Scoala Gimnaziala Mihai Viteazul PucioasaProfesoara:Ghemes Raluca

~PROIECT LA EDUCATIE MUZICALA~

Eleva:Constantinescu Miruna-Georgiana

Clasa:a VIII-a B

Mai 2015~Maria Cantacuzino~Superbă şi otrăvitoare. Abisală şi impresionabilă.

Caustica. Aristocrată. Ca o domniţă medievală. Soţia lui

George Enescu a scris o carte din care aflam foarte multe

despre ce înseamnă să fii aristocrat în Moldova sfârşitului

de secol al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.

Probabil cea mai frumoasă dintre doamnele aristocraţiei

româneşti, Maria Cantacuzino a trăit mai mult decât a scris.

Cu patru ani mai tânără decât regina Maria, i-a fost

confidenta după 1900.

Maria Cantacuzino este, până în 1898, Maria Rosetti-

Tescanu, născută la Tescani, într-o casă despre care putem

spune că se afla la răscruce de vânturi, în pădure,

înconjurată de lupi şi urşi, oază de umanitate medievală

într-o Moldova patriarhală. Femeia care a fost iubita

lui Nae Ionescu şi soţia lui George Enescu are origine

grecească. Familia ei, Rosetti, se stabileşte în Moldova în

secolul al XVII-lea şi cumpăra Tescaniul în 1709 de la

fraţii Constantin şi Nicolae Beldiman.

Maria Rosetti se mărită la 19 ani cu Mihail

Cantacuzino, fiul şefului conservatorilor, Gheorghe

Cantacuzino. Suferă o mare decepţie, pentru că îl surprinde

în plin adulter cu sora ei, Nellie, dar căsătoria nu se va

desface decât odată cu moartea soţului, în 1928.

În 1907, îl cunoaşte pe tânărul de 26 de ani George

Enescu şi se îndrăgosteşte. Îi va fi soţie mai târziu, în

1939, după ce, între timp, se îndrăgosteşte de

demoniacul Nae Ionescu. Va fi iubita lui vreme de cinci

ani. Maria Cantacuzino nu e amfitrioana, ci mai degrabă muza

perfectă. Lumea în care trăieşte este una de

muzicieni. Ionel Perlea, Dinu Lipatti, Mihail Jora, Yehudi

Menuhin,Herbert Von Karajan, dar şi Octav Onicescu, Theodor

Pallady au trecut prin Vilă „Luminiş” şi prin castelul

familial de la Tescani, acolo unde, decenii mai

târziu, Andrei Pleşu avea să-şi redacteze un cunoscut

jurnal.

Din cauza depresiei, decide să se sinucidă turnându-şi

acid pe faţă.Un gest extrem şi greu de înţeles, mai ales că

era obsedată de frumuseţea ei. Fiecare apariţie a Mărucăi

era un adevărat spectacol de feminitate. Cu toate astea, una

dintre marile ei manii era aceea de a sta pe întuneric. Nu a

fost prima dată când a încercat să se sinucidă. A fost

urmărită parcă de blestemul sinuciderii tatălui său, fapt

care i-a declanşat aceste stări depresive.

~Biografia lui George Enescu~

1881

19.08. George Enescu se naşte în satul Liveni-Vîrnav

din nordestul României ca ultimul şi singurul copil, ce va

supravieţui, al unui administrator de moşii şi al unei

învăţătoare. În 1884 familia se va muta la Cracalia.

1885

Primeşte cele dintâi instrucţiuni de vioarã din partea

unui lãutar ţigan, urmate de prime lecţii serioase la

Botoşani.

1888

Enescu îşi începe studiile la Conservatorul din Viena.

Începând din 1889 va locui la profesorul sãu, Josef

Hellmesberger jr. (concertmaistru al Filarmonicii din Viena

şi unul dintre cei mai celebri virtuozi al acelor timpuri).

Studiazã cu Hellmesberger (vioarã), Robert Fuchs

(armonie) şi Johann Nepomuk Fuchs (contrapunct).

1893

15.07. Îşi terminã studiile la Conservatorul din Viena

obţinând medalia de aur.

Prime apariţii în public la Sala Bösendorfer cu

Fantezia lui Faust de Sarasate şi la Musikvereinssaal cu

Concertul de vioarã de Mendelssohn.

1895

Enescu îşi continuã studiile la Conservatorul din

Pariş, unde devine mai întâi student al clasei de compoziţie

a lui Jules Massenet, mai apoi continuând cu Gabriel Fauré,

în timp ce învaţa contrapunct la André Gédalge. Colegii sãi

de clasã la Fauré sunt - printre alţii - Maurice Ravel şi

Charles Koechlin.

1898

06.02. Poema Românã, op. 1 a lui Enescu, este

interpretatã pentru prima oarã la Pariş în cadrul

Concertelor Colonne, devenind imediat un mare succes.

01.03. Enescu apare pentru prima datã în calitate de

dirijor la Ateneul Român din Bucureşti, prezentându-şi

propria Poemã Românã.

Acelaşi an îi oferã şi punctul de plecare a carierei

sale extraordinare de violonist, care îl va purta peste tot

prin Europa şi America.

1899

24.07. Îşi terminã şi studiile de vioarã la

Conservatorul din Pariş, obţinând din nou premiul întâi,

care îi oferã de aceastã datã o vioarã Bernardel.

30.12. Enesco îl întâlneşte la Berlin pe Joseph

Joachim, preşedintele faimoasei Hochschule der Künste.

1904

Enescu devine membru al juriului Conservatorului din

Pariş şi compune mai multe piese destinate examenelor şi

concursurilor acestei instituţii (d.ex. Cantabile e presto,

Concertstück).

1914

14.12. Enescu dirijeazã prima audiţie integralã a

Sinfoniei a 9-a de Beethoven în România la Ateneul din

Bucureşti.

Este deja unul dintre cei mai vestiţi muzicieni

europeni.

1915

Enescu initiiazã campania pentru fondarea Operei Române

din Bucureşti şi începe sã adune bani pentru a finanţa o

orgã în sala de concerte a Ateneului; contribuie el însuşi

la ambele proiecte cu sume considerabile.

Înfiinţează o serie de concerte pentru a prezenta

marele repertoriu internaţional publicului românesc.

1916

Enescu este ales membru onorific al Academiei Române

(vă devine membru activ cu toate drepturile în 1933).

Când curtea regalã şi guvernul pleacã în exil la Iaşi

în urma evenimentelor primului rãzboi mondial, primele

schiţe din Oedipe pleacã pentru motive de siguranţă la

Moscova împreunã cu tezaurul naţional al României, de unde

nu vor fi recuperate decât cu aproape o decadã mai târziu.

1917

Enescu fondeazã o orchestrã filarmonicã la Iaşi, a

cãrei membri sunt atât muzicieni localnici cât şi refugiaţi.

Concertele orchestrei şi recitalurile lui Enescu în

sãlile de concerte şi în spitale devin o importantã

manifestaţie de rezistentã din viaţa oraşului supus exilului

şi al strategiei politicienilor români.

1920

Enescu este ales preşedinte a noii Uniuni a

Compozitorilor Români.

1921

05.02. Cvintetul cu pian nr. 1 de Enescu este cântat

pentru întâia oarã la Lausanne cu compozitorul la violã.

08.12. Operã Româna îşi deschide porţile cu o primã

audiţie a spectacolului Lohengrin sub bagheta lui Enescu.

1927

Enescu devine profesorul de vioarã a lui Yehudi

Menuhin.

1929

18.05. Enescu este ales membru corespondant al

Academiei de Bele Arte al Intitutului Franţei.

1936

13.03. Premierã mondialã a operei Oedipe de Enescu la

Grand Opéra din Pariş sub bagheta lui Philippe Gaubert.

31.03. Enescu este numit comandor al Legiunii de Onoare

franceze.

1939

Enescu se căsătoreşte la Bucureşti cu Maria

Cantacuzino-Rosetti.

1946

Enescu părăseşte România pentru un turneu în Statele

Unite. La întoarcerea în Europa decide sã se stabileascã la

Pariş. Cu toate cã nu se va pronunţa niciodatã împotriva

tãrii sale de baştină, plecarea sa este în general privitã

ca un sem de protest împotriva regimului comunist nou

instalat la Bucureşti.

1948

Enescu dã cursuri la Mannes School of Music din New

York.

1951

În cadrul emisiunilor lui Bernard Gavoty pentru

Radiodifuziunea Francezã, Enescu acordã jurnalistului o

serie de convorbiri. Enescu le va reevalua mai târziu,

permiţându-i lui Gavoty sã le publice în formã de carte sub

titlul Amintirile lui George Enescu.

1952

Cursuri de mãiestrie pentru vioarã l Bryanstone în SUA

şi la Siena în Italia, ce vor continua până în 1954.

1955

05.05.Enescu moare în primele ore ale dimineţii în

suita sa la hotelul Atala din Pariş. Mormântul lui se

găseşte la Pariş în cimitirul Père Lachaise.

~Portretul lui George Enescu~

~Cantece,portative si note~

Despre George Enescu…

George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni, Botoşani - m.

4 mai 1955, Pariş) este considerat cel mai important

muzician român. Personalitatea sa artistică s-a manifestat

în multiple ipostaze: compozitor, violonist, pedagog,

pianist şi dirijor.

A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani,

primind îndrumări muzicale de la părinţii săi şi de la un

vestit lăutar, Niculae Chioru. De la vârsta de 5-6 ani

datează primele sale încercări de compoziţie. Studiul

profesionist al muzicii i s-a datorat, pentru început,

profesorului Eduard Caudella.

Între anii 1888-1894, studiază la Conservatorul din

Viena, avându-i ca profesori, printre alţii, pe Joseph

Hellmesberger jr. (vioară) şi pe Robert Fuchs (compoziţie).

La vârsta de 8 ani debuzează ca violinist. Presa vieneză l-a

numit „un Mozart român“.

După absolvirea Conservatorului din Viena, îşi continuă

studiile la Conservatorul din Pariş (1895-1899) sub

îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge

(contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie).

Printre colegii săi de la Pariş se numără Maurice Ravel,

Florent Schmitt, Charles Koechlin şi Theodor Fuchs.

Debutul său componisitic în condiţii excepţionale,

datorat în parte protectoarei sale Elena Bibescu, are loc pe

6 februarie 1898, la Concertele Colonne din Pariş, cu Poema

Română, op. 1.

În acelaşi an, muzicianul în vârstă de 17 ani începe să

dea lecţii de vioară şi susţine recitaluri la Bucureşti.

Admirat de Regină Elisabeta a României (celebra protectoare

a artei Carmen Sylva), este deseori invitat să cânte la

Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a compus mai multe

lieduri, inspirat de câteva poeme ale reginei Carmen Sylva.

Din primii ani ai secolului XX datează compoziţiile

sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române, op.

11(1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră, op. 9(1903),

prima să Simfonie, în Mi b, op. 13 (1905), Şapte cântece pe

versuri de Clément Marot, op. 15 (1908).

Activitatea sa muzicală alternează între Bucureşti şi

Pariş. Întreprinde turnee în mai multe ţări europene,

alături de parteneri prestigioşi, că Alfredo Casella, Pablo

Casals, Louis Fournier.

În timpul Primului război mondial rămâne în Bucureşti.

Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru

prima dată în audiţie integrală în România), compoziţii de

Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum şi

creaţii proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru

orchestră nr. 2 op. 20 (1915). În 1913, are loc prima ediţie

a Concursului Naţional de Compoziţie fondat de el cu scopul

stimulării creaţiei muzicale autohtone. Decernat din

venituri proprii şi constând din sume generoase, premiul

oferea câştigătorilor şansa de a se specializa la Pariş,

precum şi de a-şi auzi interpretate în concerte piesele

laureate.

După război, maestrul continuă seria turneelor atât în

Europa, cât şi în Statele Unite ale Americii. Peste Ocean a

dirijat, începând din 1923, orchestre prestigioase, printre

care Philadelphia Orchestră, Boston Orchestră, Chicago

Symphony.

Activitatea sa de pedagog capătă de asemenea o

importanţă considerabilă. Printre elevii săi se numără

violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux

şi Yehudi Menuhin. Acesta din urmă a păstrat un adevărat

cult şi o profundă afecţiune pentru Enescu. "Pentru mine,

Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii.

(...) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt

provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată

frumuseţe." (Yehudi Menuhin)

În 1936, pe 13 martie, a avut loc la Paris premiera

operei Oedip, pe un libret de Edmond Fleg, cu un succes

răsunător la public.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Enescu

rămâne în Bucureşti, unde se distinge printr-o activitate

dirijorală intensă, încurajând totodată şi creaţiile unor

muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silveştri, Ionel

Perlea, Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi.

În 1946, în luna aprilie întreprinde un turneu în URSS,

unde intră în contact cu personalităţi de primă mână ale

muzicii ruse: Dmitri Şostakovici, Aram Haciaturian, Kiril

Kondraşin, David Oistrah, Lev Oborin. În luna mai, primeşte

la Bucureşti vizita lui Yehudi Menuhin. În luna septembrie,

împreună cu soţia să Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu,

devenită la prima căsătorie prinţesa Cantacuzino) , pleacă

în turneu în Statele Unite ale Americii. La revenirea în

Europa se stabileşte la Pariş, din protest faţă de regimul

comunist instaurat în România.

Printre ultimele creaţii se numără Cvartetul de coarde

op. 22 nr. 2, poemul simfonic Vox Maris op. 31, Simfonia de

cameră op. 33.

George Enescu se stinge din viaţă în noaptea de 3 spre

4 mai 1955 şi este înmormântat la Père Lachaise din Paris.