1

Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului

Universitatea „Alma Mater”, Sibiu

Din istoria psihologiei

(note de curs)

Sibiu 2007

2

Obiectivele cursului

Mai bine de doua mii de ani separa psihologia gânditorilor greci de psihologia de astazi. În

acest interval, omul a trecut de la scrierea pe tablita

de ceara la editarea de text pe computer. În aceasta

istorie îndelungata, psihologia stiintifica nu ocupa decât un loc minor, doar ultimul secol. Nu numai

barierele religioase a trebuit sa fie învinse de altfel ca în cazul tuturor stiintelor, dar mai mult timp a

fost necesar pentru a-l considera pe om, adica pe sine însusi, ca obiect de studiu, sau mai degraba ca pe

un animal de studiu. Au fost necesare genii cu personalitate puternica ca Darwin, Freud, Watson,

pentru a impune împotriva vânturilor si mareelor* o privire obiectiva asupra spiritului uman si pentru a

aplica omului, devenit obiect de studiu, metode stiintifice din chimie si biologie.

Acumularea cunostintelor psihologice au avut loc pe tot parcursul existentei omenirii (am putea

afirma ca psihologia are aceiasi vârsta ca si omenirea) în diferite domenii ale activitatii sale. De aceea

istoria psihologiei (pâna în momentul când a devenit stiinta experimentala contemporana) nu

corespunde cu evolutia conceptiilor filozofice despre suflet (asa zisa metafizica despre suflet) ori

despre fenomenele sufletului (asa numita psihologie empirica).

Cu stiinta psihologia s-a determinat destul de târziu, desprinzându-se de filozofie, de stiintele

biologice si renuntând la specualtii ontologice asupra sufletului. Abia John Locke, în “Încercare

asupra intelectului uman” (1690) se fixeaza pe observatie si analiza facultatilor psihice fara a mai

vorbi de careva substanta materiala. În operele gânditorilor francezi din secolul al XVIII, d’Holbach,

Lamettrie, Cabanis, se constata aceeasi tendinta de desprindere a psihologiei de filozofie. Acest salt s-a

petrecut odata cu trecerea de la empirism la reprezentarile teoretice, odata cu stabilirea principiului

determinismului: dependenta universala a fenomenelor observabile de cauzalitatea lor naturala.

Pâna în secolul al XIX stiinta sufletului facea parte din metafizica, asa cum apare în operele lui

Descartes, Leibniz. Doar filozofii scotieni Thomas Reid si David Hume, folosesc cu rezistenta expresia

de „filozofie a spiritului când era vorba de cercetarea fenomenelor sufletesti.”

Termenul de psihologie cu toata etimologia sa greceasca (atribuit

lui Pitagora secolul IV î.e.n;

psiche – „suflet”+ logos – „studiu”), e modern si apare pentru prima oara în titlul unei lucrari de

morala a lui R. Goclenius tiparita la Marburg în 1590. În sensul contemporan, pentru a desemna stiinta

fenomenelor sufletesti, termenul a fost întrebuintat întâia oara de C. Wolff care publica o „Psihologie

empirica” (1732) bazata pe observatie. Pâna la el studiul manifestarii sufletului, – gândirea, memoria

* maree

– crestere(flux) si descrestere(reflux) ritmica a nivelului oceanului planetar, datorita atractiei exercitate de Luna si Soare

3

s.a., era confundata cu studiul naturii sufletului, de exemplu problema nemuririi (Platon). Wolff

propune termenul de „psihologie” pentru studiul manifestarilor sufletului si termenul de „metafizica”

pentru studiul proprietatilor esentiale ale sufletului.

Informatie despre trecutul psihologiei se contine

nu numai în sistemele filosofice, care se

succed una alteia, ci si în stiintele naturii (îndeosebi în biologie), precum si în medicina, pedagogie,

sociologie.

Astfel psihologia stiintifica de azi este rodul gândirii omenesti timp de mai multe milenii care

încearca sa cunoasca natura sufletului.

În cursul ce urmeaza, conducându-ne de pe pozitiile determinismului si materialismului am

urmarit sa trecem în revista dialectica gândirii psihologice în ordinea cronologica a acesteia.

Bineînteles, psihologia, chiar si cea experimentala, facând parte din suprastructura unei orânduiri

sociale, nu poate fi înteleasa în afara bazei social-economice a timpurilor respective care au

conditionat aparitia si manifestarea unor curente si scoli de psihologie.

Dorinta noastra este ca aceasta abordare istorica sa-i permita studentului a contempla asupra

aparitiei

si devenirii unei stiinte, în cazul nostru a celei psihologice, asupra pozitiilor metodologice si

epistemologice de manifestare a acesteia. Ambitia noastra nu a fost sa scriem o lucrare inedita privind

istoria psihologiei, lucrare care s-ar fi adresat cerecetatorilor si profesorilor, ci sa propunem studentilor

câteva repere succinte, istorice necesare pentru întelegerea ca „În evolutia gândirii stiintifice exista si

rupturi epistemologice, adica momente de discontinuitate. Evolutia stiintei nu

este conceputa doar

cumulativ ca o desfasurare liniara, armonioasa, ci ca un proces sinuos în care adevarul, pentru a se

afirma, are de învins reale obstacole epistemologice, adica ideile învechite care stau în calea

dezvoltarii gândirii stiintifice”(Gaston Bachelard, 1934)

4

I Obiect, particularitati, corelatii si iarasi obiect

1. Obiectul psihologiei. 2. Particularitati ale stiintei psihologice 3.Psihologia uzuala si stiintifica

4.Obiectul istoriei psihologiei

1. Obiectul psihologiei. Orice stiinta ca ramura independenta a cunostintelor umane îsi are

obiectul sau de studiu. În cazul nostru, pentru psihologie, vom concretiza drept obiect

de studiu,

activitatea psihica, legitatile aparitiei, dezvoltarii si manifestarii psihicului.

Fireste ca odata

fiind numit obiectul se cere a raspunde la întrebarea: Dar ce este psihicul?,

întrebare la care raspunsul a fost si este obiectul istoriei psihologiei.

Astazi, prin prisma psihologului rus Galperin P. * putem constata ca psihicul poate fi tratat ca o

însusire a materiei, cu cel mai înalt grad de organizare,- materia nervoasa-, de a reflecta, în mod activ

lumea înconjuratoare, iar pentru om si a propriei existente.

Ca functie psihicul are misiunea de a-i asigura organismului activitatea orientativ-cognitiva.

Pentru a se ajunge la o asa treapta a întelegerii psihicului, foarte bine se potrivesc versurile marelui

Eminescu, „La steaua”:

La steaua care-a rasarit

E-o cale-atât de lunga,

Ca mii de ani i-au trebuit

Luminii sa ne-ajunga.

Comune

pentru toate felurile si formele activitatii orientative sunt acele functii, pentru care ea

(orientarea) a aparut în filogeneza, se restructureaza în antropogeneza si devine continut al

schimbarilor ontogenetice în psihicul omului.

Acestea sunt:

- aprecierea situatiei externe si a starilor interne în raport cu sine si elaborarea unui model de

actiune

- precizarea semnificatiei elementelor intercorelate din câmpul dat prin prisma trebuintelor

dominante ale subiectului.

- elaborarea unui model de rezolvare a problemei aparute.

- controlul actiunii conform modelului acceptat, iar în cazul necesitatii, corijarea atât a mersului

cât si aducerea de rectificari necesare pentru optimizarea orientarii.

Pentru concretizare, autorul acestei teorii face referiri la doua feluri de reflectare psihica:

- senzorial – perceptiva si abstract – logica.

* Galperin P. „Vvedenie v psihologhiiu”, M, 2000

5

2.Particularitati

ale stiintei psihologice. Acesta pentru a întelege confruntarile, diversitatea de tratare,

subiectivismul si dezvoltare stiintei. Acestea reiese din complexitatea psihicului uman* si din

specificul psihologiei ca stiinta**. Sa le examinam pe rând, în ordinea în care ne-am referit.

1. În opinia savantilor,complexitatea se datoreaza naturii contradictorii a psihicului, a

ipostazelor sub care acesta apare, si mai ales, a functionalitatii individuale. Dintre cele mai

semnificative „perechi” contrare (conform legii unitatii contrariilor) sunt:

- psihicul este obiectiv si subiectiv concomitent: este obiectiv din punct de vedere ontologic,

deci existential (psihicul unui individ exista indiferent de existenta altcuiva). Este subiectiv din punct

de vedere gnoseologic.

- material si ideal: material ca activitate a creierului; ideal, spiritual, fiind saturat de un

continut de imagini, idei dobândite în procesul cunoasterii.

- proces si produs; desfasurarea în timp a fenomenului psihic, succesiunea transformarilor

produse; produs – caracteristicile cantitative si calitative ale efectului final.

- latent (ascuns, interiorizat) si manifest (exteriorizat). Nu întotdeauna starea latenta (virtuala)

coincide cu starea manifesta (reala). Una gândim, alta spunem si a treia facem, ceea ce creeaza mari

dificultati în interpretarea comportamentului.

- normele firesti, dar si de desfasurari surprinzatoare, patologice (vise, halucinatii, evocari

spontane, stranietati).

- determinat si determinant; el este cauzat, dar dispune si de initiative si actiuni determinative.

2. Ca stiinta psihologia iese din legitatile existentei altor stiinte datorita urmatoarelor

specificacitati:

- psihicul este o însusire nu a oricarei materii, ci

a celei mai înalt organizate (a celei nervoase,

si numai). Aceasta si nu numai aceasta este în stare sa realizeze

reflectarea activa a lumii

înconjuratoare.

Sa se demonstreze!

– Seminar

- statutul deosebit consta si în faptul ca ea contopeste atât obiectul

cunoasterii cât si subiectul

cunoasterii.

Exemplu: Puiul de om nu-si da seama de propria existenta si nici nu-si aminteste de sine. Dar

dezvoltarea are loc, si înca

foarte repede. Se formuleaza aptitudinile fizice si psihice: a merge, a vedea,

a întelege, a vorbi. Cu aceste aptitudini el cunoaste lumea, se învata a actiona în ea, se largeste câmpul

sau de comunicare.

Catre aproximativ 3 ani apare senzatia propriei existente prin expresia lui Eu. Catre

vârsta preadolescenta aceasta capata forme de constiinta: Cine sunt Eu?

Cum sunt Eu? Iar mai apoi si

pentru ce?

* Zlate M. „Introducere în psihologie” , B, 1996 ** Ghippenreiter lu „Vvedenie v obsciiu psihologhiiu”, M, 1996

6

Constatam, ca

acele aptitudini si functii psihice care la început serveau drept mijloc pentru

însusirea fizica si sociala a lumii înconjuratoare mai apoi devin mijloc de cunoastere a propriului Eu,

adica devin obiect al cunoasterii si nu numai, ci si a constientizarii de sine.

Acelasi lucru putem observa si-n cadrul civilizatiei. În perioada primitiva omul îsi consuma

eforturile în lupta pentru existenta, în lupta pentru cucerirea naturii (L. Vâgotskii) *:

- dobândeau foc, vânau animale, luptau contra altor triburi.

Ca si copilul omenirea nu-s aduce aminte despre acea perioada a existentei sale.

Treptat posibilitatile omului au crescut: a crescut baza materiala si spirituala, a aparut scrisul,

arta, s-a dezvoltat stiinta.

Ba mai mult, pe masura înaintarii civilizatiei omul a înaintat întrebari si fata de:

- ce forte îmi asigura succesul?

- care este natura gândirii, a creativitatii mele?

- caror legi se supune lumea mea interna, spirituala?

Din acest moment avem de a face cu aparitia constiintei de sine a omului, adica a cunoasterii

psihologice.

Astfel zis: Daca la începuturi gândirea (psihicul, desi nu la aceasta se reduce) omului era

orientata asupra cunoasterii lumii înconjuratoare, apoi cu timpul aceasta s-a orientat asupra sa.

Omul s-a încumetat ca sa foloseasca gândirea pentru a cerceta propria gândire.

- adica nu asupra altor obiecte din afara ci asupra propriului produs.

Ca urmare psihicul s-a complicat cu mult: cadrul acestei gândiri se reorienteaza asupra sa.

Numai în cadrul acestuia cunoasterea stiintifica a omului devine cunoastere stiintifica de sine.

3.În al treilea specificul psihologiei consta în consecintele practice, utilitare ale acesteia:

perfectionarea psihologica a omului trebuie sa influenteze alte domenii

de activitate; orientarea

conceptuala sau va determina comportamentul.

Ex. Credinta în careva ideologie, persoana.

– Seminar

Doar numai cunoscând ceva, pe cineva putem mânui cu acest “ceva”, “cineva”.

4. Caracterul subiectiv al psihologiei. Aceasta din cauza ca psihologul îsi edifica cunoasterea,

în mod esential, pe introspectie, adica observându-si propriile stari ale sufletului, în conformitate cu

propriile cunostinte.

Psihologia omului ca stiinta a sufletului, o putem califica drept psihologie filosofica, caci ea nu

priveste animalul: Sufletul este apanajul omului.

A-ti dirija procesele, functiile si aptitudinile psihice este o sarcina cu mult mai complicata, mai

mareata chiar

si în raport cu cucerirea cosmosului. Nu în zadar grecii antici considerau cunoasterea de

sine ca o cale suprema în cunoasterea lumii:

*Vâgotskii L. „Razvitie vâssih psihiceschih functii”, M. 1960

7

„Cunoaste-te pe tine însuti si vei cunoaste întregul Universul, cu toate fortele sale ascunse

(Inscriptie pe frontispiciul templului Delphi, Grecia)

Un aforism al întelepciunii ne învata „Ceea ce este aici(în microcosmosul fiintei mele) este

pretutindeni(în macrocosmos), ceea ce nu este aici nu este nicaieri.“

Este vorba ca numai cunoscându-

te te poti schimba. – Seminar

Prin urmare psihologia tine nu numai de domeniul cunoasterii, ci si de cel al crearii omului, a

celui ce schimba natura.

3.Psihologia si stiintifica si uzuala. Un alt aspect al psihologiei este corelatia între psihologia stiintifica

si cea uzuala.

Se stie ca orice stiinta a pornit si are în baza anumite

cunostiinte uzuale. Spre exemplu

cunoasterea fenomenelor fizice se bazeaza pe careva cunostiinte dobândite în cadrul observarilor

de

viata zi de zi cu privire la miscare, inertie, caldura, sunet s.a. Matematica are drept reperaj

reprezentarile despre numere, forme, corelatii numerice s.a. dobândite pâna la intrarea în scoala.

Altfel stau lucrurile în psihologie. Fiecare dintre noi dispune de un anumit arsenal de

cunostiinte psihologice. Ba mai mult, exista chiar si psihologi profani remarcabili: scriitori, pictori,

compozitori, pedagogi, medici, preoti s.a. Nu în zadar Fritz Haider afirma ca si oamenii naivi sunt

cercetatori. Sub aspect psihologic ei dispun de cunostiinte din acest domeniu: de a-l întelege pe altul,

de a influenta comportamentul altuia, de a prezice anumite conesecinte, fapte, de a lua în calcul

particularitatile individuale s.a.m.d. Si daca asa stau lucrurile sa încercam a clarifica

prin ce se

deosebesc cunostiintele psihologice uzuale de cele stiintifice? În continuare urmeaza argumentele

distincitve:

a) cunostintele psihologice uzuale sunt concrete, reflecta anumite situatii, se refera la careva

persoane, la careva probleme. Se vorbeste ca chelnerii si taximetristii sunt buni psihologi. Si întradevar

asa este. Dar pentru care situatii? Pentru situatii pragmatice. Deasemenea pragmatic este si copilul în

rezolvarea problemelor sale: într-un fel el se comporta cu mama, si altfel se comporta cu tata, si într-un

alt mod cu bunicii. Pentru orice situatie concreta el îsi accorda comportamentul în raport cu cei de

rubedenie. Dar în cazul cu alti barbati, femei, în vârsta, batrâni am putea spune ca ei sunt tot atât de

abili? Astfel putem concluziona ca cunostiintele psihologice uzuale sunt determinate de aspectul

concret, de situatiile concrete, de persoanele asupra carora ele se rasfrâng.

Psihologia stiintifica, ca oricare alta stiinta tinde spre generalizare. Întru acesta ea se bazeaza pe

notiunile stiintifice. Prelucrarea notiunilor este una din functiile prioritare ale stiintei. Notiunile

stiintifice reflecta trasaturile esentiale si comune unui sir de obiecte si fenomene, raportul si corelatia

acestora. La rândul sau notiunile fiind bine formulate sunt coraportate formând legi.

8

Exemplu: în fizica, în baza aplicarii notiunii de forta I Newton a reusit sa descrie cu ajutorul a

trei legi ale mecanicii mii de cazuri concrete de miscare si de interactiune mecanica a corpurilor.

La fel se întâmla si-n psihologie. În context uzual pentru a descrie caracterul, relatiile cu cei din

jur, faptele, comportamentul cuiva, putem însira sub diferite aspecte: liric, metaforic, dramatic,

romantic s.a. pagini multe. În acelasi scop psihologia stiintifica foloseste

notiuni care nu numai ca

economisesc descrierea, ci mai întrezaresc pentru cazul concret, si tendinta generala si

chiar legitatile

de dezvoltare a personalitatii, a particularitatiilor individuale.

Este cazul sa mentionam urmatoarea particularitate a notiunilor psihologice stiintifice. Ca

forma(cu aceleasi cuvinte) ele adesea corespund cu cele uzuale, însa semnificativ pot diferi: cele

stiintifice sunt mai concrete, generalizatoare, pe când cele uzuale mai confuze, polisemantice.

Exemplu: sa se defineasca personalitatea? – Seminar

b) Spre deosebire de cunostintele psihologice stiintifice, cele uzuale au caracter intuitiv.

Aceasta tine de modul de obtinere a acestora pe calea încercarilor si a aplicarilor.

Exemplul: Modul deosebit de comportare a copilului în raport cu mama sau tata este determinat

de relatiile lui de toate zilele. Astfel el ajunge la anumite concluzii: de cine este mai bine sa te apropii

si înca cum; si invers adesea pedagogii, antrenorii

gasesc metode eficiente de educatie, înstruire,

antrenare mergând pe calea încercarilor si erorilor, observând pe cele eficiente.

Spre deosebire de aceasta cale intuitiva cunoasterea psihologica stiintifica este rationala

constientizata: de obicei se înainteaza ipoteza care este verificata logic conform argumentelor obtinute.

c) Urmatoarea deosebire consta în modul de transmitere a cunostintelor si chiar a posibilitatilor

de transmitere a acestora.

Practic în viata de toate zilele acest lucru este foarte anevoios, restrâns, putin efficient. Aceasta

dificultate reiese din cele doua argumente mentionate mai sus: caracterul concret si intuitiv.

Exemplu: F. Dosctoievski a manifestat intuitie deosebita în descrierea psihologica a eroilor sai.

Cel care l-a citit a devenit oare mai patrunzator în abilitatiile sale psihologice?

În ce masura experienta uzuala a generatiilor mai în vârsta este posibila de a fi transmisa

generatiei mai tinere?

De obicei cu greu si-n masura nu prea mare. Vesnica problema a “parintilor si

copiilor” consta tocmai în aceasta ca, copiii nu pot si nici nu doresc a prelua experienta parintilor.

Fiecare generatie îsi croieste propria experienta.

Cunostintele psihologice stiintifice din contra pot fi acumulate si cristalizate sub forma de

notiuni, legi, fixate în literatura

stiintifica si transmise cu ajutorul diferitelor mijloace cu un coeficient

înalt al eficientei.

d) A patra distinctie între cunostintele psihologice uzuale si cele stiintifice consta în metodele

de dobândire a acestora. În cazul cunostintelor uzuale de obicei involuntar sau voluntar apelam la

9

observare si meditatie. Psihologia stiintifica mai face rost si de experiment (constient, voluntar) *.

Esenta experimentului consta în faptul ca cel ce si-a fixat careva scop nu este în asteptarea derularii

evenimentului preconizat care va scoate la iveala fenomenul respectiv, ci din contra – îl va provoca. Ba

mai mult cu scop bine determinat, îl variaza, pentru a releva legitatiile manifestarii acestuia. Tocmai

din momentul introducerii experimentului ca metoda de cercetare s-a început a vorbi despre psihologie

ca stiinta (Wundt, 1879, Liepzig).

e) În sfârsit a cincea deosebire, poate ca si cea mai distincta, este ca psihologia stiintifica

dispune de un material vast, diferit, uneori chiar uncial, inaccesibil purtatorului de psihologie uzuala.

Rezultatele cercetarilor

psihologice stiintifice pot fi accumulate si pe masura cresterii acestora

sunt revazute, clasificate, folosite la înaintarea unor ipoteze noi, la verificarea acestora, la aplicarea lor

în practica.

Tocmai datorita acestui specific psihologia a generat un sir de ramuri ca cea a vârstelor,

pedagogica,

pato- si neuropsihologica, zoopsihologica a muncii, sociala si multe altele. În cadrul

acestor ramuri avem de a face cu diferite etape si niveluri ale dezvoltarii psihicului la om si animale,

cu diferite denaturari functionale ale psihicului, stari psihologice, care de fapt largesc câmpul

fenomenelor psihologice observabile si care ne ajuta în elucidarea dezvoltarii si functionarii, structurii

si organizarii psihicului.

Exemplu: In orasul Zagorsk, regiunea Moscova exista un internat pentru copii fara vaz si auz.

Unica sursa de informatie serveste

pipaitul.

Natura i-a pus într-o situatie Shakespireana. Ajutorul

acordat acestora de catre psihologi si pedagogii defectologi devine concomitent si mijloc extraordinar

de important în cunoasterea legitatiilor psihologice generale de dezvoltare a perceptiei, gandurii,

personalitatii.

Devine clar ca psihologia stiintifica are prioritate fata de cea uzuala. Dar apare o problema: ce

atitudine sa luam fata de omul naiv dar întelept

de la natura, care înglobeaza în sine cugetul oamenilor

cu privire la destinul si natura omului, problemele lui, fericirea s.a. Ce atitudine trebuie sa ia

psihologul fata de acesti oameni care dispun de o psihologie a culturii existentei sociale, a vietii

individuale? Raspunsul ar fi: în faptele uzuale sa reflecte principiile generale ale existentei psihice si

cu ajutorul pricipiilor generale sa reflecte fenomenele psihosociale uzuale. Altfel zis psihologul savant

trebuie sa fie concomitent si un bun purtator de psihologie uzuala, caci anume aceasta si cauzeaza sirul

de probleme care se cer a fi rezolvate si verificate de catre psiholog.

Asadar psihologia stiintifica se bazeaza pe:

- experienta psihologiei uzuale;

- înainteaza sarcini din ea;

- prin experienta le verifica.

* Rolul intuitiei este considerat a fi foarte important si în cazul cunoasterii stiintifice, numai ca pe alt suport.

10

4. Obiectul istoriei psihologiei. Pentru a da un raspuns exhaustiv la aceasta întrebare putem merge pe

doua cai: mai pe însirate si ca urmare pe întelese, altul mai laconic dar fireste si mai formal.

1. Primul raspuns presupune examinarea diferitelor puncte de vedere asupra obiectului în

modul si ordinea precum s-au impus la timpul sau pe parcursul devenirii psihologiei:

- analiza esentei;

- cauza substituirii unui curent cu altul;

- ce s-a produs ca urmare a acestei schimbari;

- cum se vede problema astazi.

Tocmai acest mod de expunere îl vom urma în expunerea cursului nostru – Istoria Psihologiei.

2. Psihologia – stiinta despre suflet, adica despre trairile subiective (reflectarea subiectiva a

lumii obiective).

Una din însusirile fundamentale ale fenomenelor subiective este reprezentativitatea directa a

acestora subiectului, ceea ce înseamna ca noi nu numai vedem, simtim, gândim, ne amintim, dorim, ci

si cunoastem ce vedem... nu numai ca tindem, ne îndoim ori luam decizii, dar si ne dam seama de

aceste tendinte, îndoieli, decizii s.a.m.d. Astfel zis procesele psihice nu numai ca se petrec în noi, ci ne

mai sunt si deschise pentru a ne da seama de ceea ce se petrece si de ce?

Aceasta particularitate a fenomenelor subiective accesibila constiintei, a uimit imaginatia

tuturora care s-au gândit asupra vietii psihice a omului. Unii considerau ca obiectul psihologiei trebuie

sa-l constituie, anume ceea ce traieste subiectul si ce i se prezinta direct constiintei. Drept metoda

servea autoobservarea.

Dar exista fenomene care nu se impun direct, ci indirect:

- forme de comportament;

- procese psihice inconstiente;

- psihosomatice;

- creatia omului (a mâinilor, a gândirii).

11

II. Drumul spre statutul de stiinta a psihologiei

Câteva milenii pâna la era noastra în Orientul Antic existau mai multe civilizatii: egipteana,

indiana, chineza s.a. în sânul carora

au aparut idei care au contribuit la aparitia cunoasterii stiintifice

contemporane. O astfel de evolutie a gândirii era conditionata

de nivelul fortelor de producere, a

culturii materiale. Odata cu cresterea productivitatii muncii a început stratificarea societatii fapt care în

ultima instanta a condus la aparitia sclavagismului.

Drept dominanta

spirituala pentru acele timpui

servea mitul precum ca sufletul omului este nemuritor, ca este dat omului la nastere si i se

poate lua

când va decide acea forta atotputernica care i l-a dat.

Drept premisa a unei atare

gândiri servea imposibilitatea omului de a fi independent de natura,

de mediul înconjurator, iar sufletul ca atribut dat corpului pentru a fi deservit.

În cadrul modului teleologic*-mitologic de explicare a fenomenelor naturale, sociale, se

conturau reprezentari care veneau în contradictie cu cele religioase. A început procesul rationalizarii

miturilor. Notiunile anterioare capatau alte însusiri spre exemplu: în tratatul „Memoriu teologiei de

Memphis”(sfârsitul mileniului IV î.e.n.) creatorul lumii este Dumnezeul Path: Ce nu ar zamisli, ce nu

ar gândi oamenii inimile si vorbirea lor toate sunt conduse de el. Dumnezeu a creat vederea ochilor,

auzul urechilor, suflarea nasului pentru a asigura comunicare inimii. Cât priveste inima, ea da

constiintei posibilitatea sa se exprime.”** Astfel se constata cu voia sau fara voia celor care au scris

tratatul ca una din conditiile manifestarii constiintei este activitatea inimii. Desi în acea perioada era

primit, a considera ca cuvântul este parte componenta

a lucrurilor, ca

limba repeta ceea ce zamisleste

inima . Se mai afirma

ca manifestarile psihice au suport material. Conform gândirii din acele timpuri

obiectele de arta, obiectele de uz practic miscarea sunt rodul „scurgerii” informatiei de la organele de

simt. Desi o atare cugetare nu iesea din cadrul conceptiei teologice, ea accentua cauzalitatea unor

fenomene. Drept suport servea nu altceva decât ajunsurile medicinii, care pe acele timpuri cunostea o

dezvoltare destul de înaintata.

În toate tarile Orientului (mai apoi si în Grecia Antica) o atentie deosebita în asigurarea vietii i

se atribuia sângelui si aerului.

Într-un tratat de medicina chineza („Cartea despre interne”, ~ secolul VIII p.e.n.) se afirma ca

„regele corpului” este inima, iar ca baza a începuturilor vitale trebuie considerat aerul-„ti”.

Combinându-se în organism cu alte componente „ti” asigura si functionalitatea psihicului. El da

omului darul vorbirii si misca cu gândurile”. Daca gândurile sunt localizate în inima, atunci

sentimentele în ficat.

* Teleologie – conceptie filozofica conform careia procesele din univers se desfasoara în functie de anumite scopuri si sunt determinate de acestea. ** Ananiev B. „Ocerchi istorii russcoi psihologhii XVIII i XIX vecov”, M. 1947

12

Conform medicinii din India Antica principalul organ al activitatii psihice la început este inima,

ca mai apoi sa mai apara înca un centru al activitatii psihice – creierul.

Tot de la medici vine si explicarea particularitatilor comportamentale ale omului. Conform

medicinii indiene si chineze în baza temperamentului se afla trei

elemente: aerul (ti), fierea (uneori

sângele) si flegmei. În dependenta de preponderenta unuia din aceste lichide conform medicinii

chineze oamenii se împart în trei grupe:

1. Cu predominarea fierei (ori a sângelui): puternic, curajos, asemanator tigrului.

2. Cu predominarea ti: neechilibrat, mobil, asemanator maimutei.

3. Cu prevalarea flegmei, încet, lasator.

Desi libertatea gândirii era canonizata de interdictiile moral-religioase, explicarea

psihofiziologica a fenomenelor psihologice îsi croia drum. El se întrezarea în reprezentarile despre aer

ca purtator al manifestarilor sufletesti, care face legatura dintre viu si mediu. În ideea dependentei

sufletului de viata corpului; în explicarea însusirilor corpului conform raportului dintre elementele

constituitive.

Noile cerinte sociale au condus la aparitia scolilor filozofice. Desi erau strâns legate cu religia

dar totusi aveau orientare spre rationamente, exprimarea logica a problemelor de existenta a omului, a

relatiilor acestuia cu natura.

În India drept material pentru meditatie filozofica servea Veda* (milienul III î.e.n.) care s-au

terminat cu Upanisadele** (mileniul I p.e.n).

Limbajul enigmatic a dus mai apoi la diferitele talmaciri ale acestuia. Conform Upanisadelor

sufletul era valoare etica:

de comportament corect, de perfectionare a personalitatii, de atingere a

culmii fericirii. Drept reper serveau dogmatismele de mutare, trecere, înaltare a sufletului.

Tocmai în acest context era conturat în secolul VI p.e.n. continutul conceptiilor religioase a

Jainismului*** si budismului****. Acestea considerau corpul ca o temnita a sufletului. Budismul nega

existenta sufletului ca parte a corpului: psihologicul – este o avalansa de stari irepetabile, care se

succed.

Mai târziu au aparut o serie de scoli.

Vedele dezvoltau tendintele subiectiv-idealiste a Upanisadelor. Adevaratul Eu nu era corpul, nu

subiectul ca purtator a

impresiilor, ci o constiinta intuitiva aparte. (Eu) Subiectul si obiectul, internul si

externul formau un tot întreg al eului. Acesta este Atman asemanator lui Brahman, si este orientat spre

o constiinta cosmica infernala. Sufletul individului se deosebeste de Atman.

* Veda

(sanscr. Veda – cunoastere) scrieri sacre indiene aparute în mileniul III î.e.r., dobândite prin revelatie divina de câtiva întelepti. Sunt Vede: a imnurilor de lauda; a melodiilor; a invocatiilor de sacrificiu(ritual) si a descântecelor sau vrajilor( acestea contin si imnuri filosofice)

**Upanisade – baza fiosofica si teologica a brahmanismului si a altor scoli de gândire indiana. Esenta – existenta ca iluzie despre calea cunoasterii identitatii sinelui individual(Atman) cu esenta universala (Brahman).

***Jainism – religie si scoala filosofica indiana din secolul VI î.e.n., opusa brahmanismului. Tendinta spre reîncarnarea pe calea purificarii corpului de orice urma materiala, prin autoperfectionare morala si asceza.

****Budism – religie si filosfie orientala aparuta în secolul VI-V î.e.n., care considera viata izvor de iluzii si suferinte predicând asceptismul, scufundarea în nefiinta.

13

Natura lui divina este ascunsa de avalansa de perceptii senzoriale si de tendintele corpului. Pe

calea cunoasterii si a unei discipline morale foarte stricte el se izbaveste de ele, devenind identice lui

Brahman.

O alta scoala – Yoga* – recomanda ca pentru a realiza o cunoastere adevarata se cere a înabusi

orice traire, tendinta, dorinta a

corpului pentru a nu umbri activitatea psihicului. Conform acestei scoli

mai întâi se cuvine a aplica procedee de reglare a functiilor corpului (pozitia, rasuflarea s.a.), iar mai

apoi a actiunilor psihice interne (atentia si gândirea). Tendinta scolii de a rezolva probleme de ordin

etico-psihologic a determinat interesul acesteia fata de psihologia individului.

De Orientare etica erau si scolile aparute la mijlocul mileniului întâi în China. În fruntea

acestora se aflau Lao-tzâ, Confucius si Mo-tzâ.

Anume lui Lao-tzâ(secolul V-IV ) i se atribuie cartea „Dao da tzin”, în care marele filosof a

reusit sa îmbine viziunea naturfilozofica

asupra existentei cu „dao”(cale, drum) cu postulatele, ce

prevedeau un anumit mod de comportament fata de „dao”, si anume de a nu face(u-vei).

Confucianismul a avut o alta orientare filozofico-religioasa si anume: meditatii asupra

traditiilor, obiceiurilor, a moravurilor. Anume confucianismul a înaintat problema raportului între

mostenit (ereditar) si dobândit (social) în psihicul omului. Confucius (551-479) considera ca,

cunostiintele si calitatile psihice sunt înnascute. De la natura omul este bun, dar circumstantele îl strica.

Ca urmare pentru a evita impactul negativ al împrejurarilor, mereu trebuie sa te preocupi de

perfectionare si autoprofundare spirituala.

Un alt reprezentant mai tardiv al confucianismului Siuni-tzâ (~298-238) considera ca omul de

la natura este rau, iar bunatatea este rodul educatiei. Daca ar fi fost invers, atunci care ar mai fi rostul

educatiei? De ce sa tinzi spre aceea ce esti? Caracterul omului este asemanator vasului pe care l-a

fabricat olarul.

În baza unui sir de teorii indiene cu privire la activitatea intelectuala se gaseste ideea legaturii

indispensabile între organul cunoasterii si obiectul cunoasterii. Aceste teorii prevedeau mai multe

forme de legatura:

a) directe, cu toate obiectele din clasa respectiva;

b) indirecta, prin intermediul imaginii activizata în memorie;

c) Cu cele mai rafinate obiecte ale trecutului si viitorului, datorita meditatiilor profunde.

În primul caz este vorba de contemplarea comunului, în al doilea e vorba de asociatii (perceptia

vizuala a fructului de mar cunoscut, provoaca senzatii gustative). În al treilea rând – perceptia ioga.

Pentru generalizare atentionam ca actul cognitiv nu numai ca tine direct de

sfera obiectiva, ci este si

indipensabila de ea.

*Yoga – scoala filosofica indiana, care urmareste adâncirea cunoasterii Eu-lui în scopul eliberarii lui de viata materiala si al contopirii cu spiritul universal printr-un sistem de exercitii psihosomatice.

14

II b. Gândirea psihologica în Grecia Antica

Din vremuri stravechi aveau loc interactiunea culturilor; a ideilor si valorilor spirituale

elaborate în cadrul unei culturi. În acest context specificul civilizatiei Greciei Antice nu trebuie

examinat aparte, izolat de cea a Orientului. Aceasta se refera si la filozofia antica, ce cuprindea toata

gama aspectelor stiintifice asupra naturii si societatii.

Drept conditie de înflorire a gândirii filozofice în Grecia Antica a servit schimbarile ce s-au

produs în câmpul material al oamenilor, a servit „revolutia industriala” ce tinea de trecerea

de la bronz

la fier în sfera productiei.

O larga raspundere capata munca robilor. Sporeste mestesugaritul si târguiala.

Apar mai multe

orase-state. Mestesugaritul se desprinde de agricultura. Lupta de clasa dintre aristocratia veche si noile

grupuri sociale a dus la stabilirea unui nou tip de societate sclavagista – sclavagismul democrat. S-au

largit relatiile economice. Grecia a devenit hegemon maritim. Toate acestea, precum si alte aspecte

social-culturale au produs schimbari profunde în constiinta grecilor antici. Noile împrejurari impuneau

initiativa, energie

de a fi întreprinzatori. Se clatina dominatia legendelor, a miturilor, cresc vertiginos

cunostintele despre natura – matematica, astronomia, geografia, medicina. Se stabileste caracterul

critic al gândirii, tendinta spre argumentarea logica a propriilor idei. Gândirea individului tinde spre

generalizari vizând conceptia despre lume ca un tot întreg. Apar primele sisteme filozofice, autorii

carora iau drept unitate de explicare diferite forme de existenta ale materiei „apa” (Thales), „apeironul”

(substanta infinit nedeterminata) (Anaximandru), „aerul” (Anaximen), „focul” (Heraclit).

Sufletul, care, la nivelul gândirii mitologice era reprezentat ca un alter ego al corpului; începe a

fi tratat ca „scânteie” materiala, ca fenomen material. Se produce o mare mutatie. În ceea ce priveste

reprezentarea despre viata psihica, aceasta devine

punct de cotitura în practica gândirii stiintifico-

psihologice. Sensul acestei cotituri consta în faptul ca natura a fost perceputa printr-un nou unghi de

vedere. Începuturile ei cauzale trebuie cautate în ea însasi si nu în careva forte

care exista

în af ar a

reflectarii senzoriale si care ar actiona asa precum îsi doreste. Una din conditiile înradacinarii

unei

atare conceptii a fost generalizare empirica

a cunostintelor despre natura acumulate cu prioritate în

Babilon si Egipt, care erau liberalizate de dogmatism si interziceri ale ideologiei religioase. Pe de alta

parte asa ceva era posibil datorita schimbarii pozitiei personalitatii

în societate ca urmare a caderii

societatii gentilice si aparitia unei noi societati – a celei sclavagiste.

Noile conceptii apar nu în Grecia continentala agricola ci în coloniile acestia de pe malul Asiei

Mici: în Milet, Efes si alte mari centre industriale si culturale ale acelor timpuri. Odata cu cucerirea de

catre persi a acestor orase, ele îsi pierd rostul avangardist în stiinta. Acest rol îl preiau orasele din Estul

15

Greciei. Printre acestea un rol deosebit l-a jucat Atena în secolul al V-

lea p.e.n. Înflorirea democratiei

sclavagiste a conditionat aparitia unor noi institutii, participarea în cadrul carora cerea retorica,

cunostinte, maiestrie în a convinge, a combate, a influenta asupra concetatenilor nu prin mijloace de

constrângere, de statut, ci prin influenta asupra intelectului si a sentimentelor. Sofistii* se ocupau

tocmai cu asa lucruri. Ei îi pregateau în aceasta privinta si pe altii. În cadrul discutiilor si a pregatirii

generatiei noi, sofistii abordau si probleme de ordin psihologic: dependenta cunoasterii de interesele

subiectului, relatia dintre gândire si limbaj, dintre senzorial si logic s.a.

Doua mari personalitati ai secolului al IV-lea p.e.n. – Platon si Aristotel au elaborat sisteme

care mai apoi au influentat gândirea filozofo-psiholgica a omenirii.

Platon, fondatorul idealismului european creând în locul mitologiei grecesti o noua

mitologie –

cea filozofica a dus o lupta înversunata cu curentul materializat despre lume, exponentul de vaza al

careia a fost Democrit (atomist).

În societatea gentilica dominau reprezentarile mitologice asupra sufletului: orice lucru senzorial

perceput era dotat cu un alter ego supranatural – suflet (sau chiar mai multe). Astfel de conceptie se

numeste animism. Lumea înconjuratoare era perceputa ca dependenta de aceste suflete. O astfel de

contemplare în general se refera nu atât la istoria psihologiei cât la istoria contemplarii asupra naturii.

Pe de alta parte, oare aceasta contemplare nu era o etapa în dezvoltarea gândirii omului, nu era oare o

etapa inevitabila pentru a se trece la o alta mai superioara, nu era oare o abilitate a creierului ca

substrat material a psihicului?

Adica schimbari radicale s-au produs nu atât în continutul cunostintelor cât în principiile de

explicare a acestora: cunostintele despre om, structura corpului si de contemplare mitologica. Si acest

lucru a fost posibil elaborarii unei mitologii de contemplare a lumii: cea de cauzalitate, cea care

considera ca unitatea lumii

este determinata de esenta sa materiala, care, conform legilor specifice

numai ei, produce o multime infinita de fenomene.

Chiar de la începuturile filozofiei grecesti se observa contradictia în ceea ce priveste natura

sufletului. Pentru unii sufletul este de origine materiala, materie subtila (Democrit, Epicur), gândire

care mai apoi a stat în baza curentului materialist al cunoasterii. Pentru altii sufletul

este nu altceva,

decât o idee sau forma (Platon).

Pe plan politic, lupta de clasa în perioada sclavagismului clasic apare sub forma luptei dintre

democratie si oligarhie. Democratia în Grecia Antica

nu însemna desfiintarea sclavagismului, ci o mai

mare participare la treburile publice a maselor populare.Lupta se ducea si sub aspect conceptual.

Pozitiile democratice înaintate contribuiau la promovarea materialismului, pe când cele conservatoare

tineau de conceptiile idealiste.

*Sofism – rationament corect din punct de vedere formal, dar gresit din punct de vedere al continutului(de a duce în eroare)

16

Majoritatea filozofilor materialisti sunt antrenati în viata publica si ca democrati se angajau în

lupta cu oligarhia (Socrate si Platon faceau parte din partidul oligarhic).

Rationamente psihologice în Ionia greceasca

Primii materialisti apar în coloniile grecesti din Asia Mica populata de ionieni care aveau în

secolul VII-VI î.e.n. mai multe orase înfloritoare ca Milet, Efes, Foceea, Samos. Printre gânditorii cei

mai de seama îi vom nominaliza pe Thales, Anaximandru, Anaximene, Heraclit, Pitagora, Xenofan.

Spre deosebire de cosmogoniile* anterioare, care explicau diversitatea lumii prin reprezentari

antropomorfice**, imagini poetice sau forte supranaturale, Thales(627-577) considera ca esenta

lucrurilor si fapt material: apa, spre deosebire de legendele cosmogonice care erau niste povestiri,

Thales merge pe calea inductiei care pleaca de la diversitatea fenomenelor pentru a ajunge la

principiul*** de manifestare a acestora:

Exemplu: „Umiditatea alimentelor si a semintelor, vaporii care se nasc din apa, aluviunile

aduse de fluvii, umiditatea a tot ceea ce e legat de nutritie, de nastere si de viata se datoreaza apei.

Totul provine din transformarea apei si totul se transforma în apa.”

Pentru Thales sufletul era de natura materiala, incorporat

si înzestrat cu miscare. Sufletul e

principiul

unei miscari

spontane si eterne, de unde si imortalitatea sa. Sufletul mai este dotat si cu

senzatii, „chiar si piatra (magnetica) are suflet pentru ca misca fierul”.

Se cere a mentiona ca suprematia miscarii, conditionata de prezenta sufletului, de fapt reflecta

fenomenul cunoasterii la grecii antici. Pentru grecii antici fenomenul cunoasterii implica o identitate de

natura între obiectul cunoscut si subiectul cunoscator. Astfel se sustine principiul ca asemanatorul este

cunoscut prin asemanator. Conform acestui principiu obiectul care trebuie cunoscut poate intra în

spiritul cunoscatorului, pentru ca spiritul si obiectul au acelasi principiu, care desi este de natura

materiala, e atât de subtil si mobil încât poate patrunde oriunde.

Se cere a mentiona ca desi sufletul este material

si privit ca ceva aparte, diferit de corp. Mai

târziu Anaximene va materializa sufletul prin aer. La Pitagora sufletul e deja nemuritor si se

reîncarneaza, iar corpul nu este pentru suflet decât ceva pur întâmplator. O astfel de evolutie a gândirii

a dus la o scindare între suflet si baza lui materiala.

*Cosmogonie

– (Kosmos „Univers” + gonos „origine”) parte a miturilor cu privire la originea lumii si a omului, bogata în simboluri.

**Principiu – cauza initiala, izvor primordial(si principal), punct de plecare a lumii fizice si spirituale; element esential al materiei; baza, fundament; forta naturala, energie, însusire cuprinsa în constitutia unui lucru.

***Antropomorfism – credinta mistica care atribuie însusiri si înfatisari omenesti unor lucruri, unor procese sau unor fiinte imaginare.

17

Anaximandru

(610-545 )

înainteaza ideea ca infinitul(1) este principiul si elementul de baza al

lucrurilor. Partile se prefac, dar întregul e imobilul de baza al

lucrurilor. Un alt principiu este

apeironul(2), o realitate indefinita calitativ, care cuprinde toate fenomenele, este nepieritor, se contine

si dirijeaza toate lucrurile. Din acest principiu provin toate si toate se întorc într-nsul datorita unei

eterne miscari. El afirma ca infinitul este cauza oricarei nasteri si pieiri, din care s-au desfacut cerurile

si toate lumile care sunt infinite la numar.”

În cadrul primului principiu caldul se separa de frig, apa de pamânt, iar sfarâmarea unei sfere

de foc a dus la aparitia astrilor. Viata apare în umiditate(continuitate de la Thales). Primele fiinte erau

asemanatoare pestilor, învelite cu o membrana solzoasa. Cu timpul îsi pierd solzii si încep sa traiasca

pe uscat. Schimbarea, conditiilor de viata transforma speciile(idei evolutioniste). Omul s-a nascut la

început din animale de alta specie.” Conflictul contrariilor dau nastere la sisteme de echilibru si de

compensatie care se dezvolta pâna la un punct culminant si apoi cad în disolutie(ce dialectica). „Pieirea

lucrurilor are loc în conformitate cu necesitatea, în acelasi element din care s-au nascut.”

Anaximene

(585-525) îsi fixeaza drept principiu al lucrurilor realitatea concreta(ca la Thales)

dar infinita ca aiperonul lui Anaximandru.

Lucrurile izvorasc din acest principiu datorita condensarii si rarefierii aerului. Frigul apare ca

urmare a condensarii, caldura se datoreaza rarefierii aerului (în realitate - invers); materia care se

contracta si se comprima este rece si invers. Lucrurile difera dupa gradul de rarefiere si comprimare de

la o substanta la alta. Când se rarefiaza devin foc, comprimându-se fac vânt, apoi nori, mai departe

apa, apoi pamânt, piatra si celelalte lucruri.

Pentru Anaximene „sufletul nostru este aer si acest suflet este principiul vietii noastre si al

unitatii fiintei noastre(încearca sa nu fi de acord); astfel lumea întreaga are ca principiu de unitate si de

existenta spiritul, adica aerul.” „Precum sufletul nostru care e aer ne stapâneste pe noi, tot astfel si

întregul univers e cuprins de suflare si aer.”

Pitagora

(584-504) nascut pe insula Samos în Ionia si venit la Crotona, în sudul Italiei (pe

coasta Calabriei). Este considerat creatorul cuvântului „filozofiei.” Pitagorienii considerau ca

principiul fundamental al lucrurilor este numarul. „Care e lucrul cel mai întelept? – Numarul. Care e

lucrul cel mai frumos? – Armonia.” Numarul sta în baza fenomenelor, mai verosimil decât apa, aerul

sau focul. Ei credeau ca numerele sunt elementele tuturor lucrurilor si ca întregul univers e numar si

armonie, adica stau la originea tuturor lucrurilor. Pitagora aduse cu sine în Grecia mare cosmologia

milesiana si credea, ca si Anaximene, ca lumea e scufundata într-un aer infinit, si ca acest aer

infinit(continuitatea gândirii, a cunoasterii de la Anaximene), produce în lucruri multiplicitatea si

numarul.”

18

Doctrina pitagoreica a numerelor continea trei aspecte deosebite:

1. a relatiilor între numere si formele geometrice: Pitagora nu reprezenta numerele prin

simbolul obisnuit (cifre, litere), ci prin puncte distribuite într-o ordine geometrica: numere în triunghi

(3, 6, 10), în patrat (4, 7), dreptunghi (6, 12).

2= raporturi numerice 2/1(quarta); 3/2 (quinta); 4/3 (octava) care reprezentau acordurile

muzicale si de armonie.

3= simbolismul naiv pentru care numerele aveau o semnificatie mistica (5 – casatorie, 4 –

justitie, 7 – ocazie...).

Tot ce ne este dat sa cunoastem poseda un numar si nimic nu poate fi gândit si nici cunoscut

fara numar.

Armonia este unificarea multiplului compus si acordul între contrarii.

Sufletul este si el un numar, care se misca singur si care misca corpul, caci viata este miscare.

Sufletul omenesc este o parcela din sufletul universal si din miscare universala. El vine din afara si este

introdus în corp, potrivit principiului numerelor, numarul fiind un principiu de individualitate.

Numarul stabileste un anume raport între suflet si corp care asigura gradul de sensibilitate, si ca

urmare si de cunoastere.

Toate fiintele vii se împart în trei regnuri:

- vegetal;

- animal;

- animal rational.

Ratiunea e privilegiul omului, dar

atât pentru om cât si pentru animale comun este sufletul,

principiu al vietii, emanatie a sufletului cosmic. Fiintele sunt legate între ele prin însusi principiul

existentei lor. În toate palpita

un suflet de aceeasi natura. Animalele asadar se înrudesc cu oamenii, iar

acestia la rândul lor cu zeii. Orice fiinta provine dintr-un germene care este compus din 2 parti: din una

se vor dezvolta creierul, nervii, oasele, carnea si toate celelalte parti

ale corpului, din cealalta care e un

fel de abur(Thales) – sufletul.

Pentru Pitagora numarul sta în baza cunoasterii si a existentei. Daca lucrurile sunt numere,

precum si spiritul este un numar este firesc ca pentru

a cunoaste este necesar ca între numarul

obiectului de cunoscut si numarul subiectului cunoscator trebuie sa existe o asemanare(gândirea lui

Thales).

Eroarea este absenta numarului. Numarul înseamna adevarul, iata de ce matematica care are ca

obiect masurarea si socoteala este organul adevarului.

19

Concluzii. Conceptia pitagoreica este o mare revolutie în filozofie si înseamna dezrobirea de

concret. Lucrurile si fenomenele nu mai sunt privite sub aspectul lor concret, palpabil, ci în lumina

unor legi abstracte care le genereaza. Aceasta eliberare de concret este un triumf al gândirii ioniene.

O alta revolutie: daca un întreg este construit si functioneaza nombrabil, daca natura, indiferent

de schimbarile ce se produc îsi pastreaza totusi anumite aspecte cantitative, acestea înseamna ca

universul si omul sunt guvernati de legi precise. Prima oara a fost exprimata în istoria gândirii ideea de

lege a naturii.

O contributie în dezvoltarea gândirii psihologice a adus-o ionianul Democrit(460-370) din

Abdera. Pe lânga ca este primul materialist sistematic si coerent din antichitate, Democrit s-a ocupat

îndeaproape cu problema raportului dintre suflet si corp si cu problema cunoasterii, a perceptiei si a

gândirii.

Înainte de a înfiinta o scoala de filozofi la

Abdera Democrit viziteaza un mare numar de tari si

de popoare unde s-a familiarizat cu modalitatile respective de gândire. A locuit mai multi ani la Atena,

fiind „atent la întâmplarile timpului, sorbind si împartasind învataturi alese, nestiut de nimeni, dupa

cum afirma el însusi.” Lui îi apartin

Marea orânduire a lumii, Despre natura lumii si aproape o mie de

scrisori. În aceste lucrari Democrit a demonstrat o gândire autonoma fata de contextul gândirii din

acele timpuri. Dânsul a adus critici atât dualismului lui Anaxagor, precum si unitatii absolute a

eleatilor*. Eleatii afirmau unitatea si imobilitatea absoluta a fiintei si negau pluritatea, miscarea si

devenirea deoarece acestea nu pot avea loc decât în vid, iar existenta fiintei nu exclude vidul.Admitând

miscarea, Democrit afirma ca alaturi de fiinta întotdeauna exista o non-fiinta, care e vidul**. În asa

situatie fiinta

eleatiilor

se pulverizeaza într-o multiplicitate infinita de particule inaccesibile vazului

numite atomi. Aceste particule se misca în vid si unindu-se produc, creaza, iar separându-se duc la

distrugerea lucrurilor. Miscarea produce combinatii ale atomilor de unde ia nastere varietatea infinita a

fenomenelor.

Astfel pentru prima data în istoria gândirii nu se mai face apel la factori calitativi cum e caldul

si frigul sau la cauze motrice exterioare lucrurilor ca Iubirea si Discordia, ci la unitati cantitative.

Atomii sunt invizibili, se pot uni formând multiplicitati, sa ocupe un anumit loc în spatiu. Dupa

Democrit atomii si vidul exista în realitate ca obiecte ale cunoasterii, iar drept cauza a miscarii serveste

vidul. Miscarea apare o data cu ceea ce contrazice plinul sau unitatea. De când e lumea atomii se

misca, iau traiectorii diferite, se ciocnesc, se aglomereaza. Prin aceste idei Democrit ataca conceptia

metafizica a eleatilor care negau miscarea, si aducea critici lui Anaxagor si Empedocle care atribuiau

miscarii forte

din afara. Meritul atomistilor este de a concepe miscarea ca fiind eterna si inerenta

materiei, ca nu se poate explica aparitia fenomenelor daca nu se admite vesnicia miscarii în natura.

*Eleat – discipol(reprezentanti Parmenide, Zenon) a scolii filosofice din Elea(colonie greceasca din sudul Italiei (secolul VI-V) care afirma ca reala doar lumea inteligibila, cunoscuta prin ratiune, lumea absoluta, universala, eterna, imuabila

** Vid(fiz) – denumire data scarii de rarefiere superioara a materiei

20

Teza data este considerata ca una din cele mai mari cuceriri ale cugetarii materialiste si ale gândirii

stiintifice în general.

Pentru Democrit schimbarile în lucruri se produc datorita schimbarii legaturilor

dintre atomi.

Nimic nu se petrece la întâmplare ci totul e determinat de rezistenta, socul

si deplasarea atomilor.

Astfel materialismul lui Democrit poate fi etichetat ca mecanicist, reducând fenomenele la simpla

deplasare, asociere si disociere a atomilor. Punând accentul pe caracterul absolut al cauzalitatii el

elimina din câmpul stiintei orice interventie a unor forte supranaturale sau a hazardului.

Deoarece nu exista decât atomi si vid, adica materie, sufletul de asemenea e de natura materiala

si e compus din atomi foarte subtili si mobili(influenta lui Thales)

de forma sferica. Si cum forma

atomilor este infinita, el atribuie atomilor sferoizi, calitati de foc si suflet deoarece aceasta figura e

cea

mai mobila si capabila sa patrunda peste tot si sa miste orice lucru prin propria sa miscare Democrit

concepe sufletul ca ceea ce da miscare corpurilor vii. Atomii sufletului sunt raspânditi în tot corpul si

gratie naturii lor mobile antreneaza si misca tot corpul.

Astfel, Democrit considera activitatea psihica drept rezultat al miscarii, al materiei, a atomilor

stabilind o unitate între fenomenele materiale si manifestarile vietii sufletesti,

unitate dintre corp si

suflet, problema raportului suflet-corp fiind rezolvata în sens umanist-materialist. Sufletul e muritor. El

moare o data cu corpul. O data iesit din corp, sufletul se risipeste si se amesteca cu atomii din aer.

Toate povestile inventate de oameni despre viata viitoare nu sunt decât minciuni, nascute din

fragilitatea naturii omenesti si din sentimentul suferintelor din timpul vietii.

Contrar acestei gândiri,

Democrit afirma ca sufletul e distinct de corp. Corpul e ca un cort, în care sufletul locuieste o vreme.

Organele de simt sunt pentru Democrit, ca si pentru Heraclit sau Empedocle, niste canale, cai,

care permit atomilor emanati de corpurile pe care le contactam sa ajunga în organismul nostru. Aceasta

transmitere nu e niciodata nici completa, nici perfecta. Aerul care se gaseste între organism si obiectul

reflectat modifica impresiile, alterând volumul si intensitatea emanatilor. Din toate lucrurile si chiar

din ochii nostri pornesc necontenit aceste emanatii care sunt imagini, efigii ale lucrurilor. Aceste

imagini materiale ale lucrurilor patrund în organele de simt si ajungând la suflet determina acele

schimbari care sunt senzatiile.

Senzatia se face prin contact material. Ea se produce nu numai în organul specific ci în tot

corpul, emanatiile nefiind îndreptate catre un anumit organ: astfel, nu vedem numai cu ochii, nu auzim

numai cu urechile, ci cu tot corpul si deci cu întreg sufletul. Este foarte semnificativa ideea ca atomii

patrund în mai mare numar si cu mai mare intensitate în organele care simt ceea ce le este asemanator.

De forma atomilor depinde senzatia. Culoarea neagra se datoreaza unor atomi colturosi,

inegali, care proiecteaza umbra unii altora; cea alba unor atomi netezi si luciosi.

21

Pentru Democrit exista patru culori: alb, negru, rosu si verde; celelalte nefiind decât amestecuri

ale acestora.

În ce priveste distinctia dintre cunoasterea senzoriala si cea rationala în gândirea lui Democrit

este contradictie. Dupa unii, el nu distingea senzatia de gândire: amândoua fiind doar stari diferite ale

corpului. Dupa altii Democrit admitea doua parti ale sufletului: una care poseda ratiune si îsi avea

sediul în piept si alta care era lipsita de ratiune

si raspândita în tot corpul. Respectiv, Democrit stabilea

doua moduri de cunoastere, unul prin simturi, numita obscura si nu are stabilitatea necesara pentru a

ajunge la cunoasterea adevaratului si alta prin ratiune considerata ca adevarata si în care urmeaza sa

avem încredere.

Când cunoasterea obscura nu poate decât cu certitudine sa cunoasca prin simturi; începe rolul

cunoasterii rationale, care are ca obiect atomii si vidul, singurele realitati, desi ele scapa simturilor.

Într-o lucrare despre forme si figuri Democrit sustinea ca parerile noastre se datoreaza impresiilor pe

care le primim din afara.

Democrit mai specifica ca senzatiile au caracter subiectiv caci sunt influentate de temperament,

vârsta si dispozitia accidentala. Ceea ce e dulce astazi, mâine e amar; ceea ce e rece pentru unul e cald

pentru altul. Asadar, starea noastra conditioneaza într-un anumit mod cunoasterea lucrurilor. Astfel se

întâmpla ca excitatii contrare (frigul si caldura) pot provoca aceleasi senzatii sau senzatii contrare

provocate de acelasi obiect (dupa dulce acelasi aliment ne pare mai amar).

Prin afirmatia ca cunoasterea rationala intervine atunci când cunoasterea senzoriala este

problematica, suntem convinsi ca Democrit afirma ca între cunoastere prin ratiune si cunoastere prin

simturi este o interdependenta. Înca un argument din care se vede gândirea la Democrit presupune o

teorie materialista a cunoasterii. Teoria imaginilor arata ca nu poate fi un dualism între perceptie si

gândire, ca nu exista doua procese psihice separate de cunoastere: unul pentru simturi care este

subiectiv si altul pentru gândire, care este obiectiv. Procesul cunoasterii se desfasoara nu prin opozitie

între calitatile primare si cele secundare ale materiei, ci printr-o completare. El este în prima faza

senzorial si în a doua faza intelectual.

În lupta politica dintre aristocrati si democrati Democrit a cautat sa combata ideea aristocratiei

precum ca educatia este neputincioasa sa transforme

omul (vezi exemple) si ca elitele sunt date numai

prin nastere.

Un alt aspect al gândirii lui Democrit îl constituie problema limbajului. În diputa cu Heraclit,

care considera limbajul ca un fenomen natural, Democrit afirma ca limbajul are caracter socio-cultural,

este un mijloc de comunicare sociala, inventat de societate.

Aportul lui Democrit în psihologie:

- a demonstrat caracterul material al psihicului

22

- a contribuit la formarea unui monism-materialist în explicatia fenomenelor psihice

- a privit cunoasterea ca o sinteza între sensibilitate si ratiune

- a afirmat ca, cunoasterea presupune doua etape: etapa senzoriala si etapa rationala

- a stimulat cercetarea naturii prin afirmarea cauzalitatii si determinismului.

Gândirea psihologica în Grecia elena

Putem constata ca dupa Democrit filosofia antica greaca trece de la studiul naturii la studiul

omului. Ba mai mult de la studiul altora la propria analiza.

Constatam astfel, ca desi metoda introspectionista se va instala cu mult mai târziu, dânsul deja

se orienta la cercetarea fenomenelor sufletesti proprii individului.

Platon (428-348)

Platon este discipolul lui Heraclit si a lui Socrates si profesorul lui Aristotel. În istoria filosofiei

se considera ca în cultura grecilor intervine un punct de cotitura tocmai atunci când Platon a iesit cu

maxima: „Cunoaste-te pe tine însuti”, într-un sens cu totul nou si anume: de a se trece de la studiul

naturii la studiul omului, a propriului eu: aptitudinea omului de a gândi prin notiuni abstracte, de a

tinde spre noi realizari, de valoare înalta, de a lua decizii în conformitate cu normele personale s.a.m.d.

Astfel de aptitudini invoca anumite calitati fara de care... Tocmai despre aceste calitati avea în vedere

Socrates când vorbea despre sufletul omului. În conformitate cu idealurile morale, sau de manifestarea

vointei si întelepciunii comportamentale.

Cultura timpului precum si structura societatii sclavagiste în care Platon a activat, au

determinat multe aspecte din sistemul lui de gândire.

De la Platon ni s-a pastrat, în întregime, opera scrisa cuprinzând 36 de Dialoguri, altele au

ramas în stare de proiect – Filozoful, Hermocrate -, sau au fost doar un prospect de lucru didactic ca

Diviziunile.

Dialogurile sunt tematice (exemplu: de stiinta, de dragoste, justitia

s.a.) si cuprind discutii,

uneori chiar expuneri teoretice. Alt grup evoca peripetii si viata caracterelor pe care

eroii le manifesta.

Personajul care apare cel mai des în dialoguri este Socrate. În dialoguri uneori sunt aduse si mituri,

cum e mitul lui Prometeu sau al nasterii lui Eros.

23

Daca Socrate aborda mai mult probleme de ordin moral, apoi Platon punea accent pe

metafizica si pe gnoseologia ideilor încercând sa concilieze în felul acesta fixismul eleatilor cu

doctrina schimbarii continue cu a lui Heraclit din Efes.

Platon considera ca dincolo de lumea fenomenelor cu care ne confruntam în fiecare zi si care

sunt foarte diverse si schimbatoare, exista o lume a ideilor eterne, neschimbatoare si transcedentala

(acolo, vesnic) constituind veritabila realitate.

Doctrina sa filozofica a influentat si conceptia politica. În dialogul „Republica” el afirma ca

singura conditie de existenta a statului este ca filozofii sa fie regi sau ca regii si conducatorii sa fie

filozofi, adica ca statutul politic sa coincida cu cel filozofic.

Idealul sau politic era un stat legat de vechile traditii si institutii ale cetatii grecesti condus de

elite.El afirma ca existenta statului este lucru firesc si inevitabil în organizarea sociala a omului si

pentru ca el sa functioneze se cuvine o diviziune a muncii care fara voia omului duce la stratificarea

societatii pe clase, ca fiind corespunzatoare unor functiuni sociale necesare în conformitate cu cele trei

parti sau functiuni ale sufletului omenesc:

- apetitul care de fapt exprima nevoile corpului;

- ratiunea care tinde spre cunoastere si adevar;

- energia si vointa, care face sinteza între cele doua.

Statul lui Platon va cuprinde trei clase:

- guvernantii filozofi;

- militarii;

- agricultorii, meseriasii, negustorii s.a.

Clasa guvernantilor si militarilor trebuia sa existe pe principii comuniste: ei nu trebuiau sa aiba

nici proprietate, nici familie, care, dupa parerea lui Platon, dau nastere lacomiei si egoismului si

slabesc vointa unitara a cetatii. Omul care are proprietate este lacom si vrea sa aiba si mai mult, iar

omul care are familie este nedrept, tine la familia lui, îsi protejeaza neamurile, copiii, parintii. Copiii

trebuie crescuti de stat. Ei nu trebuie sa-si cunoasca parintii. Educatia lor trebuie sa fie comuna

conform aptitudinilor lor.

În epoca Renasterii ideile lui Platon au inspirat utopismul(Thomas Morus – Utopia),

Campanella (Civitas solis), socialismul premarxist din secolul al XIX, precum si comunismul stiintific

la începutul existentei Statului Sovietic si

mai apoi în timpul conducerii a U.R.S.S. de catre N.

Hrusciov(bunurile necesare întregii colectivitati sunt produse si proprietate a clasei muncitoare, a carei

viata este reglementata de catre Stat).

24

Considerând clasele ca fiind corespunzatoare (necesare, inevitabile) unor functiuni sociale,

Platon nu putea sa vada ca între acestea ar putea exista

contradictii, afirmând existenta unei armonii

sociale.

Dialogurile lui Platon evoca

si gânduri ce tin de problema sufletului privita în plan metafizic si

etic.

În Fedon, Platon face distinctie dintre suflet si corp, afirmând suprematia primului, în alt dialog

constata ca toate cele trei parti ale corpului-cap, torace, abdomen au suflete aparte. În Banchetul

(dragostea) se expune teoria iubirii – a celei divine si a celei pamântesti. În Republica, Platon

abordeaza problema opozitiei dintre sensibil si inteligibil.

În Timeu(stiinta), Platon afirma ca însusirile senzoriale rezulta din contactul care se stabileste

între subiect si obiect si ele constituie un semn al realitatii, nu însasi

realitatea. Lumea materiala poate

actiona asupra corpului numai în cazul când el este compus din elemente asemanatoare cu cele care au

produs actiunea. Senzatia este impresia provocata corpului si transmisa sufletului.

De exemplu senzatia de caldura provine din faptul ca focul, datorita

acuitatii si mobilitatii si

micimii atomilor sai, patrunde în elementele corpului.

Sau, gustul si mirosul sunt simturi intermediare între pipait si simturile superioare, auzul si

vazul.

Sunetul este o zguduire a aerului transmisa de ureche, prin creier pâna la suflet.

Vederea rezulta dintr-o miscare externa care se transmite prin lumina ochiului si prin aceasta

sufletului. Noaptea lumina ochiului nu mai întâlneste pe cea externa, continuitatea este întrerupta si de

aceea nu mai vedem.

Platon are si intuitia senzatiilor subliminare, care nu ajung în constiinta. El distinge doua feluri

de impresii: unele care ramân la limita organica, netrecând de la corp spre suflet. Altele în schimb,

traversând corpul ajung la suflet, miscându-le si pe cele organice.

În ceea ce priveste adecvatitatea cunoasterii senzoriale, Platon afirma ca ceea ce percepem nu

este asa cum ne apar simturilor noastre, ci elemente matematice, mici triunghiuri. Adevarata existenta

însa, apartine ideilor. Platon este primul si cel mai mare idealist obiectiv si toata istoria ulterioara a

filozofiei se va axa pe, lupta dintre idealism si materialism, între Platon si Democrit, între partizanii

cunoasterii suprasenzoriale si adeptii cunoasterii materialiste.

În sens platonic, ideea este elementul principal si esential, permanent si în acelasi timp ideal al

lucrurilor. „Exista ceva frumos, bun si mare în sine. În ce ma priveste nu gasesc nimic, atât de evident

ca existenta frumosului si a

binelui.” Ideile Discursului au caracter real ca si ideile matematice de

egalitate, de masura, ca si ideile lucrurilor. Ideea este principiul esential al fiecarui gen si al fiecarei

specii, ca de pilda ideea de

peste, de foc. Aceste idei sunt, „cauza exemplara a ceea ce este constant în

25

natura”. În procesul reflectarii noi coraportam senzatiile noastre la aceste Idei primitive pe care le

gasim în noi si care ne servesc drept modele. Obiectele nu sunt decât doar reflexe, umbre, imagini ale

lumii inteligibile. Cunoasterea senzoriala se

petrece dupa modelul omului care se afla în pestera si care

priveste pe peretele din fund umbrele lucrurilor de afara. Adevarata cunoastere a lumii Ideilor se face

prin contemplare si prin dialectica. Obiectele au realitate când ideile lor sunt în lucru (comunicare) sau

când ne adresam catre lucruri; o comunicare a ideilor catre lucruri.

În viziunea lui Platon se primeste ca abstractul este mai real decât concretul. E lucru obisnuit în

istoria filozofiei ca, atunci când o stiinta se contureaza intra în faza stiintifica, sa se încerce o

generalizare pe baza acelei stiinte

care este în devenire. Asa Descartes si Spinosa au plecat de la

geometrie si mecanica, Leibniz de la calculul infinitezimal, Kant de la fizica lui Newton , Spenser de la

biologie si darwinism, materialismul dialectic de la toate stiintele naturii.

Platon pleaca de la logica, de la notiune

, marea descoperire a lui Socrate. Este firesc, ca în

lumina stiintei contemporane idealismul obiectiv a lui Platon apare ca o „mistica arhiabsurda a

ideilor.” De altfel chiar Aristotel s-a ridicat contra ideilor lui Platon, afirmând ca nici una dintre

explicatiile pe care se întemeiaza existenta ideilor, n-are valoare demonstrativa.

Ideile sunt subordonate una alteia într-o ierarhie, dupa gradul de generalitate pe care-l implica.

Ideea cea mai generala este 1-fiinta existenta. Ca obiect de cunoastere, ea se numeste Adevarul.

Subordonate acestei idei sunt notiunile de acelasi 2-altul; asemanare – deosebire; egalitate –

inegalitate, numar, spatiu, timp, miscare, repaus, dupa care ar urma 3-Ideile de spiritual – deci de

fenomene psihice – si ideile de corporal.

Ideea de fiinta e identica cu Ideea de Unitate si aceasta se confunda cu Binele: „Toate fiintele

inteligibile datoreaza fiinta si esenta lor Binelui.” Adevarul si Binele se confunda cu Frumosul: „Daca

nu putem percepe Binele printr-o singura idee,

atunci sa-l prindem cu ajutorul a trei idei: acela de

1frumusete, 2proportie si 3adevar.”

Metafizica platonica, în avântul ei poetic, considera întreg cosmosul ca o fiinta unica „ale carei

parti sunt celelalte fiinte luate individual, prin genuri si care ar cuprinde în ea însasi toate fiintele

inteligibile.” Asadar se poate vorbi de un suflet cosmic.

Dupa Platon sufletul este superior corpului si apare mai întâi la el. Între suflet si corp exista o

corelatie:

- corpul este un instrument al sufletului;

- sufletul este cauzal în raport cu corpul: el îl organizeaza;

- functiunile sufletului constituie ratiunea mecanismului corporal.

Sufletul rational se afla în cap. El este compus din aceleasi elemente ca si sufletul cosmic si e înzestrat

ca si acesta cu proprietatea miscarii spontane si a miscarii. A doua parte a sufletului se afla în piept

si

26

este menit de a executa ordinele creierului. Poftele, apetiturile se afla în regiunea abdominala.

Ultimele doua parti ale sufletului prin intermediul maduvei sunt legate cu creierul si ca urmare toate

trei apar si se manifesta ca un tot întreg. Inima

este punctul de plecare a venelor, este centrul filozofic

al organismului: el primeste ordine de la creier, transmitându-le prin vasele sanguine în toate partile

corpului. Impresiile

venite din exterior urmeaza aceleasi conducte, dar în sens invers (drumul are doua

sensuri). Cele trei parti ale sufletului corespund celor trei nivele de existenta a fiintelor. Prima este

proprie omului, cea de-a doua animalelor, cea de-a treia plantelor.

Corpul este cauza erorilor, pasiunilor si iluziilor care leaga atât de mult oamenii de viata

sensibila. Orice actiune impusa corpului din afara, se transmite si sufletului. Când impresiile din afara

sunt prea violente, cunoasterea devine imposibila.

În multe privinte doctrinele lui Platon erau reactionare. El considera ca însusirile parintilor,

calitatile si defectele lor

sunt transmisibile copiilor, datorita si legaturii strânse între corp si suflet.

Ereditatea era superioara educatiei. Filozofia lui Platon este în mare masura o psihologie a cunoasterii.

Activitatea de cunoastere presupune patru nivele: o intuitie a ideilor (creierul), ratiunea discursiva,

intuitia sensibila si imaginatie.

Gândirea este un discurs interior. Obiectul stiintei este generalul, deci cunoasterea se face prin

concepte, prin notiuni. Orice discurs presupune o unire a conceptelor. Gândirea si discursul sunt parca

acelasi lucru, numai ca dialogul interior al sufletului cu el însusi si fara voie se numeste gândire, pe

când ceea ce vine din gândire prin gura, cu sunete articulate se numeste discurs. A gândi înseamna a

tine (sufletul) un discurs sie-si, întrebând si raspunzând, afirmând si negând. A gândi este deci a lega

conceptele, a afirma sau a nega. Platon critica punctul de vedere al lui Protagoras ca totul convine

totului si ca nimic nu este adevarat despre nimic, caci atunci nu ar mai exista nici adevar, nici eroare.

Platon afirma ca între notiuni exista raporturi de potrivire si nepotrivire si ca pentru ca judecata sa fie

posibila din avalansa fenomenelor trebuie sa gasim acele elemente permanente

între care sa existe

relatii pe care mintea sa le poata descoperii.

În limbaj exista elemente care 1-nu desemneaza relatii si care 2-desemneaza; acestea din urma

reprezinta discursul adevarat, expresie a judecatii. Un discurs se considera adevarat când verbul uneste

lucruri care se potrivesc. Cuvântul trebuie sa oglindeasca gândirea si legile gândirii, iar legile

participarii cuvintelor se verifica 1-2-în sintaxa, prin legatura între cuvinte. În Gratil, Platon confunda

doua sisteme de numire a lucrurilor: 1-unul dupa care „proprietatea numelor rezida în conventia si

consimtamântul oamenilor. Adevaratul nume al unui obiect este acela care îl impui (Democrit)”. 2-

Heraclit

dimpotriva – cunoasterea numelor care nu au nimic subiectiv

(arbitrar) duce la cunoasterea

lucrurilor. Platon ocupa atitudine critica fata de ultimul afirmând, ca numelui îi corespunde o idee, este

lege si ca a fost creat prin uzanta, prin obicei. Primul legislator a fost poporul si el a creat limba nu prin

27

legi formale ci prin cutuma. Limbajul este asadar o opera a inteligentei, a celei

colective, conforma cu

natura lucrurilor. „Numele este o imitatie prin voce si a imita astfel lucrurile înseamna a le numi.”

Dupa el legea limbajului trebuie cautata în ratiune, care dupa ce a desprins din numeroase atribute

determinarea esentiala, exprima Ideea

sau numarul astfel conceput printr-un nume care participa ca

imagine la model.

Prezinta interes atitudinea lui Platon fata de obiectul stiintei. „Cine se bizuie pe simturi nu

poate avea decât o parere. Lumea inteligibila, care se afla deasupra (este superioara)lumii senzoriale,

este obiectul stiintei adevarate.”

Platon afirma ca stiinta cuprinde doua feluri de cunoastere:

- discursiva care, plecând de la o ipoteza, examineaza consecintele ce decurg din ea, fara

a examina valoarea primei idei.

- rationala care se foloseste de principii, se serveste de rezultatele cunoasterii

discriptive

ca punct de sprijin spre a se ridica la nivelul cunoasterii inteligibile. Ajungem de la fenomene, care nu

sunt decât aparente , la veritabila realitate. Un prim pas al

acestui proces ascendent este lumea

simturilor care prezinta contradictii ce ne multumesc spiritul: un lucru nu poate fi unic si multiplu,

acelasi si altul în acelasi timp. „Ceea ce caracterizeaza pe om este de a întelege generalul, mergând de

la diversitatea senzatiilor la ceea ce este cuprins într-o unitate rationala.” Procesul dialectic duce la

definitii care ajunge la cunoasterea ideii.

Cea mai buna cale pentru cunoasterea realitatii inteligibile este însusirea stiintelor (matematica,

astronomia, limba, muzica, s.a.) care contribuie la abstractizarea gândirii, iar aceasta din urma va duce

la reminiscenta, amintirea ideilor adevarate. Dupa Platon ideile sunt cunoscute spiritului nostru în mod

virtual (a priori), ca dintr-o alta existenta anterioara. E o

versiune antica a faimoasei teorii, a ideilor

înnascute si a fenomenelor apriori care a servit tuturor doctrinelor reactionare. Prin reminiscenta

trebuie înteles actul prin care sufletul reînnoieste si face sa traiasca în el fara ajutorul corpului ceea ce a

simtit altadata în comun cu corpul (memoria).

Platon utilizeaza pentru a vorbi despre memorie metafora: sufletul e ca o carte, memoria ca un

scrib care scrie acolo ce dicteaza simturile si ca un pictor care ilustreaza textul cu imagini

corespunzatoare.

Plecând de la memoria empirica, Platon vorbeste si de asociatia ideilor: „Când un om vazând

sau auzind ceva cu alt simt al lui, nu cunoaste numai lucrul de care s-a izbit, ci în acelasi timp se

gândeste la un altul.” Dânsul aduce câteva cazuri de asociatii particulare. Exemplu: Recunoscând lira

omul îsi readuce în minte imaginea celui, caruia ia apartinut. Acestui exemplu de asociatie prin

contiguitate îl urmeaza un altul de asociatie prin asemanare.

28

Platon este preocupat si de imaginatie. Ea este doar o

reprezentare mentala a obiectului care

cândva a actionat asupra corpului „un mod foarte imperfect al cunoasterii.”

Modul cum Platon concepe evolutia cunoasterii de la idee la fenomen, de la abstract la concret

contrazice mersul gândirii stiintifice moderne care prevede invers. Psihologia lui este complicata, cu

mituri metafizice relative la nemurirea sufletului la metempsihoza (credinta în transmigrarea sufletului,

dupa moartea corpului, în alt corp (om, animal, planta) în scopul purificarii). Este adevarat si faptul ca

prin aplicarea analizei rationale în cercetarea mecanismelor gândirii, Platon face numeroase si

patrunzatoare observatii asupra proceselor psihice. Într-o mare masura gândirea lui Platon este o

filozofie a sufletului, metafizica, idealista.

Aristotel (385-322)

În dezvoltarea gândirii antice un aport deosebit îl aduce Aristotel. Pe buna dreptate el este

considerat apogeul filozofiei grecesti si al gândirii umane. Varietatea imensa, enciclopedica

a

cunostintelor sale uimeste si astazi, peste 2000 ani.

Originar din Stageira(N-E Greciei) fecior al unui medic de pe lânga taratul Macedoniei,

din

copilarie a fost pregatit pentru a urma profesia tatalui sau. Este firesc ca trebuia sa se orienteze catre

stiintele naturale(Platon era orientat spre matematica) si la 17 ani este adus la Atena, la Academia pe

care o conducea Platon care la acele vremuri avea deja 60 de ani. A calatori si a trait în mai multe

orase înfloritoare ale Ioniei, a fost mentorul spiritual al lui Alexandru Macedon.

Aristotel a fost un mare enciclopedist cuprinzând toate domeniile stiintei antice. El se considera

fondatorul anatomiei si filozofiei, al embriologiei. S-a preocupat de sistematica animalelor care, de

altfel a rezistat pâna la Karl Linne. S-a preocupat de fizica, mecanica, meteorologie, astronomie, etica,

politica. Logica formala a fost de asemenea creata de Aristotel aproape în formula în care se afla si

astazi. Dintre filozofii antichitatii anume Aristotel si-a adus contributia cea mai mare la studierea

psihicului uman. Desigur nu numai el s-a ocupat de studierea fenomenelor psihice, dar e primul care a

dat forma sistematica, adica stiintifica observatiilor sale asupra sufletului, a fost primul care a facut din

ele un obiect de studiu separat.

În psihologia sa Aristotel este preocupat de raporturile dintre suflet si corp, de rolul pe care îl

are sufletul în existenta omului. Pentru Aristotel, dealtfel ca si pentru Platon, lumea reala, reprezinta

mai mult decât un ansamblu de fapte observabile: cunoasterea Naturii nu poate avea loc numai printr-o

activitate pe care ratiunea, dialectica o desfasoara asupra datelor observabile. Din aceasta rezulta:

- pentru Platon idei: imuabile*,

-pentru Aristotel de asemenea idei, numai ca schimbatoare în conformitate cu împrejurarile.

*imuabil – care nu se schimba niciodata, care ramâne permanent acelasi

29

Cunoasterea reprezinta deci o înaltare în lumea ideilor, ceea ce ne ajuta sa întelegem Mitul

pesterii, povestit de Platon în Republica: prizonierii aflati într-o pestera nu vad decât umbra lucrurilor

de afara; datorita unei ascensiuni dificile, care simbolizeaza dialectica, unii dintre ei evadeaza din

pestera si ajung sa vada lucrurile în adevarata lor lumina si soarele care le lumineaza (binele,

dreptatea,...).

Pentru Aristotel, aceasta lume este ordonata, e opera unei inteligente, a unui artizan, care,

precum olarul prelucreaza argila pentru a-i da forma. Aceasta conceptie (sa

întelegem ca Aristotel se

refera la un deus creator care a fost reluat în gândirea crestina) face din forma obiectului finalitatea sa,

scopul pe care trebuie sa-l atinga pentru a ocupa locul ce îi revine în Natura. Aceasta din urma este

alcatuita dintr-un ansamblu de forme; fiecare obiect individual trebuie sa se „conformeze” formei sale

care, într-o oarecare masura, reprezinta norma, destinul, viitorul sau.

Asa stau lucrurile si în raporturile dintre suflet si corp: în timp ce la Platon se face o distinctie

radicala, la Aristotel exista o complementaritate: sufletul este forma

care organizeaza corpul pentru a-l

aduce la desavârsire; materia nu poate exista fara forma, dar nici

forma fara materie. Fara suflet corpul

nu ar avea forma si ar fi lipsit de viata.

Aristotel considera ca sufletul ar avea urmatoarea evolutie organizatorica:

- la nivelul general este vorba de sufletul vegetativ, principiu care permite cresterea,

dezvoltarea, nutritia, fiind comun tutror vegetalelor, animalelor si omului.

- la nivelul simtirii este vorba de sufletul sensibil, principiu care asigura reflectarea

senzoriala si motricitatea, care pune în miscare corpul, el fiind comun animalelor si omului.

- la nivelul intelectual, este vorba de sufletul intelectiv

sau rational care permite numai

omului sa rationeze si prin vointa sa-si organizeze faptele.

Întreaga psihologie a lui Aristotel este o psihologie biologica si tocmai prin aceasta este

moderna. El e primul psiholog din antichitate care s-a dezis de speculatiile abstracte asupra sufletului.

Spiritul sau era empiric, înclinat spre observatie: „Trebuie mai mult sa

ne încredem în observatie

decât

în rationament si în acesta sa nu ne încredem decât daca nu ne duce la rezultate concordante cu

faptele.” Pentru Aristotel conceptiile generale provin din perceptii si prin inductie câstigam „toate

cunostintele fundamentale.”

„Acel care observa fara încetare natura poate formula ipoteze care sa lege împreuna mai

multe

categorii de fapte. Pe aceasta cale deschisa de Leucip si Democrit s-a reusit sa se explice fenomenele

naturii, plecând de la o baza reala, într-un fel sistematic si metodic, fara sa negam, faptele date de

perceptia senzoriala, nasterea, distrugerea, miscarea si pluralitatea lucrurilor.”

Fiind 20 de ani discipolul lui Platon, Aristotel accepta cunoasterea naturii cu ajutorul Ideilor,

numai ca pe alte principii conceptuale.

30

Aristotel depaseste profesorul sau. „Nu fara un sentiment penibil încep aceasta

discutie; caci

îmi este scump acel care a inventat teoria Ideilor; dar dupa mine este preferabil si chiar necesar sa

sacrificam afectiunile personale iubirii de adevar, mai ales când ne numim filosofi. Între prieteni si

adevar, care amândoi îmi sunt scumpi, e o datorie sacra sa iubesti mai mult adevarul”. El critica Ideile

lui Platon, caci nu gaseste argumente în favoarea lor.

1. „A admite o lume a Ideilor paralela cu cea a fenomenelor ar însemna ca si cum având

de numarat niste obiecte se crede ca s-ar ajunge mai repede daca ar fi de doua ori mai

multe.”

2. daca Ideile sunt singura realitate, ar trebui sa existe idei ale conceptelor negative si

ale conceptelor relative.

3. teoria ideilor este sterila. Ideile nu sunt cauza nici a unei miscari, nici a unei

schimbari. De altfel un obiect poate apartine la mai multe idei, de exemplu: omul –

ideii de fiinta, de biped, de om, de mamifer s.a.m.d.

4. este imposibil ca o esenta (ideia) si obiectul careia îi apartine sa fie separate

unul de

altul.

Pentru Aristotel Ideile sunt imanente lucrurilor, se afla în lucruri. Platon confunda anterioritatea

logica cu cea cronologica. Universalul exista în lucruri si nu poate fi extras decât prin abstractie.

Adevarul nu exista dincolo de lumea sensibila.

Universalul poate fi gasit doar

prin experienta, prin studiul lucrurilor particulare, prin

observarea lor. Inteligibilul e cuprins în sensibil, stiinta trebuind sa-l desprinda din acesta.

Cunoasterea stiintifica se întemeiaza pe general. Senzatia se afla la începutul cunoasterii,

stiintei.

Prin senzatie percepem unele însusiri ale obiectelor si ea apartine unui anumit ins într-un

anumit moment si loc. Din senzatie se naste memoria. Experienta este pentru oameni punctul de

plecare al stiintei si al artei. Toate animalele au senzatie, unele au si memorie, dar omul are în plus,

rationamentul. De asemenea omul desprinde generalul din particularul ce-l contine. Generalul este

esential (si esentialul general) si poate fi atribuit tuturor indivizilor pe care-i defineste. Raporturile

între unicversal si individual devin la Aristotel raporturile între posibilitate si actualitate, între materii

si forma.

Un aspect caracteristic naturii si ca urmare materiei este miscarea. Ceea ce se schimba prin

miscare este materia. Ea este determinata prin forma. Ea nu poate exista în afara formei, si nici nu

poate fi separata de ea. Ea – materia – nu exista niciodata fara una din formele contrarii (cald-frig,

greu-usor,...) din care iau nastere ceea ce se numesc elemente. Supusa tuturor schimbarilor, conditie a

oricarei deveniri, ea este necreata

întrucât tot ce piere se dizolva în ea, materia este nemuritoare, este

31

vesnica. Materia este lucrul ca posibilitate forma este lucrul ca devenit realitate. Trecerea de la

posibilitate la act, de la materie la forma se face cu ajutorul miscarii.

Alaturi de forma-materie, gasim la Aristotel distinctia între potential si actual si între posibil si

real, pentru a explica ce e permanent si schimbator în lucruri. Schimbarea, devenirea e conceputa de

Aristotel, ca pornind de la studiul stiintelor naturale, de la cercetarea fiintelor vii, drept realizarea unei

tendinte vitale spre îndeplinirea unui scop. Viata e tendinta materiei de a dobândi o forma, de a rezolva

ideea miscarii sau a fortei cuprinsa în ea.

Forma este principiul general care organizeaza si însufleteste materia moarta. Forma este

determinata de scopul cuprins în fiecare fiinta si care se manifesta în miscare.

Materia si miscarea sunt inseparabile, una de alta, si nu sunt notiuni abstracte, ci 2 aspecte

diferite ale unui singur proces natural. Lumea e materie în miscare. În acest punct de vedere, Aristotel

se apropie de materialism, dupa cum în conceptia unei deveniri si schimbari continue a materiei, el este

un dialectician.

Nu putem cunoaste un lucru decât daca descoperim cauza miscarii. Si aceasta ar fi:

- materialul

din care este facut un lucru sau din care provine (materialele de constructie a

unei case) – cauza materiala.

- forma, modelul, ideea lucrului, adica ratiunea esentei sale (forma casei – cauza formala).

- schimbarile

îndeplinite de fiinta, cauza, initierea miscarii si a repaosului sau (arhitectul,

muncitorii – cauze motrice).

- scopul

catre care tind aceste miscari. Acest scop este binele fiintei, caci orice fiinta tinde în

mod natural catre perfectia sa. Acest principiu e o cauza finala.

Opozitiei între forma

si materie îi corespunde, opozitia între real si posibil si opozitia între

actual si potential, materia include în sine posibilitati virtuale care tind sa se realizeze în forme

concrete ce îi corespunde.

Devenirea apriori este înscrisa în materie. Devenirea sau miscarea este cautarea permanenta de

catre materii amorfe, nediferentiate a unei forme de realizare. Realizarea deplina a tuturor

virtualitatilor sau posibilitatilor cuprinse într-o fiinta se

numeste entelehie. Ea prevede preponderenta

formei asupra materiei

URA! Materia si forma se determina una pe alta: de la virtualitate la realizare,

de la posibilitate la act, de la general la particular.

Fiintele vii, prin cresterea, dezvoltarea si reproducerea lor sunt exemple ale acestor relatii

dintre forma si materie.

Copurile fiintelor vii se compun din tesuturi si organe. Tesuturile sunt omogene: sângele, limfa,

grasimea, maduva, seva, tendoanele, cartilajele, membranele, tegumentele, secretiile si

excretiile.

Compozitia lor e dedusa de Aristotel cu ajutorul unei chimii calitative de uscat si umed, tare si moale,

32

lucios si aspru, cald si frig etc. Tesuturile sunt conditiile de existenta a organelor diferentiate care

fiecare are forma si functia sa.

Viata este forma care actualizeaza materia corpurilor vii. Aceasta forma a corpurilor vii, care se

confunda cu viata este sufletul. Forma nu exista în afara de materie al carei act este.

Unirea sufletului

cu corpul este un aspect particular

al problemei unirii materiei cu forma.

Toate actiunile, precum si pasiunile fiintelor vii au deci doua aspecte, unul formal – care priveste

sufletul, forma a corpului, celalalt material, care priveste corpul ca materie a sufletului.

Anume sufletul integreaza

diferitele parti ale organismului, îi da forma si unitatea. Aceasta

sinteza face ca o fiinta sa nu fie o agregatie mecanica, ci sa fie un tot care reactioneaza unitar.

Alte idei care îl caracterizeaza pe Aristotel:

- unirea corpului cu sufletul trece treptele anterioare. De exemplu viata embrionara a

animalelor superioare e la început pur vegetativa.

- speciile sunt eterne si nu se transforma unele din altele. Este vorba doar de o progresiune

cantitativa si continua a formelor. Speciile vecine sunt atât de apropiate, încât de la una la alta e

o trecere continua cu foarte mici diferente.

- pentru animale sufletul vegetativ este conditia aparitiei unui suflet superior – cel senzitiv.

- toate animalele au cel putin un simt – pipaitul(?); dar acolo unde exista senzatie, exista

placere si durere, iar daca acestea functioneaza înseamna ca exista si dorinta.

- cauza miscarii este dorinta care e produsa fie de senzatie, fie de imaginatie.

- prin repetitie imaginea naste un fel de memorie, care se deosebeste de memoria activa, produs

al reflexiunii.

Ideea ca exista o continuitate între functiile psihice la animal si la om este o idee princeps noua

în stiinta, înaintata de Aristotel.

- caldura(?) este principiul de viata al organismelor precum si a soarelui.

- corpul viu trebuie sa aiba o caldura înnascuta al carui principiu se afla în inima unde arde.

Acesta este focul psihic.

- creierul este un organ refrigerent destinat sa compenseze caldura inimii, care de fapt este

sediul senzatiilor.

În viziunea lui Aristotel psihologia este o stiinta a sufletului (natura si esenta) mai întâi, iar în al

doilea rând si a fenomenelor care se refera la el. Pentru a cunoaste sufletul Aristotel recomanda a face

uz de metoda prin esenta si accident. Conceptual filozofia lui este o filozofie bazata pe notiunile

materie-forma, potential-actual, cauza eficienta si cauza finala.

Aristotel abordeaza studiul sufletului într-un spirit naturalist, urmând sa faca o istorie naturala a

sufletului. Dânsul începe tratatul sau De anima cu o istorie a teoriilor psihologice de pâna la momentul

33

scrierii lucrarii. Se subliniaza ca, în interesul stiintei pe care cautam sa o întemeiem...o stiinta niciodata

nu este complet facuta si se dezvolta în succesiunea generatiilor (idee actuala pentru toate timpurile).

Dupa ce se ocupa de sufletul vegetativ, radacina comuna din care se dezvolta toate felurile de

viata, Aristotel trece la sufletul senzitiv si se expune pe marginea celor cinci simturi. Acestea pornesc

de la doua tipuri de organe: cu percepere indirecta (vazul, auzul si mirosul) si cu percepere directa –

gustul si pipaitul.

Aristotel dovedeste o bogatie de cunostinte de-a dreptul surprinzatoare. Teoria senzatiilor, cu

exceptia fiziologiei organelor de simt, este în linii mari creata de el.

Mai întâi este examinat vazul. Despre acesta mentioneaza ca este cel mai important pentru

viata intelectuala (descopera cele mai multe diferente si raporturi între lucruri)(putem constata mai

multe însusiri ale lucrurilor – miscarea, culoarea, figura, numarul, marimea) si morala a omului

(placerea). Anume datorita vederii imaginile sunt furnizate imaginatiei, care folosind limbajul înfloresc

stilul si gândirea ei.

Ce înseamna afirmatia lui Aristotel: „Ochiul ca si organul mirosului e format dintr-o parte a

creierului”, „perceperea vizuala are loc înauntrul ochiului”.

Ce înseamna pentru acele timpuri a afirma, ca orice marime e vizibila în potentialitate dar nu în

act? (prag senzorial). Aristotel avea cunostinte si despre imaginile consecutive: în timpul reflectarii

vizuale are loc o modificare a ochiului, care poate sa mai persiste si dupa încetarea actiunii obiectului

vazut. De exemplu privind mult timp un obiect de un rosu aprins, în culoarea data continuam a vedea

în culoarea data, trecând la alte obiecte. Sau când se trece de la lumina la întuneric.

În privinta auzului Aristotel afirma ca acesta este provocat de sunetul de la lovirea unor corpuri

solide unul de altul sau de aer. Mediumul (aerul, apa) asigura transmiterea catre ureche a sunetelor. În

ureche se gasesc conducte sinuoase pline cu un aer intern în dreptul timpanului care fiind pus în

miscare de aerul extern produce senzatia de auz. Si auzul are prag senzorial: exista intervale de sunet

imperceptibile (un zgomot foarte slab nu e auzit, ca si un zgomot prea mare si violent). Transmiterea

sunetului se face în timp, de aceea este perceput abia dupa un timp oarecare.

Senzatiile excesive pot distruge organul vederii sau a auzului (orbirea, asurzirea). Pe când

culoarea si lumina se propaga în linie dreapta, sunetul se propaga în toate directiile. Sunetul înalt este

auzit mai repede, se petrece la un mai mare numar de vibratii, pe când cel de jos la o distanta mai mica.

Cu privire la simtul mirosului Aristotel mentioneaza ca e mai dezvoltat la animale si mai putin

perfect la om, dovada ca nu pot exista senzatii olfactive pure, fara sa se amestece sentimentul de

agreabil sau dezagreabil. Impresiile olfactive sunt atât de confuze încât pentru a le desemna apelam la

asemanari, descrieri.

34

Simtul gustului, nu are intermediar (medium) în reflectare. Aristotel constata ca nici un lucru

nu poate da o senzatie de gust daca nu e umed. Pentru animale anume gustul îi permite a determina ce

îi este util si ceea ce îi este daunator. Orice aliment are un gust. Ceea ce e lipsit de gust cât de cât nu

poate servi ca aliment.

Exista 7 gusturi alimentare ca si 7 sunete fundamentale si 7 culori simple. Orice senzatie e un

raport; orice exces o face dureroasa si dezagreabila, sau chiar distruge.

Simtul pipaitului este comun tuturor animalelor. Pipaitul percepe mai multe calitati opuse.

Aristotel mai mentioneaza ca exista si obiecte care nu provoaca

nici un simt sau sunt

percepute

de toate simturile. Acestea sunt miscarile si repaosul, numarul si unitatea, figura, spatiul sau

marimea, timpul. Aceste „sensibile comune” sunt percepute gratie miscarii.

Aristotel afirma originea empirica, prin senzatii, a notiunilor considerate de rationalisti ca idei

înnascute.

Toate simturile deriva dintr-un prim sensorium din principiul sufletului senzitiv, adica un fel de

senzatie a senzatiilor (ceea ce mai târziu se va numi constiinta). Acel care vede are sentimentul ca

vede, acel care merge are sentimentul ca merge s.a.m.d. Exista o constiinta senzoriala.

Memoria este examinata într-un alt tratat. De memoria et reminescentia. Aristotel atentioneaza,

ca atunci când obiectul este perceput

la prezent e vorba de senzatie. Când fara prezenta propriu-zisa a

obiectelor posedam cunoasterea si senzatia lor atunci o astfel de lucrare este memoria.

Memoria nu se

refera decât la trecut. Memoria nu se confunda nici cu senzatia, nici cu un concept, ci este posesiunea

sau modificarea

acestora petrecute datorita timpului ce se scurge. Memoria se aseamana foarte mult cu

imaginatia. Si fiind totusi procese psihice diferite Aristotel explica ca ceea ce separa memoria de

imaginatie este ca ultima nu presupune recunoastere.

În acelasi tratat despre memorie Aristotel mentioneaza ca seria fenomenelor

externe provoaca

în corp o serie de miscari

iar în suflet o serie

corespunzatoare de perceptii si de imagini. Acestea se

produc într-o anumita ordine de succesiune (în cadrul reproducerii) e vorba despre asociatia de idei

prin contiguitate.

Asociatiile de idei se pot produce si prin obisnuinta, prin repetare în mod frecvent. În acest caz

reproducerea are loc în timp si spatiu fie prin asemanare fie prin contrast.

Asa s-a întâmplat în istoria psihologiei ca legile asociatiei de idei, care vor juca un rol atât de

mare în psihologia moderna – asociationismul englez – au fost stabilite înca de Aristotel. El noteaza si

importanta pe care o da emotia legaturii asociative.

Cât priveste problema deprinderilor Aristotel precizeaza ca acestea se formeaza treptat, ca

urmare a unei miscari care nu este naturala si înnascuta, dar care se repeta în mod frecvent. El vede si

35

utilitatea pedagogica a deprinderilor. „Devii drept practicând dreptatea, întelept practicând

întelepciunea. Într-un cuvânt, prin repetarea aceleiasi acte se naste dispozitia de a te reproduce.”

Aristotel abordeaza si aspectul somnului si a viselor. El mentioneaza ca somnul se naste din

neputinta organismelor de a fi tot timpul în activitate. Activitatea are o limita, fiind de prea lunga

durata, surmeneaza organismul. Somnul, la rândul sau, nu poate dura prea mult ca acesta ar echivala cu

disparitia

sensibilitatii. Vegetalul, care se reduce la functia de nutritie si reproductie, nu are somn sau

mai bine zis, viata lui e un semn perpetuu. Sediul somnului e în sufletul senzitiv si se produce prin

racirea sângelui în partile superioare ale corpului.

Imaginatia, desi se apropie mult de gândire, aceasta nu poate exista fara imaginatie. La fel se

deosebeste de senzatii desi nu functioneaza fara datele simturilor. Ea este o facultate pasiva

dependenta de vointa si ratiunea

noastra

care o conduce. Astfel ne este cu putinta si depinde de noi sa

ne readucem în minte un obiect care nu mai este prezent si sa cream imagine reprezentativa. Exista

doua forme

de imaginatie: senzoriala si abstracta. Imaginea creatoare a lui Aristotel nu este

evidentiata aparte ci înglobata în definitia artei: facultate creatoare însotita de concepte adevarate.

De la imaginatie

pornesc doua cai: una catre gândire având în baza ei imaginile si

reprezentarile; si alta catre dorinta, vizând si aceasta implicatia imaginatiei si fanteziei.

Gândirea reflecta calitati generale, caci cunoasterea prin simturi este întotdeauna relativa. Orice

cunoastere începe cu senzatia, inteligibilul e continut în sensibil si e desprins din acesta prin activitatea

ratiunii, de aceea actul de a gândi depinde de vointa

noastra. Inferiorul senzitiv conditioneaza

superiorul intelectual care îi pregateste imaginile, fara de care nu exista gândire. În continuarea temei

Aristotel argumenteaza rolul informatiei senzoriale în realizarea

gândirii si aduce exemplul ca un orb

din nastere nu numai ca nu-si da seama de vreo culoare, dar el nu are nici notiunea de culoare.

Oboseala, somnul, boala, betia, care sunt stari fizice, ne lipsesc de posibilitatea de a dobândi cunostinte

noi, prin tulburarea sensibilitatii. Prin metoda inductiei generalul este eliberat de individual formând

elementele judecatii si silogismului. Atât inductia cât si deductia sunt procedeele stiintei si care se

verifica prin experienta.

Trebuie sa distingem doua parti ale intelectului: una nativa

capabila sa devina orice (e vorba de

intelectul pasiv, care e un fel de tabula rasa si în care ideile apar pe masura acumularii experientei), iar

cealalta

formativa

capabila sa dea tuturor lucrurilor o forma (este vorba de intelectul activ). Prima

reprezinta materia gândirii, care contine toate virtualitatile cunoasterii, a doua devine cauza si forma.

Intelectul pasiv primeste formele în care se dezvolta, conform experientei, de la intelectul activ.

„Nu putem demonstra fara a nu cunoaste mai întâi principiile prime si imediate. Principiile fiind

anterioare demonstratiilor nu pot fi date de stiinta, ci de intuitie. Aristotel nu mentioneaza care sunt

36

aceste principii prime. Intelectul activ are si o acceptie metafizica (ca la Platon). El este si nazuinta

omenirii spre cunoasterea absoluta, spre nemurire si spre divinitate.”

Aristotel a abordat si problema limbajului, (desi mai putin decât Democrit) si manifestarile

dorintei, sentimentelor si pasiunilor. În privinta vointei dânsul mentiona ca obiectul vointei este binele,

dar binele nu este o categorie universala si absoluta asa cum credea Platon, ci fiecare individ urmareste

ceea ce i se pare ca e binele sau, si ca scopul final al actiunilor noastre e binele.

Tratatul despre suflet al lui Aristotel cuprinde aproape toate capitolele care figureaza si astazi

într-un tratat de psihologie. Asociatia ideilor, habitudinea, pragurile senzoriale au fost observate de

Aristotel. El împarte fenomenele sufletesti

în fenomene de 1-cunoastere, de 2-afectivitate si 3-de

vointa, împartire care a ramas si pâna azi în psihologie. Analiza sensibilitatii, a celor cinci analizatori,

e facuta cu deosebita ascutime si patrundere, mai ales daca tinem seama de fiziologia rudimentara pe

atunci, a organelor de simt.

Cu toata ascutimea observatiilor sale, Aristotel face erori grosolane: el considera inima ca

sediul fenomenelor sufletesti, iar creierul ca organ refrigerator menit sa compenseze caldura produsa

de inima.

Filozofia lui e o filozofie a conceptului, tinzând la clasificatii si

definitii. De altfel, în

antichitate, stiintele care studiau coexistenta,

ajunsese la un grad mult mai mare de dezvoltare decât

cele care studiau succesiunea fenomenelor. Stiinta e mai ales deductiva. Notiunea

de lege naturala

înseamna la ceea ce este vechi, doar într-o constanta tipica a

calitatilor.

În loc de explicare prin cauza si efect gasim la Aristotel explicatia prin forma si materie.

Notiunile de „forma si forta activa"

se gasesc adeseori legate în metafizica sa. ,,În definitiv cauza se

reduce la conceptul lucrului" .

IIc Gândirea Psihologica în cultura elenistica

În epoca clasica

a culturii grecesti, zeii cetatii întrupau cu preponderenta

elementele naturii.

Religia polisului fiind legata de institutii, preotii

erau magistrati. În elenism, sub influenta cultelor

orientale, religia include doctrine morale si aspiratii

catre fericire. Izolat în haosul evenimentelor,

suferind din cauza razboaielor si a luptei de clasa din ce în ce mai crâncena, omul cauta un refugiu,

gasindu-l în relatiile cu divinitatea, în ritualele tainelor si în extazul religios.

Cultura elenistica a continuat traditiile epocii clasice, cu deosebirea ca centrul politic si

economic s-au deplasat înspre Orient (Pergam, Antiohia, Alexandria) si ca oamenii de cultura sunt

adeseori originari din Asia Mica si de pe insulele ioniene.

37

Tehnica constructiilor si cea industriala(mori de apa, masini de razboi, suruburi fara sfârsit), fac

mari progrese si odata cu acestea se dezvolta si stiinta, inseparabila de tehnica. Stiintele pozitive se

despart de filosofie si capata un mare avânt. Euclide în geometriem Arhimede în mecanica(„Evrica!!!),

Hieron din Alexandria în fizica, Aristrarh din Samos în astronomie(formuleaza cel dintâi conceptie

heliocentrica), Hiparh din Niceea în trigonometrie, fac descoperiri importante si pun bazele acesto

stiinte.

Medicina care implica si observatii psihologice, ramâne mai aproape de filosofie si

medicii se împart în trei secte: dogmatici, empirici si metodisti, dupa

modul de interpretare al

simptomelor.

Omul e centrul preocuparilor filozofice

fapt care natura exterioara e cercetata doar pentru a

determina sensul vietii si conditia umana. Fizica

însa va fi aceea care prin cercetarile sale

va orienta

psihologia, spre doua mari doctrine — stoicismul si epicureismul, dominante pentru acea perioada. În

cele din urma ratonalismul stoicilor va ajunge la o metafizica spiritualista din care vor decurge toate

sistemele panteiste* si idealiste de mai târziu, în timp ce viziunile lui Epicur vor produce un

materialism pe care se va sprijini întotdeauna empirismul si senzualismul în teoria cunoasterii.

În framântarile politice de atunci, stoicii au îmbratisat

cauza monarhiilor care stapâneau orasele

grecesti dupa dislocarea

imperiului lui Alexandru si multi dintre ei au fost consilieri ai regilor. În alt

mod contempla Epicur. El recomanda prietenilor sai sa se abtina de la viata publica într-un moment

când patria sa îsi pierduse libertatea. ,,Traieste ascuns" era dictonul lui, care va fi si al lui Descartes cu

aproape doua milenii mai târziu, traind în Olanda spre a scapa de urmarirea bisericii.

Pentru Epicur, filozofia e o lunga sfortare, o desavârsire interioara, cu ajutorul ratiunii si

judecatii, pentru eliberarea de frica — frica de zei, frica de moarte(La Freud), frica de durere — pentru

a ajunge la o liniste si o deplina seninatate care duce la fericire. Între prietenii bine alesi, în cursul

convorbirilor filozofice, se obtine aceasta seninatate, iar lucrurile cele mai de pret sunt, stiinta si

prietenia. Scoala lui e o asociatie de prieteni care voiesc sa practice în comun aceasta activitate. Ea era

deschisa oricui, indiferent de gradul de cultura, de origine sau categorie sociala. Chiar femeile erau

admise, ceea ce constituia pe atunci o noutate revolutionara.

Între stoici si epicurieni întodeauna exista o lupta, care izvora din orientari intelectuale contrarii

si din pozitii politice opuse. Stoicismul era filozofia claselor conducatoare, epicureismul era filosofia

poporului. „Poporul e cu ei" — spunea Cicero" vorbind despre epicurei, care erau atât de numerosi

,,ca orase întregi n-ar fi putut sa-i cuprinda". În stoicism predomina unitatea si universalul, la

epicureism, simtul individualului si particularului. Dupa stoici,

lumea e facuta

dintr-o singura

substanta primitiva, unica; pentru Epicur lumea e facuta dintr-o multiplicitate de atomi

care se grupeaza în moduri diferite si infinite ca numar.

*panteism

– conceptie filosofica umanista care identifica pe Dumnezeu cu natura. Stare de spirit care tinde sa divinizeze natura.

38

Dupa stoici, statul, familia, societatea se datoresc unei forte universale care împinge indivizii

împrastiati sa reconstituie unitatea din care provin. Pentru Epicur, principiul organizarii sociale deriva

din interesul individului care îl determina la viata în societate si la prietenie; interesul si placerea sunt

la baza prieteniei si chiar a sacri-ficiului. Ideea de drept era dedusa de stoici din ratiune. Dupa Epicur,

ea deriva din interes si are la baza o conventie sau un contract. Stoicii proclamau ca norma

de viata

sfortarea, fie si penibila, în vederea unui scop. Pentru Epicur, placerea si interesul sunt însusi izvorul

virtutii.

Stoicii puneau mare pret, pe logica, pe definitii, diviziuni, clasificari si demonstratii. Epicur

dispretuieste formalismul si eruditia, metoda lui se bazeaza în primul rând pe observatie.

Pentru stoici, sufletul omului e un fragment al sufletului universal, imanent* materiei si

indisolubil legat de aceasta. Pentru Epicur, functiunile psihice rezulta din actiunea si reactiunea unor

atomi de un anumit fel care produc senzatia si gândirea.

Punctul de plecare în psihologie e cel biologic: omul ca si animalul cauta placerea si evita

durerea. ,,Pentru toate fiintele scopul

este placerea caci îndata ce se nasc, prin natura lor si

independent de ratiune, cauta placerea si se revolta împotriva

durerii". Placerea e de ordin fiziologic,

legata de viscere. Functia fundamentala a organismului e nutritia, legata de stomac.

Orice cunoastere deriva din senzatie si senzatia ne da adevarul asupra existentei lucrurilor

materiale.

Teoria cunoasterii care cuprinde si o parte a psihologiei, e cuprinsa în canonica** lui Epicur.

Aceasta canonica, cuprinsa într-o singura carte este mai degraba o metodologie decât o logica, un

criteriu al evidentei si în careva masura, o încercare de a stabili bazele inductiei si principiile

cunoasterii. Alte aspecte psihologice se afla în fizica si etica sa.

Senzatia este la originea cunoasterii. Ea se datoreste unor efluvii*** care pornesc de la

suprafata corpurilor

si care cuprind în ele aceeasi figurea si înfatisare ca si corpurile din care provin.

Aceste efluvii lovesc simturile noastre si astfel percepem obiectele exterioare. Perceperea noastra

oglindeste perfect realitatea, deoarece aceste efluvii pastreaza raporturile dintre obiecte si calitatile lor.

Aceste imagini ale lucrurilor, care reproduc în mic obiectele, sunt invizibile din cauza micimii

lor si se misca cu iuteala gândului. Ele patrund în organele noastre de simt, fiecare alegând pe acela cu

care au afinitate. Asa cum o substanta mirositoare emana particule care se raspândesc în jurul ei,

cum fumul se ridica

de la foc sau cum un corp încalzit împrastie caldura, aceste mici eidola se

raspândesc în jurul obiectelor si ne informeaza despre calitatile lor. Senzatia este pura receptie si nu

poate fi explicata

decât ca o actiune a unei realitati exterioare. (Am vazut mai înainte cum pentru

Platon, sufletul emana un fel de radiatii care mergeau în întâmpinarea lucrurilor).

39

Senzatia e totdeauna adevarata, este evidenta însasi. Ea se datoreste, ca si gândirea, unei

miscari a atomilor care formeaza spiritul, dar aceasta miscare este determinata dinafara. Nimic nu

provine din natura subiectului: sunetul se introduce prin urechi, fara vreun concurs din partea noastra,

formele si culorile prin ochi, mirosurile prin nari, gusturile prin limba si cerul gurii, perceperea tactila

prin piele si tot corpul.

Pentru a învinui simturile de eroare ar trebui sa punem la îndoiala existenta lumii exterioare si

sa admitem ca ele functioneaza în gol, ceea ce e absurd, caci ele

se datoresc unor miscari comunicate

de realitatea exterioara care e punctul de plecare a acestui mecanism. A sustine ca o impresie

sensoriala e falsa, e a spune ca nimicul poate fi perceput. Daca exista uneori contradictii între datele

simturilor si au loc unele iluzii senzoriale, acestea se datoresc nu impresiilor senzoriale propriu-zise, ci

judecatilor noastre legate de ele.

Senzatia în sine este, în afara ratiunii si de aceea e lipsita de memorie. De altfel,

o impresie

senzoriala nu ar putea fi contrazisa decât tot de o impresie senzoriala. Ori, senzatiile de acelasi gen

nu se pot contrazice pentru ca au toate aceeasi valoare de certitudine.

Iar senzatiile de categorii

diferite nu se pot contrazice fiindca nu sunt valabile decât în sfera lor, fiecare.

Cunoasterea cuprinde pe lânga senzatii, si anticipatiile sau prenotiunile si înclinatiile. ,,în

canonul sau, Epicur spune ca criteriul adevarului e în senzatii, anticipate si înclinatii".

Anticipatia se datoreste amintirii unui fenomen repetat de multe ori. Cu alte cuvinte,

anticipatia este persistenta sau reziduul unor senzatii precedente, fiind produsa în ultima analiza tot

de senzatii si reflectând realitatea obiectiva. Anticipatia sau prenotiunea e totdeauna legata de

realitate si implica în mod evident o judecata de existenta. Diogene Laertiu o numeste perceptia sau

opinia dreapta. E ceea ce numim azi reprezentare sau notiune. Ea este rezultatul experientei noastre

trecute, cu care putem confrunta experienta presenta.

Cu ajutorul anticipatiei putem formula judecati care depasesc experienta prezenta. De

exemplu judecatile: acest om este Platon, acest animal este un cal, sunt formulate depasind experienta

senzoriala imediata si, utilizând prenotiunile. Aceste judecati trebuie sa fie confirmate de sensibilitate

pentru a se bucura de certitudine.

Teoria despre naturea sau fizica este a doua parte a filozofiei lui Epicur si ea cuprinde si

învatatura despre suflet, ca o parte a naturii.

Pentru a cunoaste natura, datele simturilor nu pot fi puse la îndoiala. Simturile ne informeaza

despre existenta unei lumi de obiecte materiale, în mijlocul carora traim si a caror natura trebuie sa o

cunoastem pentru a ajunge la linistea sufleteasca si la fericire. Caci scopul stiintei e fericirea omului.

Epicur reia conceptia atomista a lui Democrit, în care introduce unele modificari.

*imanent – (filos) care exista si actioneaza prin sine însusi, nedeterminat de o cauza din afara, care face parte din substanta unui lucru

**canon – dogma sau regula bisericeasca. Norma sau regula

***efluviu – emanatie a unor corpuri, perceptibila cu ajutorul mirosului; emanatie de energie, de unde.

40

Senzatiile noastre, care ne informeaza despre existenta obiectelor materiale, ne informeaza si

de faptul ca ele se pot descompune si ca materia lor e divizibila. Aceasta divizibilitate nu poate merge

pâna la infinit caci atunci fiinta s-ar transforma în non-fiinta, ceea ce e absurd. Atomii sunt

necreati, au existat întotdeauna si vor exista în vesnicie. Ei sunt în numar infinit si nu pot fi perceputi

de simturile noastre din cauza micimii lor.

Atomul are dimensiuni fara sa aiba parti si forma sa are înfatisari diverse extrem, de variate.

Astfel, exista atomi rotunzi, luciosi, aspri, încovoiatoi etc.

Alaturi de atomi exista vidul, pe care Epicur îl numeste natura intangibila* deoarece ea nu

poate atinge vreun corp, nici nu are rezistenta la un contact. Vidul explica existenta corpurilor separate

si distincte si el face posibila miscarea corpurilor si a atomilor. Vidul e si el infinit, ca si numarul

atomilor.

Toate lucrurile si fenomenele sunt formate din atomi si din vid iar din miscarea si gruparea

atomilor rezulta toate proprietatile lucrurilor si

fenomenelor. Materia are greutate si atomii, ca orice

corp material, cad în vid cu viteze egale. ,,Atomii au toti aceeasi viteza atunci când cad, caci vidul

ofera tuturor, si la cei mai grei ca si la cei mai usori, aceeasi lipsa de rezistenta".

Aceasta cadere, se face pe traiectorii verticale si paralele si atomii nu s-ar întâlni niciodata,

fiind separati de vid, daca aceste traiectorii n-ar fi la un moment dat derivate printr-o miscare spontana

care le curbeaza drumul si face ca multi atomi sa se poata întâlni. E faimosul clinamen, considerat ca

expedient filozofic înca de Plutarh si persiflat de Kant, în epoca moderna.

Acest clinamen, înclinatie, deviatie, strica paralelismul caderii atomilor si introduce hazardul si

contingenta_în lumea materiala si libertatea în lumea morala.

O anumita dispozitie a materiei care face posibile anume miscari, agregari, dispozitii, ordine si

greutate a atomilor, duce la aparitia fenomenelor, psihice. Senzatia si gândirea, amândoua functiuni ale

sufletului, nu pot subsista în afara unui corp înzestrat cu anume proprietati si având o forma animala.

Sufletul este ca un fel de organ al corpului.

Sufletul este materie, este o parte din corpul nostru si nu ceva independent si eterogen în raport

cu acesta. Daca sufletul ar fi încorporat, nu ar putea simti si actiona, ar fi tot una cu vidul. Cum

constiinta noastra ne înstiinteaza ca avem senzatii si activitate, resulta ca sufletul primeste impresii de

la lumea dinafara, deci e material, caci nu exista altceva decât materia si vidul. Atomii din care este

compus sufletul sunt usori, foarte mobili, diafani, diferiti de cei

ai focului, desi au o caldura

asemanatoare cu un suflu cald, un amestec de grade de caldura. Sufletul e raspândit în tot corpul gratie

subtilitatii materiei din care este format si datorita schimbarilor care se petrec în

aceasta substanta

diafana, apar toate fenomenele psihologice, ca senzatiile, gândirea, actele de vointa.

*intangibil – care nu poate fi atins, de neatins; care trebuie sa ramâna intact

41

Se pot distinge doua parti în suflet: 1-una lipsita de ratiune si raspândita în tot corpul, pe care

Lucretiu o va

numi anima, iar cealalta, 2-sediul gândirii si inteligentei, se afla mai ales în piept, ceea ce

explica bataile de inima când suntem stapâniti de o emotie. Pe a doua Lucretiu o numeste animus sau

mens.

Deosebirea între aceste doua parti se datoreste faptului ca sunt formate din atomi diferiti. Ele

sunt legate între ele în chip indisolubil si amândoua sunt legate de corp. nu exista suflet fara corp.

corpul e ca un vas în care se afla sufletul. Miscarile atomilor psihici asigura o patrundere reciproca a

sufletului cu corpul si aceasta penetretie nateriala face sa existe o strânsa legatura între corp, unitate

care e însasi viata.

Cele doua parti ale sufletului — anima (sufletul vegetativ) si fenomenele psihice (animus) sunt

strâns legate între ele. Ele patrund membrele noastre si determina miscarile voluntare. Atomii lor sunt

atât de subtili ca atunci când omul moare, corpul nu pierde din greutate.

Sufletul e compus din atomi de patru feluri diferite si predominarea unuia asupra celorlalte

explica particularitatile fiziologice ale fiecaruia si cele patru temperamente. Atomii cei mai subtili sunt

în animus (gândirea, ratiunea), apoi urmeaza felurile de atomi care formeaza

anima. Diferentele de

caracter se datoresc asadar particularitatilor fiziologice, de aceea educatia nu poate schimba într-o

mare masura caracteristicile morale ale fiecaruia.

Miscarile membrelor se produc datorita unui stimul extern. Când anumite imagini din lumea

exterioara patrund în animus, ele determina o reactie, o dorinta, o vointa însotita de reprezentarea

obiectelor percepute. Animus, pus în miscare de aceste representari, comunica aceasta miscare în

acelasi timp si catre anima care patrunde tot organismul si care prin partea ei cea mai concreta, aer et

calor, pune în miscare membrele. Se stie ca cei vechi credeau ca arterele sunt pline cu aer si ca aceste

conducte serveau la comunicarea miscarii. De aceea Lucretiu a putut spune ca trupul omulul e miscat

de suflet si de aer, care sunt pentru corp ce e vântul si pânzele pentru corabie.

Cum se vede, dupa Epicur miscarea involuntara sau voluntara are ca punct de

plecare un stimul

exterior, conceptie apropiata de notiunea moderna a reflexului.

IId Simbioza psihologiei si a medicinei la începutul erei noastre

Dupa cum mentionam mai sus medicina, care implica si observatii psihologice ramânea pe

acele timpuri negre ale antichitatii mai aproape de filozofie. În Grecia antica ea a avut un statut de

laicitate a practicilor religioase si magice. Aceasta a fost posibil datorita faptului ca democratia

sclavagista, ajunsa la apogeul dezvoltarii ei permitea clasei dominante

o gândire libera. Pe de alta

parte, asa cum observa Engels religia greaca avea doar zei locali sau regionali. În momentul decaderii

42

societatii sclavagiste si întinderii elenismului, pluritatea zeilor locali a produs un scepticism religios,

favorizat de faptul ca grecii n-au putut crea un zeu national deservit de clasele dominante.

Si aceasta se prea poate ca s-a întâmplat din cauza ca filozofia si stiintele naturii: biologia,

geografia, astronomia, geometria, fizica, chimia, meteorologia, medicina au cunoscut o dezvoltare

foarte avansata.

Gândirea primitiva greaca a hranit cu seva sa medicina, a permis sa se dezvolte ca o disciplina

bazata pe observatie. În Odiseea medicii formeaza o profesiune distincta, deosebita de cea a preotilor,

care nu îndeplineau functii medicale.

În timp ce în Grecia antica medicina devine o disciplina autonoma, eliberata de practicile

magice si religioase, în celelalte tari ale antichitatii se întrebuintau vraji si incantatii pentru vindecarea

bolilor. În aceiasi persoana era întruchipat si medicul, si profetul si scriitorul iar maladiile erau

atribuite demonilor. Medicina primitiva era un amestec de superstitii si de rituri împreuna cu retete

empirice, unele absurde, altele eficace.

Aceste practici magice constituiau un început rudimentar de stiinta, o încercare de explicare a

fenomenelor pe baza unei cauzalitati imaginare si supranaturale. Legatura între fenomene se facea la

nivel superficial si întamplator al lucrurilor, la coincidente sau asemanari. Se credea ca lucrurile

asemanatoare se atrag. O alta modalitate de tratare a malagiilor era petrecuta reiesind din raporturi

logice. Astfel cum un lucru are un contrariu al sau asa si bolile ar avea un antidot care o contrazice si o

poate vindeca. Astfel arsurile erau tratate cu frig.

Dintre popoarele antichitatii doar egiptenii cunosteau o medicina mai apropiata de medicina

rationala a grecilor.

Spre deosebire de medicina egipteana, care se baza pe descrierea meticuloasa a diverselor

maladii si a remediilor corespunzatoare, cea greaca mai avea si tendinta cauzalitatii bolilor, a aflarii

modului de functionare a diferitelor organe ale corpului omenesc, a caror perturbare produce boala.

Medicina si filosofia erau în strânse raporturi. Nu în zadar primele explicatii relative la

filozofie si psihologie se datoresc gândirii filozofice. Aceasta desi prin generalizari grabite si prin

formule simple cauta sa ajunga la o interpretare rationala a fenomenelor, totusi avea o prioritate,

datorita faptului ca era sub influenta dogmelor religioase. În al doilea rând se încerca a separa

problemele medicinale de problemele sistemelor filosofice.

Printre primii medici care au procedat astfel se enumara Hippokrates (460-377 î.e.n.)Din Cos.

El nu s-a condus de careva doctrina ci a creat o metoda a sa, o metoda noua, stiintifica – experienta

spijinita pe rationament si pe observatie.

43

Hipocrat pleaca de la ideea ca baza tuturor fenomenelor este natura, ca tot ce se întâmpla

vizibil sau invizibil, se întâmpla în natura. Natura este un principiu care reglementeaza economia

tuturor vietuitoarelor si care, dupa legi constante, produce toate femomenele vietii.

Un alt principiu al doctrinei hipocratice este umoralismul. Corpul omenesc este un agregat de

solide si lichide (umori). El contine patru umori: sângele, flegma (limfa), bila galena si bila neagra

(atrabila). Acestora respectiv le corespund patru calitati principale: umed, uscat, cald, rece. Precum

organismul este un echilibru de elemente, orice peturbare a armoniei de umori provoaca boala.

Hipocrate admitea ca temperamentul individual este expresia predominarii unei umori, predominare

care varia si dupa anotimp.

Crdinta în natura si materialismul lui Hipocrate nu sunt altceva decât credinta în cauzalitate,

într-un determinism al fenomenelor. Natura, legile naturale conserva individul si tot pe baza lor,

organismul se apara împotriva bolii. Numai dupa multe veacuri doctrina lui a fost eclipsata de doctrina

lui Galen (131-200) care triumfa deja pâna în evul mediu (sec XV).

Opera lui Galen consta aproape

în întregime, din comentarii asupra lucrarilor lui Hipocrat. Un

editor de al lui Galen care îi cunostea foarte bine lucrarile scria: “Hipocrat este acela care a furnizat

fondul sistemului medical al lui Galen, Aristotel e acela care i-a dat forma. Galen e punctul culminant

al medicii grecesti. El este în acelasi timp reprezentantul dogmatismului celui mai exagerat si seful

scolii experimentale celei mai înaintate.” Ce putem întelege din cuvintele editorului? Ca daca

Hipocrate ramânea doar la enumerarea fenomenelor deduse din experienta, Galen, sub influenta lui

Aristotel, marele clsificator al antichitatii, încearca ipoteze si construieste teorii abstracte în care obliga

faptele sa intre. Galen este finalist si pentru el toate partile corpului sunt facute în vederea unui scop.

Un aport deosebit îl aduce pentru anatomie: a descris un sir de sisteme, printre care si cel nervos (care

ne si intereseaza). A descris creierul, distinge nervii senzitivi de cei motorii, descrie sapte perchi de

nervi cranieni, descopera nervul recurent, care îi poarta numele, cunoaste nervii rahidieni si cervicali.

În domeniul umorilor Galen constata ca între ele exista raporturi de antagonisme între sânge

(cald si umed) si atrabila (rece si uscata), între limfa (rece si umeda) si bila (calda si uscata). Galen

admite si temperamente mixte. În temperamentele simple una din calitati predomina asupra celorlalte

trei.

1 – caldul; 2 – recele, cu echilibrul uscatului si umedului; 3 – uscatul; 4 – umedul, cu echilibrul

caldului si recelui.

În temperamentele mixte predominarea este urmatoarea:

1 – caldul si uscatul; 2 – caldul si umedul; 3 – recele si uscatul; 4 – recele si umedul.

Acestea din urma patru temperamente Galen le numeste respectiv: coleric, sanguin, melancolic

si flegmatic.

44

Din spirit de sistema

Galen mai admite si un temperament normal, perfect echilibrat, precum si

temperamente care se abat de la categoriile stabilite pe care le numea diosincrasii. Diferentele dintre

temperamentul normal si celelalte temperamente nu constituie boala, ci doar predispozitii pentru o

anumita boala. Daca pentru Hipocrate teoria temperamentelor era pur filozofica, pentru Galen ea

poarta conotatie psihica. Starile psihice au o baza fiziologica, depind de temperament (adica de

proportiile respectivelor componente). Si aceasta viziune a dominat pâna în a doua perioada a

Renasterii când Bernardino Telesio a descoperit ca cele patru umori hipocratice nu sunt elemente

constitutionale somatice ale corpului, ci produse ce rezulta din functionarea diferitelor parti ale

organismului.

În ce priveste sediul fenomenelor psihice, Aristotel (contemporan a lui Alcmeon) cu marea lui

autoritate, ca si stoicii, credeau ca se afla în inima, medicii, începând cu Alcmeon, considerau ca se

afla în creier. Datorita experientelor facute pe animale vii Galen demonstreaza ca sediul senzatiilor, a

miscarilor voluntare si limbajul se afla nu în inima, ci în creier. Maduva spinarii serveste la unirea

creierului cu nervii care nu pornesc direct de la creier. Inima ramâne însa si-n continuare pentru Galen

sediul pasiunilor si miscarilor involuntare.

Pentru concluzie vom mentiona ca sub aspect conceptual Galen a fost influentat foarte puternic

de Aristotel. Astfel el accepta distinctia aristotelica între forma si materie, si admite

existenta a trei

cauze a fenomenelor: formala, materiala si finala. Sufletul era o forta care conduce corpul. În ce

priveste natura lui, Galen n-a avut încotro-în baza experientelor pe viu a fost nevoit sa recunoasca ca e

de natura materiala. De fapt…???

Descoperirea sistemului nervos si apoi a sistemului sangvinic de catre Harvey (1608) au

rasturnat toata fiziologia veche bazata pe suflet.

Cum se vede, psihologia ca stiinta s-a format nu numai din contributia filozofilor, dar mai ales

a medicilor care au impus aspectul materialist.

Psihologia în evul mediu(~400-1400)

Ultimele doua secole pâna la era noua, gândirea filozofica greaca cunoaste o epoca de

eclectism* si eruditie. Se încearca a-l concilia pe Platon cu Aristotel, stoicismul cu platonismul,

rationalismul grec cu religiile orientale, îndeosebi cu monoteismul iudaic.

Centrul gândirii grecesti devine Alexandria si autorii de manuale si compilatii, mai ales

începând cu primul secol dupa nasterea lui Hristos, introduc în gândirea elena, limpede si rationala,

conceptii mistice provenite din religiile orientale. A început o extraordinara framântare de credinte si

*Eclectic – care alege(cf.gr) Eclectism – conceptie filosofica bazata pe îmbinarea într-un sistem coerent, solid, a unor teze, metode provenite din diferite sisteme de gândire

45

popoare, iar predispozitia orânduirii sclavagiste democratice a dus la decaderea cultului zeilor cetatii si

raspândirea misticismului (venit) din Orient.

Într-o epoca de prabusire, a vechilor institutii (începând cu Alexandru Macedon si terminând cu

epoca elenistica) omul se simte singur, cautând un refugiu în extazul religios si în ritualul tainelor.

Omul de rând asteapta de la zei nu numai bunuri

materiale, dar si eliberare siprituala, renastere morala.

Astfel dorinta de lucruri e unita cu aspiratia de mântuire si amândoua se realizeaza prin extaz, prin

contopirea cu divinitatea.

Odata cu aparitia crestinismului tendintele mistice capata

o si mai mare amploare, adevarul

gasindu-se în irational (nu în real în lumea înconjuratoare ca mai înainte).

Este cazul sa facem o mica paranteza în ce priveste stabilirea irationalului.

Adesea ne reprezentam „cultura” greaca îndeosebi ca o lume supusa

filozofiei, regnului ideilor,

ca o lume saturata de rationalitate si logica. Dar chiar în sânul scolilor filozofice s-au impus modalitati

de viata si practici inspirate din credinte mai mult sau mai putin mistice si irationale: astfel, alaturi de

terapiile medicale rezervate cel mai adesea bolilor organice, în Grecia s-au dezvoltat terapii

„psihologice”, tratamente ale sufletului, în Aesclepia (templele lui Esculap, unu din zeii medicinei).

Bolnavii veneau, de foarte departe, la Cos (leaganul lui Hipocrat

si al scolii sale), pentru a-si regasi

sanatatea mentala printr-un procedeu care ar putea fi rezumat astfel: bolnavul se culca mai întâi într-o

grota, apoi într-o camera subterana, dupa aceea pe pamânt si, în final, pe un kline (care în greceste

înseamna pat, de unde si termenul clinica: ceea ce se practica la capatâiul bolnavului): acesta este

pregatit pentru tratament dându-i-se sa bea apa din „izvorul memoriei” sau din cel al uitarii,

determinându-l, probabil, sa ia un drog, sau aducându-l într-o stare comparabila cu cea hipnotica; si

numai în aceasta stare, contemplând, sa spunem, spectacolul frescelor care decorau camera, bolnavul

avea o „viziune onirica”* (despre care nimic nu ne permite sa afirmam ca ar fi vorba chiar de vis în

sensul contemporan al cuvântului). Apoi, sub îndrumarea preotului vindecator, bolnavul lua loc pe

„scaunul memoriei” si povestea ce a „vazut”. Acest tratament linistea bolnavul.

Aceste doua componente ale lumii antice (rational si irational) vor ramâne în istoria gândirii

occidentale. Pe rând si în functie de tara, si una si cealalta vor ocupa primul loc pe scena, fara însa ca

vreodata una din ele sa provoace disparitia în totalitate a celeilalte.

În multe privinte lumea antica si Evul Mediu timpuriu sunt dificil

de înteles pentru noi; ele pun

în evidenta culori atât de diferite de ale noastre, încât, desi li s-au consacrat studii cuprinzatoare, ne

apar straine, opace. Necatând la aceasta un lucru este cert, teologii crestinismului s-au inspirat

din

sursele antice, au comentat operele filozofilor Antichitatii, ale lui Platon si ale lui Aristotel. Anume

teologia medievala

a fost cea care a constituit leaganul în care s-au nascut problematicile si dezbaterile

46

psihologice. Iata de ce este cazul sa revenim, pe scurt, la conceptele pe care acesti teologi le-au gasit în

sursele antice. (vezi p. 22)

Biserica catolica a preluat de la lumea antica aceste doua componente. Numai preotul era

calificat pentru terapia sufletului: practica confesiunii în fata unui preot, (care trebuia sa pastreze

secretul absolut), a ramas, secole de-a rândul, singurul refugiu al unui suflet tulburat. Atunci când

preotul esua, diavolul era cel „însarcinat” cu îngrijirea bolnavului (cel mai adesea, a bolnavei), facând

ca omul sa fie acuzat de vrajitorie si ars pe rug.

Datorita acestor “terapii religioase”, preotii au fost aceia care au acumulat “cunoasterea

psihologica” si aceasta practica a confesiunii a ramas bazata pe convingerea ca exista ceva ce bolnavul

ascundea (celorlalti), un secret care îl tulbura si care se gasea la originea patologiei sale; convingerea

conform careia “a se debarasa” de secretul sau aruncându-l altora avea virtuti terapeutice.

La începutul erei noastre se conturase ideeea ca orice limitare este

imperfectie, negându-se

astfel forma si limitarea ca semn al perfectiunii în filozofia greaca clasica. Infinitul care pentru Platon

si Aristotel este echivalent cu non-realul sau non-perfectul, pentru noua gândire are plenitudinea

existentei. Fiinta suprema nu poate fi gândita

caci a gândi înseamna a conditiona, a limita, oricât de

generala sau abstracta ar fi notiunea – Unul, Binele, Actul pur, Gândirea pura, Existenta. Divinitatea

neo-platonismului este superioara Ideii-ea poate fi cunoscuta doar printr-o intuitie imediata si extatica.

Aceasta cunoastere concomitent este si o purificare datorita faptului ca se produce o detasare

a

sufletului de corp, eliberarea lui de orice constrângeri materiale.

Pentru Augustin

(Aurelius Augustinus (354-430), profesor de retorica, membru al sectei

manicheilor,(care credeau în existenta a doua puteri: a binelui si a raului în continua lupta) doua sunt

problemele filozofiei: cunoasterea lui Dumnezeu si a omului, si nimic altceva. Cunoasterea sufletului e

mai importanta decât cunoasterea lumii fizice, caci nimic nu e mai apropiat de noi. Sufletul nu poate fi

nici vegetativ, nici senzitiv, prin faptul ca nu e substanta, si ca urmare nu poate fi corporal. Substantei

corporale îi este

proprie întinderea

în diferite dimensiuni, pe când sufletul se desfasoara doar în timp.

Sufletul îsi da seama de existenta sa, pe când corpul nu; lumea sensibila, este o iluzie; perceptia

noastra ne conduce la o cunoastere amagitoare atâta timp cât ea nu este iluminata de credinta: divinul

este latent, dar real.

Omul e un suflet rational care se foloseste de un corp terestru si muritor. Functiile vitale se

efectueaza sub conducerea sufletului. Din unirea dintre suflet si corp rezulta actiuni si aceste actiuni nu

sunt altceva decât viata. Acest dualism a ramas una din tezele fundamentale ale filozofiei crestine si

ale gândirii scolastice medievale. În interactiunea dintre acestea suprematia îi revine sufletului

(spiritului), dogma convenabila în contextul reînvierii si a imortalitatii.

Aceasta relatie explica interventia îngerilor si demonilor, justifica magia si minunile. Corpul era

47

considerat ca un instrument al sufletului. Mersul înainte al stiintei a fost paralizat în cursul evului

mediu si abia Descartes, separând complet cele doua substante, pune premisele unei stiinte pozitive

care sa explice fenomenele materiale prin cauze materiale.

Augustin este ultimul dintre gânditorii lumii antice. Prabusirea orânduirii sclavagiste, presiunea

popoarelor migratoare a provocat descompunerea imperiului roman de apus si aparitia unei noi

orânduiri sociale – feudalismul care va dura aproape 1000 de ani.

În ce priveste psihologia afara de analizele de detaliu asupra gândirii si vointei si a raporturilor

dintre ele, a unitatii constiintei sau a personalitatii constiente, în toata aceasta epoca nu s-au facut

progrese.

Dualismul dintre materie si spirit integrat în dogma crestina a fost o piedica pentru orice

cercetari de psihologie facute în spirit stiintific.

Pe plan filozofic, gasim în Evul Mediu timpuriu problematici abordate înca din lumea antica.

Pentru augustianismul care a dominat lumea crestina din secolul al IV-lea pâna în secolul al XI-lea,

lumea exista pe o modalitate sacra; sacrul detremina nu numai relatiile dintre

fiinte ci si relatiile

acestora cu lucrurile; izvorul oricarei cunoasteri

se gaseste în Evanghelie*. Raporturile dintre lumea

sensibila „profana” si lumea religioasa au fost mai întâi realizate prin chiar natura persoanei lui

Hristos; în acelasi timp om (profan) si Dumnezeu (sacru), Hristos reprezinta o dubla natura. Apoi,

acest raport între porofan si sacru a fost instituit „administrat” de Biserica: taina, preotii opereaza

medierea între cele doua lumi.

Între manifest si latent se instaureaza medieri. Acolo se contureaza izvorul teologic al unei date

fundamentale în psihologia contemporana: datele referitoare la structurile mediatorare între sensibil si

abstract, între senzatie si cunoastere.

Secolul al XII-lea este, secolul profundelor schimbari în ce priveste viziunea despre lume, chiar

si în cultura Europei: din cauza mutatiilor economice, dezvoltarii considerabile a comertului care avea

dificultati în acomodarea cu legile evanghelice. Renasterea oraselor, a schimburilor comericale,

formarea averilor individuale au necesitat elaborarea unui cod al raporturilor economice, definirea

drepturilor personale. Viata monahica nu mai putea constitui modelul de viata profan, caci acesta se

impuneau prin noi exigente.

În legatura cu aceasta, secolul al XII-lea este o perioada de modificare a studiilor: desi scopul

acestora ramânea contemplarea mistica, artele liberale sau pagâne (logica, gramatica, aritmetica...)

aveau orientare tocmai în functie de noile cerinte ale pietii. Cu aceasta ocazie se va cere cunoasterea

operelor autorilor antici.

*Evanghelie

– parte a Bibliei care reda viata legendara si preceptele lui Iisus Hristos, constituind fundamentul „Noului Testament”. Se compune din 4 carti, scrise în al doilea sfert al secolului II de catre diversi autori anonimi si atribuite de biserica celor 4 evanghelisti: Matei, Marcu, Luca si Ioan. Matei si Ioan au fost apostoli, Marcu si Luca ucenici nemijlociti ai apostolilor.

48

Aceasta perioada de dezvoltare a artelor

liberale este cunoscuta sub

numele de epoca

scolastica*.

Putem rezuma aceasta renastere la ideea unei încrederi

care se instaleaza în puterea cunoasterii

naturale

si nu numai în cea inspirata de lectura Sfintelor Scripturi. Aceasta adevarata revolutie în

istoria gândirii va determina aparitia în secolul al XIII-lea a universitatiilor scapate de sub controlul

episcopilor, mai ales în acele tari unde patrunsese cultura araba: Spania, Franta, Sicilia, Bizant.

Recurgera la judecata naturala a fost expusa cel

mai bine în opera unui dominican (apartinând

ordinului Sf. Dominic consacrat studiului): Toma d’Aquino. Îngrijorat de dezbaterile care agitau

Biserica si constient de forta renasterii gândirii antice, papa Urban al IV-lea îl cheama lânga el pentru a

depasi aceste dificultati si pentru a se încerca o sinteza a textelor sacre si a celor apartinând lui

Aristotel. Sfântul Scaun nu tinea sa se opuna progresului ratiunii, dar prefera sa-l tina sub o stricta

supraveghere. Si, în mod abil, îl cheama, în acest scop, pe Toma d’Aquino, a carui credinta era

ferventa si sigura, dar care în acelasi timp era deja recunoscut ca un maestru în arta dialecticii

aristoteliene. D’Aquino propunea sa se tina seama ca, de vreme ce ratiunea umana, ca si Natura, este

de origine divina, ea nu poate contrazice dogmele revelatiei

si ca prin urmare poate fi folosita fara

pericol.

Tomismul, conform doctrinei lui Aristotel, ne învata ca nu exista cunoastere adevarata, decât

cea provenita din general, din universal; ca obiectele individuale care se dezvaluie simturilor noastre

nu sunt decât exemple ale formelor în care este organizat realul. Obiectele singulare sunt numite

„substante primare” de vreme ce se ofera imediat ovbservarii, iar cele universale „substante secundare”

la care se poate ajunge printr-un efort dialectic, de judecata. Substantele secundare, ca si cele primare,

fac parte din lumea reala.

Pentru Toma d’Aquino, în spatele fiecarui obiect singular se afla o forma pe care o împarte cu

alte obiecte de acelasi fel. Lumea nu este, nicidecum, o gramada dezordonata de fiinte individualizate,

de atomi (în sensul filozofic al acestui cuvânt), ci o colectie bine alcatuita si rational combinata din

genuri si tipuri. Natura presupune clase, ordine, un sistem de relatii între atomi

de forme diferite în

care materia se întruchipeaza

si care exista în mod obiectiv. Se ajunge la ele printr-un exercitiu

intelectual. Natura înseamna ordine.

Aceasta idee de ordine imuabila si fixa a Naturii reprezinta, de altfel, conditia renasterii

stiintelor fizice. Câteva secole mai târziu, Descartes va afirma ca Dumnezeu nu se amuza schimbând

lumea în fiecare dimineata. Daca ar fi facut-o, daca ordinea lucrurilor ar fi fost schimbatoare, orice

stiinta ar fi fost imposibila, orice lege ar fi putut, în fiecare zi, sa fie repusa în discutie. Dar în secolul

al XIII-lea, aceasta teza, în virtutea careia Dumnezeu nu poate fi capricios, a stârnit vii controverse.

Acestea veneau din partea celor care vedeau în ea o ofensa adusa atotputerniciei divine, care, conform *Scolastic (cf.gr. skholastikos „relativ la scoala”) – sistem filosofic care se baza pe dogmele Bisericii Catolice si se caracterizeaza print rationamente abstracte si artificii logice; mod de gândire bazat pe aplicarea pedanta a cunostintelor formale, rupte de practica.

49

acestei teze, ar fi fost supusa ordinei naturale imaginate de tomisti, masurii ratiunii umane si accesibila

ei. Calugarii s-au ridicat împotriva acestei teze; a luat nastere un curent, într-o oarcecare masura

„integrist”, care a declansat o reactie a papalitatii: operele lui Toma d’Aquino,(în 1323 v-a fi totusi

canonizat) au fost interzise în 1277, la trei ani dupa moartea sa. (Toma d’Aquino devine prin aceasta

canonozare Sf. Toma d’Aquino; nu trebuie confundat cu Sf. Toma care facea parte din cei 12 apostoli

si care a refuzat sa creada în Iisus înainte de a-i fi atins ranile; lui i se atribuie formula: „nu cred decât

ceea ce vad.”).

Dar asa cum se întâmpla de obicei, ca în lume nu poate sa existe un singur adevar ca

numaidecât se va gasi cineva care nu va fi de acord cu ceea ce promovezi, franciscanii au fost cei care

s-au împotrivit acestor conceptii.

Fondat în 1210 de Francisc din Assisi*, acesta era un ordin al calugarilor care se supuneau

Regulei Sf. Francisc, regula care impunea, printre altele, saracia. Franciscanii erau obligati sa traiasca

Evanghelia si nu sa o comenteze, asa cum faceau clericii ordinelor savante, caci, scria Sf. Francisc,

„daca s-ar permite fratilor minori sa dispuna de carti, ar trebui, de asemenea, sa li se permita sa aiba si

servitori pentru a le aduce cartile”. Franciscanii, ca si dominicanii, nu erau contemplativi, închisi în

manastirile lor; ei aveau un rol de jucat în lume; dar studiile erau interzise franciscanilor, ei erau

nevoiti sa munceasca sau sa cerseasca; daca, la intrarea în ordin, un frate nu stia sa citeasca, dupa aceea

îi era interzis sa mai

învete.

Dar deoarece multi dintre cei ce se convertisera la Ordinul dat primise deja o educatie ei nu s-

au mai dezis de ea, fapt care franciscanii au mânuit la fel de bine si dialectica aristoteliana.

Printre acestia a fost si Roger Bacon (1210-1294), profesor la Oxford, care urmarea sa

reformeze stiinta, itroducând observarea naturii. Anume Bacon a optat pentru ideea, ca numai metoda

experimentala reprezinta o sursa de certitudine. Exista trei modalitati

de a accede la cunoastere: 1-

autoritatea, care nu se oboseste sa se justifice si sa explice ceea ce afirma si care nu conduce decât la

credinta; 2-rationamentul, care se poate învârti în gol la nesfârsit si care poate duce la eroare; 3-

experienta, ce conduce la fapte, la „linistea si securitatea spiritului”; numai ea da nastere adevarului.

Si pâna la R. Bacon, metoda experimentala, spiritul matematic si tehnic dirijau lucrarile

inginerilor, arhitectilor si mestesugarilor. Însa aceasta metoda nu era considerata de teologi-filozofi ca

mijloc de acces la cunoastere.

Este cazul sa subliniem ca astazi prin experiment se întelege cu totul altceva decât se întelegea

în secolul al XII-lea. Pe acele timpuri experimentator putea fi cel ce stie sa manipuleze fortele oculte si

încâlcite, necunoscute celorlati, care putea guverna femomenele sensibile. El se dedica mai mult

descoperirii

decât controlului faptelor, pentru aceasta fiind condus de o experienta interioara, de

*Assisi – Oras în centrul Italiei în apropiere de Perugia

50

iluminarea care îl initia în lumea oculta (ocultism) si obscura (obscurantism). Virtutea si stiinta erau

„revarsate” în om prin aceasta iluminare; ele erau deci inaccesibile vointei noastre si vin din afara; este

o idee pe care o vom regasi (bineînteles sub o alta forma) în empirism. Bacon era astrolog si studia

astrele pentru a întelege mai bine lumea terestra, în virtutea unei analogii fundamentale între

macrocosmos (cosmosul) si microcosmos (lumea terestra), care este o replica celui dintâi: era magician

si cunostea formule si filtre capabile sa schimbe realul; era si alchimist, de vreme ce combina tehnicile

secrete ale chimiei cu speculatiile mistice (în franceza veche, test, care în engleza însemna proba, iar în

franceza contemporana examen, era vasul de pamânt în care alchimistii încercau sa fabrice aurul).

Aceasta traditie alchimista, în care s-a nascut recurgerea la experimentare, actiune

asupra realului si în

real regasim si la curentul romantic, mai ales în Germania.

Desi, în acest context, „experienta” acoperea

o semnificatie mai mult sau mai putin ermetica ce

o îndeparta de sensul pe care îl are astazi. În viziunea lui Bacon se vorbeste despre experienta, ca

mijloc primordial de cunoastere a naturii plecând de la observatii pozitive.

Evident, Biserica a simtit

pericolul pe care îl prezentau astfel de conceptii. Vointa lui R. Bacon

de a promova o întoarcere la viata sacra, lipsita de intelectualismul si rationamentul tomistilor, l-a

antrenat în lumea unor pozitii a caror putere devastatoare nu o percepea, poate,

nici el însusi.

Posteritatea nu s-a lasat înselata de acest lucru, vazând în opera sa fundamentul experimentarii profane

si facând din el unul din partintii metodei experimentale. Totusi, Evul Mediu nu era înca pregatit

pentru aceste idei prea moderne (iar R. Bacon nici atât): vor mai trece trei secole pâna când sa apara

opera omonimului sau, Francis Bacon, si mai ales principiile stiintei moderne pentru ca, din nou, sa fie

promovata recurgerea la manipularea experimentala a realului.

Lupta contra papei s-a întetit în timpul franciscanului William Occam (1280-1349).

Fost student si mai apoi profesor la Oxford W. Occam a fost, înainte de toate, un pasionat

cititor al lui Aristotel si un redutabil dialectician. În acord cu Spiritualii ordinului sau, s-a plasat pe

pozitii filozofice menite sa impuna o atitudine teologica opusa celei tomiste. Pentru epoca sa, Occam a

fost un reactionar, ca, de altfel, toti franciscanii; a reactionat împotriva conceptiilor tomiste care pareau

sa-l deposedeze pe Dumnezeu de unele din puterile sale. Alaturi de exigenta unei întoarceri la textul

Evangheliei, Occam a dezvoltat si o argumentare filozofica pentru a pune capat demonstratiilor si a

rationamentelor perpetue, care, în conceptia lui, ne îndepartau pe de o parte de realitate, iar pe de alta

parte de Dumnezeu.

Filozofia lui Occam a fost numita nominalism. Ea reprezinta, în materie de epistemologie

(teoria cunoasterii), o luare de pozitie în legatura cu probelmele universului: contrar lui Toma

d’Aquino, Occam afirma ca realtitatea care trebuie studiata, nu este alcatuita decât din fiinte singulare,

izolate, separate, pe care le percepem prin simturi. Universalul, generalul, umanitatea (de expemplu),

51

nu este un lucru, ci o modalitate

prin care intelectul poate cunoaste realul, oamenii în diverse

circumstante, o modalitatea de a si-i reprezenta. Termenul „unitate” nu e decât un nume (de aceea

aceasta filozofie se numeste „nominalism” sau „terminism”); clasele, speciile, universul sunt lipsite de

realitate si singurele obiecte care exista sunt lucrurile individuale(Socrate) cu proprietatile lor

inseparabile. Nominalismul este deci solidar cu ontologia atomista, ca si epistemologia: nu exista decât

fiinte separate, izolate, atomi.

Pentru Occam, cunoasterea provine din actiunea exercitata de lucrurile individuale asupra

intelectului: intuirea sensibila a unui obiect (astazi perceptia) lasa în intelect o urma a acestuia. Occam

a stabilit o diferenta

între cunoasterea confuza, nascuta numai din rationament, si cunoasterea precisa,

specifica unei stiinte veritabile si experimentale, atât de draga franciscanilor: de vreme ce, în realitate,

nu se afla nimic abstract sau general, „stiinta generalului”, promovata de Aristotel, nu atinge realitatea,

asa cum este ea, lucrurile asa cum se prezinta ele. Pentru a tine un discurs stiintific adevarat asupra

realitatii, trebuie sa utilizezi numai cuvinte care semnifica lucruri distincte, singulare, care trimit la

obiecte reale si tangibile, exterioare subiectului care le gândeste si independent de el. Aceasta indicatie

lingvistica privind buna folosire a cuvintelor, un adevarat program higienist pentru stiinta („Briciul lui

Occam” care face împartirea), are în fata o lunga cariera: o regasim, de exemplu, la Condillac în

expunerile sale privind „stiinta, limba bine facuta”, dar si la unii psihologi.

Astfel, nominalismul franciscan, si mai ales a lui Occam, este, în acelasi timp, o luare de

pozitie în ceea ce priveste ontologia si epsitemologia, metoda de cunoastere: în timp ce realismul nu

acorda un rol primordial cunoasterii sensibile si se opune, într-un fel, emergentei metodei

experimentale, nominalismul leaga experienta sensibila de experienta ca metoda de cunoastere a lumii.

Nominalismul implica, de fapt, o conceptie putin ortodoxa despre Dumnezeu: atributele

persoanei divine, bunatatea, vointa, dreptatea, nu sunt decât nume, instrumente care ne servesc sa ni-l

reprezentam pe Dumnezeu, care nu au însa nici o realitate.

Pentru Occam, numai credinta poate fi o modalitate de accedere la cunoasterea

lui Dumnezeu;

ratiunea nu poate permite demonstrarea dogmelor. Aici se afla paradoxul occanismului: în timp ce, în

epoca lui, proslavea întoarcerea la textele sacre, si numai la ele, pentru problemele teologiei,

procedând astfel el inaugura secolul laicitatii: cunoasterea lumii trebuie sa se bazeze pe experienta si

rationament, si nu pe credinta. Cunoasterea nu are finalitate spirituala, ci numai terestra. Acesta

gândire laica, degajata de credinta, ne vine atât de la Sf. Toma cât si de la Occam. Din contra, filozofia

moderna datoreaza numai lui Occam individualismul, în virtutea caruia cunoasterea are ca prim

obiectiv lucrul singular. Fizica moderna, dar si psihologia vor putea sa se construiasca pe acest punct

de vedere individualist.

52

Astfel, individualismul lui Occam (pentru a evita orice confuzie cu egoismul, nu ar trebui sa

folosim acest termen; ar trebui, mai degraba, sa vorbim despre atomism, caci termenul de individ

trimte astazi la fiintele umane; dar obiectele individualitate care alcatuiesc lumea

occamiana nu sunt

decât umane; totul este compozitie de atomi). Aceasta ontologie atomista se va exprima, mai târziu, pe

plan social, printr-o punere în valoarea a puterii fiintei umane. Individul, natura sa vor deveni sursa

dreptului care va enunta puterile si obligatiile sale; el va înceta sa fie înglobat, uitat, invizibil într-o

totalitate, lumea cosmica a lui Platon sau Aristotel si a Evului Mediu timpuriu.

Gândirea psihologica în perioada Renasterii de trecere de la feudalism la

capitalism

Din secolul al XV-lea pâna în secolul al XVII-lea Europa a cunoscut mari schimbari din punctul

de vedere al gândirii filozofice si a stiintelor despre natura. Acestea vor cunoaste o dezvoltare fara

precedent, ideea esentiala a carora a fost cea a utilitatii; astfel, în timp ce în Evul Mediu gândirea era

axata pe contemplatia operei divine, în perioada Renasterii ea trecu la reflectarea vietii pamântesti. Si

aceasta mutatie a fost oarecum conditionata de dezvoltarea economiei, de „exploziile” ce s-au produs

în sânul bisericii.

Gândirea eliberata de catusele teologiei si scolasticii face ca stiintele naturii sa realizeze mari

progrese, secolul al XV-lea cunoscând descoperirea tiparului, a Americii, conceptia heliocentrica.

Noua clasa aparuta în istorie- burghezia avea nevoie de diplomati, secretari, juristi care sa conduca

politica si afacerile ca si de arhitecti, sciitori, pictori, sculptori. Se cereau oamnei intelectuali, carturari.

Rasturnarile de ordin religios au fost determinate de aparitia a doua curente reformate, cu

conceptii diferite. Unul poate fi considerat irationalist, celalalt rationalist.

1 – Unul dintre acestea, aparu în Bavaria, sub conducerea lui Martin Luther (1483-1546). La

1512, Luther, care era calugar augustin, a avut „revelatie”: el declara ca omul nu este salvat si promis

Paradisului datorita faptelor pe Pamânt (Biserica pentru construirea bazilicii Sf. Petru din Roma,

vindea indulgente care permiteau credinciosilor sa-si „rascumpere” pacatele pe pamânt; în acelasi scop

fu introdus un impozit aparte), ci ca el este justificat, salvat numai prin credinta.

Imediat, noi scoli au luat locul scolilor catolice. Aici se învata o întoarcere la credinta care ea

singura putea salva omul. Supunerea nu avea nimic cu salvarea fiecaruia, legea lui Hristos neputând fi

formulata, ea este interioara si subiectiva, singurul ei contiunut fiind credinta.

Aceasta afirmatie reprezenta o adevarata revolutie teologica, si bineînteles, filozofica: adevarul

se gaseste în interiorul fiecaruia si numai printr-o întoarcere catre sine, în singuratate si în mod liber, se

53

accede la adevar. Omul interior reprezinta aici sursa adevarului si, daca nu-l va cunoaste prin

autoritatea Bisericii (argument de autoritate), cu atât mai mult nu-l va cunoaste prin rationament.

În plan teologic Luther îl face pe omul crestin stapân pe el însusi. Se ajunge la adevar prin

subiectivism prin legatura directa între crestin si Dumnezeu (nu prin intermediari), prin lectura Sfintei

Scripturi; texte care nu necesitau nici o interpretare (astfel de interpretari au jalonat istoria crestina).

Blândetea Evangheliei nu are sens decât pentru viata individuala; conducerea regatului pamântesc fara

a recurge la forta (la ea nu s-ar recurge daca toti ar fi crestini adevarati) ar duce la pieirea lui. De astfel

Dumnezeu ne impune sa ne supunem puterii lumesti (civile, laice sau nu) de care el s-a îngrijit. Dar

aceasta autoritate terestra nu are nici o putere asupra cunostintelor, decât asupra actelor exterioare ale

omului.

Astfel, aportul fundamental al Reformei luterane, decisiv pentru psiholigie este separarea între

omul interior, ca subiectivitate libera, si omul exterior, ale carui acte se gasesc sub controlul puterilor.

2 – Si al doilea val al Reformei, calvinismul propovaduia salvarea prin credinta (nu prin suflet)

si prin recunoasterea doctrinala a Sfintei Scripturi. Dar calvinismul este o reforma intelectuala care va

influenta modificarile cunoasterii.

Gândirea lui Jean Calvin (1509-1564, reformator religios francez) era diferita de a lui Luther.

Calvin era rationalist. Vointa lui de a distruge ierarhia Bisericii, toate sacramentele decurgeau din

afirmatia sa privind întâietatea Sfintei Scripturi. Din textele sacre reiese morala pentru toate sectoarele

vietii, nu numai pietatea*. Prea multi calugari (Calvin a fost laic), prea multe precepte** ceremoniale

si opere pioase care promiteau tuturor salvarea. Reducerea la minimum a intermediarilor ar face ca

viata în totalitatea ei sa devina crestina: nu mai exista frontiera între viata lui Dumnezeu, viata pioasa

si viata laica. Efectul? Viata laica va fi impregnata de morala religioasa. De altfel Calvin dezaproba

ascetismul calugarilor, afirmând ca Dumnezeu nu impune detasarea de bunurile lumesti, ci din contra

prosperitatea.

Consecintele sociale ale calvinismului au fost mai ales, o moralizare a vietii economice si

instituirea unui adevarat control social: de aici înainte, în lumea protestanta, fiecare fiind propriul sau

confesor si propriul sau stapân, îsi regleaza viata privata si publica. Aderând la o religie a Cartii Sfinte,

el (omul) înclina spre lectura si studiu. Evident ca aceasta religie avea nevoie de un sistem scolar,

pentru a-si preda dogmele si morala. Trebuie sa controlam si sa transformam indivizii, chiar daca

suntem neputinciosi în ceea-ce priveste inferioritatea lor. Si principiul care conduce acest control este

cercetarea utilitatii, pentru binele public. Acest concept al utilitatii, al servirii, pe care reforma

calvinista îl va propaga, se va integra într-o conceptie despre cunoastere care va inaugura stiinta

moderna.

*Pietate

– 1. Sentiment de duiosie si de profund respect fata de cineva sau de ceva. 2. Evlavie, cucernicie, religiozitate. ** precept – formula, principiu, norma care este la baza unei doctrine(morala). Recomandare, povata, sfat

54

3 –

Si Anglia (cu un secol mai devreme ca Germania) rupsese legatura cu Biserica romana mai

ales din motive economice. Ca si Germania, aceasta ruptura a avut consecinte asupra învatamântului si

a modului de gândire. În universitati, ca si în noile colegii (mai întâi sub forma unor pensiuni familiale,

apoi sub forma de locuri de învatamânt) se îvata ceea ce în Evul Mediu se numea cu un titlu generic

arte libere (lingvistica, aritmetica etc.) si, deasemenea textele lui Calvin. Se dobândeau cunostinte utile

care puteau permite însusirea bogatiilor lumii si cresterea puterii omului. Viata activa pusa în serviciul

binelui comun, venea sa ia locul contemplarii si întelepciunii. Sporirea bogatiilor si cautarea

modalitatilor tehnice de a ajunge la acesta reprezentau virtuti morale.

În astfel de situatii social-economice se impune pe scena gândirii filozofice Francis Bacon. În

Novum Organum el afirma ca stiinta este într`atât de necesara puterii

omenesti, încât orice în a

cunoaste trebuie sa aiba în vedere acest scop. Filozofii antici, îndeosebi Platon cu teoria ideilor si

Aristotel cu logica sa, au fost doar piedici pentru progresul cunoasterii adevarate, caci în loc sa ne

apropie de realitae, acesti gânditori ne-au îndepartat de ea. Stiinta

adevarata e cu totul altceva decât

vorbaraia scolastica. Ea trebuie sa fie practica si sa serveasca

umanitatea. Adevarata carte care trebuie

descifrata este natura. Stiinta ne da putere. Filozofia lui F. Bacon este o filozofie a experientei. Metoda

recomandata e inductia. Pentru prima data s-a mentionat ca la baza dezvoltarii întregii stiinte

experimentale trebuie sa stea observatia fenomenelor din natura. Cunoasterea aceasta directa a naturii e

împiedicata de o perdea de anumite „fantome”, deformari dintre care unele se datoresc prejudecatilor,

iar altele imperfectiunii spiritului omenesc. Bacon numeste aceste fantome idola mentis.

Într-un secol al framântarilor sociale si în cursul unei vieti agitate F. Bacon a fost continuu

preocupat de problema rerformarii stiintei, fapt care a facut sa revizuiasca, multe din valorile

cunoasterii precedente. Din filosofia antica el da o înalta apreciere conceptiei lui Democrit: „De aceea

în loc sa abstractizam natura e mai bine sa o descriem dupa exemplul lui Democrit si al discipolilor sai,

care au patruns mai adânc în natura decât ceilalti”. F. Bacon împartaseste aceiasi conceptie atomista si

mecanicista a naturii. Astfel el admite existenta unor atomi indivizibili a caror creatie si disparitie nu

se poate concepe. Nimic deci nu se creaza si nu se distruge în natura. Structura atomilor e inaccesibila

mintii noastre,

probabil ca ei sunt identici ca substanta

si diferiti ca forma, afirma Bacon, anticipând

astfel prin intuitii ingenioase descoperirile fizicii moderne.

S-a crezut ca este înjositor

pentru spiritul omenesc a aduce experimentul în lumea lucrurilor

materiale si ca este inutil fiindca parea capabil sa descopere adevarul prin propriile sale puteri.

Renuntându-se astfel la experienta s-a încercat a cunoaste lumea pe calea asa-numitei dialectici. Dar

rationamentul, silogismul nu este un mijloc de descoperire a adevarului, ci doar de expunere

a unui

adevar cunoscut. Varietatea continua schimbare a naturii impun observarea si experienta ca mijloc de

cunoastere a fenomenelor.

55

Prima categorie de idoli sunt idola tribus, fantomele speciei omenesti, defectele spiritului

nostru. Exista o inertie a mintii noastre o lene a gândirii de a face generalizari pripite. Cu orice pret,

voim(Frtiz Haider) a gasi întrupate în natura notiuni care prin simplitatea lor, plac spiritului nostru.

Astfel s-a nascut magia, cabala, care prin combinatii de numere îsi închipuiau ca pot stapâni universul.

Tot astfel ne reprezentam natura, gasind simpatii si antipatii între lucruri, cum face alchimia.

O alta categorie tine de natura proprie a fiecarui individ, de educatia care a primit-o, din

conditiile în care traieste, din obiceiurile pe care le are. Omul este închis ca într-o caverna de propriile

lui deprinderi. Aceste deformari sunt numite fantomele pesterii, idola specus.

A treia grupa de erori le constituie fantomele pietii, idola fori, prin care se înteleg obisnuintele

de limbaj ale oamenilor. Multe din cuvintele întrebuintate nu au nici un sens sau nu corespund nici

unei realitati.

Alta sursa de erori sunt fantomele teatrului, idola theatru,

care provin din prestigiul teoriilor

filozofice din trecut.

În concluzie F. Bacon recomanda oamenilor de stiinta sa se debaraseze de tot felul de idoli

pentru ca intelectul sa fie temeinic eliberat si curatat. Cea mai mare nadejde a noastra, de la care

asteptam totul, este alianta strânsa si tainica dintre cele doua abilitati, experienta si ratiunea.

Pentru a putea apara cercetarea stiintifica de imixtiunea teologiei, Bacon recurge si el la teoria

adevarului dublu: teologia se ocupa de Dumnezeu, iar stiinta se dedica

studiului naturii; teologia se

întemeiaza pe credinta, dar stiinta pe observatie si experienta. Astfel filozofia naturii se delibera de

tutela dogmelor religioase care facusera, în tot cursul Evului Mediu, din filozofie o slujanca a

teologiei.

Desi F. Bacon nu a propus nici cea mai neînsemnata lege privind functionarea naturii, desi nu a

luat niciodata în considerare ideea de lege naturala, el s-a pregatit pentru aceasta propunând un nou

statut social al stiintei si în aceasta consta aportul sau fundamental: stiinta care reprezinta cerecetarea

cunostintelor utile, trebuie sa se afle la baza vietii sociale.

În acesta periaoda în care suntem se mai descopera ca miscarea

poate fi si opera umana, nu

numai divina. Desigur si în Evul Mediu existau mari artizani care construiau masini, dar acestea nu

contineau nici un adevar intrinsec; ele nu inspirau o mai buna întelegere a lumii. Omul care construia

se considera un biet imitator a lui Dumnezeu. Abia în secolul al XVI-lea omul a început a inventa

pentru a cunoaste si reproduce (Leonardo da Vinci încearca sa imite zborul pasarilor), dar si a cunoaste

pentru a construi, pentru a întelege „cum functioneaza” natura pentru a face masini care sa ne dea mai

multa putere.

Acest mecanicism trece într-o noua forma a cunoasterii. Conform învataturii lui F. Bacon

diferenta dintre creatia divina si cea umana, dintre caldura soarelui si cea a furnalelor se estompeaza*:

*Estompa – a atenua, a umbri, a slabi intensitatea unei culori sau a unor contururi.

56

lumea fizica poate functiona fara interventia unui suflet sau a spiritului; miscarea rezulta dintr-un

ansamblaj de inanimate. În acest caz, lumea înceteaza sa mai fie animata de forte oculte, materia si

fortele care o misca sunt transparente pentru gândire. Natura în miscare, desacralizata, produce

fenomene. Începând cu Galilei si savantii mecanicisti, viziunea asupra naturii si cunoasterii va fi

bulversata.

Natura lui Galilei nu iubeste, nu crede, nu se consacra. Începând cu secolul al XVII-lea , s-a

instaurat o separare între om si natura, care îi este exterioara; stiinta naturii începe printr-o asezare în

exterioritatea acesteia într-un fel, omul aseaza natura sub ochii sai, o priveste, o studiaza ca pe un

obiect. Odata cu Galilei apare gândul conform caruia calitatile obiectelor pe care noi le percepem sunt

relative, caci organele senzoriale reflecta în mod individual unul si acelasi obiect. Ceea ce este greu

pentru unul, poate fi usor pentru altul.

Calitatile nu se gasesc în natura , ele sunt reactii ale unui organism. Singurul lucru care este

adevar universal este rezultatul unei masurari. Aceasta realitate masurata e aceiasi pentru toti, ea nu

depinde de nici unul. De exemplu, pentru a demonstra teroia heliocentrismului, pentru a depasi iluziile

la care suntem supusi, trebuie sa ne folosim de instrumente, inclusiv matematice.

În acest punct se manifesta unul din fundametele „stiintei moderne”: obiectivitatea, care nu

reprezinta ceea ce este dat mai întâi simturilor, ci, mai exact, ceea ce este independent de ele.

Psihologia avea sa astepte mai multe secole pâna sa acceada la aceasta obiectivitate; si numai

când a ajuns la acesta, numai atunci a „existat” ca disciplina „stiintifica” . A fost meritul lui Watson,

care, la înnceputul secolului al XX-lea, a afirmat ca un criteriu de validitate, de adevar al unui fapt

stiintific consta în acordul între mai multi observatori (nu este adevarat decât ceea ce este constatat de

mai multi observatori), sau al lui Bechterev, care a recomandat, pentru studiul bolilor mentale,

recurgerea la masuri ale variatiilor corporale care le însotesc, ca de exemplu temepretura. În aceasta

perioada, distinctia dintre demersul obiectiv si cel subiectiv va provoca o separare neta între psihologia

„stiintifica” si cea nestiintifica.

Dar activitatea lui Galilei, ca si a savantilor secolului al XVII-lea, a produs si o ruptura între

natura si creatorul sau. Dumnezeu a creat natura si aceasta „functioneaza” apoi fara interventia lui.

Fenomenele naturale înceteaza sa fie creatii neîntrerupte de origine divina, semne pe care Dumnezeu le

trimite în permanenta si pe care omul trebuie sa le interpreteze.

Stiinta nu trebuie sa se preocupe de un sens ascuns al fenomenelor, cunoasterea stiintifica nu

poate avea acces la esenta lucrurilor, la ceea ce aceste lucruri ar fi „ele însele”; stiinta trebuie sa

renunte la patrundere: ea trebuie sa fie materialista, sa fie cunoasterea materiei si nu a spiritului, care îi

este subiacent. Pentru stiinta moderna, nu exista intentie, nu exista finalitate. Natura este pusa în

57

miscare de un mecanism autonom. Ea este redusa la o masina care produce fenomenele pe care noi le

percepem.

În secolul al XVII-lea aceasta gândire mecanicista s-a raspândit în toata Europa; ea a stat la

baza tuturor marilor progrese stiintifice ale epocii.

Spre exemplu medicul W. Harvey a demonstrat experimental în 1628, marea circualtie a

sângelui. Pâna la el circualtia umorilor si mai ales a sângelul în corp „imita” pe cea a planetelor pe

bolta cereasca. Aristotel considera inima drept centrul fortelor vitale si locul de intersectie pentru cele

doua sisteme de circulatie: unul arterial, celalalt venos, nutritiv. Aceasta distinctie între cele doua

sisteme parea verificata de faptul ca arterele cadavrelor erau goale. Harvey a pus în evidenta faptul ca

o singura functie circulatorie se întinde în tot organismul si ca inima functioneaza ca o pompa.

Din aceasta descoperire, ca si din altele la fel de „mecaniciste”, se va ivi o întrebare decisiva

pentru stiinta: „Poate omul sa fie considerat si el o masina?”

Thomas Hobbes (1588-1679)

Ca compatriot si ca interes stiintific Hobbes l-a cunoscut pe F. Bacon când acesta era în anii de

dupa prabusirea politica a acestuia din 1621. Desi ambii luptau contra scolasticii si ambii luptau pentru

stiinta noua, metodologic parerile lor erau opuse: F. Bacon era pentru metoda inductiva, Hobbes pentru

cea deductiva. Dânsul afirma ca experienta nu conchide nimic universal. F. Bacon dadea prioritate

sistemului filozofic atomist a lui Democrit: „studierea materiei în transformarile sale variate este mai

fructuoasa decât abstractia”. Neridicându-se la nivelul generalizarii, materialismul lui F. Bacon se

margini doar la problema metodei. În schimb Hobbes va fi, asa cum îl numeste T. Engels

„sistematizatorul” lui Bacon.

Opera sa principala e Leviathan în care Hobbes îsi expune conceptia sa despre spatiu, timp si

miscare, despre constructia rationala a societatii pe puterea absoluta a monarhiei.

Hobbes este un empirist in toata firea sa: senzatia e principiul cunoasterii principiilor însesi si

toata stiinta e derivata din ea.

Începând cu F. Bacon empirismul e caracterul predominant al filozofiei engleze, filozofie a

unui popor de navigatori, de comercianti si de oameni de afaceri, legati de practica si care cereau

stiintei sa contribuie prin aplicatiile sale, la îmbunatatirea conditiilor de trai.

Dupa Hobbes, cea mai sigura realitate o au corpurile materiale ale carora singure accidente sunt

marimea si miscarea. Un corp e tot ce ocupa un loc în spatiu si înregistreaza o miscare în timp. El este

independent de gandirea noastra. Corpurile formeaza Universul ca agregat a tuturor corpurilor.

58

Substanta sau materia nu este decât un nume general, pe care îl dam diferitelor stari ale

corpurilor. Substanta nu e decât o abstractie a subiectului cunoscator.

Corpurile sunt în miscare, miscarea fiind însusirea fundamentala a materiei. Cauza tuturor

fenomenelor si schimbarilor din natura este miscarea. Orice schimbare se datoreste miscarii. Numai

forma diferita pe care o ia miscarea da nastere la efecte deosebite în manifestarea fenomenelor. Gratie

miscarii, noi cunoastem fenomenele. Daca toate lucrurile s-ar misca în chip egal sau daca ar sta în

repaus, noi n-am avea nici o senzatie, spune Hobbes.

Pe când la F. Bacon materia e vie si variata, pentru Hobes e abstracta, mecanica.

Hobbes adopta totusi o metoda deductiva, sub influenta si prestigiul matematicilor, singura

stiinta constituita, atunci. Metoda inductiva i se parea prea empirica si elementara pentru a servi

filozofiei. În locul acumularii de experimente, el recomanda deductia care pleaca de la principii

evidente si fundamentale. Dupa Hobbes, dificultatea care sta în calea progresului cunoasterii nu este

lipsa de date suficiente, ci rationamentul defectuos pe care îl întrebuintam asupra faptelor.

De aceea el recurge la o metoda apropiata

de rationamentul matematic si anume la calculul

aritmetic. ,,Când un om rationeaza (în sens de calculeaza), nu face decât sa coincida dintr-o adunare de

parti o suma totala, sau din scaderea unei sume din alta, un rest …

Ratiunea nu este în acest înteles decât calcularea, adica adunarea si scaderea numelor generale

convenite pentru a marca sau însemna gândurile noastre; zic a le marca când calculam pentru noi

însine si a le însemna când demonstram sau expunem altora calculele noastre". Judecata e adunarea a

doua

nume. Silogismul e adunarea a doua judecati legate printr-un termen comun sau adunarea a trei

nume. A rationa înseamna a calcula, a gasi suma unor lucruri asezate împreuna, sau a gasi restul daca

s-au luat unele din altele. Cunoasterea ne apare ca o adunare sau ca o scadere. Caci nu numai cifrele

pot fi obiect de calcul, ci si marimile, corpurile, miscarile, timpurile, calitatiile, actiunile, notiunile si

cuvintele.

Sunt doua feluri de cunoastere: una este cunoasterea faptelor; a doua e cunoasterea consecintei

unei afirmatii care decurge din alta. Prima nu este decât senzatia si memoria si este cunoasterea ceruta

de la un martor. A doua se numeste stiinta, caci ea impune o explicatie cauzata si este ceruta de un

filosof, adica de la acela care pretinde a rationa. Cunoasterea descriptiva se numeste istorie.

Gândirea lui Hobbes are contingente cu psihologia în trei probleme importante : a) mecanismul

psihic si procesul de cunoastere, b) problema limbajului, c) psihologia afectiva, pasiunile.

În ce priveste mecanismul psihic si procesul cunoasterii, Hobbes pleaca de la ideea ca orice

cunoastere provine din senzatie. ,,Orice stiinta deriva din senzatie si noi nu putem descoperi cauzele

proprii decât începând cu ea". În aceasta privinta, el pune bazele senzorialismului care va fi dezvoltat

mai târziu de John Locke.

59

Cum apar senzatiile si cum sunt ele determinate? Senzatiile sunt rezultatul miscarii corpurilor

care lovesc mecanic simturile noastre. E ideea materialismului antic al lui Democrit si Epicur, reluata

apoi de Hobbes si de ceilaliti materialisti moderni.

,,Cauza senzatiei este corpul exterior sau obiectul care impresioneaza organul propriu fiecarui

simt. Aceasta impresie se propaga prin intermediul nervilor si al altor

fibre si membrane ale corpului,

continuându-se în interior la creier si inima, cauzând acolo o rezistenta, o contra-aparare sau sfortare a

inimii de a se elibera".

Aceasta miscare nu e de fapt un proces psihic. „Pentru ca acest efort (de eliberare) se îndreapta

în afara, ni se pare ceva exterior noua. Aceasta aparenta sau fantezie se numeste senzatie si ea va

consta pentru ochi, în lumina sau culoare; pentru ureche, în sunet…iar pentru restul corpului senzatiile

constau în caldura, frig, tarie, moliciune si alte asemenea calitati pe care le deosebim prin pipait".

Asadar, calilitatile

sensibile nu exista în lucruri, ci sunt proiectarea în afara a sensibilitatii noastre,

lucrurile neavând decât miscare. La Hobbes nu e vorba de reflectarea realitatii, ci doar de

repercusiunea prin organele de simt a miscarii care exista în lucruri si care se manifesta psihic în mod

diferit dupa sensoriumul care e atins.

Caracterul subiectiv atribuit senzatiei da un aspect idealist psihologiei sale, cu tot mecanicismul

sau.

Caracterul subiectiv al senzatiei, care nu avea nici o analogie cu lucrurile pe care le reprezinta,

a servit argumentatiei idealiste în tot secolul al XVIII-lea si al XlX-lea (Berkeley, Hume, Mach). Chiar

oameni de stiinta ca Helmholz lunecau spre idealism, în aceasta problema.

Acest subiectivism se împaca greu cu caracterul predominant al doctrinei, care ramâne

materialismul si mecanicismul. De aceea putem admite parerea lui Dilthey ca fenomenalismul lui

Hobbes e numai ,,un artificiu de metoda" si ca nu cuprinde propriu-zis o tendinta idealista.

Când senzatiile sunt anterioare experientei prezente, adica le-am avut mai demult, ele

(formeaza – spune Hobbes – imaginatia. Impresia lucrurilor dureaza si dupa ce ele s-au departat de

simturile noastre. Astfel, daca închidem ochii, noi retinem lucrul vazut, desi într-o forma mai palida.

Imaginatia nu e altceva decât o senzatie descrescuta.

„Când voim sa exprimam lucrul însusi (adica sa ni-1 închipuim), noi numim aceasta senzatie

care slabeste continuu, imaginatie. Dar când voim sa exprimam însati slabirea, sa aratam prin aceasta

ca senzatia paleste, se învecheste, se sterge, noi folosim termenul de memorie. Astfel, imaginatia si

memoria nu sunt decât unul si acelasi lucru, considerat din diferite puncte de vedere, cu nume diferite".

,rImaginatia se gaseste: atât la om, cât si la multe alte vietuitoare, atât în stare de veghe, cât si

în timpul somnului".

60

Hobbes nu face asadar, o deosebire radicala între psihicul omului si acel al animalelor într-un

timp când animalele erau considerate doar ca automate ,,fara suflet", iar omul participa la esenta

divina. În ce priveste visurile, ele sunt tot imaginatie produsa, însa nu de imaginea senzatiei (caci, dupa

Hobbes, nervii si creierul sunt amortiti în timpul somnului), ci de agitatia partilor interne ale corpului:

“Imaginatiile acelor care dorm sunt numite visuri. Acestea ... au existat mai înainte în simturi.

O alta parte a mecanismului psihic de “care se ocupa Hobbes este

ceea ce numeste el

înlantuirea" ideilor. Exista o legatura în gâdurile noastre. Asa cum nu avem imagine fara o senzatie

corespunzatoare, tot asa nu putem avea tranzitie de la o idee la alta fara o trecere corespunzatoare de la

o impresie la alta. Cu alte cuvinte, miscarea simturilor produce la rândul ei miscarea ideilor sau

imaginilor, astfel ca succesiunea acestora sa corespunda totdeauna succesiunii senzatilor. „Prin

succesiune sau înlantuire

de gânduri, eu înteleg acea perindare de gânduri, numita discurs mintal (spre

a se deosebi de discursul vorbit). Când gândesti la ceva, gândul urmator nu este atât de neprevazut pe

cât pare. Si un gând nu urmeaza în mod indiferent altui gând.

1 – La rândul ei, gândirea dirijata, ordonata, e de doua feluri. În primul caz, efectul fiind

cunoscut, cautam cauzele sau mijloacele prin care el poate fi produs. Acest fel de a gândi e comun

oamenilor si animalelor. Când omul sau animalul s-a lovit de o piatra sau de un pom, atunci el e

înclinat sa caute unde e cauza???

Dar exista si o gândire superioara care consta nu numai în cautarea cauzelor unui fenomen, dar

si în studiul efectelor produse de aceste cauze sau al folosului ce se poate trage din anume lucru.

Acest fel de gândire, specifica numai omului, constituie facultatea de inventie, „ceea ce latinii

numesc sagacitas si solestia : o vânatoare a cauzelor unui oarecare efect prezent sau trecut , sau a efec-

telor unei cauze prezente sau trecute".

2 – A doua problema în care ne intereseaza; ca psihologi, gândirea lui Hobbes, este problema

limbajului.

Problema limbajului a preocupat pe filozofi înca din antichitate – Democrit, Aristotel – iar în

Evul Mediu faimoasa cearta între realisti, nominalisti si conceptualisti, care a durat câteva secole, s-a

purtat de fapt în jurul problemei notiunii si cuvântului. Hobbes e nominalist. Pentru dânsul nu exista în

univers decât lucruri individuale si singulare si doar numele lor sunt universale. Limbajul e doar un

mijloc de notare sau înregistrare a gândirii. Gândirea nu se poate formula, nu se poate stabiliza decât

atunci când îmbraca haina

cuvintelor. Hobbes e cel dintâi gânditor care afirma unitatea dintre limbaj si

gândire, o problema foarte actuala si foarte moderna.

a) Limba e esentiala conditiei umane. „Fara limbaj n-ar fi între oameni nici stat, nici societate,

nici contract, nici pace, tot asa cum nu exista printre lei, ursi si lupi”.

61

b)

A doua functie e „a împartasi altora cunosterea la care am ajuns, adica de a ne sfatui si a ne

învata unii pe altii”. Oamenii când au aflat un adevar, când au cunoscut bine un lucru, cauta sa

comunice experienta lor si altora. Ar fi ceea ce numim azi comunicarea sociala a limbajului, limbajul

ca forma de colaborare sociala.

c) Comunicarea între oameni nu-i numai de idei, de experiente, ci adesea este si o comunicare

de intentii, de planuri, de comenzi. Limbajul e un mijloc de a influenta pe altii si a-i determina sa

execute anumite activitati. Asadar a treia functie a limbajului e de a transmite ordinele si sugestiile

noastre.

d) În sfârsit, a patra functiune a limbajului este de natura estetica, artistica: „În al patrulea rând,

limbajul ne procura noua si altora, pentru distractie si pentru împodobirea convorbirilor, placerea si

farmecul jocului nevinovat de cuvinte”.

Acestor patru functii ale limbajului le corespund patru abuzuri care pot produce

greseli si duce

la erori.

3 – Al treilea capitol important pentru noi al psihologiei lui Hobbes este cercetarea pasiunilor

omenesti si studiul pe care-l face el asupra naturii si caracterului omului. Hobbes e un mare pesimist în

ce priveste natura si caracterul omenesc. El are o comprehensiune ascutita în ceea ce priveste aspectul

rau, aspectul negativ al naturii omenesti.

Hobbes zugraveste pe contemporanii sai, la care aceste trasaturi se gaseau din belsug, dar, pe

lânga aceasta, generalizeaza si considera aceste trasaturi ca fiind esentiale tuturor oamenilor, în toate

timpurile. Pentru dânsul, omul e un animal feroce si interesat. Omul pentru om e ca lupul pentru om

sau ca lupul pentru lup. Homo homini lupus. „Vointa de a face rau este înnascuta omului în stare

naturala”. Dupa Hobbes, egoismul e legea naturala a firii omenesti si acest egoism apare în forma sa

exaltata, ca îngâmfare si orgoliu.

Care sunt cauzele care determina si mentin în om asemenea comportari josnice? „Trei sunt

cauzele principale ale discordiei: în primul rând, concurenta, în al doilea rând, neîncrederea, în al

treilea rând, gloria. Prima îi ampinge pe oameni sa se atace spre a-si crea o reputatie. Concurenta

determina întrebuintarea violentei pentru ca unii sa stapâneasca persoana altora, femeile, copiii si

turmele lor; a doua, neîncrederea, îi face pe oameni sa întrebuinteze forta pentru a se apara, de opinie,

un alt semn oarecare de depreciere pe care unul l-a îndepartat împotriva altuia, direct sau indirect,

împotriva familiei, a prietenilor, a tarii, a profesiei sau a numelui sau”.

Pasiunile, dupa Hobbes, provin din instinctul de conservare. Ele sunt determinate de doua feluri

de miscari: una vitala, neîntrerupta în timpul vietii, ca circualtia sângelui, pulsul, repiratia, digestia,

nutritia etc. În acest fel de miscare nu intervine imaginatia (constiinta). Al doilea fel de miscare e

62

miscarea animala sau voluntara, ca în cazul mersului, vorbirii si folosirii organelor, în care imaginatia

e factorul hotarâtor.

Când efortul e dirijat catre ceea ce-1 determina, se numeste apetit sau dorinta, asa iau nastere

foamea si setea; iar când efortul ne departeaza de un lucru, atunci se numeste aversiune. Apetit si

aversiune înseamna de fapt miscari, una indicând o apropiere, cealalta o îndepartare. Tot asa se explica

iubirea si ura. Ceea ce dorim, iubim, iar când urâm, simtim o aversiune. A iubi si a dori înseamna

acelasi lucru, cu deosebire ca simtim dorinta în absenta obiectului, iar iubire în prezenta lui, dupa cum

simtim aversiune în absenta obiectului iar ura, în prezenta lui .

Pasiunilor pozitive, bucuria, dorinta, iubirea, le corespund trei pasiuni negative, durerea –

aversiunea –, frica si ura, care echilibreaza pe cele dintâi si le întrec în intensitate. Din aceasta cauza,

în comportarea omului domina aspectele negative.

Hobbes e cel dintâi filozof englez care cauta o explicare rationala, stiintifica pentru

fenomenele psihice.

Teoria pasiunilor lui Hobbes a avut o influenta asupra lui Spinoza, care adopta în special

afirmatia ca placerea înseamna cresterea energiilor vitale si durerea înseamna scaderea lor.

Dupa Hobbes, vietuirea oamenilor în societate si în stat se bazeaza pe una din pasiunile

fundamentale, pe frica. Oamenii se supun legii de teama acestui monstru care e statul.

Societatea omeneasca nu deriva dintr-un instinct social, cum credea Aristotel, sau cum gasim la

unele animale. Întelegerea între animale e naturala, pe când între oameni e artificiala, bazata pe interes.

Statul sau comunitatea e o alcatuire constienta în baza unui pact, la care oamenii adera din propria

lor vointa.

Descartes (Renatus Cartesius)( 1596-1650)

Decartes a fost contemporan cu Habbes si Galilei Molliere, traind în marele secol al

clasicismului francez, în timpul când se schimba, se substitui conceptia despre lume si viziunea

teologica medievala cu conceptia stiintifica moderna.

Decartes deschide epoca moderna a gândirii europene:

- prin materialismul sau în stiintele naturii;

- prin concepita unei fizici rationale, utile cu legi formulate matematic;

- prin înlaturarea criteriului autoritatii si afirmarea puterii gândirii critice si liberului examen;

- prin încrederea acordata ratiunii umane, distribuita fiecaruia, pentru gasirea adevarului.

Desigur, materialism vom gasi si în gândirea lui Hobbes, ca sa nu mai vorbim de antici; ideea

unei fizici matematice si experimentale la Galilei, individualismul la gânditorii Renasterii. Dar toate

63

acestea erau adevaruri doar partiale, în timp ce cartezianismul (descompunearea fenomenelor în

elementele lor si apoi de la ele spre general) e un sistem coerent, o doctrina care va lumina drumul

stiintei pâna în zilele noastre.

În psihologie Decartes afirma un dualism categoric care e si ontologic: spiritul (sufletul) si

materia (corpul) sunt doua substante distincte, fiecare cu proprietatile sale: caracteristica (produsul)

spiritului este gândirea, iar caracteristica materiei e întinderea (spatiul pe care îl ocupa). Acest dualism,

desigur forma a idealismului, elimina totusi orice interventie din partea spiritului în procesele

fenomenelor materiale si organice si deschide drumul unei explicatii stiintifice si fiziologice. Ca

aderent la conceptiile mecaniciste Descartes considera ca activitatea si miscarile omului si animalelor

sunt determinate exclusiv de functionarea organelor din corpul lor. Descartes

este primul

care a folosit

în

fiziologie si psihologie notiunea de reflex, de raspuns. Distincte sunt si modelele cu ajutorul carora

aceste substante sunt cunoascute: metoda stiintelor fizice (corpul ca obiect fizic) este matematica iar

metoda sufletului, gândirii, psihologiei este introspectia, observatia interioara a fenomenelor de

constiinta (cogito), cu ajutorul analizei.

Gândirea carteziana va deveni cu timpul o doctrina a tuturor stiintelor.

De altfel într-o scrisoare

datata cu martie 1636 adresata colegului sau de la Colegiul La Fleche devenit mai apoi si el celebru în

stiinta matematicilor Marin Mersenne Decartes îi scria ca este preocupat de elaborarea unei stiinte care

sa asigure o mai mare aprofundare în cunoasterea naturii, cu totul deosebita de eruditie, care sa

prevada stabilirea unor legi universale, valabile pentru toate categoriile de fenomene. Si ca aceasta

stiinta va fi nu numai contemplativa, ci si utilitara caci „ne va da si cunostiinte utile pentru viata”.

Descartes recomanda în locul filozofiei speculative care se învata în scoli, o filozofie practica, gratie

careia cunoscând esenta lucrurilor, sa zicem puterea si actiunea focului, a apei, a aerului s.a. sa

cunoasca si întrebuintarile pentru care se potrivesc, devenind în modul acesta, întrucât va stapâni si

posesori ai naturii. Stiinta nu mai poate ramâne contemplativa, ci trebuie sa serveasca vietii prin

aplicatii practice la construirea de aparate si masini, prin aplicatii în domeniul medicinii.

Surprinzator pentru acea vreme este ca anume Descartes si-a publicat Discursul în limba

franceza, în loc de latina, limba carturarilor si filozofilor: „Si daca scriu în franceza, limba tarii

mele...o fac nadajduind ca cei care nu se servesc decât cu ratiunea lor naturala si întru totul pura vor

judeca mai bine parerile mele decât cei care nu cred decât în cartile vechi”.

Lupta împotriva institutiilor feudale si a bisericii nu era de loc usoara. Secolul începe cu

arderea pe rug a lui Giordano Bruno la Roma, condamnat pentru ca îmbratisare ideile lui Copernic si

invocase o religie a naturii, supusa unei vesnice schimbari. Câtiva ani mai târziu, filozoful italian

Giulio Vanini (1585-1619) la vârsta de 34 de ani, autor al „Amfiteatrului vesniciei providente” în care

combate nemurirea sufletului si al unui tratat de inspiratie panteista – este ars de viu la Toilouse (în

64

1619) dupa ce i se smulsese limba. Galileo Galilei e silit sa abjure „pernicioasa sa eroare” (ideile sale)

în 1632, pentru a-si salva viata si sa renunte a mai sustine miscarea pamântului – heliocentrismul

contrazicând dogmele bisericii. Însusi Descartes, înspaimântat de condamnarea lui Galilei, renunta sa-

si mai tipareasca al sau Traite`du Monde la care lucrase câtiva ani.

Si totusi, dupa cum mentiona F. Engels burghezia avea nevoie pentru dezvoltarea productiei

sale industriale, de o stiinta care sa cerceteze proprietatiile corpurilor din natura si modul cum

actioneaza fortele naturii. Pâna aici însa, stiinta nu fusese altceva decât slujnica umila a bisericii,

slujnica careia nu-i era îngaduit sa depaseasca stavilele ridicate de credinta, - într-un cuvânt, ea fusese

orice, numai stiinta nu. Acum stiinta se razvratea împotriva bisericii; burghezia avea nevoie de stiinta

si participa la aceasta razvratire”.

Mai totdeauna, cum arata Engels, „filozofii n-au fost nicidecum împinsi, înainte, cum credeau

ei, numai de forta gândirii

pure. Dimpotriva, în realitate i-au împins înainte în special progresele uriase

si din ce în ce mai navalnice ale stintelor naturii si ale industriei”. În Franta, odata cu începutul secoluli

al XVII-lea se deschide seria marilor matematicieni Viete, Fermat, Roberval, Desargues si Pascal,

matematicile si în special mecanica, fiind ramura cea mai interesanta a stiintei, în ce priveste aplicatiile

practice industriale, la acea epoca.

Fizica aristotelica fusese înlaturata de descoperirile moderne (Leonardo da Vinci, Copernic,

Tycho-Brahe, Kepler, Galilei) si valoarea instrumentului matematic în cercetarea fenomenelor naturii

aparuse cu evidenta. Descartes va încerca sa construiasca un sistem fizico-matematic al universului,

explicând toate fenomenele prin materie (identica cu întinderea) si miscare.

Cautând cu pasiune certitudinea („Am avut totdeauna o foarte

mare dorinta de a învata sa

deosebesc adevarul de fals”), nesatisfacut cu probabilitatea si verosimilul, neîncrezator în autoritatea

filozofilor a caror diversitate de opinii punea la îndoiala însasi valoarea acestora, nemultumit de

sterilitatea studiilor urmate la colegiu, care îl facusera doar sa-si descopere ignoranta, Descartes

marturiseste ca: „de îndata ce vârsta mi-a îngaduit sa ies de sub ascultarea fata de dascalii mei, am

parasit cu totul studiul cartilor, hotarându-ma sa nu mai caut alta stiinta

decît aceea pe care as putea-o

gasi în mine însumi sau în marea carte a lumii”.

Descartes nu urmareste un anume adevar

într-o problema dintr-o stiinta oarecare, ci drumul

care duce la adevar

în toate stiintele, metoda, caci stiinta este doar una. Si aceasta va fi bazata pe

evidenta rationala.

Ca reprezentant al timpului Descartes introduce si conceptii teologice în studierea stiintelor

pozitive: „Întreaga filozofie este ca un arbore ale carui radacini sunt metafizica (ceea ce nu se vede),

trunchiul este fizica, iar ramurile care ies din acest trunchi sunt toate celelalte fiinte care se reduc la trei

principale:medicina (includea biologia si medicina), mecanica si morala”: în ceea ce priveste problema

65

existentei el a înaintat faimoasa expresie cagito ergo sum

(cuget deci exist), care mai apoi a devenit

dicton, formula în care însasi îndoiala (caci a te îndoi înseamna a gândi) devine izvorul certitudinii.

În ce priveste cunoasterea Descartes exclude careva „viclenie” de a fi falsificate, gratie lui

Dumnezeu care e garantul veracitatii*. Spre deosebire de alti metafizicieni el considera ca interventia

lui Dumnezeu are loc o singura data, în momentul initial si nu în permanenta, ca în teologie si fizica

scolastica.

În 1649, adica cu un an înainte de stingerea sa, a fost tiparit tratatul Despre pasiunile sufletului,

un adevarat tratat de psihofiziologie.

Primele cercetari ale lui Descartes au fost îndreptate spre fizica si publicate în Principiile

filozofiei în care autorul afirma ca lumea este de fapt un sistem: toate fenomenele, corpurile ceresti,

planetele, gravitatia, vietatile sunt explicate pe baza unor legi fizice, prin materie (identificata cu

întinderea) si miscare. Materia are o singura proprietate.

Întinderea este o proprietate inteligibila si dintre toate functiile noastre de cunoastere:

inteligenta, imaginatia, simturile, memoria, numai inteligenta ne poate aduce adevarul. Datele

simturilor ne pot însela.

Pentru Descartes esenta materiei – res extensa – este întinderea; aceasta substanta întinsa este

ceea ce se numeste corpul sau substanta lucrurilor materiale. Materia este una – nu exista vre-o

deosebire între materia care compune corpurile ceresti si materia terestra – si este infinita în întindere

cît si în divizibilitate (nu se marginea la atomii si nici la vid). Corpurile sunt portiuni limitate de

întindere si nu se deosebesc unul de altul decât numai prin forma si pozite. Corpurile sunt

impenetrabile – nu pot ocupa decât unul câte o pozitie. Miscarea si repaosul nu sunt decât schimbarea

sau mentinerea pozitiei unui corp în raport cu un altul, iar nu o calitate a corpurilor ca în fizica

aristotelica.

Întreaga diversitate care exista în materie depinde de miscarea partilor sale. Miscarea se

propaga întotdeauna prin contract, fizica lui Descartes

fiind un mecanicism al socului. Orice miscare

are drept cauza si drept efect o alta miscare. Miscarea este un fenomen continuu, circulara, deoarece

numai astfel o portiune de materie ia întotdeauna locul lasat liber de un alt corp care se deplaseaza.

Astfel apar vârtejurile, prin care am putea explica formarea sistemului solar. Ipoteza cosmogonica a lui

Descartes a fost preluata cu un secol mai târziu de Kant si Laplace. Cantitatea de miscare din univers

ramâne totdeauna constanta. O astfel de gândire a anticipat legea conservarii energiei.

Desi în

metafizica sa Descartes admite doua substante distincte, spiritul si corpul fizica sa nu comporta decât

explicatii materialiste.

Distinctiv pentru gândirea lui Descares este ideea ca toate fenomenele naturii sunt explicate,

pentru prima oara în istoria gândirii moderne în mod rational matematic, pa baze stiintifice, prin

*veracitate – veridicitate = veridic – care este(sau pare sa fie) adevarat, real

66

materie definita ca întindere, si prin miscare. Universul nu-i decît o întindere a materiei si în care totul

se poate reduce la masura si la numar.

Descartes are viziunea unei matematici universale, a unei stiinte a cantitatii si masurii care sa

explice toate fenomenele din natura. Matematicile – algebra si geometria – nu constituie metoda, ci

doar o aplicare a metodei prin care oricine daca le va urma fara a se abate de la ele nu va lua vreodata

nimic fals drept adevarat si fara a risipi de prisos sfortarile spiritului.

În ceea ce priveste stiinta, aceasta în viziunea lui Descartes, trebuie reînnoita cu noi principii si

metode. Instrumentele acestei reconstructii sunt cele patru regului (ale metodei carteziene):

1. A nu accepta niciodata vre-un lucru ca adevarat, daca nu l-am cunoscut în mod evident ca

este; adica de a evita cu grija graba si prejudecata si de a nu cuprinde în judecatiile mele nimic mai

mult nimic decât s-ar înfatisa mintii mele atât de clar si distinct încât sa nu am nici un prilej de a ma

îndoi. În aceasta si consta revolutia carteziana – înlaturarea dogmatismului si autoritatii, proclamarea

gândirii libere si examenului critic.

Descartes nu nega rolul intuitiei în cunoasterea naturii, numai ca aceasta sa vizeze un concept

al spiritului pur si atent, atât de simplu si de distinct încât sa nu mai ramâna absolut nici o îndoiala

asupra ceea ce întelegem. Pentru a judeca corect, vointa trebuie sa înlature cauzele de eraore si sa

admita numai acele lucruri despre care nu avem nici o îndoiala.

2. Dar în natura exista relativ putine fenomene simple; majoritatea fiind complexe. A doua

regula a metodei prevede analiza: a împarti fiecare dintre dificultatile pe care le cercetez în atâtea parti

în câte s-ar putea si de câte ar fi nevoie pentru a le rezolva mai bine. În felul acesta pot fi relevate

legaturile de cauza si efect, legitatiile manifestarii acestora.

3. Pentru a fi siguri ca pe parcursul analizei n-am gresit sau nu am neglijat vre-un aspect al

fenomenelor, Descartes recmanda a parcurge drumul invers numit sinteza (calea deductiva). Deductia

carteziana e cu totul altceva decât deductia cu ajutorul silogismelor, asa cum prevede logica

aristotelica. Deductia carteziana pleaca nu de la universal, ci de la simplu si presupune interventia unor

ipostaze pentru a o stabili, pentru a lega cauzele de efecte.

4. În sfârsit regula de control care prevede a face peste tot enumerari atât de complete si

revizuiri atât de generale, încât sa fii sigur ca nu ai omis nimic.

În concluzie Descates mentioneaza ca „Nu exista alte cai deschise omului pentru cunoasterea

cu certitudine a adevarului decât intuitia evidenta si deductia necesara”.

Intuitia carteziana e deosebita de intuitia mistica, irationala, teologica. Ea izvoraste din „o

lumina naturala a ratiunii, este un instinct intelectual actul propriu al întelegerii”. În intuitia rationala

carteziana datele senzoriale nu joaca nici un rol: numai ratiunea poate percepe adevarul; si aceasta

ratiune percepe direct „naturile simple” cu ajutorul „ideilor înnascute” din spiritul nostru. Teoria

67

ideilor înnascute, care aminteste de teza „reminescentei” platonice, si afirma existenta unor forme

înnascute ale gândirii (vor deveni categoriile kantiene).

Descartes deosebeste ideile înnascute de cele adventice ca fiind idei care nu provin din

obiectele externe, nici din hotarârile vointei, ci din simpla facultate de a gândi. Ele sunt universale,

inerente spiritului omenesc, - conceptie contrazisa ulterior.

Desi gândirea carteziana este deductiva uimeste mecanicismul lui Descartes în ce priveste

stiintele vietii, în biologie si filozofie: corpul animalelor si al omului functioneaza dupa legile

mecanismelor. Astfel de idei le întâlnim si în filozofia greaca – la Platon si Aristotel, în tot cursul

Evului Mediu. Numai ca pâna la Descartes acest mecanism era pus la dispozitia sufletului care îl dirija,

pe când în conceptia carteziana corpul este un mecanism condus de legile universale ale miscarii.

În cartea a doua a Tratatului despre lume Descartes analizeaza pasiunile adica emotiile si

sentimentele dupa regulile metodei si examineaza mai întâi pasiunile simple (admiratia, dragostea, ura,

dorinta, bucuria si tristetea), ca apoi sa construiasca pasiunile complexe.

Pâna la el pasiunile erau privite ca izvor al pacatului, de morala stoica, la Platon, ca si de

morala crestina, care le considerau ca porniri irationale, ca revolte împotriva ratiunii izvorâte din

sufletul rational.

Pentru Descartes pasiunile sunt în primul rând fapte de constiinta, de gândire si de ratiune. În al

doilea rând sunt mai degraba bune, utile, decât rele.

Descartes expune o teorie filozofica a pasiunilor si implicatiile viscerale ale emotiilor

si

sentimentelor sunt notate cu precizie la fiecare pas. El mentioneaza ca pasiunile pot fi provocate de

toate obiectele care cad sub simturile noastre si acestea sunt cauzele lor cele mai obisnuite si

principale, dar aceste obiecte nu provoaca pasiunile noastre prin natura calitatilor lor, ci numai prin

diverse feluri prin care ele ne pot dauna sau folosi sau în general au vre-o semnificatie pentru noi.

Obiectele exterioare ne pot provoca perceptii si reactii emotive. Ambele sunt numite pasiuni în

terminologia carteziana, spre deosebire de actiuni, care sunt actele de vointa.

Asadar prin faptul ca Descartes a dualizat organismul în corp si gândire a fost posibil ca sa

manipuleze în explicarea manifesta acestora: sufletul nu poate fi asemanat unei masini de produs idei

si ramâne de esenta divina, nu este obiectul stiintei mecaniciste, dar corpul poate fi explicat conform

legilor mecanice, fizice; fenomenele organice pot fi reduse la un ansamblu de figuri si miscari.

Gândirea, ratiunea, care reprezinta specificul substantei spirituale este caracteristica omului, pe

când animalul poate fi considerat masina (daca luam în consideratie ereditarul). Animalul este

dimensiune fara spiritualitate.

Daca conduitele animalelor depind de organizarea lor materiala, apoi

cele umane sunt în

functie de puterea ratiunii. A vorbi despre existenta gândirii la animale este inacceptabil din punct de

68

vedere teologic: cum sa se acorde animalului suferinta sufleteasca când el este neprihanit de pacatul

original.

Când distingem net cele doua substante heterogene, sufetul si corpul, cum sa concepem relatiile

lor, uniunea si influentele lor reciproce? Si Descartes raspunde: emotiile si evenimentele nu pot fi

cunoscute decât numai prin judecata. Sentimentele sunt perceptii neclare, inferioare celor rezultate din

ratioament (ideile matematice), care apartin chiar naturii sufletului nostru, pe care Dumnezeu le-a pus

în noi. Astfel de afirmatii scot bine în evidenta rationamentul lui Descates.

Cât priveste cunoasterea, pe care mintea si-o poate lua din proprie initiativa, aceasta este o

facultate înnascuta. Aici se afirma ineismul lui Descartes: exista idei care permit mintii sa gândeaca

pentru ca ele le gaseste în interiorul sau; ele sunt cele pe care le descoperim datorita îndoielii metodice,

se înrudesc cu matematica si exclud orice referire la calitati senzoriale. Ideile înnascute sunt obiectul

unei cunoasteri foarte usoare (numar, miscare, spatiu); comune, imediate, nu sunt deci atinse printr-o

munca îndelungata a dialecticii. Si Descartes atentoneaza ca prima si cea mai clara din aceste idei este

cea referitoare la perfectiune si infinit, credinta noastra în Dumnezeu.

În operele sale Descartes nici nu încearca sa explice ce înseamna ratiunea, judecata sau cum se

fromeaza ea, dar se serveste de ea ca de un instrument dat pentru a-l cunoaste pe Dumnezeu si pe sine

însusi. Aceasta metafizica se bazeaza pe îndoiala metodica: experienta sensibila a realului, nu aduce

nici o cunoastere, chiar si cele matematice ar putea fi false daca Dumnezeu ar fi un geniu rau care se

amuza sa schimbe lumea în fiecare dimineata. Si conchide ca singura realitate absoluta este realitatea

existentei mele: îndoiala de propria existenta ma conduce la certitudinea ca exist.

B. Spinosa (1632-1677)

Punctul de plecare în filozofia lui Spinoza este dualismul cartezian – materia si spiritul.

Al doilea aspect din filozofia carteziana care trezea probleme era interactiunea acestor doua

substante absolut diferite una de alta.

Cunoastem deja ca, pentru a gasi punctul de

conlucrare a acestora Desartes indica la glanda

pineala în care (chipurile) se afla sufletul, si care asigura miscarea voluntara.

Mai întâi Spinoza se exprima pe marginea dualismului negându-l. El admite existenta numai a

unei singure substante. Dat fiind ca substanta este ceea ce exista în sine si este conceput prin sine, este

usor de demonstrat ca nu poate exista decât o singura substanta, substanta absoluta, caci prin definitie

tot ce este limitat si contingent, tot ce este propria sa cauza, tot ce nu este conceput decât pri altceva nu

merita numele de substanta.

69

Cum se explica atunci ca natura, universul se manifesta în diverse forme, având o infinitate de

aspecte atât în domeniul gândirii, sentimentelor, vointei cât si în domeniul lucrurilor extinse,

materiale?

Si Spinosa raspunde: prin atribuire

unei substante unice o serie infinita

de atribute. Toate

fenomenele pe care le întâlnim: viata, moartea, miscarea, repaus, gândire, vointa s.a.m.d. sunt atribute

ale aceleiasi substante. Substanta este si eterna si exista cu necesitate. Si din aceasta necesitate rezulta

un numar infinit de lucruri în forme infinite.

Prin atribut înteleg ceea ce intelectul percepe în substanta ca alcatuindu-i esenta. Numarul

atributelor este infinit însa mintea omului poate cunoaste doua: întinderea si gândirea. Deci exista

peste tot materie si gândire. În continuare va atentionez asupra unui gând exprimat de Spinosa:

gândirea se serveste de materie ca sa se realizeze si materia se exprima adeseori prin gândire. Astfel

prin acest monism substantialist este rezolvata problema dualismului.

Alaturi de atribute exista si modificari trecatoare ale lucrurilor pe care Spinosa le numeste

moduri. Modurile sunt trecatoare, efemere, actuale, sunt manifestari temporare, concrete, imediate ale

unei esente.

Prin aceasta înlantuire riguroasa de la substanta la atribut si de la acesta la mod totul este strict

determinat. „În natura nimic nu este contingent, ci toate sunt determinate sa existe si sa actioneze într-

un anumit fel din necesitatea naturii lui Dumnezeu”. Aceasta stricteta se contine si în însasi substanta;

totul este cuprins într-un raport de miscare, de la cauza la efect, din care nu putem iesi.

Daca totul este determinat, primul lucru, care trebuie îndepartat din constiinta oamenilor este

miracolul. Miracolul nu este altceva decât ignorarea cauzelor, neputinta unei explicari cauzale din

partea noastra.

Natura poate fi cunoascuta de noi cu ajutorul ratiunii noastre. Spinosa afirma astfel

rationalitatea naturii. Determinismul universal se exprima prin corelatia dintre aceste doua moduri

diferite ale uneia si aceleiasi substante: la fiecare mod al întinderii trebuie sa corespunda un mod al

gândirii. Cu alte cuvinte, cunostintele noastre, reflecta exact realitatea care este rationala în mod

necesar. Un mod al întinderii si ideea acelui mod sunt unul si acelasi lucru, însa exprimat în doua

feluri. Mai târziu Hegel avea sa spuna: tot ce este real este rational. Dupa Spinosa gândirea si natura

sunt doua exprimari deosebite ale aceleiasi

realitati, numai ca natura manifestându-se prin diferite

atribute este studiata de diferite stiinte.

Cât priveste raportul suflet-corp Spinosa precizeaza ca sufletul si corpul sunt unul si acelasi

lucru conceput când sub atributul cugetarii, când sub cel

al întinderii. Aceste doua atribute nu

interactioneaza ci coexista unul lânga altul (mecanicism), si nu unul prin altul; corpul este obiectul

sufletului omenesc, iar sufletul este ideea corpului uman.

70

O parte a Eticii

este consacrata studiului afectelor.

Spinosa marturiseste ca nu este multumit

cum este tratat acest aspect de catre predecesori, sublinind ca i se pare ca cei ce s-au ocupat de aceasta

problema vorbesc despre lucruri care se afla înafara de natura.

Dar „...ma întorc la acei care prefera sa blesteme sau sa batjocoreasca afectele si actiunile

oamenilor în loc sa le înteleaga,... În natura nu se întâmpla nimic care sa poata fi pus pe seama ei ca un

viciu; caci natura este întotdeauna aceeasi...si prin urmare calea pe care cunoastem natura lucrurilor,

oricare ar fi ele, trebuie sa fie una si aceasi, anume, legile si regulile universale ale naturii. Deci,

afectele de ura, mânie etc. privite în ele însele, decurg din aceasi necesitate si virtute a naturii ca si

celelalte lucruri singulare”.

Exista

trei afecte sau pasiuni fundamentale din care se deduc toate celelalte: dorinta, bucuria si

tristetea. Si Spinosa da o definitie vitalista a pasiunilor sau afectelor: „modificari ale corpului, prin care

puterea de a lucra a corpului însusi este marita sau

micsorata, ajutata sau înfrânta; la fel si ideile

acestor actiuni”.

În cazul când ideile sunt adecvate sufletului individul este cu necesitate activ, deoarece îi dau o

cunoastere clara si distincta în unele privinte. În alte privinte întrucât ideile nu sunt adecvate el este cu

necesitate pasiv. Ceea ce gândim confuz provoaca pasiuni.

Spinosa explica ca pasiunile nu sunt rele prin ele însele. Omul face parte din natura si naura

este cauza tuturor dorintelor si slabiciunilor omenesti. Problema morala

a binelui si a raului trebuie

privita prin prisma întelegerii necesitatii si determinismului universal al fenomenelor.

Pasiunile sunt determinate de instinctul de conservare: „orice lucru nazuieste, atât cât depinde

de el, sa-si mentina existenta” si „sufletul nazuieste cât poate sa-si imagineze ceea ce mareste sau ajuta

puterea de a lucra a corpului”.

Acest instinct de conservare care este la baza comportarii omenesti face ca „fiecare pofteste sau

evita cu necesitate dupa legile naturii sale, ceea ce socoteste ca este bun sau rau” si „cu cât cineva se

sileste mai mult sa caute folosul propriu, adica sa-si mentina fiinta, si cu cât izbuteste sa faca aceasta

mai bine, cu atât este mai neputincios”.

Urmarind expunerile pe marginea afectelor devine vadit ca Spinosa a folosit principiul

determinismului în examinarea lor.

Mai mult, el nu le explica în mod arbitrar, ci într-o ordine obiectiva de reglare a

comportamentului omenesc. Drept pune de reper el nu foloseste introspectia, traierile subiective, ci

sistemul real, independent de constinta, a realitatilor dintre om si natura: „omul nu este parte a naturii

si ca urmare este cu necesitate întotdeauna supus pasiunilor si ca se încadreaza în ordinea naturala

comuna careia i se supune si i se adapteaza dupa cerintele naturii”.

71

În privinta naturii afectelor Spinosa arata unele contradictii. Într-o lucrare mentioneaza ca

vointa nu este decât o consecinta a ideii, mentinerea sau respingerea unei idei. În alta ne spune ca

vointa si intelectul sunt unul si acelasi lucru. În alt treilea vointa este de ordin biologic, conform

tendintei de conservare a individului.

Cum am vazut în opera lui Spinosa gasim idei care au contribuit substantial la dezvoltarea

gândirii psihologice: mecanismul naturalist si materialist, legatura afectelor cu instinctul de

conservare, controlul afectelor prin dezvoltarea personalitatii.

John Locke (1632-1704)

Desi nu abordeaza probleme de metafizica, substanta, materie, suflet precum o faceau

predecesorii sai, Locke prezinta interes pentru psihologie prin faptul ca examineaza aspecte noi,

cruciale pentru dezvoltarea stiintei: empirismul în psihologie, asociationismul, dualitatea perceptie

interna, perceptie externa, limbajul, educatia.

Una din probleme: Cum cunoastem si de unde vine cunoasterea? Astfel zis prin ce procese

psihice cunoastem lumea exterioara, cum se reflecta ea în noi si cum intervine procesul perceptiei?

Si Locke afirma ca toata cunoasterea porneste de la senzatii. Chiar si judecata, rationamentele

au si ele la începuturi cunostinte senzoriale. În reflectarea lucrurilor vom tine cont ca unele însusiri ale

acestora sunt permanente, inerente materiei, înscrise în constitutia ei: soliditate, duritate, întindere,

miscare; iar altele tin de felul cum cunoastem noi materia: culoarea, mirosul etc.

Primul fel de însusiri pe care le poti gasi în orice bucatica a materiei suficienta de a fi perceputa

Locke le numeste originare, sau primare si dupa cum oricare poate observa, produc în noi idei simple.

Al doilea fel fel de însusiri care în realitate nu sunt esentiale pentru obiecte, nu sunt însusiri în sine a

obiectelor precum: culorile, sunetele, gusturile etc. le numim secundare. Ambele se cunosc prin

senzatii.

Spre deosebire de Descartes, care admitea trei categorii de idei Locke declara ca nu exista idei

înnascute si ca toata cunoasterea provine din experienta, din senzatii.

Daca ar exista idei, principii, notiuni înnascute, atunci toti oamenii ar avea aceleasi perceptii

reprezentari, gusturi, ori vedem ca fiecare om are o alta experienta.

Al doilea argument cu care combate Loke ineismul îl gaseste în psihologia copilului. Daca ar

exista idei înascute, atunci ar însemna ca începând cu primele saptamâni copilul sa dispuna de ele.

Chiar si notiunile de spatiu, timp sunt obtinute, constientizate prin experienta. Ca notiunea pe

care o avem despre succesiune si durata vine din reflectarea pe care o facem asupra acestei succesiuni

de idei pe care la vedem aparând una dupa alta în mintea noastra.

72

Reflectarea senzoriala este contactul direct cu realitatea, cu realitatea ce exista independent de

noi. Si aceste senzatii pot fi de doua feluri: externe si interne sau reflexia (însusirea de a reflecta

propriile noastre procese sufletesti).

Al doilea izvor, din care experienta aduce intelectului idei este perceptia operatiunilor propriei

noastre minti din înauntrul nostru, aplicata ideilor obtinute prin experienta.

Când sufletul începe sa reflecteze asupra lor si sa le considere, atunci aceste operatiuni îi aduc

intelectului o alta serie de idei care nu-i puteau veni de la lumea din afara. Acestea sunt perceptia,

gândirea, îndoiala, credinta, ratiunea, cunoasterea, vointa. Fiecare poseda acest izvor, cu toate ca

aceasta facultate nu este un simt. E vorba de o cunostinta a propriei noastre functii psihice, manifestata

prin reflexie.

În acelasi timp, simtul intern al lui Locke constituie si un procedeu de analiza, o metoda

psihologica care va duce la procedeul introspectiunii.

Asadar se poate constata ca ideile au doua izvoare:

- din exterior senzatiile obiectelor reflectate si

- din interior, operatiunile propriei noastre minti.

Locke distinge idei simple si idei complexe. Ideile simple provin din simturi (unul sau mai

multe). Ideea simpla este elementul ireductibil al vietii sufletesti, din care, prin combinatii rezulta toate

celelalte fenomene psihice.

Si ideile simple au doua modalitati de proeminenta: unele dintr-un singur simt (culorile,

gusturile, sunetele etc.), altele provenite din mai multe simturi (ideile de spatiu; spatiu + tactil), figura,

miscare, repaos, mobilitate).

Ideile complexe sunt combinate ale ideilor simple. Ele cuprind doua grupe: una în care ideile

simple se îmbina în ideea unui lucru unic (ideea de om), si alta în care ideile combinate continua a

reprezenta obiecte distincte, desi unite (de exemplu: ideea de relatie).

Prin explicarea proceselor mai complexe cu ajutorul altora simple, Locke deschide drumul

scoalei asociationiste – mecanicista în spiritul ei – a empirismului englez în psihologie. Prin acest

mecanicism se ignora aspectul dinamic al proceselor psihice ale omului, lipsit de orice reactivitate

proprie – conceptie contrara reflexivitatii lui Descartes, cât si psihologiei stiintifice de mai târziu.

Pe lânga probleme ce tin de limbaj, învatare, Locke propune ca la baza educatiei sa stea

psihologia. Actiunea educatorului se va conduce de cunoasterea sufletului copilului. Stimularea

anumitor stari afective e pârghia educatiei. Educatia trebuie sa fie placuta pentru copil si trebuie sa-i

dezvolte si trupul si sufletul.

Asadar conceptia lui Jocke în psihologie are aspecte materialiste prin senzorialismul lui, prin

afirmatia ca toata cunoasterea provine din lumea materiala si prin lupta contra nativismului.(???)

73

David Hume (1711-1776)

Fenomenul asociatiei era cunoscut înca pe timpul lui Aristotel care în De amima vorbeste de

asociati de asemanare si de contiguitate.

T. Hobbes într-un capitol din Leviathan vede decurgerea fenomenelor psihice ca o înlantuitre

de miscari fizice.

J. Locke prin acceptarea explicatei carteziene considera asociatia ca fiind datorita urmelor

lasate de scurgerea „spiritelor animale” .

David Hume introduce în psihologie notiunea de asociatie cât si cea de obisnuinta (habitudine)

gnostic în teoria cunoasterii, valoarea analizei sale psihologice, facuta în

spiritul unei cercetari

stiintifice nu se micsoreaza.

Hume continua gândirea lui Locke în doua directii în care empirizismul acestuia pastrase înca

trasaturi rationaliste. În primul rând el nu distanseaza senzatiile de reflectii, simturile de ratiune. În al

doilea rând teoria carteziana a creatiei rationale o înlocuieste cu un asocrationism cu caracter mecanic.

Astfel de orientari epistemologice sunt motivate de dorinta lui Hume de a gasi geneza ideilor

cu scopul de a demonstra ca ele nu sunt înnascute. Hume analizeaza mecanismul cunoasterii si cauta si

descopera legile spiritului omenesc.

Sa urmarim logica lui Hume în ce priveste ca ideiile nu sunt înnascute. Toate perceptiile

spiritului omenesc se reduc la doua feluri: impresii si idei.

Deosebirea dintre ele este conditionata de forta si vivacitatea cu care ele apar în spirit si îsi

croiesc drum în gândire sau în constiinta. Cele care patrund cu mai multa forta si violenta le vom numi

impresii si înglobeaza în sine emotiile, senzatiile, pasiunile cand apar

pentru prima oara. Prin idei vom

întelege imaginile care sunt simple si slabe copii ale celor dintâi. Prin urmare ideiile deriva din

impresii corespunzatoare. Între impresii si idei nu exista diferenta de natura, ci de grad. Ideile noastre

decurg din impresii, deci din experienta. Nu exista, asadar, idei înnascute.

Ideea lui Hume corespunde ideii complexe a lui Locke iar impresia cu ideea simpla. Prin

întrebuintarea termenului „impresie” este subliniata pasivitatea intelectului, facultatea de a primi

impresii din afara. Spiritul este ca o tabula rasa care înregistreaza datele senzatiilor din exterior.

Nici o idee nu este valabila daca nu-i cunoastem impresia.

Alta idee pe care se bazeaza filosofia lui Hume este principiul asociatiei. Cursul ideilor,

succesiunea, combinarea lor au loc conform principiului asociatiei.

Acest principiu substituie principiul inertiei mentale a creierului postulat de Hobbes si

principiul actual gândirii din conceptul lui Descartes. Asa cum atractia fusese recunoscuta ca un

74

principiu al miscarii în lumea fizica, asociatia este recunoscuta ca un principui al desfasurarii

proceselor mentale:

Nu exista decât trei feluri de asocratie:

- asemanarea;- asigura trecerea de la particular la general, la idee, notiune.

- contiguitatea- asigura legatura dintre idei, tip care organizeaza memoria: evocarea mentala a

unui obiect natural, duce la evocarea obiectelor care în realitate i-au fost învecinate spatial sau

temporal.

- cauza efect- construieste cunoasterea practica si ansamblul de credinte: daca ne gândim la o

rana, evocam ideea durerii. Spre deosebire de Aristotel Hume nu recunoaste asociatia prin contrast, în

schimb o mentioneaza pe cea de „cauza” si „efect”.

Hume aplica teoria asociatiei la cele mai înalte idei ale intelectului ca „relatii” „moduri” si

„substante”. De exemplu eul este un „fascicul” de idei asociate.

Agnosticrismul lui Hume este datorat faptului ca toate evenimentele ne par în întregime

separate unele de altele. Un eveniment urmeaza altuia, dar nu putem obesrva o legarura

directa între

ele. Ne par în conjunctie, nu în conexiune.

Originea notiunii de cauza si efect trebuie cautata în experienta (Calitatea de „alb” de exemplu,

nu este un universal, ci o „idee abstracta”, datorita asemanarii dintre mai multe obiecte albe) si în

asociatia ideiilor (Cauza este un obiect sau un fenomen atât de des urmat de alt obiect sau fenomen, ca

prezenta celui dintâi ne face sa gândim întotdeauna , la cel de-al doilea). Relatia cauza-efect este doar o

habitudine a spiritului, care îsi are origine în experienta.

Leibniz apartine gândirii metafizice a secolului XVII prin teoria unei substante unice a

feomenelor cât si individualismului secolului XVIII prin pluralismul monadologiei.

Daca pentru Descartes toate fenomenele se explicau prin întindere si miscare, pentru Leibniz

prin forta si efort. Pentru Leibniz esential este cauza miscarii.

Si explica, ca corpul si sufletul sunt doua manifestari ale unei realizari unice imateriale care

este efortul. Desfasurarea în miscare, efortul devine corp; ca tensiune, el ramâne spirit. Miscarea este

esenta materiei: guod non agit,non existit.

Deformarea corpurilor prin întindere în filizofia carteziana, duce la pierderea oricarei

individualitati la topirea lor în spatiul geometric.

Leibniz (tinând cont de descoperirea microorganismelor) ajunge la un panvitalism, panpsihism

(animism din epoca Renasterii), conform caruia toate fenomenele sunt manifestari de diferite grade ale

acestor eforturi (sfortari) spre existenta. Lumea este alcatuita din unitati în numar infinit, din monade

înzestrate cu diferite trepte de constiinta, fiecare având însusirea de a reflecta din propriul sau punct de

vedere, întreg universul.

75

Esenta monadei este activitatea, care capata în constiinta, forma vointei si a gandirii. Aceasta

activitate apare în toate procesele spritului într-un mod continuu: de la „perceptiile obscure”,

inconstiente, prezente chiar si în lumea anorganica, pâna la gândirea limpede si analitica a ratiunii

umane. Aceasta idee a continuitatii este considerata ca fundamentala în gandirea lui Leibniz.

În contextul acestei idei el respinge separatia categorica între gândire si materie, între miscare

si întindere si admite o tranzitie treptata de la obscur(zero) catre formele superioare ale vietii psihice.

Anume inevnatatorul calculului infinitesimal (matematicile au ajutat psihologia) Leibniz a fost

primul care a înaintat ideea ca exista stari psihice de care nu aveam deplina constiinta (obscur) si care

constituie ceea ce s-a numit mai târziu, inconstientul. Si concretizeaza: „niciodata spiritul nu este lipsit

de activitate, si ar fi o greseala sa reducem viata noastra psihica doar la procesele constiente”.

Exista mai degraba procese constiente,reprezentari, imagini care trec din raza constiintei în

incostient (sau apriori-???) Leibniz a avut totusi intuitia pragului senzorial

si a excitatiilor subliminare.

El a vorbit cel dintâi de inconstient, notiunea care va fi dezvoltata în filozofia lui Schepenhauer si care

va servi suport psihanalizei moderne.

Într-o lucrare de raspuns pe marginea Essay-lui lui John Locke (din 1690) publicata în 1765

Liebniz respinge teoria empirista a tabulei rasa din spiritul nostru pe care vin sa se înscrie datele

experientei senzoriale: „aceasta tabula rasa, despre care se vorbeste atâta, nu este decât o fictiune

întemeiata pe notiuni incomplete ca si vidul, atomii sau repausul absolut...sau ca materia prima.

Lucrurile uniforme si care nu cuprind nici o varietate nu sunt decât abstractii ca timpul, spatiul si

celelate conceptii ale matematicilor pure ”.

Psihologia separata de filozofie face parte din stiintele empirice fiind cuprinsa în antropologie –

Critica ratiunii pure nu studiaza fenomenele de cunoastere printr-o metoda empirica, psihologia cum o

face John Locke, ci cauta sa stabileasca conditiile cunoasterii, legile sale, formele gândirii care, dupa

Kant sunt înnascute si nu deriva din experienta.

Kant: toata cunoasterea noastra începe o data cu experienta, dar...de aici nu rezulta ca deriva

toata din experienta. Pentru ca aceasta experienta sa devina cunoastere, ea trebuie sa fie prelucrata prin

formele mintii noastre care preced experienta si sunt în mintea noastra mai înainte de orice experienta

– a priori. În perceptia senzoriala acestea sunt spatiul si timpul, în cea logica – cele douasprezece

categorii. Inerventia acestor forme apriori e indispensabila în cunoastere, caci ratiunea fara sensibilitate

este goala, iar sensibilitatea fara ratiune este oarba. Kant mai afirma despre existenta unor „idei ale

ratiunii pure” care ar fi extrapolari

ale cunoasterii noastre dincolo de limitele sale: ideea de Dumnezeu,

de libertate si de imortalitate. Exista forme a priori si în activitatea noastra practica, în baza carora noi

putem judeca activitatile noastre – ideea de datorie, morala gândita sub forma unui imperativ

neconditionat.

76

Teoria kantiana a formelor apriorice ale gândirii e tot atât de nestiintifica ca si teoria ideilor

înnascute emisa de Descartes. Evolutionismul secolului XIX va arata ca axiomele matematice provin

din experienta, ca ceea ce e postapriori pentru specie, devine apriori pentru individ, si ca experienta

generalizata a milioanelor se transforma în mintea individului în forme logice si axiome ale gândirii.

De asemenea sensibilitatea se dezvolta în raport cu stimulii diferitelor organe de simt într-o unitate

dialectica.

Kant considera ca nu se poate constitui o psihologie stiintifica deoarece nu se pot întrebuinta

metodele matematice – singurele riguroase si precise – si pentru ca mobilitatea starilor psihice exclude

o observatie exacta.

Lectiile sale de antropologie Kant aborda probleme de antropologie didactica, care cuprindea

senzatiile, imaginatia, memoria, emotiile, pasiunile, precum si probleme de caracter care includea

studiul caracterelor si temperamentelor sfârsind cu aspecte etnopsihologice fiind astfel un precursor al

psihologiei lui W. Wundt.

În cursul de antropologie Kant afirma ca spiritul care asigura cunoasterea se manifesta printr-o

facultate activa a acestuia – intelectul si alta pasiva – sensibilitatea. Este clar ca orice cunoastere

porneste de la senzatii, si daca se produc erori spune Kant, se datoresc judecatilor pe care le facem

asupra datelor aduse de simturi, caci senzatiile nu pot fi nici adevarate, nici false, iar sensibilitatea

procura intelectului un bogat material fara care notiunile abstracte nu ar fi decât o luicitoare mizerie.

Printre simturile pe care le descrie Kant – cinci la numar, figureaza doua grupe: simturile

sensibile la actiune mecanica (pipait, auz, vaz) si simturi sensibile la actiune chimica (gust, miros).

În ceea ce priveste imaginatia, ea poate fi productiva (creatoare) si reproductiva

(rememorativa). Imaginatia productiva prespune plasticitatea, facultateta de a asocia intuitile în timp si

spatiu, facultatea de afinitate.

În acelasi curs de antropologie didactica Kant se ocupa si de vise, de limbaj, bolile sufletului.

În partea a doua a cursului Kant analizeaza sentimentul placerii si al durerii, legea contrastelor.

Cât priveste pasiunile acestea sunt înclinatii putin disciplinabile de ratiune. Emotiile sunt tratate ca

sentimente ale unor placeri sau dureri actuale. Amândoua sunt considerate de Kant ca un fel de boli ale

sufletului caci sunt revolte împotriva ratiunii si concretizeaza metaforic: „Emotia e ca o apa care rupe

digurile; pasiunea e ca un torent care îsi sapa o albie din ce în ce mai adânca. Emotia e ca o betie;

pasiunea ca o dementa”. Consideram ca ar prezenta interes viziunea lui Kant aspura emotilor: emotiile

fundamentale sunt: placerea si durerea. Din ele deriva spaima, surpiza, mânia, anixietatea si toate

celelalte. Emotiile pot fi stenice, datorite unui exces de forta vitala sau, astenice, prin slabiciunea fortei

vitale. Râsul si plânsul sunt manifestari „convulsive” ale placerii si durerii si „ÎNTRETIN

SANATATEA”.

77

Pasiunile sunt naturale (înnascute) sau dobândite, prin cultura oamenilor si viata în societate.

Cele naturale sunt înclinarea pentru libertate si înclinarea pentru sexul opus iar cele dobândite sunt

ambitia, pofta de dominatie si avaritia.

C.-A. Wolff este considerat fondatorul rationalismului dogmatic si al filozofiei iluministe

germane. Este considerat primul care a facut sa fie adoptat în limbajul filozofic termenul de

pdihologie, care cu toata etimologia sa elena, nu este întâlnit nici la antici si nici la scolastici. Wolff

scrie o Psihologie empirica si o psihologie rationala.

El va încerca sa uneasca stiintele naturii cu teologia, întemeindu-si edificiul filozofic pe

principiul ratiunii suficiente formulat astfel: „acolo unde nu exista o ratiune data, nu exista nici un

temei care sa ne poata face sa întelegem de ce exista ceva si ca acest ceva trebuie sa vina din nimic, ori

cum nu-i posibil ca din nimic sa se poata forma ceva, tot ce exista trebuie sa aiba o ratiune suficienta

pentru care exista”.

Psihologia pe care Wolff o împartasea poate fi considerata ca disciplina autonoma care

presupune doua compartimente: una empirica si alta speculativa. Cea empirica, la rândul ei, cuprinde

doua parti: una studiaza facultatea de a cunoaste, cealalta dorintele si actiunea reciproca suflet-corp.

Originea tuturor cunostintelor se gaseste în senzatii, produse printr-o schimbare de stare

a

organismului senzitiv. Senzatiile se transforma apoi în reprezentari.

Din atentie deriva gândirea si inteligenta, iar din cunoastere – placerea si durerea, care la rândul

lor ne face sa judecam daca obiectul este bun sau rau – si, în fine, dorinta si repulsia.

Psihologia rationala priveste despre suflet în genere. Sufletul este o substanta simpla care nu-i

nici corp, nici atribut al corpului.

Perceptia rezulta din claritatea senzatiilor. Senzatiile prin informatii asigura activitatea

cerebrala

care depinde, dupa el, de intensitatea atentiei. Chiar imaginilor memoriei le corespund în

creier „idei materiale”.

Wolff introduce câteva idei importante pentru psihologie: câmpul conceptiei, prin analogie cu

câmpul vizual. Din perceptie deriva si actele inteligentei si judecatile si conceptele.

Eclectic, Wolff a încercat un compromis între un dogmatism de origine teologica si rasionalism

de origine spinozista.

Ideologii. Pozitivismul. Evolutionismul.

Un rol important în dezvoltarea stiintei în Franta în secolul al XIX-lea, care pe acele timpuri se

afla în avangarda stiintei l-au jucat ideologii. Ocupând posturi importante în guvern si în Senat ca si în

scolile de învatamânt superior ei au influentat gândirea franceza si au adus contributii în psihologie.

78

Unul dintre acestia a fost Destutt de Tracy, care facând cunostinta cu senzorialismul lui

Condillac ajunge la o critica a acestuia. Si anume îl critica pentru idea ca întinderea s-ar compune din

coexistenta mai multor senzatii, tot asa cum ideea de durata se formeaza prin succesiunea lor.

Contraargumentul lui Tracy, este ca întinderea o cunoastem datorita motilitatii, motilitatea fiind un fel

de al saselea simt distinct de pipait. „Ma misc, simt si nu primesc nici o modificare a eului meu decât

senzatia de miscare”. Întinderea unui corp este pentru noi reprezentarea permanenta a miscarii

necesare pentru a o parcurge. Toate facultatile noastre de a o simti adaugate facultatii de a ne aminti

ne pot da ideea de durata.

Anume Tracy este inventatorul notiunii de ideologie ca stiinta care sa se ocupe de originea si

formarea ideilor noastre. „Dânsul afirma ca stiinta gândirii nu are înca nici un nume, pentru ca analiza

senzatiilor si ideilor indica doar aspiratiile ce trebuie facute; ea nu-i nici metafizica, nici fizica, nici

psihologie, asa cum voia Candillac”.

Dupa Tracy, facultatea de a gândi cuprinde patru aspecte: sensibilitatea propriu-zisa, memoria,

judecata si vointa. Prin acestea se formeaza toate ideile noastre sau perceptiile compuse. Doar simturile

sunt simple.

De Tracy este de acord cu Condillac ca: 1) toate ideile noastre provin din senzatii; 2) o senzatie

simpla nu este decât o modificare a fiintei noastre, care nu cuprinde nici un raport, nici o judecata; 2) o

senzatie simpla nu este decât o modificare a fiintei noastre, care nu cuprinde nici un raport, nici o

judecata; 3) senzatia de rezistenta, si anume aceasta, e singura care ne învata a o raporta la ceva înafara

de noi.

Noi aflam ca un corp exista pentru ca face obstacol miscarilor noastre. De aceea noi nu putem

cunoaste nimic decât ceea ce rezista si ceea ce este extins.

Abordând problema vointei Tracy distinge doua aspecte ale vietii: viata organica sau interioara,

care are sediul în sistemul nervos simpatic si viata animala sau exterioara care asigura sistemul de

relatii si care are sediul în creier, unde are loc elaborarea si combinarea senzatiilor. Din viata organica

deriva sentimentul de personalitate, care ne pune în opozitie cu semenii nostri si produce pasiunile

dusmanoase; din viata de relatie deriva sentimentul de simpatie comun tuturor vietuitoarelor, care da

nastere pasiunilor binevoitoare.

Un alt filozof din prima jumatate a secolului XIX, care a încercat a gasi un model general (ca în

stiintele matematice) de cunoastere omeneasca a fost politehnicianul Auguste Comte.

Auguste Comte, creatorul filozofiei pozitive vedea metafizica ca pe un rudiment al cunoasterii

omenesti. Dar cum nu putem distruge decît ceea ce putem înlocui si cum o societate trebuie sa se

bazeze pe un sistem de credinte, de valori, în locul metafizicii si religiei, tocmai pozitivismul, si

metodele lui, dupa Comte, ar fi conceptia care ar

asigura eficienta în cunoasterea adevarului si

79

ameliorarea conditiei umane. Doctrina sa e izvorâta, în buna parte, din progresul stiintelor matematice

si naturale. Si aceasta reforma a cunoasterii trebuie sa fundamenteze o reforma a societatii. Progresul

social e legat de progresul stiintelor pozitive si acesta duce la dezvoltarea spiritului pozitiv care nu e

altceva decât modul stiintific de a privi faptele si fenomenele din natura.

Comte numeste conceptia sa filozofie pozitva având drept explicatie urmatoarele: însasi

notiunea de „filozofie” presupune un sistem general al cunostintelor omenesti, iar notiunea de

„pozitiv” înseamna ca din aceste cunostinte vor fi acceptate numai acele care constau în fapte

observabile si întemeiate stiintific. Stiintele devin materia filozofiei. Când stiintele au capatat forma

definitiva, pozitiva, se apropie unele de altele si se angreneaza într-un sistem care e însasi filozofia.

Cunostintele noastre (filo - si `ontogenetice) trec trei etape teoretice ireversibile:

- teologica sau fictiva;

- metafizica sau abstracta;

- stiintifica sau pozitiva.

Aceasta lege este universala atât pentru mentalitatea omului, pentru stiinta cât si pentru

societate.

În faza teologica fenomenele naturale sunt explicate prin interventii supranaturale (divine,

miracole). Explicatia teologica este fictiva, construind o lume invizibila, prin pure plazmuiri ale

imaginatiei, dincolo de lumea reala, obiectiva.

În faza metafizica, explicatia se face prin forte oculte sau entitati abstracte, scolastice.

În faza pozitiva încercam sa aflam raporturile de succesiune ale fenomenelor si sa le provocam

prin experimente. Scopul stiintei este nu originea si destinul universului si nici esenta lucrurilor ci

gasirea si cercetarea acelor legi eficiente care determina

relatiile statornice între fenomene, în special

cum se produc fenomenele, în ce împrejurari si relatiile cu ansamblul fenomenelor. O stiinta este

pozitiva daca înlocuieste absolutul cu relativul, iar relativul presupune relatia dintre fenomene si nu

esenta si cauza lor absoluta. O stiinta este pozitiva si pentru faptul ca, cunoscând legile dupa care se

desfasoara fenomenele, le putem si prevedea.

Comte nu observa ca astfel este atinsa însasi valoarea cunoasterii, cauzalitatea fiind redusa la

simple raporturi de succesiune. În aceasta se manifesta aspectul agnostic al pozitivismului multumit

doar cu eficienta practica a succesiunilor observate.

Corpul filozofiei pozitive este constituit din sase stiinte: matematicile, astronomia, fizica,

chimia, biologia, sociologia, asezate într-o ordine de generalizare descrescânda si complexitate

crescânda. De fapt din punct de vedere istoric stiintele asa si s-au afirmat. Dupa cum se observa printre

acestea psihologia nu figureaza.

80

Dupa Comte functiile psihice nu pot fi obiectul unei stiinte fiind atribuite pentru a fi studiate

biologiei si sociologiei.

Spre deosebire de fenomenele exterioare care se repeta si sunt obiective, starile de constiinta

sunt fapte unice si subiective si pot fi cunoscute numai de cel ce le are. Prin natura ei, realitatea

psihologica nu poate fi cercetata direct cu metode pe care le folosesc stiintele naturii, ci numai cu

ajutorul introspectiei. Dar aceasta metoda nu are careva valoare, caci dupa cum mentioneaza Comte,

omul cugetator nu se poate desface în doi, dintre care unul rationeaza iar altul priveste cum rationeaza

primul. Comte nu recunoaste psihologia ca stiinta pozitiva: procesele, faptele psihice urmeaza sa fie

studiate sub aspectul manifestarilor foziologice, deci de biologie, iar sub aspect obiectiv, adica a

conditiilor sociale care le provoaca de sociologie.

Pozitivismul este un moment important în istoria gândirii. Afirmarea necesitatii unei metode

pozitive, întemeiata pe observatie si experiment, a exercitat o influenta asupra dezvoltarii stiintelor

naturale.

Interesul de a studia fenomenele atât de domeniul naturii, cât si de ordin social pa cale

inductiva din perspectiva de a gasi legile cele mai generale de schimbare ale naturii, societatii a produs

un salt extraordinar în ce priveste viziunile asupra lumii (nu numai a omului sau a vietii).

Aceasta poate fi demonstrat în felul precum urmeaza. Daca la începutul secolului XIX omul era

înca considerat fiinta aparte de natura, creatura divina dotata cu suflet, apoi pe masura realizarii

secolului el a fost inclus în unitatea fiintelor vii. Secolul al XIX-lea a „naturalizat omul, învingând

astfel ideile religioase”.

Desigur iluminismul secolului al XVIII-lea anuntase deja aceasta lupta prin formularea unor

idei, conform carora lumea

vie-omul, plantele si animalele – nu au fost create asa precum sunt. Printre

acesti îndrazneti se aflau Maupertius, Erasm Darwin (bunicul lui Charles Darwin), dar mai ales

Buffon, care a intuit mai bine decât oricine altcineva ca lumea vie evolutioneaza.

În al treilea moment crucial a fost faptul ca lumea stiintifica a cazut de acord (prin iesire de sub

diriguirea dogmelor religioase) ca fenomenele naturii, inclusiv cele sociale sunt schimbari continue ale

materiei. Plus la aceasta au fost descoperite legi generale de existenta a materiei: legea conservarii

energiei, formulata de Robert Meyer si Helmholtz, legea transformismului afirmat de Lamarck si

Darwin. Dialectica, care nu este altceva decât o logica a schimbarii va fi preluata ca baza metodologica

în efecutarea cercetarilor stiintifice.

Gândirea crestina care fixasera crearea lumii la 4004 înainte de Christos si prevestea sfârsitul

lumii în curând a fost pusa în încurcatura mai întâi de descoperirea fosilelor: naturalistii gasisera

resturi de animale marine în masivele muntoase, urme de paduri în adâncurile marilor, ceea ce

demonstra miscari, schimbari ale pamântului, nerelatate de textele sfinte.

81

Stiinta demonstra despre existenta Universului de pe timpuri imaginabile în câteva decenii

durata istorica a lumii se va înmulti cu 1000, ca mai apoi sa se ajunga la 4*109 de existenta a

Pamântului. Astfel de date nu puteau sa fie admise fara rezistenta.

Trebuia ca astfel de cunostinte sa fie incluse într-o teorie stiintifica despre lume, sa se ajunga la

gândul ca o fiinta vie nu este decât un moment, un moment în cursul unei lungi succesiuni de fiinte, un

moment dintr-o succesiune de transformari pe care le-a suferit pentru a se naste si a se dezvolta. Ideea

de timp, de rol cauzal al timpului, antreneaza întrebari privind originea, procesul continuitatii si

rupturii, determinismul si chiar întâmplarea; a admite ca starea lumii nu este rezultatul intentiei cuiva,

ca ceea ce exista ar fi putut sa nu fie. Pentru aceasta va mai trece nu putin timp.

În secolul XIX au fost expuse ideile ca si Pamântul are o istorie, ca s-a schimbat prin

cataclisme si prin schimbari lente si graduale. Teza gradualista, care nu presupune existenta vreunui

fenomen ipotetic, afirma ca istoria Pamântului este foarte lunga, având o durata niciodata imaginata.

La fel are istorie si lumea vie. Linne la mijlocul secolului XIX a facut o sistematizare a

plantelor si animalelor în baza structurii acestora. Metodologic naturalistii vedeau în aceasta clasificare

nu mai mult decât o continuitate a înlantuirii tuturor fiintelor vii (dar fara o relatie de filiatie), ca

„natura nu face salt”, lucru firesc daca ne amintim ca pe acele timpuri mai rezista nominalismul.

Buffon scria, „Nu exista în natura decât indivizi, iar genurile, ordinele, clasele nu se afla decât în

imaginatia noastra”. Clasificarea nu este decât un nomenclator, un sistem de termeni. Dar el este un

nomenclator dar demonstraza (cu ajutorul embriologiei) gradul de rudenie a organismelor. Karl von

Baer (embriolog rus de origine germana) stabili legea asemanarilor embrionare conform carora

embrionii apartinând unor specii învecinate sunt identici la începutul dezvoltarii lor; dezvoltarea

embrionara difera total de la un grup la altul, dar în interiorul unui grup dezvoltarea este similara –

trasaturile generale, comune tuturor speciilor acestui grup, apar înaintea trasaturilor specializate.

Astfel timpul dezvoltarii individuale este el însusi intricat într-un timp mai lung, care leaga

speciile unui grup între ele si le confera o istorie.

La sfârsitul lui 1809 Lamarck în lucrarea Philosophie zoologique si-a expus teoria transformarii

speciilor. Dânsul a pornit de la ipoteza ca între similitudine (înrudiri întru tot ce traieste) si diferente

dintre organisme exista o corelatie, manifesta într-un lant continuu de gradari în complexitate. Prin

capacitatea de a se „complexifica”, de a se mari si deci de a-si perfectiona organizarea este „balizat”

rolul timpului: ceea ce este mai putin este si mai putin perfectionat si a aparut mai demult.

Lamarck atentioneaza ca ceea ce face ca organismele sa nu fi fost întotdeauna ceea ce sunt

acum (evolutie) consta în faptul ca au avut puterea de a se modifica ele însele, si ca urmare de a se

adapta conform împrejurarilor care au provocat modificarea si de a

transmite ereditar modificarile

întâmplate.

82

Aceasta este esenta lamarckismului, care a influentat gândirea de mai apoi asupra lumii.

Marea inovatie a lui Darwin consta în aceea de a gândi transformarea speciilor în raport cu

populatia: unitatea care evalueaza (prin selectie naturala) este grupul traind pe acelasi biotop.

Opera unui zoolog german din Jena va exercita o influenta hotarâtoare asupra gândirii

psihologice, propunând o ipoteza, legata de numele lui E. Haeckel si anume „legea recapitularii sau

legea biogenetica dupa care ontogeneza organelor nu e decât o scurta recapitulare a filogenezei lor,

filogeneza, cuvânt inventat de Haeckel”.

Ipoteza data are un merit: ea presupune o teorie a dezvoltarii individuale, considerând-o ca

fiind dirijata de istoria filogenetica (vezi C.G. Jung – arhetimpurile, reverberatia trecutului).

Aceasta ipoteza va reprezenta o cotitura în conceptia asupra dezvoltarii copilului: dezvoltarea

unor caracteristici, inteligenta de exemplu, s-ar desfasura urmarind o serie de

etape nemodificabile,

fiecare din aceste etape continând în germene

pe urmatoarea (Vâgotskii: despre cele doua zone ale

dezvoltarii psihice: actuala si proxima).

Ideea lui Haeckel l-a ajutat pe W. Preyer, profesor de filozofie la Jena, sa declare ca: „într-

adevar un copil se dezvolta mai repede, altul mai

încet, se întâlnesc diferente

individuale cele mai

diferite, chiar si la copiii acelorasi parinti; dar aceste diferente se bazeaza mai mult pe perioada si pe

grad decât pe ordinea succesiunii si aparitiei diverselor fenomene ale dezvoltarii si esenta acestora din

urma este identica la toti” (vezi Praget).

Chiar daca Darwin nu a facut aproape nici o aluzie la evolutia omului, postulatul lui ne

ghideaza catre o caracteristica deosebita a individului: mintea (englezeste mind). Mintea umana este ea

oare rezultatul evolutiei celei animale? Studiul comparativ ne demonstraza numeroase similitudini

între procesele mentale la animale si la om retinând numai o diferenta fundamentala – constiinta

morala. De fapt aceasta, ca si limbajul de altfel, poate fi considerata ca consecinta a evolutiei

inelectuale si a socializarii.

Dar, concomitent, apare o problema de ordin filozofic: cum capata individul mintea? Si

raspunsul vine prin prisma empirismului (John Stuart Mill): o idee compusa, care rezulta din asocierea

a doua idei simple, are proprietati diferite de acelea ale ideilor simple (proprietatile NaCl?Na+Cl).

La fel se explica originea actului voluntar (A. Bain): când un individ (indiferent la ce vârsta)

realizeaza pentru prima data o miscare, a face el oare ca raspuns la o solicitare din exterior sau aceasta

miscare rezulta numai din exercitarea libera a vointei sale? Raspunsul conduce la scoli diferite. Bain

raspunde: „prima data din întâmplare”; apoi intervine „sanctiunea ” mediului: daca aceasta sanctiune

nu este agreata, individul nu-si va mai repeta miscarea, si invers, va reînnoi miscarea. Astfel o

activitate spontana, întâmplatoare se transforma în activitate voluntara. Pentru a desemna acest proces,

el a creat expresia: „a învata din încercari si greseli”, actuala si astazi.

83

Aceasta conceptie se înscrie în teoria lui Darwin ca modificarile de-a lungul timpului se

realizeaza prin aparitia noutatii si prin sanctiunea mediului, sau în cadrul utilitarismului: o actiune

(miscare) este judecata chiar de individ, pe baza utilitatii ei, a placerii si neplacerii.

Putem ajunge astfel la ideea ca exista o comunitate de mecanisme între evolutia

comportamentelor si evolutia speciilor.

De fapt în acest context s-a implicat Herbert Spencer, fost inginer de cai ferate, devenit

jurnalist. El sustinea ca spiritul fiintelor vii, ca orice aspect

din lume, este în permanenta schimbare de

la simplu la complex. Fiecare lucru evolueaza

de la o stare de omogenitate spre heterogenitate

crescânda. Aceasta diferentiere progresiva, care nu e deloc de ordin biologic la capacitatile mentale,

Spencer afirma ca evolutia sistemului nervos rezulta din complexiatetea crescânda a reactiilor la

evenimentele exterioare: spiritul evolueaza de la simplul reflex la instinct, de la acesta la memorie,

apoi la rationament. Ceea ce un organism dobândeste datorita unui contact cu mediul, descendentii lui

îl mostenesc, facând economie de acest contact (URA – vezi etnopsihosocial).

Germania secolului XIX. Prusia avea fixata tendinta de recâstigare pe plan cultural, a terenului

pierdut pe plan militar. Noua organizare a învatamântului superior a dus dupa sine si o activizare a

gândirii, o trecere la un nivel calitativ mai înalt, devenind model de formare academica. Noua

universitate se baza pe convingeri de „libertate academica”, ceea ce presupunea dreptul enuntarii libere

a ideilor, organizarii cursurilor dupa dorinta lor, fara sa se preocupe de credintele religioase, libertatea

studentilor, inclusiv de a trece de la o universitatea la alta. Crescu numarul de universitati de calitate. A

face studii în Germania era un lucru onorabil.

Începând cu anii '30 ai secolului al XIX-lea, utilitatea experimentarii stiintifice a fost

recunoscuta în noile universitatii germane. Activitatea stiintifica putea, din acel moment sa se produca

în grup. Fiziologia este, fara îndoiala, disciplina care a beneficiat cel mai mult de e urma acestor

inovatii. În anii ce au urmat în Germania au fost realizate cele mai mari descoperiri în acest domeniu,

mai ales în fiziologia sistemului nervos.

Vom mentiona cu aceasta ocazie ca în 1838 J. Muller descoperise legea energiei specifice

nervilor, conform careia un nerv dat (sa zicem optic) nu provoaca decât un fel de senzatie (vizuala),

ceea ce diferentiaza cele cinci simturi principale.

Prin 1810 E. Du Bois – Reymond, descoperisera diferenta dintre nervii motori si cei senzitivi,

lucru care a permis localizarea sediului reflexelor în maduva spinarii. Tot el constata ca fiecare parte a

tesutului nervos contine o forta electromotorie pe care o numi „Potentialul de repaos”. H. Von

Helmholtz a studiat problema vitezei impulsului nervos. Tocmai Helmholtz, chirurg înainte de a

deveni fizician a înaintat ideea ca noi percepem lumea recurgând la „inferente inconstiente” (vezi

teoria inferentelor cognitive) care se adauga analizei nervoase a informatei senzoriale, inferente

84

acumulate în baza experientei din trecut. Acelasi Helmholtz o teorie a perceptiei culorilor si a

rezonantei în auditie (sonore).

Psihologia germana si franceza în prima jumatate a secolului XIX

Interesul deosebit fata de natura la începutul secolului al XIX-lea a dus nu numai la

patrunderea în „esenta” a lucrurilor, a legitatilor de interactiune a acestora, fapt care a contribuit la

„urcarea pe scara” formarii unei psihologii stiintifice, dar si la restructurarea conceptiilor filozofice

despre cunoastere. Astfel paralel cu sisemul metafizic de explicare a psihicului îsi gaseste tot o mai

mare aplicare metoda stiintifica a matematicii, precum si fiziologia.

Desi psihologia înca nu se separase de filozofie, desi dominanta era filozofia idealista, desi

lumea stiintifica ce se ocupa de aspectele naturii fusese formata în contextul gândirii metafizice, cu

voia sau fara voia lor datele experimentale sau observatiile empirice asupra fenomenelor psihice îi

orientau spre concluzii diferite de cele anterioare. Astfel treptat noul îsi creia drumul sau.

Printre savantii sensibili la ajunsurile stiintei si tehnicii, flexibili în gândire se enumera si J.

Herbart. Desi urmase cursurile idealistului german Fichte, Herbart îsi dezvolta pe parcursul vietii

sistemul propriu de gândire – de orientare kantiana, pe care o depasise, urmarind solutii noi în

metafizica, psihologie, estetica si etica.

Ca si Kant el aduce critici asupra idealismului german care deriva toata existenta dintr-un

principiu admis apriori, dar si agnoticismul kantian care afirma ca esenta lucrurilor ramân pururi

inaccesibila.

Trebuie sa plecam de la experienta. Desi datele experientei noastre sunt adesea contradictorii

(deci ele nu sunt adevarata realitate), totusi ele trebuie considerate ca marturii a unei existente care are

forme diferite. Aceste forme diferite ale existentei adevarate, Herbart le numeste reale.

Acest realism pluralist (asemanator atomismului lui Democrit) îi permite lui Herbart sa explice

contradictiile provenite din experienta. Din experienta cunoastem ca orice lucru (perceptie)poate fi

refelctat ca un ansamblu de calitati; schimbarea uneia dintre acestea duce respectiv la schimbare,

obiectul ramânând în esenta acelasi (contradictie remarcata înca de ileati).

(Ex. Eu?)

Dupa Herbart contradictiile dispar daca gândim ca obiectele de mai sus sunt combinatii de reale

simple – a caror raporturi de coexistenta dau notiunea (obiectul) de lucru respectiv, caror modificare de

raporturi duce la schimbare si a caror configuratie ne da alta notiune. Prin aceasta „metoda a

raporturilor” se produc schimbarile, realitatea adevarata ramânând aceeasi.

85

Realele lui Herbart nu sunt

inerte ca atomii lui Democrit si nici monadele lui Leibniz care sunt

de natura spirituala, ci active si materiale.

Psihologia lui Herbart este de natura metafizica. Ca si natura, si sufletul este format din reale si

având ele caracter comun sunt supuse aceluiasi sistem de legi si principii de organizare. Herbart

considera ca psihicul este un mod aparte de organizare a realelor: el încearca sa-si mentina structura si

forma sa, reactionând activ la realele venite din afara. El produce reprezentri care nu sunt decât replici,

reactii. La Herbart termenul „reprezentare” are un sens mai larg, însemnând si idee si imagine si chiar

senzatie. Cele mai simple reprezentari sunt senzatiile care nu-s copiile lucrurilor ci produse ale

psihicului pentru

a se apara de tulburarile provenite de la alte reale. Reprezentarile se asociaza si viata

sufleteasca consta din asociatii de reprezentari, care sunt elemente primordiale ale psihicului. Toate

celelalte procese psihice, sentiment, dorinta, vointa, memorie judecata sunt produs ale îmbinarilor de

reprezentari.

Reprezentarile se gasesc în legatura reciproca, în actiune mutuala, se atrag sau se resping.

Viata psihica se reduce la o dinamica a reprezentarilor de aceeasi natura tind sa se distruga

reciproc (ex.: dulce si amar); când întâlneste una mai puternica, treptat se întuneca, trece sub pragul

constiintei si e gata sa apara când inhibitia din partea cui a suferit dispare.

Nici o experienta nu e pierduta. Ele se afla în inconstient (ca la Liebnitz care prin ale sale

petites perceptions a introdus notiunea de inconstient). Raportul reprezentarilor se modifica cu orice

noua experienta.

Prin reprezentare sau idee Herbart vede unitatea realitatii, având caracter obiectiv care se

deosebeste de sentiment sau vointa. Acestea din urma (nu mai sunt originale, ca în secolul XVII)

deriva din jocul reprezentarilor si depind de acestea. Când o idee tinde spre o reprezentare limpede, ea

lupta împotriva inhibitiei (tensiune) se produce sub pragul constiintei, formând impulsul (imbold);

când o reprezentare lupta contra unui obstacol avem avem de aface cu o dorinta; când aceasta

reprezentare este eliberata prin reprezentarea scopului, dorinta se transforma în vointa.

Sentimentul ca stare psihologica este constiinta situatiilor care rezulta din ciocnirea continua a

ideilor. Herbart distinge doua clase de sentimente: cele care depind de calitatea obectului perceput si

cele care depind de starea subiectului. Cele dintâi (senzatii, sentimente estetice) deriva din modul în

care se combina reprezentarile, cel de-al doilea, pe care le numeste afecte depind numai de concursul

sau opozitia reciproca a reprezentarilor.

Constiinta la Herbart (ca si empirismul englez) este un joc mecanic al reprezentarilor. Ea are un

grad înalt de manifestare când mai multe de reprezentari se afla în centrul atentiei; si este obscura când

reprezentarile sunt înfrânate – inconstient. Constiinta nu e o functiune autonoma. Ea este un complex

de reprezentari(ca si alte complexe). Atentia îndreptata catre acest complex cu scopul de al integra si

86

este constiinta de sine. E ceea ce numim Eu-l nostru, care apare ca o rezultanta si nu ca un principiu

(asa cum era la Fichte).

Psihologia lui Herbart urmeaza ideilor lui Hume si Hartley. Ceea ce englezii numeau asociatie,

Herbart numeste asimilatie (asociatie prin asemanare) si complexiune (asociatie prin contigutate). Dar,

si aceasta este o superioritate fata de asociationism, ca jocul ideilor sunt în dinamica si ca depind de

idei.

Herbart este considerat ca primul gânditor care introduce ideea de contradictie, de ciocnire, de

lupta, în explicarea fenomenelor psihice (anticipare a dialecticii). În lupta reprezentarilor între ele,

factorul hotarâtor este intensitatea reprezentarii. Ideea de intensitate, de tensiune venite de la Herbart

sunt actuale psihologiei contemporane. Pentru prima oara apare notiunea de înfrânare, inhibitie.

Cu regret, pe lânga multe idei progresive astazi putem constanta si aspecte nu întocmai cum ar

fi trebuit sa le vedem si anume: viata psihica nu este o miscare haotica ci conform unor legitati si ca un

tot întreg explicarea fenomenelor psihice se face în mod independent de substratul fiziologic.

Un alt psiholog care merita atentia noastra, si tot din scoala germana este Nermann Lotze. Desi

profesa la catedra unde anterior fusese profesor Herbart el nu accepta viziunea acestuia, precum ca

sufletul ar fi o substanta simpla – reale, si nici a lui Fechner, ca consta din atomi psihici. El considera

ca psihicul este o manifestare fenomenologica si nu o entitate statica; este centru de energie si

formeaza un principiu specific, alaturi de principiul corporal. Sufletul este caracterizat prin unitatea

constiintei asa cum corpul este caracterizat prin întindere. Corpul nu e decât un sistem material

înzestrat cu proprietati de a concentra în mod divers excitatiile exterioare pentru ca mai apoi sa

actioneze asupra sufletului. Între corp si suflet exista un mecanism cauzal care de fapt este si

mecanismul psihofizic. Una din contributiile sale ce tin de psihologie este teoria semnelor locale cu

privire la perceperea vizuala si tactila a spatiului: fiecare punct de pe retina ochiului se caracterizeaza

prin reflectarea obiectului si prin miscarea ochiului pe care trebuie s-o faca pentru a aduce excitarea

acestui punct în centrul vederii clare. Dupa intensitatea si directia miscarii facute, fiecare punct îsi are

pozitia sa precizeze: acesta este semnul (adica locul) sau (o idee a asocianismului conform caruia

perceperea spatiala nu se reduce de îndata la senzatii vizuale, ci provine din asocierea senzatiilor

vizuale cu cele tactile si cu cele musculare).

Acest factor muscular este legat de elementul optic. Din contopirea excitatiei, a miscarii si a

semnului local dobândim topografia completa a retinei ochiului, care chiar când ochiul ni se pare(!!!)

imobil, ne da o orientare perfecta în spatiu. Teoria lui Lötze a fost mai apoi dezvoltata de W. Wundt

prin teoria sintezelor psihice si de James si Ward prin teoria extensivitatii, potrivit careia semnele

locale nu sunt numai calitative, ci si extensive.

87

Maine de Biran (francez) afirma ca toate facultatile spiritului nu sunt decât senzatii

transformate, ca psihicul are caracter spontan si se poate manifesta în orice act sufletesc, caci

spontaneitatea este ascunsa uneori de obisnuinta,

de habitudine. Sub influenta habitudinii unele

facultati (procese) psihice ca senzatiile, sentimentele se degradeaza; altele din contra, se perfectioneaza

si capata mai multa precizie, rapiditate. Senzatia nu este decât afectiunea produsa de o cauza

exterioara; în perceptie intra si rezultatul activitatii noastre voluntare.

De Biran considera ca actiunea repetata (obisnuinta) duce la modificarea impresiilor

(senzatiilor), indiferent de cauza lor. În continuarea acestei idei se constata ca habitudinea slabeste

senzatia si întareste perceptia. Senzatiile noastre slabesc si se sterg mai curând si mai complet

proportional cu pasivitatea propriilor organe.

În confirmarea gândurilor sale Maine de Biran accentua ca în toate actele de cunoastere este

prezenta facutatea activa, interventia noastra activa pentru ca sa asiguram conditiile receptivitatii.

Exemplu: Daca perceptiile vizuale si tactile sunt mai fine decât altele, apoi aceasta din cauza ca ele

sunt legate de sistemele motorii complicate. Senzatiile pure care lasa sufletul cu totul pasiv, ramân deci

în afara constiintei. Asa se întâmpla ca confundam senzatia si perceptia, pasivitatea si activitatea.

Habitudinea face sa se stearga linia de democratie între actele voluntare de cele involuntare.

În ce priveste metoda cercetarii psihologice Maine de Biran considera ca numai analiza vietii

interioare – introspectia poate fi si nu metoda stiintelor fizice. Viata psihica trebuie cercetata la sursa

ei, printr-o reflexie interioara, prin care individul se cunoaste pe sine si îsi da seama de toate modurile

sale

Pentru a se cunoaste pe sine, individul trebuie sa faca sfortari, adica eforturi voluntare, care

cuprind doi termeni distincti dar interdependenti: vointa si rezistenta (nu a unui corp strain, ci a

propriului nostru corp). Prin rezistenta omul se simte limitat si astfel îsi da seama de sine si în acelasi

timp recunoaste existenta (necesara de alftel) unui non – Eu.

!!! Vointa constituie fiinta si creaza conexiunea noastra. Efortul interior si rezistenta lumii

externe sunt doi termeni indisolubili. Constientizarea interiaora a efortului pe care îl depunem ne

informeaza despre cauza si efect. Acest efort depus nu este o idee înnascuta, ci „sentimentul imediat al

actiunii fortei motrice care este Eu-l, sentiment generalizat cu ajutorul semnelor limbajului

exteriorizat”.

Notiunea de efort are la Maine de Biran sensul unei tensiuni continue, în toate miscarile

voluntare care conditioneaza perceptia precum si în limbaj care e datorit miscarii coardelor vocale si

serveste ca un reper pentru miscarile anterioare.

88

Spirit (filozof) –

factor ideal al existentei; principiu imaterial; constiinta, ratiune; (relig.) – forta

creatoare a lumii, divinitate; duh. Totalitatea facutatilor intelectuale, psihice si morale ale omului –

suflet.

Desi pe principii idealiste si introspectioniste Maine de Biran pentru prima oara vorbeste

despre sentimentul de efort legat de miscarea care sta la baza fenomenelor psihice. Reactivitatea este o

calitate fundamentala a materiei vii.

Psihologia germana. Metoda experimentala

Se stie din istoria culturii ca secolul al XIX-lea a fost un secol de triumf al stiintei. Un rol

deosebit în aceasta privinta l-a avut scoala germana, situatia social-politica a Prusiei. Înfrângerea

armatei prusace la Jena în 1806a provocat o dezmortire, o constientizare a identitatii nationale.

Recurgerea la întelegerea logica sau la cunoasterea intuitiva nu mai satisfacea explicarea fenomenelor.

Filozofia idealista a lui Hegel si Fichte îsi arata roadele mai mult în domeniile istorice si studiului

comparativ al limbilor.

O atestare institutionala va conduce la aparitia unei noi situatii universitare. În 1810 la Berlin

si-a deschis usile o universitate, care prin modul ei de organizare si de realizare a sarcinilor sale nu

avea precedent: se baza pe convingeri privind rolul si functionarea învatamântului superior, rezumate

în formula: „libertati academice”. Orientarea spre libertate s-a rasfrânt si asupra comportamentului

profesional: enuntari libere, neconstrânse de religie,

organizarea cursurilor dupa dorinta lor. Paralel cu

aceasta o mare libertate era lasata si studentilor, inclusiv, libertatea de a trece de la o universitate la

alta. Noua organizare academica era sustinuta de largirea institutiilor universitare de calitate în toate

tarile germane, ceea ce largea câmpul activitatii de cercetare si de angajare a tineretului în problemele

cunoasterii.

Atunci când în 1841 Prusia repeta victorii asupra Austriei si Frantei, în mare parte succesele

reveneau educatiei prusace. Aceasta era atât de renumita, încât era de onoare ca sa se mearga a face

studiile în Germania. Lucrarile filozofilor, mai ales, erau acele care exercitau o puternica atractie.

Impulsul în aceasta directie a venit din partea fizicii, stiinta cu preponderenta experimentala.

Începând cu 1829 utilitatea experimentarii stiintifice a fost recunoscuta în noile universitati

germane.

Toate cercetarile fiziologice ale acelui timp tineau mai ales de functionarea maduvei spinale si

a nervilor; creierul, miza a dezbaterilor filozofice în care acesti filozofi aveau oroare sa se amestece,

ramânea un mister.

89

Acest elan stiintific se resimtea si în alte universitati germane. De exemplu la Leiptzig Ed.

Weber a facut în 1845 o descoperire surprinzatoare: stimularea nervului pneumogastric al broastei

încetinise ritmul cardiac. Era prima observatie a fenomenului de inhibitie: activizarea unei parti a

sistemului neuromuschiular duce la o diminuare într-o alta parte a aceluiasi sistem, fenomen explicat

de I. Secenov. Sejurul lui în Germania l-a determinat de astfel ca si pe Du Bois Rezmond sau

Helmholtz sa nu accepte gândirea realista; el a respins, mai ales, teza aparitiei spontane a unui

comportament al unui organism, respingere care va diferentia în mod radical psihologia occidentala

(orientata spre realism) de cea rusa (axata pe reactie, termen înlocuit destul de reusit cu cel de reflex).

Contrar succeselor fiziologice, în mediul stiintific îndeosebi cel francez mai perpetua ideea ca

existenta vitala nu poate fi redusa la fenomene fizico-chimice, ca organismul prin mediul sau interior

tinde spre autonomie si se poate manifesta prin spontaneitate. Vitalismul sustinea ca diferitele parti ale

corpului produc, prin asocierea fortelor lor, viata totalitatii, totalitate cu care ele nu

au nici o urma de

analogie.

Tendinta de a supune fenomenele psihice unor masurari, matematizari era actuala cu toate ca si

unii savanti de mare prestigiu nu ca psihologia, ar avea domeniu propriu experimental si ca stiintific nu

s-ar putea studia decât reactiile de raspuns la incitatiile exterioare. Printre acestea figura Claude

Bernard (1813-1878) fondatorul fiziologiei moderne si al endocrinologiei. Marele filozof german E.

Kant considera ca psihologia nu va deveni „o stiinta naturala exacta” deoarece matematicile nu sunt

aplicabile fenomenelor interne care se desfasoara potrivit unei singure dimensiuni – timpul. Pe de alta

parte el afirma ca fenomenele vietii interioare nu sunt întratât de susceptibile ca sa nu fie masurate în

circumstante concrete, modelate dupa vointa noastra.

Si totusi stiinta experimentala venea cu noi fapte în favoarea posibilitatilor de modelare

experimentala si în psihologie.

Unul dintre cei mai mari savanti din domeniul fizicii si al fiziologiei Hermann Helmholtz

(1821-1894) pentru prima oara a masurat viteza influxului** nervos, a experimentat în domeniul

senzatiilor vizuale si auditive

a timpilor de reactie, ale timpului necesar pentru organizarea atentiei, a

memoriei si în asociatia notiunilor, întemeind psihometria. Ca urmare a gasit ca senzatia este un efect

produs de actiunea unui excitant extern asupra receptorului, efect care depinde atât de factorul extern

cât si de organul de simt, potrivit legii energiilor specifice a lui Johannes Muller. În viziunea lui

simturile (se au în vedere receptorii) transforma vibratiile (cum înca nu se stia) în sunete, culori, si ca

acestea prin simboluri (nu prin copii). Simbolurile ar fi o informatie codificata despre obiectele

reflectate din lumea înconjuratoare.

E. Weber si G. Fechner a petrecut experiente si a obtinut date precise în ce priveste raportul

dintre excitatia externa si intensitatea senzatiei corespunzatoare.

90

-

senzatia specifica fiecarui analizator este totdeauna de o aceeasi calitate specifica, singura sa

variabila e intensitatea;

- cea mai mica diferenta apreciabila între intensitatile a doi stimulenti depinde de raportul între

aceste intensitati si nu de valoarea absoluta a diferentei lor;

- pentru a obtine o crestere a intensitatii senzatiei trebuie ca intensitatea excitatiei sa creasca

într-un raport constant fata de excitantul precedent, adica de la un excitant slab este suficient sa

adaugam un mic surplus ca sa percepem o schimbare în senzatie ca intensitate, pe când la un excitant

puternic acest surplus va trebui sa fie mai mare.

- acuitatea tactila – capacitatea de a distinge doua puncte de contact, e variabila dupa regiunea

pielii (între 11 si 68 mm).

Astfel pe cale experimentala s-a încercat a transforma calitatile în cantitati susceptibile de a fi

masurate si experimentate în formule matematice. Spre exemplu masuram caldura prin dilatarea

corpurilor.

În psihologie aceasta tendinta, de a folosi experimentul si masurari a factorilor si a rezultatelor

interactiunii, a dus la întemeierea unei psihologii experimentale, care în Germania capata amploare si

care de fapt a si servit ca criteriu de devenire a psihologiei ca stiinta.

Fechner ajunge la concluzia ca procesul psihic al senzatiei (adica intensitatea) nu corespunde

valorii cresterii absolute a starii fizice, ci doar schimbarilor relative ale excitantilor, astfel ca, cresterea

în intensitate a senzatiei este determinata nu de valoarea cresterii în intensitate a excitatiei, ci de

raportul dintre surplusul de excitatie si intensitatea excitatiei initiale.

Pe marginea conceptiei psihofizice au fost expuse mai multe critici (ca nu tine de fiziologia

organelor de simt, de starea organului excitat, s.a.) asupra carora nu este cazul sa ne exprimam. Pentru

cursul nostru este important a întelege rolul pe care l-a jucat experimentul în devenirea psihologiei ca

stiinta.

Cu toate criticile aduse unei sau altei cercetari psihofizice (lucru necesar unei dialectice

stiintifice), trebuie sa mentionam ca aceasta „moda” (în sensul bun al cuvântului) experimentala s-a

extins si asupra altor aspecte psihice, mergând mâna în mâna cu practica fiziologica.

Printre psihologii de seama ai secolului XIX, prin contributia carora s-a produs acel salt

calitativ care a conturat psihologia si de la care aceasta se considera ca stiinta Wilhelm Wund, care în

1874 realizeaza un tratat de fiziologie psihologia „Grundzuge der phzsiologischen Pszchologie”, iar în

1878 deschide primul laborator de psihologie.

91

Curente psihologice la sfârsitul secolului al XX-lea

Pe masura dezvoltarii psihologiei experimentale brusc s-au acutizat problemele teoretice.

Cei care considerau psihologia ca stiinta despre constiinta, treptat îsi pierdeau terenul de sub

picioare. Îndepartarea de constiinta nu însemna însa disparitia obiectului. Din contra, datele

experimentale în ce priveste procesele senzoriale: pragul de sensibilitate, timpurile de reactie,

memoria asociativa au îmbunatatit continutul categoriilor* psihologice.

Cauza crizei a fost nu confruntarea teoriilor slabe cu faptele intrasigente ci necorespunderea

acestor teorii cu cerintele dezvoltarii categoriale a stiintelor.

Teoretic, la început obiectul psihologiei se încadra în expresia „constiinta si fenomenele”

acesteia. Dar gândirea savantilor descoperea noi relatii între fenomene care nu se încadrau

în acesata

expresie. Astfel a aparut o noua versiune de explicare a existentei psihicului – paralelismul psihofizic.

Dar despre ce paralelism putea fi vorba, daca în practica de cercetare psihologul mereu gasea, stabilea

dependenta între exterior si interior, între obiectiv si subiectiv.

Revolutie în aceasta situatie a facut-o teoria evolutionista. Ea a rupt modelul mecanic si

întregul sistem de idei legat de el. În schimbul formulei de „constiinta si fenomenele acesteia” s-a

conturat si s-a stabilit alta si anume „organismul mereu activ, cointeresat în a supravietui si mediul sau

ambiant”. Drept urmare obiectivul psihologiei s-a largit, s-a extins brusc.

Acesta prevedea studierea nu numai a fenomenele interne ci si interactiunile organismului cu

mediul. Pentru psihologia anterioara, cea introspectionista

drept fapt stiintific servea actul intern –

intentia constiintei, aperceptia. Odata cu trecerea la formula „organism – mediu” centrul cunoasterii se

transfera asupra actiunilor reale, accesibile si altora, celor din jur.

Daca anterior actiunea era considerata drept derivata a operatiilor intelectuale, emotionale,

volitive apoi acum tocmai aceste operatii sunt derivate ale proceselor musculare. Apar un sir de teorii

„motorii” nu numai cele ce tin de vointa ca produs complex ce asigura actiunile involuntare ci si a

emotiilor, atentiei si chiar a constiintei in intregime. Muschiul este vazut ca instrument, care prin

intermediul caruia corpul asigura adaptarea intrapsihica.

Spre exemplu conform teoriei lui James si Lange conform sentimentele nu pot apare fara a nu

fi avut loc schimbari musculare, vasculare si a altor parti ale corpului. La fel se intampla si cu atentia

tratata ca, cauzalitate dependenta de „acomodarea” musculara, adaptarea aparatului motor la excitantii

sezoriali.

*Categorie - notiune fundamentala, de maxima generalitate, care exprima proprietatile si relatiile esentiale si generale ale obiectelor si fenomenelor realitatii

92

Odata cu aparitia darvinismului este revazuta si notiunea de dezvoltare care a condus la

elaborarea unor noi forme de actiuni corporale. De exemplu asociatia, care anterior se intelegea ca

legatura a faptelor (fenomenelor) de constiinta se transforma in principiu universal de organizare a

comportamentului (inteles ca reactie, raspuns senzomotor). Helmholtz si Secenov au demonstrat ca

muschiul dirijeaza ochiul. Comportarea reflectorie conditionata a organismului

dezvoltata de Behterev

si Pavlov s-a impus mai mult din punct de vedere psihologic decât fiziologic. Si desi Pavlov si-a

atribuit studiile experimentale Teoriei activitatii nervoase superioare, iar Behterev – reflexologiei

aceasta s-a intamplat mai degraba din considerente practice si nu psihologice; ambii incercau sa se

debaraseze de introspectionism ca metoda a cunoasterii.

Comportamentul rational eficient (oportun) inseamna corespunderea rezultatelor cu scopurile.

Rezultatele lui Pfluger au demonstrat aceasta idee. Dar in cazul organismului? Organismul ca un tot

intreg tinde catre scop fiind sub influenta motivului, care se afla in afara mecanismelormusculare.

Trebuinta de a supravietui determina comportamentul in lumea biologica. Ea actioneaza in afara

oricarei legi si ca urmare nu depinde de gradul de constientizare a acesteia.

Procesul de formare a deprinderilor este tratat ca problema si ca urmare se apropie de gandire

(aceasta incepe ori pierde rolul de dominanta a cercetarii). Trebuinta a o termina cu dualismul, cu

subiectivismul si paralelismul se simtea pretutindeni.

Printre cei care se parea ca reusisera sa faca acest lucru se enumera Avenarius, intr-o lucrare

scrisa tocmai cu acest prilej. Despre obiectul psihologiei. Dansul afirma ca, psihicul si fizicul sunt

lucruri aparte, ca psihicul este proprietate a creierului si ca se comite o mare greseala facand introiectia

(inplantam in celulele nervoase ale creierului ceea ce acolo nu este – imagini ale lumii obiective) lumii

inconjuratoare. S-ar parea (!!!???) ca obiectivismul a triumfat (deoarece se afirma ca senzatiile nu sunt

fenomene ale constiintei, ci fenomene ale mediului inconjurator in raport cu subiectul).

Sa fie oare aceasta un obiectivism??? Probabil ca nu, caci constiinta este o goliciune lipsita de

continut prin faptul ca

realitatea este schimbata cu reprezentari indepartate din constiinta. Postulatul

despre cauzalitatea psihicului conform caruia unele fenomene ale constiintei sunt conditionate de

altele, precedente celor actuale, a fost intrerupt.

In situatia de criza a obiectului psihologiei au aparut mai multe scoli stiintifice. Despre scoala

stiintifica se vorbeste în cazul când ea presupune doua functii inseparabile (pe langa altele):

a)spiritul creativ, fara de care este imposibila continuitatea in realizarea cunoasterii;

b)cercetarea, deoarece creativitatea este posibila

numai în producerea unor noi cunostiinte, si nu a

reproducerii;

Din aceste considerente scoala presupune o realizare a gandirii comective. In anumite situatii

scolile capata urmatoarele

caracteristici:

93

- Se sesizeaza ca fiind cele mai adecvate in tratarea problemei magistrale a progresului

stiintific. In unele cazuri adeptii scolii

rezolva

în comun problema si se grupeaza

in jurul unui lider, isi

sustin ideile oriunde ar fi si incearca a combate o alta pozitie. Au chiar si un organ de presa. In altele

savantii formeaza o orientare datorita faptului ca ii uneste apropierea de idei, modul de abordare diferit

de a altora.

Care sa fie cauzele aparitiei scolilor?

In primul rand modul absolut diferit de tratare a obiectului psihologiei si a modelelor de

cercetare. Prin anii 20 – 30 ai secolului trecut devenea deja clar ca nu se mai poate vorbi despre

psihologie ca o stiinta unitara. Ba mai mult chiar si in cadrul orientarilor stiintifice se conturau noi

directii de abordare a obiectului de cercetare.

Sa examinam cateva. Scoala structuralista, lider al careia a fost psihologul german W.Wundt.

Drept motiv pentru a fi numite astfel a fost faptul ca ei afirmau ca

constiinta este constituita

din

elemente interdependente legate si ca urmare experimentul avea ca obiectiv gasirea acestor

„ingrediente” ale constiintei si a modului corelational dintre ele.

Elevul lui Wundt, englezul Titchener care a lucrat la universitatea din Cornell S.U.A., a urmat

orientarea lui Wundt, numai ca in alt context. Dupa Titchener psihologia, ca orice alta stiinta, trebuie

sa raspunda la trei intrebari: Ce?, Cum?, De ce?

Raspunsul la intrebarea Ce?, este de ordin analitic si presupune din ce elemente este compus

obiectul cercetarii.

La a doua intrebare se clarifica in ce mod elementele se combina. E vorba de sinteza.

In al treilea rand se cere a explica de ce elementele se combina asa si nu altfel.

Dansul era orb fata de experienta trecutului: nu mai recurgea la dezmembrarea obietelor de

studiu, dar mai continua s-o faca. Nu se mai apela la introspectie, el mai credea in ea, drept ca in

imbinare cu experimentul.

Astfel obiectul psihologiei era tratat ca stiinta despre experienta suportata de individ. Dar

deoarece a constata ce se refera subiectului si numai lui este foarte greu a nu folosi introspectia,

nepregatita pentru rezolvarea problemelor de ordin stiintifico- psihologice. Se cere o pregatire si

antrenare foarte minutioasa. Numai unui introspectionist antrenat, psihologia poate sa-i incredinteze

cunoasterea realiilor.

Constiinta nu este ceea ce ea ne furnizeaza cunoasterea noastra. Ea are propria structura si

material de constructie, care este acoperit de fenomenele sale, asa precum fenomenele naturii acopera

procesele reale ale fizicii si chimiei. Pentru a afla aceasta structura este binevenit ca cercetatorul sa se

debaraseze de greseala „stimulentului” ce-l urmareste. Ea se exprima prin confundarea proceselor

psihice cu observatiile asupra obiectului care a provocat procesele. Cunostintele (observatiile) despre

94

natura intuneca esenta

materiei (naturii), experienta nemijlocita. Aceste cunostiinte se manifesta

in

limba. In felul acesta se observa ca lucrarile stiintifice sunt saturate cu informatii despre evenimentele

si obiectele lumii inconjuratoare. (ex. pahar curat, nu transparent). Iata de ce analiza stiintifico-

psihologica trebuie curatata, debarasata de orientarea obiectuala a constiintei. Se cere un astfel de

limbaj care ar elucida numai aspectul psihic al „materiei”.

O astfel de „materie” presupune trei categorii de elemente:

1.senzatie (cel mai simplu proces, ce dispune de calitate, intensitate, claritate si durata)

2.reprezentare

3.sentiment

Si iata, ca atunci cand scoala de la Wurzburg a propus ca la cele trei categorii sa se mai adauge

una, extrasentimentala, extrasenzoriala si anume gandurile, ideile lipsite de imagini, Titchener s-a opus

categoric propunand punctul sau de vedere respectiv „teoria semnificatiei contextuale”.

Titchener considera ca, in cadrul scolii de la Wurzburg constiinta experimentala era sustrasa de

natura stimulentilor si ca urmare acestia o pot influenta.

Titchener insista ca reprezentarea obiectului se produce din totalitatea elementelor senzoriale.

In timp, o parte din acesta se pierde, ramanand numai cele care formeaza chintesenta lucrurilor,

celelalte fiind integrate in masura necesitatii. In cazul cand obiectele reale (sau o parte) nu sunt

reprezentate, functia semnificativa a acestora o poate prelua una din multimile de senzatii care isi

asuma functia substituentului integru, a simbolului.

Ex. mirosul de trandafir – este simbolul substituentului integru.

In calitate de simboluri, Titchener mentioneaza in primul rand senzatiile musculare,

adica simboluri indispensabile de actiunile corporale ale organismului. În aceasta privinta expertul se

exprima vis-a-vis, ba recunoscând rolul important al componentelor cognitive nesenzoriale, ba negând

existenta lor. Sub impresia acestei polemice, tineretul stiintific a anuntat razboi psihologiei constiintei

si metodei obiective a acesteia – introspectionismului. În felul acesta structuralismul a avut de pierdut.

SCOALA DE LA WURZBURG

La începutul sec.XX au aparut laboratoare de psihologie experimentale. Tematica abordata

viza analiza senzatiilor, studii de psihofizica, psihometrie, experiment asociativ. Fapte se adunau

multe, dar nu aduceau nimic nou sub aspect teoretic.

Si iata ca la Wurzburg un elev de al lui Wundt, profesorul Kulpe, publica in 1894 „Studii de

psihologie”. Aparitia lucrarilor de acest gen nu este un eveniment iesit din comun. Dar tocmai la

95

Wurzburg se intampla ca experientele sa aduca un suflu nou in psihologie. Pentru a le intelege ne vom

referii la logica dezvoltarii cunoasterii psihologice si la cele petrecute in laboratorul dat.

In mersul experientelor, deja acceptat in toate laboratoarele psihologice din Europa, cei de la

Wurzburg au introdus un element nou si anume; in timpul masurarilor persoanele implicate trebuiau nu

numai sa numeasca care din obiectele masurate sunt mai usoare sau mai grele (experiente psihofizice),

ori sa raspunda cu un cuvant la cuvantul enuntat (experiment de asociere), dar si sa comunice ce

procese, fenomene se petreceau in constiinta lor, pana a scoate la judecata experimentatorilor greutatea

corpurilor sau cuvintele enuntate. Altfel zis inainte prezenta interes efectele psihologice ale actiunii de

raspuns si nu insasi raspunsul.

Efectele la randul lor se considerau ca reflectand structura sferei intrapsihice, lucru ce

corespundea ideii structuraliste despre structura „atomica” a constiintei.

In felul acesta de la un experiment psihofizic deodata s-a trecut (la actiunile de judecata),

(categorie de nivelul functiilor psihice superioare). O astfel de tratare a experimentelor de rutina a

schimbat radical orientarea viziunii psihologice, dar pe parcurs au aparut noi probleme

si anume:

indivizi supusi experimentului nu observau decat niste stari nedeterminate, obscure. Aceste stari nici

pe departe nu semanau cu elementele senzoriale (imagini) din care se considera ca este construita

constiinta, iar ceea ce se petrecea in constiinta nici pe departe nu amintea de o comparare de o

confruntare a imaginilor. A aparut ideea – nu cumva, constiinta contine inafara de elementele

senzoriale si componente nesenzoriale, iar actul de judecata este un proces determinat inca necunoscut

psihologiei. Pentru a gasi raspuns la intrebarea aparuta psihologii de la Wurzburg au propus limitarea

la o singura masurare, care sa contina doua variabile – excitantul si reactia. Ba mai mult a fost introdus

înca

o variabila – starea experimentatului înainte de actiunea

excitantului, adica montajul psihologic al

respondentilor: orientatfie la perceptia obiectului, fie la miscarea pe care trebuie sa o faca (in cazul dat

timpul raspunsului va fi mai mic). Astfel s-a constatat ca la compararea a doua obiecte de aceeasi

greutate respondentii au iluzia ca sunt diferite. G.Muller a numit acest fenomen ca efectul „montajului

motoriu”. Kulpe, mai apoi, l-a numit „montaj de constiinta” excluzand factorul motoriu ca stare si

subliniind ca anume constiinta are facultatea de a pregatii comportamentul fie pentru o anumita reactie,

fie fata de un anumit obiect.

Sub acest aspect psihologic „montajul’ poate fi apreciat, urmarit introspectiv. Dar deoarece

„introspectia” este exprimate in retrospectiva, problema trebuie impartita pe etape, fixate reactiile,

pentru a gasi structura constiintei.

O alta variabila (factor) care conditioneaza gandirea ar fi scopul – adica orientarea

personalitatii. In intervalul de reflectare a excitantului montajul spre rezolvarea problemei asigura

96

mersul rezolvarii dar nu il constientizeaza! Cat priveste imaginile senzioriale acestea fie ca nu sunt

observate, fie ca nu influenteaza.

Meritul scolii de la Wurzburg consta in faptul ca studiul gandirii capata caracter psihologic si

nu a logicii asociationiste.

Conform reprezentarilor traditionale in astfel de experiente psihofizice de exemplu: judecând

care din obiectelele masurate(doua) sunt mai grele

experimentatului mai întâi i se prezinta imaginea

primului obiect si apoi a celuilalt. Acestea se contrapun si apoi este exprimata judecata.

In felul acesta gandirea, ca proces psihic de rezolvare a problemelor, face ca asociatiile sa se

„supuna” tendintelor determinante, sursa a carora este sarcina acceptata (scopul actiunii in cazul unui

act volitiv).

Scoala de la Wurzburg a evidentiat in gandirea psihologica noi variabile;

- montajul (variabila motivationala), aparut in momentul acceptarii sarcinei;

- sarcina (scopul), care conditioneaza si influenteaza tendintele dominante ale actiunii;

- procesul ca schimb operational – cognitiv, uneori cu nuante de tensiuni afective;

- componentele nesenzoriale (intelectuale si nu imagini senzoriale)

Aceasta schema este net superioara celei precedente cu privire la gandire conform

careia dominanta procesului servea excitantul extern, iar procesul insasi consta in construirea unei

plase asociative, nodurile careia constituiau imaginile senzoriale (primare – senzatiile, secundare -

reprezentarile).

Astfel tratarea subiectiv – idealista a constiintei a fost schimbata cu cea obiectiv – idealista.

Aceasta a si oprit dezvoltarea in continuare a problemei determinarii activismului intelectual al omului.

FUNCTIONALISMUL nefiind scoala, nici sistem, functionalismul a devinit un curent principal

in psihologia americana.

Dorinta de a folosi psihologia in practica a determinat comportarea savantilor in S.U.A. Astfel

in conditiile de concurenta un rol deosebit il joaca personalitatea managerului, functionalitatea sa,

adaptarea la noile conditii. Tocmai conform acestor cerinte aplicarea practica a psihologiei a generat

functionalismul.

Unul din liderii acestuia, R.Woodworth considera ca actiunile omului se reduc

conform

raspunsurilor: „Ce fac oamenii?” si „De ce fac asta?”.

Programul sau este determinat de sarcina de a studia in ce mod individul prin intermediul

functiilor psihice se poate adapta la mediul mereu in schimbare si a gasi modalitati mai eficiente de

adaptare.

97

La inceputul sec.XIX, Auguste Comte, criticand psihologia metafizica bazata pe

introspectie, considera ca fenomenele psihice sunt manifestari de interferenta biologica si sociala, fapt

care nu poate fi atribuit unei stiinte aparte, precum pretindea.

Mai apoi si alte curente psihologice considera constiinta ca manifestare ce nu merita a fi

obiect de studiu. In aceasta privinta psihologul rus Iarosevschi in introducere la traducerea „Psihologiei

experimentale” a lui Woodworth (1952) nota; „Atat pentru freudisti, cat si pentru behavioristi,

constiinta este o jalnica iluzie, o autoinselare care trebuie atenuata (n.n.) cat se poate de repede. De

aceea behaviorismul ca si adeptii psihologiei freudiene „ abisale’ protesteaza in aceeasi masura

impotriva intelegerii psihologiei ca stiinta a constiintei. ei se debaraseaza de constiinta prin procedee

diferite.

Behaviorimul apare ca o reactie impotriva tendintelor subiectiviste si introspectioniste

din psihologia sec. XIX, constiinta fiind considerata o ipoteza inutila (???).

Unul din fondatorii cei mai de seama a behaviorismului (behavior – comportament,

conduita, reactie, raspuns) este John B.Watson. Intr-o publicatie din 1913, acesta afirma ca scopul

psihologiei este de a cunoaste acele reactii si legi incat, sa poata specifica natura stimulului care a

actionat, sau daca stimulul este dat sa se poata prezice raspunsul care va urma. Intreaga viata psihica se

reduce deci la stimuli si raspunsuri, omul fiind considerat ca un automat, un robot perfectionat. Dar

dupa cum se mentiona in lucrarile critice „o masina nu are intuitii, ea nu anticipeaza viitorul, nu

urmareste nici un scop, nu construieste nici un ideal”.

Behaviorismul poate fi considerat ca o transpunere în viata umana a metodelor

zoopsihologice in viata umana si anume: tropismele se datoresc simetriei oricarui organism de a cauta

un echilibru, in situatiile asimetrice ale excitatiilor.

Jhon B.Watson nu face deosebiri de ordin calitativ intre psihologia animalului si a

omului, ci doar deosebiri de grad, uitand saltul calitativ dintre om si animal, care are loc prin aparitia

celui de-al doilea sistem de semnalizare – al limbajului, a gandirii si al constiintei.

O alta sursa ce a inspirat conturarea behaviorismului a fost pragmatismul american. Cuvantul

pragmatism a aparut prima oara in filosofie in 1878 intr-o publicatie a lui Charles Peirce. Acesta

afirma ca opiniile, credintele noastre sunt reguli de actiune si ca a dezvolta o idee inseamna a schimba

conduita (sir de actiuni) care este in masura de a fi suscitata.Cele mai fine si mai subtile deosebiri intre

idei apar daca intervenim cu actiuni practice (reale) pe care ele le determina. Pentru a obtine o claritate

deplina a ideilor noastre trebuie sa clarificam efectele practice ale acestor idei. A avea o idee limpede

despre un obiect, trebuie sa ne dam seama de impresiile si senzatiile care le va produce si modul lui de

actiune. O idee adevarata despre un obiect nu este copia acelui obiect, ci ideea care duce la perceperea

acelui obiect. Aceasta conceptie pe care Peirce a numit-o pragmatism a existat fara careva atentie

98

cateva zeci de ani, pana cand Williams James a reactualizat-o. La randul sau W. James il considera pe

John Dewey drept fondator al pragmatismului american.

Pragmatismul lui Dewey a fost numit functionalism pentru faptul ca cunoasterea este o functie

practica, un instrument de actiune, un plan de conduita. Gandirea este un fenomen, o functie care apare

in caz de conflict intre impresiile obtinute si cele prezente si consta intr-un efort spre a reconstrui

echilibrul prin adaptarea la o noua situatie. Ideea este o ipoteza de actiune si in cazul cand ne

calauzeste bine e cea adevarata! Orice act psihic chiar si cel mai elementar – senzatia, nu exista decat

prin actiune. Totul este pentru ceva, are menirea de a servi la ceva. Atuul unei psihologii nu este un

„is” ci un „ is for”.

Activitatea umana se impune prin doua aspecte:

- primul presupune organizarea perfecta a sistemului senzorio – motor, in care senzatiile

asigura sistemul motor cu informatii in ce priveste adaptarea organismului, asa cum se intampla in

cazul instinctului.

- al doilea tine de dezechilibrul senzorio- motor, asa cum se intampla in variatiile subite

si complicate ale vietii – cand se produce efortul si emotia. Atunci constiinta se impune sub toate

aspectele sale logice.

In felul acesta psihologia functionala s-a determinat ca stiinta despre operatiile psihice (mental)

vis-a-vis de psihologia structuralista ca stiinta despre elementele psihice.

Operatiile indeplinesc functia de mediere intre trebunitele organismului si mediul inconjurator.

Rolul constiintei este de a contribui la „acomodarea” în noua situatie. Organismul functioneaza ca un

tot intreg psihofizic, de aceea psihologia nu trebuie sa se margineasca numai la constiinta. Ea trebuie

sa-si largeasca timpul de interese conform legaturilor multiple ale individului cu lumea reala si chiar

relatii de interpatrundere cu alte stiinte ca neurologia, sociologia, antropologia, pedagogia s.a.

Conform functionalismului psihologia are drept obiect de studiu activitatea psihica (mental

activity). Notiunea data este comuna unor activitati ca perceptia, memoria, gandirea, imaginatia,

sentimentul, vointa. Activitatea psihica consta in

obtinerea, fixarea, memorarea, organizarea si evaluarea experientei si folosirea ulterioara a acesteia in

scopul dirijarii comportamentului.

La functionalism este atribuita si scoala Universitatii Colombia

a lui Woodworth.

Contrar formulei behavioriste destul de inradacinata, „stimulent – reactie” (S ? R), acesta mai

introduce o variabila – organismul.

Ca urmare formula clasica capata forma:

S ? O ? R

99

Conform acestui model reactia, raspunsul organismului depinde de doua aspecte ale acestuia, si

anume de motivatie si mecanismele comportamentale.

La randul lor mecanismele sunt si ele compuse din doua verigi: pregatitoare (montajul) si

consumatoare (reactii de finalizare, datorita carora este atins scopul). Ca urmare se observa ca

motivatia activizeaza mecanismul, il suscita la actiune. Pe masura ce trebuinta este satisfacuta, este de

folos, insusi mecanismul poate deveni factor motivational, adica ceea ce servea drept mijloc devine

scop. O atare gandire a lui Woodworth a fost cauzata de tratarea nedefinita neclara

a actiunii ca

functie a constiintei.

Functionalismul trata toate procesele psihice prin prisma abilitatilor adaptative. Acestea

presupuneau atitudinea organismului fata de conditiile mediului inconjurator si totodata trebuintele lui.

De fapt, tratarea vietii psihice conform modelului biologic ca totalitate de functii*, actiuni,

operatii, a fost facuta cu contrazicere a modelului mecanicist din psihologia structuralista, care avea

drept scop dezmembrarea constiintei pana la ultimile elemente si structuri, care vedea organismul prin

prisma fiziologiei, iar mediul prin prisma fizicii.

Un alt fondator al functionalismului este considerat W. James.

Transferul de pe imagine pe actiune parea sa fie colac salvator pentru explicarea constiintei. In

realitate aceasta a fost o iluzie, caci actiunea era tratata ca o derivata a intereselor, ipotezelor, a

credintelor, ce facea actiunea si mai subiectivista. O astfel de orientare subiectivista este caracteristica

intregii creatii a lui James.

In 1890 James publica „Bazele psihologiei” in care se subliniaza ca obiectul acestei stiinte

trebuie sa fie „fenomenele psihice (mentale) si conditiile acestora”.

Faptul ca in grija psihologiei trebuie sa figureze „conditiile”, adica structura fizica si neuronica

a constiintei ne vorbeste ca sfera cercetarilor psihologice se cere a nu fi marginita numai la constiinta.

Dupa cum mentioneaza Schultz D. in „Istoria psihologiei moderne” recunoasterea de catre

James a faptului ca creierul ar influenta constiinta este una din particularitatile unice in abordarea

psihologiei.

Altfel nici nu putea fi, el insusi elaborand o conceptie noua in ce priveste natura emotiilor.

Pana la publicarea lucrarii sale „Ce sunt emotiile?” in 1884 se considera ca de neclintit ca

emotiile sunt sursa care provoaca schimbari fiziologice in diferite sisteme – muscular, sangvinic s.a.

James vine cu ideea ca acestea nu sunt secundare, ci primare. Adica emotiile sunt urmari ale

schimbarilor fiziologice: excitantul produce perturbari fiziologice, care sunt traite de catre subiect ca

stari emotionale. „Noi suntem tristi fiindca plangem, devenim furiosi fiindca il batem pe altul”. In

acelasi timp anatomistul danez Karl Lange publica o lucrare in care mentiona ca emotiile noastre sunt

determinate de sistemul vaso – motoriu.

*Functie psihica – act(perceptie, gândire, etc.) ce porneste de la subiect a priori orientat spre scop ori situatie problematizata.

100

H. Hoffding si W. Wundt luara cunostiinta cu ambele lucrari, ii criticara, dand o mai mare

prioritate lui K. Lange si ajunsesera la concluzia ca cele doua conceptii se aseamana si teoria periferica

a emotiei a ramas cunoscuta in psihologie sub numele de teoria lui James – Lange.

James sustinea ca daca nu ar exista miscari, schimbari viscerale*, emotia ar fi palida si stearsa

si chiar ar dispare. Schimbarile organice urmeaza imediat dupa perceptia excitatiei, iar emotia nu este

altceva decat trairea acestei schimbari. Emotiile nu au centrii cerebrali speciali, ca urmare ele sunt

rezultatul intregului complex de senzatii organice.

Desi aceasta ipoteza a pornit mai mult din patos, a fost de ordin contemplativ, totusi ea a avut

efectul cuvenit (involuntar) – functiilor nu li s-a mai atribuit forta motrice a comportarii. Ele au fost

trecute in categoria fenomenelor ce nu tin de motivatii.

Conceptia lui Darwin despre rolul emotiilor in adaptarea biologica a fost combatuta. In

elaborarea acestei ipoteze gandirea lui James a fost obsedata da categoria actiunii si nu a motivatiei.

Comportamental ipoteza lui James este cea a subiectului cointeresat: a dirija cu sine reesind din

necesitate. Chiar daca esti infuriat, insa doresti sa arati bine educat, trebuie sa-ti inabusi emotiile (ele

vor dispare treptat). Este vorba de o functie invers proportionala intre actiunea motorie si manifestarile

emotionale.

James si altii au renuntat la asa - numita lege a dinamogenezei, conform careia orice stare de

constiinta tinde sa se realizeze in miscari musculare elaborand alta – despre actiunile ideomotorii.

Potrivit acesteia orice gand, idee trece in miscare daca in calea ei nu apare alta, care sa o incurce. De

exemplu, ideea de a te scula poate fi blocata de niste reprezentari, placeri. Pentru a te realiza se cere a

pune stapanire pe aparatul motor (muscular), ca ultima manifestare a vointei.

Incercarea lui James de a extinde obiectul psihologiei in afara constiintei si de a atrage noi

obiecte nu a reusit. Cu toate acestea in teoria psihologica a fost acceptata actiunea motorie adaptativa,

straina structuralismului. James vede constiinta printr-o prisma noua. Probabil ca a fost inspirat de

ideea lui Spencer despre semnificatia constiintei in supravietuirea speciei.

Constiinta nu ar fi aparut, daca nu ar fi indeplinit o oarecare functie biologica, daca nu ar fi

servit drept instrument de adaptare. Ea intra in joc cand apar dificultati in adaptare. Intr-o astfel de

situatie ea indeplineste anumite operatii: de filtrare a stimulentilor, de alegere a acelor semnificatii, de

ai contrapune, de a regla conduita individului in situatia noua, neobisnuita. Notiunea de situatie

problematizata si constiinta ca mijloc de orientare in ea va deveni mai apoi una din cheile

fundamentale ale psihologiei functionaliste.

Un alt aspect, al doilea ca esential, de analiza a constiintei James l-a orientat prin coraportarea

constiintei cu structura personalitatii. Atribuind personalitatii „tot ce omul considera ca este a lui”

James distinge patru forme ale Eu – lui (Self).

*viscere – totalitatea organelor care se afla în marele cavitati(abdomen, torace) ale corpului.

101

1. – material (corp, haine, imobil s.a.);

2. – social (prestigiu, prietenie, atitudinea altora s.a.);

3. – spiritual (procesele constiintei, aptitudinile);

4. – identitar (senzatiile viscerale si musculare).

In felul acesta James face un pas inaite in cunoasterea Eu-lui de la aspectele gnoseologice la

cele de tratare psihologo – sistematice.

Eu – l social este tratat prin prisma includerii individului in reteaua relatiilor interpersonale.

Acesta este, constientizeaza prin reactiile, atitudinea celor din jur fata de persoana respectiva. Ca

urmare aceeasi persoana poate avea mai multe Eu – ri sociale.

In ceea ce priveste autoaprecierea (a a) factorii ce determina sentimentul propriei demnitati,

gradul multumirii de viata James propune urmatoarea formula:

Stima de sine =succes/aspiratii, ceea ce inseamna ca, stima de sine

sporeste, fie prin succes, fie prin coborarea aspiratiilor. James dadea prioritate celei de-a doua, caci

tocmai aceasta asigura imbogatirea spirituala, asigurand Eu – lui social empiric trecerea la Eu –l social

potential, din domeniul religiei.

BEHAVIORISMUL

Behaviorismul care a triumfat in anii 20 ai sec.XX in psihologia americana a schimbat

total sistemul reprezentarilor despre psihic. Crezul acestuia este formula conform careia obiectul

psihologiei este comportarea (behavior) si nu constiinta. Deoarece pentru acele timpuri era deja stabilit

ca psihicul este echivalentul constiintei (psihice erau considerate acele procese care incep si se termina

cu constiinta) aparuse versiunea precum ca indepartandu-ne de constiinta ne dezicem si de psihic.

Din aceste considerente behaviorismul era considerat ca „psihologie fara psihic”.

Adevarata esenta a evenimentelor ce tine de geneza si dezvoltarea miscarii behavioriste

nu era desconsiderarea psihicului ci schimbarea conceptiei despre el. Dupa cum a fost mentionat mai

sus la începutul sec.XX psihicul se reducea la constiinta. Dar a face constiinta obiect determinant si de

analiza experimentala nu s-a reusit din cauza posibilitatilor metodologice inguste. Nici structuralismul

nici functionalismul n-au reusit sa iasa din campul subiectivismului si sa dea psihologiei o orientare

obiectiva. Ca rezultat se parea ca drumul psihologiei ca stiinta intrase intr-o fundatura, ajungand pe

linie moarta: obiectul (constiinta), problema ei (structura constiintei), metoda (introspectia), principiul

de explicare (cauzalitatea psihicului ca conditie de desfasurare a fenomenelor de constiinta) nu mai

avea rost. Se simtea necesitatea elaborarii unui nou obiect, noi probleme, metode, principii. In deosebi

102

aceasta stare de lucruri s-a simtit in S.U.A., unde datorita conditiilor de dezvoltare sociala domina

orientarea utilitarista in cercetarea omului si a resurselor sale neuropsihice. Deja functionalismul, prin

problema adaptarii, era mai aproape de aceasta tendita. Dar deoarece el pornea de pe pozitiile ca

constiinta este esenta orientarii catre scop, nu era in stare sa explice cauzalitatea reglarii faptelor de

conduita ale omului, aparitia noilor forme de conduita.

Metoda subiectiva fiind compromisa a fost nevoita sa cedeze locul metodei obiective. Aceasta

schimbare a fost posibila aparitiei unor noi obiecte in psihologia experimentala care sa nu fie pasibile

de introspectie – a animalelor. In situatia data experimentatorul fixa nu ceea ce simtea el, ci ceea ce

vedea – reactiile, comportarile obiective. Este adevarat ca si acestea aveau conotatie subiectiva –

filozofia pozitivista a interpretatorului.

Unul din pionierii behaviorismului este considerat Edward Thorndike, desi el se vedea

conexionist (conexie – legatura). Behaviorismul s-a format in cadrul functionalismului. Sa urmarim

aceasta metamorfoza

a functionalismului

care a dus la behaviorism. E.Thorndike luase drept esantion

un grup de prescolari. In gand, pentru sine, experimentatorul prezenta copiilor obiecte, cuvinte,

numere. Copilul din fata, care se uita la experimentator trebuia sa ghiceasca ce i se prezenta, drept

pentru care, in caz de reusita, primea o bomboana.

Care era metodologia cercetarii? Pe acele timpuri ideea ca exista legaturi intre gandire si

cuvinte era deja acceptata. Era acceptata si ideea ca cuvantul provoca un act motor. Ca urmare in cazul

cand gandim „in sine” trebuie sa se produca o cat de mica miscare in sistemul muscular al aparatului

vorbirii (fonator). De obicei aceste miscari nu sunt constientizate de subiect si nici percepute de cei din

jur.

Si atunci Thorndike inainteaza problema: dar nu poate fi marita oare sensibilitatea celor care

trebuie sa citeasca pe fata experimentatorului ce obiect prezinta el copiilor? Drept stimulent pentru a

spori sensibilitatea fata de aceste micro miscari Thorndike alege cointeresarea in ghicire folosind

metoda intaririlor.

Tot acesta considera ca, pe masura acumularii experientei sporeste sensibilitatea (cu timpul

invatarea perceptiei a fost numita „invatare perceptiva”).

Care este esenta metodologica a acestui experiment?: apel la constiinta nu se putea face din

partea subiectilor.

- era studiata invatarea, (nu constiinta) experienta acumulata

- era introdus factorul stimularii pozitive

Deoarece experientele in universitate i-au fost interzise, el a trecut la experiente pe animale in conditii

de laborator.

103

El a folosit „lada de laborator”, din care animalele puteau sa iasa daca apasau pe un buton

anume (in caz de reusita primeau hrana drept stimulent de intarire a actiunii). Prin mai multe incercari

intamplator apasa pe o parghie care ii asigura iesirea si pentru care primea hrana cuvenita. Thorndike

constata, ca dupa mai multe experiente numarul de incercari de a iesi din lada se micsora.

Concluzie:

- animalul actioneaza conform metodei de incercari si erori

- o invatare rapida la animale nu se intampla

Faptul ca intelectul este de natura asociativa se stia de pe timpurile lui Hobbes, ca intelectul

asigura o mai mare adaptabilitate se stia de pe timpurile lui Spencer. Thorndike insa a demonstrat ca

intelectul si functiile lui pot fi studiate fara a ne orienta la idei sau alte fenomene ale constiintei.

Asociatia nu mai semnifica legatura intre idei sau intre idei si miscari, nu ca in scolile asociative

precedente, ci intre miscari si situatii.

Intreg procesul de invatare era descris in contexul asociationismului lui Bain in baza

„incercarilor si erorilor” ca factor reglator in comportare. Metodologic aceasta insemna reorientarea

gandirii psihologice spre o noua determinanta de explicare a evolutiei: deoarece organismul nu poate

dispune apriori de raspuns la situatiile mereu in schimbare, adaptare, se petrece in baza probabilitatii!

Probabilitatea nu mai putea fi considerata ca notiune subiectiva (cauza a necunoasterii cum considera

Spinosa).

Principiul „incercarilor, erorilor si al succesului intamplator (ocazional)” asigura dobandirea de

catre organismele vii a noi forme de comportament la toate nivelurile dezvoltarii. In comparatie cu

sistemul reflectoric ideea lui Bain era net superioara in explicarea adaptarii, daca ne gandim ca pana la

Secenov reflexul insemna o reactie de raspuns in conformitate stricta cu calea nervoasa. Invatarea

putea fi explicata.

In fundamentarea teoriei sale Thorndike porneste nu de la impulsul extern care pune in miscare

animalul conform arsenalului de raspunsuri pe care organismul le are apriori la dispozitia sa, ci de la

situatia problematizata, adica de la asa zisa conditie externa pentru care organismul nu are deja

pregatita reactia motorie respectiva (pentru adaptare) si ca urmare este nevoit sa o elaboreze acum si

aici, cu propriile eforturi. Astfel, spre deosebire de reflex, apare relatia „situatie – reactie”, care se

prezinta conform urmatoarelor caracteristici:

- cauza actiunii – situatia problematizata

- pentru a face fata situatiei organismul se impune ca un tot intreg

- organismul manifesta activism in gasirea solutiei

- se invata pe calea incercarilor si erorilor

104

In felul acesta dansul combate tratarea teleologica a actiunilor functionalismului conform

carora tendinta constienta catre scop serveste drept factor de orientare comportamentala.

Functionalistii nu priveau aceasta tendinta constienta catre scop ca fenomen psihologic ci drept

cauza a comportarii. Astfel Thorndike inlatura tendinta constienta catre scop pastrand activismul, al

carui sens era adaptarea la situatia respectiva.

Thorndike a contribuit ca nimeni altul la aparitia behaviorismului, desi el nu se considera adept

al acestuia si pe buna dreptate, caci behaviorismul a respins aparatul notional al invatarii de care se

folosea Thorndike:

- in domeniul psihologicului este vorba despre starea psihologica de placere si discomfort

in formarea legaturilor(asociatiilor) dintre reactiile motorii si situatiile exterioare aparute

- in domeniul neurofiziologiei prin „legea pregatirii”, conform careia sistemul nervos

dispune de aptitudinea de a transmite impulsul nervos.

Liderul teoretic al behaviorismului este considerat J.B.Watson.

Se cunostea ca in conformitate cu legea dinamogenezei orice stare de constiinta tinde sa se

realizeze in miscari musculare.

J.B.Watson in contextul acestei legi simplifica schema reflectarii psihice la doua realitati direct

observabile: stimulul si reactia. Drept stimulenti ai nervilor senzitivi pot servi razele luminoase, undele

sonore, substantele gazoase, miscarile muschilor si activitatea glandulara. In acest fel se observa ca

veriga centrala a reflectarii sistemului nervos decade. In timp ce fiziologia cerceteaza ce se intampla

intre stimul si senzatie, psihologia studiaza relatiile unui organism viu cu mediul sau fizic, biologicului

si socialului prin reactiile provocate de stimulii respectivi. Astfel, procesele fiziologice care au loc in

tesutul nervos sunt lasate la o parte, iar psihologia behaviorista se ocupa numai de mecanismul stimul

– raspuns in vederea adaptarii la mediu.

Psihologia devine exclusiv „o stiinta a comportamentului”, fara amestecul starilor de

constiinta. Perceptia, memoria, gandirea devin doar raspunsuri senzitivo – musculare la anumite

excitatii. Cat priveste limbajul acesta nu este decat o asociatie laringo – musculara. Astfel, psihologia

devine o stiinta a contractiilor musculare.

Dupa Watson viata psihica se realizeaza prin trei grupe de organizari psihice: viscerala – reactii

organice in orice activitate psihica, musculara – miscari adaptative musculare si laringeala.

Ex: Din toate sunetele pe care le poate emite copilul prin mecanismul incercarilor si erorilor se

pastreaza numai cele care sunt eficace, cele ce duc la o actiune

pozitiva

asupra mediului. Gandirea nu

este altceva decat limbaj: mai intai deschis (cu voce), apoi soptit in surdina si apoi in sine(aceasta

inseamna a gandi). Ca orice activitate gandirea este parte constitutiva a oricarui proces de adaptare.

105

„Noi nu gandim cu creierul, ci cu sistemul de arcuri nervoase ale laringelui si organelor

anexe”.

Este evident ca o astfel de reducere la stimuli si reactii saraceste sau chiar anuleaza obiectul

psihologiei. Cum se explica acest lucru: limbajul, adica cel de-al doilea sistem de semnalizare este un

proces a evolutiei psihice extrem de inaintata si extrem de complexa. Inafara de a angaja o serie de

procese periferice, el este o functie superioara a cortexului. Acest sistem de semnalizare este o

caracteristica numai a omului. Inlocuirea reflexului conditionat senzorial prin cuvant implica unitatea

desavarsita a limbajului cu gandirea.

Ex. A reactiona la cuvantul „creion” ca si cum ai reactiona la insasi obiectul este posibil numai

datorita unei substituiri naturale cu cele corticale, capabila numai omului.

Fenomenele periferice, fara o activitate nervoasa centrala, nu pot fi unificate intr-un tot.De aici

caracterul fragmentar al explicatiilor behavioriste.

Sub pretextul „obiectivitatii”, viata psihica este golita de orice continut si psihologia se reduce

la un simplu formalism descriptiv al unor miscari, gesturi sau reactii la anumiti stimuli. In realitate

obiectiva este conceptia pavlovista care fiind fundata pe activitatea nervoasa superioara explica

actiunile si nu se margineste la descriere. Baza fiziologica a psihologiei obiective pavloviste este

activitatea nervoasa superioara. Constiinta este un produs al cortexului, acesta controland toata

activitatea nervoasa. Constiinta ne apare filogenetic si ontogenetic ca cel mai desavarsit rezultat al

evolutiei sistemului nervos, ca manifestare subiectiva a activitatii corticale a omului. Ignorand

constiinta, behaviorismul este obligat a nega existenta reprezentarilor, a gandirii, a limbajului. De

exemplu, reprezentarile, imaginile nu sunt decat amintiri ale senzatiilor kinestezice, care au insotit

altadata perceperea obiectului, sau ca imaginea vizuala nu este decat tensiunea musculara a ochiului.

Toata psihologia lui Watson se reduce la o teorie periferica si musculara a starilor de

constiinta. Numai astfel, sustine behaviorismul, psihologia poate ramane o stiinta a comportamentului

si nu devine „o ramura” a neuropsihologiei.

Dorind in felul acesta sa se indeparteze de introspectie, sa respinga orice idealism si orice

teorie despre suflet, de fapt ei nu neaga constiinta ca existenta, ci o declara incognascibila din punct de

vedere stiintific, de a fi privita ca obiect de stiinta.

106

EVOLUTIA BEHAVIORISMULUI. Iesirea din impas a behaviorismului s-a petrecut prin apelul

la o noua varianta a filozofiei pozitiviste – operationalismul. El prezinta o simbioza deosebita a

comportamentului omenesc cu cel de activitate a savantului.

Conform conceptiei behavioriste elementul psihologic de baza este considerat, nu senzatia ci

reactia motorie. In contextul acestei reactii se inscrie si actiunea cercetarii stiintifice ca forma a

comportarii. Si atunci se primeste (Bridgman) ca notiunile, ca elemente ale cunoasterii stiintifice nu

sunt altceva decat un sir de operatii, actiuni, accesibile savantului, prin intermediul carora notiunile se

stabilesc: masurarile (in psihologie diferit ca in stiintele naturii, bineinteles).

Postulatele operationalismului:

a)Toate expunerile in ce priveste fenomenele psihice sunt facute tocmai cu ajutorul notiunilor,

stabilite de comun acord (criteriu social);

b)Experienta unui individ aparte se exclude;

c)Este expus studierii altcineva, nu insasi experimentatorul;

d)In cazul cand cercetatorul analizeaza propriile trairi, el trebuie sa le trateze ca fiind parca din

exterior;

e)Unitatea de baza a operatiei (actiunii) este distinctia, deosebirea. In conceptia lui Mah ea are

aceeasi functie ca si senzatia;

f)Sunt acceptate doar acele judecati ale caror adecvatitate poate fi verificata cu ajutorul

operatiilor concrete;

g)Se cere clarificarea judecatilor formale si empirice pentru a nu incurca analiza fenomenelor.

Desi acest operationalism nu a adus nimic nou din punct de vedere metodologic, totusi a

influentat activitatea savantilor, dezicanduse in anii 30 de practica verificarii propozitiilor psihologice

conform operatiilor care le-au produs.

Operationalismul a creat conditii de libera gandire in lumea behaviorista.

Voind sa remedieze mecanicismul lui Watson, ultimii reprezentanti ai psihologiei

comportamentului, lipsiti de conceptia unui determinism stiintific, au alunecat in finalism, in

explicarea „comportamentului” uman si animal cu ajutorul spontaneitatii, adica prin cauze care ar

salaslui in organism (teleologism) si care nu ar fi la randul lor determinate.

In felul acesta prin negarea influentei mediului se neaga insasi reflectarea, teza fundamentala a

gnoseologiei materialiste.

Unul din reformatorii behaviorismului clasic este Edward C. Tolman, formatorul

behaviorismului cognitiv. Inginer de profesie, face cursuri de gestaltpsihologie la Koffka, dupa care se

intoarce in S.U.A. la Universitatea Berkley.

107

Preluand behaviorismul lui Watson, fiind sub impresiile ideii integratiste, ca comportarea este

conditionata de programul intern (individual, de specie), din psihologia configuratiei, Tolman declara

ca un anumit comportament al animalului si omului persista pana ce un anumit act il satisface. El

afirma ca reactiile (o broasca decerebrata isi freaca laba pana ce inlatura picatura de acid care o supara)

persistente nu se produc la intamplare, cum credea Watson conform imprejurarilor din mediul

inconjurator, ci sunt provocate de un scop apriori. Dupa un anumit numar de erori reactiile asigura

scopul programat. Pentru acelasi stimulent reactiile pot varia (URA – scopul determinant) fapt care

denota ca ar exista o ajustare interna. Tolman considera stimulii interni ca fiind mai importanti, fiindca

ei determina reactiile de raspuns, pe cand cei externi – nefiind decat mijloace, instrumente de realizare.

In felul acesta Tolman paraseste aspectul periferic in favoarea unei „spontaneitati” interne a activitatii.

In felul acesta Tolman, de altfel si Kantor incearca sa gaseasca cauza principala a

comportamentului intr-un principiu intern, stimulentul exterior fiind un simplu declansator, o cauza

ocazionala, secundara. In felul acesta prezenta scopului(dorinta, tindere, intentie, aspiratie) ne vorbeste

despre constiinta, subiectivism, fapt care nu face altceva ca behaviorismul sa nimereasca in „bratele”

introspectionismului (de aceasta a vrut sa scape).

In felul acesta in programa sa behaviorista, Tolman introduce scopul, care in psihologie

presupune prezenta imaginii si a motivului (ci si nu numai a excitantului si a trebuintei organice).

Behaviorismul sau Tolman l-a numit „molar” (actiuni comportamentale separate, izolate) in raport cu

cel comportamental ca un tot intreg.

Tolman a introdus si notiunea de variabile intermediare prin care se intelegea un sir de factori

cognitivi si stimulativi (de declansare) prezenti intre stimulii interni si externi si reactia

comportamentala. Aceste variabile intermediare sunt determinante, caci ele conditioneaza reactia

motorie (variabila dependenta) la actiunea excitantului (variabila independenta).

Printre variabilele intermediare figureaza trei feluri:

- a trebuintelor vitale (hrana, securitate, sex s.a.)

- a valorilor (a obiectelor preferentiale)

- a campului comportamental in care are loc reactia de raspuns

In felul acesta conceptia lui Tolman a zdruncinat postulatele behavioriste, stimuland la noi

variante in explicarea comportamentului uman. Tolman a demonstrat ca organismul se orienteaza

(invata) nu la „conexiuni” (stimul – reactie), ci la cunoasterea a ceea „ce provoaca

ceva” (rio legei k

reuy). Organismul se conduce de „matricea valorilor – convingerilor”, prezentand ierarhia

expectantelor in obiecte. Acest „mentalism” a fost demonstrat prin experiente pe sobolani.

Tolman a revizuit si teoriile conexioniste a lui Thorndike: teoria antrenarii si teoria eficientei.

108

In cazul celei de antrenare (incercarilor si erorilor) esenta succesului consta nu in intarirea

conexiunilor (stimul – reactie) ci in aparitia unor structuri cognitive (sobolanul „invata” harta

labirintului si nu o totalitate de deprinderi motorii).

In tendinta spre scop animalul distinge semnalele, asociindu-le cu expectantele. In caz ca ele

nu se confirma animalul isi schimba drumul (face corijarile de rigoare).

La fel se intampla si cu legea eficientei. In aceasta privinta Tolman introduce notiunea de

invatare latenta, care era inteleasa ca o invatare ascunsa, neobservata si care se impune numai in

anumite situatii, adica in situatii favorabile manifestarii acestora. Astfel invatarea are loc nu numai prin

intarirea actiunii prin comfort sau discomfort, ci si in cazul absentei acestuia. Animalul de parca

studiaza posibilitatea urmatoarei actiuni. Are loc formarea structurilor cognitive.

Astfel de explicare a comportamentului a facut ca behaviorismul lui Tolman sa fie numit

cognitiv.

O alta orientare a behaviorismului s-a produs in persoana lui C. L. Hull prin teoria sa ipotetico

– deductiva, care asemanatoare geometriei axiomatice, oferea un sir de axiome.

Pregatirea inginereasca a facut ca Hull sa priveasca behaviorismul printr-o alta prisma.

Mai intai de toate el s-a dezis de constiinta din motivul ca pana la el nu fusese elaborata

nici o

teorema care sa fi demonstrat comportamentul cu ajutorul acesteia. Mai mult decat atat, nu exista o alta

teorie stiintifica a conduitei (inafara celei behavioriste) care sa cuprinda constiinta ca premisa necesara

si sa fie capabila sa deduca din ea comportamentul adaptativ sau normal al omului.

El pornea de la ideea ca o teorie psihologica trebuie sa se sprijine pe niste legi generale de

ordin matematic, din care sa se poata deduce orice forma de comportament particular, verificata

experimental si in caz ca nu se confirma, de trecut la alta. Daca pana la Weber psihologia se baza pe

metode statistice cantitative, apoi dupa acesta pentru exprimarea legaturilor firesti ale faptelor

psihologice s-a incercat a explica manifestarile psihice cu ajutorul deductiilor matematice. Anume lui

Hull i-a revenit rolul de a construi o teorie deductiv – matematica a comportarii.

Mai intai Hull a incercat sa-si aplice ideile (folosind aparatul logicii matematice) asupra

cercetarilor memoriei asociative a lui Ebbinghaus, apoi sa formalizeze si sa cuantifice teoria lui Pavlov

despre reflexele conditionate.

Ideea princeps a lui Hull a fost sa treaca cunostiintele despre comportament in limbajul fizico –

matematic. Pentru Hull principala determinanta a comportarii este „reductia trebuintei”. Din adancul

organismului intotdeauna se impune careva trebuinta (alimentara, sexuala, de somn, de munca, de

reglare termica s.a.). Energizand comportarea ea este neutralizata cu ajutorul stimulentilor din exterior,

fapt pentru care reactia poate fi intarita si duce la placere. Treptat potentialul de reactie sporeste (sEr).

Aceasta si este notiunea cheie in conceptia data.

109

Prin urmare, daca Tolman a incercat sa se bazeze pe gandire apoi Hull pe motivatie.

O alta idee a lui Hull este cea a intaririi primare si secundare. Trebuinta intotdeauna tine de

careva excitant, diminuarea puterii caruia

poate la randul sau sa devina factor de intarire, numai ca

secundar. De ex: copilul flamand, fiind luat in brate poate sa nu mai planga. In cazul dat schimbarea

pozitiei corpului devine factor motivational (secundar) si ca urmare in baza acestuia de format alte

deprinderi.

In felul acesta s-a conturat trecerea de la reprezentarea ca toate reactiile dobandite au in baza

una si aceeasi trebuinta (de ex. alimentara), la parerea ca trebuintele pot fi modelate si dezvoltate.

BEHAVIORISMUL OPERANT. Lider al acestui curent este considerat B.F.Skinner. Intr-o

lucrare de a sa dansul marturisii ca in toata viata sa a fost obsedat de o singura idee – de dirijare a

comportamentului. Aceasta ar insemna a controla variabilele sub influenta carora se formeaza si se

modifica comportarea. In cazul cand variabilele devin ipotetice, ele nu mai sunt observabile. Pentru

stiinta prezinta interes numai acele relatii functionale intre stimulentii controlabili experimentali si

reactiile urmate care pot fi fixate direct (cu regret e vorba de corelate intre variabilele discrete si nu

cauzale).

Dupa parerea lui Skinner la ipoteze si teorii deductive (critica lui Hull) se recurge în cazul

micro-si macro fenomenelor care nu pot fi percepute direct. În cazul psihologiei interactiunea

factorilor care genereaza reactiile comportamentale pot fi observate direct, folosind aparate optice

special elaborate. Printre acestea figureaza asa-numita lada experimentala a lui Skinner în care

sobolanul sau porumbelul apasând pe un buton sau pârghie primeste compensatia respectiva pentru a

întari actiunea. Butonul este unit cu un aparat cu înregistrare automata care fixa actiunea. Apasarea pe

pârghie este considerata drept unitate independenta a „reactiei operante”. Cu ajutorul diferitelor

instalatii suplimentare pot fi realizate întariri de diferita calitate si intensitate(de lumina, culoare,

sonore s.a.). Situatiile experimentale puteau fi complicate prin instalarea a doua pârghii cu scopul de a

crea situatii de ambiguitate. Cu ajutorul acestui sir de instrumente destul de simple se creau planuri,

modele experimentale(Ex.: hrana se da numai la o anumita forta cu care se apasa pe pârghie) sau se

putea planifica reactarii pentru o anumita ordine a excitantilor).

Skinner avea atitudine negativa fata de generalizarea statistica, considerând ca numai fixarea

reactiilor organismelor individuale pot rezolva problema principala a psihologiei – a presupune si a

dirija comportamentul individual al indivizilor.

Conceptia sa fiind formata sub influenta teoriei reflectoare a lui Pavlov, Skinner considera ca

ea se deosebeste. Astfel reflexele realizate în laboratorul lui Pavlov, el le-a atribuit la tipul S, ceea ce

însemna ca reactiile de salivizare apar numai la actiunea caruiva stimulent(S) neconditionat sau

*Categorie - notiune fundamentala, de maxima generalitate, care exprima proprietatile si relatiile esentiale si

generale ale obiectelor si fenomenelor realitatii.

110

conditionat. Reflexele obtinute în lada lui Skinner erau atribuite la tipul R si numite operante( în cazul

dat mai întâi se produce reactia (R) - apasarea pe pârghie si apoi operatia (actiunea) este întarita. S-a

constatat ca dinamica reactiei de tipul R se deosebeste de cea a lui Pavlov; în cazul neîntaririi frecventa

si puterea acesteia crestea.

În felul acesta s-a încercat a vedea activismul(„spontaneitatea”) miscarilor adaptative, a

întelege functia excitantului nu ca un agent de forta, care provoaca reactia de raspuns, ci în calitate de

conditie, conform careia are loc reactia. Skinner considera ca formula S

? R nu satisface explicarea si

dirijarea comportamentului, caci reactia în conditiile de lada nu trebuie privita ca o derivata a

stimulentului, ci ca o stare modificata a organismului, ca determinanta comportamentala. Ca urmare

formula clasica primeste forma

. . Întarirea în cazul dat asigura functia de feedback.

BEHAVIORISMUL SOCIAL. J. Mead ca reprezentat de seama al acestui curent considera ca

psihologicul trebuie(se cere) explicat în termenii comportamentului observat obiectiv. Si anume

(criticând individualismul si antimentalismul (adica negând semnificatia reala a proceselor psihice

interne) ca actiunile omului nu pot fi explicate conform modelului St R. Actiunile omului a priori

sunt conditionate social sunt dinamice fapt care ar explica aparte înseamna a nu reflecta adecvatitatea.

Actul (actiunea) social este inexplicabil, daca este construit din stimulenti si reactii. El trebuie

exprimat ca un tot întreg(adica grupal) neadmitând examinarea separata a comportamentelor

indivizilor, în afara specificului grupurilor sociale din care fac parte.

Mead considera ca greseala lui Watson consta în faptul ca a redus „trairea lumii” la adaptari

muscular- nervoase, si nu a luat drept unitate actiunea grupului( de grup) care are un sens aparte,

deosebit în raport cu reactiile de tipul încercarilor si erorilor, ori a reflexelor conditionate. Pentru om

actiunea corporala în cadrul actiunilor în grup se transforma în „gest semnificativ”, ori în simbol.

Specificul expresiv la om consta în aceea ca ea fiind îndreptata catre cineva cu scopul de a provoca

reactia dorita trezeste în sine sub forma ascunsa aceiasi reactie.

Continutul gestului(cea mai comoda forma s-a dovedit a fi miscarile organelor vorbirii)

determina reactiile adresatului. dar pentru a anticipa comportamentul adresatului(în acest scop se si

face gestul) „adresatul” trebuie sa cunoasca pozitia lui, sa-si asume rolul celuilalt. În felul acesta

autorul gestului începe a se vedea pe sine cu ochii altora, adica ca fiind obiect social: Eu –omul produs

al „experientei sociale”. Aceasta experienta se acumuleaza începând cu jocurile: personalitatea se

dubleaza, îsi schimba rolurile, se coraporteaza conform normelor si valorilor sociale(de grup). Pentru a

desemna aceste tendinte de coraportare, Mead lanseaza notiunea de „altul generalizat”. Sub aceasta

forma de „altul generalizat” procesul social exterior determina lumea interna(personala) a individului.

În contextul grupului social Eu-l psiho-social se formeaza în activitatile grupului. Constiinta

S R

O

111

individuala la început este interpersonala, colectivista, sociocentrica. Aceste inovatii stiintifice au

comutat analiza comportamentului individual în albia desemnarii dependentei sale de facorii sociali.

Gestalt – psihologia

În aceeasi ani când behavioristii s-au „rasculat” contra psihologiei constiintei, în Germania un

grup de psihologi tineri au raspuns cu aceeasi vehementa.

Acestia în frunte cu un triumvirat format din M. Wertheimer, W. Köhler, K. Koffka au fondat

un nou curent în psihologie sub numele de Gestalt psihologie (din germana Gestalt – forma, structura).

S-a întâmplat acest lucru la Institutul de Psihologie din Frankfurt pe Maine, institut în care Wertheimer

cauta un raspuns experimental la problema formarii imaginii perceptiei miscarilor observabile,

experiment la care Köhller si Koffka erau si obiecte si subiecti. Tocmai în cadrul examinarilor

rezultatelor experimentale s-a si conturat acest curent psihologic.

Esenta experientelor lui Wertheimer consta în urmatoarele: prin doua crapaturi – una verticala

si alta sub un unghi de 20o-30o în raport cu prima se dadea lumina la intervale diferite. La intervalul

mai mare de 200 milisecunde ambii excitanti erau perceputi ca fiind aparte, ca decurgând unul dupa

altul. La intervalul mai mic de 30 milisecunde ca fiind simultani, la intervalul aproximativ de 60

milisecunde aparea perceptia miscarii(vezi trenul). Wertheimer a numit aceasta perceptie fenomenul-

phi, fenomen distinct, deosebit de suma senzatiilor obtinute prin excitarea unor terminatii nervoase din

retina ochilor, apoi a altora. În fond acest experiment imita functia stroboscopului, care, prin rotirea cu

o anumita viteza a imaginilor ne dadea iluzia miscarilor – principiu ce a stat în baza crearii

proiectoarelor de cinema.

Sensul acestor experiente era, ca s-a demonstrat ca în structura constiintei exista imagini întregi

nedescompuse în elemente senzoriale primare.

Aceste concluzii au produs sentimente diferite, chiar contradictorii. Pe de o parte se bucurau de

rezultatele concrete, carea puteau servi drept masura, argment în confirmarea fenomenelor psihice, pe

de alta insatisfactie ca un experiment atât de „îngust”, mic nu putea demonstra esenta psihologica a

omului. Unii erau convinsi ca psihologia experimentala nu poate cuprinde toate formele superioare ale

vietii psihice, altii suspectau rezultatele de anumite incorectii teoretice ce le pot face sterile. Si totusi

gestaltistii nu erau multumiti de situatia în psiholige. De ce? Fiinca:

1. Funtiile psihice superioare ramaneau înafara posibilitatiilor de a fi studiate experimental, ca

experimentul se marginea la studierea senzatiilor si a asociatiilor de senzatii.

112

2. Odata cu implicarea imaginilor integre ale obiectelor si fenomenelor nu se putea sigura

crearea unei noi psihologii, însemna ca studiile experimentale au fost montate gresit din punct de

vedere metodologic. Aceasta nu permitea a experimenta cu actele de gândire si vointa.

3. Se impunea reexaminarea experimentala, începând cu modul de tratare a celor mai simple

fenomene senzoriale.

4. Unul dintre acestea era fenomenul – phi al integralitatii. Conform acestuia, drept unitate

primara de studiu psihologic trebuie considerat structura în integritate(Gestalt) în principiu nededuse

din elementele constitutive ale obiectelor.

5. Gestaltele dispun de caracteristici si legi proprii.

6. Însusirile elementelor constituitive sunt determinate de structura obiectului al carei

componente sunt,

7.Unitatea integra întotdeauna este mai mare decât unitatea elementelor constituitive.

Pentru ca sa ne dam seama de felul cum gestaltismul a influentat gândirea psihologica vom

examina fundalul psihologic în care acesta a aparut.

În primul rând atentioneaza concomitenta aparitiei behaviorismului si a gestaltismului ca

curente reformatoare, nemultumite de modul în care era tratat obiectul psihologiei, principiile de

explicare a acestuia. Precum se stie cunoasterea stiintifica se produce pe doua cai: evolutionista si

„revolutionista”, când se schimba brusc aspectele conceptuale. Behaviorismul si gestaltismul au fost

tocmai acele curente care sau impus cu radicalitate la cerintele dezvoltarii logice a ideilor psihologice

care au reactionat contra stereotipurilor stiintifice sustinute de structuralism –trata constiinta ca fiind

edificata din „caramizi”(senzatii) si „ciment”(asociatii)– si functionalism. Functionalismul nu a adus

mai mult decât ideea ca figura centrala a psihologiei este subiectul activ si cu scop bine orientat.

În vacuumul creat de trecerea în „nefiinta” a mecanicismului au început sa apara conceptii

teleologice* preluata din gândirea functionalista conform careia în om ar exista un homunculus care ar

dirija cu gândirea si actiunile. Acest idol al psihologiei subiective(camuflat prin notiunile de subiect,

Eu, constiinta s.a.) aparea de fiecare data când era vorba cum de rezolvat careva problema, cum are loc

analiza si sinteza excitatiilor, cum are loc reglarea actiunii s.a. În parte din aceste considerente,

behaviorismul a fost contra constiintei, care explica totul, dar nu cerea sa fie explicata.

Homunculus-ul facea parte si din conceptia despre imagine. Ideea ca senzatiile ca elemente

primare nemateriale ale constiintei datorita unei forte deosebite sunt unite într-o imagine materiala

tinea tot de acest omulet. Gestaltpsihologii s-au opus unei atare explicari propunând principiul

ordonarii initiale a structurilor senzorio-intelectuale si a transformarilor dinamice.

În astfel de sitautie critica a psihologiei aceste curente: behaviorismul si gestaltismul, au

încercat sa salveze obiectul psihologiei ca stiinta. În ce masura au reusit?

*teleologie – (cf. gr. teleos „scop” + logos „studiu”) – conceptie filosofica conform careia procesele din univers se desfasoara în functie de anumite scopuri si sunt determinate de acestea.

113

În primul rând ei se deosebeau prin atitudinea fata de constiinta. Behavioristii o considerau ca

ceva secundar, pseudoproblema; gestaltistii din contra, considerau constiinta ca unica realitate psihica.

Critica „atomismului” în psihologie a servit drept punct de plecare pentru reorientarea experimentului

cu scopul de a releva în constiinta structurile imaginatiei ori a întregului. Fara introspectie nu se putea

realiza asa ceva. Cele doua variante ale metodei introspectioniste(varianta Wundt cerea obiectului sa

faca darea de seama cu privire la elementele experimentului si varianta de decemare a constiintei) au

fost respins de acceptând o a treia numita fenomenologica si care porneste de la functionalistul Fr.

Brentano. Acesta considerând ca varianta introspectionista a lui Wundt este artificiala a propus una

reala si anume: pentru a patrunde direct în viata spirituala a omului este bine a ocupa pozitia de

observator „naiv”, nepartinitor. Ca si Brentano E. Husserl, profesor de filosofie la universitatea din

Göttingen, considera ca fenomenele de constiinta merita sa fie examinate aparte, de sine statator prin

manifestarea lor direct intuitiva.

A fost demonstrat ca experienta perceptiei vizuale si tactile este cu mult mai bogata si mai

originala decât o desemnam în descrieri. Prin urmare imaginea poate fi studiata ca fenomen aparte si

nu ca un simplu efect al stimulentului. O însusire importanta a imaginii este stabilitatea ei, adica

invariabilitatea în raport cu conditiile schimbatoare ale perceptiei. De exemplu, culoarea alba a hârtiei

este stabila indiferent de gradul de luminozitate(imaginea senzoriala este aceeasi). Stabilitatea dispare

în cazul în care obiectul nu este perceput în câmpul deplin al reflectarilor vizuale, dar aparte(imaginati-

va situatia!).

Importante fapte în favoarea perceptiei integre si în defavoarea reprezentarii despre perceptie

ca un mozaic de senzatii au fost obtinute de psihologul danez Rubin, studiind relatia dintre „figura si

fond”. Figura se percepe ca închisa înaintând ca un tot întreg, detasata de fond, pe când fondul se

perinda în spate.

Rolul gestaltului în gasirea formelor de comportament adaptativ a fost demonstrat de W.

Köhler(în timpul primului Razboi Mondial la adresa Academiei Prusiei n-a fost înrolat în armata, ci

trimis pentru a continua experientele psihologice pe insulele Canare). Studiind comportamentul

maimutelor, experiente devenite clasice. Maimutele erau puse în situatia de a dobândi bananele care în

mod natural erau innacesibile. A fost creat un gestalt-de reflectare a situatiei în întregime. Adaptarea

depindea de gestaltarea câmpului perceput, adica de perceprea relatiilor dintre obiectele câmpului

perceptiv. O atare facultate a fost numita insight(de gasirea brusca a solutiei unei probleme, orientarea

în situatie). Notiunea de insight a devenit esentiala si universala în gestalt-psihologie.

În raport cu behaviorismul, insight-ul gestaltist schimba modul si de adaptare: primar este

întelegerea(orientarea în câmpul perceptiei), secundar, miscarea adaptativa(resctructurarea sirului de

actiuni executive).

114

În raport cu conceptia gestaltista, cea behaviorista neaga întelegerea (adica baza orientativ-

imaginara), adaptarea realizându-se mai devreme sau mai târziu pe calea încercarilor si erorilor.

Aceasta conceptie cuprinde si vietuitoarele lipsite de facultatea de a-si imagina.

Desi behavioristii ignorau imaginea ca mod de orientare comportamentala, importanta la

gestaltisti, ei aveau o mare prioritate: ei puteau sa dea faptelor o explicatie determinanta S R. Pentru

a îndeparta aceasta veriga slaba în constructia gestaltista, ideologul ei Köhler se apuca sa studieze

chimia fizcoloidala si în 1920 publica lucrarea „Gestaltele fizice în repaus si în stare stationara”. În

cele scrise el constata ca principiul gestaltei este unic pentru fenomene de diferit ordin, aducând

constiinta în conformitate cu lumea fizica si în acelasi timp a nu o lipsi de valoarea ei independenta.

Solutia a fost gasita cu ajutorul notiunilor de izomorfism.

Izomorfismul presupune ca elementele si relatia acestora din cadrul unui sistem reciproc si în

aceleasi valori corespunde elementelor si relatiilor acestora din alt sistem. Astfel se primeste ca

sistemele fiziologice si psihologice sunt izomorfe(analogic precum harta topografica este izomorfa fata

de relieful pe care îl reprezinta). Acest izomorfism nu este nici materialist nici idealist. Si totusi

ramâne neclar relatia dintre realitatea psihica si cea fizica.

În anii `20 ai secolului XX au fost stabilite 114 de legi gestalt. În afara de cea a „figurii si

fondului” a fost stabilita legea „transpozitiei”(reactia nu la excitantii singulari ci la relatia lor). Ea

consta în urmatoarele: gainile deprinse a ciugulii pe un patrat cu fondul mai deschis(excitant pozitiv)

ca cel de alaturi au fost puse sa se orienteze în situatia când lânga patratul mai deschis s-a alaturat altul

si mai deschis. Gainile au ales patratul cel mai deschis ca culoare desi în prealabil nu li s-a format

reactia respectiva.

Concluzia: reactia nu la culoarea cea mai deschisa, ci la raportul luminozitatiilor acestora.

Acest fenomen al transpozitiei întâlnit atât de frecvent în perceptie nu este altceva decât

generalizarea reflexului la relatiile dintre componentii excitantului complex. Fenomenul constantei în

perceptie are aceeasi baza cu transpozitia. Datorita legaturilor dintre diferitele excitatii se creaza

posibilitatea recunoasterii obiectului, si în cazul când dimensiunile lui absolute variaza, obiectul

respectiv pastrându-si proportile între aceste dimensiuni.

PSIHANALIZA

La sfârsitul secolului al XIX-lea în Europa apare o noua conceptie în psihologie, având ca

punct de plecare psihiatria si studiul nevrozelor, al isteriei în special. Si aceasta conceptie a facut mare

vâlva prin aplicarea unei noi metode de cercetare a unor fenomene sufletesti, legata de o noua

115

terapeutica – psihanaliza – si printr-o întreaga teorie asupra psihicului care pretindea sa explice, pe

baza unor tendinte fundamentale, instinctuale si a inhibitiei lor de catre constiinta, toata complexitatea

vietii spirituale. Acest fenomen a decurs în felul urmator:

La începutul secolului al XIX-lea, medicul german Franz Mesmer(1734-1815), creatorul teoriei

magnetismului animal, folosea hipnoza în tratarea bolnavilor de nevroze. Dar asa cum adesea se

întâmpla în stiinta, la început, teoria sa a fost respinsa de forurile stiintifice. Cu toate acestea real si

valoros în teoria si practica lui F. Mesmer este faptul ca descoperise fenomenul psihologic al

„sugestiei”, inaugurând o data cu aceasta o noua directie în practica medicala si anume „psihoterapia”.

Orientarea spre hipnoza a fost conditionata de activitatea practica a chirurgului englez J. Braid(1795-

1860), care folosea hipnoza ca analgezic. I. Breuer(1842-1925) care se ocupa de tratarea bolnavilor

isterici observa ca în stare de hipnoza, pacientii îsi aminteau de evenimente care puteau fi presupuse ca

ar fi provocat simptomele respective. Uneori acestia, numai prin faptul ca reproduceau situatia care îi

adusese la asa stare, se izbaveau de boala respectiva. Breyer a numit fenomenul dat „catharsis”, ceea ce

în limba greaca veche înseamna purificare pe care o are arta asupra sufletului, mai apoi efect terapeutic

obtinut prin descarcarea unei trairi refulate.

J. M. Charcot(1867-1936), profesor de neurologie la Facultatea de Medicina din Paris, utilizând

metoda „sugestiei induse” în stare de hipnoza, reuseste sa obtina la pacientele internate în Clinica de la

Salpêtrière fenomene isterice cu ajutorul anumitor imagini sau reprezentari sugerate bolnavului.

Efectul era spectacular. Mentionam acest fapt întrucât în materie de sugestologie si hipnoza, factorul

subiectiv, emotional-afectiv este extrem de important, el fiind cel care pregateste terenul propice al

manifestarii pulsiunilor refulate ale inconstientului. Dar aceste aspecte înca nu erau cunoscute. Printre

„stagiarii” lui Charcot a fost si S. Freud.

Concomitent cu practicile lui Charcot asupra isteriei, care se desfasurau la Paris, se efectuau

studii similare si în alte centre medicale. La Nancy, Bernheim considera isteria, spre deosebire de

Charcot, ca pe o nevroza, utilizând în acest sens hipnoza ca metoda de vindecare, prin inductie

sugestiva. Modul de gândire clinica era absolut contrar celui practicat de Charcot. Charcot le sugera

pacientelor aflate în stare de hipnoza simptomele bolii, creând „tablouri clinice” prin inductie

sugestiva, pe când Bernheim le sugera amendarea simptomelor clinice, desfiintându-le prin acelasi

mecanism de inductie sugestiva. În cazul tehnicii folosite de Charcot, inductia sugestiva era

patoplastica, în cazul lui Bernheim, inductia sugestiva avea rol psihoterapeutic.

Ambele experimente, atât cel al lui Charcot, cât si cel al lui Bernheim, au pus în evidenta faptul

ca simptomatologia isterica apare sau dispare numai în conditii în care constiinta clara a individului

este suprimata; mai exact, în cursul somnului hipnotic, fapt ce ridica problema unor stari sau instante

psihice diferite de sfera constiintei.

116

În felul acesta se afirmau ideile lui P. Janet ca psihicul uman este constituit din mai multe

„etaje”, dintre care noi nu cunoastem decât etajul constiintei. Comportamentele care nu implica o

participare a constiintei sunt determinate de un psihism cvasiinconstient.

Pacientii lui Freud sufereau si din punct de vedere neurologic si era foarte greu, aproape ca

imposibil a întelege de ce; caci suferinta nu putea fi îndepartata nici pe cale fizica.

Pentru a-si îmbogatii practica tratarii neurologice a pacientilor sai în 1885 Freud face un stagiu

în clinica lui Charcot. În 1889 face un nou stagiu, de data aceasta la Clinica de la Nancy, unde îl

cunoaste pe Liebault si Bernheim cu care va studia hipnotismul si sugestia în tratamentul isteriei.

La scoala de la Nancy hipnoza ca metoda de vindecare a isteriei, era provocata de medic prin

inductie sugestiva(sugestia pe cale imaginativa) pacientului. Ocupându-se de tratarea isteriei,

reprezentatii acestei scoli explicau simptomele acestei boli, pe calea sugestiei din partea altei persoane

sau a pacientului însasi(autosugestie), mizând ca sugestia poate avea loc de la sine în mod inconstient.

(Hipnoza, este un caz special de insuflare obisnuita.) Charcot din contra, considera ca hipnozei pot fi

supusi numai acei care sunt predispusi fata de isterie, din considerentul ca isteria ca dereglare neuro-

somatica este legata de hipnoza, înesamna ca si aceasta, este un fenomen patofiziologic.

În aceasta disputa a cauzalitatilor isteriei a avut de câstigat atât medicina, cât si psihologia.

Pentru psihologie, afirmarea ca psihicul are în structura sa si alte nivele, a fost un mare câstig(pentru

introspectionisti, existenta inconstientului era absurditate, iar psihicul era echivalat cu constiinta): – o

rasturnare conceptuala în gândire.

În anii 1891 si 1892 J. Breuer trateaza prin hipnoza un caz de isterie(tulburari neurologice si

somatice manifestate prin hemiplegie, disfonie, somnambulism) utilizând în mod invers metoda lui

Charcot(adica prin metoda lui Bernheim). Breuer aduse pacienta în stare de hipnoza si atunci ea

povesti originea tulburarilor sale, pe care o uitase în stare de veghe. Daca i se aminteau aceste

evenimente dupa încetarea somnului hipnotic, tulburarile isterice încetau. În felul acesta, Freud si

Breuer arata ca simptomele morbide în isterie, dispar daca anumite reprezentari cunoscute bolnavului,

dar ignorate de el în cursul bolii intra în constiinta.

Breuer si Freud ajung la concluzia ca isteria este provocata de stari emotive din trecut,

deosebit de intense, pe care bolnavul încearca sa le ascunda(sa nu-si aminteasca) si ca aceasta dispare

prin aducerea în constiinta a cauzelor ascunse prin marturisirea lor. Evenimentele emotive ascunse au

fost denumite traume psihice, fenomenul de ascundere-refulare, iar metoda terapeutica constând în

aducerea în constiinta a evenimentului refulat metoda chatartica.

La început „simpla metoda de tratament a unor maladii nervoase”,

psihanaliza cum o numi

Freud devine o teorie a proceselor psihice, un adevarat sistem de psihologie, ca mai apoi sa cuprinda si

o psihoterapie.

117

Metoda psihanalizei nu consta din interogarea bolnavului, ci din analiza discursului sau, unul

cât mai liber posibil, neinfluentat si nedirijat de catre o alta persoana, în scopul obtinerii unei expresii

spontane a gândirii subiectului, reprezentând confidentele acestuia.

În acest sens, metoda psihanalizei vizeaza urmatoarele obiective:

-subiectul sa ia cunostinta de originile reale ale suferintelor sale intime, sa le înteleaga pe

masura ce le evoca începând cu cele mai îndepartate evenimente ale copilariei sale pâna în prezent;

-sa le retraiasca într-o situatie actuala concreta împreuna cu analistul, printr-un proces de

transfer afectiv. Aceasta reprezinta tehnica liberei asociatii care se completeaza cu analiza viselor

pacientului.

Lucrând sub acest aspect psihanaliza a dus la descoperirea mai multor aspecte psihologice noi

ca:

- sexualitatea infantila

- mai multe complexe psihologice

- rolul fundamental al sexualitatii în geneza nevrozelor si a psihozelor

Conform datelor observate si a metodei psihanalitice. S Freud a creat teoria psihanalizei care

cuprinde urmatoarele elemente constitutive.

-existenta unei instante psihice a personalitatii numita inconstient în care are loc depozitarea

pulsiunilor sau a tendintelor instinctive primare. Aceste pulsiuni sunt, de doua feluri. Unele provin din

„instinctul de supravietuire”(Eros), a carui energie denumita Libido reprezinta

elanul sexual, iar

celelalte provin din „instinctul de moarte” (Thantatos), care este orientat catre agresivitate si

suprematie;

-existenta unei instante reprezentata de Eul constient si actual, în relatie directa cu mediul

familial(în perioada copilariei) si cu mediul social(în cursul vietii individului);

-prezenta între cele doua instante a unei zone intermediare, denumita subconstient sau

preconstient, cu rolul de cenzura, de reglare dinamica a procesului de exteriorizare a pulsiunilor

inconstientului în sfera Eului constient.

În aeasta logica pulsiunile circula pe verticala celor trei instante ascendent sau descendent fiind

supuse unor „cenzuri”, cea regresiva exprimata prin reprimari si refulari, iar cea ascendenta în

sublimari.

În psihologie si psihanaliza, pulsiunea se defineste ca fiind tendinta instinctiva partiala, element

cu caracterul dinamic al realitatii interioare si care sta la originea dorintelor umane cu caracter

inconstient(A. Parot).

Remarcam din aceasta definitie a pulsiunilor urmatoarele aspecte: tendinta instincitva;

carecterul dinamic; relatia cu dorintele; caracterul incontrolabil si inconstient.

118

O alta definitie afirma ca pulsiunea este un proces dinamic, constând dintr-o încarcare

energetica sau o presiune care face ca organismul sa tinda catre organizarea unui scop anumit.

Dupa D. Lagache, „pulsiunea este un concept de frontiera între biologic si mental, ea fiind din

acest motiv mai putin o realitate observabila, concreta, cât în primul rând, o entitate mitica”.

Importanta pulsiunilor în psihologie este majora iar relatia lor cu inconstientul este esentiala.

Vom reda în continuare o clasificare sintetica a pulsiunilor mai frecvent utillizata în psihanaliza:

1. agresiva;

2. de distrugere;

3. de dominatie;

4. partiala (pulsiuni care functioneaza mai întâi independent si tind sa se uneasca în diferite

organizari libidinale – ex.: orala, anala, de a vedea, de dominatie s.a.)

5. sexuala – are o semnificatie mai larga decât activitatea sexuala. Obiectul ei nu este biologic

predeterminat, modalitatie de satisfacere si scopurile sunt variabil legate de anumite „zone

erogene” ale corpului. Din acest motiv „pulsiunea sexuala” se manifesta prin pulsiuni partiale,

fiind legata de imaginatie si fantasme. Ea are la origine principiul placerii, „libidoul”. Aceasta

pulsiune este obiectul preferat al refularilor în inconstient, având un rol major în declansarea

conflictului psihic.

6. pulsiunile de autoamânare reprezinta ansamblul nevoilor legate de functiile corporale necesare

conservarii vietii individului, având ca prototipuri foamea, defecarea, urinarea, vederea,

activitatea musculara, etc. Aceste pulsiuni sunt nevoi

7. Pulsiunile de moarte sunt acele pulsiuni care se opun pulsiunilor de viata si tind la reducerea

completa a tensiunilor.

8. Pulsiunile de viata sunt acele pulsiuni care se opun pulsiunilor de moarte. Ele sunt desemnate

prin termenul „Eros”, spre deosebire de pulsiunile de moarte care sunt desemnate prin

termenul „Thanatos”.

9. Pulsiunile Eu-lui reprezinta pulsiunile care sunt puse în serviciul Eu-lui în cazul „conflictului

defensiv”(mecanismele de aparare ale Eu-lui). Ele sunt simialare cu pulsiunile de

autoconservare.

Plecând de la criteriile de apreciere psihopatologica, L. Szondi distinge patru grupe pulsionare,

pe care le numeste vectori pulsionari. Denumirea de „vector pulsional” pune în evidenta un cuantum

pulsional delimitat, cu o directie pulsionala particulara, directie în care se manifesta nevoile si

aspiratiile pulsionale intricate(L. Szondi).

Dupa L. Szondi, cele patru grupe de pulsiuni sau de vectori pulsionari sunt urmatoarele:

a) vectorul S sau pulsiunea sexuala;

119

b) vectorul

P sau pulsiunea paroxismala, de surpriza, denumita si pulsiunea de protectie sau

pulsiunea etica;

c) vectorul Sch sau pulsiunea Eului

d) vectorul C sau pulsiunea de contact

Fiecare dintre cele patru grupe psihopatologice de mai sus cuprinde câte doua modalitati de

manifestare, disociabile clinic si genetic. Astfel, sunt diferentiate opt nevoi pulsionale specifice, pe

care L Szondi le numeste factori pulsionali. Aceste aspecte apar în felul urmator ca mod de

distributie:

Grupele ereditare psihologice

de vectori pulsionali

Grupele de factori pulsionali

sau pulsiuni specifice

Homosexualitate (h) Vectorul S

„pulsiuni sexuale” Sadism (s)

Epilepsie (e) Vectorul P

„pulsiuni paroximale” Isterie (hy)

Schizofrenie catatonica

(k) Vectorul Sch

„pulsiunile Eului” sau „schizoforme” Schizofrenie paranoida

(p)

Stare depresiva

(d) Vectorul C

„pulsiuni de contact” sau „circulare” Stare maniacala

(m)

Vom expune în continuare caracteristicile fiecaruia din cei opt factori pulsionali specifici.

1. Factorul pulsional h exprima nevoia de tandrete, de sentimente materne, de pasivitate, de

feminitate.

2. Factorul pulsional s exprima nevoia de agresivitate, de sadism, de masculinitate, de sentiment

patern, de activitate si virilitate

3. Factorul pulsional e exprima nevoia de acumulare a unor afecte brutale: furie, ura, mânie,

dorinta de razbunare.

4. Factorul pulsional hy exprima nevoia de a se da în spectacol sau de a se exhiba, de a se pune în

valoare.

5. Factorul pulsional k exprima nevoia de interiorizare a Eului, egosistola(Eul care ia pozitie, Eul

realist care ia în posesie obiectele).

6. Factorul pulsional p exprima nevoia de dilatare a Eului, egostolia(Eul spiritual).

7. Factorul pulsional d exprima nevoia de achizitie de obiecte, de cautare-cercetare, nevoia de a

cuceri, analitatea(S. Freud).

120

8. Factorul pulsional m

exprima nevoia de a se agata de obiectele dobândite, securizarea,

oralitatea(S. Freud).

Mergând mai departe cu analiza structurii si dinamicii pulsiunilor, L. Szondi constata ca fiecare

nevoie pulsionala se poate manifesta sub trei forme, si anume: într-o forma negativa sau morbida; într-

o forma fiziologica sau normala; într-o forma socializata sau sublimata.

Studiile practice si teoria lui Szondi referitoare la pulsiuni aduc o contribuitie deosebit de

importanta în domeniu, de care suntem absolut obligati sa tinem seama. Ea face diferentierea între

nevoile biologice si pulsiunile psihologice, dar concomitent insista si pe relatiile dintre acestea. În plus,

se face o precizare semnificativa a „nivelurilor de organizare” ale inconstientului, mentionându-se

faptul ca fiecarei instante a inconstientului îi sunt specificate anumite „tendinte pulsionale”, asa cum s-

a aratat mai sus.

Teoria lui L. Szondi aduce importante contributii la cunoasterea personalitatii umane, stabilind

un cadru mai riguros al analizei si clasificarii domeniului pulsional.

Sub aspect psihiatric, Freud face urmatoarele concluzii cu valoare atât medicala, cât si

psihologica.

1) existenta unui psihism inconstient, în interiorul caruia individul înmagazineaza propriile sale

experiente;

2) Interventia acestei sfere, denumita inconstient, în viata constienta sub forma de conflicte,

complexe, simptome clinice;

3) aceste interventii ale inconstientului în sfera constienta se transforma în comportamente si

actiuni, având la baza motivatiile fictive ale inconstientului sau pulsiunile acestuia.

Pe baza acestor concluzii, S. Freud construieste o schema generala de organizare psihologica a

personalitatii formata din urmatoarele trei instante psihice între care se instituie complexe raporturi

dinamice. Abordarea în acelasi timp genetica a procesului structurii, da structurii un aspect dialectic.

Cunoasterea acestui aparat corespunde cu dezvoltarea si evolutia omului. Celei mai arhaice dintre

aceste zone îi da numele de Sine. Acesta contine tot ce este ereditar, constitutional, somatic, arhaic.

1) Inconstientul (Sinele) reprezentând prima si cea mai veche dintre instantele personalitatii. Sub

influenta lumii exterioare, o portiune a Sinelui sufera o dezvoltare speciala. Din ceea ce initial

constituia un strat cortical, prevazut cu organe de receptare a stimulilor si cu dispozitive care

actioneaza ca un ecran protector împotriva stimulilor ia nastere o structura aparte care

actioneaza ca un intermediar între Sine si lumea exterioara. Aceasta

zona

a spiritului a primit

numirea de „Eu”- depozitarul tuturor pulsiunilor noastre.

121

2) Eul constient, aparut ca un „învelis cortical” sub influenta factorilor educationali si a modelului

familial în perioada copilariei si, ulterior, sub influenta lumii reale externe; acesta este instanta

intermediara între realitatea lumii externe si „realitatea psihica interna”.

Caracteristicile Eului, dupa S. Freud, sunt urmatoarele:

- asigura identitatea si auto afirmarea persoanei;

- acumuleaza(memoreaza) experientele individului si asigura acomodarea(adaptarea) persoanei;

- exercita o actiune represiva asupra inconstientului, controlând în careva masura manifestarea

pulsiunilor;

- Eul este ghidat de impulsurile venite din interior(inconstient) si exterior(lume), el asigurând, în

felul acesta, o stare de echilibru între „placere” si „neplacere”;

- Eul evita neplacerea si cauta sa obtina placerea;

- cresterea neplacerii se manifesta prin sentimentul de „pericol”, care declanseaza ca un semnal

de reactie „angoasa”.

3) Supra-Eul este cea de a treia instanta în cadrul sistemului de organizare al personalitatii,

dezvoltându-se în prelungirea Eului sub influenta factorilor „represivi-modelatori” ai modelului

sociocultural extern(valori morale, religioase, sociale, juridice, culturale, etc.).

Psihanaliza este creatia lui S. Freud, aceasta doctrina despre om

cuprinzând urmatoarele

aspecte specifice:

a) existenta pulsiunilor ca elemente constitutive, fundamentale ale vietii psihice a individului;

b) conceptul de refulare sau de respingere de catre Eul constient a tendintelor pulsionare din sfera

inconstientului;

c) notiunea de inconstient, reprezentând instanta psihica depozitara a pulsiunilor primare ale

individului(instincte, trebuinte, tendinte, complexe, simptome nevrotice);

d) notiunea de libido, reprezentând tendinta sexuala fundamentala care sta la baza pulsiunilor si

care exercita în mod permanent o presiune asupra personalitatii;

Într-un articol stiintific publicat în anul 1911, S. Freud scrie, referitor la psihanaliza, ca trei

doctrine au schimbat profund gândirea europeana, operând o adevarata revolutie în stiinte. Acestea

sunt urmatoarele:

- teoria lui Copernic, care a demonstrat ca nu Pamântul, ci Soarele este centrul sistemului nostru

planetar;

- teoria lui Darwin, care a demonstrat ca omul nu este creatia privilegiata a lui Dumnezeu, ci

reprezinta rezultatul unei îndelungate evolutii pe calea selectiei naturale, ca ultima faza a

acesteia;

122

- teoria lui Freud, care a demonstrat ca nu Eul este fundamentul si motorul vietii psihice, ci

inconstientul, detronând astfel constiinta din rolul sau conducator al persoanei umane si

înlocuind-o cu pulsiunile instictuale.

Criticile aduse pansexualismului ca pulsiune si modul de a trata inconstientul, a facut ca dupa

1920 Freud sa-si reexamineze conceptia. În lucrarea „Dincolo de principiul placerii” Freud reduce sirul

pulsiunilor la doua:

- pulsiuni ale vietii(sexualitate, libido, Eros)

- pulsiuni ale mortii si agresivitatii(Thomatos) .

Critica: pulsiunile vietii le-am putea oare reduce numai la problemele ce tin de sex?

S. Freud recurge si la reevaluare a organizarii „aparatului psihic”, prezentându-l în urmatoarele

instante:

- Sinele, sediu al pulsiunilor si dorintelor refulate;

- Eul, cuprinzând preconstientul si cenzura totodata

- Supra-Eul, cuprinzând constiinta morala.

Fortele psihicului. Domeniul psihanalizei îl reprezinta Omul si suferinta psihica. Suferinta psihica

are un caracter particular, diferit de cel al suferintei somatice, aceasta din urma fiind în primul rând

durere. Cea dintâi este nenorocire si tortura. Acest tip de suferinta este resimtit de individ în interior,

fiind trait ca o experienta psihica. Psihanaliza îsi propune „sa intre”, „sa coboare”, în inconstientul

uman, în profunzimea personalitatii pentru a descifra si rezolva aceste stari.

Una din principalele cuceriri ale psihanalizei este reprezentata prin precizarea cadrului

psihologiei. În sensul acesta, se disting doua mari tipuri de psihologii, si anume:

a) Psihologia de suprafata, care priveste comportamentul si actele umane; ea este o psihologie si

o psihoterapie de consiliere care aduc un ajutor practic si imediat, o solutie de moment.

b) Psihologia profunzimilor sau abisala, rezultat direct al psihanalizei(S. Freud, C. G. Jung, L.

Szondy), care vizeaza inconstientul de la începuturi pâna în prezent, un fel de „psiho-

speologie”

Psihologia abisala este o psihologie si o psihoterapie simbolica. Ea se bazeaza pe imaginatia

subiectului în scopul depistarii urmatoarelor aspecte: refularile; complexele; amintirile uitate;

profunzimile nesatisfacute.

Dupa S. Freud, pentru psihanaliza, psihologia reprezinta studiul „fenomenelor mentale”, pe

care aceasta le plaseaza exclusiv în „interiorul” persoanei, în sfera inconstientului.

123

Pe aceste considerente, domeniul psihanalizei este dominat de urmatoarele trei mari

dimensiuni: dinamica, economica si topica sau structuralitatea.

Dinamica descrie fenomenele mentale si le explica prin interactiunea lor în raport cu „opozitia

fortelor” care genereaza situatii conflictuale sau stari complexuale.

Aceste „forte” ce genereaza conflictele sunt reprezentate de: pulsiunile biologice, de natura

sexuala sau agresive; contra-pulsiunile, de origine sociala care se opun realizarii pulsiunilor

individului.

Economica pune accentul pe aspectul conservativ al fortelor în prezenta conflictului.

Principiile psihanalizei. Prin acestea întelegem legile care guverneaza viata mentala, conduita si

experientele omului.

1) Principiul constantei

Acesta este principiul conform caruia aparatul psihic tinde sa mentina la un nivel cât mai scazut

posibil sau cel putin cât mai constant cu putinta cantitatea de excitatie pe care el o contine. Constanta

este obtinuta, pe de o parte, prin descarcarea energiei existente, iar pe de alta parte, prin evitarea a ceea

ce ar putea creste cantitatea de ecitatie si apararea împotriva acestei cresteri.

Principiul constantei sta la baza teoriei economice freudiene, vazut ca reglator al functionarii

aparatului psihic. El cauta sa mentina constanta, în cadrul sau, suma excitatiilor externe si de aparare si

descarcare(abreactie) fata de cresterea tensiunii de origine interna.

Din motivele mai sus mentionate, principiul constantei se afla într-un raport strâns cu principiul

placerii.

2) Principiul inertiei neuronale

Acesta este principiul de functionare a sistemului neuronal, în conformitate cu care neuronii

tind sa evacuezee complet cantitatile de energie pe care le primesc. Este un mecanism de „descarcare

energetica” neuronala.

3) Principiul Nirvanei

Acest principiu desemneaza tendinta apratului psihic de a reduce la 0 sau macar de a reduce cât

mai mult posibil orice cantitate de excitatie de origine externa sau interna. Nirvana desemneaza

stingerea dorintei umane, aneantizarea* individualitatii o stare de liniste si fericire interioara perfecta,

totala.

Principiul Nirvanei este tendinta de reducere, de constanta, de suprimare a tensiunilor produse

de orice excitatie interna. Acest punct de vedere creeaza o stare de ambiguitate, de echivalenta între

„principiul constantei” si „principiul Nirvanei”.

*aneantiza – a face sa dispara cu desavârsire

124

4) Principiul placerii/neplacerii

Acesta este un principiu care guverneaza functionarea mentala, ansamblul activitatii psihice,

având ca scop sa evite neplacerea si sa procure placerea. În masura în care neplacerea este legata de

cresterea cantitatii de excitatie, iar placerea de reducere a acesteia, principiul placerii este un principiu

economic.

5) Principiul realitatii

El formeaza un cuplu cu principiul placerii, pe care îl modifica în masura în care reuseste sa se

impuna ca principiu reglator. În acest caz, cautarea satisfactiei nu se mai efectueaza pe caile cele mai

scurte, ci accepta deturnari si îsi amâna realizarea în functie de conditiile impuse de mediul exterior.

Din punct de vedere economic, principiul realitatii corespunde unei transformari a energiei

libere în energie legata. Din punct de vedere topic, el este definitoriu pentru sistemul „

preconstient/constient”. Din punct de vedere dinamic, psihanaliza cauta sa fundamenteze interventia

principiului realitatii pe un tip de energie pulsionala care este pus cu precadere în serviciul Eului.

Principiul placerii este pus în serviciul Sinelui, întrucât din punct de vedere genetic, principiul

realitatii îi succeda pricipiului placerii.

6) Compulsiunea la repetitie

Acest principiu se poate impune prin doua aspecte:

a) Psihologic, reprezentând sau desemnând procesul incoercibil* si de origine inconstienta prin

care subiectul se plaseaza activ în situatii neplacute, repetând experiente vechi, fara a-si

reaminti de prototipul lor; sau dimpotriva: subiectul are impresia foarte vie ca este vorba de

ceva nemotivat.

b) În sfera psihanalizei, acest principiu desemneaza un factor autonom, ireductibil în ultima

analiza la o

dinamica conflictuala, axata doar pe jocul principiului placerii si al celui al

realitatii. Ea este pusa în mod esential în legatura cu caracterul cel mai generos al pulsiunilor, si

anume cu caracterul lor conservator.

Psihanaliza considera, în general simptomele ca fiind fenomene de repetitie; aceasta întrucât; În

psihanaliza; simptomul reproduce, mai mult sau mai putin deghizat anumite elemente ale unui conflict

din trecutul bolnavului.

Referitor la compulsiunea la repetitie, puteam distinge urmatoarele doua aspecte principale: o

tendinta repetitiva, proprie Sinelui; o tendinta restitutiva, proprie Eului.

Organizarea personalitatii

în psihanaliza. Psihanaliza acorda o importanta deosebita modului

de organizare structurala a sistemului personalitatii.Referitor la acest aspect, S. Freud vorbeste despre

aparatul psihic, pentru a desemna personalitatea ca pe un sistem functional cu o organizare specifica.

* incoercibil –care nu poate fi constrâns

125

Psihanaliza considera personalitatea ca pe un „sistem” sau ca pe un „aparat” psihic organizat

dupa un model ierarhic stratificat, format din instante specializate functional si dispuse unele deasupra

altora, de jos în sus. Recunoastem în acest model cele expuse anterior, în special conceptiile lui H.

Jackson.

Instantele personalitatii în psihanaliza sunt urmatoarele: Inconstientul, subconstientul sau

preconstientul si constientul, care cuprinde Eul constient si Supra-Eul moral.

1. Inconstientul reprezinta ansamblul continuturilor nonprezente în câmpul actual al constiintei. În

sens topic, el este sediul continuturilor refulate, carora li s-a refuzat accesul la nivelul sferei

„preconstient/constient”.

Caracteristicile inconstientului sunt urmatoarele: este rezervorul pulsiunilor, dispune de o mare

energie pulsionala, pulsiunile continute în sfera inconstientului sunt supuse actiunii cenzurii.

Din punct de vedere topic, distingem în inconstient trei niveluri, subliniate în special C.G.

Jung, ca o completare a teoriei inconstientului a lui S. Freud:

a) inconstientul instinctogen, care este rezervorul pulsiunilor elementare(instincte, trebuinte etc.)

b) inconstientul personal, care cuprinde istoria personala a individului, experientele traite de

persoana, conflictele patologice, amintirile din copilarie, fustrarile, starile complexuale;

c) inconstientul colectiv, în care este depozitata amintirea experientelor emotionale ale întregii

umanitati, reprezentate prin arhetipuri;

2) Subconstientul reprezinta instanta care nu este înca constienta, însa se afla în pragul

constientului. Aceasta este o instanta intermediara între inconstient si constient. Aici este

sediul cenzurii ce opereaza asupra pulsiunilor inconstientului.

3) Constientul este instanta care se afla la periferia sau

la exteriorul aparatului psihic, primind

informatii atât din lumea externa, cât si din sfera vietii psihice a inconstientului.

Din punct de vedere functional, aceasta instanta a personalitatii se opune atât subconstientului,

cât si inconstientului. Din punct de vedere energetic, ea se caracterizeaza prin faptul ca dispune de o

mare energie libera.

a) Eul(Ich). Din punct de vedere topic, Eul se afla într-o relatie de dependenta atât fata de

revendicarile Sinelui si fata de imperativele Supra-Eului, cât si fata de exigentele realitatii. El

este mediatorul intereselor persoanei. Din punct de vedere dinamic, Eul reprezinta în primul

rând conflictul nevrotic, polul defensiv al personalitatii, cel care pune în joc mecanismele de

aparare. Din punct de vedere economic, Eul apare ca un factor de legare a proceselor psihice,

cu aspect compulsiv – repetitiv.

b) Supra-Eul(Über-Ich). Rolul Supra-Eului este echivalent cu cel al unui judecator sau cenzor în

raport cu Eul si el reprezinta constiinta morala, „auto-controlul”, zona de formare a aspiratiilor

126

si a idealurilor persoanei. Dupa parerea lui S. Freud, Supra-Eul este mostenitorul complexului

Oedip.

O reprezentare schematica a sistemului personalitatii în psihanaliza ne înfatiseaza persoana ca

pe un sistem partial vizibil si partial invizibil. Limita dintre ceea ce vedem si ceea ce este persoana o

reprezinta frontiera dintre realitatea externa si viata interioara a individului(vezi schema de mai sus).

Partea vizibila a persoanei este reprezentata de instanta Eului constient si actual pe când partea

nevazuta a persoanei este reprezentata prin instantele inconstientului si preconstientului.

Din toate observatiile legate de tratarea isteriei s-a ajuns la concluzia ca:

- impresiile de coloratura afectiva cândva refulate din constiinta din anumite considerente,

continua sa influenteze omul si uneori, pot sa-i dea comportamentului nuanta patologica.

- sursa schimbarilor patologice nu este cunoscuta bolnavilor si ca urmare neconstientizata.

- pentru a ne debarasa de efectul patologic al impulsurilor inconstiente se cere un somn hipnotic,

care poate ca ar asigura aceasta intentie.

Prezinta interes ideea ca inconstientizarea pulsiunilor tine nu atât de memoria slaba, a

indivizilor, cât de incompatibilitatea acestora cu orientarea personalitatii, a dinamicii acesteia.

Drept metoda psihanalitica Freud a folosit „asociatiile libere” cu scopul de a urmarii mersul

gândurilor sensul, ascunse nu numai pentru medic ci si pentru sine, si acest mers sa serveasca cheie

catre inconstient. Pentru Freud prezinta importanta nu atât proectia relatiilor între obiecte, cât

manifestarile motivationale ale pacientilor. În aceste învalmaseli poate ca se strecoara acel eveniment

care a produs rana sufleteasca. Freud: Energia sexuala = Libido; Jung: Orice trebuinta = Libido.

Psihanaliza a facut mult zgomot si a capatat numerosi aderenti. S-au fondat asociatiii, s-au

întrunit congrese, s-a întemeiat o revista internationala de psihanaliza. Dar în acelasi timp s-au înaintat

127

si critici asupra pozitiilor fundamentale ale freudismului, care au ramas fara raspuns si care au

provocat si dezidente între simpatizantii scolii. Acestia au fost A. Adler si C.G. Jung.

În primul rând este gresita teoria unor psihoze pur functionale

a admite un determinism pur

psihic care ar considera drept cauze ultime ale faptelor psihice însesi fenomenele psihice, a admite o

stiinta a psihicului rupt de materie, ceea ce este evident o absurditate. Nu este nici un motiv sa

consideram nevrozele si psihozele ca tulburari pur functionale pentru motivul ca nu cunoastem înca

substratul lor fiziologic. H. Wallon propune o noua clasificare în psihopatologie: afectiuni cu leziuni

reversibile si cu leziuni ireversibile.

Ori, tocmai acesta este cazul psihanalizei care neaga determinismul fiziologie în procesele

psihice, pentru care psihicul este fara legatura cu organismul si cu sistemul lui nervos, fara legatura cu

mediul înconjurator.

În ce priveste mecanismul nevrozelor, I. P. Pavlov a reusti sa provoace experimentul

nevroze(pe animale), confirmând ipoteza sa care pune la baza acestora situatiile conflictuale între

procesele de inhibitie si excitatie. Devine astfel inutila ipoteza refularilor în inconstient a impulsurilor

si tendintelor. De asemenea explicatia somnului ca fiind o inhibitie generalizata si a viselor ca fiind

datorate unor regiuni din cortex care nu au fost inhibate complet, este mult mai aproape de adevar

decât teoria transfiguratiei si a simbolismului impulsurilor inhibate.

Dar pe lânga aceste pozitii critice, freudismului i s-au adus si obiectii privind punctele

principale ale doctrinei.

În primul rând complexul Oedip nu a fost constatat pâna la vârsta de 5 ani, la fel de banala este

si sexualitatea infantila, care la Freud joaca un rol foarte important.

În ce priveste libido pentru Freud este patruns de sexualitate, iar principiul placerilor este si el

de natura erotica. Este absurd – scrie Claparede, - a spune ca actul de a mânca, este de natura sexuala

pentru ca produce placere.

Acest pansexualism a fost respins de Alfred Adler, pentru care tendintele

fundamentale ale

inconstientului sunt acele instincte care se grupeaza în jurul instinctului Eu-lui: frica, mânia, amorul

propriu, instinctul gregar, etc.

Ca unitate individuala concreta personalitatea urmareste totdeauna un scop care se afla la baza

întregii desfasurari a vietii psihice: noi nu putem gândi, simti si voi fara sa nu avem înaintea noastra un

scop. Existenta ca forma de realizare a tendintelor are în baza „vointa de putere”. Aceasta calitate

fundamentala de vointa de putere se impune prin compensare si integrare a careva laturi din structura

personalitatii si o tendinta spre o tot mai multa dezvoltare, siguranta si dominare fata de cei din jur.

Insuficientele organice, de orice natura ar fi ele, se repercuteaza întotdeauna în constiinta sub

forma unui sentiment de inferioritate. Functia psihologica a acestui sentiment este acea de corectare a

128

inferioritatii prin compensare si intregire a insuficientelor organice în scopul de a obtine o mai buna

adaptare a personalitatii la mediu.

Sentimentul insuficientei organice

apare la copil, începând de la vârsta de 2 ani. În tot cursul

copilariei, acest sentiment de inferioritate împinge pe copil sa caute sa învinga slabiciunea sa, sa

devina mare si puternic. Aceasta vointa de putere este factorul care domina toate actele copilului si ale

adultului de mai târziu.

Sentimentul inferioritatii infantile

se manifesta ca un sentiment al micimii, ca un sentiment de

feminitate si un sentiment de nesiguranta. Copilul se simte mic fata de semni sai care sunt mari.

Gândirea sa raporteaza lucrurile la câteva categorii generale: mic-mare, jos-sus, tare-slab.

Pentru copil, barbatul

reprezinta curajul, taria, libertatea; femeia,

din contra, lipsa de curaj,

slabiciunea, supunerea. Copilul se simte ca apartinând lumii feminine si lupta pentru a aprtine lumii

barbatului, lumii fortei si curajului.

În sfârsit, sentimentul de nesiguranta

este legat de imposibilitatea de a-si putea satisface singur

dorintele. Copilul se simte în imediata dependenta de cei din jurul lui, de grija si solicitudinea lor. Ca

reactie fata de acest sentiment, el vrea sa nu depinda de nimeni. Toate aceste tendinte converg spre un

ideal spre care tinde copilul si care are la baza vointa de putere.

Idealul de viata al copilului îmbraca întotdeauna o imagine plastica. De obicei, aceste imagini

sunt concretizate în persoana tatalui, mai rar a mamei sau a fratilor si surorilor. Cu timpul, ea poate fi

întrupata într-o persoana straina, de obicei oamenii mari politici, artisti, figuri istorice, etc. Copilul

încearca sa se identifice în toate actele sale cu actele modelului.

Personalitatea este un produs mai putin al ereditatii cât al mediului, si anume al modelului de

viata fixat într-o persoana sau alta din lumea persoanelor înconjuratoare. Adler este de parere ca

educatia, înteleasa în sensul larg de exercitiu si contact cu lumea externa – este singurul factor

determinant în formarea personalitatii. Mai mult, personalitatea individului nu se formeaza în directia

dispozitiilor si talentelor înnascute, ci în directia insuficientelor organice. În lupta pentru viata si

adaptare la mediu, punem mai putin în activitate dispozitiile înnascute si organele bine dezvoltate, cât

mai ales aptitudinile slabe si organele deficiente.

Astfel Demostene, desi avea un defect de vorbire, a putut ajunge cel mai mare orator al grecilor

datorita vointei de putere si tot asa oamenii fricosi si slabi ajung eroi.

În cazurile de nevroza, sentimentul inferioritatii este refulat în inconstient, de unde produce

tulburari. lipsa de acord între dorinte si posibilitati sau un sentiment de inferioritate deosebit de intens.

Conflictul între constient si incostient nu este decât conflictul între tendintele de expansiune ale

personalitatii si mediul social care limiteaza aceasta expansiune.

129

Fiecare dintre noi, animat de un fel de „vointa de putere”, cauta sa desfasoare în afara un

instinct de dominatie, incombatabil de cele mai multe ori cu viata în mediul social.

De aici nevoia de a crea o lume ideala, în arta, menita sa satisfaca artificial, ca o diversiune

consolatoare, refuzata de viata practica. Daca derivativul artei

este insuficient si reprimarea

instinctelor eului este mai puternica, apare nevroza. Tratamentul nevrozelor este psihanalitic, ca si la

Freud, medicul cautând prin talking cure sa descopere cauzele acestui sentiment de inferioritate refulat

si sa le readuca în constiinta.

Sentimentul de inferioritate este apropiat de ceea ce P. Janet a numit „le sentiment

d´incomplétude”, totdeauna prezent în nevroze.

A. Adler a numit psihologia sa, psihologia individuala si a studiat problema în legatura cu

pedagogia, în care teoria compensarii îndeplinite de functiile psihice si determinarea personalitatii în

mod exclusiv de mediul social au putut furniza unele concluzii practice.

Critica principala care s-a adus conceptiei lui Freud este valabila si împotriva doctrinei lui

Adler, care are ca punct de plecare aceeasi determinism psihic rupt de substratul fiziologic al

fenomenelor sufletesti.

Un alt curent desident care s-a desprins din psihanaliza ortodoxa freudiana a fost cel a lui C. G.

Jung.

Jung respinge, ca Adler, extensiunea nejustificata data de Freud notiunii de libido. Pentru el libido este

o manifestare psihica apropiata de sensul ei propriu: dorinta pasionata. Instinctul sexual este o astfel de

dorinta, dar nu este singura. Alaturi de acest instinct mai sunt cuprinse în libido si alte dorinte,

instincte, trebuinte etc. Manifestarile acestui libido au doua directii fundamentale: a conservarii si a

reproducerii. Conservarea si reproducerea sunt instincte vitale cele mai vechi si mai adânc

înradacinate, peste care se suprapun toate celelalte: instinctul gregar (care la Adler juca un rol

fundamental), frica, mânia, curiozitatea etc. Instinctul nutritiv este cel mai primitiv. Ceea ce Freud

cuprindea sub notiunea de erotism bucal, este legat de acest instinct si strain de orice sexualitate. În

legatura cu tendintele de conservare si de reproducere sunt toate tendintele

si dorintele

de la baza

sentimentelor sociale, morale si religioase.

În ce priveste nevrozele, Jung observa ca nu orice nevroza este de origine sexuala: nevrozele

sexuale, desi sunt cele mai numeroase, nu sunt singurele. Nevrozele sunt datorite unei insuficiente de

energie vitala, unei caderi de tensiune nervoasa. Esecul unei conduite superioare îl face pe bolnav sa se

retraga într-o conduita inferioara, parasita din timpul copilariei: nevroza este un proces de regresiune.

Aceasta scadere de tensiune nervoasa ca factor al tulburarilor psihice, este invocata si de P. Janet.

În ce priveste inconstientul, Jung respingel refularea, oricât de mare ar fi rolul ei, ca principiu

unic de explicatie a inconstientului. Daca ar fi asa, ar urma ca indivizii cu memorie buna sa aiba foarte

130

putine refulari si invers, cei cu memoria slaba, sa aiba foarte multe refulari, dar în realitate nu se

întâmpla de loc astfel. Jung ajunge la concluzia ca inconstientul nu este format numai din tendintele

refulate care au fost la un moment dat constiente, ci si dintr-o serie de tendinte care nu au fost

niciodata în constiinta, ramânând într-o stare latenta, cât si din alte multe acte si deprinderi care, fara sa

fie refulate, prin deasa lor repetare s-au automatizat, executându-se fara controlul constiintei.

Dupa Jung, inconstientul nu este format numai din aspecte individuale. Pe deasupra acestora

domina un fel de inconstient colectiv si ancestral. Dorm în noi toate achizitiile stramosilor, ale

societatilor care ne-au precedat. Toate evolutiile succesive ale spetei, toate achizitiile succesive ale

umanitatii în mersul ei istoric sânt înregistrate si retinute. Ele

formeaza deasupra inconstientului

personal, un supraconstient colectiv. Nevrozele rascolesc în noi vechile simboluri ale limbajului, ale

artei primitive, etc. sub forma unor imagini arhaice.

În orice individ zac astfel, în mod latent, imagini religioase, imaginile stramosilor, ale eroilor,

reziduuri parazitare ale unei vieti sociale disparute.

Aportul cel mai interesant al psihologiei lui C.G. Jung este în problema tipurilor, care nu exista

la Freud si Adler. Pentru C.G. Jung exista doua tipuri: tipul introvertit si tipul extravertit. În clinica

psihiatrica se face de multa vreme deosebire între isterie si dementa precoce. Istericul are o

sensibilitate exagerata fata de lumea externa, dementul precoce(schizofrenicul) este cu totul indiferent

fata de ea. Aceste doua tendinte, îndreptate în afara sau înautru coexista la oamenii normali în proportii

variate – la unii predominând extraversiunea, iar la altii introversiunea. Predominarea exclusiva a unei

tendinte în dauna celeilalte are loc numai în cazurile patologice. În cazul când individul este preocupat

exclusiv de forul sau interior, de un fel de egotism exagerat, care îl face indiferent la adaptarea sociala,

el cade în neurastenie, psihastenie sau dementa precoce. Daca bolnavul manifesta un interes exagerat

pentru lumea din afara, participând cu entuziasm anormal la evenimentele externe fara raport cu

interesele lui, acestea sunt simptomele isteriei.

Jung este de parere ca pe baza tipologiei sale se poate încerca si o sineza între teoria lui Freud

si cea a lui Adler: teoria lui Freud s-ar aplica mai ales la tipul extravertit si teoria lui Adler la tipul

introvertit

Libido este îndreptata mai ales în afara, evolutia sexualitatii este în dependenta continua de

mediul exterior, pe când vointa de putere

a lui Adler este în functie de instinctele eului(Ichtrieb),

scopul ei este dominarea. Totul este vazut prin prisma eului si se raporta la eu. Individul vede si

apreciaza lumea exterioara prin prisma vointei sale de putere, iar aceasta lume nu prezinta interes decât

numai în masura în care asigura sau pericliteaza libera manifestare a vointei de putere.

131

Asadar ceea ce are valoare si este capabil sa explice viata unei persoane este continutul

inconstientului acesteia. Pentru Freud acestea sunt reprezentate prin pulsiunile de viata(Eros) si prin

pulsiunile de moarte(Thanatos).

Aceasta deosebire a psihanalizei în raport cu psihologia a dus la conturarea domeniului

psihologiei abisale. Un aport deosebit în conturarea ei l-a adus C.G. Jung, care face o diferentiere a

inconstientului, distingând în cadrul lui o zona individuala si una colectiva. Plus la acestea C.G. Jung

mai evidentiaza doua continuturi pulsionale: arhetipurile si complexele.

Desi în contextul psihanalizei abisale complexele sunt apropiate instictelor, totusi se deosebesc

între ele prin faptul ca primele sunt „achizitii individuale”, pe când instinctele au aspect dinamic si

functional.

C. G. Jung a vazut întotdeauna o relatie directa între instincte si complexe. Ambele se manifesta

în exterior într-o maniera simbolica, semnificatia lor îmbracând aspectul formal, superior de organizare

si complexitate ale arhetipurilor. Diferenta dintre complex si arhetip, dupa C. G. Jung, consta în aceea

ca orice complex are un caracter individual, pe când arhetipul exprima o pulsiune instictuala

universala, colectiva. Din acest motiv, în conformitate cu teoria lui C.G. Jung referitoare la

inconstient, complexele apartin inconstientului personal, pe când arhetipurile apartin inconstientului

colectiv.

Nu se poate si nici nu trebuie facuta o „separare” între complex si arhetipuri, dupa cum nici

între aceastea si simboluri, întrucât simbolurile sunt forma prin care se exprima atât complexele, cât si

arhetipurile. Mai mult, trebuie subliniat faptul ca limbajul inconstientului este simbolic, iar psihanaliza

– prin descifrarea semnificatiei simbolurilor – face un act de veritabila hermeneutica psihologica.

Psihanaliza defineste complexul ca fiind „ansamblul organizat de reprezentari si amintiri cu o

mare intensitate afectiva, partial sau total inconstiente. Un complex se formeaza pe baza relatiilor

interpersonale din cursul istoriei infantile si el poate structura toate nivelurile psihologice: emotii,

atitudini, comportamente adaptate, etc”.

Complexul are mai multe sensuri, si anume: sensul originar, care desemneaza un aranjament

relativ fix de lanturi asociative; un sens mai general, care desemneaza un ansamblu mai mult sau mai

putin organizat de trasaturi personale, în care accentul este pus mai ales pe reactiile afective; un sens

mai strict, care desemneaza o structura fundamentala a relatiilor interpersonale si modalitatea în care

persoana îsi afla locul în cadrul lor, însusidu-si-le.

C.G. Jung defineste complexul ca fiind un „element nuclear” purtator al unei semnificatii;

sustras vointei constiente, el este inconstient si incontrolabil; o serie de asociatii legate de acest nucleu

132

provin în parte din dispozitiile personale înnascute si în parte din experientele individuale conditionate

din mediul extern.

În primul caz avem de-a face cu o stare potentiala a complexului, pe când în cel de-al doilea, cu

o stare actuala a complexului. Din acest motiv, sustine C.G. Jung, desi complexele au un caracter

inconstient, prin asociatii ele se pot îmbogatii, dezvolta, amplifica, ajungând chiar la o asemenea

întindere încât nu mai pot fi corectate.

Dupa C.G. Jung, complexele sunt de doua feluri: complexe separate de constient si complexe

incluse în inconstient. Se poate oare vorbi, în acest caz, despre complexe ale psihicului

bolnav(„complexe bolnave”) si despre complexe ale psihicului sanatos(„complexe sanatoase”)?

C.G. Jung explica acest fapt prin aceea ca unele complexe apar în urma anumitor experiente

dureroase sau penibile ale vietii individuale, pe când altele au surse diferite. Din aceste considerente,

dupa parerea lui C. G. Jung, ceea ce are valoare în întelegerea complexelor sunt „ sursele” sau

„radacinile” acestora.

Vom prezenta în continuare cele mai importante complexe studiate de psihanaliza. Majoritatea

lor sunt raportate la personaje mitologice si sunt, din acest motiv, ilustrate de „situatii exemplare” cu

caracter dramatic, traite de personajul respectiv.

1. Complexul de castrare

Acest complex este centrat pe fantsma castrarii, ce ofera un raspuns problemei pe care i-o pune

copilului diferenta anatomica dintre sexe (prezenta sau absenta penisului), aceasta diferenta fiind

atribuita în mod simbolic „taierii penisului la fetite”.

Baiatul se teme de castrare, pe care o asociaza cu realizarea practica a unei amenintari paterne

ca raspuns la activitatile sale sexuale.

La fata, absenta penisului este resimtita ca un prejudiciu pe care ea încearca sa-l nege,

sa-l compenseze sau sa-l repare.

2.Complexul de inferioritate

Acest complex desemneaza, într-un mod foarte general, ansamblul de atitudini, reprezentari si

comportamente care sunt expresii, mai mult sau mai putin deghizate, ale sentimentului de inferioritate

sau ale reactiei acestuia.

3.Complexul de superioritate

Acest complex reprezinta forma opusa ca semnificatie complexului de inferioritate: individul

are o foarte buna impresie despre sine în raport cu ceilalti semeni ai sai.

4.Complexul de culpabilitate

Este o varianta a complexului de inferioritate. În cazul acestui complex, Eul constient este

dominat de sentimente de vinovatie cu consecinte morale dezagreabile, uneori chiar catastrofale pentru

133

individ. Se poate asocia cu stari depresive sau anxioase, impresia de insecuritate si inutilitate, care pot

declansa chiar, în situatii severe, crize suicidare.

5.Complexul Oedip

Acesta desemneaza un complex psihologic ivit în perioada infantila care consta în gelozia fata

de tata si dorinta sexuala a fiului fata de mama sa. Se descriu doua „situatii eodipiene”: pozitiva si

negativa.

În forma pozitiva, se manifesta atractia copilului pentru parintele de sex opus si rivalitatea fata

de parintele de acelasi sex. În forma negativa, copilul manifesta atractie pentru parintele de acelasi sex

si ostilitate fata de parintele de sex opus.

S. Freud face din complexul Oedip una din teoriile axiale ale psihanalizei, punându-l la baza

dezvoltarii psihice a individului, a formarii si maturizarii emotional-afective a personalitatii acestuia.

Se considera ca, de regula, complexul Oedip este lichidat în momentul în care copilul, devenit

tânar adolescent, se va identifica cu parintele de acelasi sex, iesind astfel de sub dominatia si

dependenta parentala si indentificându-se cu noul sau rol.

6.Complexul Electra

Acesta desemneaza varianta feminina a complexului Oedip, pentru a marca existenta unei

simetrii la cele doua sexe în ceea ce priveste normarea atitudinii copiilor si a tinerilor, în general, fata

de parinti.

7.Complexul patern

Desemneaza una din dimensiunile majore ale complexului Oedip, si anume relatia ambivalenta

a fiului fata de tata.

Sa insitam un moment asupra complexului Oedip. Prin importanta care i se acorda în sfera

psihanalizei, are un rol esential atât în explicarea fenomenelor psihice normale, cât si a celor

patologice.

Complexul Oedip are la baza motivul mitologic al legendei lui Oedip, regele Thebei. Fiu al

regelui La?os si al Iocastei, sotia acestuia, la nasterea sa Oracolul de Delphi a prezis ca va fi ucigasul

tatalui sau si sotul incestuos al mamei sale. Din acest motiv pentru a nu se împlini oracolul, regele

La?os ordona ca Oedip sa fie ucis.

El este luat însa de niste pastori care îl ascund, si crescut de o alta familie. La vârsta

majoratului, consultând oracolul de la Delphi, i se spune ca va fi ucigasul tatalui sau si sotul incestuos

al mamei sale. Nestiind ca parintii sai nu sunt cei naturali, nu se mai întoarce acasa. Între timp, îl

întâlneste pe La?os, pe care îl omoara într-un conflict fara a sti cine este. Apoi, dezleaga enigma

Sfinxului care teroriza cetatea Thebei. În urma acestor fapte, este facut

erou si proclamat rege al

Thebei în locul lui La?os. Ca rege, se va casatori cu sotia lui La?os, Iocasta, cu care va avea patru copii:

134

Antigona si Ismena, Eteoclu si Polinice. Ulterior, incestul este pedepsit de zeul Apollon, care trimite

asupra Thebei ciuma. Oracolul consultat spune ca ciuma va înceta atunci când va fi pedepsit asasinul

lui La?os. Oedip da ordin sa

fie descoperit asasinul lui Laios. În acest moment, un martor al

evenimentelor spune adevarul: Oedip este asasinul lui La?os, iar acesta este tatal sau si Iocasta este

mama sa. Ciuma este pedeapsa cu care zeii au lovit Theba. Oedip, care nu stia acest lucru, mai mult

chiar, a dorit sa ocoleasca oracolul, nu se simte cu nimic vinovat. Iocasta, considerându-se vinovata, se

sinucide, iar Oedip, printr-un gest simbolic, îsi scoate ochii pentru a nu mai vedea o realitate

inacceptabila moral. Aceasta este legenda din care S. Freud a construit „complexul Oedip”.

În fapt, este vorba despre un „conflict al rolurilor” prezentat în forma alegorica a

mitului. Este vorba despre un conflict al unei „situatii triunghilare”, în cadrul careia fiul uzurpa rolul

tatalui

si se substituie ca rol în raport cu mama, care este obligata sa-si schimbe rolul de mama în cel

de sotie.

8. Complexul lui Adam

Acest complex are ca origine tema biblica a pacatului originar

al primului cuplu uman creat de

Dumnezeu si pedepsirea lui de catre acesta. Situatia dramatica are o alta semnificatie.

Dumnezeu-Tatal îl „face” pe primul om, dar nu îi atribuie sexul decât dupa ce „desprinde” din

el femeia. Astfel, sunt creati primul barbat, Adam, si prima femeie, Eva. Li se stabileste interdictia

cunoasterii Binelui si a Raului, dar Adam si Eva vor încalca interdictia, descoperind o data cu aceasta

diferenta dintre ei în plan sexual . Se poate spune ca actul de creare a lui Adam este echivalent

simbolic cu nasterea sa, perioada de la „facerea” Evei la descoperirea sexualitatii sau a comiterii

pacatului originar reprezinta copilaria, iar momentul comiterii pacatului originar semnifica trecerea la

viata adulta sexuala, la identificarea sexuala a indivizilor.

Pacatul originar este echivalent incestului ca sentiment de culpabilitate. De aici urmeaza

pedeapsa, prin izgonirea primului cuplu uman din Paradis. Ca si Oedip, Adam va nega vinovatia,

proiectând-o asupra Evei, asa cum Oedip i-a indus vinovatia Iocastei. Dupa cum Oedip refuza sa vada

realitatea, scotându-si ochii, la fel si Adam se ascunde de la fata lui Dumnezeu.

Incestul lui Oedip si pacatul lui Adam reânchid forma originara a persoanei, întrucât Oedip este

„o parte” din Iocasta, iar Eva „o parte” din Adam.

Istoria se va repeta atât la Oedip prin conflictul dintre fii acestuia – Eteoclu si Polinice – ,cât si

în cazul fiilor lui Adam, Cain si Abel.

C.G. Jung sustinea ca ceea ce sunt complexele pentru inconstientul individual sunt arhetipurile

pentru inconstientul colectiv. Notiunea de arhetip, C.G. Jung o preaia de la Sf. Augustin si îl defineste

în felul urmator:

135

„Arhetipurile sunt factori si motive care aranjeaza elementele psihice în imagini ce ar putea fi

numite arhetipale, dar într-o asemenea maniera încât nu le putem recunoaste decât efectul produs. Ele

exista preconstient si formeaza probabil dominantele structurale ale psihicului în general. Conditii date

a priorii, ele reprezinta un veritabil pattern of behaviour, care îi da oricarei fiinte vii calitatea sa

specifica”.

Pentru C.G. Jung, arhetipurile sunt „imagini primordiale”, desemnând urmatoarele aspecte:

mitologeme; motivele legendelor sau ale povestilor; modele vizibile sau vizualizabile; tipuri de

conduite umane universale; idei religioase; vise; viziuni, fantezii.

Acestea s-ar prezenta prin urmatoarele aspecte:

- arhetipul în sine, imperceptibil si neexistând decât potential, fiind un factor care apartine

partii invizibile a vietii psihice;

- arhetipul reprezentat, care este perceptibil si actualizat, cel care se face „vizibil” prin

efectele sale sau „imaginile arhetipale” externe.

Inconstientul colectiv este depozitarul arhetipurilor, însemnând întreaga experienta traita de

umanitate de la începuturile sale pâna astazi. Arhetipurile apar, acest caz, ca forme prin care se

manifesta instinctele colective.

E. Schneider clasifica, la rândul sau arhetipurile dupa urmatoarele trei caracteristici:

1. Arhetipuri universale sau colective

2. Arhetipuri tipice, care apartin unui singur grup

3. Arhetipuri individuale, care apartin strict individului.

Arhetipul trebuie considerat ca un veritabil centru de energie psihica, apt sa transforme

procesul psihic în imagini. El constituie acea „imagine primordiala” sau originara despre care vorbeste

si Platon. În sensul acesta, arhetipurile reprezinta în sfera aparatului psihic „materialul” din care se

construiesc imaginile noastre, care exprima în final propriile complexe sau pulsiuni fundamentale(C.G.

Jung, G. Durand).

Vom incheia acest capitol cu ideea ca crearea fundamentala a conceptiei lui C.G. Jung ca si a

întregii psihanalize cu toate variantele ei este neacceptarea determinismului fiziologic.

Fara o temelie biologica si fiziologica a proceselor psihice, psihologia nu este decât o

înregistrare de fapte discutabile sau o pura speculatie retorica.