1

Mitropolia Ortodoxă Română a Europei Occidentale și Meridionale

Centrul Ortodox de Studii și Cercetare „Dumitru Stăniloae” – Paris

VIZIUNEA PATRISTICĂ ASUPRA CREAŢIEI

ÎN TEOLOGIA

PĂRINTELUI SERAFIM ROSE

Cursant: Îndrumător:

Petru POPA Pr. Prof. Dr. Răzvan IONESCU

Paris, 2013

2

CUPRINS

1. Cuvânt înainte ........................................................................................................................................................... 3

2. Schiţa biografică a părintelui Serafim Rose - apologet al secolului al XX-lea ............................. 4

3. Tratarea teoriilor creaționiste și evoluționiste în teologia părintelui Serafim Rose .............. 9

4. Principii de bază ale metodei de analiză folosite de părintele Serafim Rose ........................... 13

5. Prezentarea referințelor patristice utilizate, caracterul universal, spațio-temporal al acestora ................................................................................................................................................................................ 20

6. Recepția analizei părintelui Rose de către mediile ortodoxe și eterodoxe .............................. 23

7. Concluzii. Importanța teologiei creaționiste a părintelui Rose în contextul provocărilor teologice moderne .......................................................................................................................................................... 27

8. Bibliografie ............................................................................................................................................................... 29

3

1. CUVÂNT ÎNAINTE

Temeiul care a stat la baza alegerii temei acestui eseu este, în esență, legat de propria

mea experiență de viață și de faptul că din teologia și scrierile părintelui Serafim Rose am

perceput mereu o profundă gândire, rațiune însă împletită mereu cu dragostea de om, de omul

modern. Mi-a fost ușor în a-l înțelege și a-mi găsi exprimate în cel mai limpede chip propriile

mele convingeri cu privire la știință, asupra lumii moderne, sau la forma în care viitorul se

poate contura, în contextul mărturisirii unei autentice credințe ortodoxe.

Primele lucrări ale părintelui Serafim le-am descoperit cu ajutorul tehnologiei

moderne - pe internet și în unele din formele de prezentare incipiente pe vremea aceea

(mijlocul anilor 90), ne-editate încă într-un mod profesional, ci transmise din om în om, de

genul înțelepciunii populare sau ale unor pagini ale unui altfel de Pateric. Îmi amintesc și

acum cât de uimit am fost când am descoperit că autorul acelor lucrări era un american

convertit la Ortodoxie, și nu un teolog sau un geronda din rândul popoarelor ortodoxe

europene. Uimirea mi-a fost însă însoțită și de bucuria de a descoperi mărturisitori ortodocși

de o mare finețe în locuri și timpuri la care nu m-am așteptat, și care continuă să scrie în

duhul Sfinților Părinți ai Bisericii.

Deoarece nu am studii de specialitate în spațiul teologiei academice românești, nu pot

să fac o afirmație definitivă asupra aspectelor inedite pe care această lucrare le propune, în

speță, prezentarea sistematizată a temeiurilor patristice folosite în dezvoltarea teologiei

creației în opera părintelui Serafim, puse alături de unele dintre afirmațiile cele mai cunoscute

ale criticilor săi, toate acestea cu dorința de a sugera acordarea unei mai mari atenții de către

spațiul academic teologic ortodox provocărilor teologice ivite drept urmare a dezvoltării

științelor (fizicii, chimiei, biologiei, științelor cognitive etc.).

În vederea atingerii obiectivului propus, am considerat de mare importanță mai întâi

schițarea unui portret biografic al părintelui Rose, pentru a putea intui cumva resorturile care

l-au condus spre construcția teologiei sale asupra creației, după care voi prezenta tezele

importante ale acesteia și temeiurile lor în teologia Sfinților Părinți. Modul de raportare la

sursele patristice și calitatea, relevanța acestora în contextul elaborării opiniilor teologice este

iarăși de mare importanță, această abordare fiind una frecvent generatoare de critici la adresa

teologiei părintelui Serafim.

Consider că viața și lucrarea părintelui Serafim sunt dătătoare de speranță pentru că

invită la reflecție și confirmă în același timp faptul că Biserica e vie, acum și pretutindeni, că

lucrarea Duhului Sfânt nu se limitează doar la spațiul și timpul liturgic, ci caută să

transfigureze întreaga lume, probabil chiar și pe cea a științei moderne.

4

2. SCHIŢA BIOGRAFICĂ A PĂRINTELUI SERAFIM ROSE - APOLOGET AL

SECOLULUI AL XX-LEA

Părintele ieromonah Seraphim Rose (13 august 1934 în San Diego, California – 2

septembrie 1982, Redding, California), pe numele de mirean Eugene Dennis Rose, este

considerat astăzi unul dintre cei mai de seamă reprezentanți ai apologeticii creștin ortodoxe

din Statele Unite ale Americii, spiritul său filtrând din perspectiva tradiției creștinismului

ortodox cele mai multe dintre principiile de bază ale noii societăți moderne, fundamentele

filosofice ale științei și artei contemporane, abordând cu precădere cultura nihilismului și

reflectarea acesteia în revoluțiile sociale de sorginte morală sau ideologică.

Născut în mijlocul unei familii americane protestante în San Diego, California, al

treilea și ultimul copil al familiei, primește cea dintâi educație religioasă din partea mamei

sale, Esther, fire disciplinată și personalitate puternică, practicantă ferventă, însă fără a se

atașa în mod definitiv vreuneia dintre congregațiile protestante. Tatăl lui Eugene, Frank,

născut și crescut în tradiția bisericii catolice, însă adoptând la maturitate o atitudine de

indiferență față de orice formă de practică religioasă, a avut o fire bonomă, pacificatoare,

preferând să se supună hotărârilor luate de către soția sa. Deși prin această inversare a

rolurilor în familia sa tânărul Eugene a fost lipsit de exemplul unui model paternal

extraordinar, el a preluat totuși de la tatăl său calitatea de a se smeri, iar de la mama sa

dobândind un spirit practic și un limbaj clar, concis, perfect articulat1. Eugene a fost un copil

liniștit și gânditor, cu rezultate deosebit de bune la școală și liceu, fiind un mare iubitor de

lectură și în mod deosebit de natură. De altfel, în anii liceului, interesul său pentru religie se

estompează, timp în care manifestă o « dorință arzătoare de a cunoaște, de a înțelege

realitatea în sensul cel mai înalt »2 - perioada în care Eugene descoperă evoluționismul, fapt

ce îi este inoculat ca o realitate certă, de necombătut.

Absolvind liceul cu rezultate excepționale – primul din clasă – primește o bursă la

Universitatea Pomona, California, unde își continuă studiul științelor naturale, pe care însă

începe să le perceapă și prin informațiile primite în urma studiilor de filosofie umanistă.

Astfel, lumea pentru Eugene devine cu certitudine una fără Dumnezeu – din pricina dovezilor

insuficiente3, dar în care științele și filosofia confirmă singurul mod de a dobândi cunoșterea.

Totuși, Eugene va căuta să înțeleagă cu adevărat sensul existenței, al realității dincolo de

știința modernă fixată în materialism sau în filosofia apuseană întemeiată pe raționalism.

Această căutare îl va purta în anii de colegiu mai întâi către filosofia lui Nietzsche, autor față

de care manifestă o afinitate deosebită – ambii fiind firi introvertite și care trăiau suferința de

a nu fi înțeleși de semeni; detestând spiritul de turmă și standardizarea gândirii produsă sub

influența mediului creștin protestant. Își apropriază opera și filosofia lui Nietszche, până

1 Ieromonahul Damaschin, Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose, Editura Sofia-Cartea Ortodoxă, București, 2005, p. 17-19 2 Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, Crearea Lumii și Întâiul Om – perspectiva creștin-ortodoxă, ediția a 2-a, rev., Editura Sofia, București, 2011, p. 7 (în traducerea lui Constantin Făgețan) 3 Ibid., p. 8

5

aproape de patologic, fapt ce îi va spori suferința existențială, sesizând prin intermediul

acestora idea de Supraom și importanța acestui concept pentru om, însă Eugene descoperă ca

nici Nietzsche însuși nu a reușit să găsească mijloacele sau tehnica de a ajunge la o astfel de

transformare a eului, alunecând din această stare la singura soluție rațională, dar tragic aleasă,

a nihilismului.

Perioada de studenție de la Pomona îi va oferi o nouă perspectivă, după ce-l va

cunoaște pe Dr. Alan W. Watts, fost pastor anglican, teolog progresist care populariza

filosofia și religiile extrem-orientale, în special Zen-budismul, în cadrul cursurilor oferite de

nou întemeiata Academie Americană de Studii Asiatice din San Francisco, al cărei rector era.

Zenul îi va oferi pentru prima oară lui Eugene posibilitatea de a experimenta forme noi de

cunoaștere înainte de a avea o teorie dezvoltată asupra lor, lucru revoluționar față de

principiile cunoașterii științifice familiare lui. Un alt aspect important al noii sale experiențe

este revelația rolului ascezei în practica religioasă (protestantismul pe care îl cunoștea

renunțase la necesitatea ascezei din planul soteriologic al omului). În acest context ni se

descoperă una dintre calitățile puțin remarcate la Eugene: el nu se va mulțumi cu o educație

în cultura, religia și filosofia orientală de tip second-hand, ci va căuta să ajungă la cele mai

bune surse și să se folosească de cele mai bune mijloace; de exemplu, a căutat să descopere

filosofia lui Lao Țî din Tao Te Ching – baza filosofiei taoiste, învățând mai întâi limba

chineză pentru a avea acces nemijlocit la înțelesurile din textele chinezești. Acest lucru poate

fi considerat locul în care Nietzsche a abandonat demersul său, declarând victoria nimicului,

dar și cel de unde Eugene va reuși să revină demantelându-și propriul nihilism.

După absolvirea colegiului în 1956, va continua studierea filosofiei la Academia din

San Francisco, și mai târziu, la Berkeley University din California. Trebuie menționat că în

același timp, în California, această Academie devenea polul uneia dintre cele mai influente

mișcări de avangardă americane – Renașterea de la San Francisco - ce își propunea să

contribuie la eliberarea societății de moralitatea occidentală și față de ‘Dumnezeul

creștinilor’: pregătind elitele ce frecventau această instituție pentru a dispersa noul mod de

gândire în rândul maselor de tineri, fapt exprimat cel mai elocvent prin fenomenul

internațional al mișcării hipiote. Eugene va participa pentru o vreme la această mișcare, fără

ca acest fapt să reușească a-l trece peste profundele dezamăgiri existențiale pe care le

experimenta.

La Academie, care avea o colecție însemnată de cărți de filosofia religiilor, va

întreprinde o analiză comparată amănunțită asupra vechilor tradiții religioase, regăsind în ele

adevăruri și principii călăuzitoare necesare în însușirea unei cunoașteri curățite de

răstălmăcirile materialismului sau a mișcărilor hedoniste post-moderniste. Astfel va

descoperi în lucrările metafizicianului francez René Guénon un punct de plecare spre

redescoperirea sensului, a naturii cunoașterii și mai ales asupra naturii adevărului. După

propria sa mărturisire, « René Guénon m-a influențat cel mai mult în formarea perspectivei

mele intelectuale (cu excepția creștinismului ortodox)... René Guénon este cel care m-a

învățat să caut și să iubesc Adevărul mai presus de toate și să nu mă mulțumesc cu nimic

6

altceva »4. Eugene va suferi apoi o transformare radicală, căutând mereu adevărurile și

sensurile transcendentale ale tuturor evenimentelor (artistice, intelectuale, științifice etc.) pe

care le va experimenta. Eugene sesizează problema dezintegrării vechilor concepții despre

lume și înlocuirea acestora de noile forme progresiste.

După absolvirea cu note maxime a studiilor de filosofie și religie orientală –

confucianism, taoism, hinduism, budism, etc., influențat încă de Guénon, Eugene începe să

aprecieze creștinismul ca pe una dintre tradițiile vechi autentice, capabile a da omului

cunoașterea adevărului deplin. Astfel, prin intermediul unor studenți de la Academie va lua

pentru prima oară contact cu spiritualitatea creștină răsăriteana ortodoxă, participând și la

slujbele religioase în bisericile comunității ortodoxe ruse din San Francisco. Convertirea sa la

ortodoxie n-a fost imediată, ci a luat aspectul unei treziri treptate către ceea ce Dumnezeu

sădise deja în inima sa5

, și s-a caracterizat nu numai prin confirmarea descoperirii

Adevărului, dar și prin lupta pentru eliminarea neadevărului. Credința sa va fi una ascetică,

rațională și mistică totodată, iar noul țel al vieții care tocmai i se descoperise era de a trăi

veșnic într-o altă lume, unit cu Hristos în Împărăția Sa.

Va mai urma totuși cursurile de masterat în Limbi Orientale la Universitatea din

Berkeley, California, sub conducerea filologului și sinologului Peter Boodberg, unde își va

desăvârși studiile de limbă chineză. De altfel, profesorul Boodberg va observa „cu câtă

ușurință învăța atât limbile vechi, cât și cele moderne”6 și și-ar fi dorit ca Eugene să devină

asistentul și succesorul său la catedra de specialitate din această universtitate. După

experiența de profesor în cadrul Facultății de Chineză, va fi însă dezamăgit de starea lumii

academice moderne a cărei erudiție, în viziunea sa, nu provenea din dragostea de adevăr, ci

din modele academice, sceptice, lipsite de substanță și integritate.

Va fi primit în ortodoxie prin mirungere în anul 1962, iar în acești primi ani după

convertire va întreprinde o lucrare de cercetare minuțioasă asupra istoriei filosofiei civilizației

apusene spre a înțelege cauzele din trecut, starea prezentă și dezvoltarea ulterioară a devierii

apusene din curentul civilizației creștine tradiționale, o lucrare pe care și-a intitulat-o

Împărăția omului și Împărăția lui Dumnezeu. Căpătând dimensiuni monumentale, din păcate

ea n-a mai fost terminată, ajungând să fie publicate doar câteva capitole din ea în întregime,

cel mai cunoscut fiind Nihilismul, cauza revoluțiilor din epoca modernă (Platina, CA, St.

Herman of Alaska Brotherhood, 1994).

Participă la cursuri de teologie predate de către teologii ruși din Biserica din Afara

Granițelor, avându-i printre alții drept îndrumători și profesori pe Sfântul Ioan Maximovici și

pe episcopul Nectarie, fost ucenic al stareților de la Optina, cel care îl și va hirotoni mai

târziu. Prea Sfințitul Nectarie a fost, de altfel, cel de la care a învățat patristică, însă aproape

întreg corpul profesoral a fost capabil de a transmite predania patristică nu numai din

materialele de curs, ci fiind ei înșiși purtătorii vii ai predaniei.

4 Ieromonahul Damaschin, op.cit., p. 62 5 Ibid., p. 94 6 Ibid., p. 110

7

În 1969 părăsește lumea retregându-se în munții din nordul Californiei, iar în anul

1970 se va tunde în monahism, primind numele de Serafim, după Sfântul Serafim de Sarov.

Desfășoară o bogată activitate misionară – de exemplu editează revista Cuvântul ortodox -

activitate ce se baza și pe o vastă cunoaștere a învățăturii patristice, pe care o poate acum

interpreta și prin prisma experiențelor teosofice sau spirituale deja trăite în anii dinaintea

convertirii. Devine conștient și de fenomenul teologiei academice, a noilor teologi ortodocși,

educați în școli apusene ce ajung să fie luați drept repere în teologia ortodoxă actuală, lipsiți

fiind însă de o credință autentică sau de acea smerenie caracteristică purtătorilor unei tradiții

autentice, abordând probleme profunde în mod formal, exterior sau superficial și de multe ori

într-un duh străin Ortodoxiei.

Pentru părintele Serafim devenise vădit că lumea modernă suferea de o „formă

secularizată de hiliasm: credința în inevitabilitatea progresului și perfectibilitatea lumii

acesteia căzute. Prin credința sa în dezvoltarea treptată de la inferior la superior,

evoluționismul era strâns legat de hiliasm”7. În anii 70, prin intermediul activității misionare

– printre altele faimosul Curs de supraviețuire ortodoxă - , va descoperi cât de mult a ajuns să

fie acceptate filosofiile materialismului și progresivismului în rândul creștinilor ortodocși,

mai ales punerea în discuție a teoriei evoluției s-a dovedit a fi una din chestiunile delicate

pentru cei mai mulți dintre ortodocșii apuseni. Va analiza această chestiune în profunzimile ei

filosofice și prin recursul la Sfânta Tradiție a Bisericii, devenind una dintre personalitățile

proeminente ale reformulării originii create a lumii în noul context cultural, dar și

chestionând cu spirit critic metodele și dovezile aduse în sprijinul teoriei evoluției. Mai mult,

va critica și cealaltă extremă a manifestărilor ortodoxe din timpul său, și anume mișcările așa

zise harismatice, atenționând asupra pericolului sincretismului mistic - vezi volumul

„Ortodoxia și religia viitorului” (Platina, CA, St. Herman of Alaska Brotherhood, 1975).

Un alt capitol important al teologiei sale se va referi la natura sufletului și a stării

acestuia după moartea trupului, scrierile sale fiind grupate postum în volumul „Sufletul dupa

moarte. Experiențe contemporane de după moarte în lumina învățăturii ortodoxe” (Platina,

CA, St. Herman of Alaska Brotherhood, 1988). Este una dintre lucrările care au stârnit

controverse în cadrul ortodoxiei americane în privința învățăturii despre vămile văzduhului,

Sfântul Sinod al ROCOR (Russian Orthodox Church Outside Russia) validând însă

necesitatea și importanța acestei învățături în viața credincioșilor. Legat de acest subiect, al

vieții în veșnicie și de planul mântuirii omului, părintele Serafim va mai avea o lucrare

publicată postum, în 1985, cu titlul „Apocalipsa în învățătura vechiului creștinism”.

Părintele Serafim va mai fi implicat în multele probleme ecleziologice – problema

adoptării calendarului îndreptat, al prezenței harului în Biserica Ortodoxă Rusă ce se afla sub

regimul comunist, etc. - care frământau fragmentata Ortodoxie nord-americană, însă va avea

de suferit datorită adoptării unei poziții echidistante, nepărtinitoare față de opiniile taberelor

antagoniste, dar în acord cu cea a înaintașilor săi duhovnicești, precum Sfântul Ioan

Maximovici de San Francisco, arhiepiscopul Averkie și alții.

7 Ieromonah Serafim Rose, op.cit., p. 12

8

Până la sfârșitul timpuriu al vieții sale din 1982, părintele Serafim a lucrat neobosit

pentru a desprinde credincioșii ortodocși nord-americani din capcanele unei credințe

închistate în false tradiții și învățături, departe de spiritul bisericii primare și duhul Sfinților

Părinți. Prin traducerile scrierilor acestora, prin predicile și scrierile inspirate de învățăturile

patristice, ca păstor de suflete, prin propovăduirea vieții ascetice, prin judecata plină de

înțelepciune a realităților moderne prin care trece credinciosul zilelor noastre, prin propriul

exemplu al simplității și smereniei, prin propovăduirea unei Ortodoxii a inimii, părintele

Serafim Rose a devenit un apărător și promotor al autenticei tradiții ortodoxe nu numai în

spațiul american, ci în întreaga lume ortodoxă, sfințenia vieții sale fiind proclamată încă de la

adormirea sa întru Domnul de către episcopul Nectarie, cel care îl și hirotonise ieromonah.

„Despre părintele Serafim Rose nu se prea pomenește pe cursurile Facultăților de

Teologie. Întrebarea este: „a fost sau nu părintele Serafim Rose un teolog?” Cred că oricine

citește studiul său „Cum să citim scrierile Sfinților Părinți” va recunoaște în el pana unui

teolog care se află pe linia marilor Sfinți Părinți ai Bisericii. [...] În acest text, părintele

Serafim Rose observă că, în zilele noastre, sunt din ce în ce mai puțini învățători adevărați

care merg pe linia Sfinților Părinți, și că unii se îndoiesc de faptul că mai există adevărați

mărturisitori astăzi. Dar părintele Serafim, mergând pe linia Cuviosului Nichita Stithatul,

spune clar că Duhul Sfânt lucrează din generație în generație și că, până la sfârșitul

veacurilor, Dumnezeu va rândui ca în Biserică să existe astfel de propovăduitori

înduhovniciți.”.8

Ca o concluzie a acestui capitol, se poate observa cu ușurință caracterul de apologet al

Ortodoxiei, chip reliefat de întreaga sa experiență de viață în interiorul Ortodoxiei, viață

probabil începută odată cu această rugăciune rostită înaintea unei icoane a Maicii Domnului,

zărită în chip providențial într-un moment de disperare și cumpănă al vieții sale: „Tu ai dat

naștere Celui ce mi-a dat mie viață, Celui Ce a venit pe pământ pentru ca noi avându-L,

dobândindu-L, consumându-L, să putem merge în ceruri. Dă un sens vieții mele. Încă mai am

talanți; nu lăsa să se irosească. Dă-mi să intru în Biserica Fiului tău, în cetatea Lui

mântuitoare, în inima inimilor. Dă-mi să slujesc Fiului tău!”9 .

8Danion Vasile, Pășind pe urmele sfinților ..., axexă la traducerea în limba română a volumului Semnele sfârșitului lumii, de Ieromonah Serafim Rose, Editura Egumenița, Galați, 2004, p. 51-52 9 Ieromonahul Damaschin, op.cit., p. 157

9

3. TRATAREA TEORIILOR CREAȚIONISTE ȘI EVOLUȚIONISTE ÎN TEOLOGIA PĂRINTELUI SERAFIM ROSE

Dată fiind vasta erudiție și imensa personalitate a părintelui Serafim, după cum am

menționat deja în introducerea acestei lucrări, am considerat de mare importanță a prezenta

cât mai multe detalii din viața sa, în încercarea de a sublinia importanța și seriozitatea cu care

își alegea subiectele în care avea un mesaj de transmis, și mai ales de a pune în evidență

dedesubturile proceselor raționale sau spirituale de care s-a folosit în exprimarea ideilor sale.

Am pornit acest studiu de la lucrarea sa de referință în privința originii create a lumii

văzute, „Cartea Facerii, Crearea lumii și omul începuturilor”, apoi cercetând uriașa

biografie scrisă de ucenicul său, ieromonahul Damaschin, alături de câteva dintre lucrările în

care unii dintre criticii teoriei sale își exprimă îndoielile cu privire la veridicitatea

învățăturilor sale.

Înainte de a trece la prezentarea învățăturilor părintelui Serafim, trebuie să menționez

faptul că lucrarea sus menționată este totuși rezultatul unei editări postume, ceea ce are două

implicații directe: nu putem avea certitudinea faptului că părintele Rose și-ar fi proiectat

lucrarea în aceeași manieră sau că nu și-ar fi alterat concepțiile pe parcursul pregătirii acestei

lucrări; iar în al doilea rând, au trecut, iată, 30 de ani de la mutarea din această viață a

părintelui Serafim, perioadă ce ar fi putut aduce oarecare noi descoperiri științifice care să

(in)valideze teoriile asupra originii vieții. Iar în ceea ce privește caracterul apologetic al

demersului său, trebuie amintit faptul ca acesta a fost cauzat de un eveniment oarecum

neprevăzut: unul din fii duhovnicești ai părintelui Serafim, profesorul Alexey Young, a

publicat un articol în revista Nikodemos în care avertiza părinții asupra pericolelor la care

sunt expuși copiii prin învățarea teoriei evoluționiste și asupra falsității câtorva argumente

folosite în sprijinul teoriei (dovezi științifice); publicarea acestui articol însă stârnește reacții

destul de vehemente pentru că cineva, un convertit chiar, a hotărât să supună discuției dogma

evoluției10

. Astfel, părintele Serafim, care revizuise articolul respectiv înainte de publicare, se

vede pus cumva în situația de a investiga cu mai multă atenție trăsăturile filosofice și sociale

ale evoluționismului, mai ales fiindcă îl percepea ca fiind opus învățăturii ortodoxe despre

lume, om și univers. Lucrarea aceasta, de justificare a chestionării subiectului interzis al

evoluției și implicit de apărare a învățăturii tradiționale creștine asupra originii create a lumii

și omului, avea să fie mai dificilă și datorită faptului că trebuia să păstreze o linie de

echilibru între așa-zișii tradiționaliști sau zeloți, cei care refuzau acceptarea realităților

prezentului din teama de influența scolasticii asupra teologiei, și între curentul liberal, al celor

care socoteau tradiția ortodoxă depășită și căreia îi doreau o reinterpretare simbolică,

alegorică pentru a o pune în acord cu modernismul: „Tocmai datorită faptului că Pr. Serafim

s-a confruntat cu extremismul „corect”, a fost în stare să-și ajute contemporanii să iasă din

această fundătura (n.n. a zelotismului, fariseismului). De nu ar fi fost așa, probabil că

scrierile sa s-ar dovedi unilaterale... În suferința aceasta Pr. Serafim a reușit [...] să ajungă

10 Ibid., p. 456

10

la rara combinație între apărarea fără compromis a Adevărului și o caldă și vie „Ortodoxie

a inimii”.”11,12

.

Părintele Serafim Rose își va schița pentru realizarea acestei lucrări apologetice, două

planuri de studiu, unul dedicat teoriei evoluției, iar cel din urmă interpretării patristice a Cărții

Facerii. Regăsindu-le tipărite între anexele cărții sale despre creație, ele ne prezintă o

radiografie foarte clară a ideilor care au stat la baza monumentalei sale lucrări.

Pentru elaborarea teoriei sale, și în acord cu crezul său de a mărturisi doar Adevărul și

a nu face compromisuri de la aceasta, se va strădui să perceapă raporturile dintre evoluție și

creație din variate perspective (filosofice, teologice, politice, sociale, metafizice, duhovnicești

și epistemologice) pentru a-și forma o viziune amplă și generală despre ele.

Analizând aspectele filosofice ale științei, ale naturii cunoașterii fondate pe modele

științifice, însă și limitele ontologice ale științei, se bazează pe redobândirea Duhului

Sfinților Părinți pentru a reda credinciosului de astăzi înțelepciunea Părinților, nedeformată

încă de analizele făcute doar după modele ale științei și care au tendința de a găsi în textele

transmise doar exprimări izvorâte din condiția umană și eliminând, obligați fiind de altfel de

metodele științifice de cercetare, orice premisă de conlucrare a acestora cu harul Duhului

Sfânt.

Prin convertirea sa la Ortodoxie și întărit în convingerile sale după tunderea în

monahism, părintele va trăi o viață de asceză și în deplină ascultare față de ierarhii și

îndrumătorii săi duhovnicești. Cu atât mai mult e de înțeles dorința sa de a se asigura că

rămâne fidel revelației dumnezeiești din Sfânta Tradiție și de a avea cugetul Părinților, fără a

fi vorba doar despre intelect sau rațiune, ci de nous. Teologia însăși pentru el avea să fie viața

de rugăciune, filocalică, de asceză, de pocăință, de sfințenie, de comuniune și de urmare lui

Hristos, devenind rug aprins și mărturisitor al teologiei vii, trăite. Avea certitudinea că prin

apelarea la tradiția patristică poate găsi răspunsuri problemelor de azi și a reconstruit traseul

redescoperirii izvoarelor înțelepciunii Părinților.

Pe scurt, el vede nevoia unei critici ortodoxe a evoluției, combinate cu prezentarea

învățăturii patristice ortodoxe despre creație13

. Descoperă astfel că Sfinții Părinți, deși nu

respingeau evoluția per se, aceasta fiind de dată relativ recentă, au pus totuși bazele

combaterii hotărâte a principalelor sale teze, iar învățăturii patristice asupra creației lumii și a

omului îi evidențiază aspectele de completitudine, de actualitate și perenitate: „Sfinții Părinți

au o teologie completă despre obârșia omului și a zidirii, nelegată de nici o modă

11 Ibid., p. 469-470 12 E interesant de remarcat faptul că articolul lui Alexei Young a fost cel mai aspru criticat de către contingentul supercorect fie din pricina unei banale erori de logică în acceptarea argumentului că un ortodox nou-convertit nu poate scrie un articol veritabil ortodox din cauza experienței sale culturale, religioase de dinainte de convertire; prin urmare, concluziile sale sunt neapărat greșite, fie din lipsa de credință în lucrarea harului Duhului Sfânt chiar și prin cei veniți la ortodoxie mai târziu. 13 Ibid., p. 471

11

intelectuală trecătoare. [...] Filosofia noastră nu e din lumea aceasta, fiind răspunsul la

deșartele speculații ale omului modern!”14

.

Dar care sunt cauzele pentru care teoria evoluționismului se prezintă ca un subiect

greu de acceptat pentru un creștin ortodox? Părintele pune la temelia controverselor ridicate

de teoria evoluționismului implicațiile acesteia asupra moralei, viziunii despre lume și a

sensului vieții. Apoi, prin faptul că se bazează pe metodele științei, în cazul în care are de

răspuns unor fapte paradoxale, ce nu pot fi incluse în cadrul teoriei, credinciosul este fie

invitat să nu abandoneze credința în evoluționism și să rămână în așteptare până în momentul

în care știința va fi în stare să producă explicații viabile unor astfel de fenomene, fie se

propun noi teorii, complementare, ce nu pot fi înțelese decât de o categorie de oameni de

știință ce-și dedică întreaga viață pentru asta și ale căror concluzii trebuiesc iar acceptate de

marea majoritate pe motiv de încredere (credință). Și nu neapărat în ultimul rând, pentru că

ea forțează prin latura sa filosofică o interpretare modernă a Sfintei Scripturi, incompatibilă

cu tradiția bisericii.

Astfel, teologia părintelui Serafim asupra creației mărturisește existența unui

Dumnezeu Creator, Atot-Înțelept și Proniator, care a făcut lumea văzută (universul) după

crearea celei nevăzute, a puterilor cerești, și mai ales după cataclismul cosmic al primei

căderi din harul lui Dumnezeu al unei ființe înzestrate cu libertate. Consideră vârstă

Pământului relativ mică, de până la câteva mii de ani și că acesta a fost creat cu tot ce există

pe el în doar șase zile precum este menționat în Sfânta Scriptură, respingând interpretările

simbolice sau alegorice ale versetelor din Cartea Facerii. Introduce în această interpretare

idea de alteritate a naturii timpului, în sensul că manifestarea acestuia din urmă ar putea fi

diferită înainte de cădere, de Potop și în zilele noastre.

În ceea ce privește omul, acesta reprezintă cununa creației lui Dumnezeu, zidit Însăși

de Sfânta Treime în chip deosebit de toate celelalte creaturi, înzestrat cu libertate, făcut

pentru a stăpâni peste acestea și cu misiunea de a se desăvârși împreună cu lumea ce i-a fost

dată în stăpânire. Primul Om, Adam, precum și toate celelalte creaturi, deși creați de

Dumnezeu ca și indivizi, reprezentau arhetipurile naturii lor, căpătând după cădere

capacitatea de a se reproduce și dobândi urmași de același fel. Respinge hotărât teoria

poligenismului care afirma că omul a apărut dintr-un grup de strămoși și nu dintr-o singură

pereche de oameni, analizează pe larg natura omului și a realității Raiului și atacă

interpretările compatibiliste15

dintre teoria evoluției și istoria revelată proorocului Moise din

Cartea Facerii.

E fascinant faptul că această viziune patristică asupra creației rezistă și dă dovadă de o

largă popularitate - nu numai în rândul credincioșilor ortodocși, dat fiind faptul că poate fi

criticată pentru interpretarea prea literală a textului: în tabăra zelotistă, pentru manieră

aproape neo-protestantă, iar pentru cei ce încearcă să împace teoria evoluției cu Ortodoxia,

14 Ibid., p. 472 15 Prin compatibilism se înțelege curentul modern al teologilor creștini care caută să demonstreze faptul că nu există contradicții majore între revelația asupra creației și teoria evoluționistă.

12

din paradoxul dorinței de a interpreta Sfânta Tradiție doar cu ajutorul intelectului și prin

mijloace lingvistice, filologice sau filosofice, și fără a începe o relație personală, vie și reală,

cu Însăși sursa revelatoare a acestei învățături. E tocmai ceea ce părintele Serafim a căutat, cu

mult înainte de a începe această lucrare teologică, și cu un scop cu totul diferit și de o altă

natură: acela de a fi părtaș Vieții cele veșnice. Poate că versetul „Căutaţi mai întâi împărăţia

lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă(Matei, 6, 33)” ar trebui

înțeles nu numai ca o proorocie despre dobândirea unor daruri spre împodobirea și purtarea

de grijă a trupului, ci și despre dobândirea bogăției de daruri duhovnicești în urma sălășluirii

lui Dumnezeu în inima omului.

Cât privește finalitatea, sensul, scopul teologiei, părintele Serafim scria într-un articol

publicat în 1981: „Teologia nu ține în primul rând de argumente, critici, dovezi și

contraargumente; ea este, înainte de toate, cuvântul omului despre Dumnezeu, în

concordanță cu învățătura dumnezeiește descoperită a Ortodoxiei. Așadar, scopul ei

primordial este întotdeauna acela de a insufla, de a încălzi inima, de a-l înălța pe om

deasupra meschinelor preocupări lumești spre a întrezări dumnezeiescul început și sfârșit al

tuturor lucrurilor, în așa fel încât să-și afle energia și îmbărbătarea de a se nevoi pentru

Domnul și pentru împărăția Sa cerească. Fără îndoială, acesta este sensul și duhul teologiei

celor trei „teologi” prin excelență ai Ortodoxiei: Sf. Ioan Evanghelistul, Sf. Grigorie de

Nazianz și Sf. Simeon Noul Teolog; aceștia, s-ar putea spune, au dat tonul teologiei ortodoxe

și acesta rămâne tonul și sarcina teologiei chiar și în veacul nostru analitic, în care inimile s-

au răcit”16

.

16 Pr. Serafim Rose, Protopresbyter Michael Pomazansky: Theology in the Ancient Tradition, în The Orthodox Word, nr 97, 1981, p. 80, republicat în vol. Orthodox Dogmatic Theology, p. 18

13

4. PRINCIPII DE BAZĂ ALE METODEI DE ANALIZĂ FOLOSITE DE

PĂRINTELE SERAFIM ROSE

Pilonii sistemului analitic folosit de către părintele Rose în construcția teologiei sale

asupra originii lumii și omului, precum și în respingerea neo-ereziei evoluționismului pot fi

detectați în următoarele principii sau adevăruri:

Sensul esențial, primordial al existenței lumii și omului este revelat și cuprins

pe deplin în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție ce sunt revelate de

Dumnezeu ; o teologie ortodoxă asupra creației nu poate izvorî decât având

drept reper de referință Cartea Facerii și corpusul exegetic, de comentarii

patristice a acestei cărți.

Teologia și filosofia părintelui Rose se va adresa, în principal, creștinilor

ortodocși, pentru a-i invita la o recepție mai critică a adevărurilor științifice,

lăsând însă porți deschise către oricine este preocupat de aflarea Adevărului.

Sfinții Părinți nu au discutat problema din punct de vedere al științelor vremii

lor – deși exprimarea lor a fost nevoită să utilizeze formele culturale ale vremii

sau locurilor respective; Ei și-au dorit mai ales să fie întru Duhul Sfânt și, în

consecință, să exprime adevărurile revelate cunoașterii și experienței proprii în

chip duhovnicesc.

Asceza este o metodă de cunoaștere a Adevărului.

Științele naturale sunt utile în vederea cunoașterii manifestărilor naturii, dar nu

au capacitatea de a exprima ce este natura per se.

Evoluționismul reprezintă apexul filosofiilor neo-păgâne și conduce către o

altă mărturisire de credință, sau în cazul teologilor compatibiliști, într-o

denaturare a simbolului de credință existent, fie numai în formă, fie incluzând

și înțelesurile lui. În oricare dintre situații, e doar o modalitate explicită de

apostazie.

Bazându-se pe aceste principii, ideile sale vor construi sau demonta principalele

argumente ale creaționismului, ale unei interpretări tendențioase a paleografiei creștine, sau

ale teoriei evoluționiste.

În interpretarea textului din primele trei capitole ale Cărții Facerii folosește o metodă

complexă, în principal adoptând o analiză literală a textului, dar și apelând, când situația o

cere, la introducerea unor interpretări noi, dar care sunt în consens cu învățătura Sfinților

Părinți17

. Alegerea acestei metode a fost inspirată, fiind cea mai potrivită pentru a contracara

principiile evoluționismului. De exemplu, în căutarea adevărului cu privire la originea lumii,

atunci când ajungem la concluzii ce par a fi în contradicție cu ceea ce găsim în Sfânta

17 Metoda consensului era folosită încă din timpurile cristalizării tradiției bisericești, precum și în definirea și acceptarea dogmelor creștine. În plus, Părintele Serafim va căuta referințe și în învățăturile Sfinților contemporani (Serafim de Sarov, Paisie Velicikovski, etc.).

14

Scriptură sau Tradiție, trebuie să ne amintim de faptul că acestea constituie manifestarea

revelației dumnezeiești prin intermediul unor oameni aleși de Duhul Sfânt, și că mai întâi

trebuie suspectată propria lipsă de cunoaștere, față de un neajuns al revelației.

În cazul locurilor mai dificil de înțeles, trebuie să facem apel la înțelepciunea

duhovnicească a Sfinților Părinți, ferindu-ne însă a lua citate izolate, scoase din context, spre

a dovedi propria credință, pentru că se pot găsi de multe ori pasaje care par a contrazice

adevărurile general cunoscute și acceptate de Ortodoxie. Trage un semnal de alarmă în

privința folosirii greșite a citatelor din Sfinții Părinți, dorind să scoată la lumină însăși

înțelegerea patristică asupra unui subiect, și nu interpretarea proprie a acesteia. Unicul

principiu al dobândirii cugetului Părinților în viziunea părintelui Serafim este cel al

dobândirii vieții duhovnicești: „Aceasta vine în decursul anilor, prin citirea atentă a Sfinților

Părinți cu carnețelul în mână, notând pasajele ce ni se par cele mai semnificative, studiindu-

le, descoperind cum ni se aplică și, dacă e nevoie, revăzând părerile anterioare asupra lor pe

măsură ce le pătrundem ceva mai adânc, descoperind ce spune un Părinte despre un lucru,

ce spune al doilea și așa mai departe. Nici o enciclopedie nu-ți dă aceste lucruri. Nu poți să

hotărăști că vrei să afli totul despre un anume subiect și să începi a-i citi pe Sfinții Părinți.

Unele scrieri ale Părinților au indexuri, dar nu poți ajunge pur și simplu la viața

duhovnicească în acest mod. Trebuie să o iei puțin câte puțin, asimilând învățătura în

măsura în care poți să o absorbi, revenind asupra acelorași texte în anii următori,

reabsorbindu-le, luând mai mult, și ajungând treptat să-ți dai seama în ce fel ți se aplică ție

acele texte duhovnicești. Făcând astfel, ne dăm seama că de fiecare dată când citim un Sfânt

Părinte aflăm lucruri noi.”18

.

Părintele Serafim a trebuit să fie totuși critic asupra acceptării acelor texte în care e

evidentă folosirea de noțiuni științifice specifice timpului și spațiului unde Sfinții Părinți au

trăit, căutând să filtreze și să separe valoarea științifică a textului de valoarea lui teologică.

Nu exclude posibilitatea ca anumite realități din zilele noastre să dea o interpretare

valoroasă faptelor cuprinse în textul Facerii, dar, consecvent în linia pe care o adoptă față de

adevărurile științifice, invită la precauție și mai ales la păstrarea integrității dintre aceste

interpretări cu ceea ce deja avem la dispoziție, și rămânând întotdeauna smeriți (știința își are

și ea eșecurile ei).

Pe lângă toate acestea, nu refuză științei capacitatea acesteia de a arunca lumină

asupra înțelegerii anumitor texte scripturistice, sesizând întrepătrunderea unora dintre

domeniile științifice cu spațiul teologic, propunând totodată ca înțelegerea patristică asupra

lumii să ofere unele sugestii despre felul cum să înțelegem mai ales adevărurile

interdisciplinare (dintre fizică, chimie, biologie, geologie, etc.). Considera că informațiile

științifice din cartea Facerii, contrar curentului principal de gândire, nu au nimic depășit,

pentru că ele nu avansează teorii științifice, ca de exemplu despre alcătuirea corpurilor

cerești, aceste informații putând fi citite și înțelese de fiecare generație în lumina propriei

cunoașteri științifice.

18 Ieromonahul Damaschin, op. cit., p. 407

15

Filonul principal ce străbate toate aceste metode de studiu se găsește cuprins însă în

răspunsul la întrebarea: Ce fel de tâlcuire, literală sau simbolică să dăm textelor patristice?

Probabil că propria experiență existențială, cea care i-a dat sensibilitatea de a detecta

puternicele influențe ale filosofiilor moderne asupra vieții și gândirii contemporane, l-a făcut

să remarce că „prea adeseori tragem concluzii pripite: dacă există vreun sens simbolic a

unui imagini din Scriptură (de pildă pomul cunoștinței binelui și a răului) suntem foarte

înclinați să spunem „este doar un simbol”; cea mai slabă indicație asupra unui sens figurat

sau metaforic ne face adeseori să eliminăm sensul literal. [...] dacă există elemente simbolice

sau figurate, de pildă în relatarea Facerii despre Grădina Edenului, tragem cu ușurință

concluzia că întreaga relatare este un „simbol” sau o „alegorie”. Cheia noastră pentru

înțelegerea Facerii este următoarea: cum anume au înțeles Sfinții Părinți problema aceasta,

atât în particular, în ceea ce privește pasajele separate, cât și în general, în ceea ce privește

cartea ca întreg?”19

. Părintele Serafim a găsit răspunsul la întrebarea de mai sus la Sfântul

Ignatie Briancianinov care scria „Ce anume m-a izbit mai presus de toate în operele

Părinților Bisericii Ortodoxe? Armonia lor, minunata și măreața lor armonie. Prin buzele lor

optsprezece veacuri mărturiseau o singură și o de obște învățătură, o învățătură

dumnezeiască.”20

În ajutorul ideii de a opta pentru o poziție de echilibru în alegerea unei interpretări

mixte a textului, părintele Serafim se sprijină tot pe învățătura Sfinților Părinți. Astfel, ne

oferă de exemplu un citat al Sfântului Grigorie Palama din cartea Apărarea Sfinților Isihaști,

Triada a 2-a: „Grigorie supranumit Teologul a numit «contemplație» pomul cunoștinței

binelui și răului. [...] Dar, pentru aceasta, ea n-a fost pentru el plăsmuire și simbol

inconsistent. Căci și pe Moisi și pe Ilie îi declară dumnezeiescul Maxim «simboale», pe unul

al judecății și pe celălalt al proniei. A făcut aceasta oare pentru că nu erau ei prezenți cu

adevărat, sau au fost plăsmuiți și ei în chip «simbolic»?”21

. Aducerea în discuție a unei astfel

de problematici în scrierile patristice vădește faptul că și autorii acestora au fost preocupați de

natura tâlcuirilor, fiind fermi în a crea o opoziție față de taberele celor ce acceptau fie o

interpretare pur literală, fie contrarie, pur simbolică.

Un alt lucru important este revelat de însăși natura textului cărții Facerii. De exemplu,

o știință ce elimină posibilitatea participării lui Dumnezeu în desfășurarea evenimentelor de

după creație sau îi neagă întru totul existența, poate cu mare ușurință produce afirmații prin

care acest text este considerat drept produsul culturii unei populații înapoiate, sau că este

plină de mituri primitive despre zei și ființe supranaturale, ori că e o culegere sau sinteză a

mitologiilor egiptene, indiene, sumeriene, babiloniene, etc., rod al înțelepciunii sau

speculațiilor omenești. Mijlocul pe care părintele Serafim îl opune unor astfel de teorii este

unul de natură gnoseologică – unde gnoza, cunoașterea este un produs de natură noetică,

despărțind astfel categoric cunoașterea dumnezeiască, duhovnicească de cea izvorâtă din

19 Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, Crearea Lumii și Întâiul Om – perspectiva creștin-ortodoxă, ed. cit., p. 56 20 Ibid., p. 412 21 Ibid., p. 56

16

rațiunea umană. De aceea, în privința naturii cunoașterii, un credincios sincer se va găsi în

imposibilitatea de a abandona adevărurile revelate în favoarea unei epistemologii științifice,

neputincioasă a rezolva problema justificării în materie de credință.

În cazul scrierii cărții Facerii, ar fi fost paradoxal faptul ca Moise să fi contemplat în

mod direct, nemijlocit facerea universului și a omului, astfel încât tipul de cunoaștere pe care

l-ar fi transmis să fi fost de prim nivel. Iată însă că el devine receptorul și transmițătorul unui

alt fel de cunoaștere asupra unor evenimente din trecut despre care nu avea cum să afle decât

de la Cel ce le-a experiat în mod nemijlocit. Sfântul Ioan Gură de Aur îl numea pe Moise

proorocul celor din trecut, e foarte categoric și nu lasă loc de compromis cu privire la maniera

de a recepta acest text al Facerii: „Toți ceilalți prooroci au spus sau cele ce aveau să se

întâmple după multă vreme, sau cele ce aveau să se întâmple în vremea lor, pe când fericitul

Moisi, care a trăit după multe generații de la facerea lumii, condus fiind de mâna cea de sus,

a fost învrednicit să spună acelea care fuseseră create de Stăpânul tuturor înainte de

nașterea lui! [...] Așa că, rogu-vă, să luăm aminte la cele spuse, nu ca și cum le-am auzi de

la Moisi, ci de la Dumnezeul universului prin gura lui Moisi, și să zicem adio gândurilor

noastre”22

.

Un ultim aspect demn de remarcat în teologia patristică este legat de maniera de

relaționare pe care Părinții au folosit-o în legătură cu speculațiile științifice sau filosofice,

uneori necreștine, ale vremii lor – de exemplu că lumea, materia ar fi veșnică și că ar fi apărut

de la sine, etc.. În această privință menționa figurile Sfinților Ignatie Briancianinov și a

Sfântului Teofan Zăvorâtul ce au vorbit oamenilor în limbajul vremii lor: „Le erau cunoscute

toate ispitele vremii noastre, mai ales episcopului Ignatie, care-i citise pe toți scriitorii

apuseni și era el însuși inginer și cunoștea ultimele teorii din matematică. Cunoscând situația

prezentă și întreaga înțelepciune apuseană, ei au înfățișat învățătura ortodoxă pentru

vremurile acestea și au răspuns la tot felul de probleme. [...] Acești Părinți și cei ce i-au citit

și urmat ne transmit Ortodoxia într-un mod foarte accesibil...”23

Printr-o cercetare minuțioasă a istoriei filosofice a civilizației apusene spre a înțelege

cauzele apostaziei de la creștinism și a secularismului dominant în sferele vieții sociale,

Părintele Serafim identificase ideologia inevitabilității progresului și a perfecționării lumii

acesteia, împreună cu filosofia evoluționistă. Dacă Julian Huxley, la Centenarul Darwin,

numise evoluționismul un „model de gândire”, Părintele Serafim spunea că ea era „un model

de gândire potrivnic ortodoxiei, nu doar o oarecare altă idee.[...] Filosofia evoluționistă a

«ridicării din animale» pare desigur de neîmpăcat cu concepția creștină a «căderii din Rai»,

și întreaga noastră concepție asupra istoriei va fi negreșit determinată de felul în care

credem.”24

Mai mult, a recunoscut însemnătatea faptului de a fi la curent cu realitățile științifice

asupra evoluției, tocmai pentru a putea înțelege fenomenul în întregime, fără însă a fi nevoie

22 Ibid., p. 61, citat din Omilia la Facere, 13,4 a Sfântului Ioan Gură de Aur 23 Ieromonahul Damaschin, op. cit., p. 408-409 24 Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, Crearea Lumii și Întâiul Om – perspectiva creștin-ortodoxă, ed. cit., p. 12

17

de o respecializare a teologului în om de știință pentru a discuta latura științifică a problemei:

„Nu vei putea spune cu certitudine, de pildă, dacă omul a fost pe pământ acum vreo șapte

sau opt mii de ani ... dacă ești cu totul neștiutor în ceea ce privește principiile datării

radiometrice, a straturilor geologice etc., care «dovedesc» că omul are o vechime de

«milioane de ani». Iar asemenea cunoștințe nu sunt nicidecum ezoterice [...]. Ca principiu de

temelie, desigur, trebuie să pornim de la faptul că adevărul științific (opus feluritelor păreri

și prejudecăți) nu poate contrazice adevărul descoperit dumnezeiește, cu condiția să le

înțelegem pe amândouă în mod corect. ”25

.

Faptul că la nivelul societății moderne, teoria evoluționistă a căpătat caracteristicile

unei dogme, fiind extrem de dificil de a o supune unei dezbateri oneste, cei mai mulți dintre

cercetătorii care încercau să facă aceasta erau supuși unui tratament discriminatoriu și riscului

de a-și pierde pozițiile din cadrul universităților sau instituțiilor de cercetare. Demersul

părintelui Serafim pentru a se informa cu privire la dedesubturile acestei teorii a continuat

prin citirea cărților și revistelor de specialitate, pentru ca mai apoi să contacteze savanți din

instituții importante de cercetare spre a obține răspunsuri la întrebările care se iveau. A rămas

uimit să descopere că pentru mulți astfel de oameni de știință, adepți ai evoluționismului, nu

există dovezi sigure pentru această teorie, ci doar o credința că este o teorie mai logică sau că

orice altă alternativă ar fi de neconceput.

Părintele Serafim a fost contemporan debutului mișcării creaționismului științific –

grup de creștini protestanți ce erau oameni de știință profesioniști - și martor impulsului pe

care l-a imprimat această mișcare publicării de materiale științifice ce supuneau gândirii

critice multe dintre argumentele și dovezile pe care se baza și era răspândit evoluționismul.

Aceasta a creat între partizanii evoluționiști un răspuns în principal de natură emoțională, de

intimidare și ridiculizare a taberei creaționiștilor. Fără să se aștepte a găsi răspunsuri în

această mișcare la întrebările de natura filosofică sau teologică, în perioada de început a

studiului asupra acestei chestiuni, va valorifica totuși materialele lor spre a face față

întrebărilor ridicate de știința modernă, spre a-și sprijini învățătura pe care o aflase deja în

teologia patristică. Spre sfârșitul vieții sale, gândea însă altfel, dând o importanță covârșitoare

teologiei patristice, sătul fiind de relația nefirească de condiționalitate dintre aceasta și

evoluționism. Această schimbare de optică se poate să fi fost cauzată și de schimbarea de

percepere a evoluționismului de către opinia publică, ca urmare a spargerii zidurilor

comunității științifice neodarwiniste de către tot mai mulți savanți ca urmare a imposibilității

explicării noilor descoperiri din domeniul geologiei, astronomiei, paleontologiei, geneticii,

fizicii, etc..

Dar în ce constă evoluția? De ce pare ea a fi incompatibilă cu învățătura creștină? Iată

definiția dată de Asociația Națională a Profesorilor de Biologie (NABT) în SUA:

„Diversitatea vieții pe pământ este rezultatul evoluției: un proces nesupravegheat,

25 Ibid., p. 15

18

impersonal, imprevizibil și natural de descendență temporală cu modificări genetice,

influențat de selecția naturală, întâmplare, împrejurări istorice și schimbări de mediu.”26

Vedem astfel că ea reprezintă un proces impersonal, nesupravegheat, rod al

întâmplării și al selecției naturale, în afara oricărei intervenții a lui Dumnezeu. Evoluția

biologică, în fond o teorie a schimbării, își propune să explice modul în care un tip de

organism se poate transforma în ceva diferit fără a fi nevoie de un Creator supranatural, însă

având nevoie doar de foarte multă răbdare.

Întrebările puse de adepții creaționismului științific cel puțin cu 10 ani dinainte de

adormirea Părintelui Serafim, rămân însă și astăzi fără răspunsuri satisfăcătoare. Puși în fața

unor dovezi științifice împotriva mecanismului darwinist (de exemplu al inversării straturilor

geologice/fosilifere, sau al complexității ireductibile bio-moleculare), evoluționiștii tind să

creeze noi modele ale teoriei lor. Nu o să intru în detalii, doar o să aduc exemplul

argumentului evoluționist al existenței unui strămoș comun al unor specii. Presupusa dovadă

este aceea că viețuitoarele există în grupuri, iar grupurile sunt legate printr-o serie de trăsături

comune, și toate viețuitoarele au la bază o structură bio-chimică comună, ceea ce denotă o

origine comună. Teza poate fi combătută prin lipsa descoperirii grupurilor intermediare în

procesul de evoluție. În aceeași notă, experimentele de laborator din ultimii 50 de ani ce au

încercat a obține un nou tip de musculiță de oțet (celebra Drosophila Melanogaster) prin

mutații genetice produse prin expunerea la radiații nu a reușit decât să producă mici variații,

fără a rezultă un cu totul alt tip de musculiță.

Părintele Serafim va fi preocupat mai ales de faptul că evoluționismul este în mod

fundamental ateu. A defini evoluția drept un proces, eveniment nesupravegheat, nu poate fi

dovedit prin metode empirice, ci reprezintă numai o presupunere filosofică, reflexie a

naturalismului sau materialismului. Dacă natura este singura care există, atunci ea trebuie să

fie capabilă a-și făuri propria creație, ceea ce implică existența unui proces având date de

intrare simple, primare (elemente chimice, biologice), și asigurând producerea unor structuri

complexe sau a unor indivizi din ce în ce mai dezvoltați. Cum a ajuns acest proces să existe,

ce îi oferă aplicabilitate universală (la nivel chimic, biologic), și cum se face că nu există și în

lumea proceselor evoluționiste o concurență similară celei din lumea vie27

? Iată întrebări la

care știința de azi nu are decât răspunsuri filosofice sau dogmatice.

„Critica evoluționismului, oricât de validă, nu poate totuși răspunde la întrebarea cea

mai importantă. În cine să ne încredem dacă dorim să aflăm adevărul despre începuturi: în

revelația dumnezeiască sau în cercetarea științifică? Părintele Serafim [...] credea că știința

este neputincioasă când e vorba de tema începutului absolut, și că adevărata cunoaștere

despre acest subiect poate veni doar din revelația dumnezeiască. El motiva aceasta prin

26 Ibid., p. 35 27 De exemplu, de ce n-am avea mai multe legi ale gravitației care să co-existe în același timp și spațiu, și mai ales, să fie într-o așa-zisă competiție pentru supraviețuire?

19

faptul că evenimentele săptămânii creației din Cartea Facerii au avut loc sub incidența unui

set de legi aparte, legi cu totul diferite de cele care au operat după Cădere.”28

.

28 Ibid., p. 42

20

5. PREZENTAREA REFERINȚELOR PATRISTICE UTILIZATE, CARACTERUL UNIVERSAL, SPAȚIO-TEMPORAL AL ACESTORA

Părintele Serafim a fost mai înainte de toate un trăitor al ortodoxiei, dar și un posesor

al unei inteligențe native foarte ridicate, despre care există numeroase mărturii. Autodidact în

cele mai multe dintre disciplinele teologice în care a avut un cuvânt de spus, a fost cumva

eliberat de limitele urmării unei bibliografii și a unui curriculum academic strict. Seriozitatea

cu care își aborda subiectele de studiu și faptul că iubea să aibă o viziune de ansamblu asupra

subiectului înainte de a-și exprima poziția sa, l-au condus la consultarea unei bibliografii

impresionante de texte și autori din cele mai variate domenii (teologie, științe, arte, etc.). De

cele mai multe ori, va trebui, din lipsa traducerilor sau din pricina unor traduceri mediocre în

limba engleză, să consulte aceste materiale în limbile lor originale (rusă, greacă, slavonă,

latină, chineză, sanscrită, etc.).

„Pe când scria despre înțelegerea patristică a Cărții Facerii și a zidirii lumii,

Părintele Serafim era nevoit să traducă multe dintre sursele patristice din alte limbi. De la

moartea sa, câteva dintre aceste surse au fost publicate în traducere engleză, inclusiv două

dintre cele mai însemnate: „Omilii la Facere” de Sfântul Ioan Gură de Aur și „Tâlcuirea la

Facere” a Sfântului Efrem Sirul.”29

Aflăm că în procesul de documentare în vederea realizării acestei lucrări Părintele

Serafim a fost nevoit să se folosească din edițiile rusește ale Cuvintelor la Facere a Sfântului

Ioan Gură de Aur30

și din Tâlcuirea la Facere a Sfântului Efrem Sirul. Apoi a consultat

colecția de omilii despre zilele creației, Hexaimeronul, a unui sfânt drag părintelui Serafim,

Sfântul Vasile cel Mare, precum și scrierea ulterioară acesteia, Despre obârșia omului, o

continuare, am putea spune, a Hexaimeronului. Dintre lucrările părinților capadocieni, se va

mai folosi de cartea Despre facerea omului, a Sfântului Grigorie de Nyssa, titlul lucrării fiind

mai mult decât evident cu privire la tema dezbătută, precum și de felurite scrieri despre

zidirea omului, firea și natura sufletului ale Sfântului Grigorie Teologul.

Nici scriitorii, sfinții și asceții orientali, sirieni, palestinieni sau egipteni nu vor fi

trecuți cu vederea, începând de la cei din secolele IV-V, Sfântul Macarie cel Mare (pseudo-

Macarie), Chiril al Alexandriei, avva Dorotei, Sfântul Isaac Sirul ce vorbesc despre paradis,

despre înțelesurile căderii omului, despre condiția omului după cădere comparativ la starea de

dinainte, și până la Dogmatica (Despre credința ortodoxă) a Sfântului Ioan Damaschin, din

secolul al VIII-lea.

Din Apus, Sfântul Ambrozie al Milanului (Episcop de Mediolanum), inspirat probabil

de omiliile Sfântului Vasile cel Mare, va scrie și el un rând de omilii despre cele șase zile ale

creației, Hexaimeronul său fiind ceva mai detaliat (aproximativ 300 de pagini). Fericitul

Augustin tratează subiectul Facerii în Cetatea lui Dumnezeu, însă părintele era avizat în a

29 Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, Crearea Lumii și Întâiul Om – perspectiva creștin-ortodoxă, ed. cit., p. 443 30 Părintele Serafim a avut curiozitatea să contabilizeze câte pagini din scrierile Sfântului Ioan Hrisostomul se referă la cartea Facerii, ajungând la un număr de peste 1000 de pagini, vezi Ibid., p. 52

21

trata cu precauție învățăturile augustiniene, mai ales din pricina unei înclinații puternice spre

raționalizare și exagerări teologice.

Tratatele despre Înviere ale Sfinților Atanasie cel Mare, Grigorie de Nyssa și

Ambrozie al Milanului au fost de ajutor în conturarea concepției patristice despre lume.

Dintre alți Sfinți Părinți cercetați, menționăm pe Sfântul Simeon Noul Teolog, cu omiliile

sale despre Adam, cădere și lumea dintâi – Omul întâi zidit (tradus și publicat în limba

engleză chiar de către părintele Serafim), pe Sfântul Grigorie Palama și Grigorie Sinaitul cu

scrieri despre unele aspecte ale Facerii și despre Rai.

Merită menționat faptul că pentru a descoperi mai aproape de adevăr sensul

învățăturilor patristice, părintele Serafim folosește tâlcuiri ale acestora făcute de către sfinți ai

zilelor noastre, ca de exemplu, cele ale Sfinților Serafim de Sarov, Nil Sorski sau Paisie

Velicikovski.

În ceea ce privește raportarea dintre teologie și știință, i-a avut drept referințe pe

teologul rus Ivan Kireevski (1806-1856), ucenic al Starețului Macarie de la Optina și pe

Sfântul Ignatie Briancianinov(1807-1867), cel despre care scria că „a fost poate cel dintâi

mare teolog ortodox care a îndrăznit să abordeze fățiș această problemă atât de acut pusă în

zilele noastre: cum să-ți păstrezi adevărata tradiție și învățătură creștină într-o lume care a

devenit cu totul străină ortodoxiei, tinzând chiar să o răstoarne și să o îndepărteze sau să o

„reinterpreteze” astfel încât să devină compatibilă cu un mod lumesc de gândire și viață.[...]

Episcopul Ignatie s-a pregătit întru apărarea Ortodoxiei atât printr-un profund studiu al

izvoarelor ortodoxe [...], cât și familiarizându-se cu datele culturii științifice și literare din

epoca respectivă.”31

În biografia sa aflăm următorul rezumat al acestei îndelungate activități: „De-a lungul

anilor de vaste lecturi, Pr. Serafim a adunat o cuprinzătoare cunoaștere a învățăturii

patristice. Când trata o anumită temă în scrierile sale, cea uz de o gamă largă de izvoare

patristice, atât vechi, cât și moderne, atât din creștinismul răsăritean cât și din cel apusean,

multe dintre ele destul de obscure și netraduse în engleză până atunci. Însă un dorea să

devină un erudit specializat în Sfinții Părinți. [...] Ca întotdeauna, el trebuia să meargă mai

adânc, ca să descopere întregul context. Trebuia nu doar să-i cunoască pe Părinți, ci să

dobândească cu adevărat cugetul lor, să învețe să gândească, să simtă și să privească

lucrurile la fel ca ei. Prea adeseori în ortodoxia contemporană există tendința de a

reinterpreta credința pentru a se potrivi cugetului omului modern. Părintele Serafim știa că

trebuie să facă exact invers: să-și potrivească conștiința după cugetul Părinților, să se

cufunde cu totul în continuitatea de două milenii a experienței creștine. Dobândind cugetul

Părinților, adică cugetul Bisericii, dobândea în același timp cugetul lui Hristos, Care este

capul Bisericii și Care călăuzește Biserica Sa la plinătatea Adevărului.”32

. Calea de a

împlini acest deziderat o vedea în statornicia unui regim duhovnicesc constând din

rugăciunea personală și liturgică, din citirea zilnică a scrierilor duhovnicești, fapte pe care le

31 Ibid., p. 177 32 Ieromonahul Damaschin, op. cit., p. 406

22

asimila unor injecții cu hrană cerească, precum și în manifestarea în exterior, în situațiile

concrete ale vieții, a unei vieți duhovnicești lăuntrice.

Deoarece această lucrare a părintelui a fost oarecum inițiată de către răspunsurile

acide ale teologilor compatibiliști ortodocși – în special scrisorile Dr. Kalomiros, părintele

Serafim va cerceta și scrierile lui Teilhard de Chardin, teolog catolic, ale lui Panaghiotis

Trempelas – teolog ortodox, Pr. John Meyendorff și Theodosius Dobzhansky – biolog

evoluționist celebru, membru al Societății Eugenice Americane, credincios ideii unui

Dumnezeu care crează prin evoluție. Referințele bibliografice științifice, contra argumentelor

teoriei evoluției, le va obține în principal pe filiera cercetătorilor neo-protestanți nord-

americani, interpretarea literală a Scripturii folosite de ei intrând în conflict imediat cu noile

afirmații ale științei și evoluției și forțându-i astfel de a căuta răspunsuri prin metode

științifice.

Adăugând la toate acestea, pregătirea academică obținută în domeniul științelor

naturale, filologiei și filosofiilor orientale la universitățile Pomona, San Francisco și

Berkeley, putem ajunge la perspectiva surprinzătoare că avem în față unul dintre studiile

bazate pe un material bibliografic dintre cele mai vaste, fiind martorii unei titanice

complexități de referințe ce acoperă arii imense de timp, spațiu, culturale și științifice.

23

6. RECEPȚIA ANALIZEI PĂRINTELUI ROSE DE CĂTRE MEDIILE ORTODOXE ȘI ETERODOXE

În general, așa după cum am mai menționat, teologia părintelui Rose asupra creației

este destul de populară în rândul credincioșilor ortodocși de astăzi, dat fiind faptul că

interpretările pe care le aduce noilor realități sunt urmare a unei vieți de sfințenie și a unui

intelect rafinat. Creștinismul ortodox este bazat pe manifestarea credinței și autentificată de

Duhul Sfânt, și nu o știință exactă. Din această cauză, Biserica a putut să treacă peste

judecățile sau părerile teologice eronate ale multora dintre cei pe care astăzi îi numește Sfinți

Părinți.

Fermitatea prin care părintele Serafim Rose și-a argumentat unele afirmații teologice

a stârnit însă controverse, atât în spațiul academic ortodox, cât și lumea eterodoxă. Faptul că

și-a ales o metoda preponderal literală de interpretare a textelor Scripturii sau patristice a fost

de asemenea contestată, deși părintele înțelegea foarte bine rolul simbolismului, al alegoriei și

filosofiei elenistice în dezvoltarea teologiei ortodoxe.

Au mai existat și controverse generate uneori de modul în care opiniile sale au fost

editate și publicate. De exemplu, în cazul volumului Cartea Facerii, Crearea lumii și omul

începuturilor este aspru criticat subtitlul Perspectiva creștin-ortodoxă, care ar sugera o auto-

erijare în purtătorul de cuvânt al întregului spațiu creștin ortodox în această chestiune

teologică. O alegere curajoasă, aș putea spune, dată fiind starea fragmentată a Ortodoxiei în

Statele Unite ale Americii.

Dintre contestatarii teologiei părintelui Rose în privința creaționismului am putea

identifica cel puțin două categorii: una de natură filosofico-teologică, cealaltă formată din

savanți ce pun foarte mare accent pe descoperirile științelor naturale, fără a avea însă o

pregătire solidă în filosofia științei, a metafizicii sau în epistemologie. Cel mai periculos e

faptul că, în unele cazuri, se pot construi critici ce par foarte solide și împodobite de referințe

științifice dintre cele mai de sofisticate, fără însă ca autorii acestor polemici să aibă o viziune

de ansamblu asupra implicațiilor teologice și filosofice ale tezelor pe care le emit.

De fapt, știința în forma sub care prezintă astăzi nici nu va cere să afli totul, deodată,

ci doar să accepți potențialitatea progresului infinit. Iar această relativitate absolută poate

intra de exemplu într-un evident conflict cu opinia fermă a Părintelui Rose cu privire la vârsta

relativ tânără a lumii create. George și Elizabeth Theokritoff33

contestă de exemplu

convingerea Părintelui Rose conform căreia toate teoriile științifice ce neagă așa-numita

teorie a Pământului tânăr țin doar de domeniul filosofiei și nu al științelor. Sau faptul că

interpretarea evoluției prin prisma teologiei patristice este forțată de către Părintele Rose, dată

fiind complexitatea problematicii și de faptul că Părinții nu s-au exprimat în mod explicit

asupra acestei teorii (de exemplu termenul de natură în cazul Sfinților Părinți, al lui Darwin

sau al lui Erasmus ar reprezenta cu totul alte realități). Aceștia, folosindu-se strict de noțiuni

ce țin de sfera logicii și naturii umane, deși sunt de acord în aparență cu principiile enunțate

33 George Theokritoff este paleontolog iar Elizabeth, teolog, ambii ortodocși

24

de părintele Serafim pentru dobândirea cugetului patristic, în esență, datorită procesului de

analiză folosit sunt forțați însă, în cazul părintelui Rose să elimine pe cel mai important dintre

aceste principii, și anume cel referitor la dobândirea vieții duhovnicești ca precondiție a

accederii la dumnezeiasca revelație, sau în cazul Sfinților Părinți înșiși, atacând limpezimea

scrierilor patristice: „Câteva întrebări (teologice) pot fi menționate aici. Ce este autoritatea

Sfinților Părinți? În ce măsură învățătura Sfinților Părinți este infailibilă? Este corectă

(re)interpretarea învățăturilor lor luând în considerare experiența ulterioară (n.n. a lumii)?

[...] Mai mult, este toată învățătura Părinților de egală autoritate sau valoare?”34

. Își

încheie însă această critică într-un ton mai concordant, considerând Cartea Facerii, Crearea

lumii și omul începuturilor capabilă a oferi cititorilor o perspectivă „mai mult sau mai puțin”

ortodoxă asupra creației și care merită a fi luată în considerare pentru conținutul său valoros.

Ar mai fi de menționat scrierea părintelui Lazăr Puhalo – Creația și Căderea, datorită

faptului că face referințe la lucrarea părintelui Serafim, dar tonul sub care le prezintă precum

și acuratețea acestora trebuie privite și prin prisma faptului că între părintele Lazar și

părintele Serafim au existat dispute aprinse cu privire la alte subiecte teologice (asupra

existenței și utilității teologice a vămilor văzduhurilor), o hotărâre a Sfântului Sinod cerând în

mod oficial părintelui Lazăr să înceteze polemica. Așadar, părintele Puhalo nu vede un

conflict real între știință și Scriptură, fiecare dintre ele operând cu modele de cunoaștere

separate: dacă știința reprezintă filosofia căutării cauzei urmărind efectul (n.n. în planul

material), Scriptura revelează cauza și oferă o explicație a efectului în planul spiritual, iar

între acestea două nu ar trebui să existe un conflict. Ceea ce contestă în principal părintele

Puhalo este afinitatea părintelui Rose pentru o datare relativ recentă a vârstei Pâmântului și a

lumii, în general. Deși din materialele părintelui Rose studiate de către mine nu reiese o

opinie definitivă, în genul celei emise de episcopul anglican Ussher (1581-1656) care

stabilește ferm crearea universului în anul 4004 înainte de Hristos, părintele Puhalo îl acuză

de fundamentalism și neo-gnosticism în această privință, venind cu o serie de așa-zise dovezi

geologice ale datării vechi a Pământului. Un argument care mi s-a părut extrem de solid este

cel legat de cronologia perioadei Potopului. Găsindu-l descris în Geneză ca un cataclism de

proporții globale, părintele Puhalo chestionează, legitim de altfel, cum e posibil ca piramidele

egiptene din perioada Egiptului Vechiului Regat să fi fost construit fie înainte, fie la foarte

puțin timp după Potop, estimat a se fi produs în anul 2349, după cronologia lui Ussher?

Negăsind un răspuns la această întrebare în scrierile părintelui Serafim, am fost inspirat

socotesc să cercetez principiile estimărilor și datărilor cronologice ale descoperirilor

arheologice. O să dau doar două referințe, una provenită de la Societatea de cercetări vechi

egiptene (Ancient Egypt Research Associates – AERA) de natură științifică, și care deși

susține o vechime de aproximativ 4500-5000 de ani a piramidelor folosind datarea prin

radiocarbon, notează discrepanțe mari (sute de ani) între măsurătorile efectuate în 1984 și

34 George Theokritoff, Elizabeth Theokritoff, Genesis and Creation: Towards a Debate. Review of Seraphim Rose, Genesis, Creation and Early Man: The Orthodox Christian Vision (Platina, St Herman of Alaska Brotherhood, 2000) in St Vladimir’s Theological Quarterly 46-4 (2002), pp. 365-390

25

cele din 1994-199535

. Cel de-al doilea studiu apare publicat pe site-ul Apologetics Press, și

caută să răspundă acestei dileme a cronologiei Potopului și a piramidelor egiptene36

. E o

lectură foarte utilă aș putea spune, întrucât prezintă de o manieră foarte limpede tehnica prin

care s-a ajuns azi la un acord (convenție, înțelegere) între arheologii și istoricii moderni cu

privire la cronologia Egiptului Antic. Cel mai frapant aspect pentru mine a fost paradoxul pe

care puțini specialiști par a-l sesiza în acceptarea literală și unilaterală a artfactelor

arheologice, epigrafice cu privire la anii de domnie al faraonilor (cutare faraon a domnit un n

număr de ani), fără a ține cont însă de probleme inerente calendarelor folosite în vremea

aceea (erori anuale de până la 40 de zile în anumite perioade istorice), sau ignorând realitatea

că o domnie nu poate dura un număr precis de ani, ci trebuiesc luate în calcul și perioadele

mai mici de timp: luni, săptămâni etc. De menționat faptul că la baza cronologiei Egiptului

antic stă un document - Aegyptiaca (Istoria Egiptului), scris de istoricul egiptean Manethon -

ce nu s-a păstrat în forma sa originală, ci a fost „reconstruit” din mai multe surse (Eusebius,

Ieronim, Iulius Africanul). Listele dinastice și ale conducătorilor egipteni conținute de acest

document, nu pot însă oferi certitudinea unei datări precise din motive de co-guvernare, a

dinastiilor paralele, sau a perioadelor de anarhie. Acest studiu poate fi așadar de o mare

importanță pentru cei ce caută răspunsuri raționale la această problematică a cronologiei

creației, întrucât pornind de la el, se poate chestiona cu ușurință și precizia calendarului

folosit de proorocul Moise în prezentarea genealogiei protopărinților.

Părintele Puhalo este intrigat și de posibilitatea ca în arca lui Noe să fi încăput toate

animalele terestre pe care le cunoaștem astăzi, deși în comentariile și materialele adiționale la

lucrarea părintelui Rose asupra creației au fost făcute referințe către studii recente care

analizează această ipoteză și o validează din punct de vedere matematic, sau fără a face apel

la Tâlcuirea la Facere 7, a Sfântului Efrem Sirul, așadar chiar la înseși interpretările

patristice ale subiectului: „Chiar în acea zi (n.n. după ziua intrării lui Noe și a fiilor săi în

corabie) au început să vină elefanți de la răsărit, maimuțe și păunii de la miazăzi, alte

dobitoace s-au adunat de la apus și altele s-au grăbit să vină de la miazănoapte...”37

. Îmi

permit să comentez că punerea însăși a întrebării cu privire la modul în care aceste vietăți au

putut fi aduse din toată lumea este oarecum paradoxală. Asta pentru că pare să ignore faptul

textual că aceste vietăți nu au fost conduse către arcă de nimeni dintre fii sau argații lui Noe,

ci de Însăși purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Dacă admitem o astfel de interogare asupra

tainelor lui Dumnezeu, de ce n-am permite aplicarea aceleiași întrebări și în cazul tainicelor

lucrări dumnezeiești petrecute în primele șase zile ale creației? Ce tehnică și metodă a folosit

Dumnezeu pentru a crea lumea în șase zile?

35 Vezi articolul „How old are the pyramids?”, sursa http://www.aeraweb.org/projects/how-old-are-the-pyramids/ [web - http://www.aeraweb.org], consultat în octombrie 2013 36 Alden Bass, Which Came First, the Pyramids or the Flood?, sursa http://www.apologeticspress.org/aparticle.aspx?cid=92 [web – http://www.apologeticspress.org], consultat în octombrie 2013 37 37 Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, Crearea Lumii și Întâiul Om – perspectiva creștin-ortodoxă, ed. cit., p. 157

26

Pentru a obține o imagine de ansamblu a recepției teologiei creației Părintelui Serafim

de către publicul larg, indiferent de convingerile religioase, am făcut un mic studiu statistic

online asupra comentariilor făcute de cititorii săi. Majoritatea comentariilor negative reiau

teze deja discutate în carte, astfel încât inclin să cred că e vorba de o anumită superficialitate

a cititorilor. Așadar, analizând secțiunea dedicată cărții Cartea Facerii, crearea lumii și

întâiul om pe site-ul comercial amazon.com, am grupat comentariile publicate în trei

categorii principale:

cele apreciative – 9 la număr, ce au dat scoruri mari (4, 5 stele din 5 posibile)

grupa celor ce au acordat un scor mediocru, de 3 stele – 1 singur caz

și ultima categorie, a celor ce au dat o notă mică, de 1-2 stele – 2 comentarii.

O altă unealtă utilă în acest demers e dat de faptul că alți cititori pot da note

apreciative comentariilor de mai sus, comparându-le astfel propriilor critici asupra cărții.

Rezultatele raportului obținut indică următoarele statistici:

grupul comentariilor apreciative a primit voturi pozitive în 137 de cazuri

dintr-un total de 144 (95%)

în cel de-al doilea caz, comentariul a primit 7 voturi din 13 (53%)

îar comentariile negative au primit un scor de 16 din 84 (19%).

Este evidentă popularitatea cărții (e vorba de varianta originală în limba engleză), și

mai ales covârșitorul număr de cititori ce apreciază lucrarea, în ciuda situației relativ precare

încă a poziției în care se găsește Biserica Ortodoxă în spațiul nord american3839

.

38 http://www.amazon.com/Genesis-Creation-Early-Seraphim-Rose/dp/1887904255/ref=sr_1_3?s=books&ie=UTF8&qid=1382316636&sr=1-3, consultat în octombrie 2013 39 http://www.amazon.com/Genesis-Creation-Early-Seraphim-Rose/dp/1887904026/ref=sr_1_15?s=books&ie=UTF8&qid=1382316648&sr=1-15, consultat în octombrie 2013

27

7. CONCLUZII. IMPORTANȚA TEOLOGIEI CREAȚIONISTE A PĂRINTELUI ROSE ÎN CONTEXTUL PROVOCĂRILOR TEOLOGICE MODERNE

Orientarea hotărâtă pe care părintele a urmat-o înspre utilizarea înțelepciunii patristice

în interpretarea lumii moderne cu tot ceea ce o caracterizează trebuie să devină un model de

urmat pentru orice studiu teologic ortodox serios ce se referă la problemele actuale ale

credinciosului, ale Bisericii și lumii, în general. De exemplu, s-ar putea întreprinde studii

dintre cele mai serioase asupra provocărilor aduse de cercetările și politicile de bioetică și

planning familial, asupra cercetărilor asupra tehnologiilor cu risc foarte mare de

periculozitate (armament, explorări geologice, echipamente nucleare, etc.), asupra ecologiei,

etc., după care aceste studii să fie popularizate în cadrul membrilor Bisericii. Pentru oricare

dintre acești teologi există însă, în opinia mea, o singură condiție de importanță capitală în

exercițiul de dobândire a înțelegerii sensurilor adevărate ale textelor patristice: dobândirea

unei vieți înduhovnicite, pentru ca harul Duhului Sfânt să sfințească, să tămăduiască, să

desăvârșească și să lumineze rațiunea căzută a omului.

Părintele Serafim are, de asemenea, meritul de a fi unul dintre primii teologi ortodocși

care pune într-o relație știința cu teologia și asta nu în spațiul ideilor, ci al vieții curente,

practice. Fire pragmatică, devine conștient de importanța dezbaterilor cu privire la originile

lumii și de faptul că în lumea ortodoxă contemporană nu existau lucrări sau autori care să

trateze întreg spațiul de ipoteze promovate de ambele teorii, dar mai ales, care să se hrănească

din tradiția patristică. Într-una din scrisorile sale către părintele Alexei Young, din 1981,

mărturisește: „...Așa că merg înainte cu „Facerea” după Sfinții Părinți, dându-mi seama că

poate provoca valuri printre greci ...Fiindcă a venit vorba de „Facere”, nu văd de ce cursul

despre ”Cartea Facerii” nu ar putea să se transforme în principala parte a demult

abandonatei noastre cărți despre evoluție. [...] Dacă am putea să o ducem la bun sfârșit, ar fi

o lucrare de pionerat ce ar face cel puțin ca problema să poată fi discutată printre creștinii

ortodocși, mulți dintre ei fiind preocupați de ea, dar neștiind cum să o gândească în întregul

său.[...] Cheia noastră – alipirea de înțelepciunea Bisericii, încrederea în proprii Părinți și

în Sfinții Părinți ce au trăit înainte. Oamenii sunt pregătiți să audă aceste lucruri.”40

.

Ucenicul, biograful și editorul scrierilor sale, monahul Damaschin de la Platina, în alcătuirea

prefeței cărții sale despre creație caracteriza în cuvinte puține esența acestei lucrări:

„Părintele Serafim, scufundându-se cu totul în cugetul Părinților, a înfățișat lumii moderne

viziunea patristică despre cosmos, ridicând astfel discuția mult deasupra nivelului pur

rațional și științific. Toți creaționiștii, fie ei „biblici” sau „ne-biblici” au multe de învățat din

expunerea Părintelui Serafim. Creaționiștii „ne-biblici” vor găsi în învățătura Părinților o

luminare mistică a Cărții Facerii, și poate că astfel vor privi mai îndeaproape acea carte ca

pe o „proorocie a trecutului” dumnezeiește insuflată. Creaționiștii biblici vor descoperi și ei

că mărturia patristică le deschide noi dimensiuni în înțelegerea Bibliei: noi niveluri ale

înțelegerii pe care nu le-ar fi putut atinge niciodată prin mijloacele exegetice obișnuite.”41

40 Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, Crearea Lumii și Întâiul Om – perspectiva creștin-ortodoxă, ed. cit., p. 367 41 Ibid., p. 27

28

Dragostea cu care a căutat să propovăduiască Adevărul lepădându-se de sine,

supunându-se de bună voie riscului de a fi judecat și aspru criticat de către confrații ortodocși

convinși de o realitate a evoluționismului, și fiind conștient de greutatea de a-i elibera pe

oameni din împăienjenișul credințelor create de sistemele filosofice moderne și de-ai pune

din nou în relație cu Hristos, ca mădulare vii în Duh ale Bisericii, deci tocmai această

dragoste pentru Hristos și om, cred că face ca lucrarea teologică a părintelui Serafim să

dăinuiască și de ce nu, să devină parte a Tradiției patristice pentru generațiile viitoare ale

Bisericii: ”Fiind un fiu devotat al Părinților din vremurile mai recente (Ignatie

Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, Paisie Velicikovski etc.) și din vremea sa (începând cu

Arhiepiscopul Ioan), Părintele Serafim a devenit un adevărat fiu al celor din vechime. Fiind

o verigă a predaniei, s-a făcut el însuși un transmițător al vechii înțelepciuni patristice în

zilele noastre. Și, iarăși, nu fiindcă știa ce a spus cutare sau cutare Sfânt Părinte despre una

sau alta, ci fiindcă s-a făcut cu adevărat de un cuget și un suflet cu ei.”42

42 Ieromonahul Damaschin, op. cit., p. 409

29

8. BIBLIOGRAFIE

1. Ieromonahul Damaschin, Viața și lucrările Părintelui Serafim Rose, Editura Sofia-

Cartea Ortodoxă, București, 2005

2. Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, Crearea Lumii și Întâiul Om – perspectiva

creștin-ortodoxă, ediția a 2-a, rev., Editura Sofia, București, 2011, în traducerea lui

Constantin Făgețan

3. Ieromonah Serafim Rose, Semnele sfârșitului lumii, Editura Egumenița, Galați, 2004

4. George Theokritoff, Elizabeth Theokritoff, Genesis and Creation: Towards a Debate.

Review of Seraphim Rose, Genesis, Creation and Early Man: The Orthodox Christian

Vision (Platina, St Herman of Alaska Brotherhood, 2000) in St Vladimir’s

Theological Quarterly 46-4 (2002), pp. 365-390

5. Lazar Puhalo, The Creation and Fall, Dewdney, B.C., Synaxis Press, 1986

6. How old are the pyramids?, sursa http://www.aeraweb.org/projects/how-old-are-the-

pyramids/ [web - http://www.aeraweb.org], consultat în octombrie 2013

7. Alden Bass, Which Came First, the Pyramids or the Flood?, sursa

http://www.apologeticspress.org/aparticle.aspx?cid=92 [web –

http://www.apologeticspress.org], consultat în octombrie 2013