DESPRE „CAPETELE DE BĂŢ” DIN EPOCA BRONZULUI DIN SUDUL ROMÂNIEI

ISTROS, XX, 2014, Brăila, p. 79-115

DESPRE „CAPETELE DE BĂŢ” DIN EPOCA BRONZULUI

DIN SUDUL ROMÂNIEI

CRISTIAN SCHUSTER (BUCUREŞTI – ROMÂNIA)

ION TUŢULESCU (RÂMNICU VÂLCEA – ROMÂNIA

MIRCEA NEGRU (BUCUREŞTI – ROMÂNIA)

Cuvinte cheie: epoca bronzului, sudul României, „capetele de băţ”,

funcţionalitate.

Rezumat. Autorii discută un anumit tip de obiect lucrat din lut ars din

epoca bronzului, cunoscut în literatura de specialitate drept „capăt de băţ”. Sunt

analizate obiectele din această categorie descoperite în mediile culturale din

sudul României: Glina, Gornea-Orleşti, Verbicioara şi Tei.

Cu prilejul investigaţiilor arheologice, mai vechi sau recente,

efectuate în diferitele aşezări ale manifestărilor culturale ale epocii

bronzului din Oltenia şi Muntenia, anume Glina, Gornea-Orleşti, Tei,

Verbicioara şi Žuto-Brdo-Gârla Mare, s-au descoperit, printre altele, şi

piese din lut ars, cunoscute în literatura de specialitate românească drept

„capete de băţ”. Primul care a folosit această denumire, a fost Nicolae

Chidioşan, atunci când s-a referit la piesele de acest tip descoperite în

aşezarea Wietenberg de la Derşida (Chidioşan 1980, p. 50). Ulterior acest

termen s-a încetăţenit, fiind utilizat de mai toţi arheologii (inclusiv de noi:

Schuster 2000, p. 36; Schuster 2012, p. 400-401; Schuster, Popa 2000,

p. 68). În limba germană piesele sunt desemnate ca fiind „Stockknäufe”

(Boroffka 1994, p. 170 şi urm.)1, iar termenul englezesc, folosit de

specialiştii din România, este de „stick ends” sau „stick-heads” (Cavruc

2005, p. 119; Schuster, Negru 2006, p. 53-54; Schuster, Popa 2010, p. 72;

Marc 2012, p. 99-100).

Cea mai veche piesă de tipul „capăt de băţ” este cea de la Ocnele

Mari-Zdup, judeţul Vâlcea. Conform informaţiilor avute la dispoziţie

1 Traducerea exactă în limba română a denumirii germane, un substantiv compus din

„Stock” (băţ) şi „Knauf” (măciulie), ar trebui să sune „măciulie de băţ”.

80 Cristian Schuster, Ion Tuţulescu, Mircea Negru

(Tuţulescu 2012, p. 263, fig. 236/9), piesa piriformă (pl. I/1) ar fi fost

găsită în aşezarea culturii Glina de aici, deci ea aparţine Bronzului

Timpuriu din Oltenia. Tot primei secvenţe a epocii bronzului din Oltenia,

dar de data aceasta etapei sale târzii, anume aspectului Gornea-Orleşti2, îi

aparţin alte două „capete de băţ”, găsite la Orleşti-Sâlea (Petre-Govora

1995, p. 39, fig. 7/12, 14). Ambele au fost lucrate din pastă de bună

calitate. Prima dintre piese este tronconică (pl. I/3), a doua bitronconică,

uşor rotunjită (pl. I/4).

Recentele săpături arheologice (2013), efectuate în partea centrală

(„Fortificaţia”) a sitului Reşca (antica Romula), comuna Dobrosloveni,

judeţul Olt, a permis recuperarea dintr-o groapă menajeră romană, printre

altele, şi a unor materiale Verbicioara târzii. Este vorba de ceramică

(Schuster, Negru 2013b), o piesă de silex şi un „capăt de băţ”. Acesta din

urmă, lucrat dintr-o pastă de calitate superioară, este piriform (pl. I/5a-b),

prezentând puternice urme de ardere secundară.

Alte „capete de băţ” Verbicioara au fost descoperite la Rogova

(pl. I/2, II/2) (Crăciunescu 2004, pl. XXXVII/1, XL/3), Ostrovul Mare

(pl. II/1 ) (Crăciunescu 2004, pl. XXXVIII/4), ambele din judeţul

Mehedinţi, şi staţiunea eponimă a culturii (pl. II/5) (Berciu 1961, p. 129,

fig. 1/5; Berciu 1961b, fig. 1/5), judeţul Dolj. Este vorba în general de

piese piriforme, „care au corpul aproximativ bitronconic, dar care se

termină la unul din capete cu o prelungire considerabilă, de formă

cilindrică sau conică” (Crăciunescu 2004, p. 93). Dintre acestea unele

fiind asemănate cu forma unor recipiente (Berciu 1961a, p. 129). Un alt

„capăt de băţ”, dar de data aceasta conic (pl. III/3), a fost găsit în situl de

la Căzăneşti-Săveasca (Crăciunescu 2004, p. 21; Crăciunescu 2005,

p. 136).

În Muntenia, la Mogoşeşti, comuna Adunaţii-Copăceni, judeţul

Giurgiu, în situl Tei II situat pe terasa din dreapta râului Argeş (despre

cercetările arheologice în acest sit, vezi Schuster, Popa 2000, cu lit.; Popa,

Schuster 2002; Schuster, Popa, Barbu 2012, p. 71-76; Schuster 2005,

p. 97-98), au fost găsite două „capete de băţ”. Primul recuperat din partea

sudică a Construcţiei numărul 3 (notată L3), are o formă tronconică, fiind

2 Cu privire la această manifestare, vezi Petre 1976; Roman 1986; Roman 1996; Roman

1998; Roman 2011; Petre-Govora 1988; Petre-Govora 1995; Gogâltan 1995; Gogâltan

1996; Ciugudean 1996; Ciugudean 1998; Ciugudean 2003; Nica 1996; Gumă 1997;

Cavruc 1997; Lazarovici 1997; Lazarovici 1998a; Lazarovici 1998b; Schuster 1997;

Schuster 2005; Popa 1998; Popa 2005; Leahu 2003.

Despre „capetele de băţ” din epoca bronzului din sudul României 81

modelat dintr-o pastă de calitate medie, cu mici impurităţi (pl. II/4)

(Schuster, Popa 2000, p. 68, fig. 21/4; Schuster, Popa 2010, p. 72,

pl. LV/3; Schuster 2007, p. 52, pl. 34/4). A fost afectat prin

lovituri/căzături în vechime şi prezintă urme de ardere secundară

(culoarea iniţială fiind maro-gălbui, petele de arsură negre). O doua piesă,

identificată în stratul arheologic al Secţiunii 14, este conică (pl. I/6a-b)

(Schuster, Popa 2000, p. 68, fig. 20/4; Schuster, Popa 2010, p. 72,

pl. LV/4; Schuster 2007, p. 52), lucrată îngrijit, dintr-o pastă de calitate

medie, cu mici impurităţi. Culoarea este neagră, nu prezintă urme de

arsură secundară sau de deteriorare.

Piese de acest tip au fost descoperite şi într-o altă aşezare Tei

investigată de noi. Este vorba de situl de la Bucureşti-Militari Câmpul

Boja (despre sit, vezi Negru, Schuster, Moise 2000; Schuster, Negru

2006), de unde până în prezent au putut fi recuperate trei „capete de băţ”.

Prima piesă, fragmentară, provine din săpăturile mai vechi, este

tronconică, a fost realizată dintr-o pastă cu impurităţi şi are o culoare

cărămizie (Schuster 2000, p. 36; Schuster 2005, p. 52). Celălalte două

„capete de băţ” au fost deasemenea tronconice, ele fiind găsite în Sectorul

C al sitului, în stratul Tei III al Secţiunii nr. 99, respectiv în apropierea

Construcţiei nr. 41 (Schuster, Negru 2006, p. 46-47). Artefactul de lângă

complex a fost afectat din vechime, a fost modelat dintr-o pastă bună,

lipsită de impurităţi, şi are o culoarea cărămizie (Schuster, Negru 2006,

p. 53). Piesa din strat s-a păstrat întreagă (pl. II/3), este lucrată tot dintr-o

pastă de calitate, culoarea sa este gri, prezentând urme negre de ardere

secundară (Schuster, Negru 2006, p. 53, pl. 30:2).

„Capetele de băţ” au fost prezente şi în alte situri Tei. Astfel,

piese, unele tronconice, altele piriforme, au fost recuperate şi din siturile

de pe teritoriul municipiului Bucureşti, din punctele Căţelu Nou (pl. II/6)

(Leahu 1965, p. 45; Leahu 1966, p. 68, pl. 9/4; Schuster 2005, p. 52),

Giuleşti Sârbi (pl. II/7-8) (Leahu 1963a, pl. 36/1, 5; Leahu 1966, p. 68,

pl. 9/7; Schuster 2005, p. 52), Str. Ziduri între Vii (pl. II/9) (Leahu 1966,

68, pl. 9/10; Schuster 2005, p. 52) şi Lunca Bârzeşti-Punctul 2 (Sandu

1992, p. 170; Schuster 2005, p. 52), dar şi din alte locaţii, precum

Bungetu de Sus (Brăteştii de Sus), comuna Brăteşti, judeţul Dâmboviţa

(pl. III/1) (Chicideanu 1973, fig. 11/1; Rustoiu 1995, 71, pl. VII/5;

Schuster 2005, p. 52), Căscioarele-Valea Coşarului, comuna Căscioarele,

judeţul Călăraşi (pl. III/5) (Sîrbu, Damian 1992, pl. VIII/2; Schuster 2005,


p. 52), Izvoarele, comuna Izvoarele, şi Frăteşti, comuna Daia, ambele din

judeţul Giurgiu (Leahu 1975, 104; Leahu 1979, 44; Schuster 2005, 52).

Un posibil „capăt de băţ” a fost descoperit în Oltenia şi în mediul

Žuto-Brdo-Gârla Mare. Este vorba de o piesă „fragmentară, perfect

cilindrică şi străbătută pe o mare parte din înălţime de un orificiu îngust”

(Şandor-Chicideanu 2003, p. 100, pl.153/7), recuperată din situl de la

Cârna-Ostrovogania (pl. III/2).

Obiecte din această categorie a fost găsite şi în alte medii culturale

ale epocii bronzului dincolo de hotarele Munteniei şi Olteniei. Astfel, din

Banat amintim piesele găsită în aria culturii Vatina (Stenca Liubcovei)

(Gumă 1982, p. 334). Un alt artefact a fost documentat la Cârlomăneşti,

judeţul Buzău, într-un sit al culturii Monteoru (Oancea, Drâmboceanu

1977, p. 511, fig. 1/3). În mediul Otomani, „capete de băţ” a fost

descoperit la Socodor (Popescu 1956, fig. 19/10-11). La Simioneşti, într-o

aşezare a culturii Noua I, care atestă prin ceramică prezenţa tradiţiei

Wietenberg, a fost găsit un „capăt de băţ” piriform (pl. III/4) (Florescu

1991, fig 96/8).

Numărul cel mai mare de „capete de băţ” au fost găsite în mediul

culturii Wietenberg. Asupra prezenţei acestora în siturile manifestării în

cauză s-au ocupat mai intens Nikolaus G. O. Boroffka, Gabriel Rustoiu

şi, recent, Antoniu Marc (Boroffka 1994, p. 170-172 cu lit. mai veche;

Rustoiu 1995, p. 61-72; Marc 2012, p. 91-100). În opinia primului autor,

pot fi decelate după formă piesei 15 tipuri: sferice sau sfere aplatizate (de

exemplu: Aiton-Locul lui Poţu; Boroffka 1994, pl. 1/6); cu partea

superioară conică şi partea inferioară rotunjită (Cetea; Boroffka 1994,

pl. 23/15); partea superioară aproape cilindrică şi partea inferioară sferică

(Bonţ; Boroffka 1994, pl. 14/5); corp format din două conuri rotunjite şi

cu părţile superioare şi inferioare cilindrice (Chintelnic; Boroffka 1994,

pl. 29/10); corp format din două conuri rotunjite şi cu părţile inferioare şi

superioare cilindrice, acestea din urmă fiind prevăzute cu o „manşetă”; de

forma unei ciuperci „răsturnate”; de forma unei pâlnii, cu bază şi pereţii

drepţi (Feldioara; Boroffka 1994, pl. 71/8); de forma unei pâlnii, cu

pereţii drepţi şi bază rotunjită (Rotbav-Unghiul Gardului; Boroffka 1994,

pl. 114/9); de forma unei pâlnii, cu pereţii concavi şi bază dreaptă

(Corvineşti; Boroffka 1994, pl. 65/5); de forma unei clepsidre; con cu

pereţii concavi; con cu pereţii drepţi (Cetea; Boroffka 1994, pl. 23/4); con

cu pereţii convecşi; bitronconice simetrice (Sighişoara-Dealul Turcului;

Boroffka 1994, pl. 131/1) şi bitronconice asimetrice. În general toate


piesele au fost lucrate dintr-o pastă de bună calitate, spectrul coloristic

mergând de la negru, gri, maro până la roşu. O parte dintre ele au fost

netezite, unele având chiar un luciu metalic, altele sunt şi decorate cu

precădere în segmentul unde a fost practicat orificiul.

Gabriel Rustoiu, lucrând pe tipologia propusă de Boroffka,

împarte „capetele de băţ” în cinci categorii mari (Rustoiu 1995, p. 61-62,

pl. I ): sferice (rotund-ovale); „cu partea laterală superioară oblică sau

verticală, iar cea inferioară bombată” (cu cinci subtipuri); tronconice (cu

opt subtipuri); bitronconice (cu trei subtipuri); piriforme. Această

împărţire a fost acceptată şi de Marc Antoniu.

Ocupându-se numai tangenţial de „capetele de băţ” Wietenberg

din staţiunea eponimă, Ioan Andriţoiu, amintind de lucrările lui Boroffka

şi Rustoiu, precizează că aceste piese din lut ars sunt tronconice,

bitronconice, sferoidale sau piriforme, unele fiind decorate (Andriţoiu

1997, p. 29, fig. 13/1-2, 20/4-5, 9, 24/3, 6-7, 10, 12). Dacă Andriţoiu

(Andriţoiu 1991, p. 45) nu s-a putut decide asupra funcţionalităţii

„capetelor de băţ”, Gabriel Rustoiu, la fel alţi arheologi, a avansat una

sau mai multe ipoteze. Valeriu Sîrbu şi Paul Damian, mai practici,

sugerează că acestea ar putea fi „accesorii în anumite activităţi casnice

(să fie oare introduse la capătul unor tije de lemn?)” (Sîrbu, Damian

1992, p. 14).

Locul exact de descoperire al „capetelor de băţ”, fie în stratul

arheologic sau în complexe (construcţii, gropi, morminte)3 nu ne ajută

prea mult, chiar şi în cazul alcătuirii unui tabel statistic, în lămurirea

funcţionalităţii acestor piese.

O seamă de specialişti consideră „capetele băţ” ca fiind fusaiole4.

De exemplu, Dorin Popescu afirma că acest tip de „fusaiolă” „se punea

3 Vezi spre exemplificare: Sîrbu, Damian 1992, pl. VI/2; Cavruc, Rotea 2000, p. 157, pl.

VIII/4-7; Cavruc, Buzea 2002, p. 46, pl. VIII/5-6, 8, găsite în Locuinţa nr. 8

(Wietenberg) de la Păuleni-Ciomortan; Marc 2012, p. 92, într-un bordei Wietenberg de

la Şoimuş-Teleghi. Gropi de provizii sau menajere: Lunca Bârzeşti-Punctul 2, găsită în

Groapa nr. 23, cultura Tei: Sandu 1992, p. 170; Şoimuş-Teleghi, cultura Wietenberg:

Marc 2012, p. 92. Amintim Mormântul nr. 6 Wietenberg de la Bistriţa, vezi Crişan

1970, p. 144-145 4 Berciu, Berciu 1945, p. 15; Szekely 1959, p. 718; Popescu 1956, p. 59; Berciu 1961a,

p. 129; Leahu 1963b, p. 222; Leahu 1965, p. 45; Leahu 1966, p. 68; Leahu 2003, p. 76;

Crişan 1970, p. 144; Kalicz 1968, p. 158; Blăjan 1975, p. 622; Lazarovici, Milea 1976,

p. 20; Winkler, Takacs 1980; Florescu 1991, p. 119; Sandu 1992, p. 170; Boroffka 1994,


probabil la capătul fusului” (Popescu 1956, p. 60). Pesemne că avea în

vedere capătul de sus al fusului, sau cel de jos? Recent, Antoniu Marc

arăta, „Însă faptul că ele erau montate la capătul unei tije de lemn,

precum şi forma unora, asemănătoare cu piesele cu orificiu transversal,

considerate fără dubiu, fusaiole, mă îndeamnă să văd şi „capetele de

băţ” ca făcând parte din această categorie” (Marc 2012, p. 93). Negând

unele contra-argumente pentru includerea „capetelor de băţ” în categoria

fusaiolelor (orificiul mic, partea opusă acestuia rotunjită sau plată), Marc

arată că, „fusul se foloseşte frecvent şi fără a fi sprijinit, iar dimensiunile

şi, în consecinţă, masa acestor piese sunt suficiente pentru a asigura o

bună inerţie la rotirea şi echilibru. Mai aduc ca argument că decorul,

realizat în majoritatea cazurilor, pe partea cu manşonul, pledează pentru

o poziţie către privitor (utilizatorul) cu orificiul în sus” (Marc 2012,

p. 93). În schimb, interesant este că alţi specialişti afirmă cu tărie că, „în

nici un caz ele nu puteau fi „fusaiole” (Sîrbu, Damian 1992, p. 14).

În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române se afirmă următoarele

vizavi de fus: „Unealtă de tors care serveşte la răsucirea firului şi pe

care se înfăşoară firul pe măsură ce este tors, având forma unui beţişor

lung şi subţire, îngroşat la mijloc, cu capătul de sus ascuţit şi cel de jos

rotunjit şi înţepenit într-o rotiţă” (DEX2 1996, p. 406). La vocea „Fus şi

rotiţa fusului” din Enciclopedia Universală Britannica se precizează:

„Cel mai vechi dispozitiv de tors fire sau fibre. Torcătoarea dă drumul

fusului să cadă pentru a trage fibrele, în timp ce rotiţa fusului se

învârteşte pentru a asigura răsucirea necesară” (EUB 2010, p. 192).

Eugen Comşa arăta în 1976 că, fusaiola este „un mic obiect de lut (mai

rar de os sau piatră) de formă rotundă, discoidală, cu un mic orificiu pe

mijloc. A servit din epoca neolitică pînă în plină epocă feudală, cu

greutate pentru fus, introducîndu-se o parte dintr-un beţişor subţire prin

orificiul fusaiolei” (Comşa 1976, p. 290 = Comşa 1996, p. 163).

În viziunea etnografilor români, fusul, „unealtă folosită împreună

cu furca la torsul firelor de lână, cânepă sau in”, putea fi prevăzut cu „un

prisnel, o rotiţă care imprima mişcarea de rotaţie în timpul torsului”5.

p. 170 („posibil şi fusaiole”); Petre-Govora 1995, p. 39; Crăciunescu 2004, p. 93;

Crăciunescu 2007, p. 88. 5 Stoica 1997a, p. 234. Prisnelul este o „rotiţă de lemn care se fixează spre vârful fusului

pentru a imprima o mişcare de rotaţie continuă în timpul torsului” (Stoica 1997b,

p. 395). În DEX2 1996, p. 836, prisnelul = prâsnelul este văzut drept „Capătul (conic)

inferior al fusului de tors, care face ca fusul să se învârtească mai uşor”.


Aşadar, aşa cum s-a putut observa, ca acest „dispozitiv/ unealtă”

să funcţioneze eficient, trebuie să fie alcătuit (cel puţin în preistorie) dintr-un

băţ/ tijă şi o „rotiţă”, aceasta din urmă intrată în literatură arheologică

românească sub denumirea de „fusaiolă” sau, mai rar, de „prisnel”. Rotiţa

fiind modelată în majoritatea cazurilor din lut ars sau, însă numai de

puţine ori, realizată din peretele unui vas. Nu este exclus ca unele fusaiole

să fi fost lucrate din alte materii prime precum osul sau piatra6.

Chiar dacă în limba română nu se precizează exact cum trebuie să

se prezinte orificiul unei roţi/ rotiţe7, deci şi a unei „fusaiole”, adică o

străpungere totală sau numai parţială a acesteia, în germană de exemplu,

când se vorbeşte de fusaiolă (Spinnwirtel), se consideră că acestea posedă

un orificiu central, care traversează întreaga piesă (Boroffka 1994,

p. 172).

Într-un articol deosebit de interesant, bazat pe o bibliografie

bogată şi de actualitate, având ca subiect „Definirea şi clasificarea

artefactelor preistorice destinate torsului: fusaiolele”, Paula Mazăre arată

că fusaiolele „definesc acele obiecte perforate central..., care poziţionate

pe fus îndeplinesc rolul de volanţi de inerţie, respectiv acela de a

îngreuna fusul şi de a facila rotirea uniformă şi prelungită a acestuia în

timpul procesului de tors. O funcţie suplimentară este aceea de a acţiona

ca o bobină temporară ce menţine firele pe fus” (Mazăre 2012, p. 103-

104). Înafara faptul că fusaiolele trebuie să posede o perforaţie (totală),

pentru a fi eficiente în rotaţie, acestea din urmă trebuie să fie poziţionate

central, iar mărimea lor să fie suficient de largă pentru a fixa unealta pe

fus (Mazăre 2012, p. 105). Un rol în buna „funcţionare” a fusaiolei o juca

şi greutatea acesteia (Mazăre 2012, p. 115-116), greutatea fiind în

concordanţă cu rezistenţa fusului şi a materiei prime care se torcea.

În actualul stadiu de cercetare, „capătul de băţ” de la Ocnele

Mari-Zdup (Petre-Govora 1995, p. 30; Schuster, Fântâneanu 1995, p. 43)

este deocamdată singura piesă de acest tip din perioada clasică a

6 În acest sens, Nikolaus Boroffka (1994, p. 224, Typentafel 31,6, pl. 76, 14-15)

aminteşte de piesele culturii Wietenberg de la Feldioara, ţinând să precizeze însă, că

acestea „corespund ca mărime fusaiolelor din lut, dar o altă funcţionalitate nu poate fi

exclusă”. 7 DEX

2 1996, p. 728 („Orificiu. Deschizătură prin care o cavitate sau un spaţiu închis

comunică cu exteriorul, cu alt spaţiu închis sau cu o altă cavitate”), 930 („Organ de

maşină sau ansamblu unitar de piese în formă de cerc, care se poate roti în jurul unei

axe proprii”). Aceeaşi definiţie a roţii o găsim şi în limba engleză: Webster’s 1994,

1625.


Bronzului Timpuriu din România. Ea reprezintă o „abatere” de la

normele de modelare ale fusaiolelor „tradiţionale” ale culturii Glina, care,

toate, au o perforaţie totală8. Pasta din care a fost modelat „capătul de

băţ” de la Ocnele Mari-Zdup conţine multe impurităţi, constând în special

din nisip cu bobul destul de mare. Această pastă este dealtfel folosită şi

pentru realizarea unui lot însemnat a ceramicii acestei culturi, anume cea

grosieră (Schuster 1997, p. 57-59; Schuster, Fântâneanu 2007, p. 23-24;

Tuţulescu 2012, p. 265-266). Dar trebuie precizat că, o parte dintre

fusaiolele „tradiţionale” din mediul Glina au fost modelate numai rareori

din pastă grosieră cu multe impurităţi (pentru zona Vâlcea amintim

piesele de la Arsanca-Mihăeşti şi Bârseşti. Vezi Tuţulescu 2012, p. 263,

fig. 202/2, 238/7).

Excepţii sunt şi „capetele de băţ” găsite tot în spaţiul dintre

Carpaţii Sudici şi Dunăre, anume în ariile culturilor Tei şi Verbicioara.

Ele, dacă este se admitem că ar putea fi fusaiole, reprezintă sub 1% din

totalul acestui tip de ustensilă9. La fel ca fusaiolele „tradiţionale” Glina şi

cele din Bronzul Mijlociu şi Târziu din sudul României au fost lucrate în

copleşitoarea majoritate a cazurilor dintr-o pastă de bună calitate.

Nu tuturor mediilor culturale ale epocii bronzului din Oltenia l-au

fost proprii „capetele de băţ”. Amintim aici cultura Gârla Mare - Žuto-

Brdo (Dumitrescu 1961, pl. 96/8-11; Crăciunescu 1980, fig. 13/a-b;

Crăciunescu 1992, pl. 4/5; Şandor-Chicideanu 2003, p. 97-98, pl. 127/6,

133//1-11, 154/1-7, 169/1, 4-8, 10-11, 13 196), pentru care au fost

identificate, cu o singură posibilă excepţie, numai fusaiole „tradiţionale”

cu o străpungere totală a piesei.

8 Schuster 1997, p. 75-76 cu lit. mai veche, fig. 45/1-2, 5, 46/5, 47/1-6, 48/1-5, 7, 49/2-4;

Schuster 1998, p. 20; Schuster, Fântâneanu 2007, p. 18-19; Schuster, Popa 2009, p. 26;

Schuster, Popa 2010, p. 71; Schuster, Popa 2012, p. 19; Nica 2010, p. 65-66, pl. I/30-31,

35, 38-39; Schuster et al. 2012b, p. 54, 69, 75, 86, pl. XL/3-5; Schuster, Negru 2013a,

p. 39-40, pl. VI/12-13. 9 Cu privire la fusaiolele „clasice” ale celor două manifestări, vezi Leahu 1963b, fig.

36/2; Leahu 1966, p. 68, fig. 9/1-2, 11; Leahu 1975, p. 104; Leahu 1979, p. 31, 44, fig.

1/4-5; Leahu 2003, p. 76-77, pl. XI/1-3; Schuster, Popa 2000, p. 64-65, fig. 21/2-3, 67/1-

4, 68/1, 3; Schuster, Popa 2008, p. 26, 28; Schuster, Popa 2010, p. 71-72, pl. LII/3,

LIII/1, LIV/1-2, LV/1-2, 6; Schuster 2007, p. 51, pl. 35/1-4; Crăciunescu 2004, p. 92-93,

pl. XXXVII/1-7, XXXVIII/1-3, 6, LXVII/11, LXXXVIII/3; Crăciunescu 2007, p. 88;

Sandu 2007, pl. IV/14-15; Schuster et al. 2012b, p. 67.


Studiul fusaiolelor din perioadele imediat anterioare, dar şi cele

ulterioare epocii bronzului, arată că acestea aveau perforaţii totale, nu de

tipul celor parţiale, cum sunt acelea ale „capetelor de băţ”.

Ipoteza, conform căreia „capetele de băţ” ar fi fusaiole, deşi

tentantă, nu beneficiază de destule argumente care să o susţină. Ea are în

actualul stadiu al cunoaşterii problemei, la fel ca şi celălalte pe care le

vom expune mai jos, un coeficient major de incertitudine. Însă, ea nu

trebuie eliminată.

Nikolaus Boroffka sugerează şi posibilitatea ca piesele din lut ars

de tipul „capetelor de băţ”, să fi fost „capete de bici” (Boroffka 1994, p.

170). Astfel, înfigându-se în partea superioară a tijei de lemn, „capătul de

bici” ar fi putut avea rolul de a bara alunecarea sforii (fâşiei din piele) de

pe tija din lemn, facilitând totodată şi o elasticitate (un balans) mai bun al

biciului. Şi astăzi, unele bice, dar cu tijă din metal (sârmă împletită) şi

mâner din lemn, au dispuse în capătul lor de sus un fel de mică greutate

(îndeobşte din plumb), care permite o flexare mai bine ale acestora.

Analizând forma „capetelor de băţ” din epoca bronzului, este lesne de

observat că, unele dintre ele nu prea se pretează la fi fost folosite la bici.

Prin greutatea prea mare şi prin aerodinamicitatea lor ar fi fost un

impediment în buna utilizare a biciului.

Ion Motzoi-Chicideanu, vorbind de o piesă descoperită, aşa cum

am amintit, în aşezarea de la Bungetu de Sus, sugerează că ar putea fi „o

bucşă de osie de la un model de car (?)” (Chicideanu 1973, p. 40). La o

concluzie asemănătoare ajunge şi Ioan Andriţoiu – „rotiţă de car votiv” –,

când vorbeşte de inventarul Mormântului nr. 6 de incineraţie din

necropola Wietenberg de la Bistriţa (Andriţoiu 1994, p. 148, fig. 6/1).

Ipoteza sa se bazează pe faptul că într-un alt mormânt (nr. 3 de la Derşida.

Vezi Chidioşan 1982, p. 23, fig. 7/5; Andriţoiu 1994, p. 148, fig. 5/5) a

fost avut ca inventar o rotiţă, numai că aceasta este una tipică, cu bucşe

laterale.

Despre carele în miniatură şi rotiţele acestora s-a scris şi în trecut

şi recent destul de mult. Ocupându-ne mai îndeaproape de acest subiect

(Schuster 1996, cu lit. mai veche; Schuster 2008, p. 30-39), arătam că

rotiţele din lut ars pot fi împărţite în cele cu butuc (pe ambele părţi sau

numai pe o parte) şi fără butuc (Schuster 1996, p. 118-119). Dintre

acestea, numai cele cu butuc pe o parte şi cele fără butuc oferă din punct

de vedere tehnic / funcţional eventualele spaţii pe o osie mai lungă pentru

montarea unei „bucşe” de tipul celui sugerat de Motzoi-Chicideanu.


În mediul culturii Glina rotiţe sunt prevăzute în general cu două

butucuri10

. Cele cu un butuc pe o singură parte au fost descoperite la

Govora Sat-Runcuri, Arsanca, Căzăneşti-Cărămidărie şi Crivăţ (Schuster,

Fântâneanu 2007, p. 19; Nica 2010, p. 65, pl. I/34-36; Tuţulescu 2012,

p. 264). Dacă în cultura Verbicioara rotiţele cu un singur butuc lipsesc,

ele au fost documentate în aşezarea culturii Tei de la Bucureşti-Giuleşti-

Sârbi (Leahu 1963b, fig. 36/2, 7; Schuster 1996, p. 119, pl. 6/6, 10;

Schuster 2005, p. 51). Rotiţe cu două butucuri s-au găsit la Bucureşti-

Giuleşti-Sârbi, Tei şi Militari-Câmpul Boja, Grădiştea, Greci, Chitila-

Cărămidărie, Grădiştea, Novaci şi Mogoşeşti11

.

Alături de piesele cu butuc pe o singură parte, eventualul

„angrenaj” osie – rotiţă – „bucşă” putea fi completat de rotiţe fără butuc.

Este însă dificil a face o disticţie între posibilele rotiţe de car şi fusaiole

(plate şi discoidale), găsite dealtfel în toate mediile culturale ale epocii

bronzului.

Rotiţele erau parte a carelor în miniatură. Carcasele acestora au

fost lucrate din lut ars şi, foarte probabil, din lemn. Pe cale arheologică au

putut fi descoperite numai primele. Cele ale culturii Glina (de la Crivăţ şi

Bucureşti-Militari-Câmpul Boja) au fost rectangulare cu pereţii drepţi

(Schuster 1997, p. 76; Schuster 2000, p. 20, pl. 16/3; Schuster,

Fântâneanu 2007, p. 19; Nica 2010, p. 65); la fel cea din mediul Tei, din

situl eponim (Schuster 1996, p. 118; Schuster 2007, p. 52). Tot culturii

Tei îi aparţine un alt car în miniatură în formă de barcă, descoperit în

lângă Vatra 1 a Locuinţei 1, de la Mogoşeşti (Schuster, Popa 2000, p. 68,

fig. 21/1; Leahu 2003, p. 120). Toate carele menţionate au fost prevăzute

cu patru roţi.

Aşadar, se pune problema dacă cu adevărat carele în miniatură au

avut nevoie de „bucşe”? Suntem de părere că, avându-se în vedere că,

foarte probabil, rotiţele erau prinse de osii în mod fix, de aici ele

învârtindu-se simultan cu aceasta, ele nu aveau nevoie de „bucşe” care să

le împiedice desprinderea de pe osii. Pentru aceasta vorbeşte şi situaţia de

la Crivăţ, dacă ea a fost cu adevărat reală, anume că lângă carcasa carului

10

Descoperiri la Bucureşti-Fundeni, Odaia Turcului, Braneţ, Drăgăneşti-Olt-Corboaica,

Râmnicu Vâlcea, vezi Schuster 1997, p. 76, fig. 46/1, 4; Schuster, Fântâneanu 2007,

p. 19; Nica 2010, p. 65, pl. I/32; Tuţulescu 2012, p. 263, fig. 250/8-9, 279/2. 11

Schuster 1996, p. 118-119 cu lit., pl. 6/7-8, 11; Schuster 2000, p. 36, pl. 42:3; Schuster

2007, p. 51, pl. 35/5; Schuster, Popa 2000, p. 69, fig. 20/1, 5; Schuster, Popa 2010,

pl. LV/8; Leahu 2003, p. 120, pl. XI/5; Schuster, Negu 2006, p. 52-53.


în miniatură au fost găsite rotiţe (Nica 2010, p. 65, n. 132), dar lipseau

„bucşele”. Dacă totuşi, se acceptă ipoteza lui Ion Motzoi-Chicideanu,

conform căreia „capetele de băţ” erau „bucşe”, trebuie precizat că nu

orice tip (formă) se preta pentru aceasta. Poate numai cele de dimensiuni

mici şi, eventual, cele conice sau tronconice.

Cum se putut observa, toate piesele cu un singur butuc din mediul

cultural Glina au fost recuperate din aceeaşi areal ca şi „capătul de băţ”

de la Ocnele Mari-Zdup. Să fie o întâmplare că ambele tipuri de artefacte

au fost identificate în aceeaşi regiune? Poate fi această coincidenţă un

argument în a socoti „capetele de băţ” un fel de „bucşe”? Greu de crezut

din moment ce diametrul „capătului de băţ” este la fel sau chiar şi mai

mare decât rotiţele. Acest lucru ar fi constituit un impediment major în

mobilitatea căruciorului.

Având în vedere dimensiunea redusă a orificiului piesei Gârla

Mare de la Cârna (pl. III/3), Monica Şandor-Chicideanu nu exclude că

artefactul ar fi putut fi un mâner „de ustensile mărunte, ace de cusut sau

străpungătoare” (Şandor-Chicideanu 2003, p. 100). Această ipoteză nu

poate fi exclusă, numai că pentru uneltele amintite era mai uşor să fie

lucrate mânere din lemn. Pe dealtă parte, să nu uităm că s-au descoperit şi

mânere din os sau corn, care erau mult mai practice şi rezistente12

.

Gabriel Crăciunescu include în categoria creuzetelor un obiect (pl.

II/2), descoperit în aşezarea Verbicioara I de la Rogova, care, prin formă

şi perforaţie nefinalizată, pare mai degrabă un „capăt de băţ”. Crăciunescu

aduce drept argumente pentru ipoteza sa, că artefactul „are atât pereţii cât

şi fundul foarte groşi în comparaţie cu asamblul piesei. Interiorul are

formă cilindrică şi este destul de mic în diametru” (Crăciunescu 2004,

pl. XL/3. Vezi şi Crăciunescu 2007, p. 89). Însă urme de metal (bronz) nu

s-au identificat şi lipseşte şi dovada unei arderi secundare.

Un „capăt de băţ” a fost, aşa cum am amintit deja, parte a

inventarului unui mormânt Wietenberg de la Bistriţa (Crişan 1970, p. 145,

fig. 8/4A ). Acesta a aparţinut unui copil, de aici şi aserţiunea conform

căreia piesa ar fi putut reprezenta o jucărie (Rustoiu 1995, p. 64). Cu

privire la mai multe obiecte din lut ars în miniatură (idoli antropomorfi şi

zoomorf, jetoane, bile etc.) s-a spus de-a lungul vremii că au fost destinate

12

Buzdugan 1979, p. 61, fig. 9/2-4; Chidioşan 1980, p. 65, pl. 9/4, 39/39; Florescu 1991,

fig. 147/3-8; Crăciunescu 2004, pl. XCI/4. Nu este exclus ca piesele Tei de la Mogoşeşti,

dintre care una am socotit-o a fi „tub de păstrare al acelor”, să fi fost, de fapt, toate,

simple mânere (Schuster, Popa 2000, p. 63, fig. 17/3).


jocului copiilor. Posibil ca realmente unele dintre acestea chiar să fi fost

jucării, numai că de „jucat” nu s-au jucat numai copiii... Căci, vorbind

despre „capetele de băţ” de la Căscioarele-Valea Coşarului, Valeriu Sîrbu

şi Paul Damian arată că, la aceste piese din lut ars, „orificiul era prea

îngust sau era numai parţial perforate şi nici obiecte de podoabă sau roţi

de car ritual” (Sîrbu, Damian 1992, p. 14). Revenind cu alt prilej la

„fusaiolele” cu perforaţia îngustă, dar de data aceasta din mediul getic,

Sîrbu, sugerează că acestea ar fi putut fi „accesorii în trusele magice”

(Sîrbu 1996, p. 99). Truse, care aparent conţin, ţinând seama că,

majoritatea pieselor care le alcătuiesc, sunt de dimensiuni reduse,

„jucării”. Oare această ipoteză poate fi socotită valabilă şi pentru

„capetele de băţ”? Nu puţine dintre acestea, pe lângă că orificiul lor este

incomplet, el are şi un diametru extrem de mic, impropiu pentru fixarea

unei osii în cazul unei „bucşe de car în miniatură” sau a unei tije în cazul

fusaiolelor.

Analizând mai atent recent descoperitul „capăt de băţ”

Verbicioara de la Reşca, se poate observa că la intrare orificiul este mai

larg, având forma unei pâlnii, apoi, odată cu pătrunderea în corpul

propriuzis al piesei, devine cilindric. La exterior, zona de început a

perforaţiei se detaşează de corpul „capătului de băţ” printr-un mic gât

cilindric. Arealul de incidenţă între gât şi corp este marcat printr-o tăietură

circulară, care realizează un mic prag. Respectiva tăietură, are forma unui

şănţuleţ, care dovedeşte prin urmele de frecare lăsate aici de sfori, că a

fost folosit intens pentru a lega piesa de ceva. Şi gâtul prezintă o uzură

rezultată în urma contactului cu alte materiale (foarte probabil de origine

organică; lemn, pânză, piele). Mai trebuie spus că, artefactul de la Reşca

are o greutate destul de mare pentru un „capăt de băţ” clasic, fapt ce

intrigă. Posibil ca în interiorul piesei să fie plasat vreo pietricică (sau mai

multe), care contribuie la creşterea greutăţii.

Din cele expuse mai sus, s-a putut vedea că toate explicaţiile

privind funcţionalitatea „capetelor de băţ” sunt nesatisfăcătoare. Ipotezele

oferă atât argumente, dar tasul cu contra-argumente parcă înclină mai

puternic balanţa. Cert este însă că, aceste obiecte tipice epocii bronzului

au avut un rol în comunităţile care le-au folosit. Poate au fost „însemne de

prestigiu”, cel/cei care le deţineau etalându-şi şi astfel puterea. Sau,

judecând după piesa de la Reşca, dar şi a altora de dimensiune şi greutate

mai mare, făceau parte dintr-un dispozitiv/angrenaj de asvârlire, de

aruncare, fiind folosite drept arme, poate la vânătoare (pentru păsări?).


Desigur şi sugestiile noastre comportă multe lacune, argumente temeinice

pentru a le susţine aproape lipsind.

Interesant este că, în actualul stadiu de cercetare cunoaştem că

primele „capete de băţ” aparţin Bronzului Timpuriu (manifestărilor Glina

şi Gornea-Orleşti) din spaţiul nord-estic al Olteniei. Se ştie că zona

aceasta a judeţului Vâlcea este bogată în sare, care a fost exploatată încă

din neo-eneolitic, dar, cu putere, şi în epoca bronzului (Schuster,

Tuţulescu 2011; Schuster et al. 2011; Schuster et al. 2012a ). Să fi existat

vreo legătură dintre extracţia de sare şi apariţia „capetelor de băţ”? Cu

greu se poate susţine aceasta, dar ipoteza nu trebuie exclusă cu totul.

ERWÄGUNGEN ZU DEN „STOCKKNÄUFEN” DER

BRONZEZEIT IM SÜDEN RUMÄNIENS

CRISTIAN SCHUSTER (BUCUREŞTI - RUMÄNIEN)

ION TUŢULESCU (RÂMNICU-VÂLCEA - RUMÄNIEN)

MIRCEA NEGRU (BUCUREŞTI - RUMÄNIEN)

Stichworte: Bronzezeit, Südrumänien, „Stockknäufe”,

Verwendungsfunktion.

Zusammenfassung. Die Verfasser beschäftigen sich mit einem

gewissen gebranntem Tonobjekt aus der Bronzezeit, bekannt in der Fachliteratur

unter dem Namen „Stockknäufe”. Es werden die Objekte dieser Kategorie, die

in den kulturellen Äußerengen Südrumäniens entdeckt wurden, der Analyse

unterzogen: Glina, Gornea-Orleşti, Verbicioara, Gârla Mare und Tei.

Ältere und neue archäologische Forschungen, die in den

verschiedenen Siedlungen der bronzezeitlichen kulturellen Äußerungen

Olteniens und Munteniens unternomen wurden, u.z. Glina, Gornea-

Orleşti, Tei, Verbicioara und Žuto-Brdo-Gârla Mare, führten unter

anderen auch zur Entdeckung von gebrannten Tongegenständen, welche

in der rumänischen Fachliteratur unter dem Namen „capete de băţ”

bekannt geworden sind. Der erste der diese Benennung benützte war

Nicolae Chidioşan, und zwar dann als er diese Gattung von Objekte aus

der Wietenberg-Ansiedlung von Derşida analysierte (Chidioşan 1980, S.

50). Die Benennung wurde später von fast allen Archäologen (auch von

uns: Schuster 2000, S. 36; Schuster 2012, S. 400-401; Schuster, Popa

2000, S. 68) verwendet. In der deutschen Sprache wird von

„Stockknäufen” gesprochen (Boroffka 1994, S. 170 ff. )1, während die

englische Benennung, die von den Spezialisten aus Rumänien benützt

wird, „stick ends” oder „stick-heads” lautet (Cavruc 2005, S. 119;

1 Die genaur Übersetzung ins Rumänische des deutschen Namens, ein aus „Stock” (băţ)

und „Knauf” (măciulie) zusammengesetztes Substantiv, müsste eigentlich „măciulie de

băţ” lauten.


Schuster, Negru 2006, S. 53-54; Schuster, Popa 2010, S. 72; Marc 2012,

S. 99-100).

Das älteste Exemplar der Gattung „Stockknäufe” in Südrumänien,

ist das von Ocnele Mari-Zdup, Bezirk Vâlcea. Anhand der Informationen,

die uns vorliegen (Tuţulescu 2012, S. 263, Abb. 236/9), wurde dieser

„birnenförmiger” Gegenstand (Taf. I/1) in der Glina-Siedlung, d.h. der

Frühbronzezeit Olteniens angehörend, gefunden. Desgleichen diesem

ersten Abschnitt der Bronzezeit Olteniens, aber diesmal seiner späten

Etappe, u.z. dem Gornea-Orleşti-Kulturaspekt2, gehören auch die zwei

„Stockknäufe”, die in Orleşti-Sâlea entdeckt wurden (Petre-Govora 1995,

S. 39, Abb. 7/12, 14). Beide wurden aus einer guten Tonmischung

gearbeitet. Das erste Stück ist stumpfkegelförmig (Taf. I/3), während das

zweite Exemplar doppeltstumpfkegelförmig ist (Taf. I/4).

Die neusten archäologischen Forschungen (2013) in dem zentralen

Teil („Festung”) des Grabungsortes Reşca (die antike Stadt Romula),

Gemeinde Dobrosloveni, Bezirk Olt, ermöglichte u.a. das Entdecken in

einer römischen Abfallgrube von Spät-Verbicioara-Material. Es handelt

sich um Keramik (Schuster, Negru 2013b), ein Silexwerkzeug und ein

„Stockknauf”. Dieser letztere wurde aus einer guten Tonmischung

gearbeitet. Er ist „birnenförmig” (Taf. I/5a-b) und seine Oberfläche zeugt

von sekundären Brandspuren. Weitere Verbicioara-„Stockknäufe” wurden

in Rogova (Taf. I/2, II/2) (Crăciunescu 2004, Taf. XXXVII/1, XL/3),

Ostrovul Mare (Taf. II/1) (Crăciunescu 2004, Taf. XXXVIII/4), beide im

Bezirk Mehedinţi, und in der eponymem Siedlung der Kultur (Taf. II/5)

(Berciu 1961, S. 129, Abb. 1/5; Berciu 1961b, Abb. 1/5), Bezirk Dolj,

gefunden. Es handelt sich im allgemeinen um „birnenförmige”

Exemplare, „deren Körper fast doppeltkegelförmig ist, aber an einem der

Enden eine zylindrische oder konische Verlägerung besitzt” (Crăciunescu

2004, S. 93). Einige dieser Exemplare wurden nach ihrer Form mit

Gefäßen verglichen (Berciu 1961a, S. 129). Ein anderer „Stockknauf”,

aber diesmal ein konischer (Taf. III/5), wurde in Căzăneşti-Săveasca

gefunden (Crăciunescu 2004, S. 21; Crăciunescu 2005, S. 136).

2 Hinsichtlich dieser kulturellen Erscheinung, siehe Petre 1976; Roman 1986; Roman

1996; Roman 1998; Roman 2011; Petre-Govora 1988; Petre-Govora 1995; Gogâltan

1995; Gogâltan 1996; Ciugudean 1996; Ciugudean 1998; Ciugudean 2003; Nica 1996;

Gumă 1997; Cavruc 1997; Lazarovici 1997; Lazarovici 1998a; Lazarovici 1998b;

Schuster 1997; Schuster 2005; Popa 1998; Popa 2005; Leahu 2003.

Erwägungen zu den „stockknäufen” der bronzezeit im süden Rumäniens 95

In Muntenien, in Mogoşeşti, Gemeinde Adunaţii-Copăceni, Bezirk

Giurgiu, in der Tei II-Siedlung, die sich an der rechten Argeş-

Hochterrasse befindet (hinsichtlich den archäologischen Forschungen,

siehe Schuster, Popa 2000, mit Lit.; Popa, Schuster 2002; Schuster, Popa,

Barbu 2012, S. 71-76; Schuster 2005, S. 97-98), wurden zwei

„Stockknäufe” ausgegraben. Der erste, der sich im südlichen Teil des

Baus Nr. 3 befand, hat eine doppeltstumpfkegelige Form und wurde aus

mittelfeiner Tonmischung, mit nur kleinen Unreinheiten, gearbeitet (Taf.

II/4) (Schuster, Popa 2000, S. 68, Abb. 21/4; Schuster, Popa 2010, S. 72,

Taf. LV/3; Schuster 2007, S. 52, Taf. 34/4). Er wurde durch Schläge

beschädigt und zeugt auch von sekundären Brandspuren (Originalfarbe

gelb-braun, Brandspuren schwarz). Der zweite „Stockknauf”, der in der

archäologischen Schicht des Schnittes 14 entdeckt wurde, ist konisch

(Taf. I/6a-b) (Schuster, Popa 2000, S. 68, Abb. 20/4; Schuster, Popa 2010,

S. 72, Taf. LV/4; Schuster 2007, S. 52) und wurde desgleichen aus

mittelfeiner Tonmischung, mit nur kleinen Unreinheiten, angefertigt. Die

Farbe ist schwarz und es konnten keine Brandspuren beobachtet werden.

„Stockknäufe” wurden von uns auch in einer anderen Tei-Siedlung

gefunden. Es handelt sich um Bucureşti-Militari Câmpul Boja (zu den

Grabungen, siehe Negru, Schuster, Moise 2000; Schuster, Negru 2006),

wo drei Exemplare ans Tageslicht gebracht wurden. Das erste Exemplar,

fragmentarisch erhalten, stammt aus den älteren Grabungen. Es ist

doppeltkegelförmig und wurde aus einer Tonmischung mit Unreinheiten

gearbeitet. Seine Farbe ist ziegelrot (Schuster 2000, S. 36; Schuster 2005,

S. 52). Die zwei weiteren „Stockknäufe” sind desgleichen

doppeltkegelförmig und wurden im Sektorul C der Grabungsstätte, in der

Tei III-Schicht des Schnittes Nr. 99, beziehungsweise neben dem Bau Nr.

41 (Schuster, Negru 2006, S. 46-47), entdeckt. Das letztgenannte Stück,

schon in der Vorgeschichte beschädigt, ist aus guter Tonmischung, ohne

Unreinheiten, angefertigt worden. Seine Farbe ist ziegelrot (Schuster,

Negru 2006, S. 53). Ganz erhalten ist der „Stockknauf” aus der

archäologischen Schicht (Taf. II/3). Er wurde aus derselben feinen

Tonmischung gearbeitet, seine Farbe ist grau und er trägt Brandspuren

sekundärer Brennung (Schuster, Negru 2006, S. 53, Taf. 30:2).

„Stockknäufe” wurden auch in weiteren Tei-Siedlungen entdeckt.

Tongegenstände dieser Gattung, einige davon doppeltkegelförmig, andere

„birnenförmig”, sind auf dem Gebiet des Munizipiums Bucureşti, in den

Fundorten Căţelu Nou (Taf. II/6) (Leahu 1965, S. 45; Leahu 1966, S. 68,


Taf. 9/4; Schuster 2005, S. 52), Giuleşti Sârbi (Taf. II/7-8) (Leahu 1963a,

Taf. 36/1, 5; Leahu 1966, S. 68, Taf. 9/7; Schuster 2005, S. 52), Str.

Ziduri între Vii (Taf. II/9) (Leahu 1966, S. 68, Taf. 9/10; Schuster 2005,

S. 52) und Lunca Bârzeşti-Punctul 2 (Sandu 1992, S. 170; Schuster 2005,

S. 52) gefunden worden. Andere „Stockknäufe” wurden in Bungetu de

Sus (Brăteştii de Sus), Gemeinde Brăteşti, Bezirk Dâmboviţa (Taf. III/1)

(Chicideanu 1973, Abb. 11/1; Rustoiu 1995, S. 71, Taf. VII/5; Schuster

2005, S. 52), Căscioarele-Valea Coşarului, Gemeinde Căscioarele, Bezirk

Călăraşi (Taf. III/5) (Sîrbu, Damian 1992, Taf. VIII/2; Schuster 2005, S.

52), Izvoarele, Gemeinde Izvoarele, und Frăteşti, Gemeinde Daia, beide

im Bezirk Giurgiu (Leahu 1975, S. 104; Leahu 1979, S. 44; Schuster

2005, S. 52), ausgegraben.

Ein möglicher „Stockknauf” soll in Oltenien, im Žuto-Brdo-Gârla

Mare-Millieu, entdeckt worden sein. Es handelt sich im ein

fragmentarisches Objekt aus Cârna-Ostrovogania (Taf. III/2), „perfekt

zylindrisch, durchlocht entlang einer weiten Strecke mit einem engen

Kannal” (Şandor-Chicideanu 2003, S. 100, Taf.153/7).

Gegenstände dieser Gattung sind auch anderen bronzezeitlichen

Erscheinungen Sürumäniens eigen. So sind im Banat einige Vatina-

„Stockknäufe” (Stenca Liubcovei) (Gumă 1982, S. 334) bekannt. Ein

weiterer Fund ist in Cârlomăneşti, Bezirk Buzău, in einer Monteoru-

Siedlung (Oancea, Drâmboceanu 1977, S. 511, Abb. 1/3) beleg. In

Socodor, Otomani-Kultur, wurde ein anderer gefunden (Popescu 1956,

Abb. 19/10-11). In Simioneşti, in einer stark von Wietenberg-Kultur

beeinflussten Noua I-Siedlung, wurde ein „birnenförmiger Stockknauf”

entdeckt (Taf. III/4) (Florescu 1991, Abb. 96/8).

Die Anzahl der „Stockknäufe” der Wietenberg-Kultur ist

beträchtlich. Mit diesen haben sich intensiver Nikolaus G. O. Boroffka,

Gabriel Rustoiu und neulich Antoniu Marc beschäftigt (Boroffka 1994, S.

170-172 mit älterer Lit.; Rustoiu 1995, S. 61-72; Marc 2012, S. 91-100).

Der Meinung des erstgenannten Autors nach, können 15 Typen von

„Stockknäufen” erkannt werden: kugelige oder flach kugelige (z.B.:

Aiton-Locul lui Poţu; Boroffka 1994, Taf. 1/6); konisches Ober- und

gerundetes Unterteil (Cetea; Boroffka 1994, Taf. 23/15); fast

zylindrisches Oberteil und kugeliger Körper (Bonţ; Boroffka 1994, Taf.

14/5); gerundeter, doppelstumpfkegelischer Körper, mit zylindrischem

Ober- und Unterteil (Chintelnic; Boroffka 1994, Taf. 29/10); wie die

vorher erwähnte Variante aber mit einer zusätzlichen Manschette um das


Oberteil (Cicău; Boroffka 1994, Taf. 39/4); umgekehrte Pilzform

(Derşida); Trichterform mit geraden Seiten und geradem, unteren

Abschluß (Feldioara; Boroffka 1994, Taf. 71/8); Trichterform mit geraden

Seiten und rundem, unteren Abschluß (Rotbav-Unghiul Gardului;

Boroffka 1994, Taf. 114/9); Trichterform mit konkaven Seiten und

geradem Abschluß (Corvineşti; Boroffka 1994, Taf. 65/5); Kegelform mit

konvexen Seiten (Cetea; Boroffka 1994, Taf. 23/4); symmetrischer

(Sighişoara-Dealul Turcului; Boroffka 1994, Taf. 131/1) und

asymetrischer Doppelkonus u.s.w. Im allgemeinen wurden die

„Stockknäufe” aus guter Tonmischung gearbeitet, ihr Farbspektrum liegt

zwischen schwarz, grau, braun bis rot. Einige wurden gut geglättet, so

dass ihre einen Oberfläche metallischen Glanz besitzt, andere sind

verziert worden.

Gabriel Rustoiu, aufgrund der von Boroffka vorgeschlagener

Typologie, teilt die „Stockknäufe” in fünf große Kategorien ein (Rustoiu

1995, S. 61-62, Taf. I

): sphärische (rund-ovale); „mit dem oberen

seitlichen Teil schräg oder senkrecht, und dem unteren rundlich” (mit

fünf Untertypen); kegelstumpfförmige (mit acht Untertypen);

doppeltstumpfkegelförmige (mit drei Untertypen); „birnenförmige”.

Diese Einteilung machte sich auch Antoniu Marc eigen. Ioan Andriţoiu

beschäftigte sich nur tangetiell mit den Wietenberg „Stockknäufen” aus

der eponymen Siedlung. Er erinnert an die Arbeiten von Boroffka und

Rustoiu und zeigt dabei, dass kegelstumpf-, doppeltkegelstumpf- und

„birnenförmige”, manche davon verziert, entdeckt wurden (Andriţoiu

1997, S. 29, Abb. 13/1-2, 20/4-5, 9, 24/3, 6-7, 10, 12). Wenn Andriţoiu

sich nicht hinsichtlich dem Verwendungsfunktion der „Stockknäufen”

entscheiden konnte (Andriţoiu 1991, S. 45), so haben Gabriel Rustoiu und

weitere Archäologen mehrere Hypothesen entwickelt. Valeriu Sîrbu und

Paul Damian, pragmatischer diesbezüglich, sind der Meinung, dass diese

„in verschiedenen häuslichen Tätigkeiten verwendet wurden (möglich,

dass ein Holzstock in ihr Loch eingeführt wurde?)” (Sîrbu, Damian 1992,

S. 14).

Die genaue Fundlage der „Stockknäufe”, in der archäologischen

Schicht oder in den verschiedenen Komplexen (Bauten, Gruben, Gräber)3

3 Beispiele dafür: Sîrbu, Damian 1992, Taf. VI/2; Cavruc, Rotea 2000, S. 157, Taf.

VIII/4-7; Cavruc, Buzea 2002, S. 46, Taf. VIII/5-6, 8, in dem Haus Nr. 8 (Wietenberg)

von Păuleni-Ciomortan entdeckt; Marc 2012, S. 92, in einem Wietenberg-Erdhaus in

Şoimuş-Teleghi gefunden. Aufbewar- und Abfallgruben: Lunca Bârzeşti-Punctul 2,


sind von keiner großer Hilfe in der Erklärung der Verwendungsfuntion

dieser Tongegenstände. Eine ganze Reihe von Spezialisten sind der

Meinung, dass die „Stockknäufe” Spinnwirtel waren4. So glaubt zum

Beispiel Dorin Popescu, dass dieser Typ von „Spinnwirtel”, „sehr

wahrscheinlich am Spindelende befestigt wurde” (Popescu 1956, S. 60).

Höchstwahrscheinlich zog er das obere Ende in Betracht; oder das untere?

Neulich zeigt Antoniu Marc, „die Tatsache, dass sie am Ende eines

Holzschaftes angebracht wurden, genauso die Form einiger davon, gleich

den Gegenständen mit transversaler Durchlochung, welche ohne

Zweifelals Spinnwirtel betrachtet werden, veranlassen mich auch in die

„Stockknäufen” in diese letztere Kategorie anzuschließen” (Marc 2012,

S. 93). Marc zeigt, und dabei verneingt er einige Gegenargumente, die die

„Stockknäufe” nicht in die Kategorie der Spinnwirtel setzen (zu kleine

Durchlochung, flacher oder gerundeter Abschluß), dass „das Spindel oft

auch ohne sich zu stützen verwendet wird, die Größe und inbegriffen die

Masse sind genug um die nötige Trägheit für eine Drehung und das

Gleichgewicht zu sichern. Ich bringe dabei auch einen weiteren Beweis,

u.z., dass die Verzierung, anwesend in meisten Fällen auf Unterteil, für

eine Position im Blickfang des Beobachters (Benützers), d.h. mit der

Durchbohrung nach oben, spricht ” (Marc 2012, S. 93). Es ist sehr

interessant, dass andere Spezialisten ausdrücklich zeigen, dass, „diese in

keinem Fall „Spinnwirtel” waren” (Sîrbu, Damian 1992, S. 14).

Im Wörterbuch der Rumänischen Sprache wird hinsichtlich des

Spindels folgendes ausgesagt: „Spinnwerkzeug, in Form eines in der

Mitte verdickten langen, dünnen Stöckchens, mit spitzem oberen und

stumpfem unteren Ende, an dem ein Rädchen angebracht wurde, dass

beim Winden des Fadens benützt wird” (DEX2 1996, S. 406). In der

Rubrik „Spindel und Spinnwirtel” der Enciclopedia Universală

Britannica wird folgendes ausgesagt: „Älteste Vorrichtung für das

Winden der Faden oder Fasern. Die Spinnerin lässt den Spindel fallen um

Grube Nr. 23, Tei-Kultur: Sandu 1992, S. 170; Şoimuş-Teleghi, Wietenberg-Kultur:

Marc 2012, S. 92. Erwähnen Wietenberg-Grab Nr. 6 aus Bistriţa, siehe Crişan 1970, S.

144-145 4 Berciu, Berciu 1945, S. 15; Szekely 1959, S. 718; Popescu 1956, S. 59; Berciu 1961a,

S. 129; Leahu 1963b, S. 222; Leahu 1965, S. 45; Leahu 1966, S. 68; Leahu 2003, S. 76;

Crişan 1970, S. 144; Kalicz 1968, S. 158; Blăjan 1975, S. 622; Lazarovici, Milea 1976,

S. 20; Winkler, Takacs 1980; Florescu 1991, S. 119; Sandu 1992, S. 170; Boroffka 1994,

p. 170 („möglich auch Spinnwirtel”); Petre-Govora 1995, S. 39; Crăciunescu 2004, S.

93; Crăciunescu 2007, S. 88.


dadurch den Faden zu ziehen, währenddessen sich der Spinnwirtel dreht,

um die nötigen Windungen zu erzeugen” (EUB 2010, S. 192). Eugen

Comşa zeigte 1976, dass der Spinnwirtel „ein kleiner runder,

scheibenförmiger, mit einer Durchlochung in seiner Mitte versehener

Gegenstand aus Ton (seltener aus Knochen oder Stein) ist. Er diente vom

Neolithikum bis ins späte Mittelalter als Gewicht für das Spindel, wobei

in die Durchlochung un dünnes Stöckchens eingeführt wurde” (Comşa

1976, S. 290 = Comşa 1996, S. 163).

Der rumänischen Ethnologen nach, konnte das Spindel, „ein

Werkzeug benützt zusammen mit der Gabel bei dem Spinnen der Wolle-,

Hanf- oder Flachsfäden”, mit einem „Wirtel, einem Rädchen, dass eine

Drehbewegung während des Spinnen erzeugt, versehen werden”5. D.h., so

wie bis jetzt erläutert wurde, dass „diese Vorrichtung/ dieses Werkzeug”,

um wirksam zu sein, aus einem Stöckchen/ Stange und einem „Rädchen”

zusammengestellt werden mußte (wenigstens in der Vorgeschichte). Das

„Rädchen” ging in die rumänische Fachliteratur unter der Bennenung

„fusaiolă” („Spinnwirtel”) oder, aber seltener, „prisnel” („Wirtel”) ein.

Das Rädchen wurde in meisten Fällen aus gebranntem Ton oder, aber nur

in wenigen Exemplaren, aus Gefäßwänden angefertigt. Sie konnten aber

auch aus anderen Rohstoffen, wie Knochen oder Stein, gearbeitet

werden6.

Obwohl in der rumänischen Sprache nicht klar ausgedrückt wird

wie eine Öfnung eines Rades/Rädchens, also auch eines „Spinnwirtels”,

aussehen muß7, d.h. eine totale oder eine unvollendete Durchlochung, in

Deutsch z.B., wenn über Spinnwirtel gesprochen wird, wird automatisch

5 Stoica 1997a, S. 234. Der Wirtel ist ein „Holzrädchen, dass an der Spindelspitze

angebracht wird um eine ununterbrochene Drehbewegung während des Spinnens zu

erz\eugen” (Stoica 1997b, S. 395). În DEX2 1996, S. 836, Wirtel = der Wirtel wird als

„unteres (konisches) Spindelende, dass dem Spindel eine leichtere Drehung ermöglicht”

betrachtet. 6 Diesbezüglich erwähnt Nikolaus Boroffka (1994, S. 224, Typentafel 31,6, Taf. 76, 14-

15) die Exemplare der Wietenberg-Kultur aus Feldioara. Er unterstreicht dabei, dass

diese „in der Grösse den Tonspinnwirteln gleich sind, aber, dass eine andere

Funltionalität nicht auszuschliessen sei”. 7 DEX

2 1996, S. 728 („Durchlochung, mittels der eine Höhlung oder geschlossener

Raum mit der Aussenwelt, mit einem anderen geschlossenen Raum oder Höhlung

kommuniziert”), 930 („Maschinenteil oder Vorrichtung aus Kreisgegenständen, die sich

um ihre eigene Achse drehen können”). Dieselbe Definition wurde auch in der

englischen Sprache gegeben: Webster’s 1994, S. 1625.


angenommen, dass diese eine zentrale Durchbohrung, die den ganzen

Gegenstand durchquert, besitzen (Boroffka 1994, S. 172).

In einem sehr interessanten Beitrag, welcher sich mit dem der

„Definierung und Klassifizierung der vorgeschichtlichen Artefakten

benützt bein Spinnen: die Spinnwirtel” auseinandersetzt, und der sich auf

eine reiche und aktuelle Literatur stützt, zeigt Paula Mazăre, dass die

Spinnwirtel „jene zentraldurchlochte Objekte definieren..., welche an das

Spindel angebracht die Rolle einer Schwungscheibe haben, bzw. sie

Erschweren das Spindelgewicht und ermöglichen dadurch die

gleichmäßige und lange Drehung während des Spinnens” (Mazăre 2012,

S. 103-104). Außer der Tatsache, dass die Spinnwirtel eine Durchlochung

(totale), um den Spindeln eine efiziente Umkreisung zu vermitteln,

besitzen müssen, ist diese unbedingt zentral anzusetzen und ihre Größe

muß genügend weit sein um den Gegenstand auf den Spindel zu

befestigen (Mazăre 2012, S. 105). Eine Rolle in der guten

„Verwendungsfunktion” der Spinnwirtel spielte auch das Gewicht dieser

(Mazăre 2012, S. 115-116), denn diese war im Einklang mit der Resistenz

des Spindels und dem Rohstoff der gesponnen wurde.

Im heutigen Forschungsstand ist der „Stockknauf” von Ocnele

Mari-Zdup (Petre-Govora 1995, S. 30; Schuster, Fântâneanu 1995, S. 43)

der einzige Gegenstand dieses Typs der klassischen Periode der

Frühbronzezeit aus Rumänien. Er stellt eine „Abweichung” von der

„traditionelle” Machart der Spinnwirtel der Glina-Kultur, die alle eine

totale Durchlochung besitzen8, dar. Die Tonmischung, die in der

Erarbeitung des „Stockknaufs” von Ocnele Mari-Zdup verwendet wurde,

enthält reichlich Unreinheiten, insbesondere Sand mit großen Körnern.

Diese Tonmischung wurde eigentlich in der Anfertigung eines wichtigen

Anteils der Keramik, u.z. die grobe, benützt (Schuster 1997, S. 57-59;

Schuster, Fântâneanu 2007, S. 23-24; Tuţulescu 2012, S. 265-266). Es

muß aber unterstrichen werden, dass nur selten die „traditionellen”

Spinnwirtel der Glina-Kultur aus grober Tonmischung gearbeitet wurden

(für die Vâlcea-Umgebung erwähnen wir die Exemplare aus Arsanca-

Mihăeşti und Bârseşti. Siehe Tuţulescu 2012, S. 263, Abb. 202/2, 238/7).

8 Schuster 1997, S. 75-76 mit älterer Lit., Abb. 45/1-2, 5, 46/5, 47/1-6, 48/1-5, 7, 49/2-4;

Schuster 1998, S. 20; Schuster, Fântâneanu 2007, S. 18-19; Schuster, Popa 2009, S. 26;

Schuster, Popa 2010, S. 71; Schuster, Popa 2012, S. 19; Nica 2010, S. 65-66, Taf. I/30-

31, 35, 38-39; Schuster et al. 2012b, S. 54, 69, 75, 86, Taf. XL/3-5; Schuster, Negru

2013a, S. 39-40, Taf. VI/12-13.


Ausnahmen sind auch die „Stockknäufe”, die im Gebiet zwischen

den Südkarpaten und der Donau, u.z. in den Ansiedlungen der Tei- und

Verbicioara-Kulturen, gefunden wurden. Diese, im Falle in dem wir sie

als Spinnwirtel erklären, ereichen einen Prozentsatz unter 1% der

Tonogegenstände dieser Gattung9. Genauso wurden die meisten

„traditionellen” Spinnwirtel der Glina-Kultur und die der mittleren und

späten Bronzezeit aus dem Süden Rumäniens aus guter Tonmischung

gearbeitet.

Nicht allen Kulturmilieus der Bronzezeit Olteniens waren die

„Stockknäufe” eigen. Wir erinnern hier an die Gârla Mare - Žuto-Brdo-

Kultur (Dumitrescu 1961, Taf. 96/8-11; Crăciunescu 1980, Abb. 13/a-b;

Crăciunescu 1992, Taf. 4/5; Şandor-Chicideanu 2003, S. 97-98, Taf.

127/6, 133//1-11, 154/1-7, 169/1, 4-8, 10-11, 13 196), für die mit einer

möglichen Ausnahme, nur „traditionelle” Spinnwirtel mit totaler

Durchlochung entdeckt wurden.

Die Analyse der Spinnwirtel der Bronzezeit vorangehenden und

auch nachfolgenden kulturellen Erscheinungen beweist, dass diese eine

totale Durchlochung und nicht nur eine unvollendete, wir im Falle der

„Stockknäufe”, besaßen.

Obwohl die Hypothese, gemäß der die „Stockknäufen” Spinnwirtel

waren, verlockend ist, so fehlen ihr noch genügend Argumente. Sie

besitzt im jetzigen Forschungsstand, geauso wie die die wir weiter unter

anführen werden, einen hohen Prozentsatz von Ungewißheit. D.h. aber

nicht, dass sie ausgeschlossen werden muß.

Nikolaus Boroffka suggeriert auch die Möglichkeit, dass die

Tongegenstände der Kategorie „Stockknäufe”, eigentlich

„Peitschenkäufe” waren (Boroffka 1994, S. 170). Das würde bedeuten,

dass diese am Stockende des hölzernen Teils der Peitsche befestigt

wurden, so dass der „Peitscheknauf” das Abrutschen des Fadens (der

Hautstreifen) von der Stange absicherte, es wurde aber gleichzeitig auch

eine bessere Eleatizität (Balance) der Peitsche hergestellt. Auch heute

9 Bezüglich den „klassischen” Spinnwirtel der zwei kulturellen Erscheinungen, siehe

Leahu 1963b, fig. 36/2; Leahu 1966, S. 68, Abb. 9/1-2, 11; Leahu 1975, S. 104; Leahu

1979, S. 31, 44, Abb. 1/4-5; Leahu 2003, S. 76-77, Taf. XI/1-3; Schuster, Popa 2000, S.

64-65, Abb. 21/2-3, 67/1-4, 68/1, 3; Schuster, Popa 2008, S. 26, 28; Schuster, Popa

2010, S. 71-72, Taf. LII/3, LIII/1, LIV/1-2, LV/1-2, 6; Schuster 2007, S. 51, Taf. 35/1-4;

Crăciunescu 2004, S. 92-93, Taf. XXXVII/1-7, XXXVIII/1-3, 6, LXVII/11,

LXXXVIII/3; Crăciunescu 2007, S. 88; Sandu 2007, Taf. IV/14-15; Schuster et al.

2012b, S. 67.


noch, werden einige der Peitschen mit Stangen aus Metall (gedrehte

Drähte) und Holzgriff an ihrem oberen Ende mit kleinen Gewichten

(insbesondere aus Blei), die ihnen eine bessere Biegung ermöglicht,

versehen. Die Analyse der bronzezeitlichen „Stockknäufe”, läßt uns leicht

erkennen, dass diese nicht als „Peitscheknäufe” verwendet konnten. Ihr

großes Gewicht und ihre Aerodynamik sprechen dagegen.

Als Ion Motzoi-Chicideanu über den Gegenstand, der in Bungetu

de Sus entdeckt wurde, sprach (Taf. III/2 ), war er der Meinung, dass

dieser „eine Achsennabe eines Modellwagens sein könnte (?)”

(Chicideanu 1973, S. 40). Zur selben Feststellung gelangte auch Ioan

Andriţoiu - „Modellwagenrädchen” -, als er das Inventar des Grabs Nr. 6

der Wietenberg-Brandnekropole von Bistriţa erläurtete (Andriţoiu 1994,

S. 148, Abb. 6/1). Er stützte seine Hypothese auf einen anderen Grabfund

(Grab Nr. 3 von Derşida. Siehe Chidioşan 1982, S. 23, Abb. 7/5;

Andriţoiu 1994, S. 148, Abb. 5/5), dessen Inventar auch ein

Modellrädchen beherbergerte, aber dieses war ein typischen Rädchen mit

zwei seitlichen Naben.

Hinsichtlich den Modellwagen und -rädchen wurde in der

Vergangenheit, genauso wie neulich, genügend geschrieben. Als wir uns

mit diesen auseinandersetzten (Schuster 1996, mit älterer Lit.; Schuster

2008, S. 30-39), zeigten wir, dass die Tonmodellrädchen in zwei

Kategorien eingeteilt werden können: mit (an beiden Seiten oder nur an

einer) und ohne Naben (Schuster 1996, p. 118-119). Von den ersten, nur

die mit Nabe an einer Seite, sind technisch/ funktionell dazu geeignet mit

einer „Achsennabe” des von Motzoi-Chicideanu Typs versehen zu

werden.

Die Glina-Modellrädchen haben im allgemeinen mit zwei

Naben10

. Jene mit einer Nabe wurden in Govora Sat-Runcuri, Arsanca,

Căzăneşti-Cărămidărie und Crivăţ entdeckt (Schuster, Fântâneanu 2007,

S. 19; Nica 2010, S. 65, Taf. I/34-36; Tuţulescu 2012, S. 264). Während

in der Verbicioara-Kultur die einnabigen Modellrädchen fehlen, so

wurden diese in der Tei-Siedlung von Bucureşti-Giuleşti-Sârbi gefunden

(Leahu 1963b, Abb. 36/2(?), 7; Schuster 1996, S. 119, Taf. 6/6, 10;

Schuster 2005, S. 51). Zweinabige Modellrädchen sind in Bucureşti-

10

Funde in Bucureşti-Fundeni, Odaia Turcului, Braneţ, Drăgăneşti-Olt-Corboaica,

Râmnicu Vâlcea, siehe Schuster 1997, S. 76, Abb. 46/1, 4; Schuster, Fântâneanu 2007,

S. 19; Nica 2010, S. 65, Taf. I/32; Tuţulescu 2012, S. 263, Abb. 250/8-9, 279/2.


Giuleşti-Sârbi, Tei und Militari-Câmpul Boja, Grădiştea, Greci, Chitila-

Cărămidărie, Grădiştea, Novaci und Mogoşeşti ausgegraben worden11

.

Die „Vorrichtung” Achse – Rädchen – „Achsenabe” kann

möglicherweise weiter durch die nabenlose Modellrädchen

vervollständigt werden. Es ist aber schwierig eine klare Grenze zwischen

din Modellrädchen und den Spinnwirteln (flache in diskusförmige), die in

allen kulturellen Erscheinungen der Bronzezeit entdeckt wurden, zu

ziehen.

Die Rädchen waren Teile der Modellwagen. Die Kästen dieser

wurden aus Ton und sehr wahrscheinlich aus Holz gearbeitet. Die

archäologischen Grabungen erlaubten nur das Entdecken der ersten. Die

der Glina-Kultur (von Crivăţ und Bucureşti-Militari-Câmpul Boja) waren

rechteckig und hatten gerade Wände (Schuster 1997, S. 76; Schuster

2000, S. 20, Taf. 16/3; Schuster, Fântâneanu 2007, S. 19; Nica 2010, S.

65), genau wie die der Tei-Kultur aus der eponymen Siedlung (Schuster

1996, S. 118; Schuster 2007, S. 52). Derselben letzten Kultur gehört auch

der bootsförmige Modellwagen, welcher neben dem Herd Nr. 1 des

Hauses 1 in Mogoşeşti gefunden wurde (Schuster, Popa 2000, S. 68, Abb.

21/1; Leahu 2003, S. 120), an. Alle erwähnten Modellwagen bessasen

vier Rädchen.

Letztendlich stellt sich die Frage, ob die Modellwagen in

Wirklichkeit „Achsennaben” nötig hatten? Wir sind der Meinung, dass die

Rädchen mit großer Wahrscheinlichkeit an die Achsen fest, ohne

selbstständige Bewegungsfreiheit, angebracht wurden, so dass sie sich

zusammen mit diesen drehten. Daher auch die Hypothese, dass keine

spezielle „Achsennaben”, die die Abgleitung von der Achse der Rädchen

verhindern sollten, nötig waren. Dafür spricht auch der Fund von Crivăţ,

wenn dieser wahrhaftig der Wirklichtkeit treu ist, wo neben der

Modellwagenkiste auch die Rädchen gefunden wurden (Nica 2010, S. 65,

Anm. 132), aber die spezielle „Achsennaben” fehlten. Wenn wir Ion

Motzoi-Chicideanu’s Hypothese akzeptieren, derm nach die

„Stockknäufe” spezielle „Achsennaben” waren, so muß unterstrichen

werden, dass sich nicht jedwelcher Typ (Form) dafür eignete. Vielleicht

nur die kleinere und, eventuell, die konischen oder

doppeltstumpfkegelförmigen.

11

Schuster 1996, S. 118-119 mit Lit., Taf. 6/7-8, 11; Schuster 2000, S. 36, Taf. 42:3;

Schuster 2007, S. 51, Taf. 35/5; Schuster, Popa 2000, S. 69, Abb. 20/1, 5; Schuster, Popa

2010, Taf. LV/8; Leahu 2003, S. 120, Taf. XI/5; Schuster, Negu 2006, S. 52-53.


Es konnte beobachtet werden, dass die einnabigen Exemplare der

Glina-Kultur alle, genauso wie auch der „Stockknauf” von Ocnele Mari-

Zdup, in derselben Region entdeckt wurden. Soll dieses ein einfacher

Zufall sein? Hilft dieser bei der Erklärung der „Stockknäufe” als

„Achsennaben”? Kaum möglich, da der Durchmesser der „Stockknäufe”

genauso groß oder soger größer als der der Modellrädchen ist. Dadurch

entstand ein wichtiges Hindernis in der Beweglichkeit der Modellwagen.

Der geringe Durchmesser des Gârla Mare-Gegenstandes von

Cârna (Taf. III/3), führte dazu Monica Şandor-Chicideanu diesen zum

Griff für „kleine Werkzeuge, Nähnadel oder Bohrer” zu erklären (Şandor-

Chicideanu 2003, S. 100). Diese Hypothese ist nicht auszuschliessen, aber

für die genannte Werkzeuge konnten viel leichter Holzgriffe erschaffen

werden. Anderseits muß nicht vergessen werden, dass Griffe aus Knochen

oder Horn gefunden wurden, die viel praktischer und wiederstandsfähiger

waren12

.

Gabriel Crăciunescu schließt in die Kategorie der

Gussgegenstände ein Stück, dass in der Verbicioara I-Siedlung von

Rogova entdeckt wurde (Taf. II/2), welches eher durch Form und

unvollendete Durchlochung einem „Stockknauf” gleicht, ein. Crăciunescu

führt als Argument für seine Hypothese an, dass der Gegenstand „sowohl

dicke Wänden und Standfläche hat. Das Innere ist zylindrisch und genug

eng im Durchmesser” (Crăciunescu 2004, Taf. XL/3. Siehe auch

Crăciunescu 2007, S. 89). Es fehlen aber Metall (Bronze)- und sekundäre

Brandspuren.

Ein „Stockknauf” war, wie schon oben erinnert, Teil des Inventars

eines Wietenberg-Grabes von Bistriţa (Crişan 1970, S. 145, Abb. 8/4A ).

Das Grab gehörte einem Kind an, daher die Annahme, dass der

Tongegenstand ein Spielzeug darstellt (Rustoiu 1995, S. 64). Hinsichtlich

vielen Tonobjekten (zoomorphe und anthropomorphe Idole, Scheiben,

Kugeln etc.) wurde von Spielzeuge für Kinder gesprochen. Möglich, dass

ein Teil dieser wahrhaftig Spielzeuge waren, diese wurden aber nicht nur

von Kindern „benützt”... Als Valeriu Sîrbu und Paul Damian über die

„Stockknäufe” von Căscioarele-Valea Coşarului sprachen, zeigten sie,

12

Buzdugan 1979, S. 61, Abb. 9/2-4; Chidioşan 1980, S. 65, Taf. 9/4, 39/39; Florescu

1991, Abb. 147/3-8; Crăciunescu 2004, Taf. XCI/4. Möglich, dass die Tei-Exemplare

aus Mogoşeşti, von denen wir das eine Stück als „Zylinder zur Aufbewarung der

Nadeln” erklärt haben, de fapt, eigentlich schlichte Griffe gewesen waren (Schuster,

Popa 2000, S. 63, Abb. 17/3).


dass diese Tongegenstände „eine zu enge oder nur teilweise durchlochte

Öffnung besaßen, um Schmuckstücke oder Ritualmodellwagenrädchen zu

sein” (Sîrbu, Damian 1992, S. 14). Mit einer anderen Gelegenheit, als

Sîrbu die Problematik der getischen „Spinwirtel” mit enger Öffnung

anschnitt, suggerierte er, dass diese „Zubehöre magischer Ausstattungen”

(Sîrbu 1996, S. 99) sein können. Diese waren, wenn der Großteil der

Objekte, die von kleinen Dimensionen sind, in Betracht gezogen wird,

„Spielzeuge”. Ist diese Hypothese auch hinsichtlich den „Stockknäufen”

gültig? Nicht wenige davon haben neben der unvollendeten Durchlochung

auch einen geringen Durchmesser dieser, beide unpraktisch für das

Anbringen einer Achse im Falle der „Achsennaben” der Modellwagen

oder eines Stockes im Falle der Spinnwirtel.

Der Verbicioara-„Stockknauf” von Reşca zeugt von einem

breiteren Eingang der Öffnung im Bezug mit deren weiteren Verlauf, der

zylindrisch ist. Außen besitzt der „Stockknauf” am Anfang der Öffnung

einen zylindrischen Hals. Zwischen diesem und dem Knaufkörper ist eine

eingeschnitzte Linie zu sehen. Diese trägt Reibungsspuren, die von Fäden

gelassen wurden. Das belegt, dass der Gegenstand mit Fäden an etwas

angebunden wurde. Auch der „Stockknaufhals” erweist sich abgewetzt

(sehr wahrscheinlich mittels organischen Stoffen: Holz, Tuch, Haut). Es

muß unterstrichen werden, dass der Gegenstand von Reşca ein hohes

Gewicht für einen klassischen „Stockknauf” hat, eine Tatsache die

intrigiert. Möglich, dass im Objektinneren sich ein Steinchen (oder

mehrere) befindet, um dadurch das Gewicht zu erhöhen.

All das oben angesprochene hinsichtlich der Funktionalität der

„Stockknäufe”, erweist sich als unbefriedigend. Die aufgestellten

Hypothesen stützen sich auf einige Argumente, aber die Waage mit

Gegenargumente scheint schwerer zu sein. Sicher ist, dass diese typische

Gegenstände der Bronzezeit eine Benützung in ihrer Epoche hatten.

Möglich, dass sie „prestige objects” für den/die besaß/besaßen, waren,

und damit mit ihrer Kraft „loben” konnten. Oder waren sie, wenn wir an

den Gegenstand aus Reşca und an andere großen und schweren denken,

Teil einer Vorrichtung für Schleudern, so dass sie als Wafen, möglich bei

der Jagd (von Vögel?) verwendet wurden. Auch unsere Vorschäge

nötigen noch viele Argumente um sich als gültig zu erweisen.

Bemerkenntswert ist, dass die ältesten „Stockknäufe”, gemäß dem

heutigen Forschungsstand, aus der Frühbronzezeit (Glina und Gornea-

Orleşti) des nordöstlichen Gebietes Olteniens bekannt sind. Diese Zone


des Bezirks Vâlcea ist reich an Salzvorkommen, die schon in dem Neo-

Äneolithikum und später dann mit erhöhter Kraft in der Brozezeit

ausgebeutet wurden (Schuster, Tuţulescu 2011; Schuster et al. 2011;

Schuster et al. 2012a ). Gab es eine mögliche Verbindung zwischen der

Salzförderung und der Erscheinung der „Stockknäufe”? Dieses ist

schwierig zu behaupten, aber diese Hypothese muß nicht außer acht

gelassen werden.

Bibliografie/Literatur

Andriţoiu, I. 1992. Civilizaţia tracilor din sud-vestul Transilvaniei în

epoca bronzului, Bibliotheca Thracologica, II, Bucureşti.

Andriţoiu, I. 1994. Câteva consideraţii privind descoperirile funerare

din aria culturii Wietenberg, în/in P. Roman şi/und M. Alexianu

(ed./Hrsg.), Relations thraco-illyro-helléniques. Actes du XIV

Symposium National de Thracologie (à participation

internationale). Băile Herculane (14-19 septembre 1992),

Bucarest, 1994, p./S.147-169.

Andriţoiu, I. 1997. Descoperiri preistorice, în/in I. Andriţoiu, A.

Rustoiu, Sighişoara-Wietenberg. Descoperirile preistorice şi

aşezarea dacică, Bibliotheca Thracologica, XXIII, Bucureşti, p./S.

15-60.

Berciu, D. 1961a. Die Verbicioara-Kultur, Dacia N.S. V, p./S 123-161.

Berciu, D. 1961b. Cîteva probleme ale culturii Verbicioara, SCIV 12, 2,

p./S 227-240.

Berciu D., Berciu I. 1945. Cercetări şi săpături arheologiceîn judeţele

Turda şi Alba, Apulum, II (1943-1945), p./S 1-80.

Blăjan, M. 1975. Descoperiri arheologice în hotarul comunelor Unguraş

(judeţul Cluj) şi Mălin (judeţul Bistriţa-Năsăud), Apulum, XIII, p.

/S 619-635.

Buzdugan, C. 1979. Cercetările arheologice de la Rateşul Cuzei, jud.

Vaslui, CA, III, p./S. 59-75.

Cavruc, V. 1997. The Final Stage of the Early Bronze Age in South-

Eastern of Transylvania (in the light of new excavations at

Zoltan), Thraco-Dacica XVIII/1-2, p./S. 97-133.


Cavruc, V. 2005. The Ciomortan gruop in the light of new researches,

Marmatia, 8/1, p./S. 81-123.

Cavruc, V., Buzea, D.L. 2002. Noi cercetări privind epoca bronzului în

aşezarea Păuleni (Ciomortan). Campaniile din anii 2001-2002.

Raport preliminar, Angustia, 7, p./S. 41-88.

Cavruc, V., Rotea, M. 2000. Locuirea Wietenberg de la Păuleni

(campanile 1999-2000), Angustia, 5, p./S. 155- 172.

Chicideanu, I. 1973. Săpăturile de salvare de la Bungetu de Sus

(Brăteşti, comuna Văcăreşti), Valachica (Cronica Valachica) V,

p./S. 27-41.

Chidioşan, N. 1980. Contribuţii kla istoria tracilor din nord-vestul

României. Aşezarea Wietenberg de la Derşida, Oradea.

Ciugudean, H. 1996. Epoca timpurie a bronzului în centrul şi şi sud-

vestul Transilvaniei, Bibliotheca Thracologica XIII, Bucureşti.

Ciugudean, H. 1998. The Early Bronze Age in Western Transylvania,

în/in H. Ciugudean, F. Gogâltan (ed./Hrsg.), The Early and Middle

Bronze Age in the Carpathian Basin, Bibliotheca Musei Apulensis

VIII, Alba Iulia, p./S. 67-83.

Ciugudean, H. 2003. Noi contribuţii privind bronzul timpuriu din

Transilvania, Apulum XL, p./S. 89-122.

Comşa, E. 1976. Fusaiolă, în/in D.M. Pippidi (coord./Koord.), Dicţionar

de Istorie Veche a României (Paleolitic – sec. X), Bucureşti, p./S.

290.

Comşa, E. 1996. Fusaiolă, în C. Preda (coord.), Enciclopedia

Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, Vol. II (D-L), Bucureşti,

p./S. 163.

Crăciunescu, G. 1980. Noi descoperiri arheologice din epoca bronzului

de la Ostrovu Mare, Drobeta, IV, p./S. 43-58.

Crăciunescu, G. 1992. Aşezare culturii Gîrla Mare la Izvoarele, Thraco-

Dacica, XIII/1-2, p./S. 43-47.

Crăciunescu, G. 2004. Cultura Verbicioara în jumătatea vestică a

Olteniei, Bibliotheca Thracologica, XLI, Craiova.

Crăciunescu, G. 2005. Die Verbicioara-Kultur, în/in C. Schuster, G.

Crăciunescu, C. Fântâneanu, Zur Bronzezeit in Südrumänien. Drei

Kulturen: Glina, Tei und Verbicioara, Bd. I, Târgovişte, p./S.

133−164.


Crăciunescu G. 2007. Die Verbicioara-Kultur, în/in C. Schuster, G.

Crăciunescu, C. Fântâneanu, Zur Bronzezeit in Südrumänien. Drei

Kulturen: Glina, Tei und Verbicioara, Bd. II, Târgovişte, p./S.

75−110.

Crişan, I.H. 1970. Necropola de incineraţie aparţinînd culturii

Wietenberg-Sighişoara, de la Bistriţa, MCA, IX, p./S. 137-160.

Coteanu, I., Seche, L., Seche, M. 1996. Dicţionarul Explicativ al Limbii

Române, Ediţia a II-a (coord./Koord.), Bucureşti.

Dumitrescu, V. 1961. Necropola de incineraţie din epoca bronzului de la

Cîrna, Biblioteca Arheologică 4, Bucureşti.

EUB 2010. Enciclopedia Universală Britannica, Volumul 6 (Evans –

Goodpasture), Bucureşti.

Florescu, A.C. 1991. Repertoriul culturii Noua-Coslogeni din România.

Aşezări şi necropole, CCDJ, IX-Bibliotheca Thracologica, I,

Călăraşi.

Furmánek, V., Veliačik, L., Vladár, J. 1991. Slovensko v dobe

bronzovej, Bratislava.

Gogâltan, F. 1995. Die Frühe Bronzezeit im Südwesten Rumäniens.

Stand der Forschung, Thraco-Dacica XVI/1-2, p./S. 55-79.

Gogâltan, F. 1996. About the Early Bronze Age in the Romanian Banat,

N. Tasić (ed./Hrsg.), The Yugoslav Danube Basin and the

Neighbouring Regions in the 2nd

Millenium B.C., Belgrade-Vršac,

p./S. 43-67.

Gumă, M. 1982. Recenzie la N. Chidioşan, Contribuţii la istoria tracilor

din nord-vestul României. Aşezarea Wietenberg de la Derşida,

StComCaransebeş, IV, p./S. 333-336.

Gumă, M. 1997. Epoca bronzului în Banat, Bibliotheca Historica et

Archaeologica in Banat IV, Timişoara.

Kalicz, N. 1968. Die Frühbronzezeit in Nordost-Ungarn, Budapest.

Lazarovici, Gh. 1997. About Early Bronze Age from Transsylvania,

Angustia, 2, p./S. 9-36.

Lazarovici, Gh. 1998a. Once again about the ceramics from Gornea-

Vodneac, of the Early Bronze in Banat, în/in C. Schuster

(red./Red.), Die Kulturen der Bronzezeit in dem Gebiet des

Eisernen Tores. Kolloquium in Drobeta-Turnu Severin, 22.-24.

November 1997), Rumänisch-Jugoslawische Kommission für die


Erforschung der Region des Eisernen Tores, Archäologische

Abteilung II, Bukarest, p./S. 47-70.

Lazarovici, Gh. 1998b. Încă o dată despre ceramica de la Gornea-

Vodneac. Legăturile sale cu Transilvania şi alte zone, Angustia, 3,

p./S. 41-57.

Leahu, V. 1963a. Raport asupra săpăturilor arheologice efectuate în anii

1960 la Căţelu Nou, CAB, I, p./S. 15-47.

Leahu, V. 1963b. Săpăturile arheologice de salvare de la Giuleşti-Sîrbi,

CAB, I, p./S. 179-270.

Leahu, V. 1965. Săpăturile arheologice de la Căţelu Nou, CAB, II, p./S.

11-74.

Leahu, V. 1966. Cultura Tei, Bucureşti.

Leahu, V. 1975. Sondajul arheologic de la Izvoarele, CA, I, p./S. 101-

115.

Leahu, V. 1979. Sondajul arheologic de la Frăteşti, jud. Ilfov, CA, III,

p./S. 43-50.

Leahu, V. 2003. Cultura Tei. Grupul cultural Fundenii Doamnei.

Probleme ale epocii bronzului în Muntenia, Bibliotheca

Thracologica XXXVIII, Bucureşti.

Marc, A. 2012. Consideraţii cu privire la „capetele de băţ” din cultura

Wietenberg, Sargetia S.N., III (XXXIX), p./S. 91-100.

Mazăre, P. 2012. Definirea şi clasificarea artefactelor preistorice

destinate torsului: fusaiolele, Terra Sebus. Acta Musei

Sabiesensis, 4, p./S. 103-131.

Negru, M., Schuster, C., Moise, D. 2000. Militari-Câmpul Boja. Un sit

arheologic pe teritoriul Bucureştilor, Bucureşti.

Nica, M. 1996. Date noi cu privire la geneza şi evoluţia culturii

Verbicioara, Drobeta, VII, p./S. 18-34.

Nica, T. 2010. Unele aprecieri cu privire la aşezarea Glina de la Crivăţ

(Campaniile arheologice din 1965-1968), Drobeta, XX, p./S. 53-

71.

Oancea, A., Drâmboceanu, V. 1977. Noi descoperiri din epoca

bronzului în judeţul Buzău. Observaţii asupra cronologiei culturii

Monteoru, SCIVA, 28/4, p./S. 509-529.

Petre, Gh. 1976. Aspecte ale începutului epocii bronzului în nord-estul

Olteniei, Buridava, II, p./S. 7-33.


Petre-Govora, Gh. 1988. Descoperiri arheologice din Oltenia privind

epoca timpurie a bronzului, Thraco-Dacica, IX/1-2, p./S. 137-147.

Petre-Govora, Gh. 1995. O preistorie a nord-estului Olteniei, Râmnicu

Vâlcea.

Popa, C. 1998. Noi descoperiri aparţinând bronzului timpuriu în bazinul

mnijlociu al Mureşului şi câteva consideraţii privind finalul

acestei perioade în Transilvania, Apulum, XXXV, p./S. 47-85.

Popa, C. 2005. Modificări culturale la finalul Bronzului Timpuriu şi

începutul Bronzului Mijlociu din Transilvania, în/in C.I. Popa,

G.T. Rustoiu (ed./Hrsg.), Omagiu profesorului Ioan Andriţoiu cu

prilejul împlinirii a 65 de ani. Studii şi Cercetări Arheologice,

Alba Iulia, p./S. 51-183.

Popescu, D. 1956. Cercetări arheologice în Transilvania (I-IV),

Materiale, II, p./S.41-250.

Roman, P. 1986. Perioada timpurie a epocii bronzului pe teritoriul

României, SCIVA, 37/1, p./S.29-55.

Roman, P. 1996. Ostrovul Corbului. Istoricul cercetării. Săpăturile

arheologice şi stratigrafia, în/in P. Roman, A. Păunescu

(ed./Hrsg.), Ostrovul Corbului I.1a-1b, Bucureşti, p./S.11-123.

Roman, P. 1998. Aufzeichnungen aus den Grabungsheften zu den

Forschungen in den bronzezeitlichen Ansiedlungen von Ostrovul

Corbului und Ostrovul Moldova Veche, în/in C. Schuster

(red./Red.), Die Kulturen der Bronzezeit in dem Gebiet des

Eisernen Tores. Kolloquium in Drobeta-Turnu Severin, 22.-24.

November 1997), Rumänisch-Jugoslawische Kommission für die

Erforschung der Region des Eisernen Tores, Archäologische

Abteilung II, Bukarest, p./S. 17-31.

Roman, P. 2011. Ostrovul Corbului între Kilometrii fluviali 911-912.

Locuiri din epoca bronzului, Bucureşti.

Rustoiu, G. 1995. Tipologia „capetelor de băţ” aparţinând culturilor

bronzului mijlociu din România, Buletinul Cercurilor Ştudenţeşti.

Arheologie-Istorie, 1, p./S. 61-72.

Sandu, V. 2007. Sondajul arheologic din punctul Tânganu „Autostradă”,

com. Pantelimon, jud. Ilfov (1992), MCA S.N., II (2000-2006),

p./S. 187-214.


Schuster, C. 1996. Despre cărucioarele din lut ars din Epoca bronzului

de pe teritoriul României, Thraco-Dacica, XVII/1-2, p./S. 117-

137.

Schuster, C. 1997. Perioada timpurie a epocii bronzului în bazinele

Argeşului şi Ialomiţei Superioare, Bibliotheca Thracologica, XX,

Bucureşti.

Schuster, C. 1998. Despre obiectele din lut ars din aria culturii Glina,

Angustia, 3, p./S. 19-39.

Schuster, C. 2005. Zu der Problematik der Frühbronzezeit an der

Unteren Donau (Rumänien), Acta Archaeologica Carpathica,

XXXIX (2004), p./S. 87-122.

Schuster, C. 2007. Die Tei-Kultur, în/in C. Schuster, G. Crăciunescu, C.

Fântâneanu, Zur Bronzezeit in Südrumänien. Drei Kulturen:

Glina, Tei und Verbicioara, Bd. II, Târgovişte, p./S. 39-74.

Schuster, C. 2008. Transportul terestru în Preistorie, cu privire specială

la ţinutul Dunării de Jos, Târgovişte.

Schuster, C., Negru, M. 2006. Militari-Câmpul Boja. An archaeological

site on the territory of Bucharest II. Pre- and Proto-Historic

Settlements, Târgovişte.

Schuster, C., Negru, M. 2013. Bucureşti, punctul „Dealul Ciurel”

aşezarea culturii Glina. O retrospectivă, CAB, IX, p./S. 26-65.

Schuster, C., Negru, M. 2013. Cultura Verbicioara la Reşca (Romula),

Drobeta, XXIII, p./S. 29-42.

Schuster, C., Popa, T. 1995a. Cercetări privind epoca bronzului în

judeţul Giurgiu (investigaţiile din anii 1986-1994), BMJTAG, I/1,

p./S. 20-54.

Schuster, C., Popa, T. 1995. Raport preliminar privind săpăturile de la

Mogoşeşti, judeţul Giurgiu, CAANT, I, p./S. 147-156.

Schuster. C., Popa. T. 1997. Cercetările arheologice de la Mogoşeşti,

judeţul Giurgiu. Campania din 1995, CAANT, II, p./S. 63-77.

Schuster, C., Popa, T. 2000. Mogoşeşti. Studiu monografic, Bibliotheca

Musei Giurgiuvensis I, Giurgiu.

Schuster, C., Popa, T. 2008. Mironeşti. I. Locuri, cercetări arheologice,

monumente şi personaje istorice, Bibliotheca Musei Giurgiuvensis

III, Giurgiu.

Schuster, C., Popa, T. 2009. Cercetări arheologice pe Câlniştea. Schitu-

Bila-Cămineasca, Bibliotheca Musei Giurgiuvensis IV, Giurgiu.


Schuster, C., Popa, T. 2010. Fingerprints of the Past in the Giurgiu

County. The Bronze Age, Bibliotheca Musei Giurgiuvensis V,

Giurgiu.

Schuster, C., Popa, T. 2012. Mironeşti. II. Locuri, cercetări arheologice,

monumente şi personaje istorice, Bibliotheca Musei Giurgiuvensis

VII, Giurgiu.

Schuster, C., Tuţulescu, T. 2011. Some Remarks about the Tools used

for Obtaining Salt in Prehistory in Northern Oltenia, în Orient şi

Occident/ East and West, CCDJ, XXVIII, p./S. 139-152.

Schuster, C., Tuţulescu, I., Dumitrescu, I. 2011. Câteva gânduri cu

privire la exploatarea sării în nord-estul Olteniei. Din preistorie şi

până în epoca modernă, Angustia, 14 (2010), p./S. 261-270.

Schuster, C., Tuţulescu, I., Dumitrescu, I. 2012a. Zum Salz im

Nordosten Olteniens (Rumänien) in der Vorgeschichte bis ins

Mittelalter. Eine Einführung, în/in V. Nikolov & K. Bacvarov

(ed./Hrsg.), Salz und Gold: die Rolle des Salzes im prähistorischen

Europa/ Salt and Gold: The Role of Salt in Prehistoric Europe.

Provadia-Veliko Tarnovo, p./S. 201-212.

Schuster, C., Popa, T., Barbu, V. 2012b. Cercetări arheologice în

bazinul Argeşului (judeţul Giurgiu), Bibliotheca Musei

Giurgiuvensis VI, Giurgiu.

Sîrbu, V. 1996. Ocupaţii şi meşteşuguri, în/in V. Sîrbu, P. Damian, E.

Alexandrescu, E. Safta, O. Damian, S. Pandrea, A. Niculescu,

Aşezări din zona Căsciaoarele – Greaca – Prundu – Mileniile I

î.Hr.-I d.Hr. -, Brăila, p./S. 97-99.

Sîrbu, V., Damian, P. 1992. O aşezare de la începutul culturii Tei,

descoperită la Căscioarele, jud. Călăraşi, Istros, VI, p./S. 11-16.

Stoica, G. 1997. Fus, în/in G. Stoica, P. Petrescu, Dicţionar de Artă

Populară, Bucureşti, p./S. 234.

Stoica, G. 1997b. Prisnel, în/in G. Stoica, P. Petrescu, Dicţionar de Artă

Populară, Bucureşti, p./S. 395.

Székely, Z. 1959. Cercetări arheologice la Sfîntu Gheorghe, Gemvara-

Avasalya (Cetatea Cocorului), Materiale, V, p./S. 709-722.

Şandor-Chicideanu, M. 2003. Cultura Žuto-Brdo-Gârla Mare.

Contribuţii la cunoaşterea epocii bronzului la Dunărea Mijlocie şi

Inferioară, Vol. I-II, Cluj-Napoca.


Tuţulescu, I. 2012. Eneoliticul Final – Bronzul Timpuriu în zona

deluroasă şi montană a Olteniei, Bucureşti, (Teză de

Doctorat/Doktorarbeit).

Webster’s 1994. Webster’s Encyclopede Unabridged Dictionary of the

English Language, New York/Avenel.

Winkler, I., Takacs, M. 1980. Săpăturile arheologice de la Cicău (jud.

Alba). Descoperirile din epocile bronzului şi hallstattiană,

Apulum, XVIII, p./S. 23-59.

Cristian Schuster

Archäologisches Institut „Vasile Pârvan”, Bucureşti

e-mail: [email protected]

Ion Tuţulescu

Bezirkmuseum „Aurelian Sacerdoţeanu” Vâlcea, Râmnicu Vâlcea

e-mail: [email protected].

Mircea Negru

„Spiru Haret” Universität, Bucureşti

e-mail: [email protected]

mailto:[email protected]


a 5 b

a 6 b

Pl. I./ Taf. I. .„Capete de băţ”/„Stockknäufe”: 1. Ocnele Mari-Zdup; 2. Rogova; 3-4.

Orleşti-Sâlea; 5. Reşca; 6 Mogoşeşti (2 după/nach Crăciunescu 2004; 3-4 după/nach

Petre-Govora 1995. 5-6 foto/Foto Gheorghe Chelmec).

4 1 2 3


1 2 3

6 7 8 9

Pl. II./ Taf. II. “Capete de băţ”/“Stockknäufe”. 1. Ostrovul Mare; 2. Rogova;

3. Bucureşti-Militari Câmpul Boja; 4. Mogoşeşti; 5. Verbicioara; 6. Bucureşti-Căţelu

Nou; 7-8. Bucureşti-Giuleşti Sârbi; 9. Bucureşti-Str. Ziduri între Vii (1-2 după/nach

Crăciunescu 2004; 3 după/nach Schuster, Negru 2006; 4 după/nach Schuster, Popa 2000;

5 după/nach Berciu 1961a; 6, 8 după/nach Leahu 1966; 7 după/nach Leahu 1963a).

4 5


1 2

3

4 5

Pl. III./ Taf. III. “Capete de băţ”/“Stockknäufe”. 1. Bungetu; 2. Cârna-Ostrovogania; 3.

Căzăneşti-Săveasca; 4. Simioneşti; 5. Căscioarele (1 după/nach Chicideanu 1973; 1

după/nach Şandor-Chicideanu 2003; 4 după/nach Florescu 1991; 5 după/nach Sîrbu,

Damian 1992).

DESPRE „CAPETELE DE BĂŢ” DIN EPOCA BRONZULUI DIN SUDUL ROMÂNIEI

Documents

Transcript of DESPRE „CAPETELE DE BĂŢ” DIN EPOCA BRONZULUI DIN SUDUL ROMÂNIEI