SPIRITUALITATEA BISERICII CREŞTINE ORTODOXE RĂSĂRITENE
ÎN COMPARAŢIE CU
SIRITUALITATEA BISERICII CREŞTINE APUSEANE
Îndrumător: Pr.Prof.Univ.Dr. Dumitru Radu
Dr
.în teologie: Păştin Antoniu-Cătălin
SPIRITUALITATEA BISERICII CREŞTINE ORTODOXE RĂSĂRITENE
Spiritualitatea creştină este maximul în
materie de nobleţe a spiritualităţii umane. Ea este
standardul şi idealul oricărei deveniri spirituale
omeneşti, reprezentând însuşi scopul împlinit al
mântuirii. Ea este garanţia că omul a ajuns din nou în
unire cu Dumezeu Care l-a creat, şi că este cu adevărat
capabil să-L însoţească pe Acesta în viaţa veşnică în
calitate de copil al Său.
„Aceste valori pe care creştinul ortodox le
realizează în raport cu Dumnezeu, Care este o treime de
persoane, trebuie arătate prin lucrarea Duhului Său, în
raport cu semenii, de aproape şi de departe, ca şi
2
aceştia să se bucure de ele şi în acest mod, să devină
valori depline.„ 1
Din păcate, noi cei de astăzi, locuitori ai
pământului, nu cunoaştem o singură spiritualitate
creştină, ci mai multe, între care cele mai pregnante
sunt: spiritualitatea ortodoxă, cea romano-catolică şi
cea protestantă, între acestea, obiectivă fiind desigur,
spiritualitatea ortodoxă.
Dacă spiritualitatea creştină originală ar fi reuşit
să supravieţuiască nedivizată până la noi, cu totul altul
ar fi fost impactul ei asupra mersului lumii pământene şi
cu siguranţă că nu s-ar mai fi vorbit astăzi de tot felul
de crize globale chiar pericolul aneantizării nucleare,
pentru că pur şi simplu nu s-ar fi ajuns la aşa ceva.
Dacă totuşi s-a ajuns, e pentru că au existat la
mijloc nişte cauze, între acestea, detaşându-se în primul
rând fărâmiţarea spiritualităţii creştine iniţiale, ea
însăşi datorată unor anumite cauze.
În Răsăritul creştin, conţinutul noţiunii de
spiritualitate, a fost redat prin expresii ca: „ viaţă în
Hristos ” , „ viaţă în Duhul Sfânt ”, „ viaţă
duhovnicească”, „ viaţă în Duhul Sfânt prin Iisus Hristos
la (cu ) Tatăl .2
Ţinta sau finalitatea vieţii omului pe pământ este
mântuirea şi îndumnezeirea lui, deci creşterea în
Hristos.
1 Teoctist, patriarhul BOR , Apostolatul social în slujba înaltelor valori, în Pe trepteleslujirii creştine, Ep. MM şi Sucevei, M-rea Neamţ, 1980, p. 123. 2Thomas, Spidlik S.J., La spiritualité de l′ Orient chrétien, Roma, 1978, p. 29-51.
3
Viaţa persoanei umane nu are numai o dimensiune
pământească, ci şi una eshatologică.
,,Făptura umană, ca fiinţă spirituală, trăieşte în
timp şi spaţiu, dar nu numai pentru acest veac, ci şi
pentru cel viitor, adică pentru comuniunea veşnică şi
plenară cu Dumnezeu, sau, departe de El, ca osândă
veşnică". 3
Astfel, viaţa creştinului pe pământ nu este numai ca
o simplă existenţă biologică, ci ea este şi trebuie să
fie o trăire spirituală specifică persoanei umane, cu o
finalitate legată de calitatea omului de fiinţă
spirituală personală, în trup, înzestrată cu raţiune,
simţire şi voinţă liberă, purtătoare şi creatoare de
valori materiale şi spirituale.
,,Spiritualitatea ortodoxă nu face abstracţie de
întreaga fiinţă a creştinului şi nici de ceea ce implică
viaţa omului: sănătatea şi condiţiile materiale necesare
şi chiar bunăstarea materială, ca suport al susţinerii şi
desfăşurării ei rodnice, pentru fiecare ins în parte şi
pentru colectivitatea şi societatea cărora acesta
aparţine ". 4
Viaţa creştinului ortodox are sens şi valoare numai
în măsura în care ea este şi o preocupare importantă
pentru propria lui mântuire şi o dobândire reală a
acesteia prin comuniunea deplină în iubire cu Mântuitorul
Hristos, în calitate de mădular al Trupului Său –
3 Pr. Prof. Dumitru Radu , Trăirea creştină, în „I.D.M.P.” nr. 4, Ed. Episcopiei Râmniculuişi Argeşului, Rm. Vâlcea, 1987, p.304 Ibidem, p. 30-31.
4
Biserica, prin credinţă şi fapte bune, ajutat de harul
dumnezeiesc.
,,De aceea, mântuirea înţeleasă ca eliberare din robia
păcatului şi a morţii şi ca împreună-vieţuire cu Hristos
şi în Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt în noi, este
problema cea mai importantă şi vitală care confruntă
creştinismul tuturor timpurilor ". 5
Ca chip şi asemănare a lui Dumnezeu, omul coronament
al creaţiei, glasul şi sinteza acestuia, este deschis
lui Dumnezeu, Creatorul, Proniatorul şi Mântuitorul său,
cât şi semenilor săi, oamenii, înaintând în acelaşi timp
pe drumul cunoaşterii propriului său, eu, şi destin
comunitar-sobornicesc.
Spiritualitatea şi slujirea sunt expresiile concrete
ale acestei deschideri ontologice a creştinului spre
Dumnezeu, spre semeni şi spre societatea semenilor săi.
Karl Rahner spune că spiritualitatea poate fi
definită ca: „ viaţă de credinţă, nadejde si iubire,
viaţă din Duhul Sfânt, viaţă din Duhul lui Hristos, viaţă
din Evanghelie, viaţă din urmarea lui Hristos ” 6.
Fiind, în primul rând, deschidere spre Dumnezeu,
spiritualitatea creştină îşi pune pecetea sa pe cultura,
literatura şi arta celor care au creat această
spiritualitate şi se concretizează în atitudini şi
acţiuni de slujire a semenului şi a societăţii acestuia,
5 Idem, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos, în „Ortodoxia” an XL (1988),nr.2, p. 28. 6 Karl,.Rahner, Schriften zur Theologie, 14, Einsiedeln-Zürich-Köln, 1980, p. 185.
5
în duhul slujirii omului de către Hristos, în vederea
mântuirii şi desăvârşirii lui.
Creştinătatea veacurilor primare se consideră pe sine
„un singur neam mare”, iar sfinţenia este văzută mai mult
decât o virtute, o strălucire a perfecţiunii divine.
Al doilea caracter, fără de care spiritualitatea este
de neconceput în Ortodoxie, priveşte aspectul liturgic al
spiritualităţii.
Adevăratul subiect al vieţii spirituale nu este
individul izolat, ci este eu-ul său liturgic. În esenţa
ei, spiritualitatea este doxologică.
De asemenea, ea se defineşte printr-o participare la
lucrarea cea tainică a lui Dumnezeu în lume, prin
sfintele slujbe, lucrarea care uneşte lumea văzută şi cea
nevăzută, aducând real pe Dumnezeu oamenilor şi menţinând
real pe oameni în harul Sfântului Duh, în Dumnezeu. În
perspectiva unităţii caracterului tradiţional şi a
caracterului liturgic, despre care vorbim,
spiritualitatea apare ca o lucrare a Sfântului Duh care
face din devenirea istorică şi cosmică un eveniment al
întrupării, o mişcare imensă a instaurării împărăţiei lui
Dumnezeu pe pământ.
Despre Mângâietorul, le-a spus Hristos ucenicilor săi
nu numai că „rămâne la voi şi va fi în voi”, ci şi că
„rămâne cu voi în veac”. (In. 14,16-17).
Caracteristică esenţială a spiritualităţii ortodoxe
este fidelitatea faţă de tezaurul învăţăturii evanghelice
moştenite din epoca creştinismului primar. Ea a rămas
fidelă tuturor învăţăturilor revelate cuprinse în Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Ea îşi trage adevărurile,
preceptele morale din Revelaţia Divină.
6
Elementele de bază ale Spiritualităţii Creştine
Ortodoxe îl formează elementul divin, cel secundar fiind
elementul uman. Revelaţia divină deschide porţile
sufletului omului, făcând să se înţeleagă că izvorul
nesecat al său îl constituie Hristos.
Izvorul principal al normelor morale este Revelaţia
Divină, iar spiritualitatea ortodoxă rămâne fidelă
acestui tezaur revelat. În Ortodoxie, temelia
spiritualităţii este Revelaţia.
O altă caracteristică este histocentrismul ei. In
centrul vieţii morale a creştinului se află Hristos
Mântuitorul.
Mântuitorul întrupează în mod desăvârşit idealul
moral creştin, care trebuie urmat în duhul iubirii şi al
libertăţii. Hristos- Fiul cel Întrupat- este idealul
moral creştin, pe care fiecare trebuie să-l atingă.
Spiritualitatea Ortodoxă pune accent deosebit pe
comunicarea omului cu Hristos începând prin Botez,adică
omul intră în relaţie cu Hristos, iar prin Hristos cu
persoanele Sfintei Treimi, astfel devine hristofor.
Procesul de asimilare a lui Hristos în noi stă la baza
învăţăturii morale ortodoxe.
Prin Taina Botezului Hristos intră în adâncurile
tainice ale omului, aşteptând să crească în el. Creştinul
nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu, se face
una cu Hristos, în sensul că între ei există o comuniune
stânsă.
7
,,Spiritualitatea Ortodoxă accentuează importanţa
acestei comuniuni cu Hristos şi cere sporirea ei, care se
realizează prin Taine şi vieţuire morală în duhul lui
Hristos. El dă credinciosului puterea de a răzbate în
viaţă, depăşind nevoile şi greutăţile. Iubirea dă
credinciosului libertatea morală în Hristos. Cel ce
iubeşte pe Hristos nu simte sarcina şi greutatea
poruncilor. De aceea morala ortodoxă găseşte în duhul
veşnic viu al lui Hristos, al iubirii nemuritoare,
rezolvarea justă a problemelor morale ale vieţii
creştine".7
O altă caracteristică a moralei ortodoxe este
înduhovnicirea, adică creşterea liberă a credinciosului
în Duhul lui Hristos şi în Duhul Bisericii.
Spiritualitatea Ortodoxă se ocupă de creşterea omului în
asemănarea cu Hristos.
Prin prezenţa Sfântului Duh în veac sau în istorie,
Dumnezeu însuşi păşeşte ca subiect în faţa omului,
pătrunzând şi umblând în întreaga lui existenţă; prin
intervenţia Sa, viaţa lumii dobândeşte o direcţie nouă;
prin lucrarea Sa întemeiază Biserica, după cum creează
tot ce este nou pe pământ.
Înduhovnicirea reprezintă purificarea continuă de
patimi şi creşterea în virtuţi, care nu poate fi făcută
decât în interiorul Bisericii- mama noastră
duhovnicească, pentru că ea este Trupul tainic al lui
Hristos cu multe mădulare pentru comuniunea cu Dumnezeu
şi în ea se realizează această comuniune.
7 Pr. Prof.Nicolae, (Ieronim).,Mladin, Despre unele caracteristici ale moralei catolice, în ,,Mitropolia Ardealului, XI (1966), nr.1-3, p.292.
8
Punctul iniţial al înduhovnicirii este Taina
Botezului. Accentul se pune pe înoirea spiritului, care
rodeşte în fapte.
O altă caracteristică: sobornicitatea, sau încadrarea
credinciosului în comunitatea Bisericii, adică conceperea
credinciosului şi judecarea lui ca mădular al Bisericii
lui Hristos. Pentru Biserica ortodoxă creştinii sunt
mădulare ale Trupului lui Hristos, care stau în legătură
unele cu altele.
,,Spiritualitatea ortodoxă priveşte pe fiecare ins ca
mădular şi-l judecă în relaţia sa cu comunitatea
sobornicească.Omul este mădular al unei comunităţi, iar
creştinul este mădular şi al Bisericii lui Hristos. Toate
actele omului au o pecete comunitară, în sensul că
fiecare om este avizat la ajutorul semenilor săi, fiecare
se simte avizat la ajutorarea comunităţii. Biserica este
pentru noi, ortodocşii, mama noastră duhovnicească.
Idealul moral în Ortodoxie este ca fiecare creştin să
ajungă la sfinţenie, străduindu-se să devină o
personalitate morală în care să se întrupeze în chip
desăvârşit, într-o unitate deplină, valoarea religioasă
creştină şi valoarea morală creştină ".8
,,Dacă persoana fiecărui creştin poartă în sine chipul
lui Dumnezeu, personalitatea morală este numai persoana
care, prin viaţa şi faptele sale, tinde să aducă la
desăvârşire chipul lui Dumnezeu din ea ,,realizându-se pe
sine printr-o viaţă de virtuţi ” 9
8 Idem, Personalitatea morală creştină, în ,,Mitropolia Ardealului, XI (1966), nr.1-3, p.75.99 Idem, Despre unele caracteristici ale moralei catolice, în ,,Mitropolia Ardealului, XI(1966), nr.1-3, p.292.10Prof. Ioan Zăgrean, Personalitatea morală după învăţătura creştină ortodoxă, în ,,MitropoliaArdealului,,,, II (1957), nr.3-4, p.239.
9
Sfântul Serafim de la Sarov (+ 1833 ) evidenţiază
finalitatea ultimă a vieţii creştine, anume dobândirea
Duhului Sfânt, prin care, de fapt, se realizează
comuniunea deplină a omului cu Sfânta Treime şi a
oamenilor întreolaltă.
Rezumând înţelesul spiritualităţii creştine
Răsăritene, Teofan Zăvorâtul (+ 1894) scrie: „Esenţa
vieţii în Hristos, a vieţii spiritule, constă în
transformarea sufletului şi a trupului şi introducerea
lor în sfera Duhului, adică în înduhovnicirea sufletului
şi a trupului. ” 10
Tomas Hopko (preot ortodox american), spune:
„ Termenul spiritualitate nu desemnează un fel de lucru în
sine, care ar putea fi izolat de întregul doctrinei şi
practicii Bisericii şi evaluat ca o contribuţie aparte.
Şi nici nu poate fi socotită spiritualitatea ca un scop
în sine, având un interes în sine, din care s-ar putea
face un fel de idol, care ar fi slujit şi adorat în locul
lui Dumnezeu Cel viu.
Spiritualitatea, dacă are cu adevărat un sens, este
adorare şi slujire a Dumnezeului Celui viu sub toate
formele, în cel mai mic detaliu al vieţii.”11
,,Prin prezenţa Sfântului Duh în veac sau în istorie,
Dumnezeu însuşi păşeşte ca subiect în faţa omului,
pătrunzând şi umblând întreaga lui existenţă; prin
intervenţia Sa, viaţa lumii dobândeşte o direcţie nouă;10
1111Thomas, Spidlik, Scrieri despre viaţa spirituală, Moscova, 1903 ( în ruseşte ) , p.247. 12 Thomas, Hopko, ′Le sens de la spiritualité, in rev. „SOP”, Paris, nr. 16, 1977.
10
prin lucrarea Sa întemeiază Biserica, după cum creează
tot ce este nou pe pământ" 12.
Biserica ortodoxă a venerat nu pe savanţi , ci pe
trăitori: „Nimic nu e mai sărac, scrie Diadoh al Foticeii,
decât cugetarea care stând afară de Dumnezeu, filozofează
despre Dumnezeu. Călugării se retrăgeau în pustie, pentru
ca să se întoarcă în pustiul acestei lumi cu energia
acumulată acolo, căci creştinismul este „filozofia
faptei”, după Sf. Ioan Gură de Aur, adică înţelepciunea
dumnezeiască, izvor de-a pururi nesecat de fapte bune. În
percepţia Bisericii Ortodoxe, creştinismul însuşi este o
mişcare de spiritualizare a umanului nu numai ca individ,
ci şi ca popor, iar această mişcare are şi o dimensiune
cosmică, adică priveşte şi raportul omului cu natura
înconjuratoare ( de exemplu la Sfântul Grigorie de
Nazianz, Cuv. XI, 6 si Cuv. XLI, 1 ). 12
In cadrul Bisericii, spiritualitatea nu se reduce
doar la slujbe religioase, la scrieri ascetice sau la
expresii estetice de artă liturgică ci spiritualitatea
este activitatea cotidiană a vieţii trăite în comuniune
cu Dumnezeu.
Spiritualtatea ortodoxă desemnează viaţa omului
întreagă, inspirată şi îndrumată de Duhul lui Dumnzeu.
,,Spiritualitatea, aşadar, nu poate însemna o evaziune
în afara istoriei, fiind vorba despre un dinamism care
animă istoria şi o conduce spre zările veşnice. Nu de
puţine ori în istoria teologiei, noţiunea de
spiritualitate a fost legată de ideea de taină sau
mister, iar aria ei redusă la o legătură intimă dintre
Dumnezeu şi om, prin care era vizată o comuniune de1213 Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, cap. VII, în Filocalia, Sibiu, 1946, vol. I, p.
341.11
natură mistică. Acesta înseamnă că toţi oamenii vor şi
trebuie să se bucure de viaţă în contextul dat ". 13
Această ultimă unire era privită drept o taină a
înţelepciunii divine, un plan al destinului veşnic al
omului, fără nici o implicaţie în viaţa socială.
Cu alte cuvinte, spiritualitatea era considerată
numai ca viaţă religioasă trăită personal sau ca o
religiozitate experimentată la un neobişnuit de înalt
grad de tensiune sufletească.
Spiritualitatea a ajuns, de asemenea, să fie
desfăcută în două compartimente distincte, în mistică şi
teologie, în experienţa personală a Tainelor divine şi
dogma mărturisită de Biserică.
Creştinul zilelor noastre îşi urmăreşte scopul vieţii
într-un anume context social şi cultural-spiritual,
marcat printr-un mare număr de noutăţi în toate domeniile
activităţii umane, ceea ce constituie un apel puternic
pentru recunoaşterea unei norme morale universale.
Există în lume o aspiraţie generală spre mai multă
dreptate socială între indivizi, între popoare, între
naţiunile sărace şi bogate, manifestată prin ideea de
dezvoltare umană, integrală şi solidară. Tocmai o astfel
de aspiraţie spre dreptate, într-o lume care caută
unitatea sa, presupune că există ceva comun şi universal
între toţi oamenii şi prezent în fiecare, dincolo de
orice particularitate. Acesta înseamnă că toţi oamenii13
12
vor şi trebuie să se bucure de viaţă în contextul dat.
De aceea, ei nu se pot rupe de comunitatea în care
trăiesc şi nici nu pot face abstracţie de semenii lor, cu
care trebuie să fie în comuniune şi în slujire soială şi
moral-spirituală".
,,Existenţa umană însăşi este o proexistenţă, atât în
faţa lui, Dumnezeu, cât şi a semenilor. În aceasta este
dată însăşi legătura strânsă dintre spiritualitatea
ortodoxă şi slujirea socială ".14
Tot ce e de trebuinţă pentru mântuire - bunul suprem
se realizează când e primit de o inimă curăţită prin
iubire: „ Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor
vedea pe Dumnezeu ”(Mt.5,8); Iubirea topeşte zgura
pământescului.
Trei caracteristici specifice disting teologia
ortodoxă de teologia latină Apuseană :
1. ea este mistică, văzând toate în Dumnezeu şi pe
Dumnezeu în toate, şi raportând totul la aceasta ca la un
principiu viu.
2. ea este negativă, conştientă de transcedenţa lui
Dumnezeu faţă de orice întelegere şi având grijă să ţină
seama de aceasta în toate căile sale.
3. ea este experienţială sau, existenţială, legată
şi confruntată fără încetare cu realitatea vieţii
creştine şi experienţa pe care o au din ea credincioşii
şi sfinţii. Ea este o teologie trinitară.
Pentru a ajunge la desăvârşirea în Hristos, deci la
mântuirea, sfinţirea sau îndumnezeirea noastră, nu
14 Jean-Marie Aubert, Vivre en Chretien an XX-e siecle, Editions Salvator, Mulhouse, Tome I-er; „Le soel de la terre”, 1976, p.150.
13
trebuie să disociem relaţia Dumnezeu – om – lume, să nu
fugim de viaţa lumii, ci să conlucrăm cu semenul nostru
pentru mântuirea tuturor, ajutaţi de harul dumnezeiesc,
în Biserică, sau cu alte cuvinte omul credincios, care
doreşte să ajungă pe culmile trăirii duhovniceşti, la
comuniunea deplină cu Dumnezeu, trebuie să obţină, mai
întâi, o cunoştinţă cât mai deplină despre Dumnezeu şi
despre voia Lui, prin puterea Duhului Sfânt, pe care apoi
să o pună în practică în relaţie cu sine însăşi, cu
semenii, cu lumea înconjurătoare şi cu Dumnezeu Cel în
Treime.
Astfel, există o strânsă relaţie sau interdependenţă
între spiritualitate şi viaţa creştină. La starea de
desăvârşire nu se poate ajunge fără eforturi ascetice
îndelungi şi continui şi care nu se sfârşesc niciodată,
care definesc spiritualitatea şi viaţa creştină
autentică.
,,Şi, înaintând pe calea virtuţii, prin curăţire de
patimi şi de păcate, omul ajunge, prin lucrarea Duhului
Sfânt, şi la o trăire a celor duhovniceşti, făcute
accesibile nouă de către Fiul lui Dumnezeu întrupat,
Iisus Hristos". 15
Prin descoperirea dumnezeiască suprafirească,
persoana umană dobândeşte o cunoştinţă mai completă şi
întru totul sigură despre Dumnezeu şi despre voia Lui
privind viaţa şi mântuirea sa.
,,Cunoaşterea lui Dumnezeu Cel în Treime nu este o
problemă de pură speculaţie, cât una de purificare şi de
deschidere, de întâlnire şi de dialog cu Dumnezeu prin
15 Pr. Prof. Dr. Dumitru, Radu, Învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu, în „Îndrumări
misionare”, Ed. IBM, Buc. 1986, p.55. 14
simţirea prezenţei Lui în noi şi în lume prin har şi
credinţă". 16
Cunoaşterea aprofundată a lui Dumnezeu este o
cunoaştere în iubire.
Omul se află într-o mişcare continuă spre o ţintă
care este Dumnezeu. Progresul în iubire este progresul în
cunoaştere.
Dumnezeu fiind Persoană, între El şi noi se
stabileşte un raport de iubire, însă o iubire cu o
infinitate, cu perspectiva unei continue unităţi, care ne
menţine pe noi împreună cu El ca persoană.
,,În general, cunoaşterea suprafirească a lui Dumnezeu
este un dar şi un har, o cunoaştere prin care Dumnezeu Se
descoperă pe Sine şi pe care omul o primeşte prin
credinţă, smerenie şi „metanoia” 17 Prin virtuţi care
izvorăsc din iubire (Ioan 14,6; Mt.25,21; Efes.4,25),
omul credincios se depăşeşte pe sine, căutând să-L
cunoască pe Dumnezeu şi să-I placă, dar şi semenilor săi.
Astfel, cunoaşterea lui Dumnezeu, dar şi a semenilor,
înseamnă totodată mântuirea şi îndumnezeirea omului
credincios.
Deci, în strânsă legătură cu iubirea, care de fapt se
află la baza relaţiei personale cu Dumnezeu, se află
virtutea, şi implicit o cunoaştere a lui Dumnezeu în
împrejurările concrete ale vieţii, valabilă pentru toţi
creştinii din toate timpurile şi locurile.
Cunoaşterea intelectuală, afirmativă şi negativă,
este mai mult un produs al gândirii teoretice, în cea16 Pr. Prof. Dr. Ioan, Ică, Curs de Teologie Dogmatică şi simbolică, partea I, mss
dact., p. 49. 17 Ibidem, p.54
15
apofatică înaintând creştinii înduhovniciţi, în urma unor
sporite eforturi spirituale.
Această cunoaştere a lui Dumnezeu este posibilă prin
răscumpărarea adusă de Fiul Său întrupat, Mântuitorul
Hristos, rămânând ca noi să ne împărtăşim de aceste
roade.
În acest mod devenim fii ai lui Dumnezeu prin
cunoaştere adevărată, aşa cum a accentuat Sf. Apostol
Pavel: „Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe
Duhul Fiului Său în inimile noastre. Astfel nu mai esti
rob, ci fiu, iar dacă eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui
Dumnezeu prin Iisus Hristos” (Gal.4,6-9). 18
Calea îndumnezeirii omului în Hristos, prin
cunoaştere, iubire şi virtute este drumul realizării
progresive şi cât mai depline a asemănării omului cu
Dumnezeu până la statura deplinătăţii bărbatului Hristos
(Efes.4,13),
Dumnezeu-Omul, stând pe scaunul slavei de-a dreapta
Tatălui, ca unul dintre noi, fiind însă Dumnezeu – Omul. 19
Îndumnezeirea celui ce crede în Mântuitorul Hristos
este deci virtual în însăşi îndumnezeirea firii umane în
Persoana Sa, care începe de la Întrupare şi se
actualizează deplin la Înviere şi Înălţare. Dumnezeu S-a
făcut om, ca omul să poată deveni „dumnezeu” după har, nu
după fiinţă.
Sf. Maxim accentuează că firea noastră după păcat
este făcută în Hristos un mediu de revelare a Lui ca
Dumnezeu în Treime şi astfel poate să-L cunoască.
18 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos, în
Ortodoxia nr. 2-1988, p. 46.19 Ibidem, p. 47.
16
Acesta este de fapt şi scopul creării omului, acela
de a-L cunoaşte, a-L slăvi şi a se îndumnezei prin harul
Său. De aceea Sfinţii văd în cunoaşterea lui Dumnezeu
întrupat, Iisus Hristos, Care ne-a restaurat firea
întunecată de păcatul strămoşesc şi ne-a redat, prin
toată viaţa Sa, posibilitatea relaţiei dialogice cu
Dumnezeu pe care îl putem cunoaşte, atât cât este necesar
pentru mântuirea noastră.
Aşadar, persoana umană, având putinţa să-L cunoască
pe Dumnezeu în comuniune de viaţă şi iubire, atât cât
este necesar pentru mântuirea personală şi lucrând
aceasta prin puterea Duhului Sfânt, devine purtătoarea
însuşirilor lui Dumnezeu prin participare, prin comuniune
deplină cu El.
Persoana umană îndumnezeită apare ca dumnezeu prin
har. Trăirea ei astfel defineşte notele esenţiale ale
spiritualităţii şi totodată ale vieţii creştine
autentice. Comuniunea deplină, armonioasă şi vie cu
Dumnezeu, realizează sensul adevărat al unirii cu
Dumnezeu după har. Deci, nu e vorba de nici o separare
netă între credincios şi Dumnezeu (ca în protestantism)
şi nici o identificare de natură cu El (ca în panteism).
Comuniunea cu Dumnezeu înseamnă unire, nu
identificare, deşi pare un paradox. Rămânem oameni după
fire, dar devenim Hristos după puterile prin care trăiesc
eu-urile noastre (Gal.3,28), în deplină armonie şi iubire
agapică, sentiment care nu cade şi nu piere niciodată
(I.Cor.13,13).
17
Dat fiind scopul deosebit de important al vieţii
fiecărui creştin în parte şi anume acela al obţinerii
desăvârşirii în Hristos, spiritualitatea ortodoxă este o
componentă esenţială a vieţii creştine.
,,Spiritualitatea ortodoxă urmăreşte desăvârşirea
celor ce cred în Hristos, desăvârşirea nu are hotar, căci
este participare la viaţa Lui divino-umană, realizabilă
prin unirea ipostatică şi prin ajutorul harului
dumnezeiesc". 20
Spiritualitatea ortodoxă, în înţelesul său creştin,
este împlinirea aspiraţiilor fundamentale ale spiritului
uman în lumea creată, în care el - omul, se defineşte ca
„spirit întrupat”sau ca fiinţă care uneşte în sine
spiritualul cu materialul.
Omul nu a fost creat ca să vorbească cu sine însuşi
şi să se secularizeze, ci ca să fie partener de dialog al
Creatorului său şi inel de legătură între Dumnezeu şi
lume, cu rădăcini adânc înfipte în realitatea cosmică,
dar şi în cea treimică, ca să transfigureze creaţia în
Hristos. În această viziune teologică, lumea nu mai
rămâne închisă în ea însăşi, ci deschisă
transcendentului, cu toate consecinţele care decurg de
aici.
Ortodoxia se caractrizează prin faptul că introduce
învăţătura de credinţă în slujbele religioase. Slujbele
bisericeşti sunt principiile Dogmaticii transpuse în
viaţă.
20 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos, în
Ortodoxia nr. 2, 1988, p. 46. 18
Tot atât de important este şi faptul că experierea
adevărurilor dogmatice are loc numai în Biserică.
Biserica dă posibilitatea ca să se descopere adâncimea şi
frumuseţea adevărurilor revelate prin puterea şi lucrarea
Duhului Sfânt. Acesta este motivul pentru care Sfinţii
Părinţi cunoşteau calea teologiei şi a Bisericii şi
spuneau că în slujbele bisericeşti omul se înalţă către
cer şi cerul se coboară pe pământ.
În timp ce celelalte confesiuni creştine încearcă să
adapteze revelaţia divină la puterea de înţelegere a
minţii umane, motiv pentru care catolicii şi protestanţii
au suprimat sau au adăugat învăţături de credinţă în
tezaurul revelat, învăţătura ortodoxă te învaţă că
trebuie să adaptezi mintea credinciosului la revelaţia
divină.
Protestanţii şi catolicii au transformat teologia
într-un domeniu de speculaţie abstractă şi filosofică,
Biserica Ortodoxă propovăduieşte că învăţătura creştină
duce la experienţa şi transformarea minţii şi inimii
credinciosului prin puterea Duhului Sfânt.
Teologia Dogmatică Ortodoxă, nu este numai
speculaţie, ci viaţă, trăire şi experienţă în puterea
Duhului Sfânt, care s-a pogorât la Cincizecime şi
lucrează în Biserică. „În sens cultic, dogmatica este
cântarea care rezumă teologia creştină cu privire la
Taina Întrupării din Fecioară şi a mântuirii omenirii ”21.
21 Pr. Prof. Univ. Dumitru Popescu, Curs Teologie Dogmatică, mss. Dact. Univ. Buc. Fac. Teologie Buc.1995.
19
În Biserica Ortodoxă, se pune accentul pe conţinutul
duhovnicesc al Sfintei Tradiţii, acţiunea spirituală a
Tradiţiei.
În Biserica Romano-Catolică se pune accentul mai mult
pe acţiunea de transmitere. Acest lucru explică motivul
pentru care în Biserica Catolică transmiterea Tradiţiei
este o chestiune care priveşte numai ierarhia, în timp ce
în Biserica Ortodoxă transmitera ei priveşte şi clerul şi
poporul.
Faţă de afirmaţia papei Pius al IX-lea că: „eu sunt
tradiţia”, ”Enciclica Patriarhilor ” de la 1848 spune că: „
la noi Biserica şi poporul păzesc Tradiţia ”.
Necesitatea Tradiţiei reiese din faptul că întreaga
învăţătură descoperită a fost dată întâi pe cale orală,
apoi a fost fixată în cele două Testamente. Tradiţia
interpretată în acest sens cuprinde învăţătura primită de
la Mântuitorul şi de la Apostoli, care n-a fost
consemnată în scris.
În teologia protestantă există tendinţa de a opune
aspectul statornic al Tradiţiei, celui dinamic,
accentuînd pe primul şi minimalizând pe al doilea.
În general, protestanţii au mare rezervă faţă de
Tradiţia dinamică.
La romano-catolici se minimalizează aspectul
statornic al Tradiţiei şi se pune un accent deosebit pe
caracterul ei dinamic.
Tradiţia cu caracter statornic, are caracter revelat
iar Tradiţia cu caracter dinamic, are mai mult un
20
caracter uman, dar ea nu este decât o dezvoltare
intensivă a Tradiţiei statornice pentru binele Bisericii.
Sfânta Tradiţie sau Sfânta Predanie este învăţătura
dată de Dunezeu prin viu grai Bisericii. Ca şi Sfânta
Scriptură, Sfânta Tradiţie cuprinde descoperirea
dumnezeiască trebuitoare mântuirii noastre.
,,Sfânta Tradiţie este viaţa Bisericii în Duhul Sfânt,
este curentul viu al vieţii Bisericii. Ea cuprinde
aceeaşi Revelaţie ca în Sf. Scriptură, astfel, ceea ce e
succint în Scriptură, găsim dezvoltat în Tradiţie.”22
În Biserica Ortodoxă nu există astăzi criza pe care o
întâlnim în creştinismul occidental, o criză a
fundamentelor şi ermineuticii. De asemenea, vocaţia
sacerdotală este în general ridicată. În privinţa vieţii
liturgice, aceasta este mai intensă decât în multe
Biserici din Occident. Se păstrează mai mult simţul
sacrului şi nu se militează pentru o „secularizare a
Liturghiei”.
Unirea creştină cu Dumnezeu şi creşterea în Dumnezeu,
constituie spiritualitatea creştină. Dar, acest sens este
pervertit acolo unde se tinde la o identificare între om
şi Dumnezeu.
„Spiritualitatea ortodoxă urmăreşte desăvârşirea
celor ce cred în Hristos, desăvârşirea nu are hotar, căci
este participare la viaţa Lui divino-umană, realizabilă
prin unirea ipostatică şi prin ajutorul harului
dumnezeiesc.” 23
Spiritualitatea creştină ortodoxă, înseamnă viaţa de
comuniune a creştinului cu Hristos şi în Hristos, trăirea
22 Pr. Prof. Univ. Dumitru Radu, Curs Teologie Morală, mss. Dact. Univ. Buc. Fac. Teologie Buc.1995.23 Ibidem, p.47.
21
lui Hristos în noi şi conştiinţa prezenţei şi lucrării
lui Hristos în noi, trăirea în Hristos şi conştiinţa
prezenţei şi lucrării lui Hristos Dumnezeu în noi.
Cuvântul spiritualitate, înseamnă tot ceea ce se
referă la spirit, la fiinţa şi manifestările lui.
Spiritualitatea poate defini activitatea spiritului uman
ca şi: gândire, cunoaştere, expimare, creaţie, etc.
Spiritualitatea poate îngloba orice manifestare sau
experienţă de ordin moral, filosofic, religios, literar,
spiritual. Se poate vorbi de spiritualitatea unui popor,
a unei epoci, a unui grup socio-istoric sau a unei
persoane.
Privită din punct de vedere teologic, forma cea mai
profundă şi fundamentală de spiritualitate este
spiritualitatea religioasă, ca legătură între om şi
Dumnezeu, ca o complexitate de relaţii vii între spiritul
uman şi realitatea spirituală divină.
În înţelesul acesta se vorbeşte de spiritualitate
creştină, iudaică, islamică, budistă, etc.
Teologia morală ortodoxă creştină exprimă însăşi faţa
concretă a creştinismului, adică prezenţa Bisericii în
viaţa morală a creştinului şi a lumii.
In epoca creştină termenul de teologie va intra în
circulaţie în secolul al III-lea, aceasta pentru că avea,
pe de o parte, o rezonanţă de mitologie păgână, iar pe de
altă parte, pentru că entuziasmul teologilor creştini
avea relaţie cu demonii păgânilor.
22
In secolul al III-lea avem la Origen ecoul concepţiei
vechi potrivit căreia teologii sunt cei ce vorbesc despre
Dumnezeu plini de Duhul Sfânt.
După Eusebiu de Cezareea, în scolul al IV-lea, nu
numai psalmiştii, ci toţi creştinii sunt teologi fiindcă
înalţă imne lui Dumnezeu. Prin excelenţă însă, teologii
sunt dascălii Bisericii. După cum se vede, teologia se
referă doar la Dumnezeu.
Cu timpul însă, termenul de teologie a cuprins nu
numai invăţătura despre persoanele divine, Tatăl, Fiul şi
Sfântul Duh ad intra, dar şi opera lor ad extra (lucrarea
lui Dumnezeu pentru mântuirea şi sfinţirea lumii).
„In înteles obişnuit, teologia are o nuanţă
intelectuală, de cunoaştere a Revelaţiei despre Dumnezeu.
In sens clasic, teologia înseamnă trăirea şi aderenţa
la Dumnezeu, adică unirea sufletului cu Dumnezeu în
procesul tainicei întâlniri cu El.
„Ca sens derivat, a face teologie înseamnă a trăi în
Duhul lui Dumnezeu, în duhul adevărului, iar în acest
sens orice creştin poate fi numit teolog ”24
In creştinism, conţinutul noţiunii de spiritualitate
exprimă viaţa trăită în comuniune cu Sfânta Treime,
descoperită prin Dumnezeu-Omul, adică prin Iisus Hristos.
Teologia morală ortodoxă creştină exprimă însăşi faţa
concretă a creştinismului, adică prezenţa Bisericii în
viaţa morală a creştinului şi a lumii.
Această comuniune cu Hristos şi cu Sfânta Treime se
înfăptuieşte prin Duhul Sfânt, în Biserică. Temelia şi
începutul creştinismului este Sfântul Botez.
24 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Curs de teologie dogmatică , Univ. Buc. Fac. de Teologie, mass. Dact., 1991, Bucureşti, p. 10.
23
Spiritualitatea ortodoxă prezintă procesul înaintării
creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos, prin
curăţirea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor, proces
care se săvârşeşte într-o anumită ordine.
Ea descrie modul în care creştinul poate înainta de
la o curăţire de o patimă, la curăţirea de alta şi în
acelaşi timp, cu aceasta, la dobândirea diferitelor
virtuţi şi culminând în iubire, starea care reprezintă
curăţirea de toate patimile şi dobândirea tuturor
virtuţiilor.
Creştinismul nu este o doctrină, o ideologie, ci o
viaţă trăită în conformitate cu voia lui Dumnezeu,
privind pe om şi mântuirea lui.
Creştinismul nu înseamnă o sumă de învăţături
teoretice care să lumineze numai intelectul, ci mai ales
să transforme şi să transfigureze interior fiinţa umană.
Viaţa pământească a creştinului ortodox are ca scop
desăvârşirea la care nu poate ajunge decât în Hristos şi
cu Hristos, realizând valorile morale într-un dialog al
iubirii cu semenii şi cu Dumnezeu Cel în Treime, mai ales
astăzi, în contextul secularizant şi secularizat al
vieţii omului.
Înaintând spre această culme omul înaintează totodată
în unirea cu Hristos şi, odată cu aceasta, în cunoaşterea
Lui, prin experienţă, şi îndumnezeirea sa.
Spiritualitatea ortodoxă urmăreşte desăvârşirea
credinciosului în Hristos.
Toate adevărurile de credinţă trebuie trăite de
fiecare credincios în parte, dar acestea sunt trăite în
mod diferenţiat şi nuanţat. În plus sunt învăţături care
24
nu pot fi aşa de adâncite pe calea raţiunii singure. În
înţelegerea lor trebuie înainte de toate credinţa,
deschiderea omului pentru Adevărul Dumnezeiesc.
Toate valorile pe care acesta le realizează în
existenţa sa sunt implicate în relaţia dialogică
specifică cu Dumnezeu cel întreit, ca existenţă personală
absolută, ca Adevărul infinit, Binele suprem, Frumosul
prin excelenţă şi Sfinţenia inepuizabilă. „Dacă, Morala
creştină, expune condiţiile vieţii morale creştine (legea
morală, conştiinta şi libertatea),pecum şi doctrina, în
forma analitică, despre păcate şi virtuţi, privite ca
nişte stări de sine, nelegate între ele, şi cum
desăvârşirea nu se poate dobândi în Hristos, decât prin
participarea la viaţa Lui divino-umană, se poate spune că
ţinta spiritualităţii ortodoxe este desăvârşirea omului
credincios prin unirea lui cu Hristos şi întipărirea lui
tot mai deplină de chipul umanităţii lui Hristos, plină
de Dumnezeu.
,,Spiritualitatea ortodoxă prezintă procesul
înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hristos,
prin curăţirea de patimi si prin dobândirea virtuţilor,
proces care se săvârşeşte într-o anumită ordine.
Înaintând spre această culme, omul înaintează totodată în
25
unirea cu Hristos şi odată cu acesta, în cunoaşterea Lui
prin experienţă, care este totodată şi îndumnezeirea sa. ”25
De aceea, Dumnezeu Cel în Treime este izvorul,
temelia, puterea şi modelul vieţii creştine autentice şi
al slujirii arătate nouă prin Fiul Său Întrupat, „la
plinirea vremii” (Gal. 4,4) Dumnezeu – Omul, Iisus
Hristos (Mc. 10,45), „vine să mântuiască pe cel
pierdut”( Luca 19,10 ).
El a adus lumii, lumina cunoştinţei, adică învăţătura
cea adevarată, care a descoperit oamenilor înţelepciuea
cea necuprinsă de minte, a lui Dumnezeu, Care a voit
să mântuiască lumea prin jertfa Fiului Său.
Iisus Hristos a descoperit oamenilor Evanghelia Sa,
iar Apostolii şi ucenicii acestora au propovăduit-o şi au
răspândit-o în lume după pogorârea Duhului Sfânt.
Precum spune Sfântul Apostol Pavel, această
Evanghelie a fost de la început pentru mulţi dintre
iudei sminteală, iar pentru păgâni nebunie, dar pentru
cei ce au crezut in ea, fie iudei, fie pagâni, ea a fost
şi este inţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu spre
mântuire (cf.ICor.1,23-24; Rom.1,16), propovăduindu-se
astfel până astăzi.
Evanghelia pătrunde până în adâncimile sufletului,
deoarece este izvor de putere harică, copleşind,
luminând, transformând şi înoind sufletele creştinilor.
Creştinismul ne-a adus o nouă învăţătură despre
Dumnezeu, despre om şi despre menirea omului, şi a dat
creştinilor norme şi reguli după care să se conducă, deci
un îndreptar de viaţă, precum şi puteri harice în vederea
ralizării acestei meniri.
25 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă Ascetica şi Mistica, Ed. IBM alBOR, Buc., 2002, Introducere, p. 5.
26
„Aceste valori pe care creştinul ortodox le
realizează în relaţia cu Dumnezeu, Care este o treime de
persoane, trebuie arătate prin lucrarea Duhului Său, în
raport cu semenii, de aproape şi de departe, ca şi
aceştia să se bucure de ele şi în acest mod, să devină
valori depline.„ 26
De aceea fiecare creştin are conştiinţa că aceste
valori îi aparţin ca atare, numai în măsura în care este
vrednic de a le primi şi a se bucura de ele şi se află pe
punctul de a le împărtăşi şi semenilor săi.
,,Bucuria creştinului pe drumul desăvârşirii stă în
capacitatea de a împărtăşi aceste valori, ca daruri ale
lui Dumnezeu şi astfel să le înmulţească spre progresul
spiritual şi material al semenilor săi ",27 în contextul
întregii sale responsabilităţi, pe care o are în raport
cu sine însuşi, cu lumea şi cu Dumnezeu.
Astfel, valorile specifice omului, ca persoană, în
relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii, sunt raportate la
valoarea religioasă şi morală absolută – Dumnezeu Cel
întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh şi
implică valoarea vieţii umane, de care depinde în cea mai
mare măsură realizarea lor.
În lumina spiritualităţii ortodoxe, morala creştină
nu mai apare ca o simplă implinire a unor datorii impuse
2625 Teoctist, patriarhul BOR, Apostolatul social în slujba înaltelor valori, în Pe trepteleslujirii creştine, Ep. MM şi Sucevei, M-rea Neamţ, 1980, p. 123. 27 Ibidem, p.123-124.
27
de poruncile lui Dumnezeu, datorii care în viaţa aceasta
nu-l duc nicăieri, ci îi asigură doar mântuirea ca
răsplată exterioară în viaţa viitoare. Creştinul creşte
în Dumnezeu încă în cursul vieţii acesteia, căci
împlinirea acestor porunci efectuează o transformare
treptată în fiinţa lui, sau o umplere a lui tot mai mult
de prezenţa lucrătoare a lui Dumnezeu. Creştinismul n-a
adus lumii numai o nouă religie, ci şi o nouă morală.
„Teologia Spirituală este acea parte a Teologiei
care, bazându-se pe principiile Revelaţiei divine şi pe
experienţa sfinţilor, studiază organismul vieţii
spirituale, explică legile şi dezvoltarea progresului său
şi descrie procesul pe care îl urmează sufletele de la
începutul vieţii creştine până pe culmile perfecţiunii. ”28
Ţinta spiritualităţii creştine ortodoxe este unirea
omului credincios cu Dumnezeu, în Hristos.
Dar cum Dumnezeu este nesfârşit, toţi Părinţii
Răsăriteni spun că desăvârşirea nu are hotar. Astfel,
desăvârşirea sau unirea noastră cu Dumnezeu este nu numai
o ţintă, ci şi un progres nesfârşit.
Totuşi, pe acest drum se disting două mari etape:
1. a înaintării spre desăvârşire, prin eforturi, de
purificare de patimi şi de dobândire a virtuţilor.
2. viaţă mereu mai înaintată în unirea cu Dumnezeu,
în care lucrarea omului este înlocuită cu lucrarea lui
Dumnezeu.
28 Pr. Iosif Enăşoae, Teologie spirituală, Teme fundamentale,Introducere, Ed. Sapienţia, Iaşi 2008., p.17,
28
În Răsărit se mai foloseşte, pentru caracterizarea
acestei uniri, şi termenul de îndumnezeire sau de
participare la dumnezeire.
Ţinta spiritualităţii creştine ortodoxe ar fi
trăirea stării de îndumnezeire sau de participare la
viaţa dumnezeiască: ,,Mintea noastră iese afară din sine
şi aşa se uneşte cu Dumnezeu, devenită mai presus de
minte,,, spune Sfântul Grigorie Palama. 29
Dacă ţinta spiritualităţii creştine este viaţă
tainică, de unire cu Dumnezeu, calea spre ea cuprinde
urcuşul care duce spre acest pisc.
La starea de desăvârşire şi de unire tainică cu
Dumnezeu nu se poate ajunge decât prin îndelungatele
eforturi sau nevoinţe, iar eforturile care nu tind spre
încoronarea cu acel moment final al nevoinţelor, sau spre
unirea tainică cu Dumnezeu, pare a fi un lucru fară scop.
Deci, perfecţiunea creştină cere un şir întreg de
străduinţe până la dobândirea ei. Apostolul Pavel
compară aceste străduinţe cu exerciţiile trupeşti la care
se supuneau atleţii pentru a deveni biruitori în lupte.
In Noul Testament, Sfântul Apostol Pavel defineşte pe
creştin ca fiind un om duhovnicesc, spiritual, pătruns
de Duhul lui Dumnezeu (cf. I Corinteni 2 ,13 ş. u. ; 9,
11 ; 14 , 1 ), asumat de Dumnezeu şi participant la
filiaţia lui Iisus. Experienţa duhovnicească se bazează
pe credinţă. Din cele spuse se pot desprinde următoarele
trăsături ale spiritualităţii creştine ortodoxe:
1. Starea culminantă a vieţii spirituale este unirea
sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experimentată.
29 Sf. Grigorie Palama, la Pr. D.Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama,Sibiu, 1938, p.LIII; Ed.Hristou I, p.458, cap.47 .
29
2. Această unire se realizează prin lucrarea Duhului
Sfânt, dar până la obţinerea ei omul este dator cu un
îndelungat efort de purificare.
3. Această unire se înfăptuieşte atunci când omul a
ajuns la ,,asemănarea cu Dumnezeu ,, şi ea este totodată
cunoaştere şi iubire. Efectul acestei uniri constă, într-
o considerabilă intensificare a energiilor spirituale din
om, însoţită de multe feluri de harisme.
În centrul spiritualităţii ortodoxe se află două
realităţi:
1. Dumnezeu ca Treime de Persoane şi
2. persoana umană ca întreg.
Dumnezeu este Fiinţa supraexistentă, reală, vie
personală şi spirituală, Care există din veşnicie şi
pentru veşnicie.
„În marea Sa iubire şi înţelepciune, Dumnezeu a
creat lumea şi omul în şase zile „din nimic” (II Macabei
7,28). Prin lume înţelegem tot ceea ce există în afară de
Dumnezeu, făpturi văzute şi nevăzute, organice şi
anorganice, însufleţite şi neînsufleţite, inclusiv omul
care formează un întreg unitar şi armonios,„cerul şi
pământul”(Fac. 1.1) ” 30
Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu,
numit de Părinţii greci: „coroana întregii creaţii”,
„preotul întregului cosmos”, creat ultimul pentru a fi
introdus în lume ca stăpân al ei, unde găsea toate30 Pr.Prof.Dr. Dumitru Radu, Dumnezeu creatorul, în „Îndrumări misionare,Ed.
IBM,Bucureşti,1986, p.153. 30
elementele întreţinerii existenţei sale, ocupă locul de
mijloc între lumea curat spirituală şi cea curat
materială; celei dintâi îi aparţine cu sufletul iar celei
de a doua cu trupul său.
„El este punctul de întretăiere a celor două lumi şi
totodată o sinteză a acestora; este, cum bine s-a zis în
filosofia greacă veche, o reprezentare în mic al lumii
celei mari, adică un „microcosmos” 31
Între Dumnezeu şi persoana umană a fost stabilită o
relaţie dialogică, intercuvântătoare, în comuniune de
iubire.
Făptura umană, prin chipul dumnezeiesc – dat
ontologic, pe care trebuie să-l dezvolte, în asemănarea
cu Creatorul, era menită să ajungă nemuritoare şi sfântă,
asemenea lui Dumnezeu Cel în Treime după har, ascultându-
i porunca dată la creaţie.
Dacă lucrurile ar fi mers pe făgaşul dorit de
Dumnezeu, umanitatea şi-ar fi desfăşurat existenţa în
termeni exclusiv paradisiaci.
Desăvârşit fiind în toate compartimentele sale
fiinţiale, omul ar fi trăit în unire cu Dumnezeu-
Creatorul său, şi aceasta ar fi constituit marea axiomă
relaţională a vieţii lui. Abea după aceea, celelalte
relaţii cu fiinţele şi lucrurile din Cer şi de pe pământ.
În esenţa Sa Dumnezeu este Iubire, astfel că, omul pe
care l-a făcut „după chipul şi asemănarea Sa ” (Facere 1,26),
este şi el tot iubire.
31 Ibidem, p. 178.
31
În felul acesta, cel mai important act de viaţă al
preconizatei relaţii divino-umane a fost plănuit a fi
actul iubirii, act care, derulat corect atât din partea
Sa emitentă cât şi pe partea sa respondentă, duce într-un
singur punct: la fericire. Şi pentru că Dumnezeu este
depozitarul parametrilor pozitivi absoluţi, din acest
unghi se poate spune că L-a creat pe om pentru ca acesta
să participe alături de, şi împreună cu El, la fericirea
absolută.
Iată care ar fi fost starea de spirit a lui Dumnezeu
vis-a-vis de om, adică raţiunea divină; iată care ar fi
fost starea de spirit a omului vis-a-vis de Dumnezeu,
adică spiritualitatea umană; şi iată care ar fi fost
starea de spirit comună din cadrul relaţiei reciproce
dintre Dumnezeu şi om, adică spiritualitatea divono-
umană. Şi aceasta, la nesfârşit! Dar, cursul acestei
minuni a durat foarte puţin.
Pus în funcţiune, caracterul uzurpator al diavolului
a rodit căderea omului în păcat şi de atunci şi pănă
astăzi, întreaga degringoladă din viaţa omului survenită
pe cale de consecinţă.
Prin căderea în păcatul strămoşesc însă, omul pierde
comuniunea cu Dumnezeu, dar chipul Lui din om nu s-a
distrus şi nici nu s-a desfiinţat, deoarece era dat
ontologic, fiind restaurat la „plinirea vremii” de către
Fiul lui Dumnezeu întrupat Iisus Hristos, redându-i-se
posibilitatea de ridicare la viaţa de comuniune în iubire
deplină cu Persoanele Sfintei Treimi, prin eforturi
32
ascetice continui, deci printr-o viaţă virtuoasă în
Hristos care este „Fiinţa virtuţii”. 32
Aşadar, ,,ţinta întregii vieţi creştine constă în
unirea cu Dumnezeu Cel în Treime, ţintă care totdeauna
este şi un progres nesfârşit în iubire.
Pentru a caracteriza această unire a credinciosului
cu Dumnezeu se foloseşte termenul îndrăzneţ de
îndumnezeire (ө έ ω σ s ) sau participare la
Dumnezeire.
În acest caz, ţinta spiritualităţii creştine ortodoxe
va fi experienţa trăită în starea de îndumnezeire sau de
participare la viaţa dumnezeiască ".33
,,Creştinul ortodox se străduieşte în existenţa sa
pământească să se întipărească tot mai deplin în chipul
umanităţii lui Hristos, ducând o viaţă în Hristos şi prin
Hristos, pentru a ajunge astfel la trăirea stării de
îndumnezeire sau de participare la viaţa dumnezeiască ce
reprezintă, de fapt, ultima treaptă a desăvârşirii
omului. În această fază de realizare a comuniunii supreme
cu Hristos, omul credincios participă intens la puterile
dumnezeieşti, în el făcându-şi efect energiile
dumnezeieşti necreate ca daruri ale Duhului Sfânt,
32 Sf. Maxim Mărturisitorul,Ambigua, Cap. 157, trad. Cit., Ed. Hristou, p.332. 33 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, La Theologie de Saint Gregoire Palamas, dans l
´actualité oecumenique, în „R.O.C”. News, XVIII-e année no.1, p.35. 33
împărtăşite prin Sfintele Taine ale Bisericii şi al căror
efect se actualizează ". 34
Duhul Sfânt recreează fiinţa umană şi o face astfel
hristoforă, asemănătoare Mântuitorului Hristos, Care şi
ca om are tot Duhul în Sine însuşi.
Acţiunea esenţială a Duhului Sfânt în omul nou,
rezultat din Botez, este de a ne da tot ce este în
Hristos, ca noi înşine să ne unim cu El pentru totdeauna.
Aşadar, ,,Duhul Sfânt după ce ne-a renăscut în Taina
Sfântului Botez şi ne-a modelat după chipul Fiului lui
Dumnezeu, atestă duhului nostru că suntem „copii ai lui
Dumnezeu” şi „împreună moştenitori cu Hristos” în
unitate. El vede pe Hristos în noi şi pe noi în Hristos ".35
Deci, omul credincios nu ajunge prin sine la starea
culminantă a vieţii în Hristos, ci prin lucrarea Duhului
Sfânt.
„Mintea noastră iese afară din sine şi aşa se uneşte
cu Dumnezeu, devenită mai presus de minte”, cum spune
Sf. Grigorie Palama ”36.
Căci ea n-ar putea vedea ceea ce vede ”numai prin
faptul că are simţul mintal, aşa precum nici ochiul
omului n-ar putea vedea fără o lumină sensibilă
exterioară ei şi deosebită de ea”. 37
34 Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Caracterul eclezilogic al Sfintelor Taine şi problema
intercomuniunii, teză de doctorat, Ortodoxia, nr. 1, 1978, p. 1878, p.187.35 C. Matta, El-Meskin, La Pentecôte, în „Irénikon”, Tome L (1977) no. 1, p. 34. 36 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama, Ed. Hristou,
Sibiu 1938, p. LIII. 37 Ibidem
34
În vremea acestei vederi a lui Dumnezeu, mintea se
depăşeşte pe sine însăşi şi toate lucrările ei materiale
primesc o lucrare a lui Dumnezeu.
Aşadar, ţinta vieţii creştinului ortodox este
desăvârşirea în Hristos, dar calea care duce spre odihna
eternă în Dumnezeu cuprinde urcuşul duhovnicesc spre
aceasta, ceea ce presupune îndelungate eforturi ascetice.
Înainte de căderea în păcatul strămoşesc omul putea
ajunge asemenea lui Dumnezeu, întărindu-se mereu în bine.
După căderea în păcat omul nu mai poate ajunge
armonia şi perfecţiunea morală decât în urma unor
îndelungate strădanii ascetice, pe care Sf. Apostol Pavel
le compară cu exerciţiile fizice la care se supuneau
atleţii pentru a deveni victorioşi în lupte.
Fără a introduce un termen direct, Apostolul
Neamurilor s-a folosit de această imagine pentru a
caracteriza nevoinţele creştinului în procesul dobândirii
desăvârşirii morale, reluată de Sf. Nil Ascetul în
Cuvântul ascetic. 38
Mai târziu Clement Alexandrinul şi Origen au introdus
termenii de asceză, ascet – care capătă un specific
monahal. Am putea spune că prima fază a urcuşului
duhovnicesc constă în eforturile ascetice ale celui ce
crede în Hristos, datorate şi unei contribuţii active a
puterilor sale sufleteşti, ajutată de harul dumnezeiesc.
38 Sf. Nil Ascetul, Filocalia română., vol. I, Ed. Hristou, Sibiu, 1946, p. 212. 35
Eforturile noastre ascetice sunt mijloacele prin care
firea omenească pe care o purtăm fiecare, participă tot
mai mult la forţa firii lui omeneşti, căci în eforturile
noastre este prezentă şi forţa din firea omenească a
Mântuitorului Hristos, prin puterea Duhului Său, ca forţă
nevăzută.
Legătura potenţială cu Mântuitorul Hristos se face
efectivă prin credinţa în El şi forţa Lui devine forţa
noastră.
De aceea, asceza noastră este o moarte treptată în
Hristos, ca desfăşurare de putere, o moarte a omului
vechi, o prelungire prin voinţă a botezului.
,,De unirea tainică cu Hristos, spre care duce asceza,
nu se poate bucura oricine, căci această unire şi
întipărire tot mai accentuată de Hristos se află dincolo
de activitatea psihologică curentă ". 39
,,Mai mult, asceza dovedeşte că la această unire cu
Dumnezeu, un rol deosebit de important îl are raţiunea şi
folosirea tuturor posibilităţilor ei. Deci, asceza nu
este ceva iraţional, ci supraraţional. Mintea ascetului
după ce trece prin momentele ascetice stabilite şi urcă
deci ca pe nişte trepte, trebuie să mai treacă prin etapa
cunoaşterii „raţiunilor” lucrurilor create, cum spune Sf.
Maxim.
După ce a trecut şi de această fază, însuşindu-şi
raţiunile create şi depăşindu-le, pătrunde în lumina39 J. Hausherr, Les Orientaux connaissent-ils les „nuits” de Saint Jean de la Croix,
„Orientalia Christiana Analecta”, vol. 12, nr. 1-1946, p. 38. 36
unirii şi a cunoaşterii tainice a Mântuitorului Hristos ".40
Mântuitoul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat,
a fost trimes în lume de Tatăl ceresc la ,,plinirea
vremii; „ca să caute şi să mântuiască pe cel pierdut ”
(Luca 19, 10).
El a adus lumii <lumina cunoştintei>, adică
învăţătura cea adevărată, care a descoperit oamenilor
înţelepciunea cea necuprinsă de minte, a lui Dumnezeu,
Care a voit să mântuiască lumea prin jertfa Fiului Său.
Iisus Histos a descoperit oamenilor Evanghelia Sa, iar
Apostolii şi ucenicii acestora au propovăduit-o şi au
răspândit-o în lume îndată după pogorârea Duhului Sfânt.
Cei ce au crezut în această învăţătură şi s-au
botezat au primit numele de creştini.
Iisus Hristos a adus lumii, lumina cunoştinţei, adică
învăţătura cea adevărată, care a descoperit oamenilor
întelepciuea cea necuprinsă de minte, a lui Dumnezeu,
Care a voit să mântuiască lumea prin jertfa Fiului Său.
Prin Fiul, iubirea intertreimică se extinde între oameni
şi tot prin El, aceştia sunt ridicaţi la Dumnezeu Tatăl.
În persoana Mântuitorului Iisus Hristos, binele a
luat o formă concretă, deoarece în El desăvârşirea
dumnezeiască s-a întrupat în chip şi în viaţă de om.
În persoana Mântuitorului ni se revelează moralitatea
deplină în mod concret. Mântuitorul Iisus Hristos nu este
numai legiuitorul suprem, ci şi modelul desăvârşit de
moralitate. El este: calea, adevărul şi viaţa (Ioan
14,6 ), de aceea noi creştinii trebuie să-L urmăm şi să-
I urmăm.
40 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxaă, Ed.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, p.12. 37
Păstrând întreaga învăţătură de credinţă, Biserica
are în vedere trăirea ei de către om pentru mântuire.
Creştinismul este viaţa în Hristos. Viaţa creştinului
este o viaţă în Hristos, cu Hristos şi o urmare a lui
Hristos.
Se poate vedea neasemuita măreţie a Fiului Întrupat,
Capul trupului Său celui tainic, Biserica, şi opera Lui,
a Celui care ridică pe oameni, prin Jertfa Sa deplină, în
uniunea Sfintei Treimi şi Care, totodată, coboară Treimea
în oameni, întreţesându-le iubirea reciprocă.
Specific spiritului ortodox este trăirea vieţii lui
Hristos în propria mea viaţă, căci urmarea lui Hristos
proprie spiritualităţii occidentale, implică o conformare
a omului cu adevărul lui Hristos. În Ortodoxie trăirea
implică o străbatere a omului de către adevărul de
credinţă, deci nu o simplă conformare.
Dacă Evanghelia este însăşi mântuirea noastră în
Hristos, înseamnă că principiul moralei creştine trebuie
să fie trăirea adevărului care duce la mântuire.
,,Cuvântul spiritualitate nu este utilizat nici în
tradiţia filosofico-religioasă, nici în cea biblico-
telogică mai veche"41.
Spiritualitas (care derivă din spiritus,
spiritualis ) se întâlneşte în secolele al V-lea şi al
VI-lea în Apusul creştin. El începe să devină mai des
folosit abia în secolele al XII-XIII-lea. Pe la
41 Hans Urs von Balthasar, „Das Evanghelium als Norm und Kritik aller Spiritualität în der Kirche”,în rev. Concilium I (1965),Heft 9, p. 715-722, aici p. 715.
38
jumătatea secolului al XIII-lea se formează
corespondentul său în limba franceză: espiritualité. În
secolul al XVII-lea a devenit spiritualité, prin care se
defineşte legătura personală a omului cu Dumnezeu.
În Apus spiritualitatea a început să fie înţeleasă ca
o ramură a teologiei, care se ocupă cu istoria şi
descrierea „ ascezei si misticii creştine ”.
Înţelesul cuvântului spiritualitate, astăzi, înseamnă
tot cee ce se referă la spirit, la fiinţa şi
manifestările lui. Spiritualitatea poate defini
activitatea spiritului uman ca gândire, cunoaştere,
exprimare, creaţie etc.
Din punct de vedere teologic, spiritualitate
religioasă este, religia, ca o legatură vie între om şi
Dumnezeu, ca o complexitate de relaţii vii între
spiritul uman şi realitatea spirituală divină.
Noţiunea de spiritualitate, în creştinism, exprimă
viaţa trăită în comuniune cu Sfânta Treime, descoperită
prin Dumnezeu-Omul, prin Iisus Hristos.
Această comuniune cu Hristos şi cu Sfânta Treime se
înfăptuieşte prin Duhul Sfânt, în Biserică. Piatra din
vârful unghiului este Sfântul Botez.
În teologia Apuseană, teologul Hans Urs von Balthasar
spune că: ,,spiritualitatea înseamnă „acea atitudine
fundamentală, practică sau existenţială, a unui om, care
este urmarea şi expresia conceptiei sale religioase
despre existenţă sau, într-un mod mai general, a
concepţiei sale morale şi trăite despre existenţă: adică
o impregnare, la nivelul faptelor şi stărilor, a vieţii
sale de către intenţiile ( judecăţile ) sale obiective şi
deciziile sale supreme.” 42
42 Ibidem, p. 715-722.39
Ţinta sau finalitatea vieţii omului pe pământ este
mântuirea şi îndumnezeirea lui, deci creşterea în
Hristos.
Viaţa persoanei umane nu are numai o dimensiune
pământească, ci şi una eshatologică.
,,Făptura umană, ca fiinţă spirituală, trăieşte în
timp şi spaţiu, dar nu numai pentru acest veac, ci şi
pentru cel viitor, adică pentru comuniunea veşnică şi
plenară cu Dumnezeu sau, departe de El, ca osândă
veşnică". 43
Dacă imediat după creaţie, omului i s-au potrivit
cuvintele divine: „umpleţi pămânul şi-l supuneţi ”, astăzi
civilizaţiei umane i se potrivesc alte cuvinte,
formatoare ale unor expresii ca: „criză economică
mondială”, „criză demografică mondială ”, „criză ecologică
planetară”, „pericol de cataclism nuclear ”, etc. Este lesne
de observat că, între fericirea absolută pentru care a
fost construită rasa umană şi nenorocirea actuală a
acestei rase redată de expresiile mai înainte enunţate,
este o mare deosebire.
Este cea mai mare dosebire cu care s-a confruntat
civilizaţia umană de la întemeierea ei şi până în
prezent. Cauza acestei situaţii este în primul rând de
ordin spiritual şi este doar o chestiune de analiză
desfăşurată pentru a ajunge să înţelegem cum o problemă
spirituală are atâtea consecinţe planetare negative.
Tăvălugul acestor consecinţe îşi are sorgintea în momentul
căderii în păcat a primilor doi oameni. Prin această cădere,
43 Pr. Prof. Dumitru Radu , Trăirea creştină, în „I.D.M.P.” nr. 4, Ed. EpiscopieiRâmnicului şi Argeşului, Rm. Vâlcea, 1987, p.30.
40
firea omenească, adică iubirea omenească, a slăbit considerabil
şi a fost năpădită de patimi care au pus stăpânire pe ea,
înrobind-o. Aceste patimi s-au interpus între om şi Dumnezeu ca
un zid redutabil, provocând o ruptură proporţională în cadrul
relaţiei dintre ei.
Însă Dumnezeu fiind Iubire” ( I Ioan 4 , 8), şi prin
aceasta, dorindu-Şi parteneriatul iubirii umane, n-a
putut suporta această ruptură şi atunci a conceput,
iniţiat şi desfăşurat un plan de mântuire a spiritului
uman din noua sa condiţie existenţială dezastruasă. În
acest sens, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său Iisus Hristos
pe pământ, ca împreună cu El, să împlinească acest plan.
Drept pentru care, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupt din
Sfânta Fecioară Maria, devenind şi fiu al omului.
Omenitatea dobândită astfel, a devenit temeiul
mântuirii neamului omenesc, firea stricată de păcat a
acestui neam fiind aşteptată, ca prin credinţă, să ajungă
asemenea Lor, şi implicit să ajungă şi acolo unde
locuiesc Ei, adică lângă Dumnezeu, în Dumnezeu şi-n unire
cu El.
De menţionat în acest punct, este faptul că opera de
mântuire s-a făcut datorită Jertfei de pe Cruce a
Omului Hristos, jertfă prin care umanitatea căzută a fost
răscumpărată din păcat ( I Petru 1,18-19) şi împăcată cu
Tatăl. (Coloseni 1,20). ,,Această jertfă a deschis „de iure”
posibilitatea mântuirii, urmând ca această posibilitate
să fie împropriată „de facto” de fiecare om care aspiră la
comuniunea cu Dumnezeu în Împărăţia Cerească. Este vorba
41
de primirea de către om a Duhului cel Sfânt al lui
Dumnezeu prin care omul este îndumnezeit "44 şi astfel
capacitat să-I fie lui Dumnezeu partener filial de
relaţie de-a lungul vieţii veşnice. Dar, îndumnezeirea
aceasta este doar punctul culminant al unei întregi serii
transformatoare a fiinţei umane de-a lungul căreia
progresiv patimile sunt mortificate, iar firea omenească
întărită prin dobândirea virtuţiilor.
Parcurgerea de către oameni a acestei serii se
întâmplă în cadrul Trupului Tainic al lui Hristos, numit
Biserică (Efeseni, 1, 22-23), În Biserică se află întreaga
învăţătură care duce la mântuire şi puterea dumnezeiască
ce-l transformă pe credincios, spre desăvârşirea sa.
,,Viaţa de creştere şi desăvârşire psihomentală se
face în strânsă legătură cu ierarhia bisericească,
investită de Dumnezeu să transmită învăţătura despre
mântuire şi să oficieze Sfintele Taine. Urmând această
cale, credinciosul de fapt urmează viaţa lui Hristos
Omul, împreună cu Hristos şi în Hristos. Aceasta înseamnă
să împlinească toate poruncile lui Dumnezeu, cum a făcut
şi Hristos, să moară şi să învieze împreună cu Hristos "45
şi să se înalţe şi el, la Dumnezeu.
,,Desigur că moartea şi învierea împreună cu Hristos
se referă la acea prefacere interioară prin care moare
omul cel vechi, reprezentat de patimi şi de neputinţa
firii omeneşti şi înviază omul cel nou, reprezentat
progresiv de virtuţi, iluminare şi desăvârşire ".46 În faza
desăvârşirii, omul este iubire spirituală şi minte pură,
44 Pr. Prof Dumitru, Stăniloae, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. IBM al BOR, Buc. 1992, Introducere, p. 6.45 Pr. Prof. Dumitru, Stăniloae, Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. IBM al BOR, Buc. 1992, Introducere, p. 12.46 Ibidem, pag. 71-72.
42
adică, o definiţie psihomentală prin care poate participa
la însăşi viaţa lui Dumnezeu Cel Întreit în Persoane, în
cadrul Împărăţiei Cereşti.
Această definiţie reprezintă o stare de spirit cu
totul excepţională, aşa cum omenirea n-a mai cunoscut
niciodată, o stare a cărei nobleţe nu poate fi redată de
cuvinte ci doar experiată. Această stare de spirit
prelungită în programul de viaţă al omului devine
spiritualitate. Este vorba de inefabila spiritualitate
creştină decursă din însăşi Spiritualitatea divină.
Dar ajungerea la această condiţie psihomentală
desăvârşită a omului, nu s-a întâmplat dintr-o dată, ci
a fost precedată de o întreagă istorie a mântuirii, de-a
lungul căreia spiritualitatea umană răvăşită de păcat, a
suferit succesive mutaţii profunde pe calea restaurării
sale.
Radiografia spiritului uman de după căderea în păcat
n-a arătat deloc bine pentru acest spirit. Căderii omului
i-au urmat vremuri de primitivism spiritual, astfel că pe
vremea lui Noe, toate dorinţele oamenilor erau îndreptate
spre rău încă din tinereţea lor şi tot pământul se
umpluse de silnicii.
Spiritualitatea aceasta omenească a atras după sine
ca pedeapsă potopul, amestecarea limbilor şi distrugerea
Sodomei şi Gomorei.
Însă lucrurile au început să se schimbe în favoarea
oamenilor, odată cu chemarea lui Avram de către Dumnezeu.
43
Avram prin felul spiritului său, a demonstrat că omul
poate să stea din nou lângă Dumnezeul cel Viu, în cadrul
unei relaţii de afectivitate şi devotament total faţă de
El, adică exact ceea ce-Şi dorea şi Dumnezeu Însuşi de la
om.
Din acest punct de vedere, Avram, devenit ulterior
Avraam, a ajuns să fie prototipul unei noi spiritualităţi
umane, cu totul diferită de cea care provocase cruntele
pedepse divine anterioare. Treptat, în fondul constitutiv
al acestei noi spiritualităţi, au început să se depună şi
alte „acumulări substanţiale ”, „acumulări” (spirituale)
numite: Issac, Iacov şi mai ales Moise.
De-a lungul tuturor acestor „acumulări”, spiritul şi
spiritualitatea omului au crescut în anvergură,
apropiindu-se tot mai mult de standardul necesar şi
suficient preluării „la plinirea vremii” de către Fiul lui
Dumnezeu spre a fi îndumnezeit, adică mântuit. Remarcabil
este în acest context faptul că, procesul recondiţionării
de către Dumnezeu a rasei umane căzute, a căpătat în
vremea lui Moise un caracter de masă prin implicarea
întregului „popor ales”.
De-acum înainte, pe baza spiritualităţii individuale
şi dincolo de ea, va fi urmărită de Dumnezeu
spiritualitatea colectivă, obiectivul fiind ca această
spiritualitate să ajungă, sfântă în integralitatea ei.
Dar, cu toate că a fost înobilată de multe elemente
valoroase, spiritualitatea mozaică a avut propriile ei
scăderi, provocate nu numai de faptul că a fost concepută
ca intermediară, ci şi de numeroasele sincope determinate
de acei evrei care nu s-au supus poruncilor divine,
călcând strâmb.
44
Aceste întreruperi ale credinţei în El, L-au adus pe
Dumnezeu până acolo încât, El a luat în considerare chiar
şi posibilitatea înlocuirii totale a poporului descins
din Avraam, cu un popor descins din Moise(Numeri 14, 12) şi
numai dezacordul ferm al lui Moise faţă de asemenea
perspectivă, a făcut ca ea(decizia) să nu se întâmple
( Numeri 14, 13-19).
Aşa se face că în continuare s-a mers cu două
categorii de populaţie, reprezentate fiecare de câte un
alt tip de spiritualitate şi care împreună au format un
amestec psihomental colectiv faţă de care Dmnezeu a
reacţionat de-a lungul timpului în mod selectiv.
Remarcabil este aici faptul că, cu toate că partea de
populaţie care a rămas cu adevărat credincioasă lui
Dumnezeu împlinindu-I întocmai Voinţa, a devenit pe
măsura succedării epocilor din ce în ce mai mică faţă de
cealaltă parte, ea a supravieţuit totuşi şi a constituit
baza omenească pe care S-a sprijinit în lucrarea Sa,
Mântuitorul Iisus Hristos la venirea Sa pe pământ.
A supravieţuit spiritualităţii ebraice adverse care
numai cu numele era mozaică, şi pe care Însuşi Hristos a
criticat-o de atâtea ori, a supravieţuit
spiritualităţilor păgâne ale popoarelor vecine, a
supravieţuit spiritualităţii romane care a invadat
Israelul.
Preluată de Mântuitorul, a fost dusă până pe culmea
îndumnezeirii prin harul Duhului Sfânt, culmea cea mai
45
înaltă pentru o fiinţă omenească. Spiritualitatea
creştină este maximul în materie de nobleţe a
spiritualităţii umane. Ea este standardul şi idealul
oricărei deveniri spirituale omeneşti, reprezentând
însuşi scopul împlinit al mântuirii. Ea este garanţia că
omul a ajuns din nou în unire cu Dumezeu Care l-a creat,
şi că este cu adevărat capabil să-L însoţească pe Acesta
în viaţa veşnică în calitate de copil al Său.
„Aceste valori pe care creştinul ortodox le
realizează în raport cu Dumnezeu, Care este o treime de
persoane, trebuie arătate prin lucrarea Duhului Său, în
raport cu semenii, de aproape şi de departe, ca şi
aceştia să se bucure de ele şi în acest mod, să devină
valori depline.„ 47
Din păcate, noi cei de astăzi, locuitori ai
pământului, nu cunoaştem o singură spiritualitate
creştină, ci mai multe, între care cele mai pregnante
sunt: spiritualitatea ortodoxă, cea romano-catolică şi
cea protestantă, între acestea, obiectivă fiind desigur,
spiritualitatea ortodoxă.
Dacă spiritualitatea creştină originală ar fi reuşit
să supravieţuiască nedivizată până la noi, cu totul altul
ar fi fost impactul ei asupra mersului lumii pământene şi
cu siguranţă că nu s-ar mai fi vorbit astăzi de tot felul
de crize globale chiar pericolul aneantizării nucleare,
pentru că pur şi simplu nu s-ar fi ajuns la aşa ceva.
Dacă totuşi s-a ajuns, e pentru că au existat la
mijloc nişte cauze, între acestea, detaşându-se în primul
47 Teoctist, patriarhul BOR , Apostolatul social în slujba înaltelor valori, în Pe trepteleslujirii creştine, Ep. MM şi Sucevei, M-rea Neamţ, 1980, p. 123.
46
SIRITUALITATEA BISERICII CREŞTINE APUSEANE
Chestiuni generale
Odată cu veacul al IX-lea,încep să se definească
desebirile de învăţătură între Biserica Răsăriteană şi
cea Apuseană.
Creştinismul apusean de la scolastică încoace a
pierdut echilibrul teologic şi spiritual, sub multe
aspecte.
Unul dintre aceste aspecte este raportul dintre
Cuvânt şi Duh, dintre teologie şi spiritualitate.
Insuficienta accentuare a legăturii dintre Cuvântul
şi Duhul în iconomia mântuirii şi viaţa Bisericii,
sublinierea unilaterală a teologiei Cuvântului în
protestantism şi altele, constituie cauze serioase ale
dificultăţii refacerii echilibrului şi unităţii dintre
teologie şi spiritualitate, dintre Revelaţie şi
experienţă în Biserică.
În teologia Romano-Catolică se constată o lipsă de
echilibru dintre hristologie şi pnevmatologie.
48
Iar în teologia Protestantă s-a ajuns să se facă o
separaţie între Iisus cel istoric şi Iisus cel al
credinţei. S-a uitat de Duhul Sfânt, care este mediu al
trăirii comuniunii dintre credinciosi şi Iisus Hristos
şi factor constitutiv în înţelegerea şi interpretarea
cuvântului Sfintei Scripturi.
Stat cu vechi tradiţii naţionaliste, Anglia dorea
ruperea de Roma. Englezilor le repugna atât senzualismul
Renaşterii italiene cât şi brutalitatea exagerată a
predicii şi acţiunii lui Luther. Dacă în doctrina sa s-au
strecurat multe idei protestante, în practica Bisericii
anglicane domină în schimb caracterul catolic.
Ei nu acceptă transsubstanţierea catolică, cultul
sfinţilor şi a icoanelor.
O privire de ansamblu asupra Teologiei Dogmatice
Apusene ne arată că ea, a evoluat potrivit unei cerinţe
lăuntrice a Bisericii romano-catolice şi anume:
a) ,,ca Biserică autoritară, ea şi-a formulat în dogme
principalele puncte de credinţă în cele 19 sinoade
socotite (împreună cu cele 7 ale întregii Biserici),
drept ecumenice"48;
b) a impus categoriile filosofiei aristotelice drept
haina cea mai potrivită cugetării creştine şi a dat ca
normativ pentru orice încercare de sistematizare, opera
lui Toma de Aquino din evul mediu, evul, care, ipso
facto, devine vârsta de aur a Istoriei Dogmaticei,
superioară celei patristice.
48 Mitropolit Irineu Mihălcescu, LaThéologie Symbolique du point de vue orthodoxe, (Paris,
Bucarest, 1932) , p. 118. 49
Spiritualitatea este un cuvânt care trezeşte speranţa
şi se pare că este soluţia pentru religie în unele ţări
de înaltă tehnologie, aproape ca un atidot faţă de
devastările secularizării şi secularismului, la
problemele hedonismului, manipulării valorilor
tradiţionale şi disparitia lor.
Tinerii în mod preponderent sunt angajaţi în această
sensibilitate. Este foarte simţită setea de fericire.
„Dacă Dumnezeu ne-a făcut pentru fericire, înseamnă
că orice cale pe care ne-o propune El este o cale care
duce la fericire; ba mai mult, în măsura în care îi
permite realmente omului să înainteze pe cale, ea nu
poate fi alceva decât calea feicirii ”.49
Este adevărat că drumul poate fi lung şi obositor,
exigent şi plin de suferinţă. (Mt.7,14).
Drumul spiritual este un drum de, şi spre bucurie.
Dificultăţile drumului nu-i pot lua pacea şi bucuria. Cum
spune Iisus Hristos, care predică lumii fericirea:
„Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi
eu vă voi da odihna. Luaţi asupra voastră jugul meu şi
învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi
veţi găsi alinare pentru sufletele voastre. ” (Mt.11,28).
,,Apropierea spirituală de misterul creştin se
realizează în două moduri complementare:
- iniţierea în viaţa spirituală, ca har şi
experienţă;
- introducere în teologia spirituală, care este
înţelepiune şi reflecţie a credinţei în jurul acestei
realităţi".50
49 Cristinel Fodor, Cântarea Sfinţeniei, Ed. Sapienţia, Iaşi, 2007, pag.22.50 Ibidem, pag.26.
50
Spiritualitatea este un termen folosit deseori
astăzi, dar nu în sens univoc. Spiritualitate
înseamnă, în primul rând , viaţă trăită.
La rădăcina cuvântului este adjectivul latin
spirit(u)alis, un cuvânt tipic creştin, prin care deja
din vechime se indica nucleul central al existenţei
creştine.
Substantivul spiritualitas este atestat documentar
deja în secolele al V-lea şi al VI-lea.
Din punct de vedere al conţinutului, termenul
˝spiritalitate˝ se referă la Duhul Sfânt şi la acţiunea
sa.
Spiritualitatea: viaţa iniţiată şi dăruită de Duhul
Sfânt, viaţă spirituală.
Teologia Spirituală, dispune de izvoare şi de
mijloace specifice pentru a realiza acest deziderat atât
prin reflecţia sapienţială cât şi prin utilizarea cu
înţelepciune a pedagogiei creştine.
„De aceea, orice ruptură în continuitatea Tradiţiei
apostolice a fost considerată ca o corupţie sau
abandonare a Ortodoxiei, care poate să ia forma fie a
unei erezii, fie a unei „confesiuni”separate.”51
51 Pr. Dr. Ioan Bria, Dicţionar de teologie Ortodoxă, Bucureşti, 1981, p. 272-277.51
Spiritualitatea creştină romano-catolică
Spiritualitatea romano-catolică, străbătută de
spiritul raţionalist şi juridic, a rămas multă vreme
străină spiritului ecumenist, pentru că nici ierarhia,
nici credincioşii nu pot participa la vreo mişcare sau
acţiune ecumenistă fără aprobarea papii. Spiritualitatea
catolică care se dezvoltă în timpurile moderne, înclină
spre o teologie afectivă, în care experienţa personală se
detaşează de dogmatică. Totuşi, cu timpul, s-a dezvoltat
un ideal de viaţă religioasă, autonomă, în afara celei
monastice şi clericale. Prin reflecţia sa asupra
Bisericii, popor al lui Dumnezeu, şi asupra misiunii ei
în această lume, Conciliu al II-lea din Vatican şi-a52
însuşit punctele teologice precedente, făcând ordine şi
în cadrul unilateralităţii şi exagerărilor trecutului.
Realitatea Bisericii ca popor al lui Dumnezeu,
poziţia laicilor în cadrul acestei comunităţi a fost
redefinită în termeni mai pozitivi.Credinciosul care nu
este cleric sau călugăr, este descris acum, în mod
pozitiv, tocmai prin acest: „a fi în lume”. „Chemarea
specifică a laicilor este să caute împărăţia lui
Dumnezeu, ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le
după voinţa lui Dumnezeu.
Ei trăiesc în mijlocul lumii angrenaţi în toate
îndatoririle şi activităţile din lume şi în condiţiile
obişnuite ale vieţii familiale şi sociale din care le
este ţesută existenţa.
,,Acolo sunt chemaţi de Dumnezeu, pentru ca,
îndeplinindu-şi menirea proprie, călăuziţi de spiritul
Evangheliei, să contribuie dinăuntru ca o plămadă la
sfinţirea lumii şi să-l arate astfel celorlalţi pe
Hristos, mai ales, prin mărturia vieţii lor, prin
iradierea credinţei, speranţei şi iubirii lor ”. (LG 31)".52
Vorbind despre vocaţia tuturor la sfinţenie,
conciliul susţine teza că:
„toţi credincioşii se vor sfinţi din zi în zi mai
mult în condiţiile lor de viaţă, în îndatoririle lor şi
în împrejurările în care se află şi prin toate aceste
condiţii, îndatoriri şi împrejurări, dacă primesc totul
cu credinţă din mâna Tatălui ceresc şi conlucrează cu
voinţa divină, manifestând tuturor, în însăşi
îndeplinirea activităţilor pământeşti, iubirea cu care
Dumnezeu a iubit lumea (LG41).
52 LG, Constituţia dogmatică despre Biserică, Lumen gentium, 21 noiebrie 1964, în Ench Vat 1/284-456.
53
De la început, putem constata că Morala Romano-
Catolică îşi trage normele şi principiile în mod esenţial
din cuceririle minţii omeneşti şi apoi din Revelaţia
dumnezeiască.
Şi aceasta, în primul rând pentru faptul că Toma
d’Aquino a modelat morala creştină dar, şi întreaga
învăţătură creştină după filozofia lui Aristotel.
Neotomismul sec. XX este o altă reâncercare de a
aduce în câmpul teologiei creştine, a categoriilor
filozofiei antice.
Triumful filozofiei în Teologia Romano-Catolică s-a
realizat în 1879, când scierile lui Toma au fost
declarate ca normative.
În teologia romano-catolică, mai ales în ceea ce
priveşte teologia fundamentală, se fac efoturi pentru a
se depăşi problematica intelectualistă şi obiectivistă a
neotomismului.
Teologia modernă vrea să fie mai existenţială, mai
antropocentrică.
Spiritualitatea Romano-Catolică sub influenţa
conceptiei Aquiniste, consideră că izvorul principal al
normelor şi principiilor morale îl constituie mintea
omenească, apoi, Revelaţia divină.
Însuşi Toma d’Aquino a spus: „non credere visi videre
esse crededum” = nu voi crede dacă nu voi vedea că există
ceea ce trebuie crezut.
Dictonul arată clar că în Morala Romano-Catolică avem
de-a face cu un concept raţionalist al credinţei şi
vieţii morale a creştinismului.
54
Se impune deci, primatul principiului raţional.
Desigur, sunt şi voci care acordă o adevărată
importanţă factorului divin, dar sunt foarte rare.
Făptura umană, ca fiinţă spirituală, trăieşte în timp
şi spaţiu, dar nu numai pentru acest veac, ci şi pentru
cel viitor, adică pentru comuniunea veşnică şi plenară cu
Dumnezeu sau, departe de El, ca osândă veşnică. 53
Romano-catolicii învaţă, ca şi ortodocşii, că
mântuirea se dobândeşte prin credinţă şi fapte bune.
Spre deosebire de noi, însă, aceştia afirmă că unii
oameni fac mai multe fapte bune, decât ar fi necesare
pentru mântuire.
Pentru mântuire, sustin romano-catolicii, este nevoie
numai de îndeplinirea poruncilor dumnezeieşti.
Cine împlineşte şi sfaturile evanghelice, acela
dobândeşte merite de prisos (opera supererogatoria).
Toate meritele prisositoare formează un tezaur, din care
ierarhia superioară împarte celor ce n-au îndeajuns fapte
bune, ca să se poată mântui. Împărţirea se face prin
indulgenţe.
Biserica noastră şi cea romano-catolică învaţă că:
omul mântuit, îndrepat sau sfinţit este cu totul nou ,
renăscut, străin de păcat, cu adevărat drept şi sfânt.
Spiritualitatea Romano-Catolică se caracterizează
prin următoarele trăsături esenţiale:
-Intelectualismul (raţionalismul)
53 Pr.Prof. Dumitru Radu, Trăirea creştină, în „I.D.M.P.” nr. 4, Ed. Episcopiei Râmniculuişi Argeşului, Rm. Vâlcea, 1987, p.30.
55
Dacă izvorul principal al normelor morale îl
constituie raţiunea, era firesc ca primă trăsătură să o
constituie preocuparea de intelectualizare a fenomenelor
morale.
Raţiunea este identificata cu prudenţa, voinţa
practică cu intelectul.
Raţiunea nu ajută numai la cunoaşterea lucrării şi a
voinţei lui Dumnezeu ci şi la formarea atitudinilor
morale. Căci sufletul are puterea şi de a voi şi de a
dori, pe lângă cea a cunoaşterii.
Este firesc ca omul, prin mintea lui, să-şi
orânduiască propria viaţă, dar pentru cunoaşterea lui
Dumnezeu mintea este insuficientă.
Virtutea şi fapta morală implică o activitate
susţinută a minţii, dar înainte de toate ele sunt în mod
esenţial propuse, de voinţă pe linia binelui.
Nu negăm şi nu micşorăm posibilitatea minţii în
conturarea aptitudinilor morale, dar nu vedem în ele un
proces exclusiv al raţiunii.
–Legalismul sau juridismul
Prin această trăsătură spritualitatea Romano-Catolică
se aproprie de a fariseilor, fiind deci departe de cea
duhovnicească, în care accentul cade pe duhul moralei
care trebuie să stăpânească viaţa credinciosului.
„Trebuie să adăugăm ponderea tradiţiei dreptului
roman, respectos faţă de individ şi autonomia sa, precum
şi faţă de persoana umană înţeleasă ca subiect al
dreptului.”54
Apariţia legalismului are o explicaţie simplă în
sensul că, după desfiinţarea Imperiului Roman de Apus,
54 Ioan, I. Ică jr, Germano Morani, Gândirea socială a Bisericii, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 346.
56
scaunul papal a căutat să se suprapună şi puterii
seculare, preluând dreptul roman pe care l-a
introdus în problemele de morală.
Biserica Romano-Catolică se prezintă ca o organizaţie
bine constituită monarhică.
Prin lupta pentru investitură iniţiată de papa
Grigorie al VII-lea de Holdenbrand care a ţinut 200 de
ani, având ca punct culminant pe papa Inocenţiu al III-
lea, Bserica Romano-Catolică a rămas ca super-stat, ce-şi
dispută puterea seculară şi şi-o apără în lupta cu
principiile diferitelor state.
În secolul al XIX-lea, pierzând întreaga putere
politică, papalitatea prin Conciliul I Vatican 1870 şi-a
creat o compensaţie prin derularea dogmei Primatului
Universal şi a infailibilitaţii Papale, Papa fiind monarh
absolut, cu pretenţie de jurisdicţie universală.
Deci, asistăm la transformarea Bisericii Romano-
Catolice în organism statal, a cărei constituire juridică
a pătruns şi în viaţa interioară.
În consecinţă, morala romano-catolică a fost
juridicizată, transformată în cod de legi la îndemâna
Curţii Papale şi a celor legaţi de ea- Iezuiţii.
Eticul sau moralul s-a transformat foarte repede în
legalism, formatism care a nimicit personalitatea morală.
În materie de Biserică juridismul duce la întunecarea
aspectului transcedental al Bisericii. Biserica este şi o
comunitate văzută, dar ea trebuie să rămână o organizaţie
57
dominată de Duhul lui Hristos, căci numai El asigură
comuniunea inşilor cu Dumnezeu şi între ei în Biserică.
Biserica Romano-Catolică are un caracter
aristocratic.
În ea se văd şi astăzi diferenţieri între oameni, iar
în Evul Mediu exista o întreagă scară de valori sociale.
Acest lucru nu se poate vedea în Biserica Ortodoxă.
Noi trăim după viziunea Sfântului Isaac Sirul, care
se îndreaptă spre lumea suferindă şi nu spre lumea
triumfătoare sau dominantă.
,,Noi ne bucurăm de biruinţa sfinţilor şi drepţilor
pentru că vedem în ei triumful întregii omeniri înaintea
lui Dumnezeu, „viaţa din Duhul lui Hristos, viaţa din
Evanghelie”, „viaţa din urmarea lui Hristos ” 55.
Deci asistam la transformarea Bisericii Romano-
Catolice în organism statal, a cărei constituire juridică
a pătruns în viaţa interioară.
Credincioşii în cadrul acestei monarhii absolute,
sunt doar ostaşii Capului Bisericii.
Legea morală are asemănări cu toate legile care au
apărut în timp, dar în esenţă este viaţa lui Hristos,
trăită după modelul oferit de El.
In învăţătura ortodoxă legea morală devine ceva
interior omului lucrând asupra fiinţei lui.
55 Karl Rahner, Schriften zur Theologie, 14, Einsiedeln-Zürich-Köln, 1980, p. 185.
58
Vieţuirea creştinului ortodox nu este numai o urmare
exterioară a lui Hristos, ci presupune trăirea interioară
a lui Hristos.
Cel ce transfigurează fiinţa omului nu este legea, ci
harul divin.
Legea a fost dată în primul rând ca să înlăture
păcatul, să sublinieze gravitatea lui (ex.V.T.). Numai
Legea Noului Testament a devenit interioară omului;
Dumnezeu o dă, dar ea vizează interiorul omului.
Karl Rahner spune că: ,,spiritualitatea poate fi
definită ca: „viaţă de credinţă, nădejde şi iubire,
viaţă din Duhul Sfânt ”, „viaţă din Duhul lui Hristos,
viaţă din Evanghelie ”, „viaţă din urmarea lui Hristos ” 56.
Legea morală, după Romano-Catolicism, devine ceva mai
mult extern omului, deasupra persoanei, făcând din om un
ins supus.
Iar viziunea ortodoxă, legea nu rămâne exterioară, ci
devine interioară omului şi tocmai acest lucru îl
urmăreşte Noul Testament.
Legea Vechiului Testament a fost mai mult a literei,
nu a spiritului, a duhului, cum este Legea Noului
Testament care dă libertate de mişcare omului şi pe care-
l consideră persoană.
De aceea, niciodată Părinţii filocaliei n-au văzut în
porunci şi lege ceva silnic, ci o călăuză interioară
plină de putere.
-Cazuismul
Este o a treia însuşire strâns legată de primele
două.
56 Ibidem
59
Cazuizmul este un sistem de interpretări şi
consecinţe practice format prin aplicarea legilor morale
în cazuri concrete ale vieţii.
Se ştie că legea are caracter jural şi ea nu poate
cuprinde niciodată varietatea infinită a cazurilor.
Când au apărut cazuri noi care nu se încadrau în
lege, au apărut interpretări şi aplicări la cazurile cele
mai concrete în viaţa morală a omului.
Nici azi romano-catolicii n-au putut renunţa la acele
tonuri cazuistice în materie de morală.
După cazuistul Gury există o serie de prescripţii de
care trebuie să ţină seama duhovnicii în aplicarea
epistolelor.
La romano-catolici se minimalizează aspectul
statornic al Tradiţiei şi se pune un accent deosebit pe
caracterul ei dinamic.
S-a mers atât de departe încât papa Pius IX a putut
să spună: „eu sunt tradiţia ”.
Pe această cale, prin minimalizrea Tradiţiei
statornice şi a Scripturii, Biserica Catolică a introdus
în tezaurul revelat, învăţături de credinţă care nu au
nimic în comun cu Evanghelia:
-primatul papal,
-imaculata concepţie,
-infailibilitatea,
-înălţarea Maicii Domnului cu trupul la cer etc.
60
Pentru justificarea acestor inovaţii, teologia
catolică foloseşte teoria virtualului revelat, care este
o concluzie dedusă în chip logic despre un adevăr revelat
şi care se găseşte în aceasta ca un principiu revelat sau
se găseşte potenţial în Revelaţie.
Astfel au luat fiinţă faimoasele concluzii teologice
(Filioqe s.a.).
Concepţia romano-catolică despre aspectul dinamic al
Tradiţiei este că Tradiţia poate să facă abstracţie de
Revelaţie.
După teologii romano-catolici, Mărturisirile de
credinţă au o autoritate egală cu cea a Simboalelor de
credinţă, investite fiind cu această autoritate de papă.
„Duhul lui Dumnezeu a fost eliminat din creaţie, iar
cosmosul, ca şi omul, a devenit autonom. ”57
Toate decretele emise de papă ca: enciclice, bule,
constituţii apostolice sau definiţii de credinţă sunt
socotite ca împlinind rol de izvor al descoperirii
dumnezeieşti, adică Tradiţie dumnezeiască.
Catolicismul accentuează „catafatismul”, adică
cunoaşterea lui Dumnezeu prin analogie cu lucrurile
create.
În concepţia catolică funcţionează aşa zisul model
psihologic al lui Augustin, care este aplicat atât dogmei
trinitare cât şi celei care descrie structura Bisericii:
- cunoaşterea, este superioară iubirii
57 Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, Editura Nemira, Bucureşti,2001, p.15.
61
- existenţa perfectă, superioară cunoaşterii
- iubirea, este activitarea specifică laicilor
- cunoaşterea, specifică episcopatului
- existenţa desăvârşită, a papei.
Ecleziologia catolică sugerează că ierarhia
bisericească poate prezenta comunitatea înaitea lui
Dumnezu chiar şi în absenţa poporului, prin documentul:
Sacrosanctum Concilium.
Afirmaţia că episcopul oferă jertfa euharistică în
numele poporului lui Dumnezu, a fost una din cele mai
nocive idei pe care teologia romano-catolică le-a putut
genera de-a lungul veacurilor.
In catolicism se pune bază pe schimb, numai cei care
oferă ceva lui Dumnezeu, au dreptul şi îndreptăţirea să
ceară şi să primească ceva în schimb de la Dumnezeu.
Occidentul roman a adoptat prin Augustin un pesimism
ascetic şi contemplativ şi un optimism practic şi
intelectual, care justifică activismul şi dinamismul sau
cultural, militar, misionar şi economic.
Creştinismul occidental va fi totdeauna legat de un
program pedagogic, intelectual, juridic şi etic de
reformare permanentă a societăţii creştine.
„Cu toate acestea, au început să apară semne de
speranţă acolo unde ne aşteptam mai puţin, în domeniul
fizicii fundamentale, care a depăşit existenţa lucrului
în sine şi a relaţiilor mecaniciste dintre lucruri, de
cauză şi efect, promovate de fizica clasică. ”58
Diferenţa este vizibilă şi în stilurile arhitecturale
ale bisericilor: bazilica latină este organizată
orizontal pe axa temporală vest-est, în Răsărit axa
58 Ibidem, p. 8. 62
organizatorică este verticală sugerând juxtapunerea
statică a cerului (cupola) şi a pământului (nava).
Dogmatica romano-catolică, întocmai ca şi Dreptul
canonic şi Morala, a evoluat în sensul afirmării
primatului şi infailibilităţii papale, dând astfel câştig
de cauză arbitrariului omenesc în formulările dogmatice,
manifestate în întărirea, care depăşeşte orice măsură, a
autorităţii exterioare, juridice, a Bisericii şi în
sfidarea Teologiei <disidenţilor răsăriteni> şi a
<ereticilor protestanţi>.
Spiritualitatea creştină protestantă
,,Protestantismul, apărut în secolul al XVI-lea
în cadrul Bisericii Romano-Catolice, şi a dat naştere
unei Biserici Reformate şi unei Biserici Luterane.
Specialiştii constată că, luteranismul, care s-a
dezvoltat în veacul al XVII-lea, a dominat în Dogmatica
reformată cu problema predestinaţiei (specifica ei), şi
s-a dezvoltat aproape exclusiv în granitele Germaniei.
63
Reformaţii au avut drept centre principale ale şcolilor
dogmatice: Elveţia, Germania şi Franţa "59.
Se observă că în această ramură protestantă,
libertatea a fost ceva mai mare (ca o reacţie împotriva
theocratismului calvin din veacul precedent).
Protestantismul apare în anul 1517, când germanul
Martin Luther, fost călugăr catolic, începe să
propovăduiască mântuirea numai prin credinţă, nemulţumit
de decăderea, la care ajunsese Catolicismul. În
teribilismul lui, rupe din Sfânta Scriptură, Epistola
Sfântului Iacob: „Credinţa fără fapte este moartă ”,
numind-o „epistolă de paie”, şi o aruncă în Elba.
Ca o reacţie împotriva abuzurilor Bisericii Romano-
Catolice, Protestantismul s-a născut din dorinţa
reântoarcerii la adevărata credinţă evanghelică, la
învăţătura şi tradiţia apostolică, condamnând teologia
scolastică, aristotelismul şi tomismul. Deci respingerea
tuturor dogmelor Bisericii catolice potrivnice
liberalismului individualist.
Protestanţii, admiţând predestinaţia în actul
mântuirii şi faptul că Biserica este formată numai din
cei drepţi şi sfinţi, au tras concluzia că Biserica
adevărată este invizibilă.
59 Mitropolit, Irineu Mihălcescu, Dogmatica, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1958, p. 141.
64
În timpurile moderne, poziţia protestantă s-a
modificat şi unii teologi admit caracterul văzut al
Bisericii.
Evenimentul fondator, a constat de fapt în acţiunea
de frondă, a unei fracţiuni a Adunării Generale din
Imperiu Germano-Roman, luată împotriva unor hotărâri ale
Dietei de la Speyer din anul 1529, care discriminau pe
adepţii reformei lui Luther, în sensul că dispuneau ca
statele care au adoptat hotărârile de la Worms să aibă
dreptul de a-şi menţine confesiunea reformată, în timp ce
statele ce nu adoptaseră aceste hotărâri până la 1529, să
fie obligate să renunţe la orice formă de înoire a
religiei şi să păstreze vechea liturghie catolică.
Actul solemn, adresat Împăratului, purta numele de
„Prestaţio”.
Protestantismul reprezintă toate confesiuile creştine
care nu sunt nici catolice, nici creştin-ortodoxe.
Protestantismul se defineşte astfel, nu prin propria
natură, ci mai mult prin comparaţie şi diferenţiere faţă
de creştinismul tradiţional, ca grupare creştină ce
cultivă spiritul de protest, de contestare, de
nemultumire faţă de orice autoritate bisericească sau
lumească, existenţa sa fiind marcată de cotradicţii, ea
însăşi fiind, ca şi mişcare religioasă bazată pe
credinţă, o contradicţie în termeni, exprimată cel mai
bine în formula Declaraţiei de Credinţă făcută de regele
Angliei la încoronarea sa: „Declar că sunt un protestant
credincios. Într-un cuvânt, protestantismul este
creştinism rânviat. ”60
60 Wylie James Aitken, The History of Protestantism (1878), 3 vol., Cassell @ Co., London, 1899, p.5-6.
65
„Cineva definit ca protestant, cineva care
protestează, nu poate fi cu adevărat şi credincios,
pentru că un om care protestează nu poate fi şi mulţumit,
nu poate sub nici o formă trăi credinţa ca stare de
adâncă pace şi împăcare, ca stare de „închinare în Duh şi
Adevăr”, ci cel mult ca stare de exersare şi cugetare
raţională, aşa cum şi excelează, de altfel,
protestantismul.Nereuşind să trăiască, astfel, adevărul
integru, protestantismul generează polarizări antitetice
şi contradictorii ale realităţilor trăite pe toate
planurile existentei, căzând în duplicitate, amoralitate
şi oportunism.”61
Principiul fundamental de la care pleacă morala
protestantă este justificarea sau îndreptarea numai prin
credinţă (sola fide), principiul mântuirii.
Luther a mutat centrul de greutate al pietăţii, de la
Biserică la individ.
Luther a afirmat că faptele bune izvorăsc în mod
spontan din credinţă.
Kant a dat un sprijin puternic protestantismului,
arătând că, dacă raţiunea pură nu poate demonstra
existenţa lui Dumnezeu (Kritik der reinen Vernuft, 1781),
aceasta este postulată de raţiunea practică. Unii
teologi protestanţi au încercat să demonstreze că
organul sufletesc al religiei ar fi conştiinţa.
Ei au identificat conştiinţa morală, cu cea
psihologică şi au calificat-o drept cea mai înaltă
funcţie sufletească. Dar conştiinţa valorilor morale
nu este egală la toţi oamenii.
61 Prof.Dr. Clark Carlton, Calea de la Protestantism la Ortodoxie, Ed. Eclesiast, Sibiu 2010,p.15.
66
Cele două principii de bază ale Protestantismului:
1. cel al corupţiei iremediabile a naturii omului
credincios prin păcatul originar.
2. cel al inutilităţii faptelor bune pentru
îndreptare.
Acestea au o consecinţă negativă asupra teologiei
morale protestante.
Credinciosul nu poate contribui cu nimic la
îndreptarea sa, rămânând permanent în antinomia păcat-
credinţă. Maxima lui Luther era : <Pecca fortiter et
crede firmius>. Ideea centrală, de la care pleacă Luther
şi pe care a îmbrăţişat-o luteranismul, este aceea a
siguranţei mântuirii prin credinţă.
Calvin pleacă de la voinţa absolută a lui Dumnezeu
şi ajunge la predestinaţie.
Interpretarea individualistă a Sfintei Scripturi de
către Luther, Calvin şi
Zwingli a dat naştere în protestantism la curente şi
şcoli numeroase. Protestantismul, prin felul cum concepe
îndreptarea credinciosului, accentuează mult elementul
divin în mântuirea acestuia.
Prin faptul că neagă credinciosului factura sa
morală, reduce procesul îndreptării la un strict legalism
şi duce la indiferenţa credinciosului faţă de progresul
şi desăvârşirea sa morală. Se poate constata un devărat
paradox : cu toate că morala protestantă nu recunoaşte
valoarea faptelor bune în procesul îndreptării şi
mântuirii omului credincios, totuşi, marile culte
protestante în general acordă o importanţă deosebită
creştinismului practic: şi anume faptelor şi acţiunilor
morale din viaţa obştească a credincioşilor, iar
67
rezultatele obţinute până în prezent în domeniul
ecumenismului sunt în cea mai mare parte realizări pe
teren practic.
„Firul din pulberea de nisip nu primeşte o
existenţă nouă din grămada în care l-a aruncat
întâmplarea”62 .
Deşi, se acordă o importanţă mai redusă adevărurilor
dogmatice, totuşi, până în prezent, nu s-a putut ajunge
la o unitate dogmatică între ramurile Protestantismului.
Protestantismul a reuşit să înfăptuiască o serie de
uniuni şi confederaţii ale diferitelor Biserici şi
grupări protestante şi în acelaşi timp a reuşit să
atragă spre această mişcare şi numeroase Biserici
Ortodoxe.
Cele două spaţii culturale: ortodox răsăritean şi
protestant-catolic occidental, poate fi definit prin
tradiţie-modernitate, cult (ortodox) – cultură
(catolică ) contra civilizaţie (protestantă).
Contemplaţie contra activism, toate reliefând
polarizarea diferită a spiritului uman în abordarea şi
trăirea unor valori sau evenimente religioase.
Ortodoxia diferă de protestantism şi prin modul de
închinare şi de cult divin, care îl răpeşte pe omul
modern şi secularizat din această lume, unindu-l cu
Dumnezeu într-o adorare şi închinare plină de mulţumire
(euharistia) ce nu îngăduie nici o nemulţumire sau nici
un protest.
62 Alexei Homiacov, L’ Eglise latine et le Protestantnsisme au pointde vue de l ’ Eglise d ’ Orient,Lausanne et Vevey, 1872, p. 117.
68
,,La polul opus, termenul protest şi derivatul său,
potestantism, provin de la substantivul protestaţio,-onis
= dovedire, asigurare şi de la verbul deponent protestor,
ari, atus sum = a declara sus şi tare, a afirma, a
potesta",63 ,,dezvoltând în limbile moderne formele verbale
(protester), sau substantivele (protestaţion), ce exprimă
aceeaşi idee, de „asigurare solemnă”, sigură, a afirma,
a jura, a reclama, a declara ",64 sensuri în consonanţă cu
evenimentul fondator al primei denominaţiuni protestante
- lutheranismul.
Acesta defineşte clar atitudinea luată, într-o
anume era istorică, de către o partidă din lumea
creştină faţă de o altă partidă.
Protestantismul, privit în sens strict, este pur şi
simplu un principiu.
Nici măcar nu este o Biserica cu ierarhii cu
Sinoadele şi edictele ei, este pur şi simplu un
principiu. Este adevărat că este cel mai mare dintre
toate principiile. Este o putere creativă, influenţa sa
concretă este atotcuprinzătoare.
Termenul protestantism are puţin mai mult de 350 ani.
Acesta datează din protestul pe care prinţii luterani
l-au înaintat în Dieta de la Speyer în anul 1529.
63George Guţu,Dicicţionar Latin-Român, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 994. 64 L . Quicherat, Dicţionnaire Francais-Latin, Librairie Hachette, Paris, 1891, p. 1129.
69
Dacă ei au renegat crezul şi au înlăturat jugul
Romei, a fost pentru a putea planta o credinţă mai pură
şi să restabilească guvernarea unei legi mai mari.
Ei au înlocuit autoritatea infailibilităţii cu
autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu.
In protestantism nu se poate vorbi de o morală unică,
pentru că există mai multe confesiuni zise istorice şi
noi. Există mai degrabă diverse concepţii morale
conforme cu diversele învăţături dogmatice şi Biserici
Potestante.
Punctul de plecare al acestor păreri, opinii,
concepţii îl constituie acele cărţi simbolice, diferite
de la epocă la epocă.
La începuturile protestantismului se poate vorbi de o
morală aproape unică, având în vedere că Luther şi Calvin
au însemnat un moment decisiv în impunerea Reformei.
Morala protestantă în general este aproape ca o
reacţie împotriva moralei catolice. Treptat, morala
protestantă începe să se diferenţieze după confesiunile
în care protestantismul s-a concretizat.
Un lucru este clar că la baza spiritualităţii
protestante al secolului al XVI-lea şi apoi a
concepţiilor morale protestante în secolul nostru, stau
deosebirile dogmatice dintre aceste ramuri principale ale
protestantismului.
Elementul comun al concepţiilor morale protestante îl
constituie căderea abisală a omului prin greşala
protopărinţilor, ruperea comuniunii cu Dumnezeu şi
incapacitatea omului de a săvârşi ceva eficace
pentru mântuirea sa.
70
„De multe ori această religiozitate sectară este
însă doar de faţadă, sau dacă este autentică, se situeză
la mare distanţă de mesajul evanghelic primar. ”65
După cădere omul a rămas ca un buştean în
faţa harului, după concepţiile lor.
In mâna lui Dumnezeu omul este ca fierăstrăul în mâna
tâmplarului. Concepţiile protestante au proiectat
mântuirea omului, harul în Dumnezeu văzând în ea un
dar; aceasta prin identificarea răscumpărării cu
justificarea.
Toate concepţiile protestante văzând în mântuirea
omului un dar exclusiv al lui Dumnezeu, au condamnat
viaţa morală a omului la pasivitate.
Dacă omul nu poate face nimic pentru mântuirea sa,
el a putut cădea şi mai jos decât protopărinţii.
Plecând de la căderea abisală a omului, au lăsat pe
oameni la voia exclusivă a lui Dumnezeu, pentru a-i
mântui sau a-i pierde.
Aeastă concepţie privind îndreptarea omului a avut
consecinţe morale; întrucât îndreptarea se realizează
numai prin credinţa în Hristos iar aceasta este un dar
exclusiv al Duhului Sfânt, omul se mântuieşte numai prin
credinţă.
Sola fide, aduce îndreptarea, justificarea şi în
definirea credinţei ei au pus ca element principal graţia
divină.
65 Prof. Dr. Clark Carlton,Calea de la Protestantism la Ortodoxie, Ed.Eclesiast, 2010, Trd. din limba engleză de Marian Sorin Rădulescu, , p. 27.
71
Azi în protestantism se vorbeşte despre
diaconia socială a Bisericii, şi într-adevăr, toţi
acordă o atenţie deosebită acestei opere.
Şi ei se găsesc într-o contradicţie:
- omul nu poate face nimic pentru sine.
- obligă Biserica pentru diaconia socială şi
identifică mântuirea insului cu această operă
diaconală.
Ceea ce este pozitiv este faptul că acordă un credit
acţiunii practice, faptelor milei trupesti, mai mult
decât alte confesiuni.
Dar nici cu acesta, protestantismul nu este total pe
linia binelui pentru că nu se preocupă de transformarea
morală a insului, susţinând predestinaţia credinciosului.
Slujirea socială are importanţa ei, căci chiar
Hristos ne judecă dacă nu le-am făcut. (Mat.XXV, 41-
45).
Diaconia socială fără trăirea relaţiei omului cu
Dumnezeu nu duce la mântuire.
Conceptul de mântuire are o implicaţie socială, dar
nu numai aceasta. Mântuirea înseamnă o transformare
lăuntrică, o permeabilitate a omului faţă de harul divin,
omul trebuie să devină permeabil faţă de lucrarea lui
Hristos.
„Zidirea filocalică este una ontologică, care
priveşte pe om în întreaga lui fiinţă ”66.
Morala creştină-ortodoxă fără să nege componenta
caracteristică socială a mântuirii pune accentul pe
transfigurarea fiinţei umane.
66 Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Rolul faptelor bune, în Ortodoxia, 1953 sau 1954, nr.4.72
In curentul filocalic se acordă o atenţie deosebită
ajutorării semenului.
Protestantismul este dominat de verbul: a face,
specific lor, care în ciuda faptului că neagă valoarea
faptelor bune, revendicând doar credinţa ca esenţial
necesară pentru mântuire; catolicismul este dominat de
verbul: a avea, specific lor; pe când creştinismul
ortodox este dominat de verbul: a fi, specific Ortodoxiei
care urmăreşte restaurarea fiinţială a omului.
Protestanţii vorbesc de fapte bune, însă acestea nu
sunt efectul credinţei , ci numai o încredinţare pentru
om, că este mântuit de Dumnezeu.
Protestanţii, admiţând predestinaţia în actul
mântuirii şi faptul că Biserica este formată numai din
cei drepţi şi sfinţi, au tras concluzia că Biserica este
indivizibilă.
Spiritualitatea creştină anglo-saxonă sau anglicanismul
În afara celor două Biserici, lutherană şi
reformată, care reprezintă curentul mjoritar în
diversitatea protestantă, mai există Biserica Anglicană,
care reprezintă un tip de reformă ceva mai special.
Înfiinţarea sa coincide cu recunoaşterea regelui
Henric al VIII-lea drept căpetenia sa supremă în 1534.
„Biserica Angliei s-a angajat pe o cale intermediară
între o ierarhie şi o liturghie înrudite mai mult cu cele
catolice şi o dogmă cu tendinţă calvină. ”67
67 Coordonator Philippe Gaudin, Marile Religii, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2007, p.314.73
Biserica Anglicană (Church of England) este o
biserică istorică, despărţită de Roma în timpul Reformei
protestante, în Anglia, prin ruptura regelui Henric al
VIII-lea cu papa de la Roma, Clement al VII-lea.
De aceea Biserica Anglicană nu poate fi considerată
drept Biserică Protestantă, ci mai degrabă Biserică
occidentală catolică, ruptă de Roma.
În Scoţia şi SUA, denumirea oficială este Biserica
Episcopaliană.
Primii misionari în Anglia au fost monahii celţi:
irlandezi, scoţiei şi bretoni.Prima menţiune a unui
episcop englez datează de la Sinodul de la Arles din anul
314, la care au participat episcopii de Londra şi York.
Totuşi cel dintâi misionar „în masă” a fost Sfântul
Augustin de Canterbury (d.604), trimis de Sfântul Grigore
I cel Mare Dialogul. La data de 16 noiembrie, Augustin a
fost hirotonit arhiepiscop de Canterbury.
Cu toate că iniţial creştinii englezi aveau un sistem
bisericesc celtic, primii cinci arhiepiscopi cantareni au
fost italieni, apoi al şaselea englez, iar al şaptelea a
fost Sfântul Teodor de Tars, un grec, care organizează
Biserica engleză după sistemul grecesc.
Reforma şi Contrareforma au dominat secolele XVI şi
XVII şi prin urmările pe care le-au avut asupra
spiritului uman, secolul al XVIII-lea, secolul revoluţiei
franceze.
Ceea ce caracteriza îndeosebi acea vreme era impulsul
spre libertate, spre individualism, spre subiectivism:
libertate în viaţa de stat, individualism în cugetare,
subiectivism în viaţa religioasă, artistică şi culturală.
74
Comuniunea anglicană este constituită din două ramuri
principale de Biserici: ramura Bisericilor episcopaliene,
care au păstrat forma episcopală în conducere, cum este
Biserica Anglicană mamă, şi ramura Bisericilor
prezbiteriene, numite şi evanghelice, care au la
conducerea lor prezbiteri.
Bisericile anglicane au o preoţie de succesiune
apostolică neîntreruptă.
Biserica Anglicană are un carcter naţional,
respingând atât sensualimul Renaşterii italiene cât şi
brutalitatea exagerată a predicii şi acţiunii lui Luther.
Anglicanii sunt în comuniune deplină cu Biserica
Veche Catolică, începând cu anul 1921.
Nici absolutismul regal, nici influenţa noilor idei
protestante, n-au putut opri tradiţia bisericească şi
culturală care lipsea tuturor celorlalte Biserici create
prin Reformă. Reforma în cadrul Bisericii, în Anglia, a
fost făcută, prin predicarea unui umanism creştin, de
către Erasmus din Rotterdam.
Dacă în doctrina sa s-au strecurat multe idei
protestante, în practica Bisericii anglicane domină în
schimb caracterul catolic, naţional bisericesc.
Bisericile Anglicane din Europa fac parte din uniunea
Bisericilor de la Porvoo, adică se află în < comuniune de
altar şi scaun>cu celelalte Biserici din această uniune,
ceea ce înseamnă intercomuniune euharistică şi de
hirotonire.
La hirotonirea unui episcop anglican, hirotonitorul
principal este anglican, pe când hirotonitorii secundari:
unul este vechi-catolic, celălalt suedez.
75
Trei ramuri sunt prezente în Bisercile Anglicane:
anglo-catolicii, anglo-evanghelicii, şi anglo-liberalii.
Biserica Ortodoxă Română a recunocut validitatea
hirotoniilor anglicane, pe 20 martie 1936.
„Anglicanii acceptă totul, în afară de
transsubstanţiaţia catolică, cultul sfinţilor şi al
sfintelor icoane. Biserica anglicană era catolică în
conducere şi cult, protestantă în doctrină, ceea ce în
decursul vremii, a dat naştere la fracţiuni şi sciziuni ”68.
Astăzi, Biserica Anglicană trăieşte o criză profundă.
Biserica Anglicană din Canada săvârşeşte slujbe de
unire religioasă pentru cuplurile de acelaşi sex, dar cea
din Africa condamnă homosexualitatea.
În Ortodoxie
Faptele în ortodoxie au un rol de modificare a
firii. Efectul lor se întoarce asupra firii din care
pornesc. Ele nu au un izvor exterior firii, din care
pornesc. De aici şi legătura dintre ele şi credinţă, care
şi ea este semnul unei noi stări a firii.
68 Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. II, Ed. IBM, Bucureşti, 1993, p. 225.
76
Credinţa este începutul modificării firii care se
continuă în fapte, este începutul procesului de refacere
a firii, continuat prin fapte sau este firea însăşi la
începutul acestui proces.
În timp ce creştinismul apusean nu a putut depăşi
dualisml dintre credinţă şi fapte, pentru ortodoxie
faptele nu sunt altceva decât credinţa în actualitate.
Acest lucru îl spune Sfântul Maxim Mărturisitorul :
„Credinţa este binele concentrat iar binele este credinţa
actualizată”.
Dar, nici cu acţiunile practice, protestantismul nu
este total pe linia binelui, pentru că nu se preocupă de
transformarea morală a insului văzând în mântuire un
produs social.
Sigur, slujirea socială are importanţa ei, deoarece
chiar Hristos ne judecă dacă nu am făcut. (Mat.XXV; 41-
45).
Diaconia socială fără trăirea relaţiei omului cu
Dumnezeu nu duce la mântuire. Conceptul de mântuire are o
implicaţie socială, dar nu numai aceasta.
Mântuirea înseamnă o transformare launtrică, o
permeabilitate a omului faţă de harul divin, omul trebuie
să devină permeabil faţă de lucrarea lui Hristos.
„Zidirea filocalică este una ontologică, şi ea
priveşte pe om în întreaga lui fiinţă. ”69
In curentul filocalic se acordă o atenţie deosebită
ajutorării semenului.69 Pr .Prof. Dumitru Stăniloae, Rolul faptelor bune, În Ortodoxia, 1953, Nr.4.
77
Invăţătura Bisericii are sursa în Hristos, în
Revelaţia divină supranaturală nu în oameni şi raţiune.
Morala ortodoxă este străbătută de acea preocupare a
ei pentru transfigurarea omului după voia lui
Dumnezeu
Ea nu este incompatibilă cu spiritul ecumenic, ci ii
vine în întâmpinare.
Din voinţa de a sluji unitatea creştină, Biserica
Ortodoxă a venit şi ea în întâmpinarea iniţiativelor
Bisericilor Protestante.
„Catolicismul şi protestantismul filtrează revelaţia,
cel dintâi traducând-o în sisteme de metafizică
creştină, cum este tomismul, cel de al doilea în sisteme
de cugetare individuală, amândouă tinzând la o
aristocraţie speculativă creştină. Ortodoxia nu ignoră
nici filozofia nici metafizica, însă ea este împotriva
aristocraţiei, ea este democrată în sensul că ţine
unitatea de viaţă a poporului în Biserică, prin credinţă,
prin filocalie, prin dragostea de frumosul divin, tradus
în viaţă, prin desăvârşire morală.Ea trăieşte mai mult
din vieţile şi învăţăturile sfinţilor, decât din sisteme
de cugetare omenească. ”70
In creştinism,ideea de Dumnezeu este strâns legată de
persoana omului şi de societate.
Dacă vechile religii naturale făceau din om o simplă
moleculă în jocul forţelor naturii şi-l sileau să
trăiască numai din frica şi groaza de zei, creştinismul
îl eliberează din această spaimă, prin Revelaţia lui
Dumnezeu ca Tată, introduând ideea de paternitate, de
70 Mitropolit, Irineu Mihălcescu, Dogmatica, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1958, p. 84.
78
filiaţie Dumnezeu-om, şi de demnitate nemăsurată a
fiinţei omeneşti.
Religia creştină, mai ales religia creştin-ortodoxă,
este religia libertăţii spirituale. Teologia ortodoxă
lasă deplina libertate spiritului uman în orientarea lui
spre adevăr.
La Dumnezeu nu se ajunge nici prin controversă şi
nici prin negarea autonomiei raţiunii, ci se ajunge prin
iubire.
Spiritualitatea are drept scop îndrumarea vieţii
omeneşti după anumite principii şi reguli, în vederea
realizării binelui.
Spiritualitatea propune omului un scop, arătându-i
şi mijloacele pentru realizarea acestuia.
Dar, nu este vorba numai despre o singură
spiritualitate şi deci, despre un singur mod de
îndrumare a vieţii omeneşti după anumite principii care
să fie recunoscute de toţi.
Spiritualitatea creştină se ocupă de scopul ultim
supranatural al omului, de păcatul originar şi de
urmările lui, de renaşterea omului prin Botez, de
lepădarea de sine, de sfaturile evanghelice.
Spiritualitatea creştină, este disciplina teologică,
care, pe temeiul Revelaţiei divine, înfăţişează în mod
sistematic principiile şi normele după care creştinul
trebuie să se conducă în viaţă, spre a-şi ajunge scopul
ultim: desăvârşirea sa morală, adică asemănarea cu
Dumnezeu şi prin aceasta fericirea sa veşnică, să
79
dobândească supremul bine la care ţinteşte: mântuirea
sufletului său. (cf. Matei 19, 17 ﴿.
„Se poate vorbi de spiritualitatea unui popor, a unei
epoci, a unui grup socio-istoric sau a unei persoane .”71
Spiritualitatea ortodoxă, se ocupă cu procesul
înaintării creştinului pe drumul desăvârşirii în Hrisos,
prin curăţirea de patimi şi prin dobândirea virtuţilor,
proces care e săvârşeşte într-o anumită ordine.
Una dintre viziunile vocaţiei creştinilor în această
lume şi pentru această lume este dată de: Scrisoare către
Diognet, o scriere creştină din secolul al II-lea, căreia
nu-i cunoaştem autorul :
„De fapt, creştinii nu se disting de ceilalţi oameni
nici prin patria lor, nici prin limba lor, nici prin
obişnuintele lor. De fapt, ei nu locuiesc într-un oraş
exclusiv al lor, nici nu vorbesc o limbă străină, nici
nu duc o viaţă separată.”72
Totuşi, cu timpul, s-a dezvoltat un ideal de viaţă
religioasă, autonomă, în afara celei monastice şi
clericale. S-a început prin crearea unui ideal cavaleresc
creştin şi prin a da un sens creştin profesiunilor şi
serviciilor.
Dacă spiritualitatea înseamnă conţinutul credinţei
experiat în trăirea lui vie, spiritualitatea îi arată
creştinului şi o cale pe care are să înainteze la o
71 Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Teologie si spiritualitate, Ed.Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2010, p.50.72 Scrisoare catre Diognet,V, 1 s.u: SCh 33 bis, 62.
80
trăire tot mai deplină a conţinutului credinţei, sau a
lui Dumnezeu, deci îl duce şi spre o ţintă, ţinta
desăvârşirii sale, aşa cum o înţelege credinţa sa.
De această desăvârşire şi adâncire în credinţă ţine
comuniunea între el şi ceilalţi creştini, deci crearea
unei comunităţi tot mai stânse între ei.
Nu se poate nimeni desăvârşi şi adânci în credinţă
fără ajutorul altora şi fără să-şi arate înaintarea sa în
desăvârşire în relaţiile cu alţii.
Comuniunea realizată între credincioşi în prezenţa
Sfintei Treimi este una cu Impărăţia Sfintei Treimi, în
care nu sunt supuşi şi stăpâni, toţi sunt fraţi între ei.
Impărăţia Tatălui este făgăduită de Hristos celor ce
vor ajuta pe cei lipsiţi şi asupriţi (Mt.25,34), pe când
cei nemilostivi sunt trimişi în focul veşnic, spre care
s-au pregătit prin egoismul lor (Mt.25,41).
Comuniunea Sfintei Treimi este izvorul suprem şi
nesecat al celor trei valori mai înalte ale existenţei:
persoana, dragostea şi veşnicia lor.
Acolo unde nu se crede în eternitatea persoanei,
scade şi răspunderea unora pentru alţii.
Dr.în
teologie: Păştin Antoniu-Cătălin
81
Top Related