DEFINIȚII

Biserica este locaşul închinat lui Dumnezeu în care

se adună credincioşii pentru rugăciune şi pentru primirea

prin Sfintele Taine a Harului Duhului Sfânt.

Biserica este „casa Dumnezeului celui viu” (I Timotei 3,

15) şi icoana Împărăţiei lui Dumnezeu. Ea este cămara de

nuntă în care suntem chemaţi să ne logodim cu Hristos -

Mirele cel Ceresc. Este Muntele Sinai în care ni se

descoperă Dumnezeu şi ne învaţă poruncile Lui. Biserica

este un locaş închinat lui Dumnezeu, dar şi Sfinţilor Lui,

care sunt aleşi ca ocrotitori ai lăcaşelor divine.1

Biserica a fost asemănată cu arca lui Noe. Ea este

corabia în care cei ce caută mântuirea se adună şi se

salvează de înnecul în valurile înfuriate ale acestei lumi.

TERMENUL

Cuvântul biserică - basilica, βασιλική οίκος (casa

împăratului), εκκλησία (adunare) - cuprinde în sine atât

înţelesul de obşte, de adunare a credincioşilor, cât şi pe

cel de locaş sfânt.2 Între cele două înţelesuri este o

legătură indisolubilă, deoarece biserica-locaş de închinare

nu este altceva decât locul unde se adună în mod văzut

Biserica cea nevăzută, comunitatea celor ce cred şi

alcătuiesc trupul tainic al lui Hristos. Tot ce se

săvârşeşte aici este impregnat de prezenţa lui Hristos,1 Arhim. Lect. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie Liturgică şi de educaţiereligioasă, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p.22.2 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Arhim. Prof. Ghenadie Niţoiu, Pr. Prof.Gheorghe Neda, Liturgica Teoretică – Manual pentru seminariile teologice, EIBMBOR,Bucureşti, 2002, p.93.

care a făgăduit că „unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele Meu, voi fi

şi Eu în mijlocul lor.” (Matei 18, 20).

BISERICA ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ

În Vechiul Testament, de la Adam şi până la Moise

credincioşii nu aveau locaşuri speciale de cult. Ei

săvârşeau cultul sub cerul liber şi în diferite locuri:

Cain şi Abel aduceau jertfe în câmp; Noe pe locul unde a

coborât din corabie; Avraam a clădit câte un jertfelnic

atât la Stejarul Mamvri lângă Sichem, cât şi la Betel unde

Domnul i se arătase (Facere 12, 7-8) iar Iacob în Betel

(Facere 27, 17).

Slujirea într-un anumit locaş s-a început de la

Moise, căruia Dumnezeu i-a poruncit să facă Cortul Mărturiei,

dându-i măsurile exacte ale edificiului ce trebuia

construit (Ieşire cap. 25-27). Astfel Dumnezeu a revelat

oamenilor felul în care ar trebui să zidească locaşul de

rugăciune, dar şi faptul că acesta nu poate fi construit

oricum. Cortul a fost primul locaş sfânt închinat

Adevăratului Dumnezeu.3

După chipul cortului, mai târziu, Solomon a

construit pe muntele Moria, în Ierusalim, primul Templu

(III Regi 6, 1). La sfinţirea acestui locaş de închinare

Solomon a rostit o rugăciune către Dumnezeu, în faţa

jertfelnicului, formulând pentru prima oară scopul şi

sensul religios al locaşului de adunare şi de rugăciune:3 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Arhim. Prof. Ghenadie Niţoiu, Pr. Prof.Gheorghe Neda, Liturgica Teoretică – Manual pentru seminariile teologice, EIBMBOR,Bucureşti, 2002, p.94.

2

„Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ? Cerul şi cerul

cerurilor nu te încap, cu atât mai puţin această casă pe care am zidit-o numelui

Tău; dar caută la rugăciunea robului Tău ... să fie ochii Tăi deschişi ziua şi

noaptea la casa aceasta, la acest loc, pentru care Tu ai zi: Numele meu va fi

acolo... să asculţi rugăciunea robului Tău şi a poporului Tău Israel, când ei se

vor ruga în locul acesta” (III Regi 8, 27 - 30). O parte din

această mare şi frumoasă rugăciune a lui Solomon este

citită, ca prima dintre paremiile vecerniei mari din slujba

ortodoxă a sfinţirii bisericii, iar ideile formulate de

Solomon îşi găsesc ecoul în toate rugăciunile şi imnele din

această slujbă.

În Testamentul Harului, Domnul Iisus Hristos a

trimis pe ucenicii Săi să binevestească la toată lumea, dar

nu le-a indicat un loc anume pentru săvârşirea slujbelor.

Mântuitorul Hristos i-a învăţat să se închine în duh şi în

adevăr (Ioan 4, 24), iar prin aceasta nu a neglijat

nicidecum locul destinat rugăciunii, ci doar a schimbat

accentul de la loc şi de la alte formalităţi legate de

cult, la starea duhovnicească necesară săvârşirii cultului.

El personal s-a rugat în diferite locuri: în pustiu, pe

munte, în grădina Ghetsimani, iar pentru săvârşirea

Euharistiei a ales foişorul.

În primele trei veacuri creştinii se adunau pentru

săvârşirea Euharistiei în casele credincioşilor mai

înstăriţi, în anumite încăperi care se numeau icoase (οίκος

- casă).

În anii în care prigoanele asupra creştinilor

căpătau un caracter mai riguros, credincioşii se refugiau

3

în aşa numitele catacombe, care, conform legislaţiei

Imperiului Roman, nu erau supuse percheziţiilor.

Catacombele (catacumbus - galerie subterană) erau nişte

cimitire subterane în care creştinii din primele trei

veacuri îşi înmormântau răposaţii.

După publicarea Edictului de toleranţă religioasă de

la Milan de către Sfântul Constantin cel Mare (313) se pune

capăt persecuţiilor împotriva Bisericii şi creştinismul

devine religie tolerată de stat, iar mai apoi, după anul

380, dominantă în întreg Imperiul Roman de Răsărit şi Apus.

Slujbele creştine încep să se săvârşească nestingherit în

locaşuri măreţe. În toate centrele importante ale lumii

creştine din sec. IV-V se înalţă biserici, unele mai

frumoase decât altele, prin arta construcţiei, prin

dimensiuni, prin bogăţia şi splendoarea lor, dând astfel

naştere unei adevărate arte. Exemplul cel mai strălucitor

îl dă însuşi Constantin cel Mare, care ajutat şi încurajat

de maica sa, Sfânta Elena, iniţiază campania de zidire a

unor măreţe biserici în Constantinopol, Roma, Ierusalim şi

Ţara Sfântă.

BISERICA – LOCAȘ DE ÎNCHINARE

Biserica-locaş de închinare este locul unde se adună

în mod văzut Biserica cea nevăzută, comunitatea celor care

cred şi alcătuiesc trupul tainic al lui Hristos.

Cultul divin public, prin care comunitatea

credincioşilor îşi manifestă sentimentele de cinstire şi

4

preamărire a lui Dumnezeu, nu poate fi conceput în afara

bisericii.

În viziunea mistagogilor bizantini biserica văzută

este imaginea sensibilă a Bisericii triumfătoare, a

îngerilor şi sfinţilor din ceruri, iar sfintele slujbe ce

se săvârşesc sunt reprezentări văzute ale cultului

spiritual adus necontenit lui Dumnezeu de îngeri şi sfinţi:

„Acum Puterile cereşti împreună cu noi nevăzut slujesc, că iată, intră Împăratul

slavei, iată Jertfa tainică săvârşită, de dânsele este înconjurată”4

Biserica este locul unde se întâlneşte cerul cu

pământul, acea scară care înlesneşte comuniunea umanului cu

Divinul, pe treptele căreia îngerii şi sfinţii coboară pe

pământ, iar oamenii urcă la cer, unindu-se întrun singur

cor de mărire a lui Dumnezeu.

Biserica, în calitate de trup al lui Hristos, este

strâns legată de biserica-locaş, în care comunitatea de

credincioşi îşi trăieşte cel mai accentuat caracterul ei de

trup al lui Hristos. Sobornicitatea Bisericii ca trup al

lui Hristos nu se poate menţine fără comunităţile adunate

în locaşurile bisericeşti pentru a se împărtăşi toate din

acelaşi trup şi sânge al lui Hristos prin preoţii

hirotoniţi de episcopii aflaţi în comuniune.5 Adunarea

credincioşilor Bisericii pentru săvârşirea dumnezeieştii

Euharistii vădeşte unitatea trupului Bisericii prin

rugăciunea plină de acelaşi Hristos şi prin împărtăşirea de

El.4 Liturghierul, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p.283.5 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în LiturghiaOrtodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p.31.

5

Locaşul unei biserici poate fi cercetat şi apreciat

şi din punct de vedere arhitectonic, stabilindu-se valoarea

lui artistică, însă, după cum apreciază Paul Evdokimov,

înţelegerea simbolisticii lăcaşului de închinare este

strâns legată şi condiţionată de experierea tainică a

harului prezent în biserică: „Ca să înceapă să vorbească fiecare

piatră, fiecare părticică şi ca întregul ansamblu să devină o cântare, o liturghie,

trebuie să înţelegi ideea măreaţă de biserică. Arta mută ştie să vorbească,

spune Sfântul Grigorie de Nyssa.”6

IMPORTANȚA

În spiritualitatea ortodoxă locaşul de cult are o

importanţă deosebită. „Biserica este şi rămâne locul cel mai sfânt, casa

lui Dumnezeu, în care El este mereu prezent şi în care credincioşii se adună

pentru săvârşirea cultului divin public, împărtăşindu-se de darurile Duhului

Sfânt revărsate asupra lor prin sfintele slujbe – laude, taine şi ierurgii.”7

Biserica văzută este o mărturie constantă a lui

Dumnezeu şi a prezenţei slavei Sale în lume.8

De la începuturile creştinismului, locaşul de cult

special rânduit pentru săvârşirea Sfintei Liturghii era

considerat locul adunării Bisericii, ca o reunire, în

Hristos, a cerului şi a pământului şi a întregii creaţii,

ceea ce constituie esenţa şi destinaţia Bisericii.9

6 Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere de Dr. Irineu Ioan Popa, ArhiereuVicar, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p.231.7 Pr. Prof. Nicolae N. Necula, Semnificaţia simbolico-teologică a locaşului de cultdupă tâlcuitorii bizantini ai cultului ortodox, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr.7-10, 1990, p.129.8 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Generală cu noţiuni de artă bisericească,Bucureşti, 1993, p.390.

6

Biserica este „casa lui Dumnezeu şi poarta cerului.” (Facere

28, 17). Aşa cum spune Sfântul Simeon al Tesalonicului

„biserica lui Dumnezeu închipuie cerul, împreună cu raiul care dăruieşte

darurile cereşti pentru că are în ea nu lemnul vieţii de atunci, ci însăşi viaţa care

se jertfeşte şi se dă. Ea nu are lemnul cunoştinţei care să pricinuiască goliciunea

celor ce vor mânca, ci înţelepciunea cea vie care se dă ca hrană şi băutură,

cheamă şi înţelepţeşte pe cei fără de minte şi le împarte jertfa ei, adică Trupul şi

Sângele Său, şi nu mai zice cum a zis către Adam: „Nu mâncaţi ca să nu muriţi”,

ci „veniţi de mâncaţi pâinea mea, Trupul Meu şi beţi vinul pe care l-am pregătit

vouă, Sângele Meu al Legii celei noi...”, căci noi intrăm în dumnezeiasca biserică

ca în rai sau în cer.”10 Biserica este „casa lui Dumnezeu, alcătuită din

lucruri neînsufleţite, care se sfinţesc cu dumnezeiescul har şi cu rugăciunile

preoţeşti, dar nu este ca şi celelalte case, ci este făcută pentru Dumnezeu şi pe

El îl are locuitor; întrânsa este slava, puterea şi darul Lui.”11

Sfântul Gherman încearcă să dea mai multe definiţii

bisericii ca locaş de închinare, punând în lumină atât

aspectul material şi istoric, cât şi pe cel nevăzut şi

fiinţa dumnezeiască a Bisericii. După el, „Biserica este cerul pe

pământ, în care locuieşte şi Se preumblă Dumnezeu Care este în cer; ea este

preaslăvită mai mult decât Cortul Mărturiei al lui Moise, a fost preînchipuită în

patriarhi, întemeiată pe Sfinţii Apostoli, vestită de prooroci şi împodobită de

ierarhi, desăvârşită de către martiri şi aşezată pe sfintele moaşte ale acestora

9 Alexandre Schmemann, Euharistia – Taina Împărăţiei, traducere de Pr. BorisRăduleanu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1993, p.25.10 Apud Pr. Prof. Nicolae N. Necula, Semnificaţia simbolico-teologică a locaşului decult după tâlcuitorii bizantini ai cultului ortodox, în „Biserica Ortodoxă Română”,nr.7-10, 1990, p.130.11 Apud Pr. Prof. Nicolae N. Necula, Semnificaţia simbolico-teologică a locaşului decult după tâlcuitorii bizantini ai cultului ortodox, în „Biserica Ortodoxă Română”,nr.7-10, 1990, p.130.

7

ca pe un tron”12, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă în

tâlcuirea Sfintei Liturghii din Mystagogia sa că: „Sfânta

biserică a lui Dumnezeu este icoană a lumii sensibile. Ea are drept cer

dumnezeiescul altar, iar ca pământ frumuseţea naosului.”13

FORMELE ARHITECTONICE ȘI SIMBOLISMUL LOR

Modul de construire a Sfintelor Lăcaşe nu a fost

acelaşi totdeauna şi pretutindeni. La început acestea aveau

multe elemente comune, dar în timp stilurile s-au dezvoltat

în funcţie de perioada istorică, zona geografică,

mentalitatea şi perceperea sensului şi rostului locaşului

de cult. Începând cu secolul IV s-au format mai multe

stiluri de arhitectură dintre care primul, în ordine

cronologică este stilul bazilical, comun pentru aproape toate

zonele Imperiului Romano-Bizantin.

Denumirea de bazilică se dădea la greco-romani unor

săli publice sau împărăteşti, unde se adunau cetăţenii

pentru a hotărî unele probleme importante ale societăţii.

În perioada în care creştinismul se răspândeşte larg între

greco-romani, bazilicile erau cele mai măreţe clădiri. Iată

de ce acest stil de arhitectură a fost folosit drept model

pentru construirea sfintelor locaşuri, ceea ce era

considerat mai frumos şi mai măreţ a fost închinat lui

Dumnezeu.

12 Sfântul Gherman al Constantinopolului, Descriere a bisericii şi tâlcuire mistică,traducere de Nicolae Petrescu, în „Mitropolia Olteniei”, nr.5-6, 1964,p.357.13 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, cosmosul şi sufletul, chipuri aleBisericii, introducere, traducere şi note de Pr. Prof. Dr. DumitruStăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p.17.

8

Bazilicile au de obicei forma dreptunghiulară, dar

şi pătrată sau în formă de cruce. O notă specifică

bazilicilor este prezenţa coloanelor. În interior se împart

prin rânduri de coloane în 3 sau 5 nave. De cele mai multe

ori nu au cupolă, ci un acoperiş boltit cu bolţi

semicilindrice. După aspectul exterior sunt asemănătoare cu

o corabie.

Alte stiluri mai importante ce s-a dezvoltat în

decursul timpului: Bizantin, Romanic, Gotic, Renascentist.

În secolele IV-V, paralel cu stilul bazilical, ia

naştere în Răsărit stilul bizantin. Acestui nou stil îi

sunt specifice construirea în formă pătrată, de cerc, stea

octagonală sau cruce cu braţele egale. Pereţii ce formează

extremele edificiului au forma absidală (de semicerc) iar

acoperişul culminează cu o cupolă.14

Începând cu secolul VI şi până în secolul XV, acest

stil devine dominant în tot Imperiul Bizantin. Cu timpul

însă, s-a dezvoltat şi un stil neo-bizantin, care are la

bază vechiul stil bizantin, dar împrumută şi unele elemente

de arhitectură modernă.

Cea mai importantă biserică din lume ce aparţine

stilului vechi bizantin este Catedrala Sfânta Sofia din

Constantinopol.

Paralel cu stilurile bazilical şi bizantin din

Răsărit, în lumea creştină din Apus se formează un nou stil

numit romanic. El ia naştere în epoca lui Carol cel Mare14 Protos. Conf. Dr. Justinian Cârstoiu, Locaşul de cult, loc al prezenţei luiDumnezeu şi al comuniunii cu omul, în „Ortodoxia”, nr.1-2, 2008, p.133.

9

(secolele VIII-IX). Leagănul lui este Franţa şi nordul

Italiei (Lombardia), de unde se răspândeşte în tot Apusul,

devenind stilul oficial al catolicismului din secolele X-

XIII. Bisericile de stil romanic se disting prin

masivitatea construcţiei şi aspectul lor uneori greoi. La

intrare au două turle asemănătoare clopotniţelor. Foarte

mult predomină sculptura decorativă.

Stilul gotic apare în a doua jumătate a secolului

XII sub influenţa Cruciadelor. Patria lui este Franţa. În

comparaţie cu stilul romanic, bisericile de stil gotic sunt

zvelte cu turle şi cupole foarte înalte (uneori peste 50 m)

de formă piramidală, cu vârfuri ca săgeata. În interiorul

lor pictura este înlocuită de sculptura monumentală: statui

gigantice şi ornamente vegetale care acoperă suprafaţa

pereţilor şi a coloanelor. Apogeul l-a atins în secolul XV.

O largă răspândire a acestui stil a avut loc în Ţările de

Jos, Germania, Anglia şi Ţările Scandinave. Începând cu

secolul XVI el cedează în faţa unui nou stil, al

renaşterii.

Stilul renascentist apare mai întâi în Florenţa spre

sfârşitul Evului Mediu sub influenţa spiritului Renaşterii

şi se manifestă printr-o tendinţă de întoarcere la arta

Romei şi a Greciei antice. În stilul Renaşterii s-a ivit

pictura în ulei întrebuinţată ca principal mijloc decorativ

pentru împodobirea interiorului. Bisericile se deosebesc

radical de cele în stil gotic. Predomină o singură cupolă,

dar de dimensiuni mari, la intrare şi în interior predomină

coloanele în stilul vechilor greco-romani.

10

Analizând stilurile de arhitectură bisericească

observăm că biserica creştină are diferite forme care au

căpătat o mare răspândire inclusiv datorită legăturii lor

simbolice cu învăţătura de credinţă.

Forma de corabie simbolizează corabia care ne duce la

limanul cel liniştit, Împărăţia lui Dumnezeu. Lumea este

marea zbuciumată a vieţii, iar Biserica este corabia.

Precum corabia lui Noe a salvat pe cei credincioşi de

potop, aşa şi corabia Bisericii ne poate salva de focul cel

veşnic.15

Forma de cruce ne arată că la temelia Bisericii stă

Sfânta Cruce prin care am dobândit răscumpărarea şi

mântuirea.

Forma octogonală simbolizează Biserica ca stea

conducătoare care arată oamenilor calea spre viaţa veşnică.

Forma de cerc simbolizează veşnicia Bisericii lui

Hristos şi semnul dragostei Lui nesfârşite faţă de omenire.

Aşa precum cercul nu are sfârşit, tot aşa şi Biserica va

dăinui veşnic, precum zice însuşi Mântuitorul „voi zidi Biserica

Mea şi porţile iadului nu o vor birui.” (Matei 16, 18)

După aspectul lor exterior, bisericile se mai

deosebesc de alte clădiri prin acoperişul cu cupolă. Cupola

simbolizează cerul. La rândul ei, cupola este încununată cu

o Sfântă Cruce.

Crucea de pe cupolă poate fi de mai multe feluri.

Uneori sub cruce întâlnim un semicerc, care simbolizează

15 Arhim. Lect. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie Liturgică şi de educaţiereligioasă, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p.32.

11

ancora - simbolul speranţei creştine, dar şi semiluna

musulmană înfrântă de Sfânta Cruce, în urma dezrobirii

popoarelor creştine de sub jugul otoman.

Numărul turlelor sau al cupolelor de pe biserică

variază. Fiecare număr de cupole nu este întâmplător, ci

poartă un caracter simbolic: o cupolă simbolizează Capul

Bisericii - Mântuitorul Hristos; trei cupole - Sfânta

Treime; cinci cupole - Domnul Iisus Hristos şi cei patru

evanghelişti; şapte cupole - cele 7 daruri ale Sfântului

Duh revărsate peste creştini; nouă cupole - cele 9 cete

îngereşti; treisprezece cupole - Mântuitorul şi cei 12

Apostoli.

Bogăţia de sensuri pe care le exprimă teologia

locaşului de închinare, ce cuprinde întregul mister

liturgic al cultului ortodox, a determinat amplificarea,

evoluţia şi diversificarea formelor artistice care să

întruchipeze armonia şi frumuseţea Divinului, creându-se o

artă bisericească, cu stiluri arhitectonice eclesiale,

conforme doctrinei Bisericii. Astfel, Bisericile creştine

şi-au împropriat din stilurile arhitectonice pe cele

corespunzătoare specificului lor teologic. Arcul frânt şi

mulţimea turnuleţelor ascuţite, care exprimă distanţa de la

noi la cer, sunt specifice bisericilor apusene, iar arcul

de cerc, liniile curbe, turlele cu calote sferice şi

cupolele stilului bizantin, care exprimă coborârea cerului

pe pământ, sunt specifice bisericilor răsăritene.

Construcţia de sfinte locaşuri a evoluat pe

parcursul timpului datorită mai multor factori, cum sunt:

12

dezvoltarea învăţăturii despre Biserică, nevoile cultului

divin în continuă dezvoltare, gusturilor estetice diverse,

posibilităţile materiale şi evoluţia vieţii religioase.

Planul locaşului de cult întâlnit în Biserica

Ortodoxă este în general cel de navă, cu absida altarului

semicirculară, simbolizând corabia mântuirii, sau cel

treflat, având în plus cele două abside laterale, care

marchează semnul Sfintei Cruci, prin care a venit mântuirea

lumii. Crucea pe plan orizontal este dublată pe plan

vertical de turla sau cupola de pe naos. Învăţătura

creştină şi cultul divin public sunt întemeiate pe jertfa

Mântuitorului Hristos pe cruce. Cele patru părţi ale crucii

simbolizează cele patru laturi ale lumii sau cele patru

puncte cardinale ale pământului, unde Biserica creştină

este răspândită.16

Încă din primele veacuri creştinii îşi zidesc

Altarele spre răsărit, deoarece la răsărit a fost Edenul,

la răsărit s-a săvârşit mântuirea lumii, Hristos fiind

Răsăritul Cel de Sus, şi tot de la răsărit aşteptăm cea de

a doua venire a Mântuitorului.17 „Pentru că Dumnezeu este lumină

spirituală (I Ioan 1, 5), spune Sfântul Ioan Damaschin, iar Hristos în Scripturi se

numeşte şi Soarele dreptăţii şi Răsărit (Luca 1, 78), trebuie să-I afierosim Lui

răsăritul spre închinăciune.”18

16 Pr. Asist. Nicolae D. Necula, Simbolismul locaşului de cult în opera liturgică aSfântului Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (sec. XV), în „Glasul Bisericii”, nr. 9-12, 1983, p.642.17 Arhim. Lect. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie Liturgică şi de educaţiereligioasă, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p.33.18 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, traducere de Pr. Dumitru Fecioru,Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p.162.

13

ÎMPĂRȚIREA SPAȚIULUI INTERIOR ȘI SIMBOLISMUL LORInteriorul bisericii ortodoxe se prezintă ca un

„spaţiu organizat”19, este un „cosmos organizat liturgic”, pentru ca

toată suflarea să laude pe Domnul, după cum spune Sfântul

Maxim Mărturisitorul: „E vrednic de mirare că, în micimea lui, locaşul

sfânt seamănă cu vastul univers. Cupola sa înălţată este comparabilă cu cerul

cerurilor. Ea se sprijină solid pe partea ei inferioară. Arcurile ei reprezintă cele

patru laturi ale lumii.”20

Sfântul Simeon al Tesalonicului vede în simbolismul

cosmic al bisericii şi afirmarea atotprezenţei divine, iar

în împărţirea ei tripartită un simbol al Sfintei Treimi,

precizând rolul şi gradul de sfinţenie al celor trei

încăperi: „Ca o casă a lui Dumnezeu, biserica închipuie toată lumea,

pentru că Dumnezeu este pretutindeni şi peste tot, iar biserica, arătând aceasta

se împarte în trei, căci şi Dumnezeu este Treime… Preasfântul altar închipuie

cele mai presus de ceruri, unde se află şi scaunul lui Dumnezeu, pe care îl

simbolizează Sfânta Masă. Naosul închipuie lumea aceasta văzută: cele din

înaltul naosului închipuie cerul văzut, cele din josul lui, pe cele de pe pământ şi

însuşi raiul, iar cele din afară închipuie părţile cele mai de jos şi înseamnă

pământul.”21

Fiecare biserică este un centru cosmic. Biserica-

locaş reproduce structura internă a universului, este

Ierusalimul ceresc care arată unirea cercului şi a

pătratului (Apocalipsă 21, 16), este corabia eshatologică,

19 Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere de Dr. Irineu Ioan Popa, ArhiereuVicar, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p.231.20 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Generală cu noţiuni de artă bisericească,Bucureşti, 1993, p.94.21 Protos. Conf. Dr. Justinian Cârstoiu, Locaşul de cult, loc al prezenşei luiDumnezeu şi al comuniunii cu omul, în „Ortodoxia”, nr.1-2, 2008, p.134.

14

naosul peste care se înalţă forma sferică a cupolei,

sintetizând unirea cercului cu pătratul, măsura şi cifrul

ceresc al Împărăţiei.

Pătratul sau cubul reprezintă neschimbabilitatea

neclintită, stabilitatea înăuntrul căreia trăieşte

dinamismul circular al slujbelor.

Bisericile ortodoxe, atât cele mai vechi, cât şi

cele mai noi păstrează neschimbat, indiferent de stilul şi

forma lor, împărţirea interioară a vechilor biserici

creştine în cele trei părţi: altar, naos şi pronaos, în

cinstea Sfintei Treimi.

„Planul şi formele locaşului de cult sunt subordonate unor principii

funcţionale, adică scopului căruia îi este destinat sfântul locaş în viaţa

religioasă a Bisericii, precum şi unor idei simbolice cărora el este chemat să le

dea forma văzută.”22

Menirea sau funcţia liturgică a fiecărei părţi este

bine determinată încă de la început. Altarul - încăperea

cea mai dinlăuntru şi cea mai sfântă a bisericii - era

destinat clerului slujitor. Naosul era locul celor

credincioşi, iar pronaosul era destinat celor care încă nu

făceau parte din comunitatea creştină, dar se pregăteau să

devină membrii ei prin Botez (catehumenii). Tot în pronaos

se mai aflau şi aşa numiţii penitenţi, creştinii excluşi

temporar din comunitate pentru anumite păcate.

22 Pr. Prof. Ene Branişte, Mai multă grijă pentru forma arhitectonică a bisericilorortodoxe, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 9-12, 1979, p.1134.

15

Delimitarea acestor trei încăperi s-a făcut încă de

la început în mod vizibil prin anumite elemente de

arhitectură.

Delimitarea între Altar şi naos se făcea la început

printr-un grilaj (gărduţ sau bară), din care mai târziu a

evoluat iconostasul sau catapeteasma, iar delimitarea între

naos şi pronaos se făcea printr-un perete cu trei uşi sau

prin nişte piloni foarte groşi. Această delimitare a

început să-şi piardă importanţa odată cu slăbirea

respectării disciplinei catehumenatului (secolele VI-

VIII).23

Pronaosul (partea din spatele naosului - narthex,

νάρθηξ) este încăperea de la intrarea în biserică. El se

împarte în două părţi: pronaosul interior şi pronaosul

exterior sau pridvorul deschis, adică încăperea de la

faţada de apus a bisericii mărginită de coloane, pragul

bisericii, numit şi exonarthex. Între pridvorul deschis şi

pronaos poate exista şi o tindă care se numeşte

endonarthex.

În trecut pronaosul era menit catehumenilor şi

penitenţilor, iar după suprafaţă se egala cu naosul.

Catehumenii se aflau în pronaos până la cuvintele

diaconului „Câţi sunteţi chemaţi, ieşiţi...”, când erau nevoiţi să

părăsească biserica.

Odată cu dispariţia disciplinei catehumenatului şi a

penitenţei publice, pronaosul şi-a pierdut însemnătatea şi

23 Arhim. Lect. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie Liturgică şi de educaţiereligioasă, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p.38.

16

menirea sa, devenind tot mai mic, încât în bisericile din

zilele noastre se păstrează mai mult simbolic. Aici preotul

citeşte rugăciunea femeii lehuze şi tot aici stau femeile

care sunt în necurăţia firească. El mai serveşte drept

anticameră în care se vând lumânări, prescuri, icoane,

cărţi şi alte obiecte de cult.

În unele biserici deasupra pronaosului se află

cafasul, un balcon destinat corului bisericesc.

Pe cupola pronaosului se zugrăveşte chipul Maicii

Domnului, preaslăvită de îngeri şi sfinţi, iar pe pereţii

pronaosului, chipuri de iconografi, sinoadele ecumenice,

sinaxarul (şirul sfinţilor din toate lunile anului

bisericesc), Acatistul Sfintei Fecioare, sfinţii cuvioşi,

sihaştrii şi pustnicii a căror viaţă este o pildă de

sfinţenie şi trăire morală pentru credincioşi, iar pe

peretele dinspre apus se zugrăveşte tabloul votiv al

ctitorilor.24

În pridvor se continuă iconografia pronaosului,

adăugându-se icoana hramului şi pisania (deasupra uşii) şi

scenele raiului şi iadului (de o parte şi de alta a

intrării).

Spaţiul dintre Altar şi pronaos formează naosul

(ναός - navă, corabie). În primele secole, naosul avea

forma unei încăperi dreptunghiulare despărţite în interior

prin coloane în trei secţiuni, numite nave. Nava din

centru, fiind mai încăpătoare era destinată clerului24 Pr. Prof. Ene Branişte, Programul iconografic al Bisericilor Ortodoxe – Îndrumătorpentru zugravii de biserici, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr.5-6, 1974,p.735.

17

slujitor, cea din dreapta pentru bărbaţi, iar cea din

stânga pentru femei. Tot această destinaţie o aveau şi cele

trei uşi care duceau în naos. La intrarea în naos stăteau

penitenţii din treapta a treia şi a patra, iar înaintea lor

credincioşii bărbaţi şi femei, fiecare în secţiunea sa,

după regula strict respectată pe atunci.

Denumirea de naos-navă vine de la ideea că aici se

refugiază credincioşii pentru a se salva de valurile mării

vieţii, precum oarecând Noe de apele potopului.

În naos se găsesc: soleea, amvonul, strănile, strana

arhierească, analoagele, sfeşnicele, policandrul şi

iconostasul.

Locul pe care este zidit Altarul şi fixat

iconostasul este mai înalt decât restul interiorului

bisericii. Această înălţime avansează pe un anumit spaţiu

din faţa iconostasului şi se numeşte solee (ή σωλεία -

ridicătură). În partea de la urcare, soleea are una sau

două trepte. În trecut pe ele stăteau ipodiaconii şi

citeţii. Lăţimea soleii era la început mult mai mare decât

în prezent, deoarece aici se găseau strănile cântăreţilor,

scaunele episcopului, stareţului, împăratului şi chiar ale

dregătorilor mai mari ai statului. Tot aici credincioşii

primeau Sfânta Împărtăşanie. În prezent, soleea serveşte

clerului slujitor.

Amvonul (αμβων - loc înalt) este un loc înalt la

care se ajunge prin urcarea unor trepte şi care are şi un

analog fix de unde se citesc Apostolul, Evanghelia şi se

rostesc predicile. Astăzi această formă de Amvon se

18

păstrează doar în bisericile de stil bizantin sau

neobizantin. În bisericile construite în stiluri

arhitectonice noi acesta lipseşte. El este înlocuit într-un

fel de treptele de formă semirotundă care prelungesc soleea

în faţa Sfintelor Uşi. Amvonul este destinat preoţilor şi

diaconilor pentru rostirea Ecteniilor, citirea Sfintei

Evanghelii şi pentru predică. Amvonul simbolizează piatra

de la uşa Mormântului, de unde îngerul a vestit Învierea

Domnului. Treptele Amvonului sunt şi o închipuire a scării

lui Iacov care leagă cerul cu pământul.

Un element care nu poate lipsi dintr-o biserică de

stil bizantin este Scaunul Arhieresc, cu o importanţă

foarte mare, chiar şi atunci când nu slujeşte ierarhul sau

nici nu este prezent. Spre acest scaun se cădeşte în timpul

slujbelor, şi de la el (prin aplecare până la pământ) ia

preotul binecuvântare înainte de fiecare slujbă, chiar dacă

arhiereul nu este prezent. El simbolizează prezenţa

arhiereului, autoritatea lui. Acesta este de obicei

amplasat lângă peretele sudic al bisericii, în partea

dreaptă, la mijlocul naosului. În mănăstiri, lângă acesta

mai poate fi un scaun mai mic, destinat stareţului.

În vechime, drept Scaun Arhieresc servea chiar

scaunul sau ,,tronul” de la Locul Înalt din Sfântul Altar.

Acest scaun era foarte înalt şi îi permitea arhiereului să

vadă de acolo (peste Sfânta Masă) tot ce se petrecea în

biserică. Însă, după generalizarea iconostasului, Amvonul

din Altar nu mai putea servi drept loc de predică al

19

arhiereului, pentru că el nu mai putea fi văzut şi auzit

bine. Tronul a rămas deci cu o importanţă doar simbolică.

Policandrul este un sfeşnic mare agăţat cu un lanţ

de cupola bisericii.25 El simbolizează lumina lui Hristos

care în timpul slujbelor se coboară din cer şi luminează

tuturor. Policandrele pot avea forme diferite.

De-a lungul pereţilor naosului se găsesc strănile,

nişte scaune pe care se pot aşeza credincioşii bătrâni şi

bolnavi, sau chiar şi cei sănătoşi fizic în momentele când

se poate sta.

La bisericile cu plan treflat, naosul este lărgit

prin două abside laterale. Deasupra lui se ridică fie o

turlă, fie o boltă semisferică, susţinute prin pandantivi

pe patru arcuri.

Prin arhitectura şi pictura ei, biserica trebuie să

ne dea o imagine sensibilă a Bisericii cereşti. Cele

săvârşite în acest lăcaş sunt copii şi reprezentări văzute

ale cultului spiritual adus lui Dumnezeu în ceruri de

îngeri şi sfinţi. Astfel, turla sau cupola naosului, fiind

partea cea mai înaltă a locaşului, înfăţişează Biserica

cerească. În mijlocul bolţii (sau al calotei sferice a

turlei) este zugrăvită icoana lui Dumnezeu-Atotţiitorul

(Pantocratorul – Hristos binecuvântând), înconjurată de

cele nouă cete îngereşti şi de chipurile celor care

alcătuiesc temelia Bisericii creştine, Sfinţii Prooroci,

25 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Arhim. Prof. Ghenadie Niţoiu, Pr. Prof.Gheorghe Neda, Liturgica Teoretică – Manual pentru seminariile teologice, EIBMBOR,Bucureşti, 2002, p.97.

20

Apostolii şi Evangheliştii.26 „Prin liniile sale, cupola dă sens mişcării

coborâtoare a iubirii dumnezeieşti, iar forma ei sferică reuneşte pe toţi oamenii

într-o adunare, în comunitate euharistică.”27

În Răsăritul ortodox, sentimentul sfinţeniei, ca

însuşire de către om a iubirii lui Dumnezeu, are ca

paralelă arhitectonică bolta centrală, precum şi bolţile

auxiliare, care exprimă o aplecare a lui Dumnezeu la

diferite niveluri cu o mare grijă către cei credincioşi.

Bolta aplecată Îl exprimă pe Dumnezeu cel personal care

îmbrăţişează cu iubire comunitatea pentru a o atrage la

Sine, îndumnezeind-o, o face să se unească în El, o

ocroteşte ca Pantocrator. Cupola arcuită peste comunitatea

credincioşilor redă faptul că Însuşi Fiul lui Dumnezeu a

coborât din cer şi rămâne în continuare cu cei ce cred în

El şi formează trupul Lui, dar nu dintr-o necesitate

internă, ci din iubire pentru noi.28

Prin liniile ei cupola simbolizează mişcarea

coborâtoare a iubirii dumnezeieşti, sfericitatea ei

reuneşte pe toţi oamenii în trupul lui Hristos. Sub cupolă

noi ne simţim protejaţi, scăpaţi de angoasa spaţiilor

infinite.

Cupola nu pare să aparţină materiei împovărătoare

pământeşti, ci pare că stă în directă legătură cu cerul, a

cărui copie este. Precum cerul cosmic este izvor şi loc al26 Pr. Prof. Ene Branişte, Programul iconografic al Bisericilor Ortodoxe – Îndrumătorpentru zugravii de biserici, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr.5-6, 1974, p.738.27 Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere de Dr. Irineu Ioan Popa, ArhiereuVicar, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p.234.28 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Locaşul bisericesc propriu-zis, cerul pe pământsau centrul liturgic al creaţiei, în „Mitropolia Banatului”, nr.4-6, 1981, p.280.

21

luminii, aşa este şi cupola, care se revarsă de acolo peste

naos şi, ridicându-se, totodată ridică şi duhul rugătorului

în înălţime cerească.

În bisericile de plan treflat, pe bolţile absidelor

laterale sunt zugrăvite cele două mari praznice

împărăteşti: Învierea Domnului (la nord) şi Naşterea

Domnului (la sud). Pe pereţii absidelor şi ai naosului se

zugrăvesc scene din viaţa, pildele şi minunile

Mântuitorului, iar în registrul de jos, chipurile celor

care sunt pilde pentru credincioşi pe calea mântuirii

(sfinţii militari sau ostaşi, doctorii fără de arginţi,

sfinţii români sau sfinţii ale căror moaşte se găsesc în

acele biserici).

Între naos şi altar s-a interpus catapeteasma,

împodobită cu icoanele Mântuitorului şi Maicii Domnului,

ale praznicelor împărăteşti, ale apostolilor şi

proorocilor, care fac legătura între cer şi pământ, icoana

fiind o fereastră către cer. Tâmpla exprimă, după Sfântul

Simeon al Tesalonicului: „osebirea celor văzute de cele nevăzute.”29

Originea iconostasului vine din secolul IV, de pe

timpul Sfântului Vasile cel Mare. La început el era foarte

simplu şi se asemăna mai mult cu un gărduţ în spatele

căruia se fixa o perdea. Obiceiul de a împodobi iconostasul

cu icoane a început să se răspândească îndeosebi după al

29 Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţeinoastre ortodoxe, după adevăratele principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos,traducere de Toma Teodorescu, Bucureşti, 1865, p.124.

22

VII-lea Sinod Ecumenic (787), la care a fost anatemizat

iconoclasmul.30

Conform programului iconografic bizantin,

iconostasul trebuie să aibă 5 rânduri, în fiecare rând

fiind aşezate anumite icoane, în funcţie de ierarhia

persoanelor reprezentate pe ele.

Primul rând Îl formează cele 3 uşi care duc în

Sfântul Altar şi icoanele din apropierea lor. Uşa de la

mijloc este formată din două uşi şi se numeşte Sfintele

Uşi, pentru că prin ele se scot Sfintele Daruri, dar şi

pentru că sunt destinate numai celor sfinţiţi (episcop,

preot şi diacon). Ele se mai numesc şi Uşile Împărăteşti.

Denumirea vine de la faptul că prin aceste uşi intră, la

Sfânta Liturghie, Însuşi Împăratul Slavei şi Se jertfeşte

pentru mântuirea credincioşilor. Tot prin aceste uşi intrau

în trecut binecredincioşii împăraţi când se împărtăşeau cu

Sfintele Taine. Deschiderea Sfintelor Uşi simbolizează

deschiderea uşilor Raiului.

În spatele Sfintelor Uşi stă perdeaua sau dvera,

care în anumite momente ale slujbei se închide şi se

deschide prin tragere. Închiderea ei simbolizează umbrirea

Tainelor, căci mintea noastră mărginită nu poate cuprinde

Tainele lui Dumnezeu, iar deschiderea ei simbolizează că

Însuşi Dumnezeu ne descoperă nouă aceste Taine prin Unul-

Născut Fiul Său.

30 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, EdituraEuropartener, Bucureşti, 1996, p.34.

23

Pe Sfintele Uşi sunt zugrăvite icoana Bunei Vestiri

şi icoanele celor patru evanghelişti. Buna Vestire este

prima veste adusă pe pământ despre întruparea Fiului lui

Dumnezeu, prin Care s-au deschis Uşile Raiului.

Evangheliştii se pictează pe Sfintele Uşi deoarece

evanghelia lor binevesteşte până la sfârşitul veacurilor

tuturor oamenilor despre calea care duce în Împărăţia lui

Dumnezeu.

În dreapta Sfintelor Uşi se pictează icoana

Mântuitorului, iar în stânga a Preasfintei Născătoare de

Dumnezeu.

Sfintele Uşi au de o parte şi de alta cele două uşi

diaconeşti, de miazăzi şi miazănoapte. Pe ele sunt pictate

icoanele Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, a

Sfinţilor Arhidiaconi Ştefan şi Lavrentie sau a Sfinţilor

Proroci Moise şi Aaron. Aceste uşi se numesc „diaconeşti”

deoarece prin ele cel mai des intră şi ies diaconii, iar în

prezent şi mirenii.

Primul rând se încheie în partea dreaptă cu icoana

hramului bisericii, iar în stânga cu icoana unui sfânt

cinstit mai mult în acea comunitate.

Sub acest rând de icoane se mai poate pune un rând

de icoane care reprezintă diferite scene din Vechiul

Testament: darea Legii lui Moise, jertfa lui Isaac,

proorocul Melchisedec.

24

Pe al doilea rând, deasupra Sfintelor Uşi se

pictează icoana cu Cina cea de Taină, iar în părţi icoanele

celor 12 praznice împărăteşti.31

Pe al treilea rând se pictează icoanele Sfinţilor

Apostoli, la mijloc având pe Mântuitorul ca împărat şi

arhiereu.

Pe al patrulea rând se pictează icoana Maicii

Domnului cu pruncul în braţe. De o parte şi de alta a

acestei icoane se pictează icoanele Sfinţilor Prooroci ai

Vechiului Testament care au vestit despre naşterea lui

Mesia din Fecioară.

Deasupra catapetesmei se înalţă Sfânta Cruce, iar în

dreapta şi în stânga ei, stau icoanele Preasfântei

Născătoare de Dumnezeu şi a Sfântului Apostol şi

Evanghelist Ioan.

Iconostasul simbolizează minunata scară a lui Iacov

şi legătura dintre Biserica cerească şi cea pământească.

Armonia icoanelor din iconostas exprimă ideea plinătăţii

Bisericii lui Hristos. Din punct de vedere teologic mai

putem considera că iconostasul nu este un perete ce

desparte Altarul de restul bisericii, ci este mai degrabă o

fereastră prin care privim spre cer, atât cât ne este

îngăduit să vedem şi să cuprindem.

Sfântul Altar (din lat. altus - înalt şi ara –

jertfelnic) este partea principală a bisericii creştine

deoarece aici este izvorul a toată sfinţenia şi tot aici se31 Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Arhim. Prof. Ghenadie Niţoiu, Pr. Prof.Gheorghe Neda, Liturgica Teoretică – Manual pentru seminariile teologice, EIBMBOR,Bucureşti, 2002, p.98.

25

săvârşesc cele mai importante slujbe şi în primul rând

Dumnezeiasca Liturghie. În înţelesul latin al cuvântului,

altar înseamnă Sfânta Masă, înţeles care în Biserica Romano-

Catolică se păstrează şi astăzi. În Răsărit însă, termenul

se referă la întregul spaţiu care încadrează Sfânta Masă.

Altarul este situat pe loc mai înalt faţă de restul

suprafeţei bisericii, devenind astfel bine văzut de

credincioşi. Este partea cea mai importantă a bisericii,

pentru că aici se săvârşeşte jertfa euharistică. El

formează absida centrală a bisericii, având în mijloc

Sfânta Masă, care, după vechii tâlcuitori liturgici,

închipuie mormântul lui Hristos şi scaunul lui Dumnezeu.32

Altarul se mai numeşte Sfânta Sfintelor. Aici nu pot

intra decât cei sfinţiţi şi paracliserii care cu

binecuvântare slujesc lor.33 Categoric este interzisă

intrarea în Altar a femeilor.34 Excepţie se face la

mănăstirile de maici, unde în Altar pot intra Stareţa şi

paraclisierele, maici vârstnice şi feciorelnice, care au

binecuvântare de la episcop.35 În altar numai cei chemaţi

şi pregătiţi primesc Taina Hirotoniei, a consacrării în

slujirea sacramentală a Bisericii lui Hristos.

La mijlocul Sfântului Altar se află Sfânta Masă, iar

în colţul stâng se află Proscomidiarul, unde se pregătesc

32 Sfântul Gherman al Constantinopolului, Istoria Bisericească şi teoria mistică,traducere de Prof. Nicolae Petrescu, în „Mitropolia Olteniei”, nr.9-10, 1974, p.827.33 Canonul 19 Laodiceea.34 Canonul 44 Laodiceea.35 Canonul 15 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul.

26

darurile pentru Sfânta Jertfă, simbolizând peştera unde S-a

născut Hristos.

Proscomidiarul este o masă asemănătoare Sfintei Mese

pe care se pregătesc în timpul Proscomidiei Cinstitele

Daruri - pâinea şi vinul pentru Euharistie. După dimensiuni

este mai mic decât Sfânta Masă, nu se sfinţeşte precum

Sfânta Masă şi are un sigur veşmânt - inditionul.

Proscomidiarul simbolizează atât peştera din Betleem cât şi

Golgota.

În partea cea mai de la răsărit se află Locul Înalt sau

Scaunul cel de Sus iar în partea sudică se află diaconiconul, o

încăpere, firidă sau dulap, pentru păstrarea sfintelor

veşminte

Altarul, locul unde se focalizează şi de unde

izvorăşte toată sfinţenia bisericii, simbolizează cerul,

dar în acelaşi timp reprezintă şi biserica pământească în

manifestarea ei cea mai înaltă. De aceea, aici sunt

zugrăvite chipurile membrilor Bisericii triumfătoare,

îndeosebi al Maicii Domnului (pe semicalota absidei), care

este persoana sfântă cea mai apropiată de altarul ceresc,

şi al marilor ierarhi, autori de liturghii. De asemenea, în

altar sunt zugrăvite scene istorice şi simbolice din

Vechiul şi Noul Testament în legătură cu Sfânta Liturghie:

Cortul Sfânt, Liturghia cerească, împărtăşirea Sfinţilor

Apostoli, jertfa lui Cain şi Abel, jertfa lui Avraam.36

36 Diac. Dr. Nica M. Tuţă, Sfântul Antimis. Studiu istoric, liturgic şi simbolic,Bucureşti, 1943, p.15-20.

27

Sfânta Masă (ή άγία τράπεζα) este o masă pătrată

confecţionată din piatră sau lemn pe care se aduce jertfa

cea fără de sânge. Forma pătrată simbolizează cele patru

părţi ale lumii pentru care se săvârşeşte Jertfa

Euharistică. În colţurile ei sunt aşezate icoanele

Sfinţilor Evanghelişti, iar în mijloc arhiereul aşează la

sfinţirea bisericii moaşte de sfinţi, după tradiţia

primelor veacuri creştine, când se ridicau altare pe

mormintele martirilor.37

Sfânta Masă simbolizează tronul slavei lui Dumnezeu

şi Mormântul Domnului. Ea este locul prezenţei tainice a

Mântuitorului ca Jertfitor şi Jertfă. Forma ei pătrată

simbolizează jertfa cea fără de sânge care se aduce pentru

credincioşii din toate cele patru colţuri ale lumii. De

Sfânta Masă au dreptul să se apropie şi să se atingă numai

cei sfinţiţi.

Sfânta Masă se îmbracă la sfinţirea ei în două

veşminte. Primul veşmânt este cămaşa sau katasarkia.

Aceasta rămâne neschimbată, este confecţionată din material

alb de in, şi simbolizează giulgiurile de îngropare ale

Mântuitorului. Este strânsă împrejurul mesei cu o sfoară şi

pecetluită, simbolizând pecetluirea mormântului Domnului.

Al doilea veşmânt care se îmbracă peste cămaşă este

inditionul sau inditia. Este confecţionat din material

strălucitor şi de diferite culori, putând fi schimbat

(conform semnificaţiilor sărbătorilor). Inditionul

37 Drd. Mihai Gh. Radu, Slujba sfinţirii bisericii în ritul liturgic ortodox. Studiu istorico-liturgic, în „Studii Teologice”, nr.7-8, 1975, p.583-591.

28

simbolizează slava lui Dumnezeu şi hainele Mântuitorului

care au strălucit ca lumina.38

Sfânta Masă „închipuieşte Mormântul lui Hristos şi taina cea prin

patimă întru care se săvârşeşte Jertfa cea vie în toată lumea şi ca un Dumnezeu

Se odihneşte pre dânsul Mântuitorul, iar ca om se jertfeşte.”39

Unele biserici au deasupra Sfintei Mese un baldachin

care închipuie „cortul cel nevăzut care este împrejurul lui Dmunezeu,

adică slava lui Dumnezeu şi Darul cu care însuşi Se acoperă, îmbrăcându-se cu

lumina ca un veştmânt şi pre Scaunul cel preaînalt al slavei Lui şezând.”40

BISERICA – LOCUL ÎNTÂLNIRII OMULUI CU DUMNEZEUBiserica-locaş de închinare este un spaţiu liturgic,

un loc sfinţit şi sfinţitor, prin lucrarea harului divin.

Sfinţirea bisericii îşi are începutul în ritualul punerii

pietrei de temelie, când, prin înconjurare, stropire cu apă

sfinţită şi prin aşezarea Sfintei Cruci, care va marca masa

Sfântului Altar, terenul pe care se va ridica sfântul locaş

este scos din uzul comun, curăţit, sfinţit şi oferit

Domnului, devenind spaţiu liturgic. Târnosirea noului locaş

şi zidirea altarului, prin punere de sfinte moaşte,

desăvârşeşte lucrarea de sfinţire, oferindu-ne imaginea

cerului dumnezeiesc coborât pe pământ. La sfinţirea

bisericii „Dumnezeu Îşi face al Său locul şi îl transformă în Casa lui

38 Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţeinoastre ortodoxe, după adevăratele principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos,traducere de Toma Teodorescu, Bucureşti, 1865, p.113.39 Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţeinoastre ortodoxe, după adevăratele principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos,traducere de Toma Teodorescu, Bucureşti, 1865, p.115.40 Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţeinoastre ortodoxe, după adevăratele principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos,traducere de Toma Teodorescu, Bucureşti, 1865, p.120.

29

Dumnezeu, iar Liturghia ia numele de dumnezeiască. Din acest centru sfânt,

«asupra căruia veghează Dumnezeu, zi şi noapte» (I Regi 8, 29), Fiul va înălţa

spre Tatăl jertfa şi tămâia rugăciunii liturgice.”41

În locaşul bisericesc Hristos este present şi

continuă să săvârşească în modul cel mai direct toată

lucrarea Sa mântuitoare şi sfinţitoare. Locaşul de

închinare este centrul liturgic al creaţiei sau locul

central unde se săvârşeşte şi de unde se răspândeşte peste

întreaga creaţie puterea mântuitoare a lui Hristos, prin

Duhul Său cel Sfânt. El este spaţiul central al lucrării

mântuitoare a lui Hristos, el este loc al prezenţei şi

lucrării lui Dumnezeu, Cel în Treime. Dumnezeu nu ascultă

numai din cer rugăciunile credincioşilor, ci la chemarea

lor răspunde cu prezenţa şi lucrarea Lui.

Întâlnirea aceasta culminează în Sfânta Liturghie,

în care credinciosul ia parte la Cina Împărăţiei veşnice,

împărtăşindu-se cu însuşi Trupul şi însuşi Sângele

Mântuitorului Iisus Hristos. Întâlnirea cu Hristos, Care

aduce şi face prezentă în om întreaga Sfânta Treime, nu

este experiată de credincioşi ca persoane izolate, ci în

sânul comunităţii, aducând întărirea unităţii dintre ei, o

unitate ce este imprimată de unitatea treimică, o unitate

ce unifică persoanele în iubire, fără riscul de a le

confunda între ele.42

41 Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere de Dr. Irineu Ioan Popa, ArhiereuVicar, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p.232.42 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Locaşul bisericesc propriu-zis, cerul pe pământsau centrul liturgic al creaţiei, în „Mitropolia Banatului”, nr.4-6, 1981, p.277.

30

Nevăzuta prezenţă a lui Dumnezeu luminează şi

descoperă toate în biserică. Astfel, elementele

arhitectonice, icoanele, nu sunt simple simboluri, în

sensul unor semne sau analogii ce fac trimitere la o

realitate transcendentă despărţită de ele, ci sunt mijloace

sensibile prin care se împărtăşesc creatului lucrările

divine necreate. În acelaşi sens, actele liturgice nu sunt

doar reprezentări sau chipuri ale operei de mântuire, ci

sunt forme sensibile în care şi prin care credinciosul

reiterează întreaga viaţă a lui Hristos, prin harul

Sfântului Duh. Aceasta face ca locaşul bisericesc să nu fie

numai locul de împlinire a unor acte simbolice, ci să fie

de fapt locaşul Sfintei Treimi, a Cărei sfinţenie

transfigurează acest spaţiu şi sfinţeşte astfel prin om

întreaga creaţie.43

Credincioşii trăiesc în biserică în alt plan al

realităţii, într-o altă ambianţă decât cea a lumii

naturale. Totul este transfigurat, trecutul nu mai e în

biserică despărţit de prezent şi de viitorul eshatologic,

între pământ şi cer nu mai este despărţire, creatul nu mai

este închis în el însuşi, ci este transfigurat de necreat.

Omul pătruns de Liturghie priveşte totul prin prisma unei

vederi lăuntrice. Pentru el frumuseţea lăcaşului de cult

primeşte adâncimi nebănuite, iar evenimentele iconomiei

dumnezeieşti nu sunt evenimente trecute şi închise, ci

prezente şi lucrătoare.

43 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Locaşul bisericesc propriu-zis, cerul pe pământsau centrul liturgic al creaţiei, în „Mitropolia Banatului”, nr.4-6, 1981, p.290.

31

Învăţătura ortodoxă despre locaşul de închinare se

află într-o strânsă legătură cu rânduielile de cult ale

Bisericii, dar şi cu organizarea practică a acestuia, cu

formele arhitecturale, cu pictura şi decoraţia care îl

înfrumuseţează. Biserica-locaş, prin structura sa şi

părţile componente, nu are doar o funcţionalitate

liturgică, ci şi o semnificaţie mistico-simbolică, care

întregeşte tainicul lucrărilor sfinţitoare săvârşite în

acest spaţiu liturgic.

În ortodoxie cultul este în mod principal mediul de

trăire al lucrărilor Sfântului Duh de către credincioşi.

Pentru credincioşii ortodocşi Dumnezeu este aici, e simţit

lucrând în mod diferit, potrivit cu trebuinţele diferite

ale lor şi ale fiecărui credincios în parte.

Cultul nu e numai o laudă a credincioşilor adresată

unui Dumnezeu ce se ţine la distanţă de ei şi e ascuns

întro înălţime neapropiată, ci un dialog real între ei şi

Dumnezeu, credincioşii adresându-i rugăciunea şi Dumnezeu

care e simţit prezent şi lucrător, răspunzând cu

mângâierile, întăririle, cu împlinirile efective ale celor

cerute de ei.

Cultul Bisericii Ortodoxe are în centrul lui Sfânta

Liturghie, în care se săvârşeşte, prin lucrarea Sfântului

Duh, prefacerea pâinii şi vinului în trupul şi sângele

Domnului şi se împărtăşesc credincioşii de acestea şi de

însuşi Sfântul Duh care e sălăşluit în trupul euharistic al

Domnului.

32

O altă parte însemnată a cultului Bisericii Ortodoxe

constă din rânduielile Sfintelor Taine, prin care se

împărtăşesc credincioşilor alte haruri. Dar pe lângă aceste

părţi, cultul Bisericii Ortodoxe mai constă şi din unele

ierurgii: sfinţirea apei mici şi mari, înmormântarea,

sfinţirea locaşului bisericesc, a icoanelor, a altor

obiecte bisericeşti, a unor veşminte şi obiecte

bisericeşti, a unor alimente folosite de credincioşi,

pentru ca toate acestea să se îmbrace în diferite daruri

ale Sfântului Duh şi prin ele şi cei ce se ating sau se

folosesc de ele.

În cult, se dau atât răspunsurile la chemarea lui

Dumnezeu adresată credincioşilor, cât şi la chemările

acestora adresate lui Dumnezeu. Cultul este evenimentul

întâlnirii dintre Dumnezeu şi credincioşi, al

intercomuniunii de viaţă, evenimentul taboric al

transfigurării omenescului în ceea ce este dumnezeiesc, în

sfinţenie prin rugăciune, Sfânta Liturghie, Sfintele Taine

şi trăire personală.44

BISERICA – MEDIUL SFINȚIRII OMULUI

Astfel, Biserica „aflată virtual în trupul lui Hristos, ia fiinţă

actual prin iradierea Duhului Sfânt din trupul Său în celelalte fiinţe umane, fapt

care începe la Rusalii, când Duhul Sfânt coboară peste Apostoli, făcându-i

44 Arhim. Lect. Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie Liturgică şi de educaţiereligioasă, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p.187.

33

primele mădulare ale Bisericii, primii credincioşi în care se extinde puterea

trupului pnevmatizat al lui Hristos.”45

Cincizecimea este şi „actul de putere prin care Hristos

pătrunde pentru prima dată în oameni prin Duhul său în mod deplin şi-i uneşte

cu Sine, dând fiinţă Bisericii; este actul de putere prin care lucrarea lui

Dumnezeu prin Duhul Sfânt nu se mai exercită din afara oamenilor, ci începe să

se exercite durabil înăuntrul lor. Duhul Sfânt lucrează continuu în şi din

Biserică, pentru că, Hristos cel aflător în credincioşii uniţi cu El este ca un izvor

din care ţâşneşte puterea care îi ţine vii, care îi conduce la mai multă viaţă, care

fortifică de fiecare dată,.., viaţa spirituală slăbită în ei din cauza nedeplinei lor

colaborări cu puterea lor.”46

Biserica, devenită realitate istorică divino–umană,

prin Duhul Cincizecimii, fiinţează în timp prin puterea

aceluiaşi Duh Sfânt, în afara căruia nu se poate concepe

întreaga ei lucrare. Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu,

diaconia, tainele, harismele şi întreaga acţiune

sfinţitoare a Bisericii depinde de chemarea Duhului Sfânt,

iar viaţa Bisericii însăşi poate fi considerată ca o

continuă actualizare a Cincizecimii prin invocarea Duhului.

Astfel, Biserica este legată indispensabil de pogorârea

continuă a Duhului Sfânt. Duhul dăruieşte Bisericii

deplinătatea darurilor Sale şi prelungeşte peste timp

Cincizecimea.

Biserica îşi justifică existenţa pe ideea de

teandrie, îşi găseşte finalitatea pornind de la divino-uman

45 Pr. Prof Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2,EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p.130.46 Pr. Prof Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Duh în revelaţie şi în Biserică, în„Ortodoxia”, nr. 2, 1974, p.239.

34

spre funcţia îndumnezeirii. Teandria implică ideea

îndumnezeirii, cele două aspecte fiind legate inseparabil.

De aici decurg o serie de concluzii privind fiinţa

şi viaţa Bisericii, sau cu privire la dinamismul

existenţial al acesteia ca spaţiu al îndumnezeirii prin

har. „Biserica este în totalitatea ei un sacrament în sens larg. Dacă taina sau

sacramentul în sens larg este unirea lui Dumnezeu cu realitatea văzută, în

primul rând cu taina umană, Biserica este ea însăşi, în totalitatea ei, o taină, un

sacrament, ca extensiune şi prelungire în timp, sau ca mediu de iradiere a tainei

originare, care este Hristos.”47

Dacă Hristos realizează legătura ruptă a omului cu

Dumnezeu, iar Duhul Sfânt revarsă harul acestei comuniuni,

spaţiul întâlnirii omului cu Dumnezeu este Biserica. În

Biserică este prezent şi activ harul, Biserica fiind,

astfel, spaţiul mântuirii, prelungirea în timp şi spaţiu a

prezenţei mântuitoare a lui Hristos prin Duhul Sfânt.

Aşa, cum părintele Stăniloae sublinia, „nu se poate

vorbi despre har, ca de ceva în afară de Biserică, ci ca de ceva ce ţine de

Biserică. La fel nu se poate vorbi de Biserică fără har, sau fără Duhul Sfânt. Prin

coborârea Duhului Sfânt a luat fiinţă Biserica. Rămânerea lui ţine Biserica

neîncetat în fiinţă, rămânerea aceasta fiind totodată o continuă coborâre a Lui

şi o împrospătare a Bisericii.... Dacă Biserica se naşte din sălăşluirea lui Hristos

cu trupul Lui îndumnezeit, sau pnevmatizat, în cei ce cred şi dacă această

sălăşluire are un caracter activ, eficient, prin lucrarea Duhului sau prin har,

harul este constitutiv Bisericii şi el nu poate fi decât o lucrare în Biserică.”48

47 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Din aspectul sacramental al Bisericii, în„Studii Teologice”, nr.9-10, 1966, p.531-532.48 Pr. Prof Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2,EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p.204.

35

Punctul culminant al acestui dinamism eclezial îl

constituie împărtăşirea reală cu Hristos, în virtutea

căreia integral umanul este unit cu divinul, teandria

capătă un maximum de vizibilitate. Nicolae Cabasila a

sintetizat tradiţia patristică anterioară lui, fiind

exponentul referenţial al acestui realism sacramental-

eclezial. Potrivit lui, „Tainele sunt acelea care înrudesc sângele

nostru cu al Mântuitorului şi ne fac părtaşi la suferinţele şi darurile pe care ni

le-a adus prin Întrupare.”49

Sfinţenia Bisericii este sfinţenia lui Hristos

însuşi şi cu cât este mai unită Biserica cu Hristos cu atât

mai mult realizează unirea intimă cu Hristos, şi astfel e

mai sfântă în calitate de trup al Lui.

Sfinţirea unei biserici face parte din categoria

acelor ierurgii numite sfinţiri sau consacrări, fiind una

din cele mai importante ierurgii deoarece biserica este

locul de rugăciune prin excelenţă al creştinului. Actul de

sfinţire constituie momentul când locaşul unei biserici

devine sfânt şi sfinţit, destinat cultului divin.

Sfinţirea face ca locaşul bisericesc să fie spaţiu

al lucrării sacramentale a lui Hristos. Din acest moment

credinciosul intră şi se roagă cu multă pietate în el. Tot

interiorul locaşului îi vorbeşte despre lucrarea

mântuitoare a Sfintei Treimi săvârşite de Hristos prin

Duhul Său cel Sfânt. Când trece prin faţa unei biserici,

credinciosul se închină ştiind că trece pe lângă locaşul

49 Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, traducere de Pr. Prof. TeodorBodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p.191.

36

unde este prezentă şi lucreaza Sânta Treime toate cele ale

mântuirii şi sfinţirii oamenilor. Ştie că trece prin faţa

lui Dumnezeu şi de aceea îşi face semnul Sfintei Cruci.

Intrând în biserică simte că se află întrun loc al

sfinţeniei.

După Sfântul Maxim Mărturisitorul, sfinţirea

progresivă a sufletului se săvârşeşte prin integrarea

omului în Biserică şi prin participarea la Sfânta

Liturghie. De aici rezultă datoria creştinului de a

frecventa Sfânta Biserică, mai întâi pentru că Sfinţii

Îngeri prezenţi în ea înseamnează pe cei ce se înfăţişează

lui Dumnezeu, mijlocind pentru ei, iar apoi pentru că harul

Sfântului Duh este prezent totdeauna în acest locaş în chip

deosebit la Sfânta Liturghie, având puterea de a schimba şi

transforma pe cel ce se roagă în locaşul Domnului.

Aşadar, locaşul sfânt al bisericii este un element

nelipsit din viaţa spirituală a celor ce-L caută pe

Dumnezeu şi doresc să se împărtăşească din darurile Lui

cele bogate, spre a atinge piscurile desăvârşirii creştine,

după modelul Mântuitorului Iisus Hristos.

Arhiepiscopul Simeon al Tesalonicului precizează că

biserica închipuie toată lumea, pentru că Dumnezeu este

pretutindeni. Sfântul Altar simbolizează cele mai presus de

ceruri, unde se află scaunul lui Dumnezeu, întruchipat prin

Sfânta Masă. Naosul închipuie lumea văzută, iar partea lui

de sus, pe cea nevăzută.50

50 Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţeinoastre ortodoxe, după adevăratele principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos,traducere de Toma Teodorescu, Bucureşti, 1865, p.113.

37

Deşi este alcătuită din mai multe părţi, biserica

după înfăţişare este una. Naosul este un altar în devenire,

iniţiat şi sfinţit prin Sfintele Taine, pe când altarul

este un naos actualizat, ajuns la capătul acţiunii de

iniţiere şi de sfinţire. Chiar în înţelesul de locaş de

cult, biserica este o realitate dinamică, purtând în ea

ideea şi puterea creşterii, care transformă naosul (spaţiul

credincioşilor) într-un altar (spaţiul clericilor) în

devenire.

Biserica, sub ambele ei aspecte, de comunitate de

credincioşi şi de locaş de cult, este sfântă, pentru că pe

de o parte aici se realizează întâlnirea cu Dumnezeu, şi pe

de alta este mediul în care se realizează îndumnezeirea

omului şi transfigurarea creaţiei.51

Orice Sfântă Liturghie, orice Taină a Bisericii,

orice ierurgie şi orice sfântă slujbă, e o continuare a

Cincizecimii şi a lucrării Sfântului Duh peste cei adunaţi

în rugăciune.

Cultul este mijlocul principal care ajută viaţa

omului să înainteze neabătut pe calea către unirea cu

Dumnezeu şi spre veşnica fericire. Iar întrucât această

apropiere de Dumnezeu cere o sporire a credinciosului în

curăţia trupului şi a sufletului, în luminarea ce o aduce

aceasta minţii, în bunătatea adusă de ea inimii,

credinciosul se roagă şi pentru această sporire

duhovnicească. Cultul este de aceea mijlocul principal de

51 Protos. Conf. Dr. Justinian Cârstoiu, Locaşul de cult, loc al prezenşei luiDumnezeu şi al comuniunii cu omul, în „Ortodoxia”, nr.1-2, 2008, p.132.

38

creştere spirituală a omului şi prin aceasta o anticipare a

fericirii eshatologice, sau o arvună a acestei fericiri.

Ordinea şi importanţa crescândă a părţilor

locaşului, pronaos, naos şi altar, toate îndreptându-se

spre Sfântul Altar, cât şi programul iconografic, care

rânduieşte ordinea icoanelor în pictura bisericii,

constituie locul şi ambianţa duhovnicească a urcuşului

spiritual, pe care credinciosul l-a început din pruncie,

prin Tainele de iniţiere creştină, şi îl continuă toată

viaţa. Aici începe, se întăreşte şi se desăvârşeşte viaţa

cea nouă în Hristos.

În pronaos, aproape de intrarea în biserică, sub

ocrotirea iubitoare a Maicii Domnului de pe cupolă, prin

baia Sfântului Botez, pruncul se naşte din nou pentru viaţa

în Hristos, devenind fiu al lui Hristos după har, mădular

al Trupului Său Tainic şi moştenitor al împărăţiei lui

Dumnezeu. Tot acum primeşte pecetea darului Duhului Sfânt,

în Taina Mirungerii, care-1 întăreşte şi-1 menţine în viaţa

cea nouă în Hristos. Cel născut în Hristos prin Botez şi

întărit în viaţa cea nouă prin Mirungere primeşte îndată

Sfânta Împărtăşanie, pentru a se uni cu Hristos.

În naos, sub înrâurirea harului mântuitor al

Pantocratorului, înconjurat de cetele îngereşti de pe

cupola centrală a bisericii, şi prin rugăciunile Sfinţilor

Evanghelişti, vestitorii cuvântului mântuitor, creştinii

primesc Taina Spovedaniei, prin care Mântuitorul îi

izbăveşte de păcatele ce le îngreunează călătoria şi unirea

cu El, Taina Cununiei, a binecuvântarii iubirii celor doi

39

soţi, cu scopul naşterii de prunci închinaţi lui Dumnezeu

şi Taina Maslului, spre tămăduire de bolile sufleteşti şi

trupeşti.

Între naos şi altar, în faţa Uşilor Împărăteşti, sub

binecuvantarea din icoana împărătească a Celui Care S-a

jertfit şi Se dăruieşte continuu pe Sine, pentru mântuirea

noastră, se primeste Taina Euharistiei, a unirii cu

Hristos, prin împărtăşirea cu trupul şi sângele Său,

devenind purtători de Hristos. Aceasta este ţinta finală şi

şansa vieţii creştine.

CONCLUZII

Biserica-locaş a devenit un bun sacru, un locaş de

închinare, un spaţiu liturgic, cu tot ce-i aparţine, prin

rânduiala punerii pietrei de temelie, prin sfinţirea ei şi

prin săvârşirea continuă în ea a lucrărilor sfinţitoare.

Arhitectura, prin formele ei specifice, în evoluţie

continuă, trebuie să creeze un spaţiu liturgic în

consonanţă cu învăţătura şi canoanele Bisericii, nu doar un

spaţiu funcţional şi comod, sau unul care şochează prin

diferite artificii moderne. Sfânta Biserică, beneficiară a

spaţiului liturgic, îşi apără doctrina şi rânduielile sale,

dar este deschisă la tot ceea ce poate duce la exprimarea

cât mai adecvată pe pământ a ordinii şi frumuseţii cereşti.

Arta creştină eclesială, prin toate formele ei, nu

are în cadrul cultului divin un rol fundamental, ci unul

secundar sau chiar complementar, însă bine determinat şi

experimentat. Ea se adresează direct inimii prin emoţia

40

estetică, ce ajută trăirea mistică, creând ambianţa

înălţătoare de rugăciune şi de comuniune cu Dumnezeu. Prin

elementele sale specifice, ea exprimă în egală măsură

armonia şi frumuseţea divină, cât şi lucrarea mistică şi

sfinţitoare care se săvârşeşte în sfintele locaşuri.

Frumuseţea locaşului, profunzimea rugăciunilor,

bogăţia conţinutului şi armonia melodică a cântărilor

rânduielilor liturgice, sunt factori care produc în

sufletul celui ce se roagă în biserică stări înălţătoare de

trăire duhovnicească, pregătindu-l pentru primirea harului

divin.

Sfinţenia Bisericii, întărită prin prezenţa lui

Hristos în ea, sub forma Sfintei Euharistii, păstrată pe

masa Sfântului Altar, justifică pe deplin dragostea şi

grija deosebită a clerului şi credincioşilor de a construi

şi împodobi Casa Domnului cât mai frumos, ca pe cel mai

drag şi mai scump locaş al lor.

Prin frumuseţe şi prin duhul de rugăciune care o

defineşte, biserica este indispensabilă în viaţa

credinciosului. El ştie că aici se poate întâlni cu

Dumnezeu şi poate să se împărtăşească de toate darurile

necesare desăvârşirii sale.

Rolul important al bisericii îl arată şi faptul că

până şi cele mai mici comunităţi umane îşi au propria lor

biserică. Fără ea comunitatea ar fi mai săracă cu

siguranţă, ar fi lipsită de locul în jurul căruia se

realizează cu adevărat comuniunea oamenilor în momentele

importante ale vieţii.

41

Sfinţii Părinţi îndeamnă constant ca omul să nu

lipsească din locaşul de rugăciune, pentru că acesta este

locul unde poate să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi se

poate împărtăşi, aici poate să înţeleagă tainele

dumnezeieşti şi să exerseze iubirea faţă de semenii săi.

Biserica lui Hristos nu poate fi concepută fără

existenţa locaşului de cult. Acesta este semnul văzut al

prezenţei Mântuitorului printre oameni, locul de unde şi

unde ne cheamă la rugăciune. Conştiinţa prezenţei lui

Hristos în locaşul de cult îl face pe cel credincios să

intre cu evlavie şi să arate respectful cuvenit chiar şi

atunci când trece pe lângă acesta.

Un citat care mi se pare că explică foarte bine

realitatea zilelor noastre: „Zbaterea obsesivă pentru nou, inclusiv

în arhitectura bisericească este un semn evident al crizei relaţiei de dragoste

dintre noi şi Dumnezeu. Când două persoane se iubesc militează mai curând

pentru păstrarea lucrurilor în starea martoră a iubirii lor, când intervine

plictiseala atunci intervine şi dorinţa de schimbare.”52

BIBLIOGRAFIE

BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, EIBMBOR, Bucureşti,

1991.

BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene & NIȚOIU, Arhim. Prof.

Ghenadie & NEDA, Pr. Prof. Gheorghe, Liturgica Teoretică – Manual

pentru seminariile teologice, Tipărită cu binecuvântarea Prea

52 Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin Coman, Prin fereastra bisericii sau o lecturăteologică a realităţii, Editura Bizantină, Bucureşti, 2007, p.62.

42

Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe

Române, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p.250.

BRANIȘTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica Generală cu noţiuni de

artă bisericească, Bucureşti, 1993, p.783.

BRANIȘTE, Pr. Prof. Ene, Mai multă grijă pentru forma

arhitectonică a bisericilor ortodoxe, în „Biserica Ortodoxă Română”,

nr.9-12, 1979.

BRANIȘTE, Pr. Prof. Ene, Programul iconografic al Bisericilor

Ortodoxe – Îndrumător pentru zugravii de biserici, în „Biserica

Ortodoxă Română”, nr.5-6, 1974, p.720-771.

CÂRSTOIU, Protos. Conf. Dr. Justinian, Locaşul de cult,

loc al prezenţei lui Dumnezeu şi al comuniunii cu omul, în „Ortodoxia”,

nr.1-2, 2008, p.123-140.

COMAN, Pr. Prof. Univ. Dr. Constantin, Prin fereastra

bisericii sau o lectură teologică a realităţii, Editura Bizantină,

Bucureşti, 2007, p.447.

EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia, traducere de Dr. Irineu

Ioan Popa, Arhiereu Vicar, EIBMBOR, Bucureşti, 1996.

LITURGHIERUL, Tipărit cu binecuvântarea Prea

Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe

Române, EIBMBOR, Bucureşti, 2000.

MIRON, Arhim. Lect. Dr. Vasile, Studii de Teologie Liturgică

şi de educaţie religioasă, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p.472.

NECULA, Pr. Asist. Nicolae, Simbolismul locaşului de cult în

opera Liturgică a Sf. Simion, Arhiepiscopul Tesalonicului (sec. XV), în

„Glasul Bisericii”, nr.9-12, 1983, p.634-650.

NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae D., Biserică şi cult pe

înţelesul tuturor, Editura Europartener, Bucureşti, 1996, p.207.

43

NECULA, Pr. Prof. Nicolae D., Semnificaţia simbolico-

teologică a locaşului de cult după tâlcuitorii bizantini ai cultului ortodox, în

„Biserica Ortodoxă Română”, nr.7-10, 1990, p.129-134.

NICOLAE CABASILA, Despre viaţa în Hristos, Traducere şi

note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1997,

p.264.

RADU, Drd. Mihai Gh., Slujba sfinţirii Bisericii în ritul liturgic

ortodox. Studiu istorico - liturgic, în „Studii Teologice”, nr.7-8,

1975, p.583-591.

SCHMEMANN, Alexandre, Euharistia – Taina Împărăţiei,

traducere de Pr. Boris Răduleanu, Editura Anastasia,

Bucureşti, 1993, p.320.

SFÂNTUL GHERMAN AL CONSTANTINOPOLULUI, Descriere a

bisericii şi tâlcuire mistică, traducere de Nicolae Petrescu, în

„Mitropolia Olteniei”, nr.5-6, 1964.

SFÂNTUL GHERMAN AL CONSTANTINOPOLULUI, Istoria

Bisericească şi teoria mistică, traducere de Prof. Nicolae

Petrescu, în „Mitropolia Olteniei”, nr.9-10, 1974.

SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, traducere de Pr.

Dumitru Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti, 1993.

SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Mystagogia, cosmosul şi

sufletul, chipuri ale Bisericii, Introducere, traducere şi note de

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 2000.

SFÂNTUL SIMEON AL TESALONICULUI, Tratat asupra tuturor

dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după adevăratele principii puse de

Domnul nostru Iisus Hristos, Traducere în româneşte de Toma

Teodorescu, Bucureşti, 1865.

44

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Din aspectul sacramental

al Bisericii, în „Studii Teologice”, nr.9-10, 1966, p.531-562.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Locaşul bisericesc

propriu-zis, cerul pe pământ sau centrul liturgic al creaţiei, în „Mitropolia

Banatului”, nr.4-6, 1981.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfântul Duh în revelaţie

şi în Biserică, în „Ortodoxia”, nr.2, 1974, p.216-249.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate şi

comuniune în Liturghia Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 2004.

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică

Ortodoxă, 1997, EIBMBOR, Bucureşti, 1997.

TUȚĂ, Diac. Dr. Nica M., Sfântul Antimis. Studiu istoric, liturgic

şi simbolic, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1943,

p.146.

45