SPIRITUALITATEA BISERICII CREŞTINE ORTODOXE RĂSĂRITENE

ÎN COMPARAŢIE CU

SIRITUALITATEA BISERICII CREŞTINE APUSEANE

Îndrumător: Pr.Prof.Univ.Dr. Dumitru Radu

Dr

.în teologie: Păştin Antoniu-Cătălin

SPIRITUALITATEA BISERICII CREŞTINE ORTODOXE RĂSĂRITENE

Spiritualitatea creştină este maximul în

materie de nobleţe a spiritualităţii umane. Ea este

standardul şi idealul oricărei deveniri spirituale

omeneşti, reprezentând însuşi scopul împlinit al

mântuirii. Ea este garanţia că omul a ajuns din nou în

unire cu Dumezeu Care l-a creat, şi că este cu adevărat

capabil să-L însoţească pe Acesta în viaţa veşnică în

calitate de copil al Său.

„Aceste valori pe care creştinul ortodox le

realizează în raport cu Dumnezeu, Care este o treime de

persoane, trebuie arătate prin lucrarea Duhului Său, în

raport cu semenii, de aproape şi de departe, ca şi

2

aceştia să se bucure de ele şi în acest mod, să devină

valori depline.„ 1

Din păcate, noi cei de astăzi, locuitori ai

pământului, nu cunoaştem o singură spiritualitate

creştină, ci mai multe, între care cele mai pregnante

sunt: spiritualitatea ortodoxă, cea romano-catolică şi

cea protestantă, între acestea, obiectivă fiind desigur,

spiritualitatea ortodoxă.

Dacă spiritualitatea creştină originală ar fi reuşit

să supravieţuiască nedivizată până la noi, cu totul altul

ar fi fost impactul ei asupra mersului lumii pământene şi

cu siguranţă că nu s-ar mai fi vorbit astăzi de tot felul

de crize globale chiar pericolul aneantizării nucleare,

pentru că pur şi simplu nu s-ar fi ajuns la aşa ceva.

Dacă totuşi s-a ajuns, e pentru că au existat la

mijloc nişte cauze, între acestea, detaşându-se în primul

rând fărâmiţarea spiritualităţii creştine iniţiale, ea

însăşi datorată unor anumite cauze.

În Răsăritul creştin, conţinutul noţiunii de

spiritualitate, a fost redat prin expresii ca: „ viaţă în

Hristos ” , „ viaţă în Duhul Sfânt ”, „ viaţă

duhovnicească”, „ viaţă în Duhul Sfânt prin Iisus Hristos

la (cu ) Tatăl .2

Ţinta sau finalitatea vieţii omului pe pământ este

mântuirea şi îndumnezeirea lui, deci creşterea în

Hristos.

1 Teoctist, patriarhul BOR , Apostolatul social în slujba înaltelor valori, în Pe trepteleslujirii creştine, Ep. MM şi Sucevei, M-rea Neamţ, 1980, p. 123. 2Thomas, Spidlik S.J., La spiritualité de l′ Orient chrétien, Roma, 1978, p. 29-51.

3

Viaţa persoanei umane nu are numai o dimensiune

pământească, ci şi una eshatologică.

,,Făptura umană, ca fiinţă spirituală, trăieşte în

timp şi spaţiu, dar nu numai pentru acest veac, ci şi

pentru cel viitor, adică pentru comuniunea veşnică şi

plenară cu Dumnezeu, sau, departe de El, ca osândă

veşnică". 3

Astfel, viaţa creştinului pe pământ nu este numai ca

o simplă existenţă biologică, ci ea este şi trebuie să

fie o trăire spirituală specifică persoanei umane, cu o

finalitate legată de calitatea omului de fiinţă

spirituală personală, în trup, înzestrată cu raţiune,

simţire şi voinţă liberă, purtătoare şi creatoare de

valori materiale şi spirituale.

,,Spiritualitatea ortodoxă nu face abstracţie de

întreaga fiinţă a creştinului şi nici de ceea ce implică

viaţa omului: sănătatea şi condiţiile materiale necesare

şi chiar bunăstarea materială, ca suport al susţinerii şi

desfăşurării ei rodnice, pentru fiecare ins în parte şi

pentru colectivitatea şi societatea cărora acesta

aparţine ". 4

Viaţa creştinului ortodox are sens şi valoare numai

în măsura în care ea este şi o preocupare importantă

pentru propria lui mântuire şi o dobândire reală a

acesteia prin comuniunea deplină în iubire cu Mântuitorul

Hristos, în calitate de mădular al Trupului Său –

3 Pr. Prof. Dumitru Radu , Trăirea creştină, în „I.D.M.P.” nr. 4, Ed. Episcopiei Râmniculuişi Argeşului, Rm. Vâlcea, 1987, p.304 Ibidem, p. 30-31.

4

Biserica, prin credinţă şi fapte bune, ajutat de harul

dumnezeiesc.

,,De aceea, mântuirea înţeleasă ca eliberare din robia

păcatului şi a morţii şi ca împreună-vieţuire cu Hristos

şi în Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt în noi, este

problema cea mai importantă şi vitală care confruntă

creştinismul tuturor timpurilor ". 5

Ca chip şi asemănare a lui Dumnezeu, omul coronament

al creaţiei, glasul şi sinteza acestuia, este deschis

lui Dumnezeu, Creatorul, Proniatorul şi Mântuitorul său,

cât şi semenilor săi, oamenii, înaintând în acelaşi timp

pe drumul cunoaşterii propriului său, eu, şi destin

comunitar-sobornicesc.

Spiritualitatea şi slujirea sunt expresiile concrete

ale acestei deschideri ontologice a creştinului spre

Dumnezeu, spre semeni şi spre societatea semenilor săi.

Karl Rahner spune că spiritualitatea poate fi

definită ca: „ viaţă de credinţă, nadejde si iubire,

viaţă din Duhul Sfânt, viaţă din Duhul lui Hristos, viaţă

din Evanghelie, viaţă din urmarea lui Hristos ” 6.

Fiind, în primul rând, deschidere spre Dumnezeu,

spiritualitatea creştină îşi pune pecetea sa pe cultura,

literatura şi arta celor care au creat această

spiritualitate şi se concretizează în atitudini şi

acţiuni de slujire a semenului şi a societăţii acestuia,

5 Idem, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos, în „Ortodoxia” an XL (1988),nr.2, p. 28. 6 Karl,.Rahner, Schriften zur Theologie, 14, Einsiedeln-Zürich-Köln, 1980, p. 185.

5

în duhul slujirii omului de către Hristos, în vederea

mântuirii şi desăvârşirii lui.

Creştinătatea veacurilor primare se consideră pe sine

„un singur neam mare”, iar sfinţenia este văzută mai mult

decât o virtute, o strălucire a perfecţiunii divine.

Al doilea caracter, fără de care spiritualitatea este

de neconceput în Ortodoxie, priveşte aspectul liturgic al

spiritualităţii.

Adevăratul subiect al vieţii spirituale nu este

individul izolat, ci este eu-ul său liturgic. În esenţa

ei, spiritualitatea este doxologică.

De asemenea, ea se defineşte printr-o participare la

lucrarea cea tainică a lui Dumnezeu în lume, prin

sfintele slujbe, lucrarea care uneşte lumea văzută şi cea

nevăzută, aducând real pe Dumnezeu oamenilor şi menţinând

real pe oameni în harul Sfântului Duh, în Dumnezeu. În

perspectiva unităţii caracterului tradiţional şi a

caracterului liturgic, despre care vorbim,

spiritualitatea apare ca o lucrare a Sfântului Duh care

face din devenirea istorică şi cosmică un eveniment al

întrupării, o mişcare imensă a instaurării împărăţiei lui

Dumnezeu pe pământ.

Despre Mângâietorul, le-a spus Hristos ucenicilor săi

nu numai că „rămâne la voi şi va fi în voi”, ci şi că

„rămâne cu voi în veac”. (In. 14,16-17).

Caracteristică esenţială a spiritualităţii ortodoxe

este fidelitatea faţă de tezaurul învăţăturii evanghelice

moştenite din epoca creştinismului primar. Ea a rămas

fidelă tuturor învăţăturilor revelate cuprinse în Sfânta

Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Ea îşi trage adevărurile,

preceptele morale din Revelaţia Divină.

6

Elementele de bază ale Spiritualităţii Creştine

Ortodoxe îl formează elementul divin, cel secundar fiind

elementul uman. Revelaţia divină deschide porţile

sufletului omului, făcând să se înţeleagă că izvorul

nesecat al său îl constituie Hristos.

Izvorul principal al normelor morale este Revelaţia

Divină, iar spiritualitatea ortodoxă rămâne fidelă

acestui tezaur revelat. În Ortodoxie, temelia

spiritualităţii este Revelaţia.

O altă caracteristică este histocentrismul ei. In

centrul vieţii morale a creştinului se află Hristos

Mântuitorul.

Mântuitorul întrupează în mod desăvârşit idealul

moral creştin, care trebuie urmat în duhul iubirii şi al

libertăţii. Hristos- Fiul cel Întrupat- este idealul

moral creştin, pe care fiecare trebuie să-l atingă.

Spiritualitatea Ortodoxă pune accent deosebit pe

comunicarea omului cu Hristos începând prin Botez,adică

omul intră în relaţie cu Hristos, iar prin Hristos cu

persoanele Sfintei Treimi, astfel devine hristofor.

Procesul de asimilare a lui Hristos în noi stă la baza

învăţăturii morale ortodoxe.

Prin Taina Botezului Hristos intră în adâncurile

tainice ale omului, aşteptând să crească în el. Creştinul

nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu, se face

una cu Hristos, în sensul că între ei există o comuniune

stânsă.

7

,,Spiritualitatea Ortodoxă accentuează importanţa

acestei comuniuni cu Hristos şi cere sporirea ei, care se

realizează prin Taine şi vieţuire morală în duhul lui

Hristos. El dă credinciosului puterea de a răzbate în

viaţă, depăşind nevoile şi greutăţile. Iubirea dă

credinciosului libertatea morală în Hristos. Cel ce

iubeşte pe Hristos nu simte sarcina şi greutatea

poruncilor. De aceea morala ortodoxă găseşte în duhul

veşnic viu al lui Hristos, al iubirii nemuritoare,

rezolvarea justă a problemelor morale ale vieţii

creştine".7

O altă caracteristică a moralei ortodoxe este

înduhovnicirea, adică creşterea liberă a credinciosului

în Duhul lui Hristos şi în Duhul Bisericii.

Spiritualitatea Ortodoxă se ocupă de creşterea omului în

asemănarea cu Hristos.

Prin prezenţa Sfântului Duh în veac sau în istorie,

Dumnezeu însuşi păşeşte ca subiect în faţa omului,

pătrunzând şi umblând în întreaga lui existenţă; prin

intervenţia Sa, viaţa lumii dobândeşte o direcţie nouă;

prin lucrarea Sa întemeiază Biserica, după cum creează

tot ce este nou pe pământ.

Înduhovnicirea reprezintă purificarea continuă de

patimi şi creşterea în virtuţi, care nu poate fi făcută

decât în interiorul Bisericii- mama noastră

duhovnicească, pentru că ea este Trupul tainic al lui

Hristos cu multe mădulare pentru comuniunea cu Dumnezeu

şi în ea se realizează această comuniune.

7 Pr. Prof.Nicolae, (Ieronim).,Mladin, Despre unele caracteristici ale moralei catolice, în ,,Mitropolia Ardealului, XI (1966), nr.1-3, p.292.

8

Punctul iniţial al înduhovnicirii este Taina

Botezului. Accentul se pune pe înoirea spiritului, care

rodeşte în fapte.

O altă caracteristică: sobornicitatea, sau încadrarea

credinciosului în comunitatea Bisericii, adică conceperea

credinciosului şi judecarea lui ca mădular al Bisericii

lui Hristos. Pentru Biserica ortodoxă creştinii sunt

mădulare ale Trupului lui Hristos, care stau în legătură

unele cu altele.

,,Spiritualitatea ortodoxă priveşte pe fiecare ins ca

mădular şi-l judecă în relaţia sa cu comunitatea

sobornicească.Omul este mădular al unei comunităţi, iar

creştinul este mădular şi al Bisericii lui Hristos. Toate

actele omului au o pecete comunitară, în sensul că

fiecare om este avizat la ajutorul semenilor săi, fiecare

se simte avizat la ajutorarea comunităţii. Biserica este

pentru noi, ortodocşii, mama noastră duhovnicească.

Idealul moral în Ortodoxie este ca fiecare creştin să

ajungă la sfinţenie, străduindu-se să devină o

personalitate morală în care să se întrupeze în chip

desăvârşit, într-o unitate deplină, valoarea religioasă

creştină şi valoarea morală creştină ".8

,,Dacă persoana fiecărui creştin poartă în sine chipul

lui Dumnezeu, personalitatea morală este numai persoana

care, prin viaţa şi faptele sale, tinde să aducă la

desăvârşire chipul lui Dumnezeu din ea ,,realizându-se pe

sine printr-o viaţă de virtuţi ” 9

8 Idem, Personalitatea morală creştină, în ,,Mitropolia Ardealului, XI (1966), nr.1-3, p.75.99 Idem, Despre unele caracteristici ale moralei catolice, în ,,Mitropolia Ardealului, XI(1966), nr.1-3, p.292.10Prof. Ioan Zăgrean, Personalitatea morală după învăţătura creştină ortodoxă, în ,,MitropoliaArdealului,,,, II (1957), nr.3-4, p.239.

9

Sfântul Serafim de la Sarov (+ 1833 ) evidenţiază

finalitatea ultimă a vieţii creştine, anume dobândirea

Duhului Sfânt, prin care, de fapt, se realizează

comuniunea deplină a omului cu Sfânta Treime şi a

oamenilor întreolaltă.

Rezumând înţelesul spiritualităţii creştine

Răsăritene, Teofan Zăvorâtul (+ 1894) scrie: „Esenţa

vieţii în Hristos, a vieţii spiritule, constă în

transformarea sufletului şi a trupului şi introducerea

lor în sfera Duhului, adică în înduhovnicirea sufletului

şi a trupului. ” 10

Tomas Hopko (preot ortodox american), spune:

„ Termenul spiritualitate nu desemnează un fel de lucru în

sine, care ar putea fi izolat de întregul doctrinei şi

practicii Bisericii şi evaluat ca o contribuţie aparte.

Şi nici nu poate fi socotită spiritualitatea ca un scop

în sine, având un interes în sine, din care s-ar putea

face un fel de idol, care ar fi slujit şi adorat în locul

lui Dumnezeu Cel viu.

Spiritualitatea, dacă are cu adevărat un sens, este

adorare şi slujire a Dumnezeului Celui viu sub toate

formele, în cel mai mic detaliu al vieţii.”11

,,Prin prezenţa Sfântului Duh în veac sau în istorie,

Dumnezeu însuşi păşeşte ca subiect în faţa omului,

pătrunzând şi umblând întreaga lui existenţă; prin

intervenţia Sa, viaţa lumii dobândeşte o direcţie nouă;10

1111Thomas, Spidlik, Scrieri despre viaţa spirituală, Moscova, 1903 ( în ruseşte ) , p.247. 12 Thomas, Hopko, ′Le sens de la spiritualité, in rev. „SOP”, Paris, nr. 16, 1977.

10

prin lucrarea Sa întemeiază Biserica, după cum creează

tot ce este nou pe pământ" 12.

Biserica ortodoxă a venerat nu pe savanţi , ci pe

trăitori: „Nimic nu e mai sărac, scrie Diadoh al Foticeii,

decât cugetarea care stând afară de Dumnezeu, filozofează

despre Dumnezeu. Călugării se retrăgeau în pustie, pentru

ca să se întoarcă în pustiul acestei lumi cu energia

acumulată acolo, căci creştinismul este „filozofia

faptei”, după Sf. Ioan Gură de Aur, adică înţelepciunea

dumnezeiască, izvor de-a pururi nesecat de fapte bune. În

percepţia Bisericii Ortodoxe, creştinismul însuşi este o

mişcare de spiritualizare a umanului nu numai ca individ,

ci şi ca popor, iar această mişcare are şi o dimensiune

cosmică, adică priveşte şi raportul omului cu natura

înconjuratoare ( de exemplu la Sfântul Grigorie de

Nazianz, Cuv. XI, 6 si Cuv. XLI, 1 ). 12

In cadrul Bisericii, spiritualitatea nu se reduce

doar la slujbe religioase, la scrieri ascetice sau la

expresii estetice de artă liturgică ci spiritualitatea

este activitatea cotidiană a vieţii trăite în comuniune

cu Dumnezeu.

Spiritualtatea ortodoxă desemnează viaţa omului

întreagă, inspirată şi îndrumată de Duhul lui Dumnzeu.

,,Spiritualitatea, aşadar, nu poate însemna o evaziune

în afara istoriei, fiind vorba despre un dinamism care

animă istoria şi o conduce spre zările veşnice. Nu de

puţine ori în istoria teologiei, noţiunea de

spiritualitate a fost legată de ideea de taină sau

mister, iar aria ei redusă la o legătură intimă dintre

Dumnezeu şi om, prin care era vizată o comuniune de1213 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, cap. VII, în Filocalia, Sibiu, 1946, vol. I, p.

341.11

natură mistică. Acesta înseamnă că toţi oamenii vor şi

trebuie să se bucure de viaţă în contextul dat ". 13

Această ultimă unire era privită drept o taină a

înţelepciunii divine, un plan al destinului veşnic al

omului, fără nici o implicaţie în viaţa socială.

Cu alte cuvinte, spiritualitatea era considerată

numai ca viaţă religioasă trăită personal sau ca o

religiozitate experimentată la un neobişnuit de înalt

grad de tensiune sufletească.

Spiritualitatea a ajuns, de asemenea, să fie

desfăcută în două compartimente distincte, în mistică şi

teologie, în experienţa personală a Tainelor divine şi

dogma mărturisită de Biserică.

Creştinul zilelor noastre îşi urmăreşte scopul vieţii

într-un anume context social şi cultural-spiritual,

marcat printr-un mare număr de noutăţi în toate domeniile

activităţii umane, ceea ce constituie un apel puternic

pentru recunoaşterea unei norme morale universale.

Există în lume o aspiraţie generală spre mai multă

dreptate socială între indivizi, între popoare, între

naţiunile sărace şi bogate, manifestată prin ideea de

dezvoltare umană, integrală şi solidară. Tocmai o astfel

de aspiraţie spre dreptate, într-o lume care caută

unitatea sa, presupune că există ceva comun şi universal

între toţi oamenii şi prezent în fiecare, dincolo de

orice particularitate. Acesta înseamnă că toţi oamenii13

12

vor şi trebuie să se bucure de viaţă în contextul dat.

De aceea, ei nu se pot rupe de comunitatea în care

trăiesc şi nici nu pot face abstracţie de semenii lor, cu

care trebuie să fie în comuniune şi în slujire soială şi

moral-spirituală".

,,Existenţa umană însăşi este o proexistenţă, atât în

faţa lui, Dumnezeu, cât şi a semenilor. În aceasta este

dată însăşi legătura strânsă dintre spiritualitatea

ortodoxă şi slujirea socială ".14

Tot ce e de trebuinţă pentru mântuire - bunul suprem

se realizează când e primit de o inimă curăţită prin

iubire: „ Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor

vedea pe Dumnezeu ”(Mt.5,8); Iubirea topeşte zgura

pământescului.

Trei caracteristici specifice disting teologia

ortodoxă de teologia latină Apuseană :

1. ea este mistică, văzând toate în Dumnezeu şi pe

Dumnezeu în toate, şi raportând totul la aceasta ca la un

principiu viu.

2. ea este negativă, conştientă de transcedenţa lui

Dumnezeu faţă de orice întelegere şi având grijă să ţină

seama de aceasta în toate căile sale.

3. ea este experienţială sau, existenţială, legată

şi confruntată fără încetare cu realitatea vieţii

creştine şi experienţa pe care o au din ea credincioşii

şi sfinţii. Ea este o teologie trinitară.

Pentru a ajunge la desăvârşirea în Hristos, deci la

mântuirea, sfinţirea sau îndumnezeirea noastră, nu

14 Jean-Marie Aubert, Vivre en Chretien an XX-e siecle, Editions Salvator, Mulhouse, Tome I-er; „Le soel de la terre”, 1976, p.150.

13

trebuie să disociem relaţia Dumnezeu – om – lume, să nu

fugim de viaţa lumii, ci să conlucrăm cu semenul nostru

pentru mântuirea tuturor, ajutaţi de harul dumnezeiesc,

în Biserică, sau cu alte cuvinte omul credincios, care

doreşte să ajungă pe culmile trăirii duhovniceşti, la

comuniunea deplină cu Dumnezeu, trebuie să obţină, mai

întâi, o cunoştinţă cât mai deplină despre Dumnezeu şi

despre voia Lui, prin puterea Duhului Sfânt, pe care apoi

să o pună în practică în relaţie cu sine însăşi, cu

semenii, cu lumea înconjurătoare şi cu Dumnezeu Cel în

Treime.

Astfel, există o strânsă relaţie sau interdependenţă

între spiritualitate şi viaţa creştină. La starea de

desăvârşire nu se poate ajunge fără eforturi ascetice

îndelungi şi continui şi care nu se sfârşesc niciodată,

care definesc spiritualitatea şi viaţa creştină

autentică.

,,Şi, înaintând pe calea virtuţii, prin curăţire de

patimi şi de păcate, omul ajunge, prin lucrarea Duhului

Sfânt, şi la o trăire a celor duhovniceşti, făcute

accesibile nouă de către Fiul lui Dumnezeu întrupat,

Iisus Hristos". 15

Prin descoperirea dumnezeiască suprafirească,

persoana umană dobândeşte o cunoştinţă mai completă şi

întru totul sigură despre Dumnezeu şi despre voia Lui

privind viaţa şi mântuirea sa.

,,Cunoaşterea lui Dumnezeu Cel în Treime nu este o

problemă de pură speculaţie, cât una de purificare şi de

deschidere, de întâlnire şi de dialog cu Dumnezeu prin

15 Pr. Prof. Dr. Dumitru, Radu, Învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu, în „Îndrumări

misionare”, Ed. IBM, Buc. 1986, p.55. 14

simţirea prezenţei Lui în noi şi în lume prin har şi

credinţă". 16

Cunoaşterea aprofundată a lui Dumnezeu este o

cunoaştere în iubire.

Omul se află într-o mişcare continuă spre o ţintă

care este Dumnezeu. Progresul în iubire este progresul în

cunoaştere.

Dumnezeu fiind Persoană, între El şi noi se

stabileşte un raport de iubire, însă o iubire cu o

infinitate, cu perspectiva unei continue unităţi, care ne

menţine pe noi împreună cu El ca persoană.

,,În general, cunoaşterea suprafirească a lui Dumnezeu

este un dar şi un har, o cunoaştere prin care Dumnezeu Se

descoperă pe Sine şi pe care omul o primeşte prin

credinţă, smerenie şi „metanoia” 17 Prin virtuţi care

izvorăsc din iubire (Ioan 14,6; Mt.25,21; Efes.4,25),

omul credincios se depăşeşte pe sine, căutând să-L

cunoască pe Dumnezeu şi să-I placă, dar şi semenilor săi.

Astfel, cunoaşterea lui Dumnezeu, dar şi a semenilor,

înseamnă totodată mântuirea şi îndumnezeirea omului

credincios.

Deci, în strânsă legătură cu iubirea, care de fapt se

află la baza relaţiei personale cu Dumnezeu, se află

virtutea, şi implicit o cunoaştere a lui Dumnezeu în

împrejurările concrete ale vieţii, valabilă pentru toţi

creştinii din toate timpurile şi locurile.

Cunoaşterea intelectuală, afirmativă şi negativă,

este mai mult un produs al gândirii teoretice, în cea16 Pr. Prof. Dr. Ioan, Ică, Curs de Teologie Dogmatică şi simbolică, partea I, mss

dact., p. 49. 17 Ibidem, p.54

15

apofatică înaintând creştinii înduhovniciţi, în urma unor

sporite eforturi spirituale.

Această cunoaştere a lui Dumnezeu este posibilă prin

răscumpărarea adusă de Fiul Său întrupat, Mântuitorul

Hristos, rămânând ca noi să ne împărtăşim de aceste

roade.

În acest mod devenim fii ai lui Dumnezeu prin

cunoaştere adevărată, aşa cum a accentuat Sf. Apostol

Pavel: „Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe

Duhul Fiului Său în inimile noastre. Astfel nu mai esti

rob, ci fiu, iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui

Dumnezeu prin Iisus Hristos” (Gal.4,6-9). 18

Calea îndumnezeirii omului în Hristos, prin

cunoaştere, iubire şi virtute este drumul realizării

progresive şi cât mai depline a asemănării omului cu

Dumnezeu până la statura deplinătăţii bărbatului Hristos

(Efes.4,13),

Dumnezeu-Omul, stând pe scaunul slavei de-a dreapta

Tatălui, ca unul dintre noi, fiind însă Dumnezeu – Omul. 19

Îndumnezeirea celui ce crede în Mântuitorul Hristos

este deci virtual în însăşi îndumnezeirea firii umane în

Persoana Sa, care începe de la Întrupare şi se

actualizează deplin la Înviere şi Înălţare. Dumnezeu S-a

făcut om, ca omul să poată deveni „dumnezeu” după har, nu

după fiinţă.

Sf. Maxim accentuează că firea noastră după păcat

este făcută în Hristos un mediu de revelare a Lui ca

Dumnezeu în Treime şi astfel poate să-L cunoască.

18 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos, în

Ortodoxia nr. 2-1988, p. 46.19 Ibidem, p. 47.

16

Acesta este de fapt şi scopul creării omului, acela

de a-L cunoaşte, a-L slăvi şi a se îndumnezei prin harul

Său. De aceea Sfinţii văd în cunoaşterea lui Dumnezeu

întrupat, Iisus Hristos, Care ne-a restaurat firea

întunecată de păcatul strămoşesc şi ne-a redat, prin

toată viaţa Sa, posibilitatea relaţiei dialogice cu

Dumnezeu pe care îl putem cunoaşte, atât cât este necesar

pentru mântuirea noastră.

Aşadar, persoana umană, având putinţa să-L cunoască

pe Dumnezeu în comuniune de viaţă şi iubire, atât cât

este necesar pentru mântuirea personală şi lucrând

aceasta prin puterea Duhului Sfânt, devine purtătoarea

însuşirilor lui Dumnezeu prin participare, prin comuniune

deplină cu El.

Persoana umană îndumnezeită apare ca dumnezeu prin

har. Trăirea ei astfel defineşte notele esenţiale ale

spiritualităţii şi totodată ale vieţii creştine

autentice. Comuniunea deplină, armonioasă şi vie cu

Dumnezeu, realizează sensul adevărat al unirii cu

Dumnezeu după har. Deci, nu e vorba de nici o separare

netă între credincios şi Dumnezeu (ca în protestantism)

şi nici o identificare de natură cu El (ca în panteism).

Comuniunea cu Dumnezeu înseamnă unire, nu

identificare, deşi pare un paradox. Rămânem oameni după

fire, dar devenim Hristos după puterile prin care trăiesc

eu-urile noastre (Gal.3,28), în deplină armonie şi iubire

agapică, sentiment care nu cade şi nu piere niciodată

(I.Cor.13,13).

17

Dat fiind scopul deosebit de important al vieţii

fiecărui creştin în parte şi anume acela al obţinerii

desăvârşirii în Hristos, spiritualitatea ortodoxă este o

componentă esenţială a vieţii creştine.

,,Spiritualitatea ortodoxă urmăreşte desăvârşirea

celor ce cred în Hristos, desăvârşirea nu are hotar, căci

este participare la viaţa Lui divino-umană, realizabilă

prin unirea ipostatică şi prin ajutorul harului

dumnezeiesc". 20

Spiritualitatea ortodoxă, în înţelesul său creştin,

este împlinirea aspiraţiilor fundamentale ale spiritului

uman în lumea creată, în care el - omul, se defineşte ca

„spirit întrupat”sau ca fiinţă care uneşte în sine

spiritualul cu materialul.

Omul nu a fost creat ca să vorbească cu sine însuşi

şi să se secularizeze, ci ca să fie partener de dialog al

Creatorului său şi inel de legătură între Dumnezeu şi

lume, cu rădăcini adânc înfipte în realitatea cosmică,

dar şi în cea treimică, ca să transfigureze creaţia în

Hristos. În această viziune teologică, lumea nu mai

rămâne închisă în ea însăşi, ci deschisă

transcendentului, cu toate consecinţele care decurg de

aici.

Ortodoxia se caractrizează prin faptul că introduce

învăţătura de credinţă în slujbele religioase. Slujbele

bisericeşti sunt principiile Dogmaticii transpuse în

viaţă.

20 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos, în

Ortodoxia nr. 2, 1988, p. 46. 18

Tot atât de important este şi faptul că experierea

adevărurilor dogmatice are loc numai în Biserică.

Biserica dă posibilitatea ca să se descopere adâncimea şi

frumuseţea adevărurilor revelate prin puterea şi lucrarea

Duhului Sfânt. Acesta este motivul pentru care Sfinţii

Părinţi cunoşteau calea teologiei şi a Bisericii şi

spuneau că în slujbele bisericeşti omul se înalţă către

cer şi cerul se coboară pe pământ.

În timp ce celelalte confesiuni creştine încearcă să

adapteze revelaţia divină la puterea de înţelegere a

minţii umane, motiv pentru care catolicii şi protestanţii

au suprimat sau au adăugat învăţături de credinţă în

tezaurul revelat, învăţătura ortodoxă te învaţă că

trebuie să adaptezi mintea credinciosului la revelaţia

divină.

Protestanţii şi catolicii au transformat teologia

într-un domeniu de speculaţie abstractă şi filosofică,

Biserica Ortodoxă propovăduieşte că învăţătura creştină

duce la experienţa şi transformarea minţii şi inimii

credinciosului prin puterea Duhului Sfânt.

Teologia Dogmatică Ortodoxă, nu este numai

speculaţie, ci viaţă, trăire şi experienţă în puterea

Duhului Sfânt, care s-a pogorât la Cincizecime şi

lucrează în Biserică. „În sens cultic, dogmatica este

cântarea care rezumă teologia creştină cu privire la

Taina Întrupării din Fecioară şi a mântuirii omenirii ”21.

21 Pr. Prof. Univ. Dumitru Popescu, Curs Teologie Dogmatică, mss. Dact. Univ. Buc. Fac. Teologie Buc.1995.

19

În Biserica Ortodoxă, se pune accentul pe conţinutul

duhovnicesc al Sfintei Tradiţii, acţiunea spirituală a

Tradiţiei.

În Biserica Romano-Catolică se pune accentul mai mult

pe acţiunea de transmitere. Acest lucru explică motivul

pentru care în Biserica Catolică transmiterea Tradiţiei

este o chestiune care priveşte numai ierarhia, în timp ce

în Biserica Ortodoxă transmitera ei priveşte şi clerul şi

poporul.

Faţă de afirmaţia papei Pius al IX-lea că: „eu sunt

tradiţia”, ”Enciclica Patriarhilor ” de la 1848 spune că: „

la noi Biserica şi poporul păzesc Tradiţia ”.

Necesitatea Tradiţiei reiese din faptul că întreaga

învăţătură descoperită a fost dată întâi pe cale orală,

apoi a fost fixată în cele două Testamente. Tradiţia

interpretată în acest sens cuprinde învăţătura primită de

la Mântuitorul şi de la Apostoli, care n-a fost

consemnată în scris.

În teologia protestantă există tendinţa de a opune

aspectul statornic al Tradiţiei, celui dinamic,

accentuînd pe primul şi minimalizând pe al doilea.

În general, protestanţii au mare rezervă faţă de

Tradiţia dinamică.

La romano-catolici se minimalizează aspectul

statornic al Tradiţiei şi se pune un accent deosebit pe

caracterul ei dinamic.

Tradiţia cu caracter statornic, are caracter revelat

iar Tradiţia cu caracter dinamic, are mai mult un

20

caracter uman, dar ea nu este decât o dezvoltare

intensivă a Tradiţiei statornice pentru binele Bisericii.

Sfânta Tradiţie sau Sfânta Predanie este învăţătura

dată de Dunezeu prin viu grai Bisericii. Ca şi Sfânta

Scriptură, Sfânta Tradiţie cuprinde descoperirea

dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre.

,,Sfânta Tradiţie este viaţa Bisericii în Duhul Sfânt,

este curentul viu al vieţii Bisericii. Ea cuprinde

aceeaşi Revelaţie ca în Sf. Scriptură, astfel, ceea ce e

succint în Scriptură, găsim dezvoltat în Tradiţie.”22

În Biserica Ortodoxă nu există astăzi criza pe care o

întâlnim în creştinismul occidental, o criză a

fundamentelor şi ermineuticii. De asemenea, vocaţia

sacerdotală este în general ridicată. În privinţa vieţii

liturgice, aceasta este mai intensă decât în multe

Biserici din Occident. Se păstrează mai mult simţul

sacrului şi nu se militează pentru o „secularizare a

Liturghiei”.

Unirea creştină cu Dumnezeu şi creşterea în Dumnezeu,

constituie spiritualitatea creştină. Dar, acest sens este

pervertit acolo unde se tinde la o identificare între om

şi Dumnezeu.

„Spiritualitatea ortodoxă urmăreşte desăvârşirea

celor ce cred în Hristos, desăvârşirea nu are hotar, căci

este participare la viaţa Lui divino-umană, realizabilă

prin unirea ipostatică şi prin ajutorul harului

dumnezeiesc.” 23

Spiritualitatea creştină ortodoxă, înseamnă viaţa de

comuniune a creştinului cu Hristos şi în Hristos, trăirea

22 Pr. Prof. Univ. Dumitru Radu, Curs Teologie Morală, mss. Dact. Univ. Buc. Fac. Teologie Buc.1995.23 Ibidem, p.47.

21

lui Hristos în noi şi conştiinţa prezenţei şi lucrării

lui Hristos în noi, trăirea în Hristos şi conştiinţa

prezenţei şi lucrării lui Hristos Dumnezeu în noi.

Cuvântul spiritualitate, înseamnă tot ceea ce se

referă la spirit, la fiinţa şi manifestările lui.

Spiritualitatea poate defini activitatea spiritului uman

ca şi: gândire, cunoaştere, expimare, creaţie, etc.

Spiritualitatea poate îngloba orice manifestare sau

experienţă de ordin moral, filosofic, religios, literar,

spiritual. Se poate vorbi de spiritualitatea unui popor,

a unei epoci, a unui grup socio-istoric sau a unei

persoane.

Privită din punct de vedere teologic, forma cea mai

profundă şi fundamentală de spiritualitate este

spiritualitatea religioasă, ca legătură între om şi

Dumnezeu, ca o complexitate de relaţii vii între spiritul

uman şi realitatea spirituală divină.

În înţelesul acesta se vorbeşte de spiritualitate

creştină, iudaică, islamică, budistă, etc.

Teologia morală ortodoxă creştină exprimă însăşi faţa

concretă a creştinismului, adică prezenţa Bisericii în

viaţa morală a creştinului şi a lumii.

In epoca creştină termenul de teologie va intra în

circulaţie în secolul al III-lea, aceasta pentru că avea,

pe de o parte, o rezonanţă de mitologie păgână, iar pe de

altă parte, pentru că entuziasmul teologilor creştini

avea relaţie cu demonii păgânilor.

22

In secolul al III-lea avem la Origen ecoul concepţiei

vechi potrivit căreia teologii sunt cei ce vorbesc despre

Dumnezeu plini de Duhul Sfânt.

După Eusebiu de Cezareea, în scolul al IV-lea, nu

numai psalmiştii, ci toţi creştinii sunt teologi fiindcă

înalţă imne lui Dumnezeu. Prin excelenţă însă, teologii

sunt dascălii Bisericii. După cum se vede, teologia se

referă doar la Dumnezeu.

Cu timpul însă, termenul de teologie a cuprins nu

numai invăţătura despre persoanele divine, Tatăl, Fiul şi

Sfântul Duh ad intra, dar şi opera lor ad extra (lucrarea

lui Dumnezeu pentru mântuirea şi sfinţirea lumii).

„In înteles obişnuit, teologia are o nuanţă

intelectuală, de cunoaştere a Revelaţiei despre Dumnezeu.

In sens clasic, teologia înseamnă trăirea şi aderenţa

la Dumnezeu, adică unirea sufletului cu Dumnezeu în

procesul tainicei întâlniri cu El.

„Ca sens derivat, a face teologie înseamnă a trăi în

Duhul lui Dumnezeu, în duhul adevărului, iar în acest

sens orice creştin poate fi numit teolog ”24

In creştinism, conţinutul noţiunii de spiritualitate

exprimă viaţa trăită în comuniune cu Sfânta Treime,

descoperită prin Dumnezeu-Omul, adică prin Iisus Hristos.

Teologia morală ortodoxă creştină exprimă însăşi faţa

concretă a creştinismului, adică prezenţa Bisericii în

viaţa morală a creştinului şi a lumii.

Această comuniune cu Hristos şi cu Sfânta Treime se

înfăptuieşte prin Duhul Sfânt, în Biserică. Temelia şi

începutul creştinismului este Sfântul Botez.

24 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Curs de teologie dogmatică , Univ. Buc. Fac. de Teologie, mass. Dact., 1991, Bucureşti, p. 10.

23

Spiritualitatea ortodoxă prezintă procesul înaintării

creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos, prin

curăţirea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor, proces

care se săvârşeşte într-o anumită ordine.

Ea descrie modul în care creştinul poate înainta de

la o curăţire de o patimă, la curăţirea de alta şi în

acelaşi timp, cu aceasta, la dobândirea diferitelor

virtuţi şi culminând în iubire, starea care reprezintă

curăţirea de toate patimile şi dobândirea tuturor

virtuţiilor.

Creştinismul nu este o doctrină, o ideologie, ci o

viaţă trăită în conformitate cu voia lui Dumnezeu,

privind pe om şi mântuirea lui.

Creştinismul nu înseamnă o sumă de învăţături

teoretice care să lumineze numai intelectul, ci mai ales

să transforme şi să transfigureze interior fiinţa umană.

Viaţa pământească a creştinului ortodox are ca scop

desăvârşirea la care nu poate ajunge decât în Hristos şi

cu Hristos, realizând valorile morale într-un dialog al

iubirii cu semenii şi cu Dumnezeu Cel în Treime, mai ales

astăzi, în contextul secularizant şi secularizat al

vieţii omului.

Înaintând spre această culme omul înaintează totodată

în unirea cu Hristos şi, odată cu aceasta, în cunoaşterea

Lui, prin experienţă, şi îndumnezeirea sa.

Spiritualitatea ortodoxă urmăreşte desăvârşirea

credinciosului în Hristos.

Toate adevărurile de credinţă trebuie trăite de

fiecare credincios în parte, dar acestea sunt trăite în

mod diferenţiat şi nuanţat. În plus sunt învăţături care

24

nu pot fi aşa de adâncite pe calea raţiunii singure. În

înţelegerea lor trebuie înainte de toate credinţa,

deschiderea omului pentru Adevărul Dumnezeiesc.

Toate valorile pe care acesta le realizează în

existenţa sa sunt implicate în relaţia dialogică

specifică cu Dumnezeu cel întreit, ca existenţă personală

absolută, ca Adevărul infinit, Binele suprem, Frumosul

prin excelenţă şi Sfinţenia inepuizabilă. „Dacă, Morala

creştină, expune condiţiile vieţii morale creştine (legea

morală, conştiinta şi libertatea),pecum şi doctrina, în

forma analitică, despre păcate şi virtuţi, privite ca

nişte stări de sine, nelegate între ele, şi cum

desăvârşirea nu se poate dobândi în Hristos, decât prin

participarea la viaţa Lui divino-umană, se poate spune că

ţinta spiritualităţii ortodoxe este desăvârşirea omului

credincios prin unirea lui cu Hristos şi întipărirea lui

tot mai deplină de chipul umanităţii lui Hristos, plină

de Dumnezeu.

,,Spiritualitatea ortodoxă prezintă procesul

înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos,

prin curăţirea de patimi si prin dobândirea virtuţilor,

proces care se săvârşeşte într-o anumită ordine.

Înaintând spre această culme, omul înaintează totodată în

25

unirea cu Hristos şi odată cu acesta, în cunoaşterea Lui

prin experienţă, care este totodată şi îndumnezeirea sa. ”25

De aceea, Dumnezeu Cel în Treime este izvorul,

temelia, puterea şi modelul vieţii creştine autentice şi

al slujirii arătate nouă prin Fiul Său Întrupat, „la

plinirea vremii” (Gal. 4,4) Dumnezeu – Omul, Iisus

Hristos (Mc. 10,45), „vine să mântuiască pe cel

pierdut”( Luca 19,10 ).

El a adus lumii, lumina cunoştinţei, adică învăţătura

cea adevarată, care a descoperit oamenilor înţelepciuea

cea necuprinsă de minte, a lui Dumnezeu, Care a voit

să mântuiască lumea prin jertfa Fiului Său.

Iisus Hristos a descoperit oamenilor Evanghelia Sa,

iar Apostolii şi ucenicii acestora au propovăduit-o şi au

răspândit-o în lume după pogorârea Duhului Sfânt.

Precum spune Sfântul Apostol Pavel, această

Evanghelie a fost de la început pentru mulţi dintre

iudei sminteală, iar pentru păgâni nebunie, dar pentru

cei ce au crezut in ea, fie iudei, fie pagâni, ea a fost

şi este inţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu spre

mântuire (cf.ICor.1,23-24; Rom.1,16), propovăduindu-se

astfel până astăzi.

Evanghelia pătrunde până în adâncimile sufletului,

deoarece este izvor de putere harică, copleşind,

luminând, transformând şi înoind sufletele creştinilor.

Creştinismul ne-a adus o nouă învăţătură despre

Dumnezeu, despre om şi despre menirea omului, şi a dat

creştinilor norme şi reguli după care să se conducă, deci

un îndreptar de viaţă, precum şi puteri harice în vederea

ralizării acestei meniri.

25 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă Ascetica şi Mistica, Ed. IBM alBOR, Buc., 2002, Introducere, p. 5.

26

„Aceste valori pe care creştinul ortodox le

realizează în relaţia cu Dumnezeu, Care este o treime de

persoane, trebuie arătate prin lucrarea Duhului Său, în

raport cu semenii, de aproape şi de departe, ca şi

aceştia să se bucure de ele şi în acest mod, să devină

valori depline.„ 26

De aceea fiecare creştin are conştiinţa că aceste

valori îi aparţin ca atare, numai în măsura în care este

vrednic de a le primi şi a se bucura de ele şi se află pe

punctul de a le împărtăşi şi semenilor săi.

,,Bucuria creştinului pe drumul desăvârşirii stă în

capacitatea de a împărtăşi aceste valori, ca daruri ale

lui Dumnezeu şi astfel să le înmulţească spre progresul

spiritual şi material al semenilor săi ",27 în contextul

întregii sale responsabilităţi, pe care o are în raport

cu sine însuşi, cu lumea şi cu Dumnezeu.

Astfel, valorile specifice omului, ca persoană, în

relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii, sunt raportate la

valoarea religioasă şi morală absolută – Dumnezeu Cel

întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi

implică valoarea vieţii umane, de care depinde în cea mai

mare măsură realizarea lor.

În lumina spiritualităţii ortodoxe, morala creştină

nu mai apare ca o simplă implinire a unor datorii impuse

2625 Teoctist, patriarhul BOR, Apostolatul social în slujba înaltelor valori, în Pe trepteleslujirii creştine, Ep. MM şi Sucevei, M-rea Neamţ, 1980, p. 123. 27 Ibidem, p.123-124.

27

de poruncile lui Dumnezeu, datorii care în viaţa aceasta

nu-l duc nicăieri, ci îi asigură doar mântuirea ca

răsplată exterioară în viaţa viitoare. Creştinul creşte

în Dumnezeu încă în cursul vieţii acesteia, căci

împlinirea acestor porunci efectuează o transformare

treptată în fiinţa lui, sau o umplere a lui tot mai mult

de prezenţa lucrătoare a lui Dumnezeu. Creştinismul n-a

adus lumii numai o nouă religie, ci şi o nouă morală.

„Teologia Spirituală este acea parte a Teologiei

care, bazându-se pe principiile Revelaţiei divine şi pe

experienţa sfinţilor, studiază organismul vieţii

spirituale, explică legile şi dezvoltarea progresului său

şi descrie procesul pe care îl urmează sufletele de la

începutul vieţii creştine până pe culmile perfecţiunii. ”28

Ţinta spiritualităţii creştine ortodoxe este unirea

omului credincios cu Dumnezeu, în Hristos.

Dar cum Dumnezeu este nesfârşit, toţi Părinţii

Răsăriteni spun că desăvârşirea nu are hotar. Astfel,

desăvârşirea sau unirea noastră cu Dumnezeu este nu numai

o ţintă, ci şi un progres nesfârşit.

Totuşi, pe acest drum se disting două mari etape:

1. a înaintării spre desăvârşire, prin eforturi, de

purificare de patimi şi de dobândire a virtuţilor.

2. viaţă mereu mai înaintată în unirea cu Dumnezeu,

în care lucrarea omului este înlocuită cu lucrarea lui

Dumnezeu.

28 Pr. Iosif Enăşoae, Teologie spirituală, Teme fundamentale,Introducere, Ed. Sapienţia, Iaşi 2008., p.17,

28

În Răsărit se mai foloseşte, pentru caracterizarea

acestei uniri, şi termenul de îndumnezeire sau de

participare la dumnezeire.

Ţinta spiritualităţii creştine ortodoxe ar fi

trăirea stării de îndumnezeire sau de participare la

viaţa dumnezeiască: ,,Mintea noastră iese afară din sine

şi aşa se uneşte cu Dumnezeu, devenită mai presus de

minte,,, spune Sfântul Grigorie Palama. 29

Dacă ţinta spiritualităţii creştine este viaţă

tainică, de unire cu Dumnezeu, calea spre ea cuprinde

urcuşul care duce spre acest pisc.

La starea de desăvârşire şi de unire tainică cu

Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin îndelungatele

eforturi sau nevoinţe, iar eforturile care nu tind spre

încoronarea cu acel moment final al nevoinţelor, sau spre

unirea tainică cu Dumnezeu, pare a fi un lucru fară scop.

Deci, perfecţiunea creştină cere un şir întreg de

străduinţe până la dobândirea ei. Apostolul Pavel

compară aceste străduinţe cu exerciţiile trupeşti la care

se supuneau atleţii pentru a deveni biruitori în lupte.

In Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel defineşte pe

creştin ca fiind un om duhovnicesc, spiritual, pătruns

de Duhul lui Dumnezeu (cf. I Corinteni 2 ,13 ş. u. ; 9,

11 ; 14 , 1 ), asumat de Dumnezeu şi participant la

filiaţia lui Iisus. Experienţa duhovnicească se bazează

pe credinţă. Din cele spuse se pot desprinde următoarele

trăsături ale spiritualităţii creştine ortodoxe:

1. Starea culminantă a vieţii spirituale este unirea

sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experimentată.

29 Sf. Grigorie Palama, la Pr. D.Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama,Sibiu, 1938, p.LIII; Ed.Hristou I, p.458, cap.47 .

29

2. Această unire se realizează prin lucrarea Duhului

Sfânt, dar până la obţinerea ei omul este dator cu un

îndelungat efort de purificare.

3. Această unire se înfăptuieşte atunci când omul a

ajuns la ,,asemănarea cu Dumnezeu ,, şi ea este totodată

cunoaştere şi iubire. Efectul acestei uniri constă, într-

o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din

om, însoţită de multe feluri de harisme.

În centrul spiritualităţii ortodoxe se află două

realităţi:

1. Dumnezeu ca Treime de Persoane şi

2. persoana umană ca întreg.

Dumnezeu este Fiinţa supraexistentă, reală, vie

personală şi spirituală, Care există din veşnicie şi

pentru veşnicie.

„În marea Sa iubire şi înţelepciune, Dumnezeu a

creat lumea şi omul în şase zile „din nimic” (II Macabei

7,28). Prin lume înţelegem tot ceea ce există în afară de

Dumnezeu, făpturi văzute şi nevăzute, organice şi

anorganice, însufleţite şi neînsufleţite, inclusiv omul

care formează un întreg unitar şi armonios,„cerul şi

pământul”(Fac. 1.1) ” 30

Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,

numit de Părinţii greci: „coroana întregii creaţii”,

„preotul întregului cosmos”, creat ultimul pentru a fi

introdus în lume ca stăpân al ei, unde găsea toate30 Pr.Prof.Dr. Dumitru Radu, Dumnezeu creatorul, în „Îndrumări misionare,Ed.

IBM,Bucureşti,1986, p.153. 30

elementele întreţinerii existenţei sale, ocupă locul de

mijloc între lumea curat spirituală şi cea curat

materială; celei dintâi îi aparţine cu sufletul iar celei

de a doua cu trupul său.

„El este punctul de întretăiere a celor două lumi şi

totodată o sinteză a acestora; este, cum bine s-a zis în

filosofia greacă veche, o reprezentare în mic al lumii

celei mari, adică un „microcosmos” 31

Între Dumnezeu şi persoana umană a fost stabilită o

relaţie dialogică, intercuvântătoare, în comuniune de

iubire.

Făptura umană, prin chipul dumnezeiesc – dat

ontologic, pe care trebuie să-l dezvolte, în asemănarea

cu Creatorul, era menită să ajungă nemuritoare şi sfântă,

asemenea lui Dumnezeu Cel în Treime după har, ascultându-

i porunca dată la creaţie.

Dacă lucrurile ar fi mers pe făgaşul dorit de

Dumnezeu, umanitatea şi-ar fi desfăşurat existenţa în

termeni exclusiv paradisiaci.

Desăvârşit fiind în toate compartimentele sale

fiinţiale, omul ar fi trăit în unire cu Dumnezeu-

Creatorul său, şi aceasta ar fi constituit marea axiomă

relaţională a vieţii lui. Abea după aceea, celelalte

relaţii cu fiinţele şi lucrurile din Cer şi de pe pământ.

În esenţa Sa Dumnezeu este Iubire, astfel că, omul pe

care l-a făcut „după chipul şi asemănarea Sa ” (Facere 1,26),

este şi el tot iubire.

31 Ibidem, p. 178.

31

În felul acesta, cel mai important act de viaţă al

preconizatei relaţii divino-umane a fost plănuit a fi

actul iubirii, act care, derulat corect atât din partea

Sa emitentă cât şi pe partea sa respondentă, duce într-un

singur punct: la fericire. Şi pentru că Dumnezeu este

depozitarul parametrilor pozitivi absoluţi, din acest

unghi se poate spune că L-a creat pe om pentru ca acesta

să participe alături de, şi împreună cu El, la fericirea

absolută.

Iată care ar fi fost starea de spirit a lui Dumnezeu

vis-a-vis de om, adică raţiunea divină; iată care ar fi

fost starea de spirit a omului vis-a-vis de Dumnezeu,

adică spiritualitatea umană; şi iată care ar fi fost

starea de spirit comună din cadrul relaţiei reciproce

dintre Dumnezeu şi om, adică spiritualitatea divono-

umană. Şi aceasta, la nesfârşit! Dar, cursul acestei

minuni a durat foarte puţin.

Pus în funcţiune, caracterul uzurpator al diavolului

a rodit căderea omului în păcat şi de atunci şi pănă

astăzi, întreaga degringoladă din viaţa omului survenită

pe cale de consecinţă.

Prin căderea în păcatul strămoşesc însă, omul pierde

comuniunea cu Dumnezeu, dar chipul Lui din om nu s-a

distrus şi nici nu s-a desfiinţat, deoarece era dat

ontologic, fiind restaurat la „plinirea vremii” de către

Fiul lui Dumnezeu întrupat Iisus Hristos, redându-i-se

posibilitatea de ridicare la viaţa de comuniune în iubire

deplină cu Persoanele Sfintei Treimi, prin eforturi

32

ascetice continui, deci printr-o viaţă virtuoasă în

Hristos care este „Fiinţa virtuţii”. 32

Aşadar, ,,ţinta întregii vieţi creştine constă în

unirea cu Dumnezeu Cel în Treime, ţintă care totdeauna

este şi un progres nesfârşit în iubire.

Pentru a caracteriza această unire a credinciosului

cu Dumnezeu se foloseşte termenul îndrăzneţ de

îndumnezeire (ө έ ω σ s ) sau participare la

Dumnezeire.

În acest caz, ţinta spiritualităţii creştine ortodoxe

va fi experienţa trăită în starea de îndumnezeire sau de

participare la viaţa dumnezeiască ".33

,,Creştinul ortodox se străduieşte în existenţa sa

pământească să se întipărească tot mai deplin în chipul

umanităţii lui Hristos, ducând o viaţă în Hristos şi prin

Hristos, pentru a ajunge astfel la trăirea stării de

îndumnezeire sau de participare la viaţa dumnezeiască ce

reprezintă, de fapt, ultima treaptă a desăvârşirii

omului. În această fază de realizare a comuniunii supreme

cu Hristos, omul credincios participă intens la puterile

dumnezeieşti, în el făcându-şi efect energiile

dumnezeieşti necreate ca daruri ale Duhului Sfânt,

32 Sf. Maxim Mărturisitorul,Ambigua, Cap. 157, trad. Cit., Ed. Hristou, p.332. 33 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, La Theologie de Saint Gregoire Palamas, dans l

´actualité oecumenique, în „R.O.C”. News, XVIII-e année no.1, p.35. 33

împărtăşite prin Sfintele Taine ale Bisericii şi al căror

efect se actualizează ". 34

Duhul Sfânt recreează fiinţa umană şi o face astfel

hristoforă, asemănătoare Mântuitorului Hristos, Care şi

ca om are tot Duhul în Sine însuşi.

Acţiunea esenţială a Duhului Sfânt în omul nou,

rezultat din Botez, este de a ne da tot ce este în

Hristos, ca noi înşine să ne unim cu El pentru totdeauna.

Aşadar, ,,Duhul Sfânt după ce ne-a renăscut în Taina

Sfântului Botez şi ne-a modelat după chipul Fiului lui

Dumnezeu, atestă duhului nostru că suntem „copii ai lui

Dumnezeu” şi „împreună moştenitori cu Hristos” în

unitate. El vede pe Hristos în noi şi pe noi în Hristos ".35

Deci, omul credincios nu ajunge prin sine la starea

culminantă a vieţii în Hristos, ci prin lucrarea Duhului

Sfânt.

„Mintea noastră iese afară din sine şi aşa se uneşte

cu Dumnezeu, devenită mai presus de minte”, cum spune

Sf. Grigorie Palama ”36.

Căci ea n-ar putea vedea ceea ce vede ”numai prin

faptul că are simţul mintal, aşa precum nici ochiul

omului n-ar putea vedea fără o lumină sensibilă

exterioară ei şi deosebită de ea”. 37

34 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Caracterul eclezilogic al Sfintelor Taine şi problema

intercomuniunii, teză de doctorat, Ortodoxia, nr. 1, 1978, p. 1878, p.187.35 C. Matta, El-Meskin, La Pentecôte, în „Irénikon”, Tome L (1977) no. 1, p. 34. 36 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama, Ed. Hristou,

Sibiu 1938, p. LIII. 37 Ibidem

34

În vremea acestei vederi a lui Dumnezeu, mintea se

depăşeşte pe sine însăşi şi toate lucrările ei materiale

primesc o lucrare a lui Dumnezeu.

Aşadar, ţinta vieţii creştinului ortodox este

desăvârşirea în Hristos, dar calea care duce spre odihna

eternă în Dumnezeu cuprinde urcuşul duhovnicesc spre

aceasta, ceea ce presupune îndelungate eforturi ascetice.

Înainte de căderea în păcatul strămoşesc omul putea

ajunge asemenea lui Dumnezeu, întărindu-se mereu în bine.

După căderea în păcat omul nu mai poate ajunge

armonia şi perfecţiunea morală decât în urma unor

îndelungate strădanii ascetice, pe care Sf. Apostol Pavel

le compară cu exerciţiile fizice la care se supuneau

atleţii pentru a deveni victorioşi în lupte.

Fără a introduce un termen direct, Apostolul

Neamurilor s-a folosit de această imagine pentru a

caracteriza nevoinţele creştinului în procesul dobândirii

desăvârşirii morale, reluată de Sf. Nil Ascetul în

Cuvântul ascetic. 38

Mai târziu Clement Alexandrinul şi Origen au introdus

termenii de asceză, ascet – care capătă un specific

monahal. Am putea spune că prima fază a urcuşului

duhovnicesc constă în eforturile ascetice ale celui ce

crede în Hristos, datorate şi unei contribuţii active a

puterilor sale sufleteşti, ajutată de harul dumnezeiesc.

38 Sf. Nil Ascetul, Filocalia română., vol. I, Ed. Hristou, Sibiu, 1946, p. 212. 35

Eforturile noastre ascetice sunt mijloacele prin care

firea omenească pe care o purtăm fiecare, participă tot

mai mult la forţa firii lui omeneşti, căci în eforturile

noastre este prezentă şi forţa din firea omenească a

Mântuitorului Hristos, prin puterea Duhului Său, ca forţă

nevăzută.

Legătura potenţială cu Mântuitorul Hristos se face

efectivă prin credinţa în El şi forţa Lui devine forţa

noastră.

De aceea, asceza noastră este o moarte treptată în

Hristos, ca desfăşurare de putere, o moarte a omului

vechi, o prelungire prin voinţă a botezului.

,,De unirea tainică cu Hristos, spre care duce asceza,

nu se poate bucura oricine, căci această unire şi

întipărire tot mai accentuată de Hristos se află dincolo

de activitatea psihologică curentă ". 39

,,Mai mult, asceza dovedeşte că la această unire cu

Dumnezeu, un rol deosebit de important îl are raţiunea şi

folosirea tuturor posibilităţilor ei. Deci, asceza nu

este ceva iraţional, ci supraraţional. Mintea ascetului

după ce trece prin momentele ascetice stabilite şi urcă

deci ca pe nişte trepte, trebuie să mai treacă prin etapa

cunoaşterii „raţiunilor” lucrurilor create, cum spune Sf.

Maxim.

După ce a trecut şi de această fază, însuşindu-şi

raţiunile create şi depăşindu-le, pătrunde în lumina39 J. Hausherr, Les Orientaux connaissent-ils les „nuits” de Saint Jean de la Croix,

„Orientalia Christiana Analecta”, vol. 12, nr. 1-1946, p. 38. 36

unirii şi a cunoaşterii tainice a Mântuitorului Hristos ".40

Mântuitoul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat,

a fost trimes în lume de Tatăl ceresc la ,,plinirea

vremii; „ca să caute şi să mântuiască pe cel pierdut ”

(Luca 19, 10).

El a adus lumii <lumina cunoştintei>, adică

învăţătura cea adevărată, care a descoperit oamenilor

înţelepciunea cea necuprinsă de minte, a lui Dumnezeu,

Care a voit să mântuiască lumea prin jertfa Fiului Său.

Iisus Histos a descoperit oamenilor Evanghelia Sa, iar

Apostolii şi ucenicii acestora au propovăduit-o şi au

răspândit-o în lume îndată după pogorârea Duhului Sfânt.

Cei ce au crezut în această învăţătură şi s-au

botezat au primit numele de creştini.

Iisus Hristos a adus lumii, lumina cunoştinţei, adică

învăţătura cea adevărată, care a descoperit oamenilor

întelepciuea cea necuprinsă de minte, a lui Dumnezeu,

Care a voit să mântuiască lumea prin jertfa Fiului Său.

Prin Fiul, iubirea intertreimică se extinde între oameni

şi tot prin El, aceştia sunt ridicaţi la Dumnezeu Tatăl.

În persoana Mântuitorului Iisus Hristos, binele a

luat o formă concretă, deoarece în El desăvârşirea

dumnezeiască s-a întrupat în chip şi în viaţă de om.

În persoana Mântuitorului ni se revelează moralitatea

deplină în mod concret. Mântuitorul Iisus Hristos nu este

numai legiuitorul suprem, ci şi modelul desăvârşit de

moralitate. El este: calea, adevărul şi viaţa (Ioan

14,6 ), de aceea noi creştinii trebuie să-L urmăm şi să-

I urmăm.

40 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxaă, Ed.

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p.12. 37

Păstrând întreaga învăţătură de credinţă, Biserica

are în vedere trăirea ei de către om pentru mântuire.

Creştinismul este viaţa în Hristos. Viaţa creştinului

este o viaţă în Hristos, cu Hristos şi o urmare a lui

Hristos.

Se poate vedea neasemuita măreţie a Fiului Întrupat,

Capul trupului Său celui tainic, Biserica, şi opera Lui,

a Celui care ridică pe oameni, prin Jertfa Sa deplină, în

uniunea Sfintei Treimi şi Care, totodată, coboară Treimea

în oameni, întreţesându-le iubirea reciprocă.

Specific spiritului ortodox este trăirea vieţii lui

Hristos în propria mea viaţă, căci urmarea lui Hristos

proprie spiritualităţii occidentale, implică o conformare

a omului cu adevărul lui Hristos. În Ortodoxie trăirea

implică o străbatere a omului de către adevărul de

credinţă, deci nu o simplă conformare.

Dacă Evanghelia este însăşi mântuirea noastră în

Hristos, înseamnă că principiul moralei creştine trebuie

să fie trăirea adevărului care duce la mântuire.

,,Cuvântul spiritualitate nu este utilizat nici în

tradiţia filosofico-religioasă, nici în cea biblico-

telogică mai veche"41.

Spiritualitas (care derivă din spiritus,

spiritualis ) se întâlneşte în secolele al V-lea şi al

VI-lea în Apusul creştin. El începe să devină mai des

folosit abia în secolele al XII-XIII-lea. Pe la

41 Hans Urs von Balthasar, „Das Evanghelium als Norm und Kritik aller Spiritualität în der Kirche”,în rev. Concilium I (1965),Heft 9, p. 715-722, aici p. 715.

38

jumătatea secolului al XIII-lea se formează

corespondentul său în limba franceză: espiritualité. În

secolul al XVII-lea a devenit spiritualité, prin care se

defineşte legătura personală a omului cu Dumnezeu.

În Apus spiritualitatea a început să fie înţeleasă ca

o ramură a teologiei, care se ocupă cu istoria şi

descrierea „ ascezei si misticii creştine ”.

Înţelesul cuvântului spiritualitate, astăzi, înseamnă

tot cee ce se referă la spirit, la fiinţa şi

manifestările lui. Spiritualitatea poate defini

activitatea spiritului uman ca gândire, cunoaştere,

exprimare, creaţie etc.

Din punct de vedere teologic, spiritualitate

religioasă este, religia, ca o legatură vie între om şi

Dumnezeu, ca o complexitate de relaţii vii între

spiritul uman şi realitatea spirituală divină.

Noţiunea de spiritualitate, în creştinism, exprimă

viaţa trăită în comuniune cu Sfânta Treime, descoperită

prin Dumnezeu-Omul, prin Iisus Hristos.

Această comuniune cu Hristos şi cu Sfânta Treime se

înfăptuieşte prin Duhul Sfânt, în Biserică. Piatra din

vârful unghiului este Sfântul Botez.

În teologia Apuseană, teologul Hans Urs von Balthasar

spune că: ,,spiritualitatea înseamnă „acea atitudine

fundamentală, practică sau existenţială, a unui om, care

este urmarea şi expresia conceptiei sale religioase

despre existenţă sau, într-un mod mai general, a

concepţiei sale morale şi trăite despre existenţă: adică

o impregnare, la nivelul faptelor şi stărilor, a vieţii

sale de către intenţiile ( judecăţile ) sale obiective şi

deciziile sale supreme.” 42

42 Ibidem, p. 715-722.39

Ţinta sau finalitatea vieţii omului pe pământ este

mântuirea şi îndumnezeirea lui, deci creşterea în

Hristos.

Viaţa persoanei umane nu are numai o dimensiune

pământească, ci şi una eshatologică.

,,Făptura umană, ca fiinţă spirituală, trăieşte în

timp şi spaţiu, dar nu numai pentru acest veac, ci şi

pentru cel viitor, adică pentru comuniunea veşnică şi

plenară cu Dumnezeu sau, departe de El, ca osândă

veşnică". 43

Dacă imediat după creaţie, omului i s-au potrivit

cuvintele divine: „umpleţi pămânul şi-l supuneţi ”, astăzi

civilizaţiei umane i se potrivesc alte cuvinte,

formatoare ale unor expresii ca: „criză economică

mondială”, „criză demografică mondială ”, „criză ecologică

planetară”, „pericol de cataclism nuclear ”, etc. Este lesne

de observat că, între fericirea absolută pentru care a

fost construită rasa umană şi nenorocirea actuală a

acestei rase redată de expresiile mai înainte enunţate,

este o mare deosebire.

Este cea mai mare dosebire cu care s-a confruntat

civilizaţia umană de la întemeierea ei şi până în

prezent. Cauza acestei situaţii este în primul rând de

ordin spiritual şi este doar o chestiune de analiză

desfăşurată pentru a ajunge să înţelegem cum o problemă

spirituală are atâtea consecinţe planetare negative.

Tăvălugul acestor consecinţe îşi are sorgintea în momentul

căderii în păcat a primilor doi oameni. Prin această cădere,

43 Pr. Prof. Dumitru Radu , Trăirea creştină, în „I.D.M.P.” nr. 4, Ed. EpiscopieiRâmnicului şi Argeşului, Rm. Vâlcea, 1987, p.30.

40

firea omenească, adică iubirea omenească, a slăbit considerabil

şi a fost năpădită de patimi care au pus stăpânire pe ea,

înrobind-o. Aceste patimi s-au interpus între om şi Dumnezeu ca

un zid redutabil, provocând o ruptură proporţională în cadrul

relaţiei dintre ei.

Însă Dumnezeu fiind Iubire” ( I Ioan 4 , 8), şi prin

aceasta, dorindu-Şi parteneriatul iubirii umane, n-a

putut suporta această ruptură şi atunci a conceput,

iniţiat şi desfăşurat un plan de mântuire a spiritului

uman din noua sa condiţie existenţială dezastruasă. În

acest sens, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său Iisus Hristos

pe pământ, ca împreună cu El, să împlinească acest plan.

Drept pentru care, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupt din

Sfânta Fecioară Maria, devenind şi fiu al omului.

Omenitatea dobândită astfel, a devenit temeiul

mântuirii neamului omenesc, firea stricată de păcat a

acestui neam fiind aşteptată, ca prin credinţă, să ajungă

asemenea Lor, şi implicit să ajungă şi acolo unde

locuiesc Ei, adică lângă Dumnezeu, în Dumnezeu şi-n unire

cu El.

De menţionat în acest punct, este faptul că opera de

mântuire s-a făcut datorită Jertfei de pe Cruce a

Omului Hristos, jertfă prin care umanitatea căzută a fost

răscumpărată din păcat ( I Petru 1,18-19) şi împăcată cu

Tatăl. (Coloseni 1,20). ,,Această jertfă a deschis „de iure”

posibilitatea mântuirii, urmând ca această posibilitate

să fie împropriată „de facto” de fiecare om care aspiră la

comuniunea cu Dumnezeu în Împărăţia Cerească. Este vorba

41

de primirea de către om a Duhului cel Sfânt al lui

Dumnezeu prin care omul este îndumnezeit "44 şi astfel

capacitat să-I fie lui Dumnezeu partener filial de

relaţie de-a lungul vieţii veşnice. Dar, îndumnezeirea

aceasta este doar punctul culminant al unei întregi serii

transformatoare a fiinţei umane de-a lungul căreia

progresiv patimile sunt mortificate, iar firea omenească

întărită prin dobândirea virtuţiilor.

Parcurgerea de către oameni a acestei serii se

întâmplă în cadrul Trupului Tainic al lui Hristos, numit

Biserică (Efeseni, 1, 22-23), În Biserică se află întreaga

învăţătură care duce la mântuire şi puterea dumnezeiască

ce-l transformă pe credincios, spre desăvârşirea sa.

,,Viaţa de creştere şi desăvârşire psihomentală se

face în strânsă legătură cu ierarhia bisericească,

investită de Dumnezeu să transmită învăţătura despre

mântuire şi să oficieze Sfintele Taine. Urmând această

cale, credinciosul de fapt urmează viaţa lui Hristos

Omul, împreună cu Hristos şi în Hristos. Aceasta înseamnă

să împlinească toate poruncile lui Dumnezeu, cum a făcut

şi Hristos, să moară şi să învieze împreună cu Hristos "45

şi să se înalţe şi el, la Dumnezeu.

,,Desigur că moartea şi învierea împreună cu Hristos

se referă la acea prefacere interioară prin care moare

omul cel vechi, reprezentat de patimi şi de neputinţa

firii omeneşti şi înviază omul cel nou, reprezentat

progresiv de virtuţi, iluminare şi desăvârşire ".46 În faza

desăvârşirii, omul este iubire spirituală şi minte pură,

44 Pr. Prof Dumitru, Stăniloae, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. IBM al BOR, Buc. 1992, Introducere, p. 6.45 Pr. Prof. Dumitru, Stăniloae, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. IBM al BOR, Buc. 1992, Introducere, p. 12.46 Ibidem, pag. 71-72.

42

adică, o definiţie psihomentală prin care poate participa

la însăşi viaţa lui Dumnezeu Cel Întreit în Persoane, în

cadrul Împărăţiei Cereşti.

Această definiţie reprezintă o stare de spirit cu

totul excepţională, aşa cum omenirea n-a mai cunoscut

niciodată, o stare a cărei nobleţe nu poate fi redată de

cuvinte ci doar experiată. Această stare de spirit

prelungită în programul de viaţă al omului devine

spiritualitate. Este vorba de inefabila spiritualitate

creştină decursă din însăşi Spiritualitatea divină.

Dar ajungerea la această condiţie psihomentală

desăvârşită a omului, nu s-a întâmplat dintr-o dată, ci

a fost precedată de o întreagă istorie a mântuirii, de-a

lungul căreia spiritualitatea umană răvăşită de păcat, a

suferit succesive mutaţii profunde pe calea restaurării

sale.

Radiografia spiritului uman de după căderea în păcat

n-a arătat deloc bine pentru acest spirit. Căderii omului

i-au urmat vremuri de primitivism spiritual, astfel că pe

vremea lui Noe, toate dorinţele oamenilor erau îndreptate

spre rău încă din tinereţea lor şi tot pământul se

umpluse de silnicii.

Spiritualitatea aceasta omenească a atras după sine

ca pedeapsă potopul, amestecarea limbilor şi distrugerea

Sodomei şi Gomorei.

Însă lucrurile au început să se schimbe în favoarea

oamenilor, odată cu chemarea lui Avram de către Dumnezeu.

43

Avram prin felul spiritului său, a demonstrat că omul

poate să stea din nou lângă Dumnezeul cel Viu, în cadrul

unei relaţii de afectivitate şi devotament total faţă de

El, adică exact ceea ce-Şi dorea şi Dumnezeu Însuşi de la

om.

Din acest punct de vedere, Avram, devenit ulterior

Avraam, a ajuns să fie prototipul unei noi spiritualităţi

umane, cu totul diferită de cea care provocase cruntele

pedepse divine anterioare. Treptat, în fondul constitutiv

al acestei noi spiritualităţi, au început să se depună şi

alte „acumulări substanţiale ”, „acumulări” (spirituale)

numite: Issac, Iacov şi mai ales Moise.

De-a lungul tuturor acestor „acumulări”, spiritul şi

spiritualitatea omului au crescut în anvergură,

apropiindu-se tot mai mult de standardul necesar şi

suficient preluării „la plinirea vremii” de către Fiul lui

Dumnezeu spre a fi îndumnezeit, adică mântuit. Remarcabil

este în acest context faptul că, procesul recondiţionării

de către Dumnezeu a rasei umane căzute, a căpătat în

vremea lui Moise un caracter de masă prin implicarea

întregului „popor ales”.

De-acum înainte, pe baza spiritualităţii individuale

şi dincolo de ea, va fi urmărită de Dumnezeu

spiritualitatea colectivă, obiectivul fiind ca această

spiritualitate să ajungă, sfântă în integralitatea ei.

Dar, cu toate că a fost înobilată de multe elemente

valoroase, spiritualitatea mozaică a avut propriile ei

scăderi, provocate nu numai de faptul că a fost concepută

ca intermediară, ci şi de numeroasele sincope determinate

de acei evrei care nu s-au supus poruncilor divine,

călcând strâmb.

44

Aceste întreruperi ale credinţei în El, L-au adus pe

Dumnezeu până acolo încât, El a luat în considerare chiar

şi posibilitatea înlocuirii totale a poporului descins

din Avraam, cu un popor descins din Moise(Numeri 14, 12) şi

numai dezacordul ferm al lui Moise faţă de asemenea

perspectivă, a făcut ca ea(decizia) să nu se întâmple

( Numeri 14, 13-19).

Aşa se face că în continuare s-a mers cu două

categorii de populaţie, reprezentate fiecare de câte un

alt tip de spiritualitate şi care împreună au format un

amestec psihomental colectiv faţă de care Dmnezeu a

reacţionat de-a lungul timpului în mod selectiv.

Remarcabil este aici faptul că, cu toate că partea de

populaţie care a rămas cu adevărat credincioasă lui

Dumnezeu împlinindu-I întocmai Voinţa, a devenit pe

măsura succedării epocilor din ce în ce mai mică faţă de

cealaltă parte, ea a supravieţuit totuşi şi a constituit

baza omenească pe care S-a sprijinit în lucrarea Sa,

Mântuitorul Iisus Hristos la venirea Sa pe pământ.

A supravieţuit spiritualităţii ebraice adverse care

numai cu numele era mozaică, şi pe care Însuşi Hristos a

criticat-o de atâtea ori, a supravieţuit

spiritualităţilor păgâne ale popoarelor vecine, a

supravieţuit spiritualităţii romane care a invadat

Israelul.

Preluată de Mântuitorul, a fost dusă până pe culmea

îndumnezeirii prin harul Duhului Sfânt, culmea cea mai

45

înaltă pentru o fiinţă omenească. Spiritualitatea

creştină este maximul în materie de nobleţe a

spiritualităţii umane. Ea este standardul şi idealul

oricărei deveniri spirituale omeneşti, reprezentând

însuşi scopul împlinit al mântuirii. Ea este garanţia că

omul a ajuns din nou în unire cu Dumezeu Care l-a creat,

şi că este cu adevărat capabil să-L însoţească pe Acesta

în viaţa veşnică în calitate de copil al Său.

„Aceste valori pe care creştinul ortodox le

realizează în raport cu Dumnezeu, Care este o treime de

persoane, trebuie arătate prin lucrarea Duhului Său, în

raport cu semenii, de aproape şi de departe, ca şi

aceştia să se bucure de ele şi în acest mod, să devină

valori depline.„ 47

Din păcate, noi cei de astăzi, locuitori ai

pământului, nu cunoaştem o singură spiritualitate

creştină, ci mai multe, între care cele mai pregnante

sunt: spiritualitatea ortodoxă, cea romano-catolică şi

cea protestantă, între acestea, obiectivă fiind desigur,

spiritualitatea ortodoxă.

Dacă spiritualitatea creştină originală ar fi reuşit

să supravieţuiască nedivizată până la noi, cu totul altul

ar fi fost impactul ei asupra mersului lumii pământene şi

cu siguranţă că nu s-ar mai fi vorbit astăzi de tot felul

de crize globale chiar pericolul aneantizării nucleare,

pentru că pur şi simplu nu s-ar fi ajuns la aşa ceva.

Dacă totuşi s-a ajuns, e pentru că au existat la

mijloc nişte cauze, între acestea, detaşându-se în primul

47 Teoctist, patriarhul BOR , Apostolatul social în slujba înaltelor valori, în Pe trepteleslujirii creştine, Ep. MM şi Sucevei, M-rea Neamţ, 1980, p. 123.

46

rând fărâmiţarea spiritualităţii creştine iniţiale, ea

însăşi datorată unor anumite cauze.

47

SIRITUALITATEA BISERICII CREŞTINE APUSEANE

Chestiuni generale

Odată cu veacul al IX-lea,încep să se definească

desebirile de învăţătură între Biserica Răsăriteană şi

cea Apuseană.

Creştinismul apusean de la scolastică încoace a

pierdut echilibrul teologic şi spiritual, sub multe

aspecte.

Unul dintre aceste aspecte este raportul dintre

Cuvânt şi Duh, dintre teologie şi spiritualitate.

Insuficienta accentuare a legăturii dintre Cuvântul

şi Duhul în iconomia mântuirii şi viaţa Bisericii,

sublinierea unilaterală a teologiei Cuvântului în

protestantism şi altele, constituie cauze serioase ale

dificultăţii refacerii echilibrului şi unităţii dintre

teologie şi spiritualitate, dintre Revelaţie şi

experienţă în Biserică.

În teologia Romano-Catolică se constată o lipsă de

echilibru dintre hristologie şi pnevmatologie.

48

Iar în teologia Protestantă s-a ajuns să se facă o

separaţie între Iisus cel istoric şi Iisus cel al

credinţei. S-a uitat de Duhul Sfânt, care este mediu al

trăirii comuniunii dintre credinciosi şi Iisus Hristos

şi factor constitutiv în înţelegerea şi interpretarea

cuvântului Sfintei Scripturi.

Stat cu vechi tradiţii naţionaliste, Anglia dorea

ruperea de Roma. Englezilor le repugna atât senzualismul

Renaşterii italiene cât şi brutalitatea exagerată a

predicii şi acţiunii lui Luther. Dacă în doctrina sa s-au

strecurat multe idei protestante, în practica Bisericii

anglicane domină în schimb caracterul catolic.

Ei nu acceptă transsubstanţierea catolică, cultul

sfinţilor şi a icoanelor.

O privire de ansamblu asupra Teologiei Dogmatice

Apusene ne arată că ea, a evoluat potrivit unei cerinţe

lăuntrice a Bisericii romano-catolice şi anume:

a) ,,ca Biserică autoritară, ea şi-a formulat în dogme

principalele puncte de credinţă în cele 19 sinoade

socotite (împreună cu cele 7 ale întregii Biserici),

drept ecumenice"48;

b) a impus categoriile filosofiei aristotelice drept

haina cea mai potrivită cugetării creştine şi a dat ca

normativ pentru orice încercare de sistematizare, opera

lui Toma de Aquino din evul mediu, evul, care, ipso

facto, devine vârsta de aur a Istoriei Dogmaticei,

superioară celei patristice.

48 Mitropolit Irineu Mihălcescu, LaThéologie Symbolique du point de vue orthodoxe, (Paris,

Bucarest, 1932) , p. 118. 49

Spiritualitatea este un cuvânt care trezeşte speranţa

şi se pare că este soluţia pentru religie în unele ţări

de înaltă tehnologie, aproape ca un atidot faţă de

devastările secularizării şi secularismului, la

problemele hedonismului, manipulării valorilor

tradiţionale şi disparitia lor.

Tinerii în mod preponderent sunt angajaţi în această

sensibilitate. Este foarte simţită setea de fericire.

„Dacă Dumnezeu ne-a făcut pentru fericire, înseamnă

că orice cale pe care ne-o propune El este o cale care

duce la fericire; ba mai mult, în măsura în care îi

permite realmente omului să înainteze pe cale, ea nu

poate fi alceva decât calea feicirii ”.49

Este adevărat că drumul poate fi lung şi obositor,

exigent şi plin de suferinţă. (Mt.7,14).

Drumul spiritual este un drum de, şi spre bucurie.

Dificultăţile drumului nu-i pot lua pacea şi bucuria. Cum

spune Iisus Hristos, care predică lumii fericirea:

„Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi

eu vă voi da odihna. Luaţi asupra voastră jugul meu şi

învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi

veţi găsi alinare pentru sufletele voastre. ” (Mt.11,28).

,,Apropierea spirituală de misterul creştin se

realizează în două moduri complementare:

- iniţierea în viaţa spirituală, ca har şi

experienţă;

- introducere în teologia spirituală, care este

înţelepiune şi reflecţie a credinţei în jurul acestei

realităţi".50

49 Cristinel Fodor, Cântarea Sfinţeniei, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2007, pag.22.50 Ibidem, pag.26.

50

Spiritualitatea este un termen folosit deseori

astăzi, dar nu în sens univoc. Spiritualitate

înseamnă, în primul rând , viaţă trăită.

La rădăcina cuvântului este adjectivul latin

spirit(u)alis, un cuvânt tipic creştin, prin care deja

din vechime se indica nucleul central al existenţei

creştine.

Substantivul spiritualitas este atestat documentar

deja în secolele al V-lea şi al VI-lea.

Din punct de vedere al conţinutului, termenul

˝spiritalitate˝ se referă la Duhul Sfânt şi la acţiunea

sa.

Spiritualitatea: viaţa iniţiată şi dăruită de Duhul

Sfânt, viaţă spirituală.

Teologia Spirituală, dispune de izvoare şi de

mijloace specifice pentru a realiza acest deziderat atât

prin reflecţia sapienţială cât şi prin utilizarea cu

înţelepciune a pedagogiei creştine.

„De aceea, orice ruptură în continuitatea Tradiţiei

apostolice a fost considerată ca o corupţie sau

abandonare a Ortodoxiei, care poate să ia forma fie a

unei erezii, fie a unei „confesiuni”separate.”51

51 Pr. Dr. Ioan Bria, Dicţionar de teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1981, p. 272-277.51

Spiritualitatea creştină romano-catolică

Spiritualitatea romano-catolică, străbătută de

spiritul raţionalist şi juridic, a rămas multă vreme

străină spiritului ecumenist, pentru că nici ierarhia,

nici credincioşii nu pot participa la vreo mişcare sau

acţiune ecumenistă fără aprobarea papii. Spiritualitatea

catolică care se dezvoltă în timpurile moderne, înclină

spre o teologie afectivă, în care experienţa personală se

detaşează de dogmatică. Totuşi, cu timpul, s-a dezvoltat

un ideal de viaţă religioasă, autonomă, în afara celei

monastice şi clericale. Prin reflecţia sa asupra

Bisericii, popor al lui Dumnezeu, şi asupra misiunii ei

în această lume, Conciliu al II-lea din Vatican şi-a52

însuşit punctele teologice precedente, făcând ordine şi

în cadrul unilateralităţii şi exagerărilor trecutului.

Realitatea Bisericii ca popor al lui Dumnezeu,

poziţia laicilor în cadrul acestei comunităţi a fost

redefinită în termeni mai pozitivi.Credinciosul care nu

este cleric sau călugăr, este descris acum, în mod

pozitiv, tocmai prin acest: „a fi în lume”. „Chemarea

specifică a laicilor este să caute împărăţia lui

Dumnezeu, ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le

după voinţa lui Dumnezeu.

Ei trăiesc în mijlocul lumii angrenaţi în toate

îndatoririle şi activităţile din lume şi în condiţiile

obişnuite ale vieţii familiale şi sociale din care le

este ţesută existenţa.

,,Acolo sunt chemaţi de Dumnezeu, pentru ca,

îndeplinindu-şi menirea proprie, călăuziţi de spiritul

Evangheliei, să contribuie dinăuntru ca o plămadă la

sfinţirea lumii şi să-l arate astfel celorlalţi pe

Hristos, mai ales, prin mărturia vieţii lor, prin

iradierea credinţei, speranţei şi iubirii lor ”. (LG 31)".52

Vorbind despre vocaţia tuturor la sfinţenie,

conciliul susţine teza că:

„toţi credincioşii se vor sfinţi din zi în zi mai

mult în condiţiile lor de viaţă, în îndatoririle lor şi

în împrejurările în care se află şi prin toate aceste

condiţii, îndatoriri şi împrejurări, dacă primesc totul

cu credinţă din mâna Tatălui ceresc şi conlucrează cu

voinţa divină, manifestând tuturor, în însăşi

îndeplinirea activităţilor pământeşti, iubirea cu care

Dumnezeu a iubit lumea (LG41).

52 LG, Constituţia dogmatică despre Biserică, Lumen gentium, 21 noiebrie 1964, în Ench Vat 1/284-456.

53

De la început, putem constata că Morala Romano-

Catolică îşi trage normele şi principiile în mod esenţial

din cuceririle minţii omeneşti şi apoi din Revelaţia

dumnezeiască.

Şi aceasta, în primul rând pentru faptul că Toma

d’Aquino a modelat morala creştină dar, şi întreaga

învăţătură creştină după filozofia lui Aristotel.

Neotomismul sec. XX este o altă reâncercare de a

aduce în câmpul teologiei creştine, a categoriilor

filozofiei antice.

Triumful filozofiei în Teologia Romano-Catolică s-a

realizat în 1879, când scierile lui Toma au fost

declarate ca normative.

În teologia romano-catolică, mai ales în ceea ce

priveşte teologia fundamentală, se fac efoturi pentru a

se depăşi problematica intelectualistă şi obiectivistă a

neotomismului.

Teologia modernă vrea să fie mai existenţială, mai

antropocentrică.

Spiritualitatea Romano-Catolică sub influenţa

conceptiei Aquiniste, consideră că izvorul principal al

normelor şi principiilor morale îl constituie mintea

omenească, apoi, Revelaţia divină.

Însuşi Toma d’Aquino a spus: „non credere visi videre

esse crededum” = nu voi crede dacă nu voi vedea că există

ceea ce trebuie crezut.

Dictonul arată clar că în Morala Romano-Catolică avem

de-a face cu un concept raţionalist al credinţei şi

vieţii morale a creştinismului.

54

Se impune deci, primatul principiului raţional.

Desigur, sunt şi voci care acordă o adevărată

importanţă factorului divin, dar sunt foarte rare.

Făptura umană, ca fiinţă spirituală, trăieşte în timp

şi spaţiu, dar nu numai pentru acest veac, ci şi pentru

cel viitor, adică pentru comuniunea veşnică şi plenară cu

Dumnezeu sau, departe de El, ca osândă veşnică. 53

Romano-catolicii învaţă, ca şi ortodocşii, că

mântuirea se dobândeşte prin credinţă şi fapte bune.

Spre deosebire de noi, însă, aceştia afirmă că unii

oameni fac mai multe fapte bune, decât ar fi necesare

pentru mântuire.

Pentru mântuire, sustin romano-catolicii, este nevoie

numai de îndeplinirea poruncilor dumnezeieşti.

Cine împlineşte şi sfaturile evanghelice, acela

dobândeşte merite de prisos (opera supererogatoria).

Toate meritele prisositoare formează un tezaur, din care

ierarhia superioară împarte celor ce n-au îndeajuns fapte

bune, ca să se poată mântui. Împărţirea se face prin

indulgenţe.

Biserica noastră şi cea romano-catolică învaţă că:

omul mântuit, îndrepat sau sfinţit este cu totul nou ,

renăscut, străin de păcat, cu adevărat drept şi sfânt.

Spiritualitatea Romano-Catolică se caracterizează

prin următoarele trăsături esenţiale:

-Intelectualismul (raţionalismul)

53 Pr.Prof. Dumitru Radu, Trăirea creştină, în „I.D.M.P.” nr. 4, Ed. Episcopiei Râmniculuişi Argeşului, Rm. Vâlcea, 1987, p.30.

55

Dacă izvorul principal al normelor morale îl

constituie raţiunea, era firesc ca primă trăsătură să o

constituie preocuparea de intelectualizare a fenomenelor

morale.

Raţiunea este identificata cu prudenţa, voinţa

practică cu intelectul.

Raţiunea nu ajută numai la cunoaşterea lucrării şi a

voinţei lui Dumnezeu ci şi la formarea atitudinilor

morale. Căci sufletul are puterea şi de a voi şi de a

dori, pe lângă cea a cunoaşterii.

Este firesc ca omul, prin mintea lui, să-şi

orânduiască propria viaţă, dar pentru cunoaşterea lui

Dumnezeu mintea este insuficientă.

Virtutea şi fapta morală implică o activitate

susţinută a minţii, dar înainte de toate ele sunt în mod

esenţial propuse, de voinţă pe linia binelui.

Nu negăm şi nu micşorăm posibilitatea minţii în

conturarea aptitudinilor morale, dar nu vedem în ele un

proces exclusiv al raţiunii.

–Legalismul sau juridismul

Prin această trăsătură spritualitatea Romano-Catolică

se aproprie de a fariseilor, fiind deci departe de cea

duhovnicească, în care accentul cade pe duhul moralei

care trebuie să stăpânească viaţa credinciosului.

„Trebuie să adăugăm ponderea tradiţiei dreptului

roman, respectos faţă de individ şi autonomia sa, precum

şi faţă de persoana umană înţeleasă ca subiect al

dreptului.”54

Apariţia legalismului are o explicaţie simplă în

sensul că, după desfiinţarea Imperiului Roman de Apus,

54 Ioan, I. Ică jr, Germano Morani, Gândirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 346.

56

scaunul papal a căutat să se suprapună şi puterii

seculare, preluând dreptul roman pe care l-a

introdus în problemele de morală.

Biserica Romano-Catolică se prezintă ca o organizaţie

bine constituită monarhică.

Prin lupta pentru investitură iniţiată de papa

Grigorie al VII-lea de Holdenbrand care a ţinut 200 de

ani, având ca punct culminant pe papa Inocenţiu al III-

lea, Bserica Romano-Catolică a rămas ca super-stat, ce-şi

dispută puterea seculară şi şi-o apără în lupta cu

principiile diferitelor state.

În secolul al XIX-lea, pierzând întreaga putere

politică, papalitatea prin Conciliul I Vatican 1870 şi-a

creat o compensaţie prin derularea dogmei Primatului

Universal şi a infailibilitaţii Papale, Papa fiind monarh

absolut, cu pretenţie de jurisdicţie universală.

Deci, asistăm la transformarea Bisericii Romano-

Catolice în organism statal, a cărei constituire juridică

a pătruns şi în viaţa interioară.

În consecinţă, morala romano-catolică a fost

juridicizată, transformată în cod de legi la îndemâna

Curţii Papale şi a celor legaţi de ea- Iezuiţii.

Eticul sau moralul s-a transformat foarte repede în

legalism, formatism care a nimicit personalitatea morală.

În materie de Biserică juridismul duce la întunecarea

aspectului transcedental al Bisericii. Biserica este şi o

comunitate văzută, dar ea trebuie să rămână o organizaţie

57

dominată de Duhul lui Hristos, căci numai El asigură

comuniunea inşilor cu Dumnezeu şi între ei în Biserică.

Biserica Romano-Catolică are un caracter

aristocratic.

În ea se văd şi astăzi diferenţieri între oameni, iar

în Evul Mediu exista o întreagă scară de valori sociale.

Acest lucru nu se poate vedea în Biserica Ortodoxă.

Noi trăim după viziunea Sfântului Isaac Sirul, care

se îndreaptă spre lumea suferindă şi nu spre lumea

triumfătoare sau dominantă.

,,Noi ne bucurăm de biruinţa sfinţilor şi drepţilor

pentru că vedem în ei triumful întregii omeniri înaintea

lui Dumnezeu, „viaţa din Duhul lui Hristos, viaţa din

Evanghelie”, „viaţa din urmarea lui Hristos ” 55.

Deci asistam la transformarea Bisericii Romano-

Catolice în organism statal, a cărei constituire juridică

a pătruns în viaţa interioară.

Credincioşii în cadrul acestei monarhii absolute,

sunt doar ostaşii Capului Bisericii.

Legea morală are asemănări cu toate legile care au

apărut în timp, dar în esenţă este viaţa lui Hristos,

trăită după modelul oferit de El.

In învăţătura ortodoxă legea morală devine ceva

interior omului lucrând asupra fiinţei lui.

55 Karl Rahner, Schriften zur Theologie, 14, Einsiedeln-Zürich-Köln, 1980, p. 185.

58

Vieţuirea creştinului ortodox nu este numai o urmare

exterioară a lui Hristos, ci presupune trăirea interioară

a lui Hristos.

Cel ce transfigurează fiinţa omului nu este legea, ci

harul divin.

Legea a fost dată în primul rând ca să înlăture

păcatul, să sublinieze gravitatea lui (ex.V.T.). Numai

Legea Noului Testament a devenit interioară omului;

Dumnezeu o dă, dar ea vizează interiorul omului.

Karl Rahner spune că: ,,spiritualitatea poate fi

definită ca: „viaţă de credinţă, nădejde şi iubire,

viaţă din Duhul Sfânt ”, „viaţă din Duhul lui Hristos,

viaţă din Evanghelie ”, „viaţă din urmarea lui Hristos ” 56.

Legea morală, după Romano-Catolicism, devine ceva mai

mult extern omului, deasupra persoanei, făcând din om un

ins supus.

Iar viziunea ortodoxă, legea nu rămâne exterioară, ci

devine interioară omului şi tocmai acest lucru îl

urmăreşte Noul Testament.

Legea Vechiului Testament a fost mai mult a literei,

nu a spiritului, a duhului, cum este Legea Noului

Testament care dă libertate de mişcare omului şi pe care-

l consideră persoană.

De aceea, niciodată Părinţii filocaliei n-au văzut în

porunci şi lege ceva silnic, ci o călăuză interioară

plină de putere.

-Cazuismul

Este o a treia însuşire strâns legată de primele

două.

56 Ibidem

59

Cazuizmul este un sistem de interpretări şi

consecinţe practice format prin aplicarea legilor morale

în cazuri concrete ale vieţii.

Se ştie că legea are caracter jural şi ea nu poate

cuprinde niciodată varietatea infinită a cazurilor.

Când au apărut cazuri noi care nu se încadrau în

lege, au apărut interpretări şi aplicări la cazurile cele

mai concrete în viaţa morală a omului.

Nici azi romano-catolicii n-au putut renunţa la acele

tonuri cazuistice în materie de morală.

După cazuistul Gury există o serie de prescripţii de

care trebuie să ţină seama duhovnicii în aplicarea

epistolelor.

La romano-catolici se minimalizează aspectul

statornic al Tradiţiei şi se pune un accent deosebit pe

caracterul ei dinamic.

S-a mers atât de departe încât papa Pius IX a putut

să spună: „eu sunt tradiţia ”.

Pe această cale, prin minimalizrea Tradiţiei

statornice şi a Scripturii, Biserica Catolică a introdus

în tezaurul revelat, învăţături de credinţă care nu au

nimic în comun cu Evanghelia:

-primatul papal,

-imaculata concepţie,

-infailibilitatea,

-înălţarea Maicii Domnului cu trupul la cer etc.

60

Pentru justificarea acestor inovaţii, teologia

catolică foloseşte teoria virtualului revelat, care este

o concluzie dedusă în chip logic despre un adevăr revelat

şi care se găseşte în aceasta ca un principiu revelat sau

se găseşte potenţial în Revelaţie.

Astfel au luat fiinţă faimoasele concluzii teologice

(Filioqe s.a.).

Concepţia romano-catolică despre aspectul dinamic al

Tradiţiei este că Tradiţia poate să facă abstracţie de

Revelaţie.

După teologii romano-catolici, Mărturisirile de

credinţă au o autoritate egală cu cea a Simboalelor de

credinţă, investite fiind cu această autoritate de papă.

„Duhul lui Dumnezeu a fost eliminat din creaţie, iar

cosmosul, ca şi omul, a devenit autonom. ”57

Toate decretele emise de papă ca: enciclice, bule,

constituţii apostolice sau definiţii de credinţă sunt

socotite ca împlinind rol de izvor al descoperirii

dumnezeieşti, adică Tradiţie dumnezeiască.

Catolicismul accentuează „catafatismul”, adică

cunoaşterea lui Dumnezeu prin analogie cu lucrurile

create.

În concepţia catolică funcţionează aşa zisul model

psihologic al lui Augustin, care este aplicat atât dogmei

trinitare cât şi celei care descrie structura Bisericii:

- cunoaşterea, este superioară iubirii

57 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, Editura Nemira, Bucureşti,2001, p.15.

61

- existenţa perfectă, superioară cunoaşterii

- iubirea, este activitarea specifică laicilor

- cunoaşterea, specifică episcopatului

- existenţa desăvârşită, a papei.

Ecleziologia catolică sugerează că ierarhia

bisericească poate prezenta comunitatea înaitea lui

Dumnezu chiar şi în absenţa poporului, prin documentul:

Sacrosanctum Concilium.

Afirmaţia că episcopul oferă jertfa euharistică în

numele poporului lui Dumnezu, a fost una din cele mai

nocive idei pe care teologia romano-catolică le-a putut

genera de-a lungul veacurilor.

In catolicism se pune bază pe schimb, numai cei care

oferă ceva lui Dumnezeu, au dreptul şi îndreptăţirea să

ceară şi să primească ceva în schimb de la Dumnezeu.

Occidentul roman a adoptat prin Augustin un pesimism

ascetic şi contemplativ şi un optimism practic şi

intelectual, care justifică activismul şi dinamismul sau

cultural, militar, misionar şi economic.

Creştinismul occidental va fi totdeauna legat de un

program pedagogic, intelectual, juridic şi etic de

reformare permanentă a societăţii creştine.

„Cu toate acestea, au început să apară semne de

speranţă acolo unde ne aşteptam mai puţin, în domeniul

fizicii fundamentale, care a depăşit existenţa lucrului

în sine şi a relaţiilor mecaniciste dintre lucruri, de

cauză şi efect, promovate de fizica clasică. ”58

Diferenţa este vizibilă şi în stilurile arhitecturale

ale bisericilor: bazilica latină este organizată

orizontal pe axa temporală vest-est, în Răsărit axa

58 Ibidem, p. 8. 62

organizatorică este verticală sugerând juxtapunerea

statică a cerului (cupola) şi a pământului (nava).

Dogmatica romano-catolică, întocmai ca şi Dreptul

canonic şi Morala, a evoluat în sensul afirmării

primatului şi infailibilităţii papale, dând astfel câştig

de cauză arbitrariului omenesc în formulările dogmatice,

manifestate în întărirea, care depăşeşte orice măsură, a

autorităţii exterioare, juridice, a Bisericii şi în

sfidarea Teologiei <disidenţilor răsăriteni> şi a

<ereticilor protestanţi>.

Spiritualitatea creştină protestantă

,,Protestantismul, apărut în secolul al XVI-lea

în cadrul Bisericii Romano-Catolice, şi a dat naştere

unei Biserici Reformate şi unei Biserici Luterane.

Specialiştii constată că, luteranismul, care s-a

dezvoltat în veacul al XVII-lea, a dominat în Dogmatica

reformată cu problema predestinaţiei (specifica ei), şi

s-a dezvoltat aproape exclusiv în granitele Germaniei.

63

Reformaţii au avut drept centre principale ale şcolilor

dogmatice: Elveţia, Germania şi Franţa "59.

Se observă că în această ramură protestantă,

libertatea a fost ceva mai mare (ca o reacţie împotriva

theocratismului calvin din veacul precedent).

Protestantismul apare în anul 1517, când germanul

Martin Luther, fost călugăr catolic, începe să

propovăduiască mântuirea numai prin credinţă, nemulţumit

de decăderea, la care ajunsese Catolicismul. În

teribilismul lui, rupe din Sfânta Scriptură, Epistola

Sfântului Iacob: „Credinţa fără fapte este moartă ”,

numind-o „epistolă de paie”, şi o aruncă în Elba.

Ca o reacţie împotriva abuzurilor Bisericii Romano-

Catolice, Protestantismul s-a născut din dorinţa

reântoarcerii la adevărata credinţă evanghelică, la

învăţătura şi tradiţia apostolică, condamnând teologia

scolastică, aristotelismul şi tomismul. Deci respingerea

tuturor dogmelor Bisericii catolice potrivnice

liberalismului individualist.

Protestanţii, admiţând predestinaţia în actul

mântuirii şi faptul că Biserica este formată numai din

cei drepţi şi sfinţi, au tras concluzia că Biserica

adevărată este invizibilă.

59 Mitropolit, Irineu Mihălcescu, Dogmatica, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1958, p. 141.

64

În timpurile moderne, poziţia protestantă s-a

modificat şi unii teologi admit caracterul văzut al

Bisericii.

Evenimentul fondator, a constat de fapt în acţiunea

de frondă, a unei fracţiuni a Adunării Generale din

Imperiu Germano-Roman, luată împotriva unor hotărâri ale

Dietei de la Speyer din anul 1529, care discriminau pe

adepţii reformei lui Luther, în sensul că dispuneau ca

statele care au adoptat hotărârile de la Worms să aibă

dreptul de a-şi menţine confesiunea reformată, în timp ce

statele ce nu adoptaseră aceste hotărâri până la 1529, să

fie obligate să renunţe la orice formă de înoire a

religiei şi să păstreze vechea liturghie catolică.

Actul solemn, adresat Împăratului, purta numele de

„Prestaţio”.

Protestantismul reprezintă toate confesiuile creştine

care nu sunt nici catolice, nici creştin-ortodoxe.

Protestantismul se defineşte astfel, nu prin propria

natură, ci mai mult prin comparaţie şi diferenţiere faţă

de creştinismul tradiţional, ca grupare creştină ce

cultivă spiritul de protest, de contestare, de

nemultumire faţă de orice autoritate bisericească sau

lumească, existenţa sa fiind marcată de cotradicţii, ea

însăşi fiind, ca şi mişcare religioasă bazată pe

credinţă, o contradicţie în termeni, exprimată cel mai

bine în formula Declaraţiei de Credinţă făcută de regele

Angliei la încoronarea sa: „Declar că sunt un protestant

credincios. Într-un cuvânt, protestantismul este

creştinism rânviat. ”60

60 Wylie James Aitken, The History of Protestantism (1878), 3 vol., Cassell @ Co., London, 1899, p.5-6.

65

„Cineva definit ca protestant, cineva care

protestează, nu poate fi cu adevărat şi credincios,

pentru că un om care protestează nu poate fi şi mulţumit,

nu poate sub nici o formă trăi credinţa ca stare de

adâncă pace şi împăcare, ca stare de „închinare în Duh şi

Adevăr”, ci cel mult ca stare de exersare şi cugetare

raţională, aşa cum şi excelează, de altfel,

protestantismul.Nereuşind să trăiască, astfel, adevărul

integru, protestantismul generează polarizări antitetice

şi contradictorii ale realităţilor trăite pe toate

planurile existentei, căzând în duplicitate, amoralitate

şi oportunism.”61

Principiul fundamental de la care pleacă morala

protestantă este justificarea sau îndreptarea numai prin

credinţă (sola fide), principiul mântuirii.

Luther a mutat centrul de greutate al pietăţii, de la

Biserică la individ.

Luther a afirmat că faptele bune izvorăsc în mod

spontan din credinţă.

Kant a dat un sprijin puternic protestantismului,

arătând că, dacă raţiunea pură nu poate demonstra

existenţa lui Dumnezeu (Kritik der reinen Vernuft, 1781),

aceasta este postulată de raţiunea practică. Unii

teologi protestanţi au încercat să demonstreze că

organul sufletesc al religiei ar fi conştiinţa.

Ei au identificat conştiinţa morală, cu cea

psihologică şi au calificat-o drept cea mai înaltă

funcţie sufletească. Dar conştiinţa valorilor morale

nu este egală la toţi oamenii.

61 Prof.Dr. Clark Carlton, Calea de la Protestantism la Ortodoxie, Ed. Eclesiast, Sibiu 2010,p.15.

66

Cele două principii de bază ale Protestantismului:

1. cel al corupţiei iremediabile a naturii omului

credincios prin păcatul originar.

2. cel al inutilităţii faptelor bune pentru

îndreptare.

Acestea au o consecinţă negativă asupra teologiei

morale protestante.

Credinciosul nu poate contribui cu nimic la

îndreptarea sa, rămânând permanent în antinomia păcat-

credinţă. Maxima lui Luther era : <Pecca fortiter et

crede firmius>. Ideea centrală, de la care pleacă Luther

şi pe care a îmbrăţişat-o luteranismul, este aceea a

siguranţei mântuirii prin credinţă.

Calvin pleacă de la voinţa absolută a lui Dumnezeu

şi ajunge la predestinaţie.

Interpretarea individualistă a Sfintei Scripturi de

către Luther, Calvin şi

Zwingli a dat naştere în protestantism la curente şi

şcoli numeroase. Protestantismul, prin felul cum concepe

îndreptarea credinciosului, accentuează mult elementul

divin în mântuirea acestuia.

Prin faptul că neagă credinciosului factura sa

morală, reduce procesul îndreptării la un strict legalism

şi duce la indiferenţa credinciosului faţă de progresul

şi desăvârşirea sa morală. Se poate constata un devărat

paradox : cu toate că morala protestantă nu recunoaşte

valoarea faptelor bune în procesul îndreptării şi

mântuirii omului credincios, totuşi, marile culte

protestante în general acordă o importanţă deosebită

creştinismului practic: şi anume faptelor şi acţiunilor

morale din viaţa obştească a credincioşilor, iar

67

rezultatele obţinute până în prezent în domeniul

ecumenismului sunt în cea mai mare parte realizări pe

teren practic.

„Firul din pulberea de nisip nu primeşte o

existenţă nouă din grămada în care l-a aruncat

întâmplarea”62 .

Deşi, se acordă o importanţă mai redusă adevărurilor

dogmatice, totuşi, până în prezent, nu s-a putut ajunge

la o unitate dogmatică între ramurile Protestantismului.

Protestantismul a reuşit să înfăptuiască o serie de

uniuni şi confederaţii ale diferitelor Biserici şi

grupări protestante şi în acelaşi timp a reuşit să

atragă spre această mişcare şi numeroase Biserici

Ortodoxe.

Cele două spaţii culturale: ortodox răsăritean şi

protestant-catolic occidental, poate fi definit prin

tradiţie-modernitate, cult (ortodox) – cultură

(catolică ) contra civilizaţie (protestantă).

Contemplaţie contra activism, toate reliefând

polarizarea diferită a spiritului uman în abordarea şi

trăirea unor valori sau evenimente religioase.

Ortodoxia diferă de protestantism şi prin modul de

închinare şi de cult divin, care îl răpeşte pe omul

modern şi secularizat din această lume, unindu-l cu

Dumnezeu într-o adorare şi închinare plină de mulţumire

(euharistia) ce nu îngăduie nici o nemulţumire sau nici

un protest.

62 Alexei Homiacov, L’ Eglise latine et le Protestantnsisme au pointde vue de l ’ Eglise d ’ Orient,Lausanne et Vevey, 1872, p. 117.

68

,,La polul opus, termenul protest şi derivatul său,

potestantism, provin de la substantivul protestaţio,-onis

= dovedire, asigurare şi de la verbul deponent protestor,

ari, atus sum = a declara sus şi tare, a afirma, a

potesta",63 ,,dezvoltând în limbile moderne formele verbale

(protester), sau substantivele (protestaţion), ce exprimă

aceeaşi idee, de „asigurare solemnă”, sigură, a afirma,

a jura, a reclama, a declara ",64 sensuri în consonanţă cu

evenimentul fondator al primei denominaţiuni protestante

- lutheranismul.

Acesta defineşte clar atitudinea luată, într-o

anume era istorică, de către o partidă din lumea

creştină faţă de o altă partidă.

Protestantismul, privit în sens strict, este pur şi

simplu un principiu.

Nici măcar nu este o Biserica cu ierarhii cu

Sinoadele şi edictele ei, este pur şi simplu un

principiu. Este adevărat că este cel mai mare dintre

toate principiile. Este o putere creativă, influenţa sa

concretă este atotcuprinzătoare.

Termenul protestantism are puţin mai mult de 350 ani.

Acesta datează din protestul pe care prinţii luterani

l-au înaintat în Dieta de la Speyer în anul 1529.

63George Guţu,Dicicţionar Latin-Român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 994. 64 L . Quicherat, Dicţionnaire Francais-Latin, Librairie Hachette, Paris, 1891, p. 1129.

69

Dacă ei au renegat crezul şi au înlăturat jugul

Romei, a fost pentru a putea planta o credinţă mai pură

şi să restabilească guvernarea unei legi mai mari.

Ei au înlocuit autoritatea infailibilităţii cu

autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu.

In protestantism nu se poate vorbi de o morală unică,

pentru că există mai multe confesiuni zise istorice şi

noi. Există mai degrabă diverse concepţii morale

conforme cu diversele învăţături dogmatice şi Biserici

Potestante.

Punctul de plecare al acestor păreri, opinii,

concepţii îl constituie acele cărţi simbolice, diferite

de la epocă la epocă.

La începuturile protestantismului se poate vorbi de o

morală aproape unică, având în vedere că Luther şi Calvin

au însemnat un moment decisiv în impunerea Reformei.

Morala protestantă în general este aproape ca o

reacţie împotriva moralei catolice. Treptat, morala

protestantă începe să se diferenţieze după confesiunile

în care protestantismul s-a concretizat.

Un lucru este clar că la baza spiritualităţii

protestante al secolului al XVI-lea şi apoi a

concepţiilor morale protestante în secolul nostru, stau

deosebirile dogmatice dintre aceste ramuri principale ale

protestantismului.

Elementul comun al concepţiilor morale protestante îl

constituie căderea abisală a omului prin greşala

protopărinţilor, ruperea comuniunii cu Dumnezeu şi

incapacitatea omului de a săvârşi ceva eficace

pentru mântuirea sa.

70

„De multe ori această religiozitate sectară este

însă doar de faţadă, sau dacă este autentică, se situeză

la mare distanţă de mesajul evanghelic primar. ”65

După cădere omul a rămas ca un buştean în

faţa harului, după concepţiile lor.

In mâna lui Dumnezeu omul este ca fierăstrăul în mâna

tâmplarului. Concepţiile protestante au proiectat

mântuirea omului, harul în Dumnezeu văzând în ea un

dar; aceasta prin identificarea răscumpărării cu

justificarea.

Toate concepţiile protestante văzând în mântuirea

omului un dar exclusiv al lui Dumnezeu, au condamnat

viaţa morală a omului la pasivitate.

Dacă omul nu poate face nimic pentru mântuirea sa,

el a putut cădea şi mai jos decât protopărinţii.

Plecând de la căderea abisală a omului, au lăsat pe

oameni la voia exclusivă a lui Dumnezeu, pentru a-i

mântui sau a-i pierde.

Aeastă concepţie privind îndreptarea omului a avut

consecinţe morale; întrucât îndreptarea se realizează

numai prin credinţa în Hristos iar aceasta este un dar

exclusiv al Duhului Sfânt, omul se mântuieşte numai prin

credinţă.

Sola fide, aduce îndreptarea, justificarea şi în

definirea credinţei ei au pus ca element principal graţia

divină.

65 Prof. Dr. Clark Carlton,Calea de la Protestantism la Ortodoxie, Ed.Eclesiast, 2010, Trd. din limba engleză de Marian Sorin Rădulescu, , p. 27.

71

Azi în protestantism se vorbeşte despre

diaconia socială a Bisericii, şi într-adevăr, toţi

acordă o atenţie deosebită acestei opere.

Şi ei se găsesc într-o contradicţie:

- omul nu poate face nimic pentru sine.

- obligă Biserica pentru diaconia socială şi

identifică mântuirea insului cu această operă

diaconală.

Ceea ce este pozitiv este faptul că acordă un credit

acţiunii practice, faptelor milei trupesti, mai mult

decât alte confesiuni.

Dar nici cu acesta, protestantismul nu este total pe

linia binelui pentru că nu se preocupă de transformarea

morală a insului, susţinând predestinaţia credinciosului.

Slujirea socială are importanţa ei, căci chiar

Hristos ne judecă dacă nu le-am făcut. (Mat.XXV, 41-

45).

Diaconia socială fără trăirea relaţiei omului cu

Dumnezeu nu duce la mântuire.

Conceptul de mântuire are o implicaţie socială, dar

nu numai aceasta. Mântuirea înseamnă o transformare

lăuntrică, o permeabilitate a omului faţă de harul divin,

omul trebuie să devină permeabil faţă de lucrarea lui

Hristos.

„Zidirea filocalică este una ontologică, care

priveşte pe om în întreaga lui fiinţă ”66.

Morala creştină-ortodoxă fără să nege componenta

caracteristică socială a mântuirii pune accentul pe

transfigurarea fiinţei umane.

66 Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Rolul faptelor bune, în Ortodoxia, 1953 sau 1954, nr.4.72

In curentul filocalic se acordă o atenţie deosebită

ajutorării semenului.

Protestantismul este dominat de verbul: a face,

specific lor, care în ciuda faptului că neagă valoarea

faptelor bune, revendicând doar credinţa ca esenţial

necesară pentru mântuire; catolicismul este dominat de

verbul: a avea, specific lor; pe când creştinismul

ortodox este dominat de verbul: a fi, specific Ortodoxiei

care urmăreşte restaurarea fiinţială a omului.

Protestanţii vorbesc de fapte bune, însă acestea nu

sunt efectul credinţei , ci numai o încredinţare pentru

om, că este mântuit de Dumnezeu.

Protestanţii, admiţând predestinaţia în actul

mântuirii şi faptul că Biserica este formată numai din

cei drepţi şi sfinţi, au tras concluzia că Biserica este

indivizibilă.

Spiritualitatea creştină anglo-saxonă sau anglicanismul

În afara celor două Biserici, lutherană şi

reformată, care reprezintă curentul mjoritar în

diversitatea protestantă, mai există Biserica Anglicană,

care reprezintă un tip de reformă ceva mai special.

Înfiinţarea sa coincide cu recunoaşterea regelui

Henric al VIII-lea drept căpetenia sa supremă în 1534.

„Biserica Angliei s-a angajat pe o cale intermediară

între o ierarhie şi o liturghie înrudite mai mult cu cele

catolice şi o dogmă cu tendinţă calvină. ”67

67 Coordonator Philippe Gaudin, Marile Religii, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2007, p.314.73

Biserica Anglicană (Church of England) este o

biserică istorică, despărţită de Roma în timpul Reformei

protestante, în Anglia, prin ruptura regelui Henric al

VIII-lea cu papa de la Roma, Clement al VII-lea.

De aceea Biserica Anglicană nu poate fi considerată

drept Biserică Protestantă, ci mai degrabă Biserică

occidentală catolică, ruptă de Roma.

În Scoţia şi SUA, denumirea oficială este Biserica

Episcopaliană.

Primii misionari în Anglia au fost monahii celţi:

irlandezi, scoţiei şi bretoni.Prima menţiune a unui

episcop englez datează de la Sinodul de la Arles din anul

314, la care au participat episcopii de Londra şi York.

Totuşi cel dintâi misionar „în masă” a fost Sfântul

Augustin de Canterbury (d.604), trimis de Sfântul Grigore

I cel Mare Dialogul. La data de 16 noiembrie, Augustin a

fost hirotonit arhiepiscop de Canterbury.

Cu toate că iniţial creştinii englezi aveau un sistem

bisericesc celtic, primii cinci arhiepiscopi cantareni au

fost italieni, apoi al şaselea englez, iar al şaptelea a

fost Sfântul Teodor de Tars, un grec, care organizează

Biserica engleză după sistemul grecesc.

Reforma şi Contrareforma au dominat secolele XVI şi

XVII şi prin urmările pe care le-au avut asupra

spiritului uman, secolul al XVIII-lea, secolul revoluţiei

franceze.

Ceea ce caracteriza îndeosebi acea vreme era impulsul

spre libertate, spre individualism, spre subiectivism:

libertate în viaţa de stat, individualism în cugetare,

subiectivism în viaţa religioasă, artistică şi culturală.

74

Comuniunea anglicană este constituită din două ramuri

principale de Biserici: ramura Bisericilor episcopaliene,

care au păstrat forma episcopală în conducere, cum este

Biserica Anglicană mamă, şi ramura Bisericilor

prezbiteriene, numite şi evanghelice, care au la

conducerea lor prezbiteri.

Bisericile anglicane au o preoţie de succesiune

apostolică neîntreruptă.

Biserica Anglicană are un carcter naţional,

respingând atât sensualimul Renaşterii italiene cât şi

brutalitatea exagerată a predicii şi acţiunii lui Luther.

Anglicanii sunt în comuniune deplină cu Biserica

Veche Catolică, începând cu anul 1921.

Nici absolutismul regal, nici influenţa noilor idei

protestante, n-au putut opri tradiţia bisericească şi

culturală care lipsea tuturor celorlalte Biserici create

prin Reformă. Reforma în cadrul Bisericii, în Anglia, a

fost făcută, prin predicarea unui umanism creştin, de

către Erasmus din Rotterdam.

Dacă în doctrina sa s-au strecurat multe idei

protestante, în practica Bisericii anglicane domină în

schimb caracterul catolic, naţional bisericesc.

Bisericile Anglicane din Europa fac parte din uniunea

Bisericilor de la Porvoo, adică se află în < comuniune de

altar şi scaun>cu celelalte Biserici din această uniune,

ceea ce înseamnă intercomuniune euharistică şi de

hirotonire.

La hirotonirea unui episcop anglican, hirotonitorul

principal este anglican, pe când hirotonitorii secundari:

unul este vechi-catolic, celălalt suedez.

75

Trei ramuri sunt prezente în Bisercile Anglicane:

anglo-catolicii, anglo-evanghelicii, şi anglo-liberalii.

Biserica Ortodoxă Română a recunocut validitatea

hirotoniilor anglicane, pe 20 martie 1936.

„Anglicanii acceptă totul, în afară de

transsubstanţiaţia catolică, cultul sfinţilor şi al

sfintelor icoane. Biserica anglicană era catolică în

conducere şi cult, protestantă în doctrină, ceea ce în

decursul vremii, a dat naştere la fracţiuni şi sciziuni ”68.

Astăzi, Biserica Anglicană trăieşte o criză profundă.

Biserica Anglicană din Canada săvârşeşte slujbe de

unire religioasă pentru cuplurile de acelaşi sex, dar cea

din Africa condamnă homosexualitatea.

În Ortodoxie

Faptele în ortodoxie au un rol de modificare a

firii. Efectul lor se întoarce asupra firii din care

pornesc. Ele nu au un izvor exterior firii, din care

pornesc. De aici şi legătura dintre ele şi credinţă, care

şi ea este semnul unei noi stări a firii.

68 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. II, Ed. IBM, Bucureşti, 1993, p. 225.

76

Credinţa este începutul modificării firii care se

continuă în fapte, este începutul procesului de refacere

a firii, continuat prin fapte sau este firea însăşi la

începutul acestui proces.

În timp ce creştinismul apusean nu a putut depăşi

dualisml dintre credinţă şi fapte, pentru ortodoxie

faptele nu sunt altceva decât credinţa în actualitate.

Acest lucru îl spune Sfântul Maxim Mărturisitorul :

„Credinţa este binele concentrat iar binele este credinţa

actualizată”.

Dar, nici cu acţiunile practice, protestantismul nu

este total pe linia binelui, pentru că nu se preocupă de

transformarea morală a insului văzând în mântuire un

produs social.

Sigur, slujirea socială are importanţa ei, deoarece

chiar Hristos ne judecă dacă nu am făcut. (Mat.XXV; 41-

45).

Diaconia socială fără trăirea relaţiei omului cu

Dumnezeu nu duce la mântuire. Conceptul de mântuire are o

implicaţie socială, dar nu numai aceasta.

Mântuirea înseamnă o transformare launtrică, o

permeabilitate a omului faţă de harul divin, omul trebuie

să devină permeabil faţă de lucrarea lui Hristos.

„Zidirea filocalică este una ontologică, şi ea

priveşte pe om în întreaga lui fiinţă. ”69

In curentul filocalic se acordă o atenţie deosebită

ajutorării semenului.69 Pr .Prof. Dumitru Stăniloae, Rolul faptelor bune, În Ortodoxia, 1953, Nr.4.

77

Invăţătura Bisericii are sursa în Hristos, în

Revelaţia divină supranaturală nu în oameni şi raţiune.

Morala ortodoxă este străbătută de acea preocupare a

ei pentru transfigurarea omului după voia lui

Dumnezeu

Ea nu este incompatibilă cu spiritul ecumenic, ci ii

vine în întâmpinare.

Din voinţa de a sluji unitatea creştină, Biserica

Ortodoxă a venit şi ea în întâmpinarea iniţiativelor

Bisericilor Protestante.

„Catolicismul şi protestantismul filtrează revelaţia,

cel dintâi traducând-o în sisteme de metafizică

creştină, cum este tomismul, cel de al doilea în sisteme

de cugetare individuală, amândouă tinzând la o

aristocraţie speculativă creştină. Ortodoxia nu ignoră

nici filozofia nici metafizica, însă ea este împotriva

aristocraţiei, ea este democrată în sensul că ţine

unitatea de viaţă a poporului în Biserică, prin credinţă,

prin filocalie, prin dragostea de frumosul divin, tradus

în viaţă, prin desăvârşire morală.Ea trăieşte mai mult

din vieţile şi învăţăturile sfinţilor, decât din sisteme

de cugetare omenească. ”70

In creştinism,ideea de Dumnezeu este strâns legată de

persoana omului şi de societate.

Dacă vechile religii naturale făceau din om o simplă

moleculă în jocul forţelor naturii şi-l sileau să

trăiască numai din frica şi groaza de zei, creştinismul

îl eliberează din această spaimă, prin Revelaţia lui

Dumnezeu ca Tată, introduând ideea de paternitate, de

70 Mitropolit, Irineu Mihălcescu, Dogmatica, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1958, p. 84.

78

filiaţie Dumnezeu-om, şi de demnitate nemăsurată a

fiinţei omeneşti.

Religia creştină, mai ales religia creştin-ortodoxă,

este religia libertăţii spirituale. Teologia ortodoxă

lasă deplina libertate spiritului uman în orientarea lui

spre adevăr.

La Dumnezeu nu se ajunge nici prin controversă şi

nici prin negarea autonomiei raţiunii, ci se ajunge prin

iubire.

Spiritualitatea are drept scop îndrumarea vieţii

omeneşti după anumite principii şi reguli, în vederea

realizării binelui.

Spiritualitatea propune omului un scop, arătându-i

şi mijloacele pentru realizarea acestuia.

Dar, nu este vorba numai despre o singură

spiritualitate şi deci, despre un singur mod de

îndrumare a vieţii omeneşti după anumite principii care

să fie recunoscute de toţi.

Spiritualitatea creştină se ocupă de scopul ultim

supranatural al omului, de păcatul originar şi de

urmările lui, de renaşterea omului prin Botez, de

lepădarea de sine, de sfaturile evanghelice.

Spiritualitatea creştină, este disciplina teologică,

care, pe temeiul Revelaţiei divine, înfăţişează în mod

sistematic principiile şi normele după care creştinul

trebuie să se conducă în viaţă, spre a-şi ajunge scopul

ultim: desăvârşirea sa morală, adică asemănarea cu

Dumnezeu şi prin aceasta fericirea sa veşnică, să

79

dobândească supremul bine la care ţinteşte: mântuirea

sufletului său. (cf. Matei 19, 17 ﴿.

„Se poate vorbi de spiritualitatea unui popor, a unei

epoci, a unui grup socio-istoric sau a unei persoane .”71

Spiritualitatea ortodoxă, se ocupă cu procesul

înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hrisos,

prin curăţirea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor,

proces care e săvârşeşte într-o anumită ordine.

Una dintre viziunile vocaţiei creştinilor în această

lume şi pentru această lume este dată de: Scrisoare către

Diognet, o scriere creştină din secolul al II-lea, căreia

nu-i cunoaştem autorul :

„De fapt, creştinii nu se disting de ceilalţi oameni

nici prin patria lor, nici prin limba lor, nici prin

obişnuintele lor. De fapt, ei nu locuiesc într-un oraş

exclusiv al lor, nici nu vorbesc o limbă străină, nici

nu duc o viaţă separată.”72

Totuşi, cu timpul, s-a dezvoltat un ideal de viaţă

religioasă, autonomă, în afara celei monastice şi

clericale. S-a început prin crearea unui ideal cavaleresc

creştin şi prin a da un sens creştin profesiunilor şi

serviciilor.

Dacă spiritualitatea înseamnă conţinutul credinţei

experiat în trăirea lui vie, spiritualitatea îi arată

creştinului şi o cale pe care are să înainteze la o

71 Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Teologie si spiritualitate, Ed.Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010, p.50.72 Scrisoare catre Diognet,V, 1 s.u: SCh 33 bis, 62.

80

trăire tot mai deplină a conţinutului credinţei, sau a

lui Dumnezeu, deci îl duce şi spre o ţintă, ţinta

desăvârşirii sale, aşa cum o înţelege credinţa sa.

De această desăvârşire şi adâncire în credinţă ţine

comuniunea între el şi ceilalţi creştini, deci crearea

unei comunităţi tot mai stânse între ei.

Nu se poate nimeni desăvârşi şi adânci în credinţă

fără ajutorul altora şi fără să-şi arate înaintarea sa în

desăvârşire în relaţiile cu alţii.

Comuniunea realizată între credincioşi în prezenţa

Sfintei Treimi este una cu Impărăţia Sfintei Treimi, în

care nu sunt supuşi şi stăpâni, toţi sunt fraţi între ei.

Impărăţia Tatălui este făgăduită de Hristos celor ce

vor ajuta pe cei lipsiţi şi asupriţi (Mt.25,34), pe când

cei nemilostivi sunt trimişi în focul veşnic, spre care

s-au pregătit prin egoismul lor (Mt.25,41).

Comuniunea Sfintei Treimi este izvorul suprem şi

nesecat al celor trei valori mai înalte ale existenţei:

persoana, dragostea şi veşnicia lor.

Acolo unde nu se crede în eternitatea persoanei,

scade şi răspunderea unora pentru alţii.

Dr.în

teologie: Păştin Antoniu-Cătălin

81

82