Din nou despre Ghervasie de la Putna

Din nou despre Ghervasie de la Putna

«De nouveau sur Gervais (Ghervasie) de Poutna»

by Ştefan S. Gorovei

Source:Annals of Putna (Analele Putnei), issue: 1 / 2012, pages: 187212, on www.ceeol.com.

http://www.ceeol.com

http://www.ceeol.com

„Analele Putnei”, VIII, 2012, 1, p. 187–212.

ŞTEFAN S. GOROVEI

DIN NOU DESPRE GHERVASIE DE LA PUTNA

Această comunicare – a treia din şirul cercetărilor despre un ieromonah din Putna ajuns la Bucureşti – nu şi-ar fi avut fiinţa acum, dacă un alt ieromonah din Putna, şi el cu drumuri multe şi şederi mai îndelungi la Bucureşti, nu mi-ar fi semnalat, în cursul acestui an, informaţiile care au constituit un nou punct de pornire: el conduce nu numai la continuarea, dar şi la reluarea şi dezvoltarea oarecum neaşteptată a subiectului. Mulţumind şi aici Părintelui Ieromonah Marcu Petcu, îl rog să primească închinarea cercetării de faţă.

I Ieromonahul Ghervasie de la Putna era, până mai ieri, o personalitate cu

totul necunoscută a culturii noastre din veacul al XVII-lea. Câteva comunicări, prezentate în cadrul Colocviilor Putnei începând din 2006, au dezvăluit, încet-încet, dimensiunile acestei personalităţi, creionându-i şi un început de biografie1. Informaţiile valorificate până acum îl plasează cu certitudine în Ţara Românească în martie 1676 şi în ianuarie 1677, poate şi în martie 1675, şi, cu probabilitate, îl identifică în persoana ieromonahului omonim care, în ianuarie 1667 şi în mai 1668, era egumen la Putna (probabil acelaşi cu monahul putnean Ghervasie din martie 1664)2.

Era uşor de bănuit (şi am făcut-o chiar de la începutul cercetării) că ştiri despre personajul acesta se vor fi aflând şi în alte manuscrise, în documentele vremii, dar şi în vechi publicaţii. Părintelui Marcu îi datorez semnalarea publicării, de către C. Erbiceanu, acum 120 de ani, a Sobornicului (pomelnicul) Mitropoliei Ungrovlahiei3, cu o „prefaţă” la capătul cărei se află numele celui care l-a copiat: ermonah Ghervasie ot Putna4. Copistul îşi datează lunga predoslovie în „anii

1 Ştefan S. Gorovei, Un ieromonah din Putna la Mitropolia din Bucureşti, în AP, III, 2007,

1, p. 79–86 şi două foto; Ivan Biliarsky, Două manuscrise moldoveneşti din colecţia Mănăstirii Schimbarea la Faţă de lângă Veliko Târnovo, în AP, IV, 2008, 1, p. 202–204 şi fig. 4–6; Ştefan S. Gorovei, Ghervasie de la Putna şi Daniil de Strehaia, în AP, VI, 2010, 1, p. 101–117; Zamfira Mihail, Două Liturghiere arhiereşti copiate de ieromonahul Ghervasie de la Putna (1676–1677). Preliminarii filologice, în AP, VII, 2011, 1, p. 37–62; Maria Magdalena Székely, În jurul datării Liturghierului lui Ghervasie de la Putna (BAR Cluj, ms. sl. 2), în AP, VII, 2011, 1, p. 63–90.

2 Ştefan S. Gorovei, Un ieromonah din Putna la Mitropolia din Bucureşti, p. 85 şi 79 (Liturghierele din 1676 şi 1677); idem, Ghervasie de la Putna şi Daniil de Strehaia, p. 101–102 (cartea de cântări liturgice semnalată de preotul C. Bobulescu).

3 C. Erbiceanu, Sobornicul sau Pomelnicul Mitropoliei Ungrovlahiei, în BOR, XIII, 1889–1890, 11, p. 689–697; XIV, 1890–1891, 1, p. 65–74.

4 Ibidem, p. 696.

ŞTEFAN S. GOROVEI 188

dinceputul lumii 7183, iar de la Hristos 1674”5 (ceea ce înseamnă intervalul 1 septembrie – 31 decembrie 1674), în domnia lui Gheorghe vodă Duca şi sub păstoria mitropolitului Varlaam.

Această constatare cheamă imediat o alta. Varlaam ajunsese mitropolit în decembrie 1672, silit de Grigore vodă Ghica, de „spaima” căruia a renunţat la Episcopia Râmnicului şi a venit la Bucureşti. După plecarea lui de la Râmnic, o parte din teritoriul acestei episcopii a fost „autonomizată” sub forma controversatei episcopii sau arhiepiscopii a Strehaiei. Dar asupra acestui subiect nu e, aici, locul a insista mai mult.

Am crezut că ar fi posibilă cercetarea manuscrisului publicat cândva de C. Erbiceanu. În acest scop, m-am adresat Părintelui Arhimandrit Policarp Chiţulescu, cunoscător avizat al fondului de manuscrise din biblioteca Sfântului Sinod şi a Palatului Patriarhal. Sfinţia Sa a avut amabilitatea să mă informeze că, din păcate, manuscrisul nu mai există: a fost scos din inventare în anii ’20 ai veacului trecut, fără nici o explicaţie suplimentară, şi de soarta lui nu se mai ştie6. Nu ne rămâne decât să nădăjduim că această scoatere din inventare nu a însemnat şi distrugerea manuscrisului, ci doar subtilizarea lui şi intrarea în vreo colecţie particulară, de unde a putut fi vândut, fie unui particular, fie vreunei instituţii cu profil cultural. Reapariţia Liturghierului dăruit în 1607 Mănăstirii Suceviţa, înregistrat de Dimitrie Dan în 1923 şi apoi dispărut fără urmă7, îngăduie o asemenea speranţă.

În lipsa manuscrisului, trebuie să ne limităm la ceea ce a dat C. Erbiceanu acum 120 de ani.

Ghervasie a pus în fruntea pomelnicului două predoslovii. În cea dintâi, el povesteşte istoria bisericii din Bucureşti, zidită de Constantin vodă Şerban şi sfinţită Mitropolie la 1661, în vremea lui Grigore vodă Ghica şi a mitropolitului Ştefan; cu acel prilej, spune Ghervasie, „fostu-s-au tocmit can pre iuşor şi pre prost poménic”8. Apoi, „în zilele bunului creştin şi preluminatului domn a toată Ţara

5 Ibidem, p. 689–690. 6 Mesaj din 31 iulie 2011. V. şi Arhimandrit Policarp Chiţulescu, Consideraţii pe marginea

unui Pomelnic necunoscut al Mitropoliei Ungrovlahiei, copiat de Dionisie Eclisiarhul, în vol. In honorem Cătălina Velculescu. La aniversară, editori Erich Renhardt, Cristina Bogdan, Arhim. Policarp Chiţulescu, Ileana Stănculescu, Bucureşti, 2011, p. 44. După această copie a lui Dionisie Eclesiarhul, din 1809, autorul publică două „predoslovii”, care se aflau şi în manuscrisul publicat de C. Erbiceanu şi care sunt, evident, compoziţii ale lui Ghervasie de la Putna. Echivalarea văleatului 7183 cu A. D. 1675 (p. 44 şi 45) este o eroare, de vreme ce însuşi autorul predosloviei dă A. D. 1674 (v. supra, în text). În transcrierea lui Dionisie Eclesiarhul, văleatul 7183 este echivalat cu A. D. 1670 (p. 48) !

7 Lucreţia Picui, A Bibliophile’s Jewel. The Manuscript of Macarie’s Missal, în vol. Perspectives contemporaines sur le monde médiéval / Contemporary Perspectives on the Medieval World, Piteşti, 2009, p. 63–66. Despre importanţa acestui manuscris: Ştefan S. Gorovei, Movileştii. Contribuţii la istoria puterii şi a familiei, în vol. Putna, ctitorii ei şi lumea lor, Bucureşti, 2011, p. 123–144 (v. p. 124–129).

8 C. Erbiceanu, op. cit., p. 689.

Access via CEEOL NL Germany

DIN NOU DESPRE GHERVASIE DE LA PUTNA 189

Ungrovlahiei Io Duca voevod, când era anii dinceputul lumii 7183, iar de la Hristos 1674, cu sfatul şi porunca şi blagoslovenia presfinţitului părintele nostru kir Varlaam, arhiepiscopul şi mitropolitul a toată Ţara Ungrovlahiei, s-au prefăcut şi s-au înoit acest poménic cu mai bună scrisoare şi izvozeală pre carte noao, spre mai frumoasă alcătuire şi aşezare”9. „Mai buna scrisoare” s-a datorat, fără îndoială, mâinii ieromonahului Ghervasie. C. Erbiceanu observa că „prescriitorul [pomelnicului] este un caligraf excelent”10, ceea ce ne e cunoscut, de altminteri, din filele celor două Liturghiere care îi aparţin cu toată certitudinea. Poate şi „izvozeala”, adică aşezarea materialului în diversele capitole, i se datora tot lui. Este, oare, o simplă întâmplare că, o sută de ani mai târziu, un alt călugăr putnean, Nathanail Dreteanovschi, a excelat în alcătuirea pomelnicelor11 ?!

Cea de-a doua predoslovie, spune Ghervasie, „o au adus părintele Varlaam mitropolitul de la numănita cetate a Moscvei, izvodit di pe poménicele de acolo, când au fost Sfinţia Sa însuşi în Ţara Moscvei, în zilele împăratului Alexie Mihailovici, domnind într-acéia vréme în Ţara Românească bunul creştin Radul voevoda Leon, când au fost cursul anilor dinceputul lumii 7175”12, adică în 1666–1667. În această predoslovie, mai lungă decât prima şi sub care stă, totuşi, semnătura ieromonahului Ghervasie, se află un capitol intitulat Poméneşte, Doamne, sufletele răposaţilor robilor tăi şi roabelor tale, carii mai nainte au răposat, cu următoarea rugăciune pentru sinucigaşi: „Poméneşte, Doamne, sufletele ale acelora ce, fiind cuprinşi de frică, cu mânule sale s-au junghiat cu cuţitul, sau cu zugrumarea, sau cu gustarea, şi ale acelora ce s-au înbătat cu beţia şi ale acelora adăpaţi cu otravă, sau ucişi de cai, sau den pizmă şi den pizmă sunt ucişi”13. C. Erbiceanu îşi exprima mirarea faţă de această prevedere, „pentru că, după ritualul Bisericii noastre, nu este îngăduit preotului a se ruga pentru cei ce se sinucid având mintea sănătoasă”14.

Sub raport filologic, editorul observa prezenţa unor cuvinte precum sfinţirind pentru „fiind arhiereu”, numănita pentru „renumita”, înfrumseţare15, la care adaug moldovenismele zî (probabil, în original, dzî)16 pentru „zi” şi di17 pentru „de”, precum şi forma iuşor, pentru „uşor”.

Despre călătoria lui Varlaam la Moscova, în 1666–1667, nu pare să mai

9 Ibidem, p. 689–690. Sublinierea mea. 10 Ibidem, p. 696. 11 Cf. Mihai-Bogdan Atanasiu, Mihai Mîrza, Pomelnicul Bisericanilor scris la Mănăstirea

Putna, în AP, V, 2009, 2, p. 121–305; Alexandru Pînzar, Ştefan S. Gorovei, Un pomelnic sucevean şi autorul său putnean, în AP, V, 2009, 2, p. 307–428. Pentru Nathanail: Mihai-Bogdan Atanasiu, Un colaborator al lui Iacov Putneanul: ieromonahul Nathan(ail), în AP, V, 2009, 1, p. 309–352.

12 C. Erbiceanu, op. cit., p. 691. 13 Ibidem, p. 695. 14 Ibidem, p. 697. 15 Ibidem. 16 Ibidem, p. 691 („înfricoşata zî de judecată”). 17 Ibidem, p. 690 („di la bisérică”), 691 („di pe poménicele”).


existe alte informaţii; N. Iorga o menţionează trimiţând doar la acest text18, care nu îngăduie presupunerea că ierarhul muntean ar fi fost însoţit de Ghervasie de la Putna. De altfel, dacă identificarea din comunicarea anterioară este corectă, la 1666–1667, Ghervasie al nostru tocmai devenea egumen al Putnei.

Cuvântul numănit(a) mi-a mai sugerat o apropiere, pe care nu o trec sub tăcere, deşi îmi dau bine seama cât poate fi de şocantă. Acest cuvânt l-am întâlnit (sub forma numeit) şi la autorul Istoriei Ţărâi Rumâneşti, anonimul identificat fie cu stolnicul Constantin Cantacuzino, fie cu mitropolitul Teodosie Veştemeanul, fie – mai recent – cu Ioan Frâncul de la Mitropolie19. Desigur, un cuvânt nu era în folosinţa exclusivă a unui om, însă se întâmplă că acest om tânjea după Moldova lui, cum se vede din colofoanele Liturghierelor din 1676 şi 1677; or, anonimul autor al Istoriei menţionează legătura sa cu Moldova prin formula „fiind eu încă în Ţara Moldovei”. Această formulă a fost interpretată ca aparţinând unui muntean care stătuse un timp în Moldova. Dar dacă e a unui moldovean pe care valurile vieţii l-au îndepărtat de ţara sa de obârşie ?!

Împrejurările plecării lui Ghervasie în Ţara Românească nu ne sunt cunoscute. C. Erbiceanu a făcut o presupunere care, însă, nu se poate susţine cu nici un chip. Iat-o: „cum se face că Ghervasie, monah din Mănăstirea Putna, să vină în Bucureşti ? După socotinţa mea, cuget că de câte ori într-un principat de ale românilor un domn sau un mitropolit inaugura o epocă literară, alergau acolo toţi oamenii iubitori de carte şi talentaţi pentru a-şi dezvolta darul lor în pace. Numai astfel se explică natural cum Ghervasie de la Putna vine în Bucureşti pe timpul bunului şi iubitorului de românism domnitorul Constantin Brancovanul, pentru că aici îşi găseau adăpost şi răsplata meritelor lor”20. Nu intră în discuţie cât de „iubitor de românism” putea fi un boier sau domn trăitor la cumpăna veacurilor XVII–XVIII, dar trebuie să observăm că prezenţa lui Ghervasie în Muntenia este atestată documentar cu ceva mai mult de un deceniu înainte de domnia lui Constantin vodă Brâncoveanu: nici nu ştim, deocamdată, dacă în 1688 Ghervasie mai trăia sau dacă mai locuia în Ţara Românească. El ajunsese aici măcar în domnia lui Gheorghe vodă Duca (noiembrie 1673 – noiembrie 1678), iar prezenţa sa în cercul moldovenilor Lupaşco Buhuş şi Daniil de Strehaia este grăitoare. Trimis sau chemat pentru ştiinţa sa de carte şi pentru meşteşugul său iscusit, ori luat de domn sau de boieri pentru acelaşi motiv, Ghervasie de la Putna a avut în Muntenia o activitate literară a cărei cunoaştere este abia la început. E de observat că ştirile de până acum despre această activitate se circumscriu perfect domniei lui Gheorghe vodă Duca, oprindu-se, chiar, cam cu un an şi jumătate înaintea

18 N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a,

revăzută şi adăugită, II, Bucureşti, 1928, p. 383, nota 2. 19 Cf. N. A. Ursu, Paternitatea Istoriei Ţărîi Rumâneşti atribuită stolonicului Constantin

Cantacuzino. Studiu filologic, Iaşi, 2009. 20 C. Erbiceanu, op. cit., p. 696–697.


încheierii acestei domnii. Dacă Ghervasie a trăit şi dincolo de anul 1677, atunci e posibil să fi revenit în Moldova împreună cu domnul (în a treia domnie a acestuia, noiembrie 1678 – decembrie 1683).

Acum, când ştim că Ghervasie se afla în Muntenia încă şi în toamna anului 1674, şansele ca manuscrisul de cântări liturgice din martie 1675 să fi fost scris tot acolo ating cotele maxime; reiau, deci, scurta notă din 1940 a preotului C. Bobulescu21: „De la mănăstirea Putnii de pe vremea aceasta, avem prea frumoase manuscrise de cântece liturgice, puse pe muzica liniară sau occidentală, cu minunate vignete, însă ucrainene după coloritul lor. Unul din ele are următoarea însemnare: <urmează însemnarea slavă şi traducerea ei>”.

Nu se înţelege, de aici, dacă manuscrisul datat în 1675 martie 24, semnat de Ghervasie, are şi el „minunate vignete, însă ucrainene după coloritul lor”, nici dacă Ghervasie este doar cel care a copiat manuscrisul sau şi cel care a transpus cântările liturgice din muzica psaltică în cea liniară22. Absolut regretabilă rămâne absenţa oricărei menţiuni cu privire la locul de păstrare a acelor „preafrumoase manuscrise de cântece liturgice” şi mai cu seamă a aceluia semnat de Ghervasie.

Oricum, însă, avem deja câteva elemente care contribuie la sporirea interesului pentru călugărul putnean cu activitate în Muntenia: rugăciunea pentru sinucigaşi şi transpunerea cântărilor liturgice în notaţie liniară – probabil o premieră absolută, la noi, în această materie ! Reţinem, de asemenea, chipul în care s-au exprimat cei doi cărturari care au avut în mână manuscrisele astăzi dispărute: autorul era un „caligraf excelent” (C. Erbiceanu), iar din mâinile lui ieşeau „prea frumoase manuscrise”, cu „minunate vignete” (C. Bobulescu). Sunt motive în plus pentru a regreta că, din cele patru manuscrise, câte se cunosc până acum, realizate de Ghervasie în anii 1674–1677, două au dispărut (Sobornicul din 1674 şi cartea de cântări din 1675), iar unul se păstrează într-un depozit din străinătate (Liturghierul din 1676).

Cu aceste observaţii şi constatări, dosarul ieromonahului Ghervasie de la Putna ar putea fi considerat constituit în limite stabile şi clare, rămânând deschis pentru orice noi aprofundări, ca şi pentru contribuţii documentare de tot felul (rămâne de căutat mai ales prezenţa sa în documentele munteneşti). Dar, chiar în

21 C. Bobulescu, Vieţi de zugravi (1657–1765) şi autobiografia lui Ghenadie Părvulescu

arhimandritul (22 oct. 1805 – 6 sept. 1873), extras din AR, V, 1940, p. 9, nota 2; în revistă (aici, informaţia e la p. 111, nota 2) a apărut cu alt titlu: Zugravii Pârvu Mutul, Constantinos Grecul (1682–1735) şi Nifon Udresco stareţul Mănăstirii Secului (1657–1765), cu autobiografia lui Ghenadie Părvulescu arhimandritul (22 octomvrie 1805 – 6 septemvrie 1873), iar în „Cuprinsul” revistei: Vieţi de zugravi (1657–1765). Autobiografia lui Ghenadie arhimandritul.

22 Despre această neaşteptată transpunere, aflu şi într-o lecţie privind Cultura muzicală românească în secolul al XVII-lea, postată pe internet – http://cpciasi.wordpress.com – fără semnătură şi fără nici o referinţă bibliografică: „La sfârşitul secolului, călugărul Ghervasie de la Putna transpune cântările bisericeşti în notaţie lineară”. Chestiunea mi se pare deosebit de interesantă; cercetarea specială pe care ar merita-o iese, însă, din cadrul preocupărilor mele.


acest punct, intervine o informaţie care complică în chip neaşteptat tabloul abia reconstituit.

II Tot Părintelui Marcu îi datorez şi a doua surpriză în această materie. În

iarnă, pe când traversam o etapă dificilă şi nesigură, Sfinţia Sa a găsit la Biblioteca Academiei (Fototeca, 98) câteva planşe fotografice provenind din arhiva lui Marcu Beza şi a socotit că nişte bune imagini digitale ar putea să-mi fie de mângâiere (dacă nu şi de folos). În adevăr, unele dintre acele planşe fuseseră reproduse în cunoscuta carte a lui Beza, după cum se vede din însemnările de pe dosul lor, dar nu toate. Dintre cele nefolosite, una m-a interesat în chip deosebit: ea reproduce o însemnare datată 13 ianuarie 1665 (7173), în care se spune că o anume Evanghelie fusese scrisă de ieromonahul Ghervasie proegumen în Mănăstirea Putna.

Am regăsit uşor, în lucrările lui Marcu Beza, urmele acestei Evanghelii. Dar reconstituirea istoriei sale, a recuperării cunoştinţelor despre ea, a însemnat o altă aventură, caracteristică şi ea pentru chipul cum s-a lucrat la noi în acest domeniu. Relatarea faptelor mi se pare nu numai necesară, dar şi instructivă.

Marcu Beza a vorbit prima oară despre această Evanghelie – găsită în biblioteca Patriarhiei Sfântului Mormânt – într-un memoriu publicat de Academia Română în 1932: „A treia Evanghelie tot slavonă are 341 foi, dintre care trei în pergament. La pagina cincea e o podoabă de chenar colorat, în vârful căruia două figuri, Constantin şi Elena, întind mâinile spre o cruce, jos două animale ţin în cozile cu limbi de văpaie capul unui zimbru, iar la mijloc inscripţia ce spune că s-a fost scris Evanghelia din porunca lui Ioan Eustatie voievod şi a doamnei Ecaterina, la 1665. Amândouă Evangheliile slavone, legate în lemn, vădesc o deosebită îngrijire; mai toţi Evangheliştii fiind zugrăviţi pe un fond de clădiri bisericeşti ce nu par să fie imaginare”23. Beza a revenit asupra manuscrisului, cu detalii în plus, în lucrarea lui „de sinteză”, în care a publicat (în traducere şi fotografic) şi însemnarea de danie, datată 16 ianuarie 166524. Nicăieri, însă, nu a menţionat numele celui care a scris textul şi, foarte probabil, a desenat şi miniaturile.

Manuscrisul fusese semnalat în 1909, de doi cercetători germani, Marie Vogel şi Victor Gardthausen, care arătaseră că acest Liturghier slav, cuprinzând şi un text grecesc, fusese scris în anul 1173 de Tar£sioj ¡martolÒj ƒeromÒnacoj şi are o notă în limba greacă, datată 17 ianuarie 1173 ™n tù monasthr…ù `Rompouskˆn25. Comentând această notă, istoricul N. Grămadă îşi exprima nedumerirea cu privire

23 Marcu Beza, Biblioteci mănăstireşti în Palestina, Chipru şi Muntele Sinai, în ARMSL,

s. III, t. VI, mem. 7, 1932, p. 2. 24 Idem, Urme româneşti în Răsăritul Ortodox, ediţia a II-a, mărită cu numeroase adăugiri

de text şi ilustraţii, Bucureşti, 1937, p. 29. 25 Marie Vogel, Victor Gardthausen, Die griechischen Schreiber des Mittelalters und der

Renaissance, Leipzig, 1909, p. 414, apud Nicolai Grămadă, Câteva note din manuscrise bizantine, în CC, 4–5, 1927–1928, p. 566–567.


la anul 1173. De fapt, anul este 7173, adică 1665, după cum Tar£sioj ¡martolÒj ƒeromÒnacoj nu este altceva decât mnogogr{;n\i ermonah Gervasïe ! Iar mănăstirea `Rompouskˆn este nu alta decât Putna !

Manuscrisul a fost descris, pe scurt, şi de Radu Constantinescu26 şi apoi, cu mai multă precizie şi cu bibliografie, de regretatul Virgil Cândea27. Şi unul, şi celălalt au omis, însă, un vechi articol al unui cercetător bulgar, Vladimir Rozov, care a prezentat manuscrisul acesta în 1914, dând ambele însemnări – şi cea de danie, şi cea a copistului28. Rozov a descris manuscrisul ca fiind împodobit cu chipurile Evangheliştilor, cu bogate viniete în culori, cu chinovar şi aur29. Cu această precizare, putem înţelege că Marcu Beza a reprodus în cartea sa ilustraţii din acest manuscris, identificate însă greşit30 ca aparţinând unei Evanghelii din 1655, şi anume a dat în culori chipurile Evangheliştilor Ioan şi Luca31, precum şi, în alb-negru, chipul Sfântului Luca şi începutul Evangheliei acestuia, cu capul de bour în frontispiciu32. Cu indicaţie corectă s-a reprodus începutul Evangheliei după Luca şi „chenarul” cu însemnarea de danie33. După această din urmă imagine fotografică, textul însemnării de danie a fost reprodus de curând, cu forma slavă şi în traducere34.

În toate lucrările menţionate până aici, numele copistului Ghervasie nu apare. Cu planşa de la Academie sub ochi, lucrul acesta mi s-a părut curios, până când d-l Petronel Zahariuc mi-a semnalat35 un articol publicat de N. Iorga în 1931, în care – în chip destul de inuzitat… – Evanghelia lui Istratie vodă Dabija a fost prezentată înaintea comunicării ei de către Marcu Beza36. Iată descrierea lui Iorga:

26 Radu Constantinescu, Manuscrise de origine românească din colecţii străine. Repertoriu,

întocmit de ~, Bucureşti, 1986, p. 45–46, nr. 217. 27 Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare. Mică enciclopedie, II, Bucureşti, 1998,

p. 156, nr. 218. În ediţia a doua – vol. III, Bucureşti, 2011, p. 36, nr. 219. Nu am putut verifica trimiterea la A. I. Papadopoulos-Kerameus, Ierosolymitikī vivliothīkī..., V, 1, St. Petersburg, 1894, p. 404–405.

28 Вл. Розов, Болгарскія рукописи Іерусалима и Синая, în „Минало. Българо-Македонско Научно Спиcание”, II, 1914, 9, p. 36–37 (însemnarea de danie; Rozov a citit Catin, în loc de Caşin !) şi 37 (însemnarea copistului). Mulţumesc d-lui dr. Ivan Biliarsky, prin bunăvoinţa căruia am putut accede la acest articol tipărit într-o revistă destul de rară.

29 Ibidem, p. 36. 30 Greşeală semnalată tacit de Radu Constantinescu, op. cit., p. 45, nr. 217 (prin indicarea

reproducerilor din acest manuscris) şi explicit (prin menţiunea „data greşită”) de Virgil Cândea, op. cit., p. 156, nr. 218 (ediţia a II-a, p. 36, nr. 219).

31 Marcu Beza, Urme româneşti în Răsăritul Ortodox, planşele dintre paginile 22 şi 23. 32 Ibidem, p. 28. 33 Ibidem, p. 29. 34 I. Caproşu şi E. Chiaburu, Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei.

Un corpus editat de ~, I, Iaşi, 2008, p. 261. Aici se mai citează şi Eugeniu Antipa, Un catalog de manuscripte intitulat KATAΛΟΙΠA, în BOR, XXV, 1901, 1, p. 104.

35 Cf. Petronel Zahariuc, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod (1653–1658), Iaşi, 2003, p. 511 şi nota 978.

36 N. Iorga, Noi obiecte de artă găsite la Ierusalim, în Mănăstirea Sf. Sava şi la Muntele


„O altă frumoasă Evanghelie din secolul al XVII-lea imită pe cele vechi […]. Doar în nota de la sfârşit chenarul are adauşi fără gust doi lei ale căror cozi sprijină capul bourului; deasupra, crucea e între Sfinţii Constantin şi Elena”37. Iorga se înşela, desigur: „chenarul” nu e „în nota de la sfârşit”, ci pe una dintre filele de început38; însă el a dat transcrierea şi traducerea nu numai a însemnării de danie, cuprinsă în acest chenar39, ci şi a aceleia a copistului, Ghervasie, proegumenul de la Putna40.

Din păcate, aşa cum se trecuse peste articolul lui Rozov, tot aşa s-a trecut peste articolul lui Iorga: publicat unde nu-i era locul, a rămas uitat şi aproape nefolosit. Singurul care a preluat informaţia despre copist a fost Victor Brătulescu, folosind-o (fără nici o indicaţie bibliografică !) într-un context mai larg41. Impunătoarea carte despre Miniatura românească prezintă foarte sumar acest manuscris, sub numele Evangheliarul din 1665, cu trimitere doar la Marcu Beza, de la care autorul a preluat însemnarea de danie, într-o traducere foarte aproximativă42; în capitolul rezervat Miniaturii în secolul al XVII-lea43, nu există nici o referire la acest manuscris.

Aceasta este ceea ce se ştie – şi cum se ştie – despre Evangheliarul (Tetraevanghelul) scris de Ghervasie, fost egumen al Putnei, din porunca lui Istratie vodă Dabija şi terminat în ianuarie 1665.

Până când va fi posibilă cercetarea manuscrisului în locul său de păstrare şi luarea unor imagini bune cu tehnica modernă, socotesc folositor să repun în circulaţie imaginile date de Marcu Beza, cele în culori după cartea sa, iar celelalte după planşele fotografice de la Biblioteca Academiei Române.

Din Evanghelia după Matei, nu avem nici o imagine. Din cea după Marcu, avem pagina cu icoana Evanghelistului şi cea a începutului Evangheliei, fotografiate împreună şi separat (Fig. 1, 2, 3). La fel avem şi din cea după Luca – (Fig. 444, 5, 6); aici, însă, pentru icoana Evanghelistului, avem şi reproducerea în culori dată de Marcu Beza45 (Fig. 7). În frontispiciul de la începutul Evangheliei, atrage atenţia capul de bour într-o reprezentare neobişnuită, „animat” prin mâinile

Athos, în BCMI, XXIV, 1931, 67, p. 186–187 şi fig. 16 (începutul Evangheliei după Luca) şi 17 (chenarul cu însemnarea dedicatorie).

37 Ibidem, p. 186. 38 Fila 7, după Rozov; fila 5 după Beza (Biblioteci mănăstireşti în Palestina, Chipru şi

Muntele Sinai, p. 2), Radu Constantinescu şi Virgil Cândea. 39 N. Iorga, op. cit., p. 186–187. 40 Ibidem, p. 187. 41 Victor Brătulescu, Miniaturi şi manuscrise din Muzeul de Artă Religioasă, Bucureşti,

1939, p. 20 şi 156 (catalog general de manuscrise cu miniaturi) şi 116 („centrul de la Putna”, unde „călugărul Ghervasie lucrează la 1665 lui Istratie Dabija un Evangheliar pentru Mănăstirea Caşin”).

42 Dr. G. Popescu-Vîlcea, Miniatura românească, Bucureşti, 1981 (Cuvântul înainte este datat, însă, 1975), p. 102, Catalog, nr. 44.

43 Ibidem, p. 47–55. 44 Imagine reprodusă şi de Marcu Beza, Urme româneşti în Răsăritul Ortodox, p. 28 sus. 45 Ibidem, a doua planşă după p. 22.


care ies din el pentru a susţine însemnele puterii domneşti, sabia în dreapta şi buzduganul în stânga. În fine, pentru Evanghelia după Ioan avem, după acelaşi tipic, icoana fotografiată împreună cu începutul Evangheliei, dar şi separat (Fig. 8, 9, 10), precum şi icoana Evanghelistului în culori (Fig. 11).

Nu e greu de remarcat că măiestria proegumenului Ghervasie era mai mare în ceea ce priveşte frontispiciile, aşa încât trebuie să regretăm că nici Marcu Beza n-a putut şi nici noi nu vom avea prea repede prilejul să le reproducem în culori: trebuie să ne mulţumim, deocamdată, cu aprecierea elogioasă a lui Vladimir Rozov din 1914. Icoanele Evangheliştilor par mai simple, cu această neobişnuită predominanţă a culorii verzi, departe, oricum, de acelea realizate de miniaturiştii epocii lui Ştefan cel Mare. Nici o comparaţie nu se poate face cu Evangheliştii zugrăviţi de ieromonahul Nicodim (1473), Teodor Mărişescul (1493), Filip (1502) sau anonimul din 1504–1507, de putnenii Macarie (1529) şi Evloghie (1555) sau de anonimii care au realizat Tetraevanghelul lui Mateiaş logofătul (1560) şi cel al lui Petre Albotă (1569). Un întreg secol de artă adevărată – şi încă nu cunoaştem decât prea puţine produse ale sale ! – nu a dus, totuşi, la depăşirea acestui stadiu. În „seceta” care pare să se fi instalat după epoca lui Anastasie Crimca, şcoala putneană a fost singura în stare să mai producă manuscrise cu miniaturi.

Totodată, redau şi cele două însemnări, cea de danie (Fig. 12) şi cea a copistului (Fig. 13, 14):

Bl(a)govolenïem(á) Ò(t)'a i s] posp{;(e)nïem(á) S(\)na i s]vr];(e)nïemá S(v{)t(a)go D(u)ha, ispisas sïè Eì(an)g(e)líè povel(e)nïem(á) g(o)sp(o)d(i)na na;ego, Íò Ístratïe Dab\j(e) voevoda46, g(o)sp(o)d(a)rá Moldavskoi Zemli, i g(o)sp(o)dja ego Katerina i dade eó v] S(v{)t{i m(o)n(a)stirá naz\vaema Ka;ïnú, idej(e) está hramá S]bòrá Arhistratiga Mihaila i Gavrïila i pròcïih(á) bespl]tn\há s\lá, v] mòlbó seb{ i v] pamètá ò(t)'emá ihá i cèdomá i ròd\telemá ihá.

V(]) l({)tò #zr@og m({)s(è)’a gen(uarïe) y@í d(á)ná.

Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, s-a scris această Evanghelie din porunca domnului nostru, Io Istratie Dabija voievod, domn al Ţării Moldovei, şi doamna sa Caterina şi s-a dat în sfânta mănăstire numită Caşin, unde este hramul Soborului Arhistrategului Mihail şi al lui Gavriil şi al celorlalte puteri fără de trup, întru ruga sa şi

46 Deasupra celui de-al doilea o este scris un e !


întru pomenirea tatălui său şi a copiilor şi a părinţilor lor. În anul 7173, luna ianuarie 16 zile.

Sïè Eì(an)g(e)lïe ispisa mnogogr{;n\i

ermonah(á) Gervasïe proegumen(á), v] Putenskom(á) m(o)n(a)st(i)ri.

V(]) l({)to #zr@og m({)s(è)’a gen(uarïe) g@ï d(á)ná.

Această Evanghelie a scris-o păcătosul ieromonah Ghervasie proegumen, în Mănăstirea Putna.

În anul 7173, luna ianuarie 13 zile.

Precum se vede, manuscrisul de la Ierusalim e datat în ianuarie 1665: în ziua de 13, în notiţa copistului, şi în ziua de 16, în însemnarea dedicatorie (practic, colofonul e despărţit în două părţi). Astfel, în ianuarie 1665 avem atestat, în chipul cel mai direct cu putinţă (prin mărturie personală, sub semnătură proprie), un Ghervasie proinegumen al Putnei. Această informaţie îmbogăţeşte, desigur, repertoriul cunoştinţelor noastre despre ceea ce s-a numit viaţa literară de la Putna47, dar, în acelaşi timp, complică, precum am spus, în mod cu totul neaşteptat tabloul abia ridicat prin contribuţiile anterioare. Ghervasie care a fost egumen cândva, înainte de ianuarie 1665, este oare una şi aceeaşi persoană cu Ghervasie care va fi egumen în ianuarie 1667 şi în mai 1668 ?! Cazurile când un ieromonah a avut două sau chiar trei egumenii nu sunt excepţionale în istoria vieţii noastre mănăstireşti, ele pot fi găsite chiar şi la Putna, în veacul al XVIII-lea. Oare ne găsim, aici, într-o asemenea situaţie ?

Existenţa unui Ghervasie care, în martie 1664, era simplu monah, pare să se opună unificării celor doi într-o singură persoană. Pare greu de crezut că acela care, în ianuarie 1665, semna ca fost egumen putea fi calificat, într-un act al mănăstirii, doar ca monah. Cu atât mai mult cu cât, copist şi miniaturist, el trebuie să se fi bucurat de un anumit prestigiu în obştea putneană, mai ales dacă ţinem seama că tocmai la vremea aceea, în martie 1664, el tocmai lucra, în Putna, la Evangheliarul lui Istratie Dabija !

Se conturează, astfel, posibilitatea ca, în cursul anului 1664 să fi existat în Putna doi purtători ai numelui Ghervasie, unul proegumen, iar celălalt (încă) simplu monah.

Mai există, însă, două menţiuni despre un membru al obştii putnene numit Ghervasie, tot în jurul mijlocului veacului al XVII-lea. Una dintre ele se află într-o scrisoare din 1641 a lui (Ilie) Iorest, mitropolitul Ardealului, şi îl numeşte chiar

47 Cf. Maria Magdalena Székely, Viaţa literară la Mănăstirea Putna până în secolul al

XVIII-lea, comunicare la Colocviul „Memoria ca arhivă culturală. Centenar Emil Turdeanu” (Alba Iulia, martie 2011), sub tipar.


proegumen al Putnei48. Cea de-a doua o constituie „semnătura” sa – ieromonahul Ghervasie de la Putna – ca autor al Liturghierului nedatat, păstrat la Biblioteca Academiei Române din Cluj şi atribuit, multă vreme, unui copist din veacul al XV-lea49; s-a arătat, recent, că manuscrisul nu poate aparţine decât veacului al XVII-lea50.

Reunind informaţiile de care dispunem azi cu referire la un monah putnean numit Ghervasie, obţinem această succesiune:

- 1641: Ghervasie proegumen de Putna, în Ardeal - 1664 martie: Ghervasie monah la Putna - 1665 ianuarie: Ghervasie proegumen de Putna scrie Evangheliarul

lui Istratie vodă Dabija - 1667 ianuarie: Ghervasie egumen la Putna - 1668 mai: Ghervasie egumen la Putna - 1674 septembrie-decembrie: Ghervasie ieromonah de la Putna,

copiază pomelnicul Mitropoliei din Bucureşti - 1675 martie: Ghervasie ieromonah de la Putna copiază o carte de

cântări liturgice - 1676 martie: Ghervasie ieromonah de la Putna scrie un Liturghier

în Muntenia - 1677 ianuarie: Ghervasie ieromonah de la Putna scrie un

Liturghier în Muntenia - {circa 167.. ?} Ghervasie ieromonah de la Putna scrie un

Liturghier (azi la Cluj). Toate aceste menţiuni, care se întind pe o perioadă de peste trei decenii şi

jumătate, privesc, oare, o singură persoană sau două persoane diferite ? Ar fi de observat că, oricum, cineva care este numit proegumen la 1641 şi apoi redevine egumen (1667, 1668) nu ar avea de ce să semneze, după două egumenii, doar ca ieromonah. Aceasta ar putea să arate că avem de-a face cu doi monahi Ghervasie, ale căror biografii se intersectează: la 1665, unul se apropia de sfârşit, altul se apropia de vârful vieţii şi activităţii sale. Ori poate au fost chiar trei omonimi ?!

Lista de mai sus provoacă un şir de întrebări, care deocamdată rămân fără răspuns. Este evident că trebuie să aşteptăm apariţia altor informaţii, pentru a încerca formularea unor răspunsuri.

48 N. Iorga, Documente româneşti din arhivele Bistriţei, I, Bucureşti, 1899, p. 76, nr. CII

(rezumat); Maria Magdalena Székely, Scrisori putnene în arhive ardelene, în AP, V, 2009, 1, p. 60, nr. 5 (transcriere integrală), pentru datare: ibidem, p. 54–57.

49 Repertoriul manuscriselor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, sub redacţia lui M. Berza, Bucureşti, 1958, p. 432–434, nr. 168; Valentina Pelin, Manuscrise din domnia lui Ştefan cel Mare, II, în AP, IV, 2008, 2, p. 305, nr. 56.

50 Maria Magdalena Székely, În jurul datării Liturghierului lui Ghervasie de la Putna (BAR Cluj, ms. sl. 2).


De nouveau sur Gervais (Ghervasie) de Poutna (Résumé)

L’auteur poursuit ses recherches sur le hiéromoine Gervais de Poutna,

connu pour ses splendides Archiératikons copiés à Bucarest en 1676 et 1677 (voir cette revue, 1/2007, 1/2008, 1/2010, 1/2011). Il apporte maintenant, dans ce dossier, quelques informations oubliées, qui peuvent compléter la biographie de ce moine lettré, parti de Moldavie pour la Valachie.

Pendant l’automne de 1674, le hiéromoine Gervais était déjà à Bucarest, dans l’entourage du métropolite Varlaam, sur l’ordre duquel il rédigeait l’obituaire de la Métropole (manuscrit perdu); par conséquent, il convient d’accepter que le livre de chants liturgiques, œuvre du même Gervais daté en mars 1675 (et signalé dans cette revue, en 2010), a été écrit toujours en Valachie. Pour l’obituaire de 1674, Gervais a écrit trois introductions, dont une contient une étrange prière pour les suicidés.

La seconde partie de l’étude est consacrée à un manuscrit conservé dans la bibliothèque du Patriarcat du Saint-Sépulcre, à Jérusalem. Il s’agit d’un Évangéliaire écrit à Poutna par Gervais, ancien higoumène, sur l’ordre du prince de Moldavie et daté en janvier 1665. À la différence des Archiératikons copiés par le hiéromoine Gervais de Poutna en 1676 et 1677, décorés seulement avec de beaux frontispices et des lettres ornées, l’Évangéliaire de 1665 contient aussi les portraits des quatre Évangélistes.

L’ensemble des informations concernant un membre de la communauté monastique de Poutna nommé Gervais s’étend sur plus de 35 années (c. 1641–1677). S’agit-il, donc, d’un seul moine ou de deux moines, portant le même nom, tous les deux ayant des préoccupations littéraires et maîtrisant le métier de l’écriture ? Il semble qu’il faut envisager une homonymie, mais il faut attendre de nouvelles informations pour décider en connaissance de cause et pour mieux préciser la personnalité et l’œuvre de chacun.

Mots-clefs: Poutna, activité littéraire, Ghervasie, manuscrits.

199DIN NOU DESPRE GHERVASIE DE LA PUTNA

Fig.

1. E

vang

helia

dup

ă M

arcu

: ico

ana

Evan

ghel

istu

lui ş

i înc

eput

ul E

vang

helie

i

200 ŞTEFAN S. GOROVEI

Fig. 2. Evanghelia după Marcu: icoana Evanghelistului


Fig. 3. Începutul Evangheliei după Marcu


Fig.

4. E

vang

helia

dup

ă Lu

ca: i

coan

a Ev

angh

elis

tulu

i şi î

ncep

utul

Eva

nghe

liei


Fig. 5. Evanghelia după Luca: icoana Evanghelistului


Fig. 6. Începutul Evangheliei după Luca


Fig. 7. Evanghelistul Luca (imagine în culori, după Marcu Beza)


Fig.

8. E

vang

helia

dup

ă Io

an: i

coan

a Ev

angh

elis

tulu

i şi î

ncep

utul

Eva

nghe

liei


Fig. 9. Evanghelia după Ioan: icoana Evanghelistului


Fig. 10. Începutul Evangheliei după Ioan


Fig. 11. Evanghelistul Ioan (imagine în culori, după Marcu Beza)


Fig. 12. Colofonul Evangheliarului


Fig. 13. Pagina cu însemnarea proegumenului Ghervasie


Fig. 14. Însemnarea proegumenului Ghervasie

Din nou despre Ghervasie de la Putna

Documents

Transcript of Din nou despre Ghervasie de la Putna