219

Cristinel MUNTEANU

Universitatea „Constantin Brâncoveanu” din Piteşti, România

DESPRE NECESITATEA IMPLICĂRII SKEOLOGIEI LINGVISTICE ÎN SOCIOTERMINOLOGIE

(cu o privire specială asupra sintagmei „apă minerală”)

1. În mai multe locuri, Eugeniu Coşeriu vorbeşte despre necesitatea constituirii unei discipline al cărei obiect să fie acela de a determina contribuţia «cunoaşterii lucrurilor» la vorbire. Pentru aceasta, el a propus numele de skeologie lingvistică, de la cuvântul grecesc σκεος, care înseamnă „lucru” (vezi, de pildă, Coşeriu 1992: 148). 1.1. Faptul că în limbajul omenesc pot fi deosebite trei niveluri (unul universal, unul istoric şi unul individual) justifică existenţa a trei tipuri de lingvistică: o lingvistică a vorbirii în general, o lingvistică a limbilor şi o lingvistică a discursului / textului. Dintre acestea, cea mai puţin dezvoltată este cea dintâi, deşi Coşeriu deschisese (încă din 1955) drumul spre o astfel de abordare în celebrul său studiu Determinare şi cadru (Determinación y entorno. Dos problemas de una lingüística del hablar). Rămân, aşadar, multe de făcut în această direcţie:

„Pentru a cerceta competenţa lingvistică generală, am avea nevoie de o lingvistică a vorbirii în general, al cărei loc ar trebui să fie alături de lingvistica deja existentă a limbilor particulare şi care ar putea servi drept condiţie preliminară pentru delimitarea exactă a lingvisticii limbilor particulare. Am avea nevoie de o lingvistică [anume] care să ne spună ce principii ale gândirii sunt valabile pentru vorbirea în general şi în ce constă cunoaşterea lucrurilor, adică cunoaşterea realităţii extralingvistice, valabilă, la rându-i, pentru toate limbile şi pentru toată vorbirea. Am avea nevoie, în special, de o lingvistică skeologică […], adică de o lingvistică a «lucrurilor», o lingvistică [anume] care să ne spună care este contribuţia cunoaşterii generale a lucrurilor la fiecare vorbire.” (Coşeriu 1992: 148)[1].

Chiar dacă o astfel de disciplină reprezintă în continuare un deziderat, în studiile lui Coşeriu vom întâlni, totuşi, numeroase exemplificări ce ţin de această skeologie lingvistică, mai ales în locurile în care savantul a combătut confuziile pe care unii lingvişti le fac între cuvinte şi lucruri, între cunoaşterea limbii şi cunoaşterea lucrurilor (sau a credinţelor şi ideilor – adevărate sau false – referitoare la «lucruri»)[2].

1.2. Uşor de făcut în teorie, deosebirea dintre cuvinte şi lucruri nu mai apare la fel de facilă şi în practică. Studiind lexicul, trebuie să ne întrebăm tot timpul, pentru fiecare caz în parte, „ce este dat de conţinuturile limbii ca atare şi ce se datorează, în schimb, experienţei lumii extralingvistice” (Coseriu 1970: 189). Dar la ce se referă, mai precis, această „cunoaştere a lucrurilor”? Coşeriu oferă unele lămuriri: nu ar fi vorba aici de „cunoaşterea ocazională şi situaţională a stărilor de lucruri”, ci de „cunoaşterea lucrurilor în mod universal valabilă sau cel puţin comună multor vorbitori (şi care întotdeauna devine efectivă în activitatea

220

vorbirii)” (ibid.). Este destul de dificil de identificat o matrice sau un ansamblu a(l) acestor reguli / aspecte comune universal valabile, însă de existenţa lor n-ar trebui să se mai îndoiască nimeni. Fenomenul poligenezei, bunăoară, alimentat de experienţe asemănătoare, este un argument în acest sens. Mai mult decât atât, faptul că există atâtea „imagini” similare (exprimate lingvistic) în limbi dintre cele mai diverse şi neînrudite în vreun fel l-a făcut pe Coşeriu să afirme că

„[,] într-adevăr, cunoaşterea lingvistică este de multe ori o cunoaştere metaforică, o cunoaştere prin imagini, care, de altfel, se orientează atât de des în aceeaşi direcţie, încât ne face să ne gândim în mod serios la o anumită unitate universală a imaginaţiei umane, dincolo de diferenţele lingvistice, etnice sau culturale” (Coşeriu 1956: 179).

1.3. Cunoaşterea lucrurilor şi a ideilor / opiniilor despre lucruri acţionează în permanenţă în funcţionarea lexicului, numai că trebuie stabilit exact la ce niveluri şi în ce circumstanţe se produce respectiva intervenţie. După cum a demonstrat-o Coşeriu în câteva studii exemplare (vezi, de pildă, Coşeriu 1976), cunoaşterea lucrurilor intervine, înainte de toate,

„în interpretarea cuvintelor compuse şi a derivatelor a căror funcţie designativă ar putea fi ambiguă (din punctul de vedere al sistemului ori întrucât conţine forme ambigue). […] Aceste determinări ale desemnării prin intermediul «lucrurilor» pot conduce la o fixare a semnificatului în planul normei limbii.” (Coseriu 1966: 105).

Pentru a sublinia însemnătatea metodologică şi utilitatea practică ale distincţiei dintre «semnificat» şi «desemnare», dar şi ale deosebirii dintre cunoaşterea limbii şi cunoaşterea lucrurilor, se poate apela la un sugestiv paragraf coşerian referitor chiar la problema compuselor:

„Compusele implică, desigur, o relaţie «sintactică», o structură similară enunţului, dar mult mai generală şi mai abstractă. Astfel, de exemplu, germ. Holzkiste implică doar indicarea faptului că este vorba de o specie de kiste «cutie», şi nu de o specie de Holz «lemn» sau «lemn de foc» şi că conţinutul «cutie» este determinat sintactic într-o manieră foarte generală de conţinutul «lemn»; tipul şi modalitatea acestei determinări – şi anume dacă ar trebui să fie «de lemn», «pentru lemn», «cu lemn» etc. – rămân, totuşi, din punctul de vedere al sistemului limbii, total nedeterminate. În interpretarea compuselor – lăsând la o parte posibilele fixări prin normă – trebuie distinse, mai exact, trei faze succesive în mod raţional şi care corespund contribuţiei sistemului limbii, cunoaşterii generale şi cunoaşterii «actuale» a lucrurilor şi a stărilor lucrurilor extralingvistice. În cazul germ. Holzkiste, se ştie că pentru sistemul limbii germane este vorba doar de o «cutie» care are de-a face cumva cu «lemnul»; dar apoi avem o restricţie dată de cunoaşterea generală a lucrurilor: anumite posibilităţi («de lemn», «pentru lemn», «cu lemn») se admit, în timp ce altele rămân excluse (astfel, de pildă, este foarte dificil ca Holzkiste să desemneze o «cutie care funcţionează cu ajutorul forţei lemnului»; cf., în schimb, Windmühle «moară de vânt», Wassermühle «moară de apă»); şi doar prin cunoaşterea «stării de lucruri actuale» se poate alege o posibilitate determinată (de exemplu, «aus Holz», «de lemn»), între cele admise de cunoaşterea generală a lucrurilor.” (Coşeriu 1970: 203-204).

1.4. Toate aceste idei coşeriene pe care le-am amintit aici – fără a mai recurge şi la exemplele frecvente date de ilustrul lingvist român – îşi dovedesc

221

aplicabilitatea nu doar în cazul lexicului propriu-zis, ci şi în cazul terminologiei, mai precis în cazul acelor termeni care migrează dinspre lexicul specializat către lexicul comun (care, altfel spus, se „determinologizează”) şi care fac obiectul socioterminologiei. În cele ce urmează, ne propunem să arătăm tocmai acest lucru, adică importanţa skeologiei lingvistice în cercetarea unor asemenea fapte.

2. Datorăm Angelei Bidu-Vrănceanu o prezentare a principalelor direcţii din terminologia actuală, prezentare pe care ne permitem să o rezumăm aici. Pe lângă terminologia specialiştilor (sau lexicul specializat), care face obiectul preocupărilor unei discipline mai vechi – şi pe care Bidu-Vrănceanu o numeşte terminologie internă [=T1] – , există şi o „terminologie a nespecialiştilor”, de care se ocupă o disciplină mai recentă, socioterminologia (F. Gaudin) sau terminologia externă [=T2] (cum o denumeşte aceeaşi lingvistă bucureşteană), o ramură ce ar aparţine lingvisticii aplicate (Bidu-Vrănceanu 2010: 12). În cazul T1, rolul lingvisticii este secundar, întrucât terminologia specializată este interpretată în mod strict, prin raportare la problemele comunicării specializate. Chestiunile conceptual-semantice constituie sarcina specialiştilor din fiecare domeniu ştiinţific; prin urmare, lingvistica se limitează aici la atribuirea de nume sau la impunerea formelor acestora (explicând, eventual, originea sau formarea lor). În schimb, în cazul T2, de vreme ce terminologia externă prezintă interes şi pentru nespecialişti, implicarea lingvisticii este mult mai mare: termenii sunt trataţi într-o manieră similară cuvintelor din lexicul comun. Dacă T1 se caracterizează printr-o orientare normativ-onomasiologică, T2 se înscrie însă într-o direcţie descriptiv-semasiologică (ibid.: 13-14). Terminologia externă (sau socioterminologia) „are în vedere interesul larg pentru identificarea şi utilizarea adecvată a sensului specializat de către vorbitorii obişnuiţi” (ibid.: 15).

3. Unele dificultăţi cu care se confruntă socioterminologia apar datorită faptului că domeniul vizat este unul hibrid: pe acelaşi teren, cunoaşterea limbii şi cunoaşterea lucrurilor, pe care le posedă simplii vorbitori (ori vorbitorii nespecialişti), interferează cu elemente ce ţin de cunoaşterea specialiştilor referitoare la aceleaşi «lucruri», dar văzute în mod diferit. Universul de discurs al experienţei comune se întâlneşte aici cu universul de discurs al ştiinţei[3]. Se creează o anumită tensiune semantică, un „bilingvism” sui generis care se rezolvă, în cele din urmă, într-un fel sau altul (cel mai adesea cu modificări în conţinutul lingvistic al termenilor care pătrund în lexicul comun). Termenii ştiinţifici (mai ales cei care aparţin aşa-numitelor ştiinţe „tari” sau „dure” ori „exacte”) pot migra nu doar către lexicul comun, ci şi către alte discipline – situaţie în care avem de-a face cu o terminologie interdisciplinară[4]. Relaţiile sunt în acest caz de altă natură însă, întrucât transferul de termeni (uneori şi de concepte) se face în cadrul aceluiaşi univers de discurs, cel ştiinţific (chiar dacă acesta este diferenţiat intern, în funcţie de diversitatea ştiinţelor).

4. Între lexicul obişnuit (comun sau „primar”) şi lexicul terminologic (specializat sau „secundar”) există deosebiri fundamentale care trebuie precizate cu fermitate. Modul de structurare al acestora este diferit. Cuvintele obişnuite se structurează idiomatic, prin opoziţiile de semnificat cu care funcţionează în limbă, pe câtă vreme terminologiile nu se structurează decât parţial (sunt simple

222

«nomenclaturi» enumerative ce corespund delimitărilor din obiecte); în măsura în care totuşi o fac, structurarea lor se face în acord cu exigenţele ştiinţelor şi tehnicilor de care aparţin, care se referă la realitatea însăşi a lucrurilor, chiar şi atunci când vorbim de o realitate abstractă sau imaginară, cum este cazul matematicii (Coseriu 1966: 96-97). Delimitările tehnico-ştiinţifice sunt delimitări operate în realitatea obiectivă, de aceea delimitările terminologice sunt foarte precise, fiind definite / definibile prin criterii obiective, adică prin trăsături care aparţin obiectelor reale. În schimb, structurările lingvistice sunt delimitări operate în intuirea realităţii, adică în planul aprehensiunii umane[5]. Cu ajutorul limbajului noi organizăm realitatea (care, altminteri, ni se prezintă haotic) şi o putem gândi[6].

În cadrul ştiinţelor, distincţiile sunt „motivate” din punct de vedere obiectiv. În schimb, limbajul este „arbitrar” şi, chiar dacă distincţiile sale se întâmplă să coincidă cu delimitările obiective, acest lucru nu este necesar, fiindcă limbajul clasifică realitatea în funcţie de interesele şi atitudinile umane. Pentru ştiinţă, câinele, bunăoară, reprezintă un «carnivor», la fel ca leul şi tigrul, însă majoritatea limbilor îl „clasifică” într-un alt mod, neluând în seamă, drept criteriu, vreo trăsătură „naturală” a animalului, ci în funcţie de o anumită relaţie a omului cu el. Ca atare, clasificările lingvistice se bazează în acest caz pe criterii precum mare / mic (în raport cu omul), util / inutil, agreabil / dezagreabil, periculos / nepericulos etc. (Coseriu 1966: 104-105)[7].

5. Termenii specializaţi se definesc corect prin raportare la universul de discurs căruia îi aparţin. De pildă, termenul apă

„este definit în chimie prin combinaţia H2O, iar în fizică prin temperaturile de fierbere şi de îngheţ. […] Termenul căldură are definiţii operatorii diferite în funcţie de domenii: în fizică se defineşte prin viteza de deplasare a particulelor, în chimie în funcţie de atomi, molecule etc.” (Bidu-Vrănceanu 2010: 14).

Cu totul alte trăsături caracterizează însă cuvintele obişnuite apă şi căldură. Dacă ar fi să reluăm exemplul cuvântului apă, în temeiul celor spuse mai

sus (vezi supra, 4: delimitări operate în intuirea realităţii vs delimitări operate în realitatea obiectivă), se va observa că modul în care s-au constituit îmbinările populare de cuvinte în care intră termenul respectiv diferă radical de modul în care au apărut sintagmele terminologice care conţin acelaşi cuvânt. Structuri precum apă vie şi apă moartă, apă începută şi apă neîncepută, apă dulce şi apă sărată etc. s-au născut fie datorită unei gândiri influenţate de magic ori mitologic, fie în virtutea unor considerente de ordin practic. Totodată, se remarca faptul că îmbinările în cauză (luate drept perechi antonimice) se află în opoziţii ce nu au la bază niciun criteriu ştiinţific. Bunăoară, apa dulce este, pur şi simplu, o apă care nu este sărată (nu are nimic de-a face cu faptul de a fi dulce; după cum nici pâinea neagră, în opoziţie cu pâinea albă, nu denumeşte o pâine care să aibă, într-adevăr, culoarea neagră). În schimb, colocaţii terminologice precum apă oxigenată, apă distilată, apă carbogazoasă etc. au fost create pe baza altor principii (de data aceasta, ştiinţifice)[8].

6. Fără îndoială, deosebirea dintre „cunoaşterea lucrurilor” pe care o au simplii vorbitori şi „cunoaşterea lucrurilor” pe care o deţin oamenii de ştiinţă a fost sesizată, în primul rând, de filozofi. Înaintea lui Coşeriu, subtilul gânditor

223

american John Dewey[9] şi-a pus problema acestui tip de cunoaştere preştiinţifică pe care l-a raportat la ştiinţa autentică (sau modernă). Termenul utilizat pentru aceasta (şi, de altfel, uzual în limba engleză) era common sense[10], care, pe de o parte, înseamnă ceea ce înţelegem noi prin bunul simţ, pe de altă parte, desemnează

„concepţiile şi credinţele care sunt în mod curent acceptate fără discuţie de către un anumit grup sau de către omenire în general. Ele sunt comune, în sensul că sunt acceptate pe scară largă, dacă nu cumva chiar universală” (Dewey 1938: 62 – trad. n. C.M.).

În excelentul său tratat de logică, Dewey, pentru a sublinia diferenţa dintre cele două stadii ale cunoaşterii (preştiinţifice şi ştiinţifice), apelează la o serie de exemplificări. Redăm şi noi, mai jos, unul dintre cazurile prezentate, şi anume cel referitor la «metale»:

„Trăsăturile distinctive luate cândva în consideraţie pentru a descrie genul metalelor erau luciul specific, opacitatea, maleabilitatea, densitatea înaltă şi duritatea. Aceste trăsături erau calităţi detectabile prin operaţiile obişnuite ale corpului, prin vedere, atingere etc. sau în activităţile meşteşugarilor legate de manipularea lucrurilor în scopul realizării utilului şi plăcutului. […] [Calităţile] Nu ajutau cu nimic la cercetarea altor metale în afara celor aflate de obicei în uz (vreo şapte de toate, pe atunci); nu ajutau nici la amestecarea metalelor cu nemetalele într-un sistem comun de deducţii [«in a common system of inferential conclusions»]; nici măcar nu asigurau o deosebire clară între un metal şi un aliaj.” (Dewey 1938: 275-276).

„[În ştiinţa modernă] un element important în actuala definiţie a faptului de a fi metalic este «afinitatea» sau capacitatea de a interacţiona cu anumite substanţe nemetalice, în special cu oxigenul, sulfura şi clorina, dimpreună cu capacitatea oxizilor astfel produşi de a interacţiona ca baze cu acizii pentru a forma săruri. Un alt element este capacitatea electrică pozitivă ridicată.” (ibid.: 276).

7. Dar cel care a ştiut să aducă toată această problematică pe terenul lingvisticii, preocupat – după cum am arătat deja – de contribuţia «cunoaşterii lucrurilor» la activitatea limbajului, a fost Eugeniu Coşeriu. Pentru ceea ce ne-am propus aici, adică pentru a dovedi importanţa skeologiei în cercetările de socioterminologie, considerăm de mare ajutor, mai ales pentru asigurarea unui cadru epistemologic de referinţă, studiul coşerian La socio- y la etnolingüística. Sus fundamentos y sus tareas (1978)[11]. În consecinţă, ni se pare benefic să redăm aici o serie de idei (chiar cu cuvintele autorului) din această lucrare.

7.1. După o serie de precizări preliminare lămuritoare, Coşeriu afirmă că

„din punct de vedere lingvistic este oportun, mai întâi, să limităm sociolingvistica (ca disciplină lingvistică, nu sociologică) la studiul varietăţii şi variaţiei limbajului în relaţie cu structura socială a comunităţii de vorbitori, iar etnolingvistica (ca disciplină lingvistică, nu etnologică sau etnografică), la studiul varietăţii şi variaţiei limbajului în strânsă legătură cu civilizaţia şi cultura unei comunităţi.” (Coşeriu 1994: 133).

7.2. Mai departe, Coşeriu observă că

224

„Realmente, etnolingvistica s-a dezvoltat până acum într-un mod fragmentar şi, am putea spune, «cazual», adică potrivit cu interesul ocazional al lingviştilor care s-au ocupat de probleme etnolingvistice. […] Astfel, în cadrul programului «Wörter und Sachen» şi al geografiei lingvistice, s-a acordat atenţie în principal relaţiei dintre limbaj (în special: lexic) şi cultura populară «materială», iar în cadrul istoriei lingvistice s-a studiat mai cu seamă formarea şi dezvoltarea terminologiilor tehnice şi ştiinţifice” (ibid.).

Şi Coşeriu continuă apreciind că

„Este oportun, deci, să se amplifice şi să se completeze etnolingvistica actuală, în aşa fel încât ea să corespundă unei «lingvistici skeologice» […] care să studieze în totalitatea sa contribuţia «cunoaşterii lucrurilor» cu privire la configuraţia şi funcţionarea limbajului. În acest sens vom folosi în cele ce urmează termenul de «etnolingvistică».” (ibid.: 133-134).

7.3. Dacă se porneşte de la corelaţia limbaj – context social (relaţii sociale), atunci, în cazul sociolingvisticii, se poate vorbi fie de o lingvistică sociologică (sociolingvistică propriu-zisă), fie de o sociologie a limbajului, în funcţie de ceea ce alegem ca obiect de studiu (fie limbajul, fie contextul social) (ibid.: 134). La fel se procedează şi în cazul etnolingvisticii, pornind de la corelaţia limbaj – cultură. Prin urmare,

„dacă obiectul de studiu este limbajul, dacă este vorba de fapte lingvistice ca fiind condiţionate de «cunoaşterile» despre lucruri, atunci se face etnolingvistică propriu-zisă sau lingvistică etnografică; dacă, în schimb, obiectul de studiu este cultura, dacă este vorba de «cunoaşterile» despre «lucruri» ca fiind exprimate de limbaj […], în acest caz se face etnografie lingvistică” (ibid.: 135).

De aici, luând în consideraţie cele trei niveluri ale limbajului, Coşeriu delimitează „obiectul de studiu al disciplinelor lingvistice vizând societatea şi cultura în plan universal, istoric şi individual” (ibid.: 139).

Dat fiind scopul restrâns al lucrării noastre, ne mărginim la a prezenta, în cele ce urmează, ceea ce spune Coşeriu numai în legătură cu etnolingvistica (lăsând, aşadar, la o parte, sociolingvistica şi sociologia limbajului, precum şi etnografia limbajului). Am avea:

1) Etnolingvistica vorbirii, care ar trebui

„să studieze condiţionarea limbajului prin cunoaşterea universală a lumii şi, în general, prin cunoaşterile universale extralingvistice (incluzând şi normele generale ale gândirii umane).” (ibid.: 140).

2) Etnolingvistica limbii, reprezentată de

„studiul faptelor unei limbi ca fiind motivate de cunoaşterile (idei, convingeri, concepţii, ideologii) despre «lucruri»; deci şi despre stratificarea socială a comunităţilor şi despre limbajul însuşi ca fapt «real». Aşa, de exemplu: în ce mod o anumită o anumită organizare lexicală corespunde unui anumit tip de experienţă şi de cunoaştere intuitivă a realităţii?” (ibid.: 145)[12].

3) Etnolingvistica discursului, justificată de faptul că

225

„discursurile (în particular, discursurile şi tipurile de discursuri tradiţionale într-o comunitate) pot fi considerate de asemenea şi în relaţie cu […] civilizaţia şi cultura acesteia…” (ibid.: 147).

8. Pentru a pune efectiv la lucru câteva dintre ideile înfăţişate până acum, încercăm să prezentăm şi un studiu de caz. Este vorba despre sintagma „apă minerală” al cărei conţinut semantic a suferit o mutaţie în limba noastră. Ca să prevenim eventuale neînţelegeri, precizăm că ne va interesa aici tocmai această deplasare a semnificaţiei (datorată «cunoaşterii lucrurilor»), şi nu originea colocaţiei terminologice în partea ei materială (adică a semnificantului). De altfel, etimologia nu pune probleme: sintagma provine din limba germană, printr-un semicalc al termenului Mineralwasser, şi a pătruns pe terenul limbii noastre prin intermediul traducerilor. Se pare că N. A. Ursu a identificat sursa exactă şi momentul aproximativ: două manuscrise aparţinându-i lui Gh. Şincai, de pe la 1810, în care se pot întâlni expresiile: „apele cele minerăleşti” (SIF[13]) şi „ape mineralnice” (SIN[14]) (vezi Ursu 1962: 238).

8.1. Pornim de la câteva constatări aflate la îndemâna oricui. Pe eticheta unui recipient de plastic (a unui „pet”, cum i se spune acum), ce conţine apă minerală, putem citi următoarele cuvinte: „Apă minerală naturală necarbogazoasă (plată)”. Pe o alta (îmbuteliată de o altă firmă) scrie: „Apă minerală naturală plată”. Iar pe o alta: „Apă minerală naturală decarbogazificată parţial”. Ba chiar am descoperit şi o formulare precum „Apă naturală de izvor necarbogazificată – plată”… De unde izvorăşte necesitatea unei asemenea precizii terminologice?

Pe internet găsim (chiar şi în titlul unor articole) opoziţia dintre două sintagme terminologice: apă minerală vs apă plată[15]. Evident, în acelaşi spaţiu virtual, există şi comentariile unor cititori care ţin să sublinieze judicios, pe un ton mustrător, că şi «apa plată» este tot o «apă minerală», doar că prin această apă se înţelege o apă lipsită de dioxidul de carbon (CO2), prezent în lichid sub forma unor bule ce provoacă pe limbă „pişcăturile” binecunoscute.

Aşadar, înseamnă că apa minerală a ajuns să semnifice pentru mulţi români (dacă nu cumva pentru majoritatea) chiar „apă carbogazoasă” (probabil, carbogazoasă în mod natural, spre deosebire de sifonul[16], căruia anglo-saxonii [dar nu numai ei] îi spun soda, obţinut pe cale tehnologică). Într-adevăr, foarte frecvent auzim cumpărători cerând în magazinele alimentare „apă plată” pentru apa minerală lipsită de CO2 şi „apă minerală” pentru apa minerală conţinând CO2. Iată că în limba română obişnuită (deci, nu neapărat literară), familiară (sau colocvială) avem de-a face cu o opoziţie care nu mai ţine cont de atenţionările specialiştilor: şi apa plată (oare provenind de la engl. flat water?) este tot o apă minerală; de altfel, o apă lipsită complet de minerale este nocivă pentru organism – apa potabilă trebuie să aibă în componenţă (în diverse proporţii acceptabile) anumite minerale.

8.2. Dar cum s-a ajuns aici? În nicio altă limbă (din câte ştim) determinantul minerală (care se referă aici la minerale precum Ca, Mg, Na, K etc. – conţinute în apa de izvor) nu înseamnă şi „carbogazos”. De pildă, englezii folosesc termenul sparkling water pentru desemnarea apei carbogazoase şi still water pentru cea plată. De unde şi până unde să semnifice mineral [doar] „carbogazos”? De ce

226

apă minerală a ajuns să desemneze pur şi simplu «apa carbogazoasă»? Explicaţia este destul de facilă. Simplul vorbitor s-a găsit în faţa unui

element al realităţii denumit apă minerală. A adoptat în vorbirea lui sintagma (terminologică), dar a asociat-o cu alte proprietăţi ale respectivei ape – altele decât cele avute în vedere de omul de ştiinţă. Acesta din urmă „vede” în lucruri mult mai departe decât omul obişnuit, tot cu ajutorul simţurilor, numai că o face mai ales prin intermediul unor prelungiri ale simţurilor – instrumentele (mai mult sau mai puţin sofisticate din punct de vedere tehnic), cum ar fi, de pildă, microscopul şi telescopul. În schimb, omul obişnuit se bazează pe simţurile sale, aşa cum le are. Pentru el, apa minerală poate avea unele trăsături sau altele[17]. În cazul nostru, al românilor, mutaţia semantică s-a produs datorită unei cunoaşteri generale (common sense) pe care o posedăm în special în această comunitate, graţie zonei în care ne aflăm. Majoritatea izvoarelor de apă minerală din România se întâmplă să fie carbogazoase în mod natural, datorită unor caracteristici geologice aparte[18].

Deci, pe de o parte, avem de-a face cu o cunoaştere generală a comunităţii idiomatice (a românilor) condiţionată geografic/geologic: apa minerală este de un anumit tip, are anumite proprietăţi etc. la noi. Pe de altă parte, avem de-a face cu această cunoaştere prin simţuri (o cunoaştere sigură, după Leibniz: cognitio clara confusa[19]): simplul vorbitor a observat că apa minerală înţeapă / pişcă la limbă şi/sau că ea conţine bule de aer (de CO2, de fapt).

8.3. Aşa trebuie să fi stat lucrurile şi, de altfel, se pot găsi şi alte exemple asemănătoare ca argument. Bunăoară, lat. aqua recens (acesta este exemplul lui Puşcariu[20]) a dat în româneşte apă rece, unde recens (însemnând la origine „recent”) a ajuns să desemneze o proprietate termică, întrucât apa proaspătă (= recentă) era apa de izvor (adică abia adusă de la izvor). Şi aici sunt, iarăşi, responsabile simţurile. Romanii (sau coloniştii vorbitori de latină) îi vor fi zis, în primă fază, aqua recens, dar populaţia autohtonă, învăţând latina (populară) au schimbat – oarecum motivat – semnificaţia lui recens.

9. Cu siguranţă, am fi putut proceda şi invers, adică să ne ocupăm dintru început şi exclusiv de sintagma „apă minerală”, adăugând explicaţiilor de factură istorică şi unele consideraţii de natură teoretică. Numai că, într-un asemenea caz, demersul nostru s-ar fi înscris, cu precădere, în sfera ştiinţei etimologice (care, ca orice disciplină istorică, vizează faptul individual). Am preferat însă cealaltă cale – ale cărei câştiguri sunt, sperăm, evidente – , calea teoretică, dublată de efortul exegetic, din dorinţa de a atrage atenţia asupra utilităţii şi fecundităţii unor idei, concepte şi distincţii coşeriene [şi] pe terenul socioterminologiei. NOTE: [1] Traducerea din spaniolă a unor fragmente coşeriene ne aparţine. Totodată, precizăm că

– întrucât numeroase studii ale lui Coşeriu rămân, deocamdată, inaccesibile multor cercetători români – am preferat uneori, mai degrabă, să reproducem in extenso fragmente din lucrările sale, decât să rezumăm ideile din acestea.

[2] Vezi, totuşi, unele contribuţii importante, în acest sens, ale unui discipol coşerian spaniol, Jesús Gerardo Martínez del Castillo (în special în cartea La lingüística del decir. El logos semántico y el logos apofántico, Granada Lingvistica, Granada, 2004).

[3] Pentru definirea şi clasificarea «universului de discurs», vezi Coseriu 2002/2010: 7-8.

227

[4] Pentru problematica terminologiei interdisciplinare, vezi îndeosebi Toma 2006. [5] Pentru o prezentare detaliată a concepţiei lui Eugeniu Coşeriu referitoare la problema

terminologiei, vezi Munteanu 2010. [6] În acest sens, este interesantă clasificarea gândirii pe care o face Coşeriu prin raportare

la limbaj: „Gândirea se găseşte înainte, în acelaşi timp şi după limbaj, adică în mod ireal. Există o gândire pre-lingvistică pentru care nu e nevoie de cuvânt, o gândire care se prezintă prin reprezentări, fără cuvinte, şi care conduce şi la raţiuni practice. […] Există apoi gândirea lingvistică, această gândire prin semnificaţii care sunt universale şi care, în acest stadiu, ajung să coincidă cu ceea ce numim noţiuni sau concepte, şi apoi există o gândire post-lingvistică, o gândire în care ne întoarcem la lucrurile deja delimitate prin limbaj şi le analizăm ca atare şi creăm atunci un limbaj tehnic.” (Coşeriu 2004: 104). Pe aceeaşi linie, este edificator un alt citat: „Raportul cu speciile naturale a fost lămurit de Leibniz, în polemică cu John Locke, şi anume că există trei tipuri de specii. Speciile logice sunt infinite, sunt cele care pot fi gândite, deci, zice el, de ce n-ar putea exista şi o oaie cu glas de cal sau un cal cu glas de oaie? O putem gândi, deci poate exista. Toate sunt combinaţii posibile dacă nu sunt contradictorii, adică nu poate exista cercul pătrat, însă toate celelalte… Speciile naturale sunt specii care sunt date în natură şi se dezvoltă şi sunt o parte din speciile posibile, iar speciile lingvistice sunt specii culturale, adică specii care pot foarte bine să coincidă cu speciile naturale: calul poate fi cal, poate fi specie în limbaj şi în natură. În altă limbă, poate nu; poate există doar cal alb şi cal negru, sau în altă limbă există doar o specie care cuprinde calul, catârul, măgarul ş.a.m.d.” (ibid.: 56-57; vezi şi Coseriu 2010: 250).

[7] À propos de subiectivitate, Coşeriu precizează aici: „În acest sens, «subiectivitatea» este componentă a limbajului şi este un fapt obiectiv din punct de vedere lingvistic. Dar această subiectivitate lingvistic «obiectivă» nu trebuie confundată cu aprecierea subiectivă (individuală sau tradiţională) «nelexematizată» (sau «negramaticalizată»).” (Coseriu 1966: 105).

[8] Desigur, chiar şi în ştiinţa cea mai serioasă pot circula, alături de termeni riguros construiţi şi expliciţi, termeni mai vechi – cum sunt apă tare, apă grea, apă regală etc. – care (cel puţin în privinţa semnificantului) nu mai corespund exigenţelor terminologice moderne, dar care se folosesc încă deoarece s-au fixat prin tradiţie.

[9] Coşeriu îl aprecia în grad maxim pe John Dewey, mai ales pentru excepţionala sa carte (la care muncise mai mult de patruzeci de ani), Logic. The Theory of Inquiry (1938).

[10] În limba engleză, sense înseamnă şi simţ, dar şi sens/înţeles (ca în expresia it makes no sense n-are [niciun] sens / e absurd). Noţiunea de «simţ comun» este, de altminteri, foarte veche, putând fi întâlnită încă de la Aristotel (vezi De anima) şi făcând obiectul discuţiei şi la alţi gânditori (de pildă, la Hegel, în Fenomenologia spiritului).

[11] Unul dintre primele articole ale savantului traduse şi editate în româneşte, graţie entuziasmului şi eforturilor Profesorului Stelian Dumistrăcel, unul dintre cei mai receptivi cercetători români în ceea ce priveşte lingvistica integrală coşeriană.

[12] La locul cuvenit, Coşeriu oferă şi exemple pentru a justifica cele trei tipuri de etnolingvistică (corespunzând celor trei niveluri ale limbajului). Redăm aici doar exemplul (pe care savantul l-a invocat frecvent în mai multe studii) folosit pentru a ilustra un fapt de etnolingvistică a limbii: „Ch. Bally a observat undeva («Le Français Moderne», 8, 1940) că termenul francez boeuf ne face să ne gândim la «labour, charrue, joug» şi că poate evoca, şi chiar evocă, în franceză, ideea de forţă, de rezistenţă, de muncă grea, dar, în acelaşi timp, şi ideea de încetineală, de împovărare, de pasivitate, ceea ce a generat expresii ca mettre la charrue devant le boeufs, il est un boeuf pour le travail etc. Lucrul acesta este adevărat, însă asociaţiile

228

de idei menţionate nu se fac «în franceză», nu sunt pur şi simplu fapte ale limbii franceze, ci se produc în comunitatea franceză (ca şi în alte comunităţi) şi se referă la experienţa acestei/or comunităţi în legătură cu înşişi boii reali, în context real. În cadrul altor comunităţi, boul va fi cunoscut într-un alt mod şi va fi asociat, de exemplu, cu templele şi cu tot ceea ce este sacru, fapt care va genera alte tipuri de expresii.” (Coşeriu 1994: 145-146). După exemplul dat, lingvistul conchide: „Toate faptele idiomatice de tipul acesta ar trebui să facă obiectul etnolingvisticii (cel puţin în ceea ce priveşte motivarea lor, imposibilă în cadrul lingvisticii structurale stricte, care poate doar să le constate).” (ibid.: 146).

[13] Gh. Şincai, Învăţătură firească spre surparea superştiţiei norodului (manuscris autograf de pe la 1810).

[14] Gh. Şincai, Istoria naturei şi a firei (manuscris autograf de pe la 1810). [15] Vezi, de pildă, http://www.ziare.com/viata-sanatoasa/apa/apa-minerala-versus-apa-

plata-955657. [16] Cuvântul sifon (< fr. siphon, lat. sipho, -onis, germ. Siphon, cf. DEX) a ajuns să însemne,

prin extinderea sensului, şi apă gazoasă obţinută prin saturarea cu bioxid de carbon, sub presiune, a apei potabile (DEX, s.v. sifon). Se va fi spus iniţial apă de la sifon (ca la apă de la canal ori apă de la robinet) sau apă de sifon (ca la apă de izvor) şi, ulterior (ca şi în cazul atâtor altor denumiri sintagmatice din care s-a păstrat numai determinantul: [pătlagele] roşii / vinete sau mosca alvina muscă de stup > alvina > albină etc.), doar sifon. Dar este mai probabilă o altă soluţie: sifonul era numit şi recipientul în care se transporta apa carbogazificată, tocmai pentru că acesta conţinea şi o ţeavă care, acţionată corespunzător, permitea eliberarea lichidului aflat sub presiune. Deci, prin metonimia „conţinut pentru recipient” (numit mai întâi astfel prin sinecdoca „parte pentru întreg”), s-a ajuns la actualul sifon.

[17] Un anumit interes (deci, având la bază tot o apreciere neştiinţifică) se vădeşte şi într-o altă denumire a «apei minerale», borviz (de origine maghiară), care, etimologic, înseamnă tocmai apă pentru vin.

[18] În literatura de specialitate, lucrurile sunt bine precizate. Mai mult decât atât, se spune că două treimi din apele minerale ale Europei sunt concentrate în regiunea României.

[19] În scurtul tratat Meditationes de cognitione, veritate et ideis (1684), într-o polemică subtilă cu [«ideile clare» ale lui] Descartes, Leibniz introduce mai multe deosebiri (sau grade) pentru a arăta cum se ajunge la veritabila cunoaştere ştiinţifică (Leibniz 1684/1972: 26-28): a) La un prim nivel, în cadrul conceptului de «cognitio», Leibniz face distincţia între o «cognitio obscura» şi o «cognitio clara». Cognitio obscura este o cunoaştere nesigură, vagă, ce corespunde grecescului dóxa, deoarece nu permite recunoaşterea obiectului cunoaşterii; b) «Cognitio clara», ce permite identificarea obiectului, se împarte într-o «cognitio confusa» şi o «cognitio distincta». «Cognitio confusa» se numeşte confusa nu pentru că ar fi obscură, ci pentru că nu are justificare (şi uneori nici nu necesită aşa ceva [Precizare: cuvântul clara este întrebuinţat de Leibniz într-o accepţie tehnică]). Este o cunoaştere sigură (cum este, de altfel, şi «cognitio clara»), dar de tipul „nu ştiu de ce”, corespunzând grecescului téchne. Justificările apar abia în cazul acelei «cognitio clara distincta»: c) «Cognitio clara distincta» se divide, la rându-i, într-o «cognitio inadaequata» şi o «cognitio adaequata». Cunoaşterea distinctă inadecvată oferă doar primele justificări. Este, de pildă, „ştiinţa” unui grădinar cu privire la plantele pe care le îngrijeşte. În schimb, cunoaşterea distinctă adecvată este cunoaşterea ştiinţifică şi filozofică în sens autentic, ce merge până la ultimele justificări. Este, bunăoară, ştiinţa specialistului în botanică, ce cunoaşte – spre deosebire (şi în plus faţă) de

229

grădinar – şi procesele chimice ce determină transformările din plante (Coseriu 1992: 229-234).

Gradele cunoaşterii după Leibniz:

cognitio

obscura

clara confusa

distincta

inadaequata

adaequata

Sursa: Coşeriu 1992: 230 [20] Sextil Puşcariu pune mutaţia semantică pe seama întâmplării: „Cuvântul care are

sensul opus lui cald, adjectivul rece, datoreşte înţelesul său în româneşte întâmplării că se găsea mai adesea în tovărăşia substantivului apă. În latineşte, recens – din care derivă rece al nostru – însemna cu totul altceva. Precum arată neologismul recent – care e un dublet al lui rece – sensul lui originar era cel de «proaspăt». Se zicea, deci, aqua recens care însemna «apă proaspătă», adusă de curând de la izvor şi, de aceea, «având o temperatură scăzută». Dacă accidentul fatal în istoria cuvântului rece ar fi fost întovărăşirea lui cu panis, în loc de aqua, sensul lui rece ar fi fost în româneşte, tocmai dimpotrivă, cel de «cald», căci pâinea proaspăt scoasă din cuptor are o temperatură ridicată.” (Puşcariu 1940/1976: 22-23).

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE: Bidu-Vrănceanu, Angela (2010). Terminologia – consideraţii generale, în Bidu-Vrănceanu,

Angela [coord.] (2010). Terminologie şi terminologii. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti, p. 11-30.

Coşeriu, Eugeniu (1956). Creaţia metaforică în limbaj [1956], în Coşeriu 2009: 167-197. Coseriu, Eugenio (1966). Introducción al estudio estructural del léxico [1966], în Coseriu 1977:

87-142. Coseriu, Eugenio (1970). Significado y designación a la luz de la semántica estructural [1970], în

Coseriu 1977: 185-209. Coseriu, Eugenio (1976). La formación de palabras desde el punto de vista del contenido (A

propósito del tipo «coupe-papier») [1976], în Coseriu 1978/1987: 239-264. Coseriu, Eugenio (1977). Principios de semántica estructural. Madrid: Editorial Gredos.. Coseriu, Eugenio (1978/1987). Gramática, semántica, universales. Estudios de lingüística

funcional [1978], Segunda edición revisada. Madrid: Editorial Gredos. Coseriu, Eugenio (1992). [La] Competencia lingüística. Elementos de la teoría del hablar. Madrid:

Editorial Gredos. Coşeriu, Eugen (1994). Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică. Trei studii [conţine

vers. rom. ale studiilor: La geografía lingüística (1954); Sentido y tareas de la dialectología (1958); La socio- y la etnolingüística. Sus fundamentos y sus tareas (1978)],

230

Cu o prefaţă de Silviu Berejan şi un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel. Chişinău: Editura Ştiinţa.

Coseriu, Eugenio (2002/2010). Orationes fundamenta. Rugăciunea ca text [2002], în „Transilvania” (Sibiu), serie nouă, anul XXXIX (CXV), nr. 7-8, 2010, p. 1-12 [traducere din italiană de Andreea Grinea].

Coşeriu, Eugenio [sic!] (2004). Prelegeri şi seminarii la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu [1998-1999], Texte consemnate, cuvânt înainte şi anexă de Doina Constantinescu. Sibiu: Editura Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu.

Coşeriu, Eugeniu (2009). Omul şi limbajul său. Studii de filozofie a limbajului, teorie a limbii şi lingvistică generală, Antologie, argument, note, bibliografie şi indici de Dorel Fînaru. Iaşi: Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.

Coşeriu, Eugenio (2010). Storia della filosofia del linguaggio, Edizione italiana a cura di Donatella Di Cesare. Roma: Carocci editore.

Dewey, John (1938). Logic. The Theory of Inquiry. New York: Henry Holt and Company. Leibniz, G.W. (1684/1972). Meditaţii cu privire la cunoaştere, adevăr şi idei [1684], în Leibniz,

G.W. (1972). Opere filozofice, vol. I, traducere de Constantin Floru, studiu introductiv de Dan Bădărău. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, p. 23-38.

Munteanu, Cristinel (2010). Problema terminologiei în concepţia lingvistică a lui Eugeniu Coşeriu, în „Analele Universităţii «Dunărea de Jos» din Galaţi”, Fascicula XXIV, Anul III, Nr. 1 (3), Lexic comun / Lexic specializat. Galaţi: Editura Europlus, p. 66-76.

Puşcariu, Sextil (1940/1976). Limba română. Privire generală [1940], vol. I, Bucureşti: Editura Minerva.

Toma, Alice (2006). Lingvistică şi matematică. De la terminologia lexicală la terminologia discursivă. Terminologie, limbaj, discurs. Interdisciplinaritate. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti.

Ursu, N.A. (1962). Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. Résumé

Sur la nécessité de l’implication de la skéologie linguistique dans la socio-terminologie (avec un regard spécial sur la syntagme «eau minérale»)

À part la terminologie des spécialistes (ou le lexique spécialisé), qui fait l’objet des préoccupations d’une discipline plus ancienne – que Angela Bidu-Vrănceanu appelle terminologie interne – il existe une «terminologie des non-spécialistes» dont s’occupe une discipline plus récente, la socio-terminologie (F. Gaudin) ou la terminologie externe (selon la même linguiste de Bucarest), une branche qui appartiendrait à la linguistique appliquée. Dans ce travail on se propose de démontrer les bénéfices de la skéologie dans les recherches concernant la socio-terminologie. C’est Eugen Coşeriu qui a parlé de la nécessité de constituer une discipline dont l’objet soit celui de déterminer la contribution «de la connaissance des choses» dans le langage. Pour cela, il a proposé le nom de skéologie linguistique, du mot grec σκεῦος, qui veut dire «chose». Comme illustration et application des idées de Coşeriu, nous suivrons, dans ce sens, l’évolution sémantique du syntagme terminologique «apă minerală» ‘eau minérale’. Mots-clés: terminologie interne, socio-terminologie, skéologie, «connaissance des choses», langage (en général).