UNIVERSITATEA "OVIDIUS" CONSTANŢA FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

LUCRARE DE LICENŢĂ

Coordonator ştiinţific:

Lector universitar dr. Marian Alexandru

Student:

Traşcă Sȋnziana

-2013-

UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

ANALIZA CAZURILOR ȊN CARE

ACŢIUNEA PENALĂ SE STINGE

CA URMARE A LIPSEI DE OBIECT

- ART. 10 LIT. F) - J)

Coordonator ştiinţific:

Lector universitar dr. Marian Alexandru

Student:

Traşcă Sȋnziana

-2013-

CUPRINS

INTRODUCERE ............................................................................................................................. 5

INTRODUCTION ........................................................................................................................... 8

CAP. I. ACŢIUNEA ÎN JUSTIŢIE - ACŢIUNEA PENALĂ ......................................................... 11

1.1. Acţiunea ȋn justiţie .............................................................................................................. 11

1.2. Acţiunea penală – noţiune ................................................................................................... 16

1.3. Obiectul acţiunii penale ...................................................................................................... 21

1.4. Subiecţii acţiunii penale ...................................................................................................... 22

1.5. Trăsăturile acţiunii penale ................................................................................................... 25

1.6. Momentele desfăşurării acţiunii penale ............................................................................... 35

1.6.1. Punerea în mişcare a acţiunii penale ................................................................................. 35

1.6.1.1. Momentul în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală ........................................ 36

1.6.1.2. Procedura de punere în mişcare a acţiunii penale ....................................................... 39

1.6.2. Exercitarea acţiunii penale ............................................................................................... 41

1.6.3. Stingerea acţiunii penale ................................................................................................... 43

1.6.3.1. Cazuri în care acţiunea penală este lipsită de temei .................................................... 45

1.6.3.2. Cazuri în care acţiunea penală poate fi exercitată numai în anumite condiţii sau este

lipsită de obiect ...................................................................................................................... 47

CAP. II. ANALIZA CAZURILOR ȊN CARE ACŢIUNEA PENALĂ SE STINGE CA URMARE A LIPSEI DE OBIECT – ART. 10 LIT. F) – J) COD PROCEDURĂ PENALĂ .......... 54

2.1. Art. 10 lit. f) – Lipseşte plȃngerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea ȋn mişcare a acţiunii penale. ........................................................................................................... 54

2.1.1. Plȃngerea prealabilă ..................................................................................................... 55

2.1.2. Autorizarea sau sesizarea organului competent ............................................................ 62

2.2. Art. 10 Lit. g) – A intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci cȃnd are calitatea de făptuitor ................................................. 64

2.2.1 Amnistia ....................................................................................................................... 64

2.2.2. Prescripţia .................................................................................................................... 72

2.2.3. Decesul făptuitorului sau radierea persoanei juridice .................................................... 75

2.3. Art. 10 Lit. h) – A fost retrasă plȃngerea prealabilă ori părtile s-au ȋmpăcat ori a fost ȋncheiat un acord de mediere ȋn condiţiile legii, ȋn cazul infracţiunilor pentru care retragerea plȃngerii sau ȋmpăcarea părtilor ȋnlătura răspunderea penală. ..................................................... 76

2.3.1 Retragerea plȃngerii prealabile ...................................................................................... 76

2.3.2. Ȋmpăcarea părţilor ........................................................................................................ 78

2.3.3. Acordul de mediere ...................................................................................................... 81

2.4. Art. 10 lit. i) – S-a dispus ȋnlocuirea răspunderii penale ....................................................... 83

2.5. Art 10 lit. i1) – Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege .......................................... 86

2.6. Art. 10 lit. j) – Există autoritate de lucru judecat .................................................................. 87

CAP. III. ASPECTE COMPARATIVE DINTRE CODUL PENAL ŞI CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ ȊN VIGOARE ŞI NOUL COD PENAL ŞI CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ, PRIVIND STINGEREA ACŢIUNII PENALE NOILE REGLEMENTĂRI ALE CODULUI PENAL ŞI CODULUI DE PROCEDURĂ PENALĂ .......... 91

STUDIU DE CAZ ........................................................................................................................ 103

CONCLUZII ................................................................................................................................ 111

BIBLIOGRAFIE: ......................................................................................................................... 113

5

INTRODUCERE

Prezenta lucrare contituie o abordare de amploare ȋn doctrina romȃnească de drept penal

şi drept procesual penal a unei teme de actualitate, foarte ȋntalnită ȋn practică.

Ȋn aceasta lucrare mi-am propus să realizez o analiză a instituţiei acţiunii penale şi a

modalităţilor ȋn care aceasta ȋncetează ca urmare a lipsei de obiect (lipsa plȃngerii prealabile, a

autorizării sau sesizării organului competent, ori altă condiţie necesară pentru punerea ȋn mişcare

a acţiunii penale, amnistia, prescripţia, decesul făptuitorului sau după caz radierea persoanei

juridice atunci cȃnd are calitatea de făptuitor, retragerea plȃngerii prealabile, ȋmpăcarea părţilor,

ȋncheierea unui acord de mediere, dispunerea ȋnlocuirii răspunderii penale, existenţa unei cauze

de nepedepsire prevăzută de lege sau existenţa autorităţii de lucru judecat).

Interesul practic al studiului cazurilor ȋn care acţiunea penală se stinge ca urmare a lipsei

de obiect este justificat de faptul că nesfârșita diversitate a cazurilor ivite ȋn practică şi variaţiile

cauzelor poate constitui anumite impedimente ȋn ȋntelegerea principiilor de drept penal şi

procesual penal.

Raportat la materialul bibliografic și practica judiciară pe care am reușit să o acumulez

pentru desfășurarea și întregirea corectă a acestei lucrări de licență, am avut în vedere anumite

metode de cercetare pentru a verifica în ce măsură ipotezele formulate se verifică sau nu pot fi

verificate.

Metoda de cercetare cea mai des folosită în redactarea lucrării de licență este metoda

observației, deoarece, chiar și în lipsa unui demers științific, am fost permanent implicată în

procesul observațional, pe baza căruia am formulat ipoteze și presupuneri, deoarece este

orientată către un scop, este bazată pe un plan conceput în prealabil, presupune notarea și

întregistrarea sistematică a aspectelor urmărite și totodată presupune posibilitatea repetării sale,

eventual în alte condiții. Aplicând cunoscuta metodă a observației referitor la tema mea de

licență pot afirma că punerea ȋn mişcare a acţiunii penale, ȋn anumite situaţii prevăzute de lege,

nu poate avea loc. Aceste cazuri se fundamentează fie pe lipsa infracţiunii (art. 10 lit a) – e) Cod

Procedură Penală), fie pe lipsa de obiect a acţiunii penale (art. 10 lit. f) – j) Cod Procedură

Penală), care face astfel imposibilă tragerea la răspundere penală a infractorului. Oridecȃteori se

ȋntȃlneşte situaţia lipsei obiectului acţiunii penale, cu excepţia cazului prevăzut la litera i)1, şi se

constată ȋn faza actelor premergătoare, procurorul dispune, prin rezoluţie, neȋnceperea urmăririi

penale, sau ȋn cazul constatării ȋn cursul urmăririi penale, procurorul va dispune ȋncetarea

1 Cod de Procedură Penală, art. 10

6

urmăririi penale prin rezoluţie (dacă acţiunea penală nu a fost pusă ȋn mişcare deja), prin

ordonanţă (acţiunea penală a fost pusă ȋn mişcare) sau prin dispoziţia din rechizitoriu.

Lucrarea de licență este structurată pe capitole și subcapitole şi cuprinde atât probleme

de teorie, cât și un exemplu desprins din practica judiciară. Lucrarea este conturată pe trei

capitole vaste, aşezate ȋntr-o ordine firească a discursului juridic, dezvoltȃnd o tematică

referitoare la stingerea acţiunii penale ca urmare a lipsei de obiect atȃt din prisma actualei

reglementări, cȃt şi din prisma dispoziţiilor viiorului Cod Penal şi viitorului Cod de Procedră

Penală.

Ȋn primul capitol sunt prezentate consideraţiile generale cu privire la ȋnţelesul noţiunii

de acţiune ȋn justiţie, acţiunea penală – noţiune, obiect, subiecţi, trăsături şi momentele acesteia.

Deasemenea sunt analizate principiile privind acţiunea ȋn justiţie şi implicit acţiunea penală.

Ȋn capitolul al doilea sunt analizate cazurile ȋn care acţiunea penală se stinge ca urmare a

lipsei de obiect prevăzute de articolul 10 al Codului de Procedură Penală, literele f) – j), pe mai

multe subcapitole corespunzătoare situaţiilor prevăzute de lege.

Ȋn primul subcapitol este evidenţiată importanţă plăngerii prealabile, atȃt ca

ȋncunoştiinţare a organelor judiciare cu privire la săvȃrşirea unei infracţiuni cȃt şi ca expresie

voinţei persoanei vătămate că acea infracţiunea să fie urmarită sau judecată, ridicȃnd astfel

impedimentul ce s-ar opune activităţii procesual penale. Existenţa plângerii prealabile a părţii

vătămate constituie o condiţie fără de care acţiunea penală nu se poate exercita, când legea

penală prevede o expres. Deasemenea, este abordată si condiţia autorizării sau sesizării organului

competent, ori alte condiţii necesare prevăzute de legea penală pentru punerea ȋn mişcare a

acţiunii penale.

Ȋn al doilea subcapitol sunt tratate cauzele care sting acţiunea penală prevăzute la litera

g) a articolului 10: amnistia, prescripţia, decesul făptuitorului şi radierea persoanei juridice.

Amnistia este o instituţie penală, bazată pe o ficţiune care are ca scop ȋnlaturarea pe viitor a

caracterului delictual al unor fapte penale interzicȃnd orice urmărire ȋn ceea ce le priveşte sau

ştergȃnd condamnările pe care le-au stins. Ca şi amnistia, prescripţia face parte din grupul

cauzelor care au ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a consecinţelor condamnării. Decesul

făptuitorului, ca şi radierea persoanei juridice este o cauză de împiedicare a executării acţiunii

penale, întrucât răspunderea penală este strict personală.

Al treilea subcapitol, corespunzător literei h) a art. 10 Cod Procedură Penală, abordează

retragerea plȃngerii prealabile, ȋmpăcarea părţilor sau ȋncheierea unui acord de mediere ȋn

condiţiile legii. Retragerea plângerii prealabile constituie un corolar al instituţiei plângerii

prealabile, un drept de renunţare la acţiunea penală, şi are aceleaşi consecinţe ca şi lipsa plângerii

7

prealabile. Împăcarea părţilor este strâns legată de instituţia plângerii prealabile deoarece, de

regulă, ea operează în cazul infracţiunilor pentru care legea a condiţionat pornirea procesului

penal şi răspunderea penală a infractorului de plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi numai

după ce această plângere a fost introdusă. Medierea reprezintăo modalitate de soluţionare a

conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator,

în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al

părţilor, ȋn urma căreia se poate ajunge la o ȋnţelegere ce ȋnlătură răspunderea penală şi

ȋmpiedică desfăşurarea acţiunii penale.

Al patrulea subcapitol tratează dispunerea ȋnlocuirii răspunderii penale. Conform

actualei reglementări răspunderea penală nu poate fi înlocuită decât printr-o sancţiune cu caracter

administrativ, aplicată de instanţă.

Al cincilea subcapitol abordează cazul ȋn care există o cauză de nepedepsire prevăzută

de lege. Este avută în vedere ipoteza în care există atât fapta penală cât şi făptuitorul însă datorită

faptului că s-a autodenunţat mai înainte de sesizarea organelor de urmărire penală, nu mai poate

fi tras la răspundere penală.2 Acesta este cazul luării de mită incriminată la art. 255 alin 3 din

Codul penal.3

Ultimul subcapitol al capitolului al doilea tratează cazul prevăzut de art 10 Cod

Procedură Penală lit. j) – există autoritate de lucru judecat. Acest caz de împiedicare a

promovării sau exercitării acţiunii penale produce efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar

putea da o altă încadrare juridică. La autoritatea de lucru judecat se ajunge prin promovarea şi

exercitarea acţiunii penale, până la soluţionarea cauzei în mod definitiv de către instanţa de

judecată.

Capitolul al treilea se referă la aspectele comparative dintre actualul Cod Penal şi Cod

de Procedură Penală şi viitorul Cod Penal şi Cod de Procedură Penală. ȋn acest capitol am tratat

comparativ noţiunile prezentate si analizate conform actualului Cod Penal şi Cod de Procedură

Penală cu viitoarele dispoziţii ce urmează a intra ȋn vigoare la ȋnceputul anului viitor.

Ȋn final am analizat un studiu de caz, ȋn care procesul penal a ȋncetat ca urmare a

prescripţiei răspunderii penale.

Lucrarea de faţă este rezultatul unei cercetări laborioase şi a unei bibliografii bogate,

cuprinzȃnd tratate, cursuri, monografii, studii şi articole de specialitate, jurisprudenţă ȋn materie.

2 Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.122 3 Ion Neagu, Carmen – Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin - Drept procesual penal. Sinteze de teorie. Speţe. Grile

Ediţia a III-a Revizuită şi adăugită la 1 oct. 2007, Rentrop & Straton, Bucureşti, 2007, pag. 257.

8

INTRODUCTION

This paper is a major approach in the Romanian doctrine of criminal law and criminal

procedure a topic often encountered in practice.

In this paper I decided to conduct an analysis of the institution of criminal proceedings

and ways in which it ceases due to the lack of an object (lack of prior complaint, authorization or

referral of the competent body, or other conditions necessary to begin the criminal proceedings,

amnesty, statute of limitation period, the death of the perpetrator or where appropriate, the

cancellation of the legal entity when it is the offender, prior withdrawal of the complaint,

reconciliation, signing a mediation agreement, ordering the replacement of criminal liability, the

existence of a cause not to be punished prescribed by the law or the existence of res judicata).

The practical interest of studying such cases is justified by the endless varieties of cases

arising in practice and the variety of causes which may constitute certain obstacles in

understanding the principles of criminal law and criminal procedure.

In contrast to the bibliographic material and judiciary practice that I managed to

accumulate to properly conduct and complete this graduation thesis, I took into account certain

research methods to check to what extent the assumptions can or cannot be verified.

The method of research most often used in drafting the graduation thesis is the

observation method, because even in the absence of a scientific approach, I have been

continuously involved in the observational process. On this basis I have formulated hypothesis

and assumptions which are oriented towards a goal that is based on a previously designed plan

that requires the systematic collection and registration of issues pursued and at the same time

implies the possibility of its reoccurrence, possibly in other conditions. Applying the known

method of observation to my graduation thesis, I can state that when initiating criminal

proceedings, in some cases prescribed by law, they cannot take place. These cases are based

either on the lack of offense (art. 10 let. a) – e) Criminal Procedure Code), or due to a lack of

object of the penal action (art. 10 let. f) – j) Criminal Procedure Code), which makes it

impossible to punish criminals. Whenever this situation is met, except as provided in

subparagraph i)4, and is established in the preliminary phase, the prosecutor orders by resolution

not to prosecute or in cases where it is determined during criminal prosecution, the prosecutor

will order the cessation of criminal prosecution by resolution (if the criminal prosecution has not

already been set in motion), by ordinance (criminal prosecution was set in motion) or by the

disposition of the indictment.

4 Art. 10 Criminal Procedure Code

9

The graduation thesis is structured into chapters and subchapters and includes both theory

issues as well as an example from judiciary practice. The thesis is outlined throughout three

broad chapters arranged in a natural order of legal discourse, developing a theme that refers to

the cessation of criminal prosecution due to the lack of object both in terms of current regulation

and in light of the provisions of the new Criminal Code and the new Criminal Procedure Code.

In the first chapter the general considerations on the meaning of the concept of action is

presented, criminal proceedings – notion, object, subjects, traits and its moments. It also analyzes

the principles of legal action and by default criminal proceedings.

The second chapter analyses the cases where criminal proceedings were ceased due to

the lack of object under Article 10 of the Criminal Procedure Code, let. f) – j), on several

relevant chapters as provided by law.

The first subchapter highlights the importance of a prior complaint, both as a

notification to judiciary bodies regarding the commission of an offense as well as by the

aggrieved person’s expression that the crime be prosecuted or tried, thus raising obstacles that

would stand against the criminal procedural activity. The existence of a prior complaint of the

injured party is a condition without which the criminal proceedings cannot be exercised when the

criminal law expressly provides. The condition of approval or notification of the competent body

is also addressed or other conditions required by the criminal law for the initiation of criminal

proceedings.

In the second subchapter the causes which extinguish criminal proceedings mentioned

at let. g) of Article 10: amnesty, statute of limitation, the death of the offender and the

cancellation of the legal entity. Amnesty is part of the criminal institution, based on a negation

aimed at the removal in the future of the tort character from criminal acts prohibiting proceeding

of them or erasing sentences that were extinguished. As with amnesty, the statute of limitation is

part of the group of causes which have the effect of clearing the criminal liability or the

consequences of conviction. The death of the offender, as well as with the cancellation of the

legal entity is a cause which prevents the enforcement of criminal proceedings.

The third subchapter, corresponding to let. h) of Article 10 of the Criminal Procedure

Code, addresses the withdrawal of the prior complaint, reconciliation of the parties or a

mediation agreement according to the law. The withdrawal of the prior complaint is a corollary

of the prior complaint’s institution, a right to waive criminal proceedings and has the same

consequences as the lack of a prior complaint. The reconciliation of the parties is closely related

to the prior complaint institution because it usually operates in cases of crimes for which the law

conditioned the start of criminal proceedings and the criminal liability of the offender from the

10

prior complaint of the injured party and only after the complaint was lodged. Mediation is a way

to resolve conflicts amicably with the help of a specialized third party as mediator, in terms of

neutrality, impartiality, confidentiality and with the free consent of the parties after which an

agreement can be reached that removes criminal liability and prevents the conduct of criminal

proceedings.

The fourth subchapter deals with the disposition of criminal liability replacement.

Under current regulations, criminal liability can only be replaced by a sanction of the

administrative nature, imposed by the court.

The fifth subchapter addresses the cases where there is a cause for not being punished in

accordance with the law. It is taken into account the assumption that both the criminal offense

and the offender exist, however because the complaint was denounced before the notification of

the criminal prosecution bodies, cannot be held criminally liable5. This is the case of

incriminated corruption at Articled 225 par. 3 of the Criminal Code6.

The last subchapter of the 2nd Chapter deals with the case mentioned at Article 10 let. j)

of the Criminal Procedure Code – is res judicata. This case of preventing promotion or the

exercising the criminal proceedings produces effects even if the definitively judged offense

might be given another legal classification. Arriving at res judicata is by promoting and pursuing

of criminal proceedings until a definitive settlement of the case by the court.

The third chapter refers to comparative aspects of the current Criminal and Criminal

Procedure Codes with the new and upcoming codes. In this chapter I comparatively dealt with

the notions presented and analyzed them in accordance with the current Criminal and Criminal

Procedure Codes with future provisions that will come into force early next year.

Finally, I analyzed a case study in which the criminal proceedings were stopped

because of the limitation for criminal liability.

This thesis is the result of painstaking research and a rich bibliography that includes treaties,

courses, monographs, specialized studies and articles and case law.



11

CAP. I. ACŢIUNEA ÎN JUSTIŢIE - ACŢIUNEA PENALĂ

1.1. Acţiunea ȋn justiţie

Noţiunea de acţiune în justiţie

Se cunoaşte că norma juridică este o regulă de conduită generală, impersonală şi

obligatorie, care exprimă voinţa electoratului înfăţişat de organul legislativ, regulă al cărei scop

este de a asigura ordinea socială şi care poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, la nevoie,

prin constrângere7.

Normele juridice au capacitatea de a modela conduitele şi comportamentele, orientându-

le spre idealurile pe care societatea le-a fixat.

În procesul complex de reglementare, legiuitorul are în vedere de fiecare dată şi

posibilitatea încălcării, nesocotirii normelor juridice de către cetăţeni.

Aceia care încalcă normele juridice aduc atingere ordinii de drept, afectează drepturile

şi interesele legitime ale celorlalţi cetăţeni, tulbură uneori grav ordinea şi liniştea publică, pun în

pericol valorile cele mai importante ale societăţii8 .

Orice încălcare a normelor juridice produce un anumit conflict de drept între persoana

care a manifestat atitudinea ilicită şi cel ale cărui drepturi şi interese legitime au fost vătămate.

Legea îndrituieşte pe cel din urmă să se adreseze şi să solicite intervenţia organelor

competente pentru restabilirea ordinii de drept încălcate.

Încălcarea oricărei dispoziţii a legii penale face să se nască un raport juridic de drept

penal, caz în care organele competente să intervină sunt numai organele judiciare ale statului,

rezolvarea încălcării legii penale fiind un atribut exclusiv al justiţiei.

Pentru aducerea cauzei în faţa justiţiei trebuie să existe un mijloc legal ce poate fi

exercitat în conformitate cu prevederile legii, pentru a fi constatată şi a se restabili ordinea de

drept încălcată. Un asemenea mijloc (instrument) este acţiunea în justiţie (acţiunea judiciară).

Se numeşte acţiune în justiţie, mijlocul juridic prin care o persoană este trasă la

răspundere în faţa instanţelor judecătoreşti, pentru a fi obligată să suporte constrângerea de stat

corespunzătoare normei de drept încălcate.

În funcţie de norma încălcată, conflictul de drept poate viza domeniul dreptului civil,

penal, administrativ etc.; în consecinţă, acţiunea în justiţie poate fi şi ea, după caz, o acţiune

7 Ion Dogaru - Elemente de teorie generala a dreptului si de drept constitutional, curs universitar, Reprografia

Universitatii din Craiova, 1971, pag. 144. 8 Costică Voicu – Teoria generală a dreptului, Editura „Charta”, Braşov, 1999, pag. 339.

12

civilă, penală sau contravenţională.

Acţiunea este într-un anumit sens expresia unei împuterniciri legale, în temeiul căreia se

poate aduce înaintea justiţiei conflictul de drept născut din încălcarea unei norme9 . Acţiunea în

justiţie determină obiectul procesului judiciar şi caracterul acestuia, trasând implicit linia de

desfăşurare progresivă şi coordonată a activităţii procesuale şi delimitând cadrul subiecţilor

procesuali10 . Normele care reglementează acţiunea în justiţie se situează alături de regulile de

bază ale procesului penal, datorită caracterului lor de suport al procesului judiciar şi de regulator

al coordonatelor sale.

Dreptul lezat şi acţiunea în justiţie

Acţiunea în justiţie nu trebuie confundată cu însuşi dreptul lezat prin încălcarea normei

juridice.

Pentru ca acţiunea în justiţie să constituie suportul procesului penal, este necesar ca

această acţiune să aibă, la rândul său, un temei juridic, în fapt şi în drept.

Temeiul juridic în fapt îl constituie încălcarea prevederilor legale, prin comiterea unei

infracţiuni (a unei fapte ilicite sancţionată de lege), iar temeiul juridic în drept îl constituie

dreptul de a trage la răspundere în faţa organelor judecătoreşti pe cel care a săvârşit infracţiunea,

drept acordat de dispoziţia de lege care sancţionează acea faptă.

Normele juridice, spre deosebire de normele morale, religioase, de bună-cuviinţă,

conţin, în afară de precept şi sancţiune, şi dreptul de a acţiona în justiţie – dreptul de a trage la

răspundere pe cel care a săvârşit infracţiunea şi de a obţine aplicarea sancţiunii prevăzută de

lege.

Dreptul lezat constituie pe plan juridic o relaţie a unei persoane faţă de o anumită

valoare socială ocrotită de lege şi deci o poziţie a acelei personae faţă de semenii săi, sau faţă de

anumite obiecte, fapte sau stări de fapt11. Aşa fiind, prin lezarea valorii sociale ocrotite este

încălcat dreptul, configurat în termenii arătaţi mai sus, devenind exercitabilă acţiunea în justiţie

în vederea aplicării constrângerii faţă de persoana care a vătămat valoarea socială ocrotită prin

lege.

9 N. Volonciu – În legătură cu noua reglementare a acţiunii penale, Analele Universităţii Bucureşti, Seria Ştiinţe

Juridice, anul XVIII, nr. 2/1969, pag. 97; 10 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. M. Stănoiu – Explicaţii teoretice ale Codului de

procedură penală român, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, vol. I, pag. 54. 11 I. Gorgăneanu – Acţiunea penală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1977, pag. 18

13

Dreptul la acţiune şi cererea în justiţie

Dreptul la acţiune nu poate fi folosit, nu poate fi exercitat, decât dacă valoarea socială

ocrotită a fost atinsă prin încălcarea normei juridice şi deci s-a nesocotit exercitarea dreptului

legat de acea valoare socială.

Acest drept la acţiune este un drept virtual înscris în norma care ocroteşte o anumită

valoare socială, iar dreptul lezat priveşte în mod concret valoarea socială în legătură cu care este

constituit.

Dreptul la acţiune în justiţie, sub aspect procesual, constă în faptul, în aptitudinea

titularului, de a se adresa organelor competente în vederea tragerii la răspundere a făptuitorului,

iar în sens procesual reprezintă un instrument juridic creat de lege pentru ocrotirea şi

valorificarea acelui drept.

Dreptul la acţiune nu se confundă însă nici cu cererea în justiţie. Dreptul la acţiune este

o noţiune juridică de drept penal substanţial, pe când cererea în justiţie este o instituţie de drept

procesual.

Cererea în justiţie este actul procesual prin care se pune în mişcare acţiunea preexistentă

cererii şi care subzistă independent de acest act şi chiar ulterior lui. De exemplu, în materie

penală, nelegalitatea actului de inculpare prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală (act care

echivalează cu o cerere în justiţie), nu duce decât la imposibilitatea sesizării instanţei penale în

modalitatea respectivă şi nu implică stingerea dreptului la acţiune. În momentul în care cererea în

justiţie se va repeta în formele prescrise de lege, prin întocmirea unui nou act de inculpare,

acţiunea este exercitabilă şi tragerea la răspundere penală devine posibilă.

În cadrul dreptului procesual este necesar a se face deosebirea între acţiunea în justiţie

sub aspect substanţial şi acţiunea în justiţie sub aspect procedural, întrucât, aşa cum dreptul la

acţiune în justiţie poate exista fără a fi exercitat, tot astfel poate exista o acţiune în justiţie, sub

aspect procesual, fără ca în realitate să existe dreptul la acţiune în justiţie – se constată, în urma

efectuării cercetărilor, că fapta nu a fost comisă sau nu constituie o încălcare a vreunei

norme juridice12. Dreptul de a acţiona în justiţie capătă un aspect procesual numai atunci când

titularul său îl foloseşte efectiv adresându-se organelor judiciare printr-unul din modurile de

sesizare reglementate de lege. Sub aspect substanţial, acţiunea în justiţie, constituie suportul

cauzei penale, devenind din punct de vedere procesual suportul procesului penal deci al întregii

activităţi desfăşurate de către organele judiciare în urma sesizării.

12 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. M. Stănoiu – Explicaţii teoretice ale Codului de

procedură penală român, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, vol. I, pag. 55.

14

Momentul în care acţiunea în justiţie este folosită în accepţiunea sa procesuală, coincide

cu momentul în care se naşte dreptul la o contra-acţiune cu funcţiune procesuală proprie,

reprezentând acţiunea de combatere a acţiunii în justiţie, de contestare a suportului acţiunii de

tragere la răspundere. Contraacţiunea are ca obiect combaterea acţiunii de tragere la răspundere,

fie în vederea apărării de răspundere, fie pentru a-i restrânge efectele.

Folosind contra-acţiunea, persoana trasă la răspundere contribuie, prin actele procesuale

pe care are dreptul să le efectueze, la dinamizarea procesului penal, iar organele judiciare sunt

obligate să ţină seama de aceste acte, deoarece ele duc la continuarea desfăşurării şi amplificării

activităţii procesuale, chiar şi atunci când acţiunea în justiţie ar intra într-un stadiu static –

titularul acţiunii în justiţie fiind mulţumit cu hotărârea dată în primă instant nu declară apel, în

schimb persoana chemată la răspundere, foloseşte contra- acţiunea atacând cu apel hotărârea

primei instanţe. În această ipoteză, desfăşurarea procesului penal în faza de judecată a apelului

este declanşată de un act procesual efectuat prin folosirea contra-acţiunii, şi nu de un act al

acţiunii de tragere la răspundere.

Unitatea şi pluralitatea de acţiuni

Unitatea şi pluralitatea de acţiuni privesc acţiunile de acelaşi gen, adică unitate şi

pluralitate în sens substanţial şi aceeaşi unitate şi pluralitate în sens procesual.

Sub aspect substanţial, dacă prin fapta ilicită s-au încălcat mai multe norme juridice care

prevăd sancţiuni distincte, devin exercitabile mai multe acţiuni. Fiecare normă încălcată dă

dreptul la o acţiune de tragere la răspundere. Astfel, dacă prin fapta respectivă s-a produs o

vătămare corporală, precum şi un prejudiciu material, pot fi exercitate două acţiuni distincte: o

acţiune de tragere la răspundere penală şi o acţiune de tragere la răspundere civilă. Fiecare dintre

ele constituie suportul unor acţiuni procesual distincte în justiţie. Dacă fapta ilicită a fost

săvârşită de mai multe persoane, dreptul la acţiune se exercită procesual faţă de toţi făptuitorii

printr-o singură acţiune în justiţie. În cazul în care prin fapta ilicită s-au cauzat prejudicii mai

multor persoane, fiecare dintre ele are dreptul la o acţiune în justiţie - caz în care există, sub

aspect substanţial, o pluralitate de acţiuni, după cum poate exista şi o pluralitate de acţiuni în

sens procesual.

Sub aspect procesual, de regulă, unei acţiuni de tragere la răspundere a persoanei care a

săvȃrşit fapta ȋi corespunde o singură acţiune ȋn justiţie. Cȃnd fapta ilicită a fost săvȃrşită de mai

multe persoane se pot ivi două ipoteze: tragerea la răspundere a tuturor făptuitorilor se poate face

deodata ȋn cadrul aceluiaşi proces judiciar, existȃnd şi substanţial şi procesual o singură acţiune

ȋn justiţie. Dacă făptuitorii nu sunt descoperiţi şi urmăriţi toţi odată, sub aspect substanţial se

15

păstrează unitatea acţiunii ȋnsa procesual va exista o pluralitate de acţiuni care va constitui

suportul tot atȃtor procese. Cȃnd acelaşi făptuitor a comis mai multe fapte ilicite, şi substanţial, şi

procesual vor exista mai multe acţiuni. Dacă prin aceiaşi faptă s-au cauzat prejudicii mai multor

persoane, fiecare persoană vatamată are dreptul, sub aspect substanţial la cȃte o acţiune de

tragere la răspundere a făptuitorului. Procesual vor exista atȃtea acţiuni cate persoane vătămate

sunt. Ȋn caz de conexare a acestor acţiuni procesuale, ȋntr-un singur proces judiciar, ele ȋşi vor

păstra individualitatea.

Factorii acţiunii în justiţie

Instituţia acţiunii în justiţie este determinată de anumite entităţi care permit o

reglementare precisă a dinamicii procesuale şi asigură corecta desfăşurare a întregii activităţi

judiciare. Aceste entităţi poartă denumirea de factorii sau termenii acţiunii şi sunt: temeiul

acţiunii, obiectul acţiunii, subiecţii acţiunii şi aptitudinea funcţională a acţiunii.

Lipsa oricăruia din aceşti factori sau falsa lor existenţă are drept consecinţă nulitatea

actelor procesuale, ca fiind efectuate în exercitarea unei acţiuni judiciare nevalabile13.

• Temeiul acţiunii în justiţie rezidă în izvorul sau sursa acesteia şi are două

modalităţi concrete de manifestare: temeiul de drept al acţiunii şi temeiul de fapt al acţiunii.

Temeiul de drept îl constituie norma juridică în care este prevăzut dreptul la acţiune în cazul

săvârşirii faptei ilicite, iar temeiul de fapt al acţiunii îl constituie fapta ilicită prin săvârşirea

căreia a fost încălcată norma de drept şi determină deducerea efectivă înaintea organelor

judiciare a conflictului de drept.

• Obiectul acţiunii în justiţie îl constituie tragerea la răspundere juridică a

făptuitorului prin declanşarea şi realizarea procedurii judiciare corespunzătoare.

• Subiecţii acţiunii sunt întotdeauna subiecţii raportului juridic conflictual, dar cu

poziţii inversate: subiectul activ al faptei ilicite devine subiect pasiv al acţiunii în justiţie şi

subiectul pasiv al faptei ilicite capătă calitatea de subiect activ al acţiunii judiciare. Lipsa acestei

concordanţe inversate împiedică valabilitatea exerciţiului acţiunii judiciare, pentru că ori

acţiunea este pusă în mişcare de un titular necompetent, ori ea este îndreptată împotriva unei

persoane nevinovate.

Concordanţa menţionată poate lipsi numai când unul din subiecţii conflictului juridic

este reprezentat în procedura judiciară. De exemplu, în cazul vătămării printr-o faptă ilicită a


procedură penală român, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1975, vol. I , pag. 58.

16

unei persoane fără capacitate de exerciţiu, aceasta va avea calitatea de subiect al acţiunii în

accepţiunea substanţială, dar în accepţiunea procesuală subiectul activ al acţiunii va fi

reprezentantul său legal14 .

• Capacitatea funcţională a acţiunii în justiţie se referă la faptul că este aptă a fi

folosită, a fi pusă în mişcare şi exercitată, deoarece nu apar împrejurări care împiedică pornirea şi

continuarea procedurii judiciare. Ea trebuie să existe atât în momentul punerii în mişcare a

acţiunii, cât şi ulterior, întrucât numai în raport cu o acţiune aptă a fi folosită pot fi îndeplinite

acte care să dinamizeze activitatea procesuală. În anumite situaţii, aptitudinea funcţională a

acţiunii în justiţie este înlăturată de unele cauze prevăzute expres de lege (lipseşte plângerea

prealabilă, decesul făptuitorului, amnistia, prescripţia etc.).

1.2. Acţiunea penală – noţiune

Concluziile generale desprinse din prezentarea acţiunii în justiţie sunt valabile în mare

măsură şi pentru acţiunea penală, ţinându-se seama de specificitatea conflictului de drept penal

izvorât din săvârşirea infracţiunii şi a principiilor fundamentale de organizare şi desfăşurare ale

procesului penal.

Încălcarea normei penale dă naştere unui raport juridic de drept substanţial între stat şi

infractor, în baza căruia statul are dreptul să tragă la răspundere penală pe infractor, iar acesta are

obligaţia de a suporta toate consecinţele ce decurg dintr-o eventuală condamnare. Uneori, prin

încălcarea acestor norme, se produc şi anumite pagube materiale; în acest caz se naşte şi un

raport de drept civil, în baza căruia cel păgubit poate pretinde reparaţii materiale sau morale.

În alte situaţii, fapta penală deschide calea şi pentru exercitarea altor acţiuni

(disciplinare, administrative), dar care sunt acţiuni extrapenale.

Deducerea raporturilor de drept penal şi de drept civil, în faţa organelor competente se

face pe calea unei acţiuni judiciare. Astfel, raportul juridic penal material este dedus în faţa

organelor penale prin promovarea acţiunii penale, iar raportul juridic de drept civil prin

exercitarea acţiunii civile.

Prin intermediul acţiunii penale, în cadrul procesului penal, se realizează aplicarea

normelor penale privitoare la infracţiuni şi pedepse, se valorifică dreptul statului de a-l trage la

răspundere penală pe infractor, se constată infracţiunea săvârşită, se stabileşte periculozitatea şi



17

vinovăţia făptuitorului, în vederea aplicării unei pedepse corespunzătoare. Sau, în alte cazuri, se

constată inexistenţa infracţiunii sau nevinovăţia celui supus judecăţii, ori se constată existenţa

vreunei cauze care înlătură sau exclude aptitudinea funcţională a acţiunii penale (fapta nu există

sau nu este prevăzută de legea penală, a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului).

În literatura de specialitate noţiunea de acţiune, în general, este discutată sub două

aspecte, cel al dreptului material (substanţial) şi cel al dreptului formal (procesual).

Sub aspect material, acţiunea penală constituie expresia dreptului de a trage la

răspundere penală pe făptuitor, dreptul statului de a promova acţiunea penală născută din

încălcarea normei juridice de incriminare. Altfel spus, dreptul pe care unul dintre subiecţii

raportului juridic (subiectul pasiv al infracţiunii) îl are de a impune, prin intermediul organelor

judiciare competente, celuilalt subiect (subiectul activ al infracţiunii) respectarea dreptului

încălcat. Săvârşirea unei infracţiuni face ca dreptul virtual al statului de a obţine, prin organele

sale, aplicarea sancţiunilor de drept penal infractorilor, să capete eficienţă reală.

Sub aspect procesual, acţiunea penală este instrumentul juridic prin intermediul căruia

se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea dinamizării

procesului penal şi a realizării scopului său15 .

Acţiunea penală reprezintă instrumental juridic cu ajutorul căruia conflictul de drept

penal este adus spre soluţionare organelor judiciare, ȋn vederea tragerii la răspundere penală şi

pedepsirea inculpatului, precum şi a persoanei juridice 16 ce a săvȃrşit infracţiuni.

Prin folosirea in rem a acţiunii penale se declanşează activitatea procesuală, iar prin

efectuarea actelor procesuale, cu privire la folosirea in personam şi la exercitarea ei, se

dinamizează activitatea organelor judiciare până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.

Cele două aspecte ale noţiunii de acţiune se confundă de multe ori, deşi acţiunea în sens

procesual se pune în mişcare şi se exercită numai pe baza dreptului la acţiune în sens material.

Deosebirea dintre cele două aspect explică de ce poate să existe dreptul la acţiune, în sens

material, fără însă a se putea pune în mişcare acţiunea penală în sens procesual (nu sunt

îndeplinite condiţiile impuse de normele dreptului procesual).

În ştiinţa dreptului procesual penal au fost date numeroase definiţii acţiunii penale, care

– deşi uneori diferite într-o oarecare măsură – sunt apropiate în esenţă, întrucât prefigurează în

acelaşi mod obiectul acţiunii penale, obiect pe care îl determină expres şi categoric chiar legea

15 I. Gorgăneanu – Acţiunea penală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1977, pag. 24. 16 Legea nr. 356/2006 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi modificarea altor

legi.

18

(art. 9 din Codul de procedură penală).

Acţiunea penală este condiţia necesară ca o instanţă să exercite atribuţiile sale

jurisdicţionale.

Acţiunea trasează în acelaşi timp limitele în care se exercită aceste atribuţiuni, ele fiind

în mod obişnuit determinate de actul procesual prin care s-a făcut cererea în justiţie. Promovarea

acţiunii penale are drept scop sesizarea instanţei care odată învestită este obligată să judece.

Instanţa nu poate judeca o cauză decât în măsura în care se exercită împotriva inculpatului o

acţiune penală, întrucât aceasta este energia care însufleţeşte întreg procesul.

În ceea ce priveşte definirea acţiunii penale este de remarcat faptul că unii autori au

pornit de la terminologia folosită în codurile de procedură penală în vigoare. Aşa s-a ajuns într-

un timp la părerea majoritară potrivit căreia acţiunea penală se naşte din infracţiune. Din

terminologia folosită de aproape toate codurile de procedură penală moderne (mai ales cele

europene) rezultă, aproape invariabil, aceeaşi concluzie. Asemănător s-a exprimat şi legiuitorul

nostru atât în cazul codului de la 1864, art. 1: „Orice infracţiune a legii penale dă naştere la o

acţiune publică şi poate produce şi o acţiune privată“, cât şi al celui din anul 1936, art. 1: „Orice

infracţiune dă naştere la o acţiune penală şi poate da loc totodată la o acţiune civilă“. Ambele au

la bază ideea că acţiunea penală se naşte din infracţiune.

De altfel formularea împărtăşită de unii autori, că acţiunea penală izvorăşte automat şi

invariabil din faptul penal săvârşit, fără nici o excepţie, a fost menţinută în continuare şi de

Codul de procedură penală din 1936, cu toate modificările ce i-au fost aduse până în anul 1960.

Această formulare a fost criticată pe considerentul că ea nu exprimă corect relaţia dintre

norma juridică de drept substanţial, care stă la baza dreptului la acţiune, şi norma juridică

procesuală, care reglementează exerciţiul acţiunii. Pe bună dreptate s-a susţinut şi se susţine că

ceea ce se naşte din infracţiune nu este acţiunea, ci dreptul la acţiune care poate fi valorificat,

apoi, în faţa organelor judiciare. Acţiunea nu se naşte din săvârşirea faptului ilicit, ci din norma

juridică ce proclamă ilicitul; ceea ce apare din săvârşirea faptului ilicit este folosinţa (exerciţiul)

acţiunii. Până în momentul în care s-a comis faptul ilicit acţiunea conferită de norma juridică

există numai virtual, ca putere juridiceşte creată, din acel moment acţiunea a devenit exercitabilă

(folosibilă), adică o putere cu o eficienţă reală. Dreptul la acţiune există în mod virtual ca

instituţie juridică din momentul prescrierii normei penale.

Folosinţa ei este determinată însă numai de comiterea infracţiunii, întrucât prin violarea

normei penale se dă naştere raportului juridic care trebuie adus în faţa organelor judiciare, prin

exercitarea acţiunii penale.

19

În doctrina occidentală, s-a subliniat adesea că acţiunea nu trebuie confundată cu

exercitarea acesteia17.

Acţiunea reprezintă puterea sau capacitatea de a supune judecătorului o solicitare,

respectiv dreptul subiectiv în plan procesual de a obţine o decizie de fond faţă de o pretenţie

formulată18.

Întrucât acţiunea se distinge de cererea în justiţie, s-a concluzionat că în procedura

penală acţiunea publică trebuie deosebită de punerea în mişcare şi exercitarea acesteia; adică aşa-

numita urmărire penală, cum este denumită instituţia respectivă în terminologia juridică franceză.

Acţiunea penală are importanţă şi sub aspectul determinării poziţiei procesuale a

făptuitorului. Prin pornirea acţiunii penale împotriva unei persoane, aceasta devine inculpat.

Acţiunea penală declanşată, transformă pe făptuitor din subiect de drepturi procesuale în parte în

proces, constituind temeiul în virtutea căruia exercită în deplinătate drepturile ce revin oricărei

părţi.

Exercitarea acţiunii penale nu exclude în legislaţia noastră ca în acelaşi cadru procesual

să fie exercitabilă alăturat şi o acţiune civilă. În multe legislaţii acţiunea civilă nu poate fi

promovată decât în faţa instanţei civile, exercitarea ei fiind cu totul independentă de acţiunea

penală. Principiul separării complete a celor două acţiuni este admis îndeosebi în dreptul anglo-

saxon şi cu anumite rezerve şi în alte sisteme procesuale (de exemplu cel german, olandez,

elveţian).

Actualul Cod de procedură penală (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, republicat) cu

modificările şi completările ulterioare, în capitolul II din Titlul I al părţii generale, intitulat

„Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal”, prin modul cum reglementează condiţiile

de exercitare a celor două acţiuni în cadrul procesului penal, evidenţiază aspectul procesual al

acţiunii civile. Când prin comiterea infracţiunii se produc şi anumite pagube materiale se dă

naştere şi unui raport juridic de drept civil, în baza căruia persoana prejudiciată poate pretinde

repararea pagubei.

În urma modificării Codului de procedură penală al României şi al Codului penal, se

poate observa că, poate fi trasă la răspundere penală şi persoana juridică. Astfel, s-a introdus în

Codul de procedură penală al României, în cadrul Titlului IV al părţii speciale, după Capitolul I,

un nou capitol, Capitolul II, intitulat „Procedura privind tragerea la răspundere penală a

persoanei juridice”. Legat de această chestiune, facem precizarea că vom discuta pe larg în

17 M. Franghimont- Tratat de procedură penală, vol. I, pag. 31; 18 N. Volonciu – Tratat de procedură penală, Editura „Paidea”, Bucureşti, 1993, vol. I, pag. 221.

20

lucrarea de faţă într-un alt capitol.

Temeiul acţiunii penale. Sub aspect procesual temeiul legal al acţiunii penale îl

constituie existenţa unei acţiuni penale devenită exercitabilă, iar temeiul de fapt constă în

folosirea efectivă a acţiunii de tragere la răspundere penală a făptuitorului.

Aptitudinea funcţională. Ca orice acţiune judiciară, şi acţiunea penală, pentru a-şi

realiza efectul său dinamizant al activităţii procesuale, trebuie să aibă aptitudine funcţională, să

fie deci aptă de a fi pusă în mişcare şi a fi exercitată.

Prin săvârşirea unei infracţiuni ia naştere un conflict concret de drept penal substanţial

între societate – reprezentată prin stat – pe de o parte şi autorul infracţiunii pe de altă parte.19

Aceste conflict trebuie rezolvat de organele juridice competente deoarece principiul oficialităţii

este cel care guvernează dreptul procesual penal.

În baza acestui conflict statul are dreptul să tragă la răspundere penală pe infractor, iar

acesta are obligaţia de a suporta toate consecinţele ce decurg dintr-o eventuală condamnare.

Uneori, prin încălcarea normelor, se produc şi anumite pagube materiale; în acest caz se naşte şi

un raport de drept civil, în baza căruia cel păgubit poate pretinde reparaţii materiale sau morale.

Instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de drept penal este adus spre

soluţionare organelor judiciare penale poartă denumirea de acţiune penală. Ce se naşte din

infracţiune nu este acţiunea, ci dreptul la acţiune care poate fi valorificat, apoi, în faţa organelor

judiciare. Acţiunea nu se naşte din săvârşirea infracţiunii, ci din norma juridică prin care o

anumită faptă este considerată infracţiune; ceea ce apare din săvârşirea infracţiunii este exerciţiul

acţiunii.20

Găsim şi alte definiţii ale noţiunii de acţiune penală, care însa nu schimbă conţinutul

primei definiţii, ci doar noţiunile folosite sunt într-un fel diferite. Astfel, acţiunea penală,

constituie instrumentul juridic prin intermendiul căruia se deduce în faţa organelor judiciare

raportul conflictual de drept penal în vederea dinamizării procesului penal şi a realizării scopului

său. Acţiunea penală este deci mijlocul prin care se realizează în justiţie tragerea la răspundere

penală şi pedepsire a inculpatului.21

Prin intermediul acţiunii penale, în cadrul procesului penal, se realizează aplicarea

normelor penale privitoare la infracţiuni şi pedepse, se valorifică dreptul statului de a-l trage la

răspundere penală pe infractor, se constată infracţiunea săvârşită, se stabileşte periculozitatea şi

19 Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag. 229 20 Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag. 230 21 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, Volumul I, Ediţia a II –a, Editura Paideia,

Bucureşti, 1996, pag. 220.

21

vinovăţia făptuitorului, în vederea aplicării unei pedepse corespunzătoare. Sau, în alte cazuri, se

constată inexistenţa infracţiunii sau nevinovăţia celui supus judecăţii, ori se constată existenţa

vreunei cauze care înlătură sau exclude aptitudinea funcţională a acţiunii penale - fapta nu există

sau nu este prevăzută de legea penală, a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului.

Promovarea acţiunii penale are drept scop sesizarea instanţei care odată învestită este

obligată să judece. Instanţa nu poate judeca o cauză decât în măsura în care se exercită împotriva

inculpatului o acţiune penală.

Acţiunea penală are importanţă şi sub aspectul determinării poziţiei procesuale a

făptuitorului. Prin pornirea acţiunii penale împotriva unei persoane, aceasta devine inculpat.

Acţiunea penală declanşată, transformă pe făptuitor din subiect de drepturi procesuale în parte în

proces, constituind temeiul în virtutea căruia exercită în deplinătate drepturile ce revin oricărei

părţi.

În urma modificării Codului de procedură penală al României şi al Codului penal, se

poate observa că, poate fi trasă la răspundere penală şi persoana juridică.

Putem deci concluziona faptul că „acţiunea penală este mijlocul juridic prin care se

realizează în justiţie tragerea la răspundere penală şi pedepsirea inculpatului, precum şi a

persoanei juridice”.22

1.3. Obiectul acţiunii penale

Obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanei (sau

persoanelor) care au săvârşit infracţiunea23. El se deosebeşte de obiectul oricărei alte acţiuni,

indiferent că ea ar avea caracter judiciar sau extrajudiciar (acţiune civilă, administrativă sau

disciplinară). Această concluzie a fost extrasă însăşi din dispoziţiile art. 9 Cod de procedură

penală conform căruia „Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a pesoanelor

care au săvârşit infracţiuni”.

Obiectul acţiunii penale nu trebuie confundat cu scopul acesteia, ce rezidă în judecarea

şi pedepsirea celor care săvârşesc infracţiuni24. Această confuzie era foarte frecventă în concepţia

juridică din trecut şi avea ca suport exprimarea inadvertentă din însăşi reglementările legale.

Astfel, în Codul de procedură penală român din 1936 se arată că: „acţiunea publică are drept

obiect aplicarea pedepselor şi a măsurilor de siguranţă“ (art. 2), iar în art. 2 al Codului de 22 Legea nr. 356/2006 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi modificarea altor

legi. 23 Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.109 24 N. Volonciu – Tratat de procedură penală, Editura „Paidea”, Bucureşti, 1993, vol. I, pag. 222.

22

procedură penală din anul 1864 se arată că: „acţiunea publică are ca obiect pedepsirea faptelor

care vatămă ordinea socială“. În ambele coduri, şi uneori şi în lucrările de drept procesual penal,

se confunda însă obiectul acţiunii penale - tragerea la răspundere penală - cu scopul acesteia,

aplicarea sancţiunilor de drept penal. Potrivit reglementărilor din codul penal, săvârşirea unei

fapte prevăzute de legea penală poate atrage nu numai aplicarea unei sancţiuni penale (pedepse),

ci şi luarea unor măsuri cu caracter educativ sau de siguranţă.

A considera că acţiunea penală are ca obiect aplicarea sancţiunii penale înseamnă a

reduce posibilitatea exerciţiului acţiunii numai la faza de judecată, fiindcă numai în această fază

se face aplicarea sancţiunilor penale; ori, o asemenea confuzie nu putea fi făcută, deoarece

acţiunea penală se poate exercita în tot cursul procesului penal (art. 9 alin. 3 din Codul de

procedură penală). Tragerea la răspundere penală are un conţinut mai larg decât aplicarea

pedepsei, aceasta din urmă fiind limitată numai la desfăşurarea procesului în faza de judecată. În

condiţiile formulării actuale a obiectului, acţiunea devine suportul juridic al întregului proces

penal şi nu numai al judecăţii.

Acţiunea penală nu are ca obiect aplicarea sancţiunii penale întrucât ar însemna a reduce

posibilitatea exercitării acţiunii penale numai în faza de judecată fiindcă numai în această fază se

face aplicarea sancţiunilor penale. Tragerea la răspundere penală are un conţinut mai larg decât

aplicarea pedepsei; acţiunea penală poate fi exercitată în tot cursul procesului penal.

1.4. Subiecţii acţiunii penale

Pentru realizarea, în sens procesual, a obiectului acţiunii penale, tragerea la răspundere

penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, este necesară efectuarea unor acte procesuale ce

implică intervenţia anumitor organe şi persoane, în anumite forme şi după reguli bine

determinate.

Acţiunea penală, ca orice altă acţiune în justiţie, are mai mulţi termeni (factori), fără de

care nu se poate ajunge la realizarea scopului său, aplicarea sancţiunilor de drept penal.

Între aceşti factori sunt şi subiecţii acţiunii penale: titularul interesului ocrotit de norma

de incriminare şi destinatarul acestei norme între care s-a născut un conflict (deci un raport de

drept penal), ca urmare a săvârşirii infracţiunii, primul, având dreptul de a folosi acţiunea penală

pentru rezolvarea lui. Ca atare, acţiunea penală priveşte anumite persoane şi nu se referă la un

conflict impersonal, întrucât nici conflictul de drept penal nu este impersonal.

Subiecţii acţiunii penale nu se confundă cu subiecţii procesului penal, al cărui cadru este

mai cuprinzător.

23

Subiectul activ al raportului juridic penal este infractorul, iar subiectul pasiv generic îl

reprezintă comunitatea, respectiv statul cu dreptul său de a trage la răspundere penală. În mod

corespunzător, nici acţiunea penală nu poate avea alţi subiecţi decât statul şi inculpatul, primul

având calitatea de subiect activ, iar cel de-al doilea de subiect pasiv.

Subiectul activ al acţiunii penale este titularul dreptului la acţiune, calitate pe care o are

exclusiv statul.

Infracţiunile au şi un subiect pasiv, prin aceasta înţelegându-se victima infracţiunii.

Persoana vătămată nu este niciodată titular al acţiunii penale, întrucât dreptul de a trage la

răspundere penală aparţine numai statului.

Statul nu apare direct în activitatea judiciară, ca subiect activ al acţiunii penale, în mod

obişnuit fiind reprezentat printr-un subiect oficial calificat, în persoana procurorului. Unii autori

denumesc pe procurorii de toate gradele reprezentanţi calificaţi, tocmai pentru că aceştia pun în

mişcare şi exercită acţiunea penală în tot cursul procesului penal, în numele statului25.

În cauzele privind infracţiunile în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea

prealabilă, un drept de dispoziţie referitor la exercitarea acţiunii penale poate avea şi partea

vătămată. Partea vătămată poate determina, în asemenea cauze, prin voinţa şi punerea în mişcare

sau stingerea acţiunii introducând plângerea prealabilă ori retrăgând-o sau împăcându-se cu

inculpatul. În aceste cazuri, partea vătămată, deşi manifestă drepturi legate de exerciţiul acţiunii

penale, nu are calitatea de subiect activ al acţiunii.

Pe lângă subiectul activ, acţiunea penală are şi anumiţi subiecţi pasivi, persoanele

împotriva cărora se exercită acţiunea.

Acţiunea penală se pune în mişcare în contra subiectului activ al raportului juridic

conflictual, care capătă în felul acesta calitatea de inculpat în cauză.

Acţiunea penală se exercită in personam.

Cercetarea se poate începe şi desfăşura până la un punct fără cunoaşterea făptuitorului,

dar punerea în mişcare a acţiunii penale exclude posibilitatea exercitării ei in rem.

Subiectul activ al infracţiunii devine, în cadrul raportului juridic procesual penal,

subiectul pasiv al acţiunii penale. Având ca obiect tragerea la răspundere penală a inculpatului,

acţiunea penală este îndreptată în mod direct împotriva acestuia.



24

Aşadar, subiecţii acţiunii penale sunt, în realitate, subiecţii principali ai raportului

juridic procesual penal, şi anume statul, ca subiect activ al acţiunii penale, şi persoana autorului

infracţiunii, ca subiect pasiv al acestei acţiuni26.

• Subiecţii activi ai acţiunii penale sunt:

– statul ca titular general al acţiunii penale;

– procurorul ca subiect al acţiunii penale;

– partea vătămată ca subiect activ secundar al acţiunii penale;

– alte organe şi persoane ca subiecţi ai acţiunii penale, când este vorba de existenţa

unor autorizări, încuviinţări sau sesizări din partea unor persoane sau organe competente (aceste

persoane şi organe nu sunt subiecţi ai acţiunii penale, ci subiecţi auxiliari ai procesului penal şi

deci nu au dreptul de a pune în mişcare şi de a exercita acţiunea penală). În aceste situaţii

acţiunea penală este pusă în mişcare şi exercitată de către procuror, după ce în prealabil a obţinut

autorizarea, încuviinţarea sau sesizarea de la cei în drept să o dea sau să o facă.

Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi exercitată, în mod excepţional, şi de către

instanţa de judecată, numai în situaţiile în care legiuitorul a transmis instanţei dreptul de a

promova şi exercita acţiunea penală; astfel, este cazul extinderii acţiunii penale când pe parcursul

judecăţii se descoperă că inculpatul a săvârşit şi alte acte materiale care intră în conţinutul

aceleiaşi infracţiuni pentru care a fost trimis în judecată, precum şi în cazul în care, pe parcursul

judecăţii, se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea unei alte fapte penale,

în legătură cu infracţiunea pentru care este trimis în judecată, iar procurorul nu participă la

judecată (art. 336 alin. 2 Cod procedură penală).

În această situaţie din urmă, instanţa, din oficiu, extinde procesul penal şi procedează fie

la judecarea cauzei, în întregul ei, sau, după caz, sesizează, prin încheiere, organul de urmărire

penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la fapta descoperită (art. 336 alin. 2

raportat la art. 336 alin. 1 lit. a şi b din Codul de procedură penală).

• Subiecţii pasivi ai acţiunii penale pot deveni numai persoanele fizice27:

participanţii ca subiecţi pasivi ai acţiunii penale; tăinuitorii şi favorizatorii ca subiecţi pasivi ai

acţiunii penale, întrucât ei nu au calitatea de participanţi la infracţiunea pentru care au tăinuit ori

favorizat, ci sunt autori individualizaţi ai unor infracţiuni distincte. Drept urmare, acţiunea penală

26 Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag. 231 27 Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.109

25

îndreptată împotriva participanţilor este separată de cea îndreptată împotriva tăinuitorului sau

favorizatorului.

Tăinuitorul este subiect pasiv al acţiunii penale în cazul infracţiunii de tăinuire, iar

favorizatorul este subiect pasiv în acţiunea penală pentru infracţiunea de favorizare.

În cazul măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, subiecţii pasivi ai acţiunii

penale sunt minorii care răspund penal (14-16 ani dacă au acţionat cu discernământ şi cei între

16-18 ani), precum şi persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, dacă se constată

existenţa vreuneia din stările de pericol prevăzute de aceeaşi lege. Atât măsurile educative, cât şi

măsurile de siguranţă se iau pe cale procesuală, ele fiind consecinţe ale răspunderii penale.

Aşadar subiecţii pasivi ai acţiunii penale, pentru luarea măsurilor educative, sunt

minorii care răspund penal de faptele comise, iar pentru măsurile de siguranţă, persoanele care

au comis fapte prevăzute de legea penală, în condiţiile vreunei stări de pericol.

Acţiunea penală, în cazul minorilor, poate să urmărească aplicarea uneia din măsurile

prevăzute în art. 115 din noul Cod penal: mustrarea, libertatea supravegheată, libertatea sub

supraveghere severă, internarea într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical-

educativ. Măsurile de siguranţă, prevăzute în art. 129 din noul Cod penal, din punctul de vedere

al consecinţelor tragerii la răspundere penală, pot fi luate în mod distinct de sancţiunea penală

sau împreună cu aceasta. Excepţie face cazul măsurilor de siguranţă de la art. 129 lit. d şi e din

noul Cod penal, care se dispune alături de o sancţiune penală.

Concluzionând, subiecţii acţiunii penale sunt, în realitate, subiecţii principali ai

raportului juridic procesual penal şi anume statul, ca subiect activ al acţiunii penale, şi autorul

infracţiunii, ca subiect pasiv al acestei acţiuni.

1.5. Trăsăturile acţiunii penale

Ca instituţie de bază în reglementarea procesului penal, acţiunea penală prezintă anumite

trăsături specifice ce o deosebesc de oricare altă acţiune judiciară.

Acţiunea penală, faţă de celelalte acţiuni în justiţie soluţionate de organele judiciare, are

anumite particularităţi tratate în literatura de specialitate ca trăsături caracteristice ale acţiunii

penale.28

Aceste trăsături privesc acţiunea penală în accepţiunea sa substanţială şi procesuală, factorii

acţiunii, precum şi folosirea sa. Trăsăturile caracteristice ale acţiunii penale pot fi rezumate în

următoarele:

28 Anastasiu Crişu, Drept procesual penal, Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, pag.86.

26

a) Acţiunea penală aparţine statului, este o acţiune socială, aparţine societăţii şi se

exercită prin intermediul organelor statului. Datorită faptului că este exercitată prin organele

statului se mai spune că aparţine statului. Această trăsătură o deosebeşte de acţiunea civilă,

care este privată.29

Numai statul este cel care stabileşte, prin norme de incriminare, ce fapte antisociale sunt

considerate infracţiuni şi ce sancţiuni se aplică în cazul comiterii lor. În consecinţă, numai statul

are dreptul să acţioneze împotriva celor vinovaţi, fiind singurul titular al acţiunii penale. Dreptul

de a trage la răspundere penală aparţine statului, care încredinţează exerciţiul acţiunii penale prin

care se realizează acest drept procurorului şi, în cazuri restrânse, persoanei vătămate.

Împrejurarea că acţiunea penală aparţine statului rezultă nu numai din faptul că acesta

stabileşte prin lege condiţiile şi modalităţile concrete de exercitare ale acţiunii. Tot statul este cel

care, ca exponent al puterii poporului, poate dispune pe cale de lege de acţiunea penală, fie în

mod sporadic, fie sub o condiţie anticipată.

Statul dispune sporadic de acţiunea penală prin acordarea amnistiei sau prin abrogarea

normelor incriminatoare şi renunţă condiţionat la acţiunea penală în caz de prescripţie, de

neintroducere a plângerii prealabile sau când a intervenit împăcarea celor două părţi aflate în

conflict.

Ca titular al puterii de a incrimina, prin normele de drept penal, faptele care prezintă

pericol pentru anumite relaţii sociale, statul apare ca subiect pasiv general al oricărei infracţiuni,

întrucât prin comiterea acestora se încalcă dreptul acestuia de a cere respectarea legii. Pe de altă

parte, ca titular al acţiunii prin care se realizează în concret sancţionarea celor care au săvârşit

infracţiuni, statul devine, din subiect pasiv al infracţiunii, subiect activ al acţiunii penale. Aşadar,

una din trăsăturile caracterizante ale acţiunii penale este că subiect activ al acestei acţiuni este

statul.

Procesual, ca subiect activ al acţiunii penale, statul exercită această acţiune prin

reprezentanţii săi specializaţi.

Alături de stat apare, în genere, ca subiect pasiv secundar al infracţiunii şi persoana

vătămată prin atingerea adusă valorii sociale care formează obiectul juridic al infracţiunii

săvârşite. Persoanei vătămate, ca subiect pasiv special în cazul multor infracţiuni, i se acordă

uneori dreptul de a îndeplini condiţiile pentru a se pune în mişcare acţiunea penală şi de a efectua

acte procesuale în exercitarea acestei acţiuni, devenind astfel subiect activ secundar (substituit

procesual special în locul titularului general) al acţiunii penale. Alături de societate, în fiecare

29 Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag. 232.

27

normă penală mai găsim ca titular al ocrotirii şi pe persoana căreia aparţine bunul care formează

obiectul ocrotirii (viaţa, onoarea, bunurile etc.). Acest titular, în caz de săvârşire a infracţiunii,

devine victima sau subiectul pasiv special şi pe lângă societate, se mai aduce atingere şi

persoanei al cărei bun personal (viaţă, libertate, onoare) sau patrimonial (bunuri - avere) îl

vatămă sau primejduieşte. Această persoană este subiectul pasiv special, imediat al infracţiunii30.

Conferirea acestor prerogative priveşte dreptul penal material şi deci acţiunea penală

sub aspectul său substanţial.

Codul penal condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de introducerea

plângerii prealabile în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 185 alin. 1 şi 3; art. 186 alin. 1; art.

189 alin. 1- 4; art. 208 alin. 1; art. 209 alin. 1 şi 2; art. 210; art. 212; art. 214 alin. 1; art. 217 alin.

1; art. 223; art. 225; art. 228 alin. 1; art. 230; art. 251; art. 256; art. 257; art. 258 alin. 1; art. 259;

art. 263 alin. 1 şi 8; art. 266 alin. 6; art. 364, art. 425; art. 427; art. 429 - 431; art. 435 - 437 din

noul Cod penal.

Când persoana vătămată foloseşte posibilitatea acordată de lege de a participa în

procesul penal, devine parte (art. 24 alin. 1 Cod procedură penală) şi are poziţia procesuală de

subiect activ secundar. În această calitate, partea vătămată poate efectua acte procesuale în

susţinerea laturii penale a procesului. Aceste facultăţi procesuale, acordate părţii vătămate, nu

afectează principiul potrivit căruia statul este singurul titular al acţiunii penale.

Faptul că acţiunea penală aparţine statului este recunoscut atât în literatura noastră

juridică mai veche, cât şi în doctrina de specialitate, străină, contemporană. Formularea dată

acestei caracteristici este deseori în concordanţă cu opiniile care consideră că acţiunea penală

este de „ordine publică“, sau care o denumesc pur şi simplu „acţiune publică“. În acest sens erau

redactate şi normele mai vechi din legislaţia română; art. 1 din Codul de procedură penală din

anul 1864, prevedea că „orice infracţiune dă naştere la o acţiune publică şi poate produce şi o

acţiune privată“.

În sistemul german, ca şi în cel italian, acţiunea penală poartă denumirea de acţiune

publică.

b) Acţiunea penală este obligatorie.

Prin săvârşirea infracţiunii, acţiunea penală devine exercitabilă, este o consecinţă directă

a principiului oficialităţii procesului penal, ea trebuie pusă în mişcare în mod necesar ori de câte

ori s-a săvârşit o infracţiune iar exercitarea sa devine obligatorie. Obligativitatea acţiunii penale

rezultă atât din prevederile art. 9 din Codul de procedură penală, care determină obiectul ei, cât şi

30 Traian Pop - Drept procesual penal, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976, vol. II, pag. 432

28

din prevederile art: 234; 235; 262; 336 şi 337, acelaşi cod, care se referă la punerea în mişcare a

acţiunii penale.

Aşadar, ori de câte ori s-a comis o infracţiune şi sunt îndeplinite şi celelalte condiţii

prevăzute de lege, folosirea acţiunii penale este obligatorie, necesară şi inevitabilă. Punerea în

mişcare şi exercitarea acţiunii penale este o obligaţie de serviciu a organelor competente să

efectueze o asemenea activitate. Acţiunea penală este pusă în mişcare din oficiu, afară de

cazurile în care este necesară plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului

competent. Prin folosirea in rem a începerii urmăririi penale se declanşează activitatea judiciară,

în scopul apărării relaţiilor sociale ocrotite prin norma penală de incriminare (art. 1 Cod

procedură penală). Această cerinţă corespunde principiului legalităţii şi se armonizează procesual

cu principiul oficialităţii, potrivit cărora realizarea justiţiei apare ca necesară şi inevitabilă (art. 2

Cod procedură penală). Atât legalitatea cât şi oficialitatea procesului penal reprezintă consecinţe

fireşti ale scopului acestuia.

Ȋn toate situaţiile în care organele judiciare au fost sesizate despre săvârşirea unei

infracţiuni şi sunt probe şi indicii temeinice despre săvârşirea ei, aceste organe sunt obligate să

puna în mişcare şi să exercite acţiunea penală în vederea tragerii la răspundere penală a celor

vinovaţi.31 În unele cazuri acţiunea penală nu mai este obligatorie şi anume în situaţiile care

constituie excepţii de la principiul oficialităţii, de exemplu, când punerea în mişcare a acţiunii

penale este condiţionată de plângerea prealabilă. În acest caz partea vătămată are dreptul de a-şi

retrage plângerea plângerea sau de a se împăca cu făptuitorul ori de a ȋncheia un acord de

mediere.

Legiuitorul român a optat pentru regula generală de urmărire, judecare şi sancţionare

din oficiu a infracţiunilor, ca fapte antisociale. Însă, este dreptul constituţional al legiuitorului de

a stabili şi anumite excepţii de la această regulă generală. Astfel, s-a prevăzut că în anumite

cazuri, datorită caracterului şi conţinutului concret al faptelor, statutului special al autorului

faptei ori al persoanei vătămate sau relaţiilor speciale dintre făptuitor şi persoana lezată, punerea

în mişcare a acţiunii penale să fie condiţionată de existenţa plângerii prealabile a persoanei

vătămate. Generalizarea acestei condiţionări ar împiedica însă, în mod evident, protecţia

eficientă a societăţii, a intereselor generale faţă de faptele care prezintă pericol social, prevăzute

de legea penală.

31 Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae, Manual de drept procesual penal,

Editura Europa Nova, Bucureşti, 1999, pag 58.

29

Se mai arată faptul că legea penală şi cea procesual penală consacră principiul

oficialităţii, apreciindu-se că valorile sociale importante pot fi mai eficient ocrotite prin

intervenţia directă a statului (a organelor judiciare) şi prin îndeplinirea din oficiu a actelor de

urmărire penală necesare desfăşurării procesului penal, precum şi faptul că urmărirea penală din

oficiu a infracţiunilor contra patrimoniului asigură o protecţie mai energică a proprietăţii, fiind

deci chiar în interesul proprietarului32.

Şi în cazurile în care legea condiţionează punerea în mişcare şi, uneori, exercitarea

acţiunii penale de existenţa plângerii prealabile, a sesizării sau autorizării din partea unui anumit

organ, după introducerea sau obţinerea acesteia, activitatea procesuală se desfăşoară în mod

obligatoriu. Totuşi, în cazul plângerii prealabile, partea vătămată îşi păstrează dreptul de a-şi

retrage plângerea introdusă sau de a se împăca cu subiectul pasiv al acţiunii penale.

c) Acţiunea penală este irevocabilă şi indisponibilă

Spunem că acţiunea penală este indisponibilă întrucât odată pusă în mişcare nu poate fi

oprită şi nici limitată de cel care a declanşat-o,33 trebuind fi continuată până la epuizarea ei care

are loc prin rămânerea definitivă a soluţiei care se pronunţă în cauza penală. Însă, şi de la această

regulă există excepţii deoarece persoana vătămată are dreptul să-şi retragă plângerea prealabilă

sau să se împace cu făptuitorul. Aceasta este o altă trăsătură care deosebeşte în mod fundamental

acţiunea penală de cea civilă care, în principiu, este disponibilă.

Din momentul folosirii ei şi până la rezolvarea cauzei, acţiunea penală îşi urmează

cursul său normal. Odată învestit cu soluţionarea ei, organul competent efectuează toate actele

procesuale necesare sau dispuse de către partea vătămată, inculpat sau procuror, în calitate de

reprezentant calificat al titularului acţiunii, până la realizarea scopului procesului penal. Cursul

procesului penal nu poate fi oprit decât în cazurile anume prevăzute de lege. Aşadar,

irevocabilitatea şi indisponibilitatea nu sunt principii absolute, existând cazuri legale în care

statul poate dispune de acţiunea penală (renunţă la realizarea ei). Asemenea cazuri exclud sau

înlătură aptitudinea funcţională a acţiunii penale. Ele pot preexista procesului penal sau pot să

apară după ce acesta a început.

32 Monitorul Oficial nr. 64/14.02.2000, dec. Curţii Constituţionale nr. 158/14.10.1999, prin care s-a respins excepţia

de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, invocată în raport de prevederile

art. 41 din Constituţie. 33 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, Volumul I, Ediţia a II –a, Editura Paideia,


30

Codul de procedură penală prevede cazurile în care, în cursul urmăririi penale,

procurorul, la propunerea organului de cercetare penală sau din oficiu, dispune scoaterea de sub

urmărire penală, când există învinuit sau inculpat în cauză, dacă constată că: fapta nu există;

fapta nu este prevăzută de legea penală; fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei

infracţiuni; fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat; faptei îi lipseşte unul din elementele

constitutive ale infracţiunii sau există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei

(art. 10 alin. 1 lit. a-e Cod procedură penală). Deasemenea, procurorul dispune încetarea

urmăririi penale când există învinuit sau inculpat în cauză, dacă constată că: lipseşte plângerea

prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie

prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale sau că a intervenit

amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci

când are calitatea de făptuitor sau a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat (în

cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea

penală), s-a ȋncheiat un acord de mediere sau există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege sau

dacă există autoritate de lucru judecat (art. 10 alin. 1 lit. f-h, i1 şi j şi art. 11 pct. 1 lit. c Cod

procedură penală). Asemenea cauze pot fi constatate şi în faza de judecată, situaţie în care

instanţa va dispune achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal.

Constatarea acestor cauze face ca acţiunea penală să nu mai poată fi pusă în mişcare

sau, dacă a fost pusă, să nu mai poată fi exercitată, deci să înceteze aptitudinea sa funcţională.

Inevitabil, constatarea lor va avea ca efect şi stingerea procesului penal, deoarece rămâne fără

obiect.

După sesizarea instanţei de judecată, procurorul poate pune concluzii de neculpabilitate,

renunţând la învinuire. Această renunţare nu înseamnă revocarea acţiunii penale, instanţa

continuă judecata şi eventual poate condamna împotriva acestor concluzii ale procurorului.

Nici partea vătămată nu dispune de acţiunea penală pusă în mişcare la plângerea

prealabilă. Chiar dacă îşi retrage această plângere, renunţarea la acţiune a făcut-o condiţionat

statul, în momentul în care a incriminat fapta.

Indisponibilitatea acţiunii penale are o strânsă legătură cu principiul fundamental al

oficialităţii procesului penal, care dă dreptul statului să tragă la răspundere penală pe infractor: în

urma săvârşirii unor infracţiuni. În acelaşi timp, legea prevede că scopul procesului penal este

constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni (a faptelor penale).

Deci, rezultă că organele judiciare au obligaţia de a desfăşura activitatea procesuală ori de câte

ori s-a săvârşit o infracţiune. Pe acest temei se bazează existenţa principiului oficialităţii sau

obligativităţii procesului penal.

31

Conform dispoziţiilor art. 2 din Codul de procedură penală, actele necesare desfăşurării

procesului penal se îndeplinesc din oficiu afară de cazul când prin lege se dispune altfel.

Procesul penal începe din oficiu, odată cu momentul începerii urmăririi penale, care, de

fapt, este momentul declanşării acestuia, fără a fi nevoie de vreo sesizare venită din partea cuiva

sau de o solicitare anume ca organul judiciar să pornească procesul34.

După începerea urmăririi, procesul penal se desfăşoară din oficiu, activităţile şi măsurile

procesuale exercitându-se din iniţiativa organelor judiciare, deşi unele activităţi se efectuează la

cererea părţilor, care nu exclud posibilitatea, uneori chiar obligaţia realizării lor din iniţiativa

organelor competente.

Aplicarea şi respectarea oficialităţii face ca stingerea procesului penal să aibă loc numai

prin soluţionarea definitivă a cauzei sau prin intervenţia unor împrejurări de natură a împiedica

exercitarea în continuare a acţiunii penale.

Oficialitatea procesului penal presupune excluderea posibilităţii pentru părţi de a opri

continuarea procesului penal, stingerea cauzei intrând exclusiv în atribuţiile organelor judiciare.

d) Acţiunea penală este indivizibilă.

Ea se exitinde asupra tuturor celor care au participat la săvârşirea infracţiunii. În cazul

în care comiterea unei infracţiuni dă naştere unu drept unic la acţiune, ceea ce înseamnă că, chiar

dacă infracţiunea a fost săvârşită de o singură persoană sau de mai multe persoane, în cazul

participaţiei există un drept unic la acţiune.35 Caracterul indivizibil al acţiunii penale decurge din

unitatea infracţiunii ca fapt juridic. Indivizibilitatea există chiar atunci când la săvârşirea faptei

au luat parte mai multe persoane. În consecinţă, într-o cauză penală nu se exercită atâtea acţiuni

câţi autori, instigatori sau complici există, ci efectele acţiunii unice şi indivizibile se extind

asupra tuturor făptuitorilor, când aceştia sunt toţi cunoscuţi.

Acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită faţă de participanţii cunoscuţi în

momentul pornirii procesului penal. În caz de descoperire a altor participanţi, în cursul

procesului, acţiunea penală va fi extinsă şi la aceştia.

Acţiunea penală îşi păstreză caracterul indivizibil şi în cazul în care este pusă în mişcare

la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Conform art.131 Codul penal fapta atrage

34 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, Volumul I, Ediţia a II –a, Editura Paideia,

Bucureşti, 1996, pag. 84. 35 Anastasiu Crişu,, Drept procesual penal, partea generală, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, 2007, Bucureşti, pag. 87.

32

răspunderea penală a tuturor participanţilor chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se

menţine numai pentru unul dintre aceştia.36

Indivizibilitatea acţiunii penale decurge din unitatea infracţiunii ca fapt juridic, din

indivizibilitatea normei de incriminare care include virtual dreptul la o singură acţiune.

Indivizibilitate există chiar atunci când la săvârşirea faptei au luat parte mai multe persoane. În

consecinţă, într-o cauză penală nu se exercită atâtea acţiuni câţi autori, instigatori sau complici

există, ci efectele acţiunii unice şi indivizibile se extind asupra tuturor făptuitorilor, când aceştia

sunt toţi cunoscuţi. Astfel, unităţii acţiunii penale, sub aspect substanţial, îi poate corespunde o

pluralitate de acţiuni, în sens procesual, când participanţii sunt urmăriţi şi traşi la răspundere

penală separat.

Ceea ce determină unitatea, şi deci indivizibilitatea acţiunii penale din punct de vedere

substanţial, este infracţiunea ca fapt juridic indivizibil şi nu numărul participanţilor la comiterea

ei37. „Din săvârşirea unei infracţiuni se naşte o singură acţiune penală împotriva inculpatului,

care, dacă a fost soluţionată definitiv de către instanţa penală, se stinge şi nu mai poate fi

exercitabilă“. Deci, nu vor exista în cazul participaţiei atâtea drepturi la acţiune penală, câţi

infractori sunt, ci un singur drept la acţiune îndreptat împotriva tuturor participanţilor.

„Posibilitatea de unificare procesuală îşi regăseşte reglementarea în art. 32 şi 35 Cod procedură

penală care prevăd reunirea cauzelor şi determinarea competenţei în caz de indivizibilitate.“

Procesual, acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită faţă de participanţii

cunoscuţi în momentul pornirii procesului penal; în caz de descoperire a altor participanţi, în

cursul procesului, acţiunea penală va fi extinsă şi la aceştia (art. 238, 337 şi 384 Cod procedură

penală).

În acest caz nu este vorba de punerea în mişcare a unei acţiuni penale substanţial

diferite, ci de extinderea procesului penal, adică a obiectului acţiunii penale procesuale.

Extinderea poate interveni atât în faza de urmărire, cât şi în faza de judecată a procesului penal.

Dacă unii dintre participanţi sunt descoperiţi după ce alţii au fost definitiv judecaţi,

procesual se va porni o altă acţiune penală, dar în baza aceleiaşi acţiuni penale în sens substanţial

(unitate substanţială cu pluralitate procesuală). Când se constată noi infracţiuni comise de acelaşi

învinuit sau inculpat sau de alte persoane, se dispune extinderea procesului penal şi punerea în

mişcare de noi acţiuni penale (art. 336 Cod procedură penală); în acest caz există deci pluralitate

substanţială şi unitate procesuală. 36 Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag. 233. 37 Gr. Theodoru – Puterea lucrului judecat, cauză de împiedicare a pornirii sau continuităţii procesului penal,

Justiţia Nouă, nr. 12/1965, pag. 83.

33

Principiul indivizibilităţii acţionează şi în situaţia în care acţiunea penală este pusă în

mişcare la plângerea prealabilă. Astfel, în cazul în care prin infracţiune au fost lezate interesele a

două sau mai multor persoane, este suficient ca acţiunea penală să fi fost pusă în mişcare la

plângerea uneia dintre acestea, iar dacă sunt mai mulţi făptuitori este suficient ca plângerea să se

fi făcut cu privire la unul dintre ei pentru ca acţiunea penală să fie pusă în mişcare contra tuturor

participanţilor (art. 143 alin. 3 şi 4 Cod penal). În cazul în care punerea în mişcare s-ar face

separat, la plângerea fiecărei persoane vătămate, fie în faţa aceleiaşi instanţe, fie în faţa unor

instanţe diferite, dosarele trebuie să fie reunite la o singură instanţă (art. 32 şi 35 Cod procedură

penală). Altfel, s-ar da naştere la o situaţie de litispendenţă, potrivit căreia inculpatul n-ar putea fi

judecat, în acelaşi timp, şi pentru aceleaşi fapte, de către instanţe diferite. Dacă acţiunea penală a

fost soluţionată, ca urmare a plângerii prealabile a unei singure persoane vătămate, ea nu mai

poate fi pusă în mişcare de către celelalte persoane vătămate pentru aceeaşi faptă, întrucât se

opune autoritatea lucrului judecat38. „Hotărârea prin care instanţa penală stabileşte, cu caracter

definitiv, asupra răspunderii penale a inculpatului, în sensul existenţei sau inexistenţei

temeiurilor răspunderii penale, stinge acţiunea penală prin soluţionarea obiectului ei“.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. 1 din Codul de procedură penală, „hotărârea definitivă

a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea

civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”, pe când

hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate

de lucru judecat în faţa organului de urmărire penală şi a instanţei penale, cu privire la aceleaşi

aspecte.

Principiul rămâne valabil şi în cazul retragerii plângerii prealabile; este deci suficient ca

una din persoanele lezate să-şi păstreze aptitudinea funcţională. Împăcarea intervenită între unele

din părţi fiind personală (art. 144 Cod penal) nu are ca efect excluderea acestei aptitudini

funcţionale. Drept urmare, în ambele situaţii procesul penal continuă. Pentru a putea să înceteze

activitatea procesuală trebuie ca toate părţile vătămate să-şi retragă plângerea prealabilă sau să fi

intervenit împăcarea între toate aceste părţi şi inculpat.

În cazul pluralităţii de făptuitori, deşi acţiunea penală pusă în mişcare la plângerea

prealabilă făcută numai contra unuia sau unora dintre ei produce virtual efecte faţă de toţi, totuşi,

procesual, această acţiune nu poate fi folosită in personam fără să fie cunoscuţi făptuitorii.

38 Gr. Theodoru – Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, vol. I, pag. 223.

34

e) Acţiunea penală este individuală.

Această trăsătură este o urmare a principiului răspunderii penale personale, putând fi

exercitată numai împotriva persoanelor care au calitatea de participanţi la săvârşirea infracţiunii.

Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acţiunii penale alături de inculpat au în locul

acestuia.39

Acţiunea penală poate fi exercitată numai împotriva inculpatului. Succesorii

inculpatului nu pot fi subiecţi pasivi ai acţiunii penale, în locul celui decedat. Dacă inculpatul e

un incapabil - minor, interzis - nu este necesar, în caz de exercitare a acţiunii penale, ca

reprezentantul său legal să participe alături de acesta.

Principiul răspunderii penale are drept consecinţă procedurală necesară individualizarea

acţiunii penale. Acţiunea penală poate fi exercitată numai împotriva inculpatului, cu excluderea

tuturor persoanelor care participă în cauza penală sau pretind să intervină în cauză40. „Acţiunea

penală nu poate fi exercitată împotriva părţii responsabile civilmente şi succesorilor inculpatului“.

Nimeni nu poate cere să fie subiect pasiv al acţiunii penale, alături de inculpat sau în locul acestuia.

Fapta ilicită, care constituie temeiul juridic şi de fapt al acţiunii penale, nu poate fi săvârşită

decât de către o persoană fizică ce prezintă toate atributele cerute de legea penală (vârstă,

discernământ, responsabilitate). Numai această persoană răspunde penal pentru faptele sale ilicite.

Caracterul individual al acţiunii penale este bogat în consecinţe, cum ar fi:

– succesorii inculpatului nu pot fi subiecţi pasivi ai acţiunii penale, în locul

celui decedat;

– dacă inculpatul e un incapabil (minor, interzis etc.), nu este necesar, în caz de

exercitare a acţiunii penale, ca reprezentantul său legal să participe alături de acesta41; „Teza

nu se referă la necesitatea apărării obligatorii a incapabililor în general sau la posibilitatea

participării alături de minor, la anumite activităţi procesuale – ca de exemplu cele prevăzute

în art. 481 Cod procedură penală – a unor reprezentanţi“.

– nimeni nu poate pretinde a interveni în cauză alături de inculpat, fie pentru a-i

asigura mai bine apărarea, fie pentru a fi judecat în locul lui sau alături de el.

39 Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.111. 40 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, Volumul I, Ediţia a II –a, Editura Paideia,

Bucureşti, 1996, pag. 231. 41 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, Volumul I, Ediţia a II –a, Editura Paideia,

Bucureşti, 1996, pag.. 231.

35

f) Autonomia acţiunii penale.

Toate trăsăturile caracteristice acţiunii penale dau acesteia o autonomie juridică care o

fac să se deosebească, conceptual şi funcţional, de alte categorii de acţiuni în justiţie. În

desfăşurarea procesului penal aceste trăsături apar în mod firesc prezente, ele răsfrângându-se

asupra întregii reglementări a procesului penal. Aspectele de amănunt ale trăsăturilor acţiunii

penale se reliefează, practic, cu ocazia efectuării actelor sau măsurilor procedurale care duc la

realizarea scopului final al acţiunii penale – tragerea la răspundere penală a inculpatului sau a

persoanei juridice, conform dispoziţiilor legale.

1.6. Momentele desfăşurării acţiunii penale

Codul de procedură penală, în articolul 9 alin. 3, prevede că acţiunea penală poate fi

exercitată în tot cursul procesului penal. Prin această prevedere se subliniază că acţiunea penală

constituie suportul juridic al întregii activităţi procesuale, exercitându-se atât în faza de urmărire

penală, cât şi în faza de judecată. Deşi legea nu precizează, reiese că acţiunea penală se poate

porni numai după identificarea făptuitorului.

Acţiunea penală este o instituţie cu conţinut dinamic, în continuă devenire şi care

presupune o acţiune îndelungată, deoarece se leagă întotdeauna de ideea de desfăşurare materială

în timp, de unde rezultă un punct de plecare (momentul iniţial), o desfăşurare (momentul

exercitării) şi un sfârşit (momentul final)42.

Realizarea acţiunii penale presupune în consecinţă trei împrejurări:

a) punerea în mişcare a acţiunii penale;

b) exercitarea acţiunii penale;

c) epuizarea sau stingerea acţiunii penale;

1.6.1. Punerea în mişcare a acţiunii penale

Punerea în mişcare a acţiunii penale poate avea loc în momente diferite plasate pe

parcursul urmăririi penale, dar, în orice caz, înainte de începerea judecăţii, cu excepţia cazurilor

în care legea prevede şi altfel.43

Pentru a se proceda la folosirea acţiunii penale trebuie să fie îndeplinite, cumulativ,

următoarele condiţii:

42 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, Volumul I, Ediţia a II –a, Editura Paideia,

Bucureşti, 1996, pag. 232. 43 Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag., 234.

36

– să fie săvârşită o infracţiune, iar organele judiciare să fie sesizate cu privire la aceasta,

printr-unul din cele patru moduri de sesizare prevăzute de lege;

– să fie începută urmărirea penală;

– să fie identificat făptuitorul, adică să se cunoască cine a comis fapta pentru care se

efectuează urmărirea penală;

– să nu existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 Cod procedură penală, care

împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia.

Conform art. 9 alin 2 din Codul de procedură penală “Acţiunea penală se pune în

mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege.”44

1.6.1.1. Momentul în care poate fi pusă în mişcare acţiunea penală

Deşi acţiunea penală devine exercitabilă imediat după săvârşirea infracţiunii, punerea în

mişcare a acesteia poate avea loc în momente diferite plasate pe parcursul urmăririi penale, dar,

în orice caz, înainte de începerea judecăţii, cu excepţia cazurilor în care legea prevede că

acţiunea penală se pune în mişcare şi în faza de judecată. În faza de judecată, acţiunea penală se

pune în mişcare în cazul extinderii procesului penal cu privire la fapte şi persoane noi (art. 336 şi

337 Cod procedură penală).

Pentru punerea în mişcare a acţiunii penale trebuie să existe temeiuri suficiente că o

anumită persoană poate fi învinovăţită de săvârşirea infracţiunii.45 Simpla bănuială că această

persoană a comis infracţiunea nu este suficientă fiind necesară existenţa unor probe temeinice.

Punerea în mişcare a acţiunii penale se poate realiza numai din momentul în care sunt suficiente

probe despre infracţiune, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia sa.46




acţiunea penală se pune în mişcare şi în faza de judecată. Conform art. 336 şi 337 Cod procedură

penală în faza de judecată, acţiunea penală se pune în mişcare , de către procuror sau instanţa de

judecată, în cazul extinderii procesului penal cu privire la fapte şi persoane noi.

Organele competente pot declanşa procesul penal, pornind în acest scop urmărirea

penală, de îndată ce au luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni. Momentul iniţial al

44 Codul penal şi Codul de procedură penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pag. 172. 45 A. Crişu, Drept procesual penal, partea generală, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, 2007, Bucureşti, pag. 89. 46 Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi - Drept penal. Partea speciala, editura: allbeck, 2002, pag. 59.

37

folosirii acţiunii penale nu coincide întotdeauna cu momentul iniţial al procesului penal. Pot

exista însă situaţii în care, odată cu începerea urmăririi penale, deci odată cu pornirea procesului

penal, organele competente pun în mişcare acţiunea penală.

Punerea în mişcare a acţiunii penale se face in personam, adică pentru punerea ei în

mişcare este necesară identificarea persoanei care urmează să fie trasă la răspundere penală

pentru fapta concretă care-i este imputată.47

Organele competente pot declanşa procesul penal, pornind în acest scop urmărirea

penală, de îndată ce au luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni, printr-unul dintre

modurile de sesizare prevăzute de lege: plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu, când se află

pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune (art. 221 alin. 1 Cod procedură penală). În afara

acestor moduri de sesizare ordinare există şi moduri speciale de sesizare, în lipsa cărora

începerea urmăririi penale nu este posibilă, cum ar fi cazul plângerii prealabile a persoanei

vătămate, a sesizării sau autorizării organului prevăzut de lege, când acţiunea penală nu poate fi

folosită decât după obţinerea lor (exprimarea dorinţei statului străin, în cazul infracţiunilor

prevăzute de art. 279 şi 280 Cod penal).

Dar, atât modurile obişnuite de sesizare, cât şi cele speciale servesc la încunoştinţarea

organelor judiciare cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, în vederea

începerii urmăririi penale. Toate modurile de sesizare, din punctul de vedere al dreptului penal

material, sunt puse în legătură cu promovarea acţiunii penale. Aceasta înseamnă că, deşi există

dreptul la acţiune, el nu poate fi folosit decât în prezenţa unuia din modurile speciale de sesizare.

Corelativ, pe plan procesual, pentru infracţiunile în conţinutul cărora legea condiţionează

punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa acestor moduri speciale de sesizare, nici urmărirea

penală nu poate să înceapă, decât prin folosirea lor efectivă (art. 221 alin. 2 şi 3 Cod procedură

penală). Ceea ce înseamnă că, în toate aceste cazuri, lipsa sesizărilor speciale constituie impedimente

în urmărirea faptelor şi a persoanelor care le-au comis (art. 10 alin. 1 lit. f Cod procedură penală).

În cazurile în care urmărirea penală a început, iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare

fără existenţa acestor sesizări speciale, ambele sunt considerate nelegale, urmând să fie efectuate

ulterior în condiţiile legale (art. 10 alin. 2 Cod procedură penală).

Sesizările speciale menţionate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

– să provină de la organul ori persoana fizică în drept să facă asemenea sesizări sau să

dea astfel de autorizări (organele competente ale căilor ferate, comandantul unităţii militare,

procurorul general etc.);

47 Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.111

38

– să fie făcute în formă scrisă, cu excepţia plângerii prealabile, care poate fi făcută şi

oral;

– să se refere la una din infracţiunile pentru care legea condiţionează atât începerea

urmăririi penale, cât şi punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa sesizării speciale

respective;

– să cuprindă date suficiente în legătură cu fapta şi făptuitorul, în aşa fel încât să existe

temeiuri pentru a se proceda la punerea în mişcare a acţiunii penale;

– să fie introduse sau obţinute în termenele legale, acolo unde legea impune aşa ceva.

Sesizările speciale odată introduse nu mai pot fi retrase, cu excepţia plângerii prealabile.

Momentul iniţial al folosirii acţiunii penale nu coincide întotdeauna cu momentul iniţial

al procesului penal.

Pot exista însă situaţii în care, odată cu începerea urmăririi penale, deci odată cu

pornirea procesului penal, organele competente pun în mişcare acţiunea penală (când ambele

activităţi se realizează de acelaşi organ - procurorul).

Începerea urmăririi penale are loc in rem; ori de câte ori organele competente au date în

legătură cu săvârşirea unei infracţiuni, ele pot trece la declanşarea procesului penal pentru a crea

cadrul legal în care să se acţioneze în vederea realizării activităţilor procesuale.

Spre deosebire de începerea urmăririi penale care se face in rem, punerea în mişcare a

acţiunii penale se face in personam, deci pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este necesară

cunoaşterea persoanei fizice sau juridice care urmează să fie trasă la răspundere penală.

De asemenea, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane este

necesară existenţa unor probe temeinice.

Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în măsura în care persoana făptuitorului este

cunoscută şi sunt probe suficiente de vinovăţie, lucru ce se realizează printr-o ordonanţă, fie la

începutul urmăririi penale, fie pe parcursul acesteia, iar la sfârşitul acestei faze, prin rechizitoriul

procurorului (art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală).

Uneori acţiunea penală este pusă în mişcare în timpul judecăţii dacă în sarcina

inculpatului se descoperă fapte noi care au legătură cu infracţiunea care face obiectul cauzei

penale. Asemenea situaţii le întâlnim în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte fapte

sau alte persoane (fapte sau persoane noi - art. 336 şi art. 337 Cod procedură penală).

Actul procesual prin care procurorul pune în mişcare acţiunea penală în cazul extinderii

procesului penal, cu privire la fapte noi, este declaraţia orală pe care acesta o face în faţa

instanţei.

39

În anumite situaţii, instanţa de judecată pune şi ea în mişcare acţiunea penală, în cazul

extinderii procesului penal, cu privire la fapte noi, în situaţiile în care procurorul nu participă la

judecată (art. 336 Cod procedură penală).

Punerea în mişcare a acţiunii penale se face de către instanţă prin încheiere, când, în

cursul judecăţii, se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârşirea unei alte fapte

prevăzute de legea penală, faptă care are legătură cu infracţiunea pentru care inculpatul este

trimis în judecată şi, procurorul nu participă la şedinţa de judecată.

Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în cursul urmăririi penale de către procuror, iar

în faza de judecată de către procuror sau instanţă. Acţiunea penală poate fi pusă în mişcare în

cursul urmăririi penale de către procuror iar în faza de judactă de către procuror sau instanţă. De

către procuror acţiunea penală poate fi pusă în mişcare prin ordonanţă, rechizitoriu şi declaraţie

orală iar atunci când acţiunea penală este pusă în mişcare de către instanţă se face prin

încheiere.48

Actele procesuale prin care acţiunea penală poate fi pusă în mişcare sunt: ordonanţa,

rechizitoriul şi declaraţia orală, când acţiunea penală este pusă în mişcare de către procuror, şi

încheierea, când acţiunea penală este pusă în mişcare de către instanţă.

1.6.1.2. Procedura de punere în mişcare a acţiunii penale

Aceasta se dispune prin actul de inculpare prevăzut de lege. Actul de inculpare poate fi

definit ca fiind actul procesual prin care se pune în mişcare acţiunea penală. Declanşarea acţiunii

este dată, de regulă, în sarcina procurorului. Procurorul pune în mişcare acţiunea penală în cursul

urmăririi prin ordonanţă, la propunerea organului de cercetare penală.49

Pentru a se proceda la folosirea acţiunii penale trebuie să fie îndeplinite, cumulativ,

următoarele condiţii:

– să fie săvârşită o infracţiune, iar organele judiciare să fie sesizate cu privire la aceasta,

printr-unul din cele patru moduri de sesizare prevăzute de lege;

– să fie începută urmărirea penală;

– să fie identificat făptuitorul, adică să se cunoască cine a comis fapta pentru care se

efectuează urmărirea penală;

48 Ion Neagu, Carmen – Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin - Drept procesual penal. Sinteze de teorie. Speţe. Grile

Ediţia a III-a Revizuită şi adăugită la 1 oct. 2007, Rentrop & Straton, Bucureşti, 2007, pag. 44 49 N. Volonciu – Tratat de procedură penală, Editura „Paidea”, Bucureşti, 1993, vol. I, pag. 232.

40

– să nu existe vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 Cod procedură penală, care

împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau exercitarea acesteia.

Punerea în mişcare a acţiunii penale se face în mod diferit, în funcţie de faza procesului

penal în care aceasta are loc.

În timpul urmăririi penale potrivit art. 234 Cod procedură penală, când organul de

cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, face

propuneri, pe care le înaintează procurorului. După ce examinează dosarul cauzei procurorul se

pronunţă asupra punerii în mişcare a acţiunii penale. Dacă procurorul este de acord cu

propunerea făcută de organul de cercetare pune în mişcare acţiunea penală prin orodnanţă.50

Potrivit art. 235 Cod procedură penală, procurorul se pronunţă asupra punerii în mişcare

a acţiunii penale, după ce examinează dosarul cauzei. Dacă procurorul este de acord cu

propunerea făcută de organul de cercetare penală, pune în mişcare acţiunea penală prin

ordonanţă, după ce în prealabil a procedat la audierea învinuitului în prezenţa obligatorie a unui

apărător ales sau numit din oficiu.

Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale pe care procurorul o întocmeşte se

realizează în dublu exemplar.

În cazul în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare pe parcursul urmăririi penale,

procurorul, cu ocazia trimiterii în judecată, poate prin rechizitoriu să pună în mişcare acţiunea

penală – conform art. 262 pct. 1 lit. a Cod procedură penală - şi să dispună trimiterea în judecată,

când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de învinuit şi că

acesta răspunde penal.

Trebuiesc deci, îndeplinite două condiţii pentru ca instanţa de judecată să pună în

mişcare acţiunea penală în cursul judecăţii:

1. să se descopere în sarcina inculpatului date cu privire la o altă faptă prevăzută de

legea penală care are legătură cu infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată sau

date cu privire la participarea altei persoane la sâvârşirea faptei puse în sarcina inculpatului51;

2. procurorul să nu participe la şedinţă;

În faza de judecată, în cazul extinderii procesului penal la alte fapte sau la alte persoane,

acţiunea penală se pune în mişcare prin declaraţia verbală a procurorului care participă la

judecarea cauzei (art. 336 alin. 1 lit. a Cod procedură penală). Dacă procurorul nu participă la

50 Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag. 237. 51 Anastasiu Crişu, Drept procesual penal, partea generală, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, 2007, Bucureşti , pag. 90.

41

judecată, instanţa de judecată este aceea care dispune extinderea procesului penal la alte fapte,

punând în mişcare acţiunea penală printr-o încheiere (art. 336 alin. 2 Cod procedură penală).

Din analiza prevederilor art. 336 alin. 1 şi art. 337 alin. 1 Cod procedură penală rezultă

că, în cazul extinderii procesului penal la alte persoane, instanţa nu poate pune în mişcare

acţiunea penală, legea făcând precizarea că procurorul poate cere extinderea procesului penal, de

unde se desprinde concluzia că este în vederea legiuitorului numai ipoteza în care procurorul

participă la judecată.

Pentru infracţiunile prevăzute în art. 279 lit. a Cod procedură penală, partea vătămată

poate sesiza organul de cercetare penală sau procurorul52.

În cazul acesta, plângerea prealabilă constituie nu numai actul de sesizare al organelor

de urmărire penală, ci şi actul prin care se pretinde tragerea la răspundere penală a infractorului

şi punerea în mişcare a acţiunii penale. Introducerea plângerii de către partea vătămată nu

declanşează acţiunea penală, dar reprezintă o condiţie indispensabilă a punerii ei în mişcare de

către procuror – plângerea prealabilă nu constituie un act de inculpare.

Punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane conferă acesteia calitatea

de inculpat, calitate procesuală ce are rezonanţe specifice în compartimentul drepturilor şi

obligaţiilor din cadrul raportului juridic procesual penal.

1.6.2. Exercitarea acţiunii penale

Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea ei în vederea realizării tragerii la

răspundere penală a inculpatului sau a persoanei juridice care a săvârşit infracţiuni.

Exercitarea acţiunii penale se înfăptuieşte de acei subiecţi, care, potrivit legii, pot reprezenta

în această activitate statul ca subiect activ al acţiunii. Un asemenea subiect oficial este procurorul.

În faza de urmărire penală, exercitarea acţiunii penale presupune strângerea,

administrarea şi verificarea tuturor probelor în baza cărora să se poată decide trimiterea în

judecată sau eventual, dacă este cazul, da o soluţie de neurmărire care să ducă la stingerea

acţiunii. Această activitate se înfăptuieşte sub conducerea judiciară a procurorului care realizează

supravegherea urmăririi penale sau de către procuror, când acesta efectuează personal urmărirea

penală. La sfârşitul urmăririi penale, dacă este cazul, procurorul emite rechizitoriul şi trimite pe

inculpat sau persoana juridică care a săvârşit infracţiuni în judecată, îndeplinind astfel un

important act de promovare al acţiunii penale.

52 Legea nr. 356/2006 privind modificarea şi Completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru

modificarea altor legi.

42

Persoana juridică este asistată la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de

reprezentatul său legal.

Dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a început urmărirea penală şi

împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta îşi numeşte un mandatar pentru a o

reprezenta. În ipoteza în care persoana juridică nu îşi numeşte un mandatar, acesta este desemnat

de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată din rândul practicienilor în insolvenţă,

autorizaţi potrivit legii.

În faza de judecată, procurorul exercită acţiunea penală prin diversele cereri şi concluzii

pe care le formulează în faţa instanţei: prin susţinerea învinuirii, prin folosirea căilor de atac.

Exercitarea acţiunii penale constă în realizarea activităţilor ce ţin de efectuarea

probaţiunii în cauza penală, luarea anumitor măsuri procesuale, formularea de cereri, etc.

Procurorul poate renunţa la învinuire punând, potrivit art. 316 alin. 3 Cod procedură

penală – concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal. Aceasta nu

echivalează cu o revocare a acţiunii penale, care este indisponibilă, constituind numai o

renunţare la exercitarea ei, instanţa fiind obligată să dea soluţia legală ce se impune, indiferent de

atitudinea procurorului.53

Acţiunea penală poate fi exercitată de partea vătămată, în condiţiuni particulare şi cu o rază

mai restrânsă de posibilităţi, în cauzele la care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea

prealabilă. Activitatea părţii vătămate este amplificată sau complinită de cea a procurorului, care

practic niciodată nu poate fi exclus de la exerciţiul unei acţiuni penale puse în mişcare. Unele acte

procesuale de exercitare a acţiunii penale rămân în atribuţiile exclusive ale procurorului totdeauna,

deşi există o plângere prealabilă fără de care acţiunea penală nu se poate pune în mişcare. Astfel, în

orice cauză în care s-a desfăşurat o urmărire penală, la sfârşitul căreia s-a conchis trimiterea în

judecată a inculpatului, întocmirea rechizitoriului numai de către procuror este necesară54; nici un

act dinamizator al procesului penal nu poate fi substituit procurorului în vederea sesizării instanţei de

judecată.

Partea vătămată, deşi dublată, de regulă, de procuror, poate îndeplini uneori şi singură

activităţile de exercitare a acţiunii penale. În anumite situaţii, partea vătămată, având dreptul să

dispună de acţiunea penală, poate, implicit, să renunţe la exercitarea ei, retrăgându-şi plângerea

prealabilă sau împăcându-se cu făptuitorul.

53 N. Volonciu, – Tratat de procedură penală, Editura „Paidea”, Bucureşti, 1993, vol. I, pag. 235. 54 Gheorghe Nistoreanu Alexandru Boroi - Drept penal. Partea speciala, editura: allbeck, 2002, pag. 62.

43

1.6.3. Stingerea acţiunii penale

Între momentele procesuale importante pe care le distingem în desfăşurarea acţiunii

penale, se înscrie şi epuizarea sau stingerea acesteia.

Ultimul moment al acţiunii penale îl constituie epuizarea şi stingerea ei.55

Epuizarea acţiunii penale prin soluţionarea cauzei necesită desfăşurarea procesului

penal până la obţinerea unei hotărâri judecătoreşti definitive. În urma soluţiei pronunţate de

instanţă, acţiunea penală ajunge la epuizare. Scopul acţiunii penale a fost atins pentru că ori s-a

pronunţat condamnarea celui vinovat, realizându-se până la capăt tragerea sa la răspundere

penală, ori a fost apărat de răspundere cel învinuit pe nedrept şi au fost înlăturate consecinţele

greşitei implicări în cauza penală. Aceasta este modalitatea obişnuită de a considera că acţiunea

penală a ajuns la momentul său final.56

Stingerea acţiunii penale intervine atunci când prin dispoziţiile legii dispare

aptitudinea funcţională (acţiunea penală nu poate fi pusă în mişscare sau dacă a fost pusă în

mişcare nu poate fi exercitată) a acţiunii penale şi nu se mai permite exercitarea ei în continuare

până la epuizare. Stingerea acţiunii penale poate avea loc înainte de punerea ei în mişcare, ori de

câte ori se constată existenţa uneia dintre cauzele prevăzute de art. 10 din Codul de procedură

penală, înainte ca organele competente să fi pus în mişcare acţiunea penală. Stingerea acţiunii

penale are loc însă, în mod frecvent, după punerea ei în mişcare.57

Stingerea acţiunii penale poate avea loc însă şi pe parcursul urmăririi penale, înainte ca

activitatea procesuală să se epuizeze prin desfăşurarea judecăţii. Soluţiile prin care acţiunea

penală se stinge fără ca să fie epuizată întreaga activitate procesuală normală, sunt:

• scoaterea de sub urmărirea penală;

• încetarea urmăririi penale;

• încetarea procesului penal;

• clasarea cauzei penale;

Soluţiile prin care se pronunţă achitarea, încetarea procesului penal, scoaterea de sub

urmărire penală, încetarea urmăririi penale şi clasarea, pot interveni numai în măsura în care se

55 Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.113 56 Diana Ionescu, Procedură penală, partea generală, sinteze şi speţe, Editura Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2007, pag.

167. 57 Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag. 239.

44

constată existenţa unuia dintre cazurile expres prevăzute de lege, cazuri care împiedică şi

punerea în mişcare a acţiunii penale. 58

Cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea exercitării

acesteia sunt prevăzute în art. 10 Cod procedură penală. Ele pot fi grupate în două mari categorii

şi anume:

1. Cazuri în care acţiunea penală se stinge ca lipsită de temei - art. 10 lit. a-e Cod

procedură penală

2. Cazuri în care acţiunea penală este lipsită de obiect sau este exercitabilă numai în

anumite condiţii - art. 10 lit. f-j Cod procedură penală.

Pentru cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei, procurorul, în faza de

urmărire penală, dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar instanţa, în cursul judecăţii,

pronunţă achitarea.

Pentru cazurile în care acţiunea penală este lipsită de obiect se dispune, după caz,

încetarea urmăririi penale de către procuror, în faza de urmărire penală sau încetarea procesului

penal de către instanţa de judecată, în faza judecăţii. 59

Putem întâlni cazuri care pot avea caracter permanent sau temporar, după cum efectele

se produc pentru totdeauna sau pentru un anumit interval de timp, cu posibilitatea răsturnării

ulterioare a soluţiei şi efectelor sale. De exemplu: amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului

sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor, constituie piedici

definitive şi cu consecinţe permanente de împiedicare a exercitării acţiunii penale; pe când lipsa

plângerii prealabile are caracter temporar, întrucât partea vătămată poate oricând, în termenul

legal, introduce o plângere ulterioară, care determină punerea în mişcare a acţiunii penale.60

În afara cazurilor prevăzute în art. 10 din Codul de procedură penală, care constituie

impedimente posibile în orice cauză penală, legea cuprinde şi numeroase cazuri speciale, ce

constituie piedici în exercitarea acţiunii penale în situaţii restrânse sau cu valabilitate numai

pentru o anumită infracţiune. Aceste împrejurări, cunoscute sub denumirea de cazuri speciale,

sunt prevăzute în mod obişnuit în Codul penal sau în diverse legi speciale cu conţinut penal,

purtând numele de situaţii sau cazuri de nepedepsire.

58 Anastasiu Crişu, Drept procesual penal, partea generală, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, 2007, Bucureşti, pag. 92. 59 Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag. 240. 60 Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, Volumul I, Ediţia a II –a, Editura Paideia,


45

1.6.3.1. Cazuri în care acţiunea penală este lipsită de temei

a) Fapta nu există. Potrivit dispoziţiilor din Codului penal - art. 17 alin. 1 - infracţiunea

este o faptă care prezintă pericol social, este săvârşită cu vinovăţie şi este prevăzută de legea

penală. Din moment ce nu se poate constata existenţa faptei, nu se pune nici problema existenţei

infracţiunii ca atare. Neexistând infracţiune, nu există nici răspundere penală, întrucât

infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale - art. 17 alin. 2 Cod penal. Drept urmare se

dispune scoaterea de sub urmărire penală în faza de urmărire penală sau achitarea în faza de

judecată.61

b) Fapta nu este prevăzută de legea penală. În această situaţie fapta există, a fost

comisă, dar nu este prevăzută de legea penală. Prevederea în legea penală a faptei constituie una

din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Chiar dacă fapta prezintă pericol social şi a fost săvârşită

cu vinovăţie, dar nu este incriminată de lege sub sancţiunea unei pedepse, nu constituie

infracţiune - art. 17 alin. 1 Cod penal. Fapta respectivă poate fi socotită ca o contravenţie sau o

abatere disciplinară, existând calea unei acţiuni contravenţionale sau disciplinare, în nici un caz

unei calea acţiunii penale. Dacă prin fapta comisă, dar neprevăzută de legea penală, s-a produs o

pagubă materială, se deschide calea unei acţiuni civile care poate fi exercitată însă numai separat

în faţa instanţelor civile. Constatarea neexistenţei infracţiunii pe parcursul urmăririi penale are ca

efect clasarea, când nu există învinuit în cauză - art. 11 pct. 1 lit. a Cod procedură penală-, şi

scoaterea de sub urmărire penală, dacă există învinuit sau inculpat în cauză - art. 11 pct. 1 lit. b

Cod procedură penală.62

c) Fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni

Potrivit prevederilor Codului penal, o faptă săvârşită constituie infracţiune dacă este

prevăzută de legea penală, prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie.63 Articolul 19 din

Codul penal stabileşte că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin

atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege nu prezintă gradul de pericol social al

unei infracţiuni.

În cazul în care se constată că fapta săvârşită aduce o atingere minimă valorilor sociale

ocrotite de legea penală, în aşa fel încât să nu prezinte gradul de pericol social al unei infracţiuni,

61Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi - Drept penal. Partea speciala, editura: Allbeck, 2002, pag. 60. 62 Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag. 242. 63 Anastasiu Crişu, Drept procesual penal, partea generală, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, 2007, Bucureşti, pag. 93.

46

ea nu atrage aplicarea unei sancţiuni penale, deoarece îi lipseşte una din trăsăturile sale esenţiale,

şi anume pericolul social.

Pentru astabili existenţa sau inexistenţa pericolului social al unei fapte organele

judiciare trebuie să facă o analiză atentă a tuturor împrejurărilor cauzei penale.64

În cazul faptelor care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, procurorul sau

instanţa de judecată aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 19 din

Codul penal. Şi se dispune ca urmare după caz scoaterea de sub urmărire penală sau achitarea.

d) Fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat

În acestă situaţie fapta există dar după cum rezultă din formularea legii „fapta nu a fost

săvârşită de învinuit sau de inculpat", adică acea faptă constituie infracţiune şi deci există

răspunderea penală. Dreptul la acţiune există, numai că procesual acţiunea penală a fost

îndreptată greşit în contra unei persoane învinuite sau inculpate pe nedrept.65

După cum am arătat acţiunea penală poate fi exercitată doar in personam deci acţiunea

penală urmează a fi îndreptată împotriva adevăratului făptuitor.

Constatând existenţa acestui caz pe parcursul urmăririi penale, organele de cercetare

penală ale poliţiei judiciare vor propune scoaterea de sub urmărire penală, întocmind în acest

sens un referat, iar procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului sau

inculpatului conform art. 11 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, printr-o ordonanţă. Nu este

posibilă clasarea în acest caz. În faza de judecată, instanţa va dispune achitarea inculpatului

conform art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală. 66

e) Faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii

Conform art. 17 Cod penal infracţiune este fapta care prezintă pericol social, săvârşită

cu vinovăţie şi este prevâzută de legea penală.

Determinarea elementelor constitutive ale infracţiunii are importanţă în calificarea şi

încadrarea juridică a unei fapte. În lipsa unuia dintre aceste elemente fapta respectivă nu

constituie infracţiune şi, potrivit legii penale, numai infracţiunea constituie temei al răspunderii

penale, iar în caz contrar, nu există răspundere penală şi nici dreptul la acţiune penală.67 Dacă

64 Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.115 65 Diana Ionescu, Procedură penală, partea generală, sinteze şi speţe, Editura Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2007, pag.

170. 66 Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag. 244.

67 N. Volonciu, – Tratat de procedură penală, Editura „Paidea”, Bucureşti, 1993, vol. I, pag. 240

47

procurorul, pe parcursul urmăririi penale, constată existenţa acestui caz, dispune clasarea, când

nu este învinuit în cauză conform art. 11 pct. 1 lit. a, şi scoaterea de sub urmărire penală, când

este învinuit sau inculpat în cauză conform art. 11 pct. 1 lit. b, iar în faza de judecată instanţa

dispune achitarea conform art. 11 pct. 2 lit. a. Deşi fapta nu constituie infracţiune, în cazul în

care prin ea s-a produs o pagubă materială, se acordă despăgubiri civile. Atât procurorul, cât şi

instanţa de judecată au facultatea să aprecieze dacă fapta ar putea atrage măsuri ori sancţiuni,

altele decât cele prevăzute de legea penală; în caz afirmativ, sesizează organul competent.

f) Există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei

Caracterul penal al faptei rezultă din trăsăturile esenţiale ale acesteia, cerute de lege

pentru existenţa infracţiunii. Numai având caracter penal o faptă este considerată infracţiune şi,

pe cale de consecinţă, atrage şi răspunderea penală.68

Legea penală, mai exact Titlul II Capitolul V din Codul penal, prevede un număr de

cauze, constând din stări, împrejurări, situaţii, în prezenţa cărora fapta săvârşită, deşi prevăzută

de legea penală, nu are caracter penal, deci nu constituie infracţiune. Cauzele care înlătură

caracterul penal al faptei sunt: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică,

constrângerea morală, cazul fortuit, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, beţia accidentală

completă şi eroarea de fapt. Cauzele enumerate sunt întemeiate pe lipsa trăsăturii esenţiale a

vinovăţiei, fără de care nu poate exista infracţiunea, ceea ce împiedică exercitarea acţiunii

penale.69

La acestea se pot adăuga însă şi alte cauze de natură specială care înlătură caracterul

penal al faptei dar cu o aplicare restrânsă cum este de exmplul cazul dării de mită prin

constângere.

1.6.3.2. Cazuri în care acţiunea penală poate fi exercitată numai în

anumite condiţii sau este lipsită de obiect

a) Lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea

organului competent, ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în

mişcare a acţiunii penale.

În ceea ce priveşte acest caz, trebuie să distingem trei situaţii, şi anume:

68 Anastasiu Crişu, Drept procesual penal, partea generală, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, 2007, Bucureşti pag. 95 69 Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.116

48

• Lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate în cazul infracţiunilor pentru

care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de existenţa acesteia.70 Deşi fapta

prevăzută de legea penală a fost comisă, ea nu poate fi urmărită şi nici acţiunea penală nu poate

fi promovată din moment ce persoana vătămată nu îşi foloseşte dreptul de a face plângere

prealabilă. Existenţa plângerii prealabile a părţii vătămate constituie o condiţie fără de care

acţiunea penală nu se poate exercita, când legea penală prevede o expres. De exemplu

infracţiunea de lovire sau alte violenţe, vătămarea corporală, ameninţarea, violarea de domiciliu,

hărţuirea sexuală, însuşirea bunului găsit etc. 71

• Lipsa autorizării sau a sesizării organului competent, în cazurile în care legea

condiţionează punerea în mişcare a acţiunii penale de existenţa acesteia. Şi în această situaţie

fapta prevăzută de legea penală există, dar pentru pornirea acţiunii penale sunt necesare

autorizaţii sau sesizări din partea unor organe. Se au în vedere excepţiile de la principiul

oficialităţii, cum sunt infracţiunile prevăzute de art. 5 din Codul penal când punerea în mişcare a

acţiunii penale se face doar cu autorizarea prealabilă a procurorului general precum şi în cazul

imunităţilor.

Însă în cazul infracţiunilor referitoare la siguranţa circulaţiei pe căile ferate sau cele

săvârşite de militari – absenţa nejustificată, călcarea de consemn, etc. –acţiunea penală este pusă

în mişcare doar la sesizarea comandantului.72

• Lipsa oricărei alte condiţii prevăzute de lege ca fiind necesară pentru

punerea în mişcare a acţiunii penale. Prin expresia „altă condiţie prevăzută de lege, necesară

pentru punerea în mişcare a acţiunii penale“ trebuie înţelese toate situaţiile în care o anumită

împrejurare poate constitui un impediment în calea exercitării acţiunii penale.

Legiuitorul, prin formularea generală cuprinsă în teza finală a art. 10 lit. f Cod

procedură penală, a dorit să se refere la orice situaţie care duce la netragerea la răspundere penală

sau nepedepsirea făptuitorului, în anumite condiţii prevăzute în partea generală şi mai ales în

partea specială a Codului penal sau în unele legi speciale.

Un exemplu în acest sens îl constituie infracţiunile contra reprezentantului unui stat

străin. În această situaţie punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la dorinţa expimată

de guvernul străin.

70 Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi - Drept penal. Partea speciala, editura: Allbeck, 2002, pag. 61. 71 Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag. 247. 72 Anastasiu Crişu, Drept procesual penal, partea generală, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, 2007, Bucureşti, pag. 96.

49

Se dispune şi în acest caz încetarea urmăririi penale sau clasarea ori încetarea procesului

penal în faza de judecată.

b) A intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz,

radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor.

Aceste patru cauze privesc direct răspunderea penală. Amnistia şi prescripţia fac parte

din cauzele care înlătură răspunderea penală şi privesc săvârşirea unei fapte prevăzute de legea

penală. Intervenţia lor nu înlătură existenţa infracţiunii, aşa cum se întâmplă cu grupul cauzelor

"care înlătură caracterul penal al faptei".73

Infracţiunea există şi deci există şi răspundere penală. În prezenţa uneia dintre aceste

cauze, consecinţele imediate sau eventuale ale răspunderii penale sunt înlăturate. Fapta îşi

păstrează caracterul său penal, dar aceste cauze înlătură răspunderea penală existentă în

momentul intervenirii lor. 74

• Amnistia este prevăzută în Codul penal în art. 137 ca o cauză care înlătură

răspunderea penală. Dacă intervine după condamnare înlătură şi executarea pedepsei

pronunţate. Amnistia se acordă, potrivit art. 73 alin. 3 lit. i din Constituţie, de către Parlament.

În situaţia în care amnistia intervine în timpul cât procesul penal este în curs, învinuitul

sau inculpatul poate cere continuarea acestuia în scopul de a-şi demonstra nevinovăţia.

• Prescripţia este cea de-a doua cauză distinctă prevăzută în art. 10 lit. g Cod

procedură penală. Ca şi amnistia, prescripţia face parte din grupul cauzelor care au ca efect

înlăturarea răspunderii penale sau a consecinţelor condamnării. Prescripţia răspunderii penale

stinge dreptul organelor judiciare de a-l mai urmări penal pe infractor, iar atunci când l-au

urmărit deja stinge dreptul de a-i mai aplica o pedeapsă; excepţie făcând infractorul care a comis

una din infracţiuni contra umanităţii sau a păcii, infracţiuni care sunt imprescriptibile. 75

• Decesul făptuitorului este cea de-a treia cauză distinctă prevăzută de art. 10 lit. g

Cod procedură penală. Aceasta este o cauză de împiedicare a executării acţiunii penale, întrucât

răspunderea penală este strict personală. Răspunderea penală fiind personală, nu poate fi trasă la

răspundere o altă persoană în locul făptuitorului decedat.

• Radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor – este cea de-a

patra cauză distinctă prevăzută de art. 10 lit. g Cod procedură penală. Radierea persoanei juridice

73 Diana Ionescu, Procedură penală, partea generală, sinteze şi speţe, Editura Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2007, pag.

171. 74 Anastasiu Crişu, Drept procesual penal, partea generală, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, 2007, Bucureşti, pag. 97. 75 N. Volonciu, – Tratat de procedură penală, Editura „Paidea”, Bucureşti, 1993, vol. I, pag. 243.

50

din Registrul Comerţului se face înscriindu-se integral în registru actul care a constatat, declarat

sau hotărât dizolvarea.

c) A fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat ori a fost ȋncheiat un

acord de mediere ȋn condiţiile legii, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii

sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală

1. Retragea plângerii prealabile

Retragerea plângerii prealabile operează numai la infracţiunile pentru care legea penală

a prevăzut expres necesitatea plângerii prealabile, în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale.

Plângerea prealabilă produce efect in rem. Acţiunea penală introdusă împotriva unui

participant la infracţiune se extinde şi asupra celorlalţi. Pe cale de consecinţă, retragerea

plângerii prealabile are acelaşi efect in rem; acţiunea penală stingându-se cu privire la toţi

inculpaţii.76

Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie necondiţionată şi totală în sensul că

trebuie să privească ambele laturi ale cauzei atât cea penală cât şi cea civilă.

Nicio dispoziţie legală nu condiţionează valabilitatea retragerii plângerii prealabile de

modul cum aceasta s-a întocmit sau s-a realizat, singura cerinţă fiind ca declaraţia să emane de la

partea care are dreptul să dispună asupra ei. Instanţa nu poate lua act de declaraţia unei părţi că

îşi retrage plângerea prealabilă într-un alt dosar decât cel supus judecăţii, din moment ce cauzele

nu fuseseră conexate.

2. Împăcarea părţilor

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală în cazurile expres prevăzute de legea

penală şi numai cu privire la acel inculpat cu care partea vătămată s-a împăcat. Împăcarea

părţilor produce efecte in personam spre deosebire de retragerea plângerii prealabile care după

cum spuneam produce efecte in rem.

Are un caracter independent faţă de instituţia introducerii, respectiv a retragerii plângerii

prealabile.77

Împăcarea trebuie să intervină înaintea rămânerii definitive a hotărârii. Împăcările

ulterioare nu produc efecte penale. Declaraţia de retragere a plângerii prealabile sau de împăcare

nu poate fi făcută decât de cel în cauză sau altă persoană pe bază de mandat special. Împăcarea

persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă survine fie

prin intermediul reprezentanţilor legali, fie cu încuviinţarea dată de aceştia, potrivit legii.

76 Gheorghe Nistoreanu, Alexandru Boroi - Drept penal. Partea speciala, editura: Allbeck, 2002, pag. 62. 77 N. Volonciu, – Tratat de procedură penală, Editura „Paidea”, Bucureşti, 1993, vol. I, pag. 245.

51

Împăcarea părţilor trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă. Soluţiile ce pot fi

dispuse în cazul împăcării părţilor sunt, încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului

penal.78

Împăcarea părţilor având loc între învinuit sau inculpat, pe de o parte, şi persoana

vătămată sau partea vătămată, pe de altă parte, nu presupune soluţia clasării deoarece nu se poate

pune problema lipsei învinuitului sau inculpatului în cauza penală.

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă.

3. Acordul de mediere

Medierea reprezintăo modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu

ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate,

imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor.

Legea medierii a fost modificata prin Legea nr. 115/2012, publicata in Monitorul Oficial

nr. 462 din 9 iulie 2012 . Acest act normativ instituie in litigiile ce pot face, potrivit legii, obiect

al medierii sau al altei forme alternative de soluţionare a conflictelor. Părţile şi/sau partea

interesată, după caz, sunt ţinute să facă dovada că au participat la şedinţa de informare cu privire

la avantajele medierii, în mai multe materii, precum si în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea

penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi împăcarea părţilor

înlătură răspunderea penală, după formularea plângerii, dacă făptuitorul este cunoscut sau a fost

identificat, cu condiţia ca victima să îşi exprime consimţământul de a participa la şedinţa de

informare împreună cu făptuitorul.

Dovada participării la şedinţa de informare privind avantajele medierii într-o anumită

materie se face printr-un proces-verbal de informare eliberat de mediatorul care a realizat

informarea.

d) S-a dispus înlocuirea răspunderii penale

Conform actualei reglementări răspunderea penală nu poate fi înlocuită decât printr-o

sancţiune cu caracter administrativ, aplicată de instanţă.

Articolul 19 din Codul penal prevede că sancţiunile cu caracter administrativ pe care le

aplică instanţa de judecată în caz de înlocuire a răspunderii penale, sunt: mustrarea, mustrarea cu

avertisment sau amenda de la 100 – 2.500 lei.

Dispoziţiile exprese ale legii prevăd că înlocuirea răspunderii penale rămâne un caz de

împiedicare a exercitării acţiunii penale, aplicabil exclusiv de instanţă. Din prevederile legale 78 Ion Neagu, Carmen – Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin - Drept procesual penal. Sinteze de teorie. Speţe. Grile


52

rezultă că tragerea la răspundere penală sau înlocuirea acesteia cu o măsură administrativă

constituie un act de justiţie, care trebuie să revină numai instanţei nu şi procurorului.

Potrivit Codului de procedură penală, împotriva ordonanţei prin care s-a dispus

înlocuirea răspunderii penale se poate face plângere, în termen de 20 zile de la înştiinţarea

persoanelor interesate. Punerea în executare a ordonanţei de înlocuire a răspunderii penale se

face după expirarea termenului de 20 zile de la data înştiinţării, iar dacă s-a făcut plângere şi a

fost respinsă, după respingerea acesteia.

Soluţia ce poate fi dată în cazul înlocuirii răspunderii penale ete: încetarea procesului

penal. Întrucât înlocuirea răspunderii penale se poate face numai cu privire la învinuit sau

inculpat, el fiind deci cunoscut; soluţia clasării nu este posibilă, deoarece nu se poate vorbi de

lipsa învinuitului sau inculpatului în cauza penală.

e) Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege

Este avută în vedere ipoteza în care există atât fapta penală cât şi făptuitorul însă

datorită faptului că s-a autodenunţat mai înainte de sesizarea organelor de urmărire penală, nu

mai poate fi tras la răspundere penală.79 Acesta este cazul luării de mită incriminată la art. 255

alin 3 din Codul penal.80

f) Există autoritate de lucru judecat.

Acest caz de împiedicare a promovării sau exercitării acţiunii penale produce efecte

chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar putea da o altă încadrare juridică. La autoritatea de lucru

judecat se ajunge prin promovarea şi exercitarea acţiunii penale, până la soluţionarea cauzei în

mod definitiv de către instanţa de judecată. În mod normal, acţiunea penală ia sfârşit prin

soluţionarea cauzei de către instanţa de judecată competentă, punându-se astfel capăt conflictului

de drept penal care a format obiectul acţiunii penale. Cele dispuse prin hotărârea definitivă a

instanţei de judecată, care a soluţionat conflictul de drept penal, constituie lucru judecat.

Împotriva hotărârii care a obţinut o asemenea autoritate nu se pot exercita decât căile de atac

extraordinare. Autoritatea hotărârilor definitive se sprijină pe prezumţia că ele reflectă

adevărul.81

Lucrul judecat face ca hotărârea definitivă să capete putere executorie, adică forţa

executorie recunoscută de către lege. Totodată, lucrul judecat, împiedicând orice nouă urmărire a

faptei care a format obiectul unei judecăţi, formează sau produce autoritatea de lucru judecat.


Ediţia a III-a Revizuită şi adăugită la 1 oct. 2007, Rentrop & Straton, Bucureşti, 2007, pag. 257. 81 N. Volonciu, op. cit., pag. 246.

53

Cauza intervine atunci când procesul penal a fost declanşat sau acţiunea penală a fost

pusă din nou în mişcare din eroare, şi operează chiar dacă fapta anterior judecată ar putea primi o

altă încadrare juridică -de exemplu: furt în loc de tâlhărie, înşelăciune în loc de abuz de încredere

etc..

Potrivit acestui caz, autoritatea de lucru judecat, presupune că nici o persoană care a fost

definitiv judecată pentru o faptă prevăzută de legea penală nu mai poate fi urmărită şi judecată

pentru acea faptă. De fapt, acesta este efectul cel mai important al autorităţii lucrului judecat faţă

de acţiunea penală. Lucrul judecat pune capăt conflictului de drept penal adus în faţa instanţei de

judecată, iar autoritatea de lucru judecat împiedică o nouă urmărire a acelui conflict care a fost

deja soluţionat în mod definitiv.82

Aşadar, puterea lucrului judecat împiedică o nouă urmărire penală pentru aceeaşi

faptă şi împotriva aceleiaşi persoane, prin stingerea pe cale procesuală a acţiunii penale

exercitate în faţa instanţei de judecată. 83

Pentru a se invoca autoritatea de lucru judecat şi deci pentru a se reţine că acţiunea

penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată,

trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

• să existe o hotărâre definitivă prin care să se fi soluţionat în fond conflictul de drept

penal;

• urmărirea penală nouă să se îndrepte împotriva aceleiaşi persoane care a fost anterior

judecată;

• noua urmărire penală să privească aceeaşi faptă concretă în legătură cu care s-a

pronunţat deja o hotărâre definitivă.

Constatând îndeplinirea acestor condiţii şi reţinând existenţa autorităţii lucrului judecat,

procurorul, în faza de urmărire penală, dispune încetarea urmăririi penale iar instanţa de

judecată, în faza de judecată, dispune încetarea procesului penal.

82 Anastasiu Crişu, op. cit., pag. 100. 83 Ion Neagu, Carmen – Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin - Drept procesual penal. Sinteze de teorie. Speţe. Grile


54

CAP. II. ANALIZA CAZURILOR ȊN CARE ACŢIUNEA PENALĂ

SE STINGE CA URMARE A LIPSEI DE OBIECT – ART. 10 LIT. F) – J)

COD PROCEDURĂ PENALĂ

2.1. Art. 10 lit. f) – Lipseşte plȃngerea prealabilă a persoanei

vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie

prevăzută de lege, necesară pentru punerea ȋn mişcare a acţiunii penale.

Acest caz se referă la mai multe condiţii a căror lipsă ȋmpiedică punerea ȋn mişcare a acţiunii penale. Cu

toate că procesul penal este guvernat de principiul oficialităţii, acest caz reprezintă o exceptie. Potrivit acestuia,

actele necesare desfăşurarii procesului penal se ȋndeplinesc din oficiu, afară de cazul cȃnd prin

lege se dispune altfel. Principiul obligă, printre altele, ca procurorul şi organele de urmarire

penală, de ȋndata ce au cunoştinţă despre săvȃrşirea unei infracţiuni, să efectueze din oficiu

urmarirea penală.84

De asemenea, şi instanţa de judecată, după ce a fost sesizată cu judecarea unei cauze

penale, ȋndeplineşte din oficiu toate actele ce intră ȋn atribuţiile ei. Oficialitatea procesului penal

nu se aplică ȋn cazul prevăzut de articolul 10 lit. f) Cod procedură penală, cȃnd legea

condiţionează desfăşurarea procesului penal de existenţa plȃngerii prealabile facută de partea

vătămată (disponibilitatea acţiunii penale sau principiul disponibilităţii).

Totodată oficialitatea este ştirbită ȋn privinţa declanşării procesului penal, ȋn cazul

infracţiunilor pentru care este necesară autorizarea Procurorului General, sesizarea

comandantului sau aprobarea camerei parlamentare ori ȋn privinţa desfăşurarii procesului penal

după ce acesata a fost pornit din oficiu, ȋn cazul infracţiunii de viol.

Ȋn unele situaţii prevăzute de lege declanşarea procesului penal a fost lasată de legiuitor

la iniţiativa persoanei vătămate precizandu-se că punerea ȋn mişcare a acţiunii penale se face

numai la plȃngerea acesteia, ceea ce reprezintă o excepţie de la pricipiul oficialităţii preocesului

penal.

Deasemenea sunt prevăzute şi alte situaţii ȋn care declanşarea procesului penal se poate

face numai la sesizarea organului competent, ori la autorizarea acestuia, sau la o altă condiţie

prevăzută de lege, necesară pentru punerea ȋn mişcare a acţiunii penale.

84 Gheorghe Nistoreanu Alexandru Boroi - Drept penal. Partea speciala, editura: Allbeck, 2002 Bucureşti, pag. 113

55

2.1.1. Plȃngerea prealabilă

Potrivit art. 279 Cod de procedură penală ȋn cazul infracţiunilor pentru care este

necesară plȃngerea prealabilă a persoanei vătămate, acţiunea penală nu se poate pune ȋn mişcare

şi exercita ȋn lipsa acestei plȃngeri. Deci, plȃngerea prealabilă nu reprezintă numai o modalitate

de sesizare a organului judiciar, ci şi o condiţie indispensabilă pentru punerea ȋn mişcare a

acţiunii penale.

Instituţia plȃngerii prealabile ȋşi are sediul materiei ȋn Partea specială a Codului de

Procedură Penală din anul 1968, republicat 1997, cu modificările şi completările ulterioare, ȋn

cadrul Titlului I - Urmarirea penală - Capitolul VIII. art. 279 - 286.

Putem defini plȃngerea prealabilă, ca fiind actul procesual prin care persoana vătămată

printr-o infracţiune ȋşi manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală cel ce a savȃrşit-o, act

fară de care nu poate interveni răspunderea penală şi, ca urmare, nu poate ȋncepe şi nici continua

procesul penal.

Dupa o opinie unanim admisă astăzi ȋn literatura de specialitate85, plȃngerea prealabilă

constituie o instituţie a dreptului penal dar şi a dreptului procesual penal, fiind reglementată, pe

de o parte, de Codul penal şi alte legi penale, iar pe de altă parte de Codul de procedură penală.

Lipsa plȃngerii prealabile sau retragerea ei ȋmpiedică exercitarea acţiunii penale atȃt ȋn

cursul urmăririi penale cȃt şi ȋn cursul judecăţii.

Plȃngerea prealabilă cuprinde o dublă manifestare de voinţă a persoanei vătămate. Ȋn

primul rȃnd, constituie o ȋncunoştiinţare a organelor judiciare cu privire la săvȃrşirea unei

infracţiuni şi ȋn al doilea rȃnd, plȃngerea prealabilă da expresie voinţei persoanei vătămate că

acea infracţiunea să fie urmarită sau judecată, ridicȃnd astfel impedimentul ce s-ar opune

activităţii procesual penale. Ȋn urma acestei manifestări de voinţa, organul de urmarire penală

sau, dupa caz insţanta de judecată poate dispune declanşarea procesului penal şi punerea ȋn

mişcare a acţiunii penale.

Din punct de vedere procesual, plȃngerea prealabilă scrisă este un act de sesizare a

organului competent să o primească, iar nu un act de punere ȋn mişcare a acţiunii penale. Acest

act de sesizare constituie o condiţie pentru ca organul judiciar competent să poată proceda la

punerea ȋn mişcare a acţiunii penale.

Plȃngerea prealabilă nu este prin urmare un act ce conţine punerea ȋn mişcare a acţiunii

penale, ci este un act ȋn temeiul caruia organele ȋn drept pun ȋn mişcare acţiunea penală.

85 V. Panţurescu, Notă sub decizia nr.16/1942 a Curţii de Casaţie, Secţiuni Unite, în Pandectele române, 1944,

partea I-a, p.100.

56

Textele din Codul penal şi din Codul de procedură penală prevăd că acţiunea penală se

pune ȋn mişcare la plȃngerea prealabilă şi nu prin plȃngerea prealabilă (art. 131, art. 193 alin. 2

Cod Penal şi art. 279 Cod de Procedură Penală).

Şi ȋn cazul ȋn care legea cere plȃngerea prealabilă, titular al acţiunii penale, deci al

dreptului de a o pune ȋn mişcare ca şi de a dispune de ea, este, prin urmare, tot statul, prin

organele judiciare, şi nu persoana vătămată. Persoana vătămată care nu introduce sau care ȋşi

retrage plȃngerea prealabilă nu dispune de acţiunea penală, ci face doar să fie ȋndeplinita condiţia

sub care statul a făcut declaraţia anticipată de renunţare la acţiunea penală.

Plȃngerea prealabilă, ca act de sesizare, se deosebeşte de celelalte acte de sesizare86

obişnuite a organelor de urmărire penală (denunţ, plȃngere, sesizare din oficiu) prin caracterul ei

necesar şi indispensabil, de condiţie pentru pornirea procesului penal, ca şi prin caracterul

exclusiv, plȃngerea prealabilă fiind singurul mod de sesizare87 valabilă pentru pornirea

procesului penal pentru anumite infracţiuni, aceasta neputȃnd avea loc dacă s-a produs o

sesizare obişnuită.

Deosebirile dintre plȃngerea prealabilă şi instituţia plȃngerii prevăzute de art. 222 Cod

de procedură penală sunt urmatoarele :

• plȃngerea reprezintă numai un act de sesizare a organelor judiciare prevazut de

art. 222 Cod de procedură penală, cȃtă vreme plȃngerea prealabilă, pe langă faptul că este o

modalitate specială de sesizare a organelor judiciare, este ȋn acelaşi timp, şi o condiţie de

pedepsibilitate şi de procedibilitate;

• plȃngerea nu reprezintă singurul mod de sesizare a organelor judiciare, art.221

Cod de procedură penală, reglementȃnd şi denunţul ca mod de sesizare sau sesizarea din oficiu,

cȃtă vreme, plȃngerea prealabilă reprezintă singurul act de sesizare pentru unele infracţiuni

prevăzute ȋn mod special;

• plȃngerea, odată depusă la organul judiciar, nu mai poate fi retrasă, operȃnd ȋn

acest caz principiul oficialităţii, pe cȃnd, ȋn situaţia plȃngerii prealabile, principiul oficialităţii nu-

şi are aplicabilitate, iar persoana vătămată are posibilitatea de a opera cu cele doua instituţii, de

a-şi retrage plȃngerea prealabilă sau de a realiza ȋmpacarea cu ȋnvinuitul sau inculpatul.

Codul penal actual prevede că acţiunea penală se pune ȋn mişcare la plȃngerea

prealabilă a persoanei vătămate ȋn cazul urmatoarelor infracţiuni:

• lovirea sau alte violenţe – art. 180;

86 Carmen Silvia Paraschiv ş.a., Drept procesual penal,Bucureşti, Lumina Lex,2004,p.397. 87 I.Neagu,op.cit.,p.431; Dongoroz II,p.96;N.Volonciu,op.,cit.,p.69.

57

• vătămarea corporală – art. 181;

• vătămarea corporală din culpă – art. 181 alin. (1) şi (3);

• violarea de domiciliu – art. 192 alin (1);

• violarea secretului corespondenţei – art. 195;

• divulgarea secretului profesional – art. 196;

• violul – art. 197 alin. (1);

• furtul pedepsit la plȃngerea prealabilă – art. 210;

• abuzul de ȋncredere – art. 213;

• gestiunea frauduloasă – art. 214;

• distrugerea – art. 217 alin. (1);

• abandonul de familie – art. 305;

• nerespectarea măsurilor privind ȋncredinţarea minorilor – art. 307;

• tulburarea folosinţei locuinţei – art. 320.

Sunt şi situaţii cȃnd ȋn unele legi cu dispoziţii penale, acţiunea penală se pune ȋn

mişcare la plȃngerea prealabilă a persoanei vătămate: de exemplu art. 27 alin (2) şi (4) din Legea

nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Pentru toate aceste infracţiuni plȃngerea prealabilă constituie o condiţie de

pedepsibilitate88.

Ȋntrucȃt legiuitorul a reglementat instituţia plȃngerii prealabile pentru a ocroti, ȋn primul

rȃnd, interesele celui vătămat prin infracţiune, dreptul de a introduce plȃngerea prealabilă are un

caracter personal şi apartine persoanei vătămate.

Dreptul persoanei vătămate de a face plȃngere prealabilă este un drept cu caracter

personal, indivizibil şi netransmisibil. Dreptul de a face plȃngere prealabilă este personal, putȃnd

fi realizat numai de persoana prevazută de lege. Acest drept nu poate fi transferat altora nici prin

acte ȋntre vii, nici prin succesiune. Exercitarea acestui drept poate fi facută ȋnsa, prin mandatar.

Ȋn acest caz mandatul trebuie să fie special, iar procura se ataşează plangerii, dispoziţiile art. 222

Cod de Procedură Penală fiind aplicabile prin analogie.

Mandatul special trebuie să fie dat ȋn cadrul termenului prevăzut pentru introducerea

plȃngerii prealabile, ȋn acest caz fiind necesar ca ȋn procură să se precizeze ȋmpotriva cui se face

plȃngerea prealabilă şi pentru ce faptă, o procură cu caracter general nu poate servi pentru

introducerea plȃngerii prealabile.

88

V. Dongoroz, Drept penal, Bucuresti, 1939, p. 729

58

Ȋn practica s-a pus problema dacă mai este necesară plȃngerea prealabilă a persoanei

vătămate atunci cȃnd aceasta a decedat ȋnainte de expirarea temenului de introducere. Pentru

situaţia cȃnd decesul persoanei vătămate nu a fost determinat chiar de către autorul faptei s-a

statuat, ȋn mod corect, că lipsa manifestării de voinţa a persoanei vătămate, prin neintroducerea

plȃngerii prealabile, echivalează cu lipsa acesteia şi deci există obstacolul ȋn promovarea acţiunii

penale. Datorită faptului ca legea procesual penală prevede expres infracţiunile urmăribile la

plȃngerea prealabilă, ȋn cazul ȋn care persoana vătămată a decedat, ȋnainte de a se fi ȋmplinit

termenul de introducere a plȃngerii prealabile, aceasta nu poate fi exercitată din oficiu. Ȋn cazul

ȋn care partea vătămată a decedat după ce şi-a manifestat voinţa de a fi urmarit şi judecat

făptuitorul, deci după ce a facut ȋn termen plȃngerea prealabilă, procesul penal continuă.

Ca atare, e gresită procedura instanţei legal investită prin plȃngerea prealabilă a

persoanei vătămate cu judecarea faptei de lovire, de a ȋnceta procesul penal constatȃnd ca ȋn

cursul judecării cauzei persoana vătămată a decedat89.

Ȋn practica judiciară s-a stabilit că lipsa de calitate procesuală a persoanei care a introdus

plȃngerea prealabilă la organul competent pentru persoana vătămată nu se acoperă printr-un

mandat dat după depăşirea acestor faze ale procesului. Lipsa mandatului special determină

ȋncetarea procesului penal ȋn baza art.11 pct. 2 lit.b raportat la art. 10 lit. f Cod de Procedură

Penală.

Ȋn privinţa subiecţilor care pot introduce plȃngerea prealabilă la organele competente

urmează să observăm că legiuitorul a prevăzut posibilitatea ca şi alte persoane decȃt titularul ei

să poată face plangere90. O asemenea concluzie se desprinde din dispoziţiile art. 284 alin. 2 Cod

de Procedură Penală, unde se arată ca ȋn cazul ȋn care persoana vătămată este un minor sau un

incapabil, termenul de două luni curge de la data cȃnd persoana ȋndreptăţită a reclama a ştiut cine

este făptuitorul.

Dispoziţiile art. 284 alin. 2 Cod de Procedură Penală, corelate cu dispoziţiile art. 132

alin. 3 Cod Penal, ne conduc la concluzia că pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu

sau cu capacitate de exerciţiu restransă pot face plȃngerea prealabilă reprezentanţii lor legali,

adică părinţii, tutorele sau curatorul.

Ȋn ipoteza prevazută de art. 131 alin. 5 Cod Penal, oficialitatea punerii ȋn miscare a

acţiunii penale funcţionează ȋn subsidiar, fiind o garanţie pentru protecţia drepturilor minorului

89

Tribunalul Judeţului Timiş, decizia penală nr,1713/1971 în R.R.D. nr. 2/1973, p.167. 90 Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, p.571.

59

ȋn cazul ȋn care reprezentanţii săi legali nu au introdus plȃngerea prealabilă la organele

competente.

Plȃngerea prealabilă reprezintă instiuţia pusă ȋn slujba celui vătămat pentru a-şi ocroti

interesele, deci dreptul de a introduce plȃngerea prealabilă aparţine, potrivit art. 131 Cod Penal,

persoanei vătămate şi are un caracter personal, cu excepţiile pe care le-am aratat.

Plȃngerea prealabilă, pentru a fi valabilă şi a produce efecte juridice, trebuie introdusă la

organul competent ȋntr-un anumit termen.

Legea nr.356/2006 privind modificarea şi completarea Codului de Procedură Penală,

precum şi pentru modificarea altor legi, introduce prin art. 222 Cod de Procedura Penală, după

alineatul 6, un nou alineat , alineatul 7, care prevede : „Plȃngerea greşit ȋndreptată la organul

de urmarire penală sau la instanţa de judecată, se trimite organului competent”.

Ȋn legislatiile moderne introducerea plȃngerii prealabile este prevazută ȋn general ȋntr-un

termen peremtoriu relativ scurt (mult mai redus decȃt termenul de prescripţie penală), a cărei

nerespectare duce la decăderea din dreptul de a mai face sesizarea. Caracterul scurt al

termenului este explicat prin interesul de a nu lăsa partea vătămată, ca prin voinţa sa să ţina un

timp ȋndelungat pe infractor (adevarat sau pretins) sub ameninţarea plȃngerii prealabile, ceea ce

ar putea da loc la şantaj ori teroare. Pe de altă parte, prezumţia că după trecerea unui termen mai

mare, partea vătămată nu voieşte şi nu mai are motiv serios a face plȃngerea.

Prevederile referitoare la termenul de introducere a plȃngerii prealabile la organul

judiciar competent , ȋn funcţie de situaţiile prevăzute de legiuitor, au ramas ȋn vigoare.

Au fost abrogate prevederile reglementate de art. 2841 Cod de Procedură Penală

referitoare la „lipsa nejustificată a părţii vătămate la două termene consecutive, ȋn faţa instanţei

de judecată”, atunci cȃnd era sesizată prin plȃngere directă, prevăzute de art. 279 alin. 2, lit. a),

urmare a corelarii prevederilor procedurale, urmȃnd ca judecata , ȋn situaţiile arătate să se facă la

fel ca şi pentru cauzele care au fost sesizate prin rechizitoriu.

Potrivit art. 284 alin 1 Cod de Procedură Penală, ȋn cazul infracţiunilor pentru care

legea prevede că este necesară o plȃngere prealabilă, aceasta trebuie introdusă ȋn termen de 2

luni din ziua ȋn care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul. Aliniatul 2 al art. 284

precizează că ,,ȋn situaţiile cȃnd persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 2

luni curge de la data cȃnd persoana ȋndreptaţită a reclama a ştiut cine este făptuitorul”.

Ȋn cazul persoanelor incapabile dispozitiile amintite se aplică după caz. Dacă persoana

vătămată este un minor care are capacitate de exercitiu restransă, termenul va curge din

momentul cȃnd acesta a ştiut cine este făptuitorul, nefiind semnificativă data cunoaşterii

făptuitorului de către reprezentantul legal. Dimpotrivă, dacă minorul nu are capacitate de

60

exercitiu este irelevant faptul că acesta l-a cunoscut pe faptuitor la o anumită dată, singurul

moment care contează fiind cȃnd reprezentantul legal a deţinut informaţia respectivă. Ȋn

literatura de specialitate din trecut s-au susţinut opinii contradictorii ȋn legatură cu natura juridică

a termenului de introducere a plȃngerii, considerandu-se de unii că aceasta ar fi un termen

substanţial91, iar de alţii că ar avea un caracter strict procedural.

Ȋntrucȃt termenul este ȋnscris ȋn legea de procedură penală şi codul nu face derogări sau

alte precizări, considerăm că just s-a specificat ȋn doctrina că acest termen trebuie calculat după

regulile comune ȋnscrise ȋn art. 186 alin 3 şi 4 Cod de Procedură Penală92. Prevederile acestui

articol , la alineatele menţionate cuprind următoarele: ,,Termenele socotite pe luni sau pe ani

expiră, după caz, la sfȃrşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfȃrşitul zilei şi lunii

corespunzătoare din ultimul an. Dacă aceasta zi cade ȋntr-o lună ce nu are zi corespunzatoare,

termenul expiră ȋn ultima zi a acelei luni. Cȃnd ultima zi a unui termen cade ȋntr-o zi

nelucrătoare, termenul expiră la sfȃrşitul primei zile lucrătoare care urmează”.

Termenul curge din ziua ȋn care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul, cu

motivarea că art. 284 Cod de Procedură Penală nu distinge ȋntre infracţiunea continuată, continuă

sau simplă, fapt pentru care se aplică ȋntocmai indiferent de forma infracţiunii.

Termenul de introducere a plȃngerii are un caracter procedural, nerespectarea lui

atrăgȃnd decăderea din exerciţiul dreptului de introducere a plȃngerii şi anularea plȃngerii

prealabile.

Sunt situaţii cȃnd persoana vătămată, din cauza unor unor ȋmprejurări ce nu ţin de

aceasta, este ȋmpiedicată de o anumite cauze temeinice (forţă majoră, caz fortuit) să introducă

plȃngerea ȋn termen, totuşi legea acordă posibilitatea introducerii plȃngerii prealabile peste

termen, folosindu-se prin analogie dispoziţii care ţin seama de astfel de ȋmpiedicări (art. 385 şi

386 lit. b) Cod de Procedură Penală.).

Ȋn cazul ȋn care plȃngerea prealabilă a fost introdusă ȋn termenul prevăzut de lege la un

organ necompetent, ea se consideră valabilă potrivit dispoziţiilor art. 285 şi art. 222 alin. 7

(introdus prin Legea nr. 356/2006) Cod de Procedură Penală, care prevede că ,,plȃngerea

prealabilă greşit ȋndreptată la organul de urmarire penală sau la instanţa de judecată se trimite

organului competent”.

91 M. Popovici, Plângerea prealabilă în reglementarea actualului Cod de procedură penală, în R.R.D. nr.9/1969,

p.23. 92 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice, vol.II, Ed. Academiei, Bucureşti 1975, p.100.

61

Potrivit dispoziţiilor cuprinse ȋn art. 283 Cod de Procedură Penală, „plȃngerea trebuie să

cuprindă descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei

părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă şi atunci cȃnd

este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente”. Pentru a căpata caracterul unei plȃngeri

prealabile se cere şi manifestarea de voinţă ca făptuitorul să fie tras la răspundere penală93.

Ȋn ceea ce priveste forma, plȃngerea prealabilă poate fi facută ȋn scris sau oral.

Plȃngerea se poate face oral cȃnd persoana vătămată nu ştie să scrie sau să citească ori atunci

cȃnd ea se face la organele de urmarire penală sau ȋn şedinţa de judecată, ȋn condiţiile art. 286

Cod de Procedură Penală (schimbarea ȋncadrării juridice pentru care este necesară plȃngerea

prealabilă), situaţii ȋn care răspunsul părţii vătămate, ȋn sensul că ȋnţelege să facă plȃngere, se

consemnează ȋntr-un proces-verbal .

Atunci cȃnd plȃngerea prealabilă se face oral şi este consemnată ȋntr-un proces-verbal,

acesta trebuie să fie semnat de partea vătămată, afară de cazul că aceasta nu poate să semneze

situaţie ȋn care trebuie să se facă menţiune expresă despre acest lucru, arătandu-se şi motivul

pentru care nu a fost posibilă semnarea94.

Tot ȋn ceea ce priveste forma ȋn care se face plȃngerea prealabilă, ȋn practica judiciară95

s-a decis ca ȋnscrisul intitulat „declaraţie” scris de organul de poliţie şi semnat de persoana

vătămată are valoarea unei plȃngeri prealabile, atȃta vreme cȃt ȋn cuprinsul său se descrie modul

ȋn care s-a săvȃrşit fapta, se face referire la inculpat şi se solicită tragerea la răspundere a

acestuia. Ȋn acest sens, legea procesuală nu cere ca o condiţie a valabilităţii plȃngerii existenţa

unui ȋnscris separat, voinţa persoanei vătămate de a pune ȋn mişcare acţiunea penală ȋn cazul

infracţiunilor care se urmăresc la plȃngerea prealabilă putȃnd să se manifeste şi ȋn cuprinsul

declaraţiei date la organele de cercetare penală. Esenţial este ca persoana vătămată să fi

menţionat ȋn declaraţie toate datele necesare şi să fi declarat că doreşte ca făptuitorul să fie tras la

răspundere penală.

Elementele care constituie conţinutul unei plȃngeri prealabile sunt : numele părţii

vătămate, descrierea faptei, indicarea autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei

părţilor şi a martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă şi atunci cȃnd

este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente. Ȋn literatura de specialitate s-a susţinut că

plȃngerea prealabilă trebuie să mai conţină, ȋn mod obligatoriu, şi alte două elemente:

93 G. Theodoru, Drept procesual penal- partea specială. Editura Cugetarea, Iaşi,1998 p.163. 94 G. Mateuţ, Procedura penală-partea specială, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.9. 95 Curtea de Apel Bucureşti, s.a II-a pen., dec. nr.81/1999, în C XIV, p.134-135.

62

manifestarea de voinţa a persoanei vătămate de tragere la răspundere penală a făptuitorului şi

semnătura acestuia96.

Eficacitatea juridică a plȃngerii prealabile este determinată deci de conţinutul acesteia97,

de aceea, unele dintre elementele enumerate sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute,

lipsa lor atrăgȃnd ineficienţa juridică a plȃngerii prealabile, fiind considerată un act nul sau, după

unii autorii98, ca inexistȃnd, pe care le prezentăm ȋn continuare.

Lipsa plȃngerii prealabile a fost inclusă ȋntre cauzele care ȋnlătură răspunderea penală

(art. 131 Cod Penal). Din punctul de vedere al legii penale, plȃngerea prealabilă apare ca o

condiţie de pedepsibilitate99, de punitate sau, ȋn alţi termeni, de aplicare a sancţiunilor prevăzute

de legea penală.

Lipsa plȃngerii prealabile sau neintroducerea ei ȋn condiţiile prevăzute de lege (titular,

termen) atrage ȋnlaturarea răspunderii penale, ca neȋndeplinită condiţia de aplicare a sancţiunii

prevăzute de legea penală.

2.1.2. Autorizarea sau sesizarea organului competent

Şi în această situaţie fapta prevăzută de legea penală există, dar pentru pornirea acţiunii

penale sunt necesare autorizaţii sau sesizări din partea unor organe. Se au în vedere excepţiile de

la principiul oficialităţii.

Ȋn cazul autorizării organului prevăzut de lege, este necesară autorizarea prealabila a

procurorului general al Parcetului de pe lȃngă Ȋnalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru

infracţiunile săvȃrşite ȋnafara teritoriului ţării contra statului romȃn sau contra vieţii unui

cetăţean romȃn ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sanătăţii unui

cetăţean romȃn, cȃnd sunt săvȃrşite de un cetăţean străin sau de o persoană fară cetăţenie care nu

domiciliază pe teritoriul ţării (art. 5 Cod Penal).

Judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi ȋn judecată fară aprobarea

Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau al Preşedintelui Romȃniei.

Magistraţii nu pot fi reţinuţi, arestaţi, percheziţionaţi sau trimişi ȋn judecată fară

ȋncuviinţarea prealabilă a Consiliului Superior al Magistraturii.

96 N.Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, 1974, p.234. 97 N.Lisnic, Plângerea prealabilă. Condiţii de valabilitate. R.D.P. nr.4/2004, p.139. 98 I.Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997, p.380-381. 99 V.Dongoroz, Drept penal, Bucureşti,1939,p.729.

63

Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea deputaţilor sau a senatorilor se face cu

ȋncuviinţarea Camerei din care face parte cel ȋn cauză.

Pentru membrii Guvernului cererea se ȋncepere a urmăririi penale trebuie realizată de

Camera Deputaţilor, Senat sau Preşedintele Romȃniei.

Acuzarea Preşedintelui Romȃniei pentru ȋnaltă trădare se realizează prin hotărȃrea

Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Spre deosebire de plȃngerea prealabilă, autorizarea nu poate fi retrasă ulterior.100

Ȋn cazul sesizării organului prevăzut de lege, există următoarele situaţii:

Pentru punerea ȋn mişcare a acţiunii penale ȋn cazul infracţiunilor comise de militari sau

de civili ȋn legătura cu obligaţiile militare – infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare,

sustragerea de la serviciul militar, sustragerea de la recrutare, etc. este necesară sesizarea

comandantului.

Astfel, ȋn Codul Penal al Romaniei, ȋn Titlul X - „Infracţiuni contra capacităţii de

apărare a României” - cap. 1 - „Infracţiuni săvârşite de militari”, Secţiunea I „Infracţiuni contra

ordinii şi disciplinei militare” următoarele articole au condiţionată punerea ȋn mişcare a acţiunii

penale numai la sesizarea comandantului, conform articolului 337 Cod penal „Acţiunea penală

pentru infracţiunile din prezenta secţiune se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului.”:

art. 331 Absenţa nejustificată, art. 332 Dezertarea, art. 333 Călcarea de consemn, art. 334

Insubordonarea, art. 335 Lovirea sau insulta superiorului, art. 336 Lovirea sau insulta

inferiorului.

Deasemenea, ȋn capitolul 2 al aceluiaşi titlu „ Infracţiuni săvârşite de militari sau de

civili”, următoarea infracţiune are aceiaşi condiţionare : art. 348 Sustragerea de la serviciul

militar. Capitolul 3 al Titlului X „Infracţiuni săvârşite de civili” prevede că art. 353 Sustragerea

de la recrutare şi art. 354 Neprezentarea la încorporare sau concentrare, conform art. 355,

acţiunea penală pentru infracţiunile mai sus menţionate se pune în mişcare numai la sesizarea

comandantului.

Pentru unele infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate este necesară

sesizarea organelor competente ale căilor ferate. Pentru faptele prevăzute în Codul Penal al

Romȃniei, Titlul VI „Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor

activităţi reglementate de lege”, capitolul 3, art. 273 alin. 1 Neîndeplinirea îndatoririlor de

serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, din culpă; art. 274 alin. 1 Neîndeplinirea cu ştiinţă a

100 Mihail Udroiu, Procedură Penală. Parte generală. Parte specială, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pag. 36.

64

îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă şi art. 275 alin. 1 şi 2 Părăsirea postului

şi prezenţa la serviciu în stare de ebrietate acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea

organelor competente ale căilor ferate.

Spre deosebire de plȃngerea prealabilă, sesizarea organului competent nu poate fi

retrasă ulterior.101

Soluţiile ce pot fi dispuse ȋn aceste cazuri sunt : neȋnceperea urmăririi penale, ȋncetarea

urmăririi penale şi ȋncetarea procesului penal.

Ȋn cazul ȋn care o infracţiune contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau

demnităţii este săvȃrşită ȋmpotriva unui reprezentant al unui stat străin, acţiunea penală se pune

ȋn mişcare, numai la dorinţa exprimată de guvernul străin (art. 171 Cod Penal).

2.2. Art. 10 Lit. g) – A intervenit amnistia, prescripţia ori decesul

făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci cȃnd are

calitatea de făptuitor

Aceste patru cauze privesc direct răspunderea penală. Amnistia şi prescripţia fac parte

din cauzele care înlătură răspunderea penală şi privesc săvârşirea unei fapte prevăzute de legea

penală. Intervenţia lor nu înlătură existenţa infracţiunii, aşa cum se întâmplă cu grupul cauzelor

„care înlătură caracterul penal al faptei".102

Infracţiunea există şi deci există şi răspundere penală. În prezenţa uneia dintre aceste

cauze, consecinţele imediate sau eventuale ale răspunderii penale sunt înlăturate. Fapta îşi

păstrează caracterul său penal, dar aceste cauze înlătură răspunderea penală existentă în

momentul intervenirii lor103.

2.2.1 Amnistia

Amnistia reprezintă o renunţare din partea puterii publice la aplicarea răspunderii şi

pedepsei penale pentru restabilirea ordinii de drept încălcate 104, constituind atât un act politic,

cât şi unul juridic105.

101 Mihail Udroiu, Procedură Penală. Parte generală. Parte specială, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pag. 36. 102 Diana Ionescu - Procedură Penală, Partea Generală, ed. Colecţia Universitaria, Cluj-Napoca, 2007, pag. 171. 103 Anastasiu Crişu, Drept procesual penal, Partea generală, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck , Bucureşti, 2007, pag.

97. 104 Dacian, Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană Instituţii. Mecanisme, Ediţia a II-a. Editura All Beck, Bucureşti,

2005, pag.721. 105 Streteanu Fl. ,Chiriţă R., Răspunderea penală a persoanei juridice, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, pag. 245.

65

Amnistia mai este considerată ca şi un act de clemenţă care se acordă prin lege de către

Parlament prin care se ȋnlătură răspunderea penală sau consecinţele condamnării, pentru

infracţiunile ce se ȋncadrează ȋn dispoziţiile sale săvȃrşite ȋnainte de apariţia sa.

Amnistia este o instituţie penală, bazată pe o ficţiune care are ca scop ȋnlaturarea pe

viitor a caracterului delictual al unor fapte penale interzicȃnd orice urmărire ȋn ceea ce le priveşte

sau ştergȃnd condamnările pe care le-au stins. Se acordă prin lege organică, deoarece prin ea se

ȋnlătură răspunderea penală pentru unele infracţiuni prevăzute de legislaţia penală ȋn vigoare,

retrăngȃndu-se sfera de incidenţă a acesteia. Prin amnistie nu se ȋnlătură ilicitul penal, faptele

continuă să fie prevăzute de legea penală şi vor fi sancţionate dacă nu intră sub incidenţa actului

de clemenţă.

Etimologic, amnistie vine din grecescul amnésia, care ȋnseamnă uitare, actul puterii

legislative semnificȃnd o lex oblivionis. Ȋn mod concret, statul renunţă la dreptul său de a trage la

raspundere persoanele care au săvarşit anumite fapte penale, atȃt pe temeiuri social – politice, cȃt

şi din raţiuni de politică penală superioare celor care ar fi legitimat reacţia coercitivă a societăţii.

Ca act al autorităţii legiuitoare, amnistia este reglementată prin normele dreptului

constituţional. Astfel, potrivit lit. p) a art. 66 şi lit. o) din alin. (3) al art. 72 din Constituţia

Romaniei, actele de amnistie sunt emise de Parlamentul Romaniei, în cadrul activităţii de

legiferare, stabilind infracţiunile pentru care se acordă amnistia, condiţiile în care se acordă şi

limitele incidenţei sale. De obicei, ordinea de aplicare a legii cu privire la amnistie este stabilită

într-o hotărâre specială separată..

Ca instituţie106 de drept penal, amnistia este prevăzută în art. 107 din Codul Penal al

Romȃniei, care stabileşte efectele pe care le produce amnistia intervenită fie înainte, fie după

condamnarea făptuitorului. În mod corespunzător, în Codul de Procedură Penală sunt prevăzute

dispoziţii cu privire la procedura aplicării amnistiei şi la consecinţele procesuale ale acestei

măsuri.

Prin prisma incidenţei sale, amnistia are întotdeauna un caracter real (obiectiv) şi

operează, de regulă, in rem pentru anumite fapte penale, fără a se lua în considerare persoana

făptuitorilor. Astfel, efectele amnistiei se produc în raport cu toţi participanţii. Totuşi, legiuitorul

poate să aplice amnistia şi în funcţie de anumite condiţii personale. Drept consecinţă, amnistia

capătă un caracter mixt, operând 107 nu numai in rem (pentru infracţiuni), dar şi in personam

106 Scăunaş, Stelian, Uniunea Europeană Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All Beck, Bucureşti, 2005 pag. 376

107 Antoniu, G., Noul Cod penal. Codul penal anterior. Studiu comparativ, Editura All Beck, Bucureşti, 2004 pag.

346

66

(pentru persoanele care îndeplinesc condiţiile legii - vârsta făptuitorului, cetăţenia, antecedente

penale, calitatea făptuitorului etc)108.

Faţă de subiecţii răspunderii penale, amnistia are un caracter obligatoriu. Caracterul

obligatoriu al amnistiei se reflectă în sens dublu: în raport cu organele de stat care exercită

constrângerea în cadrul răspunderii penale (organele de urmărire penală, instanţele de judecată

etc.) şi în raport cu persoana care a săvârşit infracţiunea şi cade sub incidenţa actului de amnistie.

În principiu, infractorul nu poate refuza beneficiul amnistiei. Cu toate acestea, legea asigură

dreptul învinuitului (inculpatului) de a cere continuarea procesului penal pentru a se stabili

nevinovăţia sa. În final, indiferent de concluziile la care se ajunge, procesul penal încetează: fie

prin stabilirea nevinovăţiei persoanei, fie prin înlăturarea răspunderii penale pe baza amnistiei.

Amnistia este actul ce are ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a pedepsei, fie

reducerea pedepsei aplicate sau comutarea ei. Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă

şi asupra drepturilor persoanei vătămate.

Amnistia este o instituţie penală al cărei scop este înlăturarea pentru viitor a caracterului

delictual al unor fapte penale, interzicând orice urmărire în acest sens sau ştergând condamnările

care au atins acele fapte penale. În opinia altor autori109 amnistia este actul de clemenţă, acordat

prin lege organică, privitor la unele infracţiuni săvârşite anterior datei prevăzute în actul

normativ, pe temeiuri social-politice şi din raţiuni de politică penală superioare celor care ar fi

legitimat reacţia coercitivă a societăţii împotriva infractorilor, şi care are ca efect înlăturarea

răspunderii penale, a executării pedepsei, precum şi a altor consecinţe ale condamnării.

Amnistia priveşte răspunderea penală pentru anumite fapte săvârşite şi prevăzute de

legea penală, având eficienţă limitată, funcţionând numai pentru faptele concrete, cuprinse în

legea sau decretul de amnistie, săvârşite până la data apariţiei actului normativ respectiv sau

uneori până la data indicată în acesta.110

În cazul în care amnistia intervine înainte de folosirea acţiunii penale, aceasta nu mai

poate fi promovată, iar când a fost promovată, nu mai poate fi exercitată. În faza de urmărire

penală, procurorul, constatând existenţa amnistiei, dispune încetarea urmăririi penale, iar în faza

de judecată, instanţa dispune încetarea procesului penal. Încetarea urmăririi penale sau a

procesului penal se referă la fapta amnistiată şi deci este avantajoasă tuturor participanţilor la

comiterea acesteia. Dacă amnistia acordată este condiţionată de cerinţe de ordin personal, atunci

108 Boroi Alexandru, Drept penal – partea generală, Ed. III, All Beck 2001, Bucureşti pag. 183 109 Streteanu Florin , Drept penal. Partea generală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003 pag. 217 110 Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2010, pag. 249.

67

ea produce efecte numai faţă de persoanele care îndeplinesc acele condiţii. Ea nu are efecte

asupra acţiunii civile.

În situaţia în care amnistia intervine în timpul cât procesul penal este în curs, învinuitul

sau inculpatul poate cere continuarea acestuia în scopul de a-şi demonstra nevinovăţia.

Clasificare:

Ȋn funcţie de ȋntinderea efectelor amnistia este:

• Generală, acordată pentru orice infracţiune indiferent de gravitatea ei

• Specială, cȃnd se referă la un grup restrȃns de infracţiuni.

Ȋn funcţie de condiţiile de acordare, amnistia este :

• Necondiţionată (pură şi simplă), cȃnd legea nu impune realizare vreunei condiţii

pentru aplicarea ei

• Condiţionată cȃnd este incidentă doar dacă sunt ȋndeplinite anumite condiţii, cu ar

fi: Lipsa antecedentelor penale, urmarea infracţiunii (cuantumul prejudiciului), conduita după

rămȃnerea definitivă a hotărȃrii de condamnare (condamnatul să nu se fi sustras de la executarea

pedepsei)

Se disting, pe de o parte condiţii pur personale - cele care ţin exclusiv de persoana

făptuitorului, iar pe de altă parte condiţii mixte – cele care nu sunt legate exclusiv de persoana

făptuitorului

Ȋn funcţie de momentul intervenirii distingem ȋntre:

• Amnistia antecondamnatorie (proprie) intervenită ȋnainte de condamnarea

definitivă

• Amnistia postcondamnatorie (improprie), intervenită dupa rămȃnerea definitivă a

hotărȃrii judecătoreşti şi ȋnaintea ȋmpliniri termenului de reabilitare de drept sau a intervenirii

reabilitării judecătoresti.

Efectele amnistiei

Art. 119 Cod Penal distinge după cum amnistia intervine ȋnainte sau după condamnarea

definitivă pronunţată de instanţă. Principalul efect ȋl constituie ȋnlăturarea răspunderii penale a

făptuitorului pentru fapta săvȃrşită. Pe lȃngă acest efect fiecare dintre modalităţile ante şi post

condamnatorie ale amnistiei are consecinţe proprii, ȋn raport de momentul ȋn care se află

procesul penal.

1.Efectele amnistiei antecondamnatorii

a) Amnistia a intervenit ȋnainte de sesizarea organelor judiciare

68

Ȋn acest moment prezintă importanţă dreptul persoanei vătămate de a introduce

plȃngerea prealabilă. Plȃngerea prealabilă semnifică doar act de sesizare, acţiunea penală fiind

pusă ȋn mişcare de către instanţă. Prin urmare art.10 lit. g) Cod Procedură Penală ȋn conformitate

cu care amnistia constituie caz de ȋmpiedicare a punerii ȋn mişcare sau exercitării acţiunii penale

va fi aplicat ȋn mod diferenţiat. Dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă fara echivoc date şi

elemente ȋn baza cărora se poate efectua ȋncadrarea juridică a faptei, se va soluţiona cauza ȋn

acest stadiu. Dacă ȋnsa aceste date lipsesc, cauza va fi soluţionată numai dupa stabilirea naturii

infracţiunii, a datei la care a fost săvȃrşită şi a identităţii făptuitorului.

b) Actul de amnistie a fost adoptat ȋn timpul efectuari actelor premergătoare

Dacă din cuprinsul actelor premergătoare rezultă fapta penală săvȃrşită şi nu este

necesară identificarea făptuitorului sau acesta este identificat organele judiciare vor soluţiona

cauza ȋn sensul neȋnceperii urmăririi penale ȋn conformitate cu art.228 alin. 6 sau art. 228 alin. 4,

raportat la art. 10 lit. g) Cod Procedură Penală. Cunoaşterea persoanelor este necesară doar dacă

prin actul de clemenţă sunt exceptate anumite categorii de persoane, cum ar fi recidivistii.

Dacă din conţinutul actelor premergătoare nu reies suficiente date şi elemente pentru

ȋncadrarea juridică a faptei, a datei la care a fost săvȃrşită sau a persoanei care a săvȃrşit-o se va

dispune ȋnceperea urmăririi penale ȋn condiţiile art. 200 Cod Procedură Penală. Aceasta deoarece

lămurirea unor aspecte esenţiale ale cauzei nu poate avea loc decȃt ȋn cadrul procesului penal,

fiind cu neputinţă de realizat doar pe calea actelor premergatoare. Astfel ulele dintre măsurile

preventive nu se pot aplica decȃt după ce făptuitorul a dobȃndit calitatea de ȋnvinuit sau

inculpat.111

c) Amnistia s-a acordat ȋn timpul urmăririi penale

Dacă pȃnă la data apariţiei actului de clemenţă s-a constatat existenţa vreounuia din

cazurile prevăzute de art.10 lit, a-e Cod Procedură Penală se va dispune scoaterea de sub

urmărire penală ȋn temeiul acelui caz. Dacă nu există nici unul din cazurile menţionate se

dispune ȋncetarea urmăririi penale ȋn conformitate cu art. 10 Cod Procedură Penală. Actul de

amnistie este obligatoriu pentru organele judiciare care au obligaţia de a-l aplica necondiţionat.

Orice act procesual sau procedural efectuat ulterior este lovit de nulitate relativă ȋn condiţiile art.

197 Cod Procedură Penală. Ȋnvinuitul poate cere ȋn temeiul art. 13 alin. 1 Cod Procedură Penală

continuarea procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Cererea sa se concretizează ȋntr-o

plȃngere ȋntemeiată pe dispozitiile art. 275 - 278 Cod Procedură Penală.

111 Streteanu Florin , Drept penal. Partea generală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003 pag. 225

69

d) Amnistia intervenită ȋn timpul judecăţii

Ȋn acest caz se va ȋnceta procesul penal ȋn temeiul art. 11 pct. 2 litera b raportat la art.

10 litera g Cod Procedură Penală. Nu se va putea dispune ȋncetarea procesului penal ȋn cazul ȋn

care urmează a se lua o măsură educativă sau una de siguranţă faţă de care amnistia nu produce

efecte ȋn conformitate cu art.119 Cod Penal.

Competenţa rămane dobȃndită instanţei chiar dacă infracţiunea care a atras prorogarea

de competenţă a fost amnestiată. Ȋn cazurile prevazute de art. 315 Cod Procedură Penală,

procurorul va participa ȋn mod obligatoriu la şedinţele de judecată chiar dacă infracţiunea este

amnestiată. De asemenea, apărarea este obligatorie ȋn cazurile prevăzute de art. 171 alin 2 Cod

Procedură Penală.

Dacă incuplatul ȋnţelege să dea aplicare art.13 alin 1 Cod Procedură Penală procesul

penal va continua. Dacă nevinovăţia sa nu poate fi dovedită organele judiciare vor da efet legii

de amnistie. Ȋn doctrină s-a subliniat faptul că fapta poate fi reȋncadrată juridic ȋn defavoarea

inculpatului cu ocazia continuării procesului la cererea sa, caz ȋn care acţiunea penală poate fi

exercitată ȋn continuare ȋn vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului.

Inculpatul care a cerut continuarea procesului penal poate reveni oricȃnd asupra cererii

sale. Posibilitatea continuării procesului penal ȋn conformitate cu art. 13 Cod Procedură Penală

este recunoscută doar inculpatului, nu şi părtii vătămate.112

2. Efectele amnistiei postcondamnatorii

a) Ȋnlăturarea pedepsei principale ȋn măsura ȋn care nu a fost executată

Ȋnlaturarea executării pedepsei presupune totodată şi ȋnlăturarea răspunderii penale

ȋnsăşi.

Ȋn cazul pedepselor graţiate condiţionat ȋn parte amnistia produce pe lȃngă ȋnlăturarea

restului de pedeapsă negraţiat şi efectul excluderii posibilităţii revocării graţieri condiţionate.

Dacă actul de amnistie este adoptat ȋn timpul judecăruii cererii sau propunerii de liberare

condiţionată, aceasta se respinge ca find fară obiect.

b) Ȋnlăturarea pedepselor complimentare, dacă nu au fost executate

Executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, ȋn conformitate cu art.

64 Cod Penal, care ȋncepe după executarea pedepsei principale a ȋnchisorii va fi ȋnlăturată ȋn

ȋntregime dacă amnistia a intervenit ȋn cursul executării pedepsei ȋnchisorii şi respectiv numai ȋn

parte dacă a intervenit după ȋnceperea executării lor. Dacă amnistia intervine după rămȃnerea

112 Streteanu Florin , Drept penal. Partea generală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003 pag. 226

70

definitivă a hotărȃrii de condamnare nu produce efecte asupra pedepsei complementare a

degradării militare, care se consideră executată din momentul rămȃnerii definitive a hotărȃrii.

c) Pedepsele acsesorii

Art. 71 alin.2 Cod Penal prevede că: condamnarea la pedeapsa ȋnchisorii atrage, de

drept, interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 Cod penal din momentul ȋn care

hotărȃrea de condamnare a rămas definitivă şi pană la terminarea executarii pedepsei. Amnistia

va ȋnlatură deci executarea pedepsei accesorii de la data intervenirii sale.

d) Starea de recidiva

Art. 38 alin. 1, lit. b Cod Penal prevede că la stabilirea stării de recidivă nu se ţine

seama de hotărȃrile de condamnare privitoare la infracţiunii amnistiate. Amnistia ȋmpiedică

naşterea stării de recidivă atunci cȃnd infracţiunea intenţionată pentru care inculpatul major a

fost condamnat la o pedeapsă mai mare de 6 luni ȋnchisoare a fost amnistiată ȋnainte de

săvȃrşirea noii infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede o pedeapsă mai mare de un an.

Amnistia ȋnlatură starea de recidivă ȋn situaţia ȋn care infracţiunea intenţionată pentru care

inculpatului major i s-a aplicat o pedeapsă cu ȋnchisoare mai mare de 6 luni a fost amnistiată

după săvȃrşirea celei de-a doua infracţiuni intenţionate pentru care pedeapsa legală este mai mare

de un an. Acelaşi efect il produce şi amnistierea infracţiunii care constituie al doilea termen al

recidivei.

Ȋmpiedicarea naşterii stării de recidivă sau ȋnlăturarea ei are loc indiferent de forma

recidivei: postcondamnatorie sau postexecutorie, mare sau mică. Aceste consecinţe se produc

doar dacă recidivistii nu sunt exceptaţi de la actul de clemenţă.

Dacă ȋn cursul executării pedepsei se amnistiază infracţiunea care constituie primul

termen al recidivei ca urmare a ȋnlăturării recidivei va trebui ȋnlăturat şi sporul aplicat ȋn baza

art.39 Cod Penal.

e) pluralitatea intermediara

Amnistierea infracţiunii, fie a celei pentru care a intervenit prima condamnarea fie a

celei de-a doua ȋnlătură aceasta formă de pluralitate infracţională.

Limitele amnistiei

Limita temporală reprezintă momentul pȃnă la care operează actul de amnistie.

Prevederile actului de amnistie se aplică infracţiunilor săvȃrşite pȃnă la data indicată ȋn cuprinsul

actului său, ȋn lipsa unei asemenea precizări, pȃnă la data intrării ȋn vigoare a legii de amnistie.

Amnistia este, prin esenţa ei, o lege cu aplicare retroactivă.113

113 Boroi Alexandru, Drept penal – partea generală, Ed. III, All Beck 2001, Bucureşti pag. 201

71

O problemă discutată ȋn doctrina este cea referitoare la efectele amnistiei ȋn legătură cu

infracţiunile cu durată de executare. Astfel, se discută ce se ȋntamplă ȋn cazul unei infracţiuni

continuate ale cărei acte sunt săvȃrşite o parte ȋnainte de intervenirea amnistiei şi o parte după

intervenirea acesteia. Ȋn unele sisteme de drept (Italia) se prevede că amnistia ȋnlatură

răspunderea penală pentru actele săvȃrşite anterior intervenţiei amnistiei. Dacă este vorba de o

infracţiune continuă, se consideră că, pentru a beneficia de amnistie, aceasta trebuie să se fi

epuizat anterior intervenirii amnistiei. Ȋn sprijinul acestor argumente se susţine ca infracţiunea

continuată este o formă a unităţii legale (este o intervenţie a legiuitorului) şi că, pe calea unui act

de amnistie, legiuitorul poate scinda o astfel de infracţiune. Ȋn schimb, infracţiunea continuă

aparţine unităţii naturale de infracţiuni, astfel ȋncat legiuitorul nu poate interveni spre a scinda

aceasta unitate.

Doctrina romȃnă nu a impărtăşit această distincţie. Deşi nu există un text de lege expres,

atȃt doctrina, cȃt şi jurisprudenţa romȃnească apreciază că amnistia poate produce efecte cu

privire la o infracţiune continuă, continuată sau de obicei numai ȋn masura ȋn care ea s-a epuizat

anterior adoptării actului de amnistie sau datei prevăzute pentru aplicabilitatea actului de

amnistie.

Limita materială

Se referă la sfera infracţiunilor pentru care legea de amnistie poate fi aplicată. Această

limită poate fi determinată ȋn funcţie de mai multe criterii :

- după natura infracţiunilor

- după valoarea prejudiciului

- după persoana sau vȃrsta condamnatului

- după limita pedepsei

Potrivit art. 119 (2), Cod Penal, amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de

siguranţă, a măsurilor educative, a despăgubirilor civile sau asupra drepturilor persoanei

vătămate.

Exceptii - Ȋn cazul măsurilor de siguranţă produc efecte ȋn anumite situaţii. Astfel,

interzicerea aflării ȋntr-o anumită localitate şi interzicerea ȋintoarcerii ȋn locuinţa familială nu se

poate dispune decȃt dacă persoana a fost condamnată la o anumită pedeapsă. Dacă nu a fost

condamnata ca efect al amnistiei, nu se pot dispune aceste măsuri.

Ȋn doctrina există discuţii cu privire la faptul dacă se vor mai executa măsurile de

siguranţă atunci cȃnd amnistia intervine după ce acestea au fost aplicate. Ȋn legătură cu această

problemă există două opinii. Prima opinie spune că se vor aplica oricum măsurile de siguranţă.

72

Cea de-a doua susţine că acestea nu se vor mai executa, deoarece art. 119 (1), Cod Penal, arată

că pe data aplicării actului de amnistie ȋncetează toate consecinţele condamnării.114

Referitor la măsurile educative, marea majoritate a actelor de amnistie adoptate ȋn

ultimii ani au prevăzut ca amnistia se aplică şi măsurilor educative, legiuitorul derogȃnd de la art.

119 (2), Cod Penal.

Spre deosebire de celălalte două cazuri, amnistia nu produce efecte asupra drepturilor

persoanelor vătămate (despagubirile civile).

Pentru ca punerea ȋn mişcare sau exercitarea acţiunii penale sa fie ȋmpiedicată este

necesar să intervină amnistia antecondamnatorie, cea postcondamnatorie ȋnlătură numai

consecinţele condamnării.

2.2.2. Prescripţia

Prescripţia este cea de-a doua cauză distinctă prevăzută în art. 10 lit. g Cod procedură

penală. Ca şi amnistia, prescripţia face parte din grupul cauzelor care au ca efect înlăturarea

răspunderii penale sau a consecinţelor condamnării. Prescripţia răspunderii penale stinge dreptul

organelor judiciare de a-l mai urmări penal pe infractor, iar atunci când l-au urmărit deja stinge

dreptul de a-i mai aplica o pedeapsă; excepţie făcând infractorul care a comis una din infracţiuni

contra umanităţii sau a păcii, infracţiuni care sunt imprescriptibile115 precum şi în cazul

infracţiunilor prevăzute la art. 174–176 şi al infracţiunilor intenţionate urmate de moartea

victimei.

Procesul penal trebuie început pentru a se constata existenţa acestei cauze care duce la

înlăturarea răspunderii penale, iar apoi se va soluţiona cauza. Soluţia diferă după cum prescripţia

este constatată în faza de urmărire penală sau de judecată.

În faza de urmărire penală, procurorul, constatând existenţa prescripţiei, dispune

clasarea, dacă nu există învinuit în cauză sau încetarea urmăririi penale, când există învinuit sau

inculpat în cauză. În cursul judecăţii, instanţa, constatând existenţa prescripţiei răspunderii

penale, pronunţă încetarea procesului penal.

Şi în cazul prescripţiei răspunderii penale, învinuitul sau inculpatul poate cere

continuarea procesului penal – conform art. 13 alin. 1 Cod Procedură Penală - pentru a-şi dovedi

nevinovăţia ori pentru a invoca existenţa vreuneia din cauzele prevăzute în art. 10 lit. a-e din

Codul de Procedură Penală. Dacă în faza urmăririi penale se constată existenţa vreuneia din

114 Boroi Alexandru, Drept penal – partea generală, Ed. III, All Beck 2001, Bucureşti pag. 201 115 N. Volonciu, op. cit., pag. 243.

73

aceste cauze, procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală. Atunci când constată

vinovăţia învinuitului sau inculpatului, procurorul, făcând aplicarea dispoziţiilor cu privire la

prescripţie, dispune încetarea urmăririi penale. În faza de judecată, instanţa pronunţă achitarea,

când constată nevinovăţia inculpatului, şi încetarea procesului penal, când constată vinovăţia

inculpatului şi aplică dispoziţiile referitoare la prescripţia răspunderii penale.

Există două feluri de prescripţie extinctivă : prescripţia răspunderii penale şi prescripţia

executării pedepsei.

În dreptul penal nu există un termen general de prescripţie, ci sunt termene speciale

pentru fiecare caz.

Prescripţia răspunderii penale are ca efect ȋnlăturarea răspunderii penale pentru fapta

săvȃrşită. De aceea se consideră că, în dreptul penal, prescripţia reprezintă o sancţiune la adresa

pasivităţii organelor judecătoreşti care au avut dreptul să-l tragă la răspundere pe infractor.

Efectul prescripţiei răspunderii penale este similar cu cel al amnistiei antecondamnatorii.

Prescripţia operează indiferent de gradul de gravitate a infracţiunii, cu excepţia

infracţiunilor contra păcii şi omenirii. Termenele de prescripţie se determină în funcţie de natura

şi durata sancţiunii prevăzute de lege pentru fapta care se prescrie, avȃndu-se ȋn vedere maximul

special al acestei pedepse :

- Dacă este o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă sau cu ȋnchisoarea mai mare de 15

ani, termenul este de 15 ani ;

- Dacă este o pedeapsă cuprinsă ȋntre 10-15 ani, termenul este de 10 ani ;

- Dacă este o pedeapsă cuprinsă intre 5-10 ani, termenul este de 8 ani ;

- Dacă este o pedeapsă cuprinsă intre 1-5 ani, termenul este de 5 ani ;

- Dacă este o pedeapsă cu ȋnchisoarea pană la un an sau amenda, termenul este de 3

ani.

Termenul de prescripţie ȋncepe să curgă de la data săvȃrşirii infracţiunii (cȃnd se

produce rezultatul în cazul infracţiunilor de rezultat, cȃnd are loc acţiunea sau inacţiunea în cazul

infracţiunilor formale şi cȃnd se epuizează infracţiunea în cazul infracţiunilor cu durată de

executare). În cazul minorilor termenele de prescripţie se reduc la jumătate. Aşadar, în cazul

minorilor operează o dublă reducere, pentru ca termenul de ȋncercare se calculează în funcţie de

limitele pedepsei reduse la jumătate, iar apoi termenul astfel calculat se reduce şi el la jumătate.

De exemplu, ȋn cazul unei pedepse cu ȋnchisoarea de la 5-15 ani termenul de ȋncercare va fi de 4

ani.

Ȋntreruperea prescripţiei are loc atunci cȃnd intervine un act de tragere la răspunderea

penală a făptuitorului sau atunci cȃnd se efectuează orice act de procedură care trebuie

74

comunicat ȋnvinuitului sau inculpatului (fac parte din această categorie arestarea, citaţia,

confruntarea etc.).

Suspendarea cursului prescripţiei are loc atunci cȃnd, potrivit legii, există o cauză care

ȋmpiedică punerea în mişcare sau continuarea acţiunii nepenale. De exemplu, în cazul

infracţiunilor care intră sub incidenţa legii penale romȃne în baza principiului realităţii, acţiunea

penală se pune în mişcare numai cu autorizarea procurorului general. Pȃnă cȃnd intervine aceasta

autorizare, cursul prescriptiei este suspendat.116

De asemenea, se consideră suspendat cursul prescripţiei şi în caz de ȋntrerupere a

procesului penal pe motivul existenţei unei boli grave a ȋnvinuitului sau inculpatului. Altă

situaţie în care se ȋntrerupe termenul este cea în care intervine un eveniment imprevizibil, care

impiedică desfăşurarea unor acte de procedură (localitatea în care s-a comis infracţiunea este

izolată din cauza unor calamităţi naturale).

Diferenţa dintre ȋntreruperea şi suspendarea prescripţiei constă ȋn faptul că după

ȋntrerupere ȋncepe să curgă un nou termen, iar după suspendare cursul termenului continuă o dată

cu dispariţia cauzei de suspendare, luandu-se în calcul şi perioada anterioară intervenirii

suspendării.

Pentru a evita o prescripţie perpetuă, legiuitorul a reglementat o prescripţie specială care

are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru fapta comisă, indiferent de numărul

întreruperilor, dacă termenul de prescripţie a fost depăşit cu jumătate din durată sa.

Prescripţia executarii pedepsei are ca efect considerarea ca executată a pedepsei după

trecerea unui interval de timp prevăzut de lege. Termenele de prescripţie, în acest caz, se

determină în funcţie de natura pedepsei a cărei executare se prescrie, tinȃndu-se cont de durata

concret stabilită de instanţă pentru această pedeapsă :

– Dacă este o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţa sau cu închisoarea mai mare de 15

ani, termenul este de 20 de ani.

– Dacă este o pedeapsă cu închisoarea de până la 15 ani, termenul va fi format

dintr-o perioadă fixă de 5 ani la care se adăugă jumătate din pedeapsă aplicată.

– Dacă este o pedeapsă cu amenda, termenul va fi de 3 ani.

– Dacă este vorba de sancţiuni cu caracter administrativ aplicate în cazul faptelor

care intră sub incidenţa art. 181, Cod Penal, termenul este de un an.

În cazul minorilor termneul de prescripţie se reduce la jumătate.

Ȋntreruperea termenului prescripţiei

116 Boroi Alexandru, Drept penal – partea generală, Ed. III, All Beck 2001, Bucureşti pag. 204

75

Legiuitorul reglementează două cauze de întrerupere :

– Când începe executarea pedepsei

– Când infractorul săvârşeşte o nouă infracţiune

Suspendarea termenului prescripţiei are loc atunci când există o dispoziţie legală

ce împiedica, potrivit Codului de procedură penală ( în acest cod sunt reglementate instituţiile

amânării sau întreruperii pedepsei ), punerea în execuţie sau continuarea executării pedepsei.

Termenul de prescripţie a executării pedepsei curge de la data rămânerii definitive a

hotărârii de condamnare. În cazul revocării suspendării condiţionate, a suspendării sub

supraveghere, a executării pedepsei la locul de muncă sau a revocării liberării condiţionate,

termenul curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de revocare.

Pe perioada termenului de prescripţie a executării pedepsei operează pedepsele

accesorii, iar după expirarea acestui termen operează pedeapsa complementară a interzicerii unor

drepturi.117

Efectul e doar considerarea pedepsei ca executate, nu şi înlăturarea răspunderii penale

pentru fapta comisă. Astfel, o pedeapsă prescrisă se consideră executată şi se ia în considerare la

starea de recidivă.

2.2.3. Decesul făptuitorului sau radierea persoanei juridice

Decesul făptuitorului este cea de-a treia cauză distinctă prevăzută de art. 10 lit. g) Cod

Procedură Penală. Aceasta este o cauză de împiedicare a executării acţiunii penale, întrucât

răspunderea penală este strict personală. Răspunderea penală fiind personală, nu poate fi trasă la

răspundere o altă persoană în locul făptuitorului decedat.

Dacă decesul făptuitorului intervine pe parcursul procesului penal, procurorul, în faza

de urmărire penală, dispune încetarea urmăririi penale, iar în faza de judecată, instanţa va

dispune, pentru acest motiv, încetarea procesului penal.118

Radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor – este cea de-a

patra cauză distinctă prevăzută de art. 10 lit. g) Cod Procedură Penală. Radierea persoanei

juridice din Registrul Comerţului se face înscriindu-se integral în registru actul care a constatat,

declarat sau hotărât dizolvarea.

Radierea persoanei juridice duce la inexistenţa subiectului pasiv al răspunderii

penale.119

117 Boroi Alexandru, Drept penal – partea generală, Ed. III, All Beck 2001, Bucureşti pag. 204 118 Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti 2010, pag.253.

76

2.3. Art. 10 Lit. h) – A fost retrasă plȃngerea prealabilă ori părtile s-au

ȋmpăcat ori a fost ȋncheiat un acord de mediere ȋn condiţiile legii, ȋn cazul

infracţiunilor pentru care retragerea plȃngerii sau ȋmpăcarea părtilor

ȋnlătura răspunderea penală.

Acest caz se referă la mai multe cazuri a căror apariţie ȋmpiedică punerea ȋn mişcare a acţiunii penale.

Ȋn unele situaţii prevăzute de lege declanşarea procesului penal a fost lasată de legiuitor

la iniţiativa persoanei vătămate precizandu-se că punerea ȋn mişcare a acţiunii penale se face

numai la plȃngerea acesteia, ceea ce reprezintă o excepţie de la pricipiul oficialităţii preocesului

penal. Legea oferă posibilitatea persoanei vătămate de a-şi retrage plȃngerea prealabila, de a se

ȋmpăca cu făpitorul ori de a ȋncheia un acord de mediere ȋn condiţiile legii.

2.3.1 Retragerea plȃngerii prealabile

Retragerea plȃngerii prealabile reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală şi

reprezintă manifestarea de voinţă a persoanei vătămate printr-o infracţiune, care, după ce a

introdus plângerea prealabilă necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, revine şi

renunţă la plângerea făcută mai înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre definitivă.

Alături de lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile în cauzele în care

acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă constituie de asemenea, potrivit art.

131 alin. (2) din Codul Penal în vigoare, o cauză care înlătură răspunderea penală. În sistemul

codului penal român regula generală instituită prin dispoziţiile de mai sus este că în toate cauzele

în care legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, retragerea

acesteia înlătură răspunderea penală.

Retragerea plângerii prealabile reprezintă un act de voinţă unilateral al persoanei

vătămate prin infracţiune, care după ce a depus plângerea prealabilă, necesară pentru punerea în

mişcare a acţiunii penale, revine asupra acesteia mai înainte de soluţionararea cauzei printr-o

hotărâre definitivă.

Retragerea plângerii prealabile constituind un corolar al instituţiei plângerii prealabile,

un drept de renunţare la acţiunea penală, are aceleaşi consecinţe ca şi lipsa plângerii prealabile120

Retragerea plȃngerii prealabile are acelaşi efect ca şi lipsa acesteia, adică ȋnlatură

răspunderea penală. Pentru aceasta trebuiesc ȋndeplinite condiţiile următoare :

119 Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.120 120 C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal, parte generală, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2007, p. 368

77

1. Retragerea plȃngerii trebuie facută de persoana prevazută de lege, adică de către

persoana vătămată sau de reprezentantul legal ori contractual al acesteia.

2. Retragerea trebuie să fie explicită, adică să constea ȋntr-o declaraţie ȋn faţa

instanţei prin care persoana vătămată arată că renunţă la acţiunea penală introdusă. Prin excepţie

retragerea poate fi si implicită dacă sunt ȋndeplinite condiţiile următoare :

- Este vorba de una dintre infracţiunile prevăzute de art. 279, lit. a), Cod Procedură

Penală, adică de insultă, calomnie, ameninţare, lovire ȋn formă simplă, abuz de ȋncredere.

- Persoana vătămată să fi lipsit nejustificat de la două termene consecutive. Această

condiţie nu e ȋndeplinită atunci cȃnd partea vătămată nu a fost legal citată sau cȃnd a fost prezent

apărătorul legal al acesteia.

- Cauza să se afle ȋn curs de judecată la prima instanţă.

3. Retragerea plȃngerii să intervină ȋnainte de rămȃnerea definitivă a hotărȃrii.

4. Retragerea să fie totală şi necondiţionată. Nu e posibilă o retragere sub condiţia

executării unei prestaţii de către inculpat.

Plȃngerea prealabilă e guvernată de principiul solidarităţii active şi pasive. Atunci cȃnd

există mai multe persoane vătămate, se va angaja răspunderea penală a inculpatului, chiar dacă

plȃngerea a fost introdusă sau menţinută doar de o singură persoană. Potrivit principiului

solidarităţii pasive, atunci cȃnd fapta a fost comisă ȋn participaţie este suficientă introducerea sau

menţinerea plȃngerii pentru unul singur dintre participanţi pentru a se antrena răspunderea penală

a tuturor participanţilor.

Pentru ca retragerea plângerii prealabile să înlăture răspunderea penală trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:

• Să fie expresă, să rezulte explicit din voinţa persoanei vătămate de a renunţa la

plângerea făcută. Manifestarea de voinţă poate fi făcută personal sau prin reprezentant prin

procură specială 121. Declaraţia de retragere a plângerii prealabile, indiferent dacă este făcută în

faţa instanţei sau notarului, trebuie să reflecte voinţa reală a persoanei vătămate şi să nu fie

obţinută prin dol sau violenţă122.

• Să fie totală şi necondiţionată. Caracterul total al retragerii plângerii prealabile

rezultă din prevederile art. 131 alin. (3) şi (4) din Codul Penal în vigoare. Această înseamnă că

121 Practica judiciară a decis că această condiţie este ȋndeplinită şi atunci cȃnd persoana vătămată declară că ȋşi

retrage plȃngerea prealabilă printr-un ȋnscris autentic, semnat ȋn faţa notarului public (Trib. Jud. Braşov, dec. pen.

nr. 1347/1972, RRD nr. 8/1973, pag. 172 122 Trib. Mun. Bucureşti, sect. I pen., dec. 1905/1983, RRD nr. 7/1985, p. 63

78

retragerea plângerii prealabile trebuie să privească atât latura penală cât şi latura civilă a

procesului, neputand fi fragmentată123. Având un caracter total, retragerea plângerii prealabile nu

va produce consecinţe în cazul indivizibilităţii active sau pasive decât dacă este făcută de către

toate persoanele vătămate şi, respectiv retrasă faţa de toţi participanţii la infracţiune. Prin urmare,

dacă sunt mai multe persoane vătămate prin săvârşirea unei infracţiuni, pentru ca retragerea

plângerii prealabile să producă efectele prevăzute de lege, este necesar ca ea să fie făcută de către

toate persoanele vătămate care au introdus plângere întrucât dacă o singură plângere se menţine,

în virtutea solidarităţii active, răspunderea penală nu este înlăturată. Deasemenea, pentru a

înlătura răspunderea penală, retragerea plângerii prealabile trebuie să privească pe toţi

participanţii la săvârşirea infracţiunii, nu numai pe unul sau unii dintre aceştia124. O retragere

parţială a plângerii este lipsită de eficientă în virtutea solidarităţii pasive nu numai faţă de restul

participanţilor, dar chiar în raport cu cel sau cei de faţă de care plângerea a fost retrasă125.

Caracterul necondiţionat al retragerii plângerii prealabile este strâns legat de caracterul

ei total, în sensul că nu se poate înlătura răspunderea penală dacă retragerea este făcută sub

condiţia unor reparaţii civile sau a îndeplinirii altor condiţii126. Cererea de a soluţiona latura

civilă după retragerea plângerii prealabile este inadmisibilă127.

Ȋn cazul retragerii plȃngerii penale inculpatul poate cere continuarea procesului pentru

a-şi dovedi nevinovăţia. Retragerea plȃngerii trebuie să intervină ȋnaintea finalizării procesului.

2.3.2. Ȋmpăcarea părţilor

În docrina penală împăcarea părţilor a fost definită ca acea înţelegere intervenită între

persoană vătămată şi infractor de a pune capăt conflictului născut între ei în urma săvârşirii

infracţiunii, înţelegere care în anumite cazuri prevăzute de lege, înlătură răspunderea penală a

infractorului şi consecinţele civile ale fapte128.

Împăcarea părţilor este strâns legată de instituţia plângerii prealabile deoarece, de

regulă, ea operează în cazul infracţiunilor pentru care legea a condiţionat pornirea procesului

penal şi răspunderea penală a infractorului de plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi numai

123 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol. II, pag. 392-393 124 G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. II, pag. 235 125 Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 602 din 02.04.1977 126 C. de Apel Cluj-Napoca dec. pen. 235 din 1996, RDP nr. 3/1997, pag 139. 127 Trib. Suprem sect. pen. dec. 5069 din 1971, CD pag. 340; Trib Jud. Neamţ, dec. pen. nr. 238 din 1981, RRD nr.

11/1981, pag. 61 128 C. Bulai, B. Bulai, op. cit., pag. 369.

79

după ce această plângere a fost introdusă. Fără plângerea prealabilă introdusă, împăcarea părţilor

este ineficientă, aflandu-ne practic în faţa cazului de lipsă a plângerii prealabile, iar înlăturarea

raspunderii penale va avea loc pentru această cauza.

Ca şi lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor are un caracter mixt, de drept penal şi

procesual penal. Din punct de vedere al dreptului penal material această reprezintă o cauză care

înlătură răspunderea penală, iar din punct de vedere al dreptului procesual penal, constituie o

cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea exercitării acesteia.

Esenţial la împăcarea părţilor este acordul de voinţă al persoanei vătămate şi a infractorului.

Dacă manifestarea voinţei de împăcare există numai din partea unuia dintre cei doi subiecţi ai

raportului juridic penal de conflict, împăcarea nu poate avea eficienţă în sensul consecinţelor

prevăzute în art. 132 din Codul penal în vigoare.

Dacă declaraţia de împăcare provine numai de la persoana vătămată şi dacă inculpatul

nu consimte la împăcare, se poate lua eventual act de retragerea plângerii prealabile, dacă partea

vătămată doreşte aceasta.

Condiţiile împăcării părţilor sunt următoarele:

1. Împăcarea părţilor poate interveni numai în cazul infracţiunilor pentru care legea

prevede expres că împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Legiuitorul, ca şi în cazul

lipsei plângerii prealabile, determină el însuşi sfera infracţiunilor pentru care împăcarea părţilor

înlătură răspunderea penală, făcând menţiunea, la fiecare dintre aceste infracţiuni, că împăcarea

părţilor înlătură răspunderea penală.

De regulă, în partea specială a codului penal, împăcarea este prevăzută la toate

infracţiunile pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei

vătămate129. În mod excepţional legea prevede că împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală

deşi acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, de exemplu, în cazul infracţiunii de seducţie

(art. 199 Cod penal), al infracţiunii de lovire sau alte violenţe (art. 180, ultimul alineat, Cod

penal), vătămarea corporală (art. 181, ultimul alineat, Cod penal), sau tulburarea de posesie (art

220 alin. (4), în noua sa formulare).

2. Împăcarea părţilor să intervină între persoană vătămată şi învinuit sau inculpat.

Aceasta presupune ca împăcarea să fie rezultatul înţelegerii, a acordului de voinţă al părţilor sau

al reprezentanţilor lor legali. Deasemenea, împăcarea să fie explicită, adică clar exprimată. Ca

urmare, instanţa trebuie să verifice dacă există o manifestare de voinţă explicită şi neafectată de

129 Art. 192 alin. (3) C. pen., art. 193 alin. (3) C. pen., art. 195, alin. (4) C. pen., art. 196 alin. (3) C. pen., etc.

80

vreun viciu de consimţământ din partea acelora care se împacă, ori dacă, pe lângă voinţă

manifestată de persoană vătămată de a se împăca, există şi voinţa inculpatului în acest sens130.

Potrivit art. 132 alin (3) Cod penal, în cazul persoanelor vătămate care sunt lipsite de

capacitate de exerciţiu sau au capacitate restrânsă, deşi acţiunea penală se pune în mişcare din

oficiu, împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. In baza acestor dispoziţii pentru

persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face de reprezentanţii legali ai

acestora, iar pentru persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă, împăcarea poate avea loc dar

numai cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.

3. Împăcarea părţilor să fie personală. Această condiţie este prevăzută expres în art.

132 alin. (2) din Codul penal în vigoare şi presupune ca împăcarea să se refere explicit la

persoanele între care a intervenit manifestarea expresă de voinţă de a pune capăt conflictului

între ele, şi nu generic la infracţiunea săvârşită131.

Fiind personală împăcarea nu poate fi realizată prin mandat special, printr-un act

autentic în faţa notarului public. Dat fiind caracterul personal, în caz de participaţie, împăcarea

va produce efecte numai faţă de participanţii la care se referă expres, nefiind operantă decât faţă

de aceştia.

Spre deosebire de lipsa plângerii prealabile şi retragerea acesteia care produc efecte „in rem”,

împăcarea produce efecte „in personam”, adică numai cu privire la învinuitul sau inculpatul cu

care partea vătămată s-a împăcat, pentru restul participanţilor fiind antrenată în continuare

răspunderea penală.

Excepţia de la caracterul personal al împăcării există în cazul când victima infracţiunii

este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, împăcarea având loc între reprezentantul legal

al părţii vătămate şi infractor.

4. Împăcarea părţilor trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă. Deşi nu este

prevăzută expres de lege, această condiţie decurge din finalitatea instituţiei. Stingerea

conflictului de drept penal prin împăcarea părţilor presupune ca această împăcare să nu fie

afectată de condiţii, să nu fie parţială şi să nu se poată reveni asupra ei.

Împăcarea este totală când se referă atât la latura penală cât şi la latura civilă, iar

necondiţionată când nu este subordonată îndepliniri niciunei condiţii132. O împăcare supusă unor

condiţii ar presupune suspendarea procesului penal până la data îndeplinirii acelor condiţii, ceea

ce legea nu prevede. 130 G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. II, pag. 245-246. 131 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol. II, op. cit, pag. 394 132 Vasile Drăghici, Drept penal parte generală. Curs, ediţia II, editura Pro universitaria, 2010, p. 409.

81

5. Împăcarea părţilor să intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii

judecătoreşti. Această condiţie este cerută expres de articolul 132 alin. (2) din Codul penal în

vigoare şi înseamnă că împăcarea părţilor nu poate interveni în orice fază a procesului penal,

adică atât în faza de urmărire penală cât şi în faza judecăţii, în orice stadiu al acesteia, până la

rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Această limitare este impusă de necesitatea

asigurării stabilităţii hotărârilor.

Impacarea părţilor înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă exercitată în

cadrul procesului penal, care nu va mai putea fi reiterată nici pe calea unei acţiuni separate în

faţa instanţei civile,

Sub aspect procesual, în faza urmăririi penale împăcarea părţilor atrage încetarea

urmăririi penale, iar în faza judecăţii atrage încetarea procesului penal, atât în faţa primei

instanţe cât şi în faţa instanţei de apel sau recurs (art. 11 Cod proceduă penală).

Impăcarea părţilor fiind irevocabilă, acţiunea penală şi cea civilă se sting din oficiu

„ope legis” din momentul realizării împăcării.

2.3.3. Acordul de mediere

Medierea este modalitatea alternativă, voluntară de soluţionare a conflictelor, disputelor

sau neȋnţelegerilor dintre două sau mai multe părti, modalitate care presupune ca părtile să

ajungă singure la o concluzie prin intermediul mediatorului.

Medierea ca modalitate alternativă de soluţionare a conflictelor a avut în vedere ca

obiect încă de la primele forme de manifestare şi conflictele de natură penală între persoane.

Legea nr. 202/2010 prevede un nou impediement la punerea ȋn mişcare a acţiunii penale

sau exercitarea acţiunii penale constȃnd ȋn ȋncheierea unui acord de mediere cu privire la latura

penală a cauzei, ȋn cazul infracţiunilor pentru care retragerea plȃngerii prealabile sau ȋmpăcarea

părţilor ȋnlătură răspunderea penală. Acest caz presupune ca părţile să fi finalizat procedura de

mediere prin ȋncheierea unui acord ȋn care să fi fost tranşate toate aspectele privind conflictul de

drept penal dintre acestea133.

Potrivit art. 58 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei

de mediator, acordul de mediere ȋn care se consemnează ȋnţelegerea părţilor nu trebuie să

cuprindă prevederi care aduc atingere legii şi ordinii publice. Tot astfel, procedura medierii

trebuie să se fi desfăşurat cu garantarea dreptului ficărei părţi la asistenţă juridică şi la interpret.

Dacă procedura de mediere a fost declanşată ȋn termenul prevăzut de lege pentru introducerea

133 Mihail Udroiu, Procedură Penală. Parte generală. Parte specială, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pag. 38.

82

plȃngerii prealabile, acest termen se supendă pe durata desfăşurării medierii. Dacă părţile aflate

ȋn conflict nu s-au ȋmpăcat, persoana vătămată poate introduce plȃngerea prealabilă ȋn acelaşi

termen, care ȋşi va relua cursul de la data ȋntocmirii procesului-verbal de ȋncheiere a procedurii

de mediere, socotindu-se şi timpul scurs ȋnainte de suspendare.

Ȋn situaţia ȋn care procedura de mediere se desfăşoară ȋnaintea ȋnceperii procesului penal

şi aceasta se ȋncide prin ȋmpăcarea părţilor consemnată ȋntr-un acord de mediere, persoana

vătămată nu mai poate sesiza, pentru aceiaşi faptă, organul de urmărire penală – intervine

autoritatea de lucru mediat, chiar dacă ar mai fi ȋncă ȋn termenul legal de formulare a plȃngerii

prealabile.

Dacă procedura de mediere a fost declanşată ȋn termenul prevăzut de lege pentru

introducerea plȃngerii prealabile, acest termen se supendă pe durata desfăşurării medierii. Ȋn

situaţia ȋn care părţile nu ȋncheie un acord de mediere, persoana vătămată poate introduce

plȃngerea prealabilă ȋn acelaşi termen, care ȋşi va relua cursul de la data ȋntocmirii procesului-

verbal de ȋncheiere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul scurs ȋnainte de suspendare.

Ȋn cazul ȋn care acordul de mediere este ȋncheiat ȋn mod legal pe parcursul actelor premergătoare,

procurorul va dispune neȋnceperea urmăririi penale.

Dacă procedura medierii se desfăşoară după ȋnceperea urmăririi penale (mediere

procesuală), urmărirea penală, sau judecata se suspendă pe o perioadă de maximum trei luni. Ȋn

ipoteză, ȋn acest interval de timp, părţile nu au ajuns la o ȋnţelegere şi nu au semnat acordul de

mediere, urmărirea penală, respectiv judecata, se reiau. Dacă acordul de mediere este ȋncheiat ȋn

cursul urmăririi penale, procurorul va dispune ȋncetarea urmăririi penale, iar ȋn cazul ȋn care este

ȋncheiat ȋn faza de judecată, instanţa va dispune ȋncetarea procesului penal.

De menţionat că, spre deosebire de alte ţări, în România nici persoana vătămată şi nici

făptuitorul nu pot fi constrânşi să accepte procedura medierii, nici măcar ca procedură

prealabilă134. Din acest motiv, mulţi mediatori şi justiţiabilii sătui de tergiversarea proceselor, cer

ca să se accepte prevederea în codurile de procedură şi proiectul de modificare a legii 192/2006

ca judecătorii măcar să recomande părţilor medierea, înainte de începerea judecăţii.

Spre deosebire de cauzele civile, legea medierii şi cea penală prevede măsura asigurării

dreptului fiecărei părţi la asistenţă juridică şi, dacă este cazul, la serviciile unui interpret. De

aceea, mediatorii trebuie să arate în procesul-verbal întocmit potrivit legii la închiderea

procedurii de mediere, dacă părţile au beneficiat de asistenţa unui avocat şi de serviciile unui

interpret ori, după caz, să menţioneze faptul că au renunţat expres la acestea.

134 Legea nr.192/2006, art. 67 alin.(2)

83

Deasemenea, în cazul minorilor trebuie asigurate, în mod corespunzător, garanţiile

prevăzute de lege pentru desfăşurarea procesului penal, şi în cadrul procedurii de mediere.

În cauzele penale care privesc infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii

prealabile sau împacarea părţilor înlatură răspunderea penală, medierea poate fi calea cea mai

potrivită ca părţile să ajungă la un acord.

Nici în restul cauzelor penale medierea nu este exclusă, întrucât o serie de aspecte

importante în cadrul procesului penal pot fi soluţionate prin mediere, mai ales cu privire la latura

civilă.

2.4. Art. 10 lit. i) – S-a dispus ȋnlocuirea răspunderii penale

Instituţia înlocuirii răspunderii penale a fost introdusă pentru prima dată în Codul penal

de la 1968, Titlul IV, art 90-98 parte generală. În forma ei iniţială reglementarea prevedea două

modalităţi posibile de înlocuire a răspunderii penale. Prima, printr-o măsură de influenţare

obştească, iar cea de a doua, printr-o sancţiune cu caracter administrativ. Prima modalitate a fost

înlăturată prin abrogarea art. 92-97 Cod penal, prin Legea nr. 104/1992, menţinȃndu-se astfel

doar cea de a două modalitate, reglementată de articolul 90 Cod penal, unde sunt stabilite

condiţiile în care instanţa de judecată poate dispune înlocuirea răspunderii penale. În articolul 91

Cod penal sunt prevăzute sancţiunile cu caracter administrativ, iar în art. 98 se reglementează

înlocuirea în caz de pluralitate de infractori sau infracţiuni. 135

Răspunderea penală poate fi definită că o măsură prin care instanţele de judecată, în

cazul constatării unor infracţiuni care în concert prezintă un pericol social redus şi în anumite

condiţii prevăzute de lege, pot dispune în locul unei sancţiuni penale, aplicarea şi executarea unei

sancţiuni cu caracter administrativ136.

Ca natură juridică, înlocuirea răspunderii penale este un mijloc de individualizare a

sancţiunii penale, în situaţia în care, deşi ar exista temeiul legal pentru aceasta, nu este necesară

aplicarea unei pedepse, ea putând fi înlocuită printr-o sancţiune cu carater administrativ.

Înlocuirea răspunderii penale pe cale judiciară nu trebuie confundată cu cauzele care

înlătură caracterul penal al faptei, deoarece în acest din urmă caz, fapta încetează să mai

constituie infracţiune, pe când prin înlocuirea răspunderii penale nu se modifică natura faptei,

135 Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.167 136 V. Drăghici, Drept penal parte generală. Curs, ediţia II, editura Pro universitaria, 2010, p.381

84

aceasta îşi păstrează atributul de infracţiune, numai răspunderea penală este înlocuită cu o altfel

de răspundere decât cea penală137.

Ea nu trebuie confundată deasemenea nici cu cauzele care înlătură răspunderea penală,

situaţie în care răspunderea penală este înlăturată pur şi simplu, iar nu înlocuită cu o altă

răspundere.

Pentru ca răspunderea penală să poată fi înlocuită, trebuiesc îndeplinite mai multe

condiţii privitoare la infracţiune şi la persoana infractorului.

Condiţiile privitoare la infracţiune sunt următoarele:

1. Pedeapsă prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită să fie închisoarea de cel

mult un an sau amendă ori să se fi comis infracţiunile prevăzute în art. 208 Furtul, 213 Abuzul de

ȋncredere, 215 alin. (1) Ȋnşelăciunea, art. 2151 alin. (1) Delapidarea, art. 217 alin. (1) Distrugerea,

art. 219 alin. (1) Distrugerea din culpă, dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 10 lei sau

infracţiunea prevăzută în art. 249 Neglijenţa ȋn serviciu dacă valoarea pagubei nu depăşeşte 50

de lei. Având în vedere că din 1992 până în prezent limitele pedepselor pentru multe infracţiuni

s-au ridicat ca şi necorelarea cuantumului pagubei cu devalorizarea monedei naţionale, se

înţelege că sfera infracţiunilor pentru care poate opera înlocuirea răspunderii penale este destul

de redusă.

2. Fapta, în conţinutul ei concret şi în împrejurările în care a fost săvârşită, prezintă

un grad de pericol social redus şi nu a produs urmări grave. La constatarea acestei condiţii se va

ţine seama de criteriile prevăzute de articolul 181 Cod penal.

3. Pagubă pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată până la pronunţarea

hotărârii.

Condiţiile privitoare la persoana infractorului sunt următoarele:

1. Din atitudinea făptuitorului după săvârşirea infracţiunii să rezulte că acesta

regretă fapta. Manifestarea regretului faţa de fapta săvârşită poate să se înfăţişeze prin atitudinea

de căinţă faţa de victimă; prin eforturile depuse pentru a înlătură rezultatul infracţiunii; prin

stăruinţa pentru a descoperi paguba pricinuită, prin atitudinea sa în faţa organelor judiciare,

constând în recunoaşterea faptei; în cooperarea cu acestea în vederea descoperirii altor

participanţi, etc138.

2. Să fie suficiente date că făptuitorul poate fi îndreptat fără să i se aplice o

pedeapsă. Această presupune ca instanţa să constate din analiza personalităţii făptuitorului, că

137 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol. II, pag 203-204. 138 V. Drăghici, Drept penal parte generală. Curs, ediţia II, editura Pro universitaria, 2010, p. 383

85

sunt suficiente temeiuri ca acesta se va îndrepta prin aplicarea unei sancţiuni cu caracter

administrativ.

3. Făptuitorul să nu mai fi fost anterior condamnat sau să nu i se fi aplicat de două

ori sancţiuni cu caracter administrativ. Condamnarea se consideră inexistentă în situaţiile

prevăzute de art. 38 Cod penal: condamnările săvârşite în timpul minorităţii, infracţiunile

săvârşite din culpă, cele amnistiate, faptele care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni în legea

penală precum şi cazul în care a intervenit reabilitarea sau condamnările în privinţa cărora s-a

împlinit termenul de reabilitare.

Înlocuirea în caz de pluralitate de infractori sau de infracţiuni. Potrivit art. 98 Cod penal,

înlocuirea răspunderii penale este posibilă şi în cazul săvârşirii infracţiunii în participaţie penală

dar numai pentru acei participanţi - autor, instigator, complice - faţă de care sunt îndeplinite

condiţiile prevăzute în art. 90 Cod penal, întrucât condiţiile privitoare la faptă sunt aceleaşi

pentru toţi participanţii, diferenţierile putând apărea numai în legătură cu condiţiile referitoare la

persoana infractorului.

Înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă şi în cazul concursului de infracţiuni, dacă

pentru fiecare infracţiune aflată în concurs sunt îndeplinite condiţiile de înlocuire a răspunderii

penale.

Atunci când instanţa de judecată constată că sunt îndeplinite condiţiile pentru înlocuirea

răspunderii penale, aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 91 Cod

penal, şi anume:

• Mustrarea;

• Mustrarea cu avertisment;

• Amenda de la 10 la 1000 de lei139.

În cazul aplicării unei sancţiuni cu caracter administrativ, executarea mustrării şi a

mustrării cu avertisment se efectuează de îndată în şedinţa în care s-a făcut pronunţarea sau la un

termen fixat în acest sens, iar executarea amenzii se efectuează potrivit dispoziţiilor referitoare la

executarea amenzii judiciare.

Potrivit Codului de procedură penală, împotriva ordonanţei prin care s-a dispus

înlocuirea răspunderii penale se poate face plângere, în termen de 20 zile de la înştiinţarea

persoanelor interesate. Punerea în executare a ordonanţei de înlocuire a răspunderii penale se

139 Prin O.U.G. nr. 207/2000 s-a mărit maximul special al amenzii de la 1.000.000 lei la 10.000.000 lei vechi.

Această Ordonanţă de Urgenţă a fost aprobată prin Legea nr. 456/2001.

86

face după expirarea termenului de 20 zile de la data înştiinţării, iar dacă s-a făcut plângere şi a

fost respinsă, după respingerea acesteia.

Soluţia ce poate fi dată în cazul înlocuirii răspunderii penale ete: încetarea procesului

penal. Întrucât înlocuirea răspunderii penale se poate face numai cu privire la învinuit sau

inculpat, el fiind deci cunoscut; soluţia clasării nu este posibilă, deoarece nu se poate vorbi de

lipsa învinuitului sau inculpatului în cauza penală.

2.5. Art 10 lit. i1) – Există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege

Este avută în vedere ipoteza în care există atât fapta penală cât şi făptuitorul însă

datorită faptului că s-a autodenunţat mai înainte de sesizarea organelor de urmărire penală, nu

mai poate fi tras la răspundere penală.140 Acesta este cazul luării de mită incriminată la art. 255

alin 3 din Codul penal.141

Cauzele de nepedepsire (impunitate) sunt împrejurări, stări sau situaţii care au ca

efect înlăturarea incidenţei pedepsei, în cazuri anume prevăzute de lege; aceste cauze constituie

iertări anticipate de pedeapsă pe care legea le acordă făptuitorului, fie pentru că a avut o anumită

conduită în legătură cu infracţiunea săvirşită, fie că are o anumită calitate care justifică această

iertare. (de ex. făptuitorul este soţ sau rudă apropiată a celui favorizat). Cauzele de nepedepsire

pot fi generale sau speciale, avȃnd efect numai cu privire la infracţiunile pentru care sunt

prevăzute.

Complinindu-se lacunele art. 10, Cod procedură penală prin supliment analogic, ȋn

practica judiciară s-a stabilit că ȋn cazul unei cauze de nepedepsire procurorul poate să dispună

încetarea urmăririi penale, iar instanţa de judecată să pronunţe încetarea procesului penal.

O cauză de nepedepsire generală este cea statuată ȋn art. 22 Cod penal, conform căreia

„este apărat de pedeapsă făptuitorul care s-a desistat ori a ȋmpiedicat mai ȋnainte de descoperirea

faptei producerea rezultatului. Dacă actele ȋndeplinite pȃnă ȋn momentul desistării sau

ȋmpiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune, se aplică pedeapsa pentru acea

infracţiune”142.

Cauzele de nepedepsire special sunt următoarele: denunţarea în cazul infracţiunii de

complot, art. 167, alin. ultim, Cod penal; încunoştinţarea autorităţilor competente în cazul

infracţiunii de nedenunţare, art. 170, alin. 3, Cod penal; căsătoria autorului cu victima în cazul

140 Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.122 141 Ion Neagu, op. cit., pag. 257. 142 Art. 22 Cod Penal

87

infracţiunii de viol, art. 197, alin. 5, Cod penal; retragerea mărturiei mincinoase, ȋn cazul

infracţiunii de mărturie mincinoasă, art. 260, alin. 2, Cod penal.

2.6. Art. 10 lit. j) – Există autoritate de lucru judecat

Autoritatea (puterea) de lucru judecat este un principiu unanim recunoscut şi aplicat ca

atare în dreptul procesual – penal şi civil, reprezentând caracteristica hotărârilor judecătoreşti

definitive de a căpăta puterea lucrului judecat, în sensul de a nu mai putea fi atacate, decât prin

căile de atac extraordinare (în condiţiile limitative şi speciale ale legii procesuale), bucurandu-se,

astfel, de o prezumţie absolută de adevăr juridic.

În Codul de procedură penală, principiul în discuţie nu a primit o definiţie ori vreo

reglementare compactă, fiind doar amintit, în textul art. 10 al. 1 lit. j (ca un caz de împiedicare a

exercitării acţiunii penale) şi în art. 22, acolo unde avem de a face cu o autoritate de lucru judecat

a hotărârii definitive penale în faţa instanţei civile, cu privire la existenţa faptei penale, a

persoanei care a săvârşit-o şi la vinovăţia acesteia.

În noul Cod de procedură penală, de asemenea regăsim referiri pasagere la autoritatea

de lucru judecat – în art. 16 al. 1 lit. i, art. 28, art. 52, art. 429, art. 432 – fără să ne fie oferită o

definiţie ori o reglementare distinctă a instituţiei.

Domeniu de aplicare. În concepţia şi interpretarea actualului Cod de procedura penală,

autoritatea de lucru judecat vizează, în mod tradiţional, hotărârile judecătoreşti definitive,

pronunţate în cauze în care sesizarea instanţei se face prin rechizitoriu, conform art. 262 al. 1 pct.

1 lit. a, b şi art. 264 Cod procedură penală ori prin plângerea persoanei interesate, în cazul

special, prevăzut de art. 2781 al. 9 Cod procedură penală.

Pe de altă parte, există anumite categorii de hotărâri judecătoreşti, în care putem discuta

doar de oautoritate de lucru judecat limitată (în timp) – ne referim, de exemplu, la hotărârile date

în ce priveşte amânarea ori întreruperea executării pedepsei, ori hotărârile pronunţate în materia

măsurilor preventive.

De partea cealaltă, este unanim recunoscut – pe cale doctrinară şi jurisprudenţială,

deoarece nu avem o reglementare expresă în acest sens – că nu au autoritate de lucru judecat

soluţiile pronunţate în cursul urmăririi penale – ordonanţele şi rezoluţiile procurorului, emise în

baza art. 242-248 Cod procedură penală (încetarea urmăririi penale) şi art. 249–249 1 Cod

procedură penală (scoaterea de sub urmărire penală).

Puterea de lucru judecat în cazul hotărârilor pronunţate în temeiul art. 2781 al. 8 lit. a.

Potrivit art. 278 1 Cod procedură penală, “După respingerea plângerii făcute conform art. 275-

278 împotriva rezoluţiei de neincepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a

88

rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date

de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt

vătămate pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a

modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni,

potrivit legii, competenţa să judece cauza în prima instanţă.

De asemenea, potrivit art. 278 1 al. 8 lit. a, “Judecătorul pronunţă una dintre

următoarele soluţii: a) respinge plângerea, prin sentinţă, că tardivă sau inadmisibilă ori, după caz,

că nefondată, menţinând rezoluţia sau ordonanţa atacată”.

Observăm că acest tip de hotărâre ocupă un loc intermediar între hotărârile date în cauze

în care sesizarea se face în modul clasic, prin rechizitoriu (ori prin plângerea la care făceam

referire anterior), iar instanţa se pronunţă cu adevărat “pe fondul cauzei” şi situaţia în care

soluţionarea raportului penal de conflict se face printr-un act al procurorului, dispunandu-se

încetarea ori scoaterea de sub urmărire penală.

Această hotărâre nu se poate bucura de o autoritate de lucru judecat deplină, întrucât nu

se circumscrie unei judecăţi pe fond, dar nici nu poate fi asimilată unei soluţii date de procuror,

ea fiind emisă de o instanţă de judecată.

Suntem în prezenţa unei autorităţi de lucru judecat condiţională, în sensul că ea subzistă

doar atât timp cât nu apar noi date, informaţii, probe, care nu au fost cunoscute de organele

judiciare care au analizat cauza anterior.

În acest sens se statuează şi în art. 278 1 al. 11 Cod procedură penală, care dispune

textual că, “În situaţia prevăzută în alin. 8 lit. a), persoană în privinţa căreia judecătorul, prin

hotărâre definitivă, a decis că nu este cazul să se înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală nu

mai poate fi urmărită pentru aceeaşi fapta, afară de cazul când s-au descoperit fapte sau

împrejurări noi ce nu au fost cunoscute de organul de urmărire penală şi nu a intervenit unul

dintre cazurile prevăzute în art.10”.

Aşadar, dacă se va formula o nouă plângere penală, împotriva aceleiaşi persoane, pentru

aceleaşi fapte, cercetate anterior, această nu va putea fi considerată decât inadmisibilă, soluţia ce

ar urmă să fie emisă de către procuror fiind încetarea urmăririi penale (conform art. 10 al. 1 lit. j

şi art. 11 al. 1 pct. 1 lit. c Cod procedură penală). În acest caz, se va valorifica şi se va confirma

şi consolida puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti, pronunţată în urmă plângerii contra

actelor procurorului.

În schimb, dacă apar elemente noi, necunoscute până atunci, urmărirea penală se poate

relua, prin redeschiderea acesteia, în baza art. 270 al. 1 lit. c şi art. 273 al. 11 Cod procedură

penală.

89

Se poate lesne observa că art. 278 1 al. 11 instituie o condiţionare a autorităţii de lucru

judecat a hotărârii respective, în sensul că ea poate exista doar atâta timp cât nu apar fapte ori

împrejurări noi în cauză.

De asemenea, este notabil faptul că această posibilitate – de a se redeschide urmărirea

penală, pentru fapte sau împrejurări noi – reprezintă o măsură analoagă cu revizuirea, această din

urmă putând fi exercitată doar împotriva hotărârilor penale prin care se evocă fondul cauzei.

Tocmai pentru că revizuirea este inadmisibil a fi formulată împotriva unei hotărâri pronunţate în

baza art. 278 1 al. 8 lit. a, legiuitorul a prevăzut – în aceeaşi situaţie că cea prevăzută de art. 394

al. 1 lit. a – calea redeschiderii procesului penal.

Reglementarea analizată în cele de mai sus este una legitimă. Este firesc să se acorde

unei hotărâri judecătoreşti caracterul de lucru judecat, chiar dacă oarecum limitat şi condiţionat,

în funcţie de anumite aspecte speciale.

Singurul lucru în privinţa căruia există dezacorduri este imposibilitatea de a ataca, cu

recurs, hotărârile pronunţate în baza art. 2781 Cod procedură penală.

În opinia majoritară, numai în cazuri cu totul excepţionale şi de maximă urgenţă, este

admisibil şi în logică juridică să fie suprimată orice cale de atac împotriva unei hotărâri

judecătoreşti.

Aşadar, puterea lucrului judecat împiedică o nouă urmărire penală pentru aceeaşi faptă

şi împotriva aceleiaşi persoane, prin stingerea pe cale procesuală a acţiunii penale exercitate în

faţa instanţei de judecată143.

Pentru a se invoca autoritatea de lucru judecat şi deci pentru a se reţine că acţiunea

penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată,

trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:

• să existe o hotărâre definitivă prin care să se fi soluţionat în fond conflictul de drept

penal;

• urmărirea penală nouă să se îndrepte împotriva aceleiaşi persoane care a fost

anterior judecată;

• noua urmărire penală să privească aceeaşi faptă concretă în legătură cu care s-a

pronunţat deja o hotărâre definitivă.

143

Ion Neagu, op. cit., pag. 260.

90

Constatând îndeplinirea acestor condiţii şi reţinând existenţa autorităţii lucrului judecat,

procurorul, în faza de urmărire penală, dispune încetarea urmăririi penale iar instanţa de

judecată, în faza de judecată, dispune încetarea procesului penal.

91

CAP. III. ASPECTE COMPARATIVE DINTRE CODUL PENAL ŞI

CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ ȊN VIGOARE ŞI NOUL COD PENAL

ŞI CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ, PRIVIND STINGEREA ACŢIUNII

PENALE NOILE REGLEMENTĂRI ALE CODULUI PENAL ŞI

CODULUI DE PROCEDURĂ PENALĂ

Realităţile vieţii juridice actuale au relevat lipsa de celeritate a desfăşurării proceselor

penale în general, neîncrederea justiţiabililor în actul de justiţie şi costurile sociale şi umane

semnificative, traduse în consumul ridicat de resurse de timp şi financiare. Toate aceste aspecte

au dus la instaurarea unui climat de neîncredere în eficienţa actului de justiţie penală.

Principalele probleme cu care se confruntă sistemul judiciar penal actual sunt legate de

supraîncărcarea parchetelor şi instanţelor, durata excesivă a procedurilor, tergiversarea

nejustificată a cauzelor şi nefinalizarea dosarelor din motive procedurale.

Aşa fiind, s-a impus o intervenţie legislativă ce a vizat reducerea duratei proceselor şi

simplificarea procedurilor judiciare penale, prin introducerea de noi instituţii. În acest context, s-a

dovedit imperios necesar adoptarea noului Cod penal şi noului Cod de procedură penală care să

asigure crearea unei jurisprudenţe unitare la nivel naţional, cu respectarea celor mai exigente

standarde internaţionale în materie procesual penală, respectiv standardele Curţii Europene a

Drepturilor Omului.

Codul de procedură penală.

Având în vedere că aspectele privind măsura arestării preventive, durata procedurilor,

aşezarea competenţelor şi probatoriul în materie penală au constituit obiectul mai multor cauze la

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în care România este parte, a devenit evidentă

necesitatea de a elimina deficienţele care au generat condamnarea României de către Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în repetate rânduri. 144

Codul de procedură penală, aflat în stadiu de proiect, are drept scop esenţial crearea

unui cadru legislativ modern în materie procesual penală, care să răspundă pe deplin

144 Petruţ Ciobanu, Dragoş Bogdan, Codul Penal. Hotărȃri ale C.E.D.O , Editura Rosetti International, Bucureşti,

2010, pag 35

92

imperativelor funcţionării unei justiţii moderne, adaptate aşteptărilor sociale, precum şi

necesităţii creşterii calităţii acestui serviciu public.

Dispoziţiile proiectului noului Cod de procedură penală urmăresc să răspundă unor

cerinţe actuale, precum accelerarea duratei procedurilor penale, simplificarea acestora şi crearea

unei jurisprudenţe unitare, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În egală măsură, proiectul urmăreşte să răspundă şi exigenţelor de previzibilitate a

procedurilor judiciare ce decurg din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale şi, implicit, din cele statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a

Drepturilor Omului.

În proiect au fost introduse, alături de principiile clasice (al aflării adevărului, al

prezumţiei de nevinovăţie, al dreptului la apărare, al respectării demnităţii umane) principii noi,

precum cel al dreptului la un proces echitabil desfăşurat într-un termen rezonabil, al separării

funcţiilor judiciare în procesul penal, al obligativităţii acţiunii penale strâns legate de cel

subsidiar al oportunităţii, al dreptului la libertate şi siguranţă, non bis in idem, iar în materia

probaţiunii, al loialităţii în obţinerea probelor.

Pentru a se evita desfăşurarea unor procese penale în cauze minore, în care nu există un

interes public, a fost atenuată obligativitatea exercitării acţiunii penale, prin introducerea

principiului subsidiar al oportunităţii, în baza căruia, în asemenea cauze, procurorul va putea

renunţa la exercitarea acţiunii penale, în condiţiile prevăzute de lege.

În paralel cu aceste principii menite să reducă durata cauzelor penale şi, implicit

costurile şi consumul de resurse umane, în materia probaţiunii a fost introdus un set de reguli

care consacră principiul loialităţii în obţinerea probelor. Aceste reguli, care prevăd sancţiunea

excluderii probelor obţinute nelegal sau neloial, vor determina creşterea profesionalismului

organelor judiciare în obţinerea probelor, iar pe de altă parte, vor garanta respectarea fermă a

drepturilor părţilor un proces echitabil.145

În ceea ce priveşte acţiunea penală, au fost reglementate condiţiile de punere în mişcare şi

de exercitare ale acesteia, respectiv existenţa probelor din care rezultă motive întemeiate de a crede

că o persoană a săvârşit o infracţiune. Totodată, a fost regândită sfera cazurilor care împiedică

punerea în mişcarea şi exercitarea acţiunii penale, în sensul că situaţiile prevăzute actualmente la art.

10 alin. 1 lit. b), c), d), e) şi f) au fost grupate într-o singură prevedere, „fapta nu este prevăzută de

legea penală ori nu există probe că o persoană a săvârşit o infracţiune”.

145 Petruţ Ciobanu, Dragoş Bogdan, Codul Penal. Hotărȃri ale C.E.D.O , Editura Rosetti International, Bucureşti,

2010, pag 20.

93

De asemenea, ca o consecinţă a limitării obligativităţii exercitării acţiunii penale, prin

recunoaşterea excepţiilor bazate pe oportunitate, a fost înlăturat cazul de la art. 10 alin. 1 lit. b1,

referitor la fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

În ceea ce priveşte acţiunea penală, au fost reglementate condiţiile de punere în mişcare şi

de exercitare ale acesteia, respectiv existenţa probelor din care rezultă motive întemeiate de a crede

că o persoană a săvârşit o infracţiune. Totodată, a fost regândită sfera cazurilor care împiedică

punerea în mişcarea şi exercitarea acţiunii penale, în sensul că situaţiile prevăzute actualmente la art.

10 alin. 1 lit. b), c), d), e) şi f) au fost grupate într-o singură prevedere, „fapta nu este prevăzută de

legea penală ori nu există probe că o persoană a săvârşit o infracţiune”.

De asemenea, ca o consecinţă a limitării obligativităţii exercitării acţiunii penale, prin

recunoaşterea excepţiilor bazate pe oportunitate, a fost înlăturat cazul de la art. 10 alin. 1 lit. b1,

referitor la fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Referitor la acţiunea civilă, a fost limitată obligativitatea exercitării acesteia din oficiu şi au

fost regândite dispoziţiile procedurale referitoare la aceasta, în scopul de a evita întârzierile în

soluţionarea conflictului de drept penal.

Art.15. Cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale

Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai

poate fi exercitată dacă:

a) fapta nu există;

b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu există probe că o persoană a săvârşit o

infracţiune;

c) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate;

d) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă

condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;

e) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană

fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;

f) a fost retrasă plângerea prealabilă în cazul infracţiunilor pentru care retragerea

acesteia înlătură răspunderea penală, ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;

g) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege;

h) există autoritate de lucru judecat;

i) a intervenit un transfer de proceduri către un alt stat, potrivit legii.

În cazul prevăzut la alin.(1) lit.d) şi i) acţiunea penală poate fi pusă în mişcare ulterior,

în condiţiile prevăzute de lege.

94

În cursul urmăririi penale acţiunea penală se stinge prin clasare sau prin renunţare la

urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege. În cursul judecăţii acţiunea penală se stinge

prin pronunţarea unei hotărâri definitive.

În caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei

cauze de nepedepsire sau de renunţare a procurorului la urmărirea penală, suspectul ori

inculpatul poate cere continuarea procesului penal.

Modurile de sesizare

Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate

de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu.

Când potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea

prealabilă a persoanei vătămate, la sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege, la cererea

de urmărire penală a autorităţii competente ori cu autorizarea organului prevăzut de lege,

urmărirea penală nu poate începe în lipsa acestora.146

Plângerea

Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o

vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.

Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului,

descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum şi indicarea făptuitorului şi a

mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.

Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special, iar

procura rămâne ataşată plângerii.

Dacă este făcută în scris, plângerea trebuie semnată de persoana vătămată sau de

mandatar.

Plângerea în formă electronică îndeplineşte condiţiile de formă numai dacă este

certificată prin semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale.

Plângerea formulată oral se consemnează într-un proces-verbal de către organul care o

primeşte.

Plângerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ, sau de către

copilul major pentru părinţi. Persoana vătămată poate să declare că nu-şi însuşeşte plângerea.

146 Legea nr. 63/2012 (M. Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012) si prin recent publicata Lege de punere in aplicare nr.

187/2012 (M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012).

95

Pentru persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu, plângerea se face de reprezentantul

său legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face plângere cu încuviinţarea

persoanelor prevăzute de legea civilă.

Plângerea greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se

trimite organului competent.

Sesizări făcute de persoane cu funcţii de conducere şi de alte persoane

Orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate publică sau cu atribuţii de

control, care a luat cunoştinţă de săvârşirea în acea unitate a unei infracţiuni pentru care acţiunea

penală se pune în mişcare din oficiu, este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire

penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de

probă.

Sesizarea din oficiu şi constatarea infracţiunii flagrante

În cazul în care află că s-a săvârşit o infracţiune şi nu există plângere, denunţ care să

îndeplinească condiţiile prevăzute de lege şi nu sunt încheiate acte de către alte organe de

constatare prevăzute de lege, organul de urmărire penală se sesizează din oficiu şi încheie un

proces-verbal în acest sens.

În cazul infracţiunii flagrante organele de ordine publică şi siguranţă naţională

înaintează de îndată procurorului procesul-verbal cu privire la toate activităţile desfăşurate.

Plângerile şi cererile prezentate în scris, corpul delict precum şi obiectele şi înscrisurile

ridicate cu ocazia constatării infracţiunii sunt puse la dispoziţia procurorului.

Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după

săvârşire.

Este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după

săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana

vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public, ori este găsit în posesia unor obiecte sau

prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea.

După cum se observă, viitorul Cod de procedură penală si viitorul Cod penal rezonează

ȋn materia stingerii acţiunii penale cu cele actuale, modificările aduse nefiind revoluţionare. Cȃt

despre instituţia plȃngerii prealabile, instituţia amnistiei, prescripţiei, retragerea plȃngerii

prealabile, ȋmpăcarea părţilor, medierea, diferenţele sunt insesizabile.

Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal a fost publicată în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 510, din 24 iulie 2009.

Noul Cod penal va intra în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în

aplicare a acestuia. În termen de 12 luni de la data de 24 iulie 2009, data publicării noului Cod

96

penal în Monitorul Oficial al României, Partea I, Guvernul trebuie să supună Parlamentului spre

adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului penal.

În termen de 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial a noului Cod penal, se

abrogă Legea nr. 301/2004 – Codul penal, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I,

nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare şi Legea nr. 294/2004 privind executarea

pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 1 iulie 2004, cu modificările ulterioare.147

Termenul pentru intrarea în vigoare a Codului penal din 2004 şi a Legii nr. 294/2004 a

fost amânat succesiv, ultima prorogare fiind decisă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.

73/2008 pană la data de 1 septembrie 2009.

Noul cod penal, aşa cum este cunoscut, din perioada dezbaterilor, răspunde necesităţilor

practice care, de multa vreme reclamau ajustări ale legislaţiei penale, el răspunde şi standardelor

europene, adăugând că mult dezbătut, în perioada premergătoare adoptării sale a fost aspectul

privitor la nivelul sancţiunilor prevăzute actul normativ.

Mesajul juridic şi social al codului penal este întemeiat pe obiectivul reformării politicii

punitive şi pe cel al standardelor europene. Abordarea conceptuală cuprinde o revizuire a

pedepselor, o ordonare logică prin condensarea legislaţiei (o serie de infracţiuni din legi speciale

au fost incluse sub forma modificată sau nu în cod), fapte şi sancţiuni adaptate realităţilor

actuale.

În accepţiunea noului cod infracţiunea este definită ca fiind „ fapta prevăzută de legea

penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o” (Art. 15

alin. 1). Codul arată mai apoi, de asemenea care sunt cauzele justificative, care fac ca fapta

prevăzută de legea penală să nu constituie infracţiune: legitima apărare, starea de necesitate,

exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate,

definind totodată şi cauzele de neimputabilitate: constrângerea fizică şi cea morală, excesul

neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea,intoxicaţia, eroarea de fapt şi de drept şi

cazul fortuit.

În privinţa laturii subiective, alături de intenţie şi culpă ca forme ale vinovăţiei

consacrate în codul penal actual, este prevăzută şi vinovăţia sub forma intenţiei depăşite

(praeterintenţia), cunoscută până acum numai în doctrina penală, ca formă mixtă de vinovăţie, ce

147 Noul Cod penal si legea de punere in aplicare. Cu expunere de motive si index alfabetic, actualizat 25 noiembrie

2012, Editura Hamangiu

97

cuprinde culpa şi intenţia reunite şi care este definită de dispoziţiile Art.16 alin 5 care prevăd că

„există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un

rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.”

Noul act normativ introduce pe lângă altele şi o nouă pedeapsă complementară -

interzicerea dreptului de a se apropia de locuinţa, de locul de muncă, şcoală sau de alte locuri

unde victima desfăşoară activităţi sociale.

La minori sancţionarea este de asemenea în concordanţă cu dispoziţiile şi convenţiilor

internaţionale ratificate de ţara noastră în acest domeniu.

Sunt modificate şi prevederile privind răspunderea penală a minorilor, unde, se

desprinde ideea aplicării cu prioritate a masurilor educative neprivative de libertate, iar cele

privative de libertate devin excepţii şi se vor aplica doar pentru infracţiuni grave sau pentru

infracţiuni multiple.

În noul cod sunt prevăzute şi măsurile educative neprivative de libertate: stagiu de

formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână şi arestarea zilnică.

Acţiunile de violenţă domestică reprezintă circumstanţe agravante în cazul tuturor

infracţiunilor contra integrităţii corporale şi sănătăţii, iar în ceea ce priveşte infracţiunea de

întrerupere a cursului sarcinii s-a prevăzut explicit nepedepsirea femeii însărcinate care comite

aceasta fapta.

Faptele de violenţa asupra mamei pe durata sarcinii au fost incriminate, daca au condus

la lezarea fătului, la vătămarea corporala sau la moartea copilului după naştere.

Codul Penal identifică şi incriminează o serie de fapte noi, iar alte fapte prin preluarea

unor incriminări din legile speciale, cum sunt: uciderea la cererea victimei, hărţuirea, violarea

vieţii private, abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor, înşelăciunea privind asigurările,

deturnarea licitaţiilor publice, exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, frauda

informatică, efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos şi acceptarea lor, trecerea

frauduloasă a frontierei de stat, traficul de migranţi, facilitarea şederii ilegale în România,

inducerea în eroare a organelor judiciare, obstrucţionarea justiţiei, influenţarea declaraţiilor,

răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei, presiuni asupra justiţiei, compromiterea intereselor

justiţiei, sfidarea instanţei, asistenţa şi reprezentarea neloială sau neexecutarea sancţiunilor

penale.

Este de înţeles că ar fi fost necesar ca în normele unice sa fie prezentate toate faptele

care sunt considerate infracţiuni, condiţiile în care aceste fapte trebuie să fie săvârşite şi

pedepsele aplicate în cazul comiterii lor. În actuala reglementare, noul cod penal permite, şi pe

98

viitor, frecvente modificări ale textelor de incriminare. Introducerea tuturor faptelor considerate

ca infracţiuni în noul cod penal ar fi permis excluderea multiplicării infracţiunilor din viitoarele

legi extrapenale care vor guverna diverse domenii de activitate. Caracterul eterogen al

reglementărilor cuprinse în legile extrapenale, care vor fi în vigoare alături de noul cod penal, va

genera confuzie în rândul justiţiabililor. Mai mult, elementul material din conţinutul laturii

obiective al normei de incriminare nu este precizat complet, fiind necesară apelarea la alte norme

care reglementează diferite activităţi.

Noul cod penal statuează ȋn Titlul VII „ Cauzele care înlătură răspunderea penală”

efectele amnistiei, art. 153: „Amnistia înlătură răspunderea penală pentru infracţiunea săvârşită.

Dacă intervine după condamnare, ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi

celelalte consecinţe ale condamnării. Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie.

Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei

vătămate”.

Deasemenea, ȋn legătură cu prescripţia răspunderii penale: „Prescripţia înlătură

răspunderea penală. Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor de genocid,

contra umanităţii şi de război”148. Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă

sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare

de 10 ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare

de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare

de un an dar care nu depăşeşte 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu

depăşeşte un an sau amenda;

Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii.

În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul

infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni iar în cazul

infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.

148 Art. 154 Viitorul Cod penal

99

În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să

curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa

corespunzătoare rezultatului definitiv produs.

În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, săvârşite faţă de un minor,

termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a

decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripţie începe să curgă de la data

decesului.

Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui

act de procedură în cauză. După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.

Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă

actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.

Termenele prevăzute de acest cod, dacă au fost depăşite cu încă o jumătate, vor fi

socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni. Admiterea în principiu a cererii de

redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale.

Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o

dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mişcare

a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. Prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a

încetat cauza de suspendare.

Lipsa plângerii prealabile

În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată

de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri

înlătură răspunderea penală.

Fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă

plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre ele.

Fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau juridice care au

participat la săvârşirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire la una

dintre acestea.

În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu

capacitatea de exerciţiu restrânsă, acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu.149

149 Legea nr. 286/2009 (M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009), actualizat cu modificările şi completările aduse prin Legea

nr. 27/2012 (M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012)

100

Dacă persoana vătămată a decedat, sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost

lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acţiunea

penală poate fi pusă în mişcare din oficiu

Retragerea plângerii prealabile

Retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri

definitive, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este

condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile.

Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care

plângerea a fost retrasă.

Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu retragerea plângerii prealabile se

face numai de reprezentanţii lor legali. În cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă

retragerea se face cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.150

În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată

de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu în

condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însuşită de procuror.

Noul Cod penal, preconizat a intra în vigoare la începutul lunii februarie 2014, prevede

ca actiunea penala se pune în miscare numai la plângerea prealabila a persoanei vatamate în

cazul urmatoarelor infractiuni:

• Lovirea sau alte violente (art.193);

• Vatamarea corporala din culpa (art.196);

• Amenintarea (art.206);

• Hartiurea (art.208);

• Violul (art.218 alin.(1) si alin.(2));

• Agresiunea sexuala (art.219);

• Hartuire sexuala (art.223);

• Violarea de domiciliu (art.224);

• Violarea sediului profesional (art.225);

• Violarea vietii private (art.226),

• Divulgarea secretului profesional (art.227);

• Pedepsirea unor furturi la plângerea prealabila (art.231),

150 Legea nr. 63/2012 (M. Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012) şi prin recent publicata Lege de punere ȋn aplicare nr.

187/2012 (M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012).

101

• Gestiunea frauduloasa (art.242);

• Distrugerea (art.253 alin.(1) si alin.(2);

• Tulburarea de posesie (art.256);

• Asistenta si reprezentarea neloiala (art. 284);

• Violarea secretului corespondentei (art.302);

• Abandonul de familie (art.378);

• Nerespectarea masurilor privind încredintarea minorilor (art.379);

• Împiedicarea exercitarii libertatii religioase (art.381).

Dupa cum se observa din mentionarea infractiunilor pentru care actiunea penala se pune

în miscare la plângerea prealabila a persoanei vatamate potrivit atât Codului penal în vigoare, cât

si noului Cod penal, rezulta, pe de o parte, faptul ca în noul Cod penal exista un numar mai mare

de infractiuni decât în Codul penal în vigoare la care statul a înteles sa renunte la dreptul sau de

monopol în exercitarea actiunii penale în favoarea persoanei vatamate, iar, pe de alta parte, ca

aceste infractiuni au un grad mai redus de pericol social, si, totodata privesc interese cu implicatii

personale sau de familie care ar putea fi afectate daca s-ar declansa actiunea penala fara acordul

celor vatamati.

În legatura cu reglementarea plângerii prealabile, în Codul penal în vigoare [(art.131

alin.(3) si alin.(4)] şi a noului Cod penal [(art.157 alin.(2) si alin.(3)], trebuie subliniat caracterul

indivizibil al acesteia, care produce extinderea plângerii prealabile peste voinţa părtii vătămate.

Astfel, în cazul în care o fapta a produs o vătămare mai multor persoane, raspunderea penală a

faptuitorului este antrenată chiar dacă plângerea prealabilă provine numai de la una dintre

persoanele vătămate ceea ce înseamna o indivizibilitate activă a plângerii prealabile; dacă la

săvârsirea infracţiunii au participat mai mulţi făptuitori, plângerea prealabila introdusă împotriva

unuia dintre ei atrage răspunderea penală pentru toţi participanţii la acea infracţiune –

indivizibilitate pasivă.

Din analiza infracţiunii de vătămare corporală (art. 194 Noul Cod Penal) rezultă faptul

că Noul Cod Penal nu mai reţine posibilitatea ca ȋmpăcarea părţilor să ȋnlăture răspunderea

penală, chiar şi ȋn cazurile ȋn cȃnd acţiunea penală a fost pusă ȋn mişcare din oficiu, aşa cum

prevede actualul Cod Penal (art. 184).151 La fel se ȋntȃmplă şi ȋn cazul divulgării secretului

profesional (art. 227 Noul Cod Penal), caz ȋn care leguitorul nu mai prevede posibilitatea ca

ȋmpăcarea părţilor să ȋnlăture răspunderea penală.152

151 Ivan Anane, Aplicarea legii penale ȋn timp, Editura Muntenia, Constanţa, 2011, pag. 238 152 Ivan Anane, Aplicarea legii penale ȋn timp, Editura Muntenia, Constanţa, 2011, pag. 240

102

Din punct de vedere al cazurilor ȋn care acţiunea penală se stinge ca urmare a

intervenirii unuia din cazurile prevăzute la art. 10 Cod Procedură Penală, actuala reglementare

este mai favorabilă infractorului, deoarece cuprinde mai multe posibilităţi ȋn care acestea pot

apărea, viitoarele acte normative avȃnd mai multe ȋngrădiri ale acestor situaţii.

103

STUDIU DE CAZ

Curtea de Apel Oradea. Secţia penală şi pentru cauze cu minori

Încetarea procesului penal ca urmare a prescripţiei răspunderii penale. Reducerea

cuantumului daunelor morale.

În recursul inculpatului s-a încetat procesul penal pentru infracţiunea prevăzută de art.180

alin.2 Cod penal raportat la momentul săvârşirii infracţiunii şi al pronunţării soluţiei când era

împlinit termenul de prescripţie al răspunderii penal. În privinţa infracţiunii de încăierare

săvârşită în modalitatea prevăzută de art.332 alin.2 Cod penal s-a constatat intervenţia

termenului de prescripţie al răspunderii penale. Daunele morale acordate părţii civile de către

instanţa de fond fiind exagerat dozate raportat la prejudiciul suferit şi numărul de zile de îngrijiri

medicale necesar vindecării leziunilor, au fost reduse de la 10.000 lei la 2000 lei.

DECIZIA PENALĂ NR.676/R/4.09.2012

Dosar nr. 12185/296/2011

Prin sentinţa penală nr.401 pronunţată la 12 aprilie 2012, Judecătoria Satu Mare, în baza

art.180 alin.2 Cod penal l-a condamnat pe inculpatul C.C.M., pentru săvârşirea infracţiunii de

lovire sau alte violenţe, la pedeapsa de: 6 (şase) luni închisoare.

În baza art.81 Cod penal a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe

durata prevăzută de art.82 Cod penal, stabilind 2 ani şi 6 luni, termen de încercare.

În baza art.359 Cod de procedură penală a învederat inculpatului consecinţele

dispoziţiilor art.83 Cod penal pe durata executării pedepsei.

În baza art.71 Cod penal a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.64 lit.a teza II

şi b Cod penal, iar în baza art.71 alin.5 Cod penal, pe durata suspendării condiţionate a executării

pedepsei închisorii le suspendă şi pe acestea.

În baza art.11 pct.2 lit.b Cod de procedură penală şi art.10 lit.g Cod de procedură penală a

încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului C.C.M., cu datele personale de mai sus,

pentru săvârşirea infracţiunii de încăierare prevăzută şi pedepsită de art.322 al.1 Cod penal,

intervenind prescripţia răspunderii penale cu privire la această infracţiune.

În baza art.14,346 Cod de procedură penală a obligat pe inculpatul C.C.M. să plătească

părţii civile V.A.V., prin mandatar V.A. suma de 10.000 lei, daune morale şi suma de 1112 lei

despăgubiri materiale şi respinge restul pretenţiilor civile.

În baza art.193 alin.2 Cod de procedură penală l-a obligat pe inculpatul C.C.M., să

plătească părţii civile suma de 1400 lei, cheltuieli judiciare.

104

În baza art.191 al.1 Cod de procedură penală l-a obligat pe inculpat să plătească suma de

1200 lei, cheltuielile judiciare către stat.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut următoarele :

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare întocmit la data de

23.11.2011 în dosar nr.2503/P/2007 înregistrat sub numărul de mai sus a fost trimis în judecată

inculpatul C.C.M., pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută şi

pedepsită de art.182 alin.2 Cod penal şi încăierare, prevăzută şi pedepsită de art.322 alin.2 Cod

penal.

În actul de sesizare al instanţei s-a reţinut următoarea stare de fapt:

În data de 01.01.2005 în intervalul orar 02,00-04,00 grupul de învinuiţi format din B.I.P.,

M.Z., M.N., V.A., C.R. , B.N. şi minorul B.G.V. se deplasează la localul N. situat pe strada L.

din S. pentru a rezolva o neînţelegere anterioară avută cu învinuitul L.M.G. la localul N&D

sărbătoreau revelionul grupul de învinuiţi format din L.M., C.C., M.C., C.S., B.F.. Se retine

faptul că, la acest bar petrecerea de revelion a fost organizată de înv. B.F. la care au fost invitaţi

pe lângă alte persoane si înv. L.M.G., C.C.M., M.I. şi C.S.

Dupa ce au ajuns la bar învinuiţii B.I.P. şi B.N. au intrat în local fiind urmaţi de M.N. şi

se îndreaptă spre înv.L.M.G. căruia i-au solicitat să iasă din bar. Observând şi auzind cele

menţionate mai sus, în urma lor au ieşit şi inculpatul C.C.M. şi învinuitul M.I. iar învinuitul C.S.

i-a relatat înv.B.F. cele observate spunându-i să-l însoţească până afară cu scopul de a vedea ce

se întâmplă.

Odată ieşiţi în faţa barului, înv.L.M.G. a fost imediat atacat şi lovit cu pumnii în faţă şi

corp de înv.B.I.P. şi de înv.B.N., care se aflau în stânga acestuia, în urma loviturilor primite înv.

L.M.a cazut pe jos. În aceste condiţii, toţi învinuiţii au intervenit în altercaţie începând să se

lovească reciproc unii pe alţii cu pumnii şi picioarele. În încăierarea produsă, inculpatul C.C.,

după ce a fost anterior atacat a aplicat o lovitură în urma căreia partea vătămată V.A.i-a fost scos

incisivul superior stâng, fapt pe care, inculpatul C.C. i l-a relatat înv.L.M. după încetarea

încăierării.

La data de 03.01.2005 partea vătămată V.A.V. s-a prezentat la Serviciul Medico Legal în

vederea examinării, data la care, s-a constatat şi s-a consemnat în certificatul medico-legal

nr.l0/I/a/5 faptul că partea vătămată. prezenta avulsia incisivului frontal stâng, leziunea în cauza

necesitând 5-6 zile îngrijiri medicale pentru vindecare de la data producerii. Ulterior la

04.03.2005 s-a întocmit un nou Raport constatator medico-legal nr.353/II/a/109/2005 care a

stabilit durata de îngrijiri medicale la 12-14 zile, timp ce include tratamentul necesar protezării

dentare.

105

Inculpatul C.C.M. a recunoscut şi regretat săvârşirea faptei, a încercat împăcarea cu

partea vătămată dar nu a reuşit să ajungă la o înţelegere cu aceasta.

Din materialul probatoriu administrat în cauză, instanţa reţine următoarea stare de fapt:

În data de 01.01.2005 în intervalul orar 02,00-04,00 grupul format din B.I.P., M.Z., M.N.,

V.A., C.R., B.N. şi B.G.V. s-a deplasat la localul N. situat pe strada L. din S. pentru a rezolva o

neînţelegere anterioară avută cu L.M.G.. La local sărbătoreau revelionul grupul format din L.M.,

C.C., M.C., C.S., B.F.. S-a reţinut faptul că, la acest bar petrecerea de revelion a fost organizată

de numitul B.F. la care au fost invitaţi pe lângă alte persoane şi numiţii L.M.G., M.I., C.S. şi

inculpatul C.C.

După ce au ajuns la bar numiţii B.I.P. si B.N. au intrat în local fiind urmaţi de M.N. şi s-

au îndreaptat spre numitul L.M.G. căruia i-au solicitat să iasă din bar. Observând si auzind cele

menţionate mai sus, în urma lor au ieşit şi inculpatul C.C.M. si numitul M.I. iar C.S. i-a relatat

lui B.F. cele observate spunându-i să-l însoţească până afară cu scopul de a vedea ce se întâmplă.

Odată ieşiţi în faţa barului L.M.G. a fost imediat atacat şi lovit cu pumnii în faţă şi corp

de către B.I.P. şi de numitul B.N., care s-a aflat în stânga acestuia. În urma loviturilor primite

L.M.a căzut pe jos. În aceste condiţii, toţi au intervenit în altercaţie începând să se lovească

reciproc unii pe alţii cu pumnii şi picioarele. În încăierarea produsă, inculpatul C.C. după ce a

fost anterior atacat, a aplicat o lovitură a existat persoanei care a vrut să-l lovească în cap cu o

sticlă. A fost lovit în mână şi s-a deplasat la spital fiindu-i cusută rana de la mână, fără a-şi scoate

certificat medical. În urma loviturii aplicate persoanei care l-a lovit, adică partea vătămată V.A.i-

a căzut incisivul superior stâng.

La data de 03.01.2005 parte vătămată V.A.V. s-a prezentat la îndemnul tatălui său la

Serviciul Medico Legal în vederea examinării, data la care se constatat si s-a consemnat în

certificatul medico-legal nr.l0/I/a/5 faptul că, partea vătămată prezenta avulsia incisivului frontal

stâng, leziunea în cauză necesitând 5-6 zile îngrijiri medicale pentru vindecare de la data

producerii. Ulterior la 04.03.2005 s-a întocmit un nou Raport constatator medico-legal cu

nr.353/II/a/109/2005 care a stabilit durata de îngrijiri medicale la 12-14 zile, timp ce include

tratamentul necesar protezării dentare.

Prin Sentinţa penală nr.942/25.05.2007 Judecătoria Satu Mare a hotărât schimbarea

încadrării juridice, la cererea Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare, din infracţiunea de

lovire, prevăzută şi pedepsită de art.180 alin.2 Cod penal în infracţiunea de vătămare corporală

gravă, prevăzută şi pedepsită de art.182, alin.2 Cod penal şi încăierare, prevăzută şi pedepsită de

art.322 Cod penal.

106

Inculpatul C.C.M. a recunoscut şi regretat săvârşirea faptei, precizând faptul că, nu a

făcut altceva decât să riposteze ca urmare a faptului că a fost lovit de către persoana ca a vrut să-i

dea cu o sticlă în cap, dar pt. că s-a ferit l-a nimerit în mână şi a fost cusut la spital. Acesta arată

că a încercat împăcarea cu partea vătămată dar nu a reuşit să ajungă la o înţelegere cu aceasta,

parte vătămată pe care nu o cunoştea anterior acestei întâmplări.

Partea vătămată s-a constituit parte civilă, în cauză cu suma de 40.000 lei daune morale şi

3.500 lei daune materiale, fila 10 la dosarul instanţei.

În şedinţa publică din data de 05.04.2012 instanţa în baza art. 334 Cod de procedură

penală a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptelor din infracţiunea de vătămare

corporală gravă, prevăzută şi pedepsită de art.182 al.2 Cod penal, în infracţiunea de lovire sau

alte violenţe prevăzută şi pedepsită de art.180 Cod penal, astfel că s-a impus şi schimbarea

încadrării juridice a faptei din infracţiunea de încăierare prevăzută şi pedepsită de art.322 alin.2

Cod penal în infracţiunea încăierare prevăzută şi pedepsită de art.322 al.1 Cod penal, nemaifiind

vorba despre o vătămare gravă.

Prin sluţire, în sensul art.182 Cod penal se înţelege alterarea înfăţişării fizice a victimei,

deformarea desfigurarea sau mutilarea acesteia, de natură să-i creeze un aspect neplăcut şi să o

prejudicieze din punct de vedere estetic. Este necesar să se stabilească prin acte medicale

neechivoce că victima a suferit un asemenea prejudiciu estetic. Sluţirea trebuie să aibă un

caracter permanenţă. În practică s-a stabilit că este sluţire pierderea a patru dinţi din faţă,

deoarece acesta creează o dizarmonie substanţială a fizionomiei victimei, ceea ce reprezintă un

prejudiciu estetic însemnat şi ireversibil. Împrejurarea că dinţii din faţă ar putea fi înlocuiţi

printr-o proteză dentară este lipsită de relevanţă sub acest aspect deoarece, în asemenea caz, nu

are loc un proces de vindecare normal, iar lucrarea dentară efectuată, deşi în anumite condiţii

poate ascunde un prejudiciu estetic suferit, nu este totuşi de natură să-l înlăture.

Tot în teorie şi practică s-a stabilit faptul că, fracturarea unui dinte incisiv lateral

superior153 sau unicul dinte pe care-l avea victima agresiunii nu constituie o sluţire, fapta

neîncadrându-se în dispoziţiile art.182 Cod penal.

Având în vedere starea de fapt reţinută, instanţa a apreciat că în speţă sunt întrunite

elementele constitutive ale infracţiunii de lovire în forma prevăzută de art.180 alin.2 Cod penal.

Rezultă faptul că, inculpatul a săvârşit fapta reţinută în sarcina sa din coroborarea tuturor

probelor care au fost administrate în cauză.

153 Tudorel Toader Drept Penal Parte specială, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pag. 87.

107

Astfel, prin fapta s-a inculpatul au adus atingere integrităţii fizice părţii vătămate, prin

actele de lovire, ce au produs leziuni, care pentru vindecare au necesitat 12-14 zile de îngrijiri

medicale, dovedite prin certificatul medico-legal nr.l0/I/a/5 fila 338 la dosarul de urmărire penală

şi confirmate prin Expertiza medico legală SML Satu Mare 337 la dosarul de urmărire penală,

eliberat de Serviciul de medicină legală Satu Mare, stabilindu-se totodată că leziunile s-au putut

produce prin lovire activă cu un corp dur contondent.

Sub aspectul laturii obiective, inculpatul a aplicat lovituri părţii vătămate, urmarea

imediată constând în suferinţa provocată.

Sub aspect subiectiv, instanţa a apreciat că inculpatul a acţionat cu intenţie directă, acesta

urmărind producerea rezultatului prin comiterea faptei .

La individualizarea pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului instanţa a avut în vedere

criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art.72 Cod penal: dispoziţiile

generale ale Codului penal, limitele pedepselor fixate în partea specială, gradul de pericol social

al faptei săvârşite, persoana inculpatului.

Analizând modalitatea în care au fost săvârşită fapta a rezultat că aceasta prezintă pericol

social, fiindu-i provocată o suferinţă fizică victimei, pentru vindecare aceasta necesitând chiar

îngrijirii medicale de 12-14 zile.

În ce priveşte persoana inculpatului, conform fişei de cazier judiciar a inculpatului

C.C.M., nu este cunoscut cu antecedente penale, aspect ce a fost reţinut ca circumstanţă

atenuantă.

Fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de lovire sau alte violenţe în ce-l

priveşte pe inculpatul C.C.M., în baza art.180 al.2 Cod penal l-a condamnat pe acesta la

pedeapsa de 6 luni închisoare .

În baza art.81 Cod penal a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe

durata prevăzută de art.82 Cod penal şi a stabilit 2 ani şi 6 luni, termen de încercare, considerând

că această modalitate este suficientă pentru îndeplinirea scopului preventiv educativ al pedepsei.

In baza art.359 Cod de procedură penală a învederat inculpatului consecinţele dispoziţiile

art.83 Cod penal pe durata executării pedepsei.

În baza art.71 Cod penal a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza II

şi b Cod penal, iar în baza art.71 alin.5 Cod penal pe durata suspendării condiţionate a executării

pedepsei închisorii le va suspenda şi pe acestea.

Raportat la data comiterii infracţiunilor de încăierare 01.01.2005 în conformitate cu

art.122 alin.1 litera e, pedeapsa nefiind mai mare de 1 an, termenul este de 3 ani şi art.124 Cod

penal, care spune că prescripţia intervine dacă termenul de la art122 Cod penal este depăşit cu

108

încă jumătate. Astfel, s-a contatat că pentru infracţiunea de încăierare prevăzută şi pedepsită de

art.322 al.1 Cod penal a intervenit prescripţia răspunderii penale cu privire la această infracţiune

şi în baza art.11 pct.2 lit.b raportat la art.10 lit.g Cod de procedură penală a dispus încetarea

procesul penal pornit împotriva inculpatului C.C.M., pentru săvârşirea infracţiunii de încăierare

prevăzută şi pedepsită de art.322 al.1 Cod penal, intervenind prescripţia răspunderii penale cu

privire la această infracţiune.

În baza art.14,346 Cod de procedură penală a obligat pe inculpatul C.C.M., să plătească

părţii civile V.A.V., prin mandatar V.A., suma de 10.000 lei, daune morale pentru suferinţe

fizică şi morală pricinuită prin prejudiciul estetic temporar creat şi suma de 1112 lei despăgubiri

materiale contravaloarea lucrării dentare şi a medicamentelor cumpărate şi a respins restul

pretenţiilor civile ca nedovedite.

În baza art.193 al.2 Cod de procedură penală a obligat pe inculpatul C.C.M., să plătească

părţii civile suma de 1400 lei, cheltuieli judiciare.

În baza art.191 al.1 Cod de procedură penală a obligat pe inculpatul C.M., să plătească

suma de 1200 lei, cheltuielile judiciare către stat.

Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal, au declarat recurs partea civilă

V.A.V. şi inculpatul C.C.M. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Partea civilă a criticat hotărârea instanţei de fond aceasta fiind nelegală sub aspectul

schimbării încadrării juridice a faptei într-o infracţiune mai puţin gravă, deşi sunt îndeplinite pe

deplin elementele constitutive ale vătămării corporale grave.

În urma agresiunii suferite din partea inculpatului partea civilă artă că a pierdut un dinte,

ceea ce în accepţiunea literaturii de specialitate reprezintă un organ, astfel încât în cauză trebuie

reţinută infracţiunea de vătămare corporală gravă în modalitatea de comiterea prevăzută de

art.180 alin.2 Cod penal.

Inculpatul a arătat că încadrarea juridică este corect reţinută, fiind vorba despre o

infracţiune de loviri şi alte violenţe pentru care însă a intervenit termenul de prescripţie a

răspunderii penale.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din oficiu

pe baza lucrărilor şi materialului de la dosarul cauzei, curtea a a apreciat că aceasta este în parte

nelegală .

Din probele administrate în cauză a rezultat că la data de 1 ianuarie 2005 a avut loc o

altercaţie între două grupuri de persoane, efectuându-se cercetări şi sub aspectul săvârşirii

infracţiunii de încăierare, finalmente dispunându-se trimiterea în judecată a inculpatului C.C.M.

109

pentru comiterea în concurs a infracţiunilor prevăzute de art.180 alin.2 şi art.322 alin.2 Cod

penal.

În încăierarea produsă inculpatul a aplicat o lovitură puternică părţii civile V.A., acesta

pierzându-şi incisivul frontal stâng, iar leziunile produce necesitând îngrijiri medicale de 14-16

zile. Au fost efectuate examinări medico legale ale victimei rezultând că partea vătămată iniţial a

necesitat un număr de 5-6 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, iar ulterior, într-un nou

raport medico legal s-a concluzionat că durata necesară vindecării prin includerea tratamentului

necesar protezării dentare ar fi de 12-14 zile.

Raportat la probele administrate în cauză, curtea apreciază că soluţia de schimbare a

încadrării juridice în infracţiunea de lovire şi alte violenţe, prevăzută de art.280 alin.2 Cod penal

este corectă, întrucât avulsia incisivului stâng nu a produs o acţiune de sluţire a părţii vătămate

care trebuie să aibă caracter permanent, pentru a fi în prezenţa ipotezei prevăzută în alin.1 al

art.182 Cod penal.

Argumentele instanţei de fond în acest sens sunt pertinente, iar criticile formulate de către

partea civilă în recurs, curtea le va considera ca fiind nefondate.

S-a constatat însă că hotărârea atacată este nelegală prin prisma condamnării inculpatului

la o pedeapsă de 6 luni închisoare în baza art. 180 alin.2 Cod penal, deşi raportat la momentul

săvârşirii infracţiunii precum şi al pronunţării soluţiei era împlinit termenul de prescripţie al

răspunderii penale.

Soluţia instanţei de fond este cu atât mai criticabilă cu cât în privinţa infracţiunii de

încăierare în modalitatea prevăzută de art.322 alin.2 Cod penal, a constatat intervenţia termenului

de prescripţie al răspunderii penale.

Sub aspectul laturii civile curtea a apreciat că daunele morale acordate părţii civile de

către instanţa de fond sunt exagerat dozate raportat la prejudiciul moral efectiv suferit şi la

numărul de îngrijiri medicale necesar vindecării leziunilor produse.

În consecinţă, curtea a redus cuantumul acestor despăgubiri la 2000 lei, suficiente pentru

repararea prejudiciului cauzat părţii civile.

Recursul declarat de către parte civilă, curtea l-a respins ca fiind nefondat pentru

argumentele expuse anterior cu obligarea acesteia la plata sumei de 100 lei, cheltuieli judiciare în

favoarea statului.

Admiţând recursul declarat de inculpat a fost casată hotărârea atacată înlăturându-se

dispoziţia de condamnare la pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată în baza art. 180 alin. 2 Cod

penal în condiţiile prevăzute de art. 81 şi 82 Cod penal , iar în baza art.11 punctul 2 lit. b rap. la

110

art. 20 lit. g Cod de procedură penală s-a încetat procesul penal sub aspectul săvârşirii

infracţiunii prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal.

111

CONCLUZII

Acţiunea penală constă în tragerea la răspundere penală a persoanei (sau persoanelor)

care au săvârşit infracţiunea154. Se deosebeşte de obiectul oricărei alte acţiuni, indiferent că ea ar

avea caracter judiciar sau extrajudiciar (acţiune civilă, administrativă sau disciplinară).

Codul de procedură penală, în articolul 9 alin. 3, prevede că acţiunea penală poate fi

exercitată în tot cursul procesului penal. Prin această prevedere se subliniază că acţiunea penală

constituie suportul juridic al întregii activităţi procesuale, exercitându-se atât în faza de urmărire

penală, cât şi în faza de judecată. Deşi legea nu precizează, reiese că acţiunea penală se poate

porni numai după identificarea făptuitorului.




acţiunea penală se pune în mişcare şi în faza de judecată

Între momentele procesuale importante pe care le distingem în desfăşurarea acţiunii

penale, se înscrie şi epuizarea sau stingerea acesteia.

Ultimul moment al acţiunii penale îl constituie epuizarea şi stingerea ei.

Cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea exercitării

acesteia sunt prevăzute în art. 10 Cod procedură penală. Ele pot fi grupate în două mari categorii

şi anume: cazuri lipsite de temei şi cazuri lipsite de obiect.

Pentru cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei, procurorul, în faza de

urmărire penală, dispune scoaterea de sub urmărire penală, iar instanţa, în cursul judecăţii,

pronunţă achitarea.

Pentru cazurile în care acţiunea penală este lipsită de obiect se dispune, după caz,

încetarea urmăririi penale de către procuror, în faza de urmărire penală sau încetarea procesului

penal de către instanţa de judecată, în faza judecăţii. 155

Atunci cȃnd acţiunea penală este lipsită de obiect ne referim la situaţiile ȋn care lipseşte

plȃngerea prealabilă, a autorizarea sau sesizarea organului competent, ori altă condiţie necesară

pentru punerea ȋn mişcare a acţiunii penale, a intervenit amnistia, prescripţia, decesul

făptuitorului sau după caz radierea persoanei juridice atunci cȃnd are calitatea de făptuitor, a

intervenit retragerea plȃngerii prealabile, ȋmpăcarea părţilor, ȋncheierea unui acord de mediere, s-

154 Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck,Bucureşti, 2007, pag.109 155 Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pag. 240.

112

a dispus ȋnlocuirea răspunderii penale, există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege sau există

autoritate de lucru judecat.

Ȋn concluzie, desfăşurarea, ȋnceperea sau continuarea acţiunii penale este ȋmpiedicată de

apariţia unor situaţii prevăzute de lege limitativ, ce au a scop stingerea acţiunii penale ca urmare

a lipsei de obiect a cauzei.

113

BIBLIOGRAFIE:

1. Anastasiu Crişu, Drept procesual penal, Partea generală, ediţia a 2-a, Editura C.H.

Beck , Bucureşti, 2007.

2. Anastasiu Crişu, Drept procesual penal, Partea generală, Editura All Beck, Bucureşti,

2004.

3. Boroi Alexandru, Drept penal – Partea generală, Ed. III, Editura All Beck,

Bucureşti, 2001.

4. Costică Bulai, Bogdan Bulai, Manual de drept penal, parte generală, Editura

Universul Juridic, Bucuresti, 2007.

5. Costică Voicu – Teoria generală a dreptului, Editura „Charta”, Braşov, 1999.

6. Carmen Silvia Paraschiv, Drept procesual penal, Bucureşti, Editura Lumina Lex,

2004.

7. Codul penal şi Codul de procedură penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.

8. Dacian, Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană Instituţii. Mecanisme, Ediţia a II-a.

Editura All Beck, Bucureşti, 2005.

9. Diana Ionescu, Procedură penală, partea generală, sinteze şi speţe, Editura Sfera

Juridică, Cluj Napoca, 2007.

10. George Antoniu, Noul Cod penal. Codul penal anterior. Studiu comparativ, Editura

All Beck, Bucureşti, 2004 .

11. George Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. II, Editura Academiei

romȃne, 1990.

12. Gheorghiţă Mateuţ, Procedura penală-partea specială, vol.I, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1997.

13. Gheorghe Theodoru, Drept procesual penal - partea specială, Editura Cugetarea,

Iaşi, 1998.

14. Gheorghe Nistoreanu Alexandru Boroi - Drept penal. Partea speciala, editura:

Allbeck, Bucureşti 2002.

15. Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae,

Manual de drept procesual penal, Editura EUROPA NOVA, Bucureşti, 1999.

16. Gheorghe Theodoru – Drept procesual penal, vol. I, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1978.

17. Gheorghe Theodoru – Puterea lucrului judecat, cauză de împiedicare a pornirii sau

continuităţii procesului penal, Justiţia Nouă, nr. 12/1965.

114

18. Ion Dogaru - Elemente de teorie generala a dreptului si de drept constitutional, curs

universitar, Reprografia Universitatii din Craiova, 1971

19. Ion Gorgăneanu – Acţiunea penală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti,

1977.

20. Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997.

21. Ion Neagu – Tratat de drept procesual penal, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007.

22. Ion Neagu, Carmen – Silvia Paraschiv, Mircea Damaschin - Drept procesual penal.

Sinteze de teorie. Speţe. Grile Ediţia a III-a Revizuită şi adăugită la 1 oct. 2007, Rentrop &

Straton, Bucureşti, 2007.

23. Ivan Anane, Aplicarea legii penale ȋn timp, Editura Muntenia, Constanţa, 2011.

24. M. Franchimont, Tratat de procedura penala, vol. I, Editura Paideia, Bucuresti,

1994.

25. M. Popovici, Plângerea prealabilă în reglementarea actualului Cod de procedură

penală, în R.R.D. nr.9/1969.

26. Mihail Udroiu, Procedură Penală. Parte generală. Parte specială, Editura C.H. Beck,

Bucureşti, 2010

27. Nicolae Volonciu – În legătură cu noua reglementare a acţiunii penale, Analele

Universităţii Bucureşti, Seria Ştiinţe Juridice, anul XVIII, nr. 2/1969.

28. N. Volonciu – Tratat de procedură penală, vol. I, Editura „Paidea”, Bucureşti,

1993.

29. N.Giurgiu, Cauzele de nulitate în procesul penal, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică,

1974.

30. N.Lisnic, Plângerea prealabilă. Condiţii de valabilitate. R.D.P. nr.4/2004.

31. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, Volumul I, Ediţia a

II –a, Editura Paideia, Bucureşti, 1996.

32. Nicu Jidovu – Drept procesual penal Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2007.

33. Petruţ Ciobanu, Dragoş Bogdan, Codul Penal. Hotărȃri ale C.E.D.O , Editura

Rosetti International, Bucureşti, 2010

34. Scăunaş, Stelian, Uniunea Europeană Construcţie. Instituţii. Drept, Editura All

Beck, Bucureşti, 2005

35. Streteanu Fl., Chiriţă R., Răspunderea penală a persoanei juridice, Editura Rosetti,

Bucureşti, 2002.

36. Streteanu Florin , Drept penal. Partea generală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003

115

37. Traian Pop - Drept procesual penal, vol. II, Editura didactică şi pedagogică,

Bucureşti, 1976.

38. Tudorel Toader Drept Penal Parte specială, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.

39. V. Dongoroz, Explicaţii teoretice, vol. II, Editura All beck, Bucureşti, 2003

40. V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. M. Stănoiu –

Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, vol. I, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1975.

41. V. Drăghici, Drept penal parte generală. Curs, ediţia II, Editura Pro universitaria,

Bucureşti, 2010.

42. V. Panţurescu, Notă sub decizia nr.16/1942 a Curţii de Casaţie, Secţiuni Unite, în

Pandectele române, partea I-a, 1944.

43. V.Dongoroz, Drept penal, Editura All beck, Bucureşti,1939.

Acte normative

1. Constituţia Romȃniei

2. Monitorul Oficial al Romȃniei

3. Codul de procedură penală, Editura All Beck, 2011

4. Codul penal aprobat prin Legea nr. 301/2004 a cărei dată de intrare ȋn vigoare a fost

prorogată pana la data de 1 septembrie 2008, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.

50/2006, publicată ȋn Monitorul Oficial al Romȃniei, Partea I, nr. 566 din 30 iunie 2006.

5. Legea nr. 247/2005 privind reforma ȋn domeniile proprietăţii şi justiţiei precum si

unele masuri adiacente- Monitorul Oficial al Romaniei nr.653/22.07.2005

6. Legea nr. 255/2004 pentru modificarea si completarea Legii nr.51/1995 privind

organizarea si exercitarea profesiei de avocat – Monitorul Oficial al Romaniei nr.559/23.06.2004

7. Legea nr. 281/2003 privind modificarea si completarea Codului de procedura

penala si a unor legi speciale- Monitorul Oficial al Romaniei nr.468/1.07.2003.

8. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara- republicata- Monitorul Oficial al

Romaniei nr.827/3.09.2005

9. Legea nr. 356/2006 pentru modificarea si completarea Codului de procedura

penala, precum si pentru modificarea altor legi.

10. Curtea Constitutionala a Romaniei - Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 referitoare

la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru

modificarea si completarea Codului penal , precum si pentru modificarea si completarea altor

116

legii referitoare la art. 205, 206 207 Cod penal, Monitorul Oficial al Romaniei nr. 104 din 12

februarie 2007.

11. Noul Cod penal si legea de punere in aplicare. Cu expunere de motive si index

alfabetic, actualizat 25 noiembrie 2012, Editura Hamangiu.

12. Legea nr. 286/2009 (M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009), actualizat cu modificările şi

completările aduse prin Legea nr. 27/2012 (M. Of. nr. 180 din 20 martie 2012)

UNIVERSITATEA "OVIDIUS" CONSTANŢA FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

Documents

Transcript of UNIVERSITATEA "OVIDIUS" CONSTANŢA FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE