie că sunt cu titlu gratuit (donaţie) 14

.

1

A se vedea, de pildă, Trib. Suprem, decizia civilă nr. 2628/1987, în Culegere dedecizii pe anul 1987, p. 85.

2

În mod similar este reglementată tacita relocaţiune şi în alte legislaţii, de pildă, înItalia (art. 1597 C.civ.).

3

C.A. Bucureşti, decizia civilă nr. 37/1894, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. III, nr.3, p. 607; C.A. Bucureşti, secţia a III–a civilă, decizia nr. 2339/1999, în Culegere depractică judiciară în materie civilă pe anul 1999, supra cit., p. 59.

4

C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 770/1997, Dreptul nr. 11/1997, p. 116. Cuprivire la natura juridică a contractelor de locaţiune dintre comercianţi, a se vedeaşi: F. Gârbaci, Caracterul civil al contractului de locaţiune imobiliară încheiat întrecomercianţi, Dreptul nr. 8/1997, p. 34; I. Deleanu, Natura juridică a contractului delocaţiune încheiat între două societăţi comerciale, precum şi a acţiunilor care derivădintr–un asemenea contract, Dreptul nr. 7/1994, p. 37.

5

Fr. Deak, op. cit., p. 198.

6

D. Chirică, op. cit., p. 186.

7

A se vedea: supra nr. 153–157; V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelorcivile, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 74–77.

8

Fr. Deak, op. cit., p. 199; E. Safta–Romano, op. cit., p. 23.

9

Chiar dacă pieirea parţială s–a produs după prelungirea, prin tacită relocaţiune acontractului, locatarul are dreptul la o reducere a chiriei începând cu data produceriievenimentului de forţă majoră (inundaţie) (Trib. Suprem, decizia civilă, nr. 3142/1979,în R.R.D. nr. 10/1980, p. 73).

10

Data calendaristică de la care existenţa unui înscris sub semnătură privată nu maipoate fi contestată de către terţii cărora acel înscris li se opune. Articolul 1182C.civ. prevede că data unui înscris sub semnătură privată devine certă din: ziuaînfăţişării înscrisului la o instituţie publică; ziua înregistrării într–un registrupublic anume destinat; ziua morţii aceluia sau unuia din cei care l–au semnat; ziuamenţionării înscrisului sub semnătură privată (chiar în formă prescurtată) într–undocument oficial întocmit de un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor deserviciu. Pentru referiri la comentariile doctrinei franceze contemporane, a se vedeaP. Vasilescu, op. cit., p. 314.

11

A se vedea I. Deleanu, Aparenţa, în P.R. nr. 2/2002, p. 72.

12

Principiul nu este o inovaţie a legiuitorului român; încă în dreptul feudal germanfuncţiona, fiind cunoscut prin adagiul Kauf bricht nicht Miete (vânzarea nu afecteazăînchirierea).

13

C.C., Decizia nr. 549 din 16 decembrie 2004 (M. Of. nr. 77 din 24 ianuarie 2005).

14

În acest sens, a se vedea Trib. Bucureşti, decizia nr. 1945/1996, în Culegere depractică judiciară a Tribunalului municipiului Bucureşti pe anii 1993–1997, Ed. All,1997, p. 26, 27.

Capitolul V

Natura juridică a drepturilor locatarului

168. Asupra problemei dacă locatarul are un drept real sau doar un drept personal (decreanţă) decurgând din contractul de locaţiune, s-a iscat o controversă în doctrină şiîn jurisprudenţă. Chestiunea nu este nouă: încă în dreptul roman, ea a fost obiect dedivergenţe, întrucât locaţiunile obişnuite erau izvoare de drepturi personale şi nuerau opozabile avânzilor-cauză (subdobânditori cu titlu particular), în timp celocaţiunile de mai lungă durată erau asimilate vânzărilor.

În dreptul modern, dominantă este opinia că locatarul are asupra lucrului închiriatdoar un drept de creanţă, întrucât locaţiunea nu este un contract translativ sauconstitutiv de drepturi reale, ci un contract creator de raporturi obligaţionale. Înacest sens, art. 1420 pct. 3 C.civ., prevede printre obligaţiile locatorului, pe aceeade „a face ca locatarul să se poată folosi neîmpiedicat în tot timpul locaţiunii”. Or,dacă obligaţia locatorului este de a-i asigura folosinţa, rezultă că dreptul corelativnu poate fi decât de aceeaşi natură, personală 1 .

În literatura de specialitate s-a susţinut însă şi opinia contrară, în sensul cădreptul de folosinţă al locatarului ar fi un drept real, în principal pentruurmătoarele motive:

a) împotriva tulburărilor de fapt, locatarul se poate apăra prin acţiunea posesorie;

b) locatarul ar avea un drept de urmărire (de suită), în cazul în care, potrivit art.1441 C.civ., contractul este opozabil terţului dobânditor sau creditorilor locatoruluicare au înscris comandamentul după încheierea contractului de locaţiune (art. 519C.proc.civ.) şi un drept de preferinţă, ceea ce rezultă din opozabilitatea contractuluifaţă de locatarii ulteriori ai aceluiaşi bun (chiar dacă aceştia ar fi obţinut anteriordetenţia bunului);

c) dacă termenul locaţiunii depăşeşte 3 ani, contractul este supus publicităţii.

Iar aceste trei efecte sunt specifice, caracteristice drepturilor reale.

În realitate, dreptul de folosinţă al locatarului este un drept de creanţă, iarargumentele invocate în favoarea caracterului real al dreptului nu sunt hotărâtoarepentru următoarele considerente:

a) acţiunile posesorii pot fi intentate nu numai atunci când deţinerea lucrului seexercită animus sibi habendi, dar şi de către detentorul precar;

b) opozabilitatea contractului faţă de dobânditor şi faţă de creditorii urmăritori esteo simplă excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, consacrat deart. 973 C.civ. De altfel, dacă dreptul de folosinţă locativă ar fi un drept real, nuar fi fost necesare texte speciale care să consacre excepţia. Pe de altă parte, art.1441 C.civ. consacră nu o simplă opozabilitate a dreptului de folosinţă a locatarului;în lumina textului, de la data cumpărării, contractul de locaţiune produce efecte faţăde cumpărător ca şi cum ar fi fost parte contractantă, inclusiv cu privire laobligaţiile locatarului faţă de el.

În ceea ce priveşte opozabilitatea contractului faţă de locatarii ulteriori, problemaeste controversată, dar totodată, şi independentă de soluţia adoptată în privinţanaturii dreptului locatarului.

Astfel, în concursul dintre doi locatari ai aceluiaşi bun, unii autori acordăpreferinţă locatarului care a intrat mai întâi în folosinţa lui, chiar dacă are untitlu cu dată ulterioară (teoria „primului ocupant”).

Împărtăşim soluţia contrară, potrivit căreia în conflictul dintre doi locatari urmeazăa se aplica regulile opozabilităţii actelor juridice: contractul cu dată certă sau cudată certă anterioară este opozabil locatarului care are un contract fără dată certăsau cu dată certă ulterioară (şi chiar înscris). Locaţiunea de peste trei ani esteopozabilă locatarului ulterior, iar după expirarea acestui termen, numai dacăcontractul a fost înscris. Într-adevăr, dacă contractul cu dată certă anterioară esteopozabil dobânditorului de drepturi reale (art. 1441 C.civ.), cu atât mai mult trebuiesă fie opozabil faţă de locatarul ulterior, care are numai un simplu drept defolosinţă. Iar teoria „primului ocupant” poate fi invocată numai în lipsă de orice altecriterii, în concursul dintre doi locatari cu contracte fără dată certă (şi deciinopozabile) 2 .

c) deoarece dreptul este opozabil faţă de terţi, locaţiunea este supusă publicităţiiimobiliare dacă depăşeşte 3 ani. Menţionăm că, dacă dreptul ar fi real, publicitatea s-ar impune indiferent de durată.

d) în sfârşit, drepturile reale, ca drepturi absolute, sunt limitativ enumerate delege, iar dreptul de folosinţă locativă nu a fost reţinut de legiuitor printre acestedrepturi.

Rezultă că dreptul de folosinţă al locatarului nu este un drept real (ius in re), ci undrept de creanţă, care se realizează prin intermediul locatorului, deşi se exercităasupra unui lucru, presupunând un contact material cu un lucru (ius ad rem). Dar spredeosebire de alte asemenea drepturi de creanţă (de exemplu, drepturile comodatarului),dreptul de folosinţă al locatarului prezintă unele aspecte particulare, mai ales subraportul opozabilităţii, fapt pentru care se încadrează în categoria obligaţiiloropozabile terţilor (obligaţii in rem scriptae).

Fiind un drept de creanţă, are caracter mobiliar (chiar dacă are ca obiect un imobil),temporar (nu poate fi perpetuu), este susceptibil de gaj (nu de ipotecă), poate fitransmis între vii, potrivit regulilor de la cesiunea de creanţă, iar mortis causa, caşi celelalte drepturi de creanţă.

1

A se vedea J. Derrupe, La nature juridique du droit du preneur à bail et la distinctiondes droits réels et des droits de créance, th., Toulouse, 1952.

2

A se vedea şi R. Popescu, op. cit., p. 366.

Titlul V

Contractul de închiriere a locuinţei

Capitolul I - Reguli comune aplicabile închirierilor de locuinţe

Capitolul II - Reguli speciale aplicabile anumitor contracte de închiriere

Capitolul I

Reguli comune aplicabile închirierilor de locuinţe

169. Consideraţii introductive. Reglementare legală. Necesităţile sociale au impuslegiuitorilor, încă din primele decenii ale secolului XX, reglementarea specială aproblemei închirierilor de locuinţe, mai ales în marile oraşe, unde industrializarea adus la o aglomerare ce putea genera tensiuni sociale. Distrugerile provocate de cel de-al doilea război mondial au amplificat pericolul, de unde şi edictarea, în majoritateastatelor europene, a unei legislaţii de protecţie.

De pildă, în Germania au apărut ordonanţe de protecţie a chiriaşilor, legea chiriilor,legea protecţiei chiriaşilor şi legea pentru acoperirea penuriei de locuinţe, care înansamblu au condus la transformarea dreptului închirierilor din Codul civil (BGB) într-un drept social al închirierilor.

În Spania, criza de locuinţe a devenit acută după războiul civil din anii 1936-1939,astfel că s-au adoptat legi speciale, derogatorii de la Codul civil, mai ales înprivinţa prelungirii obligatorii a contractelor de închiriere a locuinţelor, printr-olege din anul 1964. În prezent este în vigoare Legea nr. 24/1994 privind închirierileurbane 1 .

Şi în Franţa există o legislaţie specială în materie de închiriere de locuinţe. Estevorba, în principal, despre Legea nr. 48-1360 din 1 septembrie 1948, cu modificărileulterioare 2 .

De altfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 prevede, înart. 25, că dreptul la un nivel de trai corespunzător cuprinde, între altele, şidreptul la locuinţă.

În ţara noastră, Constituţia prevede, în art. 47, obligaţia statului de a lua măsuri deprotecţie socială pentru asigurarea unui nivel de trai decent. În aplicarea textuluiconstituţional şi a instrumentelor internaţionale în domeniul drepturilor omului, s-aadoptat şi o legislaţie specială.

Astfel, în prezent este în vigoare Legea locuinţei nr. 114/1996 3 , care a abrogatvechea reglementare specială cuprinsă în Legea nr. 5/1973 privind administrareafondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi. Pentruaspectele nereglementate în legea specială se vor aplica dispoziţiile Codului civilprivind contractul de locaţiune. În acest sens, art. 72 din Legea nr. 114/1996 prevedeexpres că: „Dispoziţiile prezentei legi privind închirierea locuinţelor se completeazăcu dispoziţiile Codului civil privind contractul de locaţiune”.

Tot dreptul comun al locaţiunii va fi aplicabil, în lipsa unor dispoziţii specialecontrare 4 , şi închirierii altor spaţii decât cele destinate asigurării nevoilor delocuit.

Legea conţine atât dispoziţii generale, aplicabile tuturor contractelor de închirierece intră în domeniul său de reglementare, cât şi unele reguli speciale, pentruînchirierea unor categorii de locuinţe, ca cele sociale, de serviciu, de intervenţie,de necesitate şi de protocol.

170. Încheierea contractului. Noţiune, caractere juridice, formă şi conţinut. PotrivitLegii nr. 114/1996, modificată (art. 21), pentru a ocupa locuinţa, chiriaşul trebuiemai întâi să încheie un contract de închiriere.

Înţelegem prin contract de închiriere acea convenţie prin care o persoană, numitălocator, transmite celeilalte părţi, numite chiriaş, folosinţa temporară a uneilocuinţe (sau părţi de locuinţă) în schimbul unui preţ, exprimat de regulă într-o sumăde bani, numită chirie.

Rezultă din această definiţie care sunt caracterele juridice ale contractului deînchiriere: contract sinalagmatic, translativ de folosinţă, cu titlu oneros, comutativ,cu executare succesivă.

Locatorul este cel mai adesea chiar proprietarul locuinţei. Acesta poate încheiacontractul personal sau prin mandatar. Dar întrucât închirierea nu este translativă deproprietate, considerăm că şi o altă persoană decât proprietarul poate încheia valabilcontractul, cum ar fi uzufructuarul sau persoana (juridică) care are un drept deadministrare a imobilului 5 . Pentru închirierea spaţiilor aflate în proprietatea comunăa proprietarilor unui condominium, în calitate de locator apare asociaţia deproprietari, contractul fiind semnat de preşedinte, pe baza hotărârii adunării generalea proprietarilor, cu acordul proprietarilor direct afectaţi 6 .

Chiriaş (locatar) este persoana care încheie contractul în vederea dobândirii dreptuluide folosinţă 7 . Dar şi alte persoane prevăzute în contract dobândesc drepturi locative,derivate din cele ale titularului de contract. În plus, legea prevede, în anumitecazuri, în favoarea acestor persoane (de regulă, membri ai familiei titularului)dreptul de a continua raporturile de locaţiune şi în lipsa titularului.

Forma pe care trebuie să o îmbrace contractul de închiriere a locuinţei este ceascrisă, fiind impusă apoi cerinţa înregistrării la organele fiscale teritoriale, învederea impozitării. Considerăm că închirierea locuinţelor nu este un contract solemn,iar forma scrisă este cerută numai ad probationem 8 .

Din preocuparea de a asigura protecţia părţii contractuale mai slabe, legiuitorul areglementat în Legea locuinţei câteva elemente considerate esenţiale pentru definireaconţinutului contractului de închiriere. În acest sens, art. 21 din Legea nr. 114/1996prevede că înscrisul constatator al contractului trebuie să cuprindă: adresa locuinţeicare formează obiectul închirierii; suprafaţa locativă şi dotările folosite înexclusivitate sau în comun; suprafaţa curţilor şi a grădinilor; valoarea chirieilunare, regulile de modificare a acesteia, precum şi modul de plată; suma plătită înavans în contul chiriei; locul şi condiţiile în care se realizează primirea şirestituirea cheilor; obligaţiile părţilor privind folosirea şi întreţinerea spaţiilorcare fac obiectul contractului; inventarul obiectelor şi al dotărilor aferente; dataintrării în vigoare şi durata; condiţiile privind folosinţa exclusivă şi în comun apărţilor aflate în coproprietate; persoanele care vor locui împreună cu titularulcontractului; alte clauze convenite între părţi.

171. Condiţiile de validitate. Potrivit dreptului comun, contractul de închirieretrebuie să întrunească condiţiile de validitate a oricărei convenţii: consimţământul,capacitatea, obiectul, cauza. Întrucât nu prezintă aspecte derogatorii de la contractulde locaţiune de drept comun, trimitem la consideraţiile acolo făcute.

Vom face totuşi unele precizări privind obiectul acestui contract. Pentru că este uncontract sinalagmatic, contractul de închiriere are un obiect derivat dublu: locuinţaînchiriată şi chiria.

171.1. Potrivit definiţiei legale [art. 2 lit. a), art. 21 lit. b) şi c) din Legea nr.114/1996], locuinţa reprezintă o construcţie alcătuită din una sau mai multe camere delocuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele delocuit ale unei persoane sau familii, inclusiv curtea şi grădina aferente. Per acontrario, nu se vor aplica dispoziţiile de protecţie ale legislaţiei speciale, nefiindîntrunite criteriile raţiunii legii (asigurarea nevoilor de locuit), în cazulînchirierii caselor de vacanţă, a spaţiilor cu altă destinaţie decât cea de locuinţă, agarajelor.

171.2. În privinţa chiriei ce se va aplica contractelor ce intră sub incidenţa ei,Legea locuinţei conţine unele reglementări. Astfel cum am arătat, cuantumul chirieilunare, ca şi regulile de modificare a acesteia, modul de plată trebuie precizate chiarîn cuprinsul contractului.

Cu privire la determinarea chiriei, Legea nr. 114/1996 prevede în art. 31: „Chiriapracticată pentru locuinţe va acoperi cheltuielile de administrare, întreţinere şireparaţii, impozitele pe clădiri şi pe teren, precum şi recuperarea investiţiei, înfuncţie de durata normată stabilită potrivit prevederilor legale, precum şi un profitsupus negocierii între părţi”. Acest text, destul de imprecis, poate fi interpretat însensul că dă expresie libertăţii de voinţă a părţilor contractante cu privire lacuantumul chiriei 9 .

Cu toate acestea, prin norme speciale se aduc restrângeri acestui principiu, atât înprivinţa locuinţelor care aparţin domeniului public sau privat al statului ori alunităţilor administrativ-teritoriale ale acestuia, a locuinţelor de serviciu, deintervenţie şi căminelor pentru salariaţi ai societăţilor comerciale, companiilor şisocietăţilor naţionale şi ai regiilor autonome, cât şi în privinţa locuinţelorproprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat.

Astfel, pentru locuinţele care aparţin domeniului public sau privat al statului ori alunităţilor administrativ-teritoriale ale acestuia, precum şi pentru locuinţele deserviciu, locuinţele de intervenţie şi căminele pentru salariaţi ai societăţilorcomerciale, companiilor şi societăţilor naţionale şi ai regiilor autonome, O.U.G. nr.40/1999 prevede un tarif de bază lunar, ce se poate actualiza anual prin hotărâre deguvern. Pentru aceste locuinţe, familiile cu un venit mediu net lunar pe membru defamilie ce nu depăşeşte salariul mediu net lunar pe economie, au dreptul de a plăti ochirie de maximum 15% din venitul net lunar pe familie, iar dacă venitul net lunar pemembru de familie se situează între venitul mediu net lunar pe economie şi dublulacestuia, nivelul maxim al chiriei lunare nu poate depăşi 25% din venitul net lunar pefamilie. Acest nivel al salariului mediu net pe economie va fi publicat trimestrial înMonitorul Oficial al României, fiind comunicat de Institutul Naţional de Statistică şiStudii Economice. Sub sancţiunea rezilierii contractului, orice modificare a venituluinet lunar pe familie, de natură să determine cuantumul chiriei, trebuie comunicată dechiriaş locatorului în termen de 30 de zile 10 .

Iar în privinţa locuinţelor proprietate particulară a persoanelor fizice şi juridice dedrept privat, după ce în art. 32 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999 se prevede stabilirealiberă, prin negociere, a chiriei, în alin. (2) se fixează un cuantum maxim al chiriei,de 25% din venitul net lunar pe familie, dacă venitul mediu net pe membru de familie alchiriaşului este mai mic decât salariul mediu net lunar pe economie. Prin familie, art.321 înţelege soţul, soţia, copiii, părinţii soţilor, precum şi ginerii, nurorile şicopiii acestora, dacă locuiesc şi gospodăresc împreună. În ipoteza în care, prin acestcalcul, chiria ajunge să fie inferioară celei fixate pentru locuinţele proprietate de

stat, proprietarului i se acordă prin lege scutire de la plata impozitului pe clădire,teren şi pe chirie pentru imobilul în cauză, pe durata acelui contract de închiriere.Dacă contractul a fost încheiat (sau prorogat legal) pe mai mult de 1 an, se poate ceremajorarea chiriei, justificată de efectuarea unor lucrări de reparaţii sau consolidăriale locuinţei ori de creşterea veniturilor familiei chiriaşului, depăşind astfelsalariul mediu net lunar pe economie. Pentru revizuirea chiriei în funcţie de indiceleinflaţiei este bine ca părţile să stipuleze o clauză în contract 11 .

172. Termenul închirierii. Conform art. 21 lit. i) din Legea locuinţei, în contracttrebuie prevăzut termenul pentru care se închiriază locuinţa. Rezultă că durata nu estedeterminată de lege, ci se stabileşte prin convenţia părţilor 12 .

Ca expresie a preocupării de a se evita neliniştile sociale determinate de lipsalocuinţei, legiuitorul a reglementat şi unele restrângeri ale libertăţii contractualeîn această materie.

172.1. Prorogarea legală reprezintă prelungirea ex lege a efectelor contractelor deînchiriere, cu scopul asigurării stabilităţii dreptului de folosinţă al chiriaşului.După anul 1990 au fost elaborate mai multe acte normative care au prevăzut prelungireaanumitor contracte de închiriere.

Astfel, prin Legea nr. 17/1994 au fost prelungite de drept pentru o durată de 5 ani dela intrarea sa în vigoare – 18 aprilie 1994 – contractele de închiriere, indiferent deproprietarul clădirii 13 , dar potrivit art. 5, prorogarea nu a operat în privinţacontractelor de închiriere încheiate după 1 ianuarie 1990 cu proprietari particulari.

Legea nr. 112/1995 a prelungit tot pe o durată de 5 ani, contractele de închiriere încurs de executare, încheiate pentru locuinţele restituite în natură fostuluiproprietar, respectiv rudelor sale până la gradul al doilea sau moştenitorilor fostuluiproprietar [art. 7 alin. (1)]. Dacă imobilele nu se restituie în natură persoanelorîndreptăţite (pentru că nu locuiau la data de 22 decembrie 1989 cu chirie în imobil),contractele de închiriere ale celorlalţi chiriaşi au fost prelungite pe duratănedeterminată 14 .

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 a prevăzut noi măsuri de prorogare legalăa contractelor de închiriere. În urma aprobării, cu modificări, a ordonanţei, prinLegea nr. 241/2001, rezultă următoarea soluţie legislativă:

– de drept a fost prelungită durata contractelor având ca obiect suprafeţe locative cudestinaţia de locuinţe, precum şi cele folosite de unităţi de învăţământ, aşezămintesocial-culturale partide politice, sindicate sau organizaţii neguvernamentale legalînregistrate, prelungite sau reînnoite conform Legii nr. 17/1994. Durata prorogării afost de 5 ani, începând cu data intrării în vigoare a ordonanţei, în aceleaşi condiţiicu ale contractului iniţial, cu excepţia nivelului chiriei (art. 1). Iar potrivit Legiinr. 10/2001, republicată [art. 13 alin. (2)], se prelungesc de drept pentru o perioadăde 3 ani, cu renegocierea celorlalte clauze, contractele de locaţiune pentru imobilelerestituite în natură, ocupate de sedii ale misiunilor diplomatice, oficiilor consulare,reprezentanţelor organizaţiilor internaţionale interguvernamentale acreditate înRomânia şi de personalul acestora, iar cele ocupate de sedii ale partidelor politicelegal înregistrate se prelungesc de drept pentru o perioadă de 1 an, cu renegociereacelorlalte clauze ale contractului.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2004 15 prevede că durata contractelor deînchiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, din proprietateastatului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare şicare expiră la 8 aprilie 2004 se prelungeşte de drept pentru o perioadă de 5 ani.

– la cererea chiriaşului poate opera prorogarea legală pentru o durată de 5 ani încazul contractelor de închiriere pentru suprafeţe cu destinaţia de locuinţe,proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, care fuseseră anterior,în temeiul Legii nr. 17/1994, prelungite sau reînnoite (art. 2 din O.U.G. nr. 40/1999).De asemenea, potrivit art. 5, la cererea chiriaşului sau a fostului chiriaş care ocupăefectiv locuinţa, se va încheia un contract de închiriere pe o durată de 5 ani, pentruimobile – terenuri şi construcţii – şi pentru suprafeţele locative cu destinaţia delocuinţă, privatizate după 1 ianuarie 1990, odată cu societăţile comerciale ce ledeţineau în proprietate ca locuinţe, locuinţe de serviciu, cămine pentru salariaţi,aşezăminte social-culturale sau instituţii de învăţământ.

În acelaşi sens, pentru ipoteza desfiinţării prin hotărâre judecătorească acontractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr.112/1995 (cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară, deci a redobândirii de cătrecumpărător a calităţii de chiriaş), este prevăzut dreptul persoanelor care au cumpăratsi ocupă efectiv locuinţa de a solicita încheierea unui contract de închiriere pentru operioadă de 5 ani (art. 6 din O.U.G. nr. 40/1999, astfel cum a fost aprobată, cumodificări, prin lege).

Aceeaşi soluţie a prelungirii la cerere a contractului de închiriere pe o durată de 5ani este prevăzută de legiuitor şi pentru garajele deţinute de stat la data intrării învigoare a ordonanţei de urgenţă (art. 8). O.U.G. nr. 8/2004 prevede pentru contractelede închiriere a garajelor din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare şi care expiră la 8 aprilie 2004, că duratalor se prelungeşte cu 3 ani, la cererea chiriaşului.

În aceste ipoteze se va încheia un nou contract, în care drept locator figurează noulproprietar, conform procedurii prevăzute de art. 9 şi art. 10 din O.U.G. nr. 40/1999 16 .

Rezultă, per a contrario, astfel cum de altfel prevede expres art. 13 lit. a) dinO.U.G. nr. 40/1999, că prorogarea legală nu operează în cazul altor contracte deînchiriere ce au ca obiect locuinţe proprietatea persoanelor fizice.

172.2. Dreptul chiriaşului la reînnoirea contractului de închiriere este prevăzut înart. 14 din O.U.G. nr. 40/1999: „La expirarea termenului de închiriere, chiriaşul aredreptul la reînnoirea contractului, pentru aceeaşi perioadă, dacă părţile nu modificăprin acord expres durata închirierii. (…) Sunt permise mai multe reînnoiri succesive”.

Aşadar, tot în virtutea legii, chiriaşul din orice contract de închiriere, se bucură dedreptul de a i se reînnoi repetat contractul, dacă nu îşi încalcă obligaţiilecontractuale de natură a-l îndreptăţi pe locator să ceară încetarea convenţiei.

De menţionat că potrivit art. 32 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legiilocuinţei nr. 114/1996, proprietarul poate face cunoscut chiriaşului că nu are intenţiasă prelungească contractul, dar cu cel puţin 30 de zile înainte de expirareatermenului. Dacă nu face această comunicare, contractul de închiriere se considerămenţinut în continuare în aceleaşi condiţii.

172.2.1. Locatorul are dreptul de a refuza reînnoirea contractului de închiriere dacă:

– locuinţa este necesară pentru a satisface nevoile sale de locuit, ale soţului,părinţilor ori copiilor oricăruia dintre aceştia 17 , dacă sunt cetăţeni români cudomiciliul în România [art. 14 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 40/1999];

– locuinţa urmează să fie vândută în condiţiile acestei ordonanţe [art. 14 alin. (2)lit. b)];

– chiriaşul nu a achitat chiria cel puţin 3 luni consecutiv [art. 14 alin. (2) lit.c)];

– chiriaşul a subînchiriat locuinţa fără consimţământul scris al proprietarului; i-aschimbat destinaţia ori structura interioară fără consimţământul scris alproprietarului şi fără aprobările legale; a pricinuit însemnate stricăciuni locuinţei,clădirii în care este situată aceasta, instalaţiilor sau bunurilor aferente acestoraori a înstrăinat fără drept părţi din acestea; are un comportament ce face imposibilăconvieţuirea sau împiedică folosirea normală a locuinţei [art. 14 alin. (2) lit. d),raportat la art. 13 lit. f)-i)].

În toate cazurile enumerate, în lipsa unei reînnoiri legale a contractului, legeaprevede obligaţia chiriaşului de a părăsi locuinţa în termen de 60 de zile de laexpirarea termenului contractual, datorând chiria şi cheltuielile de întreţinere petoată durata folosinţei efective.

Cu toate acestea, în condiţiile prevăzute de art. 15 alin. (4) din O.U.G. nr. 40/1999,contractul de închiriere se mai prelungeşte cu 6 luni de la data expirării sale.

Proprietarul trebuie însă să notifice prin executorul judecătoresc refuzul de a reînnoicontractul şi – pentru verificarea motivului prevăzut la lit. a) – cu indicareanumelui, domiciliului, cetăţeniei, gradului de rudenie, afinitate a persoanei ce arurma să se mute în locul chiriaşului.

Legea prevede că notificarea trebuie trimisă cu cel puţin un an înainte de expirareacontractului [pentru motivele de refuz prevăzute la lit. a) şi b) din art. 14],respectiv cu cel puţin 60 zile înainte de expirarea contractului [pentru motivele de lalit. d) din art. 14].

172.2.2. În cazul în care contractul de închiriere nu se reînnoieşte pentru motivul căurmează a fi vândută, legea prevede un drept de preempţiune în favoarea chiriaşului(art. 18-21 din O.U.G. nr. 40/1999).

Pentru garantarea exercitării acestui drept, legea prevede că proprietarul-locatortrebuie să indice în notificarea adresată chiriaşului prin care îi comunică refuzul dea reînnoi contractul, preţul cerut. În acest caz, notificarea are valoarea juridică aunei oferte de vânzare, ce este irevocabilă până la expirarea duratei contractului deînchiriere, conform art. 18 alin. (2) din O.U.G. nr. 40/1999.

Dacă oferta este acceptată, potrivit dreptului comun, se încheie contractul de vânzare-cumpărare. Protecţia chiriaşului se manifestă şi în această situaţie, întrucât art. 18alin. (3) adaugă posibilitatea prelungirii cu un an a termenului contractului deînchiriere, dacă chiriaşul cere amânarea în vederea obţinerii unui împrumut pentruachitarea preţului. La expirarea acestui termen, dacă vânzarea nu s-a perfectat,chiriaşul pierde dreptul de preempţiune.

Dacă nu este acceptată oferta şi locuinţa se vinde, cumpărătorului îi este opozabilăînchirierea constatată în scris şi înregistrată la organul fiscal, până la expirareatermenului.

Dacă vânzarea s-a făcut cu încălcarea dreptului de preempţiune al chiriaşului, legeaprevede posibilitatea acestuia de a se subroga în drepturile cumpărătorului. În acestscop, în termen de 60 zile de la primirea notificării vânzării (notificare la careproprietarul-locator este ţinut), fostul chiriaş poate plăti cumpărătorului preţulindicat în contractul de vânzare-cumpărare 18 .

172.2.3. Drept comparat. Codul civil german prevede, în art. 577, dreptul chiriaşuluide a cumpăra locuinţa cu prioritate, în condiţiile general reglementate în materiadreptului de preempţiune (art. 463-473), dacă aceasta nu este înstrăinată de locatorunui membru al familiei sale.

173. Efectele contractului. În principiu, fiind o specie a contractului de locaţiune,închirierea produce aceleaşi efecte ca şi locaţiunea de drept comun. Totuşi, Legealocuinţei nr. 114/1996 cuprinde o serie de dispoziţii particulare pentru contractul deînchiriere. Ne vom referi în cele ce urmează la obligaţiile speciale ale părţilor înacest contract. În completare, potrivit dispoziţiei exprese a art. 72 din această lege,vor primi aplicare dispoziţiile Codului civil privind contractul de locaţiune.

173.1. Obligaţiile locatorului (proprietarului). Potrivit art. 28 din Legea locuinţei,locatorul are următoarele obligaţii:

a) de a preda locuinţa în stare normală de folosinţă [art. 28. lit. a)]. Neexecutareaacestei obligaţii poate atrage, potrivit dreptului comun, fie invocarea excepţiei deneexecutare, fie rezilierea, la cererea chiriaşului, fie predarea silită. Legea declarănule de drept clauzele contractuale care obligă chiriaşul să recunoască sau săplătească în avans proprietarului orice sumă cu titlu de reparaţie care ar fi însarcina proprietarului.

b) de a efectua reparaţiile pe durata executării contractului [art. 28 lit. b), c),d)]. Astfel, el are obligaţia de a:

– lua măsuri pentru repararea şi menţinerea în stare de siguranţă în exploatare şi defuncţionalitate a clădirii;

– întreţine în bune condiţii elementele structurii de rezistenţă a clădirii, elementelede construcţie exterioare ale clădirii (acoperiş, faţadă, împrejmuiri, pavimente),curţile şi grădinile, precum şi spaţiile comune din interiorul clădirii (casa scării,casa ascensorului, holuri, coridoare, subsoluri, scări exterioare);

– întreţine în bune condiţii instalaţiile comune proprii clădirii (ascensor, hidrofor,instalaţii de încălzire centrale şi de preparare a apei calde, instalaţii electrice şide gaze, centrale termice, crematorii, instalaţii de colectare a deşeurilor, instalaţiide antenă colectivă, telefonice etc.).

În plus, locatorul trebuie (ca proprietar) să efectueze reparaţiile în urma unui caz deforţă majoră (seism, inundaţii). Dacă locuinţa este situată într-un imobil cu mai multelocuinţe şi se pune problema suportării cheltuielilor pentru reparaţii la părţile defolosinţă comună ce incumbă proprietarilor, repartizarea se face proporţional cusuprafaţa apartamentelor aflate în proprietate, indiferent de etajul la care estesituată locuinţa 19 (de exemplu, proprietarul de la parter al unui apartament cu 4 cameretrebuie să plătească proporţional mai mult pentru repararea acoperişului decâtproprietarul unei garsoniere de la ultimul etaj).

Sunt aplicabile dispoziţiile din dreptul comun al locaţiunii (art. 1425 C.civ.) privinddurata efectuării reparaţiilor, dacă se stânjeneşte folosinţa chiriaşului.

Neexecutarea obligaţiei de efectuare a reparaţiilor de către locator dă naşteredreptului chiriaşului de a le efectua el în contul proprietarului, reţinândcontravaloarea din chirie. Soluţia este consacrată expres în art. 30 din Legea nr.114/1996. Iar O.U.G. nr. 40/1999 recunoaşte chiriaşului un drept de retenţie până larestituirea de către locator (sau noul proprietar) a îmbunătăţirilor necesare şi utile(art. 43).

173.2. Obligaţiile chiriaşului. Articolul 29 alin. (1) din Legea locuinţei 20 prevede călocatarul are următoarele obligaţii:

a) efectuarea lucrărilor de întreţinere, reparaţii sau înlocuire a elementelor deconstrucţii şi instalaţii din folosinţa exclusivă [lit. a)];

b) repararea sau înlocuirea elementelor de construcţii şi de instalaţii deteriorate dinfolosinţa comună, ca urmare a folosirii lor necorespunzătoare, indiferent dacă suntsituate în interiorul sau in exteriorul clădirii; dacă persoanele care au produsdegradarea nu sunt identificate, cheltuielile de reparaţii vor fi suportate de cei careau acces sau folosesc împreună elementele de construcţii, instalaţii, obiectele şidotările aferente [lit. b)];

c) asigurarea curăţeniei şi igienizării interiorului locuinţei şi la părţile defolosinţă comună pe toată durata contractului de închiriere [lit. c)];

d) de a preda locuinţa în stare normală de folosinţă [lit. d)].

Aceste obligaţii ale chiriaşului subzistă şi în cazul subînchirierii locuinţei, astfelcum dispune art. 29 alin. (2) din Legea nr. 114/1996.

Desigur că, potrivit dreptului comun, chiriaşul este obligat la plata chiriei. Înmăsura în care există criterii legale de stabilire a chiriei (cum sunt cele prevăzuteîn art. 24 şi urm. din O.U.G. nr. 40/1999), chiria prevăzută în contract serecalculează dacă este rezultatul unei erori sau modificări a elementelor de stabilirea acesteia. Acţiunea în plata chiriei (recalculate) este prescriptibilă în 3 ani,termen ce începe a curge succesiv, fiind vorba de prestaţii periodice.

O altă obligaţie prevăzută în Legea locuinţei, în sarcina chiriaşului, dacă există şi oasemenea clauză contractuală, priveşte suportarea cheltuielilor de întreţinere (pentrupărţile de folosinţă comună, cum ar fi ascensorul, pentru apă, canalizare, iluminat,încălzire; formarea fondului de rulment etc.) 21 .

Legea interzice, sub sancţiunea nulităţii clauzei, stipulaţiile prin care: chiriaşul s-ar obliga să plătească în avans sume de bani cu titlu de reparaţie ce cade în sarcinaproprietarului; se prevede răspunderea colectivă (solidară sau indivizibilă) achiriaşilor în cazul degradărilor pentru spaţiile comune; se impune chiriaşuluiîncheierea unui contract de asigurare de bunuri sau răspundere etc. (art. 22 din Legeanr. 114/1996).

În legătură cu acest ultim aspect, menţionăm că ar fi recomandabilă, ca măsură deprecauţie din partea chiriaşului, încheierea unei asigurări de bunuri (având ca obiectlocuinţa, asupra căreia are şi el interes) şi, cu atât mai mult, de răspundere.

174. Contractul de subînchiriere. În concepţia legii speciale, subînchirierea,modificarea sau îmbunătăţirea locuinţei nu se poate face de către chiriaş decât cuacordul prealabil scris al proprietarului [art. 26 alin. (1) din Legea nr. 114/1996].De aceea – şi având în vedere că acest contract de subînchiriere trebuie înregistrat laorganul fiscal – el trebuie încheiat în formă scrisă.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 prevede că, dacă s-a subînchiriatlocuinţa fără acordul proprietarului, chiriaşul nu mai beneficiază de reînnoireacontractului de închiriere [art. 14 alin. (2) lit. d), raportat la art. 13 lit. f)].

Dacă a fost încheiată şi înregistrată conform legii, sublocaţiunea produce efecte întrelocatarul principal şi sublocatar, ca orice contract de locaţiune. Ea nu creează însăraporturi contractuale directe între locator şi sublocatar, pentru eventuale pretenţii

(legate, de pildă, de neîncasarea chiriei de către locator), ei având calea acţiuniioblice.

Încetarea contractului principal de închiriere atrage încetarea, ca accesoriu, şi acontractului de subînchiriere.

În orice caz, în lipsa acordului părţilor, evacuarea subchiriaşului se poate face numaipe cale judiciară, iar nu pe cale administrativă sau samavolnică (art. 61 din Legealocuinţei).

175. Schimbul de locuinţe voluntar. Legea nr. 114/1996 permite, în art. 33, efectuareaunui schimb voluntar al folosinţei locuinţelor, cu avizul autorităţii care a aprobatînchirierea sau, după caz, al proprietarilor-locatori.

Întrucât legea nu distinge, suntem şi noi de părere că schimbul poate avea ca obiect şilocuinţe care fac parte din fondul de stat de locuinţe, cu locuinţe proprietateparticulară. Aşadar, încheierea acestui contract de schimb presupune, mai întâi,exprimarea voinţei chiriaşilor în acest sens.

176. Schimbul obligatoriu de locuinţe. Prin dispoziţiile art. 23-25 din O.U.G. nr.40/1999 a fost reintrodusă în legislaţia noastră instituţia schimbului obligatoriu delocuinţe, concepută ca o soluţie care să satisfacă atât dreptul proprietarului de a-şiocupa locuinţa, cât şi dreptul chiriaşului de a i se asigura un acoperiş deasupracapului.

Legea prevede că, sub condiţia punerii la dispoziţie a unei locuinţe corespunzătoare cutitlu de închiriere, proprietarul are dreptul de a cere şi obţine mutarea chiriaşilordin locuinţa sa, pe calea unui schimb obligatoriu.

Sunt enumerate câteva criterii care sunt de natură a determina sfera noţiunii de«locuinţă corespunzătoare». Astfel, ea trebuie să fie situată în aceeaşi localitate 22 ,să asigure exigenţele minimale prevăzute în anexa nr. 1 la Legea nr. 114/1996 (accesliber individual la spaţiul locuibil, spaţiu pentru odihnă, spaţiu pentru preparareahranei, grup sanitar, acces la energia electrică şi apa potabilă, evacuarea controlatăa apelor uzate şi a reziduurilor menajere, o suprafaţă construită minimală în raport cunumărul membrilor familiei chiriaşului, să asigure persoanelor îndreptăţite dreptul lao cameră în plus etc.). Proprietarul nu este ţinut să ofere chiriaşului spaţiul necesarhobby-ului său (spre exemplu, pentru a asigura păsărilor de rasă condiţii optime devieţuire) 23 .

Sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a acestor texte de lege, CurteaConstituţională a reţinut că statul, chemat să medieze conflictul locativ dintreproprietarul persoană fizică şi chiriaş, a procedat corect asigurându-i primuluiposibilitatea unei valorificări plenare a atributelor dreptului său de proprietate,îngrijindu-se totodată de protecţia celui de-al doilea împotriva unor eventualeabuzuri, prin instituirea unor exigenţe rezonabile, fără a căror satisfacere chiriaşulnu poate fi obligat să elibereze locuinţa. Împrejurarea că printre criteriile avute învedere de legiuitor nu a fost reţinută zona de amplasare a locuinţei oferite în schimbşi confortul, îşi are explicaţia în aceea că atare exigenţe nu pot fi consideraterezonabile, deoarece satisfacerea lor ar duce la conservarea unei situaţiiprivilegiate, cu caracter de excepţie, la care anumite categorii de persoane au avutacces în împrejurări şi din raţiuni conjuncturale şi, de aceea, calificarea lor cadrepturi câştigate nu este posibilă 24 .

Cu toate acestea, din raţiuni de protecţie specială a anumitor categorii de persoane,art. 15 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, prevede că la efectuareaschimbului obligatoriu de locuinţe, locuinţele oferite persoanelor cu handicap, celor

prevăzute în Legea nr. 42/1990, veteranilor şi văduvelor de război, persoanelorprotejate de Decretul-lege nr. 118/1990, trebuie să asigure condiţii de folosinţăsimilare celor existente în locuinţa deţinută.

Cu privire la domeniul de aplicare al schimbului obligatoriu de locuinţe, legea nuconţine dispoziţii prea clare, spre deosebire de legi similare din alte state europene.

Astfel, nu este precizat motivul pentru care se poate cere schimbul (în altelegislaţii, ca şi în Legea nr. 5/1973, azi abrogată, doar dacă proprietarul sau rudeale sale doresc să se mute efectiv). Considerăm îndreptăţită opinia că şi în aceastăsituaţie, la cererea chiriaşului, instanţa învestită cu cererea de încuviinţare aschimbului obligatoriu, va putea verifica motivul (interesul), pentru evitarea abuzuluide drept 25 .

În legislaţia noastră sunt prezentate disparat cazurile în care proprietarul poatesolicita schimbul obligatoriu. De pildă, Legea nr. 112/1995 prevede acest drept pentrufostul proprietar (moştenitorii lui) care a redobândit locuinţa trecută în proprietateastatului (art. 5); sau O.U.G. nr. 40/1999, pentru ipoteza în care proprietarul doreştesă vândă locuinţa, chiriaşul are venituri ce nu-i permit s-o cumpere, iar primăria nu-ipune la dispoziţie chiriaşului locuinţă [art. 15 alin. (4)]. Fără a aduce precizărisuplimentare, şi Legea nr. 10/2001, republicată, prevede, în art. 15 alin. (1),obligaţia chiriaşului de a elibera de îndată locuinţa ocupată, dacă i se pune ladispoziţie o altă locuinţă corespunzătoare.

177. Încetarea contractului de închiriere. Potrivit dreptului comun, închirierea poateînceta prin acordul părţilor (mutuus dissensus), ca şi pentru cauzele generaleprevăzute în Codul civil, dacă nu există reguli speciale. Legea locuinţei instituieasemenea reglementări speciale. Se pot reţine următoarele cauze de încetare acontractului de închiriere:

a) expirarea termenului prevăzut în contract (art. 23 din Legea nr. 114/1996). Atrageîncetarea de drept a contractului, fără vreo formalitate, chiriaşul fiind obligat săpărăsească locuinţa, dacă părţile nu au convenit reînnoirea; totuşi, această dispoziţiea fost nuanţată de O.U.G. nr. 40/1999, astfel că la expirarea termenului contractul,încetează doar dacă proprietarul are motive legale să refuze reînnoirea contractului[art. 13 şi art. 14 alin. (2)]. Desigur că, dacă s-a obţinut schimbul obligatoriu,contractul iniţial încetează chiar mai înainte de expirarea termenului.

b) denunţarea unilaterală a contractului de către chiriaş. Potrivit art. 24 lit. a) dinLegea nr. 114/1996, chiriaşul poate denunţa în mod unilateral contractul, cu un preavizde 60 de zile, chiar dacă este vorba despre un contract cu termen. Rezultă că locatorulnu poate denunţa în mod unilateral contractul pe durată determinată.

c) rezilierea contractului la cererea locatorului, conform dispoziţiilor art. 24 lit.b) din Legea nr. 114/1996, pentru fapte culpabile ale chiriaşului care:

– nu a achitat chiria cel puţin 3 luni consecutiv 26 ;

– nu şi-a achitat obligaţiile ce-i revin din cheltuielile comune pe o perioadă de 3luni, dacă prin contract au fost fixate în sarcina chiriaşului. Menţionăm că în acestcaz, acţiunea în pretenţii, respectiv reziliere şi evacuare, poate fi pornită deasociaţia de locatari (de proprietari) 27 în baza art. 24 lit. c) din Legea nr. 114/1996.Menţionăm că s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a art. 24 lit. c) din Legeanr. 114/1996, considerându-se că prin recunoaşterea calităţii procesual active aasociaţiei de proprietari se încalcă dreptul la viaţă privată, precum şi principiulrelativităţii efectelor contractului de închiriere. Curtea Constituţională a respinsexcepţia, reţinând mai întâi că prin însuşi contractul de închiriere, chiriaşul se

obligase să achite cota-parte din cheltuielile comune de întreţinere, iar neexecutareaacestei obligaţii afectează interesele întregii colectivităţi, cetăţenii fiind ţinuţi,potrivit Constituţiei, să-şi exercite drepturile şi obligaţiile cu bună-credinţă, fărăsă încalce drepturile şi obligaţiile celorlalţi. Ca atare, recunoaşterea de cătrelegiuitor a calităţii procesual active a asociaţiei de proprietari nu încalcă nici odispoziţie constituţională dintre cele invocate, iar principiul relativităţii efectelorcontractului nu cunoaşte o consacrare constituţională 28 .

– cauzează însemnate stricăciuni locuinţei, clădirii în care aceasta este situată,instalaţiilor, precum şi oricăror bunuri aferente lor, sau înstrăinează fără dreptpărţi ale acestora;

– are un comportament care face imposibilă convieţuirea sau împiedică folosirea normalăa locuinţei 29 ;

– nu respectă alte clauze contractuale.

d) neuzul locuinţei sau decesul chiriaşului. Articolul 27 alin. (3) din Legea nr.114/1996, modificată prin Legea nr. 145/1999, prevede că în cazul în care titularulcontractului de închiriere părăseşte locuinţa ori încetează din viaţă şi nu există nicio persoană care să poată prelua contractul, acesta încetează în termen de 30 de zile dela părăsirea locuinţei, respectiv de la înregistrarea decesului ori de la împlinireaunui termen de 2 ani în care, fără întrerupere, locuinţa nu a mai fost folosită.

Dacă există persoane cu drepturi locative, legea prevede că închirierea poate continua,la cerere, în beneficiul:

– soţului sau soţiei, dacă a locuit împreună cu titularul 30 ;

– descendenţilor sau ascendenţilor, dacă au locuit împreună cu titularul;

– altor persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul cel puţin un an şi care aufost înscrise în contractul de închiriere.

În aplicarea acestui text de lege, pentru a se preveni arbitrariul, Normelemetodologice de aplicare a legii prevăd obligaţia proprietarului de a face dovadapărăsirii voluntare a domiciliului de către titularul contractului de închiriere,respectiv a decesului acestuia.

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că prin instituirea acestui caz deîncetare a contractului de închiriere, legiuitorul a avut în vedere situaţia în caretitularul contractului de închiriere a unei locuinţe o părăseşte, fără a lăsa opersoană îndreptăţită la continuarea raporturilor de locaţiune. În plus, pentru aproduce efectele grave pe care legea le prevede, părăsirea domiciliului trebuie să fiedefinitivă. Competenţa de a stabili îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 27pentru rezilierea contractului de închiriere aparţine instanţei judecătoreşti 31 .

178. Litigiile locative. Litigiile rezultate din neexecutarea contractelor deînchiriere sunt de competenţa instanţei judecătoreşti de drept comun (civile) de lalocul situaţiunii imobilului închiriat, astfel cum prevede art. 61 din Legea locuinţeinr. 114/1996.

1

C. Lasarte, Principios del derecho civil. Obligaciones y contratos, Ed. Marcial Pons,2003, p. 345.

2

Pentru un studiu de drept comparat, vizând statele membre ale Uniunii Europene, a sevedea J.–C. Oderzo, Le droit au logement dans les Constitutions des Etats Membres, înR.I.D.C. nr. 4/2001, p. 913–926.

3

Republicată la 31 decembrie 1997, modificată şi completată prin numeroase actenormative, mai semnificativ prin: O.U.G. nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şistabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţe, aprobată, cu modificări,prin Legea nr. 241/2001 (M. Of. nr. 265 din 23 mai 2001); O.U.G. nr. 22/2000, aprobată,cu modificări, prin Legea nr. 250/2001 (M. Of. nr. 296 din 6 iunie 2001); O.U.G. nr.57/2008 (M. Of. nr. 358 din 9 mai 2008). A se vedea şi Normele metodologice pentrupunerea în aplicare a prevederilor Legii locuinţei nr. 114/1996, aprobate prin H.G. nr.1275/2000 (M. Of. nr. 690 din 22 decembrie 2000). A se vedea şi O.G. nr. 85/2001privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de proprietari.

4

De pildă, O.U.G. nr. 40/1999, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 241/2001, aprelungit de drept nu numai contractele de închiriere a locuinţelor, ci şi cele avândca obiect spaţii cu altă destinaţie: aşezăminte social–culturale şi de învăţământ,sedii de partide politice, sindicate şi alte organizaţii neguvernamentale.

5

În acelaşi sens, a se vedea: D. Chirică, op. cit., p. 188; Fr. Deak, op. cit., p. 214;A.–I. Ţuca, F. Ţuca, Construcţia, închirierea şi administrarea locuinţelor, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2000.

6

Articolul 11 alin. (1) din O.G. nr. 85/2001.

7

După constatarea nulităţii contractului de vânzare–cumpărare încheiat cu statul în bazaLegii nr. 112/1995, prin repunerea în situaţia anterioară, pârâta a redobânditcalitatea de chiriaş, astfel că nu se poate considera că ocupă locuinţa fără titlu,pentru a fi evacuată (C.A. Bucureşti, secţia a IV–a civilă, decizia nr. 472/2000, înCulegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 2000, Ed. Rosetti, 2002, p.145).

8

Pentru locuinţele aflate în proprietatea statului sau a unităţilor economice cu capitalmajoritar de stat se foloseşte un model de contract, intitulat „contract–cadru”,publicat în anexa 5 a Normelor metodologice pentru punerea în aplicare a prevederilorLegii locuinţei nr. 114/1996. Pentru consacrarea expresă a necesităţii formei scrise acontractului de închiriere, a se vedea C.A. Bucureşti, secţia a III–a civilă, decizianr. 618/1999, în Culegere de decizii pe anul 1999, p. 45–47.

9

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 219.

10

Pentru detalii, a se vedea art. 26–31 din O.U.G. nr. 40/1999.

11

În raport cu acest criteriu, se actualizează, prin hotărâre a guvernului, chiriilepentru locuinţele care aparţin domeniului public sau privat al statului ori alunităţilor administrativ–teritoriale, pentru locuinţele de intervenţie, locuinţele deserviciu şi căminele pentru salariaţi ale societăţilor comerciale, companiilor şisocietăţilor naţionale şi regiilor autonome [art. 27 alin. (2), raportat la art. 26alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999].

12

Potrivit art. 32 alin. (1) din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr.114/1996, contractele de închiriere se încheie pe o perioadă determinată.

13

Trib. Bucureşti, deciziile citate în Culegere de practică judiciară a TribunaluluiBucureşti 1993–1997, Ed. All Beck, 1998, p. 30, 35, 37, 354, 356. Într–o altă speţă,instanţa a reţinut că indiferent de buna sau reaua–credinţă a locatorului (societate cucapital de stat) privind restituirea imobilului către foştii proprietari, contractul deînchiriere încheiat din 1988 a fost prelungit de drept în temeiul art. 2 din Legea nr.17/1994. În acest sens, a se vedea C.A. Bucureşti, secţia a IV–a civilă, decizia nr.1227/1999, în Culegere de practică judiciară în materie civilă 1999, Ed. Rosetti, 2001,p. 47–49.

14

În acelaşi sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 223.

15

M. Of. nr. 278 din 30 martie 2004.

16

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv înperioada 8 martie 1945–22 decembrie 1989, republicată (M. Of. nr. 798 din 2 septembrie2005) trimite la dispoziţiile O.U.G. nr. 40/1999 în privinţa protecţiei chiriaşilor şia stabilirii chiriei (art. 13, art. 15 din lege). Pentru amănunte, a se vedea R.Popescu, R. Dincă, Incidenţa Legii nr. 10/2001 asupra reglementării contractului deînchiriere a locuinţei, Dreptul nr. 12/2001, p. 30 şi urm. Şi alte legi speciale deretrocedare fac trimitere la dispoziţiile legale privind protecţia chiriaşilor. A sevedea O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinutcultelor religioase din România, republicată (M. Of. nr. 797 din 1 septembrie 2005).

17

Pentru o interpretare extensivă a noţiunii de „copii” în acest text, a se vedea Fr.Deak, p. 226.

18

Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 230, 231.

19

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 852/1973, în Repertoriu II, p. 94.

20

A se vedea şi art. 33–35 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 114/1996.

21

A se vedea: Ş. Beligrădeanu, Asociaţia locatarilor şi cheltuielile comune de folosinţă,întreţinere şi reparaţii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1979; Fr. Deak, op. cit., p. 238.În practică s–a decis că, întrucât pentru efectuarea lucrărilor de reparaţii la părţilecomune, legea cere existenţa unei hotărâri a adunării generale a asociaţiei deproprietari, efectuarea din proprie iniţiativă, de către unul dintre proprietari, alucrărilor, nu îl îndreptăţeşte la acţiune împotriva celorlalţi locatari. În acestsens, a se vedea C.A. Bucureşti, secţia a IV–a civilă, decizia nr. 1087/2000, înCulegere de decizii pe anul 2000, p. 155.

22

Mutarea chiriaşului într–o altă localitate nu poate fi realizată decât cu acordul său[art. 23 alin. (2) din O.U.G. nr. 40/1999, modificat prin Legea nr. 241/2001].

23

I.C.C.J., Decizia nr. 2590 din 1 aprilie 2005.

24

De exemplu: C.C., Decizia nr. 20/2002 (M. Of. nr. 243 din 10 aprilie 2002); C.C.,Decizia nr. 157/2003 (M. Of. nr. 411 din 12 iunie 2003); C.C., Decizia nr. 263/2003 (M.Of. nr. 559 din 4 august 2003); C.C., Decizia nr. 548/2004 (M. Of. nr. 83 din 25ianuarie 2005). În acelaşi sens a fost şi practica instanţelor judecătoreşti. Exempligratia, C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 172/1994, Dreptul nr.12/1994, p. 65; C.A. Bucureşti, secţia a IV–a civilă, decizia nr. 2064/2000, înCulegere de decizii pe anul 2000, p. 152. În această ultimă decizie, noţiunea de„locuinţă corespunzătoare” a fost interpretată în contextul unei cereri de evacuare apârâtului şi a familiei sale pentru motivul prevăzut de art. 13 lit. b) din O.U.G. nr.40/1999.

25

Fr. Deak, op. cit., p. 249.

26

În temeiul art. 24 lit. b) şi art. 27 alin. final din Legea nr. 114/1996, s–a admisacţiunea în rezilierea contractului de închiriere, pe baza declaraţiilor a doi martori,coroborate cu refuzul pârâtei de a se prezenta la interogatoriu. A se vedea C.A.Constanţa, decizia civilă nr. 203 din 20 februarie 2001, în Culegere de practicăjudiciară pe anii 1999–2002, Ministerul Justiţiei, 2002, p. 94.

27

A se vedea O.G. nr. 85/2001 privind organizarea şi funcţionarea asociaţiilor deproprietari (M. Of. nr. 544 din 1 septembrie 2001), aprobată, cu modificări, prin Legea

nr. 234/2002. Pentru practica judiciară, a se vedea Trib. Bucureşti, decizia civilă nr.1740/1997, în Culegere de practică judiciară pe anii 1999–2002, Ministerul Justiţiei,2002, p. 353, 354.

28

C.C., Decizia nr. 123 din 16 martie 2004 (M. Of. nr. 342 din 20 aprilie 2004), curezumat în C.J. nr. 5/2004, p. 37.

29

Cu privire la comentarea bogatei practici judiciare în această materie, a se vedea Fr.Deak, op. cit., p. 255.

30

În prezent, legea nu reglementează problema beneficiului contractului de închiriere încaz de divorţ. În literatura juridică s–a opinat, îndreptăţit, că urmează a fi aplicateîn practică soluţiile adoptate în trecut cu privire la atribuirea contractului deînchiriere soţului mai îndreptăţit. Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p.260. Precizăm că în Proiectul Codului civil au fost preluate aceste propuneri. Astfel,potrivit art. 251, în cazul în care locuinţa este deţinută în temeiul unui contract deînchiriere, fiecare soţ are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre eieste titularul contractului ori acesta este încheiat înainte de căsătorie. Iar art. 252prevede că: „La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei decătre ambii soţi, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintresoţi, ţinând seama, în ordine, de interesele copiilor minori, de culpa în desfacereacăsătoriei şi de interesele legitime ale celorlalţi membri ai familiei. Instanţa poateacorda celuilalt soţ o indemnizaţie, preluată din masa bunurilor comune, pentruacoperirea cheltuielilor de instalare într–o altă locuinţă, cu excepţia cazului în caredivorţul a fost pronunţat din culpa lui exclusivă. Atribuirea beneficiului contractuluide închiriere se face cu citarea locatorului şi produce efecte faţă de acesta de ladata când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă”. În Franţa, art. 14 al Legiidin 6 iulie 1989 privind închirierea locuinţelor, astfel cum a fost completată şimodificată prin Legea nr. 99–944 din 15 noiembrie 1999, respectiv Legea nr. 2001–1135din 3 decembrie 2001, prevede că în caz de abandon al domiciliului de către locatar,contractul de locaţiune continuă: în favoarea soţului, în favoarea descendenţilor caretrăiau cu locatarul cel puţin un an înainte de părăsirea locuinţei, în favoareapartenerului legat de locatar printr–un pact social de solidaritate; în favoareaascendenţilor, a concubinului notoriu sau a persoanelor întreţinute, care trăiau culocatarul cel puţin un an înainte de părăsirea locuintei [alin. (1)]. În cazuldecesului locatarului, potrivit alin. (2), contractul este transferat: soţuluisupravieţuitor, descendenţilor care trăiau cu el cel puţin un an înainte de datadecesului, partenerului legat de locatar printr–un pact social de solidaritate;ascendenţilor, concubinului notoriu sau persoanelor întreţinute, care trăiau culocatarul cel puţin un an înainte de data decesului. În cazul mai multor cereriformulate, judecătorul hotărăşte în funcţie de interesele în prezenţă [alin. (3)]. Înlipsa unor persoane care îndeplinesc cerinţele acestui articol, contractul de locaţiuneeste reziliat de drept prin decesul locatarului sau prin abandonarea domiciliului decătre acesta [alin. (4)].

31

C.C., decizia nr. 74/2000 (M. Of. nr. 350 din 27 iulie 2000).

Capitolul II

Reguli speciale aplicabile anumitor contracte de închiriere

Secţiunea 1 - Locuinţa socială

Secţiunea a 2-a - Locuinţa de serviciu

Secţiunea a 3-a - Locuinţa de intervenţie

Secţiunea a 4-a - Locuinţa de necesitate

Secţiunea a 5-a - Locuinţa de protocol

Secţiunea 1

Locuinţa socială

179.1. Noţiune. Potrivit art. 2 lit. b) din Legea nr. 114/1996, constituie locuinţăsocială aceea care se atribuie cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii, acăror situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sauînchirierea unei locuinţe în condiţiile pieţei 1 . Întrucât aparţin domeniului public alunităţilor administrativ-teritoriale (art. 39, art. 47 din Legea nr. 213/1998 privindproprietatea publică şi regimul juridic al acesteia), locuinţele sociale nu se potvinde chiriaşilor.

Articolul 43 din Legea nr. 114/1996 prevede că locuinţele sociale se repartizează decătre consiliile locale pe baza criteriilor stabilite anual de acestea 2 .

179.2. Persoanele îndreptăţite la închirierea acestor locuinţe sunt familiile saupersoanele care au realizat un venit mediu net lunar în ultimele 12 luni, cu cel puţin20% sub nivelul venitului net lunar pe membru de familie sau, după caz, pe persoană,stabilit conform art. 8 alin. (2) [art. 42 alin. (1) din Legea locuinţei, modificatăprin Legea nr. 145/1999]. În funcţie de evoluţia situaţiei economice şi sociale,Guvernul va actualiza periodic nivelul minim astfel calculat.

Legea precizează însă că nu pot beneficia de o locuinţă socială acele persoane saufamilii care, deşi realizează venituri mici, se găsesc în una dintre următoarelesituaţii: deţin în proprietate o locuinţă; au înstrăinat o locuinţă după data de 1ianuarie 1990; au beneficiat de sprijinul statului prin credite şi execuţie pentrurealizarea unei locuinţe; deţin în calitate de chiriaş o altă locuinţă din fondullocativ de stat (art. 48 din Legea nr. 114/1996, modificată).

În cazul în care venitul mediu net lunar pe familie, realizat în doi ani fiscaliconsecutivi, depăşeşte cu peste 20% nivelul minim prevăzut la art. 42, iar titularulcontractului nu achită valoarea nominală (reală) a chiriei în termen de 90 de zile dela comunicare [art. 46 lit. b) din Legea locuinţei], contractul se va rezilia.

179.3. Încheierea contractului se realizează, în calitate de locator, de către primarulunităţii administrativ-teritoriale pe raza căreia se găseşte locuinţa, după ceConsiliul local a stabilit ordinea de prioritate la închiriere 3 .

Legea (art. 15 din O.U.G. nr. 40/1999, art. 43 şi art. 48 din Legea nr. 114/1996)stabileşte care sunt categoriile de persoane ce au prioritate: tinerii căsătoriţi careau fiecare vârsta sub 35 ani, tinerii care au împlinit 18 ani, proveniţi din instituţiide ocrotire socială, invalizii de gradele I şi II, persoanele handicapate, pensionarii,veteranii şi văduvele de război, beneficiarii prevederilor Legii nr. 42/1990 şi aiDecretului-lege nr. 118/1990, alte persoane sau familii îndreptăţite.

Contractul se încheie pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea de prelungire, dacăsubzistă situaţia de la data încheierii convenţiei [art. 44 alin. (1) din Legealocuinţei].

179.4. Efectele contractului. Cu privire la chirie, legea prevede că aceasta este înparte subvenţionată, în sensul că locatarul plăteşte cel mult 10% din venitul net lunarpe familie, diferenţa fiind suportată de la bugetul local. Chiriaşul are obligaţia de aanunţa în termen de 30 zile orice modificare în venitul lunar al familiei de natură amodifica cuantumul chiriei. Neexecutarea acestei obligaţii poate atrage reziliereacontractului de închiriere.

Potrivit art. 49 din Legea locuinţei, beneficiarii locuinţelor sociale nu au dreptul săsubînchirieze, să transmită dreptul de locuire sau să schimbe destinaţia spaţiuluiînchiriat, sub sancţiunea rezilierii contractului de închiriere şi a suportăriidaunelor aduse locuinţei şi clădirii.

1

A se vedea şi Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic alacesteia.

2

În practică s–a decis că nedeţinând repartiţie emisă, potrivit hotărârii consiliuluilocal, pe baza propunerilor comisiei de fond locativ, pârâtei nu i se poate încheiacontract de închiriere. În acest sens, a se vedea C.A. Constanţa, decizia civilă nr.1052 din 13 iunie 2001, în Culegere de practică judiciară pe anii 1999–2002, MinisterulJustiţiei, 2002, p. 96.

3

Modelul contractului–cadru de închiriere pentru suprafeţele cu destinaţie de locuinţeutilizat pentru închirierea locuinţelor sociale şi a celor de necesitate este publicatîn anexa nr. 4 a Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 114/1996, aprobateprin H.G. nr. 1275/2000.

Secţiunea a 2-a

Locuinţa de serviciu

180. Noţiune şi regim juridic. Potrivit art. 2 lit. d) din Legea nr. 114/1996, locuinţade serviciu este aceea care este destinată funcţionarilor publici, angajaţilor unorinstituţii sau agenţi economici, acordată în condiţiile contractului de muncă, potrivitlegii 1 .

Fondul de locuinţe de serviciu se compune din locuinţele existente, care, potrivitlegii, rămân cu destinaţia de locuinţe de serviciu la data intrării în vigoare a Legiilocuinţei, precum şi din locuinţele noi. Acestea din urmă urmează a fi finanţate fie dela bugetul de stat şi bugetele locale, fie de la bugetele agenţilor economici, pentrusalariaţii acestora.

Caracteristic acestor locuinţe este faptul că ele reprezintă un accesoriu alcontractului de muncă al chiriaşului [art. 51 alin. (2) din Legea nr. 114/1996]. Caatare, încetarea raportului de muncă al titularului contractului va atrage evacuareanecondiţionată a întregii familii. În practica judiciară s-a decis însă că încetarea nuare loc de drept, ci contractul poate continua în condiţiile relocaţiunii de drept

comun 2 . Cu toate acestea, se justifică observaţia critică potrivit căreia legiuitorulnu a avut în vedere situaţia salariaţilor ale căror contracte de muncă încetează prinpensionare şi care, în lipsa tacitei relocaţiuni, urmează a fi evacuaţi din locuinţa deserviciu 3 .

Locuinţele de serviciu pot fi vândute numai cu aprobarea Guvernului şi numai dacăactivitatea care a generat realizarea acestora a încetat sau s-a restrâns [art. 53alin. (4) din Legea nr. 114/1996].

Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construitedin fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat 4 sereferă şi ea la locuinţele de serviciu, în art. 7. Astfel, după ce permite, în cazullocuinţelor deja terminate la data intrării în vigoare a legii, cumpărarea lor de cătrechiriaşi, art. 7 alin. (8) stabileşte că unităţile economice sau bugetare pot să deţinăşi să construiască din fonduri proprii locuinţe de serviciu, destinate închirieriisalariaţilor acestora, cu contract de închiriere accesoriu contractului de muncă. Legeaprevede pentru această ipoteză că modul de administrare şi eventuala înstrăinare aacestor locuinţe se vor stabili de consiliul de administraţie, respectiv deconducătorul unităţii deţinătoare.

Iar potrivit art. 7 alin. (9), locuinţele de serviciu din mediul rural, destinatepersonalului medical, didactic, altor specialişti sau personalului Ministerului deInterne, nu se vând.

1

A se vedea, de pildă, O.U.G. nr. 80/2001 privind stabilirea unor măsuri pentruasigurarea, temporar, a locuinţelor de serviciu necesare unor categorii de personal dincadrul ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publicecentrale şi instituţiilor publice, aprobată prin Legea nr. 717/2001 (M. Of. nr. 803 din14 decembrie 2001), modificată prin Legea nr. 181/2005 (M. Of. nr. 500 din 14 iunie2005) şi prin O.G. nr. 24/2007 (M. Of. nr. 85 din 2 februarie 2007).

2

C.S.J., decizia civilă nr. 1946/1993, Dreptul nr. 7/1994, p. 89; C.S.J., decizia civilănr. 431/1994, Dreptul nr. 12/1994, p. 62, 63.

3

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 267, 268.

4

Republicată în M. Of. nr. 264 din 15 iulie 1998.

Secţiunea a 3-a

Locuinţa de intervenţie

181. Noţiune şi regim juridic . Locuinţa de intervenţie este definită de Legea nr.114/1996 ca fiind aceea destinată cazării personalului unităţilor economice saubugetare care, prin contractul de muncă, îndeplineşte activităţi sau funcţii cenecesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în cadrul acestor unităţi. Şi Legeanr. 85/1992 dă o definiţie a locuinţelor de intervenţie [art. 7 alin. (7)] aproapeidentică cu cea reluată în Legea locuinţei.

În principiu, acestor locuinţe li se aplică acelaşi regim juridic cu cel al locuinţelorde serviciu [art. 54 alin. (1) din Legea nr. 114/1996].

Sunt de menţionat însă câteva particularităţi.

Mai întâi, este de reţinut că închirierea acestora se face nu numai în considerarearaportului de muncă al titularului, dar şi a funcţiei acestuia. Sunt asemenea locuinţe,de pildă: cea situată în clădiri izolate ale staţiilor meteorologice, cea acantonierului de-a lungul liniilor ferate, pentru deservirea releelor de televiziune,casele parohiale şi ale paznicilor din cimitire etc.

Apoi, locuinţa de intervenţie nu poate fi vândută [art. 54 alin. (3) din Legea nr.114/1996 şi art. 7 alin. (7) din Legea nr. 85/1992]. Datorită acestei interdicţii, înpractica judiciară s-a pus destul de frecvent problema calificării unei locuinţe cafiind de serviciu sau de intervenţie, unităţile deţinătoare având tendinţa de a refuzavânzarea către angajaţi a locuinţelor ocupate, cu motivarea că ar fi de intervenţie.Sesizată cu un recurs în interesul legii, care semnala practica diferită a instanţelorsub acest aspect, instanţa supremă a decis că refuzul de vânzare a locuinţelor (şiimplicit verificarea naturii locuinţei) este supus cenzurii instanţelor judecătoreşti 1 .

În fine, dată fiind destinaţia specială a lor, încetarea raportului de muncă altitularului atrage încetarea contractului de închiriere întotdeauna.

1

A se vedea C.S.J., S.U., decizia nr. II/1997, în B.J. 1997, Ed. Argessis, 1998, p. 58,59. În acelaşi sens, a se vedea: C.A. Bucureşti, secţia a III–a civilă, decizia nr.26/2000; C.A. Bucureşti, secţia a IV–a civilă, decizia nr. 1318/2000, în Culegere dedecizii pe anul 2000, p. 146–152.

Secţiunea a 4-a

Locuinţa de necesitate

182. Noţiune şi regim juridic. Pentru cazarea temporară a persoanelor şi familiilor alecăror locuinţe au devenit inutilizabile datorită unor catastrofe naturale sau accidenteori ale căror locuinţe sunt supuse demolării în vederea realizării de lucrări deutilitate publică, precum şi lucrărilor de renovare ce nu se pot realiza în clădiriocupate de locatari, legea reglementează închirierea acestei categorii de locuinţe[art. 2 lit. f) din Legea nr. 114/1996].

Locuinţele de necesitate se finanţează şi se realizează în condiţiile stabilite de legepentru locuinţele sociale, iar în cazuri de extremă urgenţă, consiliile locale potdeclara drept locuinţe de necesitate unele locuinţe libere aflate în fondul de locuinţesociale (art. 56 din Legea nr. 114/1996).

Contractul de închiriere a locuinţei de necesitate se încheie de către primar, în urmahotărârii consiliului local, pe durată nedeterminată, iar efectele sale încetează dupăîncetarea cauzelor care au determinat încheierea sa, respectiv până la atribuirea uneialte locuinţe din fondul de stat 1 .

1

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 270.

Secţiunea a 5-a

Locuinţa de protocol

183. Noţiune şi regim juridic. Prin locuinţă de protocol, definită de art. 2 lit. g)din Legea nr. 114/1996, se înţelege aceea destinată utilizării de către persoanele caresunt alese sau numite în unele funcţii sau demnităţi publice, exclusiv pe durataexecutării acestora 1 . Aceste locuinţe sunt proprietate publică a statului şi seadministrează de către Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului deStat”, care asigură evidenţa, întreţinerea, repararea şi conservarea lor, precum şiîncasarea chiriei.

Categorii. Cu privire la regimul juridic, legea face distincţie între:

a) locuinţe de protocol – reşedinţă oficială [art. 58 alin. (1) şi (2) din Legea nr.114/1996], la care au dreptul: Preşedintele României, preşedintele Senatului,preşedintele Camerei Deputaţilor, primul-ministru. Acestora li s-au adăugat ulterior,prin lege specială, persoanele care au avut calitatea de şef al statului român 2 . Acestelocuinţe se atribuie de către Guvern şi sunt puse la dispoziţie de către Regia Autonomă„Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”.

b) locuinţe de protocol (simple) sunt cele de care pot beneficia la cerere, cu platachiriei legale, persoane care sunt alese sau numite în unele funcţii sau demnităţipublice, pe durata exercitării acestora. Astfel sunt: vicepreşedinţii Senatului şi aiCamerei Deputaţilor, miniştrii şi asimilaţii acestora, preşedintele Curţii Supreme deJustiţie, al Curţii Constituţionale, Curţii de Conturi şi Consiliului Legislativ,avocatul poporului.

Atribuirea acestor locuinţe se face prin decizie a primului-ministru [art. 59 alin. (2)din Legea nr. 114/1996] şi numai dacă persoanele menţionate nu deţin în localitatea încare îşi desfăşoară activitatea o locuinţă care să corespundă condiţiilor stabilite delege pentru locuinţele de protocol.

Contractele de închiriere se încheie între Regia Autonomă „Administraţia PatrimoniuluiProtocolului de Stat” şi persoanele beneficiare.

Pentru ambele ipoteze, contractul încetează de drept în termen de 60 de zile de la dataexpirării mandatului sau, după caz, a eliberării din funcţie a beneficiarului [art. 60alin. (3) din Legea nr. 114/1996].

1

Prin H.G. nr. 561/1999 (M. Of. nr. 341 din 19 iulie 1999) au fost aprobate criteriilede stabilire a imobilelor cu destinaţie de reşedinţe oficiale şi a celorlalte locuinţede protocol.

2

A se vedea: Legea nr. 406/2001 (M. Of. nr. 386 din 16 iulie 2001); H.G. nr. 1214/2001(M. Of. nr. 791 din 12 decembrie 2001).

Titlul VI

Contractul de arendare

Capitolul I - Noţiune, reglementare legală, caractere juridice şi condiţii de validitate

Capitolul II - Efectele contractului de arendare

Capitolul III - Încetarea contractului de arendare

Capitolul I

Noţiune, reglementare legală, caractere juridice şi condiţii de validitate

184. Noţiune. Prin arendare se înţelege acel contract, varietate a contractului delocaţiune, prin care una dintre părţi, numită arendator, se obligă să transmităceleilalte părţi, numite arendaş, dreptul de a folosi şi exploata anumite bunuri(fonduri agricole) pe o durată determinată, în schimbul unui preţ, numit arendă.

185. Reglementare legală. În această materie este de menţionat Codul civil, ca legegenerală, care cuprinde atât norme speciale privitoare la arendare (art. 1454-1469),cât şi norme cu privire la locaţiunea edificiilor şi a fondurilor rurale (art. 1416-1445). De asemenea, ca oricărui contract civil, arendării i se pot aplica, în lipsaunor norme speciale, textele din Codul civil privind contractele 1 . Dar cu prioritatevor primi aplicare normele cuprinse în legea specială, şi anume Legea nr. 16/1994privind arendarea, cu modificările ulterioare 2 . Unde legea specială nu prevede nimic,se vor aplica dispoziţiile Codului civil. În acest sens, art. 26 din Legea nr. 16/1994stabileşte expres: „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederilelegislaţiei civile, în măsura în care acestea nu sunt contrare prezentei legi”.

Menţionăm şi Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei,precum şi unele măsuri adiacente, care în Titlul XI, intitulat „Renta viagerăagricolă”, încurajează arendarea de către persoanele cu vârsta peste 62 ani aterenurilor lor, în schimbul unei rente plătite de stat, în cuantumul echivalent a 50euro/an pentru fiecare hectar arendat.

186. Caractere juridice. Fiind un contract esenţialmente civil 3 şi variantă alocaţiunii, contractul de arendare prezintă în general aceleaşi caractere juridice,respectiv este un contract:

a) sinalagmatic, dând naştere la drepturi şi obligaţii în sarcina ambelor părţi,arendaşul şi arendatorul;

b) cu executare succesivă în timp;

c) cu titlu oneros, transmiterea folosinţei bunurilor fiind făcută în schimbul unuipreţ;

d) comutativ, caracter rezultat implicit din art. 5 lit. c) al Legii arendării,potrivit căruia contractul trebuie să cuprindă „obligaţiile fiecăreia dintre părţi,expres şi complet menţionate”;

e) netranslativ de proprietate;

f) intuitu personae 4 , arendaşul trebuind să prezinte anumite calităţi şi calificări(art. 2 şi art. 3 din lege); pe de altă parte, această calificare rezultă dininterzicerea subarendării şi a oficiilor de arendaşi (art. 22 din Legea nr. 16/1994, cumodificările ulterioare).

În privinţa formei, arendarea este un contract solemn, întrucât legea specială prevedead validitatem cerinţa formei scrise, cumulativ cu înregistrarea contractului laconsiliul local pe raza căruia se găsesc bunurile arendate, în termen de 15 zile de laîncheiere [art. 6, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 16/1994] 5 . Aşadar, în aceastămaterie, solemnitatea, impusă sub sancţiunea nulităţii absolute, nu constă înobligativitatea încheierii contractului în formă autentică, ci în încheierea lui înformă scrisă (fie şi prin înscris sub semnătură privată), urmată de formalitateaînregistrării 6 .

187. Condiţii de validitate. În afară de formă, care în materia contractelor solemneeste o condiţie de validitate, se impune analiza cerinţelor privind capacitatea,consim-ţământul, obiectul şi cauza. Ne vom referi în special la capacitate şi laobiectul contractului de arendare.

187.1. Capacitatea juridică a părţilor contractului de arendare trebuie analizatăpornind mai întâi de la calificarea acestui act juridic de a fi unul de administrare apatrimoniului sau de dispoziţie. Asemănător locaţiunii, credem că şi arendarea poate ficonsiderată un act de administrare, în principiu, cu consecinţele ce decurg din aceastăcalificare asupra capacităţii de exerciţiu cerute părţilor contractante.

Legea arendării stabileşte însă câteva reguli speciale ce trebuie observate în privinţacelor două părţi contractante, arendatorul şi arendaşul.

Arendator poate fi orice titular al dreptului de proprietate, uzufruct sau al altuidrept real ori de folosinţă. Faţă de interdicţia expresă a subarendării, prevăzută deart. 22 din Legea nr. 16/1994, rezultă că un arendaş nu poate avea calitatea dearendator. În principiu, şi o persoană juridică poate fi arendator. Legea instituieînsă anumite excepţii. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 16/1994 (astfelcum a fost modificat prin Legea nr. 350/2003), regiile autonome, institutele şistaţiunile de cercetare şi producţie agricolă care au în administrare terenuriproprietate publică nu pot da în arendă bunurile agricole prevăzute la art. 1 alin.(2), sub sancţiunea nulităţii absolute a actelor încheiate.

Arendaş poate fi orice persoană fizică, cetăţean român sau străin [art. 3 alin. (2) dinLegea nr. 16/1994, modificat prin Legea nr. 276/2005], care posedă pregătire despecialitate agricolă şi prezintă garanţiile solicitate de arendator. Calitatea dearendaş o poate avea şi o persoană juridică, română sau străină, dacă are ca obiect deactivitate exploatarea terenurilor agricole şi prezintă garanţiile solicitate dearendator. Bineînţeles că această cerinţă a prezentării de garanţii este facultativă,în condiţiile libertăţii contractuale. Calitatea de arendaş o poate avea şi uncoproprietar, chiar în raporturile cu ceilalţi coproprietari, care pot fi arendatori.

Prin lege se interzice anumitor persoane de a încheia în calitate de arendaş unasemenea contract. Este vorba despre funcţionarii publici şi salariaţii cu funcţii deconducere din cadrul regiilor autonome cu profil agricol, al institutelor şistaţiunilor de cercetare şi producţie agricolă care au în administrare terenuriagricole proprietate publică (art. 18 din Legea arendării, modificată prin Legea nr.350/2003).

Fiind în prezenţa unei restrângeri a capacităţii de a contracta, apreciem căinterpretarea trebuie să fie restrictivă, interdicţia neoperând în privinţa altorsalariaţi ai instituţiilor menţionate.

187.2. Obiectul contractului de arendare. În analiza obiectului contractului, pornindde la caracterul bilateral al acestuia, trebuie să distingem între obiectul prestaţieiarendatorului şi obiectul prestaţiei arendaşului. De aceea, spunem că obiectul

arendării este dublu: pe de o parte, bunurile arendate, iar pe de altă parte, preţulplătit, numit arendă.

Bunuri arendate pot fi, potrivit legii, bunurile agricole, ca cele enumerate de art. 1alin. (2) din Legea nr. 16/1994: terenuri cu destinaţie agricolă (arabile, vii, livezi,pepiniere viticole etc.), păşuni împădurite, terenuri ocupate de construcţii şiinstalaţii agrozootehnice, platforme şi spaţii de depozitare ce servesc nevoilorproducţiei agricole, terenurile neproductive care pot fi folosite pentru agricultură,animale, construcţii, maşini, utilaje şi alte bunuri destinate exploatării agricole. ÎnCodul civil întâlnim, pentru desemnarea obiectului acestui contract, noţiunea de„fonduri rurale” sau aceea de „moşie” 7 .

Este important ca bunurile arendate să fie determinate cu exactitate în cuprinsulcontractului, prin arătarea vecinătăţilor şi a suprafeţelor (în cazul terenurilor),descrierea completă a altora etc.

În orice caz, pentru a fi în prezenţa unui contract de arendare, este important cabunurile să fie destinate exploatării lor agricole de către arendaş; dacă scopulîncredinţării spre folosinţă a bunului nu este producţia agricolă, contractul nu va ficalificat arendare, ci eventual locaţiune.

Preţul în contractul de arendare poartă denumirea de arendă. În concepţia Coduluicivil, arendarea era făcută pe bani (art. 1454-1465 C.civ.) sau pe fructe (art. 1466-1469 C.civ.).

Legea nr. 16/1994, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 65/1998, lasă laaprecierea părţilor cuantumul arendei, fie că este fixată în produse ori în bani (art.13). Articolul 14 din lege stabileşte numai anumite elemente orientative pentrudeterminarea acestui cuantum, cum ar fi: potenţialul de producţie al terenului, rasa,vârsta, starea biologică a efectivelor de animale etc.

În dreptul comparat, sunt stabilite, de regulă, prin decizii ale autorităţiloradministrative, limite minime şi maxime ale arendei, în raport cu durata contractului,starea şi importanţa construcţiilor agricole, calitatea solului 8 .

188. Termenul arendării. Potrivit art. 2, art. 5 lit. d) şi art. 7 din Legea nr.16/1994, modificată, părţile trebuie să stabilească în contract care este termenulpentru care sunt încredinţate bunurile agricole arendaşului.

În forma iniţială a Legii arendării era prevăzută o durată minimă pentru carecontractul se putea încheia. În lipsa vreunei alte dispoziţii legale în prezent, negăsim în plin câmp de aplicare a principiului libertăţii contractuale, dar s-aapreciat, pe bună dreptate, că vor primi aplicare dispoziţiile din Codul civil (art.1462) ce stabilesc că: „Arendarea fără termen a unei moşii se consideră făcută pentrutot timpul necesar ca arendaşul să culeagă toate fructele ei” 9 .

În Franţa, stabilitatea raporturilor de arendare este încurajată. Termenul minim alcontractului de arendare este de 9 ani; dacă părţile acceptă ca arendarea să se facăpentru cel puţin 18 ani, proprietarul beneficiază de facilităţi fiscale.

1

Dispoziţiile din Codul civil referitoare la arendare nu au fost abrogate nici înperioada comunistă, dar ele erau, practic, fără aplicare după intrarea în vigoare aLegii nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, ca şi a Legii nr. 115/1959pentru lichidarea rămăşiţelor oricăror forme de exploatare a omului de către om în

agricultură. Anterior însă, în România contractul de arendare a fost frecvent folosit.Pentru alte referinţe de ordin istoric, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu,Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. 2, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 599–601; E. Safta–Romano, Contracte civile, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 145.

2

Prin Legea nr. 58/1995, Legea nr. 65/1998 şi O.U.G. nr. 157/2002, aprobată, cumodificări, prin Legea nr. 350/2003 (M. Of. nr. 526 din 22 iulie 2003), iar ulteriormodificată prin: Legea nr. 276/2005 (M. Of. nr. 903 din 10 octombrie 2005); Legea nr.223/2006 (M. Of. nr. 497 din 8 iunie 2006) şi Legea nr. 20/2008 (M. Of. nr. 170 din 5martie 2008).

3

A se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 273; R. Popescu, Contractul de arendare, Dreptul nr.6/1995, p. 23; Fl. Scrieciu, Arendarea bunurilor agricole, Ed. Tehnică agricolă,Bucureşti, 1994; Gh. Beleiu, Contractul de arendare, Dreptul nr. 6/1995; L. Lefterache,C.M. Crăciunescu, Legea arendării, Ed. All, 1997.

4

Considerăm şi noi că acest caracter nu poate fi calificat ca ţinând de esenţacontractului, atât timp cât din reglementarea legală rezultă uneori chiar contrariul(este permisă continuarea contractului de moştenitorii uneia din părţi, se permitearendaşului să folosească salariaţi în executarea lucrărilor etc.). În acelaşi sens, ase vedea M. Mureşan, op. cit., p. 206.

5

În sensul că cerinţa înregistrării se impune doar pentru probaţiune şi opozabilitatefaţă de terţi, iar nu pentru validitate, a se vedea Gh. Beleiu, Contractul de arendare,în Dreptul nr. 6/1995, p. 24.

6

În Franţa contractul este mai puţin formalist, el poate fi încheiat chiar verbal, cazîn care se prezumă că respectă condiţiile fixate de un contract–tip elaborat de Comisiaconsultativă a arendărilor, prevăzută în art. L şi R 411–4 din Codul rural, alcătuitădin reprezentanţi ai arendatorilor şi ai arendaşilor, ai puterii judiciare şi aiorganismelor profesionale (Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebeque, Contrats civils etcommerciaux, ed. a 5–a, Dalloz, Paris, 2001, nr. 383).

7

A se vedea, de pildă, art. 1413 alin. (3), art. 1455 C.civ.

8

Pentru situaţia din Franţa, a se vedea Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebeque, op. cit.,nr. 385.

9

C. Cas. I, decizia nr. 239/1901, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. III, p. 645.Menţionăm că în alte legislaţii există un regim de protecţie a arendaşului, exprimat,

printre altele, prin stabilirea unei durate minime a arendării. De pildă, în Franţa,aceasta este de 9 ani, potrivit art. 411–4 din Codul rural.

Capitolul II

Efectele contractului de arendare

Secţiunea 1 - Obligaţiile părţilor

Secţiunea a 2-a - Suportarea riscurilor în contractul de arendare

Secţiunea a 3-a - Dreptul de preempţiune al arendaşului

Secţiunea 1

Obligaţiile părţilor

Ca şi orice locaţiune, arendarea dă naştere la drepturi şi la obligaţii în sarcinaambelor părţi. De aceea, în măsura în care legea specială nu prevede în totalitate caresunt efectele contractului, vor primi aplicare dispoziţiile dreptului comun.

189. Obligaţiile arendatorului. Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea arendării,arendatorul este obligat să predea bunurile arendate în termenul şi în condiţiilestabilite, să garanteze pe arendaş de evicţiune totală sau parţială şi să execute toatecelelalte obligaţii asumate prin contract.

189.1. Obligaţia de predare. Prevăzută în mod expres în legea specială, care nu conţinedetalii sub acest aspect, obligaţia de predare va fi executată potrivit convenţieidintre părţi. În lipsa unor clauze exprese, în temeiul art. 26 din Legea arendării, vorprimi aplicare regulile comune din Codul civil privind executarea obligaţiilor. Înliteratura juridică s-a subliniat că, dacă obiect al predării este un teren, pot primiaplicare dispoziţiile speciale ale Codului civil din materia vânzării-cumpărăriiprivind modul de rezolvare a neconcordanţelor asupra întinderii suprafeţei (art. 1326-1330 C.civ.) 1 . În orice caz, faţă de natura acestui contract, se înţelege că predareabunului trebuie să fie făcută într-o stare corespunzătoare exploatării agricole.

189.2. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune şi pentru vicii incumbă arendatorului încondiţii asemănătoare celei ce revine locatorului de drept comun. Astfel, arendatorultrebuie să se abţină să îl tulbure pe arendaş în folosinţa bunurilor agricoleîncredinţate spre exploatare, după cum trebuie să-i garanteze că dreptul transmis îiaparţinea.

189.3. Obligaţia de efectuare a reparaţiilor capitale (la construcţii şi instalaţiiagrozootehnice, de exemplu), deşi neprevăzută expres în lege, credem că revinearendatorului, în mod asemănător unui locator de drept comun.

189.4. Obligaţia de a înştiinţa în scris pe arendaş cu cel puţin 3 luni înainte deexpirarea contractului dacă intenţionează să continue raporturile contractuale sau nu,este prevăzută expres în art. 12 alin. (2) din Legea nr. 16/1994 (astfel cum a fostmodificată prin Legea nr. 350/2003).

Desigur că, dacă este proprietar, arendatorul trebuie să plătească impozit peproprietate, ca şi impozitul pe venitul obţinut din arendare 2 . Legea prevede totuşiexpres această obligaţie a arendatorului (art. 10 din Legea nr. 16/1994).

190. Obligaţiile arendaşului. Potrivit legii, arendaşului îi revine obligaţia de a sefolosi de bunurile arendate ca un bun proprietar, în condiţiile stabilite în contract,

de a menţine potenţialul productiv al bunurilor arendate, de a le restitui la încetareacontractului, de a cere acordul arendatorului pentru efectuarea eventualelor investiţiipe teren, de a plăti arenda la termenele şi în modalităţile stabilite, de a executatoate obligaţiile contractuale [art. 8 alin. (2), astfel cum a fost modificat prinLegea nr. 350/2003 ). Rezultă, aşadar, că arendaşului îi incumbă următoarele obligaţii:

– de a întrebuinţa bunurile arendate ca un bun proprietar (culpa va fi apreciată inabstracto, după criteriul abstract al omului prudent şi diligent, dat fiind şi faptulcă este un profesionist);

– de a folosi bunurile arendate la destinaţia stabilită prin contract sau prezumatădupă circumstanţe;

– de a nu schimba categoria de folosinţă a terenului arendat, dacă nu are acordulprealabil scris al proprietarului terenului, cu respectarea dispoziţiilor legale înmaterie (art. 20 din Legea arendării);

– de a plăti arenda, fie că a fost stabilită în natură sau în bani, la termenele şi lalocul convenite. În lipsă de stipulaţie contrară, plata este cherabilă 3 .

– de a restitui bunurile la încetarea contractului. Bunurile arendate trebuierestituite în starea în care au fost primite, potrivit inventarului întocmit lapredare; în lipsa inventarului, se prezumă că bunurile au fost primite în bună stare.Dacă arendaşul a făcut cheltuieli cu întreţinerea, conservarea, îmbunătăţireabunurilor, Legea nr. 16/1994 îi recunoaşte, prin art. 8 alin. (4), dreptul de a refuzarestituirea, deci un drept de retenţie. Pentru desocotirea cu privire la cheltuielicare depăşesc sfera celor de conservare („investiţii pe teren”), este necesar să fiavut acordul prealabil al arendatorului pentru efectuarea acestora.

– de a plăti taxele de redactare şi înregistrare a contractului de arendare [art. 6alin. (3) din Legea arendării];

– de a apăra lucrul împotriva uzurpărilor, în condiţiile dreptului comun al locaţiunii;

– de a asigura bunurile agricole [art. 5 alin. (2) din Legea arendării, introdus prinO.U.G. nr. 157/2002, aprobată prin Legea nr. 350/2003].

– de a înştiinţa în scris pe arendator cu cel puţin 3 luni înainte de expirareacontractului dacă intenţionează să continue raporturile contractuale sau nu.

Menţionăm că, spre deosebire de dreptul comun al locaţiunii, Legea arendării interzice,sub sancţiunea nulităţii absolute, subarendarea totală sau parţială (art. 22). Pe calede interpretare, prin aplicarea criteriului a fortiori, este interzisă şi cesiuneacontractului de arendare, care produce efecte mai puternice decât subarendarea 4 .

191. Sancţiunea neexecutării obligaţiilor de către vreuna din părţi poate consta, dupăcaz, în: rezilierea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor principale, invocareaexcepţiei de neexecutare, recurgerea la executarea silită.

1

În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 308.

2

Conform prevederilor Codului fiscal – Legea nr. 571/2003 (M. Of. nr. 927 din 23decembrie 2003), cu modificările ulterioare.

3

Contractul de arendare încheiat în formă scrisă şi înregistrat la consiliul localconstituie titlu executoriu [art. 6 alin. (5) din Legea nr. 16/1994, modificată prinO.U.G. nr. 157/2002 (M. Of. nr. 850 din 25 noiembrie 2002)].

4

Şi în Franţa, cu mici excepţii, este interzisă cesiunea contractului şi sublocaţiunea,dar acolo este considerată ca o compensaţie a duratei lungi a contractului, impusăarendatorului.

Secţiunea a 2-a

Suportarea riscurilor în contractul de arendare

192. Dacă obligaţiile asumate de părţi prin contractul de arendare nu pot fi executatedin cauza intervenţiei cazului fortuit sau a forţei majore, se pune problema suportăriiriscurilor. În principiu, se vor aplica stipulaţiile din contractul încheiat de părţi;în lipsa vreunei dispoziţii în acest sens, vor primi aplicare dispoziţiile generale înmaterie de risc.

Într-adevăr, textul din Legea arendării care priveşte această problemă nu statueazănorme speciale, ci prevede numai că: „În contractul de arendare, de comun acord,părţile contractante pot stabili cazurile şi limitele suportării daunelor produse decalamităţi naturale. De asemenea, de comun acord pot să prevadă suportarea pierderilortotale sau parţiale ale bunurilor arendate ca urmare a unor cazuri fortuite sau deforţă majoră” (art. 21 din Legea nr. 16/1994). Se impune mai întâi observaţia că, deşiîn acest text noţiunea de „calamităţi naturale” este folosită ca fiind urmarea forţeimajore sau a cazului fortuit, în realitate, calamităţile naturale sunt cazuri de forţămajoră 1 . În absenţa unor clauze exprese în contractul de arendare 2 , în analizaproblemei riscurilor vom face distincţie între riscul lucrului şi riscul contractului.

193. Riscul lucrului. Pierirea totală sau parţială, în mod fortuit, a bunului arendat,va fi suportată de către arendator, potrivit regulii res perit domino. Dacă arendatornu era proprietarul, ci un alt titular îndreptăţit să arendeze, va suporta şi elriscul, proporţional cu dreptul pe care îl are asupra lucrului (de exemplu, uzufruct).Însă, pentru aplicarea riguroasă a acestui principiu, nu trebuie uitate câteva reguli,fie din materia contractului de locaţiune, fie mai generale, din materia executăriiobligaţiilor. Astfel:

a) întrucât arendaşul are obligaţia de a păstra în bune condiţii bunurile şi de a lerestitui la încetarea contractului, ca debitor al acestei obligaţii, culpa sa înpăstrarea necorespunzătoare este prezumată.

Ca atare, dacă s-a produs pierirea sau distrugerea bunului, sarcina dovedirii naturiifortuite a pieirii (cu consecinţa exonerării de răspundere) revine arendaşului.

b) oricum, dacă arendaşul a fost pus în întârziere cu privire la predarea bunului, iarpierirea a avut loc după punerea în întârziere, riscul va fi suportat de arendaş [art.1074 alin. (2) C.civ.], cu excepţia cazului când dovedeşte că pierirea ar fi avut locşi la arendator [art. 1156 alin. (2) C.civ.] 3 .

194. Riscul contractului. Interesează sub acest aspect care este soarta obligaţiei de aplăti arenda, ce incumbă arendaşului, în ipoteza în care fie pier din cauză fortuităchiar bunurile arendate (de exemplu: animale, construcţii, maşini agricole), fie piererecolta. Astfel:

a) dacă pier din cauză fortuită bunurile arendate, riscul contractului este suportat dearendator, în calitate de debitor al obligaţiei imposibil de executat;

b) dacă producţia agricolă (recolta) piere total sau parţial ca urmare a unor cauzefortuite sau de forţă majoră (calamităţi naturale) şi părţile nu au prevăzut încontract modul de suportare a riscurilor, urmează a primi aplicare dispoziţiile dinCodul civil, având în vedere că Legea arendării nu conţine dispoziţii speciale.Potrivit Codului civil, există reguli deosebite după cum arenda a fost stipulatăprocentual, ca o cotă-parte din producţie, ori a fost stabilită o arendă fixă, subforma unei cantităţi determinate de produse agricole.

În prima ipoteză, potrivit art. 1469 C.civ., pierirea recoltei, prin cazuri fortuite,în tot ori în parte, cade în sarcina ambelor părţi, fără a da drept nici uneia din elea trage la răspundere pe cealaltă [alin. (1)]. După strângerea recoltei însă, dacăarendaşul a fost pus în întârziere pentru predarea părţii cuvenite arendatorului,acesta din urmă nu va mai suporta proporţional pierirea [alin. (2)].

Dacă arenda a fost stabilită sub forma unei cantităţi determinate de produse agricole,riscul pieirii fortuite a recoltei este suportat, în principiu, de către arendaş,întrucât fie că se plăteşte în natură sau printr-o sumă de bani echivalentă, arendaeste fixă şi nu depinde de mărimea recoltei. Totuşi, Codul civil stabileşte de laaceastă regulă două excepţii. Astfel:

– dacă arendarea s-a făcut numai pe un an şi toată recolta sau cel puţin jumătate dinea s-a pierdut, arendaşul are dreptul să ceară o reducere proporţională din arendă(art. 1458 C.civ.);

– dacă arendarea s-a încheiat pe mai mulţi ani şi, în cursul ei, s-a pierdut prin cazfortuit toată recolta unui an sau cel puţin jumătate din ea, arendaşul poate să ceară oscădere a arendei, cu excepţia cazului când s-a compensat prin precedentele recolte[art. 1457 alin. (1) C.civ.]. Este ceea ce se cunoaşte sub denumirea de „sistemulcompensării între anii buni şi anii răi”; în alineatele următoare se prevede că abia lasfârşitul contractului va avea loc regularizarea, judecătorul putând totuşi ca peparcurs să acorde o scădere proporţională a obligaţiei, în raport cu pierderea suferităde arendaş.

Din cauza numeroşilor ani în care culturile agricole au fost afectate de secetă,îngheţ, grindină, inundaţii etc., legiuitorul a instituit obligativitatea includerii,în contractul de arendare, a unor clauze de asigurare a bunurilor agricole, în sarcinaarendaşului [art. 5 alin. (2) din Legea arendării, modificată prin Legea nr. 350/2003].

1

A se vedea şi E. Safta–Romano, op. cit., p. 163, 164.

2

Clauzele trebuie expres şi clar exprimate, primind aplicare interpretarea restrictivă,mai ales dacă una din părţi şi–ar asuma riscuri mai mari decât cele obişnuite (cagrindină, brumă, inundaţie etc.).

3

A se vedea şi C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 324.

Secţiunea a 3-a

Dreptul de preempţiune al arendaşului

195. Până la abrogarea operată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniileproprietăţii şi justiţiei, Legea nr. 16/1994 a arendării (art. 9) şi Legea nr. 54/1998privind circulaţia juridică a terenurilor prevedeau existenţa unui drept de preempţiuneîn favoarea arendaşului, persoană fizică, al unor terenuri agricole situate înextravilan, ca o măsură de protecţie a arendaşului şi în interesul exploatăriieficiente a bunurilor agricole.

Ca natură juridică, s-a observat că, deşi în general, în concepţia Legii nr. 54/1998,dreptul de preempţiune avea natură legală, voinţa proprietarului terenului agricolsituat în extravilan neavând nici un rol în exercitarea acestui drept de cătretitularii îndreptăţiţi, în privinţa dreptului arendaşului, el căpăta naturăcontractuală în măsura în care proprietarul-arendator îşi dădea consimţământul laîncheierea convenţiei. Dar dacă arendator era altcineva decât proprietarul, careintenţiona apoi a vinde terenul (de exemplu, uzufructuarul), dreptul de preempţiunecontinua să funcţioneze, de această dată având însă doar natură legală 1 .

1

Fr. Deak, op. cit., p. 281.

Capitolul III

Încetarea contractului de arendare

196. În principiu sunt aplicabile regulile din dreptul comun al locaţiunii, astfelîncât arendarea poate înceta prin: reziliere pentru neexecutare culpabilă de obligaţii,pierire totală sau parţială a bunurilor arendate, desfiinţarea titlului arendatorului,acordul părţilor (mutuus dissensus). Ne vom opri la analiza câtorva cauze care au fostavute în mod special în vedere de legiuitor în Legea arendării.

197. Moartea uneia dintre părţi. Atunci când am analizat caracterele juridice alecontractului de arendare, am precizat că acesta este, printre altele, încheiat intuitupersonae. Ar trebui, aşadar, ca moartea uneia dintre părţi să atragă încetareacontractului, aşa cum se întâmplă, de regulă, cu convenţiile încheiate în considerareaanumitor calităţi ale părţilor contractante.

Pe de altă parte însă, locaţiunea, ca reglementare de drept comun, nu încetează lamoartea uneia dintre părţi, astfel cum prevede expres art. 1440 C.civ.

Legea arendării se pare că tinde spre această din urmă soluţie. Astfel, art. 25 1 alin. (1) din Legea nr. 16/1994, modificată prin Legea nr. 350/2003, prevede că arendareapoate continua în cazul decesului arendaşului sau al arendatorului. Pentru aceasta,moştenitorii majori ai arendaşului sau, după caz, moştenitorii proprietarului trebuiesă comunice în scris intenţiile lor şi să obţină acordul scris al celeilalte părţi, întermen de 30 zile de la data decesului.

Legea mai prevede că, dacă arendaşul este cel care a încetat din viaţă şi a lăsat maimulţi moştenitori, aceştia se pot înţelege să continue împreună exploatarea bunurilor

agricole ori să-l desemneze doar pe unul dintre ei în acest scop. În lipsa acordului,potrivit art. 25 1 alin. (2) din Legea nr. 16/1994, în forma anterioară modificării prinLegea nr. 350/2003, instanţa sesizată putea desemna, pe cale de ordonanţăpreşedinţială, pe unul dintre ei, pentru continuarea raporturilor de arendare. Înprezent, legiuitorul acordă dreptul proprietarului (moştenitorilor săi) să facă aceastădesemnare, ţinând cont de criteriile stabilite de art. 3 alin. (2) şi (21), respectivpregătire agricolă de specialitate, garanţii.

În orice caz, consiliul local trebuie înştiinţat cu privire la noile părţi alecontractului de arendare [art. 25 1 alin. (3) din Legea nr. 16/1994] .

Putem conchide, aşadar, că de regulă, moartea uneia dintre părţi nu atrage prin eaînsăşi încetarea contractului, ci numai atunci când arendatorul sau succesoriiarendaşului se prevalează de aceasta 1 .

198. Expirarea termenului. În prezenţa unui text cât se poate de confuz [art. 12 alin.(1) din Legea nr. 16/1994: „Contractul de arendare poate fi reînnoit potrivitînţelegerii părţilor şi cu respectarea prevederilor legii”; art. 12 alin. (2): „Fiecareparte contractantă este obligată să înştiinţeze în scris pe cealaltă parte, cu celpuţin 3 luni înainte de expirarea contractului, despre intenţia sa de a reînnoi sau dea nu reînnoi contractul de arendare”], criticat în doctrină 2 , se poate ajunge laconcluzia că la expirarea termenului prevăzut în contract arendarea încetează.

Părţile pot însă conveni, mai înainte de expirarea termenului, continuarea raporturilorde arendare. În schimb, date fiind formalităţile cerute pentru solemnitateacontractului, nu se poate admite că ar opera o reînnoire tacită după expirareatermenului, chiar dacă arendaşul ar continua să folosească bunurile, îndeplinindu-şiobligaţiile fără a fi stânjenit de arendator. De aceea, în lipsa reînnoiriiconvenţionale cu solemnităţile prevăzute de lege, folosirea în continuare a bunurilorde către arendaş se situează pe tărâm extracontractual 3 .

199. Înstrăinarea prin acte între vii de către arendator a bunurilor agricole care facobiectul arendării nu atrage prin ea însăşi încetarea contractului de arendare,potrivit dreptului comun (art. 1441 C.civ.). Trebuie ţinut totuşi seama că, spredeosebire de contractul de locaţiune, Legea arendării nr. 16/1994 prevede că,indiferent de durata arendării, nu sunt opozabile decât acele contracte încheiate înscris şi înregistrate la consiliul local. Desigur însă că, dacă părţile au stipulatexpres acest lucru, contractul poate înceta la înstrăinarea bunurilor agricole, chiardacă au fost îndeplinite formalităţile de opozabilitate menţionate 4 .

1

În acelaşi sens, a se vedea A. Cojocaru, B. Pătraşcu, Contractul de arendare (II), înR.D.C. nr. 5/1996, p. 90, 91.

2

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 288, 289.

3

În sens contrar, a se vedea M. Mureşan, op. cit., nota 454, p. 213.

4

A se vedea şi: E. Safta–Romano, op. cit., p. 173; L. Stănciulescu, Drept civil.Contracte speciale. Succesiuni, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 212.

Titlul VII

Contractul de antrepriză

Capitolul I - Noţiuni generale. Caractere juridice. Condiţii de validitate

Capitolul II - Efectele contractului de antrepriză de drept comun. Încetarea contractului

Capitolul III - Reguli speciale aplicabile antreprizei de construcţii

Capitolul I

Noţiuni generale. Caractere juridice. Condiţii de validitate

200. Definiţie. Prin antrepriză se înţelege acel contract prin care o persoană, numităantreprenor, se obligă faţă de o altă persoană, numită client, să execute, pe risculsău, o lucrare determinată, în schimbul unui preţ 1 . Este, aşadar, un contract careprin excelenţă este expresia unei obligaţii de a face. Expresia „contract deantrepriză”, frecvent folosită astăzi, nu figurează în Codul civil decât în art. 1413alin. ultim şi în art. 1470 şi urm., din Capitolul „Despre locaţiunea lucrărilor”.Astfel cum vom arăta însă, antrepriza este altceva decât contractul de locaţiune.

Noţiunea de „lucrare”, folosită în definiţie, o include pe aceea de „serviciu” şi poatefi întâlnită în diferite domenii, cum ar fi: construirea şi repararea de clădiri,confecţionarea şi repararea de obiecte, prestarea de servicii medicale, meditaţii,consultaţii profesionale, întocmirea de expertize, pledoarie, conceperea unui obiect(designer) etc. În majoritatea cazurilor, din partea prestatorului, acest contract areca parte un profesionist; este contractul prin care se apelează la o anumită persoană,în considerarea competenţei sale, pentru a aduce o soluţie unei probleme determinate.

201. Delimitarea faţă de alte contracte. a) În ciuda termenilor folosiţi în Codulcivil, în realitate, între contractul de locaţiune şi contractul de antrepriză existăimportante deosebiri. Astfel, prestarea de servicii, care formează esenţa contractuluide antrepriză, nu este plătită în raport cu timpul cât se desfăşoară, ci în raport curezultatul final; dacă nu este atins acel rezultat, contractul se consideră neexecutat.În timp ce obiectul locaţiunii este punerea la dispoziţie a folosinţei unui bun, cel allocaţiunii este obligaţia de a face. Desigur că uneori punerea la dispoziţie a unui buneste însoţită de un serviciu prestat. Astfel, contractul de locaţiune al unui sisteminformatic include deseori studii prealabile, elaborarea unor programe speciale, oeventuală formare de personal şi asigurarea întreţinerii. Dacă părţile nu au încheiatmai multe contracte, separate pentru fiecare dintre aceste activităţi, calificarea seva face în raport cu prestaţia principală. Un alt criteriu, complementar, poate fiacela al puterii de dispoziţie asupra bunului: în exemplul anterior, dacă clientulutilizează bunul în deplină independenţă, contractul poate fi calificat locaţiune, iarnu antrepriză.

b) Faţă de contractul de muncă, antrepriza se deosebeşte din mai multe puncte de vedere2 . Astfel, deşi în ambele ipoteze se pune la dispoziţia unei persoane munca, obiectulcontractului de muncă îl constituie puterea de muncă a salariatului; salariul esteplătit în raport cu calitatea şi cantitatea muncii; în fine, în baza contractului demuncă se stabileşte un raport de prepuşenie între angajator şi salariat, cu componentade subordonare şi cu consecinţa angajării răspunderii comitentului pentru faptaprepusului. Aceste caracteristici nu se întâlnesc la contractul de antrepriză, unde

ceea ce se plăteşte este rezultatul muncii, predat clientului; există independenţăjuridică între părţile contractului, antreprenorul desfăşurând munca pe riscul său; caatare, nu există raport de prepuşenie între părţi. De aici decurge consecinţa că, înprincipiu, clientul nu răspunde nici de pagubele cauzate de antreprenor sau delucrători terţilor, nici de pagubele pe care antreprenorul sau lucrătorii înşişi le-arsuferi pe parcursul executării lucrării. Un criteriu folosit în legislaţie şi doctrinăeste şi acela al volumului şi continuităţii prestaţiilor. Astfel, Legea nr. 130/1999privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă 3 prevedea la art. 3că orice activitate prestată în limita a cel mult 3 ore pe zi în cadrul unui programlunar de lucru, pentru prestarea muncii în asociaţiile de proprietari sau de locatari,poate face obiectul unei convenţii civile 4 . Aşadar, distincţia prezintă importanţă,întrucât contractului de muncă i se aplică întreaga legislaţie socială (transmitereacontractului în cazul vânzării întreprinderii, plata concediilor de odihnă, plataindemnizaţiilor pentru asigurări sociale etc.) 5 .

c) Faţă de contractul de vânzare-cumpărare se pune problema delimitării antreprizei înipoteza în care materialul necesar realizării lucrării este procurat de cătreantreprenor, iar preţul muncii şi al materialelor este inclus în preţul total datoratde client. Se impune mai întâi precizarea că, deşi art. 1413 alin. (5) C.civ., atuncicând defineşte antrepriza, se referă doar la „săvârşirea unei lucrări drept un preţdeterminat, când materialul se dă de acela pentru care se execută o lucrare”, dinansamblul reglementării contractului şi în acord cu practica, materialul poate fiprocurat şi de antreprenor (sau de o terţă persoană) 6 . Tocmai pentru această ipotezăeste analizată deosebirea dintre contractul de antrepriză şi cel de vânzare-cumpărare.Dacă din intenţia părţilor rezultă că realizarea lucrării, privită ca rezultat, a fostcausa contractui, ne găsim în faţa unei antreprize; dacă, din contră, valoareamaterialelor depăşeşte în mod vădit valoarea muncii, este vorba despre un contract devânzare-cumpărare a unui bun viitor. Distincţia prezintă relevanţă din mai multe punctede vedere, printre care amintim în special efectele ce privesc plata, clauzele delimitare a răspunderii, transferul riscurilor, clauza de rezervă a proprietăţii etc.

d) Faţă de contractul de mandat trebuie, de asemenea, făcută distincţia. Ceea ce esteesenţial de reţinut este obiectul celor două contracte. Astfel, în timp ce mandatul areca obiect încheierea unor acte juridice pe seama şi în numele mandantului (pe caremandatarul îl reprezintă), în cazul antreprizei, antreprenorul nu execută în principiudecât acte materiale, în sensul de prestaţii (materiale sau intelectuale) 7 .

e) Dacă clientul încredinţează antreprenorului un bun corporal, se poate pune problemadacă nu avem de-a face cu un contract de depozit. În jurisprudenţă, uneori s-aconsiderat că există două contracte, încheiate printr-un singur înscris 8 , iar în altecazuri că există un al doilea contract, tacit. Credem că şi aici, în calificareacontractului, va trebui să se ţină seama de prestaţia principală.

202. Caractere juridice. Antrepriza este un contract, în principiu, consensual,sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă şi, ca regulă, intuitupersonae.

Pentru validitatea acestui contract, Codul civil nu prevede formalităţi speciale, ceeace înseamnă că ne găsim în faţa unui contract consensual. Totuşi, dacă este vorba decontracte în care clientul este o instituţie publică, prin acte normative speciale –cum ar fi O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, acontractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune deservicii 9 , cu modificările ulterioare – sunt stabilite formalităţi derogatorii de ladreptul comun, inclusiv în privinţa validităţii contractului.

Caracterul intuitu personae al antreprizei vizează pe antreprenor, care este unprofesionist. Dar în lipsa unei stipulaţii exprese contrare, se admite că cerinţa este

îndeplinită şi dacă antreprenorul organizează şi conduce activitatea contractată, nuneapărat o execută personal 10 .

203. Condiţii de validitate. Asemenea oricărei convenţii, şi antreprizei îi suntaplicabile condiţiile de validitate prevăzute de dreptul comun pentru orice contract.Este vorba de consimţământ, capacitate, obiect, cauză, potrivit dispoziţiilor art. 948-968 C.civ. 11

Consimţământul trebuie să fie liber exprimat şi dat în cunoştinţă de cauză. Mai alesdacă acest contract se încheie cu un profesionist, clientul-consumator are dreptul de afi informat încă în faza precontractuală 12 .

În privinţa capacităţii cerute părţilor contractante, antrepriza reprezintă un act dedispoziţie pentru antreprenor, implicând suportarea unor riscuri; de aceea, el trebuiesă aibă întotdeauna capacitate deplină de exerciţiu. Raportat la patrimoniulclientului, antrepriza poate fi un act de administrare, pentru încheierea căruia estesuficientă capacitatea restrânsă de exerciţiu, ori un act de dispoziţie (cum ar ficontractarea construirii unei case).

Obiectul contractului de antrepriză este dublu: pe de o parte, prestaţia la care seobligă antreprenorul, iar pe de altă parte, preţul. În ambele cazuri se remarcă absenţacerinţei, întâlnite la alte contracte, ca obiectul să fie determinat. Astfel, de pildă,consultarea unui avocat sau a unui medic ori comandarea unui studiu are o întindere cenu poate fi determinată întotdeauna cu exactitate. În orice caz însă, prestaţia trebuiesă fie licită. În acest sens, în Franţa s-a constatat nulă convenţia prin care ofemeie, „mamă-purtătoare”, s-a obligat, chiar cu titlu gratuit, să conceapă şi săpoarte un copil pentru a-l abandona apoi părinţilor doritori 13 .

1

Contractul mai este întâlnit sub denumirea de „prestare de servicii”, „întreprindere”,iar părţile contractante sub denumirea de „comitent”, „lucrător”, „prestator”. A sevedea: C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român,vol. II, Ed. All, 1997, p. 605; D. Gherasim, Executarea de lucrări şi prestarea deservicii pentru populaţie, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 5; D.Chirică, op. cit., p. 244; Fr. Deak, op. cit., p. 291; J. Huet, Traite de droit civil.Les principaux contrats spéciaux, ed. a 2–a, L.G.D.J., Paris, 2001, nr. 1243; Ph.Delebecque, Le contrat d’entreprise, Dalloz, Paris, 1993.

2

Pentru dreptul francez, a se vedea A. Arseguel, Ph. Isoux, Les nouvelles frontièresentre le contrat de travail et le contrat d’entreprise, în Les collaborateurs del’entreprise: salariés ou prestataires de services, 1995, PUAM.

3

Republicată în M. Of. nr. 190 din 20 martie 2007. Deşi art. 3 din această lege specialăa fost abrogat, în literatura juridică s–a observat întemeiat că încheierea unorasemenea contracte civile este şi astăzi legal posibilă, în temeiul art. 1413 alin. (4)C.civ. A se vedea Ş. Beligrădeanu, Neconstituţionalitatea flagrantă a art. 175 fraza adoua din Statutul profesiei de avocat, Dreptul nr. 3/2005, nota 10, p. 43.

4

A se vedea şi Al. Athanasiu, C.A. Moarcăş, Muncitorul şi legea. Dreptul muncii, vol. I,Ed. Oscar Print, 1999, p. 43, unde se utilizează pentru antrepriză noţiunea de contractcivil de prestări servicii. A se vedea şi: A. Ţiclea, Convenţia civilă de prestăriservicii, alternativă a contractului individual de muncă, Dreptul nr. 1/2001, p. 97; F.Tuca, C. Munteanu–Jipescu, Actualitatea contractului de antrepriză, în R.D.C. nr.4/2002, p. 68.

5

Este important de menţionat că una dintre cele mai noi codificări din Europa (Codulcivil olandez), în Cartea a şaptea la Titlul VII, intitulat „Contracte despre prestareamuncii”, conţine o dispoziţie de principiu, potrivit căreia, dacă în cazul unuicontract de antrepriză, din intenţia părţilor rezultă că în viitor urmăresc să continuerelaţiile şi pentru alte lucrări, se vor aplica dispoziţiile privind contractul demuncă, cu excepţia cazului când primul contract de antrepriză este încheiat doar deprobă [art. 1637 c alin. (2)], C.H. Beck Kluwer, 1995.

6

În dreptul roman, întotdeauna se vorbea de vânzare dacă materialul era alîntreprinzătorului. A se vedea E. Molcuţ, Drept privat roman, vol. III, Ed.Universităţii, Bucureşti, 1981, p. 91.

7

Potrivit unei celebre distincţii între scriitor şi scrib: primul exercită o funcţie, pecând al doilea efectuează o activitate (R. Barthes, Écrivaints et écrivants, în Essaiscritiques, Seuil, 1971).

8

„Existenţa unui contract de antrepriză cu privire la un bun predat antreprenorului nuexclude existenţa pentru acesta a obligaţiilor unui depozitar” (Cass. fr., decizia din11 iulie 1984, în Bull. civ., I, nr. 230).

9

M. Of. nr. 418 din 15 mai 2006. A se vedea şi Ordinul nr. 1014/874/2001 al ministruluifinanţelor publice şi al ministrului lucrărilor publice, transporturilor şi locuinţeiprivind aprobarea Documentaţiei standard pentru elaborarea şi prezentarea oferteipentru achiziţia publică de lucrări (M. Of. nr. 357 din 4 iulie 2001).

10

Sunt citate astfel cazuri în care s–a convenit ca însuşi antreprenorul să executelucrarea comandată, cum ar fi cazul unui pictor celebru, a unui arhitect sau chirurgori avocat. A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p. 246.

11

A se vedea M. Gaiţă, Obligaţii, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 36–52.

12

A se vedea, de pildă, O.G. nr. 106/1999 privind contractele încheiate în afaraspaţiilor comerciale, cu comentariu de C. Toader, în R.D.C. nr. 12/1999, p. 77–82.

13

Cass. fr., Plen, decizia din 31 mai 1991, în colecţia Dalloz, Paris, 1991, p. 417. ŞiProiectul Codului civil român consacră nulitatea unor asemenea convenţii.

Capitolul II

Efectele contractului de antrepriză de drept comun. Încetarea contractului

Avem în vedere efectele generale ale contractului de antrepriză, aplicabile oricăruiastfel de contract, întrucât în materia antreprizei de construcţii sunt câteva regulispeciale, la care ne vom referi ulterior.

204. Obligaţiile antreprenorului. Potrivit legii, antreprenorului îi revin douăobligaţii principale: aceea de a executa la termen lucrarea şi obligaţia de a garantaîmpotriva viciilor lucrării.

204.1. Executarea la termen a lucrării sau serviciului promis este principala obligaţiea antreprenorului, cauza pentru care clientul s-a obligat să plătească preţul. Potrivitdreptului comun 1 , sancţiunea depăşirii termenului convenit poate fi: obligarea la daunecominatorii (dacă mai este posibilă executarea în natură), obligarea la daune-interesemoratorii (ce acoperă prejudiciul suferit de creditor în urma neexecutării la termen,despăgubiri ce se pot cumula cu executarea în natură) ori daune-interese compensatorii,ce se pot acorda în măsura în care obligaţia nu a fost executată sau executarea a fostnecorespunzătoare. Desigur că părţile pot conveni anticipat asupra acestei dezdăunări,prin fixarea unei clauze penale.

Fiind vorba de o obligaţie de facere, potrivit art. 1077 C.civ., clientul poate cereautorizarea justiţiei pentru a o aduce el la îndeplinire, pe cheltuialaantreprenorului.

204.2. Obligaţia de a executa lucrarea include şi pe aceea de predare. Dacă lucrarea afost executată (de pildă, croitorul a confecţionat costumul), dar refuză neîntemeiatpredarea, antreprenorul poate fi obligat, potrivit dreptului comun, la executareasilită.

Se pune problema ce se întâmplă dacă predarea lucrării de către antreprenor nu mai esteposibilă. În această privinţă trebuie distins în funcţie de cauza care a generatimposibilitatea 2 :

a) Riscul lucrului

– dacă materialele necesare executării lucrării au fost procurate de către antreprenor(de exemplu, pielea de către marochinier) şi lucrul piere înainte de a fi predat,antreprenorul este obligat să suporte dauna, indiferent de cauza pieirii, potrivitregulii res perit domino (art. 1479 C.civ.);

– dacă materialul a fost procurat de client iar lucrul piere înainte de predare,potrivit aceleiaşi reguli, el, ca proprietar, va suporta riscul. În acest sens, art.1480 C.civ., din materia antreprizei, prevede: „Când meseriaşul pune numai lucrul său,(…) dauna nu cade în sarcina lui decât numai dacă va fi urmat din culpa sa”. Trebuieavut însă în vedere că, potrivit dreptului comun (art. 1082 şi art. 1083 C.civ.),antreprenorul, ca debitor al obligaţiei de predare (şi implicit de păstrare), esteprezumat a fi în culpă. Pentru a fi exonerat, antreprenorul va trebui să dovedească ocauză străină a pieirii (caz fortuit, forţă majoră, faptul unui terţ).

b) Riscul contractului

În cazul neexecutării fără culpă a obligaţiei de predare, se pune întrebarea cinetrebuie să suporte riscul contractului? Răspunsul este acela că antreprenorul este celcare suportă riscul, ca debitor al obligaţiei imposibil de executat. În plus, astfelcum arătam încă la început, antreprenorul pe riscul său se obligă. Suportarea risculuicontractului înseamnă că antreprenorul nu are dreptul la plata preţului, întrucât nu apredat clientului rezultatul muncii sale, deşi a efectuat-o. Desigur că, dacă lucrarease poate reface, suportarea riscului de către antreprenor semnifică faptul că deşi alucrat de două ori, el nu poate pretinde clientului decât o singură plată.

De la regula suportării riscului contractului de către antreprenor există însă douăexcepţii. În primul rând, dacă în privinţa verificării şi preluării lucrării, clientula fost pus în întârziere, riscul nu mai este, din acel moment, suportat de antreprenor.O a doua excepţie vizează ipoteza în care pierirea s-a datorat unor vicii alematerialelor procurate de client. Deşi o asemenea împrejurare exonerează peantreprenor, credem că trebuie ţinut cont de faptul că antreprenorul este unprofesionist şi ar trebui să cunoască (să recunoască) viciile materialelor ce-i suntîncredinţate de către client, pentru a preveni pierirea lucrării.

204.3. Obligaţia antreprenorului de a răspunde pentru viciile lucrării. Aceastăgaranţie este datorată pentru lucrările care poartă asupra unui lucru corporal, nefiindaplicabilă direct pentru prestaţiile intelectuale, atât de frecvente astăzi 3 .

În principiu, antreprenorul trebuie să garanteze pe client doar împotriva viciilorascunse, nu şi a celor aparente, pe care clientul le poate constata cu ocaziarecepţiei. Vom vedea însă că pot exista excepţii, ce rezultă din dispoziţii exprese,fie contractuale, fie legale, ce pot extinde obligaţia antreprenorului pentru oricevicii.

Potrivit art. 1487 C.civ., antreprenorul este ţinut a răspunde pentru viciile lucrăriiexecutate, şi aceasta chiar dacă nu el personal a executat-o. În practica judiciară s-asubliniat că răspunderea antreprenorului pentru vicii ascunse subzistă, chiar dacă, cuocazia recepţiei, clientul declară că renunţă la orice pretenţii. Fiind o limitare arăspunderii legale, renunţarea este interpretată restrictiv, ca referindu-se numai laviciile aparente, nu şi la cele ascunse 4 .

Acţiunea clientului pentru daune cauzate de viciile ascunse ale lucrării poate fiexercitată în termen de 6 luni (dacă viciile nu au fost ascunse cu viclenie), respectivtermenul general de prescripţie de 3 ani (dacă antreprenorul a cunoscut viciile),termene ce încep să curgă de la data descoperirii viciilor, dar nu mai mult de 1 an dela predarea bunului executat 5 .

De precizat că răspunderea antreprenorului este angajată nu numai pentru prepuşii săi,dar şi pentru subantreprenori.

Subantrepriza este un contract prin care, în cazul unor lucrări complexe, antreprenorulîncredinţează unui alt specialist – subantreprenorul – realizarea unora dintrelucrările pe care el le angajase cu clientul. În acest raport, antreprenorul principalare calitatea de client, iar între clientul iniţial şi subantreprenor nu se stabilescraporturi juridice directe. Teoretic, subantrepriza este posibilă în cadrul oricăruicontract de antrepriză care nu a fost încheiat intuitu personae.

204.4. În afară de aceste obligaţii principale, special reglementate de Codul civil lacapitolul dedicat antreprizei, trebuie admis că în aplicarea art. 970 C.civ.(convenţiile obligă nu doar la ceea ce este prevăzut expres, dar la toate urmările ceechitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa), antreprenorul este ţinutşi de o serie de obligaţii accesorii. Acestea variază după natura prestaţiei (materialăsau intelectuală). De pildă, antreprenorul trebuie să predea lucrarea de îndată ce a

terminat-o sau la termenul convenit cu clientul; are obligaţia de a conserva în bunecondiţii bunul sau materialele încredinţate; are obligaţia să-l informeze pe client cuprivire la condiţiile de instalare şi de utilizare a bunului fabricat, după cum trebuiesă-i atragă atenţia clientului dacă, raportat la valoarea bunului, costurile reparaţieimerită a fi suportate 6 .

205. Obligaţiile clientului. Înainte de a analiza obligaţiile principale care în modtradiţional sunt reţinute în sarcina clientului, să reamintim că şi el, ca oricecontractant, trebuie să-şi execute obligaţiile contractuale cu bună-credinţă [art. 970alin. (1) C.civ.]. De pildă, clientul trebuie să uşureze munca antreprenorului,neaducând modificări continue ale pretenţiilor sale; el trebuie, în egală măsură, săcomunice partenerului său contractual toate elementele relevante pentru executarealucrării, pe care le cunoaşte 7 .

Clientului îi revin două obligaţii principale: aceea de plată a preţului şi aceea de arecepţiona şi prelua lucrarea.

205.1. Obligaţia de plată a preţului este cea mai importantă obligaţie care îi incumbăclientului din acest contract cu titlu oneros, cauza pentru care antreprenorul s-aangajat să execute lucrarea. Din punctul de vedere al determinării sale, în contractulde antrepriză preţul poate fi forfetar sau de deviz.

Preţul forfetar este acela fixat prin convenţia dintre părţi drept echivalent allucrărilor ce urmează a fi executate. Suma astfel determinată de părţi nu poate fiulterior modificată unilateral pe motivul scumpirii materialelor sau al muncii. Niciadăugirile sau modificările la planul iniţial nu pot constitui motiv de majorare apreţului, cu excepţia acordului scris al clientului în sensul majorării (art. 1484C.civ.). Dacă părţile au fixat un astfel de preţ, nici măcar instanţa nu poate acordaun preţ mai mare, chiar dacă prin expertiză s-ar dovedi că valoarea lucrării ar fi maimare decât cea fixată drept preţ 8 . S-a decis însă că poate fi cerută contravaloareaunor lucrări neprevăzute în planul iniţial şi executate după recepţia lucrăriiprincipale de către client, în temeiul unei noi convenţii 9 . Numeroase prestaţii deservicii sunt furnizate în temeiul unor contracte cu preţ forfetar: plata loculuipentru o călătorie cu trenul, onorariul medicului la consultaţie, abonamentul detelefon etc.

Dacă preţul nu a fost determinat, ci este determinabil 10 , se spune că părţile au fixatun preţ de deviz. Convenirea unei astfel de modalităţi înlătură inconvenientelepreţului forfetar. În această ipoteză, la încheierea contractului preţul este fixat înmod provizoriu, pe articole, urmând ca abia în final, după prezentarea tuturorcheltuielilor efective, să rezulte preţul datorat 11 .

În principiu, doctrina şi jurisprudenţa sunt de părere că se prezumă inclusă în preţtaxa pe valoarea adăugată 12 .

Plata preţului trebuie efectuată la termenele convenite. Încălcarea acestei obligaţiiatrage răspunderea clientului, potrivit dreptului comun 13 .

În principiu, plata preţului poate fi cerută numai de către antreprenor, în măsura încare el şi-a îndeplinit propriile obligaţii 14 . Prin excepţie de la acest principiu alrelativităţii efectelor contractului, art. 1488 C.civ. consacră o acţiune directă alucrătorilor pentru sumele ce li se cuvin ca plată a lucrărilor executate de ei, înmăsura în care clientul este dator antreprenorului în momentul intentării acţiunii. Înliteratura juridică s-a remarcat avantajul acestei acţiuni directe: îi scuteşte pereclamanţi de a suporta concursul celorlalţi creditori ai antreprenorului, în cazul căacesta ar fi insolvabil sau în procedura falimentului 15 . Considerăm însă că, asemănătororicărei excepţii, şi aceasta trebuie să primească o interpretare restrictivă. În

primul rând, avem în vedere sfera persoanelor ce pot intenta acţiunea directă. Credemcă prin noţiunea de „lucrător” întrebuinţată de art. 1488 C.civ., legiuitorul i-a avutîn vedere numai pe cei care au prestat propriu-zis munca, fie ea exclusiv fizică sau şiintelectuală, iar nu eventualii furnizori de materiale etc. 16

Ca o garanţie a plăţii preţului, art. 1737 pct. 4 şi art. 1742 C.civ. instituie unprivilegiu imobiliar al antreprenorului, lucrătorului şi arhitectului.

205.2. La terminarea lucrării, clientul este obligat să recepţioneze şi să preialucrarea. Potrivit art. 1482 C.civ., dacă obiectul este un lucru măsurabil sau compusdin mai multe bucăţi, verificarea se poate face şi pe părţi; dacă într-o proporţieoarecare se face şi plata preţului se prezumă că în acea proporţie lucrările au fostverificate şi găsite corespunzătoare 17 .

Neîndeplinirea acestei obligaţii 18 se sancţionează potrivit dreptului comun (se potpercepe daune-interese pentru depozitare, conservare), iar la cererea antreprenorului,instanţa poate constata executarea lucrării potrivit clauzelor contractuale, cuconsecinţa că se va putea pretinde plata preţului, a suportării riscurilor pieiriifortuite de către client etc. 19

205 bis. Evoluţii europene recente. Cerinţa armonizării legislaţiilor naţionale cuacquis -ul comunitar a condus şi la modificarea unor dispoziţii tradiţionale dinmateria contractelor de antrepriză. Astfel, de pildă, în Germania, transpunereaDirectivei nr. 99/44/CE privind vânzarea bunurilor de consum şi a garanţiilor asociatea determinat modificarea Codului civil şi în partea referitoare la contractul deantrepriză. Asemănător drepturilor pe care cumpărătorul unui bun afectat de vicii leare, clientul dintr-un contract de antrepriză poate pretinde refacerea lucrării decătre antreprenor, poate repara singur, dar pe cheltuiala acestuia din urmă, poaterenunţa la contract, cu daune-interese sau cere o micşorare a preţului. Prescripţiaeste, în principiu, de doi ani, cu excepţia construcţiilor, unde acţiunea în răspunderea arhitecţilor este de cinci ani 20 .

206. Încetarea contractului de antrepriză. În principiu, antreprizei îi sunt aplicabilecauzele generale de încetare ale oricărui contract. Avem, mai întâi, în vedereîncetarea prin executare (epuizarea efectelor), rezilierea pentru neexecutare oriintervenirea unor cauze obiective ce fac imposibilă în mod definitiv executarea, cauzecare conduc la stingerea obligaţiei.

Ca o particularitate, caracterul intuitu personae al contractului determină, în lipsaunei stipulaţii exprese contrare, încetarea convenţiei prin moartea antreprenorului. Înacest sens, art. 1485 C.civ. prevede: „Contractul de locaţiune a lucrărilor sedesfiinţează cu moartea meseriaşului, arhitectului sau întreprinzătorului”. Dispoziţialegală este firească, ţinând seama că de cele mai multe ori clientul contracteazătocmai în considerarea calităţilor personale ale antreprenorului. Moartea acestuiaconduce la pierderea încrederii clientului în obţinerea rezultatului scontat alprestaţiei. Regula nu este însă imperativă, astfel încât, dacă nu este vorba deexecutarea unei prestaţii strict personale, se admite că părţile pot convenicontinuarea cu moştenitorii 21 . În caz de încetare a contractului, art. 1486 C.civ.prevede că moştenitorii antreprenorului au dreptul de a primi de la clientcontravaloarea materialelor deja procurate şi a lucrărilor deja efectuate, dacă acelelucrări îi folosesc clientului.

1

A se vedea, de pildă, Fr. Deak, Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,Bucureşti, 1960, p. 304 şi urm.

2

Menţionăm că distincţia între obligaţiile de mijloace şi cele de rezultat, susţinută înFranţa în mod tradiţional (R. Demogue, Traité des obligations en général, Rousseau,1925, vol. V, nr. 1237; H., L. et L. Mazeaud, Traité théorique et pratique de laresponsabilité civile délictuelle et contractuelle, L.G.D.J., 1934, vol. I, nr. 669) aînceput să fie contestată de doctrina contemporană, pe fondul transformărilordeterminate de dreptul comunitar care în materie contractuală acordă creditoruluidreptul la plata prin echivalent, indiferent de calificarea obligaţiei neexecutate,sarcina probei revenindu–i în general acestuia, care trebuie să dovedească căexecutarea contractului nu corespunde aşteptărilor sale legitime. În acest sens, a sevedea H. Aubry, L’influence du droit communautaire sur le droit français des contrats,Presses Universitaiores d’Aix–Marseille, 2002, nr. 425–432.

3

Legile speciale anumitor profesii conţin referiri la răspunderea profesională. A sevedea exempli gratia, Legea nr. 51/1995 privind profesia de avocat, Statutul profesieide avocat, Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială etc.Practica judiciară a înregistrat chiar acţiuni îndreptate împotriva unor asemeneaprofesionişti ai dreptului pentru consultaţiile greşite acordate, ce au cauzatprejudicii clienţilor.

4

Trib. Suprem., decizia civilă nr. 374/1974, în Culegere de decizii pe anul 1974, p. 81,82.

5

Dacă este vorba de o lucrare complexă, a cărei recepţie se efectuează în mai multefaze, s–a decis că dreptul la acţiune se naşte de la data finalizării raportuluicomisiei tehnice (Trib. Suprem, decizia nr. 72/1986, în R.R.D. nr. 8/1986, p. 76).

6

C.A. Rouen, decizia din 18 mai 1973, în R.T.D. civ. 1974, p. 164.

7

Cass. fr., decizia din 17 martie 1969, în Bull., 1969, p. 532 (clientul nu a comunicatîntreprinderii de consolidări existenţa unor canale subterane).

8

Trib. Ilfov, decizia civilă nr. 937/1978, în R.R.D. nr. 2/1979, p. 59. În planinternaţional se constată însă o evoluţie, în sensul unei mai mari flexibilităţi; cuprivire specială la contractul de antrepriză, se menţionează că instanţa poate fixapreţul în funcţie de circumstanţe, un criteriu folosit atât în legislaţiile naţionale,cât şi în instrumente internaţionale fiind acela de preţ rezonabil. A se vedea art.6:104 şi urm. din Principles of European Contract Law, prepared by the Commission onEuropean Contract Law, ed. Ole Lando & Hugh Beale, Kluwer Law International, 2000, p.307.

9

C. Cas., secţia I civilă, decizia nr. 356/1900, în Bul., vol. II, 1901, p. 1173, 1174.

10

Astfel, dacă în contractul dintre un arhitect şi un client se prevede că preţul va ţinecont de scara preţurilor fixate de asociaţia profesională a arhitecţilor, preţul estedeterminabil şi contractul poate subzista.

11

A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p. 252. A se vedea şi C.S.J., secţia comercială,decizia nr. 4131/1998, în R.D.C. nr. 6/2000, p. 167. Prin această decizie s–a menţinutsoluţia de respingere a acţiunii societăţii reclamante, care executase pentru pârâtă uncoş de fum şi un paratrăsnet şi a pretins plata unui preţ mai mare, deşi prin facturaemisă şi încasată scăzuse costul materialelor aduse de client.

12

Pentru cazul Franţei, a se vedea J. Huet, op. cit., p. 1427 şi jurisprudenţa citată lanota 161. Şi practica judiciară română s–a pronunţat într–un mod asemănător în privinţacontractului de locaţiune: în lipsa unei clauze contractuale exprese, taxa pe valoareaadăugată aferentă preţului trebuie suportată de locator. În acest sens, a se vedeaC.S.J., secţia comercială, decizia nr. 4269/1998, în R.D.C. nr. 6/2000, p. 170.

13

Dacă nu a asigurat lunar fondurile necesare executării lucrărilor, conform stadiilorfizice prezentate, clientul poate fi ţinut, potrivit art. 1086 C.civ., la platadobânzilor bancare aferente creditului contractat de antreprenor pentru desfăşurareaactivităţii (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 1097/2000, în Buletinuljurisprudenţei, Ed. Juris Argessis, Curtea de Argeş, 2001, p. 410).

14

Pentru preocuparea privind influenţa Legii privind accelerarea plăţilor scadente,intrată în vigoare în Germania la 1 mai 2000, asupra contractelor de antrepriză, a sevedea C–J Korbion, Gesetz zur Beschleunigung fälliger Zahlungen–Auswirkungen derschuldrechtlichen Neuregelungen auf Werkverträge, în MDR (Monatschrift für DeutschesRecht) nr. 14/2000, Verlag Otto Schmidt, Köln, p. 802 şi urm.

15

În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 304.

16

În acelaşi sens, a se vedea C.A. Bucureşti, decizia civilă din 2 ianuarie 1893, în C.Hamangiu, N. Georgean, vol. III, nr. 4, p. 666. Este motivul pentru care am tratat laacest punct acţiunea directă, iar nu ca o caracteristică a antreprizei de construcţii,deşi din art. 1488 C.civ. român (art. 1650 C.civ. olandez) ar rezulta că este aplicabilnumai zidarilor, tâmplarilor şi altor lucrători manuali întrebuinţaţi la clădirea unuiedificiu.

17

Asemănător, a se vedea dispoziţia din art. 1644 a noului Cod civil olandez (în vigoaredin anul 1992), C.H. Beck Kluwer, 1995.

18

A se vedea şi L. Mihai, Contract de antrepriză. Neîndeplinirea obligaţiei de a lua înprimire lucrul, în R.E (supl.) nr. 17/1988, p. 11, 12.

19

A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p. 253. O procedură specială a fost reglementatăprin Decretul nr. 975/1965 (Legea nr. 5/1966) încă în vigoare, permiţând unităţilorprestatoare de servicii ai căror clienţi nu şi–au ridicat lucrarea terminată în termende un an, să valorifice silit aceste bunuri.

20

Pentru detalii, a se vedea: U. Magnus, Deutsche Schuldrechtmoderniesierung im Bereichder Leistungsstörungen, Kauf– und Werkvertrag, în A.U.B., seria Drept, nr. 1/2003; C.Jessel–Holst, Die Neuregelung des Verjährungsrecht, idem.

21

A se vedea D. Chirică, op. cit., p. 254.

Capitolul III

Reguli speciale aplicabile antreprizei de construcţii

207. Datorită importanţei practice deosebite, antrepriza de construcţii a primit încăîn Codul civil o reglementare specială, pentru ca apoi, de-a lungul timpului, prin altelegi speciale să se detalieze încheierea şi executarea unor asemenea contracte 1 .Domeniul de aplicare al acestui contract vizează atât construirea de clădiri (inclusivconsolidarea, extinderea etc.) sau alte imobile (împrejmuiri, dotări subterane etc.),cât şi lucrări de proiectare a construcţiilor, precum şi instalaţii pentru clădiri. Înorice caz, trebuie să fie vorba de lucrări importante, iar nu de mică însemnătate.

Menţionăm, de asemenea, că în această materie, regulile din dreptul civil vor primiaplicare numai în măsura în care nu există reglementări speciale de drept comercial,respectiv de drept administrativ. De aceea şi competenţa de soluţionare a litigiilornăscute în legătură cu construcţiile poate aparţine, după caz, jurisdicţieiadministrative (dacă este vorba de neînţelegeri privind procedura de eliberare aautorizaţiilor de construcţie sau în executarea unor contracte de antrepriză de lucrăripublice) 2 sau celei comerciale (având în vedere că edificarea construcţiilor reprezintărezultatul unei fapte de comerţ, fiind supus legii comerciale, chiar dacă clientul nueste comerciant) 3 .

208. Necesitatea autorizării lucrărilor de antrepriză de construcţii rezultă din Legeanr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor, republicată, cu modificărileulterioare 4 , şi din art. 3 din Legea locuinţei nr. 114/1996. De asemenea, Legea nr.10/1995 privind calitatea în construcţii impune anumite exigenţe privind persoaneleautorizate a verifica proiectele întocmite pentru realizarea unor lucrări deconstrucţii (inclusiv extinderi, modernizări), cu excepţia locuinţelor mici, parterplus etaj şi anexe gospodăreşti situate în mediul rural şi a construcţiilor provizorii(ce pot fi demontate). De asemenea, demolarea unei construcţii existente este supusăobligaţiei de autorizare din partea organului administrativ (primarul, primarulgeneral, preşedintele consiliului judeţean). Începerea executării lucrărilor deconstruire/demolare în lipsa autorizaţiei se sancţionează atât administrativ, cât şipenal 5 .

209. Răspunderea pentru calitatea construcţiei. La data primei reglementări în materie,Codul civil conţinea numai regula cuprinsă în art. 1483, potrivit căreia antreprenorul

de construcţii şi arhitectul (proiectantul) răspund faţă de client pentru daune, dacăîn decurs de 10 ani de la data predării edificiului contractat cu ei, acesta se dărâmăsau ameninţă în mod evident cu dărâmarea din cauza unui viciu de construcţie ori anaturii solului pe care a fost executată. Aceste dispoziţii, corelate cu art. 1902C.civ., stabileau, totodată, termenul de prescripţie a acţiunii în garanţie pentrudărâmare sau ameninţarea cu dărâmarea.

Explicaţia acestei răspunderi agravate rezidă atât în realitatea că, de regulă,defectele clădirilor nu se manifestă imediat, ci în timp, pe măsura exploatăriiacestora, cât şi în calitatea de specialişti a antreprenorilor şi a arhitecţilor 6 ; eitrebuie să cunoască toate consecinţele alegerii unei anumite soluţii constructive,inclusiv în privinţa terenului. Se admite că pentru a fi exonerat, arhitectul va trebuisă dovedească că a atras atenţia clientului asupra viciilor terenului.

Astfel cum se ştie însă, legea generală în materie de prescripţie extinctivă este, înprezent, Decretul nr. 167/1958. După intrarea în vigoare a acestui act normativ s-aintrodus o distincţie între termenul de garanţie şi termenul de prescripţie. Garanţiaantreprenorului pentru vicii ascunse a fost limitată la 3 ani [potrivit art. 11 alin.(2) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia acţiunii privind viciile unei construcţiiîncepe să curgă de la data descoperirii viciilor, dar nu mai târziu de împlinirea atrei ani de la predare] 7 , durata de garanţie de 10 ani prevăzută în Codul civil pentruipoteza dărâmării fiind implicit păstrată 8 .

După devastatorul cutremur din anul 1977, s-a adoptat o lege specială, Legea nr. 8/1977privind asigurarea durabilităţii, siguranţei în exploatare, funcţionalităţii şicalităţii construcţiilor, care a păstrat termenul general de garanţie de 10 ani, extinsînsă pentru toată durata de serviciu normată pentru viciile rezultând din neîncadrareaconstrucţiei în gradul de seismicitate aprobat (art. 90).

În perioada de după 1989, prima reglementare în materie, care a şi abrogat Legea nr.8/1977, a fost O.G. nr. 2/1994 privind calitatea în construcţii, care, în ordinea deidei care ne interesează aici, a păstrat termenul de garanţie de 10 ani, precum şi celextins la „durata de existenţă a construcţiei”, a lărgit sfera persoanelor care auobligaţia de a realiza şi menţine exigenţele de performanţă ca rezistenţa şistabilitatea, siguranţa în exploatare etc. Aceste persoane, denumite „factori implicaţice concură la conceperea, realizarea şi exploatarea construcţiilor”, erau enumerate înart. 5 al ordonanţei.

În sfârşit, o lege specială – Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii (carea abrogat O.G. nr. 2/1994) – prevede că antreprenorul răspunde pentru viciile ascunseale bunului timp de 10 ani de la data recepţiei, iar pentru viciile structurii derezistenţă rezultând din nerespectarea normelor de proiectare şi execuţie în vigoare ladata realizării construcţiei, răspunderea se întinde pe toată durata de existenţă aacesteia. Articolul 29 din lege prevede că răspunderea incumbă nu doar antreprenorului,ci şi proiectantului, specialistului verificator de proiecte atestat, fabricanţilor sifurnizorilor de materiale şi produse pentru construcţii etc. Legea exceptează, totuşi,clădirile pentru locuinţe cu parter şi parter plus un etaj şi anexele gospodăreştisituate în mediul rural şi în satele ce aparţin oraşelor, precum şi construcţiileprovizorii [art. 2 alin. (2)].

Din coroborarea acestor dispoziţii speciale cu cele ale Codului civil şi ale Decretuluinr. 167/1958 s-a ajuns la concluzia că termenele prevăzute de aceste acte normative (10ani, respectiv 3 ani) au fost înlocuite cu termenul de 10 ani, în care se răspundepentru orice viciu ascuns, respectiv cu răspunderea nelimitată pentru viciilestructurii de rezistenţă.

Termenul de 10 ani este un termen de decădere, înăuntrul căruia trebuie descoperiteviciile. Aşadar, în toate cazurile termenul de prescripţie general (6 luni, respectiv 3ani dacă viciile au fost ascunse cu viclenie) curge de la data descoperirii viciilor,dar nu mai mult de 10 ani de la predare.

În legislaţia antreprizei de construcţii, predarea mai este denumită recepţie. Astfel,art. 3 din Regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferenteacestora prevede că recepţia lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente seefectuează atât la lucrări noi, cât şi la intervenţiile în timp asupra construcţiilorexistente (reparaţii capitale, consolidări, modificări, modernizări, extinderi etc.) şise realizează în două etape: recepţia la terminarea lucrărilor; recepţia finală laexpirarea perioadei de garanţie. Iar potrivit art. 26, data recepţiei este cea aîncheierii de către comisia de recepţie a procesului-verbal de recepţie a lucrărilor,urmând ca pe toată perioada de garanţie care urmează până la recepţia finală,antreprenorul să înlăture, pe cheltuiala sa, toate deficienţele apărute.

În privinţa libertăţii părţilor de a modifica termenele de garanţie, majoritateaautorilor admit astăzi că, faţă de natura intereselor ocrotite, care depăşesc sferaprivată, afectându-le pe cele ale societăţii, nu este admisibilă limitarea sauînlăturarea răspunderii antreprenorului 9 .

210. Delimitarea răspunderii arhitectului (proiectantului) de aceea a executantului(constructorului). Proba. În mod obişnuit, dacă prestaţia arhitectului s-a limitat la aîntocmi proiectul construcţiei şi nu a fost implicat nemijlocit în urmărirea executăriiacesteia, răspunderea lui în cazul unor vicii va fi angajată numai dacă se dovedeşteexistenţa vreunei erori de proiectare drept cauză. De menţionat totuşi că înraporturile cu clientul, fiind debitor al obligaţiei, arhitectul este prezumat a fi înculpă. De aceea, pentru a fi exonerat, el este obligat să facă dovada unei cauzestrăine exoneratoare de răspundere, în sensul art. 1082 C.civ. Considerăm că poatereprezenta o astfel de cauză executarea construcţiei fără participarea sa.

Dacă însă, potrivit contractului, arhitectul s-a angajat să urmărească şi ridicareaconstrucţiei până la finalizare (şi i s-a permis acest lucru de către constructor),răspunderea sa şi a constructorului vor fi angajate indivizibil, datorită naturiiobiectului prestaţiei.

Trebuie totuşi ţinut cont de faptul că legislaţia specială ulterioară Codului civil,atât la noi 10 , cât şi în alte ţări 11 , tinde la a extinde răspunderea de la constructorşi asupra altor participanţi, în rândul cărora arhitectul ocupă un loc central,consacrând chiar răspunderea lor solidară. De altfel, încălcarea reglementărilortehnice prudenţiale în privinţa proiectării, verificării, expertizării, a realizăriiunor lucrări de construcţii poate atrage, în condiţiile legii, şi răspunderea penală 12 .

211. Problema modificării preţului în antrepriza de construcţii. Astfel cum s-a arătat13 , din punctul de vedere al determinării sale, în contractul de antrepriză preţul poatefi forfetar (global) sau de deviz.

211.1. Articolul 1484 C.civ. român (echivalent al art. 1793 C.civ. francez şi art. 1646C.civ. olandez), care prevede că arhitectul sau antreprenorul, care s-a obligat aexecuta o clădire după un plan statornicit şi dezbătut cu clientul, nu poate cere osporire de plată pentru motiv de scumpire a muncii sau de modificări şi adăugiri, dacăacestea n-au fost aprobate în scris de client, a fost considerat, într-o interpretareliterală, că priveşte exclusiv lucrările de anvergură, de edificare a unei construcţii 14

. Considerăm, pe de o parte, că textul nu reprezintă decât o aplicare a dreptuluicomun, care impune acţionarea cu bună-credinţă şi respectarea cuvântului dat: odatăpreţul fixat prin contract, nici una dintre părţi nu îl poate modifica unilateral.Această dispoziţie cât priveşte cererea de mărire a preţului datorată scumpirii muncii

sau a materialelor ar fi de înţeles; însă textul este şi mai protector când impuneexistenţa acordului scris al clientului pentru orice modificare 15 . S-a spus că laredactarea Codului (francez) s-a pornit de la principiul că modificările sau adăugirileprovin de cele mai multe ori de la antreprenor, care le sugerează clientului 16 . Şiîntr-adevăr, în zilele noastre, nu rareori pentru a câştiga clienţi, antreprenorulsubevaluează iniţial prestaţiile la care se obligă, rezervându-şi o ulterioară mărire,după modificări. De aceea, astfel pusă problema, s-ar putea impune necesitateaaplicării principiului din art. 1484 la orice antrepriză, nu doar la cea deconstrucţii, dacă preţul a fost convenit forfetar. De lege lata însă, textul este destrictă interpretare.

Fixarea unui preţ forfetar nu interzice părţilor să fixeze o clauză de indexare.

211.2. De obicei însă, în materie de antrepriză de construcţii, părţile fixează un preţde deviz, constând într-o preţuire provizorie pe articole, care se poate modifica atâtîn funcţie de preţul materialelor sau al muncii, cât şi în urma executării unor lucrărisuplimentare.

1

Menţionăm exemplificativ: O.G. nr. 20/1994 privind măsuri pentru reducerea risculuiseismic al construcţiilor existente, republicată (M. Of. nr. 665 din 23 octombrie2001); H.G. nr. 272/1994 pentru aprobarea Regulamentului privind controlul de stat alcalităţii în construcţii (M. Of. nr. 193 din 28 iulie 2004); H.G. nr. 273/1994 privindaprobarea Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii si instalaţii aferenteacestora (M. Of. nr. 193 din 28 iulie 2004); H.G. nr. 766/1997 pentru aprobarea unorregulamente privind calitatea în construcţii (M. Of. nr. 352 din 10 decembrie 1997);Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii (M. Of. nr. 12 din 24 ianuarie1995); Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor, republicată (M.Of. nr. 933 din 13 octombrie 2004). Pentru o analiză corelată cu Legea locuinţei nr.114/1996, a se vedea A.–I. Ţuca, F. Ţuca, Construirea, închirierea şi administrarealocuinţelor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, Cap. II.

2

A se vedea A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. Nemira, Bucureşti,1996, p. 351.

3

În acelaşi sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 305.

4

M. Of. nr. 933 din 13 octombrie 2004. A se vedea, pentru modificările recente, Legeanr. 52/2006 (M. Of. nr. 291 din 31 martie 2006), Legea nr. 376/2006 (M. Of. nr. 846 din13 octombrie 2006), Legea nr. 117/2007 (M. Of. nr. 303 din 7 mai 2007 ) şi Legea nr.101/2008 (M. Of. nr. 371 din 15 mai 2008). Prin Decizia nr. 433 din 15 aprilie 2008 (M.Of. nr. 363 din 12 mai 2008), Curtea Constituţională a respins excepţia deneconstituţionalitate a art. 32 alin.(1) şi (2) din Legea nr. 50/1991, considerând cădesfiinţarea lucrărilor executate pe terenul privat al constructorului fără autorizaţiede construcţie, dar pentru care acesta obţinuse un certificat de urbanism, nu aduceatingere dreptului de proprietate privată.

5

A se vedea şi L. Stănciulescu, Drept civil. Contracte speciale. Succesiuni, Ed. AllBeck, 2002, p. 286.

6

C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 606.

7

A se vedea şi Gh. Beleiu, Prescripţia pentru viciile construcţiei, în R.R.D. nr.1/1981, p. 31.

8

A se vedea şi F. Ţuca, Răspunderea civilă specifică a antreprenorilor de construcţii,în S.U.B.B. nr. 1/2002, p. 46.

9

În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 307. Pentru o tratare recentă de dreptcomparat, a se vedea C.E.C. Jansen, Towards a European building contract law (Defectsliability: a comparative analysis of English, German, French, Dutch and Belgian law),Schoordijk Instituut, Center for Liability Law, Tilburg, 1998.

10

A se vedea, de pildă, art. 29 din Legea nr. 10/1995. Menţionăm în acest context şidispoziţiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor,republicată.

11

Astfel, în Franţa, a se vedea Legea din 3 ianuarie 1967.

12

A se vedea S. Bogdan, Infracţiunea prevăzută de art. 31 din Legea nr. 10/1995 privindcalitatea in construcţii, în R.R.D.A. nr. 1/2003, p. 112.

13

Supra, nr. 205.1.

14

C. Cas. I, decizia nr. 381/1903, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. III, nr. 8, p. 664.

15

În jurisprudenţa franceză s–a decis că şi pentru o modificare impusă de o eroare înplanurile arhitectului se cere aprobarea scrisă a clientului. În acest sens, a se vedeaCass. fr., secţia a 3–a civilă, decizia din 18 martie 1974, în Bull. civ. 1974, p. 436.

16

J. Huet, op. cit., p. 1366.

Titlul VIII

Contractul de mandat

Capitolul I - Noţiuni introductive

Capitolul II - Mandatul cu reprezentare

Capitolul III - Mandatul fără reprezentare

Capitolul I

Noţiuni introductive

212. Supranumit de unii autori „contractul cu o mie de feţe” 1 , mandatul 2 a apărut nunumai din necesitatea încheierii unor contracte între persoane care se găsesc ladistanţă, dar chiar pentru a suplini inegalitatea de inteligenţă şi aptitudini dintreoameni 3 , căci uneori recurgem la serviciile altuia pentru a realiza ceea ce nu putemînfăptui singuri. Importanţa mandatului pentru viaţa cotidiană şi, în special, ceajuridică nu mai trebuie pusă la îndoială. Se remarcă atât existenţa mandatului clasic,reglementat de Codul civil, având la bază legături de rudenie sau prietenie, cât şiaplicaţii din ce în ce mai frecvente în ceea ce îi priveşte pe profesionişti: avocaţi,notari, agenţi imobiliari, agenţi de asigurări 4 etc.

213. Datorită intensificării relaţiilor transnaţionale, dispoziţii referitoare lamandat (denumit uneori şi contract de intermediere) găsim atât în convenţiileinternaţionale 5 , cât şi în legea română de drept internaţional privat, Legea nr.105/1992 (art. 93-100). Astfel, art. 93 din lege prevede că în raporturile dintrereprezentat şi mandatar se aplică legea statului în care intermediarul exercităîmputernicirea. Pentru cazul mandatarilor profesionişti, legea aplicabilă este cea dela sediul profesional al acestora 6 .

Serviciul astfel prestat nu se referă întotdeauna la încheierea unui act în locul alteipersoane (mandat cu reprezentare). Uneori, în practică, mandantul nu are decât rolul dea cerceta şi de a negocia. Pe de altă parte, în unele cazuri, deşi lucrează îninteresul unei alte persoane, mandatarul încheie actul în numele său personal (mandatfără reprezentare). Vom face în cele ce urmează prezentarea ţinând cont de aceastăclasificare.

1

Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebeque, Contrats civils et commerciaux, ed. a 5–a,Dalloz, Paris, 2001, p. 463.

2

Numele contractului vine din limba latină (manu data).

3

Troplong, Le droit civil expliqué, T. XVI, Du mandat, nr. 1, Paris, Ch. Hingray, 1846.

4

A se vedea Capitolul VII al Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şisupravegherea asigurărilor (M. Of. nr. 148 din 10 aprilie 2000).

5

De exemplu, Convenţia de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă obligaţiilorcontractuale, în J.O.C.E. nr. L266/1980.

6

Pentru o tratare recentă, a se vedea D.A. Sitaru, Drept internaţional privat, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 282 şi urm.

Capitolul II

Mandatul cu reprezentare

Secţiunea 1 - Definiţie. Caractere juridice. Condiţii de validitate. Întindere

Secţiunea a 2-a - Actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare. Mandatul în interes comun

Secţiunea a 3-a - Efectele contractului de mandat

Secţiunea a 4-a - Încetarea mandatului

Secţiunea 1

Definiţie. Caractere juridice. Condiţii de validitate. Întindere

214. Definiţie. Mandatul este acel contract în temeiul căruia o persoană, numitămandant, împuterniceşte o altă persoană, numită mandatar, să încheie în numele ei şipentru ea anumite acte juridice.

Codul civil reglementează doar mandatul cu reprezentare (art. 1532-1559), dar practicacunoaşte şi doctrina a trebuit să admită şi existenţa mandatului fără reprezentare 1 .

215. Aplicare la alte materii. Drept comparat. Pe de altă parte, trebuie menţionat căregulile prevăzute în Codul civil la materia contractului de mandat sunt aplicabile şialtor raporturi în care intervine reprezentarea, fără a exista un contract de mandat(de pildă, reprezentarea persoanelor juridice 2 , reprezentarea persoanelor incapabile,reprezentarea între soţi 3 etc.).

Trebuie precizat, de asemenea, că numeroase coduri civile sau legi speciale distingîntre relaţiile externe (mandant-terţ) şi cele interne (mandant-mandatar). Astfel,regulile privind reprezentarea se aplică raporturilor dintre titular şi terţ, în timpce raporturile dintre titular şi împuternicit sunt reglementate de dreptulcontractelor. De exemplu, în Italia este reglementat special contractul de mandat (art.1703-1730) şi reprezentarea separat, ca o categorie a dreptului general al obligaţiilor(art. 1387-1400). Distincţii similare întâlnim şi în alte coduri: Germania – BGB art.164-181 (reprezentare), art. 662-676 (mandat); Grecia – C.civ. art. 211-235(reprezentare), art. 713-729 (mandat); Olanda – BW art. 60-67 (reprezentare), art. 400-427 (mandat).

În sistemul de common law este cunoscută instituţia juridică agency, termen complex,prin care se desemnează un raport care se stabileşte prin intermediul puteriiîncredinţate de o parte, numită principal, unei alte părţi, numite agent, care acceptăsă acţioneze în numele primului, efectele actelor încheiate născându-se între principalşi terţi 4 .

216. Caractere juridice. a) Din lectura art. 1532 C.civ. [„(…) o persoană se obligă,fără plată (…)”] s-ar putea trage concluzia că mandatul este esenţialmente gratuit. Cutoate acestea, art. 1534 C.civ. permite stipularea unei clauze contrare, în acest cazfiind în prezenţa unui contract cu titlu oneros. Iar art. 1547 C.civ., vorbind despreobligaţiile mandantului, o aminteşte şi pe aceea de a plăti onorariul mandatarului. Deaceea, putem spune că, în dreptul civil, caracterul gratuit nu este de esenţa, ci numaide natura contractului de mandat. Spre deosebire de reglementarea din dreptul civil, îndreptul comercial este consacrată, dimpotrivă, prezumţia caracterului oneros alcontractului 5 . Aceeaşi este regula de interpretare care se aplică şi în ipoteza în caremandatarul este un profesionist.

b) Dacă este cu titlu oneros, contractul de mandat este sinalagmatic, întrucât dănaştere la obligaţii reciproce între părţi; dacă este cu titlu gratuit, este ceea ce senumeşte un contract sinalagmatic imperfect, în sensul că în sarcina mandantului potapărea numai obligaţii ulterioare, exterioare contractului.

c) Mandatul este, în general, un contract încheiat intuitu personae, bazat peîncrederea mandantului în mandatar. De aceea, cum vom vedea, legea instituie orăspundere suplimentară a mandatarului care şi-a substituit o altă persoană. Tot ca oconsecinţă a acestei caracteristici, mandatul încetează, inter alia, prin moartea uneiadin părţi.

d) În principiu, mandatul este un contract consensual, pentru încheierea sa valabilăfiind suficient acordul de voinţă al celor două părţi contractante. Mai mult, dinreglementarea art. 1533 C.civ. rezultă că mandatul poate fi chiar şi tacit. Totuşi, înpractică, pentru a se da terţilor posibilitatea de a verifica limitele împuternicirilorprimite de mandatar, contractul îmbracă forma unui înscris, ce poartă diverse denumiri(mandat, procură 6 , împuternicire, delegaţie 7 etc.). De regulă, jurisprudenţa şidoctrina au consacrat şi în această materie principiul simetriei formelor: dacă actuljuridic la care urmează să participe mandatarul intră în categoria celor pentru carelegea impune ad validitatem forma autentică (de pildă, donaţia, ipoteca, înstrăinareaunui teren), atunci şi mandatul trebuie să îmbrace aceeaşi formă autentică. Legeanotarilor publici nr. 36/1995 (art. 58) impune în toate situaţiile prezentarea uneiprocuri autentice pentru încheierea prin mandatar a unui act notarial, chiar dacă formaautentică nu este cerută de lege ad validitatem, ci exprimă doar opţiunea părţilor 8 . Deasemenea, în materii speciale, prin lege sau prin acte normative inferioare se constatăo extindere a formalismului. Astfel, de pildă, potrivit art. 18 alin. (1) din Legearegistrului comerţului nr. 26/1990 9 , cererea de înmatriculare a unui comerciantpersoană fizică se face personal sau prin împuternicit, cu procură specială şiautentică 10 .

217. Delimitări faţă de alte contracte

217.1. Într-o clasificare tripartită a contractelor (contracte având ca obiecttransferul proprietăţii asupra unui bun, contracte ce presupun transferul folosinţeiunui bun, contracte privind o lucrare sau un serviciu) 11 , mandatul îşi găseşte loculalături de antrepriză şi contractul de muncă. Poate de aceea şi în doctrina noastră 12 seanalizează diferenţele între contractul de mandat, pe de o parte, şi contractul demuncă, respectiv de antrepriză, pe de altă parte.

Din punctul de vedere al obiectului contractelor în discuţie, este de reţinut că întimp ce contractul de antrepriză şi cel de muncă au ca obiect principal acte sau faptemateriale prestate de o parte pentru cealaltă, obiectul principal al mandatului îlreprezintă încheierea de acte juridice în numele şi pentru cealaltă parte. Totuşi, îngeneral, opoziţia dintre ele nu este atât de categorică, numeroase profesii putândbeneficia, după caz, de o calificare sau de alta (de pildă, arhitectul, care pe lângă

executarea proiectului, îl reprezintă pe client în raporturile cu constructorul sau cuautorităţile locale etc.) 13 .

În al doilea rând, dacă în cazul contractului de muncă şi de antrepriză, de regulă, nuoperează revocarea unilaterală, specific mandatului este că el poate înceta prinrevocare unilaterală, astfel cum prevede expres art. 1552 pct. 1 C.civ.

S-a spus că mandatul este un contract care rareori intră în conflict cu alte contracte,spre deosebire de multe alte convenţii. Astfel, el poate însoţi un contract de muncă,de antrepriză, chiar depozit 14 .

217.2. Mandatul civil se deosebeşte însă şi de alte contracte, în general comerciale,asemănătoare, deşi constituie drept comun pentru acestea, potrivit art. 1 C.com.Astfel, contractul de mandat comercial 15 , contractul de comision, contractul de agenţie16 etc. nu vor fi analizate aici, întrucât formează obiect de studiu la o altădisciplină. Nu mai puţin, ele pot constitui în viitor şi pentru dreptul civil român osursă de inspiraţie, dacă soluţiile maleabile pe care le conţin vor fi apreciate delegiuitor 17 .

218. Condiţii de validitate. Potrivit art. 948 C.civ., condiţiile esenţiale pentruvaliditatea unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil alpărţii ce se obligă, un obiect determinat, o cauză licită.

Şi contractului de mandat îi sunt aplicabile regulile generale ale validităţii oricăreiconvenţii. Vom face totuşi unele precizări cu privire la capacitatea părţilorcontractante şi la obiectul acestui contract.

218.1. Capacitatea părţilor. Pentru că în urma încheierii actului juridic de cătremandatar, mandantul devine parte contractantă, el trebuie să aibă capacitatea necesarăpentru a încheia el însuşi asemenea acte. Este vorba, după caz, de capacitatearestrânsă de exerciţiu (suficientă pentru actele de conservare şi administrare)respectiv de capacitatea deplină de exerciţiu, pentru încheierea unor acte dedispoziţie, raportate la patrimoniu.

Cu privire la capacitatea care se cere mandatarului, în doctrină au fost exprimate maimulte opinii. După unii autori 18 , capacitatea mandatarului nu contează, întrucât nucontractează personal, ci în numele mandantului. După o altă părere 19 – pe care oîmpărtăşim – întotdeauna se impune ca mandatarul să aibă capacitate deplină deexerciţiu, indiferent de natura actului cu încheierea căruia este însărcinat.

Într-adevăr, deşi el nu urmează a contracta pentru sine, ci pentru altul, mandatarultrebuie să exprime o voinţă liberă şi conştientă, căci el nu este un simplu mesager(nuncius) al cărui rol se rezumă la a transmite voinţa stăpânului său. De aceea, uncontract de mandat încheiat ca mandatar de o persoană fără capacitate de exerciţiu saucu capacitate de exerciţiu restrânsă este anulabil pentru incapacitate.

Menţionăm în acest context şi o dispoziţie cu caracter general din Proiectul Coduluicivil: „În cazul în care actul juridic este făcut prin reprezentare, lipsadiscernământului, viciile de consimţământ, precum şi buna sau reaua-credinţă se vor luaîn considerare numai dacă au existat în persoana reprezentantului. Cu toate acestea,dacă cel reprezentat este de rea-credinţă, el nu poate invoca buna-credinţă a celuicare îl reprezintă”.

218.2. Obiectul mandatului trebuie să fie, potrivit regulilor generale, determinat,posibil şi licit. Cum s-a arătat anterior, ceea ce este caracteristic acestui contracteste că obiectul său principal îl reprezintă încheierea de acte juridice care să nuaibă un caracter strict personal.

219. Întinderea mandatului. Potrivit art. 1535 C.civ., mandatul poate fi general, de aîncheia orice acte juridice în interesul unei persoane, sau special, cum ar fi cel de aîncheia un anumit contract. Iar conform regulii de interpretare din art. 1536 C.civ.,dacă mandatul este formulat în termeni generali, el nu se referă decât la actele deadministrare. În schimb, pentru actele de dispoziţie, mai ales când este vorba de oînstrăinare, legea este mai riguroasă şi impune existenţa unui mandat special 20 [art.1536 alin. (2) C.civ.].

Distincţia nu este întotdeauna uşor de realizat şi confuziile se datorează, uneori,interferenţei dintre clasificarea mandatului în mandat general şi mandat special(criteriul: întinderea împuternicirii), pe de o parte, şi clasificarea în mandat expresşi mandat tacit (criteriul: forma de exprimare a consimţământului la încheierea acestuicontract), pe de altă parte. Credem, de asemenea, că ea provine şi din diferenţa deredactare a celor două texte în codurile francez şi român. Astfel, art. 1998 alin. (2)C.civ. francez prevede: „S’il s’agit d’aliener ou hypothéquer, ou de quelque autre actede propriété, le mandat doit être exprès”. Corespondentul său român [art. 1536 alin.(2)] prevede însă pentru aceeaşi situaţie că: „(…) mandatul trebuie să fie special”.Formula aleasă de legiuitorul nostru este cea corectă, ea corespunde, credem,izvoarelor romane ale instituţiei: procuratio unicus rei (mandatul special, pentru osingură operaţie juridică), respectiv procuratio omnium bonorum (mandatul general, cândmandatarului i se conferă împuternicirea de a se ocupa de toate treburile mandantului).

Se consideră că pentru actele de dispoziţie, mandatul trebuie să fie special, în sensulcă se va indica natura operaţiei juridice şi obiectul ei 21 . Pentru actele de conservareşi administrare este suficient un mandat general. De altfel, dacă procura esteimprecisă, legea [art. 1536 alin. (1) C.civ.] prevede că mandatul nu-l autorizează pemandatar decât cel mult la încheierea unor acte de administrare.

În schimb, distincţia între mandatul expres şi cel tacit are în vedere forma deexprimare a consimţământului. Articolul 1533 C.civ. român (identic cu fostul art. 1738C.civ. italian) prevede că mandatul poate fi expres sau tacit; şi acceptarea mandatuluipoate fi tacită. Întrucât textul este permisiv, jurisprudenţa şi doctrina au admis căpentru dovedirea existenţei unui mandat tacit pot fi administrate orice mijloace deprobă. În acest sens, într-o decizie a fostei Curţi de Casaţie s-a reţinut că probamandatului tacit poate să rezulte din diferite acte, fapte sau prezumţii care să-lindice în mod neechivoc şi pe care instanţele de fond au să le aprecieze 22 . Aşadar,dacă proba este liberă, înseamnă că se poate dovedi chiar existenţa unui mandat tacit,dar special.

În orice caz, indiferent că a primit un mandat general sau unul special, mandatarul nupoate depăşi limitele împuternicirii; art. 1537 C.civ. permite totuşi, în teza a doua,ca interpretarea să se facă extensiv, în sensul că facultatea de a încheia o tranzacţieo cuprinde pe aceea de a face un compromis (de a insera o clauză compromisorie dearbitraj, în contractul încheiat) 23 .

1

În general, codurile civile reglementează numai mandatul cu reprezentare (Franţa,Belgia, Luxemburg, Austria, Germania, Grecia, Italia, Danemarca, Finlanda şi Suedia,Olanda, Portugalia). Aşa–numita reprezentare indirectă este cunoscută mai ales încodurile comerciale. A se vedea Principles of European Contract Law, prepared by theCommission on European Contract Law, Ole Lando & Hugh Beale, Kluwer Law International,2000, p. 200.

2

Raporturile dintre persoana juridică şi cei ce alcătuiesc organele sale executive suntsupuse, prin asemănare, regulilor mandatului, dacă nu s–a prevăzut altfel prin lege,actul de constituire sau statut [art. 156 alin. (3) din Proiectul Codului civil].

3

Potrivit art. 244 din Proiectul Codului civil, un soţ poate să dea mandat celuilalt soţsă–l reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimuluimatrimonial.

4

Pentru amănunte, a se vedea R. David, Les contrats en droit anglais, L.G.D.J., Paris,1973, p. 273–313. Cu privire la implementarea Direcţiei 86/653 vizând agenţiicomerciali în dreptul englez, a se vedea Chitty on Contracts, vol. 2, SpecificContracts, London, Sweet & Maxwell, 1999, nr. 32–006.

5

A se vedea: I.N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 380 şiurm.; St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, 1998, p. 421 şi urm.

6

Poate cea mai corectă, provenind din denumirea pe care Domat o dădea acestui contract(procuration), la rândul ei, din latinescul pro curare – a avea grijă de.

7

Mai frecvent folosită pentru mandatul judiciar, deşi greşită din punct de vederejuridic. Datorită particularităţilor mandatului judiciar, inclusiv sub aspectul formei,trimitem la Codurile de procedură civilă şi penală, precum şi la Legea nr. 51/1995privind reglementarea profesiei de avocat.

8

Este aceasta expresia formalismului convenţional, caracteristică a sistemelor modernede drept [de exemplu, art. 1414 C.civ. Quebec, art. 29 alin. (2) Convenţia de la Viena1980 privind vânzarea internaţională de mărfuri].

9

Republicată în M. Of. nr. 49 din 4 februarie 1998, cu modificările ulterioare.

10

Sau în materia declarării şi plăţii impozitului pe venit, se prevede că, dacă acesteoperaţiuni nu se realizează personal, se va desemna un reprezentant fiscal, princontract de mandat cu reprezentare încheiat în formă scrisă şi autentificat. A se vedeaOrdinul ministrului finanţelor publice nr. 143/2003 (M. Of. nr. 81 din 7 februarie2003). Aceeaşi formă a procurii se cere şi în cazul reprezentantului creditorului caresolicită înscrierea în arhivă a oricărui tip de aviz de garanţie. În acest sens, a sevedea art. 28 2 din O.G. nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilorşi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, introdusprin O.G. nr. 12/2003.

11

J. Huet, op. cit., nr. 1996.

12

Exempli gratia, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat dedrept civil român, vol. II, Ed. Naţională, 1929, p. 1005; Fr. Deak, op. cit., p. 312.

13

Pentru redarea controverselor din dreptul francez mai vechi, privind calificarea munciiintelectuale, a se vedea G. Plastara, op. cit., p. 413 şi urm.

14

J. Huet, op. cit., nr. 31136.

15

Articolele 374–391 C. com.

16

Convenţia UNIDROIT din 1983 privind agenţia în vânzările internaţionale (Convenţia dela Geneva); Directiva nr. 86/653/CEE privind armonizarea legilor aplicabile în statelemembre referitoare la agenţii comerciali independenţi, în J.O.C.E. nr. L382 din 21decembrie 1986, p. 17; modelul de contract de agenţie elaborat de Camera de ComerţInternaţională de la Paris în 1992. În România, a se vedea Legea nr. 509/2002 privindagenţii comerciali permanenţi (M. Of. nr. 581 din 6 august 2002).

17

Astfel s–a procedat, de pildă, în Olanda, unde în Codul civil au fost preluatenumeroase soluţii din reglementări interne şi internaţionale, edictate iniţial numaipentru comercianţi. Iar în Germania, transpunerea directivei nu a fost greu derealizat, datorită compatibilităţii dispoziţiilor ei cu cele ale Codului civil. Înacest sens, a se vedea J. Basedow, Das BGB im künftigen europäischen Privatrecht, înArchiv für die civilistische Praxis, 200.Band, Mai 2000, p. 451. În Italia, directiva afost preluată prin emiterea unui decret (publicat în Gazzetta Ufficiale dellaRepubblica Italiana din 19 martie 1999) care a modificat articolele corespunzătoare dinCodul civil .

18

C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1007.

19

Fr. Deak, op. cit., p. 319; D. Chirică, op. cit., p. 257.

20

Prin acte normative speciale s–a impus prezentarea unei procuri speciale şi autentice.Astfel, pentru întocmirea dosarului de pensie, deschiderea contului curent personaletc., Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurărisociale prevede necesitatea unui mandat special, procura specială fiind valabilă 18luni. A se vedea şi Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr. 516/2002(M. Of. nr. 886 din 9 decembrie 2002). De asemenea, într–o altă materie, H.G. nr.

890/2005 (M. Of. nr. 732 din 11 august 2005) prevede, în art. 34 alin. (6),obligativitatea unei procuri speciale şi autentice cu menţiunea expresă „Pentru punereîn posesie” în cazul întocmirii procesului–verbal de luare în primire a terenuluiagricol potrivit Legii fondului funciar.

21

C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 1008.

22

C. Cas. I, decizia nr. 291/1896, în C. Hamangiu, N. Georgean, nr. 20 sub art. 1533C.civ.

23

În practica judiciară, textul nu a fost admis cu uşurinţă. A se vedea deciziilepublicate în C. Hamangiu, N. Georgean, sub nr. 2,3,4.

Secţiunea a 2-a

Actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare. Mandatul în interes comun

220. Noţiune. Regim juridic. Cunoscute în literatura juridică şi sub numele generic de„autocontract”, actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare vizează ipoteza în carecontractul este încheiat „pentru două părţi diferite de voinţa unei singure persoane,care acţionează într-o dublă calitate” 1 .

Actul cu sine însuşi este operaţiunea în care mandatarul acţionează, pe de o parte, careprezentant al unei alte persoane, iar pe de altă parte, pentru sine (in proprio). Depildă, este împuternicit de proprietarul unui imobil să-l închirieze şi îl ia el însuşiîn folosinţă, în calitate de chiriaş.

În cazul dublei reprezentări, aceeaşi persoană acţionează ca mandatar al ambelor părţicontractante şi încheie contractul (de exemplu, o vânzare-cumpărare) atât în numelevânzătorului, cât şi în numele cumpărătorului.

Legislaţia noastră nu cuprinde o interdicţie de principiu a contractului cu sineînsuşi. Ea se mărgineşte să interzică autocontractul în câteva cazuri particulare (art.128 C.fam., care priveşte raporturile tutore – minor; art. 1308 pct. 2 C.civ. privindincapacitatea mandatarilor de a cumpăra bunurile cu vânzarea cărora au fostînsărcinaţi). În ambele ipoteze, sancţiunea aplicabilă este anulabilitatea.

Totuşi, în doctrină s-a exprimat temerea că permiţându-se încheierea actului cu sineînsuşi şi a dublei reprezentări, există riscul vătămării drepturilorreprezentatului/reprezentaţilor. S-a propus de aceea ca, în toate cazurile, asemeneacontracte să fie anulabile pentru dol prin reticenţă sau pentru violarea de cătremandatar a obligaţiei de loialitate faţă de mandant 2 .

Pericolul menţionat nu subzistă însă dacă lezarea intereselor mandanţilor este cudesăvârşire exclusă sau când mandantul l-a autorizat (mandat expres) pe mandatar săîncheie acea operaţiune juridică. Ca o măsură de prevedere, Regulamentul de punere înaplicare a Legii nr. 36/1995 stipulează că în procura autentică încheiată în vedereavânzării-cumpărării se vor preciza toate clauzele viitorului contract, inclusiv preţul,în cazul în care mandatarul sau soţul/soţia său/sa vor avea calitatea de cumpărători 3 .

221. Mandatul în interes comun (procuratio in rem suam) reprezintă un contract care secaracterizează prin aceea că mandatarul are, pe lângă dreptul la remuneraţie, uninteres propriu la încheierea actului pentru care a fost însărcinat. În acest caz nu sepune, aşadar, problema conflictului de interese între el şi mandant, ci dimpotrivă (depildă, sunt coproprietarii unui apartament ce urmează a fi vândut; ambii au interesulca preţul obţinut să fie cât mai ridicat) 4 .

1

D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.83.

2

A se vedea Fr. Deak, nota 2, p. 322.

3

Potrivit art. 3:205 din Principiile dreptului european al contractelor (Principles …,supra cit.), reprezentatul poate anula contractul încheiat de reprezentant, dacă existăun conflict de interese pe care terţul le cunoştea sau nu putea să le ignore; alineatul(2) prevede că se prezumă existenţa unui conflict de interese dacă reprezentantul aîncheiat actul cu sine însuşi sau prin dublă reprezentare; sancţiunea nu esteaplicabilă dacă el a consimţit la actul astfel încheiat ori dacă reprezentantul l–ainformat despre conflict şi n–a ridicat obiecţii într–un termen rezonabil.

4

A se vedea şi M.D. Bocşan, Mandatul în interes comun, Dreptul nr. 2/2001, p. 64 şi urm.

Secţiunea a 3-a

Efectele contractului de mandat

222. Vom analiza mai întâi efectele pe care acest contract le produce între părţilecontractante, adică între mandant şi mandatar. Dar din cauza particularităţilor sale,mandatul dă naştere şi unor efecte în raporturile cu terţii cu care mandatarulcontractează, reprezentându-l pe mandant. De aceea vor fi avute în vedere şi efectelemandatului faţă de terţi.

§1 - Efectele contractului de mandat între părţi

§2 - Efectele contractului de mandat în raport cu terţii

§1

Efectele contractului de mandat între părţi

1.1 - Obligaţiile mandatarului

1.2 - Obligaţiile mandantului

1.1

Obligaţiile mandatarului

223.1. Principala obligaţie ce-i incumbă mandatarului este aceea de a executa mandatulce i-a fost încredinţat, sub sancţiunea plăţii unor daune-interese în caz deneîndeplinire [art. 1539 alin. (1) C.civ.]; el este obligat şi de a termina lucrareaîncepută, chiar în caz de moarte a mandantului, dacă există pericolul unei pierderi[alin. (2)].

Se pune întrebarea ce înseamnă executarea mandatului. Aceasta depinde de termeniicontractului. În general, mandatarul nu este un prepus al mandantului, dar totuşi, eltrebuie să acţioneze în limitele sarcinilor încredinţate.

În acest sens, Codul civil olandez prevede chiar (art. 402) obligaţia mandatarului de aurma instrucţiunile transmise în timp util şi justificate, privind executareamandatului.

S-a considerat astfel executat mandatul şi s-a admis acţiunea în plata remuneraţiei,introdusă de mandatarul care: a găsit pe cineva dispus să-l împrumute pe mandant, i-apus în legătură, a stăruit pentru a se ajunge la încheierea convenţiei 1 . Rezultă decică prin executarea mandatului nu se înţelege neapărat încheierea actului proiectat, cieste suficient ca mandatarul să dovedească că a depus diligenţa necesară.

Legea instituie răspunderea mandatarului nu doar pentru cazul în care cu intenţie (dol)a îndeplinit necorespunzător sarcinile încredinţate, dar şi pentru culpă în executareamandatului. Diferenţa între mandatul remunerat şi cel cu titlu gratuit, sub aspectulrăspunderii, constă în aceea că aprecierea culpei, în ultimul caz, se va face cu maipuţină rigurozitate 2 . El va trebui să-l dezdăuneze pe mandant pentru pagubele suferitedatorită neexecutării sau executării necorespunzătoare a însărcinării primite. Întrucâtlegea nu mai stabileşte, sub acest aspect, norme speciale, înseamnă că răspundereamandatarului va urma regulile răspunderii contractuale în general. Aşadar, mandatarulnu va răspunde dacă neexecutarea se datorează culpei mandantului, unui caz de forţămajoră ori pieirii fortuite a lucrului deţinut în baza mandatului. Asimilată culpeimandantului este şi situaţia în care, întâmpinând oarecare dificultăţi, mandatarul acerut avizul mandantului, care a păstrat tăcere, făcând astfel să se prezume că şi-adat consimţământul 3 .

În practică, mai ales pentru mandatarii profesionişti, se impune o mai marerigurozitate. De pildă, în Franţa s-a decis că un agent imobiliar căruia i s-aîncredinţat administrarea unui imobil, nu şi-a îndeplinit mandatul pentru că nu averificat situaţia financiară a locatarului cu care a contractat.

223.2. Strâns legată de obligaţia principală este şi obligaţia de a da socoteală şi dea-i remite mandantului tot ce a primit în puterea mandatului, chiar când nu i s-arcuveni mandantului (art. 1541 C.civ.) 4 . Articolul 1544 C.civ. adaugă că pentru sumelede bani primite, mandatarul datorează şi dobânzi, din ziua când sumele i-au fostcerute, iar dacă le-a folosit în interesul său, i se pot pretinde dobânzi ce curg dinziua întrebuinţării sumei.

În legătură cu momentul naşterii dreptului material la acţiune al mandantului pentrurestituirea sumelor primite în temeiul mandatului, doctrina şi practica judiciară auconsacrat soluţia potrivit căreia acest moment diferă. Astfel, el curge fie de laîncetarea mandatului prin executare (dacă restituirea sumelor rezultă din vânzarea unorbunuri ale mandantului) 5 , fie de când acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască faptulridicării sumei şi nedepunerii socotelilor de către mandatar (atunci când este vorbadespre o acţiune în restituirea sumelor încasate de către mandatar în temeiul unorclauze de împuternicire inserate într-un libret C.E.C.) 6 .

Potrivit art. 412 C.civ. olandez, acţiunea împotriva mandatarului pentru predareadocumentelor pe care le-a primit în temeiul mandatului se prescrie în 5 ani, termen ce

curge din ziua următoare celei în care activitatea sa în interesul mandantului aîncetat.

223.3. Răspunderea pentru substituirea unui terţ este consacrată expres în Codul civil,datorită caracterului în principiu intuitu personae al contractului de mandat, care îlobligă pe mandatar să îndeplinească personal însărcinarea. De aceea vom reţine că, înregulă generală, submandatul nu este permis (delegatus delegare non potest). Părţilepot însă, prin clauză expresă, să insereze dreptul de substituire al mandatarului.

Articolul 1542 alin. (1) C.civ. prevede că mandatarul răspunde pentru activitateapersoanei care şi-a substituit, în două cazuri: dacă nu i s-a conferit dreptul de a-şisubstitui o altă persoană ori, deşi i-a fost acordat acest drept, el a ales o persoanănotoriu incapabilă sau insolvabilă 7 .

Legea consacră în această materie şi o acţiune directă a mandantului împotrivasubstituitului [art. 1542 alin. (2) C.civ.], indiferent dacă mandatarul a avut sau nuacordul de a-şi substitui o altă persoană 8 . Deşi Codul civil nu prevede şi reciproca,se admite – pentru ipoteza în care substituirea a fost încuviinţată de către mandant –că şi substituitul beneficiază de o acţiune directă împotriva mandantului 9 .

Contractul de mandat este susceptibil de pluralitate de subiecte. Dacă mai multepersoane au fost împuternicite cu îndeplinirea aceluiaşi mandat, în principiu,răspunderea lor va fi conjunctă, iar nu solidară, cu excepţia cazului când s-a convenitexpres o solidaritate convenţională (art. 1543 C.civ. român) 10 . În dreptul olandez,soluţia este diferită: articolul 407 alin. (2) prevede că, dacă mai multe persoane auprimit împreună un mandat, fiecare dintre ele este responsabilă pentru tot, în cazulunei executări necorespunzătoare, cu excepţia cazului când unul dintre ei dovedeşte căneexecutarea nu-i este imputabilă.

1

Trib. Ilfov, decizia civilă nr. 176/1915, în Dreptul, 1915, p. 356.

2

Chiar pentru mandatul în interes comun, s–a apreciat că membrul unei asociaţii care,negociind un contract de călătorie în calitate de mandatar al asociaţiei, a săvârşit ogravă abatere de la probitate când şi–a rezervat personal dreptul de a i se restitui decătre agenţia de voiaj contravaloarea unor servicii neefectuate (Cass. fr., deciziacivilă din 16 iunie 1998, în Code civil, Dalloz, Paris, 2000, p. 1527).

3

În acelaşi sens, cu trimiteri la practica judiciară, a se vedea G. Plastara, op. cit.,p. 680.

4

Jurisprudenţa germană s–a pronunţat pentru restituirea unor comisioane suplimentareîncasate de la terţ, chiar dacă ele special nu au fost destinate mandantului. Astfel, afost obligat consilierul fiscal al unui cumpărător să–i remită acestuia comisionul pecare vânzătoarea apartamentului i l–a plătit (chiar printr–o persoană interpusă) pentrucă şi–a convins clientul să cumpere acel bun (BGH NJW 1991, p. 1224).

5

Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 50/1986, în R.R.D. nr. 1/1987, p. 60.

6

Trib. jud. Constanţa, decizia civilă nr. 206/1987, cu notă de Gh. Beleiu, în R.R.D. nr.2/1988, p. 38.

7

Într–o speţă, reclamanta l–a rugat pe pârât să facă un depozit bancar în S.U.A. Princontractul încheiat, pârâtul s–a angajat să facă depozitul prin intermediul frateluisău. Întrucât fratele nu a depus suma încredinţată, ci a folosit–o în interes propriu,reclamanta a solicitat dezdăunări de la pârât. Instanţa a hotărât că pârâtul nudatorează decât în măsura în care a fost culpabil (BGH WM 1993, p. 658, apud P.Schlechtriem, Sculdrecht. Besonderer Teil, JCB Mohr, Tűbingen, 1995).

8

S–a judecat astfel că acţiunea directă a mandantului nu poate fi paralizată denecunoaşterea de către substituit a existenţei mandatului originar (Cass. fr., deciziacomercială din 14 octombrie 1997, în Code civil, Dalloz, Paris, 2000, p. 1529).

9

Fr. Deak, op. cit., p. 326.

10

C. Cas. I, decizia din 14 iunie 1906, în Bul., p. 350.

1.2

Obligaţiile mandantului

224.1. Despăgubirea mandatarului. Caracterul gratuit al mandatului înseamnă căactivitatea desfăşurată de mandatar nu trebuie remunerată; el nu semnifică însă cămandatarul trebuie să suporte singur costurile. Potrivit art. 1547-1549 C.civ. român,mandantul trebuie să-l dezdăuneze pe mandatar pentru toate cheltuielile făcute, ca şipentru pierderile suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului. În aplicarea acestortexte, în practică s-a decis că mandantul nu poate refuza restituirea acestorcheltuieli, chiar dacă „afacerea nu a reuşit, dacă nu i se poate imputa mandataruluinici o culpă” 1 . De precizat că legea este, sub acest aspect, favorabilă mandatarului,întrucât prevede expres că mandantul nu poate reduce suma cheltuielilor, pe motiv că arfi putut fi mai mici.

În doctrină s-a subliniat însă că aceste pierderi, chiar dacă nu sunt într-o legăturăcauzală, trebuie să prezinte totuşi un anumit grad de conexitate cu activitateadesfăşurată de mandatar în executarea mandatului 2 (de pildă, n-ar fi îndreptăţit săsolicite contravaloarea bagajului propriu, pierdut cu ocazia transportului sprelocalitatea unde urma să încheie actul juridic pentru mandant).

Dispoziţia nu este însă de ordine publică, astfel încât, dacă părţile au convenit oplată forfetară, instanţa nu poate, ignorând termenii clari ai contractului, să impunăplata pierderilor suplimentare 3 .

224.2. Dacă părţile au convenit încheierea unui contract cu titlu oneros, mandantuleste ţinut să plătească remuneraţia (onorariul). Codul civil român se ocupă de aceastăobligaţie în art. 1547-1550.

În practica judiciară s-a pus problema determinării cuantumului remuneraţiei, dacăpărţile nu au prevăzut-o.

Astfel, instanţa are dreptul să determine cuantumul onorariului, existenţa lui fiindsubînţeleasă în cazul în care mandatarul este un profesionist 4 .

De asemenea, atât Directiva nr. 86/653/CEE privind armonizarea legilor aplicabile înstatele membre referitoare la agenţii comerciali independenţi 5 , cât şi Codul civilolandez prevăd criteriile de determinare a remuneraţiei, dacă cuantumul acesteia nu afost stabilit de părţile unui mandat în care mandatarul este un profesionist. Acestecriterii vizează fie obiceiul, fie o remuneraţie „rezonabilă”.

Codul civil instituie, în art. 1551, o solidaritate (legală) a mandanţilor careîmpreună au numit un mandatar pentru o „afacere comună”.

În doctrină se recunoaşte mandatarului un drept de retenţie cu privire la sumele pecare el trebuie să le restituie mandantului, până la plata remuneraţiei 6 .

1

Trib. Ilfov, decizie 1915, în C. Hamangiu, N. Georgean, p. 32. Chiar în cazul în carerevocarea mandatului a avut loc din culpa mandatarului, acesta are drept la despăgubiripentru lucrările făcute, dacă aceste lucrări au profitat mandantului (C. Cas. I,decizia din 18 decembrie 1895, în Bul., p. 1425).

2

Fr. Deak, op. cit., p. 327.

3

Cass. fr., decizia comercială din 28 iunie 1994, în Code civil, Dalloz, Paris, 2000,p.1532. În acelaşi sens, art. 406 C.civ. olandez, care adaugă în privinţa mandataruluiprofesionist, că are dreptul la plata pierderilor numai dacă depăşesc riscurile normaleale exercitării profesiei.

4

C. Cas. I, decizia nr. 110 din 11 martie 1890, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. IV,nr. 2 sub art. 1534 C.civ. În acelaşi sens este şi art. 55 din Convenţia ONU încheiatăla Viena în anul 1980 privind vânzarea internaţională de mărfuri, la care România aaderat prin Legea nr. 24/1991 (M. Of. nr. 54 din 19 martie 1991). Prevederile acesteiConvenţii au devenit aplicabile în România începând cu 1 iunie 1992. A se vedea D.A.Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1996.

5

Pentru un rezumat, a se vedea C. Toader, Acquis–ul comunitar în domeniul dreptuluiprivat – o sinteză, Ed. All Beck, 2002, p. 20–23. Directiva a fost preluată înlegislaţia românească prin Legea nr. 509/2002 privind agenţii comerciali permanenţi (M.Of. nr. 581 din 6 august 2002). Cu privire la această problemă, a se vedea şi cauzaTurgay Semen/Deutsche Tamoil GmbH (CJCE, cauza C-348/07).

6

R. Sanilevici, Teoria generală a obligaţiilor, Univ. Al.I. Cuza, Iaşi, 1976, p. 324; M–L. Ghinea, Unele probleme referitoare la dreptul de retenţie, în R.R.D. nr. 11/1983, p.10.

§2

Efectele contractului de mandat în raport cu terţii

225. Deoarece principalul rezultat urmărit de părţile care recurg la un contract demandat este reprezentarea mandantului în actele juridice pe care mandatarul le încheiecu terţii, se impune şi analiza acestor efecte.

Consecinţa directă a reprezentării este de a crea obligaţii între mandant şi o terţăpersoană, aceea cu care mandatarul a contractat. Indirect, reprezentarea îl obligă pemandant de a-l exonera pe mandatar de orice obligaţie faţă de terţul cocontractant, aşacum prevede art. 1546 C.civ.

Pentru a analiza efectele pe care mandatul le produce în raport cu terţii, se impunedistincţia între actele îndeplinite de mandatar în limitele împuternicirii primite şicele săvârşite în afara acestei împuterniciri.

225.1. Actele îndeplinite de mandatar în limitele împuternicirii primite îl obligă pemandant ca şi când ar fi încheiat personal acele acte.

În acest sens, s-a spus că, deşi în fapt terţul tratează cu mandatarul, în drept elcontractează cu mandantul 1 . Astfel, el devine parte la convenţia încheiată: dacă estevorba despre un contract de vânzare-cumpărare, dreptul de proprietate asupra bunuluiiese din patrimoniul său şi intră în patrimoniul terţului-cumpărător, fără a trece niciun moment prin patrimoniul mandatarului. Mandantul este cel care trebuie să executeobligaţia de predare, de garanţie etc.

Astfel, art. 1546 alin. (1) C.civ. prevede: „Mandantul este îndatorat a îndepliniobligaţiile contractate de către mandatar în limitele puterilor date”.

În mod simetric, terţul este ţinut de executarea contractului direct faţă de mandant.Asupra acestor efecte directe nu există nici un dubiu, bineînţeles, cu condiţia de a nuexista vreo înţelegere frauduloasă între mandatar şi terţ 2 .

În realitate, funcţionarea normală a reprezentării, cu consecinţa efectelor directe,depinde de întinderea puterilor conferite mandatarului. Ar fi prudent pentru terţul ceintenţionează să încheie acte juridice cu mandatarul să se informeze corect asupraacestor puteri.

În acest sens, prezintă relevanţă distincţia între mandatul general şi mandatul special3 , între cel expres şi cel tacit. Astfel, dacă s-a convenit ca B să se ocupe de toatebunurile lui A pe timpul cât acesta este plecat în călătorie, suntem în prezenţa unuimandat general, care-i conferă lui B doar puterea de a încheia acte de administrare.Pentru dreptul de a înstrăina o parte din bunuri, mandatul trebuie să fie expres. Unmandat special este acela prin care, de pildă, B trebuie să se ocupe de toate imobilelelui A; actele pe care le poate încheia sunt acte de administrare a imobilelor, dar dacăexistă clauză expresă, pot fi şi de dispoziţie. Adesea, mandatul special este un mandatexpres.

Precizăm că şi în cursul executării convenţiei dintre mandant şi terţ, mandatarul maipoate interveni, dacă a fost împuternicit nu doar să încheie contractul, ci şi pentru

derularea lui. El poate astfel ridica bunul cumpărat, poate efectua reparaţiilelocative ale bunului pe care mandantul l-a dat în locaţiune etc. Şi în aceste ipoteze,mandantul este ţinut personal faţă de terţ, iar nu pentru fapta altuia.

Articolul 1545 C.civ. prevede că mandatarul care a dat părţii cu care a contractat înasemenea calitate, o suficientă lămurire asupra puterilor primite, nu este ţinut agaranta ceea ce s-a făcut în afara limitelor mandatului, afară numai dacă s-a obligatpe sine însuşi, în numele său. Dacă a acceptat să contracteze în aceste condiţii,înseamnă că terţul şi-a asumat riscurile şi în orice caz nu mai poate pretindemandantului să răspundă.

225.2. Actele îndeplinite de mandatar în afara împuternicirii primite nu ar trebui săîl oblige în nici un fel pe mandant [art. 1546 alin. (2) teza I C.civ.], întrucât suntpentru el res inter alios acta. Aşadar, sancţiunea care intervine în cazul încheieriiunui act juridic prin reprezentare, dar cu depăşirea puterilor conferite esteinopozabilitatea 4 .

Ea presupune însă ca actul juridic încheiat de mandatar cu terţul să fi fost valabil;dacă actul a fost încheiat cu încălcarea condiţiilor de fond sau de formă cerute advaliditatem, contractul în cauză este nul, iar quod nullum est, nullum producitefectum. De aceea, mai ales dacă a fost vorba de încălcarea unor norme imperative, nicinu s-a mai pus problema de a cere constatarea nulităţii absolute a actului încheiat cudepăşirea puterilor conferite 5 .

Tocmai pentru că sancţiunea este, de regulă, inopozabilitatea, legea prevedeposibilitatea înlăturării ei, prin ratificare, expresă sau tacită, din parteamandantului [art. 1546 alin. (2) teza a II-a C.civ.] 6 a actelor încheiate de mandatar cudepăşirea limitelor împuternicirii. De exemplu, în numele mandantului M, intermediarulI a cumpărat de la terţul comerciant T cel mai nou model de computer, cu 22.500 deeuro, deşi fusese împuternicit să ofere maximum 20.000 de euro. După ce a aflat, M atransmis instrucţiuni cu privire la livrarea bunului. Aceasta semnifică o ratificareimplicită a actului încheiat cu depăşirea împuternicirii. Cum s-a spus, ratificareavalorează mandat (retihabitio mandato aequiparatur) 7 . Ratificarea va produce aceleaşiefecte, retroactive; creează raporturi juridice directe între mandant şi terţ, chiar şiîn ipoteza mandatului aparent (când puterea de reprezentare nu a existat deloc sauîncetase anterior, dar din modul cum a acţionat, „mandatarul” a creat aparenţa călucrează în limitele unei împuterniciri 8 ).

Dacă nu a intervenit ratificarea, înseamnă că raporturile juridice create sunt situatepe tărâm extracontractual. De aceea, cel mult „mandantul” poate fi obligat către terţîn condiţiile gestiunii de afaceri (art. 987-991 C.civ., dacă prin mandatul încheiatnu-i interzisese în mod expres mandatarului să depăşească limitele împuternicirii) sauale acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză (art. 992-997 C.civ.).

225.3. Problema răspunderii mandantului pentru prejudiciile cauzate de mandatar.Datorită faptului că între mandant şi mandatar nu există în general raporturi deprepuşenie, care presupun continuitate şi subordonare, în doctrină se consideră căpentru faptele ilicite săvârşite de mandatar cu ocazia îndeplinirii mandatului, nu sepot aplica dispoziţiile privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.Aceasta pentru că, aşa cum am arătat anterior, mandantul recurge la serviciilemandatarului fie pentru că nu are posibilitatea să încheie personal actul juridicproiectat (de pildă, din cauza distanţei), fie pentru că nu are cunoştinţele necesareîn acest scop.

De aceea, dacă a acţionat în limitele mandatului, mandatarul angajează faţă de terţirăspunderea (contractuală) a mandantului. Pentru eventualele delicte civile comise,

fiecare dintre ei poate fi ţinut să răspundă potrivit propriei culpe, conform art. 998C.civ.

A fortiori, delictele săvârşite de mandatar în afara limitelor mandatului nu potantrena răspunderea civilă delictuală a mandantului pentru fapta altei persoane. Înacest sens, în practica judiciară s-a decis, în legătură cu dolul comis de o agenţieimobiliară însărcinată cu vânzarea unui imobil, care a acoperit cu o pictură un pereteinfiltrat, că „mandantul nu este ţinut de ceea ce mandatarul a comis în afara puterilorpe care le-a primit” 9 .

1

Fr. Deak, op. cit., p. 328.

2

În acest sens, Codul civil grec prevede (art. 281): dacă terţul ştia sau trebuia săştie că agentul acţionează împotriva intereselor mandantului sau cu depăşireaîmputernicirii şi mandantul niciodată n–ar fi încheiat contractul dacă ar fi acţionatpersonal, acel act nu îl leagă pe mandant faţă de terţ.

3

Supra, secţiunea 1.

4

G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, 2001, p. 226.

5

C. Cas. I, decizia nr. 360 din 25 septembrie 1873, în C. Hamangiu, N. Georgean, p. 27.În speţă, s–a decis că un ministru poate încheia un contract în numele statului, careîl obligă pe mandant numai dacă au fost respectate cerinţele legii contabilităţiiprivind publicitatea şi concurenţa; contractul încheiat cu nerespectarea acestorcerinţe este lovit de o nulitate virtuală, independent de angajarea răspunderiimandatarului respectiv, potrivit legii răspunderii ministeriale. Prin nulitate virtualăse desemnează acea nulitate care nu este expres prevăzută de lege, dar care rezultăneîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită condiţie de validitate aactului juridic civil (G. Boroi, op. cit., p. 229).

6

Dispoziţii asemănătoare întâlnim în aproape toate legislaţiile europene [Germania –art. 177 BGB; Austria –art. 1016 ABGB; Olanda – art. 69 alin. (1) BW (BurgerlijkWetboek); Italia – art. 1399 alin. (1) C.civ. etc.], ca şi în Convenţia de la Geneva.

7

Fr. Deak, op. cit., p. 329. Pentru practica judiciară, a se vedea C.S.J., deciziacivilă nr. 1750/1994, Dreptul nr. 10–11/1995, p. 143.

8

Mandatul aparent nu este reglementat în prezent decât în Codul olandez şi în Convenţiade la Geneva, dar este cunoscut în common law şi acceptat în doctrina şi practica

judiciară din majoritatea statelor europene. Potrivit art. 3:201 alin. (3) dinPrinciples …, acela ale cărui declaraţii sau comportament l–au determinat pe terţ săcreadă în mod rezonabil şi cu bună–credinţă că reprezentantul aparent a fostîmputernicit pentru actul pe care l–a încheiat, este considerat că a dat mandat.

9

Cass. fr., decizia din 4 iulie 1972, în Bull. civ., III, nr. 443.

Secţiunea a 4-a

Încetarea mandatului

226. Enunţarea cauzelor de încetare. Mai întâi, ca orice convenţie, şi mandatul poateînceta din cauze generale, cum sunt executarea contractului, expirarea termenuluipentru care a fost acordat sau intervenirea unei condiţii rezolutorii inserate depărţi, imposibilitatea de executare etc.

Codul civil prevede însă şi anumite cauze speciale de încetare, care, cum vom vedea,decurg toate din caracterul intuitu personae al acestui contract, ce presupune pe totparcursul său, existenţa încrederii.

Potrivit art. 1552 C.civ., mandatul se stinge: prin revocarea mandatarului, prinrenunţarea mandatarului la mandat, prin moartea, interdicţia, nesolvabilitatea şifalimentul mandatarului sau a mandantului.

227. Revocarea mandatului. Codul civil reglementează în câteva articole (art. 1553-1555) acest mod special de încetare a contractului de mandat. Felul în care esteformulat textul art. 1553 C.civ. („mandantul poate când voieşte, a revoca mandatul şia-l constrânge pe mandatar de a-i remite înscrisul de împuternicire”) nu lasă loc lainterpretarea voinţei legiuitorului de a deroga, în această materie, de la principiulforţei obligatorii a oricărei convenţii, consacrând, practic, revocabilitatea ad nutuma contractului de mandat. Practica judiciară a fost constantă în a admite revocareaunilaterală nu numai a mandatului cu titlu gratuit, dar şi a celui cu titlu oneros.

În acest sens, instanţa supremă arăta foarte sugestiv: „La baza oricărui mandatexistând faptul sufletesc al încrederii pe care mandantul o acordă mandatarului, deaici urmează că mandatul, chiar retribuit, este esenţialmente revocabil, el neputândfiinţa decât atât timp cât există încrederea mandantului, iar mandatul retras penedrept, dă drept mandatarului numai la o acţiune în daune” 1 .

Chiar şi revocarea mandatului în interes comun 2 urmează regula art. 1553 C.civ., carenu distinge sub acest aspect. Totuşi, facultatea de revocare în acest caz nu este totalliberă, ci mandatarul are dreptul de a cere despăgubiri de la mandant dacă revocarea n-a fost determinată de o cauză obiectivă (de pildă, întreruperea fabricării produselorcu vânzarea cărora era însărcinat mandatarul) sau de propria culpă a mandatarului.

Deşi regula enunţată nu este de ordine publică şi, în principiu, părţile pot deroga,stipulând o clauză de irevocabilitate, jurisprudenţa şi doctrina consideră totuşi, pebună dreptate, că şi într-un asemenea caz se admite revocarea, eventual cu plata uneiindemnizaţii, soluţie întemeiată iarăşi pe necesara încredere care domină relaţiiledintre părţile acestui contract 3 .

Din punctul de vedere al formei sale, revocarea mandatului poate fi expresă sau tacită.Revocarea expresă trebuie, de regulă, să aibă forma unui înscris, iar pentru a fiopozabilă terţilor, art. 1554 C.civ. prevede necesitatea notificării acesteia. Astfelcum observa un autor 4 , este mai uşor de zis decât de făcut notificarea terţilor de

către mandant asupra revocării mandatului. S-a propus de aceea, ca o măsură deprecauţie, să se verifice ca procura să nu fie prea veche.

În jurisprudenţa noastră s-a decis însă că „publicarea revocării mandatului prinMonitorul Oficial nu creează o prezumţie legală din care să se deducă cunoaştereaacestei revocări de către terţii contractanţi şi mandantul trebuie să facă dovada înfapt că acel ce a contractat cu fostul său mandatar a avut cunoştinţă de revocareamandatului” 5 .

Revocarea tacită poate fi dedusă din orice împrejurări neîndoielnice care fac a sepresupune intenţia mandantului de a pune capăt împuternicirii. Pentru a produce efecte,ea trebuie însă să fie cunoscută de mandatar 6 . Pentru cazul numirii unui alt mandatarpentru aceeaşi operaţiune juridică, art. 1555 C.civ. prezumă revocarea primului mandatdin ziua când aceasta s-a notificat primului mandatar 7 .

Indiferent de forma sa, revocarea va produce efecte numai pentru viitor, ex nunc.Valabilă de altfel pentru orice cauză de încetare a mandatului, această afirmaţiesemnifică faptul că nu este afectată validitatea operaţiunilor deja efectuate de cătremandatar şi îi dă dreptul acestuia de a pretinde indemnizarea sa completă 8 .

228. Renunţarea mandatarului. Potrivit art. 1556 alin. (1) C.civ., mandatarul poaterenunţa la mandat, notificând mandantului renunţarea sa 9 .

El rămâne însă răspunzător pentru daune, dacă renunţarea cauzează un prejudiciumandantului, sub rezerva ca lui însuşi continuarea mandatului să nu-i cauzeze o pagubăînsemnată [art. 1556 alin. (2)]. Facultatea de renunţare este recunoscută atât într-unmandat gratuit, cât şi la mandatul cu titlu oneros, căci, aşa cum s-a spus, nu serveştenimănui menţinerea unui mandat împotriva voinţei mandatarului 10 .

De asemenea, nu se face distincţie după cum mandatul era pe durată determinată saunedeterminată, dar este preferabil să fie precedată de un preaviz, deci să nu fieintempestivă.

Menţionăm că noul Cod civil olandez prevede [art. 408 alin. (2)] că mandatarulprofesionist poate renunţa la mandat, cu excepţia cazurilor întemeiate, numai dacăcontractul era pe durată nedeterminată şi nu s-a executat încă.

229. Decesul uneia dintre părţi. Prevăzut în art. 1552 pct. 3 C.civ., încetareamandatului prin decesul uneia din părţi decurge din caracterul intuitu personae almandatului. Încrederea, care este de esenţa acestui contract, a condus firesclegiuitorul spre această soluţie, căci obligaţia de a avea grijă de treburile altuia nuse poate transmite de drept la moştenitori.

Cu toate acestea, art. 1559 C.civ. prevede, pentru ipoteza morţii mandatarului,obligaţia pentru moştenitorii lui de a-l înştiinţa pe mandant (dacă îl cunosc) despreaceastă împrejurare, luând până atunci precauţiile necesare, după împrejurări. Părţilepot, de asemenea, insera o clauză în contract care să permită continuarea raporturilorcontractuale şi după moartea mandatarului, mai ales dacă succesorii (sau unul din ei)exercită aceeaşi profesiune 11 .

Încetarea contractului intervine şi în cazul morţii mandantului. Deşi Codul civil nudistinge atunci când enumeră cazurile de încetare, se pare că soluţia în acest caz numai este atât de energică. Într-adevăr, art. 1557 C.civ. prevede că atât timp cât nu acunoscut moartea mandantului, actul juridic încheiat de mandatar este valabil; mandatulcontinuă deci să-şi producă efecte 12 . În plus, art. 1539 alin. (2) C.civ. îi impune sătermine operaţiunea dacă întârzierea ar cauza pagube moştenitorilor mandantului 13 .

230. Alte cauze speciale de încetare a mandatului, sunt, aşa cum le enumeră art. 1552pct. 3 C.civ., punerea sub interdicţie, insolvabilitatea şi falimentul vreuneia dinpărţile contractului. Toate sunt practic incapacităţi, incompatibile cu continuareasarcinilor mandatului. Această cauză de încetare poate fi invocată fie de cătremandatar, fie de creditorii mandantului, dar în acest ultim caz, este opozabilămandatarului numai de la data cunoaşterii sale.

De menţionat că art. 71 C.proc.civ. instituie, în privinţa mandatului judiciar, oderogare de la aceste reguli. Astfel, mandatul judiciar nu încetează prin moartea sauincapacitatea mandantului, el dăinuind până la retragerea lui de către moştenitori oride către reprezentantul legal al incapabilului.

231. Efectele încetării mandatului. Reţinem în sinteză următoarele efecte ale încetăriicontractului de mandat:

– mandatarul nu îl mai poate reprezenta valabil pe mandant;

– mandatarul trebuie să restituie înscrisul în temeiul căruia a fost împuternicit;

– dacă mandatarul nu a luat cunoştinţă de îndată de survenirea unei cauze de încetare amandatului, actele juridice încheiate cu terţii de bună-credinţă rămân valabile. Dealtfel, aşa cum s-a subliniat în doctrină şi în practica judiciară, chiar dacămandatarul a cunoscut existenţa unei cauze de încetare a mandatului, actele încheiatecu terţii de bună-credinţă ulterior acestei date îşi menţin valabilitatea în condiţiilemandatului aparent, mandantul fiind vinovat cel puţin de culpa in eligendo.

1

C. Cas. I, decizia nr. 187 din 27 ianuarie 1925, în C. Hamangiu, N. Georgean, p. 38.

2

Pentru detalii, a se vedea J. Ghestin, Le mandat d’intérêt commun, Mélanges Derruppé,1991.

3

A se vedea Fr. Deak, nota 1, p. 332.

4

J. Huet, op. cit., p. 1074.

5

C.A. Bucureşti, secţia a III–a, decizia nr. 212 din 1 octombrie 1921, în Dreptul nr.17/1922.

6

C.S.J., decizia civilă nr. 1226/1992, în Deciziile C.S.J. 1990–1992, p. 64–66.

7

Pentru cazul particular al mandatului judiciar dat succesiv la doi avocaţi, a se vedeaC. Cas. I, decizia nr. 26/1874, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. IV, p. 39.

8

A se vedea şi M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, Tome XI,Contrats civils, deuxième partie, L.G.D.J., Paris, 1932, p. 842.

9

Şi terţii trebuie înştiinţaţi despre această încetare, sub sancţiunea de a nu fi luatăîn seamă, de pildă, pentru curgerea termenului de recurs de la data comunicăriihotărârii către mandatar. În acest sens, C. Cas. I, decizia din 27 septembrie 1900, înBul., p. 1025.

10

D. Alexandre, Juris–Classeur Civ., art. 1984–2010, fasc. H, nr. 83.

11

Cass. fr., com., decizia din 22 mai 1967, JCP 1968, II, 15389.

12

Contractările făcute de un mandatar sunt valide, atât timp cât el nu a avut cunoştinţăde moartea mandantului său, iar terţul a fost de asemenea de bună–credinţă (C. Cas. I,decizia din 5 februarie 1897, în Bul., p. 137).

13

Pentru particularităţi în privinţa împuternicirilor de a dispune de sumele de banidepuse la instituţii financiare, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 333; Ph. Malaurie,L. Aynès, Les obligations, Ed. Cujas, 1995, nr. 552.

Capitolul III

Mandatul fără reprezentare

232. Definiţie. Mandatul fără reprezentare (prête-nom) este acel contract prin care unadintre părţi – împrumutătorul de nume – este împuternicită de cealaltă parte săîndeplinească unul sau mai multe acte juridice pe seama acesteia din urmă, darascunzând faţă de terţii contractanţi calitatea de intermediar în care lucrează pentrualtul.

Aşadar, în timp ce la mandatul cu reprezentare, mandatarul lucrează pe faţă în numeleşi pe seama mandantului, în ipoteza contractului de prête-nom deşi existăîmputernicire, în raporturile cu terţii mandatarul se comportă ca şi când ar lucra înnume propriu, iar nu ca reprezentant al altuia.

În dreptul comercial, mandatul fără reprezentare este frecvent întâlnit, de aceea esteşi special reglementat sub forma contractului de comision, a celui de consignaţie sau –în domeniul transporturilor – a celui de expediţie 1 .

Se admite că acest contract reprezintă de fapt un caz de simulaţie prin interpunere depersoane 2 .

În sine, simulaţia nefiind interzisă, nici mandatul fără reprezentare nu are nimicilicit, având ca scop ascunderea identităţii unei părţi contractante sau ocolirea uneiprohibiţii. Exemplul clasic este cel al unei persoane care, dorind să cumpere un bun,

recurge la împrumutătorul de nume pentru a evita condiţiile mai puţin avantajoase care,din diverse motive, i s-ar propune dacă şi-ar arăta identitatea.

Desigur însă că, dacă s-ar recurge la acest contract pentru scopuri ilicite ori avânddrept scop încălcarea unor dispoziţii legale imperative, el ar fi nul. Astfel este, depildă, dacă o incapacitate personală îi interzice mandantului să încheie actul cu carel-a însărcinat pe împrumutătorul de nume. Codul civil conţine câteva aplicaţii aleacestei sancţiuni (de pildă, art. 812 din materia donaţiilor şi a testamentelor, careprevede că dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele deghizate subforma unui contract cu titlu oneros, fie făcute în numele unor persoane interpuse;asemănător, art. 940 C.civ.). Tot nulă este convenţia de prête-nom care vizeazăfraudarea drepturilor terţilor. Sunt citate astfel de ipoteze în care un soţ transmiteun bun celuilalt soţ, împrumutător de nume, pentru a frauda pe creditori sau peavânzii-cauză, ori cazul unui creditor care apelează la prête-nom pentru a-l împiedicape debitor să-i opună compensaţia 3 .

233. Natură juridică. Discuţii. Analizând mandatul fără reprezentare, prin raportare lareglementarea simulaţiei, unii autori disting între:

– simulaţia convenţională, care este opera comună a trei participanţi, respectiv apersoanei interpuse şi a celor doi contractanţi reali (folosită în general pentru aocoli o interdicţie legală de a contracta, care există între două persoanedeterminate), şi

– convenţia de interpunere stricto sensu, care presupune necunoaşterea situaţiei realede către terţul cu care persoana interpusă contractează 4 .

În sensul tehnic al art. 1175 C.civ., simulaţia presupune, în primul rând, două acte:un act ostensibil şi un act secret. Actul ostensibil este contractul încheiat deîmprumutătorul de nume cu terţul contractant; actul secret este convenţia de prête-nomînsăşi. Dar în al doilea rând, pentru a exista simulaţie, se mai cere ca între celedouă acte să existe o asemenea contradicţie, încât actul ostensibil să nu apară decâtca o simplă aparenţă.

Se spune de aceea că numai în cazul în care există identitate de părţi în ambele acteam fi în prezenţa simulaţiei.

S-a observat însă pe bună dreptate 5 că diferenţa de regim juridic nu se justifică.Într-adevăr, în ambele ipoteze – cu sau fără participarea terţului contractant laascunderea adevărului – sunt aplicabile dispoziţiile art. 1175 C.civ. carereglementează simulaţia.

Desigur însă că, atunci când a fost părtaş la simulaţie, ştiind că „stăpânul afacerii”este mandantul, din punct de vedere probator, terţul are situaţia unei părţicontractante. Dacă a ignorat adevăratele raporturi, ca terţ de bună-credinţă, el sepoate întemeia însă pe actul aparent.

234. Efectele contractului de mandat fără reprezentare

234.1. Deşi nu cunoaşte o reglementare proprie în dreptul civil (cu excepţia art. 1175C.civ.), se admite că – asemănător contractului de comision – mandatul fărăreprezentare dă naştere la aceleaşi efecte juridice între mandant şi mandatar ca şimandatul obişnuit 6 . Aşadar, mandatarul trebuie să execute mandatul, să restituie tot cea primit de la terţi în executarea contractului (obligaţia de a da socoteală), trebuiesă răspundă dacă şi-a substituit o altă persoană. La rândul său, mandantul este ţinutsă-l dezdăuneze pentru cheltuielile şi pierderile ocazionate şi să-i plăteascăremuneraţia, dacă astfel au convenit.

Pentru că suntem în prezenţa unei simulaţii şi dacă mandatarul refuză să-şi executeobligaţiile (de pildă, să predea sumele sau bunurile primite), mandantul are deschisăcalea acţiunii decurgând din contractul de mandat, iar dacă mandatarul contestăexistenţa acestuia, trebuie mai întâi să fie intentată acţiunea în declarareasimulaţiei 7 . Credem că soluţia se justifică, ţinând cont de împrejurarea că mandatuleste un contract în care încrederea dintre părţi este esenţială.

234.2. Faţă de terţi, adevăratul contractant apare mandatarul (împrumutătorul de nume).El devine personal debitor sau creditor al obligaţiilor ce decurg din actul juridicîncheiat. Soluţia este, dealtfel, expres consacrată în art. 406 C.com.: „Comisionaruleste direct obligat (…), ca şi cum afacerea ar fi fost a sa proprie”.

Nu se creează raporturi juridice directe între mandant şi terţi. Terţii de bună-credinţă se pot prevala însă, la alegere, fie de actul public (potrivit căruia aucontractat cu mandatarul, proprio nomine) fie de cel secret (care indică pe mandant caadevăratul contractant în raporturile cu terţii), dacă au reuşit în acţiunea îndeclararea simulaţiei.

În acest din urmă caz, precum şi în cazul terţului participant la simulaţie, se producefectele unui mandat cu reprezentare, în sensul că mandantul este cel care devineobligat la executarea obligaţiilor faţă de terţ, iar nu mandatarul.

234.3. Contractele intuitu personae (de pildă, cele privind cumpărarea armelor, celeprivind închirierea anumitor locuinţe, cele privind acordarea unor credite cu dobândăpreferenţială etc.), reglementate de regulă prin legi speciale, în care persoanacontractantului (cumpărător, locatar, debitor etc.) este esenţială, nu pot fi încheiateprin mecanismul mandatului fără reprezentare (simulaţie prin interpunere de persoane).

Deci în acest caz, nu numai în raporturile cu terţul contractant, cel care se prezintăsă încheie contractul devine personal titular de drepturi şi obligaţii, dar chiar şi înraporturile dintre părţile contractului de prête-nom îşi va produce efecte tot actulpublic.

Astfel fiind, mandantul nu poate cere să fie el recunoscut ca adevăratul contractant(nu ar fi putut încheia direct acel act, astfel că nici prin persoane interpuse nu areaceastă vocaţie), ci are cel mult acţiune în dezdăunare împotriva mandatarului 8 .

235. Evoluţii europene recente. Frecvenţa acestor operaţiuni, mai ales în materiecomercială, a determinat Comisia Lando pentru elaborarea unor principii ale dreptuluieuropean al contractelor 9 să prevadă expres într-o secţiune „reprezentarea indirectă”.

Astfel, potrivit art. 3:301, dacă un intermediar acţionează (a) în contul şi pe bazainstrucţiunilor, dar nu şi în numele unui reprezentat sau (b) sub instrucţiunile unuireprezentat, fără ca terţul să cunoască sau să aibă motive de a cunoaşte, intermediarulşi terţul sunt ţinuţi unul faţă de altul. Reprezentatul şi terţul nu sunt legaţi decâtîn condiţiile prevăzute în articolele următoare.

Iar aceste texte prevăd, pe de o parte, obligaţia pentru intermediar de a-i comunicareprezentatului, la cererea sa, numele şi adresa terţului, pentru a exercita o acţiuneoblică, dacă intermediarul devine insolvabil sau este evidentă o neexecutare din parteaacestuia (art. 302), iar pe de altă parte, obligaţia de a face aceeaşi comunicareterţului, de asemenea, pentru cazul insolvabilităţii intermediarului (art. 303). Înfine, art. 304 prevede obligaţia de notificare a acestor intenţii, iar din momentulnotificării, executarea contractelor nu se mai poate face valabil în mânaintermediarului.

1

Pentru amănunte, a se vedea: St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck,2002, p. 467 şi urm.; O. Căpăţînă, G. Stancu, Dreptul transporturilor. Partea specială,Ed. Lumina Lex, 2002, p. 218.

2

A se vedea, de pildă: Baudry–Lacantinerie, Wahl, Traité théorique et pratique de droitcivil, t. XXI, ed. a 2–a, 1900, p. 425; H., L. et J. Mazeaud, Leçons de droit civil, t.3, vol. 2, Montchréstien, ed. a 5–a, par de Juglart, p. 881, nr. 1430; Fr. Deak, op.cit., p. 337; D. Chirică, op. cit., p. 271. Pentru dezvoltări, a se vedea F.A. Baias,Simulaţia. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 121–128.

3

A se vedea jurisprudenţa franceză, apud M. Planiol, G. Ripert, op. cit., notele 5, 6,p. 865.

4

A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, ed. a VIII–a, Ed.All Beck, Bucureşti, 2002, p. 85.

5

Fr. Deak, nr. 26, p. 335.

6

Idem, nota 4, p. 337; F. Leduc, Reflexions sur la convention de prête–nom, în R.T.D.civ., 1999, p. 293.

7

Cass. fr., decizia din 27 mai 1997, Juridique Lamy, nr. 898.

8

A se vedea şi practica judiciară: Trib. Suprem, decizia civilă nr. 201/1988, în R.R.D.nr. 10/1998, p. 65; decizia civilă nr. 2643/1974, în Repertoriu II, p. 139.

Titlul IX

Contractul de comodat (împrumutul de folosinţă)

Capitolul I - Definiţie. Caractere juridice. Comparaţie cu alte contracte. Condiţii de validitate

Capitolul II - Efectele contractului de comodat

Capitolul III - Încetarea contractului de comodat

Capitolul I

Definiţie. Caractere juridice. Comparaţie cu alte contracte. Condiţii de validitate

236. Noţiune. Potrivit art. 1560 C.civ., comodatul este contractul prin care o persoanăîmprumută altuia un lucru spre a se servi de el, cu îndatorirea de a-l înapoia. Iarpotrivit art. 1561 C.civ., comodatul este esenţial gratuit. Faţă de această definiţiedeosebit de sugestivă, vom adăuga numai câteva elemente, de natură a clarifica de laînceput unele particularităţi ale acestei convenţii, întâlnite mai ales în sferarelaţiilor de amiciţie, prietenie, rudenie. Aşadar, vom defini comodatul ca fiindcontractul în temeiul căruia o persoană, numită comodant, remite spre folosinţătemporară şi gratuită unei alte persoane, numite comodatar, un bun individualdeterminat, cu obligaţia de a-l restitui în natură.

Trebuie să precizăm de la început că legea (Codul civil) reglementează contractul deîmprumut în două titluri separate: mai întâi, împrumutul de folosinţă, de care neocupăm aici, iar apoi, împrumutul propriu-zis, numit şi împrumut de consumaţie. Deşiexistă, neîndoielnic, numeroase deosebiri între cele două contracte, începând cuobiectul şi cu regimul diferit al restituirii, faptul că în ciuda termenilor diferiţifolosiţi în Codul nostru civil – comodat/împrumut – în limbajul obişnuit, pentru ambelecontracte se foloseşte acelaşi termen, credem că demonstrează totuşi o anumită unitatea lor. Dealtfel, în doctrină, după modelul francez, împrumutul este analizat de uniiautori ca un contract cu două subdiviziuni 1 . Cum se va vedea, unele texte din materiaîmprumutului fac trimitere expresă la reglementarea comodatului.

237. Caractere juridice. Discuţii. a) Acest contract este doar translativ de folosinţă.Astfel cum prevede expres art. 1562 C.civ., împrumutătorul rămâne proprietarullucrului, iar ceea ce se transmite este doar detenţia precară. De aici decurg mai multeconsecinţe, respectiv cu privire la capacitatea părţilor contractante, cu privire lasuportarea riscurilor pieirii fortuite a bunului, la acţiunile ce pot fi exercitatepentru redobândirea bunului. Nu în ultimul rând trebuie observat că împrumutatul(comodatarul) nu devine posesor, astfel că nu poate uzucapa.

b) Comodatul este un contract esenţialmente gratuit. S-a spus de aceea că el este faţăde locaţiune întocmai ceea ce reprezintă donaţia faţă de vânzare 2 , în sensul că ambeletransmit acelaşi lucru ca şi contractul de referinţă (folosinţa, respectivproprietatea), dar atât în cazul comodatului, cât şi în cazul donaţiei, transmisiuneaare loc cu titlu gratuit, fără a se urmări nici o contraprestaţie. Dacă în schimbulfolosinţei, comodantul trebuie la rândul său să îndeplinească o prestaţie, contractulîşi schimbă însăşi esenţa şi devine un alt contract, cum ar fi locaţiunea 3 . De aceea,din punct de vedere juridic, este incorectă formula „împrumutăm maşini” sau „împrumutămcasete video” etc., căci întotdeauna în aceste cazuri se percepe o sumă de bani dreptcontraprestaţie a folosirii bunului. Atât doctrina, cât şi jurisprudenţa au reţinutînsă, pe bună dreptate, că nu se schimbă natura contractului şi acesta urmează a ficalificat tot comodat, chiar dacă se plăteşte o sumă de bani, dar nu ca echivalent alprestaţiei comodantului, ci pentru acoperirea uzurii normale a bunului, platacheltuielilor de întreţinere (încălzire, electricitate) sau chiar plata impozitului,asumată de comodatar 4 .

c) Comodatul este un contract, în principiu, unilateral, deşi Codul civil reglementeazăîn două capitole diferite obligaţiile comodatarului şi cele ale comodantului 5 . Înrealitate, obligaţiile cuprinse în art. 1572-1575 C.civ. în sarcina comodantului suntulterioare contractului, practic extracontractuale şi de aceea nu sunt suficientepentru a califica această convenţie ca bilaterală, potrivit definiţiei din art. 943C.civ.

d) Considerăm că şi acest contract are un profund caracter intuitu personae 6 , fiindbazat, cel puţin din punctul de vedere al comodantului, pe încredere 7 . În definitiv, aîncredinţa cuiva gratuit, de pildă, casa sau maşina, presupune un anumit grad deîncredere. În acest sens, în doctrină se menţionează că folosinţa nu poate fi transmisăasupra unei alte persoane de către comodatar – indiferent cu ce titlu, oneros sau

gratuit – dacă această prerogativă nu a fost prevăzută expres în contract 8 . Legislaţiagermană este formală sub acest aspect, căci art. 603 teza a II-a BGB prevede:comodatarul nu este îndreptăţit, fără încuviinţare, să încredinţeze folosinţa bunuluiunui terţ.

e) Din punctul de vedere al formalităţilor cerute pentru încheierea sa valabilă,comodatul este calificat ca fiind un contract real, ce presupune atât existenţaacordului de voinţă al celor două părţi, cât şi tradiţiunea bunului 9 . Desigur că, înfuncţie de obiectul derivat al contractului (bun mobil, imobil) tradiţiunea va îmbrăcao formă adecvată predării, putând fi aplicate, prin analogie, dispoziţiile din materialocaţiunii sau a vânzării. În literatura juridică se consideră chiar că, în ciudaformulării clare de către părţi, care şi-au intitulat înţelegerea „împrumut”, în lipsapredării bunului (autoturism), convenţia nu poate fi calificată decât cel multantecontract de comodat 10 . În mod tradiţional, sunt considerate ca fiind realeîmprumutul, depozitul, gajul. Pentru a susţine caracterul real al comodatului, se spunecă „obligaţia de restituire nu se naşte câtă vreme lucrul nu a fost efectiv predat”; seconchide în sensul că în stadiul actual al legislaţiei noastre, aceste contracte(inclusiv comodatul) trebuie considerate ca fiind contracte reale 11 . Alţi autori auavut o poziţie mai nuanţată, arătând: „Contractele reale sunt tot contracteconsensuale, căci nu sunt supuse la forme speciale; însă ele se deosebesc decontractele consensuale propriu-zise, prin faptul că ele nu dau naştere uneiobligaţiuni decât prin remiterea sau tradiţiunea lucrului, adică prin executarea uneiprestaţiuni prealabile de predare” 12 sau „faptul că anumite obligaţii nu pot să existedecât după ce lucrul a fost remis, nu justifică întotdeauna încadrarea contractuluirespectiv în categoria contractelor reale” 13 .

În legătură cu caracterul real al contractului de comodat, menţionăm că în doctrinagermană recentă s-a semnalat o modificare a concepţiei iniţiale care califica comodatul(Leihe) drept un contract real. În prezent, folosindu-se argumentul libertăţiicontractuale, se consideră că poate fi calificat ca un contract consensual, chiar şiatunci când obiectul derivat al comodatului ar fi un bun imobil 14 .

Trebuie să observăm, fără a intra în amănunte, că în Codul civil român (art. 943-947)clasificarea aceasta nici nu este menţionată, ea fiind o creaţie convenţională adoctrinei. Principiul în dreptul nostru îl reprezintă consensualismul. Iar excepţia oreprezintă contractele formale, care pot fi, la rândul lor, solemne şi reale. Potrivitregulii generale de interpretare, exceptio est strictissimae interpretationis. Or, dacăsingurul argument în sprijinul afirmaţiei că în cazul comodatului suntem în prezenţaunui contract real, îl reprezintă „stadiul actual al legislaţiei”, apreciem căverificarea literei legii ne conduce la concluzii diferite în privinţa contractelorcare tradiţional sunt calificate ca fiind reale. Astfel, la amanet, art. 1685 C.civ.foloseşte termenul remite; la împrumut, art. 1576 C.civ. foloseşte cuvântul dă; pentrudepozit, se întrebuinţează expresia primeşte lucrul altuia (art. 1591 C.civ.). Înschimb, art. 1560 C.civ., în materie de comodat, foloseşte sintagma împrumută altuia unlucru. De aceea, mai ales faţă de dificultăţile ivite în practică 15 , ne întrebăm dacă –în lipsa unei prevederi exprese a legii, dar chiar şi de lege ferenda – se mai impunecalificarea comodatului ca fiind un contract real. Dacă s-ar impune menţinerea unuiformalism în această materie, acesta ar fi, în orice caz, numai în favoareacomodantului, care dă un lucru spre folosinţă, fără a primi nimic în schimb 16 .

Din punct de vedere probator, contractul trebuie încheiat în formă scrisă (bineînţeles,dacă nu este vorba de raporturi între comercianţi, care, potrivit Codului comercial,pot fi dovedite cu orice mijloace de probă, indiferent de valoare), dacă valoareabunului la care se referă este mai mare decât cea stabilită de legiuitor 17 . Fiind deregulă un contract de amiciţie, comodatului i s-au aplicat, destul de frecvent înpractică, regulile generale în materie de început de dovadă scrisă (art. 1197 C.civ.)

sau imposibilitate (materială sau morală) de a-şi procura o dovadă scrisă (art. 1198C.civ.).

238. Comparaţie cu alte contracte. Datorită caracteristicilor sale, comodatul estesusceptibil de a fi comparat cu mai multe contracte.

238.1. Faţă de donaţie (mai ales darul manual), deşi ambele sunt contracte cu titlugratuit, comodatul se deosebeşte prin caracterul său translativ doar de folosinţă, iarnu de proprietate, cum se întâmplă în cazul donaţiei. De aceea, de pildă, în caz dedeces al comodantului, moştenitorii lui sunt îndreptăţiţi întotdeauna la a obţinerestituirea bunului din mâinile comodatarului (art. 1563 C.civ.); la donaţie,moştenitorii donatorului pot solicita cel mult reducţiunea liberalităţii, dacă a fostexcesivă în raport cu cotitatea disponibilă, ori pot cere raportul donaţiilor (ceiîndreptăţiţi); în ambele ipoteze din urmă nu are loc obligatoriu restituirea în natură,ca la comodat. Calificarea are consecinţe, desigur, şi în privinţa capacităţii cerutepărţilor contractante.

238.2. Deşi ambele sunt considerate variante ale aceluiaşi contract, între comodat şiîmprumutul de consumaţie deosebirea esenţială constă în aceea că ultimul poate avea caobiect bunuri fungibile şi consumptibile, este translativ de proprietate, poate fi cutitlu gratuit sau cu titlu oneros. Calificarea are consecinţe, desigur, atât în materiariscurilor, cât şi în privinţa capacităţii cerute părţilor contractante, cum se vavedea. Uneori însă, acest criteriu al naturii bunului poate fi înlăturat prin voinţapărţilor, care pot declara că un bun care prin natura lui este consumptibil, să fietratat ca fiind neconsumptibil. În acest sens este citat exemplul comodatului ad pompamet ostentationem, când se împrumută bani (bunuri consumptibile), dar doar în scopuridecorative 18 .

238.3. Comodatul se aseamănă şi cu depozitul, în apropierea căruia este reglementat înCodul civil: ambele sunt contracte cu titlu gratuit şi unilaterale, presupun paza şirestituirea bunului. Dar în timp ce la depozit, cel ce deţine bunul face un serviciuceleilalte părţi, la comodat, serviciul este prestat de cel ce dă bunul, nu de cel careîl primeşte. O altă diferenţă importantă este aceea că depozitarul nu este îndreptăţitde a se servi de lucru, pe când comodatarul tocmai de aceea încheie contractul: spre afolosi bunul.

238.4. Asemănări există şi între comodat şi locaţiune. Ambele contracte au drept obiectpunerea la dispoziţie a unui bun spre a fi folosit o perioadă de timp şi ambelepresupun restituirea bunului. Diferenţa importantă este, cum s-a arătat, în privinţacaracterului esenţial gratuit al comodatului, în timp ce locaţiunea este cu titluoneros. Cu privire la durată, comodatul se încheie pe durată determinată, de regulă, întimp ce locaţiunea este de multe ori, pe durată nedeterminată. Dar chiar şi când estepe durată determinată, este susceptibilă de reînnoire, chiar tacită, ceea ce nu estecazul la contractul de comodat.

238.5. În fine, să mai menţionăm că uneori, comodatul se poate combina cu altecontracte. De pildă, după încheierea unui antecontract de vânzare-cumpărare, bunul estepredat viitorului cumpărător, care până la perfectarea vânzării îl foloseşte ca uncomodatar, astfel că, dacă se iveşte vreun incident în această perioadă, va fi supusregulilor comodatului.

239. Condiţiile de validitate a contractului de comodat. Ca pentru orice convenţie, şipentru validitatea contractului de comodat se cer întrunite mai multe condiţii:consimţământ, capacitate, obiect, cauză.

Consimţământul părţilor trebuie să fie liber exprimat, neafectat de vicii. Credem că,faţă de posibilitatea semnalată, de a fi confundat cu alte contracte, este foarteimportantă interpretarea corectă a voinţei părţilor.

Capacitatea cerută ambelor părţi, faţă de caracterul netranslativ de proprietate, estecapacitatea restrânsă de exerciţiu, suficientă pentru încheierea actelor deadministrare 19 . Se pune însă întrebarea dacă a încredinţa cuiva, gratuit, un bun, maiales de o anumită valoare, expunându-l deteriorării sau pierderii, poate reprezenta unact de administrare, care presupune, cum se ştie, fructificarea, punerea în valoare aunui bun. De aceea considerăm întemeiate opiniile care înclină să supună comodatulaceloraşi exigenţe, din punctul de vedere al capacităţii, cu actele de dispoziţie, maiales dacă este pe durată mare şi, în special, când se pune problema contractuluiîncheiat de tutore, minorul cu capacitate restrânsă, soţ pentru un bun comun 20 . Dinpunctul de vedere al comodatarului, actul este, fără discuţie, întotdeauna un act deadministrare.

Pentru că nu este translativ de proprietate, pentru validitatea contractului de comodatnu se cere calitatea de proprietar a comodantului; este suficient ca el să fieuzufructuar, locatar.

Obiect al contractului de comodat este doar prestaţia comodatarului, căci aceastăconvenţie este unilaterală.

Bunul asupra căruia poartă prestaţia poate fi, în principiu, orice bun mobil sau imobil21 , dar nefungibil (care nu poate fi înlocuit cu altul în executarea obligaţiei) şineconsumptibil. Astfel cum am arătat, părţile pot însă conveni ca şi bunuriconsumptibile să formeze obiect al comodatului. Bunul poate fi corporal sau chiarincorporal 22 .

Bunul trebuie să fie determinat, licit, moral şi să se găsească în circuitul civilgeneral. Bunurile proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, în măsura în care pot fi închiriate sau concesionate, pot forma şi obiectal contractului de comodat 23 .

Cauza contractului trebuie să fie licită, potrivit regulilor generale prevăzute în art.966-968 C.civ. Prin probe, în caz de îndoială, se poate determina natura contractului,raportat la cauza acestuia (de pildă, pentru a delimita comodatul de darul manual).

1

În acest sens, a se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit.,p. 1014; J. Huet, op. cit., p. 807.

2

P. Schlechtriem, Schuldrecht. Besonderer Teil, ed. a 4–a, Tubingen, 1995, p. 133.

3

Cass. fr., decizia din 9 mai 1966, în Bull. civ. I, nr. 272. Potrivit acestei decizii,nu este comodat înţelegerea prin care, în schimbul folosirii garajului, pilotulautomobilului face publicitate societăţii proprietare a garajului.

4

H., L. et J. Mazeaud, op. cit., p. 1149; Cass. fr., com., decizia din 2 februarie 1967;decizia din 12 mai 1959, în Code civil, 2001, nr. 1 şi 3 sub art. 1876.

5

În doctrina franceză şi germană, el este calificat drept un contract sinalagmaticimperfect, întrucât deşi codurile prevăd pentru ambele părţi obligaţii, ele nu suntinterdependente. A se vedea: D. Reuter, în Staudingers Kommentar zum BGB, II. Buch,1996, Sellier de Gruyter, Berlin, 1996, p. 568; J. Huet, op. cit., nr. 22134.

6

Pentru o opinie în sens contrar, a se vedea Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op.cit., nr. 604.

7

De aceea, refuzul de a restitui bunul constituie şi infracţiunea de abuz de încredere,ce se urmăreşte la plângere prealabilă.

8

Fr. Deak, op. cit., p. 345.

9

De exemplu, a se vedea: G. Plastara, Curs de drept civil român, vol. VI, partea a 2–a,Ed. Ancora, Bucureşti, 1927, p. 689; C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală aobligaţiilor, Ed. All, Bucureşti, 1992, p. 30.

10

L. Mihai, C. Turianu, Notă la decizia civilă nr. 2705/1983 a T.M.B., în R.R.D. nr.5/1985, p. 54.

11

Fr. Deak, op. cit., p. 340; C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 31.

12

C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 797.

13

T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1968, p. 32, nota 3.

14

D. Reuter, op. cit., p. 556, 557.

15

În acest sens, a se vedea L. Mihai, C. Turianu, supra citat.

16

A se vedea şi J. Huet, op. cit., nr. 22129.

17

Potrivit Proiectului de lege pentru reforma justiţiei (mai 2000), această limită estede 500.000 lei (vechi).

18

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 342.

19

În acest sens, de pildă, a se vedea: C. Turianu, Curs de drept civil. Contractespeciale, Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000, p. 123; Fr. Deak, 1999, p.372.

20

G. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil, t. XI.2, par R. Savatier,L.G.D.J., Paris, 1954, nr. 1129.

21

A se vedea P. Perju, Sinteză teoretică a jurisprudenţei Curţii de Apel Suceava îndomeniul dreptului civil, Dreptul nr. 7/1997, p. 86, 87.

22

Pentru unele tipuri de împrumut al unor asemenea drepturi incorporale existăreglementări speciale. A se vedea, de pildă, Directiva nr. 92/100/CEE din 19 noiembrie1992 privind dreptul de locaţiune şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptuluide autor în domeniul proprietăţii intelectuale. Pentru un rezumat, a se vedea C.Toader, Acquis–ul comunitar în domeniul dreptului privat – o sinteză, Ed. All Beck,2002, p. 42.

23

Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 343.

Capitolul II

Efectele contractului de comodat

240. Obligaţiile comodatarului. Din reglementarea Codului civil, vom reţine patruobligaţii principale în sarcina comodatarului: de a conserva lucrul; de a-l folosiconform destinaţiei sau conform înţelegerii; de a suporta cheltuielile de folosinţă alelucrului; de a restitui în natură lucrul împrumutat. În final vom face câtevaconsideraţii generale privind răspunderea comodatarului.

240.1. Obligaţia de a conserva lucrul primit. Această obligaţie este legală, fiindprevăzută în art. 1564 C.civ.: „Comodatarul este dator să îngrijească, ca un bunproprietar, de conservarea lucrului împrumutat (...)”.

Nerespectarea acestei obligaţii atrage răspunderea comodatarului. În principiu,comodatarul răspunde pentru pierirea sau deteriorarea din culpa sa a bunului. Astfelfiind, dacă reuşeşte să probeze că pierirea s-a datorat unui caz fortuit sau, în orice

caz, nu este urmarea culpei sale, el nu va răspunde 1 . Comportamentul pe care trebuiesă-l aibă comodatarul este cel al unui bonus pater familias; cu alte cuvinte, diligenţacare i se pretinde este apreciată după criteriul abstract, şi nu după criteriul concretal diligentia quam sui. Dacă, cu toată grija manifestată, bunul a pierit sau a fostdistrus, comodatarul este exonerat. Sarcina probei pentru a fi exonerat îi incumbă însăacestuia.

Sancţiunea nerespectării acestei obligaţii o reprezintă, potrivit aceluiaşi text, platadaunelor-interese, care în caz de pierire a bunului se pot concretiza, potrivitjurisprudenţei, în valoarea de circulaţie actuală a bunului 2 .

Dacă bunul s-a deteriorat sau a pierit fără culpă din partea comodatarului, acesta nueste ţinut a răspunde, riscurile fiind suportate de comodant, potrivit principiului resperit domino. Este ceea ce dispune în mod expres art. 1568 C.civ.

240.2. Obligaţia de a folosi bunul conform destinaţiei sau conform înţelegerii esteprevăzută tot în art. 1564 C.civ.: „(…) nu poate să se servească decât la trebuinţadeterminată prin natura lui, sau prin convenţie (…)”. Există, aşadar, limite alefolosirii de către comodatar: mai întâi, o limită care ţine de natura bunului. Nu sepoate, de pildă, folosi un autoturism pentru competiţii sau pentru deplasări pe terenaccidentat. O altă limită poate rezulta din voinţa părţilor, determinată în contract:dacă s-a încredinţat maşina (în rodaj, după o reparaţie capitală) doar pentru o cursăcu două persoane în apropierea oraşului, comodatarul răspunde pentru că a efectuat odeplasare la distanţă mult mai mare şi pe un drum greu accesibil, în afara oraşului 3 .Sancţiunea încălcării acestei obligaţii poate consta, în orice caz, în daune-interese,în suportarea riscurilor pieirii fortuite a bunului (în acest sens, art. 1565 C.civ.)şi potrivit regulilor generale, în rezilierea contractului.

240.3. Obligaţia de a suporta cheltuielile de întreţinere a bunului a cărui folosinţăi-a fost acordată gratuit comodatarului este prevăzută în art. 1569 C.civ., careprevede că el nu poate cere restituirea cheltuielilor necesare folosinţei lucrului.Textul din Codul civil german – art. 601 alin. (1) – este şi mai explicit sub acestaspect: comodatarul trebuie să suporte cheltuielile obişnuite ale întreţinerii bunului,la împrumutul de animale, în special, costurile hranei. În aplicarea acestor texte,practica şi doctrina au considerat cheltuieli necesare: benzina pentru autoturism,curentul electric, reparaţiile locative ale imobilului, inspecţia periodică acamionului etc. 4

240.4. Obligaţia de a restitui în natură lucrul împrumutat este prevăzută chiar în art.1560 C.civ., care defineşte comodatul; de aceea este considerată esenţială în acestcontract 5 .

Prin restituirea în natură se înţelege predarea a însuşi bunului împrumutat, în stareaîn care a fost primit, mai puţin uzura normală. Bineînţeles, dacă părţile convin, poateavea loc şi o novaţie prin schimbare de obiect, caz în care comodatarul este liberatprin oferirea unui alt bun sau echivalent bănesc. În lipsa unei asemenea înţelegeri,restituirea trebuie să se facă în natură, ceea ce uneori, în practică, poate creaprobleme, mai ales dacă prin natura lui, bunul a fost încorporat în sol 6 sau într-oclădire (aparat de aer condiţionat).

În practica judiciară s-a decis că în caz de neexecutare în natură a obligaţiei derestituire, comodatarul poate fi obligat de instanţă la plata valorii lucrurilorîmprumutate. Această valoare este aceea calculată după preţul zilei de la data când sepronunţă hotărârea, deoarece satisfacerea integrală a pretenţiilor comodantului nu sepoate realiza, indiferent de situaţia economică sau monetară, decât sau dându-i-selucrul împrumutat, sau un lucru la fel, sau o sumă de bani cu care să-şi poată procuraun lucru identic cu cel împrumutat 7 .

În temeiul aceleiaşi obligaţii, comodatarul trebuie să restituie şi accesoriilebunului, precum şi fructele, inclusiv sporul animalelor, dacă nu s-a convenit altfel.În lipsa unei convenţii contrare, considerăm că obligaţia de restituire este portabilă,„obiectul obligaţiei în timpul contractării” (art. 1104 C.civ.) fiind de regulă lacomodant.

Potrivit art. 1570 C.civ., comodatarul nu poate refuza restituirea invocând ocompensaţie pentru creanţa ce ar avea-o asupra comodantului. În aplicarea acestui text,în practica judiciară s-a reţinut că este imposibilă compensaţia, comodatul având caobiect un corp cert, un lucru nefungibil, or, conform art. 1145 C.civ., compensaţia nupoate opera decât între creanţe care au ca obiect bunuri fungibile de aceeaşi specie 8 .În temeiul art. 1574 C.civ., se admite însă justificarea refuzului restituirii (dreptde retenţie) până la achitarea cheltuielilor extraordinare, necesare şi urgente pe carecomodatarul le-a făcut cu lucrul comodantului 9 .

Scadenţa obligaţiei de restituire este stabilită fie de părţi, prin fixarea unuitermen, fie este determinată de satisfacerea trebuinţei comodatarului 10 . Această regulăeste fixată de art. 1572 C.civ., în Capitolul „Despre obligaţiile comodantului” şisemnifică faptul că de regulă, restituirea bunului nu poate fi cerută intempestiv. Dacăpărţile nu au stabilit termenul restituirii, instanţa urmează a-l determina, în caz delitigiu, ţinând cont de criteriul legal indicat, şi anume de scopul pentru care lucruls-a împrumutat, ca şi de alte circumstanţe, dar în orice caz, nu se poate considera –în lipsa unei determinări precise de către părţi – că a avut caracter viager 11 . Dincauza caracterului gratuit al acestui contract, este prevăzută şi o excepţie, în sensulcă, potrivit art. 1573 C.civ., restituirea se poate cere şi mai înainte de expirareatermenului convenit sau de satisfacerea trebuinţei comodatarului, dacă însuşicomodantul ar dovedi existenţa unei necesităţi neprevăzute.

În orice caz, încălcarea obligaţiei de a restitui la termen transferă riscul pieiriisau deteriorării bunului de la comodant la comodatar, fără nici o punere în întârziere(art. 1565 C.civ.).

Neexecutarea de bunăvoie a obligaţiei de restituire dă dreptul comodantului de aintenta fie o acţiune în revendicare (imprescriptibilă), dacă a fost proprietarulbunului, fie o acţiune personală ex contractu (prescriptibilă conform dreptului comun).Considerăm că în ambele cazuri se poate cere predarea în natură, sub sancţiunea plăţiiunor daune cominatorii 12 . În prezent însă, de la modificarea Codului de procedurăcivilă prin O.U.G. nr. 138/2000 şi introducerea amenzii civile ca metodă deconstrângere a debitorului unei obligaţii de a face sau de a nu face (art. 580 2 şi urm. C.proc.civ.), se poate considera că daunele cominatorii au fost desfiinţate în favoareaamenzii civile 13 .

241. Consideraţii finale privind răspunderea comodatarului

241.1. Deşi, în principiu, comodatarul nu trebuie să răspundă ori să suporte riscurilepieirii sau deteriorării bunului 14 , Codul civil stabileşte câteva cazuri în carecomodatarul este ţinut să suporte aceste riscuri. Astfel, dacă bunul a fost evaluat ladata contractării (art. 1567 C.civ.) 15 ; dacă a întrebuinţat lucrul contrar destinaţieidupă natură sau potrivit convenţiei; dacă a prelungit folosinţa după scadenţă (art.1565 C.civ.) şi nu reuşeşte să dovedească, potrivit dreptului comun în materie [art.1156 alin. (2) C.civ.], că bunul ar fi pierit şi la comodant, chiar de i-ar fi fostpredat la timp; în fine, dacă ar fi putut salva lucrul împrumutat, înlocuindu-l cu unulal său sau dacă, fiind ambele în pericol, a scăpat doar pe al său (art. 1566 C.civ.).

241.2. Solidaritatea comodatarilor. Potrivit art. 1571 C.civ., dacă mai multe persoaneau luat împreună cu împrumut acelaşi lucru, ele sunt solidar obligate către comodant.

241.3. Caracterul supletiv al regulilor. Toate dispoziţiile vizând răspundereacomodatarului au caracter supletiv, întrucât nu vizează un interes general şi de aceea,părţile pot, prin clauză expresă, să deroge de la regulile enunţate.

241.4. Cauzarea de prejudicii terţilor. Dacă lucrul ce a format obiectul comodatului acauzat un prejudiciu unui terţ (de exemplu, animalul, autoturismul, clădirea), pazajuridică a trecut din momentul încheierii contractului asupra comodatarului şi deaceea, el este ţinut să răspundă potrivit art. 1000 alin. (1) C.civ. Cu toate acestea,instanţa va putea decide angajarea răspunderii comodantului, de pildă, dacă a încălcatanumite interdicţii legale ca împrumutarea armei unei persoane neautorizate sau aautoturismului unei persoane care nu are carnet de conducere.

242. Obligaţiile comodantului. În principiu, fiind un contract unilateral, comodatul nudă naştere şi la obligaţii în sarcina comodantului, corelative obligaţiilorcomodatarului. Cu toate acestea, Codul civil instituie, în art. 1572-1575, câtevaobligaţii, numite de obicei extracontractuale 16 . Acestea sunt: obligaţia de a permitefolosirea lucrului pe timpul convenit; obligaţia de a restitui anumite cheltuieliefectuate cu lucrul; obligaţia de a acoperi pagubele cauzate de viciile lucrului.

a) Astfel cum am arătat anterior, art. 1572 şi art. 1573 C.civ. se referă la obligaţiacomodantului de a permite comodatarului să se folosească de lucru pe durata convenităsau, în lipsă, până la satisfacerea trebuinţei în vederea căreia contractul s-aîncheiat, cu rezerva unei nevoi urgente şi neprevăzute din partea comodantului.

b) Înapoierea cheltuielilor. Articolul 1574 C.civ. prevede că, dacă în cursultermenului, împrumutatul a fost nevoit, pentru păstrarea lucrului, să facă unelecheltuieli extraordinare, necesare şi aşa de urgente încât să nu fi putut preveni pecomodant, acesta din urmă este dator a i le înapoia. Explicaţia este că, rămânândproprietarul bunului şi cheltuielile fiind de aşa natură, el ar fi trebuit oricum să lesuporte, chiar dacă bunul ar fi rămas în detenţia sa. Alături de aceste cheltuieli, elpoate fi ţinut, la cerere, să restituie comodatarului cheltuielile făcute cu producereafructelor, dacă la rândul său a solicitat acele fructe, în condiţiile generale ale art.484 C.civ.

c) Răspunderea pentru vicii. Dacă bunul a fost afectat de vicii ascunse, cunoscute decomodant, el este ţinut să răspundă – extracontractual, deci pe tărâm delictual –pentru pagubele cauzate comodatarului. Se observă deci că răspunderea pentru viciieste, în acest caz, mai restrânsă decât a vânzătorului sau a locatorului, datorităcaracterului gratuit al transmisiunii. Deşi art. 1575 C.civ. nu prevede expres,considerăm că în acelaşi fel se poate angaja şi răspunderea în caz de evicţiune acomodatarului 17 .

1

Cass. fr., decizia din 6 februarie 1996, în Code civil, Dalloz, Paris, 2000, p. 1436.

2

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 951/1984, în Culegere de decizii pe anul 1984, p. 79,80.

3

Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 585 din 9 iulie 1982, în R.R.D. nr. 2/1983, p.59.

4

D. Reuter, op. cit., p. 574.

5

„Obligaţia de restituire este consecinţa firească a contractului de împrumut, ceea ceînseamnă că ea trebuie subînţeleasă, chiar dacă nu a fost prevăzută în mod expres”(Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 722/1972, în Culegere de decizii pe anul1972, p. 115–117).

6

C.A. Paris, decizia din 28 februarie 1985 (cuve pentru combustibil, împrumutate decompania petrolieră staţiei de exploatare. Cererea de restituire în natură, laîncetarea contractului, a fost calificată ca fiind un abuz de drept, datorităcosturilor pe care le implica dezafectarea; hotărârea a fost însă casată). A se vedeaJ. Huet, op. cit., nr. 22144.

7

Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 391/1953, cu notă de C. Stătescu, în J.N. nr.1/1954, p. 122. În acelaşi sens, s–a reţinut că persoana care, primind cu împrumut obutelie de gaze lichefiate (aragaz), nu o restituie, poate fi obligată de instanţă fiesă o restituire în natură, fie prin echivalent, la valoarea ei de circulaţie. Pârâtulnu se poate plânge de faptul că a fost obligat la această din urmă valoare, superioarăpreţului cu amănuntul, de vreme ce are alternativa de a achiziţiona el bunul şi a–lrestitui în natură (Trib. jud. Ilfov, decizia nr. 408/1979, în R.R.D. nr. 10/1979, p.62).

8

Jud. ocol Bârca–Dolj, hotărârea nr. 254 din 24 iulie 1925, în Jurisprudenţa Generală1925, nr. 1721.

9

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 346 şi practica citată de acest autor.

10

În cazul în care, prin înscrisul încheiat la data convenţiei, s–a stabilit că bunul vafi restituit proprietarului la dorinţa sa, părţile acceptând, deci, aplicarea regulilordenunţării unilaterale a contractului încheiat pe timp nedeterminat, termenul deprescripţie curge de la data când comodantul a cerut comodatarului restituirea bunului,manifestându–şi dorinţa de denunţare a convenţiei (Trib. Suprem, secţia civilă, decizianr. 2300/1989, Dreptul nr. 8/1990, p. 78).

11

Termenul trebuie determinat de judecător în cazul comodatului având ca obiect un bun defolosinţă permanentă (teren) (Cass. fr., decizia din 12 noiembrie 1998, în R.T.D. civ.1999, p. 128).

12

A se vedea J. Kocsis, Unele consideraţii privind sistemul sancţionator al daunelorcominatorii, în S.U.B.B., seria Iurisprudentia nr. 1/2000, Cluj–Napoca, p. 21.

13

A se vedea şi B. Dumitrache, Probleme privind executarea silită în natură a obligaţieide a face, în A.U.B., seria Drept, nr. I/2003, p. 65.

14

Supra, nr. 239.1.

15

În practică, evaluarea la data contractării a fost interpretată ca având o dublăsemnificaţie: atât strămutarea riscului, cât şi o determinare anticipată a daunelor–interese (Trib. jud. Timiş, decizia civilă nr. 1573/1978, în R.R.D. nr. 5/1979, p. 50).

16

Fr. Deak, op. cit., p. 351.

17

Pentru amănunte, a se vedea C. Toader, op. cit., p. 187, 188.

Capitolul III

Încetarea contractului de comodat

243. Cazurile generale şi cele speciale de încetare. a) Fiind un contract încheiat deobicei în scopul satisfacerii unei anumite nevoi a comodatarului, comodatul înceteazăprin epuizarea efectelor sale, ceea ce înseamnă restituirea bunului.

b) Deşi contractul este unilateral, se admite că el încetează prin reziliere, lacererea comodantului, în caz de încălcare a unora din obligaţiile comodatarului 1 .

c) Din cauza caracterului intuitu personae al contractului, comodatul poate înceta prinmoartea comodatarului, la cererea comodantului (a succesorilor săi), moştenitoriicomodatarului fiind obligaţi să restituie lucrul, astfel cum prevede art. 1563 C.civ.Dacă nu intervine o astfel de cerere sau până la formularea ei, drepturile şiobligaţiile ce izvorăsc din acest contract se transmit asupra succesorilor în drepturi.Menţionăm că succesorii în drepturi ai comodatarului nu dobândesc decât tot detenţiaprecară. Doar dacă sunt de bună-credinţă şi sunt îndeplinite cerinţele legii, poateopera intervertirea precarităţii 2 .

1

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 352.

2

Cu privire la critica dispoziţiei art. 1858 pct. 4 C.civ., care permite succesoruluiuniversal, chiar de bună–credinţă, să prefacă simpla detenţie în posesie desăvârşită, ase vedea, de pildă, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck,Bucureşti, 2001, nr. 282.

Titlul X

Contractul de împrumut propriu-zis (împrumutul de consumaţie)

Capitolul I - Definiţie. Caractere juridice. Comparaţie cu alte contracte. Condiţii de validitate

Capitolul II - Efectele contractului de împrumut de consumaţie

Capitolul III - Încetarea contractului de împrumut

Capitolul I

Definiţie. Caractere juridice. Comparaţie cu alte contracte. Condiţii de validitate

244. Noţiune. Definim împrumutul ca fiind acel contract prin care una dintre părţi,numită împrumutător, transmite celeilalte părţi, numite împrumutat, proprietatea asupraunei câtimi de bunuri de gen, în vederea consumării lor, cu obligaţia pentru acesta dinurmă de a restitui la scadenţă o cantitate egală de bunuri de acelaşi gen şi calitate 1

.

245. Caractere juridice. Împrumutul este un contract translativ de proprietate, astfelcum rezultă chiar din definiţia pe care art. 1576 C.civ. i-o dă, ceea ce are consecinţeasupra multor aspecte: transferul riscurilor pieirii fortuite a bunurilor, capacitateacerută pentru încheierea valabilă a contractului etc.

Din punctul de vedere al interesului urmărit, împrumutul poate fi atât cu titlugratuit, cât şi cu titlu oneros (împrumutul cu dobândă); Codul civil le reglementeazăde altfel în două secţiuni diferite, motiv pentru care şi în doctrină sunt analizatetot separat.

În ambele cazuri însă, contractul este unilateral, întrucât naşte obligaţii numai însarcina uneia dintre părţi, împrumutatul. Răspunderea pe care art. 1580 C.civ. oprevede pentru viciile bunurilor împrumutate este extracontractuală, ca şi la comodat.

Împrumutul este, din punctul de vedere al încheierii sale valabile, un contract real.Simplul acord de voinţă al părţilor în vederea acordării împrumutului nu declanşeazăefectele specifice contractului, ci poate reprezenta doar un antecontract de împrumut.

După modul sau durata de executare, contractul de împrumut este, de regulă, cuexecutare succesivă, dar în funcţie de voinţa părţilor, poate fi şi cu executare unoictu.

246. Proba contractului. Din punctul de vedere al probei, contractul de împrumut poatefi dovedit, potrivit regulilor generale, printr-un înscris sub semnătură privată sauautentic, dacă valoarea bunurilor împrumutate depăşeşte limita prevăzută de legiuitor.Regula nu este însă imperativă şi dacă pârâtul consimte, instanţa poate admite şi probacu martori pentru dovedirea împrumutului 2 . De asemenea, se poate admite administrareaşi a altor mijloace de probă în afara înscrisurilor (de exemplu, martori,interogatoriu, prezumţii), dacă sunt întrunite cerinţele art. 1198 C.civ. privindimposibilitatea fizică sau morală de a preconstitui un înscris doveditor sau de aconserva înscrisul 3 , sau dacă există un început de dovadă scrisă provenind de laîmprumutat sau reprezentantul lui şi care face verosimil faptul pretins 4 . Legeanotarilor publici nr. 36/1995 permite folosirea duplicatului sau a copiei legalizate depe exemplarul aflat în arhiva notarului public, în cazul în care actul originallipseşte (art. 66).

De asemenea, împrumutului îi sunt aplicabile regulile din Codul civil care pretind caînscrisul sub semnătură privată prezentat drept probă să fie scris în întregime deîmprumutat ori cel puţin să poarte menţiunea „bun şi aprobat pentru”, urmată de sumaîmprumutată scrisă în litere şi de semnătură (art. 1180 C.civ.). Aceste exigenţe nu seaplică dacă înscrisul în cauză este admis spre a proba contractul prin conversiuneaunui înscris autentic nul (art. 1172 C.civ.) 5 .

Dacă împrumutul a fost făcut în scopul plăţii unei datorii a împrumutatului către unterţ creditor, iar părţile au convenit o subrogare a împrumutătorului în drepturilecreditorului, contractul de împrumut se va încheia în formă autentică, respectându-seşi celelalte cerinţe impuse de art. 1107 pct. 2 C.civ.

247. Comparaţie cu alte contracte. Spre deosebire de locaţiune, contractul de împrumuttransferă însăşi proprietatea, iar nu doar folosinţa, iar bunurile cu privire la carecele două contracte se încheie diferă şi ele: bunuri individual determinate, mobile sauimobile, în cazul locaţiunii, respectiv bunuri de gen, mobile, fungibile şiconsumptibile, în cazul contractului de împrumut. Elemente ale celor două contracte sepot întâlni uneori combinate, cum ar fi în contractul de leasing, care este, potrivitunei exprimări, un fel de împrumut garantat cu o locaţiune 6 .

S-a pus şi problema de a distinge între împrumut şi aportul în societate. Se admite căo calificare corectă a unui contract prin care o persoană dă alteia o sumă de banipentru a fi folosită într-o societate trebuie să pornească de la criteriul implicăriisau nu a împrumutătorului în riscurile operaţiunii: dacă pretinsul împrumutător sepoate implica în afacerile „împrumutatului”, pentru a le codirija, există societate;dacă nu, contractul este împrumut 7 .

248. Condiţiile de validitate a contractului de împrumut sunt cele comune tuturorconvenţiilor.

Astfel, consimţământul părţilor trebuie să fie liber exprimat, neafectat de vicii, subsancţiunea anulabilităţii.

Capacitatea cerută părţilor contractante este capacitatea deplină de exerciţiu,datorită caracterului translativ de proprietate al acestui contract.

Obiect al contractului de împrumut pot fi numai bunuri mobile, de gen, fungibile şiconsumptibile potrivit naturii lor.

Cauza sau scopul încheierii contractului de împrumut este satisfacerea unei nevoi acelui care primeşte bunurile, a împrumutatului. Acest criteriu al cauzei este importantpentru delimitarea contractului de împrumut faţă de contractul de depozit neregulat,astfel cum se va arăta ulterior.

1

Contractul era cunoscut încă în dreptul roman, sub numele de mutuum. Un alt sens aladjectivului mutuus este şi acela de „reciproc”.

2

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 196/1984, în R.R.D. nr. 12/1984, p. 71.

3

A se vedea: A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; O.Căpăţînă, Probele, în Tratat de drept civil, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1989, p.262 şi urm.; V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. 2, Ed.Naţional, Bucureşti, 1996, p. 146 şi urm.; G. Boroi, Drept civil. Partea generală.Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 84 şi urm.

4

În practica judiciară s–a decis că în lipsa oricăror dovezi privind existenţa uneiconvenţii de împrumut, nu prezintă relevanţă împrejurarea că preţul cu care pârâtul aachitat apartamentul ar proveni de la părinţii săi, reclamanţi în cauză. În acest sens,a se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 982 din 8 martie 2002 (nepublicată).

5

A se vedea şi: A. Pop, Gh. Beleiu, Teoria generală a dreptului civil, Universitatea dinBucureşti, 1980, p. 530; Fr. Deak, op. cit., p. 356 şi practica judiciară citată deacest autor.

6

În acest sens, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynes, Cours de droit civil. Les contratsspeciaux, ed. a 14–a, actualizată de Ph. Malaurie, L. Aynes, P.–Y.Gautier, Ed. Cujas,Paris, 2001, nr. 889. De asemenea, a se vedea G. Tiţa–Nicolescu, Leasing, ed. All Beck,2006.

7

Ibidem. Pentru o variantă în limba română, a se vedea I. Deleanu, S. Deleanu, Micăenciclopedie a dreptului. Adagii şi locuţiuni latine în dreptul românesc, Ed. Dacia,Cluj–Napoca, 2000, p. 219.

Capitolul II

Efectele contractului de împrumut de consumaţie

249. Obligaţiile împrumutatului 1 . În sarcina împrumutatului se pot reţine douăobligaţii principale, dacă contractul este cu titlu oneros (restituirea bunurilor şiplata dobânzii), respectiv o singură obligaţie principală (restituirea bunurilor), dacăîmprumutul a fost contractat cu titlu gratuit.

249.1. Obligaţia de restituire, prevăzută chiar în art. 1584 C.civ., impuneîmprumutatului ca la scadenţă să predea împrumutătorului aceeaşi cantitate de bunuri degen primită, de aceeaşi calitate, indiferent de scăderea sau sporirea valorii bunurilorrespective între momentul încheierii contractului şi data plăţii. Dacă se dovedeştepredarea cu titlu de împrumut, obligaţia de restituire este subînţeleasă, chiar dacă nua fost expres menţionată în contract 2 .

Scadenţa obligaţiei de restituire poate fi determinată chiar de părţile contractante,prin stipularea unui termen (art. 1581 C.civ.) ori poate fi determinată de instanţa dejudecată. Determinarea judecătorească a scadenţei obligaţiei de restituire poateinterveni în una din următoarele ipoteze:

– părţile nu au stipulat nimic în legătură cu restituirea;

– contractul conţine menţiunea că restituirea se va face când va putea împrumutatul(art. 1583 C.civ.);

– termenul nu este precizat, dar este indicată în contract sursa materială arestituirii;

– contractul menţionează că restituirea se va face când va voi împrumutatul.

Acţiunea în restituire. Neexecutarea de bunăvoie a obligaţiei de restituire dă naştereunei acţiuni în restituire din partea împrumutătorului, care poate fi intentatăîmpotriva împrumutatului (succesorilor lui în drepturi). Acţiunea este prescriptibilăîn termenul general de prescripţie de 3 ani. Se pune însă întrebarea de când secalculează acest termen. Răspunsul diferă în funcţie de modul de determinare altermenului. Astfel, dacă părţile au stipulat un termen cert pentru restituire,prescripţia începe să curgă din ziua următoare termenului fixat de părţi prin contract[art. 7 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă].Dacă însă părţile nu au stabilit un anume termen pentru restituire, instanţa estechemată să determine ea termenul. Pentru această ipoteză, prescripţia acţiunii înrestituire începe să curgă de la expirarea termenului stabilit de instanţă ca scadenţă 3

.

În literatura juridică este împărtăşită şi opinia potrivit căreia în toate cazurile încare termenul urmează a fi stabilit de instanţă, prescripţia dreptului de a obţineobligarea împrumutatului de a plăti curge de la data încheierii contractului, în bazaart. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, iar de la termenul stabilit de instanţădrept scadenţă se calculează practic prescripţia dreptului de a cere executarea silită 4

.

Important este că, fiind prescriptibilă, acţiunii în restituire îi sunt aplicabiledispoziţiile generale privind prescripţia extinctivă (întrerupere, suspendare, repunereîn termen), iar după expirarea termenului de prescripţie, ea poate fi valabil executatăde bunăvoie, în condiţiile obligaţiilor naturale, fără ca împrumutatul să aibă acţiuneîn repetirea plăţii efectuate [art. 1092 alin. (2) C.civ., art. 20 alin. (1) dinDecretul nr. 167/1958].

Obiectul restituirii. În legătură cu obligaţia de restituire, se mai pot ivi uneleincidente. Astfel, deşi în principiu „bunurile de gen nu pier”, ceea ce înseamnă căîmprumutatul ar trebui întotdeauna să fie în măsură să execute în natură obligaţia derestituire, legea prevede excepţional şi posibilitatea restituirii prin echivalent.Această contravaloare este fie egală cu valoarea pe care o are lucrul la data şi locultermenului fixat de părţi [art. 1585 alin. (1) C.civ.], fie cu cea de la data şi loculîncheierii convenţiei [art. 1585 alin. (2) C.civ.]. Faţă de caracterul dezavantajospentru împrumutător al reglementării, pe bună dreptate, în doctrină s-a propusinterpretarea restrictivă a acestui text, astfel că el urmează a se aplica doar încazul executării la timp a obligaţiei de restituire de către debitor; dacă împrumutatula întârziat în restituirea bunurilor, contravaloarea ce trebuie achitată este cea de ladata pronunţării hotărârii 5 , la care se adaugă dobânda (moratorie), calculată de ladata introducerii acţiunii, aşa cum prevede art. 1586 C.civ., datorată în cazul în careîntârzierea în plată a fost imputabilă debitorului, potrivit regulilor generale alerăspunderii contractuale 6 . Pentru împrumutul unor sume de bani, nu se poate concepeimposibilitatea procurării în natură a monezii în circulaţie. Articolul 1578 C.civ.prevede expres, cu referire la împrumutul unor sume de bani, dar cu o valenţă mailargă, principiul nominalismului monetar, potrivit căruia „obligaţiunea (…) esteîntotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract”, această sumă trebuindrestituită „în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii”. Fără a intra înamănunte, menţionăm că împărtăşim opinia potrivit căreia principiul nominalismuluimonetar nu este de ordine publică, astfel că sunt admisibile clauzele convenţionale deindexare 7 , dacă nu sunt interzise prin acte normative speciale în materie. În privinţaîmprumuturilor convenite în monedă străină, legislaţia franceză le interzice dacămoneda reţinută nu este în relaţie directă cu contractul sau cu părţile, fiind

considerată o indexare deghizată, ilicită. Dimpotrivă, într-un împrumut cu caracterinternaţional, clauza monedei străine este permisă. Se pare că aceasta este şiconcepţia îmbrăţişată de legiuitorul român, care în O.G. nr. 9/2000 vorbeşte într-unsingur loc de plata în monedă străină, şi anume în art. 4, şi menţionează că se referănumai la relaţiile de comerţ exterior sau în alte relaţii economice internaţionale,atunci când legea română este aplicabilă 8 .

249.2. Obligaţia de plată a dobânzii. Posibilitatea stipulării unei dobânzi. Dacă înconvenţia lor, părţile au prevăzut plata unei dobânzi 9 în schimbul transferuluiproprietăţii asupra bunurilor împrumutate, înseamnă că ne găsim în faţa unui împrumutcu titlu oneros, numit împrumut cu dobândă. Codul civil prevede, în art. 1587,posibilitatea încheierii unui împrumut cu dobândă. În lipsa unei clauze exprese,contractul de împrumut se consideră încheiat cu titlu gratuit 10 . Cu toate acestea, dacăde bunăvoie împrumutatul plăteşte dobânzi, deşi n-au fost stipulate, sau plăteştedobânzi mai mari decât cele convenite, art. 1588 C.civ. prevede că el nu mai aredreptul de a cere restituirea lor şi nici de a le scădea din capital.

Cu privire la cuantumul dobânzii pe care părţile o pot stipula în contractul deîmprumut, menţionăm că libertatea contractuală a fost, în diferite epoci istorice,limitată, pentru a nu permite perceperea unor dobânzi exagerate, camăta fiindconsiderată ca imorală 11 . În prezent, O.G. nr. 9/2000 12 prevede, în art. 5, cerinţastabilirii dobânzii în scris, iar limita dobânzii convenţionale în materie civilă estestabilită la 50% pe an peste dobânda legală. Articolul 9 prevede că: „În raporturilecivile, obligaţia de a plăti o dobândă mai mare decât cea stabilită în condiţiileprezentei ordonanţe este nulă de drept”. Considerăm că sancţiunea este nulitateaabsolută parţială, datorându-se, aşadar, dobânzi, dacă au fost stipulate, dar numaipână la limita legală, care, în materie civilă, se calculează astfel: (scontul B.N.R. –20%) + 50%.

Dacă părţile au prevăzut că împrumutatul datorează dobânzi, fără să fie precizatcuantumul lor, împrumutatul datorează dobânda legală. 13 În prezent, în România, aceastaeste stabilită de O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiibăneşti. Din cauza instabilităţii monetare, aceasta este variabilă. Astfel, dobândalegală este fixată în raport cu nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale aRomâniei 14 , fiind în materie comercială, egală cu această dobândă, iar în celelaltematerii, cu 20% mai puţin. Nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a Românieieste cel din ultima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, valabil pentru trimestrulurmător şi trebuie publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grijaB.N.R. (art. 3 din O.G. nr. 9/2000) 15 . Menţionăm că în Franţa, prin Legea nr. 75-619din 11 iulie 1975, s-a stabilit ca dobânda legală să fie fixată anual prin decret. Depildă, pentru anul 1999, a fost de 3,47% 16 .

Problema cuantumului dobânzii contractate anterior intrării în vigoare a O.G. nr.9/2000. Pentru că, într-o manieră regretabilă, noul act normativ nu conţine dispoziţiitranzitorii, s-a pus întrebarea ce norme se aplică în ipoteza unor contracte deîmprumut cu dobândă încheiate anterior datei de 25 ianuarie 2000 (data intrării învigoare a O.G. nr. 9/2000). Trebuie să reamintim că actul normativ special anterior afost Decretul nr. 311/1954 pentru stabilirea dobânzii legale, intrat în vigoare la 9august 1954 şi abrogat expres prin Legea nr. 7/1998, publicată la 13 ianuarie 1998.Potrivit acelui act normativ, dobânda legală a fost stabilită la 6% pe an, fiindinterzisă stabilirea unei dobânzi convenţionale mai mari, sub sancţiunea nulităţiiabsolute a întregii clauze privitoare la dobândă. După anul 1990 şi până la abrogareaexpresă a Decretului nr. 311/1954, în doctrină şi în practica judiciară au fostexprimate mai multe opinii privind aplicabilitatea în continuare a acelui act normativ,în condiţiile în care, faţă de devalorizarea monetară, dobânda de 6% pe an apărea caderizorie.

Majoritatea autorilor au fost de părere că în materie comercială, în nici un caz nu maiputeau primi aplicare dispoziţiile menţionate, care, de altfel, la acea epocă nici nuputeau avea în vedere raporturile comerciale. De aceea s-a propus şi s-a şi aplicat înpractica instanţelor comerciale „dobânda pieţei”, egală cu taxa oficială a scontului 17 .Împărtăşim această opinie în privinţa contractelor încheiate în moneda naţională. Seştie însă că în practică, frecvent, ca o măsură de protecţie împotriva inflaţiei, atâtcapitalul, cât şi dobânda sunt fixate în valută, deşi plata se face în lei. În măsuraîn care sunt considerate licite, pentru aceste contracte, credem că nu se poate admiteraportarea la taxa oficială a scontului (denumită, în prezent, dobânda de referinţă aBăncii Naţionale a României), pentru că s-ar ajunge la soluţii aberante. Într-adevăr,pentru că prin clauza fixării în valută, interesele creditorului sunt îndeajunsprotejate, iar legiuitorul actual a prevăzut, pentru moneda străină, dobândă legală de7,5% pe an, pentru primul trimestru al anului 2008. 18

În privinţa împrumuturilor civile cu dobândă încheiate înainte de intrarea în vigoare aO.G. nr. 9/2000, faţă de „imobilismul legislativ” 19 manifestat timp de peste zece ani,s-au exprimat, de asemenea, diferite opinii, atât în literatura juridică cât şi, dinpăcate, în practica judiciară. Fără a intra în amănunte şi pornind de la premisa căpână la abrogarea lui expresă, Decretul nr. 311/1954 s-a aplicat în raporturile civile 20

, pentru a ajunge la o interpretare echilibrată, credem că s-ar putea considera cădobânda legală a fost 6% peste dobânda de referinţă a Băncii Naţionale a României,aplicând prin analogie dispoziţia art. 49 din Legea privind accelerarea judecăţilor din19 mai 1925 21 sau Decretul-lege nr. 1700/1938 (legea specială imediat anterioarăDecretului nr. 311/1954), care prevedea că dobânda legală este egală cu scontul B.N.R.,la care se adaugă 1% în materie civilă şi 2% în materie comercială, iar dobândaconvenţională era limitată la scontul B.N.R. plus 4%.

Aşadar, comparând legislaţia anterioară, antebelică, cu legislaţii străine şi culegislaţia actuală, emisă în anul 2000, credem că instanţele, în soluţionarealitigiilor având ca obiect împrumuturi civile convenite în perioada 1990-2000, nu maipot să admită că dobânda convenţională a fost nelimitată.

Interzicerea anatocismului. Tot în legătură cu restrângerea libertăţii contractuale înmaterie de dobânzi, menţionăm că, în principiu, perceperea de dobândă la dobândă(anatocism) este interzisă, în aceste condiţii, împrumutul devenind prea oneros.Articolul 8 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000 prevede în acest sens că dobânda se vacalcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate. În acord şi cu Legea nr. 313/1879pentru anularea clauzei penale din oarecare contracte 22 , alin. (2) al aceluiaşi articoladmite clauzele de capitalizare a dobânzilor, dar numai dacă sunt exprese, încheiatedupă ajungerea la scadenţă a dobânzilor şi numai pentru dobânzi datorate pe cel puţinun an.

Scadenţa plăţii dobânzilor. Termenul la care dobânzile trebuie plătite poate fistabilit liber de părţi. Legea (art. 7 din O.G. nr. 9/2000) interzice numai plataanticipată a dobânzilor pe mai mult de 6 luni; dobânda încasată anticipat nu estesusceptibilă de actualizare. Dreptul la acţiune pentru plata dobânzilor esteprescriptibil în termenul general de prescripţie de 3 ani. El curge de la dataconvenită ca fiind scadenţa. Dacă părţile s-au înţeles ca plata să se facă prinprestaţii periodice, dreptul la acţiune pentru fiecare se stinge printr-o prescripţiedeosebită. Dar datorită principiului înscris în art. 1 alin. (2) din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă („odată cu stingerea dreptului la acţiuneprivind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturileaccesorii”), trebuie să admitem că, dacă acţiunea în plata capitalului nu a fostintrodusă în termen de 3 ani de la scadenţă, sunt prescrise şi pretenţiile privinddobânzile aferente acelui capital 23 .

Dovada plăţii dobânzilor se face potrivit dreptului comun, inclusiv prin aplicarea art.1138 C.civ. (prezumţia plăţii în cazul remiterii voluntare a titlului de cătrecreditor) 24 . În art. 1590 însă, Codul civil conţine o regulă specială în materie deîmprumut cu dobândă. Potrivit acestui text, „adeverinţa dată pentru capital, fărărezervă a dobânzilor, este o prezumţie de plata lor şi scuteşte de dânsa”. Aşadar, esteinstituită o prezumţie de plată şi a dobânzilor aferente, dacă există chitanţa pentruplata capitalului. Bineînţeles, acest mijloc de probă trebuie interpretat în corelaţiecu celelalte probe administrate. De pildă, dacă debitorul nu contestă neplatadobânzilor, el nu poate invoca art. 1590 C.civ. (art. 1908 C.civ. francez) pentru adovedi că eliberând chitanţă doar pentru capital, creditorul a renunţat la dobânzi 25 .

250. Precizări privind unele contracte de împrumut cu dobândă. Menţionăm mai întâi căregulile din Codul civil sunt aplicabile ca drept comun, dacă nu există reglementărispeciale pentru anumite categorii de contractanţi. De pildă, O.G. nr. 9/2000 prevede cădobânzile percepute sau plătite de B.N.R., de bănci, de C.E.C., de băncile populare şide Ministerul Finanţelor se stabilesc prin reglementări specifice 26 . De asemenea, art.8 alin. (3) dispune că alin. (1) şi (2) nu sunt aplicabile contractului de cont curentetc.

Există, de asemenea, o serie de acte normative speciale, emise pentru a crea privilegiianumitor categorii de persoane care prevăd, pentru împrumuturile contractate de laanumite instituţii financiare, dobânzi diferite faţă de cele generale. Nu este aicicazul să ne ocupăm de acestea 27 .

251.1. Drept comparat şi comunitar. La nivelul Uniunii Europene există preocupări dearmonizare a dispoziţiilor legislative, reglementare şi administrative ale statelormembre în privinţa creditelor acordate consumatorilor, pe de o parte, pentruînlăturarea disparităţilor ce pot antrena distorsiuni ale concurenţei, dar pe de altăparte şi mai ales, pentru protejarea consumatorilor împotriva eventualelor abuzuri dinpartea creditorilor. În acest sens a fost elaborată Directiva nr. 87/102/CEE 28 ,modificată şi completată prin Directiva nr. 90/88/CEE şi Directiva nr. 98/7/CE, careimpun anumite cerinţe speciale, cum ar fi încheierea obligatorie în formă scrisă acontractului, indicarea anumitor clauze, în special cuantumul total al dobânziidatorate, posibilitatea achitării cu anticipaţie a creditului, cu reducerea rezonabilăa dobânzii. Se cere, de asemenea, statelor membre să ia măsuri de autorizare şi controla persoanelor care acordă credite etc. Pentru transpunerea în legislaţiile naţionale aacestei directive, statele membre au avut la dispoziţie aproape 3 ani. În Germania s-aelaborat, ca urmare, Legea creditului de consum din 17 decembrie 1990(Verbraucherkreditgesetz – VerbrKrG), fiind ulterior introduse în Codul civil (art. 491şi urm. BGB). În Franţa, directiva a fost preluată prin introducerea unui Code de laconsommation 29 , care, pe lângă alte norme protectoare, include şi pe cele vizândcreditele acordate consumatorilor 30 .

251.2. România a transpus şi ea directiva, în anul 2004, prin Legea nr. 289/2004privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinateconsumatorilor persoane fizice 31 . După definirea unor termeni, legea prevede, în art.3, care sunt contractele cărora nu li se aplică [lit. a)-l)]. De asemenea, sunt exclusede la aplicarea prevederilor protectoare ale legii contractele de împrumutautentificate, în măsura în care drepturile consumatorilor nu sunt afectate. Se puneaccent pe obligaţia de informare a consumatorului, atât înaintea contractării, prinindicarea DAE (dobânda anuală efectivă, reprezentând costul total al creditului laconsumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat şi calculatconform art. 4 din lege), cât şi ulterior, prin scrisoare recomandată, în cazul în careintervin modificări privind cuantumul dobânzii. Se mai prevede dreptul consumatoruluide a achita anticipat obligaţiile rezultate din contractul de credit, acesta având, deasemenea, dreptul la o reducere echitabilă a costului creditului, stabilităproporţional cu perioada de utilizare a creditului. Legea consacră caracterul imperativ

al dispoziţiilor stabilite în favoarea consumatorilor; ca atare, contractele încheiatedupă intrarea în vigoare a legii (6 luni de la publicare) care nu respectă acestedispoziţii sunt lovite de nulitate absolută.

252. Obligaţiile împrumutătorului. Fiind un contract unilateral, împrumutul deconsumaţie nu dă naştere la obligaţii în sarcina împrumutătorului.

Totuşi, asemănător comodatului 32 , Codul civil impune obligaţia de a respecta termenulacordat pentru împrumut. Dacă termenul nu a fost prevăzut de părţi, el va fi determinatde judecător, ca şi atunci când părţile n-au stipulat decât că împrumutatul va plăticând va avea mijloace.

Faţă de norma de trimitere a art. 1580 C.civ., urmează să admitem existenţa şi a uneirăspunderi extracontractuale a împrumutătorului pentru viciile cunoscute şinecomunicate ale bunurilor consumptibile transmise 33 .

1

Dacă mai multe persoane au încheiat un contract de împrumut în calitate de debitori, nuvor fi ţinuţi solidar la restituirea bunurilor, întrucât în lipsa unui text similar,art. 1571 C.civ. (din materia comodatului) funcţionează regula generală prevăzută înart. 1041 C.civ. (solidaritatea nu se prezumă; ea trebuie să fie prevăzută expres).Pentru o jurisprudenţă franceză recentă, a se vedea Cass. fr., secţia I civilă, deciziadin 20 februarie 2001, în Contrats Conc. Consom. nr. 6/2001, nr. 85.

2

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 722/1972, în Culegere de decizii pe anul 1972, p. 115.A se vedea şi I. Urs, Obligaţia de restituire a împrumutului de consumaţie oglindită îndoctrină şi în practica judecătorească, Dreptul nr. 3/2005, p. 127.

3

În acelaşi sens, a se vedea: A. Sitaru, D.A. Sitaru, Consideraţii referitoare latermenul incert într–o situaţie specială, în R.R.D. nr. 7/1983, p. 31 (autorii au învedere numai ipoteza în care a fost indicată sursa restituirii); D. Chirică, op. cit.,p. 217.

4

Fr. Deak, op. cit., p. 361.

5

D. Chirică, op. cit., p. 218; Fr. Deak, op. cit., p. 367. În acelaşi sens, a se vedeaC. Stătescu, Notă la decizia civilă nr. 391/1953 a Trib. Suprem, în J.N. nr. 1/1954, p.123.

6

Potrivit art. 3 din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiibăneşti, cu modificările ulterioare, dobânda legală în materie comercială se stabileştela nivelul dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, iar în celelaltecazuri, la acel nivel, diminuat cu 20%. Acest text a fost atacat în faţa CurţiiConstituţionale, care a respins excepţia ridicată, constatând că „stabilirea prin legea nivelului dobânzii legale pentru obligaţii băneşti nu contravine în nici un fel

principiilor economiei de piaţă şi nici rolului statului în asigurarea libertăţiicomerţului şi a protecţiei concurenţei loiale” [C.C., Decizia nr. 9/2002 (M. Of. nr.146 din 26 februarie 2002)]. De altfel, aceasta este optica şi în state cu economie depiaţă consolidată. În acest sens, art. 9:508 din Principles of European Contract Law(supra cit.) prevede cu titlu general că în cazul întârzierii în plata unei sume debani, creditorul are dreptul la dobânzile acestei sume între data scadenţei şi dataplăţii, la nivelul dobânzii bancare medii acordate pentru moneda de plată de la loculunde plata trebuie efectuată.

7

În acest sens, a se vedea şi I. Albu, Probleme actuale privind reevaluarea judiciară acreanţelor, indexarea convenţională a obligaţiilor pecuniare şi indexarea dobânzilor,Dreptul nr. 1/1994, p. 49; C.S.J., decizia civilă nr. 904/1992, Dreptul nr. 11/1992, p.82. Cu privire la principiul nominalismului monetar, a se vedea şi J. Huet, op. cit.,nr. 22535. A se vedea şi: G. Anton, Teoria impreviziunii în dreptul român şi în dreptulcomparat, Dreptul nr. 7/2000, p. 36; C. Zamşa, Teoria impreviziunii, în A.U.B., seriaDrept, I, 2003.

8

Desigur că pentru viitor poate fi discutabilă o asemenea opţiune, în perspectivadeschiderii Pieţei Unice europene.

9

Termenul „dobândă” are mai multe accepţiuni în dreptul civil. În prezentul capitol nereferim la sensul de fruct civil al dobânzii, în raport cu suma împrumutată, numită„capital”. Ea mai are însă şi înţelesul de daune–interese moratorii, prevăzute în art.1088 şi urm. C.civ. şi la care ne–am referit supra. A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 552.

10

Cass. fr., decizia din 26 noiembrie 1991, Bull. civ., I, nr. 335.

11

De exemplu, Legea contra cametei din 2 aprilie 1931; Decretul–lege nr. 1700/1938;Decretul nr. 311/1954, abrogat prin Legea nr. 7/1998.

12

M. Of. nr. 26 din 25 ianuarie 2000. Ordonanţa a fost aprobată, cu modificări, prinLegea nr. 356/2002 (M. Of. nr. 425 din 18 iunie 2002).

13

Asemănător, a se vedea art. 608 BGB, care trimite la dobânda de 4% în civil şi 5% încomercial. A se vedea Putzo, în Palandt–Komm., ed. 58, C.H. Beck, München, 1999, p.653.

14

A se vedea Legea nr. 422/2002 privind stabilirea dobânzii de referinţă de către BancaNaţională a României (M. Of. nr. 497 din 10 iulie 2002).

15

De pildă, în luna iulie 2002, nivelul ratei dobânzii de referinţă a B.N.R. a fost de28,3% pe an; în luna ianuarie 2003, de 19,6% pe an; în luna martie 2003, de 18,4% pean; pentru luna august 2003, de 18,2% pe an; pentru luna octombrie 2004, de 18,75% pean; pentru luna ianuarie 2005, de 17,31% pe an; pentru februarie 2005, de 15,69% pe an;pentru luna martie 2005, de 10,75% pe an; pentru luna august 2005, 8% pe an; în lunaoctombrie 2005, de 7,72% pe an.

16

Code civil, Dalloz, Paris, 2000, p. 1446.

17

A se vedea, de pildă: I. Băcanu, Regimul juridic al dobânzilor, Ed. Lumina Lex,Bucureşti, 1996, p. 10; Curtea de arbitraj internaţional de pe lângă Camera de Comerţşi Industrie a României, sentinţa nr. 101/1998, în R.D.C. nr. 9/1998, p. 162; C.S.J.,secţia comercială, decizia nr. 939/1998, Dreptul nr. 10/1998, p. 158; I. Băcanu,Jurisprudenţa arbitrală în materia dobânzii legale şi a reevaluării creanţelor băneştiîn perioada de tranziţie spre economia de piaţă. Unele consideraţii privind roluljurisprudenţei în formarea dreptului, Dreptul nr. 9/2003, p. 79.

18

Menţionăm că în alte ţări (de exemplu, Croaţia) dacă se admit împrumuturile raportatela o monedă străină, dobânda convenţională nu poate depăşi dobânda medie din ţara acărei monedă s–a împrumutat.

19

D. Chirică, op. cit., p. 221.

20

În acest sens, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, Ed.All, 1992, p. 307.

21

C. Hamangiu, N. Georgean, vol. IV, p. 60. În acelaşi sens, a se vedea Şt. Diaconescu,Probleme privind aplicarea în timp şi interpretarea legii civile în materia dobânziilegale, în S.U.B.B., Iurisprudentia, nr. 1/2000, Cluj–Napoca, p. 27. A se vedea şi: A.Fuduli, Regimul juridic al dobânzii în noua reglementare, în R.D.C. nr. 7–8/2000, p.68; Veronica Stoica, V. Nemeş, Unele consideraţii teoretice cu privire la împrumutul cudobândă în contractul de împrumut potrivit O.G. nr. 9/2000, în Juridica nr. 4/2001, p.176.

22

M. Of. nr. 40 din 20 februarie 1879.

23

Trib. jud. Hunedoara, decizia civilă nr. 616/1981, în R.R.D. nr. 2/1982, p. 64.

24

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 397.

25

Cass. fr., decizia din 30 ianuarie 1980, în Code civil, Dalloz, Paris, 2000, p. 1447.

26

A se vedea şi O.U.G. nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit (M. Of.nr. 330 din 14 iulie 2000) aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 200/2002 (M. Of. nr.300 din 8 mai 2002).

27

În Germania, comentatorii au identificat nu mai puţin de 17 feluri de împrumut înpractică. A se vedea, de pildă, Putzo, în Palandt–Komm., ed. 58, C.H. Beck, München,1999, p. 650.

28

Versiunea franceză în J.O.C.E. nr. L42 din 12 februarie 1987, p. 48, modificată prinDirectiva nr. 90/88, J.O.C.E. nr. L61 din 10 martie 1990, p. 14. Pentru un rezumat înlimba română, a se vedea C. Toader, Acquis–ul comunitar în domeniul dreptului privat –o sinteză, Ed. All Beck, 2002, p. 8; R.–D. Apan, Reglementările comunitare în domeniulprotecţiei consumatorilor în materia creditului destinat consumului, în R.D.C. nr.10/2004, p. 80–102.

29

Legea nr. 93–949 din 26 iulie 1993.

30

A se vedea şi: K.–O. Knops, Verbraucherschutz bei der Begründung, Beendigung undÜbernahme von Immobiliarkreditverhältnissen, Springer, Berlin Heidelberg, 2000; J.Huet, Protection du consommateur de crédit, op. cit., p. 871 şi urm.

31

Republicată în M. Of. nr. 319 din 23 aprilie 2008. A se vedea şi O.G. nr. 85/2004privind protecţia consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor la distanţăprivind serviciile financiare (republicată în M. Of. nr. 365 din 13 mai 2008) – seaplică serviciilor bancare, de credit, de asigurare, pensii individuale, servicii deinvestiţii financiare – care transpune Directiva nr. 2002/65/CE privind vânzarea ladistanţă a serviciilor financiare către consumatori şi modificarea Directivei nr.90/619/CEE şi a Directivelor nr. 97/7/CE şi nr. 98/27/CE.

32

Articolul 1580 C.civ. prevede că: „Împrumutătorul este supus la răspunderea prevăzutăla art. 1575 pentru comodat”.

33

A se vedea şi L. Stănciulescu, op. cit., p. 260, 261.

Capitolul III

Încetarea contractului de împrumut

253. Efectele contractului de împrumut încetează, cel mai firesc, prin executare,aşadar prin plata de către împrumutat a sumei datorate sau restituirea unei cantităţide bunuri consumptibile echivalente celei primite.

Plata se poate face şi înainte de termenul stipulat, mai ales dacă părţile nu auprevăzut şi plata unei dobânzi 1 . Dacă termenul a fost stipulat în interesul ambelorpărţi, se impune consimţământul creditorului pentru plata anticipată 2 .

254. Contractul încetează, potrivit dreptului comun, şi prin alte moduri, cum ar fidarea în plată, confuziunea, remiterea de datorie, compensaţia. Fiind o obligaţiepatrimonială care nu are, de regulă, caracter intuitu personae, se transmite atât princesiune între vii, cât şi pentru cauză de moarte, în privinţa ambelor părţi. Dacăfusese însă contractată intuitu personae în privinţa împrumutatului, se consideră cămoartea acestuia atrage exigibilitatea imediată a datoriei 3 .

255. Deşi nu este un contract sinalagmatic, doctrina şi practica 4 admit că încondiţiile art. 1020 şi art. 1021 C.civ., împrumutul poate înceta şi prin rezilierepentru neexecutarea culpabilă a unei obligaţii esenţiale (mai ales pentru crediteleacordate în condiţii avantajoase cu anumite destinaţii). În acest sens, Legea nr.190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare stabileşte în art. 20că, în cazul în care în termen de 30 de zile de la primirea notificării (pentru cazulîntârzierilor de plată), beneficiarul creditului nu execută obligaţiile, contractul decredit ipotecar se consideră reziliat de plin drept şi întreaga sumă a ratelor decredit cu dobânzile aferente devine exigibilă.

1

Pentru această ipoteză, Codul civil german prevede expres, în art. 609 alin. (3),dreptul debitorului de a plăti în avans. Iar în considerarea protecţiei consumatorului,există şi alte reglementări detaliate care permit denunţarea contractului (a se vedeaart. 609 BGB).

2

A se vedea art. 13 alin. (1) din Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentruinvestiţii imobiliare.

3

Fr. Deak, op. cit., p. 372.

4

A se vedea H., L., J. Mazeaud, op. cit., p. 1172; C. Cas. I, decizia nr. 207 din 30 mai1872, în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. IV, p. 54. S–a considerat chiar că neplataregulată a dobânzilor de către debitor îl îndreptăţeşte pe creditor să obţinărezilierea judiciară a contractului mai înainte de expirarea termenului. Soluţia pare,într–adevăr, excesivă faţă de ansamblul reglementărilor în materie. A se vedea şi Fr.Deak, op. cit., p. 372.

Titlul XI

Contractul de depozit

Capitolul I - Prezentare generală

Capitolul II - Depozitul obişnuit (voluntar)

Capitolul III - Depozitul necesar

Capitolul IV - Depozitul hotelier

Capitolul V - Depozitul neregulat

Capitolul I

Prezentare generală

256. Definiţie. Depozitul este acel contract în temeiul căruia o persoană, numitădeponent, remite un lucru unei alte persoane, numite depozitar, care se obligă – cu saufără plată – să-l păstreze şi să-l restituie în natură la cererea deponentului.

257. Caractere juridice. Astfel cum rezultă chiar din definiţie, depozitul este uncontract care poate fi caracterizat astfel:

a) este un contract real. Spre deosebire de alte contracte, în privinţa cărora s-acontestat caracterul real, depozitul este astfel caracterizat chiar de legiuitor. Înacest sens, art. 1593 alin. (2) C.civ. prevede expres că el nu este perfect decât cânds-a făcut tradiţiunea lucrului, iar alin. (3) adaugă: „Tradiţiunea se înlocuieşte prinsingurul consimţământ, dacă lucrul (…) se află deja în mâna depozitarului sub orice alttitlu”. Aşadar, pentru existenţa valabilă a contractului de depozit se cer întrunitecele două condiţii: consimţământul în vederea încheierii acestui contract 1 şi remitereabunului în mâinile depozitarului.

b) poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Formularea aparent imperativă a art.1593 alin. (1) C.civ. („depozitul este un contract esenţial gratuit”) este contrazisăatât de art. 1600 pct. 2 C.civ., cât şi de practică 2 . Într-adevăr, la prima vedere,depozitarul nu trebuie decât să aibă o atitudine pasivă, ceea ce ar justifica uncaracter gratuit al contractului. Dar la o analiză mai atentă, chiar şi aceastăatitudine pasivă presupune paza lucrului, spaţiu ocupat, hrana animalelor depozitateetc. Iar în privinţa depozitarilor profesionişti, este şi mai uşor de imaginat de ce sejustifică perceperea unei remuneraţii.

c) în măsura în care este gratuit, depozitul este şi un contract unilateral, care dănaştere la obligaţii doar în sarcina depozitarului. Desigur că, şi în cazul unuidepozit gratuit, deponentul poate fi obligat – extracontractual – la reparareaprejudiciilor suferite de depozitar în legătură cu lucrul.

d) depozitul este un contract netranslativ de proprietate (în principiu, cu excepţiadepozitului neregulat) şi în lipsa unei convenţii contrare, netranslativ de folosinţă.Într-adevăr, spre deosebire de alte contracte în care se încredinţează unei persoanebunuri ale alteia, în cazul depozitului, depozitarul nu se poate folosi de bunulîncredinţat 3 .

e) se poate spune despre depozit, de asemenea, că are, în principiu, un caracterintuitu personae, încrederea în persoana căreia i se încredinţează bunul având un rolimportant. De aceea, în lipsa unei clauze exprese contrare, depozitarul nu are dreptulde a-şi substitui o altă persoană.

258. Feluri. Potrivit clasificării pe care art. 1592 C.civ. o face, depozitul poate fiîmpărţit în două mari grupe: depozitul propriu-zis şi sechestrul 4 . La rândul său,

depozitul propriu-zis poate îmbrăca una din următoarele forme: depozit voluntar(obişnuit), depozit necesar, depozit neregulat.

1

În lipsa consimţământului în vederea încheierii contractului, simpla primire de către oparte, din pură complezenţă, a unui bun (album al unui pictor) pentru a fi consultat devizitatorii unui local nu atrage răspunderea acestei persoane ca depozitar (Cass. fr.,decizia comercială din 25 septembrie 1984, în R.T.D. civ. 1986, p. 143).

2

Textele din Codul civil francez sunt identice; în art. 689 BGB se prevede, dimpotrivă,o prezumţie în sensul caracterului oneros al contractului, dacă după împrejurări sepoate deduce că în schimbul pazei bunului se datorează o remuneraţie.

3

De aceea, mai puţin în cazul animalelor, depozitarul nu devine paznicul juridic albunului, în sensul art. 1000 alin. (1) C.civ.

4

Nu vom analiza aici depozitul sechestru. El este însă reglementat în Codul civil (art.1626–1634), precum şi în Codul de procedură civilă şi are în vedere depozitarea unuibun litigios până la soluţionarea procesului. Pentru amănunte, a se vedea V.M. Ciobanu,Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997,p. 61–66; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti,2005, p. 374.

Capitolul II

Depozitul obişnuit (voluntar)

Secţiunea 1 - Condiţii de validitate. Delimitări

Secţiunea a 2-a - Efectele contractului de depozit voluntar

Secţiunea 1

Condiţii de validitate. Delimitări

259. Condiţii de validitate. În principiu, şi contractului de depozit îi suntaplicabile dispoziţiile dreptului comun din art. 948-968 C.civ. privind consimţământul,capacitatea, obiectul şi cauza contractului. Se impun menţionate numai câtevacaracteristici specifice, astfel cum rezultă din reglementarea, destul de detaliată, aCodului civil.

259.1. Astfel, consimţământul părţilor contractului de depozit voluntar trebuie să fieliber exprimat. Articolul 1596 C.civ., referindu-se la părţile ce pot încheiacontractul, menţionează că depozitul voluntar se face întotdeauna numai de cătreproprietarul lucrului depozitat sau prin consimţământul său expres ori tacit. Din art.1609 sau art. 1610 C.civ. rezultă însă că şi un neproprietar poate avea calitatea dedeponent, cum ar fi un uzufructuar, un creditor gajist, un locatar sau comodatar. Deaceea, interpretarea corelată a textelor menţionate conduce la concluzia că esteadmisibil depozitul constituit de o altă persoană decât titularul dreptului de

proprietate, dar în lipsa consimţământului acestuia, contractul nu îi este opozabil. Înconsecinţă, de pildă, proprietarul nu poate fi obligat la plata remuneraţieidepozitarului.

259.2. În privinţa capacităţii cerute părţilor, dat fiind că depozitul nu estetranslativ de proprietate, se admite că deponentul este suficient să aibă capacitateade a încheia acte de administrare, pe când depozitarul, care îşi asumă răspundereapazei bunului, trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu. Codul civil conţine şio regulă particulară în art. 1598 C.civ., care prevede că deponentul capabil care acontractat cu un depozitar incapabil are la dispoziţie o acţiune în revendicare, atâttimp cât bunul se mai găseşte în mâinile incapabilului, respectiv o acţiune personalăîn restituire în limita profitului realizat de acesta din urmă.

259.3. Obiect al contractului de depozit pot fi numai bunuri mobile 1 susceptibile detradiţiune. Aşadar, poate fi vorba de bunuri corporale, dar şi de cele incorporaleasimilate, cum ar fi titlurile la purtător.

259.4. Am arătat că depozitul este un contract formal, pentru validitatea căruia nueste suficient acordul de voinţă al părţilor, ci cumulativ se cere îndeplinităformalitatea tradiţiunii bunului. Din punct de vedere probator, Codul civil pretinde,în art. 1597, forma scrisă pentru depozitul voluntar, indiferent de valoarea bunului înlitigiu. Înseamnă că forma scrisă nu este cerută pentru validitatea convenţiei, ci adprobationem. Practica judiciară a fost însă nuanţată şi a considerat că prohibiţia nueste de ordine publică, fiind admisă administrarea probei cu interogatoriu 2 , început dedovadă scrisă, martori, în cazul în care a existat o imposibilitate, fie şi de ordinmoral, în preconstituirea probei scrise 3 .

259.5. Cauza sau scopul încheierii contractului trebuie să fie clar determinat, pentrua se evita confuziile cu alte contracte. Într-adevăr, scopul încheierii contractului dedepozit este acela de a păstra şi a conserva bunurile deponentului. În funcţie de acestcriteriu se poate face şi comparaţia cu alte contracte.

260. Deosebirea de alte contracte. Depozitul, prin prestaţiile sale caracteristice,poate interfera cu alte contracte, cum ar fi vânzarea-cumpărarea, comodatul,antrepriza, contractul de locaţiune.

Astfel, la vânzare-cumpărare, predarea bunului poate avea loc şi ulterior încheieriicontractului. Până la predare vânzătorul trebuie să vegheze la păstrarea bunului. Înlipsa unei reglementări speciale în materie de vânzare, îndeplinirea acestei obligaţiiaccesorii de păstrare a lucrului se va aprecia după regulile depozitului 4 . În modasemănător, se pune problema păstrării lucrului primit de către viitorul cumpărător învederea încercării. În ambele aceste exemple, contractul principal este de vânzare-cumpărare, pentru că interesează conţinutul principal al convenţiei dintre părţi.

Dacă prin convenţie, depozitarul a fost autorizat să folosească bunul depozitat, existăinterferenţe cu contractul de comodat. Delimitarea se va face, în caz de litigiu, decătre judecător prin folosirea aceluiaşi criteriu al conţinutului principal alconvenţiei, operaţiune importantă pentru determinarea efectelor contractului. Astfel,în timp ce la comodat nu se poate cere intempestiv restituirea lucrului, în principiu,reluarea bunului în cazul depozitului se poate face ad nutum. O altă deosebire vizeazăfolosinţa bunului: în timp ce comodatul se încheie anume pentru a permite primitoruluisă se folosească de bun, în cazul depozitului, în principiu, depozitarul „nu poate săse servească de lucrul depus fără permisiunea expresă sau tacită a deponentului” (art.1602 C.civ.).

La prima vedere, depozitul se distinge uşor de contractul de antrepriză, pentru că elimplică o atitudine pasivă din partea depozitarului, pe când antreprenorul, dimpotrivă,

este ţinut la o prestaţie pozitivă, de a face. Dar în realitate, operaţiunile sunt maicomplexe, căci în executarea contractului, antreprenorul este obligat a păstra lucrul(de pildă, costumul pentru modificat, maşina pentru reparat) ca şi un depozitar, dupăcum şi depozitarul poate executa anumite prestaţii asupra bunului încredinţat sprepăstrare 5 .

În literatura juridică s-a observat că uneori este greu de distins între depozit şicontractul de locaţiune. Problema cel mai frecvent s-a pus, în practica judiciară, încazul dispariţiei unor lucruri. De pildă, proprietarul unui camping care pune ladispoziţie terenul în schimbul unei taxe zilnice, are doar calitatea de locator, căruianu-i incumbă obligaţia de pază şi, ca atare, nu poate fi ţinut să răspundă ca depozitarîn cazul dispariţiei unor bunuri; la fel, „depozitarea” în casetele bancare sau în celedin locuri publice (de exemplu, gara) reprezintă un contract de locaţiune 6 . Daraşezarea unui autovehicul într-o parcare special amenajată, cu plată şi paznic poate ficalificată ca un depozit. În orice caz, este recomandabil, tocmai datorită acestordificultăţi de calificare, ca părţile să formuleze clar în contract existenţa sau nu aobligaţiei de pază, care formează nucleul contractului de depozit, aşa cum vom vedea.

Menţionăm, de asemenea, că şi în cazul unui contract de garanţie reglementat special deTitlul VI al Legii nr. 99/1999, raporturile privind bunul afectat, aflat cu titlu dedetenţie la creditor sau la un terţ împuternicit de el, sunt cele ale unui contract dedepozit voluntar, astfel cum prevede expres art. 39 din lege 7 .

1

În doctrina franceză contemporană există autori care apreciază că nu se mai justificăexcluderea imobilelor din sfera de aplicare a contractului de depozit. A se vedea J.Huet, op. cit., p. 1428.

2

S–a spus chiar că recunoaşterea părţii face inutilă administrarea altor probe. În acestsens, a se vedea Trib. jud. Caraş–Severin, decizia penală nr. 504/1983, cu notă de L.Mihai, în R.R.D. nr. 7/1984, p. 44–46.

3

În acest sens, a se vedea: deciziile citate în C. Hamangiu, N. Georgean, vol. IV, p.65; Cass. fr., decizia din 16 decembrie 1996, în Bull. civ. I, nr. 374. În acest sens,imposibilitatea procurării unui înscris pentru dovada contractului dintre tată şi fiu,modul de viaţă patriarhal al familiei stabilind existenţa raporturilor atât deautoritate şi dependenţă, cât şi de încredere reciprocă. De altfel, art. 1923 C.civ.francez, care în alin. (2) permitea şi administrarea probei cu martori dacă valoareabunului depozitat era sub 150 franci francezi, a fost abrogat încă din anul 1980,considerându–se că dreptul comun era suficient.

4

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 378.

5

Cum a fost cazul unui animal lăsat în păstrarea unei persoane cât timp stăpânul a fostplecat. Deşi s–au efectuat şi alte prestaţii, cum ar fi vaccinarea, pansarea,contractul a fost calificat depozit, acele prestaţii fiind considerate urmări naturale

ale obligaţiei de pază (Cass. fr., decizia civilă din 10 ianuarie 1990, cu notă de Ph.Rémy, în R.T.D. civ. 1990, p. 517).

6

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa în Germania. A se vedea P. Schlechtriem, op.cit., p. 221.

7

A se vedea şi G. Boroi, D. Boroi, Garanţia reală mobiliară reglementată de Titlul VI alLegii nr. 99/1999, în Juridica nr. 4/2000, p. 134.

Secţiunea a 2-a

Efectele contractului de depozit voluntar

Vom analiza sub acest paragraf obligaţiile ce revin părţilor contractante: depozitarulşi deponentul.

261. Obligaţiile depozitarului. Codul civil reglementează foarte amănunţit (art. 1599-art. 1617) care sunt obligaţiile ce revin persoanei care acceptă să încheie acestcontract în calitate de depozitar. Ele pot fi sintetizate reţinând două obligaţiiprincipale: obligaţia de a se îngriji de lucrul pe care l-a primit spre păstrare şiobligaţia de restituire.

Între cele două obligaţii există o strânsă legătură, ţinând cont şi de dispoziţiileart. 1102 C.civ., text potrivit căruia, cu excepţia cazului când deteriorarea saupierderea se datorează culpei sale sau a persoanelor pentru care este ţinut a răspunde,„debitorul unui corp cert şi determinat este liberat prin trădarea lucrului în stareaîn care se găsea la predare (…)”. Această regulă din dreptul comun are ca scop ajutareadebitorului, în sensul unei eventuale prezumţii că starea lucrului din momentulrestituirii este conformă celei din momentul primirii. În realitate, potrivit regulilorgenerale ale efectelor obligaţiilor (art. 1082, art. 1083 C.civ.), debitorulcontractual este prezumat a fi în culpă. Astfel fiind, în speţă, depozitarul trebuie sădovedească, dacă se pune problema, că starea bunului din momentul restituirii esteaceeaşi cu cea din momentul primirii şi dacă nu, să dovedească existenţa unei cauzestrăine exoneratoare de răspundere 1 .

În afara acestor obligaţii principale, se pot reţine şi unele nespecifice, cum ar fiobligaţia de a nu folosi bunul, obligaţia eventuală de a-l întreţine, obligaţia deconfidenţialitate. Acestea din urmă vor fi doar amintite, fără a ne preocupa într-omăsură importantă.

261.1. Obligaţia de păstrare este prevăzută în art. 1599 C.civ. pentru orice depozit,fie el cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Ea ţine de esenţa contractului de depozit;în lipsa acestei obligaţii, contractul devine altceva.

În principiu, în executarea acestei obligaţii, diligenţa depozitarului este apreciatăin concreto, căci textul prevede că el „trebuie să îngrijească de paza lucruluidepozit, întocmai precum îngrijeşte de paza lucrului său”. În aplicarea acestui text,în practica judiciară s-a reţinut că depozitarul nu răspunde pentru furtul lucrurilorîncredinţate – bijuterii – pe care le ţinea împreună cu ale sale proprii într-o ladă defier care a fost distrusă de răufăcători 2 . De asemenea, nu i se poate imputadepozitarului că nu a încheiat un contract de asigurare pentru ipoteza pieiriibunurilor, atât timp cât nu există dispoziţii imperative în acest sens.

Potrivit art. 1600 C.civ., comportamentul depozitarului este analizat „cu mai marerigoare” [art. 1080 alin. (2) C.civ.], după criteriul abstract al unui bun tată defamilie (bonus pater familias 3 ) în următoarele ipoteze: 1. dacă depozitarul s-a oferita primi bunul în depozit; 2. dacă părţile au încheiat un contract de depozit remunerat;3. când depozitul s-a făcut numai în interesul său (a fost autorizat să se servească delucru); 4. dacă s-a stipulat expres răspunderea depozitarului pentru orice culpă.

Neexecutarea obligaţiei de păstrare se sancţionează, potrivit dreptului comun, prinobligarea la daune-interese.

Mai menţionăm că regulile prevăzute în Codul civil privind răspunderea depozitarului nusunt imperative, fiind admise derogări, fie în sensul agravării acesteia (art. 1600pct. 4), fie în sensul limitării 4 sau chiar exonerării de răspundere. Pentru aceasta dinurmă, pe bună dreptate, în literatura juridică se apreciază că nu este suficientămenţionarea pe versoul recipisei de primire în depozit (eventual cu litere foarte mici)sau afişarea pe perete 5 . Pentru a fi eficace, clauza exoneratoare de răspundere trebuiesă fi expres acceptată de deponent şi să nu fie abuzivă 6 .

Deşi legislaţia noastră nu prevede 7 , în literatura juridică se admite că, datorităcaracterului intuitu persoane al acestui contract, dreptul de substituire aldepozitarului nu poate fi recunoscut dacă nu s-a prevăzut expres şi, ca atare,depozitarul este obligat să răspundă pentru subdepozitar 8 .

Menţionăm şi o altă obligaţie, negativă, pe care Codul civil o prevede în sarcinadepozitarului: el nu poate căuta să vadă conţinutul obiectului (ladă, copertă sigilată)depozitat (art. 1603 C.civ.). O putem numi obligaţia de confidenţialitate. Faţă desporirea pericolelor de la data adoptării Codului civil, această regulă este atenuatăastăzi prin norme speciale de siguranţă în diferite domenii (poşta, aeroporturi, gărietc.) şi trebuie înţeleasă ca implicând păstrarea secretului în raport cu terţepersoane.

261.2. Obligaţia de restituire a însuşi lucrului depozitat este prevăzută expres înart. 1604 alin. (1) C.civ., iar potrivit art. 1608 alin. (1) C.civ., depozitarultrebuie să restituie şi fructele produse de lucru, pe care le-a cules.

261.2.1. Aşadar, în principiu, restituirea bunului trebuie să se facă în natură;excepţional, art. 1606 C.civ. prevede o restituire prin echivalent dacă, din cauză deforţă majoră, bunul a dispărut (distrus, furat etc.). În acest caz, el trebuie săpredea deponentului tot ceea ce a primit în schimbul bunului dispărut (de pildă, oindemnizaţie de asigurare); tot prin echivalent se datorează restituirea şi în cazul încare, de bună-credinţă, moştenitorul depozitarului a vândut bunul. El nu datorează înacest caz, potrivit art. 1607 C.civ., decât preţul obţinut.

261.2.2. Articolul 1605 C.civ. prevede că lucrul trebuie restituit în starea în care seaflă în momentul înapoierii, iar deteriorările suferite de lucru fără culpadepozitarului rămân în sarcina deponentului. Soluţia este logică, ţinând cont de faptulcă, de regulă, depozitarul nu foloseşte bunul. Dar cu toate acestea, cum am văzut 9 ,sarcina dovedirii lipsei de culpă îi incumbă depozitarului, ca debitor al obligaţiei derestituire. În orice caz, este recomandabil ca părţile să menţioneze în înscrisuldoveditor al contractului, starea în care bunul a fost predat 10 .

261.2.3. În legătură cu modalităţile restituirii, Codul civil conţine câteva menţiuni.

a) Astfel, în principiu, restituirea bunului trebuie să se execute faţă de aceapersoană care l-a lăsat în depozit. Părţile pot conveni însă ca eliberarea bunului săse facă valabil şi în mâinile unui terţ (fie că este vorba de mandant, dacă bunul

fusese depozitat de mandatar, fie de o altă persoană, anume indicată – art. 1609C.civ.).

b) Dar în orice caz, depozitarul nu poate pretinde deponentului să-şi probeze calitateade proprietar 11 ; este ceea ce prevede expres art. 1610 alin. (1) C.civ. Cel mult, poatetemporiza restituirea dacă descoperă că bunul a fost furat sau pierdut şi află cineeste adevăratul proprietar; dacă nici după ce l-a înştiinţat despre existenţadepozitului, proprietarul nu se prezintă pentru a-şi reclama bunul, art. 1610 alin. (3)C.civ. prevede că depozitarul este bine liberat prin restituirea bunului persoanei dela care l-a primit. De asemenea, refuzul de restituire este justificat în cazul în carea fost înştiinţat legal despre formularea unor pretenţii de către un terţ. În acestcaz, potrivit art. 1616 C.civ., lucrul va rămâne în depozit până la limpezireadrepturilor reclamate 12 . Tot astfel, considerăm că şi un alt motiv plauzibil, cum ar fideschiderea unei succesiuni, poate îndreptăţi refuzul temporar al depozitarului de arestitui lucrul până la eliberarea certificatului de moştenitor. Iar dacă dovedeşte căel este proprietarul bunului depozitat, depozitarul poate refuza cu temei legal (art.1617 C.civ.) restituirea.

c) Pentru ipoteza morţii deponentului, Codul civil prevede că lucrul nu se poaterestitui decât moştenitorilor (art. 1611 C.civ.), ca o măsură de protecţie amoştenitorilor rezervatari împotriva unei liberalităţi mortis causa deghizate sub formadesemnării unei alte persoane îndreptăţite a ridica bunul. Fiecare dintre erezi aredreptul de a primi proporţional cotei sale părţi, iar dacă bunul este indivizibil, eitrebuie să hotărască asupra modului de ridicare.

d) Codul civil prevede, în art. 1612, că în ipoteza în care deponentul a devenitincapabil, restituirea lucrului nu se mai poate face în mod valabil în mâinile sale, cinumai către reprezentantul legal al acestuia.

e) Dacă deponentul a fost un tutore sau alt reprezentant legal 13 a cărui funcţie aîncetat, pentru a se libera în mod valabil, depozitarul trebuie să predea bunul fiereprezentatului însuşi, fie noului reprezentant.

261.2.4. Restituirea bunului trebuie să se facă la locul convenit de părţi; dacăaceasta presupune deplasarea lucrului, cheltuielile aferente sunt în sarcinadeponentului (art. 1614 C.civ.); în lipsa unei stipulaţii privind locul predării,acesta coincide cu cel unde lucrul se află depozitat. Observăm o sensibilă deosebirefaţă de dreptul comun, în care, potrivit art. 1104 alin. (2) C.civ., în lipsa uneiconvenţii, plata se va face în locul în care se găsea obiectul obligaţiei în timpulcontractării.

261.2.5. În privinţa termenului restituirii, am arătat deja că, spre deosebire decontractul de comodat, caracteristic depozitului este că restituirea bunului se poatecere oricând, fiind prezumat că termenul s-a stipulat în interesul deponentului. Dacăînsă din convenţia părţilor rezultă că acesta s-a încheiat şi în interesuldepozitarului (de pildă, a fost autorizat să se folosească de bun), el poate ceredezdăunări pentru prejudiciul suferit prin încetarea intempestivă a contractului, darnu poate refuza restituirea la simpla cerere din partea deponentului 14 .

261.2.6. Sancţiunea neexecutării nejustificate a obligaţiei de restituire esteobligarea la executare silită, alături de daune-interese 15 . Aceasta se poate face fieîn urma exercitării acţiunii în revendicare de către deponentul-proprietar, fie în urmaintentării unei acţiuni personale, derivate din contractul de depozit. Această ultimăacţiune este la îndemâna oricărui deponent, chiar dacă el nu a fost proprietarulbunului, este mai uşor de dovedit, dar este prescriptibilă, spre deosebire de acţiuneaîn revendicare. Termenul de prescripţie este cel general, care curge fie de la dataconvenită pentru restituire, fie de la data încheierii contractului. 16

262. Obligaţiile deponentului. În mod obişnuit, asupra deponentului nu apasă nici oobligaţie, contractul fiind unilateral. Mai ales dacă depozitul a fost încheiat cutitlu gratuit şi nu s-a cauzat nici o cheltuială depozitarului, deponentul nu trebuiedecât să-şi ridice bunul la expirarea termenului.

Dacă părţile au încheiat un depozit cu titlu oneros, desigur că principala obligaţie adeponentului este plata remuneraţiei.

Indiferent însă de felul contractului de depozit, potrivit art. 1618 C.civ., deponentuleste ţinut a plăti depozitarului toate cheltuielile prilejuite de păstrarea lucrului.Este vorba de cheltuielile de conservare a bunului (cheltuielile necesare), pentruplata cărora Codul civil prevede atât un privilegiu special mobiliar (art. 1730 pct.4), cât şi un drept de retenţie, reglementat special la materia depozitului, în art.1619. Desigur că, dacă depozitul este cu titlu oneros, se poate presupune că acestecheltuieli – în măsura în care nu sunt imprevizibile – au fost incluse în remuneraţiaconvenită 17 . În schimb, cheltuielile utile nu pot fi cerute decât în măsura îmbogăţiriideponentului 18 .

Tot în art. 1618, Codul civil prevede pentru deponent şi o altă obligaţie(extracontractuală), aceea de a-l dezdăuna pe depozitar pentru toate pierderilesuferite din cauza depozitului. Este vorba fie de pagubele pe care personal le-asuferit, fie de cele produse altor persoane, dar pentru care, în calitate de paznic, ela fost ţinut să răspundă. Desigur, aşa stau lucrurile în cazul unui depozit gratuit,care, cum am văzut, era considerat regula de către legiuitor. Dacă însă contractul afost cu titlu oneros, în funcţie de interpretarea contractului, se poate ajunge laconcluzia că deponentul care a plătit o remuneraţie nu mai trebuie să mai plătească şialte cheltuieli, deşi acestea sunt extracontractuale.

Dreptul de retenţie este recunoscut depozitarului de art. 1619 C.civ., pentrugarantarea creanţei sale de plată, fie că este vorba de plata remuneraţiei convenite,fie de cheltuielile extracontractuale. În literatura juridică s-a observat, în modjustificat, că dreptul de retenţie pentru plata remuneraţiei, derivând din raportulobligaţional, nu poate fi opus adevăratului proprietar, dacă el nu este şi contractant;în schimb, pentru acoperirea cheltuielilor necesare şi utile, dreptul de retenţie esteopozabil proprietarului, căruia în ultimă instanţă îi profită 19 .

1

Pentru prezentarea discuţiilor cu privire la deosebirea între obligaţiile de rezultatşi obligaţiile de prudenţă şi diligenţă, cu consecinţe şi în materia depozitului, a sevedea Fr. Deak, op. cit., p. 380, 381 şi doctrina acolo citată.

2

C.A. Bucureşti, decizia civilă din 12 martie 1902, Dreptul nr. 30/1902, p. 1910.

3

Pentru critica reglementărilor din mai multe sisteme de drept privind apreciereapoziţiei părţilor în contracte, a se vedea S. Emmenegger, Feministische Kritik desVertragsrechts, Universitätsverlag, Freiburg, 1999, p. 113.

4

Uneori, prin legi speciale se prevede limitarea răspunderii unor depozitari. A sevedea, de pildă, Ş. Beligrădeanu, Răspunderea direcţiei regionale de căi ferate în

cazul pierderii coletelor predate la depozitele de „bagaje de mână”, Dreptul nr. 1–2/1990, p. 34–40.

5

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 382.

6

A se vedea şi: Directiva nr. 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contracteleîncheiate cu consumatorii; C. Toader, Comentariu al unei decizii a Curţii de Justiţie aComunităţilor Europene, în P.R. nr. 1/2002, p. 181; D. Dascălu, Consideraţii privindprotecţia intereselor economice ale consumatorului în contractele de adeziune cu clauzeabuzive, în R.D.C. nr. 1/1999, p. 51; G. Alpa, S. Patti, Le clausole vessatorie neicontratti con i consumatori, Giuffrè Editore, Milano, 1997, tomo I; K. Neumayer, Lescontrats d’adhesion dans les pays industrialises, Libr. Droz, Genève, 1999; C. Toader,A. Ciobanu, Un pas important spre integrarea europeană: Legea nr. 193/2000 privindclauzele abuzive, O.G. nr. 87/2000 privind răspunderea producătorilor şi O.G. nr.130/2000 privind contractele la distanţă, în R.D.C. nr. 3/2001.

7

Alte legislaţii reglementează însă foarte clar problema substituirii depozitarului.Astfel, §691 BGB în Germania prevede că în caz de îndoială, depozitarul nu esteîndreptăţit să încredinţeze lucrul unei alte persoane, iar în cazul în care a făcut–o,este răspunzător de pagubele produse; art. 7:608 BWB (Codul civil olandez) se referă lasubdepozitar şi prevede că, urmărit fiind (extracontractual) de deponent, el nu poatefi ţinut să răspundă mai mult decât ar fi răspuns ca parte în contract.

8

A se vedea Fr. Deak, nota 2, p. 377.

9

Supra nr. 261.1.

10

În acest sens, în practica judiciară s–a decis că deponentul, în calitate deproprietar, suportă riscul deteriorării pieilor de ovine lăsate în depozit, dacăprocesul–verbal întocmit nu menţiona nimic în privinţa calităţii bunurilor şi nici acondiţiilor în care trebuiesc păstrate. A se vedea C.S.J., secţia comercială, decizianr. 4786 din 16 decembrie 1999, în R.D.C. nr. 9/2000, p. 133.

11

Pentru existenţa contractului de depozit nu este necesar a se dovedi calitatea deproprietar al bunului, astfel că, pentru a obţine restituirea bunurilor date îndepozit, reclamantul nu poate fi obligat să facă această dovadă, ci doar să dovedeascăce anume bunuri a predat pârâtului, cu acest titlu (Trib. Suprem, secţia civilă,decizia nr. 570/1973, în Culegere de decizii pe anul 1973, p. 100).

12

A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p. 230.

13

În egală măsură însă, credem că poate fi vorba şi de un mandatar.

14

A se vedea şi D. Chirică, op. cit., p. 232.

15

Desigur, alături de sancţiunea penală ce poate interveni. Chiar în dreptul roman, Legeacelor XII Table a considerat că depozitarul care nu restituie lucrul comite un delict,ca şi hoţul şi a prevăzut o acţiune contra lui prin care să se obţină dublul valoriilucrului. În acest sens, a se vedea C.St. Tomulescu, Manual de drept privat roman,Tipografia Învăţământului, Bucureşti, 1956, p. 644.

16

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 387, 388.

17

În acelaşi sens, a se vedea: H,L. et. J. Mazeaud, op. cit., p. 1187; J. Huet, op. cit.,nr. 33138.

18

A se vedea şi M. Malaurie, Les restitutions en droit civil, teza, Paris II, 1991, p.223.

19

D. Chirică, op. cit., p. 229, 230.

Capitolul III

Depozitul necesar

263. Noţiune. Regim juridic. Codul civil reglementează şi un tip de depozit care rămâneîn sfera raporturilor contractuale, deşi condiţiile încheierii sale sunt speciale, subaspectul tratativelor precontractuale şi a libertăţii exprimării consimţământului. Eleste denumit depozit necesar 1 şi are în vedere contractul în temeiul căruia deponentuleste obligat de împrejurări excepţionale să lase lucrul în grija unui depozitarocazional. Articolul 1620 C.civ. enumeră (exemplificativ) unele împrejurări neprevăzutesub imperiul cărora contractul se poate încheia: incendiu, cutremur, naufragiu etc.

De precizat că noţiunea de „forţă majoră” folosită în text a fost interpretată dedoctrină 2 şi practica judiciară extensiv, inclusiv cu privire la evenimente ce intră înalcătuirea cazului fortuit, aşadar suficient ca evenimentul să fi fost neprevăzut, nuneapărat de neînlăturat. Astfel, de pildă, depozitarea făcută în momentul arestăriineprevăzute a fost calificată depozit necesar 3 sau lăsarea unor bunuri în depozit subameninţarea expulzării în caz de ocupare a unui teritoriu în timp de război, oriîncredinţarea către asistenta medicală a bijuteriilor pe care pacienta le purta înaintede a efectua un examen radiologic 4 .

Am arătat că, deşi necesar, acest depozit rămâne în sfera raporturilor contractuale,astfel că, în principiu, regimul juridic aplicabil este tot cel al contractului de

depozit voluntar (art. 1622 C.civ.). Unele particularităţi privesc însă consimţământulşi proba.

264. Consimţământul în acest contract nu este, din cauza circumstanţelor, liberexprimat, chiar dacă nu îmbracă neapărat forma violenţei, în sensul teoriei viciilor deconsimţământ. De aceea, unii autori au opinat că această situaţie de urgenţă seaseamănă foarte bine cu gestiunea de afaceri 5 . Este însă de observat că pentru a vorbide gestiune de afaceri, se cere ca proprietarul să nu cunoască despre administrareaafacerilor sale de către o altă persoană, ceea ce nu este cazul la depozitul necesar;chiar dacă nu este încheiat în deplină libertate de voinţă, totuşi deponentul ştie căşi-a încredinţat bunurile unei alte persoane pentru acea situaţie de urgenţă.

265. Proba. Codul civil prevede o derogare de la dreptul comun al depozitului înprivinţa probei contractului de depozit necesar, în sensul că, indiferent de natura şivaloarea bunurilor depozitate, proba este liberă. Aşadar, pentru dovedireacontractului, a naturii şi valorii bunurilor depozitate, nu se cere neapărat o formăscrisă, ci pot fi administrate orice probe, inclusiv proba cu martori. Soluţia esteuşor de justificat, din cauza împrejurărilor în care contractul s-a încheiat.

266. Alte cazuri. Deşi nu sunt prevăzute expres, în practica judiciară au fostasimilate depozitului necesar, sub aspectul probei, răspunderii etc., dispariţia unorbunuri personale din unităţile sanitare, publice sau private, pe care pacienţii le-auavut asupra lor atunci când au fost nevoiţi să se supună anumitor intervenţii medicale.De pildă, furtul bagajului unui bolnav în timp ce acesta era sub anestezie. Pentru căar fi dificil la o asemenea dispariţie să se identifice autorul furtului, instanţele aureţinut răspunderea unităţii sanitare ca depozitar 6 . În Franţa s-a elaborat chiar olege specială, Legea nr. 92-614 din 6 iulie 1992 privind răspunderea pentru furturi,pierderi şi deteriorări ale obiectelor depuse în stabilimentele de sănătate şi anumitestabilimente sociale sau medico-sociale.

Asemănător, asimilat depozitului necesar, sunt calificate şi depozitarea hainelor lagarderoba localurilor de spectacole sau de practicare a sportului 7 .

1

Altădată denumit miserabile depositum, din cauza circumstanţelor nefericite în care seîncheie.

2

Fr. Deak, op. cit., p. 390.

3

Trib. Bucureşti, decizia penală nr. 2893/1956, în Legalitatea populară nr. 4/1957, p.436.

4

Cass. fr., decizia civilă din 22 noiembrie 1988, în Bull. civ. I, nr. 330.

5

J. Huet, op. cit., p. 1467.

6

Cass. fr., decizia civilă din 19 mai 1992, Bull. civ. I, nr. 146; Trib. jud. Hunedoara,decizia civilă nr. 409/1968, în R.R.D. nr. 1/1969, p. 155.

7

A se vedea şi: Fr. Deak, op. cit., p. 391; D. Chirică, op. cit., p. 234; E. Safta–Romano, op. cit., p. 75.

Capitolul IV

Depozitul hotelier

267. În numeroase legislaţii este reglementată separat situaţia oaspeţilor dinhoteluri, pensiuni, camere din case de odihnă 1 , care sunt nevoiţi, în temeiul unor alteraporturi contractuale (antrepriză, contract de călătorie etc.), să-şi lase bunurilepersonale în camera pusă la dispoziţie, respectiv în garaj, dacă este vorba despre unvehicul 2 .

Deşi contractul dintre hotelier (gazdă) şi oaspete este complex, presupunând elementeale locaţiunii, antreprizei (de pildă, curăţenia camerei, schimbarea aşternuturilor,servirea micului dejun etc.), reglementarea separată a componentei depozitului a fostconsiderată necesară 3 .

Codul civil român consacră trei articole acestui contract, pe care îl asimilează celuinecesar: art. 1623-1625.

268. În privinţa probei contractului, art. 1623 C.civ. trimite la depozitul necesar.Aşadar, cu orice mijloc de probă admis de lege, călătorul poate dovedi faptul aduceriibunurilor în hotel şi dacă a rămas să fie cazat, se presupune încheierea şi a unuicontract de depozit.

269. Răspunderea hotelierului este apreciată cu mai mare severitate, dat fiind faptulcă acest depozit este întotdeauna cu plată, remuneraţia fiind inclusă în preţul cazăriisau – mai ales pentru autoturismele parcate în garaj 4 – separat. Legea (art. 1624C.civ.) prevede angajarea răspunderii depozitarului atât pentru dispariţia saudeteriorarea lucrului cauzată de un prepus al său, cât şi pentru cea cauzată de unstrăin.

Deşi legea noastră nu prevede expres 5 , se admite, pe baza principiilor generale, căhotelierul nu răspunde dacă paguba a fost cauzată de chiar acel turist, de cei pentrucare este ţinut a răspunde sau de către proprii vizitatori.

În privinţa întinderii răspunderii, aceasta nu este reglementată în Codul civil român.De lege ferenda, credem că se impune însă preluarea dispoziţiilor Convenţiei europenemenţionate, care prevede, pe de o parte, că răspunderea este nelimitată dacă obiecteleau fost depozitate chiar în mâna hotelierului (i-au fost încredinţate direct) oriacesta a refuzat să le preia; pe de altă parte, există regula că oaspetele trebuie săsemnaleze de îndată pierderea sau deteriorarea, sub sancţiunea de a nu fi indemnizat.În funcţie de natura bunurilor, diferitele legislaţii prevăd anumite limite aleindemnizării, ţinând cont de reglementările din Convenţia Consiliului Europei. Aceastaprevede şi nulitatea absolută a declaraţiei unilaterale sau chiar a clauzeicontractuale prin care răspunderea hotelierului este în avans exclusă sau limitată(art. 6 din Anexa Convenţiei). Aplicând dispoziţiile dreptului comun al depozitului înprivinţa restrângerii sau exonerării, în doctrina noastră s-a subliniat că răspundereaprevăzută de Codul civil nu poate fi restrânsă printr-un ordin ministerial 6 , iar înjurisprudenţă s-a reţinut că nu este suficientă inserarea clauzei de excludere a

răspunderii într-un pliant depus în camera clientului, fără a se stabili dacă acesta acunoscut-o şi acceptat-o 7 .

270. În fine, menţionăm că potrivit art. 1730 pct. 6 C.civ., hotelierul beneficiază deun privilegiu special asupra bunurilor aduse de călător, pentru achitarea creanţelor cerezultă din serviciile prestate 8 .

1

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 1760/1975, în Culegere de decizii pe anul 1975, p. 77.

2

De pildă, C.civ. german, în art. 701–704; C.civ. olandez, în art. 7:609; C.civ.francez, în art. 1952–1953. Toate aceste ţări şi–au adaptat dispoziţiile anterioarepentru a fi compatibile cu Convenţia europeană privind răspunderea hotelierilor privindobiectele aduse de călători (STE 41/1962, în Conseil de l’Europe. Conventions etaccords européens, vol. II, Strasbourg, 1972, p. 75).

3

Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 390.

4

Răspunderea hotelierului a fost reţinută de jurisprudenţa franceză şi dacă era vorbadespre o parcare destinată exclusiv clienţilor hotelului. În acest sens, a se vedea:Trib. Paris, 2 mai 1996, în Code civil, Dalloz, Paris, 2000, p. 1476; Cass. fr. I,decizia civilă din 30 mai 2000, în Bulletin des arrêts de la Cour de Cassation, nr. 5chambres civiles, Journal Officiel de la Republique Française, p. 106.

5

Aşa cum face, de pildă, art. 609 pct. 2 C.civ. olandez sau art. 701 alin. (3) BGB.

6

Fr. Deak, nota 2, p. 393.

7

Trib. Paris, decizia civilă din 5 ianuarie 1996, în Code civil, Dalloz, Paris, 2000,nr. 1 sub art. 1953, p. 1475.

8

Codurile german şi olandez prevăd existenţa acestui privilegiu chiar în finaluldispoziţiilor privind depozitul hotelier.

Capitolul V

Depozitul neregulat

Secţiunea 1 - Noţiuni introductive. Delimitări

Secţiunea a 2-a - Depozitul de sume de bani

Secţiunea 1

Noţiuni introductive. Delimitări

271. Noţiuni introductive. Nereglementat în mod expres de Codul civil, depozitul numitneregulat (raportat la depozitul obişnuit) este admis totuşi de art. 1604 alin. (2)C.civ., care, referindu-se la depozitul de sume de bani pe care depozitarul le-acheltuit, prevede că restituirea trebuie să aibă loc în aceleaşi monezi (sumă identicăîn cantitate şi calitate). Prin extensie, se admite că pot forma obiect al unui depozit– neregulat – orice bunuri fungibile şi consumptibile. Putem de aceea formulaurmătoarea definiţie: contractul de depozit neregulat este acel depozit care, având caobiect bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor 1 , dă dreptul depozitarului,cu acordul deponentului, de a consuma prin folosinţă lucrurile depozitate, urmând sărestituie la scadenţă o cantitate similară de bunuri de aceeaşi calitate şi cantitate.

Aşadar, pentru acest contract de depozit, caracteristic este că depozitarul devineproprietarul lucrurilor depozitate, ceea ce are, desigur, consecinţe asupratransferării riscurilor pieirii fortuite, dar şi asupra dreptului de a culege fructele.

272. Comparaţie cu împrumutul de consumaţie. Datorită acestei caracteristici de a fitranslativ de proprietate, iar restituirea bunurilor nu se cere a fi făcută înindividualitatea lor, uneori se poate confunda împrumutul cu depozitul. Există însăimportante deosebiri. Astfel, de regulă, depozitul se încheie în interesuldeponentului, în timp ce împrumutul se încheie în interesul împrumutatului; în privinţarestituirii, în cazul depozitului neregulat, la simpla cerere bunurile depozitatetrebuie restituite, pe când în cazul împrumutului, restituirea bunurilor se face lascadenţă. Pentru delimitarea celor două contracte se poate, de aceea, apela la criteriicum sunt: scopul (păstrarea bunurilor, respectiv prestarea unui serviciu pentru celîmprumutat) şi precizarea sau nu în contract a unui termen (la împrumut, de regulă, seprecizează, pe când la depozit, nu).

Cea mai frecventă aplicare o găseşte însă contractul de depozit neregulat în privinţadepunerii unor sume de bani la instituţii bancare. Ne vom referi, de aceea, pe scurt laacest contract în cele ce urmează.

1

În general, bunuri corporale. Credem însă că şi cele necorporale, cum ar fi acţiunile(valori mobiliare dematerializate) tranzacţionate la bursă şi care pot fi lăsate untimp în depozit asupra custodelui. În acelaşi sens, a se vedea A. Bénabert, PrecisDomat, Droit civil: Les contrats speciaux, ed. a 2–a, Montchrestien, 1995, nr. 764. Ase vedea şi: H. Dumitru, S. David, Contractul de vânzare–cumpărare de valori mobiliare,încheiat în cadrul Bursei de Valori Bucureşti, în R.D.C. nr. 5/1999, p. 53 şi urm.;Regulamentul C.N.V.M. nr. 13/1996 privind funcţionarea unui registru independentautorizat. În sensul că natura juridică a operaţiunii cu valori imateriale nu poate fiîn nici un caz depozit neregulat, ci mandat sau contract de antrepriză, a se vedea C.Lassalas, L’inscription en compte des valeurs: la notion de propriete scripturale,L.G.D.J., Paris, 1997, nr. 448 şi urm.

Secţiunea a 2-a

Depozitul de sume de bani

273. Natură juridică. Dată fiind amploarea pe care în practică a luat-o depunerea desume de bani la C.E.C. 1 sau la alte instituţii bancare 2 în scop de economisire, s-a pusîntrebarea ce natură juridică au aceste contracte încheiate între bancă, pe de o parte,

şi deponenţii persoane fizice sau juridice, pe de altă parte. Unii autori au consideratcă reprezintă o specie distinctă de contract 3 , alţii că reprezintă mai degrabă uncontract de împrumut de consumaţie (a cărui definiţie este tocmai punerea unor bunurifungibile şi consumptibile la dispoziţia unei alte persoane, pentru a se servi de ele) 4

, în timp ce majoritatea autorilor consideră că operaţiunea menţionată reprezintă uncontract de depozit neregulat, în care unitatea bancară depozitară are dreptul de afolosi sumele depozitate, dar la prima solicitare a clientului trebuie să le restituie 5

. Împărtăşind opinia majoritară, trebuie în acelaşi timp să observăm că acest contractde depozit este dublat uneori de un contract de mandat dat băncii pentru diverseoperaţii. Aşadar, calificând contractul ca pe un depozit neregulat, înseamnă că trebuiesă-şi producă efectele ca şi orice depozit, dar cu particularităţile ce rezultă dincaracterul fungibil şi consumptibil al bunurilor depozitate 6 .

274. Reguli specifice depunerilor la C.E.C. 7 Datorită frecvenţei practice, prezintărelevanţă câteva aspecte care sunt considerate ca fiind specifice depunerilor la Casade Economii şi Consemnaţiuni.

Astfel, deponent poate fi doar o persoană fizică.

Proba contractului o reprezintă un înscris, denumit libret 8 , care poate fi la purtător(obligaţiuni) sau nominal. Dacă este nominal, este posibil ca titularul contractului(persoana pe numele căreia se deschide depozitul) să fie diferit de depunător. Ceea ceeste important de reţinut este că părţile contractului sunt titularul de libret şiunitatea bancară (C.E.C.). Faţă de titular (sau mandatarul său) depozitarul esteobligat să păstreze sumele, să le restituie împreună cu fructele produse (dobânzi) etc.Raporturile dintre deponent şi titular, care pot avea o natură juridică foarte diversă(cum ar fi: plata unei datorii, donaţie sub forma darului manual, ofertă de platăurmată de consemnaţiune etc.), nu interesează C.E.C. Eventualele neînţelegeri dintredeponent şi titular urmează a fi soluţionate potrivit regulilor aplicabile fiecăreiinstituţii juridice incidente, fără implicarea C.E.C.

Acestei unităţi nu i se poate cere în nici un caz să dea relaţii despre situaţiadepozitului. Potrivit reglementărilor din legea specială, informaţii despre depuneri,operaţiuni, dobânzi aferente etc. pot fi furnizate numai titularului (sauîmputernicitului său) ori deponentului, referitor la operaţiunile pe care el le-aefectuat. În cauze penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, banca esteexonerată de obligaţia de confidenţialitate faţă de organul de urmărire penală sauinstanţa judecătorească.

Cu ocazia constituirii depozitului sau ulterior poate fi desemnată şi o altă persoană,în afară de titular, îndreptăţită de a efectua operaţiuni asupra acelui depozit,inclusiv de a primi relaţii cu privire la operaţiunile pe care le-a efectuat.Desemnarea acestei persoane – mandatar – se poate face într-o formă simplificată, princompletarea unei rubrici corespunzătoare din libret, numite clauza de împuternicire.Potrivit regulilor mandatului, împuternicitul are dreptul de a ridica sumele depuse,dar numai în timpul vieţii titularului şi este ţinut de obligaţia de a da socoteală. Înafară de această clauză de împuternicire, întâlnită şi în cazul altor unităţi bancare,pentru depozitele constituite la C.E.C., legea (art. 22 din Statutul C.E.C.) prevedeposibilitatea completării şi a unei alte rubrici din libret, numite clauzatestamentară, prin indicarea persoanei (persoanelor) 9 care să ridice sumele depuse, încazul morţii titularului. Această clauză reprezintă, de fapt, un legat cu titluparticular făcut printr-o formă testamentară simplificată 10 . Depozitarul (C.E.C.) estelegal liberat de obligaţia de restituire dacă – după ce se face dovada morţiititularului – eliberează soldul existent la acea dată persoanei desemnate ca beneficiaral clauzei testamentare. Nici în acest caz eventualele neînţelegeri dintre moştenitorinu interesează C.E.C., ci ele vor fi rezolvate potrivit regulilor dreptului succesoral.Informaţii de la C.E.C. pot fi obţinute de către succesorii defunctului titular, pe

baza prezentării certificatului de moştenitor. În literatura juridică se consideră căceilalţi moştenitori (legali sau testamentari) ai titularului pot obţine informaţii dela C.E.C. în baza art. 25 lit. h) din Statut, cu privire la cuantumul depunerii careformează obiectul clauzei testamentare 11 .

Dacă libretul a fost pierdut sau furat, titularul trebuie să anunţe imediat aceastăîmprejurare depozitarului în vederea blocării oricărei operaţiuni. Altfel, se expuneriscului ca C.E.C. să elibereze sumele (mai ales dacă nu sunt într-un cuantum atât deînsemnat încât să fie nevoie de verificarea contului, conform art. 23 din Statut).

275. Efectele contractului. a) Obligaţia de păstrare este principala obligaţie carerevine băncii din acest contract de depozit neregulat, contract cu titlu oneros cel maiadesea, datorită calităţii de profesionist a depozitarului. De aceea şi răspundereatrebuie să fie apreciată cu mai mare rigoare, potrivit regulilor din materiadepozitului remunerat. Fiind vorba de bunuri de gen (sume de bani), depozitarul nupoate invoca forţa majoră pentru a se exonera de răspunderea pentru păstrarea lor.

b) Obligaţia de confidenţialitate. Secretul bancar este reglementat în legislaţiaspecială. Dispoziţiile în cauză sunt o aplicaţie specifică a regulii generale prevăzutede Codul civil privind secretul depozitului. Totuşi, faţă de proliferarea fraudelor înaceastă materie a depunerilor de bani la instituţii bancare, multe ţări au adoptatreglementări mai severe, care atenuează parţial rigiditatea păstrării secretuluidepunerilor şi operaţiunilor 12 . Şi în România, prin legi speciale (de pildă, Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie 13 , Legeanr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor 14 ) se prevedeînlăturarea obligaţiei de păstrare a secretului bancar şi în raport cu instanţajudecătorească sau Curtea de Conturi 15 .

c) Obligaţia de restituire. Ca la orice depozit, sumele depuse trebuie restituite laprima cerere a clientului. Părţile pot conveni ca depozitul să fie pe o anumită durată.În principiu, şi în acest caz banca trebuie să restituie echivalentul sumelor depuse declient (funcţionează şi aici principiul nominalismului monetar), dar în funcţie declauzele contractului, titularul pierde dreptul la dobândă. Eliberarea sumelor trebuiesă se facă numai titularului sau mandatarului acestuia, altfel fiind angajatărăspunderea băncii, a cărei culpă este prezumată 16 . Potrivit legii (art. 4 din Legeanr. 66/1996, art. 25 din Statutul C.E.C.), se pot elibera sume de bani în temeiul unuititlu executoriu numai în cauzele penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale,respectiv în baza unei hotărâri judecătoreşti penale sau civile, decurgând dintr-unfapt penal. Această reglementare a fost implicit modificată odată cu modificareaCodului de procedură civilă, care fără a distinge după natura debitului constatatprintr-un titlu executoriu, stabileşte, în art. 3732 alin. (3), obligaţia instituţiilorbancare şi a oricăror alte persoane de a da informaţii la cererea instanţei deexecutare sau a executorului judecătoresc cu privire la bunurile deţinute de debitorulurmărit, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel.

d) Perceperea fructelor. Pentru că depozitul este neregulat, banca are dreptul de afolosi sumele remise. Cel mai adesea, ele sunt folosite pentru acordarea de credite.Dar potrivit art. 1608 C.civ., „depozitarul trebuie să restituie fructele produse delucrul depozitat şi culese de dânsul”.

1

Deşi cu anumite particularităţi, rezultate din tradiţie, Casa de Economii şiConsemnaţiuni este tot bancă. A se vedea: Legea nr. 66/1996 privind reorganizareaC.E.C. în societate bancară pe acţiuni, în prezent abrogată prin O.U.G. 42/2005 (M. Of.nr. 463 din 1 iunie 2005), modificată prin Legea nr. 237/2006 (M. Of. nr. 521 din 16

iunie 2006); Statutul C.E.C., aprobat prin Ordinul ministrului finanţelor nr. 425/2008(M. Of. nr. 164 din 4 martie 2008). Pentru amănunte şi bogate referinţe bibliografice,a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 396 şi urm.

2

A se vedea: O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului(M.Of. 1027 din 27 decembrie 2006); Statutul B.N.R. – Legea nr. 312/2004 (M. Of. nr.582 din 30 iunie 2004); Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionareacooperaţiei (M. Of. nr. 172 din 28 februarie 2005). Pentru o discuţie asuprareglementărilor anterioare (O.U.G. nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste decredit şi Legea nr. 109/1996 care se referă tot la cooperativele de credit (băncilepopulare), a se vedea I. Turcu, Reglementarea activităţii bancare în România, în R.D.C.nr. 11/1998. Autorul le califică ca pe un sistem bancar anormal, ce sfidează toatenormele de prudenţă bănească acceptate pe plan european şi internaţional.

3

N. Galaşiu, O. Reindl, Reglementarea juridică a depunerilor la C.E.C., în J.N. nr.6/1965, p. 84.

4

Hamel, P. Lagarde, Jauffret, Traité de droit commercial, 1966, T. II, nr. 1640.

5

După un autor, atragerea de bani calificând operaţiunea ca depozit, pentru a le spuneapoi deponenţilor că nu sunt decât simpli creditori, este o afirmaţie care poateconstitui o publicitate înşelătoare, la limita escrocheriei. A se vedea E. Alfandari,Les droits des créanciers et des déposants d’un établissement de crédit en difficulté,Recueil Dalloz, 1996, Chron, p. 281.

6

Pentru o tratare exhaustivă, a se vedea I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1994.

7

Menţionăm că noul Statut, aprobat în anul 2005, prin Ordin al ministrului finanţelorpublice, nu mai face nici o referire la detaliile contractului de depozit tradiţionalcu persoanele fizice. Se prevede însă că activitatea va fi reglementată printr–unRegulament de funcţionare. Până la publicarea acestuia, păstrăm consideraţiileexistente, care au reieşit din fostul Statut al C.E.C.

8

În caz de pierdere a acestuia şi dacă persoana interesată nu este în măsură să indicenumărul libretului, numai printr–un înscris emanând de la C.E.C., la cererea persoaneiîndreptăţite, se poate face proba certă a situaţiei depozitului. În lipsa acestorinformaţii, instanţa poate administra orice probe dacă părţile consimt, dar va ţineseama de refuzul nejustificat al pârâtului de a prezenta probe scrise certe. Pentrupractica judiciară, a se vedea Trib. Suprem, decizia civilă nr. 330/1981, în Culegerede decizii pe anul 1981, p. 154.

9

În caz de pluralitate de persoane şi în lipsa unei indicaţii din partea titularului,fiecare va avea dreptul la o parte egală. În acest sens, a se vedea M. Eliescu,Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul R.S.R., Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p.229.

10

Se numeşte simplificată, pentru că, de regulă, testamentul este valabil numai dacă esteîncheiat într–una din formele riguros reglementate în Codul civil. Pentru amănunte, ase vedea Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, 2002, p. 201 şiurm.

11

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 412.

12

Pentru o tratare recentă, a se vedea V. Dabu, E.T. Boboc, Despre protecţia secretuluiprofesional şi a creditului bancar, în R.D.C. nr. 6/2000, p. 47.

13

M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000.

14

Modificată succesiv prin: Legea nr. 230/2005 (M. Of. nr. 618 din 15 iulie 2005), cureferire la măsurile de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism; Legeanr. 36/2006 (M. Of. nr. 200 din 3 martie 2006); Legea nr. 405/2006 (M. Of. nr. 947 din23 noiembrie 2006); Legea nr. 306/2007 (M. Of. nr. 784 din 19 noiembrie 2007); cel mairecent prin O.U.G. nr. 53/2008 (M. Of. nr. 333 din 30 aprilie 2008).

15

Pentru procedura prin care tactico–penal organele de urmărire pot avea acces la dateprivind depozitele, a se vedea L.C. Kövesi, Punerea sub supraveghere a conturilorbancare şi a conturilor asimilate conturilor bancare, Dreptul nr. 8/2003, p. 152.Articolul 51 din Legea privind activitatea bancară, republicată, prevede că pot fifurnizate informaţii titularilor, moştenitorilor acestora, reprezentanţilor legali saustatutari; dacă banca justifică un interes legitim, la solicitarea scrisă a altorautorităţi sau instituţii ori din oficiu, conform legilor speciale; la solicitareascrisă a soţului titularului de cont, dacă acesta face dovada introducerii unei acţiuniîn împărţeală a bunurilor comune sau la solicitarea instanţei. În cauzele penale,procurorul, instanţa judecătorească sau organele de cercetare penală, cu autorizareaprocurorului, pot solicita băncilor informaţii de natura secretului profesional, astfelcum prevede art. 52.

16

Cu atât mai delicată este sarcina probei lipsei de culpă din partea băncii în cazuleliberării (virării) sumelor pe baza unui ordin dat pe cale electronică. Pentru dreptulcomparat, a se vedea: I. Pârvu, Legislaţia internaţională privind semnăturaelectronică, în R.D.C. nr. 6/2000, p. 105; Recomandarea CE din 17 noiembrie 1988privind sistemele de plată şi mai ales relaţiile dintre titulari şi emitenţii decartele, în J.O.C.E. nr. L317/57 din 24 noiembrie 1988, art. 6–2 anexa.

Titlul XII

Contractul de societate civilă

Capitolul I - Noţiuni generale

Capitolul II - Funcţionarea societăţii civile

Capitolul III - Încetarea societăţii civile

Capitolul I

Noţiuni generale

276. Generalităţi. Termenul de „societate” este susceptibil de un înţeles larg şi de unsens restrâns. În sens larg, orice înţelegere dintre două sau mai multe persoane pentruatingerea unui scop comun poate fi numită societate. Ea include orice societate depersoane de drept civil sau comercial, societate de capitaluri, asociaţii şi fundaţiietc. Ne ocupăm aici însă de societatea civilă, în sensul restrâns al noţiunii de„societate”, care poate fi de la început caracterizată ca fiind afectată de unpronunţat caracter intuitu personae. Cunoscută încă din dreptul roman ca unul din celepatru contracte consensuale (alături de vânzare, locaţiune şi mandat), societatea afost precedată în istoria juridică a Romei de antiquum consortium, starea deindiviziune în care se aflau sui heres după moartea lui pater familias 1 şi a fostdefinită încă în Institutele lui Gaius (Cartea a 3-a, paragraful 149) ca fiindcontractul consensual prin care două sau mai multe persoane se obligă să pună ceva încomun pentru a realiza un câştig. Societatea civilă este reglementată de Codul civilromân în art. 1491-1531 2 .

277. Definiţie. Din corelarea dispoziţiilor art. 1491 C.civ. cu cele ale art. 1492alin. (2) şi art. 1513 C.civ., putem defini societatea ca fiind acel contract prin caredouă sau mai multe persoane (fizice sau juridice) se obligă, fiecare faţă de celelalte,să pună în comun aportul lor material şi/sau de muncă, spre a constitui un fond şi adesfăşura împreună o activitate în vederea atingerii unui scop patrimonial comun,foloasele şi pierderile urmând a fi împărţite între ele 3 .

278. Caracterele juridice. Societatea civilă este un contract civil numit, consensual,sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă, cu scop lucrativ şiintuitu personae.

a) Societatea civilă este un contract consensual, pentru încheierea sa valabilă fiindsuficient acordul de voinţă al părţilor (asociaţi), întrucât legea nu prevede vreoformă specială pe care ar trebui s-o îmbrace consimţământul lor. Din punct de vedereprobator, ca în cazul oricărei convenţii, se impune însă preconstituirea unui înscris,care va menţiona aporturile sociale, durata societăţii, obiectul ei, modul de împărţirea beneficiilor, atât în raporturile dintre asociaţi, cât şi în raporturile cu terţii cucare societatea intră în diferite raporturi juridice 4 .

b) Întrucât fiecare dintre părţi se obligă faţă de ceilalţi să-şi aducă aportul socialşi să desfăşoare activitatea la care s-a obligat, societatea civilă este caracterizatăca un contract sinalagmatic. Totuşi, spre deosebire de celelalte contractesinalagmatice, în care fiecare parte urmăreşte atingerea unui alt scop, pentru care seobligă, la contractul de societate, părţile urmăresc acelaşi scop şi în considerarealui îşi asumă obligaţiile. Toţi asociaţii au atât calitatea de creditori, cât şi pe ceade debitori.

c) Tot particular faţă de alte contracte din aceeaşi categorie, contractul de societateeste un contract cu titlu oneros, dar sui generis, în sensul că fiecare parte urmăreşteobţinerea unui avantaj patrimonial, dar nu pe seama prestaţiei celeilalte (celorlalte)părţi, ci din rezultatele activităţii lor comune. Contractul este, de asemenea,caracterizat ca fiind unul comutativ, întrucât la încheierea lui fiecare parte ştiecare îi sunt avantajele şi ce obligaţii îi incumbă; ele nu depind de hazard, chiar dacăîn urma activităţii comune desfăşurate pot rezulta nu numai câştiguri, dar şi pierderi 5

.

d) Societatea civilă nu poate fi concepută fără elementul timp, o anumită durată. Deaceea, el este caracterizat ca fiind un contract cu executare succesivă. Într-adevăr,efectele contractului nu încetează prin prestarea aportului social, pe toată duratasocietăţii, asociaţii rămân obligaţi între ei. Dacă durata societăţii nu estedeterminată prin convenţia părţilor şi nu rezultă nici din natura obiectului (deexemplu, până la finalizarea unei locuinţe), în baza art. 1502 C.civ. se prezumă căsocietatea a fost contractată pentru toată viaţa asociaţilor.

e) Scopul lucrativ reprezintă unul dintre caracterele juridice esenţiale alecontractului de societate civilă 6 şi el constă în scopul patrimonial al exprimăriiconsimţământului părţilor la încheierea convenţiei. Acest scop patrimonial nu îmbracăneapărat forma ideii de profit bănesc ca rezultat al activităţii comune; indirect însă,părţile urmăresc obţinerea unui avantaj economic (de pildă, adăpostirea autoturismelorasociaţilor în garajele construite prin aportul comun al lor). Astfel fiind, prinscopul lucrativ urmărit, societatea civilă se deosebeşte esenţial de asociaţiile şifundaţiile fără scop lucrativ 7 .

f) În fine, aşa cum am arătat deja, societatea civilă este un contract cu caracterintuitu personae, în care încrederea reciprocă dintre asociaţi joacă un roldeterminant. Acest caracter determină anumite consecinţe, printre altele, aceeaprevăzută de art. 1519 C.civ., potrivit căruia un asociat nu poate, fără învoireacelorlalţi, să-şi cedeze drepturile din societate sau să-şi substituie o altă persoană.

279. Condiţii de validitate. Ca orice convenţie, contractul de societate civilă trebuiesă îndeplinească condiţiile generale de validitate: consimţământ, capacitate, obiect,cauză (art. 948 C.civ.). În măsura în care nu există reguli speciale acestui contract,vor fi aplicabile şi în cazul lui cerinţele generale privind caracterul licit alcondiţiilor. Vom face numai câteva referiri succinte la unele condiţii de validitate,care prezintă anumite particularităţi în materie.

279.1. Consimţământul părţilor trebuie, desigur, să fie neviciat. Mai ales eroareaasupra persoanei (a calităţilor personale şi profesionale ale asociaţilor) poate aveasemnificaţie, din cauza caracterului intuitu personae al contractului. Consimţământultrebuie dat cu intenţia de a forma o societate (affectio societatis) 8 , elementimportant care distinge societatea de o simplă stare de indiviziune. Astfel, s-astabilit că acea convenţie prin care un administrator stipulează ca, drept plată aserviciilor aduse în exploatarea unei proprietăţi agricole, să primească de laproprietar o parte oarecare din câştigul realizat, nu constituie un contract desocietate 9 .

279.2. Capacitatea cerută părţilor care doresc să încheie un contract de societatecivilă este capacitatea deplină de exerciţiu, necesară actelor de dispoziţie. Deşiaceastă cerinţă nu este expres prevăzută de lege, din modul în care sunt reglementateanumite efecte ale contractului se deduce că un incapabil sau o persoană cu capacitaterestrânsă de exerciţiu nu pot deveni asociaţi, aceasta ca o măsură de protecţie a lor.Astfel, art. 1511 şi art. 1513 C.civ. vorbesc despre riscul unor eventuale pierderi cear putea rezulta, iar art. 1523 pct. 4 C.civ. prevede punerea sub interdicţie ca unadin cauzele de încetare ale contractului; rezultă că a fortiori, societatea nu poate

lua fiinţă în prezenţa unui asociat incapabil. De aceea, asemenea persoane trebuie săîncheie contractul numai prin reprezentantul lor legal şi cu încuviinţarea autorităţiitutelare. Codul civil nu prevede vreo incapacitate specială în materia contractului desocietate. De aceea, chiar în cazul în care aportul social constă în dreptul deproprietate asupra unor bunuri, soţii pot deveni împreună asociaţi, singuri sau alăturide alte persoane, într-o societate civilă 10 . Nu operează interdicţia din art. 1307C.civ. privind vânzarea între soţi, întrucât se formează un patrimoniu societar iartransferul bunului nu are loc în patrimoniul celuilalt soţ 11 .

279.3. Obiectul contractului de societate îl reprezintă, potrivit regulilor generale,conduita părţilor, acţiunea sau inacţiunea de care sunt ţinute părţile. Vom trata, subaceastă condiţie, aportul social. Fiecare asociat este obligat să aducă în societate ocontribuţie pentru alcătuirea fondului comun. Obiect derivat al contractului îl potreprezenta fie anumite sume de bani, fie alte bunuri (corporale sau incorporale, mobilesau imobile), fie o prestaţie în muncă, astfel cum rezultă din art. 1492 alin. (2)C.civ. Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil, posibil şi licit şi să seafle în circuitul civil general. Astfel fiind, bunurile proprietate publică nu pot fiaduse în proprietate ca aport într-o societate, întrucât sunt, potrivit Constituţiei şiLegii nr. 213/1998, inalienabile 12 .

279.3.1. Dacă s-a convenit ca aportul să constea într-o sumă de bani, asociatul care nuşi-a executat obligaţia este ţinut de plata dobânzilor care curg de drept şi fărăpunere în întârziere. De asemenea, el poate fi obligat şi la plata altor daune-interese[art. 1504 alin. (1) C.civ.].

279.3.2. Dacă aportul constă în bunuri individual determinate şi neconsumptibile,asociatul poate aduce proprietatea asupra lor sau numai folosinţa 13 , astfel cum prevedeart. 1499 C.civ. De asemenea, art. 1509 C.civ. vorbeşte despre bunurile aduse numai înfolosinţă, iar art. 1525 din capitolul privind încetarea societăţii se referă la ambeleipoteze. În contract, părţile trebuie să menţioneze expres dacă s-a promis proprietateasau numai folosinţa bunurilor, pentru că efectele sunt, evident, diferite; în cazul încare nu rezultă intenţia lor, aceasta va trebui stabilită de instanţă prin oricemijloace de probă 14 .

Atât în cazul constituirii aportului din bani, cât şi din alte bunuri consumptibile,acestea devin proprietatea comună pe cote-părţi a asociaţilor. Şi dacă s-a convenittransmiterea proprietăţii asupra unor bunuri individual determinate, mobile sau imobile(cu respectarea cerinţelor publicităţii imobiliare), acestea vor avea acelaşi regimjuridic (proprietate comună). Asociatul care a adus proprietatea unui bun răspunde caun vânzător pentru evicţiune şi pentru vicii [art. 1503 alin. (2) C.civ.], iar cel carea adus numai folosinţa, ca un locator 15 .

279.3.3. Tot ca aport social, legea prevede prestaţia în muncă a asociaţilor. Estevorba de servicii de natură să aducă foloase societăţii în considerarea profesieiasociatului/asociaţilor în cauză, fie a unor aptitudini ale acestora. Acest obiecttrebuie să fie posibil şi personal (nemo alienum factum promitere potest). Articolul1505 C.civ. prevede că asociaţii care s-au obligat a pune în comun munca lor trebuie sădea socoteală de toate câştigurile ce au rezultat din exercitarea acelei prestaţii careformează obiectul societăţii. În literatura juridică s-a observat, întemeiat, căaplicarea în litera lui a textului se poate face numai în cazul în care obiectulsocietăţii constă în desfăşurarea unor activităţi generale, rezultat al exercităriiprofesiei asociaţilor (de exemplu, zugrăveli), iar nu şi în cazul unui contract alcărui obiect este precis delimitat material (cazul arhitectului asociat pentruedificarea unei case, care nu este ţinut să raporteze câştigurile ce rezultă dinparticiparea la alte proiecte) 16 .

279.4. Cauza contractului de societate civilă este şi ea un element important. Toatepărţile urmăresc în contractul de societate atingerea aceluiaşi scop: obţinerea unorfoloase din activitatea comună 17 . Potrivit regulilor generale (art. 966-968 C.civ.),cauza sau scopul încheierii convenţiei trebuie să fie licită şi morală. Dacă scopullucrativ urmărit este ilicit (de pildă, înlesnirea contrabandei, exploatarea jocurilorde noroc fără autorizaţie legală, exploatarea unei case de toleranţă etc.) 18 ,contractul este lovit de nulitate absolută. Astfel fiind, retroactiv, societatea seconsideră că nu a existat, dar se admite că, dacă societatea începuse să funcţionezeanterior datei la care hotărârea judecătorească de invalidare a rămas irevocabilă, aexistat o comunitate de fapt, care poate da loc la restituiri 19 între persoaneleimplicate, pe temeiuri extracontractuale, potrivit art. 1511 alin. (1) C.civ.,proporţional cu aportul fiecăruia. În raporturile cu terţii de bună-credinţă, nulitateanu-şi produce efecte, ei fiind consideraţi că au contractat cu o societate civilăvalabilă 20 .

280. Domeniu de aplicare 21 . Prototip originar al oricăror forme de pacte societare,inclusiv comerciale, de mai târziu, societatea civilă rămâne şi astăzi dreptul comun alorganizării unor activităţi comune, cu scop patrimonial, dar fără a se da naştere unuisubiect distinct de drept, întrucât societatea civilă nu are, în principiu,personalitate juridică. Întrucât, practic, în orice domenii ale activităţii sociale 22 sepot încheia asemenea contracte, nu este posibil să prezentăm exhaustiv aceastăchestiune. Vom enumera doar câteva dintre acestea, îndeosebi noi forme de societateregle-mentate în acte normative speciale din ultimii ani. Menţionăm că, în măsura încare aceste legi speciale nu conţin norme derogatorii (ţinând cont, desigur, şi deprincipiul ierarhiei actelor normative), asocierilor în cauză li se vor aplica regulileprevăzute în Codul civil în materia societăţii civile.

280.1. Astfel, pentru realizarea unor construcţii cu mai multe apartamente se potasocia persoane fizice sau persoane juridice (cu respectarea principiului specialităţiicapacităţii de folosinţă), punând în comun fiecare un anumit aport (bani, teren, muncade antreprenor de construcţii etc.), la realizarea obiectivului societatea urmând săînceteze 23 . Mai recent, Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionareacooperaţiei 24 consacră, în categoria societăţilor cooperatiste de gradul 1, societăţilecooperative de locuinţe, definite ca asociaţii de persoane fizice care se constituie înscopul de a construi, cumpăra, conserva, renova şi administra locuinţe pentru membriilor cooperatori [art. 4 lit. e)].

280.2. Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere înagricultură prevede şi ea posibilitatea ca, pe lângă constituirea unor societăţicomerciale, proprietarii bunurilor agricole (în special terenuri) să încheie fie osocietate agricolă specială, cu personalitate juridică (art. 4 şi urm.), supusăanumitor formalităţi prevăzute de legea amintită, fie să încheie o asociere simplă,fără personalitate juridică, având ca scop exploatarea terenurilor agricole, creştereaanimalelor etc. [art. 2 alin. (1) şi (3)]. Această înţelegere, care este lipsită deorice formalism, are natura juridică a unui contract de societate civilă şi în lipsaunor clauze contractuale exprese ale asociaţilor, va fi supusă regulilor din Codulcivil 25 .

280.3. Tot ca societate civilă pot funcţiona asocieri între mai mulţi meseriaşi, cainstalatori, tâmplari, zugravi, tapiţeri etc., pentru a obţine beneficii dindesfăşurarea în comun a meseriei. În mod asemănător, pot funcţiona societăţi deprofesori-meditatori pentru elevi etc. Desigur că, optând pentru o asemenea formă deorganizare, neformală, aceste societăţi nu trebuie să îndeplinească cerinţele impuse delegile comerciale, dar sunt supuse plăţii impozitului pe venitul obţinut din aceaactivitate.

280.4. Odată cu liberalizarea unor profesii, numeroase acte normative specificedomeniilor în cauză au prevăzut, ca formă de exercitare în comun a profesiilor,societatea civilă.

280.4.1. Astfel, de pildă, Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitareaprofesiei de avocat 26 prevede, în art. 5, că mai mulţi avocaţi definitivi se potconstitui într-o societate civilă profesională de avocaţi, iar raporturile contractualeulterioare se stabilesc între client şi societate [art. 5 alin. (6)]. Tot societatecivilă este şi o altă formă de asociere permisă de această lege, şi anume cabineteleasociate de avocaţi [art. 5 alin. (3)] 27 , ca şi „grupările de cabinete” (art. 19 dinStatutul profesiei de avocat). Legea specială prevede pentru funcţionarea valabilă aacestor forme asociative încheierea în formă scrisă şi înregistrarea la barouljudeţean.

După modificarea prin Legea nr. 255/2004, formele de exercitare a profesiei de avocatsunt: cabinete individuale, cabinete asociate, societăţi civile profesionale şisocietăţi civile profesionale cu răspundere limitată.

Pentru toate formele asociative enumerate, legea prevede posibilitatea de a aveaproprietate comună, iar convenţiile de colaborare cu experţi sau alţi specialişti sepot încheia numai cu acordul tuturor asociaţilor.

În cazul societăţii profesionale cu răspundere limitată (formă nou introdusă), legeaprevede că aceasta are personalitate juridică şi patrimoniu propriu, reprezentat depărţi sociale transmisibile şi negociabile, al cărui echivalent minim este de 10.000euro. Aporturile asociaţilor pot consta în industrie, bani sau în natură, reprezentatde activitatea profesională, inclusiv aportul de clientelă.

Convenţia de grupare sau asociere a cabinetelor, actele de constituire a societăţilorcivile profesionale de avocaţi şi a societăţilor civile profesionale cu răspunderelimitată se încheie în scris şi sunt supuse înregistrării la consiliul baroului 28 .

280.4.2. Pentru a rămâne în domeniul profesiilor juridice liberale, menţionăm şi Legeanr. 36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale, cu modificările ulterioare,precum şi Statutul Uniunii Notarilor Publici din România 29 , care permit asocierea maimultor notari în scopul desfăşurării în comun a activităţii. Se au în vedere mai alesfacilităţi în exploatarea birourilor, iar nu actele notariale propriu-zise, care, fiindde autoritate publică, implică răspunderea personală a fiecărui notar în raporturile cuclientul.

280.4.3. Ordonanţa Guvernului nr. 124/1998 privind organizarea şi funcţionareacabinetelor medicale, cu modificările ulterioare, precum şi Normele emise de MinisterulSănătăţii şi Colegiul Medicilor din România nr. 786/1998 prevăd şi pentru profesia demedic posibilitatea constituirii unor societăţi civile medicale 30 . Acestea iau naşteretot în urma încheierii unui contract de societate civilă, în care asociaţii trebuie săprevadă expres modul de constituire a patrimoniului social, împărţirea foloaselor şipierderilor, posibilitatea primirii unor noi membri, organele de conducere a societăţiietc. În această materie credem că prezintă relevanţă încheierea în formă scrisă acontractului, pentru opozabilitatea faţă de terţi, în special în raporturile cu Casanaţională a Asigurărilor 31 . În privinţa farmaciştilor, credem că în lipsa uneiinterdicţii legale exprese, şi aceştia pot constitui societăţi civile profesionale 32 .

280.4.4. După aceleaşi principii a fost organizată şi desfăşurarea activităţii deexecutor judecătoresc, prin Legea nr. 188/2000, cu modificările ulterioare 33 , în bazacăreia a fost adoptat şi Statutul Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti 34 .

280.4.5. Legea nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea profesiei de arhitect,republicată 35 , prevede pentru arhitecţii cu drept de semnătură, posibilitatea asocieriilor în birouri sau a creării unor societăţi civile profesionale. Contractul desocietate se declară la Ordinul Arhitecţilor din România, raporturile contractuale senasc între client şi societate, indiferent care dintre arhitecţii asociaţi sausalariaţi îndeplineşte serviciul profesional (art. 15). Prin contractul de societate seva determina cota-parte din patrimoniul comun care aparţine fiecărui asociat.

280.4.6. Legea nr. 204/2006 privind pensiile facultative 36 , care a abrogat Legea nr.249/2004 privind pensiile ocupaţionale 37 , prevede că, pentru suplimentarea veniturilorla vârsta încheierii activităţii prin cumularea pensiei publice cu pensia facultativă,se poate constitui un fond de pensii facultativ, prin contract de societate civilăîncheiat între cel puţin 100 de participanţi, în conformitate cu prevederile Coduluicivil referitoare la societatea civilă. Potrivit art. 74, participantul la un fond depensii facultative este angajatul, funcţionarul public sau persoana autorizată sădesfăşoare o activitate independentă, potrivit legii, persoana care îşi desfăşoarăactivitatea în funcţii elective sau care este numită în cadrul autorităţii executive,legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, membrul unei societăţi cooperativepotrivit Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, precum şialtă persoană care realizează venituri din activităţi profesionale sau agricole, careaderă la un fond de pensii facultative şi care contribuie sau/şi în numele căreia s-auplătit contribuţii la un fond de pensii facultative şi are un drept viitor la o pensiefacultativă.

281. Delimitări. Cum s-a amintit deja, contractul de societate civilă nu trebuieconfundat cu alte instituţii, cu care poate avea elemente comune, cum ar fipluralitatea de participanţi.

281.1. Astfel, contractul de societate civilă se deosebeşte esenţial de coproprietatesau indiviziune 38 :

a) în primul rând, tocmai prin acel element specific, de natură intenţională, care esteaffectio societatis, voinţa comună a asociaţilor de a conlucra în vederea obţinerii decâştiguri. De pildă, A şi B cumpără împreună un imobil fără să aibă intenţia de a formao societate, ci pentru că valoarea locativă a întregului imobil este mai mare decâtdacă ar fi cumpărat fiecare jumătate şi l-ar fi închiriat separat.

b) apoi, se poate spune că legătura dintre coproprietari sau coindivizari este maidegrabă de natură reală, pe când cea dintre asociaţi, mai degrabă de natură personală.Dacă presupunem că un coproprietar vinde partea sa indiviză, cumpărătorul se substituieîn indiviziune şi ia locul vânzătorului; dacă însă un asociat care a adus un bun caaport, îl vinde, cumpărătorul nu devine asociat prin simplul fapt al vânzării-cumpărării.

c) indiviziunea succesorală constituie o stare vremelnică, privită defavorabil delegiuitor, astfel cum prevede in terminis art. 728 C.civ. În schimb, în materie desocietate civilă, art. 1502 C.civ. prevede că: „Dacă nu s-a stipulat nimic în privinţaduratei societăţii, atunci ea se prezumă contractată pentru toată viaţa asociaţilor”.Rezultă, aşadar, că indiviziunea societară este concepută ca având un caracter stabil,organizat şi durabil 39 .

d) din cauza faptului că societatea este încheiată în considerarea persoanelor, eaîncetează, de regulă, la moartea unuia dintre asociaţi, ceea ce nu este cazul lacoproprietate.

281.2. Faţă de societatea comercială, există, de asemenea, o serie de deosebiriimportante:

a) în primul rând, societatea comercială este reglementată în dreptul nostru, înprezent, printr-o lege specială – Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cumodificările ulterioare 40 ;

b) societatea civilă nu are în mod tradiţional personalitate juridică. Aceasta înseamnăcă ea nu este ex lege subiect distinct de drept. Se admite însă că ea poate dobândipersonalitate juridică 41 . În schimb, societatea comercială dobândeşte personalitatejuridică de la îndeplinirea formalităţilor prevăzute de legea specială, cu excepţiaasociaţiilor în participaţiune 42 , ce au rămas supuse art. 251-256 C.com.

c) deosebirea esenţială între cele două tipuri de societăţi este dată însă de obiectullor: societatea comercială are ca obiect operaţiuni pe care legea le consideră fapte decomerţ, în sensul art. 3 C.com., pe când societatea civilă nu încheie acte subiectivede comerţ 43 ;

d) menţionăm însă că, potrivit regulilor generale, pentru probleme nereglementatespecial de legea societăţilor comerciale, dreptul comun aplicabil rămâne Codul civil(art. 1 C.com.) 44 .

281.3. Faţă de asociaţii si fundaţii. Asociaţiile şi fundaţiile reprezintă o categoriedistinctă de persoane juridice 45 , reglementate în prezent de O.G. nr. 26/2000 cuprivire la asociaţii şi fundaţii 46 .

Potrivit acestui act normativ, asociaţia este un subiect de drept constituit din treisau mai multe persoane care, pe baza unei înţelegeri, pun în comun şi fără drept derestituire contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă pentrurealizarea unor activităţi în interes general, al unor colectivităţi sau, după caz, îninteresul lor, personal nepatrimonial (art. 4) şi dobândeşte personalitate juridicăprin înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei îna cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul, pe baza actului constitutiv şi astatutului, încheiate în formă autentică sau atestată de avocat [art. 5 alin. (1) şiart. 6]. Actul normativ prevede că asocierea se poate realiza şi fără dobândireapersonalităţii juridice [alin. (2) al art. 5].

Fundaţia este subiectul de drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe bazaunui act juridic între vii sau pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniuafectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau,după caz, al unor colectivităţi [art. 15 alin. (1)]. Modul de dobândire apersonalităţii juridice este asemănător celui prevăzut pentru asociaţii (art. 16 şiart. 17 din O.G. nr. 26/2000).

Din punct de vedere istoric, Legea celor XII Table acorda o mare libertate şi cea maiextinsă toleranţă faţă de asociaţii în general; ulterior, o lex Iulia de collegiis (49-44 î.Hr.) interzice şi aboleşte toate asociaţiile, cu excepţia vechilor corporaţii dearte şi meserii.

Datorită scopurilor în general nepatrimoniale, modul de constituire a asociaţiilor şifundaţiilor este supus, în prezent, unui control din partea judecătorului 47 .

Legea permite acestor persoane juridice ca pentru atragerea de fonduri necesarescopurilor ideale propuse să desfăşoare activităţi economice directe şi să înfiinţezesocietăţi comerciale 48 .

1

C.St. Tomulescu, Drept privat roman, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de drept,Bucureşti, 1973, p. 293; M. Kaser, Rőmisches Privatrecht, 13. Aufl, C.H. Beck, München,1983, p. 231; C. Arnò, Corso di diritto romano. Il contratto di società, G.Giappichelli–Ed, Torino, 1938, p. 3; C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu,Tratat de drept civil român, vol. II, Ed. Naţionala S. Ciornei, Bucureşti, 1929, p.994.

2

Codul civil distinge între societăţile universale şi cele particulare. Până în prezent,societăţile universale nu şi–au găsit aplicare în practică, motiv pentru care nu ne vomreferi decât la societatea particulară. După modelul roman, societatea particularăpoate fi şi ea de două feluri: societas unius rei – art. 1499 C.civ. (de exemplu, A şiB, proprietar fiecare al unui cal, se asociază şi îi folosesc la o căruţă pentru a facetransporturi) sau societas alicuius negotiationis – art. 1500 C.civ., constituită învederea unui complex de afaceri, având ca obiect o serie de operaţiuni comune. A sevedea C. Arnò, op. cit., p. 93.

3

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 417; E. Safta–Romano, Unele aspecte mai importanteale contractului de societate civilă, Dreptul nr. 2/1992, p. 26.

4

Folosirea înscrisului ad probationem este atestată încă din timpul romanilor, de pildă,prin Tripticele cerate din Transilvania. Acesta este un act din 28 martie 167, careconstată o societate formată între doi bancheri pe o durată cuprinsă între 23 decembrie166–12 aprilie 167. În final, după menţionarea clauzelor, se face observaţia că acestediverse clauze au fost promise printr–un contract verbal, anterior. În acest sens, a sevedea P.F. Girard, Textes de droit romain, ed. a 6–a, Libr. Rousseau, Paris, 1937, p.862. A se vedea şi C.St. Tomulescu, Observaţii cu privire la traducerea tablelorcerate… , în J.N. 1957, p. 547.

5

Observaţie valabilă chiar şi pentru contractul de societate comercială. În acest sens,a se vedea O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, Ed. Lumina, Bucureşti, 1991, p. 83.

6

A se vedea şi C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., nr. 1594.

7

Reglementate până de curând prin Legea nr. 21/1924, abrogată la 31 aprilie 2000, dataintrării în vigoare a O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii (M. Of. nr.39 din 31 ianuarie 2000). Ordonanţa a fost aprobată, cu modificări, prin Legea nr.246/2005 (M. Of. nr. 656 din 25 iulie 2005).

8

P. Ourliac, J. de Malafosse, Droit roman et ancien droit des obligations, Paris, 1957,p. 284. Pentru o analiză detaliată a acestui element, a se vedea C. Sassu, S. Golub,Affectio societatis, în R.D.C. nr. 10/2001, p. 74–83.

9

Trib. Ilfov, secţia comercială, decizia din 24 septembrie 1886, în C. Hamangiu, N.Georgean, vol. III, nr. 8 sub art. 1491 C.civ.

10

Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 418, 419 şi bibliografia citată deacest autor. În doctrina şi jurisprudenţa germană a existat o vie controversă asuprarecunoaşterii sau nu a existenţei unei societăţi civile între soţi. Problema s–a pusmai ales la încetarea căsătoriei, când unul dintre soţi a cerut să se aplice regulilesocietăţii civile privind împărţirea câştigurilor. Tendinţa dominantă este de a negaexistenţa unei veritabile societăţi civile, mai ales dacă este vorba de disputareaaporturilor în bani sau bunuri, raporturile patrimoniale dintre foştii soţi putând fisoluţionate echitabil în funcţie de regimul matrimonial aplicabil. În schimb, cuprivire la aportul în muncă, prestat într–o măsură considerabil mai mare de unul dintresoţi, s–a constatat că este mai potrivită soluţia existenţei unei societăţi civile,care să permită acelui soţ să obţină o parte din câştig, proporţional muncii depuse.Pentru amănunute, a se vedea P. Ulmer, în Münchener Kommentar zum BGB, vol. 5, C.H.Beck, 1997, p. 26 şi urm.

11

Articolul 1498 C.civ. prevede însă că o societate universală nu poate lua fiinţă decâtîntre persoane capabile de a da sau de a primi una de la alta.

12

Pentru detalii asupra acestui aspect, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 433. Pentrucâteva elemente de drept comparat, a se vedea C. Toader, op. cit., p. 137 şi urm.

13

Pentru o tratare exhaustivă, a se vedea C. Regnaut–Moutier, La notion d’apport enjouissance, th., Caen, L.G.D.J., Paris, 1995.

14

În materia contractului de societate comercială, Legea nr. 31/1990 instituie prezumţiacă bunurile constituite ca aport au fost aduse în proprietate. Codul civil nu instituieo asemenea prezumţie pentru societăţile particulare. Unele texte [de pildă, art. 1496alin. (2) C.civ. privind aportul imobilelor într–o societate universală a câştigurilorsau art. 6 din Legea nr. 36/1991 privind asocierea în agricultură (M. Of. nr. 97 din 6mai 1991)] stabilesc că imobilele la care se referă pot fi aduse numai în folosinţă.

15

Analogia cu locaţiunea nu este prevăzută expres în Codul nostru civil [cum este, depildă, cazul art. 1662 alin. (2) C.civ. olandez], dar ea se impune.

16

Fr. Deak, op. cit., p. 434.

17

Desigur că, aşa cum observa cu fineţe un prestigios autor, poziţiile viitorilorasociaţi diferă, fiind în mod firesc antitetice: fiecare are interesul concurent de a–şi valorifica la maximum propriul aport şi de a–şi aloca o cotă cât mai ridicată din

totalul scontat al beneficiilor. A se vedea O. Căpăţînă, Societăţile comerciale, Ed.Lumina, Bucureşti, 1991, p. 82.

18

A se vedea deciziile citate de C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p. 998, nr. 1603. Şi în jurisprudenţa germană s–au declarat nule pe acest motivaşa–numitele societăţi civile încheiate între partenerii necăsătoriţi. În acest sens, ase vedea P. Ulmer, op. cit., p. 30, 31.

19

Implicând atât aporturile, cât şi repartizarea eventualelor beneficii sau pierderiînregistrate. În acest sens, a se vedea O. Căpăţînă, op. cit., p. 94.

20

Fr. Deak, op. cit., p. 420.

21

În dreptul roman, societăţile particulare pentru exercitarea unei profesiuni eraucunoscute: societatea lucrătorilor liberi (care lucrau pe diferite plantaţii, de pildă,de măsline, şi se deplasau dintr–o regiune în alta); politio (expert agronom careîncheia un contract de societate cu proprietarul pământului, aportul lui constând încunoştinţele tehnice; contractul era o societate, căci exista affectio societatis);societatea negustorilor de sclavi (venaliciarii); societatea bancherilor (argentarii);societatea concesionarilor de lucrări publice şi a celor ce strângeau impozitele(societas publicanorum sive vectigalium). Acestea din urmă se bucurau de un statutspecial, având personalitate juridică, o organizare aparte, un număr mare de asociaţi,iar de regulă, moartea unui asociat nu ducea la încetarea societăţii. A se vedea C.Arnò, op. cit., p. 94–113.

22

A se vedea: Clasificarea Ocupaţiilor din România, în Ordinul ministrului muncii şiprotecţiei sociale nr. 138/1949/1995, completat prin Ordinul nr. 9 din 12 ianuarie 2005al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei şi nr. Ordinul 14 din 14ianuarie 2005 al Institutului Naţional de Statistică (M. Of. nr. 83 din 25 ianuarie2005); T. Garzoni, la Piazza universale di tutte le professioni del mondo, 1587.Autorul a găsit 155 de profesii, inclusiv bandiţi, contrabandişti, sofişti, formatoride epitafe, recitatori, bufoni etc. (G. Alpa, Istituzioni di Diritto Privato, Ed. UTET,Torino, 1999, p. 577). În Italia, există limite, prin diferite legi speciale, aleconstituirii anumitor societăţi profesionale (geolog, executarea de lucrări deconsultanţă privind activitatea socială, elaborarea de date administrative, industrialeşi contabile, laboratoarele de analiză, ţinerea registrelor contabile etc.). Idem, p.588, 589. A se vedea şi O.G. nr. 60/2001 privind achiziţiile publice, care permitecrearea unei „asociaţii contractante” între două sau mai multe autorităţi contractante,în scopul atribuirii, în comun, a unui contract de achiziţie publică.

23

Pentru un asemenea caz, a se vedea C. Toader, Efectele juridice ale contractelor deasociere încheiate în temeiul H.G. nr. 441/1991 privind unele măsuri pentru finalizareaconstrucţiilor începute şi neterminate până la 1 iulie 1991, Dreptul nr. 5/1995, p. 14.

24

M. Of. nr. 172 din 28 februarie 2005.

25

A se vedea şi: Fr. Deak, op. cit., p. 430; M. Toma, A. Ţiclea, Formele de asociere înagricultură reglementate de Legea nr. 36/1991, Dreptul nr. 7/1992, p. 22.

26

Republicată în M. Of. nr. 113 din 6 martie 2001, cu modificările ulterioare.

27

A se vedea şi D.A. Popescu, Contractul de societate, Ed. Lumina, Bucureşti, 1996, p.79.

28

A se vedea şi Statutul profesiei de avocat (M. Of. nr. 45 din 13 ianuarie 2005).

29

M. Of. nr. 59 din 11 februarie 1999.

30

A se vedea: C. Roşu, Interpretarea art. 14 din O.G. nr. 124/29 august 1998 privindorganizarea şi funcţionarea cabinetelor medicale, în R.D.C. nr. 12/1998, p. 81; Legeanr. 306/2004 privind exercitarea profesiei de medic, organizarea şi funcţionareaColegiului Medicilor din România.

31

Pentru o tratare recentă în dreptul german, a se vedea R. Weimar, ÄrztlichePraxisnetze– Anwaltliche Gestaltung des Gesellschaftsvertrages, în Monatshefte fürdeutsches Recht (MDR) nr. 15/2000, p. 866.

32

A se vedea Legea nr. 305/2004 privind exercitarea profesiei de farmacist, precum şiorganizarea şi funcţionarea Colegiului Farmaciştilor din România (M. Of. nr. 578 din 30iunie 2004). De asemenea, Legea nr. 307/2004 privind exercitarea profesiei de asistentmedical şi a profesiei de moaşă, precum şi organizarea şi funcţionarea OrdinuluiAsistenţilor Medicali şi a Moaşelor din România (M. Of. nr. 578 din 30 iunie 2004). Înacelaşi sens, Legea nr. 213/2004 (M. Of. nr. 492 din 1 iunie 2004) reglementeazăexercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, care prevedeposibilitatea desfăşurării activităţii în echipă, răspunderea aparţinând psihologuluicoordonator al echipei şi psihologului care desfăşoară direct actul psihologic (înacest sens, a se vedea art. 8 din H.G. nr. 788/2005 pentru aprobarea Normelormetodologice de aplicare a legii).

33

A se vedea O.U.G. nr. 64/2001 (M. Of. nr. 233 din 9 mai 2001).

34

M. Of. nr. 311 din 12 iunie 2001.

35

M. Of. nr. 771 din 23 august 2004.

36

M. Of. nr. 470 din 31 mai 2006.

37

Legea nr. 249/2004 privind pensiile ocupaţionale prevedea posibilitatea ca prinîncheierea unui contract de societate civilă, salariaţii să constituie un fond depensii ocupaţionale, cu rolul de a obţine o pensie ocupaţională viageră la dataîmplinirii vârstei de pensionare, dacă au fost plătite cel puţin 60 de contribuţiilunare şi activul personal atinge cel puţin un minimum stabilit de Comisia deSupraveghere a Asigurărilor. Iniţiativa poate aparţine angajatorului sau sindicatului,iar angajatorul este cel care reţine şi virează contribuţiile angajaţilor săi care aucalitatea de participant la o schemă facultativă de pensii ocupaţionale. Contractultrebuie să cuprindă elemente cum sunt: cuantumul şi periodicitatea contribuţiilor,modul de împărţire a acestora între angajator şi angajat, regulile de investire aactivelor, precum şi metodele de efectuare a plăţii pensiilor ocupaţionale, afrecvenţei, duratei şi actualizării acestor plăţi. Fiecare participant esteproprietarul activului personal din contul său, activ care nu poate fi gajat saucesionat (art. 22); dacă un participant încetează plata contribuţiei, acesta îşipăstrează drepturile, cu excepţia cazului când a solicitat un transfer dedisponibilităţi către un alt fond de pensii ocupaţionale; dacă un participant decedeazăînainte de pensionare, activele personale evaluate la acea dată „se distribuiebeneficiarilor, conform actului de succesiune şi normelor Comisiei”. Legea prevedea, înart. 113, că dispoziţiile sale se completează, printre altele, cu legislaţia privindsocietatea particulară fără personalitate juridică, aşadar, cu prevederile Coduluicivil privind contractul de societate civilă.

38

Izvor al indiviziunii îl reprezintă cel mai frecvent moştenirea, dar şi contractul devânzare–cumpărare, coposesia exercitată de mai multe persoane, ce poate conduce ladobândirea proprietăţii prin uzucapiune. A se vedea, de pildă, C. Toader, R. Popescu,L. Stănciulescu, V. Stoica, Fr. Deak (coord.), Moştenirea testamentară. Transmisiuneaşi împărţeala moştenirii, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 169. Pentru amănunteprivind această distincţie, a se vedea F. Deboissy, G. Wicker, La distinction del’indivision et de la société et ses enjeux fiscaux, în R.T.D. civ. nr. 2/2000, p. 225–265.

39

A se vedea şi D.A. Popescu, op. cit., p. 90.

40

Anterior, a fost reglementată în Codul comercial. Menţionăm că în unele sisteme dedrept contemporane, cum ar fi cel belgian, faţă de amploarea pe care au luat–odiferitele forme de asociere cu scop patrimonial, s–au creat coduri ale societăţilor,ce includ şi reglementări privind societăţile civile, dar şi cele comerciale.

41

De lege ferenda, se preconizează ca şi societatea civilă, alături de societateacomercială şi agricolă, să aibă personalitate juridică (Proiectul noului Cod civil).

42

A se vedea N. Ţăndăreanu, Contractul de asociere în participaţiune, în Dreptul nr.5/1995, p. 12.

43

A se vedea şi C.A. Bucureşti, secţia I, decizia nr. 30/1941, în Practica judiciară înmaterie comercială, vol. II, Ed. Lumina, 1991, p. 123. Cu titlu de excepţie, şi altelegi speciale prevăd posibilitatea înfiinţării unor societăţi civile cu personalitatejuridică. A se vedea, de pildă, art. 2 pct. 19 din Legea nr. 32/2000 privindsocietăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, care defineşte societateamutuală de asigurări.

44

Pentru amănunte, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 431; St.D. Cărpenaru, Dreptcomercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, nr. 237–240.

45

A se vedea T.R. Popescu, Fundaţiunea în dreptul comparat cu specială privire la dreptulromânesc, Tipografia Lucrătorii Asociaţi, Iaşi, 1937; E.D. Neacşu, Câteva consideraţiiprivind fundaţiile în dreptul românesc, Dreptul nr. 4/1994, p. 14; Fr. Deak, L. Mihai,Legalitatea înfiinţării fundaţiilor de către mai mulţi fondatori, prin acte între vii,Dreptul nr. 3/1995, p. 3; Gh. Beleiu, op. cit., p. 431; G. Boroi, op. cit., p. 388.

46

M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000. Aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 246/2005(M. Of. nr. 656 din 25 iulie 2005). Pentru comentarii după modificare, a se vedea R.Dimitriu, Privire de ansamblu asupra Legii nr. 246/2005 pentru aprobarea O.G. nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, Dreptul nr. 12/2005, p. 36–50.

47

Sub imperiul fostei reglementări (Legea nr. 21/1924) controlul era chiar mai strict.

48

Pentru amănunte, a se vedea R. Dimitriu, Discuţii în legătură cu Ordonanţa Guvernuluinr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, Dreptul nr. 5/2000, p. 19.

Capitolul II

Funcţionarea societăţii civile

Potrivit structurii din Codul civil, vom analiza sub acest titlu: raporturile dintreasociaţi şi societate; administrarea societăţii; raporturile asociaţilor cu terţii.

Secţiunea 1 - Raporturile dintre asociaţi şi societate

Secţiunea a 2-a - Administrarea societăţii

Secţiunea a 3-a - Raporturile asociaţilor cu terţii

Secţiunea 1

Raporturile dintre asociaţi şi societate

282. Din întreaga reglementare (art. 1503-1514 C.civ.) rezultă că asociaţii trebuie săacţioneze cu bună-credinţă şi grijă pentru treburile societăţii. Pentru orice culpăcare a cauzat daune, fiecare asociat este ţinut a răspunde, chiar dacă din alteactivităţi prestate de el ar fi rezultat foloase (art. 1508 C.civ.). Astfel cum am maimenţionat 1 , asociatul care a promis un aport în bani este considerat de drept debitoral sumei, la care se adaugă dobânda de la data scadenţei şi eventuale alte daune-interese. Aceeaşi sancţiune este prevăzută de art. 1504 alin. (2) C.civ. şi pentruasociatul care a folosit în interes personal sume din patrimoniul social; în cazulacesta însă, dobânzile se datorează începând cu ziua în care banii s-au luat.

La rândul său, asociatul care a cheltuit bani din fondurile proprii, în folosulsocietăţii, este creditorul acestor sume, ca şi al celor rezultate din obligaţiicontractate cu bună-credinţă în interesul societăţii, precum şi din pagubele suferitefără culpa sa în timpul administrării acesteia (art. 1510 C.civ.).

283. Împărţirea foloaselor şi a pierderilor reprezintă una dintre clauzele cele maiimportante ale unui contract de societate. Dacă părţile nu au menţionat nimic înaceastă privinţă 2 (sau, datorită caracterului consensual, nu pot proba), Codul civilconţine câteva reguli în art. 1511-1513. Astfel, art. 1511 alin. (1) C.civ. prevede cărepartizarea se va face proporţional cu „suma pusă în comun de fiecare”. Acelaşiprincipiu urmează însă a se aplica şi dacă aportul a constat în altceva decât în sumede bani, valoarea urmând a fi determinată fie prin evaluarea iniţială a prestaţiilor,fie – potrivit acordului lor – prin aprecierea unuia dintre ei sau a unui terţ [art.1512 alin. (1) C.civ.], fie – în caz de litigiu – prin expertiză judiciară. Esteinteresant de semnalat că pentru ipoteza determinării valorii, potrivit convenţieipărţilor, de către unul dintre asociaţi sau de un terţ, legea stabileşte un termenmaxim de 90 de zile pentru contestarea evaluării, cu excepţia cazului când aceaevaluare era în mod evident contrară echităţii [art. 1512 alin. (2) C.civ.].

Alineatul al doilea al art. 1511 C.civ. – care stabileşte regula că aportul în muncăeste mai puţin important – credem că nu-şi mai justifică menţinerea într-o viitoarereglementare, ea urmând a fi determinată după aceleaşi norme probatorii.

Deşi, în principiu, societatea civilă este guvernată de principiul autonomiei devoinţă, Codul civil stabileşte o limitare a acestei libertăţi (poate, ca un precursoral tendinţei dreptului contemporan al obligaţiilor de a-l proteja pe cel mai slab) şiprevede nulitatea absolută a contractului prin care un asociat şi-ar atribuitotalitatea câştigurilor (clauza leonină) sau în care unul/unii dintre asociaţi ar fiscutiţi de a participa la pierderi (art. 1513 C.civ.) 3 . Considerăm justă jurisprudenţacare, aplicând principiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, caşi principiul conversiunii actelor juridice, a considerat, pe de o parte, că în măsuraîn care nu a fost determinantă pentru încheierea contractului, urmează a se constatanulă numai clauza în discuţie, nu întregul contract de societate, iar pe de altă parte,că se poate da eficienţă voinţei părţilor de a încheia o convenţie, chiar nenumită 4 .

Mai menţionăm că, potrivit art. 1518 C.civ., un asociat care nu este şi administratornu poate nici vinde şi nici greva bunurile, chiar mobile, ale societăţii.

284. Iar ca expresie a caracterului intuitu persoanae al contractului, art. 1519 C.civ.prevede că, fără acordul celorlalţi, un asociat nu poate să asocieze o terţă persoanăla societate; este permisă însă asocierea asupra părţii pe care el însuşi o deţine.

1

Supra nr. 279.3.1.

2

Asociaţii Cassium Frontinum şi Julium Alexandrum, părţile din contractul de societateconsemnat în Tripticele din Transilvania (supra citat) au prevăzut că profiturile şipierderile vor fi repartizate în mod egal.

3

A se vedea S. Deleanu, Clauza leonină în contractele de societate, Dreptul nr. 2/1992,p. 38.

4

În acest sens, a se vedea deciziile din C. Hamangiu, N. Georgean, vol. III, nr. 3, p.683.

Secţiunea a 2-a

Administrarea societăţii

285. Prin chiar contractul de societate sau ulterior, printr-un înscris adiţional,asociaţii pot stabili modul de administrare a societăţii. În principiu,administratorul/administratorii se recrutează dintre asociaţi, dar poate fi desemnatăşi o altă persoană.

286. Codul civil distinge după cum, prin acordul lor, asociaţii au desemnat un singuradministrator sau mai mulţi. Astfel:

a) articolul 1514 C.civ. prevede că administratorul unic are dreptul să încheie (fărădol) orice acte necesare realizării scopului societăţii, chiar fără încuviinţareacelorlalţi 1 . Mandatul acestuia nu poate fi revocat decât pentru motive bine întemeiate;dacă însă administratorul unic a fost desemnat ulterior încheierii contractului desocietate (fiind deci un administrator ordinar, spre deosebire de prima ipoteză, încare este un administrator statutar), atunci i se poate revoca mandatul la fel ca alunui mandatar obişnuit, prin votul majorităţii asociaţilor.

b) articolul 1515 C.civ. reglementează situaţia desemnării mai multor asociaţi caadministratori, fără că în contract să fie precizate funcţiile lor ori faptul că artrebui să acţioneze în comun. Pentru această situaţie, textul prevede că fiecare poateîncheia în mod valabil orice acte pentru buna administrare a societăţii. Dacă,dimpotrivă, părţile au stabilit că actele trebuie încheiate împreună de toţiadministratorii, încălcarea convenţiei afectează însăşi valabilitatea actelor astfelîncheiate (art. 1516 C.civ.).

287. Pentru ipoteza în care părţile nu au inserat în contract clauze speciale privindadministrarea societăţii, art. 1517 C.civ. stabileşte câteva reguli. Astfel:

a) se prezumă că asociaţii şi-au dat reciproc mandat pentru administrarea societăţii(prezumţia nu mai funcţionează dacă înainte de săvârşirea vreunui act, unul sau maimulţi asociaţi s-au opus);

b) fiecare asociat poate folosi bunurile societăţii la destinaţia lor uzuală şi fără a-i stânjeni pe ceilalţi;

c) toţi trebuie să contribuie la cheltuielile pentru conservarea bunurilor societăţii;

d) actele cu privire la imobilele societăţii (mărire, reconstruire, înfrumuseţare) nuse pot face decât cu acordul unanim al asociaţilor.

1

Este vorba chiar de acte de dispoziţie, dar care reprezintă operaţii curente pentrusocietate. Pentru cele ce exced acestei noţiuni, chiar şi administratorul statutar arenevoie de împuternicire specială. A se vedea şi G. Boroi, Drept civil. Partea generală.Persoanele, Ed. All Beck, 2001, p. 36.

Secţiunea a 3-a

Raporturile asociaţilor cu terţii

288. Codul civil se ocupă de această problemă în art. 1520-1522 din Secţiunea „Despreobligaţiile asociaţilor către a treia persoană”. În principiu, am arătat că societateacivilă nu are personalitate juridică, aşadar nu reprezintă un subiect de drept distinct1 .

De aceea nici nu se foloseşte expresia „efectele societăţii faţă de terţi”, ci vorbimdespre raporturile asociaţilor cu terţii. Din partea terţilor, nu există societate, ciexistă numai indivizii (entităţile) care o compun. Terţul nu cunoaşte decât persoana cucare contractează; astfel, dacă contractează cu A, care face parte dintr-o societatecivilă formată cu B şi C, pe terţ nu-l interesează; se nasc raporturi numai între el şiA (art. 1522 teza I C.civ.).

289. Desigur însă că, dacă încheierea actului cu terţul s-a făcut în bazaîmputernicirii primite de la ceilalţi asociaţi sau a rezultat un profit pentrusocietate din actul încheiat, se angajează răspunderea contractuală a tuturorasociaţilor (art. 1522 teza a II-a C.civ.). Dar nici în acest caz, în lipsa uneistipulaţii exprese, asociaţii nu vor fi ţinuţi solidar (art. 1520 C.civ.), ci fiecarerăspunde în mod egal. Aşadar, datoria contractată şi neachitată se poate urmări decătre creditor atât din fondul social, cât şi (dacă este nevoie) din patrimoniulpropriu al fiecărui asociat, în raport cu numărul acestora (per capita), iar nuproporţional cu aportul fiecăruia, pe care terţul nu are cum să-l cunoască (spredeosebire de societăţile comerciale, ale căror acte constitutive şi modificatoare potfi consultate în registrul comerţului).

1

Cu toate acestea, potrivit art. 7 alin. (3) C.proc.civ., poate fi chemată în judecatăîn calitate de pârât, la instanţa de la domiciliul administratorului sau „în lipsă, aldomiciliului (sediului) oricărui asociat”.

Capitolul III

Încetarea societăţii civile

290. Modurile de încetare. Codul civil reglementează, în art. 1523, câteva moduri deîncetare a societăţii civile. Ele nu sunt imperative, astfel încât prin clauză expresă

în contract (sau, după caz, în baza unei legi speciale derogatorii) se poate continuasocietatea, dacă, bineînţeles, nu există impedimente. Astfel, societatea civilă poateînceta:

290.1. Prin expirarea termenului pentru care a fost contractată. Fiind încheiată pedurată determinată, societatea încetează din ziua următoare celei stabilite încontract, nefiind aplicabilă în această materie noţiunea reînnoirii tacite, ca lalocaţiune.

290.2. Prin desfiinţarea obiectului sau realizarea scopului pentru care s-a înfiinţat;

290.3. Prin moartea unuia dintre asociaţi, pentru că ea a fost încheiată intuitupersonae, în considerarea aptitudinilor fiecărui asociat în parte. Părţile pot însăstipula ca societatea să continue şi după decesul unui/unor asociaţi, fie că loculacestuia este luat de moştenitorii defunctului, fie că societatea va fiinţa numai cuasociaţii rămaşi în viaţă 1 . Desigur că, pentru a mai avea sens noţiunea de „societate”,trebuie să rămână cel puţin doi 2 .

290.4. Prin punerea sub interdicţie sau prin insolvabilitatea unuia dintre asociaţi.Soluţia este firească, ţinând cont de sarcinile societăţii, care nu ar mai putea fiatinse în condiţiile continuării în prezenţa unui asociat incapabil sau insolvabil(falit). Ca şi în cazul anterior, este permisă derogarea de la regula încetăriisocietăţii pentru acest caz, dar numai în lipsa asociatului în cauză.

290.5. Prin voinţa exprimată de unul sau mai mulţi asociaţi de a nu continuasocietatea. Aceasta poate interveni numai dacă societatea a fost încheiată pe duratănedeterminată, iar denunţarea unilaterală trebuie să fie notificată tuturor asociaţilor„cu bună-credinţă şi la timp” (art. 1527 C.civ.). Textul următor explică per acontrario ce se înţelege prin bună-credinţă, prevăzând că nu este de bună-credinţărenunţarea făcută cu scopul ca asociatul în cauză să-şi însuşească singur profitul; seconsideră că renunţarea nu este făcută „la timp”, atunci când din împrejurărileconcrete rezultă că interesul societăţii cere amânarea încetării. Legea permite în modexcepţional şi încetarea societăţii încheiate pe durată determinată, la cererea unuiasociat (art. 1529 C.civ.) şi enumeră exemplificativ câteva motive justificate: cândunul din asociaţi nu-şi îndeplineşte îndatoririle ori când din cauza unei boli, unasociat este împiedicat de la îngrijirea afacerilor sociale, urmând ca instanţa săaprecieze de la caz la caz justeţea motivelor invocate.

290.6. Articolul 1525 C.civ. mai prevede un caz de încetare a societăţii, şi anume cândbunul promis a fi adus în proprietate de către un asociat a pierit înainte de a fi fostadus efectiv. În alin. (2) se prevede că în orice caz societatea încetează dacă apierit bunul adus ca aport numai în folosinţă.

291. Efectele încetării societăţii. Pentru cazul încetării societăţii, legea (art. 1530C.civ.) prevede că împărţirea patrimoniului social se va face potrivit regulilorîmpărţelii moştenirii. Aşadar, se vor plăti mai întâi datoriile, se vor încasacreanţele, iar activul şi pasivul astfel rămase se vor împărţi între asociaţi(respectiv moştenitorii asociatului decedat) potrivit proporţiei în care fiecare acontribuit la capitalul social, ţinând cont de prevederile contractului şi deinterdicţiile legale (clauza leonină).

Dacă unul dintre asociaţi a adus ca aport numai folosinţa asupra bunului, acel bun, lalichidarea societăţii, i se restituie în natură. Dacă s-a adus însă proprietatea unuibun, acesta urmează a intra în masa de împărţit şi – potrivit modului de partajare –poate reveni şi în lotul altui asociat ori poate fi supus vânzării la licitaţie.Desigur că, potrivit regulilor în general admise în practica judiciară în materie de

partaj, poate constitui un criteriu de atribuire faptul că anterior a aparţinut înproprietate unui anume asociat.

1

Potrivit Legii avocaturii, societatea civilă profesională nu încetează decât prinmoartea sau retragerea tuturor avocaţilor.

2

Unele legi speciale prevăd un alt număr minim, de pildă, 10 asociaţi (Legea nr. 36/1991privind societăţile agricole).

Titlul XIII

Contractul de tranzacţie

Capitolul I - Noţiune. Sediul materiei. Caractere juridice. Condiţii de validitate

Capitolul II - Efectele contractului de tranzacţie

Capitolul I

Noţiune. Sediul materiei. Caractere juridice. Condiţii de validitate

292. Noţiune. Sediul materiei. Tranzacţia este o convenţie bilaterală prin intermediulcăreia părţile convin să-şi facă concesii reciproce, în scopul de a pune capăt unuiproces sau de a-l evita. Avându-şi originea în dreptul roman 1 , tranzacţia – un adevăratcreuzet al uitării – este un contract care, ca şi alte convenţii (clauza compromisorie,clauza penală etc.), se găseşte la graniţa dintre dreptul obligaţional şi dreptulprocesual civil, jucând practic rolul unei hotărâri judecătoreşti 2 . Prin încheierea eise evită costuri importante, incertitudinea rezultatului unui proces, durata excesivă aprocedurilor 3 .

Codul civil reglementează în Titlul XVII din Cartea a III-a, în art. 1704-1717,contractul de tranzacţie. S-a observat însă că definiţia pe care art. 1704 C.civ. o dătranzacţiei este incompletă, în sensul că se rezumă a arăta care este efectulîncheierii unui asemenea contract, fără a evidenţia deosebirea importantă întretranzacţie şi alte operaţiuni juridice similare: compromisul, achiesarea şi desistarea 4

. Prin aceasta, a fost ignorată diferenţa specifică a tranzacţiei, reţinută de noi îndefiniţie, şi anume existenţa concesiilor reciproce 5 .

Pentru a fi în prezenţa unei tranzacţii, trebuie verificată existenţa următoarelorelemente 6 : existenţa unui drept litigios sau doar îndoielnic, concretizat printr-unproces aflat pe rol sau iminent 7 ; intenţia părţilor de a pune capăt procesului (sau dea preîntâmpina naşterea lui); acceptarea de către părţi a unor concesii reciproce:fiecare parte sacrifică o parte din avantajele la care putea să spere, pentru a nusuporta toată pierderea ce ar putea să apară.

293. Caractere juridice. Întrucât am precizat că tranzacţia este un contract (carepoate fi extrajudiciar sau judiciar), vom analiza caracterele juridice ale acesteiconvenţii, asemănător schemei urmate pentru toate contractele anterior analizate.Reţinem astfel:

a) contract sinalagmatic, întrucât ambele părţi îşi asumă obligaţii, reciproce şiinterdependente de ale celeilalte părţi: în schimbul concesiilor acceptate, fiecare seobligă să nu continue, respectiv să nu înceapă procesul;

b) contract cu titlu oneros şi comutativ: părţile urmăresc de regulă avantaje de naturăpatrimonială prin încheierea tranzacţiei, chiar dacă acestea sunt inegale ca valoare 8 ;existenţa şi întinderea acestor avantaje este cunoscută părţilor de la data încheieriicontractului (tocmai de aceea îl încheie, pentru a evita elementul alea, cecaracterizează derularea şi finalizarea proceselor);

c) contract consensual, în principiu. Deşi art. 1705 C.civ. impune forma scrisă atranzacţiei („tranzacţia trebuie să fie constatată prin act scris”), majoritateaautorilor 9 , precum şi jurisprudenţa admit că această cerinţă de formă se impune numaiad probationem, iar nu pentru însăşi validitatea convenţiei. Aceasta înseamnă că,indiferent de valoarea convenţiei, pentru proba ei se impune prezentarea unui înscris 10

, dar în condiţiile art. 1197 şi art. 1198 C.civ., dacă există început de dovadă scrisăsau părţile au fost în imposibilitate de a procura sau păstra dovada scrisă, se admiteadministrarea probei cu martori. În doctrină s-a observat, cu temei, că în condiţiileexistenţei unui efect translativ de proprietate din partea uneia dintre părţi, iardispoziţii speciale impun, pentru acel transfer, forma autentică (de pildă, donaţia sauînstrăinarea unui teren), tranzacţia care include acest gen de concesie trebuie, larândul ei, să îmbrace forma autentică 11 .

Precizăm, de asemenea, că întrucât orice hotărâre judecătorească are valoarea unuiînscris autentic 12 , în cazul tranzacţiei judiciare este suficient ca instanţei să-i fieprezentat un înscris sub semnătură privată, chiar dacă vizează transmisiuni de tipulcelor menţionate. Instanţa, verificând consimţământul părţilor şi respectarea art. 5C.civ., va lua act prin dispozitiv de învoiala părţilor, hotărârea de expedient fiindasimilată înscrisului autentic 13 .

294. Condiţiile de validitate a tranzacţiei trebuie examinate ţinând seama atât deregulile special instituite de Codul civil în art. 1704 şi urm., de regulile specialereglementate de acte normative speciale pentru diferite materii, cât şi de regulilegenerale privind validitatea convenţiilor, reglementate în art. 948 şi urm. C.civ.

294.1. Consimţământul părţilor care tranzacţionează trebuie, potrivit regulilorgenerale, să existe, să fie liber exprimat, să nu fie viciat prin eroare, viclenie,violenţă. Dovada se face prin înscrisul constatator al tranzacţiei 14 . Dacă aceasta estejudiciară, astfel cum am menţionat, judecătorul va verifica personal existenţaconsimţământului. Potrivit art. 69 alin. (1) C.proc.civ., dacă părţile nu se prezintăpersonal, pentru a depune propunerea de tranzacţie, mandatarul trebuie să fieîmputernicit printr-o procură specială 15 .

294.2. Capacitatea cerută pentru încheierea valabilă a contractului de tranzacţie estereglementată în art. 1706 C.civ.: „Tranzacţie pot face numai acei ce pot dispune deobiectul cuprins în ea. Acei ce nu pot însă dispune de obiectul cuprins în tranzacţie,nu pot transige decât în formele stabilite în legi speciale”. Aşadar, tranzacţia esteasimilată unui act de dispoziţie, putând fi încheiată numai de persoane cu capacitateadeplină de exerciţiu. Minorii cu capacitate de exerciţiu restrânsă pot încheiatranzacţii în nume propriu, dar cu încuviinţarea ocrotitorului legal şi a autorităţiitutelare [art. 129 alin. (2) şi art. 133 alin. (2) C.fam.]. Incapacităţile stabilite înalte materii care vizează acte de dispoziţie considerăm că operează şi în materie detranzacţie (de pildă, cele prevăzute de Codul civil la materia vânzării: soţii nu potîncheia tranzacţii între ei, mandatarii şi funcţionarii publici, persoanele careadministrează bunurile aparţinând statului sau unităţilor administrativ-teritoriale,judecătorii, procurorii şi avocaţii etc.).

Ipoteza vizată de alin. (2) al art. 1706 C.civ. se referă lato sensu la administratoriilegali sau convenţionali: mandatul tacit al soţilor pentru încheierea oricăror acte deadministrare sau de dispoziţie asupra bunurilor comune, cu excepţia actelor dedispoziţie asupra imobilelor (art. 35 C.fam.), regulile stabilite de acelaşi cod pentruexercitarea tutelei şi curatelei, tranzacţiile încheiate de părinţi în numele minorilorsub 14 ani sau încheiate de minorii peste 14 ani cu încuviinţarea părinţilor (art. 105C.fam.) 16 , dreptul judecătorului-sindic de a încheia, cu aprobarea tribunalului,tranzacţii pe perioada procedurii falimentului etc.

294.3. Obiectul contractului de tranzacţie îl reprezintă pretenţiile pe care părţile lesatisfac ori promit să le realizeze, prin concesiile reciproce. Dreptul subiectivtrebuie să se afle în patrimoniul părţii care dispune de el [art. 1706 alin. (1)C.civ.]. Ţinând seama de caracterul în principiu declarativ al tranzacţiei, considerămcă a fortiori pot primi aplicare consideraţiile pe care le-am făcut în privinţavânzării lucrului altuia.

Obiectul cu privire la care poartă concesiile reciproce ale părţilor trebuie săîntrunească condiţiile generale de validitate: să fie în circuitul civil, determinatsau determinabil, posibil şi licit.

Vorbind despre obiectul tranzacţiei, arătăm că el poate fi abordat şi prin referire ladomeniul de aplicare al acestui contract. Codul civil, în art. 1707, stabileşte unsingur aspect, precizând că pot fi obiect al tranzacţiei acţiunile civile ce derivădintr-o infracţiune. În doctrină s-a subliniat – întemeiat după părerea noastră – că nupoate fi tranzacţionată acţiunea Ministerului Public 17 . Tranzacţii pot interveni în modvalabil şi în domeniul asigurărilor, astfel cum prevede expres Legea nr. 136/1995 18 .

Din modul de formulare al art. 1706 alin. (1) C.civ. se poate deduce încă o regulă,anume aceea că pot forma obiect al tranzacţiei numai drepturile de care se poatedispune. Acestea sunt în general drepturile patrimoniale. Per a contrario, nu pot fitranzacţionate drepturi personal nepatrimoniale: statutul civil al persoanei 19 ,drepturile nepatrimoniale de autor, pensia de întreţinere. Dar nici drepturilepatrimoniale nu pot forma, nedistinct, obiect al tranzacţiei. De pildă, asuprabunurilor dintr-o succesiune nedeschisă nu se poate tranzacţiona (art. 702, art. 965C.civ.).

294.4. Cauza încheierii contractului de tranzacţie trebuie să fie licită şi morală. Maiales în cazul tranzacţiilor încheiate pentru soluţionarea laturii civile a unui procespenal declanşat la plângere prealabilă, instanţele judecătoreşti au avut ocazia să sepronunţe asupra acestui aspect 20 .

295. Nulitatea tranzacţiei. Astfel cum s-a remarcat în literatura juridică 21 , în celecâteva articole special dedicate acestui aspect (art. 1712-1716), Codul civil nu facedecât aplicaţia dreptului comun în materia nulităţii contractelor.

Astfel, art. 1712 C.civ., în aplicarea art. 953 şi art. 954 C.civ., prevede cătranzacţia poate fi anulată pentru eroare asupra persoanei sau asupra obiectului înproces. Întrucât tranzacţia este un contract cu titlu oneros, considerăm că eroareaasupra persoanei reprezintă o cauză de anulare numai dacă ea a fost substanţială, însensul de a fi constituit cauza determinantă a încheierii tranzacţiei. Altfel, înaplicarea art. 954 alin. (2) C.civ., eroarea asupra persoanei trebuie considerată canesemnificativă 22 . Desigur că, dacă într-un caz concret se probează că resorturileîncheierii tranzacţiei stau într-o intenţie de liberalitate, grefată pe sentimente deafecţiune, prietenie etc., art. 1712 C.civ. îşi va primi aplicarea.

Cu privire la eroarea asupra obiectului în proces, trebuie să observăm că vizeazădreptul subiectiv contestat (dreptul la o despăgubire, dreptul de proprietate etc.),

iar nicidecum substanţa obiectului derivat sau valoarea dreptului litigios (de pildă, adespăgubirii) 23 . În materia asigurărilor, prin normă specială se prevede: convenţiadintre asiguraţi, persoana păgubită şi asigurător are caracter total, necondiţionat,definitiv şi stinge toate pretenţiile decurgând din pagubele care erau sau puteau ficunoscute la data realizării convenţiei, pentru pagubele ce s-au acoperit pe aceastăcale, cu excepţia situaţiei în care ulterior plăţii despăgubirii pentru vătămăricorporale, starea persoanei păgubite s-a agravat sau a intervenit decesul acesteia, caurmare a aceluiaşi accident 24 . Aşadar, pentru aceste cazuri, victima (parte întranzacţie) poate cere daune-interese suplimentare, fără a fi nevoie să apeleze laanularea tranzacţiei pe motiv de eroare asupra obiectului. Problema este în mod similarreglementată în Franţa.

Articolul 1713 C.civ. prevede că se poate ataca tranzacţia făcută în temeiul unui titlunul, nulitate necunoscută de părţi. De pildă, tranzacţia cu privire la un legatconţinut într-un testament, care se dovedeşte ulterior a nu fi fost valabil 25 .

Potrivit art. 1714 C.civ., se poate cere anularea tranzacţiei care s-a bazat pedocumente dovedite ulterior ca fiind false, iar conform art. 1715 C.civ., este deasemenea anulabilă tranzacţia încheiată după pronunţarea hotărârii judecătoreştidefinitive despre care cel puţin una dintre părţi nu a avut cunoştinţă. În dreptulgerman, în interpretarea §779 BGB, se consideră că, în cazul în care cu bună-ştiinţăpărţile au încheiat tranzacţia, deşi fusese pronunţată o hotărâre judecătoreascădefinitivă, tranzacţia este nulă; dimpotrivă, dacă nici nu se gândiseră la existenţahotărârii sau deşi exista posibilitatea pronunţării ei, au dorit cu orice preţ să punăcapăt litigiului prin tranzacţie, aceasta este valabilă 26 .

Printr-o dispoziţie foarte confuză, art. 1716 alin. (2) C.civ. prevede că dacătranzacţia priveşte un singur obiect, cu privire la care una dintre părţi nu ar aveanici un drept (fapt dovedit prin documente descoperite ulterior), ea este nulă; dacădimpotrivă, obiect al tranzacţiei erau toate pretenţiile posibile dintre părţi, ea vafi valabilă, în pofida descoperirii unor documente ulterior, cu excepţia ascunderiiacestora prin dol [art. 1716 alin. (1) C.civ.] 27 .

În fine, art. 1717 C.civ. prevede în mod expres că erorile de calcul care au stat labaza încheierii tranzacţiei nu constituie motiv de anulare a acesteia, ci trebuie purşi simplu refăcute. Astfel sunt, de pildă, cele rezultate din măsurarea greşită aîntinderii terenului cu privire la care s-a tranzacţionat.

Pe lângă aceste cazuri special reglementate la capitolul dedicat tranzacţiei, potinterveni şi cauze de nulitate generale, prevăzute în dreptul comun, pentrunerespectarea condiţiilor de validitate a acestui contract 28 . În practica judiciarărecentă din Franţa s-a decis că în cazul probării existenţei dolului la încheiereatranzacţiei, partea interesată poate cere numai anularea contractului, iar numodificarea acestuia 29 . În speţă, fiind debitor al restituirii unui credit către bancă,clientul a încheiat cu banca o tranzacţie judiciară, potrivit căreia din veniturilesale putea păstra 1800 euro lunar, restul fiind la dispoziţia băncii. Ulterior, deconivenţă cu soţia sa, au decis separaţia de corp, iar soţiei i s-a acordat, de cătretribunalul pentru cauze familiale, o pensie alimentară, astfel încât veniturile sale ladispoziţia băncii pentru restituirea împrumutului au fost diminuate substanţial.Atacând tranzacţia pentru dol, banca a solicitat modificarea acesteia, astfel încât celpuţin 750 euro lunar să fie la dispoziţia sa. Curtea de Casaţie, desfiinţând hotărâreacare admisese acţiunea, a precizat că judecătorul poate anula tranzacţia pentru dol,dar nu este îndreptăţit să modifice termenii acesteia, nici măcar dacă dolul a fostdovedit 30 .

1

Cunoscut în limba latină ca transactio, onis, care provine din verbul transigo, ere – aduce la bun sfârşit. Tranzacţia pune punct final unui litigiu. Romanii o includeauprintre contractele nenumite de tipul do ut des. Pentru detalii, a se vedea I. Deleanu,S. Deleanu, Mica enciclopedie a dreptului, Ed. Dacia, Cluj–Napoca, 2000, p. 401.

2

A se vedea, de pildă: V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Ed.Naţional, Bucureşti, vol. I, 1996, p. 40, vol. II, 1997, p. 243 şi urm; L. Cadiet,Droit judiciaire privé, Litec, 1998, nr. 2004 şi urm.

3

„Când un individ este lezat în drepturile sale, el va trebui să se întrebe dacă vreasă–şi exercite dreptul, opunând rezistenţă adversarului, sau vrea să bată în retragere,renunţând la dreptul său; de sarcina acestei hotărâri nu–l va scuti nimeni. (…) Prinurmare, problema este de a şti care este sacrificiul cel mai acceptabil în funcţie decaracteristicile particulare ale situaţiei de fapt şi ale persoanei. Cel bogat vaprefera pacea, căci pentru el obiectul litigiului nu este important, în schimb pentrucel sărac valoarea acestui obiect în litigiu este suficient de importantă pentru ca elsă–şi sacrifice pentru ea pacea. (…) Juristul ştie că pentru unii nici certitudinea căvor trebui să plătească scump victoria, nu este suficientă pentru a–i abate de laproces. (…) Cum se explică o asemenea înverşunare dusă până la absurd? Răspunsul ceruteste cunoscut: mania proceselor, procesomania. (…) Tranzacţia este acel punct în carecoincid calculele de probabilităţi stabilite de o parte şi de cealaltă şi este, dupăpărerea mea, cel mai corect mijloc de soluţionare a litigiului” (R. von Ihering, Luptapentru drept, trad. A. Florea, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 12, 13, 17).

4

Compromisul (art. 343 2 C.proc.civ. ) este clauza prin care părţile convin ca un litigiuivit între ele să fie soluţionat pe calea arbitrajului. Achiesarea (art. 267, art. 283C.proc.civ.) reprezintă renunţarea la exercitarea unei căi de atac împotriva uneihotărâri judecătoreşti. Desistarea este tot o renunţare care intervine în timpulprocesului civil, dar nu presupune, spre deosebire de tranzacţie, concesii reciproce. Ase vedea şi Ph. Malaurie, L.Aynès, Cours de droit civil, tome VIII, par Ph. Malaurie,L. Aynès, P–Y. Gautier, Les contrats speciaux, Ed. Cujas, Paris, 2002, nr. 1105, 1106.

5

În acest sens, a se vedea: G. Plastara, op. cit., p. 740; I. Rosetti–Bălănescu, Al.Băicoianu, Drept civil român, vol. II, Ed. Socec, 1943, p. 393.

6

A se vedea şi: Fr. Deak, op. cit., p. 555; D. Chirică, op. cit., p. 291; M. Mureşan,op. cit., p. 279; L. Stănciulescu, op. cit., p. 295.

7

Dezacordul unor părţi, de pildă, privind încheierea unui contract de vânzare, nusemnifică existenţa unei contestaţii în sensul art. 1704 C.civ. De aceea, din punct devedere juridic, este eronată folosirea noţiunii de „tranzacţie” pentru a marca finaluldivergenţelor privind clauzele unui contract în curs de încheiere. În acelaşi sens, ase vedea A. Bénabent, Les contrats speciaux, Montchrestien, Paris, 1995, p. 565.

8

E. Safta–Romano, Contracte civile, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 308. S–a judecat însăcă, dacă avantajul patrimonial obţinut este derizoriu, nefiind în prezenţa uneiveritabile concesii, tranzacţia este nulă (Cass. fr., secţia soc., decizia din 18 mai1999, în Bull., vol. V, nr. 223).

9

A se vedea, de pildă: G. Plastara, op. cit., p. 741; I. Rosetti–Bălănescu, Al.Băicoianu, op. cit., nr. 1226; Fr. Deak, op. cit., p. 557.

10

C. Cas I, decizia din 11 februarie 1936, în Bul. 1936, p. 206.

11

Fr. Deak, op. cit., p. 557 şi nota 6; D. Chirică, op. cit., p. 293.

12

V.M. Ciobanu, op. cit., p. 244.

13

Când părţile litigante prezintă instanţei un înscris semnat de ele, prin care se punecapăt procesului, litigiul este deja stins şi instanţa va lua act de tranzacţie, însănu fără a o examina şi a o pune în discuţia părţilor pentru a vedea dacă, prin aceasta,ele nu urmăresc scopuri ilicite, dacă părţile au capacitatea de a contracta şi dacă şi–au dat consimţământul în mod valabil. În cazul în care se constată vreun motiv deinvaliditate, actul de dispoziţie al părţilor va fi înlăturat şi se va trece maideparte la judecata în fond a cauzei (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.683/1983, în Culegere de decizii pe anul 1983, p. 160; decizia nr. 1564/1981, înCulegere de decizii pe anul 1981, p. 230; decizia nr. 1241/1962, în Culegere de deciziipe anul 1962, p. 299; decizia nr. 952/1959, în Culegere de decizii pe anul 1959, p.296).

14

Şi în practica judiciară mai recentă s–a menţionat că în lipsa dovezii exprimăriiconsimţământului tuturor părţilor, instanţa nu putea lua act de tranzacţie. A se vedeaC.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1014 din 8 martie 2002, în P.R. nr. 6/2002, p. 48.

15

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 566/1989, Dreptul nr. 1–2/1990, p. 139.

16

Prin urmare, când nu rezultă că tranzacţia încheiată în numele minorului a fost făcutăcu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, instanţa are îndatorirea să cearăpărinţilor să facă această dovadă (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2188/1988,în R.R.D. nr. 9–12/1989, p. 142).

17

G. Plastara, op. cit., p. 741. În Franţa sunt semnalate excepţii în materia amenziloraplicate de fisc sau de autorităţile vamale. A se vedea Ph. Malaurie, L. Aynès , P–Y.Gautier, op. cit., nr. 1114.

18

Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 505, 506.

19

Astfel fiind, tribunalul, numai cu nesocotirea prevederilor legale a luat act deînţelegerea intervenită între soţi, prin care se infirma prezumţia de paternitateprevăzută în art. 53 din Codul familiei şi a pronunţat o hotărâre de expedient ce amodificat statutul civil al minorei, aducându–se astfel atingere intereselor legitimeale acesteia (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1501/1968, în Culegere dedecizii pe anul 1968, p. 62). În acelaşi sens, a se vedea Trib. Suprem, secţia civilă,decizia nr. 1184/1978, în Culegere de decizii pe anul 1978, p. 170.

20

Desigur, în limita unei despăgubiri rezonabile, partea vătămată poate tranzacţiona cuinfractorul, care se obligă astfel valabil să–i acopere prejudiciul real, evaluat depărţile înseşi, dar, în acest caz, victima infracţiunii urmăreşte satisfacerea unuiinteres legitim şi dreptul acesta subiectiv îi este recunoscut de art. 1 şi art. 3 dinDecretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice şi de art. 1704 şi urm.C.civ., o atare tranzacţie neavând în sine nimic ilicit. Cu totul alta este situaţia încare, profitând de poziţia pe care o are în procesul penal, partea vătămată obţine dela infractor o sumă considerabil disproporţionată în raport cu prejudiciul real, pentrucă, în acest caz, dreptul subiectiv, recunoscut de legea civilă, de a obţine reparareaprejudiciului este deturnat de la finalitatea sa economică şi socială şi nu se maipoate bucura de ocrotirea legală (Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 107/1960, înL.P. nr. 8/1960, p. 130).

21

I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., nr. 1230.

22

A se vedea şi F. Sion, Despre tranzacţiune, Ed. Curierul Judiciar, Bucureşti, 1931, p.8.

23

Astfel, a fost respinsă acţiunea în anulare a tranzacţiei, intentată de expropriaţiicare acceptaseră un anumit cuantum al despăgubirii pentru terenul lor, dar ulterior sedescoperiseră rezerve naturale foarte preţioase pe acel lot. În acest sens, a se vedeaCass. fr., decizia civilă din 20 iunie 1978, în Bull. civ. III, nr. 256.

24

Articolul 49 din Normele privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatoriide răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule şiautorizarea asigurătorilor pentru practicarea asigurării obligatorii de răspunderecivilă pentru pagube produse terţilor din accidente de autovehicule, puse în aplicareprin Ordinul nr. 3108/2004 emis de preşedintele Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor(M. Of. nr. 1214 din 17 decembrie 2004).

25

I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit.

26

În acest sens, a se vedea H. Sprau, comentariu în BGB – Palandt Kommentar, C.H. Beck,München, 2002, p. 1012.

27

Astfel, într–o speţă s–a respins acţiunea în anularea tranzacţiei, cu motivarea cătestamentul invocat de reclamantă era cunoscut la data încheierii tranzacţiei, fiind înposesia sa, care nu a înţeles să–l prezinte în cadrul procesului de partaj finalizatprin hotărârea de expedient, această reticenţă fiind de natură a–i crea, la datarespectivă (anul 1988), anumite avantaje. A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr.1880/1992, în Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990–1992),Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 265.

28

A se vedea motivarea deciziei civile nr. 1014/2002 a C.S.J., supra citat, în P.R. nr.6/2002, p. 48.

29

Cass. fr., I civ., decizia din 17 decembrie 2002, în Bull. civ., I, nr. 309.

30

Pentru comentariul acestei decizii, a se vedea P.–Y. Gautier, Notă în R.T.D. civ. nr.2/2003, p. 313, 314.

Capitolul II

Efectele contractului de tranzacţie

296. Interpretarea contractului. Înainte de a analiza efectele contractului detranzacţie, se cuvin câteva precizări cu privire la modul de interpretare a acesteiconvenţii. Codul civil prevede, în două texte speciale, norme de interpretare, carecorespund, în esenţă, principiilor generale privind interpretarea restrictivă arestrângerilor şi renunţărilor 1 . A fost nevoie de o reglementare specială, dat fiind căşi acest contract are anumite particularităţi care îl disting de alte acte juridice. Sănu uităm că în timp ce în cazul altor contracte, părţile caută să creeze o situaţienouă, prin naşterea de drepturi şi obligaţii, la tranzacţie, între părţi exista oanumită stare conflictuală, căreia se hotărăsc să îi pună capăt. Dacă debitorul vaîncerca să acrediteze ideea că prin tranzacţie au luat sfârşit toate pretenţiile părţiiadverse faţă de el, creditorul, dimpotrivă, va tinde spre o interpretare restrictivă,care să lase, eventual, deschisă calea unei acţiuni ulterioare pentru pretenţii noi.

Articolul 1709 C.civ. prevede că tranzacţiile se mărginesc numai la obiectul lor;renunţarea, făcută în toate pretenţiile şi acţiunile, se referă numai la pricinileasupra cărora a urmat tranzacţia. În acelaşi sens este şi dispoziţia din art. 1710 tezaI C.civ. Este consacrată astfel regula interpretării restrictive a renunţărilor, înînţelesul că, dacă între părţi existau mai multe pretenţii (capete de cerere), obiectultranzacţiei se limitează la ceea ce părţile au exprimat fie prin expresii speciale saugenerale, fie ca o consecinţă necesară a cuvintelor folosite 2 . Partea finală a art.

1710 C.civ. consacră astfel o reîntoarcere la regulile dreptului comun [art. 970 alin.(2) C.civ.], dar limitată de teza întâi: convenţia obligă nu numai la ceea ce esteexpres înscris, dar la toate urmările (necesare) ce echitatea, obiceiul sau legea dăobligaţiei, după natura sa, conform exprimării părţilor.

Cu aceste precizări, vom trece la analiza efectelor pe care le produce încheierea uneitranzacţii.

297. Efectul extinctiv. Întrucât această figură juridică complexă – tranzacţia – segăseşte la graniţa dintre contract şi actul jurisdicţional şi chiar din definiţia eirezultă care este scopul încheierii sale (stingerea unui proces sau preîntâmpinareaunuia), acesta este primul efect care se impune a fi examinat.

Înţelegem prin efect extinctiv împrejurarea că după încheierea tranzacţiei, părţile numai pot invoca drepturile stinse de comun acord 3 . În cazul tranzacţiei extrajudiciare,o acţiune în justiţie (sau arbitrală) ulterioară, cu acelaşi obiect ar trebui respinsăprin invocarea unei excepţii de inadmisibilitate (excepţia de tranzacţie), care poatefi ridicată chiar şi din oficiu 4 . În acest caz se stinge, aşadar, irevocabil dreptul laacţiune cu privire la acea pretenţie. Dacă tranzacţia este judiciară, judecătorul sedesesizează, iar acţiunea civilă pornită se stinge atât în litigiul pendinte, cât şi cuefecte pentru viitor. Refuzul uneia dintre părţi de a executa de bunăvoie tranzacţiaconvenită acordă dreptul celeilalte părţi de a cere învestirea hotărârii de expedientcu formulă executorie, în vederea executării silite 5 . În aprecierea efectelorextinctive, trebuie să determinăm însă cu precizie obiectul tranzacţiei, raportat laobiectul noii acţiuni, ţinând seama de regulile de interpretare (restrictive) anterioramintite.

Acestui efect extinctiv, legea îi ataşează autoritatea lucrului judecat. Astfel, art.1711 C.civ. român (art. 2052 C.civ. francez) prevede că tranzacţiile au între părţilecontractante puterea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Această asimilare decurgeşi din faptul că tranzacţia, ca orice convenţie, are putere de lege între părţi [art.969 alin. (1) C.civ.]. S-a spus că această asimilare nu este întru totul exactă 6 . Într-adevăr, în timp ce hotărârile judecătoreşti pot fi modificate parţial în exercitareacăilor de atac, tranzacţia nu este susceptibilă de reformare pe calea revizuirii sau decasare pe calea recursului, ci în principal numai acţiunea în anulare se poate exercitaîmpotriva ei 7 .

298. Efectul relativ. Obligatorie pentru părţile care au încheiat-o, tranzacţia esteinopozabilă terţilor. Acest caracter relativ rezultă atât din formularea clară a art.1711 C.civ. [„între părţile contractante (…)”], legată de autoritatea lucrului judecat(art. 1201 C.civ.), cât şi din regula aplicabilă tuturor convenţiilor, prevăzută înart. 973 C.civ.: convenţiile nu au efect decât între părţile contractante. Faţă deterţii desăvârşiţi, tranzacţia este inopozabilă, dar potrivit regulilor generale dinmateria obligaţiilor, ea se poate opune avânzilor-cauză ai părţilor (succesorii îndrepturi universali, cu titlu universal, cu titlu particular), care se pot şi prevalade tranzacţia încheiată de autorul lor, intervenită anterior transmisiunii dreptului.

În cazul garanţilor plăţii unei datorii (de pildă, asigurătorul), norme specialecondiţionează de multe ori opozabilitatea tranzacţiei încheiate între debitorulprincipal (autorul accidentului) şi creditor (victima) de acordul acestui garant 8 .

299. Efect declarativ, în principiu. Pornind de la analogia dintre tranzacţie şihotărârea judecătorească (care nu creează şi nu transferă drepturi, ci se limitează larecunoaşterea unui raport juridic preexistent), majoritatea autorilor consideră cătranzacţia are un efect pur declarativ, nefăcând decât să pună la adăpost un drept deun eventual proces 9 . Cu alte cuvinte, pentru a sustrage contestaţiile lor unei analizeriguroase în justiţie, părţile renunţă reciproc la incertitudinea care plana asupra

drepturilor lor, prin concesiile pe care şi le fac. Fără a opera un transfer dedrepturi, ele recunosc existenţa şi întinderea acestora.

Principalele consecinţe ale acestei calificări se regăsesc în următoarele planuri:

a) părţile tranzacţiei nu sunt succesori în drepturi una în raport cu cealaltă, caatare nu se va naşte nici o obligaţie de garanţie 10 ;

b) tranzacţia nu constituie just titlu pentru a putea opera uzucapiunea de 10-20 ani 11

ori pentru dobândirea fructelor conform art. 485 şi art. 486 C.civ.;

c) chiar dacă vizează drepturi reale imobiliare, pentru opozabilitate nu este nevoie deefectuarea formalităţilor de publicitate 12 .

300. Efect translativ sau constitutiv, prin excepţie. Dacă s-a convenit că în schimbulrenunţării sau recunoaşterii unui drept de către una dintre părţi, cealaltă parte seobligă la a da sau a face (predarea unui bun, plata unei sume de bani, transferulproprietăţii unui imobil etc.), tranzacţia va da naştere unei situaţii juridice noi,având efect constitutiv sau translativ de drepturi. În consecinţă, se va naşteobligaţia de garanţie pentru evicţiune şi pentru vicii (dobânditorul fiind având-cauzăal înstrăinătorului cu titlu oneros), tranzacţia va constitui just titlu pentruuzucapiune, drepturile vor fi supuse formelor de publicitate. Aşadar, ca orice contractsinalagmatic 13 , tranzacţia va da naştere la obligaţii reciproce şi interdependenteîntre părţi. Se va putea opune excepţia de neexecutare, se va putea cere rezoluţiuneapentru neexecutare 14 .

Pentru garantarea executării obligaţiilor asumate prin tranzacţie, părţile pot insera oclauză penală. Codul civil chiar prevede în mod special la materia tranzacţiei (art.1708) aceasta: „În tranzacţie se poate stipula o penalitate contra celui ce nu se vaţine de dânsa”. Dacă respectarea obligaţiei principale de a nu redeschide litigiul estegarantată din punct de vedere procesual prin excepţia de tranzacţie, din punct devedere material, clauza penală are rolul de a preveni şi de a acoperi prejudiciul ce arputea să apară ca urmare a redeschiderii procesului.

În plus, părţile pot insera pacte comisorii, care să permită creditorului obligaţieineexecutate să obţină rezoluţiunea tranzacţiei fără cenzura instanţei.

1

A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 561.

2

Într–o speţă soluţionată în Franţa, s–a decis că este admisibilă o nouă acţiune, chiardacă într–un proces anterior reclamantul renunţase la acţiune (renunţare interpretatăca o tranzacţie), ca urmare a îndeplinirii de bunăvoie de către pârât a unora dintrecapetele de cerere (Cass. fr., secţia comercială, decizia nr. 2313/1993, apud P–Y.Gautier, Transaction et desistement, în R.T.D. civ. 1997, p. 887).

3

I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., nr. 1227.

4

Din punct de vedere procedural, aceasta este o excepţie de fond, peremptorie.

5

Trib. reg. Dobrogea, decizia civilă nr. 955/1966, în R.R.D. nr. 2/1966, p. 131; Trib.Angers, decizia din 17 martie 1970, apud Ph. Malaurie, L. Aynès, P–Y. Gautier, op.cit., nr. 1128, nota 5.

6

G. Plastara, op. cit., p. 741; D. Chirică, op. cit., p. 300.

7

Cum s–a reţinut în motivarea unei decizii, învoiala părţilor, chiar consemnată într–ohotărâre judecătorească, nu este rezultatul unor dezbateri şi nu stabileşte o stare defapt care să fie controlată în raport cu probele administrate sau cu dispoziţiilelegale în care acea stare de fapt a fost încadrată; ea nu constituie, aşadar, ojudecată din partea instanţei, pe baza aprecierii probelor, pe care se întemeiazăprezumţia de adevăr, care stă la baza puterii lucrului judecat, ci îşi păstreazăcaracterul de convenţie. Or, prin efectul convenţiei – cu caracter tranzacţional –consemnată în hotărârea de expedient, s–a stins obligaţia veche dintre părţi şi a luatfiinţă o nouă obligaţie, expresie a voinţei lor comune. Înlăturând convenţia pe calearevizuirii hotărârii de expedient, instanţa ar nesocoti voinţa părţilor şi caracterulobligatoriu al convenţiilor recunoscut acestora prin lege (Trib. Suprem, secţia civilă,decizia nr. 750/1981, în R.R.D. nr. 2/1982, p. 62). A se vedea şi V.M. Ciobanu, op.cit., vol. II, p. 245.

8

A se vedea art. 54 din Legea nr. 136/1995 a asigurărilor, astfel cum a fost modificatprin O.U.G. nr. 61/2005 (M. Of. nr. 562 din 30 iunie 2005).

9

A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 562 şi bibliografia citată.

10

Observăm că în acest punct tranzacţia se deosebeşte de partaj, care, deşi este totdeclarativ, are ca efect obligaţia de garanţie între copărtaşi. A se vedea, de pildă,C. Toader, Titlul III „Indiviziunea şi împărţeala moştenirii”, în Fr. Deak (coord.),Moştenirea testamentară. Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, Ed. Actami, 1996, p.171.

11

În acelaşi sens, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 563; D. Chirică, op. cit., p. 299.În sensul că tranzacţia poate servi ca just titlu pentru uzucapiunea scurtă, a se vedeaC. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p.326.

12

În acelaşi sens, a se vedea G. Plastara, op. cit., p. 742. Menţionăm totuşidispoziţiile art. 711 C.proc.civ. (în prezent abrogate) prin care erau supusetranscrierii tranzacţiile asupra drepturilor reale (pct. 5). Iar art. 56 alin. (2) dinLegea nr. 7/1996 a cadastrului şi publicităţii imobiliare prevede că hotărârilejudecătoreşti, constitutive sau declarative [s.n. – C.T.] de drepturi reale imobiliare,

rămase definitive şi irevocabile se vor transmite biroului de carte funciară în vedereaînscrierii. Iar în literatura juridică s–a afirmat tranşant, cu referire la principiulpublicităţii integrale ale cărţilor funciare, că tranzacţiile voluntare sau judiciare,indiferent că sunt declarative, translative sau constitutive, sunt supuse înscrierii încartea funciară. Pentru argumente suplimentare, a se vedea M. Nicolae, Discuţii înlegătură cu înţelesul şi sfera de aplicare a art. 28 din Legea nr. 7/1996 a cadastruluişi publicităţii imobiliare, Dreptul nr. 4/2005, p. 77.

13

Pentru analiza efectelor specifice ale contractelor sinalagmatice, a se vedea C.Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a VIII–a, Ed. AllBeck, Bucureşti, 2002, p. 91 şi urm.

14

V. Stoica, Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor civile, Ed. All, Bucureşti, 1997, p.81.

Titlul XIV

Contractele aleatorii

301. Introducere. Potrivit definiţiei pe care Codul civil, în Titlul III, intitulat„Despre contracte sau convenţii”, o dă, contractul aleatoriu este acela în careechivalentul depinde, pentru una sau toate părţile, de un eveniment incert [art. 947alin. (2)]. Iar conform art. 1635 C.civ., situat la începutul Titlului XIII, intitulat„Despre contractele aleatorii”, contractul aleatoriu este convenţia reciprocă ale căreiefecte, în privinţa beneficiilor şi a pierderilor pentru toate părţile, sau pentru unasau mai multe din ele, depinde de un eveniment incert. Această ultimă definiţie a fostapreciată ca inexactă în literatura de specialitate, în realitate, şansele de câştig şipierdere trebuind să existe pentru ambele părţi, iar nu numai pentru una sau uneledintre ele 1 . În plus, cuvântul «reciproc» nu era necesar, de vreme ce orice convenţie,chiar unilaterală, este reciprocă, în sensul că implică acordul părţilor.

După cum se cunoaşte, contractele aleatorii, alături de contractele comutative,reprezintă subspecii ale contractelor cu titlu oneros. Astfel cum s-a observat îndoctrină, criteriul definitoriu al distincţiei dintre ele îl reprezintă certitudineasau incertitudinea întinderii prestaţiilor în momentul încheierii contractului 2 .

Acest lucru depinde într-o măsură însemnată de modul de formulare de către părţi aclauzelor contractuale. Am văzut, de pildă, că deşi contractul de vânzare-cumpărareeste caracterizat, în general, ca fiind un contract comutativ, uneori, prin voinţa lor,părţile înţeleg să încheie un contract aleatoriu 3 .

Inclus chiar în structura denumirii acestei categorii de contracte, elementul alea 4 seconstituie în însăşi cauza acestora, stând la baza exprimării consimţământuluipărţilor. De aceea, se admite că în cazul contractelor aleatorii este exclusăexercitarea acţiunii în resciziune pentru leziune, ca viciu de consimţământ 5 , iar lipsaincertitudinii cu privire la existenţa şansei (posibilitatea de a realiza un beneficiusau de a suporta o pierdere) atrage o altă calificare a actului juridic în cauză decâtaceea de contract aleatoriu.

Codul civil reglementează numai două contracte aleatorii, anume jocul (prinsoarea) şirenta viageră. Vom analiza aceste contracte, ca şi alte două convenţii cu frecventăaplicare practică, contractul de întreţinere şi contractul de asigurare. Reamintim însăcă şi alte contracte pot avea caracter aleatoriu (de pildă, vânzarea uzufructului, a

nudei proprietăţi, vânzarea de drepturi litigioase) şi în evaluarea lor, interpretul vatrebui să ţină seama de principiile aplicabile contractelor aleatorii.

1

Fr. Deak, op. cit., p. 445.

2

C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck,Bucureşti, 2002, nr. 19.

3

Supra nr. 3.3.

4

1. zar; joc cu zaruri; 2. şansă, risc (Gh. Guţu, Dicţionar latin–român, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 32).

5

Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptuluicivil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 159; G. Boroi, Drept civil. Parteagenerală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 172.

Capitolul I - Contractul de joc sau prinsoare

Capitolul II - Contractul de rentă viageră

Capitolul III - Contractul de întreţinere

Capitolul IV - Contractul de asigurare

Capitolul I

Contractul de joc sau prinsoare

Secţiunea 1 - Generalităţi. Noţiune. Sediul materiei

Secţiunea a 2-a - Efectele contractului

Secţiunea 1

Generalităţi. Noţiune. Sediul materiei

302. Generalităţi. „Un grup de cercetători de la Universitatea din Chicago a descoperitgena care provoacă pasiunea pentru jocurile de noroc. Demonul jocurilor de hazard estetrezit de alterarea unei gene, în interiorul cromozomului 11. Deşi au deseori efectedevastatoare asupra bugetului jucătorilor, după părerea specialiştilor americani,jocurile de noroc fac bine la sănătate, reducând considerabil, în cazul împătimiţilor,riscul apariţiei afecţiunilor cardiace” 1 . Sau: „Problema dependenţei de jocurile denoroc a fost reglementată şi în Austria”. Un jucător dependent, care şi-a pierdut toţibanii la ruletă şi la masa de black-jack a câştigat procesul intentat împotriva a douăcazinouri, care au fost obligate să-i plătească 499.729 de euro, compensaţie pentru

cele 2,5 milioane de euro pe care acesta le-a pierdut în decurs de trei ani.Reclamantul şi-a motivat acţiunea în pretenţii, reproşând managerilor cazinourilor cănu au făcut nimic pentru a-l ajuta să scape de dependenţă 2 . Pentru „satisfacereacererii naturale de joc în rândul populaţiei” 3 s-au înfiinţat diferite societăţi, avândca obiect organizarea şi exploatarea jocurilor.

Mulţi s-au întrebat cum de Codul civil, piatra de temelie a unui sistem de drept privatîn orice ţară, se ocupă de reglementarea unor asemenea convenţii, situate aproape înafara dreptului. Într-adevăr, tradiţional, oamenii joacă pentru amuzament, iar dreptultrebuie să se ocupe de lucrurile serioase. Cu toate acestea, legiuitorii nu au pututignora răspândirea în societăţile lor a jocurilor. Fie că era vorba despre jocurile laruletă, practicate de demi-mondeni, fie de micile partide de cărţi practicate, în cercrestrâns, de toate categoriile sociale, de nenumăratele jocuri propuse la radio sauteleviziune, de jucătorii la bursă sau de marea masă a jucătorilor la loto, fenomenul atrebuit cumva reglementat.

303. Noţiune. Sediul materiei. În lipsa unei definiţii legale a jocului şi a pariului,în literatura juridică s-au formulat diferite variante de determinare a conţinutuluiacestor convenţii.

Astfel, într-o opinie 4 , se face distincţie între joc (definit ca acel contract princare părţile îşi promit reciproc un câştig determinat, care atârnă de rezultatul unorfapte sau combinaţii de natură diversă) şi prinsoare, pariu sau rămăşag (definit caacel contract în care părţile, adoptând fiecare un punct de vedere opus, stipulează unade la alta un câştig determinat, rămânând ca partea câştigătoare să fie determinatăprin verificarea evenimentului sau faptului care a făcut obiectul prinsorii).

Fără a contesta această diferenţă, determinată de rolul părţilor în desfăşurareajocului, pornind de la regimul juridic identic al celor două varietăţi ale aceluiaşicontract, vom defini şi noi, alături de alţi autori 5 , jocul şi prinsoarea ca fiindcontractele aleatorii în care părţile se obligă reciproc a plăti o sumă sau alt lucrucâştigătorului în funcţie de realizarea sau nerealizarea unui eveniment sau fapt caresă dea naştere la şanse de câştig sau de pierdere pentru ambele sau toate părţilecontractante 6 .

Astfel cum rezultă din definiţie, elementul alea depinde fie de hazard (oprirea ruleteiîn dreptul unui anumit număr), fie de îndemânarea, forţa, dibăcia, inteligenţa părţilor(şah, biliard etc.), fie de alte împrejurări 7 .

În ceea ce priveşte reglementarea acestui contract, vechile legiuiri româneşticonţineau şi ele referiri, fiind în general ostile contractelor de joc. Astfel în CodulCalimach, art. 1706 interzicea jocurile de cărţi bazate exclusiv pe întâmplare, iarLegiuirea Caragea, în Partea I, Capitolul 5, socotea nule contractele încheiate derisipitori, adică de cei ce „îşi prăpădesc fără cuvânt averea lor” 8 .

Codul civil, după modelul Codului civil francez, se ocupă de regulile aplicabilejocului şi pariului în trei articole (art. 1636-1638). Şi Codul civil german (BGB)reglementează, tot în trei articole, aceste contracte: art. 762-764.

În legislaţia actuală mai întâlnim trimiteri la acest gen de activităţi. Cu titluexemplificativ, menţionăm art. 2 lit. g) din Legea nr. 31/1996 privind monopolul destat, care prevede că organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu mize directe saudisimulate constituie monopol de stat; H.G. nr. 251/1999 privind condiţiile deautorizare, organizare şi exploatare a jocurilor de noroc (modificată prin H.G. nr.348/2002); O.U.G. nr. 69/1998 privind regimul de autorizare a activităţilor dindomeniul jocurilor de noroc (modificată prin O.G. nr. 36/2000, aprobată, cu modificări,

prin Legea nr. 391/2002); O.U.G. nr. 159/1999 privind înfiinţarea Companiei Naţionale„Loteria Română” – SA, aprobată prin Legea nr. 288/2001 9 etc.

Vom prezenta în continuare regulile prevăzute în Codul civil pentru contractul de jocşi vom face succinte referiri şi la actele normative mai recente, pentru a vedea în cemăsură schimbă regimul tradiţional al reglementării.

1 Ştire apărută în Evenimentul zilei din 31 octombrie 1996, preluată după Raidue. Pentrutrimiteri de ordin literar privind binefacerile practicării jocurilor de noroc, a sevedea Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., nr. 953. 2 Ştire apărută în Evenimentul zilei din 27 februarie 2004.3 Articolul 5 din Statutul Companiei Naţionale „Loteria Română” SA.4 Baudry–Lacantinerie et Wahl, Des contrats aléatoires, Paris, 1907, nr. 12, 14; A.Colin, H. Capitant, Cours élémentaire de droit civil français, vol. II, Dalloz, Paris,1920, p. 693; L. Josserand, Cours de droit positif français, vol. II, Sirey, Paris,1933, nr. 1381; C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civilromân, vol. II, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 630.5 Fr. Deak, op. cit., p. 548; L. Stănciulescu, op. cit., p. 345. Asemănător definesc şialţi autori, care reţin că prin aceste contracte două persoane îşi promit reciproc osumă de bani determinată sau un bun în natură, astfel încât una singură dintre ele vafi în final creditorul celeilalte, promisiunea ei devenind caducă. În acest sens, a sevedea M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, tome XI, 2–emepartie, L.G.D.J., Paris, 1932, nr. 1200.6 Potrivit art. 1 din H.G. nr. 251/1999 privind condiţiile de autorizare, organizare şiexploatare a jocurilor de noroc (M. Of. nr. 171 din 22 aprilie 1999), prin joc de norocse înţelege procedura de atribuire a unor câştiguri de orice fel, în funcţie de anumiteelemente aleatorii – indiferent de modul producerii acestora – cu perceperea anticipatăa unor taxe de participare.7 Cum ar fi existenţa sau inexistenţa unor jucători ulteriori care să depună sume debani reprezentând multiplul sumelor cu care jucătorii anteriori participaseră la joc(în cazul aşa–numitelor jocuri de întrajutorare, larg răspândite în România anilor1990). Pentru detalii, a se vedea: C. Stoenescu, Răspunderea penală şi civilă în cazuljocurilor de „întrajutorare umanitară”, Dreptul nr. 9/1993, p. 51; Fr. Deak, Regimuljuridic al jocurilor de noroc, cu specială privire asupra jocurilor de întrajutorare,Dreptul nr. 4/1994, p. 21; T. Medeanu, Regimul juridic al jocurilor de întrajutorare,Dreptul nr. 7/1995, p. 41.8 Legiuirea Caragea, ediţie îngrijită de A. Rădulescu, Ed. Academiei, 1955, p. 10.9 M. Of. nr. 303 din 8 iunie 2001.

Secţiunea a 2-a

Efectele contractului

304. Reglementarea din Codul civil. Regimul juridic al contractului de joc este dominatde trei reguli importante: acest contract nu produce efecte obligatorii (art. 1636C.civ.); pierzătorul care a plătit de bunăvoie nu poate repeti plata (art. 1638C.civ.); prin excepţie, jocurile ce contribuie la exerciţiul corporal dau naştere laobligaţii perfecte (art. 1637 C.civ.).

304.1. Legea nu acordă nici o acţiune pentru plata unei datorii izvorâte din joc sauprinsoare. Aceasta înseamnă că, în lipsa plăţii de bunăvoie de către pierzător,câştigătorul (creditor) nu poate obţine prin intermediul justiţiei satisfacerea acesteicreanţe; pierzătorul beneficiază de aşa-numita excepţie de joc, pe care o poate invocacu succes. Fiind considerată de ordine publică, din cauza caracterului degradat alobligaţiei, instanţa o poate invoca din oficiu. Legiuitorul şi-a exprimat prin acestmod de reglementare opţiunea în legătură cu aceste contracte: ele sunt imorale 1 şi

demoralizante, ocazii pentru îmbogăţiri subite şi nejustificate ale unora pe seamaruinării altora; pierzătorul îşi poate, deci, încălca cuvântul dat, refuzând plata 2 .

304.2. Totuşi, pentru că în aceste medii, datoria de joc este o „datorie de onoare”,Codul civil prevede, în art. 1638, că pierzătorul care a plătit de bunăvoie nu poatepretinde restituirea plăţii, invocând caracterul degradat al obligaţiei, chiar dacăplata s-a făcut în avans. El avea, legal, posibilitatea de a refuza plata; dacă nu afăcut-o, nici el nu poate apela la justiţie pentru repetiţiune. Cu privire laexplicaţia acestei soluţii a legiuitorului, au fost formulate mai multe opinii. Astfel,unii autori, prin invocarea regulii nemo auditur propriam turpitudem allegans, auconsiderat că imoralitatea jocului împiedică apariţia în faţa instanţei a unui jucător,fie el câştigător sau pierzător, pentru a pretinde plata sau restituirea plăţii 3 . Alţiifac apel la teoria obligaţiilor naturale, ştiut fiind că şi acestea, ca şi datoria dejoc, nu pot fi repetite [art. 1092 alin. (2) C.civ.]. Cum însă pe bună dreptate s-aobservat 4 , în timp ce promisiunea de a executa o obligaţie naturală este obligatorie(operând o novaţie a acesteia într-o obligaţie civilă perfectă), promisiunea de a plătio datorie de joc nu este valabilă, în sensul că nu poate fi executată silit. Înrealitate, Codul nostru civil (după modelul Codului Napoleon) a plasat datoriile de jocîn afara dreptului; fiind bazate pe amuzament şi causa jocandi, contractarea lor rămâneo chestiune de opţiune a fiecăruia.

Legiuitorul exceptează însă, în partea finală a art. 1638 C.civ., cazul în carecâştigătorul a recurs la dol, înşelăciune sau amăgire, la care trebuie adăugatănedesfăşurarea jocului din caz fortuit (iar miza fusese plătită anticipat), ca şiincapacitatea pierzătorului. În aceste ipoteze, întrucât nu mai subzistă raţiuneainterdicţiei repetiţiunii, acţiunea pierzătorului în restituire este admisibilă.

304.3. Jocurile care contribuie la exerciţiul corporal, potrivit dispoziţiilor art.1637 alin. (1) C.civ., derogă de la cele două reguli anterior prezentate. În cazulpariurilor încheiate între participanţii la competiţii sportive (iar nu întrespectatori) legea recunoaşte dreptul la acţiune al câştigătorului. Prin aceasta,legiuitorul a vrut să încurajeze exerciţiile sportive, ce contribuie la sănătatea uneinaţiuni. Deşi Codul civil enumeră câteva asemenea jocuri (armele, cursele cu piciorul,călare sau cu carul), este unanim admis că enumerarea este exemplificativă şi în zilelenoastre se încheie asemenea contracte între jucătorii de fotbal, între jucătorii detenis, între proprietarii cailor participanţi la curse etc. Instanţele au însă, întemeiul legii, o putere de apreciere în această privinţă, art. 1637 alin. (2) C.civ.acordând dreptul judecătorului de a respinge cererea „când suma pusă în joc sau înprinsoare ar fi excesivă”.

305. Dispoziţii din legi speciale. Prin reglementări speciale, legiuitorul a intervenitîn vederea organizării şi disciplinării activităţii în materie de jocuri de noroc,stabilind obligativitatea obţinerii autorizaţiilor de către organizatorii jocurilor denoroc. Din anumite raţiuni, Compania Naţională „Loteria Română” este unic organizator,pe întreg teritoriul ţării, al jocurilor de noroc loto, expres, pronosport, loz în plicşi instant lottery 5 .

Regulamentul-cadru privind autorizarea, organizarea şi exploatarea jocurilor de norocdin 18 aprilie 1997, ca şi H.G. nr. 251/1999 privind condiţiile de autorizare,organizare şi exploatare a jocurilor de noroc definesc şi clasifică jocurile de noroc,în principal, în următoarele categorii: a) jocuri cu câştiguri generate de elementealeatorii, organizate prin folosirea maşinilor, utilajelor, instalaţiilor mecanice,electrice, videoautomate; b) jocuri tip cazinou, cu câştiguri generate de elementealeatorii, de exemplu, ruleta americană, ruleta franceză, black-jack, poker, baccara,chemin de fer, table, canastă, pinacle, 66, pasienţe; c) pronosticuri sportive, dacăevenimentele aleatorii constau în rezultatele unor întreceri sportive de orice fel; d)

jocuri-concurs cu câştiguri de orice fel, organizate prin intermediul liniilortelefonice sau al altor mijloace de comunicaţie.

Pentru toate aceste jocuri, actele normative menţionate prevăd obligativitateaobţinerii unei autorizaţii prealabile, denumite licenţă, eliberată de MinisterulFinanţelor Publice.

Sunt interzise, indiferent de denumirea lor, jocurile de noroc prin care se acumuleazăfonduri băneşti sau alte valori materiale în cadrul unor asociaţii ori al altor formeorganizate, cu promisiunea realizării unui câştig prin multiplicarea sumelor depuse,numai pe baza speranţei de creştere a numărului de depunători într-un interval propusde organizatori şi acceptat de depunători la data depunerii cererii ori/şi a sumelor debani. De asemenea, sunt interzise jocurile de tip alba-neagra, care se bazează pedexteritatea organizatorului, a mânuitorului mijloacelor de joc (cărţi de joc,cauciucuri cu timbre, capace cu boabe de cereale, capace cu bilă etc.) 6 .

Desfăşurarea unor jocuri de noroc interzise sau fără obţinerea autorizaţiei sesancţionează contravenţional sau chiar penal.

Tombolele organizate în şcoli, grădiniţe sau în alte colectivităţi şi care au uncaracter distractiv şi nonprofit pentru organizatori; jocurile de tip distractivexploatate prin intermediul unor maşini, aparate, dispozitive şi care nu presupuncâştiguri bazate pe elemente aleatorii, având ca scop testarea forţei, inteligenţei şidexterităţii participantului; acţiunile cu caracter publicitar organizate de diferiţicomercianţi, în scopul stimulării vânzărilor, care nu presupun taxe de participarepentru jucători şi nici majorarea preţului pe care produsul l-a avut anteriordesfăşurării acţiunii publicitare nu sunt considerate jocuri de noroc şi nu sunt supuseautorizării 7 .

În doctrină s-a discutat dacă autorizarea unui joc are vreo semnificaţie cu privire laregulile aplicabile efectelor contractului. Cu alte cuvinte, are autorizaţia emisă deMinisterul Finanţelor Publice rolul de a transforma natura degradată a obligaţiilor dejoc într-una valabilă, susceptibilă de executare silită pe calea justiţiei? S-a răspunsîn sensul că regulile Codului civil urmează a-şi primi în continuare aplicarea, cuexcepţia anumitor categorii de jocuri, organizate de regulă în considerarea monopoluluistatului asupra acestei activităţi (cum ar fi cele organizate de Compania Naţională„Loteria Română”, de câştigurile acordate de Casa de Economii şi Consemnaţiunideponenţilor, de cele practicate la bursă 8 ). Comentându-se doctrina şi practicajudiciară din Franţa (unde se recunoaşte caracterul obligatoriu al jocurilor organizateprin radio, televiziune sau de comercianţi), s-a considerat că acestea nu suntveritabile contracte aleatorii (lipsind şansa de câştig/pierdere), ci constituie maidegrabă promisiune publică de recompensă, act juridic unilateral 9 .

Menţionăm că şi în practica judiciară română recentă s-a pus problema aplicăriiregulilor din Codul civil cu privire la un concurs organizat de o publicaţie.Reclamanta, ieşită câştigătoare în urma tragerii la sorţi, a reclamat în justiţiecâştigul promis – o vacanţă de o săptămână în Singapore pentru două persoane – saucontravaloarea acestui câştig. Prin decizie irevocabilă, instanţa de recurs a respinsacţiunea, cu motivarea că, potrivit art. 1636 C.civ., jocul şi prinsoarea nu producefecte obligatorii şi deci câştigătorul nu are acţiune în justiţie pentru a reclamacâştigul. În comentarea acestei decizii, doctrina a observat, cu temei, că în speţă eravorba despre o promisiune publică de recompensă în formă publicitară, cu forţăobligatorie, iar nu de un contract de joc în sensul reglementării de drept comun dinCodul civil 10 .

1 O atare concepţie regăsim şi într–o decizie recentă a Curţii Constituţionale, care areţinut că „domeniul jocurilor de noroc ridică serioase probleme pe planul ordinii şial moralei publice, ceea ce justifică, (…) adoptarea unor măsuri restrictive”. A sevedea C.C., Decizia nr. 205/2003 (M. Of. nr. 391 din 6 iunie 2003). În deciziisuccesive, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a statuat că monopolul deţinutde organizatorii naţionali de jocuri de noroc, deşi constituie o restricţie aprincipiului de liberă prestare a serviciilor pe teritoriul Uniunii, poate fijustificat prin considerente de ordine şi morală publică, dacă politica organismuluicare deţine monopolul este orientată spre canalizarea pasiunii de joc şi contribuieefectiv la atingerea obiectivelor urmărite prin reglementarea naţională vizată (a sevedea, spre exemplu; Hotărârea din 6 noiembrie 2003, Gambelli, C–243/01, Rep., p. I–13031; Hotărârea din 6 martie 2007, Placanica, C–338/04, C–359/04 şi C–360/04, Rep., p.I–1891).2 L. Josserand, op. cit., p. 754.3 H., L. et J. Mazeaud, par Juglart, vol. III, nr. 1615. În mod asemănător se puneproblema şi în jurisprudenţa engleză. În principiu, potrivit unei reguli de common law,nu este permis a se prezenta în faţa Curţii pentru a–i supune analizei un contractilegal. Legea (Gaming Act 1845) nu interzicea jocul şi pariul, dar le declară „null andvoid” şi refuză accesul la justiţie pentru a pretinde câştigul sau a obţine restituireasumei (R. David, Les contrats en droit anglais, L.G.D.J., Paris, 1973, nr. 283).4 Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., nr. 963; Fr. Deak, op. cit., p. 550.5 Conform Legii nr. 391/2002. 6 Articolul 9 din H.G. nr. 251/1999 (aprobată prin Legea nr. 348/2002).7 În acelaşi sens sunt prevederile art. 54–55 din O.G. nr. 99/2000 privindcomercializarea produselor şi serviciilor de piaţă (aprobată, cu modificări, prin Legeanr. 650/2002). Astfel, potrivit art. 54, nu sunt asimilate loteriei publicitareconcursurile în cadrul cărora premiile sunt câştigate exclusiv datorită abilităţii,cunoştinţelor şi perspicacităţii participanţilor, câştigătorul fiind desemnat înfuncţie de valoarea prestaţiei sale. Iar art. 541 precizează că nu este asimilatăloteriei publicitare şi este considerată practică comercială permisă alocarea de premiiîn mod aleator, înainte de oferirea la vânzare a produselor/serviciilor şi atribuireacâştigurilor la achiziţionarea produselor/serviciilor, chiar dacă intrarea în posesiapremiilor are loc la o dată ulterioară.8 Potrivit art. 45 din O.U.G. nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile deinvestiţii financiare şi pieţele reglementate (aprobată prin Legea nr. 525/2002), oricetranzacţie efectuată pe o piaţă reglementată şi înregistrată conform reglementărilorspecifice acesteia este act de comerţ şi dă naştere unei obligaţii valabile, căreia nui se poate opune excepţia de joc [s.n. – C.T.]. Ordonanţa a fost abrogată de Legea nr.297/2004 privind piaţa de capital (M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004).9 Fr. Deak, op. cit., p. 554.10 M. Avram, Natura juridică a promisiunii publice de recompensă (premiu), în Dreptulnr. 6/2001, p. 19.

Capitolul II

Contractul de rentă viageră

Secţiunea 1 - Sediul materiei. Noţiune. Caractere juridice. Condiţii de validitate

Secţiunea a 2-a - Efectele contractului de rentă viageră

Secţiunea 1

Sediul materiei. Noţiune. Caractere juridice. Condiţii de validitate

306. Sediul materiei. După joc şi prinsoare, Codul civil se ocupă de cel de-al doileacontract aleatoriu, „rendita pe viaţă”, în art. 1639-1651, structurate în două

secţiuni: „Despre natura contractului de rendită pe viaţă” (Secţiunea I) şi „Despreefectele contractului de rendită pe viaţă între părţile contractante” (Secţiunea a II-a).

Referiri la contractul de rentă viageră conţin şi acte normative speciale din domeniulfiscal, de pildă, Legea nr. 571/2003 – Codul fiscal (anterior şi în O.G. nr. 12/1998privind taxele de timbru pentru activitatea notarială, în prezent abrogată 1 ; Normelemetodologice pentru aplicarea O.G. nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, înprezent abrogată de Codul fiscal 2 ). Menţionăm şi Legea nr. 247/2005 privind reforma îndomeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, care în TitlulXI, intitulat „Renta viageră agricolă”, reglementează acordarea unei rente plătite destat, în cuantumul echivalent a 100, respectiv 50 euro/an pentru fiecare hectarînstrăinat, respectiv arendat de către persoanele cu vârsta peste 62 ani, a terenurilorlor. Acordarea rentei este grefată pe existenţa unui contract de înstrăinare în formaautentică, respectiv prin dovedirea contractului de arendare.

Renta viageră este un contract numit şi în alte legislaţii. În Codul civil german estereglementată în art. 759-761; în Codul civil italian, în art. 1872-1881; în Codul civilfrancez, în art. 1968-1983; în Codul obligaţiilor elveţian, în art. 511 şi urm.; înCodul civil austriac, în art. 1284-1286.

307. Noţiune. Delimitări. Codul civil nu defineşte în nici unul dintre articoleleenunţate contractul de rentă viageră. Din analiza întregii reglementări, putem definicontractul de rentă viageră ca fiind acea convenţie prin care o persoană (debirentier)se obligă să plătească periodic o sumă de bani (numită rentă) unei alte persoane(credirentier) până la decesul acesteia.

S-a observat în literatura juridică că nu întotdeauna constituirea rentei se face princontract (act juridic inter vivos), ci şi prin testament (de exemplu, testatorul lasălegat unei persoane un bun, o parte din moştenire sau întreaga moştenire, dar îlobligă, totodată, să plătească periodic unei alte persoane, până la sfârşitul vieţiiacesteia, o sumă de bani). În acest caz, plata rentei constituie o sarcină pentrulegatar 3 .

Potrivit art. 1639 C.civ., renta poate fi constituită cu titlu oneros. Aceasta adevenit, în practică, cea mai frecventă ipoteză. În acest caz, în schimbul transmiteriide către credirentier a unei sume de bani (capital) sau a unui bun, debirentierul seobligă la plata periodică către transmiţător, până la încetarea acestuia din viaţă, aunei sume de bani, numite rentă.

Articolul 1640 alin. (1) C.civ. permite însă şi constituirea rentei cu titlu gratuit,în înţelesul de liberalitate (donaţie) prin care, fără a primi nimic în schimb, opersoană (debirentierul) se obligă să-i verse periodic (de regulă, lunar)credirentierului o sumă de bani, până la decesul acestuia din urmă. Acestui contract,fiind o donaţie, i se vor aplica dispoziţiile analizate în materia donaţiei.

Menţionăm, de asemenea, că uneori, în raporturile decurgând din renta viageră intervinnu numai două părţi 4 , respectiv debirentierul şi credirentierul, ci trei părţi, şianume debirentierul (cel care se obligă la plata sumei periodice), stipulantul(înstrăinătorul bunului sau al capitalului) şi beneficiarul rentei (terţ beneficiar,credirentierul). Recunoaştem în aceasta figura juridică a stipulaţiei pentru altul,reglementată în mod special de art. 1642 C.civ., care prevede că rendita pe viaţă sepoate înfiinţa în favoarea persoanei ce a plătit preţul sau a altei a treia care n-arenici un drept la rendită [alin. (1)].

Uneori, părţile convin ca debirentierul să plătească credirentierului, pe lângă rentă,şi o anumită sumă de bani sau să-i dea un anumit bun. Se va pune în asemenea cazuri o

problemă de calificare a contractului, care este important a fi făcută, dat fiindregulile speciale stabilite în Codul civil pentru rentă viageră, vânzare-cumpărare sauschimb. Un criteriu care poate fi folosit pentru determinarea prestaţiei principaleeste raportarea sumei de bani, respectiv a contravalorii bunului la predarea căruiadebirentierul s-a obligat, la valoarea prestaţiei credirentierului (bunul predat saucapitalul) 5 .

Odată această prezentare generală făcută, să trecem la analizarea caracterelor juridiceale contractului de rentă viageră, care pot diferi în raport cu tipul de contractîncheiat de părţi.

308. Caractere juridice. Din modul de reglementare al acestui contract în Codul civil,putem desprinde următoarele caractere juridice:

308.1. Renta viageră este, în principiu, un contract cu titlu oneros, aleatoriu: existăşanse de câştig/pierdere pentru ambele părţi, şanse care depind de un eveniment viitorşi incert, anume durata vieţii credirentierului 6 . Dacă părţile au derogat de la regulainstituită în Codul civil, fixând o durată determinată a plăţii ratelor de rentă,contractul nu mai are, evident, caracter aleatoriu, putând fi calificat, mai degrabă,ca un contract de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate 7 .

Prin excepţie, renta viageră poate fi constituită, astfel cum am arătat, şi cu titlugratuit [art. 1640 alin. (1) C.civ.], caz în care, de asemenea, îi lipseşte elementulaleatoriu, deoarece pentru credirentier nu există şanse de pierdere (el ştie că vaprimi până la sfârşitul vieţii renta) iar pentru debirentier nu există şanse de câştig(ştie că are de plătit suma periodică de bani fie pentru că aşa s-a obligat prindonaţia consimţită, fie pentru că este o sarcină care grevează un legat acceptat de el)8 .

308.2. Din punctul de vedere al formei cerute pentru încheierea sa valabilă, rentaviageră este un contract consensual, dacă nu vizează transmiterea dreptului deproprietate asupra unui teren, act supus, potrivit art. 2 alin. (1) din Titlul X alLegii nr. 247/2005, cerinţei formei autentice.

Legea prevede expres însă [art. 1640 alin. (2) C.civ.] că, dacă renta se constituie cutitlu gratuit, ea trebuie să respecte cerinţele imperative ale legii în materie dedonaţii, respectiv testamente. Tot prin dispoziţia expresă a legii [art. 1642 alin. (2)C.civ.], dacă renta se constituie printr-o stipulaţie pentru altul, care realizează odonaţie indirectă, nu este impusă forma autentică 9 .

308.3. Dacă se constituie cu titlu oneros (regula), contractul de rentă viageră estebilateral (sinalagmatic) 10 , întrucât fiecare parte îşi asumă obligaţii în schimbulprestaţiilor celeilalte părţi. Cu toate acestea, prin voinţa legiuitorului, în lipsaunei clauze convenţionale exprese, rezoluţiunea (ca efect specific al contractelorsinalagmatice) nu operează. În acest sens, art. 1647 C.civ. prevede că neplata ratelorde către debirentier la termenele stabilite nu poate fi invocată de credirentier dreptmotiv pentru rezoluţiunea contractului. Vom reveni asupra acestei chestiuni cu ocaziaexaminării efectelor contractului.

308.4. Renta viageră este un contract translativ de proprietate 11 . În lipsa unordispoziţii speciale în materia contractului de rentă viageră cu privire la anumiteprobleme de drept care nu sunt reglementate nici în partea generală a Codului civil, seadmite că pot primi aplicare regulile stabilite pentru contractul de vânzare-cumpărare,cel mai reprezentativ pentru contractele translative de proprietate 12 .

308.5. Menţionăm că din reglementarea dată de lege acestui contract rezultă că nu arecaracter intuitu personae. Aceasta înseamnă că, în principiu, renta poate fi cedată,

urmărită etc., ea având ca obiect o sumă de bani. Afirmaţia se bazează pe interpretareaper a contrario a art. 1650 C.civ., care prevede că numai în cazul rentei constituitecu titlu gratuit (excepţia), părţile pot stipula ca ea să nu fie urmărită.

309. Condiţii de validitate. Ca orice contract, renta viageră trebuie să fie încheiatăcu observarea condiţiilor de validitate prevăzute în general pentru convenţii în art.948 şi urm. C.civ.: consimţământul valabil al părţii ce se obligă, capacitatea de acontracta, un obiect determinat, o cauză licită.

Dacă renta s-a constituit cu titlu gratuit, potrivit art. 1640 şi art. 1641 C.civ.,trebuie respectate dispoziţiile imperative prevăzute de lege pentru validitateadonaţiilor şi a testamentelor (importanţă prezintă mai ales incapacităţile speciale dea face şi de a primi donaţii, respectiv legate).

Consimţământul trebuie să fie liber exprimat şi dat în cunoştinţă de cauză cu privirela natura şi regulile aplicabile contractului ce urmează a se încheia.

Capacitatea debirentierului şi a credirentierului trebuie să corespundă calificăriiacestui contract ca fiind un act de dispoziţie, având ca rezultat ieşirea dinpatrimoniu a unui drept. Ca atare, ambele părţi contractante trebuie să aibă capacitatedeplină de exerciţiu.

Obiectul derivat al contractului de rentă viageră poate fi o sumă de bani plătităiniţial de credirentier sau un bun (mobil sau imobil), respectiv suma de bani la plataperiodică căreia debirentierul se obligă (renta). Bunul înstrăinat trebuie să fie încircuitul civil, să fie proprietatea înstrăinătorului etc. Considerăm că, dată fiindnatura aleatorie a contractului, el va fi valabil chiar dacă obiectul prestaţieidebirentierului nu este determinat şi nici determinabil în momentul încheieriiconvenţiei. În literatura juridică franceză 13 se subliniază că renta viageră estepracticată mai ales în materie imobiliară, când înstrăinătorul îşi asigură un venitperiodic, chiar dacă pierde dreptul de proprietate asupra bunului asupra căruia însă,de multe ori, îşi rezervă un drept de uzufruct viager, ceea ce îi permite menţinereacadrului său obişnuit de viaţă. În acelaşi timp, încheierea unui asemenea contractpoate fi avantajoasă şi pentru dobânditor, care primeşte proprietatea unui bunimportant, fără a fi nevoit să plătească întregul preţ dintr-o dată, evitând şicontractarea unui împrumut. Desigur că, deşi părţile fixează rata de rentă prinraportare la calculele statistice ale ratei medii a mortalităţii, durata vieţiicredirentierului poate fi mai mică sau mai mare decât aceste medii, ceea ce formeazătocmai esenţa contractului aleatoriu.

Cauza. Potrivit art. 966 C.civ., „obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă saunelicită, nu poate avea nici un efect”. Acest principiu general, aplicabil tuturorconvenţiilor, cunoaşte o concretizare specială în materia contractului de rentăviageră. În acest sens, sunt de menţionat două dispoziţii ale Codului civil cu valoarede principiu şi semnificaţia de condiţii speciale de validitate a contractului de rentăviageră.

Potrivit art. 1644 C.civ., dacă persoana în favoarea căreia s-a încheiat contractul derentă viageră era deja moartă, contractul este nul absolut.

Iar conform art. 1645 C.civ., contractul este, de asemenea, nul dacă a fost încheiat înfavoarea unei persoane ce suferea de o boală şi care moare din această boală îninterval de 20 de zile de la încheierea convenţiei.

Considerăm că cele două texte sunt o expresie particulară a teoriei cauzei, că ele suntaplicabile contractelor de rentă viageră care constituie regula, adică celor cu titluoneros, în care în schimbul bunului sau a capitalului primit, debirentierul se obligă

să plătească renta periodică, întinderea obligaţiei sale depinzând de un elementaleatoriu, anume durata vieţii credirentierului. Ca atare, este evident că, dacă acestelement aleatoriu lipseşte (întrucât fie credirentierul era deja mort la datacontractării, fie a încetat din viaţă din cauza bolii de care suferea în intervalul a20 de zile), obligaţia debirentierului este lipsită de cauză şi sancţiunea nulităţiiabsolute a contractului este explicabilă. Cu privire la cea de-a doua ipoteză, s-aconsiderat că nu prezintă nici o importanţă împrejurarea că părţile au cunoscut sau nuboala, fiind vorba despre o prezumţie absolută de lipsă a cauzei.

Dacă renta s-a constituit în favoarea mai multor persoane, dintre care una singurămoare în interval de 20 de zile de la încheierea contractului, se consideră că nuexistă motive pentru constatarea nulităţii contractului în temeiul art. 1645 C.civ.român (art. 1975 C.civ. francez), datorită caracterului reversibil al rentei 14 .

1 Abrogată prin Legea nr. 343/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003privind Codul fiscal (M. Of. nr. 662 din 1 august 2006). Articolul 5 alin. (1)prevedea: „Autentificarea contractelor care cuprind clauze cu privire la renta viagerăşi obligaţia de întreţinere pe viaţă se taxează, după caz, la valoarea rentei sau aîntreţinerii pe 10 ani”.2 M. Of. nr. 381 din 3 iunie 2003. Potrivit pct. 5.21., nu intră sub incidenţa art. 5alin. (2) din Ordonanţă (privind impozitarea majorată a celei de–a doua şi următoarelelocuinţe), pe durata de executare a contractului, clădirea (…) b) care este dobândităîn baza unui contract de rentă viageră, în condiţiile art. 1639 şi urm. din Codulcivil. 3 C. Hamangiu, I. Rosetti–Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., nr. 1689.4 Potrivit art. 1643 C.civ., renta se poate înfiinţa în favoarea unei sau mai multorpersoane. În acest caz, decesul unuia dintre beneficiari nu are ca efect stingereaparţială a rentei, care, în lipsa unei convenţii contrare, urmează a fi plătităintegral supravieţuitorilor.5 În acest sens, a se vedea Fr. Deak, Contractul de rentă viageră, în Fr. Deak, St.D.Cărpenaru, Drept civil. Contractele speciale. Dreptul de autor. Dreptul de moştenire,Universitatea din Bucureşti, 1983, nota 1, p. 296.6 În literatura juridică s–a observat că nimic nu se opune ca prin convenţie, părţile săstabilească ca plata rentei să se facă până la moartea unei terţe persoane (de exemplu,a soţului credirentierei). În acest sens, a se vedea D. Macovei, M.S. Striblea, op.cit., nota 7, p. 92.7 A se vedea şi M. Mureşan, op. cit., p. 266, nota 506. În practica judiciară francezăun asemenea contract a fost declarat nul ca rentă pentru lipsa elementului alea (Cass.fr., I, decizia din 7 decembrie 1983, în Bull. civ., I, nr. 290).8 Codul civil instituie, în art. 845, o prezumţie de gratuitate a contractului prin careun bun a fost înstrăinat unui succesibil în linie directă în schimbul plăţii unei renteviagere. Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, nota 4, p. 527.9 Cu privire la donaţia indirectă, a se vedea supra nr. 124.10 După unii autori, contractul de rentă viageră „este bilateral (dar nu neapăratsinalagmatic, datorită caracterului său aleatoriu)” (M. Mureşan, op. cit., p. 267).11 De aceea, în unele lucrări este tratat sub titlurile dedicate contractelortranslative de proprietate (a se vedea, de pildă: D. Chirică, titlul I, p. 118; D.Macovei, M.S. Striblea, op. cit., p. 90), iar în altele, problemele care se pun înmaterie de rentă apar intercalate în cadrul tratării vânzării–cumpărării [în acestsens, a se vedea F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, Contrats civils et commerciaux,Dalloz, Paris, 2001, Secţiunea 4 din Capitolul 3 (Preţul) al Titlului I referitor lavânzare–cumpărare].12 Fr. Deak, op. cit., p. 527.13 F. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 155.14 Cass. fr., decizia din 7 ianuarie 1971, în JCP, 1971, II, nr. 16691; Ph. Malaurie, L.Aynès, op. cit., nr. 974; Fr. Deak, op. cit., p. 529.

Secţiunea a 2-a

Efectele contractului de rentă viageră

310. Caracterul bilateral al contractului de rentă viageră, precum şi caracterul săutranslativ de proprietate ne vor ghida pentru analiza efectelor acestui contract, adicăa drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

311. Obligaţiile credirentierului. Dacă contractul are două părţi, credirentierul estecel care înstrăinează bunul (sau predă suma de bani) şi are dreptul la plata periodicăa rentei până la sfârşitul vieţii sale. Pentru cazul în care obiectul obligaţiei saleeste un bun individual determinat, îi incumbă în principal obligaţiile ce revinoricărui înstrăinător cu titlu oneros:

– obligaţia de a preda bunul şi de a-l conserva până la predare;

– obligaţia de a-l garanta pe debirentier cu privire la folosinţa liniştită şi utilă abunului transmis (garanţia împotriva evicţiunii şi împotriva viciilor). Deşi legea nuprevede nimic expres sub acest aspect, în doctrină 1 şi în practica judecătorească 2 seadmite că se aplică aceleaşi reguli ca în materie de vânzare-cumpărare. Am arătat cu unalt prilej 3 că tăcerea legii în privinţa obligaţiilor credirentierului nu poate duce înnici un caz la concluzia inexistenţei unor atare obligaţii, de vreme ce s-a încheiat uncontract sinalagmatic, cu titlu oneros, chiar dacă aleatoriu. Caracterul aleatoriupriveşte şansa de câştig sau de pierdere care depinde de durata vieţiicredirentierului, dar de îndată ce şi-a dat consimţământul la încheierea unui asemeneacontract, debirentierul trebuie să beneficieze de garanţia că bunul primit poate fifolosit conform destinaţiei şi fără a fi tulburat prin exercitarea unor drepturiconcurente.

În speţa citată, după încheierea contractului de rentă viageră şi plata mai multorrate, debirentierul a suferit o evicţiune parţială. În această situaţie, pentru că s-apus problema despăgubirii lui, instanţa a considerat că se impune aplicarea „în totul”a dispoziţiilor art. 1348 C.civ. Reamintim că, potrivit acestui text, în cazul în carenu vrea sau nu poate să obţină desfiinţarea contractului, cumpărătorul are dreptul de acere valoarea, în momentul evicţiunii, a părţii de care a fost evins, iar nu o parteproporţională din preţ. În comentariul speţei, s-a considerat că într-o asemeneasituaţie nu trebuie aplicat textul art. 1348 C.civ., ci credirentierul va putea fiobligat doar la restituirea ratelor primite, în raport cu proporţia evingerii,motivarea fiind în opinia autorului, caracterul aleatoriu al contractului. S-aconsiderat că de natura aleatorie trebuie legate şi evenimentele ce intervin în timpulexecutării, inclusiv evenimentul evingerii parţiale, în sensul că debirentierul şi-aasumat la încheierea contractului acest risc.

În ceea ce ne priveşte, nu putem împărtăşi această viziune. Riscul evicţiunii trebuiesă rămână al înstrăinătorului, care trebuie să garanteze că bunul pe care l-a transmisdebirentierului este liber de drepturi ale terţilor, care ar putea să-l tulbure pedobânditor. Or, în materia evicţiunii parţiale, textul ales pentru aplicare – art. 1348C.civ. – este foarte clar, nefiind susceptibil de o altă interpretare decât cea carerezultă din simpla lui lectură: credirentierul trebuie să restituie valoarea părţii dincare debirentierul a fost evins, iar nu o parte din ratele de rentă. Instanţele n-artrebui să se preocupe în asemenea speţe de stabilirea „preţului”, de vreme ce Codulcivil trimite la valoare. Poate, în măsura în care se pune problema restituirilor încaz de evicţiune totală, o parte din despăgubirea solicitată (ceea ce la vânzare-cumpărare se desemnează prin preţ) să constea din totalitatea ratelor plătite deja dedobânditorul evins.

312. Obligaţiile debirentierului. În principal, obligaţia debirentierului, înconsiderarea căreia credirentierul i-a transmis proprietatea (sau alt drept), esteaceea de a plăti renta.

Ea se datorează, potrivit concepţiei Codului civil [art. 1649 alin. (1)], „în proporţiazilelor ce a trăit” credirentierul sau beneficiarul rentei, adică până la decesulacestuia. Părţile pot conveni însă şi un alt moment, cum ar fi încetarea din viaţă aunei alte persoane sau chiar a debirentierului. Legea permite, de asemenea, părţilor săconvină plata anticipată a ratelor de rentă, caz în care dobândirea rentei are loc dinziua scadenţei plăţii [art. 1649 alin. (2) C.civ.]. Beneficiarul rentei trebuie însă,de fiecare dată când cere plata unei anuităţi, să facă dovada existenţei (art. 1651C.civ.).

Cuantumul rentei este stabilit în mod liber de părţi. Acest principiu este prevăzutexpres în art. 1976 C.civ. francez, dar nu a fost preluat la materia rentei viagere înCodul civil român, considerându-se inutil 4 . Pentru păstrarea unui raport echilibratîntre prestaţiile părţilor, acestea stabilesc, de regulă, valoarea anuităţii prinraportare la veniturile pe care bunul înstrăinat le-ar putea produce sau la dobânda pecare capitalul transmis de credirentier ar produce-o. Fiind vorba de o sumă de bani,supusă eroziunii monetare, ar fi recomandabil ca părţile să prevadă o clauză deindexare. În Franţa, pe lângă libertatea părţilor de a stabili o clauză de indexare,legiuitorul intervine periodic pentru revizuirea ratelor de rentă, cu scopul de arestabili echilibrul între situaţia credirentierului, ale cărui resurse au pututdiminua, în ciuda indexării convenite, şi situaţia debirentierului, care a dobândit unimobil a cărui valoare a crescut sau o sumă de bani pe care a putut-o fructifica 5 .

Ca o consecinţă a caracterului aleatoriu al acestui contract, oricât de oneroasă ar fidevenit obligaţia pentru debirentier (datorită duratei lungi a vieţiicredirentierului), legea prevede că el nu se poate libera de plată, chiar dacăînapoiază lucrul primit şi renunţă la repetiţiunea ratelor de rentă deja plătite (art.1648 C.civ.). Cum s-a observat în literatura juridică, nici dacă ar înstrăina bunul,iar dobânditorul şi-ar asuma obligaţia de a plăti în continuare ratele de rentă,debirentierul nu poate fi exonerat de obligaţie, în lipsa acordului credirentierului(ceea ce ar da naştere unei delegaţii perfecte prin schimbare de debitor) 6 .

Această obligaţie, nefiind una strict personală, se transmite, în caz de deces aldebirentierului, către moştenitorii săi, care trebuie, în lipsa unei clauzecontractuale contrare, să achite în continuare ratele de rentă până la decesulcredirentierului.

Neplata la termen a ratelor de rentă dă dreptul beneficiarului acesteia să cearăexecutarea silită asupra veniturilor sau bunurilor debirentierului (succesorilor săi îndrepturi). În acest sens este art. 1647 teza a II-a C.civ. Plata se poate cere întermenul general de prescripţie de 3 ani, care se calculează separat de la scadenţafiecărei rate, întrucât renta viageră este un contract cu executare succesivă. Dacăanterior decesului credirentierului, unele rate nu fuseseră achitate iar termenul deprescripţie nu se împlinise, succesorii defunctului creditor pot solicita plăţilerestante 7 .

În schimb, potrivit concepţiei Codului civil, nu se poate cere rezoluţiunea pentrusimpla neplată a ratelor de rentă. Într-adevăr, deşi contractul de rentă viageră este,de regulă, un contract sinalagmatic, Codul civil a înţeles să deroge în această materiede la regula aplicabilă tuturor contractelor sinalagmatice şi nu permite rezoluţiuneapentru motivul neplăţii ratelor. În acest sens, art. 1647 teza I C.civ. prevede că:„Singura neplată a termenelor expirate a renditei nu dă drept celui în a cărui favoareeste înfiinţată să ceară întoarcerea capitalului, sau reintrarea în posesiunea fonduluiînstrăinat”. Raţiunea acestui text constă în aprecierea legiuitorului conform căreia ar

fi imposibil ca părţile să mai poată fi repuse în situaţia anterioară, mai ales dacătotalul prestaţiilor periodice efectuate de către debirentier a egalat sau chiar adepăşit valoarea capitalului sau a bunului primit iniţial de credirentier 8 . Înpractică, această derogare de la regula instituită de art. 1020 C.civ. a fostinterpretată restrictiv, ea fiind considerată, totodată, ca având caracter supletiv. Caatare, se admite că, dacă părţile în contract au inserat un pact comisoriu, fie şi degradul I, credirentierul se poate adresa instanţei cu o cerere în rezoluţiuneacontractului, întemeiată pe neplata culpabilă la termenul convenit, a ratelor din rentă9 . Legea însăşi (art. 1646 C.civ.) permite într-un singur caz „sfărâmarea contractului”(rezoluţiunea), anume dacă debirentierul nu a prezentat garanţiile stipulate înconvenţie, la care practica a adăugat ipoteza micşorării garanţiilor. Consecinţarezoluţiunii, atunci când se admite, va fi cea comună în asemenea cazuri, respectivrestituirea bunului de către debirentierul culpabil. Caracterul aleatoriu alcontractului, ca şi culpa debitorului au condus însă la concluzia că ratele de rentădeja plătite şi încasate de către credirentier nu se restituie, considerându-se că elereprezintă echivalentul folosinţei bunurilor transmise sau a sumei de bani plătite decătre credirentier 10 .

1 I. Zinveliu, Contractele civile, instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor,Ed. Dacia, Cluj–Napoca, 1978, p. 133, 134; D. Chirică, op. cit., p. 121; Fr. Deak, op.cit., p. 526, 527.2 Trib. pop. Piteşti, sentinţa civilă nr. 112/1957, nepublicată, apud A. Sitaru,Evicţiunea parţială în cadrul contractului de rentă viageră, în J.N. nr. 2/1960, p.329.3 C. Toader, op. cit., p. 162.4 C. Nacu, Comparaţiune între Codul civil român şi Codul Napoleon, Ed. Alcalay,Bucureşti, p. 763.5 G. Vermelle, Droit civil. Les contrats speciaux, Dalloz, Paris, 2000, p. 81.6 Fr. Deak, op. cit., p. 530.7 „Creanţa ce reprezintă sume scadente pe trecut, dar neachitate, este însă culeasă delegatarul universal, care le poate reclama în justiţie” (Trib. Suprem, col. civ.,decizia nr. 382/1961, în Culegere de decizii pe anul 1961, p. 329).8 V. Stoica, op. cit., p. 36.9 A se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 531.10 I. Zinveliu, op. cit., p. 133; E. Safta–Romano, op. cit., p. 324; M. Mureşan, op.cit., p. 270; L. Stănciulescu, op. cit., p. 332.

Capitolul III

Contractul de întreţinere

Secţiunea 1 - Noţiune. Caractere juridice. Comparaţie cu alte contracte. Condiţii de validitate

Secţiunea a 2-a - Efectele contractului de întreţinere

Secţiunea 1

Noţiune. Caractere juridice. Comparaţie cu alte contracte. Condiţii de validitate

313. Noţiune. Contractul de întreţinere este contractul (nenumit) prin care o persoanăse obligă (obligaţie de a face) să hrănească şi să întreţină o altă persoană pe duratavieţii acesteia, în schimbul transmiterii dreptului de proprietate asupra unui bun saual plăţii unei sume de bani.

Nefiind reglementat în dreptul nostru 1 , a revenit practicii judiciare şi doctrineimisiunea de a contura cuprinsul noţiunii de „întreţinere”. Astfel, părţile stabilesc,de regulă, obligaţia pentru debitorul întreţinerii de a asigura creditorului hrană,îmbrăcăminte, îngrijiri medicale, plata cheltuielilor cu apa, electricitatea,combustibilul, cheltuieli de înmormântare. Cum pertinent s-a remarcat în literatura despecialitate 2 , în aprecierea îndeplinirii sau nu a obligaţiei de întreţinere de cătredebitor, instanţele trebuie să ţină cont de câteva reguli:

– obligaţia convenţională de întreţinere nu se confundă cu obligaţia legală de a plătipensie de întreţinere, care se datorează în raport cu starea de nevoie a celuiîndreptăţit să o primească şi, de regulă, constă într-o sumă de bani;

– dacă termenii folosiţi de părţi vizează generic obligaţia de întreţinere sau „celenecesare traiului”, în temeiul art. 970 alin. (2) C.civ., interpretarea contractelortrebuie să pornească de la ideea că (ele) „obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, dupănatura sa”, ceea ce poate conduce uneori, în funcţie de circumstanţe, la concluzia căpărţile au avut în vedere inclusiv nevoi de ordin spiritual ale creditoruluiîntreţinerii (de pildă, acces la ziare, reviste etc.);

– modul de viaţă al creditorului întreţinerii ulterior încheierii contractului, chiardacă nu cunoaşte o ameliorare, să se situeze măcar la nivelul anterior convenţiei.

314. Caractere juridice. Astfel cum rezultă din definiţie, contractul de întreţinereeste un contract nenumit, ceea ce are drept consecinţă că, în principiu, pentruîncheierea sa valabilă şi analiza efectelor se va ţine seama nu de regulile prevăzuteîn lege pentru un alt contract special asemănător, ci de principiile generale cefuncţionează în materie de convenţii 3 .

314.1. Contractul de întreţinere este, în principiu, consensual, pentru încheierea savalabilă fiind suficient acordul de voinţă al părţilor 4 . Bineînţeles, nimic nu se opuneca ele să hotărască încheierea contractului în formă autentică, notarială, caz în carepoate asista un reprezentant al autorităţii tutelare, dacă creditorul întreţinerii esteo persoană vârstnică, în înţelesul art. 1 alin. (4) din Legea nr. 17/2000 privindasistenţa socială a persoanelor vârstnice, republicată. Dacă obiectul înstrăinării îlreprezintă (şi) un teren, atunci forma autentică este necesară pentru însăşivaliditatea contractului, potrivit cerinţelor Titlului X al Legii nr. 247/2005.

314.2. Întreţinerea este un contract bilateral (sinalagmatic), dând naştere la drepturişi obligaţii reciproce pentru părţile contractante. Acest caracter juridic este strânslegat de întreţinerea cu titlu oneros (care constituie regula), în care fiecare parteurmăreşte la încheierea contractului un interes patrimonial. Este însă de conceput şiîncheierea unui contract de întreţinere cu titlu gratuit, prin care, fără a primi nimicîn schimb, o persoană se obligă contractual să acorde întreţinere unei alte persoanepână la sfârşitul vieţii acesteia din urmă. O asemenea convenţie este însă oliberalitate şi, ca atare, regulile aplicabile sunt cele din materia donaţiei.

314.3. Poate chiar într-o măsură mai mare decât renta viageră 5 , întreţinerea este uncontract aleatoriu, în sensul că atât întinderea (în timp) a obligaţiei debitoruluidepinde de elementul aleatoriu, care este durata vieţii creditorului, dar şi conţinutulacestei obligaţii de întreţinere variază în raport cu alte elemente aleatorii, cum arfi starea de sănătate a creditorului întreţinerii şi costurile vieţii (variabile dupăstarea economică generală, rata inflaţiei etc.) 6 . De aceea, nu este admisibilă acţiuneaprin care debitorul întreţinerii cere constatarea îndeplinirii obligaţiei deîntreţinere, întrucât contravaloarea întreţinerii acordate ar fi depăşit valoareabunului 7 . Lipsa elementului aleatoriu din contract, constatat prin iminenţa morţiiînstrăinătorului, cunoscută de debitorul întreţinerii, a condus instanţele la admiterea

acţiunii formulate de fiul defunctului înstrăinător şi de constatare a nulităţiicontractului de întreţinere 8 .

314.4. Contractul de întreţinere se încadrează în categoria contractelor cu executaresuccesivă, obligaţia debitorului urmând a fi executată pe toată durata vieţiicreditorului, ceea ce are consecinţe, între altele, în privinţa sancţiunii careintervine în caz de neexecutare culpabilă (rezoluţiunea, care în acest caz vom vedea căare numai parţial efecte retroactive, în principiu, atrăgând pentru debitor numaiexonerarea în viitor de la plată).

314.5. Deşi cu titlu oneros, contractul de întreţinere este marcat de un puterniccaracter intuitu personae, determinat de natura specială a obligaţiilor asumate dedebitorul întreţinerii. Într-adevăr, prepararea hranei, schimbarea lenjeriei, acordareaîngrijirilor medicale, accesul zilnic în locuinţa creditorului (chiar convieţuireapărţilor până la sfârşitul vieţii acestuia), toate pe fondul stresului vieţii cotidienecontemporane şi al susceptibilităţilor persoanelor vârstnice, fac ca executarea unuiasemenea contract să nu fie întotdeauna uşor de realizat. Păstrarea încrederii întrepărţi este esenţială şi de aceea, în practica judiciară şi în doctrină se subliniază înmod constant că obligaţia de a face, asumată de debitorul întreţinerii, este strictpersonală şi netransmisibilă 9 . În virtutea libertăţii contractuale, se admite însă că,dacă există acordul creditorului, obligaţia de întreţinere se poate transmite, ca unaccesoriu al bunului 10 .

314.6. Întreţinerea este un contract translativ de drepturi, atunci când prestaţiadebitorului se face în schimbul dobândirii unor bunuri sau a unei sume de bani, astfelcă efectele vor fi asemănătoare contractului de vânzare-cumpărare, tipic pentrucontractele cu titlu oneros translative de proprietate. Ca şi în cazul rentei viagere,înstrăinătorul îşi rezervă de multe ori uzufructul şi transmite numai nuda proprietate,în schimbul obligaţiei de întreţinere pe care debitorul şi-o asumă 11 .

315. Comparaţie cu alte contracte. Din prezentarea făcută până în prezent s-au pututface unele asocieri cu contracte speciale analizate anterior. În cele ce urmează vompuncta, pe scurt, aceste tangenţe, prin compararea contractului de întreţinere cuvânzarea-cumpărarea, cu donaţia şi cu contractul de rentă viageră.

315.1. Comparaţie cu vânzarea-cumpărarea. Foarte frecvent în practică, părţile (dinpăcate, chiar dacă încheie contractul în faţa unui notar public) îşi intituleazăcontractul ca fiind „vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere”. Şi în practicajudecătorească întâlnim asemenea formulă derutantă pentru juristul confruntat cusoluţionarea problemelor puse ulterior, datorate neexecutării corespunzătoare a unuiasemenea contract 12 . Acesta este interesul pentru care se impune o calificare corectă aconvenţiei încheiate de părţi, fără a ignora realitatea că între vânzare şi întreţinereexistă, fără îndoială, asemănări şi deosebiri.

Asemănări. Ambele contracte sunt consensuale, cu titlu oneros, translative deproprietate.

Deosebiri. Contractul de vânzare-cumpărare este un contract comutativ, în careexistenţa şi întinderea obligaţiilor părţilor sunt cunoscute de la încheierea acestuia,în timp ce contractul de întreţinere este aleatoriu, astfel cum am explicat anterior.De aceea, în caz de rezoluţiune, în timp ce la vânzare, restituirile reciproce au loc,nu acelaşi lucru se întâmplă în cazul contractului de întreţinere, unde alea consumatănu se poate restitui.

În al doilea rând, interpretarea clauzelor neclare din contractul de vânzare-cumpărarese face, potrivit dispoziţiei art. 1312 alin. (2) C.civ., în contra înstrăinătorului;această regulă nu se aplică contractului de întreţinere, unde, în lipsa unei

reglementări proprii, urmează să primească aplicare regula generală de interpretareprevăzută de art. 983 C.civ.: „Când este îndoială, convenţia se interpretează înfavoarea celui ce se obligă”.

O altă diferenţă întâlnim pe planul consecinţelor neexecutării la timp a obligaţiei. Întimp ce în cazul contractului de vânzare-cumpărare, după punerea în întârziere,instanţa poate acorda un termen de graţie debitorului pentru executarea obligaţieiasumate, împiedicând astfel rezoluţiunea, nu acelaşi lucru se întâmplă în cazulcontractului de întreţinere. Din cauza caracterului alimentar al obligaţieidebitorului, în general, termenele stipulate pentru executare au caracter esenţial,debitorul fiind de drept în întârziere, conform art. 1079 alin. (2) pct. 3 C.civ.,astfel că instanţa poate să pronunţe direct rezoluţiunea, fără a mai acorda un termende graţie 13 .

Nu lipsită de importanţă este şi problema suportării cheltuielilor cu încheiereacontractului. În lipsa unei reglementări speciale – ca cea instituită prin art. 1305C.civ., conform căreia în lipsă de stipulaţie contrară, spezele vânzării sunt datoratede cumpărător – înseamnă că ambele părţi, debitorul şi creditorul întreţinerii, suntţinute să plătească cheltuielile contractului (onorarii, taxe etc.).

Dificultăţi mai mari de calificare apar în practică atunci când, în schimbul bunului pecare îl primeşte de la înstrăinător, debitorul se obligă să-i acorde întreţinere, darîi plăteşte şi o sumă de bani 14 . Instanţa trebuie în asemenea cazuri să determine careeste obligaţia principală avută în vedere de părţi la încheierea contractului: dacă,raportat la valoarea bunului înstrăinat, suma de bani plătită de debitor este mai marede 1/2, contractul poate fi calificat vânzare-cumpărare, cu toate consecinţele arătateprivind punerea în întârziere, interpretarea clauzelor neclare etc. Dacă, dimpotrivă,se convine ca debitorul să plătească o sumă de bani ce reprezintă mai puţin de jumătatedin valoarea bunului şi se obligă şi la asigurarea întreţinerii creditorului, obligaţiaprincipală determină calificarea contractului ca fiind unul de întreţinere 15 .

În caz de simulaţie, conform dispoziţiei art. 1175 C.civ., între părţi şi succesoriilor universali vor fi aplicabile regulile contractului secret, dar real, situaţiajuridică creată prin contraînscris nefiind însă opozabilă terţilor de bună-credinţă.Astfel, într-o speţă, prin contract autentic părţile au prevăzut că înstrăinareaconstrucţiei se face în schimbul întreţinerii, iar printr-un act secret au convenit ca„preţul” să fie parţial în bani şi parţial sub forma întreţinerii. Instanţa aconsiderat că în acest caz urmează a-şi produce efecte, conform art. 1175 C.civ., actulsecret 16 .

315.2. Comparaţie cu contractul de donaţie. Pentru determinarea naturii contractuluitrebuie să se cerceteze intenţia părţilor, rezultată din conţinutul clauzelor inseratede părţi, precum şi din împrejurările de fapt. Dacă se dovedeşte că înstrăinareabunului s-a făcut animus donandi, atunci contractul va fi calificat ca fiind o donaţie,chiar dacă s-a stipulat o sarcină de întreţinere în favoarea înstrăinătorului, fărăînsă ca prin conţinutul concret al sarcinii, aceasta să fie disproporţionat de mare înraport cu valoarea bunului. Ca atare, în distincţia dintre donaţia cu sarcină şicontractul de întreţinere, se va ţine seama de două criterii: unul obiectiv (valoareaîntreţinerii, puternic afectată însă de elementul alea) şi unul subiectiv (hotărâtor),anume intenţia părţilor 17 .

Dimpotrivă, dacă scopul încheierii convenţiei a fost asigurarea unor avantaje reciproceîntre părţi 18 , contractul va fi calificat ca fiind unul de întreţinere, cu consecinţelece decurg de aici: moştenitorii înstrăinătorului nu vor putea cere reducţiunea şi niciraportul, întrucât contractul este unul cu titlu oneros, chiar dacă aleatoriu. Înpractica judiciară s-a subliniat că nu poate fi considerat o liberalitate contractul,chiar dacă creditorul întreţinerii era o persoană în vârstă sau bolnavă 19 .

315.3. Comparaţie cu contractul de rentă viageră. Astfel cum am văzut, ambele contractesunt cu titlu oneros, aleatorii, translative de proprietate, consensuale. În timp cerenta viageră (contract numit) dă naştere – în sarcina debitorului – unei obligaţii dea da, periodic, o sumă de bani, prin încheierea unui contract de întreţinere, debitorulse obligă la a face, asigurând în natură şi permanent întreţinerea creditorului.Această deosebire a fost subliniată şi în practica judecătorească 20 . Ea atrage şi alteconsecinţe deosebite, care decurg din caracterul intuitu personae al contractului deîntreţinere, spre deosebire de renta viageră, care este transmisibilă şi urmăribilă 21 .

Spre deosebire de renta viageră, care este nulă dacă creditorul moare în intervalul de20 de zile de la încheierea contractului, în cazul contractului de întreţinere nuoperează această cauză specială de nulitate 22 . În plus, ca în cazul oricărui contractsinalagmatic neexecutat în mod culpabil, întreţinerea este susceptibilă de rezoluţiune,ceea ce pentru renta viageră Codul civil interzice expres 23 .

316. Condiţiile de validitate a contractului de întreţinere pot fi cunoscute pornind dela împrejurarea că aceasta este o convenţie nenumită, ca atare vor primi aplicareregulile generale din materia contractelor, prevăzute în art. 948 şi urm. C.civ.,ţinând seama şi de caracterele juridice anterior expuse.

Consimţământul părţilor trebuie să fie liber exprimat, neviciat. El trebuie să reflectecu adevărat ceea ce părţile au intenţionat să contracteze, pentru a se evita litigiiulterioare, prin care se invocă, de pildă, eroarea-obstacol cu privire la naturajuridică a actului încheiat. În acest context, este de reamintit preocuparealegiuitorului de a proteja persoanele vârstnice care doresc să încheie un contract deîntreţinere, prin asistarea lor de către un reprezentant al autorităţii tutelare,potrivit Legii nr. 17/2000.

Capacitatea pe care părţile contractante trebuie să o aibă este capacitatea deplină deexerciţiu, deoarece contractul de întreţinere reprezintă un act de dispoziţie. Pentruaceleaşi raţiuni ca în cazul vânzării-cumpărării, în doctrină se consideră că soţiisunt loviţi de incapacitatea de a încheia între ei un contract de întreţinere 24 . Fiind,în principiu, de acord cu o asemenea argumentare, considerăm însă că, faţă dedispoziţia art. 949 C.civ. („poate contracta orice persoană care nu este declaratănecapabilă de lege”), în cazul contractului de întreţinere, partea interesată poateintroduce acţiunea în declararea simulaţiei, pentru a demonstra că prin încheiereaacestui contract cu titlu oneros soţii au vrut de fapt să ascundă o donaţie, supusă,după cum se cunoaşte, obligaţiei de raport şi reducţiunii.

Obiectul contractului sinalagmatic este dublu: pe de o parte, obiectul prestaţieicreditorului întreţinerii (înstrăinătorul), care poate fi un bun mobil sau imobil careeste în circuitul civil 25 şi îi aparţine, ori o sumă de bani; pe de altă parte,prestaţia de întreţinere la care debitorul se obligă 26 .

Cauza încheierii contractului de întreţinere trebuie să îndeplinească şi ea cerinţa dea fi reală şi licită, în sensul art. 966-968 C.civ. 27

1 Potrivit Proiectului Codului civil, contractul de întreţinere pe viaţă este acela princare o parte se obligă să transmită celeilalte un bun în schimbul obligaţiei deîntreţinere şi de îngrijire pe tot timpul vieţii sale (art. 1712).2 D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit., p. 104, 105.3 Fr. Deak, 1983, p. 303; D. Chirică, op. cit., p. 123; M. Mureşan, op. cit., p. 271; L.Stănciulescu, op. cit., p. 335. Contractul este nenumit, deşi în legislaţia noastrăîntâlnim unele trimiteri la acest contract, fie explicite (O.G. nr. 12/1998 privindtaxele de timbru pentru activitatea notarială, în prezent abrogată; Normelemetodologice pentru aplicarea O.G. nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale, în

prezent abrogată de Codul fiscal), fie implicite (art. 30–34 din Legea nr. 17/2000privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice, republicată); aspectele vizate suntstrict determinate de obiectul reglementărilor speciale în cauză, nefiind abordateprobleme fundamentale ale contractului de întreţinere.4 Potrivit Proiectului Codului civil, contractul de întreţinere trebuie încheiat înformă autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 1713).5 Fr. Deak, nota 4, p. 533.6 Cu toate acestea, în vederea încasării taxelor, legiuitorul se pare că le impuneapărţilor să facă anumite previziuni cu privire la aceste costuri, atunci când prevedeacă „autentificarea contractelor care cuprind clauze cu privire la renta viageră şiobligaţia de întreţinere pe viaţă se taxează, după caz, la valoarea rentei sau aîntreţinerii pe 10 ani” [art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 12/1998 privind taxele de timbrupentru activitatea notarială, în prezent abrogată].7 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 121/1984, în Culegere de decizii pe anul1984, p. 64.8 I.C.C.J., secţia civilă, decizia nr. 51/2003, rezumată în P.R. nr. 6/2004, p. 36.9 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1114/1976, în Repertoriu III, p. 92; R.Petrescu, Consideraţii teoretice şi practice asupra contractului de vânzare cu clauzăde întreţinere, în S.C.J. nr. 1/1982, p. 81.10 În acest sens, a se vedea P. Perju, Practică judiciară civilă comentată şi adnotată,Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1999, p. 202. Având de soluţionat o acţiune în pretenţii,instanţa supremă s–a pronunţat însă şi mai nuanţat: caracterul personal şinetransmisibil al obligaţiei de întreţinere nu exclude posibilitatea de a fi executatăprin mandatar, după cum nu exclude nici posibilitatea ca, pe timpul unei împiedicări,să o execute o altă persoană, în numele celei obligate şi pentru ea, din proprieiniţiativă. În oricare din aceste situaţii, persoana care a prestat întreţinerea poatepretinde despăgubiri, fie în virtutea mandatului, expres sau tacit, fie a gestiunii deinterese, după regulile stabilite prin art. 991 şi art. 1574 C.civ. (Trib. Suprem,secţia civilă, decizia nr. 1711/1971, în R.R.D. nr. 9/1971, p. 161).11 Într–o speţă, creditorul întreţinerii a obţinut evacuarea debitorilor întreţineriidin imobilul al cărui uzufruct şi–l rezervase prin contractul de întreţinere. Ulterior,în acţiunea în rezoluţiunea contractului (respinsă), a invocat lipsa acordăriiîntreţinerii de către pârâţii pe care îi evacuase silit (C.A. Iaşi, secţia civilă,decizia nr. 159/2002, în Culegere de practică judiciară pe anii 1999–2002, MinisterulJustiţiei, p. 103–105).12 Nici legiuitorul care se ocupă de încasarea taxelor nu recurge la formula corectă,recomandată de decenii în literatura juridică, ci preferă să folosească expresia„contract ce conţine clauză de întreţinere (…) şi la deces noul proprietar asigurăînmormântarea după datină”. În acest sens, a se vedea pct. 5.21. din Normelemetodologice pentru aplicarea O.G. nr. 36/2002 privind impozitele şi taxele locale,modificate prin H.G. nr. 561/2003. 13 Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 525/1956, în Culegere de decizii pe anul 1956,p. 144.14 Uneori, chiar asistate de profesionişti ai dreptului, părţile încheie contracte cutotul atipice. De pildă, într–un caz, creditoarea (chiriaşă într–un apartamentconstruit de stat) a convenit să transmită dreptul de proprietate la care avea vocaţiepotrivit Decretului–lege nr. 61/1990 către debitoare, cu păstrarea uzufructului viager,iar debitoarea s–a obligat: să plătească ea preţul apartamentului către stat, să oîntreţină şi să o înmormânteze pe creditoare. Instanţele au calificat contractul cafiind vânzare–cumpărare cu rezerva dreptului de uzufruct viager şi obligaţie deînmormântare. Hotărârile au fost atacate pe calea recursului în anulare, soluţionatprin respingere de Curtea Supremă de Justiţie (a se vedea C.S.J., secţia civilă,decizia nr. 980 din 8 martie 2002, în P.R. nr. 1/2003, p. 44–46).15 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1751/1978, în Repertoriu III, p. 91, nr.122; C.A. Bucureşti, secţia a III–a civilă, decizia nr. 1894/2000, în Culegere depractică judiciară în materie civilă 2000, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 91.16 Jud. Sibiu, sentinţa nr. 636/1982, cu notă de A. Bacaci, O. Ungureanu, în R.R.D. nr.5/1983, p. 61.

17 S. Ciocoiu, Nota la decizia nr. 507/1981 a Trib. jud. Dolj, în R.R.D. nr. 8/1982, p.30. În această speţă, instanţa a reţinut că, în ciuda denumirii sale, actul încheiattrebuie considerat a fi un contract de întreţinere, căci din cuprinsul lui rezultă înmod expres că „donatarul” se obligă să întreţină „cu toate cele necesare existenţei” peG.B. şi pe soţia sa, ceea ce demonstrează că nu există animus donandi.18 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 608/1974, în Culegere de decizii pe anul1974, p. 73.19 Trib. Suprem, col. civ., decizia nr. 832/1960, în Culegere de decizii pe anul 1960,p. 133.20 În acest sens, a se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1348/1969, înCulegere de decizii pe anul 1969, p. 90; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr.1216/1977, în R.R.D. nr. 12/1977, p. 46.21 A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 535.22 Trib. jud. Hunedoara, decizia nr. 1277/1979, în R.R.D. nr. 7/1980: contractului deîntreţinere nu i se poate aplica norma prevăzută de art. 1645 C.civ. privind contractulde rentă viageră şi, deci, faptul că transmiţătorul a decedat în primele 20 de ziledupă încheierea contractului nu atrage nulitatea acestuia. În sens contrar, a se vedeaTrib. Banat, decizia nr. 856/1967, cu notă de N. Pleşan, în R.R.D. nr. 5/1968, p. 127.23 A se vedea şi A. Colin, H. Capitant, op. cit., p. 703. Menţionăm că nici în dreptulfrancez contractul de întreţinere nu este reglementat, dar în practică şi în doctrinăeste menţionat ca varietate de contract aleatoriu, sub numele de bail à nourriture.24 E. Safta–Romano, op. cit., p. 330; D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit., p. 107.25 Încălcarea unor norme prohibitive prevăzute de legea în vigoare la momentulîncheierii contractului, de natură a atrage nulitatea convenţiei, poate fi invocată şidin oficiu de instanţa învestită cu soluţionarea unui litigiu decurgând din contractulde întreţinere încheiat (în acest sens, a se vedea Trib. jud. Cluj, decizia nr.1262/1972, în R.R.D. nr. 2/1974, p. 161).26 Supra nr. 313. Noţiunea de „întreţinere” trebuie să primească un înţeles cât maicuprinzător, debitorul obligaţiei urmând să asigure creditorului alimente,îmbrăcăminte, medicamente, să–i asigure îngrijiri medicale etc. şi, dacă este cazul,chiar să–i prepare hrana şi să–l ajute la diferitele treburi gospodăreşti; în absenţaunei clauze exprese, nu are nici o relevanţă că beneficiarul întreţinerii aresuficiente mijloace materiale (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2462/1992, Dreptulnr. 10–11/1993, p. 110).27 Menţinerea stării de concubinaj, scop în care a fost încheiat contractul deîntreţinere, având caracter imoral, rezultă că, în raport cu prevederile legalemenţionate, contractul este lovit de nulitate absolută (Trib. Suprem, secţia civilă,decizia nr. 1815/1989, Dreptul nr. 7/1990, p. 66). Este nulă în mod absolut (fiindbazată pe o cauză ilicită) convenţia prin care soţii se obligă să presteze o serie deactivităţi gospodăreşti (ajutor în gospodărie) în beneficiul unei alte familii (soţ şisoţie), în schimbul înfierii unui copil minor (al soţilor ce s–au obligat a prestaactivitatea respectivă) (Trib. jud. Suceava, decizia nr. 1665/1990, Dreptul nr. 2–3/1991, p. 73).

Secţiunea a 2-a

Efectele contractului de întreţinere

317. Obligaţiile creditorului întreţinerii. Ca orice înstrăinător cu titlu oneros,creditorul întreţinerii este obligat să predea bunul sau bunurile promise, să îl garan-teze pe dobânditor împotriva evicţiunii 1 şi împotriva viciilor ascunse ale bunuluitransmis. Neexecutarea acestor obligaţii dă dreptul dobânditorului să invoce excepţiade neexecutare (exceptio non adimpleti contractus), să pună în funcţiune mecanismulgaranţiilor, astfel cum este reglementat de Codul civil pentru materia vânzării şichiar să ceară rezoluţiunea contractului.

318. Obligaţiile debitorului întreţinerii. Corelativ obligaţiei de predare ce incumbăcocontractantului său, debitorul întreţinerii trebuie să preia bunul, riscurile pieiriifiind pe seama sa, în lipsa unei clauze contrare, din momentul încheierii contractului.

Cea mai importantă obligaţie este însă aceea de a acorda în natură întreţinerea promisăla încheierea contractului şi, după caz, de a-l înmormânta pe creditor. Practicajudiciară a fost deseori confruntată cu speţe în care se punea problema neexecutăriisau executării necorespunzătoare a acestei obligaţii principale a debitoruluiîntreţinerii.

Cu excepţia cazului în care prin contract se stabileşte un alt loc de executare,întreţinerea trebuie prestată la domiciliul beneficiarului 2 .

Întreţinerea trebuie să fie prestată, în principiu, personal de către debitor, faţă decaracterul intuitu personae al acestui contract 3 . Articolul 1094 C.civ. prevede că:„Obligaţia de a face nu se poate achita de altă persoană în contra voinţeicreditorului, când acesta are interes ca debitorul s-o îndeplinească”.

În nici un caz, dat fiind caracterul aleatoriu al contractului, debitorul întreţineriinu poate cere încetarea plăţii pe motiv că ea ar fi depăşit deja valoarea bunuluiprimit 4 .

Nu de puţine ori, contractul de întreţinere are ca părţi – debitor sau creditor – maimulte persoane, de regulă soţ şi soţie sau membri ai aceleiaşi familii. În practicajudiciară s-au pus probleme în legătură cu soarta obligaţiei de prestare a întreţinerii(şi cu soarta contractului) în cazurile de obligaţii cu pluralitate de subiecte 5 . Datăfiind natura obligaţiei asumate, de a face, se consideră, în general, că aceasta esteindivizibilă, atât activ, cât şi pasiv, astfel că poate fi pretinsă integral de oricaredintre creditori de la oricare dintre debitori, iar plata făcută oricăruia dintrecreditori liberează pe debitor 6 . Indivizibilitatea operează numai faţă de creditor, iarnu şi între codebitori, ei urmând a se desocoti 7 . Practica a admis însă, uneori, şisoluţia divizibilităţii obligaţiei de întreţinere în favoarea a doi soţi, iar o partedin autori tind să îmbrăţişeze această soluţie 8 , considerând că, întrucât poate fiexecutată separat pentru fiecare dintre creditori, obligaţia de întreţinere nu esteindivizibilă prin natura ei, ci este indivizibilă numai dacă din convenţia părţilor sepoate trage concluzia că a fost privită ca atare. Desigur că, dacă până la moarteaunuia dintre creditori obligaţia a fost executată, problemele apărând numai în privinţacreditorului supravieţuitor, interesul dobânditorului ar impune ca desfiinţareacontractului pentru neexecutare, la cererea creditorului, să se facă numai pro parte.Credem că, întrucât de regulă, în calitate de creditori ai întreţinerii, contractuleste încheiat de persoane în vârstă, care au nevoie de protecţie, soluţia desfiinţăriinumai în parte, cu consecinţa eventuală a unor ulterioare litigii privind ieşirea dinindiviziune, evacuarea etc., contravine scopului pentru care au încheiat convenţia,anume asigurarea unei bătrâneţi lipsite de griji.

Odată însă cu decesul creditorului întreţinerii (a ultimului dintre ei), obligaţiadebitorului încetează, moştenitorii acestuia nefiind îndreptăţiţi, datorităcaracterului personal şi aleatoriu al contractului, să pretindă continuarea executăriiîn persoana lor. Pentru trecut însă, dacă obligaţia de întreţinere nu fusese prestată oanumită perioadă, se poate admite ca succesorii în drepturi ai defunctului creditor săintenteze o acţiune cu caracter patrimonial, care are ca obiect fie plata contravaloriiîntreţinerii (soluţie mai greu acceptată), fie chiar rezoluţiunea contractului pentruneexecutare 9 .

Dacă debitorul întreţinerii decedează mai înainte, caracterul cu titlu oneros alcontractului impune moştenitorilor săi (cărora dreptul de proprietate asupra bunuluidobândit prin contract li s-a transmis) să continue executarea obligaţiei, parte a

pasivului succesoral 10 . Cu atât mai mult executarea va continua dacă numai unul dintredebitori a decedat 11 . Natura intuitu personae a acestei obligaţii face însă ca, înpractică, acest lucru să nu fie uşor de realizat. Credem că, pentru salvareacontractului, această împrejurare poate constitui un motiv întemeiat pentru instanţă dea hotărî transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere (evident, dacă părţile nuacceptă de bunăvoie novarea obligaţiei).

Neexecutarea obligaţiilor de către debitorul întreţinerii dă dreptul, în primul rând,creditorului de a solicita executarea în natură a obligaţiei, în condiţiile art. 1073,art. 1075 şi art. 1077 C.civ., art. 5802-5805 C.proc.civ., aplicabile obligaţiilor de aface 12 .

O altă modalitate de rezolvare a problemelor ce decurg din neexecutarea sau executareanecorespunzătoare a obligaţiei de întreţinere este transformarea în bani a obligaţiei 13

. Dacă executarea în natură a obligaţiei de întreţinere nu mai este posibilă 14 , părţilepot conveni transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere. Din punct de vederejuridic, o asemenea convenţie valorează o novaţie prin schimbare de obiect 15 ,contractul transformându-se într-unul de rentă viageră. S-a decis că, ulteriorîncheierii novaţiei, înstrăinătorul nu mai era îndreptăţit să ceară desfiinţareacontractului iniţial, pe motiv că nu i s-a prestat întreţinerea 16 . Dar chiar în lipsaacordului uneia dintre părţi, pentru motive temeinice, instanţa poate dispunetransformarea obligaţiei de întreţinere în bani. În acest sens, în practica judiciarăs-a hotărât că, dacă din cauza comportării uneia dintre părţi, executarea în natură aobligaţiei nu mai este cu putinţă, instanţa, la cererea celeilalte părţi, esteîndreptăţită să stabilească obligaţia de întreţinere prin echivalent, transformând-o înplata unei sume de bani 17 . Cu privire la această posibilitate a instanţei, în doctrinăs-a subliniat că ea nu valorează novaţie, raporturile dintre părţi fiind guvernate, încontinuare, de regulile aplicabile contractului de întreţinere, iar nu de celereglementate special pentru renta viageră 18 . Interesează mai ales consecinţeleneexecutării obligaţiei băneşti, care diferă, cum am văzut, în cele două contracte.

În fine, soluţia extremă la care se poate ajunge este rezoluţiunea.

319. Rezoluţiunea contractului de întreţinere. Contract nenumit, dar sinalagmatic,întreţinerea poate fi desfiinţată, în condiţiile dreptului comun, ale art. 1020 şi art.1021C.civ., pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor de către oricare dintrepărţile contractante. Asupra acestei probleme, majoritatea autorilor şi ajurisprudenţei au fost de acord. Potrivit regulilor cunoscute, contractelor nenumite lise aplică, în principiu, dispoziţiile prevăzute în partea generală a obligaţiilor, iarnu normele specifice anumitor contracte, oricât de asemănătoare ar fi. Excepţiile de laaceastă metodă au fost semnalate până în prezent în materia contractului deîntreţinere.

Pentru că executarea obligaţiei uneia dintre părţi – creditorul – se face de regulă unoictu, în timp ce prestaţia debitorului întreţinerii, prin natura ei, este cu executaresuccesivă, s-a mai discutat, din punct de vedere terminologic, dacă sancţiunea trebuiesă se numească rezoluţiune (specifică contractelor cu executare dintr-o dată) saureziliere (aplicabilă în cazul contractelor cu executare succesivă). Codul civil român,în art. 1021, nu foloseşte nici unul din aceşti termeni, ci pe acela de „desfiinţare”,spre deosebire de corespondentul său francez [art. 1184 alin. (2) C.civ. francez: „lecontrat n’est point résolu de plein droit”]. La contractul de întreţinere ne găsimîntr-o situaţie atipică, în care pot fi recunoscute atât caracteristicile rezoluţiunii,cât şi ale rezilierii 19 . Ne raliem însă majorităţii autorilor şi convenim să utilizămtermenul de «rezoluţiune» pentru a defini desfiinţarea, în condiţiile art. 1020 şi art.1021 C.civ., a contractului de întreţinere, fără a fi însă de acord cu afirmaţia că„efectul principal al contractului este strămutarea proprietăţii bunului înstrăinat” 20 ,de vreme ce contractul este sinalagmatic, iar practica demonstrează că, cel mai adesea,

neexecutarea obligaţiei de către debitorul întreţinerii pune problema desfiinţării lui.De aceea şi consideraţiile care urmează au în vedere acest motiv al rezoluţiunii.

Astfel cum am arătat 21 , datorită caracterului alimentar al obligaţiei debitorului, îngeneral, termenele stipulate pentru executare au caracter esenţial, debitorul fiind dedrept în întârziere, conform art. 1079 alin. (2) pct. 3 C.civ., astfel că instanţapoate să pronunţe direct rezoluţiunea, fără a mai acorda un termen de graţie.

Acţiunea în rezoluţiune poate fi pornită de creditorul întreţinerii, care, potrivitregulilor generale, trebuie să dovedească neexecutarea obligaţiei de a face. Suntadmisibile orice mijloace de probă şi instanţele trebuie să aprecieze cu înţelepciunetoate dovezile, pentru a ajunge la concluzia că într-adevăr, din cauza culpeipârâtului, contractul trebuie desfiinţat 22 . Se admite că, în ciuda caracterului intuitupersonae al obligaţiei de întreţinere, acţiunea în rezoluţiune (ca şi alte acţiuniderivate din contract, cum ar fi acţiunea în nulitate, în anulare, acţiunea oblică,acţiunea pauliană) poate fi introdusă şi de alte persoane decât creditorulîntreţinerii, dat fiind caracterul său patrimonial 23 . Menţionăm însă că, dacăîntreţinerea s-a stipulat în favoarea unei alte persoane decât înstrăinătorul (prinmecanismul stipulaţiei pentru altul), terţul beneficiar (creditor al întreţinerii) nupoate cere rezoluţiunea, ci numai executarea silită.

Ce efecte produce admiterea acţiunii în rezoluţiunea contractului de întreţinere? Înprivinţa efectelor între părţi, rezoluţiunea face ca dreptul de proprietate asuprabunului să reintre în patrimoniul înstrăinătorului. Aceasta ca urmare a necesităţii dea fi repus în situaţia anterioară încheierii contractului. Are loc însă o repunere însituaţia anterioară şi în ceea ce îl priveşte pe debitorul întreţinerii? Unele instanţeau hotărât că în cazul admiterii unei acţiuni în rezoluţiunea unui contract deîntreţinere, părţile, fără distincţie, urmează să fie repuse în situaţia anterioarăconvenţiei, în sensul că debitorul întreţinerii trebuie obligat să restituiecreditorului bunul transmis la încheierea contractului, iar creditorul întreţinerii sărestituie contravaloarea întreţinerii primite pe timpul cât contractul s-a executat.Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că persoana obligată la prestareaîntreţinerii, care nu şi-a îndeplinit obligaţiile din cauza unor împrejurări ce-i suntimputabile, nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiilor. Fostul Tribunal Suprem,printr-o decizie de îndrumare 24 , a dat o soluţie acestei probleme, care s-a impus prinforţa argumentelor. Astfel, nu se poate face abstracţie de caracterul aleatoriu alcontractului de întreţinere, de elementul risc. Obligarea creditorului întreţinerii dea restitui, evaluate în bani, prestaţiile primite cu titlu de întreţinere ar permitedobânditorului de rea-credinţă să înlăture, în ceea ce îl priveşte, efectele aleatoriiale contractului de întreţinere şi să înceteze plata întreţinerii când sumaprestaţiilor egalează sau depăşeşte valoarea bunului transmis şi ar pune petransmiţător în situaţia de a nu mai avea interes să obţină rezoluţiunea, rămânândastfel la discreţia debitorului, care şi-ar crea prin aceasta un drept prin propriaculpă. Faptul nerestituirii nu reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză a celui ce aprimit întreţinerea, întrucât foloasele realizate au temei legitim în convenţiapărţilor. Debitorului în culpă nu i se cuvine restituirea valorii întreţinerii nici însituaţia când nu a avut nici un folos de pe urma bunului până la data rezoluţiunii –pentru că, de exemplu, creditorul îşi rezervase dreptul de uzufruct – deoarece problemanu trebuie rezolvată după cum operează sau nu o compensare de foloase, ci în raport cucaracterul aleatoriu al contractului de întreţinere.

Creditorul care redobândeşte proprietatea bunului are obligaţia însă de a restitui sumade bani încasată, în cazul în care, pe lângă obligaţia întreţinerii, părţile auconvenit şi plata unei sume de bani, sub acest aspect contractul neavând caracteraleatoriu.

În ipoteza în care creditorul întreţinerii se află în culpă, refuzând din motivenejustificate primirea întreţinerii, el nu va fi îndreptăţit a obţine rezoluţiuneacontractului, întrucât această sancţiune nu poate opera în contra unui debitorneculpabil. Cu toate acestea, dacă din motive care interesează pe debitor, acesta estede acord cu cererea creditorului întreţinerii de a se desfiinţa contractul, nu existăimpediment de a da efecte voinţei părţilor, dar în acest caz, el este îndreptăţit aobţine restituirea cheltuielilor făcute cu întreţinerea creditorului, căruia i sereîntoarce bunul.

S-a decis, de asemenea, că taxele plătite de debitorul din a cărui culpă exclusivăcontractul se desfiinţează (taxe cu autentificarea, transcrierea etc.) nu sunt supuserestituirii în caz de rezoluţiune, el având dreptul, dacă solicită, la contravaloareaimpozitelor şi primelor de asigurare pentru imobil, cheltuieli care cad în sarcinaproprietarului 25 .

Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului de întreţinere produce efectele obişnuitepotrivit dreptului comun: resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Aşadar,drepturile consimţite de debitorul întreţinerii în favoarea terţilor cu privire labunul dobândit prin contractul rezolvit, se desfiinţează la rândul lor. Desigur căterţul se va putea apăra prin invocarea art. 1909 C.civ. (dacă bunul era mobil) sau auzucapiunii, opunându-se la restituire. În acest caz, debitorul culpabil va trebui sărestituie creditorului valoarea bunurilor de la data pronunţării rezoluţiunii.

1 Pentru amănunte şi elemente de drept comparat, a se vedea C. Toader, op. cit., p. 169–171.2 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 778/1955, în Culegere de decizii pe anul1955, p. 83.3 Supra nr. 314.5.4 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 121/1984, în Culegere de decizii pe anul1984, p. 64.5 Cu privire la obligaţiile plurale, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., nr.311–324.6 Obligaţia rezultând dintr–o convenţie de întreţinere cu pluralitate de creditori şidebitori este indivizibilă. Ca atare, nu este susceptibilă de executare parţială,neputând fi considerată îndeplinită decât dacă s–a executat integral faţă de toţibeneficiarii dreptului de întreţinere, după cum şi prestarea obligaţiei numai de cătreunul din debitori este liberatorie pentru ceilalţi, considerându–se îndeplinită pentrutoţi. Drept consecinţă, neexecutarea obligaţiei faţă de unul dintre beneficiariîndreptăţeşte pe cel sau cei faţă de care obligaţia nu s–a îndeplinit să cearădesfiinţarea convenţiei şi restabilirea situaţiei anterioare cu privire la întregulimobil. Instanţele au dispus, în mod greşit, rezoluţiunea contractului numai cu privirela cota–parte de proprietate a reclamantei, beneficiară a dreptului de întreţinere,faţă de care obligaţia nu a fost îndeplinită, deşi se impunea desfiinţarea în întregimea convenţiei (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 689/1988, în R.R.D. nr. 2/1989,p. 65).7 În acest sens, redăm rezumatul unei soluţii din practica judiciară: 1. Din contractulautentic rezultă că, pentru nuda proprietate imobiliară ce li s–a transmis,cumpărătorii – soţi la acea dată – s–au obligat a da întreţinere, pe durata vieţii,atât fostei proprietare, cât şi soţului său, aceştia din urmă având şi uzufructulbunului până la încetarea lor din viaţă. Din conţinutul contractului, după finalitateaşi natura acestuia, rezultă că obligaţia de întreţinere asumată are caracterindivizibil, în sensul art. 1057 şi urm. C.civ., creditorii putând fi îndestulaţi deoricare dintre cei care s–au obligat împreună, potrivit celor ce rezultă dindispoziţiile art. 1062 C.civ. Dacă un debitor a asigurat întreţinerea creditorului şi,deci, obligaţia a fost îndeplinită, nu există temei de rezoluţiune a contractului,chiar dacă celălalt debitor n–a avut o contribuţie la stingerea obligaţiilor periodice

la care s–a referit. 2. Dacă întreţinerea nu s–a suportat de ambii debitori obligaţi,ci numai de unul din ei, este legal şi echitabil ca acesta să recupereze ceea ce aplătit şi pentru celălalt debitor. O modalitate de recuperare, în speţă, este aceea dea se stabili întinderea dreptului debitorului care a efectuat întreţinerea asuprabunurilor comune ce mai are de împărţit cu fostul său soţ, ţinându–se seama decontribuţia avută şi prin întreţinerea dată creditorului lor comun (Trib. Suprem,secţia civilă, decizia nr. 2814/1988, în R.R.D. nr. 9–12/1989, p. 128; în acelaşi sens,a se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 478/1978, în Culegere de decizii peanul 1978, p. 55).8 D. Chirică, op. cit., p. 128, 129.9 În acest sens, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 542.10 Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, nr. 13,290.11 C.A. Bucureşti, secţia a IV–a civilă, decizia nr. 1133/2000, în Culegere de practicăjudiciară în materie civilă 2000, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002, p. 86, 87. Prin aceastăsoluţie au fost confirmate hotărârile anterioare de respingere a acţiunii creditoarei,care solicitase să se constate că, în urma decesului unuia dintre debitori, contractulde întreţinere a devenit caduc.12 A se vedea: B. Dumitrache, Probleme privind executarea silită în natură a obligaţieide a face, în A.U.B., I, 2003, p. 65–78; M.M. Pivniceru, M. Gaiţă, Principalele acţiuniîn justiţie izvorâte din contractul de întreţinere şi prescripţia extinctivă privitoarela acestea, Dreptul nr. 8/2003, p. 76.13 Potrivit Proiectului Codului civil (art. 1719), instanţa judecătorească poate săînlocuiască, la cererea oricăreia dintre părţi, fie chiar temporar, întreţinerea înnatură cu o rentă în bani de egală valoare, în cazul în care: a) prestarea sau primireaîn natură ori locuirea împreună a creditorului şi debitorului întreţinerii nu mai poatecontinua din motive obiective; b) debitorul întreţinerii moare. 14 Neînţelegeri între părţi, refuzul creditorului, influenţat de rude, de a mai primiîntreţinerea, divorţul dintre cei doi debitori, cu consecinţa mutării în altălocalitate etc.15 Cu privire la novaţie, ca mod de transformare a obligaţiilor, a se vedea C. Stătescu,C. Bîrsan, op. cit., nr. 271–274.16 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 316/1987, în Culegere de decizii pe anul1987, p. 56.17 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1794/1985, în Culegere de decizii pe anul1985, p. 43. Cu privire la echivalentul acestei întreţineri, instanţa de recursextraordinar a reţinut doar că instanţa de fond stabilise în mod arbitrar valoarea de500 lei lunar, fără administrarea unor probe pertinente privind nivelul real alîntreţinerii de care avea nevoie creditoarea. De aceea, sub acest aspect, dosarul afost trimis spre rejudecare.18 Fr. Deak, op. cit., p. 546.19 V. Stoica, op. cit., p. 17. Şi în practica judiciară s–a transmis această dilemă.Astfel, o instanţă învestită cu acţiunea în rezoluţiunea contractului de întreţinerepentru neexecutarea obligaţiei debitorului, a admis–o, în sensul că a dispus reziliereaacestuia. Soluţia a fost casată de instanţa de control, care a reproşat instanţei defond de a se fi cantonat la aspecte generale (privind terminologia), în loc de a sepreocupa de motivele, imputabile sau nu debitorului, ale întreruperii relaţiilor dintrepărţi (în acest sens, a se vedea C.A. Braşov, secţia civilă, decizia nr. 290/1996, înCulegere de practică judiciară a Curţii de Apel Braşov pe anul 1997, p. 76).20 P. Anca, Notă la sentinţa nr. 1328/1978 a Trib. jud. Timiş, în R.R.D. nr. 2/1980, p.50.21 Supra nr. 315.1.22 Rezilierea contractului de întreţinere se poate dispune numai dacă, din culpadebitorilor, creditorul nu a primit întreţinerea cuvenită, iar nu şi în cazul în careobligaţia nu s–a executat, în tot sau în parte, din culpa beneficiarului întreţineriicare solicită desfiinţarea convenţiei (T.M.B., secţia a IV–a civilă, decizia nr.1410/1997, în Culegere de practică judiciară a Tribunalului Bucureşti 1993–1997, Ed.All Beck, Bucureşti, 1998, p. 38).

23 Fr. Deak, op. cit., p. 542.24 Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1987, în Culegere de decizii pe anul 1987,p. 7–9.25 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 89/1984, în Culegere de decizii pe anul1984, p. 62, 63.

Capitolul IV

Contractul de asigurare

Secţiunea 1 - Istoric. Sediul materiei. Noţiune. Domeniu de aplicare. Caractere juridice. Părţile contractului

Secţiunea a 2-a - Efectele contractului de asigurare

Secţiunea a 3-a - Încetarea contractului de asigurare

Secţiunea 1

Istoric. Sediul materiei. Noţiune. Domeniu de aplicare. Caractere juridice. Părţilecontractului

320. Istoric. În timp ce jocul şi prinsoarea, contracte aleatorii, sunt privitedefavorabil de legiuitor, dimpotrivă, asigurarea este încurajată de lege şi esteprivită mai mult ca un contract de indemnizare, care are ca scop prezervarea uneivalori actuale faţă de o primejdie viitoare 1 . La începuturile dezvoltării umane, cândviaţa se desfăşura în grupuri restrânse si în spaţii limitate, solidaritatea de grupscutea individul de grija de a fi prevăzător cu viata şi bunurile sale, contând pesprijinul comunităţii. Apariţia monedei, a schimburilor extinse între comunităţi,dezvoltarea comerţului şi a transporturilor a condus la necesitatea unei protecţiisporite împotriva pericolelor crescânde. În formele incipiente de asigurări –asigurările mutuale – membrii aceleiaşi comunităţi profesionale care se confruntau curiscuri similare au început să gândească un sistem de protecţie. Încă în Codul luiHammurabi (circa 2250 î.Hr.) sunt consemnate asemenea reglementări cu privire lacomercianţi 2 . La greci şi la romani, asigurarea (cele mai vechi asigurări sunt celemaritime) se grefa pe un împrumut de bani: asiguratul, proprietar al mărfii ce urma afi transportată, încheia un contract de împrumut (foenus nauticum) cu un comerciantdeţinător de capital. Dacă vasul ajungea la destinaţie în bune condiţii, împrumutul erarestituit împreună cu un profit maritim; în cazul producerii riscului, asiguratul eraexonerat de restituirea împrumutului 3 .

Este semnalat în Islanda secolului al XII-lea un sistem de asigurări mutuale prin caremembrii asociaţiei (ce cuprindea circa 20 de gospodării) se obligau să acopere reciprocdaunele cauzate de pierderea de animale 4 . În Anglia şi Germania, asigurările terestre(mai ales împotriva incendiilor) au cunoscut o mare expansiune, determinată dedezvoltarea aşezărilor urbane şi catastrofele produse de foc în perioada anilor 1600.În teritoriile româneşti este menţionată o formă embrionară de asigurare (mutuală),denumită «hopşa», a locuitorilor din aşezările rurale împotriva riscurilor de accidenteşi îmbolnăvire a animalelor 5 şi ulterior cunosc o relativ extinsă dezvoltareorganizaţiile cu caracter mutual şi de întrajutorare ale breslelor transilvane 6 . După oînflorire importantă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX,activitatea companiilor de asigurări din România a cunoscut un semnificativ regres, cea culminat cu naţionalizarea, în anul 1948, a tuturor societăţilor de asigurare şiinstituirea monopolului de stat în materie, exercitat prin Administraţia Asigurărilorde Stat (ADAS). Acest monopol a fost abolit începând cu H.G. nr. 1279/1990, în prezentfuncţionând mai multe societăţi de asigurare româneşti, precum şi filiale alesocietăţilor străine.

321. Sediul materiei. În art. 1635, după ce defineşte contractele aleatorii, Codulcivil enumeră aceste contracte, iar la pct. 1 şi 2 găsim contractul de asigurare şiîmprumutul nautic, după care urmează jocul şi prinsoarea şi contractul de rentăviageră. Alineatul al treilea precizează însă că primele două contracte suntreglementate de legile comerţului maritim. Într-adevăr, Codul comercial conţine maimulte reglementări în materie de asigurări, începând cu aceea din art. 3 pct. 17 şi 18C.com., care include asigurările printre faptele obiective de comerţ 7 . Întrucât seadmite că în funcţie de natura juridică a raporturilor de asigurare, asigurările pot finu numai comerciale, dar şi mixte (comercial-civile) 8 , în lucrarea de faţă vom facedoar consideraţii succinte, cu caracter introductiv în această materie deosebit devastă, care beneficiază de o tratare aparte în programele analitice ale facultăţilor cuprofil juridic şi economic.

În prezent, activitatea de asigurare este reglementată, în principal, prin Legea nr.136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România 9 . Legea este structurată înşase capitole: Capitolul I – „Dispoziţii generale”; Capitolul II – „Contractul deasigurare”, cu o secţiune privind încheierea şi efectele contractului, în general şiapoi cu câte o secţiune pentru asigurarea de bunuri, asigurarea de persoane, asigurareade răspundere civilă, asigurări de credite şi garanţii, asigurări de pierderifinanciare şi alte asigurări (Secţiunea a 5-a), coasigurarea, reasigurarea şiretrocesiunea (Secţiunea a 6-a); Capitolul III – „Asigurarea obligatorie de răspunderecivilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule” (pus în aplicare prinNormele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prinaccidente de vehicule 10 ); Capitolul IV – „Fonduri de protecţie”; Capitolul V –„Sancţiuni”; Capitolul VI – „Dispoziţii tranzitorii şi finale”. Menţionăm şi Legea nr.32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, care conţine,într-o formă mai sistematizată, reglementări privind: înţelesul unor termeni şicategorii de asigurări, Comisia de supraveghere a asigurărilor, autorizarea şiactivitatea asigurătorilor, activitatea de asigurare pe viaţă, intermediarii înasigurări. Redresarea, reorganizarea şi lichidarea societăţilor de asigurare este, înprezent, reglementată de Legea nr. 503/2004, în vigoare de la 14 ianuarie 2005,elaborată în vederea transpunerii Directivei nr. 2001/17/CE. De asemenea, menţionăm şiLegea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor,alunecărilor de teren sau inundaţiilor 11 . Periodic se emit şi acte normative cu valoareinferioară legii (hotărâri de Guvern, norme ale Comisiei de Supraveghere a Asigurăriloretc.) cu menirea de a asigura aplicarea legilor şi de a disciplina acest domeniuimportant de activitate 12 .

În viitor, legislaţia românească în materie va fi influenţată, neîndoielnic, de surselecomunitare. Există constituit un Comitet european al asigurărilor, cu rol important înadoptarea legislaţiei europene. El a reuşit chiar sistematizarea directivelor înmaterie de asigurări, prin elaborarea, în anul 1994, a unui Cod european în materie. Înprezent, acquis -ul comunitar în domeniul asigurărilor include peste treizeci dedirective. Menţionăm pe cele care au o importanţă mai semnificativă pentru dreptulprivat 13 : trei directive privind asigurările de viaţă (Directiva nr. 79/267, Directivanr. 90/619 şi Directiva nr. 92/96) şi Directiva nr. 92/49 pentru alte asigurări decâtcele de viaţă. În esenţă, ele caută să reglementeze, şi în acest domeniu specific,obligaţia generală de informare în materie contractuală, în dorinţa de a proteja pe„consumatorul de asigurare”. În cadrul negocierilor de aderare la Uniunea Europeană,domeniul asigurărilor este abordat în cadrul Capitolului 3 – „Libera circulaţie aserviciilor”, iar România face eforturi de transpunere a întregului acquis comunitar şiîn această materie 14 . Efortul trebuie însă însoţit şi de creşterea profesionalismuluioperatorilor în asigurări, prin cunoaşterea legislaţiei şi a jurisprudenţei comunitare.

322. Noţiune. Contractul de asigurare este acel contract prin care una dintre părţi,numită asigurat, se obligă să plătească celeilalte părţi, numite asigurător, o sumă debani determinată, numită primă de asigurare, în schimbul asumării riscului ca, în

ipoteza producerii cazului asigurat, să-i plătească lui sau beneficiarului asigurării osumă de bani 15 , numită indemnizaţie de asigurare (art. 9 din Legea nr. 136/1995) 16 .

323. Domeniu de aplicare. Legea nr. 136/1995, cu modificările ulterioare, se ocupă dereglementarea contractului de asigurare de bunuri, de răspundere civilă şi de persoane 17

. În urma modificării legii în anul 2004, legiuitorul operează cu o nouă clasificare:asigurări de viaţă şi asigurări generale, facultative sau obligatorii. De asemenea, aufost reglementate şi tipuri noi de asigurări: asigurările de credite şi garanţii (au caobiect acoperirea riscurilor de insolvabilitate generală, de credit de export, devânzare cu plata preţului în rate, de credit ipotecar, de credit agricol, precum şialte garanţii directe sau indirecte).

Aceasta este cea mai importantă clasificare a asigurărilor, în funcţie de obiectulriscului acoperit. Ea reprezintă de fapt o formă extinsă a marii clasificări în douăcategorii: asigurarea contra daunelor (asigurarea de bunuri şi asigurarea de răspunderecivilă) şi asigurările de persoane (asupra vieţii).

În cazul asigurării de bunuri, obiectul asigurării îl reprezintă anumite bunuri(autovehicule, clădiri şi alte construcţii, bunuri ale gospodăriei casnice, animaleetc.) care sunt supuse riscurilor de distrugere totală sau parţială din cauze diverse(incendiu, cutremur, inundaţii, îngheţ etc.) sau furtului. În această materie, termenulde «bun» este folosit în accepţiunea sa restrânsă, de obiect derivat al actuluijuridic. Bunurile pot fi mobile (chiar prin anticipaţie, ca recoltele) sau imobile. Deregulă, bunurile sunt individual determinate, dar uneori, societăţile de asigurare suntdispuse să asigure şi bunuri generice (ca marfa dintr-un depozit, care nu a fostcântărită, numărată, măsurată) 18 .

Prin Legea nr. 260/2008 privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotrivacutremurelor, alunecărilor de teren sau inundaţiilor, s-a instituit în sarcinapersoanelor fizice şi juridice obligativitatea asigurării împotriva dezastrelornaturale a tuturor construcţiilor cu destinaţia de locuinţă, din mediul urban saurural, aflate în proprietatea acestora şi înregistrate în evidenţele organelor fiscale.Potrivit art. 5 din lege, suma asigurată este egală cu echivalentul în lei a 20.000euro, pentru fiecare locuinţă de tip A (care cuprinde construcţiile cu structură derezistenţă de beton armat, metal ori lemn sau cu pereţi exteriori din piatră, cărămidăsau orice alte materiale rezultate în urma unui tratament termic şi/sau chimic) sau al10.000 euro, pentru fiecare locuinţă de tip B (care cuprinde construcţia cu pereţiexteriori din cărămidă nearsă sau din orice alte materiale rezultate în urma unuitratament termic şi/sau chimic). Persoanele fizice sau juridice care nu îşi asigurălocuinţele aflate în proprietate nu vor beneficia, în cazul producerii unuia dintredezastrele naturale prevăzute de lege, de niciun fel de despăgubiri de la bugetul destat sau de la bugetul local pentru prejudiciile produse locuinţelor. Prin aceeaşilege, s-a înfiinţat un Pool de Asigurare împotriva Dezastrelor Naturale (PAID), careeste o societate comercială de asigurare-reasigurare, constituită prin asociereasocietăţilor de asigurare autorizate să încheie asigurări obligatorii pentru locuinţe,în conformitate cu prevederile acestei legi, ale Legii nr. 32/2000 şi ale Legii nr.31/1990 privind societăţile comerciale.

Asigurarea de răspundere civilă are ca obiect tot o valoare patrimonială, constând îndespăgubirea datorată de asigurat unui terţ dacă i s-ar angaja răspunderea civilădelictuală (pentru fapta proprie, pentru fapta altuia sau pentru lucruri). Înexecutarea acestui tip de asigurări mai intervine o a treia persoană, victima, carebeneficiază de o protecţie specială în concepţia legii.

Ceea ce au în comun cele două tipuri de asigurări (care ambele sunt asigurări contradaunelor) este afectarea patrimoniului asiguratului (datorită pierderii propriilorbunuri ori datorită despăgubirilor ce ar trebui să le plătească pentru pagube produse

unui terţ). Despăgubirile vor fi plătite de asigurător, ţinând seama de dauna efectivprodusă.

În schimb, în cazul asigurării de persoane, obiectul priveşte elemente nepatrimoniale,cum ar fi viaţa, sănătatea, integritatea fizică a asiguratului. Desigur că şi în acestcaz întâlnim elemente pecuniare (prima plătită de asigurat, indemnizaţia primită deacesta sau de persoanele desemnate). Indemnizaţia de asigurare nu se calculează însăaritmetic, raportat la gradul de afectare a integrităţii fizice, sănătăţiiasiguratului, ci se plăteşte în limita sumei asigurate convenite prin contract, fără caasiguratul să fie ţinut a dovedi vreo pagubă, ci numai intervenirea cazului asigurat.

În cazul asigurării împotriva riscului de pierderi financiare, art. 442 din legeprevede că în lipsa unei clauze contractuale contrare, se acoperă prin asigurare atâtdauna efectivă, cât şi pierderea de profit, precum şi cheltuielile generale şi celedecurgând direct sau indirect din producerea riscului asigurat.

324. Caracterele juridice ale contractului de asigurare. Contractul de asigurareprezintă unele caractere juridice care sunt incontestabile, dar asupra altora, îndoctrină s-au ivit unele controverse. Precizăm mai întâi că asigurarea este, în dreptulnostru actual, întotdeauna contractuală, expresie a acordului de voinţă al părţilor.Chiar în cazul asigurărilor obligatorii (de exemplu, pentru pagube produse prinaccidente de autovehicule sau pentru pagube produse locuinţelor de cutremure, alunecăride teren sau inundaţii) asigurarea îşi păstrează caracterul contractual 19 . Ca atare,teoria generală a contractelor are vocaţia de a se aplica contractului de asigurare,inclusiv în privinţa regulilor protectoare ale consimţământului 20 .

324.1. Din punctul de vedere al formei cerute pentru încheierea sa valabilă, asigurareaeste un contract consensual. Aşadar, este suficient acordul de voinţă al părţilorcontractante pentru a fi în prezenţa unui contract de asigurare valabil. Acest lucrueste unanim acceptat, chiar dacă Legea nr. 136/1995 [art. 10 alin. (1)] prevedeîncheierea acestuia în formă scrisă. Faţă de reglementarea dată, forma scrisă estecerută numai ad probationem. În acest sens, art. 10 alin. (1) (modificat prin Legea nr.172/2004) prevede: „Contractul de asigurare nu se poate dovedi prin martori, chiar dacăexistă un început de dovadă scrisă. În cazurile de forţă majoră, în care documentele deasigurare au dispărut şi nu există posibilitatea obţinerii unui duplicat, sunt admiseorice dovezi legale care să confirme existenţa acestora”. Credem că alte persoane decâtcontractanţii (de pildă, victima în cazul asigurării de răspundere sau beneficiarulasigurării de viaţă) pot obţine prin intermediul justiţiei obligarea asigurătorului dea depune un exemplar al contractului.

Înscrisul constatator al contractului poartă numele de „poliţă de asigurare” (în cazulasigurărilor de persoane), respectiv de „certificat de asigurare” (pentru asigurărilede daune). Ca o noutate, după modificările din anul 2004, respectiv 2005, Legea nr.136/1995 prevede că documentele care atestă încheierea unei asigurări pot fi semnate şiprin mijloace electronice, în condiţiile legii 21 .

Cu privire la mecanismul de încheiere a contractului, întâlnim unele particularităţifaţă de alte contracte. Astfel, potrivit art. 13 din lege, persoana interesată face oofertă de contract, completând un formular pus la dispoziţie de asigurător, în caretrebuie să răspundă la întrebări privind împrejurările esenţiale referitoare la risc pecare le cunoaşte. Dacă, citind răspunsurile, asigurătorul consimte, contractul seconsideră încheiat. Data încheierii contractului este foarte importantă, ea fiind încorelaţie cu începerea suportării riscurilor de către asigurător. În principiu, asigu-rătorul nu suportă riscurile înainte de plata primei de asigurare (sau a primei ratedin prima de asigurare) 22 .

324.2. Contractul de asigurare este sinalagmatic, întrucât dă naştere la drepturi şiobligaţii corelative pentru ambele părţi contractante, astfel cum rezultă neîndoielnicchiar din definiţia legală a acestui contract. Faptul că obligaţia asiguratului (acontractantului asigurării) este născută şi actuală, în timp ce aceea a asigurătoruluieste condiţională (depinzând de producerea evenimentului asigurat) nu pune în discuţieaceastă caracterizare a contractului, cu atât mai mult cu cât se poate spune căasigurătorul îşi asumă o obligaţie certă, de acoperire a riscului, încă din momentulîncheierii contractului 23 . Desigur că există la contractul de asigurareparticularitatea lipsei de simultaneitate a obligaţiilor, de vreme ce obligaţiaasiguratului de a plăti prima se execută mai înainte.

324.3. În raporturile dintre contractantul asigurării şi asigurător, contractul areîntotdeauna caracter oneros, ambele părţi urmărind obţinerea unei contraprestaţii,chiar dacă asigurarea poate constitui suportul unei donaţii indirecte în favoarea unuiterţ (ca în asigurările în caz de deces).

324.4. Asigurarea este un contract cu executare succesivă, pentru că obligaţia asumatăde asigurător este una continuă pe toată durata de valabilitate a contractului, cum deregulă, şi prima de asigurare se plăteşte de către asigurat în mod periodic. Faptul căîn unele contracte de asigurare (de pildă, în asigurările de accidente pentru călătoriiîn străinătate) prima se plăteşte într-o singură tranşă nu afectează acest caracterjuridic al contractului. Consecinţa se regăseşte în sancţiunea care intervine şi careeste, de regulă, rezilierea.

324.5. Având în vedere că, în majoritatea cazurilor, clauzele contractului suntstabilite de asigurător, libertatea de opţiune a asiguratului fiind limitată,asigurarea poate fi calificată ca un contract de adeziune, ceea ce impune o protecţiespecială a asiguratului persoană fizică 24 . Calitatea de comerciant a asigurătorului, lacare se adaugă caracterul de contract de adeziune, face ca în interpretareacontractului de asigurare să prevaleze voinţa declarată asupra celei interne. Deasemenea, credem că în caz de dubiu, interpretarea trebuie să se facă în favoareaasiguratului neprofesionist 25 .

324.6. Specific contractului de asigurare este caracterul aleatoriu: la încheiereacontractului nu se ştie dacă se va produce elementul aleatoriu sau, cel puţin, data lacare se va întâmpla, ceea ce atrage consecinţe patrimoniale. Reamintim că în art. 1635C.civ., contractul de asigurare este primul menţionat în categoria contracteloraleatorii. Cu toate acestea, unii autori au contestat caracterul aleatoriu alcontractului de asigurare, cu două argumente: mai întâi, asiguratul primeşte de îndatăsiguranţa că va primi, el sau altul, o sumă de bani dacă se produce evenimentulasigurat, astfel că nu există nici un risc; apoi, în ceea ce îl priveşte pe asigurător,contractul de asigurare asupra vieţii îşi pierde caracterul aleatoriu, datorită„organizării pe baze ştiinţifice a fondului de asigurare şi stabilirii unor prime dupăcriterii matematice” 26 . Cum s-a subliniat în literatura juridică, chiar şi în cazulasigurărilor mixte de persoane, în care asigurătorul în mod cert plăteşte sumaasigurată (fie în caz de supravieţuire, fie în caz de deces, fie în caz deinvaliditate), contractul păstrează acest caracter 27 . Apoi, deşi este real că din punctde vedere tehnic şi economic, societăţile de asigurare folosesc metoda calcululuiprobabilităţilor şi legea numerelor mari, astfel încât chiar şi după plataindemnizaţiilor să îşi asigure un profit 28 , acest calcul vizează totalitateacontractelor încheiate de asigurător (portofoliul), iar nu fiecare contract în parte,al cărui caracter aleatoriu este de necontestat. De pildă, se încasează o primă deasigurare de 10 lei, iar la câteva zile autoturismul în valoare de 20.000 lei estedistrus în întregime într-un incendiu. Producerea acestui eveniment asigurat,aleatoriu, îi cauzează imediat asigurătorului o pierdere, al cărei risc şi l-a asumat.Împrejurarea că în acel an, alţi asiguraţi nu au suferit nici un prejudiciu, astfel că

în final asigurătorul a obţinut profit, nu înlătură caracterul aleatoriu al fiecăruicontract încheiat.

324.7. Contractul de asigurare poate fi încheiat pe durată determinată saunedeterminată. Potrivit art. 201 din Legea nr. 136/1995, introdus în anul 2004, încazurile prevăzute de condiţiile de asigurare, la împlinirea termenului pentru care afost încheiat, contractul de asigurare poate fi reînnoit, pentru o nouă perioadă, egalăcu cea anterioară, dacă una dintre părţi nu îl denunţă; în cazul contractului pe duratănelimitată, oricare dintre părţi are dreptul să îl denunţe, cu un termen de preaviz de20 de zile. Menţionăm că în urma modificării operate prin O.U.G. nr. 61/2005, Legeaasigurărilor nu mai face referiri la durata contractului de asigurare. Potrivit nouluitext al art. 201, denunţarea contractului de asigurare de către una dintre părţi sepoate efectua numai cu notificarea prealabilă a celeilalte părţi, care trebuie făcutăcu cel puţin 20 de zile înainte de denunţare.

325. Părţile contractului de asigurare. Element esenţial al contractului de asigurare,determinarea părţilor influenţează direct asupra naturii civile, comerciale sau mixte acontractului 29 . Într-o formă simplă, contractul are două părţi: asigurătorul şiasiguratul, care coincide cu contractantul asigurării 30 . Acesta este persoana caresemnează contractul, plăteşte prima de asigurare, în considerarea unui risc care îlpriveşte direct (sau, cum spun francezii, „sur sa propre tête”). Încheierea unuicontract de asigurare a unui risc care priveşte o altă persoană (de pildă, pentru cazde deces) este condiţionată, în practică, de obţinerea consimţământului aceleipersoane, din considerente uşor de înţeles. Legea prevede numai că: „Asigurarea învederea unui risc privind o altă persoană decât aceea care a încheiat contractul deasigurare se poate încheia potrivit contractului de asigurare. (…)” [art. 31 alin. (3)din Legea nr. 136/1995]. În privinţa capacităţii de a contracta, în principiu,asigurarea este un act de administrare, căci finalitatea sa este una de prevedere 31 : seurmăreşte protejarea persoanei şi a patrimoniului său împotriva elementelor aleatoriice pot apărea. Din această calificare rezultă că reprezentantul legal al incapabiluluipoate încheia o asigurare fără a fi nevoie de a obţine acordul autorităţii tutelare,iar minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu, de asemenea, poate încheia singuranumite asigurări. Contractul se poate încheia şi prin mandatar, care, în acest caz,considerăm că nu trebuie să prezinte un mandat special. În ceea ce îl priveşte peasigurător, acesta poate fi, potrivit legii, numai o societate comercială având unasemenea obiect de activitate şi care a fost autorizată de Comisia de supraveghere aasigurărilor. Societatea poate da mandat agenţilor de asigurare pentru a încheiacontracte de asigurare 32 .

În situaţii complexe, pot interveni două noi subiecte ale asigurării: beneficiarulasigurării şi persoana cuprinsă în asigurare. Astfel, beneficiarul asigurării este aceapersoană căreia, în temeiul contractului sau al legii, asigurătorul trebuie să-iplătească indemnizaţia de asigurare la producerea cazului asigurat. În acest caz,persoana care contractează este stipulant al asigurării.

În asigurarea de răspundere civilă poate exista şi o persoană cuprinsă în asigurare,care nu încheie contractul de asigurare, nu plăteşte prima, dar răspunderea sadelictuală faţă de un terţ, prin voinţa contractantului (sau a legii), este acoperităprin asigurare 33 .

1 G. Plastara, op. cit., p. 645.2 V. Hanga, Mari legiuitori ai lumii: Hammurabi, Iustinian, Napoleon, Ed. Lumina,Bucureşti, 1994, p. 45. A se vedea şi I. Sferdian, Contractul de asigurare de bunuri,Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 3.3 C.F. Trenerry, The Origins and Early History of Insurance, London, 1926, p. 107.4 N. Ghiulea, Asigurările agricole, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1930, p. 290.

5 I. Râmniceanu, Asigurările de stat în R.S. România, Ed. Dacia, Cluj–Napoca, 1984, p.10.6 D.A. Constantinescu, M. Dobrin, A.M. Ungureanu, D. Grădişteanu, Tratat de asigurări,Ed. Semne ‘94, Bucureşti, 1999, p. 21.7 A se vedea şi St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002,nr. 71.8 Pentru dezvoltări, a se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed.Universul Juridic, 2001, p. 459.9 M. Of. nr. 303 din 30 decembrie 1995. De la 1 februarie 1996, data intrării sale învigoare, s–au abrogat Titlul XIII, Cartea I, „Despre contractul de asigurare”, dinCodul comercial şi Decretul nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat. Prin Legeanr. 172/2004 (M. Of. nr. 473 din 26 mai 2004) a fost modificată şi completatăsubstanţial Legea nr. 136/1995. În acest sens, a se vedea C. Leaua, Unele comentarii cuprivire la recentele modificări aduse legislaţiei în domeniul asigurărilor, Dreptul nr.10/2004, p. 17. Recent, Legea nr. 136/2005 a fost modificată prin O.U.G. nr. 61/2005(M. Of. nr. 562 din 30 iunie 2005), aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 283/2005(M. Of. nr. 897 din 7 octombrie 2005).10 M. Of. nr. 762 din 11 noiembrie 2008.11 M. Of. nr. 757 din 10 noiembrie 2008. 12 Exempli gratia, a se vedea M. Of. nr. 615 din 15 iulie 2005, unde sunt publicateşapte asemenea ordine, care se referă la: rezervele tehnice pentru asigurările generaleşi cele de viaţă; metodologia de calcul a solvabilităţii asigurătorilor; supraveghereasocietăţilor de asigurare care fac parte dintr–un grup de asigurare; norme privindaplicarea legii în domeniul asigurărilor obligatorii de răspundere civilă pentru pagubeproduse prin accidente de autovehicule etc.13 Pentru un rezumat al lor, a se vedea C. Toader, Acquis–ul comunitar în domeniuldreptului privat – o sinteză, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 32–35.14 În acest sens, poate fi menţionată modificarea şi completarea Legii nr. 32/2000privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, prin Legea nr. 403/2004(M. Of. nr. 976 din 25 octombrie 2004). În anexa III a legii de modificare suntenumerate directivele comunitare ale căror prevederi au fost transpuse prin Legea nr.403/2004. 15 În dreptul englez se admite că indemnizaţia poate consta şi în acordarea altorbeneficii, în servicii, de exemplu. A se vedea Chitty on Contracts, vol. II, SpecificContracts, Ed. Sweet & Maxwell, London, 1999, nr. 41–001.16 În mod asemănător era definit contractul de asigurare şi prin Legea nr. 216/1930pentru constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de asigurare şireglementarea contractului de asigurare. A se vedea şi I. Rosetti–Bălănescu, Al.Băicoianu, Drept civil român, studiu de doctrină şi jurisprudenţă, vol. II, Ed. Socec,Bucureşti, 1943, nr. 1212.17 Chiar dacă art. 45 prevede că dispoziţiile ei se aplică şi „în cazul altorasigurări”, în realitate toate asigurările (cum ar fi cele maritime, de aviaţie etc.,reglementate prin legi speciale) se pot încadra în una din aceste trei categorii. Înacelaşi sens, a se vedea Fr. Deak, nota 2, p. 463.18 C. Iliescu, Contractul de asigurare de bunuri în România, Ed. All Beck, Bucureşti,1999, p. 23; I. Sferdian, Interesul asigurabil, condiţie specifică de validitate încontractul de asigurare de bunuri, Dreptul nr. 10/2004, p. 98.19 Facem această precizare, întrucât legislaţia anterioară (Decretul nr. 471/1971)cunoştea şi asigurările „prin efectul legii”, în care pentru autoturisme şi locuinţe,odată cu încasarea impozitului se percepea şi prima de asigurare, fără ca proprietarulsă fi semnat vreun contract de asigurare. În prezent, legea asigurărilor prevede unsingur caz de asigurare obligatorie, aceea de răspundere civilă pentru pagube cauzateterţilor prin accidente de autovehicule, atât pe teritoriul României, cât şi în afarateritoriului acesteia. Neîncheierea lor constituie contravenţie (în Franţa, sancţiuneaeste de natură penală). Prin anumite legi speciale sau în temeiul anumitor contracte deîmprumut bancar, de leasing etc., beneficiarii sunt obligaţi să încheie asigurărifacultative (de bunuri, de răspundere sau de viaţă). În aceste cazuri, neîncheiereacontractelor de asigurare nu se sancţionează contravenţional, ci consecinţele sunt de

ordin privat, în sensul că în lipsa dovezii încheierii contractelor de asigurare, nu sepoate beneficia de contractele sau facilităţile legale pe care se grefează.20 Situaţia este asemănătoare şi în alte ţări. Pentru Franţa, a se vedea L. Mayaux,Assurances terrestres, în Répertoire de droit civil, sous la direction de P. Raynaud etJ.–L. Aubert, tome II, Dalloz, Paris, nr. 142.21 A se vedea Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică (M. Of. nr. 429 din 31iulie 2001).22 Însăşi denumirea noţiunii de «primă», care provine din latinescul primum – mai întâi,indică acest element al mecanismului de încheiere a contractului. În practică,asigurătorii inserează chiar clauza potrivit căreia suportarea riscurilor începe după48 de ore de la încheierea contractului23 În acelaşi sens, a se vedea: D. Macovei, M.S. Striblea, op. cit, p.276; L.Stănciulescu, op. cit., p. 306.24 Care poate fi calificat consumator, în sensul legislaţiei speciale în materie. A sevedea şi: C. Toader, A. Ciobanu, Un pas important spre integrarea europeană: Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive (…), în R.D.C. nr. 3/2001, p. 74–78; contribuţia luiJ. Kullmann în volumul „Le clausole abusive nei contratti stipulati con i consumatori”,Ed. Cedam, Milano, 1996, p. 167; L. Villegas, Les clauses abusives dans le contratd’assurance, PUAM, Paris, 1998. Pentru o prezentare rezumată în limba română a acesteiultime lucrări, a se vedea E.M. Minea, Clauzele abuzive în contractele de asigurare, înR.D.C. nr. 10/2004, p. 123 şi urm.25 În acelaşi sens, în dreptul englez, Chitty on Contracts, supra cit., nr. 41–021.26 T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1968, p. 35; V.V. Longhin, Regimul juridic al asigurărilor de stat, Ed. Ştiinţifică,Bucureşti, 1963, p. 83, 193.27 Fr. Deak, op. cit., p. 447; în acelaşi sens, în doctrina franceză s–a observat că încazul contractelor cu riscuri multiple (cum sunt cele în discuţie) elementul aleatrebuie apreciat la fiecare eveniment în parte, pentru a vedea dacă pentrucontractantul asigurării producerea lui este un câştig (L. Mayaux, op. cit., nr. 169).A se vedea şi V. Stoica, Ideea de risc şi incertitudine în contractul de asigurare, înR.D.C. nr. 11/2004, p. 82.28 O. Căpăţînă, Jurisprudenţa română de drept al comerţului exterior, în R.R.S.I. nr. 1–2/1980, nota 5, p. 194.29 Supra nr. 320 şi bibliografia citată.30 Potrivit art. 11 din Legea nr. 136/1995, introdus prin O.U.G. nr. 61/2005,contractantul asigurării este „persoana care încheie contractul de asigurare pentruasigurarea unui risc privind o altă persoană şi se obligă faţă de asigurător săplătească prima de asigurare”.31 Picard, Besson, Les assurances terrestres, tome 1, Le contrat d’assurance, L.G.D.J.,Paris, 1982, nr. 47.32 A se vedea: C. Roşu, Contractul dintre asigurător şi agenţii de asigurare încheiat întemeiul Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supraveghereaasigurărilor, în R.D.C. nr. 10/2001, p. 47; A. Ciobanu, Intermediarii în asigurări, înR.R.D.A. nr. 2/2003, p. 60.33 De pildă, soţul asiguratului, un prieten căruia i–a împrumutat autoturismul, chiarhoţul maşinii asigurate, care produc un accident.

Secţiunea a 2-a

Efectele contractului de asigurare

326. Sub această secţiune vom analiza drepturile şi obligaţiile părţilor din contractulde asigurare. Pentru facilitarea înţelegerii, vom avea în vedere, în principal,raportul simplu de asigurare, în care contractantul asigurării este aceeaşi persoană cuasiguratul.

Astfel cum rezultă din reglementarea Legii nr. 136/1995, încă înainte de încheiereacontractului, viitorului asigurat îi revin două îndatoriri, de a căror executaredepinde însăşi încheierea valabilă a contractului:

a) obligaţia de a prezenta împrejurările esenţiale privind riscul şi de a declara oricedefecţiuni sau vicii (la asigurarea de bunuri), respectiv boli, antecedente medicaleetc. (la asigurarea de persoane); declaraţia nu este, în practică, spontană, ci„provocată”, în sensul că viitorul asigurat trebuie să răspundă la întrebărileformulate de asigurător în chestionar 1 ;

b) obligaţia de a declara, la momentul încheierii contractului (precum şi ulterior, înperioada de executare), dacă pentru acelaşi bun a mai încheiat şi alte contracte deasigurare [art. 29 alin. (2) din Legea nr. 136/1995]. Această obligaţie, specificăasigurărilor de daune, are ca finalitate cunoaşterea de către asigurător a unoreventuale coasigurări, pentru a se preveni supraasigurarea 2 . Datorită specificuluiasigurărilor de persoane, care nu au caracter de dezdăunare, ci reprezintă măsuri deprevedere şi de economisire, asiguratul nu are, potrivit legii, obligaţia de a-linforma pe asigurător despre existenţa unor alte contracte având acelaşi obiect. Înpractică, se poate cere viitorului asigurat să facă o asemenea declaraţie, dar ea nuare nici o consecinţă în privinţa plăţii indemnizaţiei.

327. După încheierea contractului, iau naştere o serie de efecte juridice, care pot fisistematizate cronologic: efecte produse până la ivirea evenimentului asigurat, efectece apar după producerea acestui eveniment, precum şi efecte care se nasc după plataindemnizaţiei de asigurare.

328. Efectele contractului până la producerea evenimentului asigurat

328.1. Obligaţiile asiguratului. a) Principala obligaţie a asiguratului este aceea de aplăti prima de asigurare. Menţionăm că, deşi Legea nr. 136/1995 impune „asiguratului”de a plăti plata primei (art. 9) în cuantumul şi la termenele convenite, debitorulplăţii primei nu este întotdeauna asiguratul, ci mai riguros ar fi contractantulasigurării. În unele tipuri de asigurări (de pildă, asigurările mixte ale gospodăriei)se inserează obligaţia solidară a soţilor de a plăti primele de asigurare. Uneori,există interesul unui terţ ca plata primei să fie făcută la timp (de pildă, creditorulipotecar al asiguratului, căruia în cazul producerii riscului asigurat, plata indem-nizaţiei îi va profita). Considerăm că în temeiul art. 1093 C.civ. 3 , plata făcută deun terţ va fi recunoscută valabilă, pentru a împiedica încetarea contractului deasigurare.

Prima este, de regulă, anuală şi se plăteşte în avans, dar ea poate fi fracţionată dupăo periodicitate variabilă (de exemplu, se poate stabili plata lunară sau trimestrială).

În privinţa locului plăţii, Legea nr. 136/1995 prevede, în art. 15, principiul căacesta este sediul asigurătorului (plata este portabilă), dar permite părţilor ca princontract să deroge de la regulă. În practică, pentru atragerea clienţilor, societăţilede asigurare îşi trimit agenţii de asigurare pentru încasarea primelor. Dovada plăţiiincumbă asiguratului, care trebuie să ceară eliberarea poliţei sau a altui documentprobator al plăţii, prevăzut de legislaţia în vigoare (art. 16). Ca atare, proba plăţiinu se poate face decât prin înscrisuri, fiind exclusă proba cu martori. Legea maiprevede, de asemenea, că plata primei se poate compensa cu indemnizaţiile datorate deacelaşi asigurător în temeiul oricărui alt contract dintre părţi, aceasta fiind lăsatăînsă la latitudinea asigurătorului (art. 18).

Sancţiunea neplăţii la timp a primei de asigurare este rezilierea contractului, astfelcum prevede în mod expres art. 17 din Legea nr. 136/1995. Bineînţeles, nimic nu seopune ca asigurătorul, în loc să uzeze de această sancţiune specială, să introducă,

potrivit dreptului comun, o acţiune având ca obiect plata primei. Dacă mai multe primenu au fost plătite şi există un singur contract de asigurare între părţi, considerăm căse pot aplica regulile prevăzute în Codul civil pentru imputaţia plăţii (art. 1110 şiurm.) 4 . Ca o expresie a obligaţiei de informare care incumbă asigurătorului, art. 17alin. (2) din Legea nr. 136/1995, modificată prin O.U.G. nr. 61/2005, prevedenecesitatea inserării în contract a consecinţelor neplăţii primei la termen.

b) O altă obligaţie care îi incumbă asiguratului este aceea de a întreţine bunul şi dea lua măsuri de prevenire a pagubelor. În acest sens, art. 26 alin. (1) din Legea nr.136/1995 (referitor la asigurarea de bunuri) prevede în mod expres că asiguratul esteobligat să întreţină bunul asigurat în bune condiţii şi în conformitate cu dispoziţiilelegale, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat. În practică, princontractele de asigurare, asiguratul se poate obliga, la cererea asigurătorului, să nupăstreze certificatul de înmatriculare al autoturismului în interiorul acestuia, sămonteze şi să ţină în funcţiune sisteme antifurt pentru automobile sau locuinţe, săpăstreze autoturismul în garaj sau într-o incintă închisă etc. Sancţiunea neluăriiacestor măsuri de întreţinere şi prevenire poate fi denunţarea contractului de cătreasigurător, reducerea indemnizaţiei sau chiar refuzul plăţii acesteia.

c) Tot o obligaţie prevăzută de lege în sarcina asiguratului este aceea de a comunicamodificarea împrejurărilor esenţiale privind riscul. Astfel, art. 13 alin. (2) dinLegea nr. 136/1995 prevede că: „Dacă împrejurările esenţiale privind riscul se modificăîn cursul executării contractului, asiguratul este obligat să comunice în scrisasigurătorului schimbarea”. O asemenea obligaţie este de înţeles, ţinând seama decaracterul sinalagmatic al contractului, de faptul că la asumarea riscului,asigurătorul a avut în vedere anumite condiţii, declarate de asigurat anteriorîncheierii contractului. Modificarea lor (de regulă, în sensul agravării riscurilor) dădreptul asigurătorului să decidă dacă menţine contractul în condiţiile iniţiale sau seimpune renegocierea unor clauze (de pildă, majorarea primei de asigurare datorate deasigurat sau micşorarea sumei asigurate). Desigur că, dacă se va pune problemaaplicării unei sancţiuni pentru încălcarea acestei obligaţii, se poate discuta şiaspectul subiectiv al cunoaşterii de către asigurat a intervenirii unei modificări cuinfluenţă asupra riscului (de pildă, îmbolnăvirea sa, nedescoperită la timp).

328.2. Obligaţiile şi drepturile asigurătorului. Pe parcursul executării contractuluişi înainte de producerea riscului, asigurătorul are anumite drepturi, cele mai multecorelative obligaţiilor enunţate ale asiguratului, putându-se reţine şi în sarcina saanumite obligaţii. Astfel:

a) asigurătorul are dreptul de a primi plata primei de asigurare în condiţiileconvenite prin contract. Faţa de textul legii (art. 16 din Legea nr. 136/1995), înprincipiu, el ar trebui să accepte orice mijloc de plată. În practică, asigurătoriisunt prudenţi totuşi în privinţa cecului, ca mijloc de plată, faţă de fraudeleînregistrate în relaţiile cu unii asiguraţi persoane juridice.

b) în asigurările de bunuri, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 136/1995,asigurătorul are dreptul să verifice modul în care bunul asigurat este întreţinut;

c) asigurătorul are dreptul de a recalcula, în funcţie de modificările intervenite însituaţia riscului, valoarea ratelor de primă, corelativ cu modificarea sumei asigurate(mai ales la asigurările de bunuri);

d) asigurătorul este obligat, la cerere, să elibereze un duplicat al documentului deasigurare (fie asiguratului, fie instanţei de judecată, în caz de litigiu, cândreclamantul nu poate face dovada existenţei contractului);

e) considerăm că asigurătorul trebuie să gestioneze în aşa fel primele încasate, încâtsă constituie rezervele tehnice suficiente pentru a-şi achita obligaţiile cătreasiguraţi după ivirea cazului asigurat 5 ;

f) asigurătorul are dreptul de a face reasigurare. Acest drept, care nu este propriu-zis un efect al contractului de asigurare, conferă asigurătorului prerogativa ca, înscopul dispersării riscurilor, să încheie cu o altă societate de asigurare un contractîn temeiul căruia se obligă să plătească o primă (numită primă de reasigurare), înschimbul căreia reasigurătorul se obligă să preia o parte din riscuri, prin plata uneipărţi din indemnizaţia de asigurare. Este posibilă şi reasigurarea reasigurătorului,numită de lege retrocesiune. Legea nr. 136/1995 reglementează în două articole (art. 46şi art. 47) reasigurarea şi prevede în mod expres că reasigurarea nu stabileşte nici unraport juridic între asigurat şi reasigurător şi nu stinge obligaţiile asigurătoruluidecurgând din contractul cu asiguratul. Ca atare, în raport cu asiguratul dincontractul principal, reasigurarea reprezintă o res inter alios acta 6 .

329. Efectele contractului după producerea evenimentului asigurat

329.1. Obligaţiile asiguratului. Legea stabileşte în sarcina asiguratului douăobligaţii principale care trebuie executate după ce riscul în vederea căruia contractuls-a încheiat, s-a produs. De executarea lor corespunzătoare depinde producereaefectelor convenite şi în privinţa obligaţiilor asigurătorului. Astfel:

– asiguratul este obligat să comunice asigurătorului sau brokerului de asigurareproducerea riscului asigurat, în termenul prevăzut în contractul de asigurare (art. 19din Legea nr. 136/1995). Pentru asigurările obligatorii, termenul prevăzut de lege era– cu excepţia cazurilor de forţă majoră – de 4 zile lucrătoare de la producereaevenimentului asigurat (art. 59, abrogat de Legea nr. 172/2004). Tot legea prevedeimportanţa executării acestei obligaţii, asigurătorul având dreptul să refuze plataindemnizaţiei, dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentuluişi întinderea pagubei 7 .

– asiguratul trebuie să ia măsuri pentru limitarea pagubei şi salvarea bunurilorasigurate. În acest sens, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, în materiaasigurărilor de bunuri, prevede că: „În cazurile prevăzute în condiţiile de asigurare,la producerea riscului, asiguratul este obligat să ia, pe seama asigurătorului şi încadrul sumei la care s-a făcut asigurarea, potrivit cu împrejurările, măsuri pentrulimitarea pagubelor”. De exemplu, dacă s-a produs un incendiu, asiguratul trebuie săanunţe pompierii, să îndepărteze sursa sinistrului etc.

329.2. Obligaţiile asigurătorului. Înainte de a analiza cea mai importantă obligaţie aasigurătorului după producerea evenimentului asigurat, aceea de a plăti indemnizaţia deasigurare, se cuvin câteva succinte precizări cu privire la alte două obligaţii, ce nusunt considerate, în doctrina clasică, ca fiind esenţiale, dar a căror importanţă estecrescândă în prezent în materie de asigurări: obligaţia de informare şi obligaţia deacoperire a riscurilor.

a) Obligaţia de informare. Profesionist prin definiţie, asigurătorul trebuie încăînainte de încheierea contractului, să informeze pe viitorul asigurat cu privire laexistenţa şi întinderea efectelor contractului, la riscurile acoperite prin asigurareşi condiţionările – legale sau contractuale – ale plăţii indemnizaţiei de asigurare 8 .Executarea acestei obligaţii se face strict formal prin punerea la dispoziţie amaterialelor informative, dar şi prin consultaţiile pe care agenţii de asigurări le dauclienţilor. Dacă aceste informaţii nu au fost complete (în raport şi cu situaţiaconcretă expusă de asigurat), acesta are dreptul de a cere daune-interese, în măsura încare probează raportul de cauzalitate între informarea greşită şi prejudiciul suferit(de pildă, ca urmare a refuzului asigurătorului de a plăti indemnizaţia de asigurare

pentru neîndeplinirea vreunei condiţii). Credem că asiguratul are dreptul de a fiinformat şi cu privire la starea de solvabilitate a asigurătorului, la respectarea decătre acesta a obligaţiilor de constituire a rezervelor prevăzute de lege. Astfel cumam menţionat 9 , grija pentru informarea corectă şi completă a asiguratului de cătreasigurător se manifestă şi în planul dreptului comunitar european, ceea ce atrage şinecesitatea unei preocupări a legiuitorului român sub acest aspect. Imperativularmonizării legislaţiei României cu acquis -ul comunitar a determinat modificarea Legiiasigurărilor prin Legea nr. 172/2004. A fost introdus art. 401, care reglementează înmod detaliat modul de executare a obligaţiei de informare – precontractuală şicontractuală – care incumbă atât asigurătorului, cât şi împuterniciţilor săi. Astfel,informaţiile trebuie prezentate în scris, în limba română, într-o formă clară şitrebuie să includă referiri la: clauzele opţionale/suplimentare şi beneficiilerezultate din fructificarea rezervelor tehnice; momentul începerii şi cel al încetăriicontractului, inclusiv modalităţile de încetare a acestuia; modalităţile şi termenelede plată a primelor de asigurare; elementele de calcul ale indemnizaţiilor deasigurare, cu indicarea sumelor de răscumpărare, a sumelor asigurate reduse, precum şia nivelului până la care acestea sunt garantate; modalitatea de plată a indemnizaţiilorde asigurare; legea aplicabilă contractului de asigurare.

b) Acoperirea riscurilor deşi nu este considerată, în teoria clasică, ca fiind overitabilă obligaţie a asigurătorului, este strâns legată atât de obligaţia deinformare, cât şi de obligaţia de plată a indemnizaţiei. El trebuie astfel să comuniceasiguratului care sunt riscurile pe care legea şi condiţiile generale de asigurarepracticate îi permit să şi le asume. Faţă de împrejurarea că asigurătorul, de regulă,impune clauzele contractului (contract de adeziune), din cuprinsul acestuia trebuie sărezulte cu claritate condiţionările plăţii indemnizaţiei de asigurare 10 . Au fostdeclarate ilicite asigurările vizând operaţiuni de contrabandă sau asigurările derăspundere medicală încheiate cu asiguraţi care nu aveau diploma de medic. Pe de altăparte, nu pot fi asigurate faptele cauzatoare de prejudicii cu intenţie, căci intenţiasuprimă orice idee de hazard, de alea. Odată aceste succinte precizări prealabilefăcute, să analizăm principala obligaţie a asigurătorului ce îi revine după producereaevenimentului asigurat, şi anume plata indemnizaţiei de asigurare.

c) Plata indemnizaţiei de asigurare. Remarcăm de la bun început că legea noastră seocupă foarte puţin de reglementarea cu titlu general a obligaţiilor asigurătorului,prevăzând numai în art. 9, care defineşte contractul de asigurare, că asigurătorul seobligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiaruluidespăgubirea sau suma asigurată, denumită indemnizaţie, în limitele şi în termeneleconvenite. În secţiunile speciale pentru diferitele tipuri de asigurări facultative (debunuri, de persoane, de răspundere civilă), precum şi în capitolul dedicat asigurăriiobligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehiculegăsim reglementări mai detaliate.

Executarea acestei obligaţii a asigurătorului presupune, în concepţia legii şi înpractică, parcurgerea mai multor etape.

Astfel, mai întâi are loc constatarea producerii evenimentului asigurat. În cadrulacestei etape, se verifică îndeplinirea condiţiilor pentru plata indemnizaţiei deasigurare de către asigurător:

– dacă asigurarea era încă în vigoare;

– dacă primele de asigurare fuseseră plătite şi pentru ce perioadă;

– dacă evenimentul produs era cuprins în asigurare;

– conduita asiguratului înainte şi după producerea evenimentului asigurat.

În etapa următoare se impune stabilirea cuantumului indemnizaţiei datorate deasigurător. Alineatul (3) din art. 20 al Legii nr. 136/1995, nou introdus, prevede căasigurătorul va plăti indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute în contract;dacă părţile nu se înţeleg asupra cuantumului, suma care nu face obiectul litigiului(necontestată) va fi plătită de asigurător înainte de soluţionarea litigiului (pe caleamiabilă sau de către instanţa judecătorească) 11 . În toate cazurile, indemnizaţia nupoate depăşi suma asigurată, convenită de părţi prin contract (respectiv, stabilită delegiuitor în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produseprin accidente de autovehicule). La asigurările de daune (de bunuri şi de răspunderecivilă), stabilirea cuantumului despăgubirii se face în raport cu doi parametri:mărimea pagubei şi sistemul de acoperire. Există mai multe sisteme de acoperire înasigurare: potrivit sistemului acoperirii proporţionale (art. 28 din Legea nr.136/1995), cuantumul indemnizaţiei se stabileşte proporţional cu raportul dintre sumaasigurată şi valoarea de asigurare 12 ; potrivit sistemului primului risc (practicat încazul asigurărilor de răspundere civilă), asigurătorul suportă în întregime dauna, înlimita sumei asigurate 13 ; în sistemul acoperirii limitate, în calculul cuantumuluiindemnizaţiei, asigurătorul va ţine seama dacă prin contract s-a stabilit o limită(franşiză) 14 , urmând ca, în cazul în care dauna depăşeşte franşiza, să se acopereintegral (sau după caz, proporţional) în limita sumei asigurate, iar dacă daunasuferită este inferioară franşizei, aceasta nu este acoperită prin asigurare. Acestultim sistem nu are o existenţă de sine stătătoare, ci apare ca un accesoriu al unuiadintre primele două sisteme prezentate 15 . În practica contractuală, franşiza estestabilită şi procentual (de exemplu, 1% din valoarea bunului). Şi în asigurareaobligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule,legiuitorul a optat pentru sistemul franşizei (nedeductibile), stabilind că, în cazulîn care paguba suferită de terţul victimă a accidentului este inferioară unei anumitelimite (variabilă de la an la an, stabilită prin hotărâre de Guvern, în prezent, prinnorme ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor), asigurătorul nu poate fi obligat săacopere paguba (asiguratul urmând să-l despăgubească singur pe terţ); dar dacă pagubadepăşeşte franşiza, atunci dauna se acoperă integral de asigurător, în limita sumeiasigurate 16 .

În privinţa asigurării de bunuri, legea prevede că la plata despăgubirii se va ţineseama de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat, iar despăgubirea nupoate depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumulpagubei şi nici suma asigurată. De asemenea, dacă s-au încheiat mai multe contracte, cuasigurători diferiţi, pentru acoperirea aceluiaşi risc (coasigurare), fiecare va fiţinut să plătească proporţional cu suma asigurată, fără ca în total asiguratul să poatăîncasa o despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecinţă directă a riscului(art. 29 din Legea nr. 136/1995).

În asigurarea de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubirepentru prejudiciul de care asiguratul răspunde în baza legii (răspundere civilădelictuală, nu contractuală!) faţă de terţele persoane păgubite şi pentru cheltuielilefăcute de asigurat în procesul civil. Prin contract, poate fi cuprinsă în asigurare şirăspunderea civilă a altor persoane decât cea care a încheiat contractul. Legea prevede[art. 42 alin. (2)] că asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite,pentru a li se plăti indemnizaţia, în temeiul contractului încheiat de asigurat. Pentruun asemenea caz, considerăm că instanţa poate obliga pe asigurător să depună o copie acontractului de asigurare, pe care terţul păgubit nu are cum să-l procure pentrudovedirea raportului de asigurare care îl îndreptăţeşte la introducerea acţiunii.Desigur că asigurătorul poate plăti şi fără să fie acţionat în instanţă, prinîncheierea unei tranzacţii tripartite: asigurat, persoana păgubită, asigurător (art. 43din Legea nr. 136/1995). Dacă asiguratul face dovada că l-a despăgubit pe terţ, aredreptul de a solicita asigurătorului, în temeiul contractului de asigurare, plataindemnizaţiei.

În mod asemănător se pune problema în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilăpentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule (art. 48-58 din Legea nr.136/1995) 17 . Asigurătorul acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii (şipersoanele cuprinse în asigurare) răspund, în baza legii, faţă de terţe persoanepăgubite prin accidente de autovehicule, precum şi pentru cheltuielile făcute deasiguraţi în procesul civil.

Astfel, potrivit art. 50, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul esteobligat să le plătească cu titlul de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelorpăgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea debunuri. În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentrupersoanele aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, cât şi pentrupersoanele aflate în acel autovehicul, cu excepţia conducătorului autovehicululuirespectiv 18 . Se acordă despăgubiri şi în cazul în care persoanele care formuleazăpretenţii de despăgubiri sunt soţul (soţia) sau persoane care se află în întreţinereaproprietarului sau conducătorului auto asigurat, răspunzător de producereaaccidentului. Pentru avarierea sau distrugerea bunurilor, despăgubirile se acordăpentru bunurile aflate în afara autovehiculului care a produs accidentul, iar pentrubunurile aflate în acel autovehicul, numai dacă acestea nu erau transportate în bazaunui raport contractual existent cu proprietarul sau cu utilizatorul autovehicululuirespectiv, precum şi dacă nu aparţineau proprietarului, utilizatorului sauconducătorului autovehiculului răspunzător de producerea accidentului.

Dacă acelaşi deţinător încheiase mai multe contracte de asigurare, cu mai mulţiasigurători, despăgubirea totală datorată victimei va fi împărţită în mod egal întreasigurători. Terţul păgubit are însă dreptul să pretindă de la oricare dintreasigurători plata întregii sume (ceea ce înseamnă că obligaţia lor este solidară),urmând ca asigurătorul care a plătit să se îndrepte împotriva celorlalţi asigurători(în condiţiile art. 1053 C.civ.).

Legea nr. 136/1995 mai stabileşte, în art. 54, că despăgubirile se stabilesc înconformitate cu art. 49 pe baza convenţiei dintre asigurat, persoana păgubită şiasigurător ori, în cazul în care nu s-a realizat înţelegerea, prin hotărârejudecătorească. Lipsa consimţământului asigurătorului la încheierea tranzacţiei privindcuantumul şi condiţiile plăţii despăgubirilor către terţul păgubit atrageinopozabilitatea acestei tranzacţii. De aceea, în cazul în care despăgubirile suntstabilite prin hotărâre judecătorească, instanţa este obligată să citeze în calitate deintervenient forţat persoana responsabilă de producerea accidentului. Urmare amodificării legislative, în cazul asigurării de răspundere civilă obligatorie, persoanapăgubită nu mai are opţiunea chemării în judecată a asiguratului (persoanăresponsabilă) şi a asigurătorului, putând chema în judecată numai asigurătorul [art. 54alin. (2), respectiv art. 55 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, astfel cum a fostmodificată prin O.U.G. nr. 61/2005]. Aceasta reprezintă o măsură de protecţie avictimei care, în caz contrar, se va vedea pusă în situaţia de a nu executa hotărâreaîmpotriva asigurătorului 19 . Prin norme adoptate de Comisia de Supraveghere aAsigurărilor conform legii, se stabilesc detaliile tehnice de determinare adespăgubirilor (în raport cu gradul de uzură a bunurilor, de cauzele accidentuluietc.), precum şi limita maximă a despăgubirilor şi termenele în care acestea trebuieachitate (art. 53, modificat prin O.U.G. nr. 61/2005).

La asigurările de persoane (art. 31-401 din Legea nr. 136/1995), suma asigurată seplăteşte asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta. Desemnarea beneficiaruluise poate face fie la încheierea contractului, fie în cursul executării acestuia, fieprin testament. Dacă au fost desemnaţi mai mulţi beneficiari, fără ca asiguratul să fiprevăzut altfel, asigurătorul va trebui să plătească suma asigurată împărţind-o în modegal beneficiarilor. În lipsa desemnării vreunui beneficiar, în caz de deces alasiguratului, suma asigurată se va plăti, potrivit art. 32, aşa cum a fost modificat,

moştenitorilor legali ai asiguratului. Spre deosebire de asigurările de daune, unde amvăzut că se fac calcule, astfel încât prin încasarea indemnizaţiei să nu se realizeze oîmbogăţire peste valoarea prejudiciului, la asigurările de persoane, art. 38 din legeprevede că indemnizaţia de asigurare se datorează, independent de reparareaprejudiciului de către cei vinovaţi, de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiaruluidin asigurările sociale, sau de cele provenind din funcţionarea asigurării obligatoriia celui care a condus la producerea evenimentului (moartea, vătămarea corporală etc.).Aşadar, după ce condiţiile plăţii au fost verificate (existenţa unui contract valabil,plata primelor de asigurare, lipsa intenţiei la producerea cazului asigurat 20 ),asigurătorul este obligat să plătească indemnizaţia de asigurare, indiferent căasiguratul încheiase şi cu alte societăţi contracte de asigurare pentru acoperireaaceluiaşi risc.

330. Efectele contractului după plata indemnizaţiei. Subrogaţia asigurătorului şiacţiunea în regres. Prin plata indemnizaţiei de asigurare (după distincţiile arătate),obligaţia principală a asigurătorului a fost îndeplinită. Legea rezervă dreptulasigurătorului ca, în anumite cazuri, să se subroge 21 în drepturile asiguratului sau alebeneficiarului asigurării, acţionând împotriva celor răspunzători de producereapagubei.

În acest sens, art. 22 din Legea nr. 136/1995 prevede că în asigurările de bunuri şi derăspundere civilă, în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat întoate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celorrăspunzători de producerea pagubei, iar în cazul în care în vigoare era o asigurareobligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule,şi împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia Esteo subrogaţie legală, care nu presupune nici o formalitate specială, în afară destabilirea certă a legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta terţului şi dedovada, din partea asigurătorului, că a plătit indemnizaţia de asigurare. Asigurătorulpoate, în funcţie de propriile interese, să renunţe la exercitarea dreptului împotrivaterţului vinovat, astfel cum prevede art. 22 alin. (3) din lege, modificat prin O.U.G.nr. 61/2005. În forma anterioară, era exclusă posibilitatea renunţării în cazulsăvârşirii cu intenţie a faptei 22 .

În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru pagube produse prinaccidente de autovehicule, Legea nr. 136/1995 stabileşte, în art. 58, patru cazuri încare, faţă de gravitatea culpei persoanei responsabile şi a periculozităţii sociale afaptei săvârşite, suportarea definitivă a despăgubirilor plătite de către asigurător arfi în contradicţie cu funcţia preventivă şi educativă a responsabilităţii civile şi cuprincipiile de bază ale funcţionării asigurării 23 . Astfel, indiferent că despăgubirileau fost plătite de asigurător victimei în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreştisau ca urmare a tranzacţiei extrajudiciare 24 , asigurătorul beneficiază de acţiunea înregres împotriva persoanei răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri:

a) accidentul a fost produs cu intenţie;

b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiilelegale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie,chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiteriialtor infracţiuni săvârşite cu intenţie;

c) accidentul a fost produs în timpul când autorul infracţiunii săvârşite cu intenţieîncerca să se sustragă de la urmărire;

d) persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus autovehiculul fărăconsimţământul asiguratului.

1 Pentru câteva modele de chestionare, a se vedea C. Iliescu, op. cit., p. 173.2 A se vedea şi Fr. Deak, op. cit., p. 464, 465.3 „Obligaţia poate fi achitată de orice persoană interesată, precum un coobligat sau unfidejusor. Obligaţia poate fi achitată chiar de o persoană neinteresată: aceastăpersoană trebuie însă să lucreze în numele şi pentru achitarea debitorului, sau delucrează în numele ei propriu, să nu se subroge în drepturile creditorului”. Desigur căacest terţ va trebui informat cu privire la neplata de către debitor; altfel, dacă nuşi–a manifestat din timp interesul, asigurătorul poate rezilia contractul, fără a–lanunţa pe creditor.4 În acest sens s–a pronunţat jurisprudenţa franceză. A se vedea Cass. fr., I, deciziadin 6 octombrie 1993, cu notă de L. Mayaux, în R.G.A.T. 1994, p. 101.5 În acest sens, Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supraveghereaasigurărilor stabileşte în sarcina asigurătorului obligaţia de a constitui şi menţinemai multe rezerve tehnice: rezerva de prime, rezerva de daune, rezerva de catastrofă,rezerva pentru riscuri neexpirate, rezerva de egalizare (art. 21), pe lângă capitalulsocial vărsat si marja de solvabilitate (art. 16). De asemenea, art. 60 şi art. 61 dinLegea nr. 136/1995 stabilesc în sarcina asigurătorilor contribuţia la constituirea adouă fonduri: Fondul de garantare (destinat plăţii despăgubirilor în caz de faliment asocietăţilor de asigurare) şi Fondul de protecţie a victimelor străzii (constituit dincontribuţia asigurătorilor autorizaţi să încheie asigurări obligatorii, cu destinaţiaprotejării victimelor accidentelor de circulaţie soldate cu vătămări corporale saudecese, dacă autorul accidentului a rămas neidentificat sau autovehiculul, respectivtramvaiul nu era asigurat).6 Pentru amănunte privind reasigurarea, a se vedea: Fr. Deak, op. cit., p. 470–475; L.Stănciulescu, op. cit., p. 312, 313.7 Într–o speţă, întrucât a fost înştiinţat la mai mult de 4 zile, asigurătorul a refuzatplata indemnizaţiei de asigurare către victima accidentului de circulaţie. Instanţa acenzurat acest refuz, subliniind că art. 59 din lege (în prezent, abrogat prin Legeanr. 172/2004) trebuie coroborat cu art. 19 alin. (2), care permite refuzul plăţiiindemnizaţiei pentru întârzierea declaraţiei numai dacă din acest motiv nu a pututdetermina cauza producerii evenimentului asigurat şi întinderea pagubei. În acest sens,a se vedea C.A. Bucureşti, secţia a IV–a civilă, decizia nr. 3971/2000, în Culegere depractică judiciară în materie civilă 2000, Ed. Rosetti, 2002, p. 46.8 În Franţa, Codul asigurărilor prevede în mod expres această obligaţie aasigurătorului, în art. L.112–2. A se vedea şi: M. Fabre–Magnan, De l’obligationd’information dans les contrats, L.G.D.J., Paris, 1992; P. Fil, L’obligationd’information et de conseil en matière d’assurance, teza, Aix–Marseille, 1996; Y.Lambert–Faivre, Droit des assurances, Dalloz, Paris, 1998, nr. 130 şi urm.9 Supra nr. 320.10 Faptul că reclamantul, la data producerii riscului asigurat (furtul), nu a parcatautoturismul în garaj, nu are nici o relevanţă în soluţionarea pricinii, întrucât înconvenţia părţilor nu a fost prevăzută o asemenea clauză; pe de altă parte, nu s–adovedit că procedând în acest fel acesta ar fi contribuit, cum se susţine, la mărireariscului asigurat care să justifice diminuarea indemnizaţiei sau absolvirea totală aasigurătorului (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 955/1996, Dreptul nr. 7/1997, p.95).11 Într–o speţă, a fost admisă acţiunea asiguratului pentru plata întregii sumeasigurate, rezultate din contractul de asigurare de bunuri, în raport cu procentul deuzură de 7% convenit iniţial de părţi, considerându–se abuzivă limitarea ulterioară decătre asigurător a cuantumului despăgubirii. A se vedea I.C.C.J., secţia comercială,decizia nr. 2408/2003, în R.D.C. nr. 11/2003, p. 286, 287.12 Potrivit formulei d/p = s/v, d = pxs/v, unde d – despăgubirea, p – paguba, s – sumaasigurată, v – valoarea de asigurare. De exemplu, un bun în valoare de 40 milioane leise asigură pentru 30 milioane lei (subasigurare la 75%). În cazul în care bunul pieretotal prin producerea evenimentului asigurat, despăgubirea nu poate depăşi sumaasigurată şi va fi de 30 milioane. Dacă paguba este doar parţială (de 24 milioane),

atunci despăgubirea se calculează prin aplicarea procentului de 75% la valoareapagubei, rezultând o indemnizaţie de 18 milioane.13 În exemplul de mai sus, dacă paguba suferită de bun este de 34 milioane (mai multdecât suma asigurată), asigurătorul va plăti numai 30 milioane; dacă paguba esteinferioară sumei asigurate, de pildă, 24 milioane, asigurătorul va plăti dreptdespăgubire această sumă, de 24 milioane.14 Articolul 11 din Legea nr. 136/1995 defineşte la pct. 9 franşiza ca fiind partea dinprejudiciu suportată de persoana păgubită, stabilită ca valoare fixă sau procent dindespăgubirea totală prevăzută în contractul de asigurare de răspundere civilă.15 De pildă, dacă se grefează pe sistemul acoperirii proporţionale: bunul în valoare de40 de milioane, asigurat pentru 30 milioane (subasigurat la 75%), franşiza deductibilăeste de 1% din valoare, iar paguba este de 28 milioane, calculul indemnizaţiei se vaface astfel: 28.000.000 x 75% – 400.000 = 21.000.000 – 400.000 = 20.600.000 lei; dacăsistemul de bază este al primului risc, iar franşiza nedeductibilă (simplă) este de 1milion, atunci paguba de 28 milioane va fi plătită în întregime de asigurător.16 Pentru amănunte, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 456–458.17 Pentru analiza modificărilor aduse prin Legea nr. 172/2004, a se vedea C. Leaua, op.cit., p. 35–44.18 Într–o hotărâre recentă, Curtea de Justiţie a Comunităţlor Europene a statuat că, întemeiul celei de–a treia directive 90/232/CEE a Consiliului din 14 mai 1990 privindarmonizarea legislaţiei statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilăpentru pagubele produse de autovehicule (JO L129, p. 33), şi persoanele care călătorescca pasageri într–o parte a unui vehicul care nu este nici destinată transportului depasageri, nici dotată cu scaune destinate acestei utilizări, sunt acoperite deasigurarea obligatorie de răspundere civilă auto şi au dreptul la despăgubiri.Hotărârea Curţii (Camera a patra) din 19 aprilie 2007, Farrell, în cauza C–356/05, Rep.2007 p. I–03067. 19 Aceeaşi idee de protecţie a victimei a stat şi la baza Hotărârii CJCE FBTOSchadeverzekeringen NV v. Jack Odenbreit (Hotărârea Curţii, Camera a doua, din 13decembrie 2007, Cauza C-463/06, Rep. 2007, p. I-11321), în care Curtea a reţinut căpersoana vătămată, domiciliată într-un stat membru UE, poate intenta o acţiune în moddirect împotriva asigurătorului, domiciliat şi el pe teritoriul unui stat membru al UE,în faţa instanţei de la domiciliul victimei.20 Potrivit art. 35, asigurătorul nu datorează indemnizaţia de asigurare, dacă risculasigurat a fost produs prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de laîncheierea contractului ori prin comiterea cu intenţie de către asigurat ori beneficiara unor fapte grave prevăzute în contractul de asigurare. Dacă un beneficiar a produsintenţionat decesul asiguratului, indemnizaţia de asigurare se plăteşte celorlalţibeneficiari desemnaţi sau, în lipsa acestora, moştenitorilor legali ai asiguratului.21 Cu privire la subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei, ca mod detransmitere a obligaţiilor, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., nr. 264–270.22 În soluţionarea (prin respingere) a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 22 dinLegea nr. 136/1995, Curtea Constituţională a reţinut că textul incriminat nu stabileştenici o discriminare între cetăţeni atunci când permite subrogarea asigurătorului chiarîn cazul în care fapta a fost săvârşită din culpă, ci este o opţiune a legiuitorului. Ase vedea C.C., Decizia nr. 197/2002 (M. Of. nr. 737 din 9 octombrie 2002).23 Pentru amănunte, inclusiv cu privire la dubla subrogaţie succesivă, a se vedea: Fr.Deak, op. cit., p. 513–516; V. Onaca, Contractul de asigurare de bunuri (teză dedoctorat), Universitatea din Bucureşti, 2001.24 Trib. Suprem, secţia militară, decizia nr. 59/1980, în Culegere de decizii pe anul1980, p. 324.

Secţiunea a 3-a

Încetarea contractului de asigurare 1113

1113

A se vedea şi C. Iliescu, op. cit., p. 89.

331. De regulă, ca orice contract, şi asigurarea încetează prin epuizarea efectelorsale.

Dacă pe durata de existenţă convenită evenimentul asigurat nu s-a produs, contractul deasigurare încetează la expirarea termenului (asigurările obligatorii încetează la datade 31 decembrie, ora 24). Pentru a preveni producerea unui caz asigurat la scurt timpde la expirarea poliţei, este recomandat ca părţile să reînnoiască din timp contractul.

Dacă riscul s-a produs, soarta contractului depinde de felul asigurării şi degravitatea cazului asigurat (sinistru). Astfel, în cazul asigurării de bunuri, dacă înurma producerii cazului asigurat bunul a fost distrus în întregime, contractul vaînceta după plata indemnizaţiei de către asigurător, eventuala acţiune în regres aasigurătorului împotriva terţului responsabil (ce poate fi introdusă în termenulgeneral de prescripţie de 3 ani) 1 fiind independentă de continuarea raportului deasigurare. În cazul distrugerii parţiale, după plata indemnizaţiei în limita pagubei,contractul poate continua pentru diferenţa dintre indemnizaţia primită şi sumaasigurată iniţial.

332. Atunci când am analizat efectele contractului de asigurare în cronologia lor, amvăzut că neexecutarea anumitor obligaţii (mai ales din partea asiguratului) poateconduce la denunţarea contractului. Astfel, dacă asiguratul nu a comunicat în scris,modificările intervenite în legătură cu situaţia riscului avută în vedere de asigurătorla încheierea contractului, acesta din urmă poate denunţa convenţia. Aceeaşi sancţiune,cu consecinţa încetării raporturilor contractuale, intervine şi în cazul în care – laasigurările de bunuri – asigurătorul constată că asiguratul nu întreţine bunul încondiţii corespunzătoare sau nu a luat măsurile de prevenire convenite sau prevăzute delege (de pildă, de legislaţia specială privind paza contra incendiilor).

333. Cauză comună de încetare a contractelor sinalagmatice cu executare succesivă,rezilierea poate opera şi în materia contractului de asigurare. Chiar legea specială,Legea nr. 136/1995, foloseşte termenul de «reziliere», deşi nu întotdeauna în sensulpropriu al acestei sancţiuni de drept civil. Astfel, potrivit art. 14 din lege, dacăînainte de a începe obligaţia asigurătorului (sic!), riscul asigurat s-a produs sauproducerea lui a devenit imposibilă, precum şi în cazul în care, după începereaobligaţiei asigurătorului, producerea riscului asigurat a devenit imposibilă,contractul se reziliază de drept, asiguratul fiind îndreptăţit să recupereze integralsau proporţional cu perioada neexpirată a contractului, prima achitată deja 2 . Soluţiase explică prin caracterul aleatoriu al contractului, care trebuie să vizeze uneveniment viitor, posibil şi incert. Iar art. 30, din materia asigurării de bunuri,prevede rezilierea contractului în cazul înstrăinării bunului asigurat, dacă nu existăo clauză expresă contrară. De asemenea, în asigurarea de persoane, art. 36 prevede căîn asigurările la care se constituie rezerve de prime 3 , asiguratul poate să încetezeplata primelor cu dreptul de a menţine contractul la o sumă asigurată redusă sau de a-lrezilia, solicitând restituirea rezervei constituite, potrivit contractului deasigurare.

334. În fine, după analiza condiţiilor de validitate a contractului de asigurare, putemidentifica mai multe cazuri în care contractul este afectat de nulitate. Astfel, dacăasiguratul nu are interes la încheierea contractului de asigurare (art. 25 din Legeanr. 136/1995 prevede expres că asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire labunul asigurat) sau contractul a fost încheiat pentru încurajarea unei activităţiilicite sau imorale (cum ar fi asigurarea împotriva consecinţelor patrimoniale ale unei

infracţiuni comise de asigurat) ori când consimţământul vreuneia dintre părţi a fostviciat prin declaraţii incomplete sau mincinoase ce îmbracă forma dolului.

Constatarea nulităţii sau anularea contractului va produce efecte ex tunc, conducând larestituirea prestaţiilor deja efectuate în temeiul său, care ar fi deţinute fără cauză,potrivit dreptului comun: quod nullum est, nullum producit effectum.

1

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2432/1973, în R.R.D. nr. 6/1974, p. 71; C.A.Bucureşti, secţia a IV–a civilă, decizia nr. 3615/2000, în Culegere de practicăjudiciară în materie civilă 2000, Ed. Rosetti, 2002, p. 44. Menţionăm că în raporturilece izvorăsc din asigurare (dintre asigurat şi asigurător), termenul de prescripţie estede 2 ani, în afara acelora ce izvorăsc din asigurările de persoane, în care obligaţiiledevin exigibile prin ajungerea la termen sau prin amortizare [art. 3 alin. (2) dinDecretul nr. 167/1958]. Termenul este susceptibil de întrerupere prin recunoaştereadreptului a cărui acţiune se prescrie, conform art. 16 lit. a) din acelaşi actnormativ. A se vedea C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 4782/2001, în Buletinuljurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 2001, Ed. All Beck, 2003, p. 332.

2

A se vedea şi I. Sferdian, Denunţarea şi rezilierea contractului de asigurare debunuri, Dreptul nr. 1/2004, p. 5.

3

Cu privire la rezerva de prime, a se vedea Fr. Deak, op. cit., p. 493.