Despre donatorii unor obiecte din tezaurul Putnei. Note prosopografice

Despre donatorii unor obiecte din tezaurul Putnei. Note prosopografice

«Autour des donateurs de quelques objets du trésor du Monastère de Poutna. Notesprosopographiques»

by Ştefan S. Gorovei

Source:Annals of Putna (Analele Putnei), issue: 2 / 2011, pages: 119141, on www.ceeol.com.

http://www.ceeol.com

http://www.ceeol.com

„Analele Putnei”, VII, 2011, 2, p. 119–142.

ŞTEFAN S. GOROVEI

DESPRE DONATORII UNOR OBIECTE DIN TEZAURUL PUTNEI. NOTE PROSOPOGRAFICE

Între obiectele păstrate în tezaurul Sfintei Mănăstiri Putna se află, cum se ştie, şi unele ajunse acolo de la alte aşezăminte monahale moldoveneşti. Alături de un orar din vechea zestre a Mănăstirii Golia1, ale cărui peregrinări nu pot fi reconstituite, s-au păstrat la Putna în special obiecte care au aparţinut aşezămintelor desfiinţate la 1785 de autorităţile austriece, precum minunatul epitaf hărăzit Mănăstirii Voroneţ de Gavriil Trotuşanu la 1516, ori veşminte dăruite Solcăi de Ştefan vodă Tomşa. În vremea din urmă, s-a vădit că şi faimosul triptic, multă vreme socotit o icoană personală a lui Ştefan cel Mare, a venit tot de la Solca2. Unele obiecte, dăruite de diverşi particulari, sunt, deopotrivă, bune puncte de pornire şi pentru cercetări prosopografice, menite să adune informaţii despre donatori şi familiile lor. Între acestea se află panaghiarul dăruit Moldoviţei de Ion Teclici şi Tetraevanghelul dăruit Solcăi de familia Roşca.

1. Panaghiarul din 1553 (Fig. 1) pare să fi fost pus în evidenţă, pentru prima oară3, de Orest Tafrali, în cunoscutul său album tipărit la Paris în 19254. L-a studiat, apoi, Petre Ş. Năsturel, în 19585. A figurat în catalogul întocmit de Maria Ana Musicescu în 19676 şi în albumul din 19827. Recent, a fost descris din nou de Maria Magdalena Székely8.

1 Ştefan S. Gorovei, Adevărata identitate a unei broderii liturgice din tezaurul Mănăstirii

Putna, în AP, II, 2006, 1–2, p. 99–104 + două ilustraţii color. 2 Monah Alexie Cojocaru, Două note privitoare patrimoniul Mănăstirii Putna, în AP, VII,

2011, 1, p. 91–95. Pentru neapartenenţa la epoca lui Ştefan cel Mare: Maria Magdalena Székely, Tripticul „lui Ştefan cel Mare” de la Mănăstirea Putna, în AP, II, 2006, 1–2, p. 105–110 + două ilustraţii color. De asemenea, Marina Ileana Sabados, Tradiţie şi adevăr istoric. Despre două icoane emblematice ale Mănăstirii Putna, în AP, VI, 2010, 1, p. 33–36.

3 Fusese înregistrat, la 1796, în inventarul redactat atunci: Monah Alexie Cojocaru, Inventarul de odoare şi obiecte ale Mănăstirii Putna (1796), în AP, II, 2006, 1–2, p. 28, nr. 9.1. În chip inexplicabil, lipseşte din inventarul odoarelor publicat de Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti, 1905, p. 55–58 („Vase”).

4 O. Tafrali, Le trésor byzantin et roumain du monastère de Poutna, Paris, 1925, p. 21, nr. 55, pl. XVII.

5 P. Ş. Năsturel, Date noi asupra unor odoare de la Mănăstirea Putna, I, în Rsl, III, 1958, p. 140 (nr. 55, sub care se află datele despre panaghiarul lui Ion Teclici, se raportă la catalogul din albumul lui Tafrali).

6 Maria Ana Musicescu, Muzeul Mănăstirii Putna, Bucureşti, 1967, p. 40, nr. 38. 7 Cristian Moisescu, Maria Ana Musicescu, Adriana Şirli, Putna, Bucureşti, 1982, p. 50, nr. 38. 8 Maria Magdalena Székely, Obiecte din metal, în Sfânta Mănăstire Putna, lucrare apărută

cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Mănăstirea Putna, 2010, p. 345.

ŞTEFAN S. GOROVEI 120

Inscripţia dedicatorie are următorul cuprins9:

† S]i panagiàrá s]tvori Íòná Teklicá i s] podrujina ego, Tekla, i dade ego v] zad`u~;ie seb{ i roditelevá svoihá i Koymi, bratu Tekli, v] Moldavi'i, v(]) l({)to #zx@a g.

† Acest panaghiar l-a făcut Ion Teclici şi cu soţia sa, Tecla, şi l-au dat pentru sufletul său şi al părinţilor lor şi al lui Cozma, fratele Teclei, la Moldoviţa, în anul 706110.

Aşadar, un Ion Teclici, cu soţia sa Tecla (curioasă potrivire !) şi cu fratele acesteia, Cozma.

Donatorul ca atare nu pare a fi cunoscut documentelor, dar acestea ne oferă informaţii despre alţi purtători ai aceluiaşi nume şi care aparţin, fără îndoială aceleiaşi familii. Astfel, la 26 ianuarie 1557, un Thomas Teklicz este menţionat în actele Liovului, alături de alţi mercatores moldavi din Suceava11. La 8 martie 1563 şi la 10 ianuarie 1565, „Nikora Theklicz, valachus de Schoczavia” se află în aceleaşi acte12.

Tot la această vreme, un Ştefan Teclici a lucrat în cancelaria domnească; se cunosc, de la el, patru documente, datând din 20 aprilie 157013, 2 martie 157514, 5 martie 157515 şi 2 mai 157516. Toate patru actele au fost scrise în Iaşi.

Spre sfârşitul veacului, o avem pe Marica Teclicioae, care, la 25 mai 1592, a dăruit Mitropoliei jumătate din satul Huhurezu din ţinutul Sucevei17.

În fine, un document din 4 septembrie 1605 arată că Luca Stroici cumpărase, cândva, „două fălci de vie în dealul Zlodica” de la un Grigorie Teclici18. Despre acesta din urmă, mai avem o ştire, care îl plasează tot la Suceava. Anume, în biserica Sf. Dumitru, N. Iorga a citit un grafit astfel: „Preastavisia

9 După P. Ş. Năsturel, op. cit. 10 Nu ştiu ce semnificaţie poate avea litera g, scrisă după cifrele anului. 11 N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, XXIII, Bucureşti, 1913,

p. 341, nr. CLV. În act e scris Tedicz, corectat de editor în Teclici. Documentul a fost reprodus şi în Suceava. File de istorie. Documente privitoare la istoria oraşului 1388–1918, I, volum întocmit de Vasile Gh. Miron, Mihai-Ştefan Ceauşu, Ioan Caproşu şi Gavril Irimescu, Bucureşti, 1989, p. 174, nr. 58 (text latin şi traducere românească).

12 N. Iorga, op. cit., p. 344, nr. CLXI. 13 DIR, XVI/2, Bucureşti, 1951, p. 227, nr. 238. 14 CDM, I, Bucureşti, 1957, p. 157, nr. 598. În indicii acestui volum, Ştefan Teclici este

socotit identic cu Ştefan diacul, care, la 1576, e arătat ca stăpânind la Hreasca. Această identificare nu mi se pare sigură.

15 DIR, XVI/3, Bucureşti, 1951, p. 44, nr. 60. 16 Ibidem, p. 50, nr. 65. 17 DIR, XVI/4, Bucureşti, 1952, p. 57, nr. 72. 18 DIR, XVII/1, Bucureşti, 1952, p. 258, nr. 344. Lipsurile din document nu permit să se

stabilească dacă Grigorie Teclici făcea şi el parte dintre descendenţii lui Pârjolta staroste, menţionat în acelaşi paragraf.

Access via CEEOL NL Germany

DESPRE DONATORII UNOR OBIECTE DIN TEZAURUL PUTNEI 121

Grigorie Teclič, vă 17 dnă”19. A fost, deci, o inscripţie care a consemnat moartea lui Grigorie Teclici într-o zi de 17. Înaintea acestui fragment de text, N. Iorga a transcris şi văleatul 7106 (1597–1598)20; nu mai putem şti dacă el a stat în legătură cu informaţia despre moartea lui Teclici. Într-un alt caz, un asemenea grafit, cuprinzând data exactă a morţii cuiva, „dubla” (dacă se poate spune aşa) inscripţia de pe lespedea funerară: este cazul lui Matei(aşco) Mogâldea, a cărui dată de moarte – ştearsă pe piatra de mormânt – a putut fi completată graţie unui grafit care a păstrat-o în întregime: 21 mai 159421. Nu ar fi, deci, exclus ca şi Grigorie Teclici să fi fost înhumat în biserica Sf. Dumitru, în virtutea unor merite câştigate, poate, prin danii importante.

Toma, Nicoară, Ştefan, Marica şi Grigorie sunt, aşadar, persoanele care poartă numele de familie Teclici. Dintre aceştia cinci, trei – Toma, Nicoară şi Grigorie – sunt localizaţi explicit în Suceava, iar Marica face o danie Mitropoliei din acest oraş. Este deci de acceptat, ca o ipoteză foarte plauzibilă, că şi Ştefan Teclici diacul şi Ion Teclici, donatorul panaghiarului, aparţineau acestei familii sucevene. Nici unul dintre ei nefiind arătat ca boier, probabil nu greşim socotind că familia Teclici făcea parte din ceea ce – cu dreptate sau fără – am numit patriciatul sucevean22. Ca şi familia Crimca, şi aceasta arată apropierea de lăcaşurile sfinte, în care se cuprinde nu numai pioşenia, dar şi o anume înclinaţie pentru cultură.

Sunt convins că documentele – edite sau inedite – vor fi conţinând încă şi alte ştiri despre familia Teclici din Suceava. Identificând neamul unuia dintre donatorii de la Moldoviţa, am pus doar temelia unei mai ample cunoaşteri viitoare.

2. Cel de-al doilea obiect către care se îndreaptă acum atenţia cercetării de faţă este un Tetraevanghel, frumos împodobit (Fig. 2–5), pe ale cărui file (de la 1r la 5r) se înşiruie o însemnare în limba slavă (Fig. 6), din care rezultă că manuscrisul a fost cumpărat de marele vornic Constantin Roşca şi apoi ferecat de fraţii săi, Gheorghe vistiernicul şi Vasile armaşul, pentru a fi dăruit Mănăstirii Solca; data însemnării (care trebuie socotită şi data daniei) este 1622 (7131) noiembrie 823.

19 N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, II, Bucureşti, 1908, p. 9, nr. 19. 20 Ibidem. E de observat că editorul a pus între paranteze, după „vlto 7106”, anii

1598–1599, ceea ce este, totuşi, imposibil... 21 Pr. prof. I. Zugrav, Vechi pietre funerare din Suceava, în MMS, XLV, 1969, 3–4, p. 186.

V. şi Ştefan S. Gorovei, Înrudirile cronicarului Grigore Ureche, în ALIL, XXIV, 1973, p. 119 şi nota 124.

22 Ştefan S. Gorovei, Note de istorie medievală suceveană, în „Suceava. Anuarul Muzeului Judeţean”, X, 1983, p. 210–211. V. şi idem, Cu privire la patriciatul orăşenesc în Moldova medievală. Câteva observaţii preliminare, în AIIAI, XXV, 1988, 1, p. 256–260, şi idem, Cărturari şi artişti ai patriciatului sucevean, în AIIAI, XXV, 1988, 2, p. 514.

23 Dimitrie Dan, op. cit., p. 74–75 (textul slav şi traducerea în limba română); aici, văleatul 7131 este transpus în A. D. 1623. Însemnarea a fost reprodusă – numai în traducere şi cu aceeaşi eroare cronologică – de Pr. Paulin Popescu, Manuscrise slavone din Mănăstirea Putna, I, în BOR,


Cei trei donatori nu sunt nişte anonimi: numele lor se află în documente şi în cronici24. Constantin Roşca şi-a început cariera de dregător în Ţara Românească, unde a fost mare paharnic, devenind apoi, în Moldova, mare vistiernic, pârcălab de Hotin, hatman şi mare vornic al Ţării de Jos. A fost căsătorit cu fiica lui Ionaşco Ghenghea mare logofăt. Fiica lor, Tofana, a murit la 1 august 1616 în Ţara Românească şi a fost îngropată în biserica Mitropoliei din Târgovişte. Fişa întocmită de istoricul Nicolae Stoicescu25, din care am extras aceste detalii, mai menţionează îndeplinirea unei solii în Transilvania26, în cursul căreia a fost trimis la închisoare, rămânând acolo vreme de doi ani, după care, întors acasă, a murit. Episodul acesta este relatat de un document păstrat într-o traducere cu data greşită – 6 iulie 7101 (1593) –, databil însă în anii 1621–1623, întrucât este emis de Ştefan vodă Tomşa27.

Între însemnarea dedicatorie din Tetraevanghelul dăruit Solcăi şi documentul acesta din <1621–1623> este o legătură asupra căreia se cuvine a stărui. Pare ciudată afirmaţia că manuscrisul cumpărat de Constantin Roşca a fost ferecat doar de fraţii săi (Gheorghe şi Vasile), fiind dăruit apoi Solcăi spre pomenirea lor şi a părinţilor lor. Înainte de a încerca o explicaţie, socotesc, însă, că este locul potrivit pentru a adăuga, la cele cunoscute, câteva amănunte care conturează mai apăsat portretul unuia dintre donatori.

O însemnare pe un manuscris păstrat la Mănăstirea Moldoviţa oferă importante desluşiri. Manuscrisul 423, un Tipic în limba slavă, poartă pe fila 3 (Fig. 7) o însemnare a cărei traducere în limba română a publicat-o părintele I. Zugrav în 196328:

LXXX, 1962, 1–2, p. 125–126 (aici, şi o descriere, şi, la p. 125, o imagine din manuscris) şi de Claudiu Paradais, Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna, colaboratoare la capitolele III. Tezaur, catalog analitic şi IV. Anexe, Maria Paradais, Iaşi, 1988, p. 396–397 (cu bibliografie). Cu textul slav şi traducerea, precum şi cu data corectă, se află şi la I. Caproşu şi E. Chiaburu, Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei. Un corpus editat de ~, I, Iaşi, 2008, p. 173–174 (după Dimitrie Dan).

24 Cf. Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV–XVII, Bucureşti, 1971, p. 434–435.

25 Ibidem, p. 434. 26 Călătoria la Constantinopol, în 1633–1634, menţionată de acelaşi istoric în fişa lui

Constantin Roşca, ţine, de fapt, de biografia unuia dintre fraţii acestuia, Gheorghe Roşca. Miron Costin, care o aminteşte (cf. Miron Costin, Opere, ediţie critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 104–105), dă doar Roşca vistiernicul, ceea ce corespunde cu dregătoria lui Gheorghe Roşca la acea vreme (Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 435).

27 MEF, I, alcătuitori P. G. Dmitriev, D. M. Dragnev, E. M. Russev, P. V. Sovetov, sub redacţia lui L. V. Cerepnin, Chişinău, 1961, p. 369–370, nr. 164.

28 I. Zugrav, Trei manuscrise liturgice de la episcopul Efrem al Rădăuţului, în MMS, XXXIX, 1963, 7–8, p. 457. În nota 5, autorul semnalează identitatea ctitorului de la Cândeşti cu donatorul (de fapt, unul dintre donatorii) Evangheliei de la Solca, din 1622. După I. Zugrav, însemnarea este reprodusă şi la I. Caproşu şi E. Chiaburu, op. cit., p. 169.


Acest Tipic l-a făcut pan Constantin Roşca hatman şi soţia sa, Sofronia, şi l-a dat la nou zidita sa biserică, unde este hramul Preacuvioasa noastră Paraschiva, din satul Chindeşti, pentru sufletul său şi al părinţilor săi, vornicul Ion şi Acsinia, în zilele binecinstitorului nostru domn Io Gaşpar voievod, în anul 7128 <1 septembrie 1619 – 31 august 1620>.

Despre Tipicul slav de la Moldoviţa a scris, ulterior (1981), şi Ion-Radu Mircea29, care a reprodus însemnarea în forma ei completă: părintele I. Zugrav nu numai că transcrisese greşit – Axinia, în loc de Antimia30 – numele soţiei vornicului Ion Roşca, dar şi omisese cea de-a doua parte a însemnării, cu informaţii importante. Deşi am semnalat la timpul potrivit tipărirea textului slav al însemnării şi importanţa informaţiilor31, a rămas cunoscută doar vechea traducere, incompletă şi parţial eronată32.

Reproduc textul după Ion-Radu Mircea, cu neînsemnatele îndreptări pe care mi le-a îngăduit cercetarea manuscrisului33:

29 Ion-Radu Mircea, Un manuscrit inconnu de 1360, în „Paleobulgarica”, V, 1981, 3, p. 10–39. 30 Numele corect se găseşte şi în pomelnicul Suceviţei – Victor Brătulescu, Pomelnicul cel

mare al Mănăstirii Suceviţa, în MMS, XLIV, 1968, 3–4, p. 197. Pentru familia Roşca, v. şi Ioan Nădejde, V. G. Morţun. Biografia lui şi genealogia familiei Morţun, Bucureşti, 1923 (1924), p. 174–183 (Anexa a IX-a). Aici, soţia vornicului Ion Roşca şi mama fraţilor Constantin, Gheorghe, Vasile şi Damian Roşca este arătată că fiind Măguţa, fiica vornicului Zbiera (p. 175). Nu ştiu dacă Măguţa poate fi un diminutiv de la Antimia (sau este numele altei soţii) şi nu ştiu pe ce se întemeiază afirmaţia că era fiica vornicului Ionaşco Zbierea, cel căruia, la 1568, boierii moldoveni ar fi vrut să-i încredinţeze domnia Moldovei. Zbierea este destul de puţin cunoscut (cf. Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 336–337); a fost amestecat în stăpânirea satului Dolheşti, fost al lui Şendrea (cumnatul lui Ştefan cel Mare) şi apoi al lui Isac, mare vistiernic (1491–1508) şi mare logofăt (1511–1515) – cf. Sever Zotta, Note cu privire la neamul lui Şendrea, portar de Suceava, cumnatul lui Ştefan cel Mare, în ArhGen, II, 1913, p. 73–74. Zotta socotea posibil ca Dolheştii să fi intrat în stăpânirea lui Zbierea prin căsătoria acestuia cu o urmaşă a lui Isac (op. cit., p. 74). Se vede, apoi, că şi în posteritatea lui Isac au existat doi fraţi Roşca (Maria Magdalena Székely, Isac, vistiernicul lui Ştefan cel Mare, în Vocaţia Istoriei. Prinos profesorului Şerban Papacostea, volum îngrijit de Ovidiu Cristea, Gheorghe Lazăr, Brăila, 2008, p. 574–575, 603). S-ar putea, deci, să avem de-a face cu o confuzie în spiţa dată de Ioan Nădejde: Zbierea să fi avut, în adevăr, o fiică măritată cu un Roşca, dar altul decât Ion vornicul ?! Cercetarea ar trebui reluată.

31 Cf. AIIAI, XXI, 1984, p. 707. 32 Cf. supra, nota 28. 33 Înfăptuită la 3 septembrie 2011, cu ajutorul Prea Cuviosului Arhimandrit Melchisedec,

stareţul Sfintei Mănăstiri Putna şi prin bunăvoinţa Prea Cuvioasei Maici Benedicta, stareţa Sfintei Mănăstiri Moldoviţa. Imaginile care însoţesc acest articol se datoresc Părintelui Timotei Tiron (Mănăstirea Putna). Mulţumirile mele recunoscătoare se îndreaptă către toţi trei. Manuscrisul se află la Mănăstirea Moldoviţa cel puţin de la mijlocul secolului al XVIII-lea, după cum atestă o însemnare a ieromonahului Silvestru, din 1 septembrie 7252 (1743), reprodusă între ilustraţiile acestui articol (Fig. 8). Este posibil ca aceasta să fie un termen pentru a data dispariţia vechii biserici din Cândeşti.


S]i Tipik(á) s]tvòri pan(á) Konstantin(á) Ro;ka hetman(á) i s] knègineó svoeó, Sòfrònïa, i dade e v] novoe s]zdannóè svoó 'r(])kòv, idej(e) est(á) hram(á) Pr(e)p(o)d(o)bn\è M(a)t(e)re na;eè Paraskevi, / v] selo Kindewi, /34 zad(u);ó svoó i roditelei svoih(á), Íòan(á) dvòrnik(á) i Antimïa, v] d(á)ni bl(a)goc(á)stivag(o) g(o)s(po)d(i)na na;ego, Íò Ga;per(a) voevod(i), v(]) l{t(o) zr@ki. Togojde l{ta pr{stavi s(è) kn{gin{ Sòfrònïa, gen(arïa) k@q, i po s]mr(])ti kn{gin{ òs(vè)ti sè 'r(])kòv(á), fev(rarïa) y$35.

Întrucât traducerea primei părţi a însemnării este corectă (cu excepţia semnalată, a numelui Antimiei Roşca), dau numai partea netradusă anterior:

În acelaşi an <7128=1620> a murit cneaghina Sofronia, ianuarie 29, şi după moartea cneaghinei s-a sfinţit biserica, februarie 6.

Aceste date, astfel înşiruite, permit să se fixeze construirea bisericii de la Cândeşti în septembrie-decembrie 1619 şi să se completeze fişa dregătoriilor ctitorului cu precizarea că a deţinut hătmănia nu numai în decembrie 1618, când este atestat ca atare, ci încă cel puţin un an; moartea cneaghinei Sofronia36 Roşca, fiica marelui logofăt Ionaşco Ghenghea, s-a întâmplat la 29 ianuarie 1620, în timpul pregătirilor pentru sfinţire, care s-a săvârşit la 6 februarie 1620, adică a doua zi după parastasul de şapte zile.

Biserica de la Cândeşti este unul dintre multele monumente dispărute ale trecutului nostru: au mai rămas doar câteva mărturii despre ctitori şi despre soarta lor. E normal, de aceea, să ne intereseze aceste mărturii. Dacă decesul Sofroniei este cunoscut cu precizie, datorită însemnării din Tipicul de la Moldoviţa, despre moartea lui Constantin Roşca avem doar menţiunea destul de vagă din documentul

34 „Ecrit en les lignes d’une autre main et autre encre” (observaţia lui Ion-Radu Mircea, op.

cit., p. 12, nota 1). 35 Ion-Radu Mircea, op. cit., p. 12–13. 36 Numele cneaghinei, necunoscut atât lui Ioan Nădejde (op. cit., p. 175), cât şi lui Nicolae

Stoicescu (op. cit., p. 434), aflat în această însemnare, este confirmat de documentul din <1621–1623>, menţionat mai sus (cf. supra, nota 27) şi asupra căruia revin, în continuare, în text, dar şi de un document din 1617 decembrie 25, pe când ea era încă în viaţă şi în care este arătată ca nepoată a fraţilor Haliţchi şi descendentă din Ivanco Mihăilaş (MEF, I, p. 332, nr. 146, pentru satul Coteleva), fiu al boierului Mihail de la Dorohoi din vremea lui Alexandru cel Bun. Că Sofronia era fiica lui Ghenghea, o arată documentul din 12 martie 1617, care menţionează pe „pan Gheanghea mare logofăt şi ginerele său, boierul nostru Constantin Roşca mare vistier” (DIR, XVII/4, Bucureşti, 1956, p. 113, nr. 153; între satele menţionate aici, se află şi Coteleva).


greşit datat: „fiind trimes cu dreaptă solie la Ţara Ungurească, i s-au întâmplat a şede închis acolo 2 ani, iar după aceasta, când bine au voit Domnul Dumnezău a scăpa din ţara aceia şi au vinit la pământul său, în scurtă vremi i s-au întâmplat şi moarte, şi de cheltuială la moartea sa n-au avut”. E drept că, în actele cunoscute, Roşca nu mai apare din aprilie 1620 până în aprilie 162237, iar apoi – cum a observat încă Ioan Nădejde – „din 1622 nu-l mai pomenesc documentele”38. De aici, sfârşitul lui Constantin Roşca poate fi dedus cu aproximaţie. Însă el poate fi datat mai precis.

Documentul care relatează lunga şedere (doi ani) în Transilvania şi moartea la scurtă vreme după revenirea în Moldova ne este cunoscut într-o traducere târzie, cu data 7101 (1593) iulie 6, evident greşită. La 1 aprilie 1622, Constantin Roşca era încă în viaţă şi ţinea dregătoria de mare vornic al Ţării de Jos39, ceea ce înseamnă că decesul lui a intervenit după această dată, dar tot în domnia lui Ştefan Tomşa. Documentul din 6 iulie ar putea, deci, să dateze fie din 1622, fie din 1623, adică din văleatul 7130 sau, respectiv, 7131. Cred că avem de-a face cu o explicabilă lectură greşită a văleatului: traducătorul a citit zra (7101=1593), în loc de zrl (7130=1622). Confuzia între slovele-cifre a (1) şi l (30) este nu numai posibilă, dar şi foarte frecventă. De aceea, cred că data corectă a documentului este 1622 (7130) iulie 6, ceea ce plasează decesul lui Constantin Roşca în intervalul aprilie-iunie 1622, adică la şase ani după fiica sa şi la doi ani după soţia sa. Această datare este confirmată de însemnarea din Tetraevanghelul dăruit Solcăi şi aflat azi la Putna, al cărei înţeles se desluşeşte astfel: Constantin Roşca a cumpărat cartea şi a murit, apoi fraţii săi i-au făcut ferecătura şi au dăruit-o la 8 noiembrie 1622.

Actul redatat acum prezintă interes şi din alte puncte de vedere. În el, se spune că fraţii Roşca fuseseră reclamaţi domnului de „Nastasiica, giupâneasa lui Moţoc şi ficiorii ei, Necoară Moţocu şi o soră a lui, Elena”, care revendicau averea rămasă de la Constantin Roşca şi de la soţia sa Sofronia, sub motivul că aceştia „prunci din pântecele lor n-au avut”, ceea ce nu era tocmai adevărat: avuseseră, de fapt, pe Tofana, moartă însă copilă; avem de-a face cu obiceiul, mai bine cunoscut astăzi, de a socoti că un cuplu nu a avut copii, dacă aceştia au murit nevârstnici40. Dar documentul nu explică pe ce se întemeiau pretenţiile Nastasiei Moţoc şi ale copiilor ei la moştenirea lui Constantin Roşca: se spune doar că era vorba de „o avuţii, ci au avut Costandin Roşca dinpreună cu jupâneasa dumisale, Sofroniia, şi [...] o moşie, ci au cumpărat ei amândoi”. Identificarea personajelor va lămuri aceste pretenţii.

37 Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 434. 38 Ioan Nădejde, op. cit., p. 179. 39 DIR, XVII/5, Bucureşti, 1957, p. 115–116, nr. 159. 40 Cf. Maria Magdalena Székely, Contribuţii la genealogia familiei Stroici, în ArhGen, I

(VI), 1994, 1–2, p. 251–252.


Nastasia41 era văduva lui Onciul Moţoc, fiul marelui vornic Ion Moţoc din vremea lui Alexandru vodă Lăpuşneanu; soţul ei era îndeaproape înrudit cu Ionaşco Ghenghea, socrul lui Constantin Roşca42 şi astfel se putea socoti că, soţii Roşca neavând copii, zestrea Sofroniei trebuia să revină familiei acesteia, iar bunurile dobândite în timpul căsătoriei trebuiau împărţite între rudele ei şi fraţii soţului. Aşa s-a şi procedat. Satul Cândeşti (Chindeşti), în a cărui biserică au fost îngropaţi probabil amândoi soţii, făcuse parte din marele domeniu al lui Mihail de la Dorohoi43, între ai cărui urmaşi se numărau foarte mulţi boieri din Moldova, între care şi logofătul Ghenghea, tatăl Sofroniei Roşca44.

Mai departe, voi cerceta cazul a trei femei care, cam la aceeaşi vreme, s-au făcut ctitore45 la Putna, prin donaţiile către această mănăstire.

3. În inventarul putnean din 1796, se află trecute o candelă şi o cădelniţă care, datorită donatorilor, mi-au atras mai de mult atenţia.

Cădelniţa este descrisă astfel: „O cadelniţă, iar de argint, puţin mai mică, făptura ca şi cea de mai sus [la numărul precedent este descris o cădelniţă fără dată şi numele donatorului – n. n.], cu atăta numai deosăbire că, la mijlocul lanţujilor celor de pe margini, nu sănt cruci, ci numai 3 zurgalăi şi, pe margine scaunului ei cel de gios, cu slove săpate, scrie «Aceasta cadelniţă au făcut-o Parascheva, giupăneasa lui Gavriil Neculce, v let 7260». Au tras la cumpănă 148 ½ dramuri.

41 Fiica lui Ciudinschi – cf. DIR, XVII/2, Bucureşti, 1953, p. 313, nr. 417; identitatea

personajului o stabileşte stăpânirea la Brăieşti, menţionată atât în acest document, din 6 august 1610, cât şi în acela din 6 iulie <1622>. Copiii lui Onciul Moţoc şi ai Nastasiei au fost Nicoară Moţoc, mare vătaf de Dorohoi pe la 1615 (B. P. Hasdeu, Arhiva Istorică a României, I, 1864, 9, p. 71, nr. 84), căsătorit cu Varvara, fiica lui Eremia vornicul (DIR, XII/5, p. 291, nr. 382), mort tânăr şi fără urmaşi, şi Ileana, căsătorită cu Ionaşco Cujbă (ibidem; Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 392). Documentul publicat de B. P. Hasdeu sub c. 1615 a fost inclus, în rezumat, în CDM (II, Bucureşti, 1959, p. 195, nr. 911) şi, integral, în DRH (XXI, volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1971, p. 513, nr. 408), sub <1633>, ceea ce este imposibil, întrucât Nicoară Moţoc era mort încă din 1624 (DIR, XVII/5, p. 291, nr. 382).

42 Apar împreună în cele trei documente (din 10 şi 11 septembrie 1596 şi 8 iunie 1597), privind pricina pentru satul Protopopeni, ca nepoţi (colaterali) ai Anuşcăi Frunteşoae – DIR, XVI/4, Bucureşti, 1952, p. 150, nr. 201; p. 151, nr. 202, şi p. 170, nr. 228. Acest mare grup de „nepoţi” merită o cercetare aparte, prin el putându-se lămuri nu numai multe relaţii de rudenie, dar şi, probabil, unele solidarităţi din veacul al XVI-lea, cu manifestări vizibile în viaţa politică: Ştefan S. Gorovei, O identificare eronată şi urmările îndreptării ei, comunicare citită în şedinţa din 9 decembrie 2008 a Filialei Iaşi a Comisiei de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române – cf. Buletinul Institutului Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”, X, 2008, 4–6, p. 5, şi X, 2008, 10–12, p. 10 şi 13 (rezumatul).

43 DRH, I (1384–1448), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, 1975, p. 247, nr. 175.

44 Petronel Zahariuc, Mihail de la Dorohoi şi descendenţa sa, în ArhGen, I (VI), 1994, 1–2, p. 182.

45 Cazuri mai vechi de femei-ctitor: Maria Magdalena Székely, Femei-ctitor în Moldova medievală, în AIIX, XXXII, 1995, p. 441–457.


Preţuire: 5 lei, 20 creiţari”46. Obiectul era încă la Putna în 1863, când a fost inventariat sub nr. 53, cu care, la începutul veacului al XX-lea, a fost înscrisă şi de părintele Dimitrie Dan în descrierea sfintelor vase: „O cădelniţă de argint cu 4 lănţişoare şi jos cu inscripţia: «Această cădelniţă a fost afiorisită de soţia lui Gavril Neculce Paraschiva în anul 7260» (1752). (Inv. No. 53)”47. Spre sfârşitul aceluiaşi veac, însă, cădelniţa aceasta nu se mai afla în tezaurul Putnei48. Nu cunosc împrejurările în care acest obiect a dispărut. Inexistenţa lui împiedică verificarea inscripţiei, pe care o avem în două versiuni, uşor diferite; elementele principale, însă, se regăsesc în ambele versiuni: numele donatorului şi data dăruirii.

Am evocat, în treacăt, această danie şi pe donatoare cu alt prilej49; revin, aici, cu câteva detalii în plus.

Gavril Neculce era unul dintre cei trei băieţi ai cronicarului; purta, foarte probabil50, numele înaintaşului său, Gavrilaş Mateiaş, marele logofăt din vremea lui Vasile vodă Lupu, bunicul bunicii sale paterne. A ajuns până la rangul de medelnicer şi a murit tânăr, la câţiva ani după tatăl său: la 8 iulie 1751, pare să mai fi fost în viaţă51, în timp ce, la 20 august 1751, văduva lui redacta un izvod cu „cele ci-au rămas dintr-ale soţu meu Gavril la mine, afară din zăstrile mele”, precum şi „socotiala datoriilor răposatului soţului meu Gavril Neculce biv vel medelnicer”52. Cum cădelniţa era datată în văleatul 7260, care cuprinde intervalul 1 septembrie 1751 – 31 august 1752, înseamnă că darul a fost făcut pentru sufletul răposatului, pecetluind, astfel, şi revenirea unor relaţii bune între Neculceşti şi obştea Putnei, după lungul proces pentru hotarele moşiilor.

Inscripţia cădelniţei dă numele soţiei lui Gavril Neculce: Paraschiva. Un document din 15 septembrie 1756 arată că ea – văduvă pe atunci – era fiica răposatului Solomon Botez biv vel şatrar şi a Tofanei53, fata sulgerului Toderaşco Jora şi a Vasilcăi Vartic54. Ca jupâneasă văduvă, „medelnicereasa lui Gavril Neculce” figurează în Sămile vistieriei Moldovei cu scutirile şi înlesnirile de care

46 Monah Alexie Cojocaru, Inventarul de odoare şi obiecte ale Mănăstirii Putna (1796), p. 26. 47 Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna, p. 56, nr. 3. 48 Claudiu Paradais, Comori ale spiritualităţii româneşti la Putna, p. 524–529, prezintă

cădelniţele aflate sub numerele de inventar 51 (Ştefan cel Mare, 1470), 52 (mitropolitul Antonie 1734) şi 54. Numărul 53 lipseşte.

49 Ştefan S. Gorovei, Ion Neculce şi tradiţiile Putnei, în AP, I, 2005, 2, p. 67. 50 I. Tanoviceanu, Contribuţiuni la biografiile unora din cronicarii moldoveni, în ARMSI,

s. II, t. XXVII, 1905, p. 18. 51 N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, V, Bucureşti, 1903, p. 415. 52 Biblioteca Academiei Române, Creşterea colecţiunilor, XII, iulie-septembrie 1909, p. 131. 53 N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, II, Bucureşti, 1903, p. 174–175,

nr. 6. Documentul a fost publicat şi de T. Balan, Documente bucovinene, V, Cernăuţi, 1939, p. 13–14, nr. 9 (cu anul greşit: 1746).

54 Ştefan S. Gorovei, Înrudirile cronicarului Grigore Ureche, p. 118.


beneficia – ultima oară în 176455, după care va fi trecut şi ea la cele veşnice.

4. Celălalt obiect, candela, era, la 1796, a doua ca mărime din tezaurul Putnei şi era descrisă astfel: „O candilă, puţin mai mică decăt cea mai de sus [fără nume de donator şi fără an – n. n.], însă la mijlocul lanţujilor aceştiia nu sănt bolduri şi pe margine cea deasupra, neted, scrie cu slove bătute: «Aceasta candilă o am fierosit-o Sf[i]ntei Mănăstiri Putnii, monahia Elisavetha Micleasca, v let 7268» şi iarăşi «1760». Au tras la cumpănă 207 dramuri. Preţuire: 31 lei, 27 ½ creiţari”56. Cu textul inscripţiei modificat, a fost prezentată şi de Dimitrie Dan57. Spre sfârşitul veacului al XX-lea, rămăsese „cea mai mare candelă din colecţia Mănăstirii Putna”58.

Monahia care a „afierosit” Putnei această candelă aparţinea unuia dintre marile neamuri boiereşti ale vremii; în această calitate, beneficia de slujbele a doi oameni („liude”), scutiţi de orice dări către vistierie, în ale cărei evidenţe era înscrisă drept „fata Miclescului, călugăriţă”59. Identificarea mai precisă ne-o îngăduie câteva documente păstrate în arhivele sucevene; două dintre acestea – unul de la Constantin vodă Racoviţă (1756–1757) şi altul de la Scarlat vodă Ghica (1757) – numind-o Elisafta, nepoata lui Gavril Miclescu fost mare logofăt, îi confirmă scutirile de care era îndreptăţită să beneficieze60. La 1772, i se confirma dreptul de a avea şase scutelnici (din totalul de 30 pe care îi avea Mănăstirea Pătrăuţi)61. La 15 mai 1774, o hotărâre a membrilor Divanului Cnejiei Moldovei în problema satului Mihoveni menţionează pe Elisafta, stareţa Mănăstirii Pătrăuţi62, neîndoielnic aceeaşi persoană, după cum rezultă dintr-un alt document, din acelaşi an63.

Indicaţia că Elisafta era nepoata fostului mare logofăt Gavril Miclescu nu este, însă, suficientă pentru o identificare precisă, întrucât numitul logofăt a avut, din cele două căsătorii ale sale, o mulţime de copii. Ne vin în ajutor vechi

55 Ioan Caproşu, Sămile Vistieriei Ţării Moldovei, editate de ~, I (1763–1784), Iaşi, 2010,

p. 30, 49, 69, 86, 97, 105, 120, 135, 161, 351. La p. 150, figurează Vasile Neculce, ceea ce trebuie să fie o eroare.

56 Monah Alexie Cojocaru, op. cit., p. 24–25. 57 Dimitrie Dan, op. cit., p. 56, nr. 4: „Monahia Elisaveta Miclescul a afiorisit această

candelă mănăstirii Putna în anul 1760”. 58 Claudiu Paradais, op. cit., p. 536, nr. 120. 59 Ioan Caproşu, op. cit., p. 31, 49, 70, 87, 97, 121, 150, 161, 352, 410, 424, 465, 477,

489, 503. 60 Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de documente 1393–1849, întocmit de

Vasile Gh. Miron, Mihai Ştefan Ceauşu, Bucureşti, 1983, p. 315–316, nr. 951 (zece vite, 150 de oi, 150 de stupi şi opt oameni scutiţi de dări), şi p. 320, nr. 964 (zece vite, 100 de oi, 100 de stupi şi trei oameni fără de bir).

61 Ibidem, p. 410, nr. 1225. Documentul arată din cine era compusă obştea de la Pătrăuţi: Iustina, „fata Păşcăniţii” (deci o Cantacuzino-Paşcanu), Elisaveta Miclescu, Sofronia Cerchez şi „două fiice ale lui Durac”. Era, deci, o obşte eminamente boierească !

62 Ibidem, p. 416, nr. 1247. 63 Ibidem, p. 418, nr. 1255.


însemnări genealogice ale familiei Miclescu64, în care se află amănuntul că unul dintre fiii logofătului Gavril, anume paharnicul Constantin, a avut o fiică Epraxia, stareţa Mănăstirii Pătrăuţi65. Aceasta este, fără nici o îndoială, Elisafta Micleasca, dăruitoarea marii candele de la Putna.

Pentru a ilustra starea de spirit care stăpânea boierimea moldoveană a acelei vremi, mai adaug ceva. Elisafta a avut doi fraţi, Gavril şi Sandu. Trei dintre nepoatele de fiu ale lui Gavril, numite Veniamina, Agafia şi Anastasia, s-au călugărit şi ele66, trăind, în 1822, tot la Mănăstirea Pătrăuţi67. Celălalt frate, Sandu, a avut un fiu, Ioniţă, tatăl unei Olimpia (Olimpiada ?) monahia; alt fiu, Manolache (1755–1812), a fost tatăl arhimandritului Irinarh Miclescu68 (1802–1847) şi al Elenei (1799–1866), mama lui Anastasie Panu, devenită monahia Efrosina la Mănăstirea Văratec; al treilea fiu, Constantin, a fost tatăl mitropolitului Sofronie Miclescu şi bunicul mitropolitului Calinic Miclescu, a cărui soră, Eugenia (1826–1875), a fost şi ea călugăriţă la Văratec69. În patru generaţii, avem, aşadar, trei monahi şi şapte monahii. Nu este expresia unei sărăciri a familiei şi nici doar dorinţa de conservare a averii.

5. În mica sa istorie a Mănăstirii Putna, Vartolomeu Mazereanu relatează că, în anul 1760, Iacov Putneanul (acum fost mitropolit) „au acoperit beserica cia mare cu acoperemănt foarte iscusit”, lucrare la a cărei realizare s-au folosit bani de-ai mănăstirii, împreună cu „milosteniia ci-au dat dumneei băniasa Mariia i cu ginirile dumisale Hristoverghe”70. Reproducându-se acest text în broşura Mitropolitul Iacov Putneanul. Cuvinte alese, multiplicată în 2008 la împlinirea a 230 de ani de la moartea acestui important ierarh al Moldovei, s-a dat, pentru identificarea celor două personaje, următoarea explicaţie: „Băneasa Maria era văduva unui mare ban, acum neidentificat, şi probabil soacra marelui ban Iordache Hrisoverghi”71. În discuţiile pe marginea unei comunicări72 prezentate la cel de-al IX-lea dintre „Colocviile Putnei” (iulie 2010), am atras atenţia asupra identităţii reale a bănesei Maria, cea care a venit în ajutorul lui Iacov Putneanul pentru

64 Unele datorate lui Emil Miclescu (1851–1940), tatăl arhitectului Paul-Emil Miclescu. 65 Informaţie preluată şi de Gh. Ghibănescu, în „Teodor Codrescu”, I, 1915, p. 158. 66 Însemnare a lui I. C. Miclescu-Prăjescu. 67 Din tezaurul documentar sucevean, p. 571–572, nr. 1802: „Aftanasia, Viniemina şi

Agafia / Miclescu”. 68 Fostul comis Iordache Miclescu. În 1837, era la Episcopia de Huşi, beneficiind de 22 de

scutelnici – cf. Costică-Ioan Gârneaţă, Izvodul despăgubirii scutelnicilor pe sfertul I – ianuarie–martie 1837, în „Arhivele Moldovei”, III–IV (1996–1997), 1999, p. 121.

69 După însemnările lui Emil Miclescu, cu completări şi date din spiţele realizate de d-l Sandu Miclescu.

70 Istorie pentru Sfânta Mănăstâre Putna, în V. A. Urechiă, Inscripţiuni după manuscrise. Comunicări şi note, în ARMSI, s. II, tom. IX, 1886–1887, p. 62.

71 Mitropolitul Iacov Putneanul. Cuvinte alese, Sfânta Mănăstire Putna, 2008, p. 21, nota. 72 Mihai Mîrza, Reconstruirea ansamblului monastic putnean în secolul al XVIII-lea.

Strădaniile monahilor (joi, 15 iulie 2010); comunicarea nu a fost încă publicată.


acoperirea bisericii: era nu altcineva decât cumnata domnului de atunci, Ioan Teodor Calimachi, tocmai cel care, în împrejurări cunoscute, a cerut demisia (paretisirea) mitropolitului. Faptul pune, desigur, încă o lumină neaşteptată asupra întâmplării înseşi. Îmi rămâne să fac şi proba acestei afirmaţii73, ceea ce nu este deloc dificil, dată fiind existenţa unui mare număr de documente referitoare la acest personaj. În adevăr, documentaţia este atât de bogată, încât dificultatea întâmpinată în identificarea bănesei ar putea să pară incredibilă, dacă n-am şti cât de puţin este cercetată prosopografia veacului al XVIII-lea, chiar la nivelul marii boierimi.

Este îndeobşte cunoscut că Ioan Teodor Calimachi a avut un frate mai mic, Dumitraşcu, din care descinde ramura negrecizată a familiei. El este destinatarul unui mănunchi de scrisori trimise de viitorul domn de la Constantinopol74. A devenit mare ban la 174775, păstrând dregătoria aceasta până la moartea sa, petrecută între octombrie 1754 şi martie 175576. Soţia sa i-a supravieţuit, luptându-se cu multe greutăţi, din cauza datoriilor lăsate de el. Dintre cele trei diate pe care le-a scris, sunt cunoscute ultimele două, din 5 martie 179477 şi din 5 iunie 179578; s-a pierdut, se pare, cea dintâi, din 8 februarie 176479. Documentele o numesc în mod regulat băneasa Maria sau Maria băneasa (cum semnează ea însăşi). Fiică a lui Alexandru Sturza80, fiul lui Sandu Sturza cuparul81, Maria s-a căsătorit cu Dumitraşcu Calmăş în cursul anilor ʼ40 (după 10 mai 1740, când acesta din urmă

73 Identificarea se află şi în capitolul Vârstele Putnei, din albumul Sfânta Mănăstire Putna

(apărut în august 2010), p. 60, dar fără documentarea aferentă (cf. p. 469, nota 149). 74 Publicate de A. D. Xenopol, Istoria şi genealogia casei Callimachi, Bucureşti, 1897,

p. 215–234, nr. IV, V, VII, IX, X, XIII şi XIV; republicate de N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, XXI, Bucureşti, 1911, p. 236–247.

75 A. D. Xenopol, op. cit., p. 187. 76 Anul 1758, acceptat de A. D. Xenopol (op. cit., arborele genealogic; v. şi p. 188–189) a

fost dedus în funcţie de datele ultimelor două scrisori care i-au fost adresate de fratele său, Ioan terzimanul, 9 martie 1757 şi 10 octombrie <1757> (ibidem, p. 233 şi 234). Cred, însă, că scrisorile sunt rău datate. În cea dintâi, este vorba de „schimbarea dumitale din bănie” (ibidem, p. 231), care este, însă, o aluzie la un incident petrecut în al doilea an al domniei lui Constantin vodă Racoviţă (1750–1751), când i s-a retras sarcina de a îngriji de buna petrecere a unui înalt dregător otoman (cf. Pseudo-Enache Kogălniceanu, Ioan Canta, Cronici moldoveneşti, ediţie critică de Aurora Ilieş şi Ioana Zmeu, studiu introductiv de Aurora Ilieş, Bucureşti, 1987, p. 59); în 1753, Matei vodă Ghica l-a reconfirmat ca ban (ibidem, p. 66). În realitate, banul Dumitraşco Calmăşul este arătat ca „răpoosat” la 27 martie 1755, după ce, la 2 octombrie 1754, încă mai semna o hârtie pentru bani (N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, II, Bucureşti, 1903, p. 17, nr. 35, şi p. 18, nr. 39).

77 Ibidem, p. 254–258, nr. XXVI. 78 Ibidem, p. 258–260, nr. XXVII. 79 Ibidem, p. 255. 80 Ibidem, p. 245, nr. XXI. 81 Alexandre A. C. Sturdza, Règne de Michel Sturdza, prince régnant de Moldavie

1834–1849, Paris, 1907, p. 182 („din Alexandru, fiul Sandului Sturza cupariu s-au născut trii [copii] şi anume: Paraschiva, Sandul stolnic ce au ţinut pe Catrina, fiica lui Grigori Arghiri şi Maria, ce au ţinut-o Calimah”).


era încă holtei82) şi a rămas văduvă cu „feţi şi fete mici”83; s-ar părea că pe unii dintre aceştia i-a pierdut din copilărie, întrucât diatele menţionează numai pe fiul Enacachi (care va muri înaintea ei) şi pe fiicele Ancuţa şi Safta84. Sămile vistieriei o menţionează constant pentru diversele scutiri de care beneficia85.

Aceasta este băneasa Maria. „Ginirile Hristoverghe” a fost identificat de A. D. Xenopol cu un

Alexandru Hrisoverghi86. N. Iorga a corectat această identificare87, arătând că ginerele bănesei Maria a fost Enachi Hrisoverghi, care, ca stolnic, a semnat, în decembrie 1769, jalba către împărăteasa Ecaterina a II-a88. Moldovenii îi stâlceau numele de familie, pronunţându-l Hristoverghi (cum l-a scris şi Vartolomei Mazereanu), apropiindu-l probabil de numele Mântuitorului, în vreme ce rădăcina reală (chrysos) nu le spunea nimic ! Aşa, un document din 1786 arată că, în Botoşani, avea o proprietate „stolniceasa Ancuţa Hristoverghioaia”89.

Iată, aşadar, cine au fost ajutătorii mitropolitului Iacov Putneanul la acoperirea bisericii Mănăstirii Putna. Se vede că promisiunea făcută de Ioan Teodor Calimah de a-l ajuta pe Iacov în acţiunile sale nu a rămas vorbă în vânt, de vreme ce însăşi cumnata lui s-a silit să dea o „milostenie”, a cărei însemnătate o putem uşor bănui, de vreme ce a împlinit nevoile acoperirii bisericii.

Ceea ce mi se pare foarte ciudat este, însă, absenţa acestor trei femei-ctitor – Paraschiva Neculce, Elisaveta Miclescu şi Maria Calmăşul (Calimah) cu ginerele ei – din pomelnicul pe care tocmai în aceşti ani îl redactase, pentru Mănăstirea Putna, Natanail Dreteanovschi, a cărui pasiune pentru amănuntele precise relative la ctitori este bine cunoscută90.

82 A. D. Xenopol, op. cit., p. 218, nr. V („şi fiind singur, fără soţie…”). 83 Ibidem, p. 237, nr. XVI. Cei trei copii ar fi fost născuţi (după calculele lui A. D. Xenopol)

pe la 1748–1750 (ibidem, p. 190–192). Cel puţin Ancuţa era ceva mai mare, de vreme ce, la 1760, era deja căsătorită cu Hrisoverghi.

84 Ibidem, p. 254–257, nr. XXVI, şi p. 258–259, nr. XXVII. 85 Ioan Caproşu, op. cit., p. 30, 48, 51, 69, 96, 69, 129, 134, 149, 160, 351, 409 (până aici,

numai ca băneasa Maria), 476, 487, 501, 573 (în acestea, şi cu numele de familie: Călmuşoai, Călmăşoaie şi – la 1784 – Calimah); ibidem, II (1786–1798), Iaşi, 2010, p. 17, 29, 87, 100, 113, 172, 185 (în toate, ca băneasa Maria Calimah). Modificarea numelui la înscrierea la vistierie arată, poate, adoptarea formei grecizate a numelui şi de către ramura rămasă în Moldova.

86 A. D. Xenopol, op. cit., p. 190. 87 N. Iorga, Documente privitoare la familia Callimachi, II, p. XIX. 88 „Arhiva Românească”, I, ediţia a doua, Iaşi, 1860, p. 159. 89 N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VII, Bucureşti, 1904,

p. 131, nr. 43. 90 Cf. Daniel Ciobanu, Pomelnicul schitului Doljeşti. Studiu istoric şi prosopografic, 1999

(ms.); Mihai-Bogdan Atanasiu, Un colaborator al lui Iacov Putneanul: ieromonahul Nathan(ail), în AP, V, 2009, 1, p. 309–352; idem, Mihai Mîrza, Pomelnicul Bisericanilor scris la Mănăstirea Putna, în AP, V, 2009, 2, p. 121–305; Alexandru Pînzar, Ştefan S. Gorovei, Un pomelnic sucevean şi autorul său putnean, în AP, V, 2009, 2, p. 307–428.


Autour des donateurs de quelques objets du trésor du Monastère de Poutna. Notes prosopographiques

(Résumé) L’article comporte cinq sections, destinées à rassembler des informations

concernant les donateurs de certains objets qui se trouvent aujourd’hui à Poutna et une bienfaitrice de 1760.

Un panaghiarion (en argent doré et nacre), provenant de l’ancien trésor du Monastère de Moldoviţa, daté en 1553, représente un don de la famille Teclici (Ion Teclici, son épouse et son beau-frère). Le donateur est inconnu aux documents de l’époque; par contre, les mêmes documents confirment l’existence d’une famille de ce nom (Teclici, Teklicz) à Suceava, dont plusieurs membres sont attestés justement pendant la seconde moitié du XVIe siècle. Sans doute, le donateur du panaghiarion appartenait à cette famille de riches bourgeois de Suceava.

Un Tétravangéliaire, provenant de l’ancien trésor du Monastère de Solca, porte une longue note qui raconte son histoire: le grand vornic Constantin Roşca avait acheté ce manuscrit, mais ce furent ses frères (Gheorghe et Vasile) qui le donnèrent à Solca en novembre 1622. La contradiction s’explique par le décès de Constantin Roşca au cours de l’année 1622 (entre avril et juin). Le même personnage avait doté l’église fondée par lui-même dans le village de Cândeşti (aujourd’hui disparue) d’un Tipikon qui depuis le XVIIIe siècle se trouve à Moldoviţa; la note écrite sur les pages de ce livre offre des informations précieuses concernant la famille du donateur.

Les vieux inventaires du Monastère de Poutna mentionnent un encensoir en argent (aujourd’hui disparu), donné par Paraschiva, l’épouse de Gavril Neculce, en 1751 ou 1752. La donatrice était la fille du boyard Solomon Botez et de Tofana Jora; son mari, mort pendant l’été 1751, était un des fils du chroniqueur Ion Neculce.

Une lampe à huile – aujourd’hui la plus grande de la collection de Poutna – a été offerte en 1760, par une moniale qui porte un nom illustre: Elisaveta Miclescu. L’auteur identifie cette moniale avec l’abbesse du Monastère de Pătrăuţi, petite-fille d’un grand chancelier de Moldavie; parmi les descendants de ses frères, on compte trois moines (dont deux métropolites de Moldavie) et six moniales.

La dernière section est consacrée à une dame, nommée „Maria, l’épouse du ban”, qui, avec son beau-fils Iordache Hrisoverghi, a généreusement contribué (1760) à refaire le toit de l’église, durant les grands travaux de restauration entrepris par l’ancien métropolite Iacov Putneanul; cette bienfaitrice (née Sturza) était la veuve du ban Dumitraşcu Callimachi, frère de Ioan Theodor Callimachi, prince de Moldavie (1758–1761) et de Gavril Callimachi, métropolite de Moldavie (1760–1786), au profit duquel Iacov avait été contraint de renoncer à sa haute dignité. Ce détail apporte une nuance importante pour mieux comprendre les


événements qui, en 1760, ont déterminé le remplacement de Iacov Putneanul par Gavril Callimachi.

Mots-clefs: Poutna, Moldoviţa, Solca, Callimachi, Miclescu, Neculce,

Roşca, Teclici.

134 ȘTEFAN S. GOROVEI

Fig.

1. P

anag

hiar

ul lu

i Ion

Tec

lici (

1553

)

135DESPRE DONATORII UNOR OBIECTE DIN TEZAURUL PUTNEI

Fig. 2. Tetraevanghelul fraților Roșca (1622): începutul Evangheliei după Matei


Fig. 3. Tetraevanghelul fraților Roșca (1622): începutul Evangheliei după Marcu


Fig. 4. Tetraevanghelul fraților Roșca (1622): începutul Evangheliei după Luca


Fig. 5. Tetraevanghelul fraților Roșca (1622): începutul Evangheliei după Ioan


Fig. 6. Tetraevanghelul fraților Roșca (1622): însemnarea de danie


Fig. 7. Tipicul lui Constantin Roșca (1620): însemnarea de danie


Fig. 8. Tipicul lui Constantin Roșca (1620): însemnarea din 1743 a ieromonahului Silvestru

Despre donatorii unor obiecte din tezaurul Putnei. Note prosopografice

Documents

Transcript of Despre donatorii unor obiecte din tezaurul Putnei. Note prosopografice