1

URMĂRILE EDICTULUI DE LA MILAN ÎN RELAŢIA

BISERICĂ-ECONOMIE

Pr. Lect. Dr. Adrian Ignat1

Biserica Ortodoxă, chiar dacă a tratat întrucâtva, bazându-se pe învăţătura

Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, anumite aspecte ale vieţii economice, nu a

prezentat învăţătura sa într-un tratat sau document bine structurat2. Creştinismul

s-a adresat inimii şi sufletului creştinilor şi nu anumitor orânduiri social-

economice. „Ortodoxismul nu pune preţ pe elementele economice şi istorice, ce

diferenţiază clasele sociale, întrucât ele sunt trecătoare şi relative”3.

Biserica Ortodoxă a îmbinat întotdeauna elementul spiritual cu cel social.

„Procesul sfinţeniei – spune un teolog ortodox – este pentru majoritatea sfinţilor

ortodocşi procesul slujirii samarinene, al experienţei filantropiei, al urmării lui

Hristos pe drumul jertfei pentru orice om. Asceza, atât de caracteristică

Ortodoxiei, este nu numai un exerciţiu solidar purificare, ci şi expresia

conştiinţei solidarităţii cu cel în lipsă”4.

Chiar dacă Biserica Ortodoxă nu a formulat o doctrină a relaţiei sale cu

lumea în cadrul vreunui sinod ecumenic sau a vreunei conferinţe panortodoxe,

această nu înseamnă că ea nu a fost preocupată de slujirea lui Dumnezeu şi a

oamenilor. „În Biserica Ortodoxă, slujirea nu este determinată sociologic, în

scopul de a scoate Biserica dintr-o criză generată de confruntarea ei cu lumea,

ci, mai degrabă, slujirea este forma de pastoraţie care ţine Biserica deschisă

umanităţii, într-un mod adecvat situaţiilor prin care aceasta trece în evoluţia ei

istorică”5.

Studiile actuale publicate de diverşi teologi ortodocşi şi nu numai,

încearcă să surprindă dimensiunea socială a activităţii Bisericii creştine, redând

societăţii actuale modele şi exemple de viaţă pusă în slujba lui Dumnezeu şi a

oamenilor6. Paul Evdokimov arată că nu există un dualism ontologic între

1 Cadru didactic titular al Facultăţii de Teologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea Valahia din Târgovişte.

2 Menţionez că tema relaţiei Biserică-economie este intens dezbătută pe majoritatea canalelor media actuale şi o

exprimare coerentă la nivelul Bisericii s-ar impune cu necesitate. 3 Şerban Ionescu, Morala ortodoxă faţă cu celelalte morale confesionale, Editura Cercului de Studii Social-

Creştine, Bucureşti, 1941, p. 215. 4 † I.P.S. Antonie Plămădeală, „Idei sociale oglindite în viaţa şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare”, în vol.

omagial Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, vol. 3, în col. „Biblioteca

teologică”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 299. 5 Idem, „Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Tradiţie şi în teologia contemporană”, teză de doctorat, în

Studii Teologice, XXIV (1972), nr. 5-8, p. 584. 6 Amintesc aici în mod deosebit ideile † PF. Daniel, Patriarhul României, care insistă asupra urgenţei recuperării

dimensiunii filantropice a slujirii Bisericii, într-o înţelegere „sacramentală”, nu de activism etic, şi a recentrării

„pastorale” a întregii teologii în sensul unui declericalizări şi reactivări intensive a participării şi responsabilităţii

laicilor. Implicarea socială a Bisericii nu trebuie însă să conducă la transformarea ei într-o simplă instituţie

socială, ceea ce ar provoca o „criză de identitate” a Bisericii, evitabilă doar prin evidenţierea aspectului

eshatologic, mistic-sacramental al mărturiei ecleziale. ***, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Editura Bizantină,

Bucureşti, 1995, pp. 151-160. A se vedea şi interviul dat de IPS Daniel, Arhiepiscop şi Mitropolit al Moldovei,

la Service Orthodoxe de Presse, nr. 228, mai 1998, pp. 20-25. Aici sunt identificate priorităţile: redescoperirea

importanţei operei sociale (fără a fi desprinsă de viaţa liturgică), relansarea asociaţiilor de laici, necesitatea unui

2

Biserică şi lume, între sacru şi profan. Prin slujire se creează punţi între cele

două domenii şi astfel se suprimă orice separaţie. Slujirea este şi o „consacrare”,

care este altceva decât „sacralizare”. A te consacra slujirii înseamnă a uni, a

merge spre acel „pământ nou” de care vorbeşte Sfânta Scriptură7.

Un studiu deosebit asupra folosirii bunurilor materiale în Imperiul

bizantin a fost realizat de cercetătorul grec Dimitrios I. Constantelos, în lucrarea

sa Byzantine Philantropy and Social Welfare8. Ilustrând cu exemple întreaga

perioadă bizantină, autorul surprinde evoluţia ideii de folosire a bunurilor

materiale pentru acte filantropice, începând din Biserica primară şi până la

căderea Constantinopolului (29 mai 1453).

Actualul studiu încearcă să prezinte întrucâtva aspecte mai importante în

relaţia Biserică-economie în timpul împăratului Constantin cel Mare şi ulterior

lui, pe marginea moştenirii lăsate de el viitorilor bazilei bizantini. Realizarea

acestei cercetări este cu atât mai actuală, cu cât în România contemporană sunt

intens discutate aspecte ale acestei relaţii, căutându-se în permanenţă să se

minimalizeze sau ignore rolul şi importanţa Bisericii creştine în viaţa poporului

român, în viaţa întregului neam omenesc. Pe parcursul acestor câteva pagini, voi

încerca să prezint o viziune istorică a acestei relaţii, cu accente interesante

asupra vieţii sociale-politice din Imperiul roman.

1. Imperiul roman la începutul domniei lui

Constantin cel Mare

Cel care va reuşi să stabilizeze situaţia Imperiului roman, continuând seria

de reforme începute de Diocleţian, a fost împăratul Constantin cel Mare.

Urcarea sa pe tronul imperial şi reunificarea Imperiului au fost măsuri

administrative suficient de puternice, ce vor da un nou impuls vieţii romane, vor

prelungi viaţa imperiului pentru încă o mie de ani. El a menţinut sistemul de

impozitare instituit de Diocleţian, în ciuda reintroducerii scutirilor de taxe, ce au

fost anulate de Licinius. „Pe lângă consolidarea economică (scoaterea noii

monede de aur, solidusul, care înlocuia pe cea de argint), Constantin a

redeşteptat viaţa spirituală din imperiu”9.

După înlăturarea tuturor celorlalţi cezari şi auguşti, împăratul Constantin

cel Mare va reorganiza imperiul, împărţindu-l în prefecturi, conduse de prefecţi

pretorieni, va ridica o nouă capitală imperială pe locul fostului oraş Bizanţ, va

crea o administraţie flexibilă, capabilă să se acomodeze noilor măsuri etc. Pentru

a-şi îndeplini planurile, în special pentru a ridica o nouă capitală, Constantin a

fost nevoit să-şi suplimenteze fondurile, ordonând confiscarea tezaurelor

monahism deschis şi cultivat, şi o autentică deschidere ecumenică către creştinii din Occident sub semnul

„învăţării unora de la alţii”. 7 Paul Evdokimov, „La culture à la lumière de l’Orthodoxie”, în Contacts, XIX (1967), nr. 57, p. 17.

8 Dimitrios I. Constantelos, Byzantine Philantropy and Social Welfare, Rutgers University Press, New

Brunswick, New Jersey, 1968, p. 356. 9 Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. I, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007, p.

72.

3

templelor păgâne din Răsărit10

. În urma acesteia măsuri a fost achiziţionată o

imensă cantitate de valori11

.

Administraţia imperială a fost reorganizată şi pusă sub conducerea a doi

demnitari. Aceştia erau: comitele ofrandelor sacre (comes sacrorum

largitionum), însărcinat cu administrarea cheltuielilor publice, şi comitele

proprietăţilor private (comes rei privatae), care se îngrijea de averile imperiale12

.

De asemenea, senatorii imperiali au beneficiat de încredere din partea

împăratului, fiind numiţi în multe posturi oficiale.

Monezile de aur şi argint deţinute de templele păgâne au ajuns în vistieria

imperială, creând surplusul necesar pentru derularea marilor tranzacţii publice şi

private. În ciuda faptului că împăratul a încurajat deprecierea monedelor

mărunte de aramă şi argint, pentru a emite mai mulţi bani, monedele de aur din

timpul său au creat condiţii sigure pentru dezvoltarea comerţului şi a economiei.

Tot din raţiuni economice, împăratul Constantin cel Mare a instituit şi unele taxe

în aur asupra comerţului şi a averilor senatorilor. Toate aceste măsuri au creat în

imperiu un climat propice dezvoltării economice13

.

2. Sprijinul acordat Bisericii creştine de împăratul

Constantin cel Mare

Biserica creştină s-a bucurat după Edictul de la Milan de sprijinul

autorităţilor imperiale. Sub influenţa Bisericii creştine, legislaţia romană s-a

umanizat. Au fost înlăturate din legile penale dispoziţiile şi pedepsele contrare

spiritului creştin: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu

fierul roşu)14

. De asemenea grija pentru săraci, văduve, orfani şi bolnavi s-a

accentuat. În 321 împăratul Constantin cel Mare va decreta duminica,

sărbătoarea creştinilor15

.

În ceea ce priveşte proprietăţile bisericeşti, împăratul Constantin cel Mare

le-a scutit de impozitare prin legea din 315. Asupra acestei legi există mai multe

interpretări la autorii contemporani. Unii autori susţin că prin ea s-a hotărât ca

toate averile mobile şi imobile care aparţineau Bisericii să fie scutite de orice

10

Împăratul Constantin cel Mare a fost cel care a dat imperiului o monedă de aur cu valoare semnificativă.

Ulterior a distribuit-o pe scară largă pentru donativele sale cincinale. Warren Treadgold, Bizanţul şi armata sa:

284-1081, traducere de Anda-Elena Maleon şi Bogdan-Petru maleon, Editura Speculum, Iaşi, 2012, p. 235. 11

Afirmaţiile lui Libanius, Oration, 30.6, 30.7, la

http://www.tertullian.org/fathers/libanius_pro_templis_02_trans.htm, cum că Constantin a folosit tezaurele

confiscate ale templelor ca să clădească oraşul Constantinopol, ar trebui preferate afirmaţiei lui Ieronim din

Chronicle, care susţine faptul că tezaurele au fost confiscate abia în 331, deci după încheierea lucrărilor de

ridicare a marelui oraş. 12

Asupra datei creării acestor dregătorii, a se vedea Roland Delmaire, Largesses sacrées et res privata.

L'aerarium impérial et son administration du IVe au VI siècle, Ecole française de Rome, 1989, pp. 26-38. 13

Warren Treadgold, O istorie a statului şi societăţii bizantine, vol. I (284-1025), traducere de Mihai-Eugen

Avădanei, Editura Institutului European, Iaşi, 2004, p. 54. 14

Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Şesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească

Universală, vol. I (1-1054), Ediţia a III-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 1987, p. 150. 15

Ibidem, p. 151.

4

impozite ordinare16

. A. Ferradou afirmă că împăratul Constantin cel Mare a

acordat Bisericii o imunitate completă, fără însă ca acest privilegiu să fie

respectat, în ciuda stăruinţelor Bisericii17

. Alţi autori, însă, cred că textul legii nu

se pretează la această interpretare, ci face referire numai la lăcaşurile bisericilor,

şi nu la bunurile deţinute de acestea18

.

Atât împăratul, cât şi membrii familiei sale – mama sa, Elena, soţia sa,

Fausta, sora sa, Anastasia, fiica sa, Constantina – au îndemnat şi sprijinit

material Biserica creştină pentru a ridica sau repara locaşurile de cult. Această

manifestare a dărniciei imperiale este continuarea acţiunilor specifice Bisericii

primare: depunerea averilor creştinilor la picioarele Apostolilor19

. Aşa se facă că

„la Ierusalim şi în alte locuri din Palestina, la Antiohia, Tyr, Nicomidia, la

Roma şi în alte oraşe, s-au ridicat biserici măreţe”20

. Marrou exemplifică

generozitatea împăratului şi a familiei sale pentru Biserica creştină, spunând:

„Generozitatea împăratului şi a familiei sale (împărăteasa mamă, Sfânta Elena,

şi surorile lui Constantin sunt creştine) încurajează şi susţine construirea şi

înzestrarea unor edificii splendide, cum sunt, la Roma, bazilica Lateran (palatul

alăturat care va rămâne reşedinţă pontificală se află la dispoziţia, dacă nu

chiar în proprietatea papei deja din 314), bazilica Sfântului Petru la Vatican, a

Apostolilor (astăzi Sfântul Sebastian) pe Via Appia, a Sfintei Agnes etc.; la

Ierusalim, impozantul ansamblu de la Sfântul Mormânt; Constantinopolul, noua

capitală (consacrată în 330) conţinea, alături de temple păgâne restaurate sau

noi, mai multe biserici creştine, între care şi biserica Celor Doisprezece

Apostoli, în interiorul căreia Constantin va cere să i se pregătească un

mormânt”21

. Un alt istoric al civilizaţiei bizantine, Louis Brehier, făcând referire

la ctitorirea de biserici în timpul domniei lui Constantin cel Mare, spunea: „Prin

bunăvoinţa împăratului Constantin cel Mare, bisericile, până atunci destul de

modeste, au început să fie construite cu măreţie, ca şi palatele imperiale.

Aranjarea unei bazilici creştine, cu atrium-ul mărginit de porticuri, aminteşte de

sălile hypetre, destinate ceremoniilor solemne în palatele imperiale din secolul

al IV-lea”22

.

16

Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, vol. I, partea a II-a, Tipografia

Diecezană, Arad, 1931, p. 432. 17

André Ferradou, Des biens des monasteres a Byzance, Thése pour le doctorat, Bordeaux, 1896, p. 217. 18

Specialistul român în drept bisericesc, Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi

administraţie bisericească, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti, 1990, p. 480, susţine faptul că „Biserica nu s-a bucurat de o scutire generală de impozite, pentru tot

patrimoniul ei”, aspect pe care personal îl împărtăşesc pe marginea celor cercetate. 19

Pr. Vasile Pocitan, Compendiu de drept bisericesc, Tipografia de Lux Adolf I. Feldmann, Bucureşti, 1898, p.

75. 20

Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Milan Şesan, Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, op. cit., p. 151. 21

Henri-Irénée Marrou, Biserica în antichitatea târzie (303-604), traducere de Roxana Mareş, Editura Teora,

Bucureşti, 1999, p. 27. 22

Louis Bréhier, Civilizaţia bizantină, traducere de Nicolae Spincescu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1994, p.

186.

5

Noile biserici erau „adevărate predici în piatră”23

. Ele exprimau sprijinul

statului pentru Biserică, providenţiala legătură simfonică a Bisericii cu Imperiul.

Vizitatorii erau uimiţi de măreţia lor: „Ornamentele sunt mult prea minunate ca

să poată fi ilustrate prin cuvinte, nota Egeria, o pelerină din Spania, despre

biserica de pe Golgota. Nu vezi altceva decât aur, bijuterii şi mătase… Nici nu

se poate închipui numărul şi greutatea totală a lumânărilor, feştilelor,

candelelor şi a celorlalte lucruri folosite la slujbă… Sfidează orice descriere, la

fel ca însăşi magnifica clădire. A fost ridicată de Constantin şi… a fost

împodobită cu aur, mozaic şi marmură preţioasă pe cât îi putea oferi imperiul

său”24

.

Aceste dovezi de sprijinire a Bisericii de către împăratul Constantin cel

Mare au avut ample repercusiuni şi în viaţa celorlalţi cetăţeni ai imperiului.

Dacă în oraşele importante, cu sprijin imperial, vor fi ridicate bazilici impozante,

în majoritatea oraşelor şi satelor se vor ridica, cu sprijinul unor binefăcători

locali, biserici de dimensiuni mai modeste, ce „reflectau capacitatea clerului de

a mobiliza şi de a apela la fidelitate şi la sentimentul mândriei locale”25

.

Constantin cel Mare a considerat de cuviinţă ca episcopii creştini să joace

un rol însemnat în viaţa comunităţii. Ei trebuiau să fie judecători şi arbitri

exclusiv în relaţiile dintre creştini şi chiar în cele dintre creştini şi cei de altă

credinţă. Episcopii creştini, primind acum multe din prerogativele conducerii

comunităţii locale, nu se asemănau, însă, cu potentaţii vremii, cărora împăraţii le

încredinţase conducerea oraşelor. Sfântul Atanasie cel Mare (296-373) este un

exemplu grăitor în acest sens. El era „un om care s-a ridicat din drojdia

societăţii şi a dobândit autoritate… Adulatorii săi… izbucneau în ovaţii, şi mai

toţi oamenii simpli se luau după ei… Omul care păstorea mulţimea nu se

deosebea de un meşteşugar de rând”26

.

3. Creştinismul şi noua Romă

În demersul său de sprijinire a creştinismului Constantin cel Mare a

favorizat pe creştini în posturile de conducere, a înzestrat biserici şi a ajutat la

construcţia lor, a întemeiat o nouă capitală – Constantinopolul (330) -,

înzestrând-o cu tot ceea ce era necesar unei capitale imperiale creştine. Ca o

sinteză asupra impactului domniei împăratului Constantin cel Mare în cadrul

Bisericii creştine, Diarmaid MacCulloch spune: „Pe parcursul domniei sale, i-a

acordat Bisericii un loc egal alături de cultele tradiţionale oficiale şi a copleşit-

o cu bogăţii”27

.

Noua Romă reflecta întru totul spiritul înnoitor promovat de împăratul

Constantin cel Mare. În noul oraş, alături de celelalte edificii culturale, sociale

23

Peter Brown, Întemeierea creştinismului occidental, traducere de Hans Neumann, Editura Polirom, Iaşi, 2002,

p. 47. 24

Egeria, Travels, 25.8, traducere J. Wilkinson, Londra, 1971, p. 127. 25

Peter Brown, op. cit., p. 49. 26

Athanasius, „Apology to Constantius”, 30, 41, în vol. A Library of Fathers, Oxford, 1873, p. 180. 27

Diarmaid MacCulloch, Istoria creştinismului, traducere de Cornelia Dumitru şi Mihai-Silviu Chirilă, Editura

Polirom, Iaşi, 2011, p. 183.

6

sau politice, se vor construi multe biserici sau locaşuri de cult creştine. Viaţa

creştină în Constantinopol s-a bazat pe un ritm al vizitelor în anumite biserici la

anumite momente, clerul făcând legătura între ele prin procesiuni care au

devenit o trăsătură caracteristică a cultului din oraş. Viaţa în Constantinopol era

un adevărat pelerinaj, ce nu se încheia niciodată28

.

După inaugurarea noului oraş şi după ce întâistătătorul acestuia, patriarhul

de Constantinopol, va primi confirmarea demnităţii slujirii sale, celelalte

patriarhate din Răsărit şi din Apus – Roma, Antiohia şi Alexandria – îşi vor

manifesta nemulţumirea. Mai mult decât atât, atunci când patriarhul de

Constantinopol va primi jurisdicţie şi asupra altor teritorii – e.g. Illiricum –

atunci conflictul se va manifesta făţiş29

.

Constantin cel Mare se va îngriji şi de viitorul Bisericii creştine şi a

Imperiului roman. Îşi va educa copiii în spirit creştin. Pentru toate acestea „avem

toate motivele să-l considerăm chiar pe el primul împărat creştin”30

. Pentru

realizarea unei educaţii creştine, împăratul va comanda cincizeci de copii

monumentale ale Bibliei la scribii specialişti din Cezareea ai episcopului

Eusebiu. Această comandă era deosebit de costisitoare cu atât mai mult cu cât

pentru realizarea unui singur pergament erau necesare aproximativ cinci mii de

piei de vacă.

Întreaga viaţă a Imperiului roman a înflorit în timpul împăratului

Constantin cel Mare. Amprenta creştină a survenit în toate domeniile vieţii: au

apărut monede cu monograma creştină (317)31

; soldaţii erau obligaţi să participe

la slujbe; s-a generalizat duminica ca zi de sărbătoare pentru toţi cetăţenii

imperiului; s-au umanizat pedepsele; s-a întărit asistenţa socială şi au fost evitate

luptele cu gladiatori. În ceea ce priveşte viaţa economică, aceasta a primit un

puternic imbold prin mutarea capitalei la Constantinopol, prin dezvoltarea

comerţului, a agriculturii şi meşteşugurilor, prin asigurarea unei păci sociale.

Pe de altă parte, după Edictul de la Milan din anul 313, în Biserică, vor

pătrunde oameni în căutare de onoruri şi demnităţi omeneşti, chiar de privilegii 28

M. Stringer, A Sociological History of Christian Worship, Cambridge University Press, Cambridge, 2005, pp.

65-66. 29

În spiritul celor afirmate amintim conflictul dintre patriarhul Fotie al Constantinopolului şi papa Nicolae.

Studii referitor la acest aspect a se vedea la: Prof. Teodor M. Popescu, „Geneza şi evoluţia schismei”, în

Ortodoxia, VI (1954), nr. 2-3; Francisk Dvornik, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană, traducere Diana

Stanciu, Editura ALL, Bucureşti, 2001; Mircea Terheci, Istoria Schismei dintre Est şi Vest, Editura Sitech,

Craiova, 2008; Derek Baker, ed., Relations between East and West in the Middle Ages, Edinburgh University

Press, Edinburgh, 1973; Jonathan Shepard şi Simon Franklin ed., Byzantine Diplomacy: Papers from the

Twenty-Fourth Spring Symposium of Byzantine Studies, Variorum, Aldershot, 1992; Adelbert Davids ed., The

empress Theophano: Byzantium and the West at the turn of the first millennium, Cambridge University Press,

Cambridge, 1995; Charles M. Brand, Byzantium Confronts the West, 1180-1204, Harvard University Press,

Cambridge, Mass., 1968; Gerald W. Day, Genoa’s Response to Byzantium, 1155-1204: Commercial Expansion

and Factionalism in a Medieval City, University of Illinois Press, Urbana, 1988; J.D. Howard-Johnston ed.,

Byzantium and the West, c. 850-1200: Proceedings of the XVIII Spring Symposium of Byzantine Studies,

Hakkert, Amsterdam, 1988. 30

Henri-Irénée Marrou, Biserica în antichitatea târzie (303-604), p. 27. 31

„După victoria asupra lui Liciniu, din anul 323, emblemele păgâne încep să dispară şi în funcţiile înalte

administrative vor fi numiţi de preferinţă creştini”, la Pr. Lect. Dr. Adrian Gabor, Biserica şi Statul în primele

patru secole, Editura Sophia, Bucureşti, 2003, p. 177.

7

faţă de necreştini. Aceste persoane au înţeles noua orientare a politicii imperiale

şi au căutat să se plieze pe aceasta pentru a beneficia cât mai mult. „Persoane

stăpânite numai de dorinţa parvenirii, de ambiţii deşarte de tot felul, bat la uşa

creştinismului, pentru ca pe temeiul certificatului de botez să ajungă la măriri

pământeşti”32

.

Ca urmare împăratul Constantin cel Mare va anula scutirea clerului creştin

de a sluji în consiliile municipale, acordată anterior. Această măsură afectează

pe cei care erau extrem de bogaţi şi care acceptau hirotonirea doar pentru a fi

scutiţi de răspunderile publice. Cei care dovedeau o vocaţie autentică puteau să

fie aleşi spre a fi hirotoniţi cu condiţia să renunţe la avere33

.

4. Considerente economice ale relaţiei Stat-Biserică în perioada post-

constantiniană

După moartea lui Constantin cel Mare, imperiul a fost împărţit între fiii şi

nepotul acestuia. Acum imperiul se va confrunta cu cheltuieli împovărătoare ale

statului, cu frontiere nesigure, cu o corupţie alarmantă în rândul armatei şi al

birocraţiei34

. Drept urmare, împăraţii au mărit impozitele şi au înăsprit măsurile

împotriva corupţiei şi evaziunii fiscale. „Impozitul însuşi nefiind nici votat şi nici

controlat, împăratul singur decidea asupra modului de a percepe, fără ca

cineva să se preocupe de mijloacele practice pentru a uşura povara

contribuabililor”35

.

Impactul impozitării în rândul populaţiei era atât de mare, încât s-a ajuns

în epocă să se calculeze datele anului după cele ale perceperii taxelor şi ale

ciclului acestora36

. Recensământul comandat de împăratul Diocleţian arăta

guvernului imperial starea exactă a populaţiei, cu referire la bogăţia sau sărăcia

oraşelor sau regiunilor din imperiu. La scindarea Imperiului roman între Răsărit

şi Apus (395), între cei doi fii ai împăratului Teodosie cel Mare, Arcadie şi

Onorie, ţăranii din Apus se confruntau cu greutăţi materiale mai mari decât cei

din Răsărit.

În ceea ce priveşte beneficiile relaţiei Stat-Biserică din perioada post-

constantiniană, trebuie să recunoaştem faptul că după 313, Biserica a primit

sprijin imperial, ajungând să prospere şi să îşi poată realiza misiunea sa în

mijlocul oamenilor. Biserica creştină nu a considerat niciodată că dobândirea de

bunuri materiale, de averi bisericeşti, este scopul său, ci conducerea oamenilor

pe calea mântuirii. Bunurile materiale nu constituie un scop în sine şi deţinerea

de acestea cu scop egoist este condamnabilă. În schimb, folosirea lor în mod

altruist, creştin, poate fi ziditoare pentru mântuire (Matei 25, 31-46).

32

Diac. Prof. Dr. Orest Bucevschi, „Sfântul Ioan Gură de Aur: omiliile «Despre pocăinţă»”, în Studii Teologice,

IX (1957), nr. 9-10, p. 625. 33

Warren Treadgold, O istorie a statului şi societăţii bizantine, vol. I, p. 54. 34

Ibidem, p. 66. 35

Marouzeau, Dix annes de bibliographie, II, 1012 citat de Giet Stanislas, Les idées et l’action sociale de Saint

Basile, Editura Gabalda, Paris, 1941, p. 373. 36

Fiecare an al impunerii începea la 1 septembrie. Conform ciclului de impozitare de cincisprezece ani, anii erau

număraţi de la 1 la 15, fiecare al 15-lea an fiind urmat de un nou an 1.

8

Istoricul Steven Runciman defineşte relaţia Stat-Biserică din Imperiul

bizantin ca fiind "teocraţie bizantină". În lumea bizantină, Dumnezeu este

atotprezent deopotrivă în viaţa publică şi privată. Dumnezeu este prezent în

lume atât prin Biserică, cât şi prin instituţia imperială, prin stat, prin care El îşi

descoperă mai degrabă puterea şi dreptatea37

.

Întrucât în Imperiul roman au apărut tensiuni religioase generate de

apariţia unor învăţături greşite, eretice, eterodoxe, împăratul Constantin cel Mare

va convoca un sinod ecumenic la Niceea (325) pentru a lămuri situaţia creată. În

spiritul acestei măsuri se înscrie şi faptul că împăratul facilitează deplasarea

sigură a episcopilor, punând la dispoziţia lor poşta publică (cursus publicus sau

evectio). De asemenea, le-a asigurat şi toate cele necesare drumului, iar pe

perioada desfăşurării lucrărilor sinodului se va îngriji de cazarea şi masa

sinodalilor38

. „În toate acţiunile sale Constantin urmărea menţinerea unităţii

Bisericii, ca o condiţie absolut necesară pentru unitatea statului”39

.

În cadrul aceluiaşi sinod, împăratul s-a declarat pe sine a fi „episcop

însărcinat cu treburile din afară ale Bisericii” şi isapostolos. Acest titlul făcea

referire la rolul său marcant de sprijinitor şi protector al Bisericii creştine.

„Biserica creştină se bucură din partea lui Constantin de importante privilegii

în raport cu alte religii; ele au fost recompensate cu sanctificarea lui şi

recunoaşterea adjectivelor de «egalul apostolilor» (isapostolos) şi «Noul

Pavel»”40

.

Implicarea împăratului Constantin cel Mare în controversele teologice

este determinată de crezul său, conform căruia Biserica şi Statul formează un

singur organism, deşi existau două elemente distincte: preoţia (sacerdotium) şi

puterea imperială (imperium). Împăratul Ioan Timiskes spunea: „Recunosc două

autorităţi: preoţia şi imperiul: Creatorul lumii a încredinţat celei dintâi sufletele

şi celei de-a doua trupurile oamenilor. Şi pentru ca lumea să prospere, nu

trebuie să fie atacată nici una din ele”41

. Astfel, prosperitatea în Imperiul roman,

începând cu împăratul Constantin cel Mare, este strâns legată de pacea Bisericii.

Prin urmare, „era de datoria împăratului să convoace sinodurile şi să pună în

aplicare hotărârile lor, dar nu stătea în puterea lui să dicteze conţinutul lor”42

.

Urmaşii lui Constantin cel Mare în tronul imperial din Constantinopol vor

avea aceeaşi atitudine faţă de Biserica creştină. Pentru a ilustra implicarea

imperială în lămurirea controverselor creştine şi în pacificarea religioasă a

imperiului, trebuie să menţionăm faptul că una dintre condiţiile ţinerii unui sinod

37

Vasile Adrian Carabă, „O teocraţie atipică: Bizanţul. Precizări cu privire la statutul împăratului în Biserică”, la

Steven Runciman, Teocraţia bizantină, traducere din limba engleză de Vasile Adrian Carabă, Editura Nemira,

Bucureşti, 2012, p. 6. 38

Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. I, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007, p.

137. 39

Ion Barnea, Octavian Iliescu, Constantin cel Mare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 72. 40

Stelian Brezeanu, Istoria Imperiului bizantin, Editura Meronia, Bucureşti, 2007, p. 41. 41

Cf. N.H. Baynes, Studii bizantine, Londra, 1955, p. 52. 42

Timothy Ware, Istoria Bisericii Ortodoxe, traducere de Alexandra Petrea, Editura Aldo Press, Bucureşti, 1999,

p. 46.

9

ecumenic este aceea a convocării sale de către împărat. Grija împăratului pentru

Biserică, ca şi rugăciunea Bisericii pentru împărat, au constituit baza creării

simfoniei bizantine, a relaţiei Stat-Biserică specific Imperiului bizantin43

.

Doctrina „simfoniei”44

consideră Biserica şi Statul „unite fără separare şi fără

confuzie”, cum sunt divinul şi umanul în Hristos, potrivit dogmei Sinodului de la

Calcedon (451)45

. Căci în momentul în care una dintre aceste două sfere va

prima, cealaltă va fi lăsată de-o parte. „Cât priveşte Bizanţul, această armonie

nu a ieşit niciodată din termeni juridici precişi: avem de-a face mai curând cu o

concepţie mentală, decât cu un sistem de guvernare, care a permis unor

împăraţi să acţioneze arbitrar, dar care nu au supus Biserica statului”46

.

Există în istoriografia apuseană tentaţia de a considera schimbarea de

paradigmă din cadrul relaţiei Stat-Biserică, din timpul împăratului Constantin

cel Mare, ca fiind începutul „secularizării” Bisericii. „În literatura reformatoare

a Evului Mediu, prototipul Bisericii este Ecclesia primitiva pre-constantiniană:

simplitatea apostolică, idealul sărăciei şi distanţa faţă de lume sunt

caracteristicile ei; la acestea trebuie să revină Biserica – aşa suna chemarea în

secolele XI şi XII”47

. De asemenea, iluminismul vedea această relaţie ca fiind

începutul tuturor relelor. Pentru iluminişti, încetarea persecuţiilor şi „lăfăirea în

privilegii împărăteşti” a preoţimii dornice de putere, a sacrificat puritatea

doctrinei evanghelice pentru propriile interese egoiste. Prin integrarea sa, de

bunăvoie, „în aparatul puterii statale, Biserica post-constantiniană şi-a trădat

menirea originară şi a comis o nedreptate faţă de Evanghelia lui Cristos”48

.

Aceste acuze formulate în special de Bisericile reformate, au la bază

dorinţa acestora de separare de statul secular, ca reacţie adversă la dorinţa

Bisericii Romei de a controla şi puterea seculară, alături de cea spirituală49

.

Relaţia Stat-Biserică, aşa cum aceasta a evoluat în istoria Bisericii creştine, a

43

„În noua Romă, Biserica şi Statul vor trebui să-şi reglementeze raporturile nu doar pe tiparul solidarităţii, ci

chiar pe cel al unanimităţii. Aceste este idealul Imperiului creştin – ori, mai curând, al creştinătăţii bizantine.

Conform acestei mentalităţi, Biserica nu poate exista fără Imperiu. Şi invers… În acest chip, Imperiul este, de

fapt, bicefal: împăratul şi patriarhul sunt inseparabili. Vulturul bizantin bicefal simbolizează această unitate

duală a puterii temporale şi spirituale”, Michelina Tenace, Creştinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiţii

monastice, traducere de Al. Cistelecan, Editura Cartier, Chişinău, 2005, pp. 70-71. 44

„Dacă episcopul arată supunere în faţa dispoziţiilor împăratului, o face nu ca episcop a cărui putere, în

calitate de episcop, ar decurge din puterea imperială, ci ca supus, ca membru al statului, obligat să se supună

puterii supreme puse deasupra lui de Dumnezeu; la fel şi împăratul, când se supune deciziilor preoţilor, o face

nu pentru că el are rang de preot şi puterea lui imperială îşi are originea în puterea lor, ci pentru că ei sunt

preoţii lui Dumnezeu, slujitorii credinţei revelate de Dumnezeu, prin urmare – ca membru al Bisericii, care,

precum ceilalţi oameni, îşi caută salvarea în Împărăţia spirituală a lui Dumnezeu”, F.A. Kurganov, Vizantijskij

ideal car’a i carstva... (Idealul bizantin de împărat şi împărăţie...), Kazan’, 1881, p. 20, apud S.B. Daşkov,

Împăraţi bizantini, traducere de Viorica Onofrei şi Dorin Onofrei, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 24. 45

Tatiana Petrache, Prefaţă, la Jean-Claude Eslin, Dumnezeu şi puterea. Teologie şi politică în Occident,

traducere de Tatiana Petrache şi Irina Floare, Editura Anastasia, Bucureşti, 2001, pp. 11-12. 46

John Meyendorff, The Orthodox Church. Its past and Its Role in the World Today, fourth revision edition, St.

Vladimir’s Seminary Press, New York, 1996, p. 18. 47

August Franzen, Mică istorie a Bisericii, traducere de Marius Ivaşcu, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu

Lăpuş, 2009, p. 88. 48

Ibidem. 49

Menţionez aici teza papei Grigorie VII Hildebrand din lucrarea Dictatus papae, prin care papa deţinea sabia cu

două tăişuri: spiritual şi secular.

10

fost diferită de la o Biserică la cealaltă. Astfel, în viziunea Bisericii Ortodoxe,

relaţia se defineşte a fi una simfonică; pentru Biserica Romano-Catolică a fi una

de supunere a Statului secular; iar pentru Bisericile reformei de separare totală.

Chiar dacă în Imperiul bizantin, moştenitor al Imperiului roman în Răsărit,

relaţia Stat-Biserică este dorită a fi una simfonică, au existat destule momente în

care Statul, în speţă împăratul, s-a implicat în viaţa Bisericii, încercând să

impună propria sa viziune50

.

Concluzii

Imperiul bizantin, clădit pe sinteza organică a trei componente: tradiţiile

elenismului antic, teoria romană a statului şi creştinismul, a fost cel ce va duce

mai departe istoria şi cultura fostului Imperiu roman51

. Asemenea tuturor

formelor de organizare socială, în Imperiului bizantin coordonata economică,

alături de cea politică şi religioasă, a reprezentat una dintre cele mai importante

aspecte ale vieţii bizantine.

În Biserica Răsăritului relaţia Stat-Biserică şi-a pus amprenta asupra vieţii

religioase, împăratul bizantin fiind considerat a fi isapostolos (egal cu

apostolii)52

, apostol însărcinat cu treburile din afară ale Bisericii53

. De multe ori

implicarea împăratului în viaţa bisericească a avut urmări nefaste: înlăturarea

unor ierarhi, persecutarea unor teologi dreptmăritori, susţinerea unor erezii ca

fiind doctrina oficială imperială etc. De asemenea, în ceea ce priveşte relaţia

Bisericii cu aspectele economice din Imperiul roman (transformat în răsărit în

Imperiul bizantin), trebuie să spunem că Biserica creştină, după recunoaşterea

oficială din 313, prin Edictul de la Milan, a beneficiat de sprijinul, ajutorul şi

devotamentul împăraţilor şi a credincioşilor.

Bunurile deţinute de Biserică – activele acesteia – au crescut treptat,

ajungându-se în anumite momente ca unii dintre împăraţi să caute să limiteze

puterea, influenţa şi bunurile dobândite de Biserică. Aceste cazuri au fost

determinate şi de situaţia socio-economică din imperiu, de atitudinea unor

reprezentanţi ai Bisericii, de interesele imediate ale unor împăraţi.

50

A se vedea articolul referitor la acest aspect Magistrand Lucian I. Gafton, „Acte de violenţă şi abuz ale

împăraţilor bizantini faţă de Patriarhii de Constantinopol”, în Studii Teologice, VIII (1956), nr. 7-8, pp. 455-469. 51

S.B. Daşkov, op. cit., p. 12. 52

Stelian Brezeanu, Istoria Imperiului bizantin, Editura Meronia, Bucureşti, 2007, p. 41. 53

Eusebiu de Cezareea, Viaţa fericitului împărat Constantin, IV, 24, traducere şi note de Radu Alexandrescu, în

col. PSB, vol. 14, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p.

168; Pr. Prof. Dr. Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. II, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 18; R. M. Grant,

„Religion and politics at the council of Nicaea”, în Journal of Religions, Chicago, LV (1975), pp. 1-12. Eusebiu

afirmă că împăratul Constantin a fost stabilit de Dumnezeu ca un episcop comun () şi îl

prezintă şezând printre episcopii Bisericii, ca unul dintre ei. Pr. Lect. Dr. Adrian Gabor, Biserica şi statul în

primele patru secole, pp. 177-178.

11

Bibliografie

1. ***, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Editura Bizantină, Bucureşti, 1995

2. Athanasius, „Apology to Constantius”, 30, 41, în vol. A Library of Fathers, Oxford,

1873

3. Baker, Derek ed., Relations between East and West in the Middle Ages, Edinburgh

University Press, Edinburgh, 1973

4. Barnea, Ion - Iliescu, Octavian, Constantin cel Mare, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1982

5. Baynes, N.H., Studii bizantine, Londra, 1955

6. Brand, Charles M., Byzantium Confronts the West, 1180-1204, Harvard University

Press, Cambridge, Mass., 1968

7. Bréhier, Louis, Civilizaţia bizantină, traducere de Nicolae Spincescu, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1994

8. Brezeanu, Stelian, Istoria Imperiului bizantin, Editura Meronia, Bucureşti, 2007

9. Brown, Peter, Întemeierea creştinismului occidental, traducere de Hans Neumann,

Editura Polirom, Iaşi, 2002

10. Bucevschi, Diac. Prof. Dr. Orest, „Sfântul Ioan Gură de Aur: omiliile «Despre

pocăinţă»”, în Studii Teologice, IX (1957), nr. 9-10

11. Carabă, Vasile Adrian, „O teocraţie atipică: Bizanţul. Precizări cu privire la statutul

împăratului în Biserică”, la Steven Runciman, Teocraţia bizantină, traducere din limba

engleză de Vasile Adrian Carabă, Editura Nemira, Bucureşti, 2012

12. Chifăr, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Istoria creştinismului, vol. I+II, Editura Universităţii

„Lucian Blaga”, Sibiu, 2007

13. Constantelos, Dimitrios I., Byzantine Philantropy and Social Welfare, Rutgers

University Press, New Brunswick, New Jersey, 1968

14. Daniel, † IPS Arhiepiscop şi Mitropolit al Moldovei, la Service Orthodoxe de Presse,

nr. 228, mai 1998

15. Daşkov, S.B., Împăraţi bizantini, traducere de Viorica Onofrei şi Dorin Onofrei,

Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999

16. Davids, Adelbert ed., The empress Theophano: Byzantium and the West at the turn of

the first millennium, Cambridge University Press, Cambridge, 1995

17. Day, Gerald W., Genoa’s Response to Byzantium, 1155-1204: Commercial Expansion

and Factionalism in a Medieval City, University of Illinois Press, Urbana, 1988

18. Delmaire, Roland, Largesses sacrées et res privata. L'aerarium impérial et son

administration du IVe au VI siècle, Ecole française de Rome, 1989

19. Dvornik, Francisk, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană, traducere Diana Stanciu,

Editura ALL, Bucureşti, 2001

20. Egeria, Travels, traducere J. Wilkinson, Londra, 1971

21. Eusebiu de Cezareea, Viaţa fericitului împărat Constantin, IV, 24, traducere şi note de

Radu Alexandrescu, în col. PSB, vol. 14, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991

22. Evdokimov, Paul, „La culture à la lumière de l’Orthodoxie”, în Contacts, XIX (1967),

nr. 57

23. Ferradou, André, Des biens des monasteres a Byzance, Thése pour le doctorat,

Bordeaux, 1896

24. Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie

bisericească, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti, 1990

12

25. Franzen, August, Mică istorie a Bisericii, traducere de Marius Ivaşcu, Editura Galaxia

Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2009

26. Gabor, Pr. Lect. Dr. Adrian, Biserica şi Statul în primele patru secole, Editura Sophia,

Bucureşti, 2003

27. Gafton, Magistrand Lucian I., „Acte de violenţă şi abuz ale împăraţilor bizantini faţă

de Patriarhii de Constantinopol”, în Studii Teologice, VIII (1956), nr. 7-8

28. Grant, R. M., „Religion and politics at the council of Nicaea”, în Journal of Religions,

Chicago, LV (1975)

29. Howard-Johnston, J.D. ed., Byzantium and the West, c. 850-1200: Proceedings of the

XVIII Spring Symposium of Byzantine Studies, Hakkert, Amsterdam, 1988.

30. Ionescu, Şerban, Morala ortodoxă faţă cu celelalte morale confesionale, Editura

Cercului de Studii Social-Creştine, Bucureşti, 1941

31. Libanius, Oration, la

http://www.tertullian.org/fathers/libanius_pro_templis_02_trans.htm

32. MacCulloch, Diarmaid, Istoria creştinismului, traducere de Cornelia Dumitru şi

Mihai-Silviu Chirilă, Editura Polirom, Iaşi, 2011

33. Marrou, Henri-Irénée, Biserica în antichitatea târzie (303-604), traducere de Roxana

Mareş, Editura Teora, Bucureşti, 1999

34. Meyendorff, John, The Orthodox Church. Its past and Its Role in the World Today,

fourth revision edition, St. Vladimir’s Seminary Press, New York, 1996

35. Milaş, Dr. Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, vol. I,

partea a II-a, Tipografia Diecezană, Arad, 1931

36. Petrache, Tatiana, Prefaţă, la Jean-Claude Eslin, Dumnezeu şi puterea. Teologie şi

politică în Occident, traducere de Tatiana Petrache şi Irina Floare, Editura Anastasia,

Bucureşti, 2001

37. Plămădeală, † I.P.S. Antonie, „Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Tradiţie şi în

teologia contemporană”, teză de doctorat, în Studii Teologice, XXIV (1972), nr. 5-8

38. Idem, „Idei sociale oglindite în viaţa şi activitatea Sfântului Vasile cel Mare”, în vol.

omagial Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa, vol. 3,

în col. „Biblioteca teologică”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980

39. Pocitan, Pr. Vasile, Compendiu de drept bisericesc, Tipografia de Lux Adolf I.

Feldmann, Bucureşti, 1898

40. Popescu, Prof. Teodor M., „Geneza şi evoluţia schismei”, în Ortodoxia, VI (1954), nr.

2-3

41. Rămureanu, Pr. Prof. Dr. Ioan - Şesan, Pr. Prof. Dr. Milan - Bodogae, Pr. Prof. Dr.

Teodor, Istoria Bisericească Universală, vol. I (1-1054), Ediţia a III-a, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987

42. Shepard, Jonathan şi Franklin, Simon ed., Byzantine Diplomacy: Papers from the

Twenty-Fourth Spring Symposium of Byzantine Studies, Variorum, Aldershot, 1992

43. Stanislas, Giet, Les idées et l’action sociale de Saint Basile, Editura Gabalda, Paris,

1941

44. Stringer, M., A Sociological History of Christian Worship, Cambridge University

Press, Cambridge, 2005

45. Tenace, Michelina, Creştinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiţii monastice,

traducere de Al. Cistelecan, Editura Cartier, Chişinău, 2005

46. Terheci, Mircea, Istoria Schismei dintre Est şi Vest, Editura Sitech, Craiova, 2008

47. Treadgold, Warren, Bizanţul şi armata sa: 284-1081, traducere de Anda-Elena Maleon

şi Bogdan-Petru maleon, Editura Speculum, Iaşi, 2012

13

48. Idem, O istorie a statului şi societăţii bizantine, vol. I (284-1025), traducere de Mihai-

Eugen Avădanei, Editura Institutului European, Iaşi, 2004

49. Ware, Timothy, Istoria Bisericii Ortodoxe, traducere de Alexandra Petrea, Editura

Aldo Press, Bucureşti, 1999.