Violenţa domestică: violul marital - rezumat teză de doctorat -

Conducător ştiinţific Autor Prof.univ.dr. Elena Zamfir Valentina Ioana Dragomir (Rujoiu) Departe de a fi o problemă socială izolată, violenţa sexuală împotriva femeilor este

răspândită în toată lumea în forme manifeste, dar şi latente, făcând parte din practicile sociale

şi culturale şi căpătând, în acest fel, aspectul de „normalitate”. În acest context, violul marital

reprezintă o consecinţă a raporturilor de putere inegale care există între bărbaţi şi femei,

astfel încât putem considera inegalitatea de gen o formă invizibilă de violenţă împotriva

femeii. Astfel, s-au conturat o serie de teorii menite să analizeze cauzele fenomenului şi să

explice dinamica manifestării.

Violul marital, ca formă a violenţei sexuale exercitată împotriva femeii, a fost şi este

perceput ca un act aparţinând sferei normalităţii prin prisma tradiţiei patriarhale ce a

influenţat şi sfera juridică.

Din punct de vedere al invalidării legale, discuţia porneşte de la “contextul istoric care

a generat stipularea existenţei unei astfel de situaţii într-un act legal.Astfel, primul document

în care se specifică, în raport cu violul marital, s-a înregistrat în anul 1736” (J.A. Bennice şi

P.A. Resick, 2003, 229). În acea perioadă, ministrul justiţiei britanice Sir Matthew Hale,

preciza în lucrarea “The History of the Pleas of the Crown” (1736) faptul “soţii nu se pot face

vinovaţi de viol comis asupra soţiilor devenite legale prin căsătorie, care, mutual consimt şi

se implică dăruindu-i-se în acest fel soţului” (ibidem). Cunoscută din acel moment drept

‘doctrina Lordului Hale’, aceasta oferea soţilor ‘protecţie legală’ în cazul în care săvârşeau

un astfel de act. Plecând de la un argument legal din doctrina sa, Lordul Hale nu a fost

susţinut în această teorie ce implică un caracter irevocabil şi care oferă o dispensă

incontestabilă (M.A. Small şi P.A. Tetreault, 1990). Deşi au existat reţineri, doctrina

2

Lordului Hale a găsit susţinerea sistemului legal din Statele Unite ale Americii, care, în anul

1857, a acordat dispensa în cazul Commonwealth versus Fogarty (V.R. Barshis, 1983).

Susţinerea unanimă a dispensei, în contextul violului marital, s-a prefigurat la mijlocul

secolului al 18-lea din cauza teoriei propuse de Blackstone care stipula inseparabilitatea, mai

ales din punct de vedere fizic şi sexual a celor doi soţi. Potrivit teoriei, căsătoria îi anula

femeii dreptul de a avea propria identitate pentru simplul motiv că devenea proprietatea

soţului. Iată ce scria Blackstone în lucrarea apărută în 1765, “Commentary on the Laws of

England”: “Soţul şi soţia sunt din punct de vedere legal o singură persoană. Existenţa legală a

soţiei este suspendată pe durata căsătoriei şi este încorporată în cea a soţului...Dacă soţia este

ofensată, ea nu poate acţiona fără a primi acordul soţului ei” (apud J.A. Bennice şi P.A.

Resick, 2003, 229). Interesant de reţinut este şi aspectul referitor la interpretarea şi analiza

violului în perioada guvernată de teoria lui Blackstone. Astfel, actul de viol era considerat a

fi unul de denigrare şi ofensă adus nu integrităţii trupului şi psihicului femeii, cât mai ales

bărbatului căruia îi aparţinea: soţ, logodnic, tată sau celui care deţinea tutela acesteia. Iată de

ce, în conformitate cu dreptul comun, soţul nu putea fi acuzat şi era imposibil de demonstrat

actul prin care îşi viola “proprietatea”.

Teoriile mai sus menţionate, fundamentate pe dreptul comun, au contribuit decisiv la

elaborarea concepţiei/mentalităţii conform căreia bărbatului îi erau rezervate puterea şi

decizia de a organiza şi influenţa arena publică şi politică, în timp ce femeii îi revenea sarcina

de a coordona, cu acordul şi în raport cu hotărârile soţului, viaţa de familie ce alcătuia sfera

intimă, privată a bărbatului. În acest context, familia şi proprietatea particulară aparţineau în

totalitate bărbatului iar femeia era o verigă asupra căreia bărbatul avea putere deplină. În

condiţiile în care soţiile erau percepute şi considerate proprietatea partenerilor de viaţă,

elaborarea unor legi care să promoveze autonomia femeilor era de neconceput prin prisma

faptului că afectau şi restrângeau iremediabil controlul şi autonomia bărbatului.

Toate circumstanţele menţionate reprezintă principalele motive care au determinat

invalidarea legală a acestei forme de violenţă domestică exercitată împotriva femeii. În astfel

de condiţii este explicată aderarea societăţii/comunităţii la aceste principii care promovau

ignorarea şi toleranţa unor aspecte sociale ce nu necesitau atenţia justiţiei sau a opiniei

publice deoarece reprezentau apanajul vieţii private de familie. Astfel se argumentează

evitarea acestui subiect tabu şi “descurajarea legislaţiei din mai multe state de a reveni,

3

analiza şi chiar de a renunţa la această dispensă” (apud J.A. Bennice şi P.A. Resick, 2003,

229). Cu toate aceste argumente ancorate în sistemul legislativ deficitar dar considerat a fi

perfect în mentalitatea patriarhală şi tradiţionalistă fundamentată pe principii “sănătoase” de

funcţionare, în anul 1889, în Statele Unite este legiferat primul act legislativ care stipulează

dreptul femeilor de a avea propria identitate. Married Women’s Property Act, garanta dreptul

femeilor de a avea propriul venit şi de a-şi păstra salariul şi economiile rezultate în urma

desfăşurării activităţilor în afara gospodăriei, fără a cere acordul şi permisiunea soţului.

Totodată, pentru prima oară, femeile aveau dreptul de a-şi administra singure proprietatea.

Prin intermediul acestui act legislativ, femeile nu mai erau considerate (cel puţin din punct de

vedere teoretic) a fi “proprietăţile” bărbaţilor. În acest context, violul marital nu mai putea fi

analizat şi interpretat în acordul doctrinelor descrise anterior astfel încât, nu mai reprezenta

un act imposibil de a fi demonstrat din perspectivă legislativă. Neincriminarea acestuia, în

mod direct, a avut drept consecinţă invalidarea din perspectivă legală a violului marital în

Statele Unite pentru aproape încă un secol. Modificările aplicate legii cu privire la

posibilitatea şi dreptul femeii de a intenta acţiunea de divorţ, în vederea anulării contractului

de căsătorie, au reprezentat premisele luării în considerare a elaborării unor legi privind

problematica violului marital. Astfel, pe parcursul intervalului 1970 – 1980 legislaţia care

incrimina abuzurile sexuale a fost revizuită iar în definirea delictului de viol au fost incluse şi

precizate distinct acte precum sexul anal şi oral. Modificările aduse de-a lungul timpului în

legislaţia referitoare la problematica divorţului sau a violului, dar şi acte special elaborate în

vederea recunoaşterii drepturilor femeilor precum Actul privind dreptul la proprietate al

femeilor căsătorite (Married Women’s Property Act), nu au avut ca rezultat imediat

renunţarea la dispensa cu privire la violul marital.

Cu toate acestea, astfel de iniţiative legislative au reprezentat argumente pragmatice

care au contribuit la eradicarea aspectelor de ordin juridic şi raţional ce constituiau

fundamentarea în fapt a dispensei violului marital. Trebuie însă admis că menţinerea şi

aderarea (atât din perspectivă juridică, cât şi din punct de vedere al mentalităţii societale –

indiferent de nivelul de dezvoltare economică şi culturală al acesteia) faţă de doctrina

dispensei violului marital, a fost reprezentată de îngrădirea drepturilor fundamentale ale

femeii. Anul 1974 reprezintă punctul declanşator care a determinat-o pe avocata Laura X să

iniţieze o adevărată cruciadă menită să incrimineze practicarea sexului forţat în cadrul

4

instituţiei căsătoriei. Principalul argument invocat de către avocată era reprezentat de faptul

că, în acel moment, în SUA, violul marital nu era inclus în categoria delictelor. Aceeaşi

avocată atenţionează opinia publică în anul 1976 făcând cunoscut cazul lui Judy Hartwell

acuzată de uciderea soţului. Procesul desfăşurat în Michigan şi prezidat de către judecătorul

Victor Baum a fost primul de acest gen datorită pledării cauzei lui Judy Hartwell care şi-a

acuzat soţul de viol, într-o perioadă în care, asemenea acte nu erau incluse în sfera delictelor.

“Chiar şi în acea perioadă, era de neconceput ca soţia să aibă dreptul de a spune “nu” soţului,

mai ales în ceea ce priveşte ‘îndatoririle conjugale’. Prin decizia pe care a luat-o, judecătorul

Baum a spulberat secole îngrădite de convenţii şi obiceiuri care dictau supunerea soţiilor în

faţa propriilor bărbaţi, iar binecunoscutul dicton “o femeie măritată trebuie să nu iasă din

cuvântul soţului” a fost ignorat” (L. X, 1999, 1067).

În anul 1977, Consiliul Naţional al Femeilor Evreice (The National Council on Jewish

Women) a elaborat şi înaintat o rezoluţie în care se stipula anularea dispensei violului marital

având drept argument “o lege evreiască în care se preciza dreptul femeii căsătorite de a

refuza întreţinerea relaţiei sexuale fără acordul acesteia” (ibidem). Laura X fondează în anul

1978 The National Clearinghouse on Marital and Date Rape ca parte a Women’s History

Library în Berkeley, California. În acea perioadă, violul marital este considerat “delict în

cinci state americane”. Acest context a fost favorizat datorită primei dezbateri publice care a

avut ca subiect revocarea dispensei violului marital. Punctul de plecare l-a constituit cazul lui

John Rideout “primul soţ din SUA căruia i s-a intentat proces sub acuzaţia de viol marital. A

fost achitat şi, după ce şi-a cerut scuze în public, Greta, soţia sa, s-a reîntors împreună cu

fiica lor în vârstă de patru ani. Cu toate acestea, John a redevenit violent, iar soţia împreună

cu fiica, au fost ajutate de centrul de criză destinat acestei probleme deschis în cadrul

HCMDR (The National Clearing House on Marital and Date Rape)” (L. X, 1999, 1067).

Deşi deznodământul l-a reprezentat achitarea soţului agresiv, mediatizarea acestui caz,

datorită pledoariei avocatei Laura X, a constituit tragerea primelor semnale de alarmă, fiind

conştientizate efectele devastatoare ale acestei problematici incluse în sfera aspectelor

imposibil de a fi abordate şi demonstrate. Aceeaşi avocată, demarează în 1979, în statul

California, o campanie de conştientizare şi sensibilizare socială care se soldează, în acelaşi

an, cu abrogarea dispensei violului marital ce devine, din punct de vedere juridic, delict. Însă,

“cruciada” avocatei nu se încheie aici. Elaborându-şi o metodologie pragmatică, Laura X

5

(1999) participă la campanii publicitare în care abordează, în mod direct, consecinţele

ireversibile produse de ignorarea şi negarea existenţei acestei probleme. Astfel de campanii

s-au desfăşurat la “New York (1980), Florida (1984), Virginia (1984), Georgia (1985),

Nebraska (1986) şi Irlanda (1987). Totodată, devine consultant la National Center for

Women and Family Law şi la Center for Constitutional Law. Începând din anul 1979, ţine

prelegeri în colegiile americane, campusuri studenţeşti, face turul Statelor Unite, apare la

televiziune, organizează prima conferinţă mondială dedicată violului marital la St-Louis şi o

a doua conferinţă la Des Moines (ambele în anul 1983). Realizează Legislation and

Litigation Session din cadrul National Conference on Women and the Law. De asemenea,

este coordonatoarea seminarului pe acestă temă pentru Academy of Criminal Justice

Sciences” (idem, 1069).

Astfel, în urma acestor eforturi constante ale avocatei Laura X, pe parcursul a două

decenii, o serie de state îşi modifică legislaţia prin includerea problematicii violului marital.

Succesul real este înregistrat în anul 1986 prin apariţia şi legiferarea actului care abrogă

dispensa violului marital în statele federale şi intitulat Federal Sexual Abuse Act. Reacţiile

adverse nu au întârziat să apară. În acest context, senatorul Jeremiah Denton a afirmat în

plenul congresului: “La naiba, când te măriţi, trebuie să te aştepţi să ai parte de sex” (apud L.

X, 1999, 1070). În perioada 1993-1994, Laura X pledează, prin intermediul mass-mediei, în

timpul emisiunii Today Show împotriva lui John Bobbitt care a fost achitat de acuzaţia

intentată de către soţia acestuia, Lorena Bobbitt: viol marital. Ridiculizându-l pe Rush

Limbaugh, care a pledat pentru achitarea lui John Bobbitt, avocata Laura X concluzionează

că decizia femeilor din juriu care au achitat soţul abuzator se datorează în principal faptului

că nu au judecat situaţia prin empatizare şi nu s-au gândit, nici măcar un moment, că oricând

s-ar putea afla în locul Lorenei Bobbitt. În acest context, avocata americană a dezvoltat

conceptul ‘sindromul femeii bătute’ (1994) care s-a materializat în faptul că verdictul “nu se

face vinovat din motive de nebunie temporară” nu reprezintă un argument demn “de luat în

seamă şi care să poată asigura achitarea agresorului” (ibidem). După 12 ani de campanie, în

care a susţinut dreptul femeii căsătorite de a spune “nu” soţului, pe 5 iulie 1993, statul

Carolina de Nord, ultimul din cele 50 de state (nu se cunoaşte situaţia Alaskăi şi a Hawaii-

ului), a decretat prin lege că violul marital este considerat un delict. În aceeaşi zi, Laura X s-a

6

adresat senatorilor din statul Carolina de Nord: “Domnilor senatori, dacă nu doriţi să

schimbaţi această lege, va trebui să luăm legea în propriile mâini”.

“În anul 1995, la Beijing, toate ţările reprezentate în cadrul Conferinţei Femeilor din Naţiunile Unite (U.N’s Women’s Conference) au votat pentru rezoluţia care le garanta soţiilor dreptul de a refuza cererile de natura sexuală cu care nu erau de acord, dar, pe care soţii le impuneau (Vaticanul s-a abţinut) [...]. În 1996, avocata din SUA a ajutat la publicarea unor declaraţii susţinute şi elaborate de către liderii catolici, presbiterieni, penticostali, islamici, evrei şi budişti din Los Angeles în care soţii care îşi violaseră soţiile deveneau vinovaţi în faţa instanţei [...] Deşi reformele de ordin legislativ au ajutat victimele, în primul rând, din perspectivă informaţională, precum şi a faptului că propriul denunţ era acceptat din punct de vedere legal, totuşi violul marital nu este încă serios analizat comparativ cu celelalte forme de viol. Legile consideră că violul marital implică un delict minor determinat, într-o anumită măsură, şi de condiţia socială a femeii” (L. X, 1999, 1073, 1074, 1975-1077).

Prin urmare, cultura şi valorile sociale influenţează, în mod direct, gradul de toleranţă faţă de

violenţa domestică exercitată împotriva femeii iar, în ceea ce priveşte problematica violului

marital, acest aspect este negat şi ignorat (D.G. Kilpatrick et al., 1988; C.M. Monson et al.,

1996; R.L. Shotland şi Goodstein, 1992; J.P. Sullivan şi D.L. Mosher, 1990; F. Kaganas,

1990).

Din punct de vedere psihosociologic, violul marital a fost analizat la începutul anilor

‘70. În acea perioadă, cercetările axate pe această temă au stârnit numeroase controverse,

principalul argument constând în faptul că violul marital nu era definit şi nu era stipulat din

punct de vedere legal. Mai mult de atât, femeia nu putea fi violată de către soţ, din moment

ce delictul de viol era definit ca fiind forţarea de a întreţine relaţii sexuale iar căsătoria

implică, printre altele, tocmai întreţinerea şi a unor astfel de relaţii. Prin urmare, dacă soţii îşi

forţează soţiile să întreţină relaţii sexuale, chiar utilizând violenţa fizică, discutăm de viol?

Răspunsul la o astfel de întrebare nu putea fi admis decât făcându-se apel la definiţia şi

analizarea conceptului de viol. Astfel, A. Media şi K. Thompson (1974) considerau că violul

reprezintă “orice act forţat de a întreţine relaţii sexuale exercitat de o persoană asupra altei

persoane”. Cei doi cercetători emit ipoteza că şi “bărbatul poate fi victima unui viol comis de

o femeie” precum şi victima unui viol comis de un alt bărbat (relaţiile homosexuale din

închisori). În studiul axat asupra relaţiilor sociale specifice tribului Gussi, L.A. Levine

(1959) elaborează o definiţie a violului în contextul valorilor culturale. Din acest punct de

vedere, “bărbatul utilizează coerciţia pentru a supune femeia şi, astfel, au loc relaţiile

sexuale”. Potrivit dicţionarului Webster’s New Collegiate (1975), violul constă în “relaţia

7

sexuală întreţinută de către un bărbat şi o femeie fără a exista consimţământul acesteia,

bărbatul recurgând la forţă” (apud R.J. Gelles, 1977, 340).

Deşi studiile efectuate în acea perioadă au atras atenţia asupra importanţei şi necesităţii

modificării legislaţiei dar şi asupra efectelor negative care rezultă prin prisma abordării

conservatoare şi tradiţionaliste a unui astfel de subiect, invalidarea violului marital a

continuat să persiste aproape un deceniu după 1970. În prezent, schimbările care există în

raport cu această temă, se datorează, cu siguranţă, psihosociologilor şi asistenţilor sociali care

au reuşit să demonstreze faptul că o problemă a vieţii private, precum cea a violului marital,

reprezintă de fapt o problemă socială care nu poate fi prevenită şi soluţionată decât cu şi prin

societate. Deşi în prezent, violul marital este incriminat din punct de vedere legal, există încă

numeroase voci care iau în derâdere şi consideră “pierdere de vreme” acest lucru. Încă

persistă stereotipurile de gen şi de sex care consideră “soţia o proprietate a bărbatului care îi

conferă acestuia dreptul permanent de a întreţine relaţii sexuale cu acesta din momentul în

care femeia spune ‘DA’” (New York Radical Feminists, 1975). Un alt aspect deosebit de

important prin care argumentez necesitatea studierii acestui aspect al violenţei domestice,

constă în efectele pe care le implică violul marital asupra condiţiei femeii. În acelaşi timp,

studiile axate pe violenţa intimă dintre parteneri evidenţiază că “între 6% şi 46% dintre femei

raportează faptul că au fost supuse unor tentative sau unor raporturi sexuale forţate, agresorul

fiind fie soţul, fie partenerul de viaţă” (R. Jewkes et al., 2002). Cu toate acestea, din punct de

vedere statistic, violenţa sexuală este subraportată, astfel încât gravitatea pe care o implică nu

este reprezentată corespunzător. Cauzele neraportării sunt multiple, dar cea mai importantă

rezultă din ideologia omniprezentă în majoritatea culturilor care consideră “femeia un bun al

bărbatului”. Acest aspect este responsabil pentru neputiinţa femeii de a analiza obiectiv

abuzurile exercitate asupra ei de către partener şi, mai mult, de a se autoînvinovăţi şi

autoculpabiliza pentru această stare de fapt.

Iată de ce, în abordarea conceptului de viol marital este indicat ca analiza să fie axată

pe două paliere de cercetare. Pe de-o parte, se impune ca atenţia să se concentreze asupra

relaţiei victimă – abuzator iar, pe de altă parte, trebuie luat în considerare un indicator

deosebit de important deoarece reprezintă un element al abuzului sexual: ‘puterea’, specifică

rolului de gen masculin. Astfel, din perspectiva relaţiei victimă – abuzator, în cazul violului,

este binecunoscută supoziţia conform căreia femeile sunt de obicei atacate de necunoscuţi

8

atunci când se află în locuri întunecoase sau mai puţin frecventate. Această situaţie s-a

dovedit a fi însă un mit sau o prejudecată decât un fapt ce poate fi confirmat de realitate. Din

acest punct de vedere, una dintre primele cercetări întreprinse de M. Amir (1971) cu privire

la patern-urile specifice contextului care favorizează comiterea unui viol, a evidenţiat că 48%

dintre victime ştiau cine este agresorul. Pauline Bart (1975, apud R.J. Gelles, 1977, 341), în

urma aplicării a 1070 de chestionare, a constatat că “5% dintre femei au fost violate de către

rude, 4% de către soţi, 1% de către partenerul intim şi 3% de către foştii parteneri. Prin

urmare, 8,4% dintre femeile cuprinse în eşantion, victime ale violurilor, au fost în relaţii

intime cu abuzatorii […] 12% dintre femei au fost victime ale violului comis de partenerul cu

care se întâlneau şi 23% de către necunoscuţi. Astfel, mai puţin de jumătate dintre femei

(41%) au fost victime ale violului săvârşit de către un necunoscut” (ibidem). Acelaşi autor

remarca faptul că relaţia violator (cunoscuţi, iubiţi, foşti iubiţi, soţi) – victimă poate fi, de

multe ori, un zid de nepătruns iar violul reprezintă o “călătorie a puterii şi nu a pasiunii”. Şi

S. Brownmiller (1975) considera violul “atât un act de ostilitate îndreptat de bărbaţi

împotriva femeilor, cât şi o exercitare a puterii asupra femeilor”. La aceeaşi concluzie ajunge

şi J. Seites (1975) care afirmă că “violul marital este actul prin care soţul îşi manifestă

puterea şi controlul asupra soţiei”. Potrivit lui W.J. Goode (1971), familia este un sistem care

funcţionează în acord cu dinamica puterii. Astfel, cercetătorul emite ipoteza care susţine

faptul că multitudinea resurselor şi “implicit a forţei de care dispune un individ, influenţează

decisiv modalitatea în care el utilizează această putere” (apud R.J. Gelles, 1977, 342). Cu alte

cuvinte, cu cât dispune mai mult de prestigiu social, este apreciat şi valorizat de societate, cu

atât va fi mai puţin probabil ca acesta să devină un individ violent în cadrul familiei. Prin

urmare, violenţa exercitată de către un bărbat asupra familiei este generată de frustrarea

acumulată prin prisma ineficienţei acestuia pe piaţa muncii; violenţa exercitată în cadru intim

îi va produce un sentiment de compensare şi îi va restabili, pentru o perioadă de timp,

respectul faţă de sine. Astfel se explică şi frecvenţa cu care se repetă scenele de violenţă.

Irene H. Frieze (1983) atrage atenţia asupra importanţei pe care o implică modalitatea

de intervievare a victimelor violenţei maritale deoarece unele nu sunt pregătite să admită că

sunt victime. Explicaţia acestui aspect o voi aborda ulterior prin prezentarea tipologiei

acceptării tacite elaborată de Kathleen C. Basile (1999) şi clasificarea actelor coercitive

sexuale propusă de David Finkelhor şi Kersti Yllö (1985).

9

Studiul întreprins de Irene H. Frieze (1983) ce viza violul marital, a fost aplicat în

cadrul unui proiect destinat femeilor căsătorite victime ale abuzului fizic, motivele constând

în asocierea şi interdependenţa pe care o generează abuzul fizic în raport cu dinamica sexuală

a cuplului. Cercetătoarea americană evidenţia, în acest context, faptul că 35% dintre femeile

victime ale abuzului fizic s-au confruntat şi cu violul marital. În acelaşi timp, acest procent s-

a modificat ajungând la 56% în momentul în care, pe parcursul aplicării interviului, nu a fost

folosit cuvântul viol, iar referirea la acest aspect a fost exprimată prin intermediul sintagmei

“sexul este neplăcut pentru soţie fiindcă este forţată să întreţină relaţii sexuale” (I.H. Frieze,

1983, 546).

În ceea ce priveşte factorii cauzali care determină prevalenţa violului marital,

cercetătoarea americană îi clasifică în funcţie de două aspecte. Pe de-o parte, trebuie luaţi în

considerare acei factori care pot oferi un răspuns la întrebarea “cine este răspunzător pentru

recurgerea la viol: soţia, soţul sau caracteristicile/evoluţia relaţiei?”. Este sigură însă, şi a fost

demonstrată, prezumţia ce relevă faptul că acele femei care se consideră răspunzătoare pentru

majoritatea abuzurilor soţului vor fi “mult mai puţin motivate în a cere protecţie sau de a

apela la servicii de consiliere” (I.H. Frieze, 1983, 536). Pe de altă parte, trebuie să se ţină

cont de acele cauze care determină ca această situaţie să aibă un caracter temporar astfel

încât, odată cu trecerea timpului să dispară. În acelaşi timp, se impune identificarea acelor

factori responsabili de caracterul permanent al manifestării violului marital. În acest context,

s-a constatat că cele mai pertinente cauze explicative cu privire la generarea violului marital

“tind să învinovăţească soţia. Astfel, cea mai des întâlnită explicaţie constă în refuzul soţiei

de a întreţine relaţii sexuale cu partenerul”. În condiţiile în care soţul consideră că este

normal ca soţia să accepte relaţia sexuală atunci când îi propune, “atunci el se va simţi

îndreptăţit să o violeze şi nu va fi afectat de lipsa feedback-ului oferit” (I.H. Frieze, 1983,

538). Această cauză reprezenta principalul argument pe care soţii îl foloseau împotriva

soţiilor şi care era susţinut şi de legislaţie în condiţiile în care violul marital era invalidat.

Totodată, aceeaşi cauză a reprezentat punctul de pornire care a generat modificarea legislaţiei

ce a permis validarea violului marital ca reprezentând un act criminal îndreptat împotriva

femeii. O altă cauză, ce justifică violul marital şi pledează pentru comportamentul bărbatului,

este reprezentată de infidelitatea soţiei. Argumentul susţine şi recurgerea soţului la abuz fizic.

Diana E.H. Russell (1980, apud I.H. Frieze, 1983, 538) consideră că “acest argument este

10

folosit de soţ chiar şi în condiţiile în care soţia a fost victima unui viol săvârşit de o persoană

necunoscută acesteia; în asemenea condiţii, bărbaţii consideră că soţia merită să i se aplice o

corecţie asemănătoare”. În categoria factorilor responsabili de caracterul permanent al

recurgerii la viol de către soţ sunt stipulate lipsa sentimentelor, a dragostei (partenerei),

respingerea bărbaţilor în general.

Există şi cauze care învinovăţesc soţul pentru recurgerea la asemenea acte. Cea mai des

amintită constă în consumul de alcool/droguri. Din perspectiva cauzelor care favorizează

caracterul permanent al manifestării violului sunt specificate predilecţia şi satisfacţia pe care

o simte bărbatul atunci când îmbină violenţa cu sexualitatea (M.D. Pagelow, 1977) dar şi

problemele de natură emoţională şi sexuală. În ceea ce priveşte cauzele violului marital

generate de dinamica relaţiei, ceea ce implică responsabilitatea ambilor parteneri, cea mai des

întâlnită constă în “incompatibilitatea” de caracter dar şi sexuală a soţului şi soţiei (apud I.H.

Frieze, 1983, 538).

În multe societăţi violul marital este validat din punct de vedere legal, ceea ce a

însemnat o evoluţie uriaşă în recunoaşterea acestui aspect al violenţei domestice ca

reprezentând o reală problemă socială cu multiple şi serioase efecte, atât asupra victimelor

cât şi a întregii familii. Rămâne însă un alt aspect al violului marital care nu poate fi

incriminat din cauza dificultăţilor de probare/demonstrare. Mai precis, este vorba despre

definirea a doi termeni şi distingerea clară a implicaţiilor acestora. Pe de-o parte, trebuie luat

în considerare termenul de “viol marital” iar, pe de altă parte, termenul de “act sexual

nedorit”. În prima situaţie am constatat că violul marital este însoţit, de cele mai multe ori,

chiar precedat, de abuzul fizic. Cea de a doua situaţie, a actului sexual nedorit de către

femeie, implică o acceptare tacită a acesteia care este percepută de către partener drept

dorinţă sau modul de manifestare al soţiei în timpul actului sexual. În cele mai multe situaţii,

membrii familiei şi soţul nu cunosc problemele cu care se confruntă soţia sau motivele care o

determină să adopte o astfel de atitudine. Totodată, “actele sexuale nedorite” nu sunt însoţite

de acte fizice violente, fapt pentru care Betty Friedan (1963) le-a numit “probleme care nu

pot fi definite” (problem that has no name) şi care reprezintă o constantă a “frustrărilor

femeilor căsătorite din anii 1950 care, zeci de ani au fost subiecţii activităţilor sexuale

coercitive dar nu au putut să le definească. Este evident că nu poate fi utilizat termenul de

viol deoarece, în ochii societăţii, ai sistemului legislativ sau chiar ai soţiilor care s-au

11

confruntat cu astfel de probleme, lipsesc două elemente esenţiale actului de viol, şi anume

forţa fizică şi consimţământul” (apud K.C. Basile, 1999, 1039). În acest context, David

Finkelhor şi Kersti Yllö (1985) au realizat o clasificare a acestor acte sexuale cu caracter

coercitiv, indentificând patru tipologii: coerciţia socială, coerciţia interpersonală, ameninţarea

utilizării abuzului fizic şi coerciţia fizică. Astfel, coerciţia socială se fundamentează pe

stereotipurile de gen şi sex specifice fiecărei culturi care promovează imaginea rolului de

soţie. De exemplu, exită situaţii când, o femeie prin prisma datoriei de soţie, întreţine relaţii

sexuale cu soţul său “din obligaţie”. Acest tip de coerciţie reprezintă un efect al principiilor şi

normelor responsabile cu funcţionarea celor mai importante instituţii: justiţia, religia sau

instituţia căsătoriei. Pe de altă parte, sintagma “a fi o nevastă bună”, trebuie învăţată de soţie

în timp ce, bărbatul aşteaptă demonstrarea practică a sintagmei. Acest lucru este asimilat de

ambele părţi deopotrivă pe parcursul procesului de socializare. Trebuie reţinut faptul că, în

acest tip de coerciţie nu întâlnim abuzul fizic ci utilizarea de către soţ a unor strategii de

şantaj emoţional precum ameninţarea soţiei cu infidelitatea, accesul restrâns sau chiar total la

orice tip de resurse precum cea financiară sau manifestarea unor sentimente ca mânia şi

nemulţumirea dacă soţia nu doreşte să întreţină relaţii sexuale. Ultimile două tipuri de acţiuni

sexuale coercitive sunt interdependente şi sunt recunoscute ca fiind forme de viol. Coerciţia

fizică implică abuzul fizic asupra soţiei care precede actul sexual. Acest tip de coerciţie

urmează un tipar clasic: îmbrâncirea, lovirea şi imobilizarea partenerei pentru a întreţine

relaţii sexuale. David Finkelhor şi Kersti Yllö (1985) consideră că toate cele patru tipuri de

coerciţii reprezintă forme de relaţii sexuale forţate însă doar ultimele două pot fi considerate

forme de viol marital.

Având ca punct de plecare tipologia propusă de cei doi autori mai sus menţionaţi,

Kathleen C. Basile (1999) realizează o cercetare în care îşi propune să analizeze coerciţia

socială şi interpersonală în vederea cunoaşterii acelor resorturi care le determină pe unele

femei să accepte întreţinerea de relaţii sexuale cu partenerul, deşi nu îşi doresc acest lucru. În

acest context, este utilizat conceptul de “viol consimţit” (rape by acquiescence) şi definit ca

“orice contact sexual nedorit, dar pe care femeia acceptă să-l aibă cu soţul sau partenerul […]

Este o formă de viol care, de obicei, nu implică utilizarea de către soţ a forţei fizice,

consimţământul soţiei şi/sau împotrivirea fizică a soţiei” (K.C. Basile, 1999, 1040). Studiul a

utilizat rezultatele obţinute în urma aplicării în profunzime a 41 de interviuri semistructurate

12

cu femei care au afirmat că au întreţinut relaţii sexuale cu soţul/partenerul deşi nu au dorit

acest lucru. Pentru a se stabili circumstanţele care generează producerea acestor situaţii,

subiecţilor li s-a cerut să răspundă în raport cu diferite scenarii care pot provoca manifestarea

unor astfel de acte. Scenariile au fost alcătuite astfel încât diferitele tipuri de coerciţii cresc în

intensitate.

În urma analizei interviurilor, Kathleen C. Basile (1999, 1045) a constatat că “deşi

contextele în care actele sexuale nedorite se desfăşoară sunt diferite, rezultatele demonstrează

că, în cele mai multe cazuri, reacţiile femeilor sunt similare; mai mult de jumătate (24 de

femei, adică 59%) au afirmat că pe parcursul derulării relaţiei cu partenerul au întreţinut

relaţii sexuale deşi nu au dorit acest lucru. Cu alte cuvinte, femeile au acceptat tacit să

întreţină relaţii sexuale deşi partenerul nu a utilizat abuzul fizic şi, de cele mai multe ori, fără

ca să existe o discuţie cu privire la dezinteresul afişat de soţie”. În acest context,

cercetătoarea a identificat cinci forme de acceptare tacită. Prima este situaţia în care “sexul

nedorit devine dorit”; acest tip de acceptare este specific acelor relaţii în care femeia nu

iniţiază actul sexual, nu se opune dar, ulterior, participă împreună cu partenerul. De aceeea

este considerată de către cercetătoare una dintre cele “mai puţin severe” forme de coerciţie

sexuală pentru că reprezintă rezultatul unui context romantic. Există însă şi situaţii în care

femeile recurg la această formă de acceptare pentru a-şi mulţumi partenerul deşi, ele nu

împărtăşesc aceleaşi senzaţii. Acest tip de acceptare este întâlnit mai ales în cazul acelor

relaţii considerate a fi “fericite şi sănătoase din punctul de vedere al femeilor”.

Al doilea tip de acceptare tacită a fost intitulat “este de datoria mea”. După cum

sugerează sintagma, această formă este denumită de David Finkelhor şi Kersti Yllö (1985)

coerciţie socială şi “izvoreşte din credinţele religioase care susţin că este de datoria soţiilor să

îşi mulţumească soţii” (K.C. Basile, 1999, 1047). Acest tip de acceptare tacită este întâlnit în

majoritatea căsniciilor considerate de către femei “relaţii reuşite”. Interesant este că

prevalenţa acesteia este extinsă chiar şi în cazul fostelor relaţii şi căsnicii în care partenerele

s-au confruntat şi cu formele severe de coerciţie sexuală respectiv abuzul fizic sau forţarea de

a întreţine relaţii sexuale prin prisma violului fără cruţare (battering rape). Efectele asupra

femeii sunt dezastruoase nu numai din perspectiva sănătăţii fizice şi sexuale, cât mai ales din

perspectiva echilibrului psihic. Într-un astfel de context, soţiile devin simple executante,

roboţi care îşi adaptează comportamentul în funcţie de atitudinile şi solicitările soţilor pentru

13

a preîntâmpina eventualele reacţii negative sau agravarea comportamentului violent

manifestat de către parteneri. Astfel se explică, de ce, femeile incluse în această ultimă

categorie îşi pierd în timp propria identitate care este înlocuită cu un comportament artificial

creat în funcţie de intensitatea abuzului exercitat de către partener. Totodată, victimele

acestei forme severe de coerciţie sexuală dezvoltă sentimente de autoînvinovăţire şi

autoculpabilizare faţă de situaţia dificilă în care se află.

Identificarea şi argumentarea acestor forme de coerciţie sexuală reprezintă o achiziţie

deosebit de importantă pentru literatura de specialitate. Principala justificare constă în faptul

că uşurează procesul de înţelegere faţă de transformarea, odată cu trecerea timpului, a acelor

relaţii care iniţial implicau forme mai puţin severe de coerciţie în situaţii cu grave implicaţii.

În acelaşi timp, reprezintă un pas important în schimbarea percepţiei faţă de rolurile ce-i

revin soţiei în momentul implicării în relaţia matrimonială. Nu în ultimul rând, reprezintă o

modalitate de abordare a acestui subiect sensibil care nu se fundamentează exclusiv pe

teoriile feministe, oferind astfel ambelor părţi drepturi şi obligaţii egale.

Existenţa agresiunii sexuale a făcut obiectul mai multor cercetări. Acestea indică

faptul că, în Statele Unite, între 10% şi 14% dintre femeile măritate au fost violate de soţii lor

(D. Finkelhor şi K. Yllo, 1985; D.G. Kilpatrick et al., 1988). Pe baza unui eşantion

probabilist format din 930 de femei din zona San Francisco, Diana E. Russell (1990) a

constatat că 14% dintre femeile căsătorite au fost violate de soţi ori de foştii soţi. Un rezultat

asemănător l-au avut David Finkelhor şi Kersti Yllö (1985) pe un eşantion de 326 de femei

ce locuiau în oraşul Boston. Dintre acestea, 10% au fost victime ale violului comis de

partenerii de viaţă. Candice M. Monson şi Jennifer Langhinrichsen-Rohling (1998, 372-373)

remarcau că “în aceste eşantioane, alese la întâmplare, agresiunea sexuală din mariaj a fost

identificată ca apărând de 3-4 ori mai mult comparativ cu violul produs de un străin. Mai

mult, numărul de atacuri întreprinse de un soţ sau fost soţ au fost identificate ca fiind de trei

ori mai frecvente comparativ cu următoarea categorie de agresori (de exemplu, cunoştiinţe

romantice) […]”. Un fapt destul de rar îl reprezintă agresiunea sexuală a femeii faţă de

bărbat. Doar între 1% şi 5% dintre femeile care au răspuns în aceste studii au precizat că şi-

au agresat sexual partenerii întratât încât actul săvârşit să fie considerat viol (C.K. Sigelman

et al., 1984; J.E. Stets şi M.A. Pirog-Good, 1989; B.S. Fisher et al., 2005). În ceea ce priveşte

femeile însărcinate, în 1985, potrivit National Family Violence Survey, Richard J. Gelles

14

(1988 apud C.M. Monson şi J. Langhinrichsen-Rohling, 1998, 373-374) sublinia că “15%

dintre femeile însărcinate au fost agresate în timpul primelor patru luni de sarcină şi 17% au

fost agresate din timpul lunii a cincea până într-a noua. Violenţa maritală culminează cu

omorul. Date privind omuciderea din 1976 până în 1987 scot la iveală faptul că 61% dintre

femeile ucise în SUA au fost omorâte de partenerii lor, în timp ce 39% dintre bărbaţi au fost

omorâţi de partenerele lor”.

Referindu-se la tipologia “violatorilor maritali”, David Finkelhor şi Kersti Yllö (1985)

identificau trei tipuri: violatori care maltratează (battering rapists), care doar folosesc forţa în

a-şi atinge scopul (force-only rapists) şi violatori obsedaţi (obssesive rapists). Violatorii care

bat sunt persoane care îşi înjosesc soţiile în cel mai umil mod posibil, abuzându-le verbal şi

nonsexual. Prin comparaţie, violatorii care îşi ating scopul prin forţă sunt implicaţi foarte

puţin în violenţa nonsexuală. Victimele acestui tip sunt rezultatul acceselor neobişnuite de

furie. Candice M. Monson şi Jennifer Langhinrichsen-Rohling (1998, 376) precizau că

“atunci când apar abuzurile episodice, acestea pot fi destul de violente. Teoretic, violatorii

care îşi ating scopul prin forţă nu utilizează mai multă forţă decât este necesar pentru a avea

accesul sexual iar violenţa maritală care apare este rezultatul conflictelor sexuale”. Nu în

ultimul rând, violatorii obsedaţi sunt influenţaţi de pornografie care joacă un rol foarte

important, reprezentând furnizorul de fantezii sexuale. Soţile unor astfel de persoane sunt

obligate să întreţină cu aceştia mai multe acte sexuale pe zi. În acest fel, partenerii ating

satisfacţia maximă. Important de reţinut este că actele sexuale prelungite au un caracter sadic

şi neobişnuit. “Dându-li-se posibilitatea, aceşti agresori pot acţiona la fel cu orice altă femeie,

în orice altă situaţie. Oricum, având soţie, acest lucru face ca să existe mult mai multe

oportunităţi de satisfacere fără a exista riscuri foarte mari” (C.M. Monson şi J.

Langhinrichsen-Rohling, 1998, 376). O statistică destul de interesantă în acest sens este

prezentată de D. Finkelhor şi Kersti Yllö (1983). Aceştia au intervievat 50 de soţii violate de

proprii bărbaţi, remarcând că 48% dintre femeile violate (5% dintre acestea aveau serviciu şi

38% au fost abuzate în copilărie) au fost victime ale violatorilor care intră în categoria celor

care bat, 40% (majoritatea cu studii superioare şi serviciu, 6% dintre acestea proveneau din

familii unde s-a abuzat de ele în copilărie) au căzut victime violatorilor care au utilizat forţa

pentru a-şi atinge scopul, 6% au fost violate de tipul obsedat şi, un acelaşi procent a fost

înregistrat ca fiind al celor care aveau încorporate caracteristici comune tuturor celor trei

15

tipuri de violatori. O altă abordare este oferită de Diana E. Russell (1990) care identifică trei

categorii de violatori maritali: bărbaţi care îşi violează soţiile în urma sexului consensual,

bărbaţi care îşi obligă soţiile să întreţină relaţii sexuale şi bărbaţi care îşi violează soţiile în

contextul în care acestea le resping avansurile. Aceeaşi autoare a constatat că mulţi bărbaţi

preferă sexul consensual dar sunt dispuşi să-şi violeze consoartele dacă situaţia o cere.

Totuşi, potrivit cercetătoarei americane, trebuie menţionat că motivaţiile unui astfel de

comportament pot fi multiple, de la exercitarea puterii până la furie şi chiar întreţinerea unor

relaţii sexuale sadomasochiste. Trebuie reţinut că aceste tipologii au fost elaborate pe

eşantioane restrânse şi luând în considerare diferitele motivaţii psihologice şi fizice astfel

încât, comportamentul bărbaţilor însuraţi poate fi particularizat, mai ales dacă ne raportăm

numai la două aspecte: interpersonal (probleme de socializare) şi intrapersonal (de exemplu,

disfuncţiile sexuale).

Mai multe cercetări (R.J. Gelles şi M.A. Straus, 1990; S.B. Plichta, 1996; J.C.

Campbell et al., 1997; D.H. Russell, 1997) au evidenţiat actele de violenţă pe care le implică

violul în cuplu şi, mai ales, consecinţele severe şi pe termen lung asupra victimelor. Din acest

punct de vedere, au fost subliniate, în rândul femeilor violate de partener, efecte post

traumatice grave precum anxietatea, starea de şoc, frică şi panică intensă, depresie, ideaţie

suicidară. În acelaşi timp, comparativ cu femeile victime ale violurilor săvârşite de persoane

necunoscute, victimele violului marital sunt mult mai predispuse către depresie, dificultăţi de

relaţionare, diminuarea imaginii de sine coroborată cu sentimente de ruşine şi autoblamare,

insomnie, disfuncţii alimentare de tip anorexic sau bulimic (R. Kessler et al., 1994; J.

McCauley et al., 1995; S.B. Plichta, 1996; D.G. Saunders et al., 1993; M. Weissman şi G.

Klerman, 1992; R.K. Bergen, 1996). Tototdată, s-a demonstrat că femeile violate de partener,

în majoritatea cazurilor, suferă consecinţe severe din punct de vedere al stării de sănătate:

infertilitate şi potenţiale boli cu transmitere sexuală, inclusiv SIDA, risc crescut al bolilor

inflamatorii pelvine, sângerări şi leziuni vaginale respectiv anale, infecţii urinare, pierderea

sarcinii, naşterea unui făt mort, risc crescut al cancerelor de col uterin şi de sân. Aceste

consecinţe ginecologice sunt, de cele mai multe ori, însoţite şi de răni grave precum tăieturi

provocate de obiecte contondente (cuţit, foarfecă), diverse tipuri de arsuri, hemoragii nazale

şi interne provocate de loviri brutale cu pumnii şi picioarele, învineţirea ochilor şi a feţei,

ruperea braţelor sau a picioarelor, traumatisme cranio-cerebrale (B. Bergman şi B. Brismar,

16

1991; J.D. Chapman, 1989; D.L. Covington et al., 1995; S.B. Plichta şi C. Abraham, 1996;

D.G. Saunders, 1992; R.K. Bergen, 1995; J.C. Campbell şi K.L. Soeken, 1999).

Factorii culturali sunt foarte importanţi în realizarea acestor tipologii. “Unul dintre cele

mai tăcute mecanisme prin intermediul căruia cultura îşi exercită influenţa, este reprezentat

de punctul de vedere general – individualism sau colectivism – în care femeia subscrie.

Aceste sisteme fundamentale de credinţe au influenţat şi procesele intra şi interpersonale

incluzând conceptele de individualitate, rezolvare a conflictelor şi motivaţie” (apud M.R.

Yoshioka şi D.Y. Choi, 2005, 513). Culturile care au la bază credinţe de tip colectivist

promovează valori şi principii fundamentate pe conceptele de obedienţă şi respect faţă de

norme deoarece acestea sunt singurele care pot genera echilibru, constanţă şi armonie în

cadrul grupului- comunităţii- societăţii. În momentul în care astfel de culturi se confruntă cu

probleme de natură conflictuală, tendinţa generală este aceea de a soluţiona inadvertenţa

utilizând strategii de colaborare chiar dacă există rezultate ce pot afecta interesul personal (al

individului). Spre deosebire de culturile colectiviste, cele de tip individualist promovează

dezvoltarea personală care implică autonomie şi independenţă, plăcerea personală sau, cu alte

cuvinte, alegerea propriului drum în viaţă. Astfel se explică de ce aceste culturi soluţionează

conflictele utilizând confruntarea directă iar, atunci când este necesar, apelează la strategii

oponente cu scopul de a rezolva problema. Atunci când este afectat individul este justificată

întreruperea oricărui contact cu ceea ce a provocat neajunsul. Situaţia femeii în astfel de

culturi este diferită de normele şi valorile promovate. În culturile individualiste femeia este

cea care poate să decidă ce stil de viaţă adoptă. În culturile colectiviste, caracterizate de

norme specifice care controlează şi reglează interacţiunea socială, femeile respectă regulile

sociale deoarece “orice abatere de la acestea atrage consecinţe sociale negative puternice

(ruşine, pierderea respectului)” (apud M.R. Yoshioka şi D.Y. Choi, 2005, 514). Iată de ce,

percepţia femeilor care se confruntă cu situaţii în care există violenţă domestică este

influenţată de modalitatea în care sunt abordate în societatea respectivă rolurile maritale şi

egalitatea de şansă între femei şi bărbaţi, indicatori care coordonează priorităţile şi nevoile

femeii în raport cu familia şi comunitatea din care fac parte. Socializarea unei femei ce

provine dintr-o societate guvernată de valori şi norme de tip colectivist, nu-i va permite

acesteia să aibă aceleaşi oportunităţi de a cere divorţul, de a duce o viaţă independentă sau de

17

a deveni singurul tutore al copiilor, comparativ cu femeia care provine dintr-o societate de tip

individualist.

În România, cel mai important demers legislativ în vederea combaterii violenţei

domestice şi protecţiei femeii a constat în promulgarea, la 22 mai 2003 a Legii 217 pentru

Prevenirea şi Combaterea Violenţei în Familie (publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.

367 din 29 mai 2003). În Articolul 2, aliniatul 1, violenţa domestică este definită ca

reprezentând “orice tip de acţiune fizică sau verbală săvârşită cu intenţie de către un membru

de familie, împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă fizică,

psihică, sexuală sau un prejudiciu material”.

Avantajul elaborării unei legislaţii specifice constă în faptul că legea extrapolează

conceptul de violenţă în familie incluzând, pe lângă violenţă fizică, şi alte forme de

manifestare ale acesteia care, până nu de mult, au fost ignorate. Este vorba de violenţa

psihică şi cea sexuală. Totodată, legea prevede în articolele cinci şi şase faptul că ministerele

şi celelalte autorităţi centrale de specialitate au obligaţia de a desemna personal specializat

pentru a fi realizată instrumentarea cazurilor de violenţă domestică. În acelaşi timp, se

menţionează, în articolul şapte, necesitatea colaborării dintre autorităţile locale şi ONG-uri

dar şi implicarea comunităţii în desfăşurarea acţiunilor de combatere, intervenţie şi prevenţie.

Datorită promulgării Legii 217/2003 s-a creat Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei –

prima agenţie de profil din Europa de Est – având obiectivul “de a dezvolta şi promova

politici naţionale de prevenire şi combatere a fenomenului violenţei în familie”

(www.anpf.ro). În acest context, ANPF coordonează modul în care se implementează

politicile publice stipulate în Strategia naţională în domeniul prevenirii şi combaterii

fenomenului violenţei în familie aprobată prin H.G. 686/2005.

Analizând violenţa domestică din perspectiva unei singure forme de manifestare, şi

anume, cea sexuală, cu referire la violul marital, am constatat că, în România, jurisprudenţa

în materie este absentă (nu sunt cunoscute cazuri de violenţă domestică în care soţia şi-a

acuzat soţul de viol marital), iar doctrina a respins totalmente ideea existenţei violului

marital. Din acest punct de vedere, s-a menţionat faptul “că nu poate fi subiect pasiv la viol

soţia agentului, pentru că raporturile ei sexuale cu acesta sunt o îndatorire conjugală, a cărei

îndeplinire soţul o poate obţine chiar şi prin constrângere şi fiindcă, prin căsătorie, soţia şi-a

dat consimţământul la această îndatorire pe toată durata căsătoriei” (T. Pop, 1937, 637, apud

18

R. Chiriţă, 2001). În acest context, s-a precizat “că actul căsătoriei implică o restrângere

conştientă a femeii, a libertăţii sale sexuale (chiar dacă soţii trăiesc separat în fapt) astfel că

nu ar putea opera prevederile art. 197 în raporturile dintre soţi” (G. Antoniu, 1975, 208, apud

R. Chiriţă, 2001).

Toate aceste aspecte au fost revizuite la nivel legislativ prin Legea 197/2000 (publicată

în Monitorul Oficial 568 din 15.11.2000) prin intermediul căreia s-au modificat dispoziţii ale

Codului penal la capitolul care trata infracţiunea de viol. Conform noilor reglementări, în

articolul 217, aliniat 1 se precizează că “actul sexual de orice natură, cu un membru al

familiei, prin constrângerea acestuia sau profitând de imposibilitatea lui de a se apăra ori de

a-şi exprima voinţa, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor

drepturi”. La aliniatul 2 se adaugă: “Pedeapsa este detenţiunea severă de la 15 la 20 de ani şi

interzicerea unor drepturi dacă victima este membru de familie – prin membri de familie se

înţelege soţul sau alte rude apropiate” (M.A. Hotca, 2004, 218).

Până la introducerea acestor modificări, articolul 197, aliniatul 2 din Codul Penal

prevedea privarea de libertate doar pentru următoarele situaţii: a) fapta a fost săvârşită de

două sau mai multe persoane împreună; b) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea,

paza sau în tratamentul făptuitorului; c) s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrităţii

corporale sau a sănătăţii. Prin intermediul Legii 197/2000 s-a introdus după litera b litera b1

prin care se menţionează explicit, fără a lăsa loc de interpretări, că pedeapsa cu închisoarea se

aplică şi în situaţia în care victima violului este un membru al familiei. Astfel, este abrogată

prevederea aliniatului 5 care menţinea imunitatea făptuitorului care se căsătorea cu victima,

astfel încât, în prezent, violul conjugal este considerat a reprezenta o formă calificată a

infracţiunii de viol (F. Streteanu, 2001, 103).

Conform noii legi, în cazurile de violenţă domestică nu este necesară plângerea

prealabilă a victimei pentru declanşarea acţiunii penale. Articolul 1, aliniatul 7 din Legea

197/2000, introduce, în cadrul articolului 180 din Codul Penal, aliniatele 3 şi 4, în care se

precizează: “acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

În cazul faptelor prevăzute la alin. 11 şi 21 acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu.

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, producându-şi efectele şi în cazul în care

acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu”.

19

Cu toate aceste modificări legislative, Legea 197/2000 este o necunoscută pentru

majoritatea populaţiei. În acelaşi timp, actul normativ nu este pus în aplicare nici de către

autorităţi care nu se autosesizează. În aceste condiţii, majoritatea victimelor necunoscându-şi

drepturile îşi părăsesc domiciliul deşi legea prevede clar la articolul 112, litera g faptul că

agresorul are “interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată”. Această

măsură, în funcţie de situaţie, poate fi luată pe o durată de până la doi ani. Atunci când

agresorul a fost condamnat la închisoare de cel puţin un an, pentru acte de violenţă săvârşite

împotriva membilor familiei, care au provocat daune fizice sau psihice, agresorului i se

interzice să se întoarcă la domiciliu – articolul 1181.

Astfel se explică că, deşi victimele au cadrul legal asigurat, în cea mai mare parte, nu

îşi exercită drepturile. Există mai multe explicaţii pentru această stare de fapt: mentalitatea şi

patternul cultural existent, situaţia economică, sentimentele de autoblamare ale victimei etc.

Deşi există un cadru legislativ elaborat în vederea prevenirii şi combaterii violenţei

domestice, în general şi a violului marital în particular, necunoaşterea şi ignorarea legislaţiei,

slaba încredere în competenţa autorităţilor şi în puterea legii reprezintă factori importanţi care

contribuie la prevalenţa fenomenului în societatea românească. “De asemenea, atitudinea

poliţiei descurajează victimele să solicite ajutorul acesteia pe viitor. Dintre cele 20% din

totalul victimelor violenţei domestice care au depus o plângere la poliţie, 19% se declară

foarte nemulţumite de felul în care au fost tratate de poliţie, iar 38% nemulţumite” (V.

Stoiciu, 2003, 60). Aceste acte legislative au reprezentat rezultatele celor “două evenimente

internaţionale marcate de Conferinţele de la Cairo şi Beijing, cât şi importanţa acordată de

organizaţiile Naţiunilor Unite combaterii violenţei împotriva femeii care au stimulat o

abordare sistematică a acestei probleme în România, începând din anul 1995” (E. Zamfir şi

C. Zamfir, 2000, 109).

Majoritatea studiilor axate pe intervenţiile realizate de către serviciile specializate

(sociale, psihologice, medicale, juridice) în vederea soluţionării cazurilor de violenţă

domestică, sunt fundamentate pe o serie de proiecte/programe sociale care au drept obiective

reducerea sau prevenţia acestui fenomen social (L. Bennett et al., 1999; R.E. Dobash şi R.P.

Dobash, 2000; R.E. Fleury, 2002; N. Berns şi D. Schweingruber, 2007). Impactul acestor

intervenţii este evaluat în funcţie de schimbările provocate care au generat diminuarea

intensităţii diferitelor forme de manifestare ale violenţei intrafamiliale. De exemplu, A.N.

20

Weisz et al. (1998, 397) au realizat un studiu axat pe modul în care serviciile sociale şi cele

legale (sistemul juridic şi intervenţia poliţiei) intervin şi acţionează în cazurile de violenţă

domestică. Concluziile cercetării au evidenţiat că acele femei care beneficiază de intervenţia

promptă a organelor de poliţie care ulterior, cu ajutorul instanţelor judecătoreşti, elaborează

măsuri de protecţie a victimelor împotriva unor atacuri posibile ale partenerului violent, au

mai multe şanse de a finaliza plângerea împotriva partenerului şi de a părăsi relaţia abuzivă.

Cei trei cercetători consideră că poliţia are un rol deosebit de important în furnizarea

suportului social deoarece, în multe cazuri, reprezintă primul filtru prin care se obţin

informaţii, interacţionând atât cu victima cât şi cu agresorul. Modalitatea de abordare a

situaţiei de către organele de poliţie are un impact major asupra victimei aflată într-o situaţie

de vulnerabilitate maximă. De aceea, atunci când se doreşte evaluarea intervenţiei realizate

din perspectiva victimelor, în cele mai multe cazuri, atât succesele cât şi insuccesele

reprezintă un efect al modului în care poliţiştii au intervenit. Atunci când ofiţerii de poliţie au

tendinţa de a culpabiliza victimele, în majoritatea situaţiilor, femeile renunţă în a mai solicita

ajutor. Acest fapt se explică prin prisma rolului pe care poliţia îl are într-o comunitate:

asigurarea protecţiei membrilor acesteia. Atunci când acest obiectiv nu este îndeplinit,

încrederea în competenţa şi imparţialitatea persoanelor care reprezintă acest sistem scade

considerabil (idem, 411-412).

Asemenea cercetări sunt necesare pentru că oferă o abordare exhaustivă a diferitelor

modalităţi de intervenţie în astfel de cazuri problematice, evidenţiindu-se, atât punctele ‘tari’

cât şi aspectele care necesită îmbunătăţiri dintr-o dublă perspectivă. Pe de o parte, se oferă

argumente practice în vederea elaborării unor noi servicii specializate pe problematici care

necesită un anumit tip de abordare. Pe de altă parte, este demonstrată necesitatea instruirii

speciale a acelor persoane care alcătuiesc echipa pludisciplinară menită să intervină şi să

ofere sprijin atât victimelor cât şi agresorilor. Din păcate, numărul insuficient de specialişti,

insuficienta calificare a celor care există, reprezintă obstacolele majore care determină multe

victime să nu apeleze la sprijinul oferit de serviciile sociale, juridice, medicale.

Din perspectiva barierelor care intervin în contextul în care femeile doresc să apeleze

la serviciile sociale sau de consiliere, cercetătorii (L.F. Hadeed şi N. El-Bassel, 2006; S.E.

Ullman şi S.M. Townsend, 2007) au constatat că majoritatea acestor obstacole sunt de ordin

extern precum lipsa banilor, a timpului necesar interacţiunii cu astfel de servicii, a

21

nesiguranţei în ceea ce priveşte suportul oferit de către acestea. În ciuda campaniilor de

mediatizare şi de sensibilizare a opiniei publice cu privire la problematica violenţei

domestice şi a serviciilor sociale centrate pe această temă, majoritatea victimelor abuzurilor

domestice se confruntă cu o lipsă acută de informaţii în ceea ce priveşte scopul acestor

servicii, nu ştiu cum să le contacteze, nu ştiu încotro să se orienteze şi nu cunosc

oportunităţile pe care le implică interacţiunea cu aceste forme de suport social formal. Din

perspectiva serviciilor medicale, obstacolele sunt de natură logistică precum imposibilitatea

găsirii unor soluţii cu privire la situaţia în care sunt implicaţi copiii. Femeile care necesită

intervenţie medicală nu au în grija cui să lase copiii, mai ales în contextul violenţei

partenerului. Totodată, există situaţii când tocmai partenerul abuzator le împiedică pe femei

să ceară ajutorul serviciilor medicale.

Principiile confidenţialităţii şi ale garantării intimităţii sunt considerate ca fiind

încălcate de toate cele trei forme de suport social de natură formală. Percepţia s-a conturat, în

contextul în care, serviciile de asistenţă socială au sesizat protecţia copilului sau serviciile de

poliţie. În situaţiile în care, aceste servicii lucrează în echipă pluridisciplinară, dar omit să

informeze victima cu privire la intervenţie, încălcând astfel principiul comunicării

transparente şi directe, intervenţiile acestora sunt percepute într-o manieră negativă de către

victime iar efectul constă în scăderea încrederii faţă de capacitatea serviciilor de a interveni

prompt şi eficient. De aceea, intervenţiile sunt percepute ca un motiv în plus de a declanşa

atacuri ulterioare ale partenerului care va dori să se răzbune pe femeie şi, eventual, pe copii.

Un alt motiv care determină victimele violenţei domestice să privească cu neîncredere

şi suspiciune intervenţiile serviciilor de asistenţă socială şi cele ale poliţiei, a fost demonstrat

într-un studiu realizat de A. Home în perioada 1991-1992. În acest context, s-a evidenţiat că,

cele două servicii acţionau, în special, în condiţiile în care, era implicată violenţa fizică decât

celelalte forme de abuz. De aceea, femeile victime ale partenerilor abuzatori, consideră că nu

are nicio relevanţă, pentru aceste servicii, abuzul exercitat de partener care nu lasă “urme

vizibile cu ochiul liber precum vânătăi, contuzii, oase rupte sau craniu spart [...] tot ceea ce

nu este la vedere şi este greu de demonstrat nu este luat în calcul” (A. Home, 1991-1992,

153, 164).

Există însă şi alte explicaţii pentru această stare de fapt. Multe dintre femeile victime

ale violenţei domestice au apelat iniţiat la suportul social de natură informală precum

22

prieteni, vecini, rude. Din acest punct de vedere, majoritatea acestor persoane au ‘sfătuit’

victimele să îşi părăsească partenerul abuzator. În situaţiile în care femeile nu doreau să ia o

decizie radicală, din diferite motive (credeau că partenerul se va schimba, este o situaţie

trecătoare, nu aveau unde să se ducă sau pur şi simplu îl iubeau) considerau că, apelând la

autorităţi precum serviciile sociale sau poliţia şi acestea vor acţiona după acest deziderat. În

astfel de situaţii, preferau să nu solicite ajutorul, astfel încât, lucrurile nu se ‘complicau’ (M.

Fugate et al., 2005, 302-303).

Constatăm astfel că multe dintre victimele violenţei domestice nu cunosc rolul şi

importanţa pe care o au serviciile de asistenţă socială, de consiliere, cele juridice şi medicale.

Acest lucru se datorează faptului că, în multe comunităţi, serviciile de asistenţă socială şi

consiliere specializate pe problematica violenţei domestice nu sunt bine integrate, iar

numărul asistenţilor sociali nu este suficient sau nu sunt specialişti pentru a interveni în astfel

de situaţii complexe. Prin urmare, eficienţa şi eficacitatea serviciilor sociale centrate pe

problematica violenţei domestice, în general, şi pe diferitele forme de abuz exercitat

împotriva femeii, în particular, trebuie evaluată în contextul serviciilor destinate victimelor.

În societatea românească, odată cu schimbările sociale şi economice generate de

evenimentele din decembrie 1989, au fost declanşaţi mai mulţi factori care au contribuit

semnificativ la creşterea numărului cazurilor de violenţă domestică dar şi a intensităţii

fenomenului la nivel de cuplu. Deşi nu dispunem de informaţii cantitative care să reflecte

prevalenţa reală a fenomenului în România, au fost însă identificate sursele violenţei

domestice.

Astfel, principala cauză este reprezentată de procesul de dezorganizare socială

specific mai ales pentru acele “segmente ale colectivităţii caracterizate de sărăcie extremă,

dizolvarea uniunii conjugale, delincvenţă şi, în majoritatea cazurilor, alcoolism [...]. Stresul

social imens generat de perioada de tranziţie reprezintă o importantă sursă a violenţei, adesea

îndreptată împotriva partenerului mai slab din familie sau a femeilor care sunt percepute ca

obiecte sexuale, în afara acesteia” (E. Zamfir, 2005, 20). Totodată, inexistenţa unei legislaţii

speciale în vederea incriminării actelor de violenţă intrafamilială, nerecunoaşterea, din punct

de vedere practic (din punct de vedere teoretic sunt susţinute) a drepturilor pe care femeile le

au, persistenţa modelelor tradiţionale au constituit premise pe care s-a fundamentat

fenomenul violenţei împotriva femeii. Abia începând cu anul 2000

23

“A fost inaugurat un proces constant de adoptare a unei legislaţii sensibile la problemele genului. Variabilele critice se referă la dezvoltarea instrumentelor instituţionale pentru aplicarea acestei legislaţii şi la dezvoltarea profesională şi culturală a mecanismelor responsabile pentru promovarea legii [...]. O protecţie juridică a drepturilor femeii poate fi eficientă numai dacă este completată printr-un complex de programe politice, guvernamentale, educaţionale, culturale şi civice. Subdezvoltarea serviciilor de asistenţă socială reprezintă un factor cu impact negativ asupra protecţiei femeii aflată în situaţii de dificultate. Nici măcar legea nu poate fi aplicată eficient în absenţa unor astfel de servicii. [...] Dacă dezvoltarea serviciilor de sprijin pentru situaţii-limită (violenţă, lipsă de adăpost, mame singure) este vitală, dezvoltarea unor servicii de prevenire, terapie şi recuperare este la fel de importantă. Asistenţa acordată în situaţii dificile de către specialişti, în condiţiile unor resurse profesionale şi materiale adecvate, reprezintă o condiţie de bază a unor politici eficiente” (E. Zamfir, 2005, 22).

În acest context, datele oficiale în raport cu prevalenţa şi amploarea fenomenului violenţei

domestice în România provin din surse precum anchetele efectuate în cadrul secţiilor de

poliţie, rapoartele realizate de către spitalele de urgenţă, instituţiile medico-legale,

adăposturile create pentru victimele violenţei domestice sau anchetele victimologice. Trebuie

însă precizat că, exceptând anchetele victimologice “în care cercetătorul stabileşte categoriile

de analiză, instituţiile menţionate nu utilizează o clasificare sistematică a diverselor forme de

violenţă conjugală şi nu folosesc rubrici oficiale pentru a înscrie în cadrul lor aceste forme”

(M. Voinea, 2005, 199).

Având în vedere subiectul abordat “Violenţa domestică: violul marital”, voi insista, în

special, pe violenţa sexuală ca formă a violenţei maritale, investigată în Cercetarea Naţională

privind Violenţa în Familie şi la Locul de Muncă, România, 2003. Această formă de violenţă

domestică a fost analizată prin aplicarea întrebării ‘Vi s-a întâmplat ca cineva din familie să

vă forţeze să aveţi relaţii sexuale împotriva voinţei dumneavoastră?’ Deşi violenţa sexuală a

fost considerată un ‘caz extrem’ exercitat în special asupra femeilor, şi acest studiu a

evidenţiat că “este raportată doar împreună cu alte trei sau patru tipuri de violenţă în familie.

Spre deosebire de violenţa psihologică sau socială care se manifestă şi separat, fără

implicarea altor tipuri, violenţa sexuală apare doar împreună cu acestea plus violenţa fizică,

cu sau fără abuzuri economice” (CNVFLM, 2003, 109). Victimele acestei forme de violenţă

domestică au diferite forme de pregătire educaţională şi profesională, religie, etnie şi vârstă.

În momentul desfăşurării studiului, au raportat astfel de abuzuri, în special femeile divorţate

26%, în timp ce, majoritatea sunt căsătorite oficial (58%). Cele mai expuse sunt în special

femeile care au trăit în uniune consensuală cu partenerul abuzator. Din punct de vedere al

profilului demografic, s-a constatat că victimele provin atât din zone urbane, cât şi rurale iar

24

Banatul reprezintă zona în care au fost raportate cele mai multe cazuri (5,7%). Astfel, “1,4%

din populaţia adultă a ţării raportează violenţă sexuală în familie” fiind „raportată doar de

către femei (2,6%); 12% dintre femeile divorţate raportează viol marital, spre deosebire de

2,3% dintre femeile căsătorite oficial sau 1,8% dintre văduve. Nicio femeie în uniune

consensuală nu raportează violenţă sexuală în familie” (CNVFLM, 2003, 109).

Important de reţinut este însă că, deşi această formă de violenţă domestică are efecte

negative asupra sănătăţii fizice şi psihice a femeii şi a fost declarată, “nu a constituit subiect

de interviu în profunzime decât într-un caz din cele 1806 studiate” (CNVFLM, 2003, 109). În

acest context, se menţionează: “Din totalul femeilor victime ale violenţei sexuale în familie, 63% au povestit despre violenţa fizică, ca fiind cea care le-a marcat cel mai mult viaţa, 30% au considerat violenţa psihologică drept cea mai gravă şi 7% au vorbit despre violenţa socială la care au fost supuse. Prin urmare, despre violenţa sexuală nu ştim în ce perioadă de viaţă s-a întâmplat, nici câţi ani a durat, nici cum a procedat victima sau ce sprijin a primit. Ceea ce ştim este că agresorul este bărbat, fără să putem spune mai multe despre vârsta sau nivelul acestora de educaţie” (CNVFLM, România, 2003, 109).

Astfel, la ora actuală, în societatea românească, nu există niciun studiu empiric, calitativ sau

cantitativ, care să investigheze şi să analizeze violenţa sexuală împotriva femeii în relaţia de

cuplu, respectiv violul marital. Este un subiect sensibil, considerat încă tabu, principalul

motiv fiind reprezentat de gândirea tradiţională şi patriarhală a românilor în ceea ce priveşte

relaţia dintre sexe şi ierarhia dintre acestea; 21% dintre români percep femeia ca pe o

proprietate a bărbatului. Din acest punct de vedere, la nivelul reprezentărilor majorităţii

românilor spaţiul privat este ‘rezervat’ femeilor care trebuie să fie supuse, docile iar

principala preocupare să o reprezinte grija pentru casă, familie, copii, în timp ce, spaţiul

public este destinat bărbaţilor. Cu alte cuvinte şi într-un limbaj neacademic, ‘locul femeii e la

cratiţă’, iar bărbatul este cel care ‘aduce banii în casă’ şi ‘conduce’ atât în familie, cât şi în

viaţa publică (CNVFLM, România, 2003, 169). Concluzionând, într-o manieră ironică, nu

există o diferenţă semnificativă între această situaţie şi binecunoscuta imagine preistorică în

care femeia îşi aşteaptă în peşteră bărbatul plecat să aducă buştenii şi vânatul din pădure

pentru ca ea să pregătească cina. Şi, pentru ca imaginea să fie ‘desăvârşită’, 5% din românii

intervievaţi sunt de părere că „un bărbat care nu-şi bate femeia, nu o iubeşte cu adevărat”

(CNVFLM, România, 2003, 113-114).

25

Prin urmare, în societatea românească, agresivitatea masculină este un indicator al

virilităţii iar confirmarea constantă a superiorităţii bărbatului este realizată prin intermediul

etalării şi exprimării forţei faţă de parteneră. Iată de ce, distribuţia rigidă a rolurilor în funcţie

de gen, reprezintă premisele care declanşează comportamentele de violenţă maritală

împotriva femeii, astfel încât, agresorul dispune în permanenţă de justificări şi pretexte, iar

victima găseşte explicaţii care să îi susţină ‘conservarea’ locului pe care îl are în societate. În

condiţiile în care femeia acceptă şi îşi asumă rolul impus de societate, relaţiile de familie se

desfăşoară într-un climat armonios, fără ca nici unul dintre cei doi parteneri să se considere

victime ale unei forme de violenţă domestică. Constatăm astfel că “violenţa în familie nu este

provocată, dar este favorizată de un complex valoric distorsionat, care defineşte

comportamentul violent drept ‘normal’. Pe de altă parte, violenţa în familie experimentată în

copilărie sau tinereţe duce la învăţarea comportamentului violent şi justificarea acestuia prin

preluarea clişeelor ce îl ‘deghizează’ în ‘normalitate’” (CNVFLM, România, 2003, 114).

Trebuie recunoscut că o mentalitate de tip patriarhal poate reprezenta un factor al violenţei

domestice care însă nu are un caracter omniprezent. Aceste stereotipuri şi prejudecăţi au un

caracter aproape universal fiind mai ‘răspândite’ în timp şi spaţiu decât cazurile de violenţă

maritală. Iată de ce se impune identificarea cauzelor acestui fenomen la nivelul

mesosistemului (aplicarea teoriei sistemelor) şi să analizăm condiţia socială şi economică a

victimei şi agresorului şi relaţiile interpersonale ale acestora. Aceşti factori sunt relevanţi

pentru toate formele de abuz cu precizarea că “Deşi violenţa sexuală este puternic asociată cu violenţa fizică, situaţiile care includ şi abuzuri sexuale pe lângă cele fizice fac notă aparte. Factori precum mediul de socializare, sărăcia sau tipul gospodăriei devin factori nesemnificativi în ceea ce priveşte violenţa sexuală. În schimb, alcoolismul rămâne un factor puternic semnificativ. Femeile din gospodăriile în care un membru este alcoolic are un risc considerabil mai mare decât al celorlalte femei de a suferi abuzuri sexuale (4,1%). În plus, în 77% dintre cazurile de abuzuri multiple, printre care şi sexuale, agresorul era beat la momentul agresiunii” (CNVFLM, România, 2003, 109).

În ceea ce priveşte consecinţele abuzului sexual asupra victimelor şi această cercetare

(CNVFLM, România, 2003), deşi nu investighează în profunzime subiectul, concluzionează

că acest tip de violenţă afectează profund sănătatea fizică şi psihică a femeilor comparativ cu

cele care sunt victime ale altor forme de violenţă. Explicaţia constă în faptul că abuzul sexual

este însoţit, în majoritatea cazurilor, de violenţă exercitată sub multiple forme. Aceste femei

“sunt neliniştite ‘tot timpul’ (42%) sau ‘aproape tot timpul’ (29%). Spre deosebire, ponderile

26

corespunzătoare tuturor femeilor victime ale violenţei în familie sunt de 18%, respectiv 34%,

iar la nivelul întregii populaţii de femei sunt 8% respectiv 26%” (CNVFLM, România, 2003,

110).

În continuare, voi prezenta o analiză a cinci interviuri în profunzime semistructurate

centrate realizate cu victime ale violenţei domestice care au acceptat să relateze abuzurile

sexuale exercitate de către parteneri. Astfel, am surprins atitudinile şi reacţiile faţă de violul

marital din perspectiva victimelor, dar am identificat cauzele care favorizează manifestarea

violenţei sexuale în relaţia de cuplu. Totodată am identificat obstacolele sociale, culturale şi

legislative care împiedică recunoaşterea violului marital în societatea românească. Nu în

ultimul rând, am propus soluţii reale şi pragmatice care să ajute victimele violului marital să

solicite ajutor serviciilor de asistenţă socială specializate în problematica violenţei domestice.

Aplicând ca tehnică de investigaţie interviul în profunzime semistructurat centrat, am

obţinut informaţii amănunţite despre istoria personală, date despre modelul parental, maternal

şi familia actuală, istoricul violenţei din familie, relaţia cu soţul violent şi detalii despre

abuzurile sexuale. Astfel, problemele abordate le-am sistematizat într-o listă de control şi am

avut libertatea de a formula întrebările şi de a determina succesiunea acestora sau formularea

unor întrebări suplimentare în funcţie de context. Utilizând interviul, prin autodezvăluire, am

reuşit să cunosc motivaţiile şi trăirile victimelor faţă de propria persoană, partener, copii,

familie extinsă, grup de prieteni şi specialiştii cărora le-au solicitat ajutorul. Discuţia cu

intervievatele despre povestea vieţii lor şi despre actul sexual la care au fost supuse de către

partener a generat provocarea unei introspecţii dureroase în sfera intimităţii. Relatarea

verbală a episoadelor a avut un conţinut emoţional încărcat, femeile retrăind sentimente de

anxietate, panică, repulsie, şi ruşine. Iată de ce, dat fiind subiectul şi trauma femeilor am

creat anterior interviului propriu-zis un climat de încredere, bazat pe empatie şi

confidenţialitate. Din acest punct de vedere, un rol important l-a avut şi cadrul în care

interviurile s-au desfăşurat. Patru dintre acestea au fost efectuate în cadrul cabinetului de

psihologie al Societăţii Civile Medicale Polimed APACA. Al cincilea interviu s-a desfăşurat

la Centrul pentru Sănătatea Familiei Buftea în care femeia era cazată împreună cu cei doi

copii şi mama cu vârsta de 86 de ani. Aici am putut discuta atât cu subiectul în cauză cât şi cu

fiul acesteia în vârstă de 16 ani şi bunica.

27

În momentul în care le-am cerut permisiunea de a înregistra interviul, au fost de acord,

cu excepţia unei singure femei care a refuzat înregistrarea convorbirii devenind extrem de

agitată, anxioasă şi bănuitoare. A motivat că soţul este inspector în cadrul Poliţiei Române şi

îi este frică deoarece “îl cred capabil de orice”. Discuţia a fost notată în agendă, astfel încât,

fiecare răspuns a fost redat ad literam. Acest interviu s-a desfăşurat în cabinetul de

psihologie din cadrul policlinicii APACA. Pe parcursul desfăşurării interviului a fost prezent

şi medicul psihiatru în evidenţa căruia femeia se află în prezent. Deşi istoria de viaţă a

femeilor este asemănătoare, fiecare intervievată are o poveste personală dramatică. Vârsta

subiectelor este de 33, 39, 42, 44 şi 52 de ani. Din perspectiva gradului de educaţie, patru

dintre ele au studii medii (10 – 12 clase urmate de şcoală profesională) iar una dintre ele are

studii superioare. Prin relatările lor, toate femeile împărtăşesc puncte de vedere comune şi

menţionează stiluri de viaţă asemănătoare. Pe parcursul desfăşurării interviurilor am constatat

coexistenţa a diferite tipuri de abuz; abuzul sexual nu s-a manifestat izolat ci întotdeauna a

fost însoţit de abuz fizic, emoţional sau economic.

Selecţia subiecţilor s-a realizat cu ajutorul psihologului care îşi desfăşoară activitatea în

cadrul Societăţii Civile Medicale Polimed APACA şi a Centrului pentru Sănătatea Familiei

Buftea. Interviul a durat în jur de o oră şi treizeci de minute, iar, în unele cazuri, două ore şi

s-a desfăşurat în perioada martie – iunie 2007.

Analizând interviurile am constatat că este verificată concepţia care stipulează tendinţa

unor bărbaţi de a-şi impune punctul de vedere într-o relaţie recurgând la diferite forme de

abuz pentru a compensa anumite complexe. În toate cazurile, am identificat paşii ciclului

violenţei domestice (teoria ciclicităţii violenţei).

Violul marital este o formă a violenţei domestice care generează consecinţe negative şi

traume în raport cu starea de sănătate fizică şi psihică a femeii. Din cauza abuzurilor sexuale

o victimă a suferit complicaţii genitale grave în urma unei histerectomii cauzate de fibrom

uterin la vârsta de 30 de ani (M.S., 44 de ani, menajeră). În cazul altei femei, medicii au fost

nevoiţi să intervină chirurgical realizând o histerectomie lărgită din cauza identificării, la

nivelul colului uterin a unui carcinom ce dezvoltase adenopatii (R.A., 52 de ani, pensionară).

O altă femeie a rămas însărcinată în urma violului marital iar, pe lângă confirmarea sarcinii,

medicul ginecolog a identificat prezenţa unei răni pe colul uterin. Abuzurile au continuat în

timpul sarcinii iar rana s-a agravat deoarece femeia nu a avut posibilitatea de a realiza

28

tratamentul recomandat de medic (L.A., 33 de ani, asistent manager, situaţie soluţionată prin

divorţ). Victimele au mărturisit că abuzurile sexuale au apărut şi s-au manifestat cu

intensitate în perioadele cele mai sensibile din viaţa oricărei femei: sarcină, lăuzie,

menstruaţie, administrarea unor tratamente care interziceau contactele sexuale, perioade post-

operatorii. Iată de ce, femeile intervievate consideră că toate aceste complicaţii genitale au

drept cauză majoră brutalitatea actelor sexuale responsabile de apariţia dispaureniei şi a

leziunilor pe colul uterin.

Din punct de vedere psihologic, victimele violului marital au afectată imaginea de sine,

manifestă anxietate faţă de actul sexual şi partener, sunt declanşate boli psihice care necesită

tratament şi observaţie psihiatrică: nevroze, depresii, sentimente de panică, insomnii

(sindrom post-traumatic). Actele sexuale forţate sunt însoţite de abuzuri fizice şi psihologice

constând în ironizări cu privire la capacitatea femeii de a întreţine relaţii intime. Două dintre

victime au fost obligate să întreţină raporturi sexuale orale sau anale (L.A., 33 de ani, asistent

manager, situaţie soluţionată prin divorţ; M.S., 44 de ani, menajeră). Pe lângă abuzurile

sexuale, femeile s-au confruntat şi cu abuzurile exercitate de către partener asupra copiilor

prin expunerea şi asistarea acestora la desfăşurarea actului sexual (L.A., 33 de ani, asistent

manager, situaţie soluţionată prin divorţ; M.S., 44 de ani, menajeră).

Din perspectiva rolului pe care îl au serviciile sociale şi poliţia în combaterea şi

prevenirea violenţei domestice, victimele consideră că, până în prezent, intervenţia se rezumă

doar la informare şi consiliere. Funcţia instrumentală şi financiară a acestor servicii

reprezentată de adăposturi şi suport financiar în vederea susţinerii femeii sunt izolate şi au un

caracter limitat astfel încât, nevoile fundamentale ale victimei violenţei domestice şi ale

copiilor acesteia nu sunt satisfăcute iar riscul reîntoarcerii la partenerul violent este iminent.

În ceea ce priveşte rolul instituţiilor abilitate să intervină – poliţie, judecătorie –

femeile manifestă neîncredere şi blazare generate de modul în care acestea au acţionat în

cazurile lor. Persistă neîncrederea în capacitatea reprezentanţilor acestor instituţii de a pune

în practică legislaţia aferentă pe care victimele o consideră ineficientă şi părtinitoare

deoarece, “femeia nu este protejată când e vorba de violenţă şi abuzuri între parteneri. Dacă

spui unuia că bărbatul te forţează să faci sex îţi râde în nas şi îţi spune ‘cu cine să facă dacă

nu cu nevastă-sa’ Ce poţi să mai faci în astfel de situaţii? Să lupţi? Dar este foarte greu...Din

păcate multe femei se găsesc în astfel de situaţii şi nu sunt ajutate [...]” (L.A., 33 de ani,

29

asistent manager). Astfel se explică cauzele care determină multe victime ale violenţei

domestice să accepte abuzurile şi să nu-şi denunţe partenerul: informare deficitară sau

inexistentă; servicii sociale ineficiente şi neadaptate nevoilor cu care victimele se confruntă;

neîncredere în autorităţi; menţinerea şi cultivarea unei mentalităţi patriarhale; lipsa de

cooperare între furnizorii de servicii sociale, inexistenţa unui serviciu special creat pentru

această formă de abuz. Îngrijorător este că victimele violenţei domestice, care au solicitat în

nenumărate rânduri ajutorul, sunt dezamăgite de răspunsul autorităţilor pe care îl propagă la

alte victime care, în astfel de condiţii, renunţă şi acceptă abuzurile la care sunt supuse

împreună cu minorii pe care îi au în întreţinere.

Din perspectiva asistentului social, consider că este foarte greu să oferi consiliere unei

femei victimă a violenţei domestice fără să ai posibilitatea să o îndrumi către un adăpost până

la soluţionarea legală a cazului. Totul se rezumă la teorie în momentul în care o victimă care

a făcut demersurile necesare, este informată şi cunoaşte legislaţia în domeniu, dispune de

certificate medico-legale care atestă agresiunea, ajunge la concluzia: “zic ăştia care ajung în

parlament că sunt legi care protejează mama şi copilul. Care legi? Care mamă şi copil?

Degeaba sunt legi dacă cei care le aplică nu ştiu să le aplice!” (M.S., 44 de ani, menajeră).

Totodată, este necesar să recunoaştem şi să admitem că legislaţia şi politicile sociale centrate

pe problematica violenţei domestice reprezintă o reacţie impusă de contextul integrării.

Ratificările documentelor internaţionale cu privire la protecţia femeii şi a copilului au

reprezentat o condiţie pentru a primi acceptul în cadrul unor foruri internaţionale care aveau

ca obiectiv prioritar soluţionarea violenţei în familie. Toate structurile care au ca atribuţie

monitorizarea acestui fenomen sunt efecte ale procesului de ‘constrângere’ fără însă a fi

dublate de specialişti formaţi pentru a înţelege dinamica violenţei şi pentru a lucra în echipe

pluridisciplinare. Strategiile de prevenire şi soluţionare au contribuit într-o măsură

insignifiantă şi nu au diminuat opacitatea care însoţeşte violenţa sexuală din relaţia de cuplu.

Mai mult decât atât, programele actuale au o intervenţie focalizată şi nu vizează evaluarea şi

monitorizarea în timp a cazurilor. Reţeaua de servicii de asistenţă socială este insuficient

dezvoltată şi nu răspunde nevoilor cu care victimele se confruntă. Adăposturile sunt ca şi

inexistente şi aparţin în special ONG-urilor. Locurile sunt limitate şi nu au capacitatea de a

primi victimele împreună cu copiii. În acelaşi timp, dacă ne referim strict la violenţa sexuală

dintre parteneri, nu există serviciu special creat pentru a răspunde unor asemenea solicitări.

30

În cadrul spitalelor, maternităţilor şi policlinicilor nu există personal medical instruit în

această problematică iar asistenţii sociali existenţi au ca obiectiv abandonul copiilor. În acest

context, violul marital este considerat ca reprezentând o problemă minoră din care “nu se

moare” pentru că este “normal” şi implică unul dintre aspectele pe care se bazează instituţia

căsătoriei. În condiţiile în care nu este creat un mecanism eficient de sesizare a cazurilor de

violenţă domestică şi nu sunt formate echipe pluridisciplinare care să abordeze acest fenomen

într-o manieră holistică dar şi în funcţie de tipul de abuz exercitat, este uşor de înţeles de ce,

până în prezent, la noi în ţară nu există date statistice care să cuprindă o evidenţă a violurilor

maritale. Este hilar a pretinde date obiective în condiţiile în care nu există studii empirice

care să abordeze acest subiect. Principalul argument este reprezentat de numărul raportărilor

de viol marital, foarte mic, iar în cazurile respective problema este abordată superficial astfel

încât, atenţia se concentrează asupra abuzurilor fizice care pot fi observabile: vânătăi,

contuzii, traumatisme, fracturi sau, mai grav, moartea victimei.

Concluziile prezentate în urma analizei celor cinci interviuri nu pot fi generalizate.

Acestea reprezintă punctul de vedere al unui număr restrâns de victime ale violului marital

care au acceptat să discute despre acest aspect. În acelaşi timp, am identificat factorii şi

condiţiile responsabile de apariţia acestei forme de violenţă domestică. Prin urmare, am

evidenţiat traumele şi obstacolele cu care victimele intervievate s-au confruntat şi

răspunsurile pe care le-au primit de la instituţiile abilitate să intervină.

Identificarea cauzelor responsabile de manifestarea acestei forme de violenţă domestică

şi răspunsul autorităţilor, evidenţiază rolul primordial pe care îl are modelul de socializare

specific pentru o mentalitate care promovează egalitatea de şanse dintre femei şi bărbaţi, dar

devine patriarhală atunci când analiza este centrată pe sfera intimă a vieţii de familie. Iată de

ce am constatat că ideea conform căreia soţul nu poate fi acuzat de viol deoarece căsătoria

implică acceptul soţiei de a întreţine relaţii sexuale este operabilă indiferent de cultură. Deşi

violul marital a fost incriminat de legislaţia românească prin Legea 197/2000 care a

modificat Articolul 175, alin. 1 lit. C, din Codul Penal, este încă nevoie de TIMP pentru a

accepta că instituţia căsătoriei nu este o cetate în interiorul căreia soţul are imunitate. De

aceea, consider că violul marital este încă un subiect tabu, de neconceput şi ironizat chiar şi

de către acele persoane care sunt formatori de opinie. În acelaşi timp, consider că educaţia

reprezintă cea mai eficientă strategie de prevenire şi combatere a acestei probleme. Lipsa

31

informaţiilor, necunoaşterea drepturilor, necunoaşterea faptului că asemenea acte trebuie

reclamate şi sunt incriminate de lege, reprezintă argumente care susţin invalidarea la nivel de

cunoaştere comună a violului marital.

32

Bibliografie selectivă

Barshis, V.R.G. (1983). The question of marital rape. Women’s Studies International Forum, 6, 4, 383-393.

Basile, K.C. (1999). Rape by Acquiescence: The Ways in Which Women “Give in” to Unwanted Sex With Their Husbands. Violence Against Women, 5, 9, 1036-1058.

Bennett, L. Goodman, L. Şi Dutton, M.A. (1999). Systemic obstacles to the criminal prosecution of a battering partner: A victim perspective. Journal of Interpersonal Violence, 14, 761-772.

Bennice, J.A. şi Resick, P.A. (2003). Marital rape. History, Research, and Practice. Trauma, Violence, & Abuse, 4, 3, 228-246.

Bergen, R.K. (1996). Wife rape: Understanding the response of survivors and service providers. Thousand Oaks, CA: Sage.

Bergman, B. şi Brismar, B. (1991). A 5-year follow-up study of 117 battered women. American Journal of Public Health, 81, 1486-1488.

Berns, N. şi Schweingruber, D. (2007). “When You’re Involved, It’s Just Different”. Making Sense of Domestic Violence. Violence Against Women, 13, 3, 240-261.

Brownmiller, S. (1975). Against our will: Men, women and rape. New York: Simon and Shuster. Campbell, J.C., Kub, J., Belknap, R.A. şi Templin, T. (1997). Predictors of depression in battered

women. Violence Against Women, 3, 276-293. Campbell, J.C. şi Soeken, K.L. (1999). Forced Sex and Intimate Partner Violence: Effects on

Women’s Risk and Women’s Health. Violence Against Women, 5, 9, 1017-1035. Chapman, J.D. (1989). A longitudinal study of sexuality and gynecologic health in abused women.

Journal of the American Osteopathic Association, 89, 946-949. Chiriţă, R. (2001). Violul conjugal în dreptul comparat (www.raduchirita.ro). Covington, D.L., Maxwell, J.G., Clancy, T.V., Churchill, M.P. şi Ahrens, W.L. (1995). Poor hospital

documentation of violence against women. Journal of Trauma: Injury, Infection and Critical Care, 38, 412-416.

Dobash, R.E. şi Dobash, R.P. (2000). Evaluating criminal justice interventions for domestic violence. Crime and Delinquency, 46, 252-270.

Finkelhor, D. şi Yllö, K. (1983). Rape in marriagge: A sociological view. În D. Finkelhor , R.J. Gelles, G.T. Hotaling şi M.A. Straus. (eds.). The dark side of families: Current family violence research (pp. 119-130). Beverly Hills: Sage.

Finkelhor, D. şi Yllö, K. (1985). License to rape: Sexual abuse of wives. New York: Holt, Rinehart & Winston.

Fisher, B.S., Cullen, F.T. şi Daigle, L.E. (2005). The Discovery of Acquaintance Rape. The Salience of Methodological Innovation and Rigor. Journal of Interpersonal Violence, 20, 4, 493-500.

Fleury, R.E. (2002). Missing voices: Patterns of battered women’s satisfaction with the criminal legal system. Violence Against Women, 8, 181-205.

Frieze, I.H. (1983). Investigating the Causes and Consequences of Marital Rape. Signs, 8, 3, 532-553.

Fugate, M., Landis, L., Riordan, K., Naureckas, S. şi Engel, B. (2005). Barriers to Domestic Violence Help Seeking Implications for Intervention. Violence Against Women, 11, 3, 290-310.

Gelles, R.J. (1977). Power, Sex, and Violence: The Case of Marital Rape. The Family Coordinator, 26, 4, 339-347.

33

Goode, W.J. (1971). Force and violence in the family. Journal of Marriage and the Family, 33, 4, 624-636.

Gelles, R.J. şi Straus, M.A. (1990). The medical and psychological costs of family violence. În M.A. Straus şi R.J. Gelles (eds.). Physical violence in American families: Risk factors and adaptations to violence. New Brunswick, NJ: Transaction.

Hadeed, L.F. şi El-Bassel, N. (2006). Social Support Among Afro-Trinidadian Women Experiencing Intimate Partner Violence. Violence Against Women, 12, 8, 740-760.

Home, A. (1991 – 1992). Responding to Domestic Violence: A comparison of social workers’ and police officers’ interventions. Social Work and Social Sciences Review, 3, 150-162.

Hotca, M.A. (2004). Noul Cod penal şi Codul penal Anterior. Aspecte diferenţiale şi tranzitorii. Bucureşti: Editura Editas.

Jewkes, R., Garcia-Moren, C. şi Sen, P. (2002). Sexual violence (pp. 149-181). World Report on Violence and Health. Geneve: World Health Organization.

Kaganas, F. (1990). Rape in Marriage – Law Reform in Scotland and South Africa. International Journal of Law, Policy and the Family, 4, 3, 318-327.

Kessler, R., McGonagle, K., Nelson, C., Hughes, M., Swartz, M. şi Blazer, D. (1994). Sex and depression in the National Comorbidity Survey. II. Cohort effects. Journal of Infectious Disease, 30, 15-26.

Kilpatrick, D.G., Best, C.L., Saunders, B.E. şi Veronen, L.J. (1988). Rape in marriage and in dating relationship: How bad is it for mental health? Annals of the New York Academy of Sciences, 528, 335-344.

Levine, R.A. (1959). Gussi sex offenses: A study in social control. American Anthropologist, 61, 965-990.

McCauley, J., Kern, D.E., Kolodner, K., Dill, L., Schroeder, A.F., DeChant, H., Ryden, J., Bass, E. şi Derogatis, L. (1995). The “Battering Syndrome”: Prevalence and clinical characteristics of domestic violence in primary care internal medicine practices. Annals of Internal Medicine, 123, 737-746.

Monson, C.M., Byrd, G.R. şi Langhinrichsen-Rohling, J. (1996). To have and to hold: Perceptions of marital rape. Journal of Interpersonal Violence, 11, 3, 410-424.

Monson, C.M. şi Langhinrichsen-Rohling, J. (1998). Sexual and nonsexual marital aggression: legal considerations, epidemiology, and an integrated typology of perpetrators. Aggression and Violent Behavior, 3, 4, 369-389.

New York Radical Feminists. (1974). Rape: The first sourcebook for women. New York: New American Library.

Pagelow, M.D. (1977). Secondary Battering: Breaking the Cycle of Domestic Violence. San Francisco: American Sociological Association.

Plichta, S.B. (1996). Violence and abuse: Implications for women’s health. În M.M. Falik şi K.S. Collins (eds.). Women’s health: The Commonwealth Survey (pp. 237-272). Baltimore: John Hopkins University Press.

Plichta, S.B. şi Abraham, C. (1996). Violence and gynecologic health in women <50 years old. American Journal of Obstetrics and Gynecology, 174, 903-907.

Russell, D.E. (1990). Rape in marriage. Indianapolis: Indiana University Press. Russell, D.E. (1997). Wife Rape. În A. Parrot şi L. Bechhofer (eds.). Acquaintance rape: The hiden

crime (pp. 129-139). New York: John Wiley. Saunders, D.G. (1992). Posttraumatic stress symptom profiles of battered women: A comparison of

survivors in two settings. Violence & Victims, 9, 31-44.

34

Saunders, D.G., Hamberger, K. şi Hovey, M. (1993). Indicators of woman abuse based on a chart review at a family practice center. Archives of Family Medicine, 2, 537-543.

Shotland, R.L. şi Goodstein, L. (1992). Sexual precedence reduces the perceived legitimacy of sexual refusal: An examination of attributions concerning date rape and consensual sex. Personality and Social Psychology Bulletin, 18, 6, 756-764.

Sigelman, C.K., Berry, C.J. şi Wiles, K.A. (1984). Violence in college students’ dating relationship. Journal of Applied Social Psychology, 5, 530-548.

Small, M.A. şi Tetreault, P.A. (1990). Social Psychology, “marital rape exemptions”, and privacy. Behavioral Sciences & the Law, 8, 141-149.

Sullivan, J.P. şi Mosher, D.L. (1990). Acceptance of guided imagery of marital rape as a function of macho personality. Violence & Victims, 5, 4, 275-286.

Stets, J.E. şi Pirog-Good, M.A. (1989). Sexual aggression and control in dating relationship. Journal of Applied Social Psychology, 19, 1392-1412.

Stoiciu, V. (2003). Violenţa domestică. Manual de identificare şi prevenire. Bucureşti: Asociaţia Idee.

Streteanu, F. (2001). Modificări recente ale legii penale. Reflecţii. Revista de Drept Penal, 2, 103. Ullman, S.E. şi Townsend, S.M. (2007). Barriers to Working With Sexual Assault Survivors: A

Qualitative Study of Rape Crisis Center Workers. Violence Against Women, 13, 4, 412-443. Voinea, M. (2005). Familia contemporană. Mică enciclopedie. Bucureşti: Editura Focus. Weissman, M. şi Klerman, G. (1992). Depression: Current understanding and changing trends.

Annual Review of Public Health, 13, 319-339. Weisz, A.N., Tolman, R.M. şi Bennett, L. (1998). An ecological study of nonresidential services for

battered women within a comprehensive community protocol for domestic violence. Journal of Family Violence, 13, 395-415.

X, L. (1999). Accomplishing the impossible: An advocate’s notes from the succesful campaign to make marital and date rape a crime in all 50 U.S. states and other countries. Violence Against Women, 5, 9, 1064-1081.

Yoshioka, M.R. şi Choi, D.Y. (2005). Culture and Interpersonal Violence Research. Paradigm Shift to Create a Full Continuum of Domestic Violence Services. Journal of Interpersonal Violence, 20, 4, 513-519.

Zamfir, E., Zamfir C. (2000). Situaţia femeii în România. Bucureşti: Editura Expert. Zamfir, E. (2005). Violenţa împotriva femeii. Revista de Asistenţă Socială, 1-2, 7-25.