ARGUMENT

În lucrarea de faţă am avut în vedere în primul

rând explorarea mediului penitenciar deoarece

acesta reprezenta pentru mine un deziderat de mult

propus dat fiind faptul că nu ştiam prea multe

despre modul în care se desfăşoară activitatea în

sistemul penitenciar românesc.

Pe fondul apariţiei unor modele comportamentale

noi în societatea actuală aflată într-o continuă

transformare apar şi consecinţe de ordin social,

economic, în urma cărora rezultă numeroase acte

violente, multe dintre ele având ca drept scuză

constrângerile sociale, nivelul de trai scăzut,

motiv pentru care am întreprins un studiu care să

aducă un plus de informaţie în ceea ce priveşte

infracţionalitatea, nu numai din punct de vedere

teoretic ci şi practic, în speranţa de a găsi

metode de prevenire şi recuperare.

Cercetarea pe care am întreprins-o a avut ca

drept scop evidenţierea mai multor caracteristici

din personalitatea deţinuţilor în urma căreia a

1

reieşit faptul că deţinuţi nu dispun de o

capacitate empatică în relaţiile interpersonale şi

nu sunt capabili să-şi ţină sub control propriile

stări afective.

PARTEA GENERALĂ

Capitolul I

Agresivitatea

În acest capitol ne propunem să facem

cunoscute pentru început, diferitele definiri ale

conceptului precum si încadrările acestuia în aria

mai largă a fenomenologiei sociale.

2

Definirile agresivitaţii au variat în

decursul anilor în funţie de autori, curente şi

aspecte ale relaţionarii agresivităţii cu alte

procese psihice precum şi datorită complexităţii

fenomenului.

Agresivitatea rezidă în acele forme de

comportament ofensiv, consumat pe plan acţional sau

verbal care constituie o reacţie disproporţională

la o opoziţie imaginară. (T.Bogdan).

N. Mitrofan defineşte agresivitatea ca

fiind orice formă de conduită orientată cu intenţii

către obiecte, persoane sau către sine, în vederea

producerii unor prejudicii, a unor răni, daune sau

distrugeri.

Michaelis defineşte agresivitatea ca un

comportament care are rolul să menţină sau să

stabilească bunăstarea subiectivă pe seama sau în

pofida rezistenţei altui organism. Michaelis

consideră agresivitatea pur reactivă.

Agresivitatea în comportamentul uman poate

avea dublă origine : biologică şi dobândită (sau

culturală). La un nivel intermediar între cele două

3

origini, agresivitatea este strâns corelată şi cu

frustare.

1.1.Agresivitatea biologică

Modelul biologic, bazat pe noţiunea de

instinct, a fost explicat la nivelul psihologiei

animale de Konrad Lorenz, iar la nivelul

psihologiei umane de K. Greeff.

Dacă pentru agresivitatea animalelor

termenul de instinct acoperă realitatea unui

comportament înnăscut, în cazul omului acest termen

nu poate fi aplicat. Pentru agresivitatea omului,

termenul de instinct a fost înlocuit cu cel de

„pulsiune”, care are o altă semnificaţie decât

existenţa spontană a nevoii de a ataca şi a

distruge anumiţi stimuli (stimuli-semnal).

La individul uman, agresivitatea apare ca

o referinţă la o nevoie vitală ca foamea, apărarea,

sexualitatea etc., toate aceste necesităţi vitale

fiind supuse însă controlului cortical, ceea ce

4

permite o creştere considerabilă a rolului

proceselor cognitive care fac posibil exerciţiul

mintal (judecată-raţionamentele), posibilitatea de

a prevedea consecinţele unui act de a elabora şi

realiza proiecte.

În acest sens se poate vorbi că omul este

efectiv singurul animal capabil să omoare

premeditat, pentru că el este singurul capabil să-

şi înscrie şi să anticipeze conduita distructiv

propriu-zis. Conduita heteroagresivă se poate

traduce în încă două moduri:

1. printr-o depersonalizare a victimei, care îşi

pierde toată valoarea afectivă pentru agresor;

2.printr-un mecanism cu care să justifice actul

comis sau să-l integreze într-un sistem global de

justificări.

Dacă în cadrul acestui model se pune

problema patologiei, se va putea distinge o

patologie individuala si una colectivă. Patologia

individuală capătă două aspecte, în functie de

care agresivitatea poate fi constituţională sau

accidentală . La agresivitatea constitutională se

disting epilepticii, unde periodic au loc

5

descărcări paroxistice sau pe cea a caracterului

paranoic, lucidă care se exercită la rece. Există,

pe de alta parte , agresivităţi accidentale , sau

cîstigate datorate unor factori si înprejurari

precum:

-în patologia emotională, rănirea amorului

propriu sau stările pasionale, care pot să se

manifeste prin descărcări agresive;

-impregnările toxice acute si cronice

(alcoolismul)

-encefaliopatiile infantile, ale

adolescentului sau adultului, traumatismele cranio-

cerebrale, afecţiuni susceptibile de a lasă ca

sechele tulburări de caracter şi care pot fi

însoţite de agresivitate , ca o predispoziţie

reziduală;

-psihozele cronice evolutive

(schizofrenia, psihoza halucinatorie cronică) pot

de asemenea să fie însoţite de manifestări

agresive.

Experimentele din psihologia socială,

antropologie scot în evidenţă o serie de

caracteristici ale comportamentului uman, care au

6

la bază comportamentul agresiv, comune tuturor

oamenilor şi prezente în toate culturile.

Din punct de vedere biologic incidentele

agresive între membrii unei comunităţi umane nu

sunt rare, putându-se delimita o serie de situaţii

tipice, în care tendinţele instinctuale îşi fac

simţită prezenţa, totuşi ele nu degenerează în

distructivitate. Fără a deveni prizonierii

determinismului biologic, ce ar deschide drumul

fatalismului, trebuie să admitem spectrul larg al

agresivităţii umane. Agresivitatea poate lua forma

unui atac verbal, fizic sau ironic. De asemenea

poate fi şi sub forma unei suspendări a contactului

social, de ajutor.

Printre formele manifeste ale

agresivităţii umane, comune cu cele ale animalelor,

putem amintii:

-ocuparea unui teritoriu şi menţinerea

unei distanţe între indivizi. Oamenii îşi formează

rapid habitudini spaţiale. În temeiul unei

înţelegeri tacite fiecare respectă locul celuilalt.

Aceste habitudini apar încă de la vârsta de doi

7

ani: copii sunt deranjaţi dacă trebuie să-şi

schimbe locul. Distanţa individuală pe care o

menţinem faţă de ceilalţi depinde de intensitatea

stimulilor emişi de aceştia, conform unui

experiment realizat de Nesbitt şi Steven (1974).

Această distanţă există indiferent de cultură deşi

lungimea ei variază. Oamenii încearcă să-şi

menajeze spaţiul, iar orice încălcare a acestuia

este resimţită ca o intruziune. Hainele stridente,

parfumurile, accesoriile, tatuajele au un efect de

distanţare. Dacă vom căuta semnificaţia unui astfel

de comportament teritorial, în cadrul grupului, vom

constata că în acest mod se obţine o anumită ordine

şi stabilitate.

-influenţa luptei şi a cooperării asupra

structurii grupului şi relaţiilor intragrupale: în

general concurenţa, fie că urmăreşte recompensa,

fie că urmăreşte alte scopuri conduce la

delimitarea agresivă şi duşmanie între grupuri.

Aceasta concluzie a reieşit în urma experimentului

efectuat de Sherif (1966)

8

-rivalitatea: este cunoscut faptul că

oamenii se concurează pentru a obţine favoarea

anumitor congeneri. O legatura odată stabilită, cum

ar fi cea dintre soţi, este apărată. Adesea membrii

unui grup concurează pentru favoarea celor

superiori în rang. În sfârşit, se ştie că copiii se

concurează între ei pentru dragostea parinţilor.

Aceasta rivalitate înte fraţi şi surori se

manifestă cu deosebită intensitate în special după

naşterea unui frate sau a unei surori, această

situaţie înregistrându-se în toate culturile.

-apararea partenerului social. Când copiii

sunt atacati de adulti, faptul declanşeaza automat

o reacţie de a-l apara. Este vorba probabil de o

reacţie de protecţie elementara, comparabilă cu

reacţia de protejare a progeniturii întânlită la

regnul animal. Elementul nereflectat , de tipul

reflexului din reacţia de apărare a persoanelor

apropiate indică prezenţa unei scheme înăscute.

-năzuinţa ierarhică. Oamenii tind spre

recunoastere. Ei caută să se distingă prin anumite

9

performanţe pentru că, cel putin un timp, să se

situeze în centrul atenţiei grupului. A fi

respectat înseamnă a atrage atenţia congenerilor,

ceea ce îşi doreşte individul. Această năzuinţă

ierarhică are un caracter adaptativ atâta cât

permite categorisirea oamenilor în functie de

dotarea lor. Societatea ierarhizată crează

simboluri ale statului care permit recunoaşterea

rangului celor care le poartă (masini,

costume,bijuterii). Uneori năzuinţa ierarhică

degenerează în forme patologice. Astfel se întâmplă

când cineva apelează la crimă pentru a se plasa în

centrul atenţiei comunităţii. Dominaţia bazată în

esenţă pe violenţă se află în dezacord cu natura

cultural umană, trezind de fiecare dată la viaţă

contraviolenţă. Ierarhia presupune, nu doar

năzuinţa ierarhică, ci şi disponibilitatea la

supunere şi loialitate. Stayton şi Hogan (1979) au

descoperit că copii crescuţi înttr-un mediu

prietenos se supun de bună voie, fără a-l

constrânge. Submisivitatea nu se obţine datorită

unei educaţii severe. Ierarhicitatea se manifestă

încă din grupurile de copii: copiii cu rang înalt

10

se află în atenţia celorlalţi şi îndeplinesc rolul

de conducător şi aplanator al conflictelor.

-agresivitatea explorativă: comportamentul

agresiv este utilizat adesea pentru testarea

spaţiului social de mişcare. Copiii se comportă

agresiv pentru a vedea cât de departe pot merge.

Răspunsul celorlalţi le indică limitele toleranţei,

precum şi norma comportamentală a culturii din care

fac parte. Dacă răspunsul întarzie să apară atunci

agresivitatea explorativă este escaladată

(Hassenstein 1973). Agresivitatea explorativă

permite descoperirea punctelor slabe ale

pertenerului. Acelaşi lucru este valabil şi pentru

conflictul dintre generaţii. După Hassenstein nu

trebuie să ne aşteptăm că provocarea să poată fi

anihilată prin satisfacerea dorinţelor şi

exigenţelor expuse. Mai curând o astfel de cedare

conduce la noi excaladări. Agresorul doreşte să

măsoare prin confruntare superioritatea sau

inferioritatea sa. Educaţia excesiv de permisivă şi

concesivă conduce la o argumentare a agresivităţii.

11

-reacţia de respingere a anormalului: membrii unui

grup care se abat în comportament de la normă devin

adesea ţinta agresiunii. În fond este vorba de o

formă particulară a agresivităţii educative.

Mecanismul lucrează „orbeşte”. Chiar dacă individul

în cauză este bolnav, accidentat, în vârstă el

devine ţinta ironiilor. Umor agresiv este îndreptat

chiar şi împotriva celor care prin neîndemânarea

lor îşi provoacă daune neînsemnate, se rănesc uşor,

sparg ceva. Această bucurie provocată de rău se

manifestă chiar şi la copii de doi ani. Adesea

oamenii slabi din punct de vedere emoţional, fizic,

social sunt victime ale delicvenţilor. T. Bogdan în

lucrarea Analiza Psihologică a victimei

demonstrează că indivizii deprimaţi, achizitivi,

alcoolici, singuratici, imigranţi, vârstnici, etc.

sunt predispuşi la a fi atacaţi de alte persoane.

Această constatare capătă relevanţă mai ales pentru

acei indivizi a căror convieţuire armonioasă este

deficitară.

1.2. Agresivitate şi frustare

12

La un nivel intermediar situat între

biologic şi cultural se situează problematica

agresivităţii cauzate de frustare. Cea mai

cunoscută teorie este teoria frustare-agresivitate,

formulată de John Dollard. Orice întrerupere a unei

acţiuni dorite, orice obstacol pe drumul către un

scop, orice nesatisfacere a unei dorinţe

declanşează mai întâi agresivitate. Acest fapt este

valabil pentru toţi oamenii şi constituie baza

teoriei frustării. Copiii, aflaţi vârsta la care nu

pot vorbi, atacă persoanele care le iau ceva sau nu

le satisfac dorinţele. În teoria frustării omul nu

reacţionează la un excitant cheie simplu şi

necondiţionat, ci la un întreg complex de

excitanţi, numit „clişeu situaţional”.

În literatura de specialitate sunt citate

patru tipuri de frustare:

1.existenţa unei imposibilităţi sau a unei

bariere fizice, în calea acţiunii proiectate;

2.existenţa unei perioade de latenţă între

debutul şi sfărşitul actului secvenţial;

3.omiterea sau reducerea recompensei care

constituie scopul activităţii desfăşurate;

13

4.apariţia unei tendinţe la răspunsul

incompatibil cu situaţia existentă.

Cercetările, mai ales experimentele, făcute de o

serie de autori asupra rolului frustării în

declanşarea comportamentului agrsiv pleacă de la

două teze ale şcolii lui Yale, care pot foarte bine

să fie formulate ca două întrebări:

-orice comportament agresiv este rezultatul unei

frustări?

-orice frustare duce la comportament agresiv?

Problema frustării este încă discutată în

literatura de specialitate. Se precizează că

frustarea, prin ea însăşi, nu declanşează un

comportament agresiv. După afirmaţiile lui

Berkowitz, ea suscită anxietate, ca variabilă

intermediară şi se poate considera că tensiunea

creată de această anxietate declanşează reacţia

agresivă. Berkowitz merge şi mai departe şi afirmă

că este necesar să se lărgească conceptul de

frustare şi să se prevadă nu numai o frustare

reală, dar şi una imaginară. Nu toate frustările

conduc la o stare anxioasă şi de aici la

comportamentul agresiv. Totul depinde de sensul pe

14

care îl au acestea pentru individ. Acest sens se

poate traduce în două moduri şi din acest punct de

vedere unele frustări sunt acceptate de individul

în cauză sau ele apar ca justificate, acestea

legându-se de înţelegerea pe care o are individul

faţă de realităţi sau, în al doilea caz, intervine

sentimentul de frică sau de neputinţă în faţa unei

situaţii date.

Astăzi problema care constituie obiect de discuţie

nu mai este aceea dacă există un instinct agresiv,

ci dacă sistemele motivaţionale care determină

apetenţa combativă sunt dobândite pe parcursul

dezvoltării (ipoteza instinctului secundar) sau

sunt înăscute (ipoteza instinctului primar).

Reprezentanţii ipotezei instinctului secundar

consideră că agresivitatea este un element ajutător

pentru realizarea altor instincte şi că

agresivitatea este activată ori de câte ori acestea

sunt reprimate. Arno Plank (1969) derivă toate

actele agresive din reprimarea instinctului sexual.

Dacă ar exista o deplină satisfacere a instinctelor

primare, atunci agresivitatea ar deveni inutilă.

15

Faptul că, frustraţiile de tot felul conduc la acte

agresive, nu demonstrează că frustraţiile

reprezintă cauza exclusivă a agresivităţii. Nici

teza existenţei unui instinct agresiv primar nu

este demonstrată în mod riguros; totuţi o serie de

indicii importanţi pledează în favoarea ei. Nu este

vorba de răspândirea universală a comportamentului

agresiv şi de prezenţa unor obiceiuri supapă în

toate culturile, căci nu există vreo cultură care

să nu presupună frustraţii membrilor ei vis-a-vis

de normele şi valorile ei.

Rezultatele fiziologiei sistemului nervos

documentează existenţa unor impulsuri primare

provenite din sistemul nervos central, conform

cercetărilor efectuate de Gibbs (1961), Mayer

(1969, 1971). Sweet a demonstrat existenţa la om a

unor accese spontane de furie de origine neurogenă

(1978). Astfel de accese sunt manifestate prin

atacuri asupra altor persoane, în distrugerea de

obiecte, expresia mimică a furiei şi prin

sentimentul subiectiv al enervării. Centrul furiei,

care se află în lobii temporali şi în nucleii

amigdaloizi, determină prin activitatea lor

16

spontană apariţia furiei. Deasemenea se ştie că

aceste zone sunt controlate (prin inhibiţie) de

formaţiuni nervoase situate în lobii frontali, care

în mod obişnuit asigură comportamentul moral al

individului.

1.3. Agresivitatea dobândită sau culturală

Una dintre cele mai reprezentative teorii

ale învăţării sociale, ce se concentrează în

special asupra achiziţionării comportamentului

17

agresiv, aparţine lui Albert Bandura, 1977. El

consideră că în dezvoltarea diferitelor forme de

comportament, inclusiv cel agresiv, intervin o

serie de mecanisme, precum imitaţia şi modelarea.

Trăsături de personalitate, cum ar fi,

agresivitatea şi dependenţa pot fi învaţate privind

la alţii şi vazând ce fel de recompense şi pedepse

primesc aceştia pentru acţiunile lor. Bandura

pleacă de la premisa că indivizii nu se nasc cu

repertorii performante ale comportamentului

agresiv, ci trebuie să le înveţe. Unele dintre

formele elementare ale agresivităţii pot fi

perfectate cu minimală ghidare însă cele mai multe

activităţi agresive necesită deprinderi care

solicită o învăţare excesivă. În cadrul schemei

generale privind învăţarea socială a

comportamentului agresiv, Bandura diferenţiază: 1.

Originile agresiunii; 2. Instigatorii agresiunii;

3.Regilatorii agresiunii.

În prima categorie fac parte:

a)învăţarea observaţională;

b)performanţa întărită;

c)determinanţi structurali.

18

Învăţarea observaţională se bazează în principal pe

observarea comportamentului altor, precum şi a

consecinţelor acestor comportamente pentru ei.

Învăţarea observaţională este guvernată de 4

subprocese interdependente: procesele atenţiei;

reprezentările simbolice; procesele reproducerii

motorii; integrarea actelor constituente în alte

noi pattern-uri de răspuns. În societatea modernă

stilurile agresive comportamentale pot fi adoptate

din trei surse principale:

-agresiunea modelată de membrii familiei (copiii

trataţi agresiv de către părinţii lor vor folosi

aceleaşi comportamente în raport cu alţii);

-subcultura în care trăieşte individul (incidenţa

cea mai mare a agresivităţii este regăsită în

comunităţile în care abundă modelele de conduită

agresivă);

-modelele simbolice abundente oferite de mass-

media.

Din a doua categorie (instigatorii agresiunii) fac

parte:

a)instigatorii modelatori: teoria învăţării

distinge 4 procese prin care influenţele

19

modelatorii pot activa comportamentul agresiv:

- procesul instigaţional, facilitativ: -

procesul dezinhibitoriu; - procesul stimulării

emoţionale; - procesul de întărire a efectelor

stimulării. Altfel spus, influenţele

modelatorii exercitate din partea conduitelor

agresive observate, depinzând de forma şi

conţinutul lor, pot acţiona ca profesori, ca

solicitatori, ca dezinhibitori, ca întăritori

ai stimulului şi ca stimulatori emoţionali;

b)tratamentul aversiv care cuprinde: -agresarea

fizică; -ameninţări verbale şi insulte; -

schimbări aversive în condiţiile de viaţă; -

contracararea comportamentului orientat spre

scop;

c)persuadare stimulativă (atracţia din partea

beneficiilor aşteptate, care este mai mare

decât teama faţă de tratamentul dureros);

d)instigatorii instrucţionali (în timpul

procesului socializării, indivizii sunt formaţi

să se supună altora. Recompensând acordul şi

pedepsind insubordonarea, directivele formulate

20

în forma comenzilor autoritare provoacă

agresiunea supusului);

e)controlul simbolic bizar (este cazul unor

psihotici, care acţionează în virtutea unor

influenţe bizare – comenzi, sfaturi

halucinatorii, convingeri privind

responsabilitatea lor eroică etc.).

Din a treia categorie fac parte regulatorii

agresiunii sau mecanismele de menţinere.

Comportamentul în general, precum şi cel agresiv,

este extensiv reglat de către consecinţele sale.

Există 3 feluri de rezultate, care interacţionează

în cadrul unor modalităţi ce slăbesc sau întăresc

efectele lor asupra comportamentului:

1. întărirea externă; probabilitatea

acţiunilor particulare este crescută

datorită beneficiilor anticipate şi redusă

datorită pedepsei anticipate. Agresiunea

este puternic influenţată de către

consecinţele ei. Din categoria factorilor

întăritori pozitivi externi fac parte : a)

recompense tangibile, cum ar fi cele

materiale; b) recompense pe linia statului

21

social; c) reducerea tratamentului

aversiv; d) manifestările prejudiciale.

Suferinţele victimei sunt întăritori ai

comportamentului agresuv.

2. întărirea indirectă, care are în primul

rând o funcţie informativă, vizează

consecinţele observării comportamentului

altor persoane în diferite ocazii şi

circumstanţe (dacă este recompensat,

ignorat sau pedepsit). Consecinţele

comportamentului agresiv al altora oferă

informaţii privind tipurile de acţiune

care probabil vor fi recompensate sau

sancţionate şi situaţiile în care este

potrivit a le desfăşura. Un număr de

factori care intervin în procesul

comparării sociale pot altera efectele

obişnuite ale consecinţelor observate.

Modelele şi observatorii adesea diferă, de

aceea un comportament aprobat de unii

poate fi dezaproba de alţii;

3. autoritatea sau modul în care subiectul se

raportează la consecinţele propriilor sale

22

acţiuni. Astfel, o variantă poate fi

autorecompensarea (mândria, întărirea eu-

lui, bucuria achiziţionării unor lucruri,

etc.).

Modelul socio-cultural al comportamentului

agresiv este pus în evidenţă atât de literatura de

specialitate cât şi de observaţiile curente din

practica vieţii sociale.

Studiul etiologiei agresivităţii nu poate

să nu ţină seama şi de condiţiile pe care le oferă

mediul familial sau colectiv, condiţii care, în

anumite cazuri, pot constitui „terenul fertil” al

„încolţirii” acestui tip de comportament.

De asemenea , mass-media constituie într-o

anumită acceptare, unul din factorii favorizanţi în

acest sens. Similar se pune problema în privinţa

cinematografului, televiziunii sau literaturii care

prezintă scene agresive distructive, neştiindu-se

niciodată dacă aceste scene au asupra

spectatomentului pe care-l descoperă.

În general, se consideră că influenţa

scenelor agresive depinde în mare măsură de

existenţa prealabilă a obiceiurilor agresive şi că

23

această influenţă variază, în funcţie de

posibilitatea pe care le are spectatorul de a se

confrunta cu mediul în care el se simte integrat şi

al cărui cadru de referinţă în sens sociologic este

opus celui pe care îl presupun scenele cu

încărcătură agresivă.

La apreciera predictivă asupra conduitelor

agresive este necesar să se ţină seama de mediul de

provenienţă şi nivelul intelectual al indivizilor

pentru că unii nu prezintă nici o disponibilitate

psihologică spre un astfel de comportament, pe când

alţii găsesc aici modelele comportamentale.

Între alţi factori care consideră că se

impun atenţiei în sfera cauzalităţii

comportamentelor agrsive cu etiologie socială sunt

şi narcomaniile care pot predispune sau favoriza

trecerea la act mai ales dacă subiectul este

dependent de utilizarea drogurilor. În aceste

situaţii, starea de narcomanie poate fi considerată

ca o cauză echivalentă în sfera generală a

cauzalităţii actului agresiv.

Consumul de alcool este unanim recunoscut

ca toxicul cel mai virulent în declanşarea

24

comportamentelor agresive, atât în sensul

autodistructiv, cât şi în cel heterodistructiv.

Abordarea modelului socio-cultural al

agresivităţii nu se poate dispensa de utilizarea şi

de analizele operaţionale ale conceptului

„calitatea vieţii” sau „valoarea umană a vieţii” cu

următoarele nivele:

-la un prim nivel dimensiunile: biologică,

psihică, socială având semnificaţii atât relativ

autonome, cât şi semnificaţii interdependente,

numai analiza lor integrată şi dinamică putând

conduce la concluzii consistente, valide;

-valoarea vieţii, pe fiecare dintre cele

trei dimensiuni (biologică, psihică şi socială)

înţeleasă ca adiţionare a duratei parcurse

(cantităţii) a vieţii, a calităţii acesteia şi a

semnificaţiei atribuite de către subiect primelor

două componente (biologică şi psihică).

25

1.4.Tipuri de agresivitate

Dată fiind marea complexitate a acestui

fenomen psihosociologic, tipologizarea este foarte

dificilă. Criteriile de clasificare ies în evidenţă

în mod direct din analiza coordonatelor de definire

a agresivităţii:

1.în funcţie de agresor sau de persoana care

adoptă o conduită agresivă;

2.în funcţie de mijloacele utilizate în vederea

fianlizării intenţiilor agresive;

3.în funcţie de obiectivele urmărite;

4.în funcţie de forma de manifestare a

agresivităţii.

În primul caz putem distinge:

26

- agresivitatea tânărului – adultului;

- agresivitatea individuală – colectivă;

- agresivitatea spontană – premeditată;

În al doilea caz distingem:

- fizică – verbală;

- directă – indirectă;

În al treilea caz :

- obţinerea unor beneficii;

- rănirea sau distrugerea victimei;

În al patrulea caz :

- violenţa – non violenţa;

- latentă – manifestă;

Worchel (1991) face distincţia dintre

agresivitatea datorată supărării şi maniei şi

agresivitatea instrumentală, care este orientată în

primul rând în direcţia obţinerii unui câştig

material.

27

Capitolul II

Inteligenţa emoţională

28

2.1.Emoţiile

Sensul adaptiv / nonadaptiv al vieţii emoţionale

La nivel infrauman, conduita emoţională

are un caracter reflex-necondiţionat. În opinia lui

Darwin, expresiile emoţionale sunt reziduuri ale

unor acte de odinioară adaptive şi desfăşurate.

Putem spune despre conduita emoţională că se

realizează în forme şi limite social-culturale

condiţionate.

Fiziologul Cannon M. tratează emoţia ca un

ansamblu de reacţii cu caracter adaptiv.

Modificările organice, mobilizarea somato-

vegetativă, activarea simpatică reprezintă o

preorganizare energetică a adaptării, într-un fel

„o pregătire pentru luptă”.

Se apreciază că emoţiile de intensitate

medie au de regulă un efect dinamizant adaptiv, în

timp ce emoţiile de intensitate maximă au ca efect

dezorganizarea conduitei (Radu 1991). Aceasta duce

către teza răspândită în rândul multor psihologi

(Janet, Pavelcu) că emoţia are un caracter

dezadaptiv.

29

Un punct de vedere în acest sens este cel al lui

Claparede: „emoţia apare când adaptarea este

împiedicată din diferitre motive”. Acesta consideră

că emoţia ca un efect al neadaptării într-o

situaţie dată. Orice emoţie este un fenomen de

destindere a tensiunii afective prin reacţii

vegetative, tonice şi cinetice.

Cele două concepţii opuse cu privire la

sensul procesului emoţional, una ce vede în

mobilizarea energetică pregătirea acţiunii şi

cealaltă care reţine numai aspectul dezorganizator

al descărcării emotive se sprijină pe fapte reale.

Numai că ele pleacă de la o alternativă falsă sau,

considerând că un anumit aspect trebuie să fie

exclusivist asupra celeilalte.

Ori, noi vedem că afectivitatea trebuie

privită în mecanismul general al echilibrului

organismului cu mediul, în funcţia generală de

reglare a conduitei care revine fenomenelor

psihice.

Se pune problema dacă se poate vorbi de o

constituţie emotivă, caracterizată, după Dupre,

prin dezechilibrul nervos, hiperiritabilitatea

30

difuză şi insuficienţa inhibiţiei voluntară.

Experienţele făcute pe animale sugerează ideea

determinării ereditare a emotivităţii (Ciofu 1978).

Dar există şi o emotivitate dobândită în cursul

vieţii (Radu 1991). Maturitatea afectivă indică

prezenţa controlului de sine, însuşirea

modalităţilor adaptive la situaţiile cu care ne

confruntăm în viaţă.

Vorbind despre echilibrul emoţional nu

putem ocoli teoriile echilibrului cognitiv şi

structural. Aceste teorii se referă la universul

cognitiv al indivizilor, adică la măsura în care

ştiu ce cred în legătură cu obiectele din mediul

lor. Despre ei însişi sau despre celălalt. Teoriile

echilibrului cognitiv (Doisse 1996) definesc o

organizare aparte a elementelor universului

cognitiv: raporturile între diferite elemente

trebuie să fie cât mai satisfăcătoare, mai

coerente.

La fel, nu putem ocoli aspectul social,

realţiile interumane. Un om are nevoie de suportul

afectiv şi cognitiv al altuia, pentru a-şi explica

momentele neclare şi emotive prin care trece, mai

31

ales într-o situaţie de stres (Schater 1979).

Trăirile noastre conţin aproape constant un element

de apriciere, de valorificare a variaţiilor ce au

loc în echilibrul dintre noi şi mediu (Pavelcu

1982). Aceste aprecieri determină reacţii de

restabilire a echilibrului printr-o mişcare sau

printr-o compensare afectivă a modificării

iniţiale.

Emoţia are aşadar o funcţie de restabilire

a echilibrului prin derivare, prin risipirea

forţelor pe căi vegetative, utilă prin efectul de

rezolvare a tensiunii psihice, dar uneori

dezadaptive pentru conduita umană.

Studiul proceselor constructive ale

emoţiilor ţine încă de psihologia socială. Se

atribuie emoţiilor un rol important în adaptarea la

mediu. Acest mediu este cel mai adesea social şi

principalele mecanisme de adaptare sunt elaborate

social.

O emoţie, chiar şi lipsită de intensitate

schiţează un început de acţiune, înainte ca o

deliberare conştientă să înceapă, permiţând o

reglare promptă a comportamentului (P. Anohin).

32

Conştientizarea sentimentelor, capacitatea

de a-şi accepta sentimentele, indiferent de

intensitatea lor şi capacitatea de a cultiva aceste

informaţii emoţionale, face ca individul să-şi

contrenze atenţia mai mult asupra celorlalţi decât

asupra propriilor dureri, atunci când se află în

faţa stresului.

În ultima vreme mai multe cercetări scot

la în evidenţă importanţa cultivării emoţiilor

precum şi îmbunătăţirea managementului emoţional.

Ceoficientul de inteligenţă (IQ) ne permite să

înţelegem şi să abordăm lumea la un anumit nivel

dar emoţiile ajută să ne înţelegem pe noi înşine şi

prin aceasta şi pe ceilalţi. Fără o conştientizare

a emoţiilor noastre fără o recunoaştere şi

valorificare a sentimentelor nu putem avea relaţii

armonioase cu ceilalţi oameni, vom pluti în derivă,

fără putinţa de a ne cunoaşte eul.

În urma studiilor făcute asupra

pacienţilor cu leziuni cerebrale (accidente

vasculare, tumori), oamenii de ştiinţă au ajuns la

concluzii interesante în ceea ce priveşte

inteligenţa. Atunci când acele părţi ale

33

creierului, care provoacă emoţiile suferă leziuni,

intelectul rămâne intact, se poate încă vorbi,

analiza, atinge performanţe la testele de

inteligenţă dar nu vom putea să luăm decizii în

lumea reală, nu vom putea să ne facem planuri pe

termen scurt sau lung.

Ce se întâmplă exact la nivelul creierului

nostru nu este încă clar dar, funţiile raţionale şi

emoţionale ale creierului se află într-o strânsă

relaţie de interdependenţă. Din punct de vedere

evoluţionist, componenta emoţională a existat în

creierul uman cu mult înaintea dezvoltării

raţiunii, neocortexul, dar aceasta nu înseamnă că

este mai primitiv. Centrii emoţionali şi raţionali

ai creierului au evoluat împreună, aflăndu-se într-

o relaţie de interdependenţă atât din punct de

vedere structural cât şi din punctd de vedere al

proceselor biochimice, iar între ei există un

pemanent schimb de informaţii. Rezultatul acestui

schimb de informaţii nu duce doar la apariţia

instinctului de autoceonservare, ci şi la naşterea

unor abilităţi rafinate precum empatia,

creativitatea, sociabilitatea şi autocunoaşterea.

34

Emoţiile nu alterează procesele cognitive,

dar există tendinţa de a confunda ceea ce gândim

despre sentimente cu sentimentele ânşăşi.

2.2.Definirea şi caracterizarea inteligenţei

emoţionale

Psihologul W. Mischel de la Universitatea

Stanford a aplicat unor copii în vârstă de 4 ani un

test cu „acadele” care poate preconiza cât de

repede se pot adapta aceştia în perioada liceului.

35

Testul constă în ale oferi copiilor o singură

acadea chiar în acel moment sau două acadele peste

o perioadă de timp când se va întoarce

supraveghetorul. Acest test este de fapt unul de

inteligenţă emoţională. Copii care-şi pot controla

sentimentele, emoţiile şi au suficientă răbdare

pentru a primii două acadele, se dovedesc a nu fi

doar mai capabili din punct de vedere emoţional ci

şi mai conpetenţi la şcoală şi în viaţa de toate

zilele.

Toate aceste descoperiri şi alte indicii

privind sentimentele noastre şi consecinţele lor

sunt cuprinse în cartea lui Daniel Goleman

intitulată „Inteligenţa emoţională”. Cartea

subsumează rezultatele unor cercetări care arată că

dezvoltarea emoţională a elevilor este decisivă

pentru succesul lor în viaţă şi nu doar pentru

rezultatele şcolare.

Cercetătorii au demonstrat că elevii care

au un sistem emoţional stabil la vârsta de 4 ani au

rezultate mult mai bune la diverse examinări sau la

facultate. Capacitatea de a recunoaşte şi de a face

36

faţă emoţiilor duce la performanţe mai mari la

şcoală şi în relaţiile interumane.

Plecându-se de la rolul adaptativ al

afectivităţii s-a constatat că persoanele care au

un coeficient intelectual (QI) –indice al nivelului

de dezvoltare al inteligenţei, stabilit prin

raportarea vârstei mentale la vârsta cronologică;

înalt sau o inteligenţă academică foarte bine

dezvoltată se descurcă mult mai puţin în viaţa de

zi cu zi, în timp ce altă categorie de subiecţi

care au un IQ mai redus în comparaţie cu primii, au

rezultate deosebite în practică. De aici se poate

naşte întrebarea : „cum reuşesc aceştia să aibă

rezultate bune în situaţii critice şi să facă faţă

oricăror împrejurări ale vieţii?”. Sternberg (1988)

a rugat oamenii de pe stradă să arate ce înţeleg ei

printr-o persoană inteligentă. În urma testărilor

s-a ajuns la concluzia că ei dispun de o altă

abilitate decât inteligenţa academică, datorită

căreia reuşesc să depăşească obstacolele vieţii.

Această abilitate a fost raportată iniţial la

inteligenţa socială care desemnează capacitatea de

înţelege şi a stabili relaţii interumane.

37

Thorndike definea inteligenţa socială ca

fiind capacitatea de a înţelege şi de acţiona

inteligent în cadrul relaţiilor interumane.

H.Gardner (1993) în teoria sa privind inteligenţele

multiple, rezervă un loc important acelor forme de

inteligenţă care permit omului o adaptare

superioară la mediul social. Astfel, el a introdus

termenii de inteleigenţă interpersonală şi

intrapersonală. Inteligenţa interpersonală se

referă la abilitatea de a îi inţelege pe ceilalţi,

de a cunoşte ceea ce-i motivează pe oameni, cum

muncesc ei şi cum pot să cooperezi mai bine cu ei.

Inteligenţa intrapersonală constă în

abilitatea de a se întoarce spre sine, in

interiorul propriei persoane şi reprezintă

abilitatea de a forma cu acurateţe un model

vertical al sinelui şi de a folosi acest model

pentru a acţiona adecvat în viaţă.

Studiile privind inteligenţa emoţională

sunt relativ recente, ele debutând în jurul anilor

‘90. În acest sens a apărut trei mari direcţii în

definirea inteligenţei emoţionale reprezentate de:

38

1. John D. Mayer şi Peter Salovey; 2. Reuven Bar-

On; 3.Daniel Goleman;

1. Mayer şi Salovey consideră că

inteligenţa emoţională implică:

a)abilitatea de a percepe cât mai corect emoţiile

şi de a le exprima;

b)abilitatea de a accede sau genera sentimente

atunci când ele facilitează gândirea;

c)abilitatea de a cunoaşte şi a înţelege

emoţiile şi de a le regulariza pentru a promova

dezvoltarea emoţională şi intelectuală;

2. În cadrul celei de-a două versiuni de

tratare a inteligenţei emoţionale se află studiile

realizate de-a lungul a 25 de ani de Reuven Bar-On.

În 1992 Reuven Bar-On doctor la Universitatea din

Tel Aviv a stabilit şi el componentele inteligenţei

emoţionale după cum urmează:

Aspectul intrapersonal

- conştientizarea propriilor emoţii – abilitatea

de a recunoaşte propriile sentimente;

- optimism – abilitatea de a apăra ceea ce este

bine şi diponibilitatea de exprimare a

39

gândurilor, credinţelor, sentimentelor, dar nu

într-o manieră distructivă;

- respect – abilitatea de a respecta şi accepta

ceea ce este bun;

- autorealizare – abilitatea de realiza

propriile capacităţi potenţiale, capacitatea

de a începe să te implici în căutarea unor

scopuri;

- independenţa – abilitatea de a te direcţiona

şi controla singur în propriile gânduri şi

acţiuni, capacitea de a fi liber de

dependenţele emoţionale.

Aspectul intrepersonal

- empatie – abilitatea de a fi conştient, de a

înţelege şi aprecia sentimentele celorlalţi;

- relaţii interpersonale – abilitatea de a

stabili şi menţine relaţii interpersonale

reciproc pozitive, acest lucru caracterizându-

se prin intimitate, oferire şi primire de

afecţiune;

- responsabilitate socială – abilitatea de a-ţi

demonstra propria cooperativitate ca membru

contribuabil şi constructiv în grupul social;

40

Adaptabilitate

- rezolvarea problemelor – abilitatea de a fi

conştient de probleme şi de a defini

problemele pentru a genera şi implementa

potenţialele soluţii;

- testarea realităţii – abilitatea de a stabili

corespondenţe între ceea ce înseamnă o

experienţă şi care sunt obiectivele existente;

- flexibilitate – abilitatea de a-ţi ajusta

gândurile, emoţiile şi comportamentul pentru a

schimba situaţia şi condiţiile;

Controlul stresului

- toleranţa la stres – abilitatea de a te ate

împotrivi evenimetelor şi situaţiilor

stresante fără a poticni şi de asemenea ,

abilitatea de a face faţă acestora în mod

activ

- controlul impulsurilor – abilitatea de rezista

sau amâna impulsivitatea şi de a goni tendinţa

care te determină să acţionezi în grabă;

Dispoziţia generală

41

- fericire – abilitatea de a te simţii

satisfăcut de proria viaţă, de te distra

singur şi împreună cu alţii;

- optimism – abilitatea de a vedea partea

strălicitoare a vieţii, de a menţine o

atitudine pozitivă în ciuda adversităţilor;

Aceşti cinci factori componente ale

inteligenţei emoţionale (IE) se evaluează prin

teste specifice. Suma punctelor obţinute la aceste

teste reprezintă coeficientul de emoţionalitate,

EQ. De obicei tipul de persoană care cunoaşte

succesul în viaţă are un EQ ridicat.

3. A treia mare direcţie în aboradarea inteligenţei

emoţionale este reprezentată de D. Goleman. În

viziunea sa construtele care compun această

formă de inteligenţă sunt :

conştinţa de sine – încredere în sine

autocontrol – dorinţa de adevăr, conştiinciozitate,

adaptare

motivaţia – dorinţa de a cuceri, iniţiativa,

optimismul

empatia – a-i înţelege pe ceilalţi, capacitatea

politică

42

aptitudini sociale – comunicarea, conducerea,

stabilirea de relaţii, colaborarea, capacitatea de

lucru în echipă

În cartea sa din 1995 Goleman şi-a

formulat definiţia inteligenţei emoţionale pe baza

lucrării lui Mayer şi a lui Salovey din 1990.

Goleman a adăugat multe lucruri la ceea ce el a

prezentat ca fiin inteligenţă emoţională. Astfel el

a adăugat câteva variabile care ar putea fi mai

bine numite „trăsături de personalitate sau de

caracter” decât componente ale inteligenţei

emoţionale. De exemplu a prezentat optimismul,

perseverenţa şi capacitea de a amâna satisfacţiile

ca pe nişte aspecte majore ale inteligenţei

emoţionale.

În prezent există un dezacord dacă

inteligenţa emoţională este un potenţial înnăscut

ori dacă ea reprezintă un set de abilităţi,

competenţe sau îndemânări învăţate. Goleman în 1998

susţine că „spre deosebire de gradul de inteligenţă

care rămâne acelaşi pe parcursul vieţii sau de

personalitate care nu se modifică, competenţele

43

bazate pe inteligenţa emoţională sun abilităţi

învăţate”.

Mayer şi Salovey şi-au actualizat în

cartea din 1997 definiţia dată inteligenţei

emoţionale arătând că: „în cealaltă lucrare a

noastră am definit inteligenţa emoţională în

funcţie de abilităţile pe care le implică. Astfel

într-una din primle noastre definiţii considerăm

inteligenţa emoţională ca fiind capacitatea de a

controla propriile sentimente şi sentimentele

celorlalţi, capacitatea de a face diferenţa între

ele precum şi folosirea acestor informaţii pentru

ghidarea propriului mod de gândire şi a propriilor

acţiuni. În prezent această definiţie ni se pare

vagă şi incompletă. Sentimentele ca forme

superioare, complexe, relativ stabile ale

afectivităţii şi cu un înalt grad de conştientizare

favorizează interacţiunile optime ale

emoţionalităţii cu raţionalitatea. De asemenea,

inteligenţa emoţională înseamnă şi abilitatea de a

înţelege emoţiile, presupunând cunoaşterea

emoţiilor şi reglarea lor astfel încât ele să poată

44

contribui la dezvoltarea intelectuală şi

emoţională.”

Mayer şi Salovey au încercat să pună în

evidenţă mai multe niveluri ale formării

inteligenţei emoţionale cum ar fi:

Percepţia, evaluarea şi exprimarea emoţiilor

- capacitatea de a identifica emoţia în

propriile gânduri, sentimente şi stări fizice;

- capacitatea de a identifica emoţiile la alţii;

- capacitatea de a exprima emoţiile cât mai

precis şi de a exprima nevoile legate de

sentiment;

- capacitatea de a distinge între sentimente

precise şi imprecise;

Facilitatea emoţională a gândirii

- emoţiile dau prioritate gândirii prin

direcţionarea atenţei asupra informaţiei

importante

- emoţiile sunt suficient de clare şi accesibile

încât pot fi generate ca ajutor pentru memorie

şi judecată;

Înţelegerea şi analiza emoţiilor

45

- capacitatea de înţelege emoţiile şi de a

folosi cuvintele despre emoţii;

- recunoaşterea asemănirilor şi diferenţelor

dintre stările emoţionale;

- cunoaşterea semnificaţiei stărilor emoţionale

în funcţie de situaţiile şi relaţiile complexe

în care se produc;

- cunoaşterea modului de evoluţie şi de

transformare a emoţiilor în funcţie de

situaţie;

- capacitatea de a interpreta sensul emoţiilor

în relaţii cum ar fi tristeţea care se

instalează în urma unor pierderi;

Reglarea emoţiilor pentru a promova creşterea

emoţională şi intelectuală

- capacitatea de a fi deschis, de a accepta atât

sentimentele plăcute cât şi pe cele neplăcute;

- capacitatea de a manipula atât emoţia proprie,

cât şi pe a celorlalţi prin moderarea

emoţiilor negative şi sublinierea celor

plăcute fără a exagera informaţia pe care o

conţine;

46

2.3.Empatia ca trăsătură a inteligenţei

emoţionale

Empatia se construieşte pe deschiderea

spre sentimentele celorlalţi, pe abilitatea de a

citi informaţiile provenite prin canale nonverbale.

Reamintim că, în cadrul comunicării interumane,

comunicarea nonverbală reprezintă cel puţin 60%.

Cuvintele pot exprima relativ puţin din

sentimentele oamenilor, fapt pentru care empatia se

47

bazează pe capacitatea de a intui sentimentele

oamenilor, atribuind o maximă atenţie informaţiilor

de tip nonverbal : tonul vocii, mimica, gesturile

şi mişcările persoanei ş.a. S-a constat că 90%

dintre mijloacele de exprimare a stărilor afective

sunt non-verbale. De asemenea, o persoană stresată

are un ton al vocii oscilant şi redus ca

intensitate, gesturi precipitate, care dovedesc

iritare şi nelinişte.

Adevărul în privinţa emoţiilor se află mai

mult în „cum” spune persoana decât în „ceea ce”

spune, mai ales când între latura verbală şi cea

nonverbală a comunicării apar neconcordanţe sau

chiar contradicţii. Este important de reţinut că,

în cazul unor discordanţe între cele două

modalităţi de comunicare, cele care ssunt percepute

ca atare sunt semnalele nonverbale. De exemplu,

atunci când cineva ne comunică verbal că este o

persoană care îşi organizează bine activitatea, îşi

alcătuieşte planuri chibzuite pe care le aplică

eficient în practică, dar întârzie la întâlnire,

foile după care expune se află în dezordine, începe

cu prezentarea unor aspecte neimportanete etc.,

48

este cazul să „vedem” cum se comportă persoana

respectivă şi să dăm mai puţină crezare cuvintelor.

Concluzionând asupra definiţiilor date

empatiei, S. Marcus (1997) apreciază că punctul

nodal al conceptului empatic îl reprezintă conduita

retrăirii stărilor, gândurilor, acţiunilor

celuilalt de câtre propria persoană prin

intermediul unui proces de transpunere substitutivă

în psihologia partenerului. Empatia este realizată

prin transpunerea imaginativ-ideativă în sistemul

de referinţă al altuia – respectiv preluarea

modului de a gândi şi de a realiza rolul social –

şi transpunerea emoţională , acţiune de activare a

unei expertienţe, de substituire în trăirile lui

menţionate prin identificarea afectivă a

partenerului, preluarea stării lui de spirit.

S. Marcus a sistematizat ipostazele sub care se

prezintă empatia:

- fenomen psihic – situaţie în care se relevă

dimensiunea sa de fapt interior, subiectiv în

continuă transformare;

- proces psihic – ceea ce arată că are o

desfăşurare plurifazică ce se întinde de la

49

proiecţia eului până la identificarea cu

altul;

- produs psihic – empatia se concretizează în

retrăirea gândurilor, emoţiilor, acţiunilor

celorlalţi;

- însuşire psihică – când ne apare ca trăsătură

de personalitate, ca aptitudine a individului;

- construct multidimensional de persoanlitate –

care include toate aspectele menţionate la

formele anterioare.

Empatia ca dimensiune a inteligenţei

emoţionale se manifestă în special sub forma unei

trăsături de personalitate.

Rolul empatiei în cunoşterea

interpersonală este cel puţin la fel de important

ca şi cel al factorilor intelectuali şi se

manifestă printr-un alt stil apreciativ.

Trăsăturile definitorii ale acestui stil empatic de

personalitate constau în capacitatea de traspunere

în psihologia modelului extern sau de proiecţie

atitudinal-afectivă îmbinată cu perceperea

realităţii din perspectiva acestui model extern, ca

şi cum ar fi cealaltă persoană. Persoanele cu un

50

nivel înalt al empatiei îmbină experienţa afectivă,

care este bogată şi nuanţată, cu flexibilitatea în

planul cognitiv, prin utilizarea şi aplicarea unor

criterii apreciative diverse adaptate situaţiei.

Oricum, ele nu sunt sclavele prejudecăţilor, nu au

obiceiul atunci când întâlnesc pe cineva să-l

„eticheteze” după câţiva indicatori percepuţi

superficial.

51

2.4.Profilul psihologic al persoanelor cu un nivel

ridicat al inteligenţei emoţionale

Deosebirea dintre inteligenţa emoţională

(IE), al cărui nivel de structurare se apreciază

prin coeficientul emoţional (QE), şi inteligenţa

academică, care se raportează la gândirea logică şi

se dobândeşte în şcoli, evaluată prin coeficientul

intelectual (QI). Se poate face şi în termeni

accesibili tuturor şi anume : „glasul inimii şi

vocea raţiunii”. Cele două forme de inteligenţă se

referă la două feluri de cunoaştere, una bazată pe

afectivitate, iar cealaltă pe raţiune.

52

Jack Block a stabilit profiluri tipologice

pentru bărbaţi şi femei, care se află în una dintre

următoarele situaţii:

a)Coeficientul intelectual înalt şi coeficientul

emoţional mai redus;

b)Coeficientul emoţional înalt şi coeficientul

intelectual peste medie;

Profilul psihologic pentru un bărbat cu coeficientul intelectual

înalt (QI)

Este ambiţios şi productiv, perseverent, calm,

imperturbabil cu privire la ceea ce îl priveşte,

fiindcă socoteşte că are dreptate şi nu poate fi

vulnerabil. Este predictibil, poţi să prevezi cum

se va comporta în diferite situaţii, cum va

reacţiona în cele mai diverse contexte profesionale

şi sociale. Tinde să fie critic şi condescendent,

cusurgiu, dificil şi inhibat, stânjenit şi jenat în

experienţa sexuală şi senzuală, inexpresiv şi

detaşat, în plan emoţional fiind stupid şi

neprietenos.

Profilul psihologic pentru un bărbat cu abilitate sau coeficient

emoţional înalt (QE)

53

Posedă un echilibru social în relaţiile interumane.

Are o capacitate remarcabilă de a se angaja în

rezolvarea problemelor altor persoane, se poate

dedica unor cauze nobile, este responsabil din

punct de vedere social şi are în vedere latura

morală a împrejurărilor în care se află implicat.

Este simpatetic şi grijului în relaţiile

interpersonale. Are o viaţă afectivă bogată,

nuanţată în privinţa propriei persoane. Se simte

confortabil cu sine şi cu alţii în universul

social în care trăieşte.

Profilul psihologic al unei femei cu IQ înalt

Are încredere în intelect, în forţa de cunoaştere a

raţiunii. Are fluenţă în exprimarea gândurilor.

Apreciază în mare măsură valorile intelectuale,

dând dovadă de interese pregnante pentru domeniile

intelectuale şi estetice. Are tendinţa spre

introversiune, fiind orientată spre propria

persoană. Este predispusă la anxietate, disecarea

firului în patru, exacerbarea greşelilor proprii

care o macină în timp şi vinovăţie. Ezită să-şi

exprime sau să-şi arate supărarea sau mănia într-un

mod firesc, deschis.

54

Profilul psihologic al unei femei cu QE înalt

Tinde să fie afirmativă exprimându-şi direct,

natural sentimentele, simţându-se bine în pielea

ei, gândurile despre propria persoană fiind

pozitive. Pentru ea viaţa are sens şi merită şă fie

trăită din plin. Este o fiinţă sociabilă. Care îşi

exprimă adectvat sentimentele şi se adaptează bine

la stres. Este echilibrată din punct de vedere

social, face uşor cunoştinţă cu persoane noi, se

simte confortabil cu sine fiind glumeaţă, jucăuşă,

spontană şi naturală în plan sexual. Foarte rar se

simte anxioasă.

Goleman se referă la două tipuri de persoane din

punct de vedere afectiv : pasionatul şi indiferentul.

Pasionatul are reacţii emoţionale exagerate faţă

de o situaţie, iar indiferentul tinde să ignore aproape

total gravitatea unei probleme. El dă un exemplu cu

un avion care începe brusc să se zgâlţâie dintr-o

parte în alta datorită condiţiilor meteo

nefavorabile. Problema – spune Goleman – este ce

faceţi: sunteţi tipul de persoană care vă cufundaţi

în cartea sau revista dumneavoastră sau continuaţi

să urmăriţi un film ignorând turbulenţa? Sau

55

recitiţi instrucţiunile î caz de pericol, urmărind

însoţitorii de bord să vedeţi dacă dau semne de

panică? Care dintre aceste răspunsuri vi se

potriveşte mai mult semnifică atitudinea voastră în

caz de pericol. Scenariul cu avionul este un

element dintr-un test psihologic, în care se

urmăreşte să se vadă dacă oamenii tind să fie

vigilenţi dând atenţie fiecărui detaliu al

situaţiei dificile, primejdioase sau dacă,

dipotrivă, nu dau importanţă situaţiei pentru a nu

spori sentimentul de teamă. Aceste două reacţii

emoţionale diferite faţă de primejdie se pot

explica în felul următor. Unii subiecţi sunt prea

îngrijoraţi de situaţie, ceea ce le amplifică

reacţiile de teamă, fără ca ei să conştientizeze

starea de panică. Rezultatul este că emoţiile lor

par toate mult mai intense în raport cu gravitatea

situaţiei. Cei care îşi abat atenţia de la situaţie

iau mai puţin în seamă propriile reacţii,

minimalizând astfel replica lor emoţională. La

extreme aceasta înseamnă că pentru unii oameni

conştiinţa propriilor emoţii este copleşitoare în

timp ce pentru alţii aceasta de abia există.

56

Să luam ca exemplu un student care într-o

seară a descoperit un incendiu izbucnit în

dormitorul său, a luat extinctorul şi a stins

focul. Nimic neobişnuit, în afară de faptul că în

drumul său pentru a lua extinctorul şi apoi în

drumul său înapoi spre foc el a mers încet în loc

să alerge. Motivul? El nu a simţit că există vreo

urgenţă. Acestă întâmplare a fost consemnată de

Edward Diener, psiholog la Urbana, Universitatea

din Illinois, care studia intensitatea trăirilor

umane. Acest student, comparativ cu colegii lui

avea reacţii afective de minimă intensitate. El era

în esenţă o persoană care trece prin viaţă fiind

afectat puţin sau deloc chiar în cazul unui pericol

cum ar fi un incendiu. Prin contrast, Diener

prezintă cazul unei femei care, atunci când şi-a

pierdut stiloul preferat, a fost timp de mai multe

zile tulburată. Altă dată, ea a fost atât de

marcată de o reclamă referitoare la mari reduceri

de preţ acordate la încălţămintea pentru femei

dintr-un magazin de lux, încât a lăsat baltă ceea

ce făcea, a sărit în maşină şi a mers trei ore până

la magazinul din Chicago. Diener a stabilit că

57

femeile în general percep atât emoţiile pozitive

cât şi pe cele negative mai puternic decât

bărbaţii. Lăsând deoparte diferenţele între sexe,

viaţa emoţională este mai bogată pentru cei care

percep mai mult. Sensibilitatea emoţională sporită

însemnă că la astfel de oameni cea mai mică

provocare dezlănţuie furtuni emoţionale, pe când

cei aflaţi la cealaltă extremă abia dacă au vreun

simţământ chiar în circumstanţe foarte cumplite.

Goleman descrie o boală numită de

psihiatri alexitimie care ar însemna incapacitatea de

a-şi exprima prin cuvinte sentimentele, emoţiile. O

serie de persoane duc lipsă de cuvinte pentru

exprimarea sentimentelor şi par că nu au

sentimente. Totuşi, în realitate nu le lipsesc

trăirile, dar fiindcă ei nu au capacitatea necesară

să le exprime, sunt văzuţi de cei din afară ca

persoane fără sentimente. Psihanaliştii au analizat

o clasă de pacienţi care nu puteau fi trataţi prin

nici o metodă pentru că nu se raportau la nici un

sentiment, la nici o fantezie, la vise, neavând o

viaţă emoţională despre care să poată vorbi.

Caracteristicile celor care suferă de alexitimie

58

sunt dificultatea de a scrie propriile lor

sentimente şi pe cele ale altora, precum şi un

vocabular emoţional limitat. De asemenea, le este

greu să distingă emoţiile, să le diferenţieze unele

de altele şă să facă diferenţa între emoţii şi

senzaţii corporale. Aceste persoane simt că au un

nod în stomac sau că au palpitaţii, dar nu ştiu că

sunt anxioase. După J.C.Nemiah şi P.Sifneos,

alexitimia este caracterizată prin incapacitatea de

cunoaştere a dispoziţiei emoţionale, fiind

ilustrată sub aspect clinic prin : sărăcirea vieţii

imaginative, rigidizarea vieţii emoţionale

(constricţia), incapacitatea de exprimare adecvată

şi nuanţată în vederea comunicării dispoziţiei,

inabilitatea de autoexaminare şi incapacitatea de

autocunoaştere. Incapacitatea acestor pacienţi de a

aborda problemele vieţii lor interioare şi de a le

exprima în cadrul dialogului şi al reacţiei medic-

pacient a fost numită de unii clinicieni gândire

operatorie, iar de alţii hiposimbolism. Aceşti

pacienţi prezintă o incapacitate de a trăi şi de a

exprima emoţii. Totuşi, alexitimia nu a fost

clarificată sub aspectul ei patogenic,

59

presupunânddu-se că ar exista mai multe niveluri de

perturbare (afectiv, fantasmatic sau al relatării

verbale) la care ar putea apărea blocajul. De

asemenea, s-a presupus că ar exista o deficienţă

profundă, probabil înnăscută, în virtutea căreia ca

răspuns la stimularea externă se produce numai o

mobilizare neurofiziologică, fără o antrenare

psihologică, sau este vorba numai de o deficienţă a

relatării verbale.

Doctorul Peter Sifneos, psihiatru la

Harvard, consemna că problema constă în exprimarea

şi comunicarea precisă a sentimentelor pe care le

au. Ei sunt incapabili să conştientizeze

sentimentele. Este evident că alexitimicii simt,

dar nu au cheia de a descifra simţirile lor.

Sentimentele vin sprei ei, ei spun că se simt

groznic, dar nu pot spune exact, nu pot să descrie

starea emoţională respectivă. Nu se ştie ce anume

cauzează alexitimia, de aceea doctorul Sifneos

presupune că există o deconectare între sistemul

limbic şi neocortex, între creierul emoţional şi

centrul vorbirii.

60

Conştiinţa de sentiment nu este numai un

act de cunoaştere a unei forme afective, ci şi o

atitudine, un sentiement faţă de sentiment, o

reacţie afectivă la un fenomen afectiv. Dacă

metacogniţia se referă la capacitatea de a şti, de a

fi conştient de procesle gândirii, metadispoziţia se

referă la conştiinţa propriilor dispoziţii..

Capitolul III

Devianţia

Deviaţia este definită ca o transgresiune

a normelor aflate în vigoare într-un sistem social

dat, este un comportament care repune în cauză atât

normele sociale cât şi unitatea şi coeziunea

sistemului. Comportamentul deviant acoperă o mare

varietate de atitudini mergând de la excentrităţi

(gesturi insolite, dezordine comportamentală) până

la comportamente disfuncţionale, aberante şi

delicvente înscrise în aria patologică a

tulburărilor psihologice, a subculturilor.

61

O distincţie în cadru delicvenţei o

propune Edwin Lemert : devianţa primară şi devianţa

secundară. Autorul pune problema devianţei pornind

de la faptul că aproape orice persoană

trasgresează, din când în când regulile, dar

aceasta are un cracter temporar şi nerepetitiv. În

acest caz avem de-a fece cu devianţă primară,

persoana rămânând una acceptată din punct de vedre

socila, stilul de viaţă este departe de afi

dominant de un model deviant (ex depăşirea vitezei

legale, acela care bea mult la o petrecere).

Reacţia celorlalţi este minimă, la fel de minim

este şi efectul care-l produce acest comportament

asupra conceptului de sine al persoanei. Actele de

devianţă primară care se repetă şi devin prin

această repetitivitate vizibile, se impun. Dacă

individul începe să se caracterizeze prin acte

deviante este posibil să se fi identificat, în mod

piblic, ca deviant. Subiectul îşi organizează

existenţa în jurul actelor etichetate ca deviante

ajungânu-se astfel în ceea ce se numeşte devianţa

secundară. În continuarea modelării conduitei sale

el acceptă devianţa de rol fapt care comportă

62

consecinţele asupra identităţii sale sociale şi

asupra conceptului de sine.

Harold Linder, s-a ocupat de problema

motivaţiei implicate în delicvenţă şi susţine că

înţelegerea şi tratarea „criminozei” (crimei reale)

constă într-o apreciere corectă a „motivelor

predispozante”, care îl dirijează pe individ spre

un „comportament delictogen”, pe de o parte , iar

pe de altă parte spre „factorii de precipitare” ce

instigă şi declanşează crimele.

Din momentul în care actele deviante

capătă un caracter stabil ele sunt sancţionate şi

produc o reacţie socială numită pedeapsă

(Durkheim).

De pe poziţiile personalităţii ca şi

caracteristică specifică persoanelor delicvente se

vorbeşte de o imaturitate intelectual şi afectivă.

Imaturitatea intelectuală nu trebuie văzută ca

fiind identică cu un coeficeint de inteligenţă

scăzut, ci o capacitate scăzută de a stabili un

raport raţional între pierderi şi căştiguri în

proiectarea şi efectuarea unui act infracţional.

Această abordare studiată de P Coslin arată că

63

infractorul, în actul deviant pe care-l desfăşoară,

ar trebui să analizeze bine căştigurile şi

sancţiunile scontate luând în considerare şi

pragurile de toleranţă socială.

Din punct de vedere al psihiatriei clinice

75% din populaţia penitenciarelor este reprezentată

de indivizi cu tulburare dissocială a

personalităţii. Aceasta se caracterizează „printr-

un pattern pervaziv de de sfidare şi violare a

normelor, regulilor şi obligaţiilor sociale şi

implicit, a drepturilor celorlalte persoane”

(G.Ionescu). caracteristic pentru aceste persoane

este iritabilitatea, impulsivitatea şi

agresivitatea corelată cu lipsa de regret, de

remuşcare, a sentimentelor de culpabilizare

referitoare la actele sale reprobabile sau

condamnabile.

64

PARTEA SPECIALĂ

CAPITOLUL I

METODOLOGIE

În partea specială vom prezenta obiectivele şi

metodele utilizate în desfăşurarea cercetării

noastre. Vom face analiza şi prelucrarea

rezultatelor obţinute la cele două probe

utilizate : testul Szondi şi testul de inteligenţă

emoţională a lui D. Goleman.

1.1.OBIECTIVE ŞI IPOTEZE

Agresivitatea corespunde dimensiunii psihice

activitate-pasivitate, care se raportează la

acţiunea organismului asupra mediului.

Inteligenţa emoţională reflectă gradul de

conştientizare şi control a emoţiilor apărute în

urma relaţiilor cu mediu.

65

Ni se pare important de cercetat modul în care

inteligenţa emoţională potenţează sau nu

comportamentul agresiv. Cercetarea de faţă sondează

„lumea interioară” a delicventului şi relaţia

acestuia cu ea. Geneza comportamentului antisocial

este datorat, după opinia noastră, şi lipsei sau

insuficientei relaţionări a individului cu propriile

stări emoţionale şi motivaţionale. Tocmai de aceea am

întreprins acest demers ştiinţific.

Îndeosebi s-a studiat relaţia individului-

delicvent cu victima. Pe această cale s-a ajuns la

conturarea unui profil dominat de lipsa empatiei,

dispreţul pentru victimă, lipsa compasiunii şi a

regretului pentru faptă. Toate aceste

caracteristici reflectă relaţia delicventului cu

lumea exterioară. Studii asemănătoare au scos în

evidenţă gradul mic de relaţionare empatică şi

agresivitate a persoanelor delicvente (T. Bogdan,

V. Preda).

Obiectivul central al acestui studiu vizează

surprinderea relaţiei dintre agresivitate ca latură

66

operaţională a personalităţii şi inteligenţa

emoţională.

Prima ipoteză a studiului fiind : un coeficient

mic al inteligenţei emoţionale corelează pozitiv cu

un comportament agresiv manifest.

Al doilea obiectiv al nostru îl reprezintă

trasarea unui profil al persoanei delicvente şi

compararea acestuia cu un profil al persoanei

nondelicvente.

Ipoteza a doua fiind : cele două profile diferă

în mod esenţial în ceea ce priveşte manifestarea

agresivităţii violente.

Al treilea obiectiv constă în surprinderea unor

aspecte care necesită adoptarea unor tehnici

terapeutice, reeducative din partea psihologului în

relaţia cu persoana delicventă.

67

1.2.Lotul de subiecţi

Subiecţii intervievaţi au fost 54 recidivişti

din Penitenciarul Jilava şi 18 studenţi din

Universitatea Bucuresti

Subiecţiilor li s-a aplicat testul Szondi

confrom metodologiei, o data la trei zile, de zece

ori.

Am preferat alegerea de recidivişti, pentru

studiul nostru, întrucât aceştia au dovedit în

repetate rânduri manifestarea unui comportament

agresiv, sancţionat social. În cadrul lotului au

fost cuprinşi indivizi ce au comis fapte

antisociale de o natură complexă şi foarte variată,

de la crimă la viol, furt şi tâlhărie.

În pofida intenţiei noastre de a clasifica

deţinuţii pe „specializări” am constatat că

majoritatea aveau în antecedentele lor mai multe

68

fapte ce se încadrau în diferite categorii

delicveţiale.

Majoritatea subiecţiilor s-au arătat dispuşi să

colaboreze, furnizând informaţii atât în mod direct

(teste, anamneze), cât şi în mod spontan,

nesolicitat (când îşi justificau alegerile sau

răspunsurile date).

1.3.Metodica utilzată

În cercetarea noastră am utilzat mai multe

metode, cum ar fi : convorbirea, observaţia,

testele psihologice. Rezultatele obţinute au fost

corelate încercând să surprindem caracteristicile

definitorii ale informaţiei de natură psihologică

referitoare la subiecţii intervievaţi.

-Pentru evidenţierea dimensiunii agresivităţii

am utilizat testul Szondi;

-Pentru inteligenţa emoţională am utilizat un

test situaţional construit de D. Goleman.

69

TESTUL SZONDI

Testul Szondi, construit de psihologul

Leopold Szondi, in 1937, are la bază tehnica

proiectivă de investigare a personaliţăţii. Prin

ambiguitatea materialului stimul si natura generală

a instructajului se dă posibilitatea subiectului

să-şi exprime „lumea sa privată” fără să fie

conştient de acest lucru. Teoria destinului de la

baza testului permite evidenţierea următoarelor

fapte:

1.aspiraţiile pulsionare inconştiente ale

subiectului;

2.luarea de poziţie inconştientă a Eu-lui faţă

de pericolul pulsional;

3.dialectica dintre pulsiuni si Eu.

Autorul testului stabileşte 4 grupe

pulsionarle („vectorii pulsionari”) care

evidenţiază un quantum pulsional delimitat şi o

direcţie in care se manifestă trebuinţele şi

aspiraţiile pulsionale. Aceşti vectori sunt:

70

1.vectorul S (pulsiunea sexuală) cu factorii

pulsionali: h (homosexualitate) si s

(sadism);

2.vectorul P (pulsiunea paroxismală) cu

factorii pulsionali: e (epilepsie) şi hy

(isterie);

3.vectorul Sch (pulsiunea Eu-lui) cu factorii

pulsionali: k (schizocatatonică) si p

(schizoparanoică);

4.vectorul C (pulsiunea de contact ) cu

factorii pulsionali: d (depresie) şi m

(manie).

Instructajul constă in a-i cere

subiectului să aleagă 2 fotografii simpatice si 2

antipatice dintr-o serie de 8 fotografii. Testul

conţine 6 serii a câte 8 fotografii. Alegerile pe

care subiectul le face pot fi interpretate atât din

punct de vedere cantitativ cât şi al direcţiei

tendinţei:

1.reacţie medie (când alege 2-3 imagini

ale unui factor);

2.reacţie „vid” (când nu alege nici o

poză);

71

3.reacţie plină (când alege cel puţin 4

imagini ale aceluiaşi factor);

Se consideră că fotografiile constant

excluse de la alegere semnifică „reacţie

simptomatică”, adică obiectivată în plan

comportamental sub forma unui act manifestat

continuu. Prin aceasta se descarcă tensiunea

pulsională intr-o formă socială. Fotografiile alese

in mod constant intr-un anumit factor şi intr-o

direcţie (simpatică sau antipatică) determină

„reacţia rădăcină”, care asigură activitatea

dinamică a subiectului. Atunci când sunt alese 4

fotografii in ambele direcţii (simpatică şi

antipatică) avem „reacţie simptomatică” ce se

consumă ca un conflict intrapsihic.

Profilul rezultat din diagrama celor

8 factori pune în evidenţă modalitatea principală

la care recurge subiectul pentru a-şi rezolva

dinamica pulsională precum şi „resortul” care este

determinant pentru aceasta.

72

Testul pentru Inteligenţă

Emoţională

Pentru surprinderea gradului deconştientizare şi controlul emoţiilor personale

ne-am folosit de Testul pentru Inteligenţă

Emoţională a lui D. Goleman.

Acesta este un test situaţional,

construit din 10 scenarii care vizează

caracteristicile inteligenţei emoţionale.

Trăsăturile inteligenţei emoţionale

sunt:

1.conştiinţa propriilor emoţii;

- să fii capabil să le recunoşti;

73

- să faci diferenţa intre sentimente si

acţiuni;

- să inţelegi cauza lor;

2.dirijarea emoţiilor;

- să fii in stare să-ţi exprimi furia

natural, fără violenţă;

- să fii in stare să te respecţi, să ai

sentimente pozitive faţă de sine, muncă,

familie;

3.motivarea pesonală în exploatarea emoţiilor;

- să fii mai puţin impulsiv şi mai mult

autocontrolat;

- să fii mai responsabil;

- să fii capabil să te concentrezi pe

sarcină;

4.empatia au citirea emoţiilor;

5.dirijarea relaţiilor interpersonale.

Conţinutul manifest al itemilor se

referă la aspecte precum capacitatea de a fi

conştient de emoţiile sale, de a cunoaşte situaţia

din punct de vedere afectiv, de a înţelege de unde

vine supărarea şi de a observa alternativele pe

care le poate încerca.

74

Identificarea propiilor emoţii

vizează centrarea atenţiei pe propria persoană, pe

ceea ce simte şi ceea ce doreşte corpul în

momentul respectiv pentru a se simţi cât mai

confortabil.

Deasemenea este evaluată şi

posibilitatea subiectului de a analiza şi inţelege

relaţiile interpersonale, soluţionarea problemelor

din planul relaţiilor interpersonale.

Punctajul obţinut la test se

raportează la media testului (m = 100) şi permite

evaluarea subiectului pe o scară de la 0 la 160.

75

CAPITOLUL II

2.1.ANALIZA ŞI INTERPRETAREA PSIHOLOGICĂ A

DATELOR.

Pentru proba de inteligenţă emoţională s-au

obţinut rezultate semnificativ diferite. Astfel,

repartiţia pe grupe (bun, mediu, slab) la cele două

eşantioane a pus în evidenţă diferenţa dintre

deţinuţi şi studenţi :

76

Studenţi Deţinuţi

BunPeste 120 pct

10

(55%)

8

(14%)

Mediu80-120 pct

4

(22%)

14

(25%)

SlabSub 80 pct

4

(22%)

32

(59%)

Tabelul 1Repartiţia subiecţilor în funcţie de rezultatele obţinute la

testul de inteligenţă emoţională.

Diferenţele dintre cele două eşantioane sunt

semnificative, am folosit criteriul „chi pătrat” şi

am obţinut un scor de 12,71.

Pentru respingerea ipotezei nule, la un prag de

semnificaţie de 5%, trebuia să obţinem un rezultat

mai mare 5,90, chiar şi pentru un prag de

semnificaţie de 1% (9.21), rezultatul ne permite să

considerăm că între cele două grupe sunt diferenţe

semnificative.

77

La testul Szondi am prelucrat datele fiecărui

subiect şi astfel am obţinut următoarele rezultate:

h s e Hy k p d m0 45 80 109 118 151 168 181 125+- 42 76 111 26 58 46 43 62+ 414 256 76 34 97 113 164 113- 39 128 244 362 234 213 152 240

Tabelul 1 cu scorurile obţinute de deţinuţi

h s E Hy k p d M0 35 51 66 21 14 38 24 26+- 26 58 18 48 36 52 27 52+ 91 38 72 41 64 68 48 76- 28 33 24 70 66 22 71 26

Tabelul 2 cu scorurile obţinute de studenţi

78

Profilele rezultate indică caracteristici

semnificative pentru fiecare dintre ele.

Astefl, la deţinuţi avem :

h+(76%) s+(47%)

e-(45%) hy-(67%)

k-(43%) p-(39%)

d+/-(58%) m-(44%)

76%

45%

43%58%47%

67%

39%44%

h+e-k-d+/-s+hy-p-m -

iar la studenţi :

h+(50%) s0/+-(60%)

e+/-(76%) Hy-(38%)

k+/-(72%) p+-/+(66%)

79

d-(39%) m+(42%)

50%76%

72%39%60%

38%

66%42%

h+e+/-k+/-d-s0/+-hy-p+-/+m +

Se observă din calculul frecvenţelor că

deţinuţii au o mai mare polarizare în cele patru

clase de răspunsuri, deci obţiunile lor sunt mult

mai „ferme”.

Pe lăngă aceste constatări de ordin calitativ

avem şi o diferenţiere a celor două profile în

aspectele cantitative. Astfel, pentru factorii s,

e, hy, k, p, m avem o diferenţă semnificativă

calculată cu chi pătrat, între cele două grupe

Pentru s: chi2= 62,05

80

Pentru e: chi2= 104,4

Pentru hy: chi2= 123

Pentru k: chi2= 52,9

Pentru p: chi2=91,7

Pentru m: chi2=86,9

Numărul gradelor de libertate este (4-1)*(2-1)=3.

Valoarea din tabel pentru 3 grade de libertate este

11,34. se constată că diferenţele sunt puternic

semnificative. Deci se respinge ipoteza nulă (cele

două eşantioane aparţin aceluiaşi lot).

Analiza comparată va releva următoarele:

La deţinuţi pentru vectorul S:

h+ senzualitate, orientare asupra unui obiect

concret, nevoia de tandreţe şi iubire

infantilă, pasivă.

s+ agresivitate acumulată, dorinţa de

activism, extraversie, dorinţa de manipulare

concretă a obiectelor.

h+ s+, această configuraţie reflectă

sexualitatea medie, o fixaţie pe concret, pe

căutarea obiectului specific al iubirii.

Deoarece avem tensiune în factorii componenţi

ai vectorului, conform psihologului Susanne

81

Deri, comportamentul cu încărcătură sexuală

unui astfel de individ poate lua aspecte

antisociale.

Pentru studenţi vectorul S:

h+ indică deasemeni o trebuinţă de iubire, de

tandreţe pe care subiecţii o resimt.

s+-/0 o manieră ambivalentă de a trăi

agresivitatea dar şi o descărcare a acesteia.

Capacitatea de sublimare a agresivităţii

printr-un travaliu ştiinţific fără apariţia

vreunui simptom patologic.

h+ s+-/0 corespunde încercării de socializare,

sublimarea care poate fi explicată datorită

vârstei subiecţilor ~21 ani, când încă nu sa

manifestat o independeţă afectivă totală de

părinţi, încă este o fixare pe concret. Totuţi

se remarcă s+- ce reflectă încercarea de

socializare.

Pentru vectorul P, la deţinuţi avem :

e- tensionat, o acumulare de furie, dorinţă de

răzbunare, afecte de violenţe ceea ce duce la

un comportament iritabil, imprevizibil,

82

impulsiv. Imaturitatea cenzurii etice,

problemele etice nu au pentru ei o problemă

prea mare şi atunci Supra eul lor este destul

de lejer.

hy-: dorinţă de ascundere, de a nu-şi dezvălui

sentimentele, a pune o mască, adeziunea la

normele de grup.

Pe ansamblu e- hy-: anxietate, angoasa

flotantă (pulsiunea violentă se acumulează dar

nu poate fi descărcată liber din cauza lui

hy-). Ca urmare întreaga sferă afectivă este

tensionată. Faptul că e- hy- apare împreună cu

constelaţia h+ s+, din vectorul S, teama este

foarte probabil legată de pericolul unei

erupţii nedorite a pulsiunilor sexuale sau

agresive.

Pentru vectorul P, la studenţi avem:

e+/0 maturitate a cenzurii etice, capacitatea

de a-şi controla impulsurile, Supra Eu activ.

Faptul că avem oscilaţii între e0 şi e+ ne

arată că acest control nu se realizează în mod

compulsiv, care să ducă la manifestări

83

incoerente temporare în comportament. E+ apare

mai degrabă în corelaţie cu profesiile ce

implică un nevel de cultură ridicat şi în

profesiile ce implică o într-ajutorare.

hy- se poate interpreta, ţinând cont de restul

profilului, că o barieră funcţională din sfera

afectivă care blochează manifestarea vizibilă

a emoţiilor.

e+/0 hy- controlul afectiv (care nu este

foarte rigid) poate fi semnul unui supra eu

eficient, care domină trebuinţa infantilă de

satisfacere sadafadf narcisistă, individul

fiind capabil să aibă o viaţă afectivă intensă

fără a fi nevoie să-şi etaleze sentimentele în

public.

Vectorul Sch : caracteristica acestui vector este

exprimarea „structurii” de funcţionare a Eului.

La deţinuţi:

k- refularea, negare a conflictelor şi trebuinţelor în

dorinţa de a se adapta la realitate. Exprimă,

în continuarea a ceea ce am spus pânâ acum, o

84

tendinţă de a menţine integritatea narcisică a

eului. Eul nu doreşte să asimileze pulsiuni

care sunt oferite de p. Refularea înseamnă

incapsularea trebuinţelor indezorabile, astfel

încât să nu aibă acces la căile de descărcare

fireşti ale eului. Totuşi o trebuinţă nu poate

fi pur şi simplu doar prin refulare, aceasta

conduce la creştere şi mai mare a tensiunii

interioare.

p- denotă un refuz sau o incapacitate de conştientizare a

propriilor conflicte şi dorinţe, o lipsă de

perspicacitate cu privire la viaţa psihică.

Absenţa introspecţiei! Pulsiunile, trebuinţele

sunt descărcate la nivel primitiv, nonverbal,

inconştient fiind proiectate pe un obiect din

mediu. Când p- este tensionat trebuinţele care

trebuiesc descărcate, determină „configurarea”

ambianţei conform propriei lor structuri

motivaţionale, fără a fi conştienţi de

aceasta.

k- p- corespunde imaginii Eului copil care a

fost „învins” de forţele exterioare venite din

mediu. Aceşti indivizi (k- p-) vor să se

85

adapteze la realitate nu la lumea ideilor, a

sentimentelor, preferă să se identifice cu un

model. În situaţiile când descărcarea

pulsiunilor, printr-un substitut care să

eludeze instanţele critice ale Eului (k-)

eşuează, pulsiunile refulate pot izbucni

într-un veritabil comportament antisocial.

La lotul de studenţi s-a obţinut în vectorul sch k-

p+

profilul k- p+ exprimă o scindare interioară,

o oscilaţie între momentele expansiv afective,

de proiecţie în viitor ale idealurilor de

individualizare şi momentele de restrângere,

de recul afectiv, de inhibiţie a acestor

idealuri subiective. P+ arată că individul are

o trebuinţă de a transgresa propria limita.

Caracteristic pentru aceştia este faptul că ei

au nevoie de vrbalizare sau de exprimare

conceptuală a stărilor afective generate de

pulsiunile lor. Aceşti oameni au o uşurinţă în

ceea ce priveşte ajungerea conţinutului

86

afectiv în conştiinţă. Chiar dacă k- este

prezent putem observa din ansamblul profilului

că mecanismele ce păstrează integritatea Eului

nu sunt rigide. Eul poate elimina tensiunea

pulsională prin modalităţile adecvate socio-

cultural introiectate în procesul educaţiei.

Prezenţa lui k- aici arată că încă nu s-a

produs o maturitate deplină în procesul de

diferenţiere a adultului.

În vectorul C, la deţinuţi avem :

d0, d+,d- : cea mai mare variabilitate

atitudinală în ceea ce priveşte relaţia cu

obiectele, valorile investite cu încărcătură

afectivă din mediu înconjurător. Astfel aici

puteam găsi persoane care s-au ataşat de un

obiect pe care nu vor să-l piardă (d-),

persoane care doresc să acumuleze noi şi noi

lucruri (fără a fi pusă neapărat problema

cleptomaniei) (d+), precum şi situaţii în care

indivizii pot avea o relaţie obiectuală

„lejeră”, adică să investească obiectele cele

mai uşor de atins (d0).

87

m- semnificativ tensionat, surprinde faptul că

indivizii sunt singuratici, deşi pot simţi o

mare nevoie de dependenţă şi de satisfacţie

din partea obiectelor exterioare. Această

caracteristică corespunde personalităţii

pasiv-agresive ilustrată prin: opune

rezistenţă la solicitări venite din exterior,

atitudine dependent ostilă faţă de persoana

semnificativă, resentimente şi invidie faţă de

ceilalţi, impresia că sunt neînţeleşi. Ei

refuză nevoia de a-i privi pe ceilalţi,

impresia că sunt neînţeleşi. Ei refuză nevoia

de a-i privi pe ceilalţi ca un potenţial

sprijin afectiv. Atunci când ei intervin în

ajutorul altora pentru a-i ajuta să depăşească

stările negative, atitudinea lor poartă

semnele caracteristice unei formaţiuni

reacţionale. Manierea exagerată în care

acţionează trădează o contra-investire

puternică ce duce la asumarea rolului de

„donator”, deoarece ei însişi resimt o mare

nevoie de dragoste. Aceşti indivizi au o

înaltă toleranţă la frustrare în faţa

88

decepţiilor vieţii (nu cele de moment, în care

domină prestigiul actual), deoarece ei nu-şi

permit nicioadată să se aştepte prea mult de

la viaţă. Comportamentul agresiv trebuie

considerată ca o reacţie, ca o revanşă

împotriva obiectelor exterioare.

La studenţi în vectorul C avem:

constelaţia d- m+ indică faptul că individul

este optimist în speranţele sale de a obţine

satisfacţii (m+) de la obiectul investit

afectiv (d-). Aceste „obiecte” pot fi

persoane, idei, sau profesii. „Fidelitatea”

faţă de aceste obiecte îi face să fie

idealişti în ceea ce priveşte raportul

cantitatea de timp şi energie investită,

respectiv satisfacţia obţinută în urma

relaţionării efective cu acestea. Este o

constelaţie firească la vârsta şi interesele

studentului.

89

În încheierea acestei descrieri precizăm că

sindromul criminalului (h+ s+ e- k- p- m-)

descris în bibliografia lui Szondi s-a regăsit şi

în cercetarea noastră. Prezentat pe scurt avem:

agresivitatea şi ostilitatea acumulată

(s+,e-), comportament impulsiv şi violent,

tendinţa de fixare pe realitate, imagine

incapabilă de sublimare a impulsurilor sexuale

(h+, s+), absenţa cenzurilor primare (etice-

morale) şi secundare (cele din vectorul sch).

Atitudinea extrapunitivă, responsabilitatea

este proiectată în afară (e-, p-).

Încapacitatea de verbalizare a propriilor

conflicte şi trebuinţe (p-). Contact impropriu

cu obiectele lumii (do, m-).

Ţinând cont de rezultatele obţinute la testul de

inteligenţă emoţională se observă o corelaţie în

ceea ce priveşte rezultatul obţinut la acesta şi

mecanismele psihologice respomsabil de acest

fapt. Astfel nu numai că trăirile emoţionale nu

sunt conştientizate dar avem şi o reprimare

inconştientă puternică a acestora, ceea ce

90

conduce la constituirea unui cerc vicios în

exprimarea şi modularea comportamentului în

funcţiei de nevoile individului.

Din aceste considerente putem să tragem

concluzia că ipoteza potrivit căreia un

coeficient mic de inteligenţă emoţională este

corelată cu un comportament agresiv, se verifică.

2.2.Concluzii

În finalul cercetării noastre menţionăm că am

dorit să abordăm agresivitatea şi delicvenţa ca

perturbări de tip afectiv-motivaţional a

personalităţii. Cauzele acestor perturbări pot fi

interne (introiecţiile, structura neuropsihică,

frustrarea sau suprasolicitarea) şi externe

(culturale, economice, educaţionale, familiale) şi

sunt legate de efectele particulare ale întălnirii

acestora două categorii de factori. De aceea un

proces educaţional reuşit creează mecanisme de

inhibare şi autocontrol al conduitelor agresive,

91

care la rândul lor vor preveni reacţia delicvenţa

chiar şi atunci când diferitele surse vor stimula

individul.

Formarea unor strategii de intrare în contact

şi de satisfacere a nevoilor sau a intereselor se

realizează prin educaţie. Atunci când persoana

devinde conştientă de aceste strategii şi le

foloseşte pentru a îndepărta barierele are loc

autoexplorarea şi realizarea contactului cu mediul

extern.

Afectivitatea, ca trăire subiectivă de un

anumit grad de complexitate şi având o anumită

semnificaţie pentru persoana care le încearcă,

fiind stâns legată de motivaţie determină o

anticipare a acţiunii. Este posibil să intervină o

discordanţă calitativă între forma de afectivitate

actualizată şi cerinţele ambientale.

Vom prezenta un model de funcţionarte a

agresivităţii în care se vor evidenţia punctele

pentru posibilele modificări ale comportamentului.

Acest model este adaptat după A. Moreau.

92

A învăţa cum să se spargă acest „cerc vicios”

care se reia la nesfârşit (dovedit de faptul că

5. A intra în contact

93

Stimul

1. Asimţi

Introiecţie

2.Aconştientiza

Proiecţie

3. A adunaresurse

Retroflexie

4. A acţiona

Evitare

deţinuţii sun recidivişti ) a fost intenţia noastră

de la început.

Fiecare nevoie sau tendinţă a organismului se

simte pentru că este naturală şi este o

potenţialitate care cere să fie activată pentru a

se realiza tranzacţii mai bune, care să faciliteze

o adaptare mai bună o organismului la mediul intern

şi extern. Atunci când o nevoie este activată se

formează o zonă de interes în câmpul

interacţiunilor organism mediu, care va organiza

conduita persoanei până când nevoia este

satisfăcută. Există mecanisme inconţtiente care

întrerup acest proces şi perturbă tranzacţiile

dintre organism şi mediu – introiecţia, proiecţia,

retroflexia, evitarea.

Introiecţiile sunt mecanismele prin care

persoana preia necritic, valori, informaţii,

comportamente, credinţe ce aparţin celor cu care

intră frecvent în contact. Ele fixează individul pe

experienţe care nu-i aparţin şi pe care le preia

fără a le evalua. De obicei sunt introiectate

modelele parentale sau stereotipii sociale care-i

94

rigidizează caracterul. Introiecţiile împiedică

autoexplorarea.

Proiecţiile sunt mecanisme inconştiente prin

care persoana neagă unele aspecte legate de ea

însăşi (convingeri, sentimente, credinţe, nevoi )

atribuindu-le altora. Aceste conţinuturi pe care

le-ar putea releva conştientizarea sunt considerate

indezirabile şi nu sunt recunoscute de individ ca

aparţinându-i. Este cumva firesc întru-cât ele au

la bază introiecţiile. Cel care îşi neagă

agresivitatea o atribuie frecvent altora, uneori

justificat, alteori nu. În orice caz persoana

respectivă devine foarte sensibilă la tendinţele

agresive ale celor din jur.

Retroflexia descrie mecanismul general de

negare şi reţinere a tensiunii pulsionale prin

adăugarea sau opunerea unei tensiuni

senzoriomotorii. Exemple de retroflexie sunt

frecvent întălnite : reţinerea lacrimilor, muşcarea

buzei superioare, încordarea maxilarului etc.

Am prezentat aceste mecanisme pentru că ele

stau la baza menţinerii unui comportament şi foarte

95

frecvent în analiza noastră ne-am întălnit cu

astfel de situaţii.

Aceşti oameni au responsabilitatea, au

capacitatea mintală dar socotesc că faptele lor

este adasd o „facere de dreptate”, cu de la sine

putere, că ei nu sunt vinovaţi şi că nu-i drept să

li se impută faptele. Cu toate că au mai fost

pedepsiţi cu privarea de libertate ei tind să

reitereze actele antisociale şi datorită unui

proces de obişnuinţă, de formare a unei tendinţe

criminale, care nu are nimic în comun cu tendinţe

ereditare spre crimă. Astfel dintr-un delicvent

ocazional poate ajunge recidivist, mai ales când

factorii sociali, familiali, profesionali sunt

slabi reprezentaţi în momentul în care individul ar

avea nevoie de susţinerea lor.

În încheierea cercetării noastre menţionăm

faptul că ipotezele cercetării s-au confirmat şi

anume că un coeficient mic de inteligenţă

emoţională corelează pozitiv cu un comportament

agresiv, deasemenea există diferenţe esenţiale

între cele două profile în ceea ce priveşte

manifestrea agresivităţi.

96

CAPITOLUL III

3.1.Schiţa unui program terapeutic

În această secţiune prezentămanumite modalităţi care să fructifice rezultatele

cercetării noastre. Trebuie să ţinem cont de

specificul universului penitenciar şi să folosim

mijloacele oferite chiar de către acesta. Am

precizat că am dorit să cunoştem mai bine

„interiorul” persoanei care a avut manifestări

97

antisociale, în special agresive, pentru a aplica

un anumit program recuperativ adaptat.

Cu toate că în lucrarea noastră nu am

putut să cuprindem un lot de subiecţi care să fie

reprezentativi pentru diferite categorii de vârstă

totuşi am observat prin observaţie directă, din

discuţiile cu personalul penitenciarului că

deţinuţii sub 30 ani reprezintă peste 75% din

persoanele închise. Dacă luăm ca bază teoria

pulsiunilor (destinului) a lui Szondi, putem spune

că agresivitatea manifestată antisocial se

datorează scăderii intensităţii pulsiunilor. Dacă

acest lucru este un fapt real, el poate fi ajutat

să se producă prin metode terapeutice care să

intărească elementele negative introiectate in

timpul socializării.

Din concluziile pe care le-am tras,

conştientizarea şi controlul emoţional redus conduc

la un comportament mai impulsiv, putem opta către

exerciţii de tip gestalt, de conştientizare a

senzaţiilor, a emoţiilor, a trebuinţelor, dar şi

terapii bazate pe tehnica dramatizării

(dramaterapie) .

98

Exerciţiile se pot realiza individual

sau în diade, preferabil este în diade. Partenerii

să-şi spună unul altuia, pe rând propoziţii de

genul „acum şi aici sunt conştient de zgomotul pe

care îl aud pe hol” sau „acum şi aici sunt

conştient de mirosul de flori ce vine de la pervaz

” etc. Alte genuri de exerciţii pot viza contactul

vizual, comunicare prin mimică, dialogul nonverbal.

Prin aceste exerciţii subiecţii sunt invăţaţi să

fie atenţi la ce gândesc ei despre ei şi despre

persoana din faţă. Deşi pot părea nepotrivite

aceste exerciţii, ele contribuie la realizarea

contactului cu realitatea concretă, prezentă, lucru

care va facilita la rândul lui conştientizarea

mesajelor interne.

O altă direcţie care trebuie urmărită

în cadrul terapiei este comunicarea expresivă. După

cum am văzut notele mari obţinute la hy – împiedică

exprimarea manifestărilor tandre, afective, deci

subiecţii trebuie să înveţe să conştientizeze şi să

exerseze exprimarea propriilor emoţii în grupul de

apartenenţă. Fără a resimţi ca pe o slăbiciune

copilărească, subiecţii trebuie făcuţi să înţeleagă

99

că emoţiile comunicate determină legături cu

ceilalţi membrii din grup. Aceste exerciţii trebuie

să folosească cuvintele, tonul, intonaţiile şi

pantomimica adecvată.

Exerciţiile de identificare a

propriilor trebuinţe vizează conştientizarea şi

comunicarea a cât mai multor trebuinţe personale.

Subiecţii trebuie să spună pe rând: „eu am nevoie

acum de...”; „eu cred că tu ai nevoie ...”; „eu

cred că tu ai nevoie de... iar asta mă face

să ...”; „eu vreau de la tine... / vreau ca tu...”.

Scopul exerciţiilor este conştientizarea

motivaţiilor relaţionale şi a eventualelor

proiecţii în relaţii cu anumite persoane.

„Este de conştientizare a

proiecţiilor şi a interpretărilor ” (acest

exerciţiu este utilizat de Dr. A Moreau.)

Se demonstrează participanţilor

modelul gestalt al funcţionării persoanei în

contexul relaţiilor sociale sau interpersonale.

Participanţii se împart în perechi.

Aceştia vor exersa, pe rând,

diferenţierea imaginarului, a interpretărilor pe

100

care le fac, de planul perceptiv: „eu văd la tine

(se descriu elemente perceptuale obiective) şi-mi

imaginez că”. Partenerul de lucru are sarcina de a

da feedback-uri atât în ceea ce priveşte aceste

diferenţieri (de tipul: nu poţi vedea că sunt

obosit, poţi vedea că am cearcăne şi-ţi poţi

imagina asta) cât şi ceea ce priveşte adecvarea

interpretărilor făcute (dacă coincid sau nu cu

realitatea sau starea persoanei).

Exerciţiul se continuă cu etapa

„simt” din schemă, iar apoi cu „imi vine să fac”,

de exemplu: „Văd la tine că priveşti in jos şi-mi

imaginez că nu ai curaj să mă priveşti în ochi.

Asta mă face să mă simt trist şi-mi vine să plec de

lângă tine”.

Aceste etape au rolul de

conştientizare de către participanţi a propriilor

strategii comportamentale, maniere de a stabili

relaţii, de a face interpretări.

Când toate diadele au terminat

lucrul, se formează altele şi exerciţiul continuă,

de preferinţă când fiecare participant ajunge să

lucreze cu fiecare dintre ceilalţi.

101

Exerciţiul se încheie cu o analiză de

grup a experienţelor avute, strategiilor sau

erorilor conştientizate.

exerciţii de conştientizare a

motivaţiilor active în situaţia

prezentă.

exerciţii de adecvare a comunicării şi

de creştere a gradului de congruenţă

dintre comunicarea verbală şi

nonverbală.

achiziţionarea unor deprinderi de

ascultare.

abordarea unor situaţii conflictuale.

Se cer particianţiilor exemple de

situaţii conflictuale, de preferinţăîn care au fost

personal implicaţi sau situaţii ce apar cu

frecvenţă mare în viaţa lor.

Se recreează aceste situaţii prin joc

de rol sau analizate în grup.

Prin inversiune de rol sau prin

analiza de grup se identifică sentimentele,

gândurile, motivaţiile, poziţia persoanelor aflate

în conflict şi se explică evoluţia situaţiei. Este

102

foarte important feedback-ul persoanei care a fost

implicată în situaţie. Jocul de rol se poate

repeta, cu modificările necesare, pentru a aduce în

prezent, cât mai adecvat, toate aceste elemente.

Se caută soluţii la nivelul grupului

sau tot prin joc de rol – rezolvarea situaţiei.

Soluţiile sunt fixate prin joc de

rol. După explicitarea situaţiei şi identificarea

soluţiilor, situaţia va fi din nou abordată prin

joc de rol, urmărindu-se transpunerea în practică a

soluţiilor şi rezultatele pe care le au acestea.

Exerciţiu de mediere

Se cer de la deţinuţi exemple de

situaţii conflictuale. Cazul ideal este acela în

care există un conflict real între doi dintre

deţinuţi. În extremis se pot se pot imagina

situaţii.

Un deţinut care este desemnat ca

mediator şi are sarcina dea facilita relaţia,

discuţia dintre protagonişti, în vederea rezolvării

conflictului. Acentul cade în această stuaţie pe

conştientizarea poziţiei fiecăruia pe clarificarea

103

sentimentelor, pe eliminarea neînţelegerilor şi a

perturbării comunicaţionale.

O altă tehnică ce poate fi folosită

este psihodrama. Ea este prin definiţie o tehnică

de grup unde protagonistul, cu ajutorul celorlalţi

participanţi şi al „directorului” de psihodramă,

pune în scenă o întâmplare din viaţa lui. Două din

conceptele-cheie ale psihodramei moreniene îi

conferă acestuia individualitate în raport cu

celelalte psihoterapii de grup: spontaneitate şi

întâlnire.

Spontaneitatea este înţeleasă ca o

tendinţă naturală a conţinuturilor noastre mentale

de a ne organiza în forme adaptate, fie nevoilor

interioare, fie cererilor realităţii. Pentru a se

actualiza are nevoie de un mediu facilitator.

Facilitatea este determinată mai ales de relaţia

empatică cu alţii, capabili să transmită un

sentiment de încredere în sine şi în ceilalţi.

Creativitatea este o potenţialitate,

nu toţi cei în stare de spontaneitate pot fi la fel

de creativi. Împreună, creativitatea şi

spontaneitatea reprezintă – după Moreno –

104

principiile universului mental şi social fiind

prezente pretutindeni: în jocul dintre persoană şi

opera sa, dintre o societate şi altă societate.

Spontaneitatea nu operează în vid, ci fie asupra

creativităţii,fie asupra modelelor culturale.

Energia psihologică înmagazinată în individ şi

eliberată prin intermediul spontaneităţii, devine

material de construcţie pentru actul interpersonal.

Fără spontaneitate, creativitatea

rămâne fără viaţă, intensitatea ei vitală creşte

sau scade proporţional cu participarea ei la

spontaneitate.

Pe de altă parte, fără creativitate,

spontaneitatea este goală şi sterilă.

Spontaneitatea, prin urmare, face pe individ

capabil să se organizeze în mod autonom, aşa încât

să fie adecvat nevoilor interne, fie cererilor

externe. Intervenţia terapeutică asupra unui

individ constă în a-i face posibilă o stare de

spontaneitate care să-i declanşeze un astfel de

proces de autoorganizare.

Întâlnirea pune în valoare situaţiile

interpersonale drept agenţi primari

105

pentru dezvoltarea pesonalităţii, atât în

perimetrul normalităţii psihologice, cât şi în cel

al patologiei. Întâlnirea înseamnă mai mult decât

un vag raport interpersonal. Înseamnă că două sau

mai multe persoane se întâlnesc nu numai pentru a

se pune una în faţa celeilalte, dar şi pentru a

trăi şi a face o experienţă reciprocă. Nu înseamnă

o întâlnire emoţională ci o înâlnire a două

persoane. Într-o întâlnire cele două persoane sunt

prezente în spaţiu cu toate forţele, slăbiciunile

şi defectele lor, doi actori umani care se vor

înfiebânta de spontaneitate, doar în parte

conştienţi de scopurile lor reciproce. Valoarea

terapeutică a întâlnirii stă în relaţia

interpersonală empatiă ce se stabileşte între

teraput şi pacient, relaţia ce facilitează apariţia

unei stări de spontaneitate şi stimulează

creativitatea.

În psihodramă, problemele pot fi

rezolvate şi reexperimentate ca o cale prin care

participanţii pot examina cum situaţii trecute îi

afecteză uneori, cum le pot încă influenţa

comportamentul. Limitele verbalităţii sunt depăşite

106

prin mişcare, prin acţiune. Acţiunea este uşa

deschisă prin care conflictele trec în

expresivitatea mimico-gestală şi joc dramatic. Prin

joc de rol individul poate învăţa abordări ale unor

situaţii şi roluri noi, pe care le poate aplica

apoi în viaţă.

Conceptul de rol are însemnătate

deosebită pentru psihodramă. Moreno îi defineşte

astfel: forma actuală şi palpabilă pe care o poate

lua sinele individual,...mod de funcţionare pe care

individul îl asumă într-un moment specific, când

reacţionează la o situaţie specifică, în alte

obiecte sau fenomene sunt implicate.

Originea acestui concept trebuie

căutată în tradiţia dramatică, dar Moreno îl aplică

în viaţa de zi cu zi. El descrie trei grupuri de

roluri: psihosomatice, sociale, psihodramatice.

Rolurile psihosomatice evidenţiază felul

cum individul funcţionează la nivel

fizic, de exemplu „somnoros”,

„mâncăcios,lacom”, „neîngrijit”;

Rolurile sociale descriu individul în

relaţia cu alţii, de exemplu: „mamă

107

neprimitoare”, „frate vitreg

competitiv”, „profesor confident”;

Rolurile psihodramatice există mai mult

ca nişte imagini ale sinelui în relatie

cu alţii, care nuanţează interacţiunile

noastre actuale, de exemplu: „victimă,

acuzat”, „fată bună”, „om care nu

prezintă încredere”.

În teoria lui Moreno rolurile se pot

schimba de la caz la caz, în acord contextul,

specificul şi obişnuinţele individului. Unele

roluri developează mai mult decât altele. Aceasta

este tendinţa anumitor roluri ce devin rigide,

servind mai bine în anumite situaţii, iar altele

dovedindu-se disfuncţionale şi problematice. Un

număr mare de roluri mai puţin familiare pot fi

jucate în afara sau în cadrul spaţiului terapeutic.

Astfel într-un mediu scenariu psihodramatic,

actorul poate juca rolul unei persoane implicate

în existenţa sa , învăţând cum funcţionează

aceastaîn rolul respectiv. Mai departe, individul

respectiv paote aplica în viaţă noile roluri

experimentate.

108

Jocul de rol este personificarea unei

forme de existenţă străine cu ajutorul jocului.

Este o formă particulară de joc. El constă în a

pune indivizii în diverse situaţii, în roluri

străine de eul lor şi de viaţa particulară. În

dezvoltarea repertoriului de rol, individul are un

mare grad de libertate în alegerea fiecărui moment.

Spontaneitatea în raport cu rolul este un concept

de bază al teoriei lui Moreno despre rol.

Moreno analizează jocul de rol, în

principal sub două aspecte: ca metodă

experimentală, de diagnostic, de apreciere

cantitatativă şi calitativă a comportamentelor

desfăşurate în raport cu o cultură dată, relevând

gradul de diferenţiere la carea ajuns o cultură

determinând la un individ şi interpretarea dată de

el culturii respectice; ca metodă terapeută,

tinzând spre ameliorarea relaţiilor dintre oameni,

spre schimbarea formulei sociometrice a unui

individ în urma jucării rolurilor, spre creşterea

gradului de adaptabilitate la viaţa socială a

grupului.

109

Într-o şedinţă de psihodramă

moreniană se succed trei momente distincte:

încălzirea, reprezentarea scenică şi discuţia

finală.

Încălzirea este faza iniţială în

timpul căreia conducătorul de joc depune pentru a

se produce o ambianţă de spontaneitate, prin

activităţi specifice şi prin discuii cu membrii

grupului. Primul factor de încălzire pentru

spntaneitate este raport empatic cu o altă

persoană, care se găseşte deja într-o stare de

spontaneitate. Terapeutul care foloseşte

metodologia psidramatică trebuie, pentru a acţiona

în mod în mod eficace, să aibă un acces uşor la

propria spontaneitate.

Reprezentarea scenică este faza

intermediară în care o persoană din grup

exteriorizează conţinuturile sale mentaleprin

punerea lor în scenă în claborarea cu Eul său

auxiliar.

Discuţia finală încheie discuţia de

psihodramă, la acest moment participânt intreg

auditoriul. Fiecare care dintre cei prezenţi

110

comunică protagonistului ce imagini şi emoţiia

suscitat în ei reprezentaţia acestuia.

Rolurile în psihodramă sunt bine

delimitate, pe scenă urmând să evolueze

protagonistul, Eul auxiliar, conducătorul

terapeutic şi auditoriul.

Protagonistul este acel membru care,

cu colaborarea conducătorului terapeut, al Eu-rilor

auxiliare şi al auditoriului este angajat exploreze

prin acţiune propria lume intrapsihică.

Eul auxiliar poate fi oricare din

membrii grupului ales de protagonist pentru a juca

un rol în reprezentarea ce se desfăşoară pe scenă.

Conducătorul este terapeutul-şef,

promotorul acţiunii, „regizorul”

reprezentaţiei.analistul materialului emotiv pe

măsură ce apare.

Auditoriul este reprezentat de

ceilalţi membri,care, atunci când a apărut un

protagonist se retrag în spaţiul rezervat celor

care nu sunt implicaţi direct în reprezentaţie.

O realizare valoroasă a lui Moreno

este punerea la punct a unor tehnici psihodramatice

111

care au fost preluate şi adaptate la un număr mare

de orientări terapeutice. Esenţiale pentru

specificul psihodramei sunt urmatoarele tehnici:

inversiunea de rol este tehnica prin care o

persoană joacă rolul alteia cu, care de

obicei interacţionează în viaţa de zi cu

zi. Moreno afirma că experienţa interioară

simultană a două roluri opuse are o mare

valoare terapeutică.

dublul este tehnica prin care o persoană,

identificându-se cu protagonistul exprimă

ceea ce acesta nu reuşeşte să pună în

cuvinte. Dublura poate sta în spatele

protagonistului sau poate mima

comportamentul acestuia. Pătruzând mai

profund în psihologia pacientului, acest

Ego auxiliar acţionează ca şi cum ar fi

acea persoană, ajutându-l pe pacient să

sesizeze şi să conştientizeze propriile-i

probleme.

oglinda este tehnica prin care

protagonistul priveşte din afară o secenă

în care el este implicat, în timp ce un

112

alter ego interpretează comportamentul

protagonistului încercând să exprime

sentimentele lui, prezentându-i-le ca într-

o oglindă. Percepându-se prin intermediul

unei imagini oferite de altul, individul

îşi descoperă aspecte care pânâ atunci i-au

fost necunoscute.

Din discuţiile pe care le-am avut cu deţinuţii

aceştia au demonstrat că pot să-şi

conştientizeze bine unele motivaţii în legătură

cu declanşarea actelor şi o fac foarte

„incisiv” mai ales când este vorba de colegii

lor. Menajarea orgoliului propriu, ipostazele

de victimă şi totodată de persoana de

încredere, pot fi eludate prin tehnica

dramatizării.

Psihodrama constituie o modalitate

eficientă de exprimare a conflictelor

interpersonale, un mijloc neanxiogen deoarece

exteriorizarea se face într-un mod lucid, şi în

acelaşi timp când el se recunoaşte. Se

utilizează nu numai ca tehnică terapeutică, ci

şi ca mijloc de perfecţionare personală. Metoda

113

de cercetare şi diagnostic a personalităţii,

jocul liber oferă cercetătorului posibilitatea

de a înregistra gândurile, sentimentele,

dispoziţiile şi preocupările subiectului şi

astfel, de a-şi forma o imagine asupra

structurii lui sifleteşti, a particularităţilor

de tip normal şi patologic.

Psihodrama se poate utiliza ca adjuvant al

altor metode de psihoterapie sau ca parte a

unui program complex de resocializare.

Aplicaţiile psihodramei au în vedere unele

programe de instruire în vederea relaţiilor

interumane, în care oamenii trebuie să înveţe

moduri eficiente de funcţionare în situaţii de

viaţă reale. Ea permite cunoaşterea şi

învăţarea unei game largi de abilităţi

comportamentale necesare integrării armonioase

în variate grupuri sociale.

O altă tehnică ce poate fi folosită în

mediul penitenciar este teatrul bazat pe

intervenţie. Spre deosebire de dramaterapie,

acolo unde protagonistul alege subiectul scenei

de jucat în teatru-terapie se impune o anumită

114

scenă de jucat. Acest scenariu este dictat de

către terapeut şi vizează punerea subiecţilor

în situaţii care au fost problematice pentru ei

şi care le trezesc stări de frustrare

accentuată, cum ar fi : să-l pui pe deţinut să-

şi ceară scuze sau ce ar face când cineva îl

agresează.

Tehnica aceasta se diferenţiază prin

faptul că subiectul este pus să spună cu voce

tare toate gândurile care îi trec prin cap

referitoare la situaţie, în timp ce joacă scena

dar şi toate gândurile care le dezvoltă pentru

ai comuta atenţia de la fapta agresivă care îi

vine în să o pună în aplicare. Tehnica pleacă

de la premiza că există şi gânduri pozitive în

mintea subiectului în acţiune, şi acestea

trebuie doar accentuate. În cazul în care

subiectul îi este foarte greu să spună un gând

pozitiv care să-i atragă atenţia de la faptă, i

se dă ca temă să scrie toate gândurile care ar

putea să-l ajute (gânduri, idei, principii).

Aceste gânduri se iau şi se verifică, se

exersează în timpul şedinţelor de terapie.

115

Din discuţiile pe care le-am avut cu

deţinuţii, foarte mulţi au răspuns că s-au

lăsat purtaţi de val în timpul faptei şi că nu

au avut un instrument de autocontrol („nu m-am

gândit la nimic, pur şi simplu am făcut-o”).

Lipsa acestui instrument de autocontrol

evidenţiat prin e- şi hy- trebuie

conştientizată de către subiect şi trebuie

găsite acele intervenţii care să ducă la

prezenţa lor mai activă în timpul faptelor. Cu

cât reuşim să facem situaţiile cât mai

realiste, să-l facem să trăiască găndurile şi

sentimentele ca şi cum ar fi în prezent, vom

reuşi să găsim momentul cel mai prielnic pentru

a inocula găndurile intervenţie.

BIBLIOGRAFIE

116

1. ATKINSON, RITA; ATKINSON, R.; SMITH, E.; (2002)– Introducere în psihologie; Editura Tehnică,Bucureşti2. BUTOI, B.T. (1996) – Psihanaliza crimei; EdituraSocietatea ştiinţă şi tehnică, Bucureşti 3. BUTOI, T. (1991) – Investigaţia psihologică acomportamentului simulat; Editura Ministerului deInterne.4. CAIN, A. (1996) – Psihodrama Balint. Metodă,teorie, aplicaţii; Editura Trei Bucureşti5. CHESTNER, A. (1994) – Dramatherapy andpsychodrama : similarities and differences, în TheHandbook of dramatherapy; Routlerdge, London andNew York6. CLOCOTICI, V. – STAN, A. (2001) – Statisticăaplicată în psihologie; Editura Polirom7. CORY, G. (1990) – Theories and practice inCounseling and Psychotherapy; Brooks – Cole,California8. DAFINOIU, I. (2002) – Personalitatea; EdituraPolirom, Iaşi9. DERI, SUSAN (2000) – Introducere în testulSzondi; Editura Paideia, Bucureşti10. DRAGOMIRESCU, V.T. (1976) – Psihologiacomportamentului deviant; Editura Ştiinţifică şienciclopedică, Bucureşti11. DUSAY, Y (1980) – Egograms; Harper and Row, NewYork12. FISCHER, G.; RIEDESSER, P. (2001) – Tratat depsihotraumatologie; Editura Trei, Bucureşti

117

13. FREUD, S. (2001) – Studii despre sexualitate;Editura Trei, Bucureşti14. FREUD, S. (2005) – Studii despre isterie;Editura Trei, Bucureşti15. GHEORGHE, F. (1996) – Psihologie penitenciară –studii şi cercetări: Editura Oscar Print, Bucureşti16. GOLU, P. (1974) – Psihologie socială; EdituraDidactică şi Pedagogică, Bucureşti17. HOLDEVICI, IRINA (1995) – Autosugestie şirelaxare; Editura Ceres, Bucureşti18. HOLDEVICI, IRINA (1996) – Elemente depsihoterapie; Editura All, Bucureşti 19. HOLDEVICI, IRINA (2000) – Ameliorareaperformanţelor individuale prin tehnici depsihoterapie; Editura Orizonturi, Bucureşti20. HOLDEVICI, IRINA; MIHAI, GEORGETA; TUDOSE,CERASELA (2001) – Psihologia personalităţii şidiferenţială; Editura Academiei de informaţii,Bucureşti21. IONESCU, G. (1990) – Psihoterapie; EdituraŞtinţifică, Bucureşti22. IONESCU, G. (1995) – Tratat de psihologiemedicală şi psihoterapie; Editura Asklepios,Bucureşti23. IRENAUS, EIBL-EIBESFELDT (1995) – Agresivitateaumană; Editura Trei24. JEANNE, SEGAL (1999) – Dezvoltarea inteligenţeiemoţionale; Editura Teora, Bucureşti25. JUNG, C.G. (1996) – Personalitate şi transfer;Editura Teora, Bucureşti 26. JUNG, C.G. (2003) – Arhetipurile şiinconştientul colectiv; Editura Trei, Bucureşti 27. MASLOW, A. (1962) – Toward of Psychology ofBeing; B. Van Nostrand Company

118

28. MINULESCU, MIHAELA (1996) – Chestionarele depersonalitate în evaluarea psihologică; EdituraGarell Publishing House, Bucureşti 29. MINULESCU, MIHAELA (2001) – Tehnici proiective;Editura Titu Maiorescu, Bucureşti30. MITROFAN IOLANDA (coordinator, 2000) –Orientarea experienţială în psihoterapie; EdituraS.P.E.R. colecţia Alma Mater, Bucureşti

31. MITROFAN, IOLANDA (1982-1983) – Stabilirea unorcriterii de utilizare a diferitelor tehnici depsihoterapie individuală şi de grup în scopulreintegrării sociale a deficienţilor psihici;Editura INEMRCM, Bucureşti32. MITROFAN, IOLANDA (1997) – Psihologieexperimentală; O paradigmă a autorestructurării şidezvoltări personale; Editura Informatică,Bucureşti33. MITROFAN, IOLANDA (coordinator, 2003) – Cursacu obstacole a dezvoltării umane; Editura Polirom,Iaşi 34. MITROFAN, N (coordinator, 1994) – Aspectepsihologice privind delincvenţa juvenilă înpsihologie judiciară; Editura Şansa, Bucureşti35. MITROFAN, N; VOICU, Z. TUDOREL, B. (1994) –Psihologie judiciară; Editura Şansa, Bucureşti36. MOREAU, A. (1999) – Putere, Autonomie,Vindecare; Editura Astrobios, Bucureşti37. NEDELCEA, C. – Optimizarea comportamentuluiprofessional; Editura S.P.E.R., Bucureşti38. OANCEA, I. (1994) – Probleme de criminologie;Editura All, Bucureşti39. PANDREA, P. (1990) – Psihanaliză judiciară;Editura Cultura românească, Bucureşti

119

40. PĂUNESCU, C. (1994) – Agresivitatea şi condiţiaumană; Editura Tehnică, Bucureşti41. RADU, I. (coordonator, 1994) – Psihologiesocială; Editura Exe, Cluj Napoca 42. ROCO, MIHAELA (2004) – Creativitate şiinteligenţă emoţională; Editura Polirom, Iaşi43. ROGERS, C.R. (1961) – On becoming a person. ATherapist’s view of Psychotherapy; Houghton MiffinCompany Boston44. TUDOSE, F; TUDOSE, C; DOBRANICI, LETIŢIA (2002)– Psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologici;Editura Infomedica, Bucureşti45. ZLATE, M. (2001) – Eul şi personalitatea;Editura Trei, Bucureşti

120