Nivelul sintactic al limbii române, Editura StudIS, Iaşi, 2009

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

I.S.B.N.: 978-606-8064-26-0

Mihaela SECRIERU

NIVELUL SINTACTIC

AL LIMBII ROMÂNE

Editura StudIS

Iaşi - 2009

Cuprins CAPITOLUL I ..........................................................................................................................................7

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE........................................................ 7 Planurile sintactice ale comunicării ....................................................... 8 Noţiunea de categorie .......................................................................... 19 1.0. Unităţi sintactice. Conceptul de unitate sintactică........................ 24 1.1. Enunţul sintactic/textul ................................................................. 28 1.2. Propoziţia ...................................................................................... 34 1.3. Fraza.............................................................................................. 38 1.4. Sintagma ....................................................................................... 41 1.5. Substitutul de propoziţie/frază ...................................................... 47 1.6. Parte de propoziţie vs. funcţie sintactică....................................... 49 1.7. Conceptul de funcţie sintactică ..................................................... 54

CAPITOLUL II .....................................................................................................................................67

CONCEPTUL DE RAPORT SINTACTIC............................................................ 67 2.1. Raporturi sintactice care se stabilesc între părţi de vorbire în cadrul enunţului-propoziţie.............................................................. 72 2.2. Raporturi sintactice de la nivelul enunţului-frază ......................... 75 2.3. Raporturi sintactice care se stabilesc între funcţii sintactice ca entităţi sintactice.............................................................................. 77 2.4. Nonraporturi sintactice.................................................................. 78 2.5. Consideraţii asupra raporturilor sintactice admise în lingvistica românească ..................................................................... 78 2.6. Raportul sintactic de inerenţă........................................................ 81 2.7. Raportul sintactic apozitiv ............................................................ 97 2.8. Raportul sintactic mixt ................................................................ 106 2.9. Raportul sintactic explicativ........................................................ 110 2.10. Raportul sintactic de incidenţă .................................................. 112 2.11. Raportul sintactic de coordonare............................................. . 116 2.12. Raportul sintactic de subordonare............................................. 120 2.13. Raportul sintactic de dublă subordonare................................... 127 2.14. O nouă taxinomie a raporturilor sintactice: raporturi sintactice generatoare şi nongeneratoare de funcţii sintactice ........................... 141

6 CUPRINS

CAPITOLUL III................................................................................................................................. 145 3.0. CONSIDERAŢII ASUPRA FUNCŢIILOR SINTACTICE ADMISE ÎN LIMBA ROMÂNÃ ........................................................................................... 145

3.1. Corespondenţa dintre funcţiile sintactice intrapropoziţionale şi funcţiile sintactice propoziţionale ...................................................... 153 3.2. Există conversiune sintactică în limba română? ......................... 159 Bibliografie generală.......................................................................... 171 Izvoare literare ................................................................................... 184 Sigle periodice.................................................................................... 186 Zusammenfassung. Die Syntaktische Ebene der Rumänischen Sprache........................... 187 Résúme............................................................................................... 207

CAPITOLUL I

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

Nivelul sintactic al limbii române este nivelul limbii cel mai complex, întrucât pune în „opera“ limbii toate celelalte subnivele: fonologic, lexical, semantic, morfologic şi stilistic. Dinamica sistemului sintactic al limbii române (ca de altfel al oricărei limbi) se înscrie în limitele-cadru a trei categorii1 sintactice: unităţi sintactice, raporturi sintactice şi funcţii sintactice. Conlucrarea exhaustivă şi discretă a acestor trei categorii sintactice epuizează în plan pragmatic şi teoretic conceptul de nivel sintactic, astfel încât o reprezentare grafică a acestei dinamici se poate trasa în următorul mod:

Figura nr. 1. Sistemul sintactic al limbii

1 Pentru explicitarea termenului, vezi infra.

NIVEL SINTACTIC

UNITĂŢI SINTACTICE

RAPORTURI SINTACTICE

FUNCŢII SINTACTICE

8 NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE

Aceste categorii sunt teoretizate intens în lingvistica românească şi străină, dar cel puţin lingvistica românească, credem, lasă să-i scape anumite contradicţii în privinţa categoriilor nivelului sintactic, contradicţii care ar trebui reconsiderate din noi perspective epistemologice.

Este evident că, pentru a descrie şi defini orice realizare sintactică, este necesar a se prefigura modelul sintactic în limitele căruia se înscrie acea realitatea sintactică, mai exact este necesară luarea în discuţie a unor noţiuni cadru, cum ar fi cele de plan sintactic, categorie sintactică, manifestare categorială etc. Prin demersul nostru de stabilire a cadrului general al discuţiei şi prin receptarea critică a tuturor direcţiilor principale de cercetare privind categoriile sintactice, credem că vom contribui în final la o mai bună conceptualizare a sistemului sintactic al limbii române, ca obiect de cercetare şi la o mai bună individualizare a acestuia în macrosistemul limbii, ca obiect de cercetare.

PLANURILE SINTACTICE ALE COMUNICĂRII

În legătură cu problema planurilor sintactice ale comunicării stau şi următoarele alte probleme: manifestarea categorială a unităţilor sintactice, legătura dintre conceptul de unitate sintactică şi planul sintactic al comunicării, câte planuri sintactice ale comunicării pot fi identificate: două, trei sau mai multe, problema generării planurilor comunicării la nivelul structurii de suprafaţă şi a realizărilor pe care acestea le cunosc, pe care le vom lua în discuţie în cele ce urmează.

I. Problema planurilor sintactice ale comunicării nu este pusă în mod explicit în literatura românească de specialitate. Unele lucrări mai vechi2 şi

2 Timotei Cipariu, Opere II, ed. îngrijită de Carmen Gabriela Pamfil, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 257 sqq; Gramatica limbii romîne, vol. al II-lea, Sintaxa, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, 1954; Iorgu Iordan, Limba romînă

NIVELUL SINTACTIC AL LIMBII ROMÂNE 9

mai noi3 nu o abordează deloc, mai exact nu teoretizează în nici un fel problema existenţei planului sau a planurilor comunicării sintactice. Această stare de fapt o punem atât pe seama limitelor epistemologice, de cunoaştere şi investigare a realităţii sintactice, în funcţie de dezvoltarea cunoaşterii lingvistice, în general, raportată la timpul istoric determinat, cât şi pe a limitelor politice4 (în sensul că această problemă ar fi preocupat mai mult pe pragmaticieni decât pe sintacticieni). Pe de altă parte, specialiştii în sintaxă au putut avea un cadru general al discuţiei, în aceea că rama comunicării umane este sistemul unei limbi, în interiorul căreia se realizează vorbirea, aşa după cum au demonstrat-o lucrările de lingvistică generală. Faptul este probat şi prin aceea că însăşi noţiunea de plan nu a fost, în special, teoretizată, deşi termenul generic cu diferite determinări este întrebuinţat relativ des: „plan semantic“5, „planul orizontal al organizării unităţilor sintactice“6 ş.a.m.d., acesta fiind întrebuinţat, credem, şi pentru variaţia terminologică sinonimică a termenului „nivel“. Termenul este util şi

contemporană, Editura Ministerului Învăţământului, 1956, p. 494-745, Gramatica limbii române, vol. al II-lea, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966. 3 V. Şerban, Sintaxa limbii române, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970; Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1986; Ion Coteanu, Gramatică. Stilistică. Compoziţie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990, Barbu B. Berceanu, Sistemul gramatical al limbii române (reconsiderare), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971. 4 Limitele politice (cf. U. Eco, 1982: 16-17, care vorbeşte despre ele aplicat la semiotică, dar acestea prin extrapolare, credem se potrivesc oricărei ştiinţe în general) sunt de trei tipuri: a) Limite academice. Alte discipline au efectuat deja cercetări asupra subiectelor pe care semioticianul nu poate să le recunoască drept ale sale. b) Limite de cooperare. Diferite discipline au elaborat teorii şi descrieri pe care oricine le recunoaşte ca fiind semiotice, de exemplu: lingvistica şi teoria informaţiei au dezvoltat noţiunea de cod; kinezica explorează elemente de comunicare non-verbală. În aceste situaţii, semiotica generală are drept scop unificarea categoriilor pentru a fructifica rezultatele celorlalte ştiinţe. c) Limite empirice. Acestea sunt cele dincolo de care se află grupuri de fenomene neanalizate încă, dar a căror relevanţă este neîndoielnică, de exemplu: semiotica obiectelor de uz curent, a formelor arhitectonice ş.a. 5 Dumitru Irimia, Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, Editura Junimea, Iaşi, 1983, p. 8. 6 Ion Diaconescu, Probleme de sintaxă a limbii române actuale. Construcţie şi analiză, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 36.


indispensabil, în egală măsură, şi, de aceea, necesită o teoretizare mai atentă, aşa cum vom încerca de altfel să procedăm în cele ce urmează.

O dată cu teoretizarea raporturilor sintactice, în general, şi a raportului sintactic de incidenţă, în special, s-a simţit necesitatea obiectivă de a se teoretiza existenţa evidentă a două planuri ale comunicării sintactice. Lingviştii care discută despre raportul de incidenţă şi despre propoziţiile incidente disting între două planuri sintactice ale comunicării, pe care le consideră distincte: planul comunicării directe sau propriu-zise şi planul comentariilor la comunicarea directă7sau propriu-zisă. Planul comunicării directe (notat adesea şi acronimic PCD) este cel „care apare ca o naraţiune, o descriere sau un dialog“, iar planul comentariilor la comunicarea directă (PCCD) este asigurat de „o naraţiune“8. Aceasta înseamnă deocamdată că, în mod indirect sau implicit, se recunoştea existenţa unui al doilea plan distinct al comunicării, fapt deosebit de important pentru înţelegerea fundamentului arhitecturii sintactice a unei limbi, dar care nu este extrapolat de specialişti din contextul particular al situaţiei date, şi tratată ca o problemă importantă care ţine de cadru sintactic general al unei limbi, ci este menţinut ca o problemă subiacentă, necesară la un moment dat pentru fundamentarea unei teorii (ne referim la teoretizarea raportului sintactic de incidenţă, vezi supra). Critica descrierii realităţilor sintactice acoperite de plan (naraţiune, descriere, dialog etc.), însă arată că sunt folosiţi termeni din teoria literaturii şi nu termeni de sintaxă, ceea ce pune sub semnul întrebării esenţa sintactică a planurilor înseşi. Pentru a salva această teorie, care se impune ca o realitate evidentă, credem, ar fi mai bine să le descriem prin criterii sintactice. Luând în considerare că orice naraţiune este, de fapt, un enunţ sintactic9 şi că acesta 7 C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p. 137; Aurelia Merlan, Sintaxa limbii române, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, 2001, p. 265 precizează că PCD este „planul vorbirii directe“, iar PCCD este „planul vorbirii indirecte“, dar păstrează teoria în limitele definiţiilor date de C. Dimitriu. 8 C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Ed. Junimea, 1982, p. 113. 9 Suntem aici, de acord cu cele remarcate de D. Irimia, în legătură cu enunţul sintactic: „Rezultat al enunţării – proces complex prin care subiectul vorbitor intră în raport intersubiectiv cu un interlocutor în interpretarea lingvistică a unei realităţi extralingvistice – enunţul este o structură finită, relativ autonomă, a cărei identitate sintactică se defineşte


poate avea contur intonaţional, recunoscut ca morfem sintactic, suprasegmental: enunţiativ, enunţiativ-exclamativ, interogativ, putem redefini atât PCD, cât şi PCCD ca fiind secvenţe fonice, sau fluxuri sonore comunicative, caracterizate printr-o singură intonaţie, delimitată prin pauză şi care comportă o anumită informaţie semantică. Făcând apel la figurarea grafică geometrică a planului (cf. figura de mai jos):

Figura nr. 2. Un plan geometric

am putea face observaţia că limitele planului sintactic al comunicării sunt date de regulile sintactice ale combinării unităţilor morfologice, aici apărând diferenţa dintre nivelul sintactic10, planul sintactic şi unitatea sintactică (vezi infra).

Suntem interesaţi de această problemă din considerentul că, la nivelul sintaxei tradiţionale, se pot teoretiza şi alte planuri sintactice ale comunicării, în afară de PCD şi PCCD, fapt pe care îl vom demonstra cu exemple contrastante. Pentru a proba această ipoteză trebuie însă să luăm în discuţie o serie de probleme subiacente care constituie suportul teoretic al cercetării. Ne referim la următoarele probleme pe care le vom nota cu 1, 2 etc.

1. manifestarea categorială a unităţilor sintactice (unităţi sintac-tice, raporturi sintactice, funcţii sintactice),

printr-o triplă unitate, întemeiată pe coeziune şi coerenţă:

- unitate de înţeles; componentele planului său semantic se situează în simultaneitate în desfăşurarea cunoaşterii şi comunicării lingvistice;

- unitatea de structură; termenii din care se compune dezvoltă între ei diferite relaţii sintactice;

- unitatate prozodică; este delimitat prin pauze) (în scris marcat prin spaţiu alb şi semne de punctuaţie, punct cel mai adesea) şi are o singură desfăşurare intonaţională.“ (1997: 330).

10 În Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, autoarele nu dau o definiţie pentru plan, dar în definiţia dată termenului nivel se face precizarea că acesta este întrebuinţat sinonim cu cel de plan, palier, strat etc. Pentru definirea termenului nivel, este utilizată definiţia formulată de Hjelmslev, care consideră că nivelul constă din diferitele aspecte sub care o substanţă, a expresiei sau a conţinutului, poate fi sesizată în vederea descrierii (Angela Bidu Vrânceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş şi Gabriela Pană Dindelegan, 1997: s.v.).


2. legătura dintre conceptul de unitate sintactică şi planul sintactic al comunicării.

1. Manifestarea categorială a unităţilor sintactice (unităţi

sintactice, raporturi sintactice, funcţii sintactice) Ne interesează această problemă din considerentul că nu putem vorbi

de unu, două, trei sau mai multe planuri sintactice dacă nu avem în vedere ce presupune existenţa nivelului sintactic al unei limbi. Care este specificitatea sa de formă şi conţinut, în opoziţie cu celelalte nivele ale acelei limbi? Şi aici cunoaştem că există trei categorii sintactice care se presupun reciproc şi care asigură existenţa nivelului sintactic al unei limbi: unităţi sintactice, raporturi sintactice şi funcţii sintactice. Este de aşteptat ca înseşi aceste categorii să influenţeze direct actualizarea planului/planurilor sintactice. Este greu de demonstrat însă, chiar şi caracterul categorial al acestor realităţi sintactice şi, de aceea, vom reitera11 pe scurt aici doar anumite consideraţii utile demersului de faţă.

Referindu-ne la conceptul de categorie sintactică, observăm că acesta este un concept riguros şi restrictiv care asigură caracterul sistemic al nivelului sintactic al unei limbi. Orice realitate sintactică este o „formă“ care se opune altei „forme“ de aceeaşi esenţă. Unităţile sintactice trebuie să se manifeste categorial, realizările raporturilor sintactice şi ale funcţiilor sintactice, de asemenea. De exemplu, în interiorul categoriei sintactice de funcţie sintactică, funcţia sintactică de subiect se opune celei de predicat, prin caracteristici de formă (morfologice) şi de conţinut (onto-semantice12). Această dimensiune categorială este, în fapt, fie un raport paradigmatic13,

11 Pentru demonstrarea caracterului categorial al oricărei realităţi sintactice, vezi infra. 12 Prin conţinut onto-semantic denotam, de fapt, ideea de conţinut al conţinutului, sau un metaconţinut, subiectul este un nume, dar, de fapt, este „agentul“, iar predicatul este caracteristica dinamică a subiectului şi expresia „procesualităţii ontice“. 13 Poate e mai bine să vorbim în termeni de corelaţie, împrumutând termenul şi sensul de la E. Benveniste care îl utilizează pentru a arăta sistemul opozitiv între formele pronumelor personale eu vs. tu şi ambele vs. el/ea.


orizontal, pentru că se poate realiza între unităţi de acelaşi fel, de exemplu, subiectul exprimat prin nume în N vs. subiectul exprimat prin verb la infinitiv, fie un raport pseudo-paradigmatic, care se realizează între funcţii sintactice percepute ca diferite, ca, de exemplu, între funcţiile sintactice de subiect şi predicat14. Totuşi în legătură cu această ultimă realitate paradigmatică, logica ne spune că nu există nici o diferenţă, ambele funcţii sintactice, şi cea de subiect şi cea de predicat, realizându-se concret şi aparţinând realizărilor sintactice concrete ale funcţiilor sintactice, care se opun realizărilor abstracte, zero şi negative, ale funcţiilor sintactice. Distingem, deci, între raporturile pseudo-paradigmatice de opoziţie, între funcţiile sintactice concrete, raporturile pseudo-paradigmatice de opoziţie între funcţiile sintactice abstracte şi raporturile pseudo-paradigmatice de opoziţie între funcţiile sintactice concrete şi cele abstracte. Doar astfel avem o descriere sistemică şi exhaustivă15 a categoriei de funcţie sintactică. Reţinem că funcţia sintactică cunoaşte realizări categoriale şi că manifestarea categorială este o realitate exhaustivă, care se comportă deci „fără rest“16. Deşi generalizarea pare greu de acceptat, numai după invocarea acestui argument, conchidem că nu există realizare lingvistică absolută şi că orice realitate lingvistică ca să existe trebuie să se opună în mod necesar altei realităţi sintactice. Forma unei realităţi sintactice ne indică sigur că ea are această formă numai pentru că se opune prin caracteristici distincte sau cvasi-distincte de alte forme.

14 Deşi prezente şi necesare pentru însăşi existenţa categoriei de funcţie sintactică, nu interesează aici raporturile sintagmatice dintre părţile de vorbire, care sunt raporturi generatoare de funcţii sintactice. 15 Cf. „Le principe reste toujours le même: l’exigence d’une analyse exhaustive veut qu’on distingue ce qui manque de conformité, et que la séparation soit accomplie dès le moment où le manque de conformité se dénonce : le principe de la simplicité veut d’autre part qu’on distingue pas avant ce moment sous peine d’opérer des distinctions inutiles.“ (Louis Hjelmslev, Essais linguistique, Les Éditions de Minuit, 1971, Paris, p. 51). 16 Această expresie terminologică, întrebuinţată, cu precădere, de C. Dimitriu, o considerăm la rândul nostru, suficient de adecvată pentru o traducere liberă a ideii de exahaustivitate.


2. Legătura dintre conceptul de unitate sintactice şi planul sintactic al comunicării

Enunţul sintactic este unitatea de bază a planului sintactic. Este necesar a se vorbi de mai multe planuri sintactice atâta timp cât unităţile sintactice: enunţul sintactic (textul), fraza, propoziţia sunt unităţi sintactice comunicative în interiorul cărora se realizează raporturile sintactice şi funcţiile sintactice?

Răspunsul este negativ, respectiv, nu avem nevoie de o teorie a mai multor planuri sintactice, atâta timp cât avem în vedere enunţuri sintactice transfrastice, care sunt decompozabile în sub-enunţurile sintactice consti-tutive fără rest, de exemplu:

„Filosofia greacă, înaintând dialectic, trecând mai întâi prin filosofia obiectivă a cosmologilor şi mai apoi prin subiectivismul sofiştilor a ajuns într-un moment de sinteză completă, într-un moment măreţ pentru întreaga istorie a spiritului.“ (Constantin Tsatos, 1979, p. 83). Majoritatea enun-ţurilor sintactice scrise răspund pozitiv acestei condiţii, iar analiza pare a rămâne în cadrul general al nivelului sintactic.

Răspunsul este pozitiv, însă, atâta timp cât există enunţuri sintactice transfrastice, care sunt decompozabile în sub-enunţuri sintactice plus „rest“, respectiv, conţin şi secvenţe de enunţ care nu pot fi atrase în interiorul altor enunţuri pentru a fi analizate omogen. În exemplele: „Irina şi Alexe se iviră, fiecare venind pe alt drum. Ah, feţele lor.“ (Panait Istrati, CB, 1992:66), „Bun, strigă el.“ (idem, p. 67), unde secvenţele „Ah, feţele lor !“ şi „Bun“ nu pot fi atrase în analiza altor unităţi sintactice, ci trebuie analizate separat. Conchidem în acest punct că problema unităţilor sintactice stă în legătură directă şi cu cea a planurilor sintactice (la plural, deci), deoarece în actualizarea planurilor sintactice, vom vedea, sunt implicate unităţi sintactice specifice.


3. Câte planuri sintactice ale comunicării pot fi

identificate: două, trei sau mai multe? În legătură cu planul sintactic, în special vs. dimensiunea categorială a

oricărei realităţi sintactice, în general, se pune întrebarea dacă PCD se opune prin caracteristici de forma şi de conţinut PCCD.

Luând în discuţie de la un enunţ simplu, precum: Maria citeşte o carte.

putem observa că acesta se află în PCD, caracterizat prin aceea că: - este o comunicare cu o singură intonaţie (enunţiativă), - are autonomie semantică, - are marcă formală sintactică incipită zero (Ø)17.

Întregind enunţul de mai sus cu o altă comunicare, aflată în alt plan: Maria citeşte o carte, zise mama. caracteristicile PCCD sunt:

- este o comunicare cu o singură intonaţie (enunţiativă), - are autonomie semantică, - are marcă formală sintactică incipită zero (Ø).

Ce le deosebeşte atunci? Aici intervine criteriul importanţei comuni-cării, dată de secvenţialitatea lingvistică, fapt ce pune comunicarea a doua, zise mama, în raport de comentariu semantic la prima comunicare.

Trebuie de aceea, să adăugăm la descrierile anterioare şi aceea că PCD are comunicativitate primară sau de bază, iar PCCD are o comunicativitate secundară în context sau inferentă. În plus, această comunicativitate inferentă de la nivelul PCCD este marcată printr-un cumul de mărci; este vorba, în opinia noastră, pe lângă marca formală incipită zero şi de pauza marcată prin virgulă şi de verbele dicendi sau declarandi, ori de prezenţa conjuncţiilor suspendate, ca în situaţiile: „Când şi când Dana – căci aşa o chema pe fată – privea discret în dreapta şi în stânga“; sau „Eu îţi comunicasem – dacă nu mă înşel – că vând cui îmi plăteşte mai mult şi îndată“ (ambele exemple după Gh. Trandafir, 1982: 158).

17 Pentru marca zero a enunţurilor propoziţionale principale, vezi infra.


Notă: Într-un enunţ precum „Desigur, zisei, ideile unui timp plutesc în acel timp şi mai mulţi oameni pot gândi acelaşi lucru fără să se cunoască.“ (Marin Preda, Cel mai iubit..., 1990: 96), constatăm, că acceptând taxinomia şi formele inventariate de diverşi specialişti, care îl încadrează pe desigur la forme incidente, avem aici o situaţie inedită de incidenţă la incidenţă, problema complicându-se prin necesitatea luării în discuţie a raporturilor sintactice existente între planurile sintactice incidente implicate (vezi infra).

Dar considerând enunţul: Mario, citeşte o carte, zise mama.

ne punem întrebarea căruia dintre planurile teoretizate, PCD sau PCCD, aparţine secvenţa lingvistică Mario?

Notă: Această problemă reprezintă un caz special al realizării unităţilor sintactice prin monoelemente lingvistice, ca în enunţurile de tipul: Mario!; Dragă frate. Situaţia lor specială nu este dată numai de faptul că acestea nu comunică o „naraţiune/descriere/dialog“ sau un „comentariu la o naraţiune“, ci şi de faptul că fiind enunţuri sintactice (nu cunoaştem teorii care să vorbească de enunţuri nonsintactice), trebuie descrise prin criterii pur sintactice. Care sunt aceste criterii? Cum putem să le descriem fără să folosim termeni extrasintactici? Aceste enunţuri nu sunt descriptibile nici în situaţia când apar „determinate“: Mario, ce faci? sau Dragă frate, nu sunt de acord. Majoritatea lingviştilor le lasă în afara analizei sintactice, ele primind o descriere semantică sau pragmatică etc. Putem, însă invoca argumentul că orice realitate sintactică are mărci comune cu alte realităţi sintactice (genul proxim) şi mărci specifice, diferenţiatoare de aceleaşi realităţi sintactice (diferenţe specifice). Clasele de realităţi sintactice, în special (şi lingvistice, în general) sunt neomogene dacă este luat în consideraţie numai genul proxim, dar omogene, dacă sunt luate în consideraţie toate diferenţele specifice. Nu considerăm, de aceea, paradoxală situaţia unei clase cu un singur reprezentant, descrierea ştiinţifică fiind cu atât mai rafinată, cu cât sunt descrise pe baze analitice exhaustive toate manifestările ştiinţifice ale unei limbi.


Bazându-ne pe exemplul invocat, credem că pentru descrierea adecvată a acestei realităţi trebuie să utilizăm criterii conjugate specifice diferitelor nivele. La nivel morfologic, avem realizarea prin substantiv în vocativ, cu intonaţia sa specifică sau prin nominativ cu intonaţie vocativă. La nivel semantico-pragmatic, avem o comunicare, dar aceasta nu are decât un semantism limitat la o „apelare“. Este, mai curând, o comunicare „vidă“. La nivel sintactic, are marcă formală sintactică incipită zero, conjugată cu izolarea parantetică. De asemenea, aici interesează criteriul sintactic al topicii, care ne indică mobilitatea acestui plan: incipit, median sau final. Existând atât caracteristici comune, dar şi diferite de celelalte două planuri, credem că putem propune acceptarea unei noi realităţi sintactice cu caracteristici distincte şi comune, ca realizare a planurilor sintactice, pe care o considerăm planul comunicării apelative (PCA), caracterizată prin următoarele:

- nu comunică un enunţ primar sau un comentariu la acesta, - are marcă formală sintactică incipită zero, conjugată cu pauza şi

intonaţia, - are autonomie semantică, - comunicativitatea este „apelativă“, fie ea incipită, mediană sau

finală ca topică. Considerând enunţul

Hei, Mario, citeşte o carte, zise mama. observăm că nu putem atrage în nici un plan sintactic teoretizat până în prezent situaţia interjecţiilor. Folosind caracteristicile identificate pentru celelalte planuri ale comunicării, prin opoziţie, observăm caracteristici comune, dar şi diferite ale acestei actualizări. În plus, ca şi în situaţia vocativelor, aici interesează criteriul sintactic al topicii, specific însă fiind faptul că interjecţiile au, în general, restricţii de distribuţie. Putem vorbi, în această situaţie, în opinia noastră, de un nou plan sintactic: planul comunicării interjecţionale (PCI), caracterizat prin:

- nu comunică un enunţ primar sau un comentariu la acesta, ori o apelare, - are marcă formală sintactică incipită zero, conjugată cu pauza şi intonaţia, - are autonomie semantică,


- comunicativitatea este „interjecţională“, apărând preponderent în topică incipită.

Observăm că cele patru planuri descrise până în prezent se bucură de descrieri preponderent formal-sintactice, fapt ce satisface condiţia pusă încă de la început a necesităţii invocării de criterii exclusiv sintactice în definirea tuturor realităţilor sintactice. După această descriere a tuturor actualizărilor posibile ale planurilor sintactice, se impune o definire a acestuia. Planul sintactic al comunicării, în general, este o realitate sintactică abstractă, un model care sugerează limitele între care putem imagina realizarea unităţilor sintactice cunoscute, dispuse secvenţial, deci succesiv, în funcţie de rolul lor şi de importanţa lor comunicativă.

4. Problema generării planurilor comunicării

sintactice la nivelul structurii de suprafaţă şi a realizărilor pe care le cunosc acestea

Cum ar putea fi descris cu mijloace sintactice sau extrasintactice raportul/raporturile sintactice dintre planurile sintactice (PCD, PCCD, PCA, PCI)? Există oare un raport sintactic între ele? Chiar simpla lor juxtapunere ne îndreptăţeşte să formulăm această întrebare. O opinie în legătură cu această problemă este exprimată de Gh. Trandafir, care vorbind despre relaţia sintactică de incidenţă, pe care o vede ca „relaţia unei unităţi faţă de construcţia în care este inclusă“ (1982: 158), o consideră o „relaţie zero“. Extinzând această constatare şi la celelalte planuri sintactice, suntem de părere că între acestea există, de asemenea, raporturi sintactice zero, nongeneratoare de funcţii sintactice.

Concluzii: În limba română, la nivelul sintactic al acesteia, se pot actualiza enunţuri sintactice, aflate în planuri sintactice diferite. Actualizările sintactice posibile indică un număr de patru planuri sintactice: planul comunicării directe, planul comentariilor la comunicarea directă, planul comunicării apelative şi planul comunicării interjecţionale, care au mărci comune, dar şi specifice şi au un conţinut


sintactic specific, dat de importanţă comunicativă. Raporturile sintactice dintre aceste planuri sintactice sunt zero.

NOŢIUNEA DE CATEGORIE

Atunci când vorbim despre statutul unei ştiinţe, avem în vedere trei dimensiuni constitutive şi funcţionale: obiectul de cercetare al ştiinţei, metodele de cercetare specifice sau adaptate ştiinţei în discuţie şi aparatul terminologic propriu. Fără aceste coordonate, o ştiinţă nu se legitimează şi, de aceea, ele pot fi considerate necesare şi suficiente. Noi nu vom discuta aici primele două dimensiuni şi nici a treia dimensiune în toată complexitatea ei, ci vom face câteva referiri la metalimbajul sintactic al sintaxei limbii române, în special, şi la noţiunea de categorie, în particular.

Terminologia sintactică nu a fost tratată special în lingvistica românească în lucrări de tip dicţionar sau în studii terminologice aplicate, de aceea atunci când vorbim de terminologia sintactică trebuie să ştim că avem în vedere teoretizările passim de tip lexicografic: glosări, creaţii lexicale şi propuneri terminologice, resemantizări sau de tip sintactic, apozări, determinări etc. pe care le întâlnim curent în lucrările româneşti de sintaxă. Această stare de fapt a condus la deservicii aduse dezvoltării ştiinţei înseşi şi la perpetuarea unei practici cvasiştiinţifice de a prelua şi utiliza termeni în virtutea unei sens considerat de la sine înţeles, impus de o tradiţie axiomatică sau postulantă. Concepte importante din sintaxă, cum ar fi, de exemplu, cel de unitate sintactică nu au primit nici o explicitare18 în nici una din cele trei ediţii ale Gramaticii Academiei19. Acelaşi tratament îl cunosc noţiuni precum

18 Vezi amplul nostru comentariu la această problemă în Nivelul sintactic al limbii române, Editura Geea, Botoşani, 1998. 19 Este vorba despre cele trei ediţii ale Gramaticii Academiei: Gramatica limbii române, (GA), 1954, vol. I, II, Editura Academiei Române, Bucureşti; Gramatica limbii române, (GA), 1966, vol. I, II, ediţia a II-a, Editura Academiei Române, Bucureşti; Gramatica limbii române, (G.A), 2005, vol. I, II, Editura Academiei Române, Bucureşti, lucrări pe care le invocăm aici ca jaloane ştiinţifice, fiindcă au drept scop ipostazierea întregii


categorie sintactică, raport sintactic, funcţie sintactică, conţinut sintactic, formă sintactică etc. frecvent utilizate cu intensiuni mai mult sau mai puţin personale şi diferite de la specialist la specialist. Lipsa unei lucrări lexicografice de metalimbaj sintactic sau de terminologie sintactică nu o considerăm reflexul unei maturizări ştiinţifice dată de o presupusă maturitate terminologică care nu ar mai avea nevoie de o astfel de lucrare care ar părea redundantă lucrărilor de specialitate deja publicate, ci, dimpotrivă, o lipsă în sine a unei ştiinţe insuficient maturizate, care nu a reuşit să-şi sintetizeze achiziţiile terminologice într-un sistem lexicografic coerent.

Vom discuta succint intensiunea termenului fundamental de categorie lingvistică, precum şi a termenilor inferenţi de categorie gramaticală / morfologică şi/sau sintactică şi implicaţiile unei bune definiri a acestui termen generic, ca şi a altor termeni asupra dezvoltării ştiinţei însăşi. Metatermenul categorie cunoaşte la nivelul lingvistic mai multe extensiuni, fiind întrebuinţat cu largheţe pentru funcţii sintactice (subiect, predicat etc.), clase lexicale, clase morfologice etc. (I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 332; 347; J. Dubois, 1994: s.v.), dar credem că este propriu şi aplicabil doar acelor elemente lingvistice care răspund pozitiv anumitor cerinţe. Observăm şi că de-a lungul timpului, din necesităţi de cercetare, unii lingvişti au decelat şi ei anumite trăsături ale meta-noţiunii de categorie. Astfel, s-a considerat că entităţile lingvistice care se supun clasificărilor categoriale:

- au organizare internă şi între elementele lor se stabilesc relaţii particulare, respectiv, „presupun cel puţin două aspecte opozabile“ (C. Dimitriu, 1994: 239);

- au proprietăţi comune, care sunt condiţionate de nivelul cărora aparţin; - au o semnificaţie gramaticală în stare pură (DSSL, O. Ducrot -Tz.

Todorov, 1972: 147); - sunt marcate prin mărci specifice aceluiaşi nivel.

cunoaşteri lingvistice româneşti în intervalele cuprinse până la apariţia lor, fapt ce a favorizat tocmai această practică a investirii terminologiei cu un prestigiu care părea a nu mai necesita procesul unei interogări, de unde lipsa vreunei interogări şi în orice altă lucrare publicată între intervalele apariţiilor Gramaticilor Academiei.


La acestea, adăugăm şi principiul enunţat de L. Hjelmslev: - „ca o categorie să aibă existenţă reală din punct de vedere gramatical

este important ca ea să poată fi definită prin criterii de formă şi nu prin criterii pur semantice“ (cf. L. Hjelmslev după D. Nica, 1988: 37);

precum şi caracteristicile: - categoriile trebuie să reprezinte cadrul general pentru toate

descrierile posibile de la nivelul avut în vedere, - să fie confirmate din punctul de vedere al mai multor nivele ale

limbii: fonematic, morfematic, semantic, sintactic. După cum se observă, aceste notaţii surprind fie caracterul formal, fie

cel de conţinut al conceptului de categorie, dar exprimarea abstractă a trăsăturilor noţiunii mai permite anumite precizări. Trebuie plecat, în opinia noastră, în definirea acestui termen de la două realităţi complementare, conţinutul şi forma, realităţi dintre care forma joacă la nivelul structurii de suprafaţă un rol mai important20. Notăm aici două aserţiuni fundamentale: forma este garanţia caracterului lingvistic şi în limbă totul este opoziţie. Aceste două aserţiuni conferă o cadru de definire şi rigoare suficientă şi termenului de categorie. Luând în consideraţie forma, observăm că atunci când vorbim de organizarea categorială a nivelului sintactic vizăm, de fapt, organizarea categorială externă şi internă a acestui nivel din punct de vedere formal. Organizarea categorială externă opune, de exemplu, unităţi sintactice, care sunt în număr finit şi pe criterii de formă şi conţinut putem să le descriem opunându-le una celeilalte. Urmare a acestui fapt, atunci când discutăm despre categoria sintactică de unitate sintactică in praesentia, observăm că nu există nici o unitate sintactică care să rămână în afara acestei descrieri categoriale în unităţi sintactice, mai exact nici o structură sintactică actualizată în limbă nu rămâne în afara descrierii de unitate sintactică şi aici putem aduce drept exemplu orice segment din orice text sintactic, orală sau în scris. Schimbând ceea ce trebuie schimbat, atunci când vorbim, de exemplu, despre clasele morfologice, observăm că prin trăsături categoriale formale şi de

20 Epistemologic, un conţinut nou a cerut o formă nouă, dar sincronic şi în aparenţă forma este evidentă, iar conţinutul, subiacent.


conţinut, acestea se opun unele faţă de altele: substantivul vs. pronume vs. adjectiv vs. adverb etc., astfel încât nu există nici o parte de vorbire care să fie în afara apartenenţei la una din clasele morfologice. Aceasta înseamnă că părţile de vorbire se manifestă categorial. Recunoaşterea apartenenţei la o clasă morfologică, aşa cum am spus, se face prioritar, ori simultan pe criterii de formă şi conţinut. Putem vorbi deci de aspecte externe opozabile, atunci când identificăm cărei unităţi sintactice sau cărei clase morfologice aparţine o structură sau un cuvânt. Descrierea categorială, însă vizează analitic şi interiorul clasei21 sintactice sau morfologice avute în vedere. În această situaţie, avem o descriere internă. Organizarea categorială internă opune, de exemplu, categorii sintactice de tipul numărului şi felului raporturilor sintactice. Nu există nici un raport sintactic care să nu fie descriptibil după criterii de formă şi conţinut şi, prin aceasta, clasificabil. Dacă vorbim despre categorii morfologice, putem observa cum genul se opune numărului, dar şi în interiorul genului, masculinul se opune femininului şi neutrului etc., prin criterii de formă şi conţinut. Ca şi în situaţia de mai sus, nu există nici o entitate sintactică ori morfologică care odată ce face parte dintr-o clasă sintactică ori morfologică să se sustragă clasificărilor categoriale interne. În alţi termeni nu există nici un raport sintactic în afara descrierii prin tipul de raport sintactic, nici o funcţie sintactică în descrierii prin tipul de funcţie sintactică etc., sau nici un substantiv în afara descrierii prin gen, sau prin număr etc. Putem vorbi deci de aspecte interne opozabile. Important de remarcat este faptul că între aspectele interne opozabile, trebuie admise şi evidenţiate realizările abstracte, vide sau negative ale opoziţiilor categoriale, altfel nu putem discuta exhaustiv şi riguros în termeni de opoziţii22. Din această discuţie, putem trage concluzia că dacă noţiunea de categorie acţionează până la epuizarea sferei de aplicaţie, înseamnă că ea este 21 Nu suntem de acord cu definiţia tautologică propusă de Alan Rey (1991:183), prin care categorie se defineşte prin clasă, cf. „catégorie = classe dans laquelle on range des objets de même nature“. 22 Evidenţierea acestei realităţi numită aspect opozitiv vid sau negativ a făcut subiectul cercetărilor noastre atât în lucrarea Nivelul sintactic al limbii române, cât şi în alte lucrări (vezi referinţele bibliografice).


exhaustivă, trăsătură ce trebuie adăugată celor deja evidenţiate. De asemenea, putem concluziona că acesta este un termen de bază, fiindcă prin el se pot defini şi descrie şi celelalte realităţi lingvistice În acest context, putem încerca o definiţie a acestei metanoţiuni.

Noţiunea de categorie lingvistică poate fi definită ca o realitate lingvistică exhaustivă şi fundamentală care se caracterizează prin conţinut şi formă şi care ordonează extern şi intern, în baza trăsăturilor opozitive, exprimate morfematic, în clase şi subclase – fonetice, lexicale, semantice, morfologice, sintactice etc. întreaga realitate lingvistică a unei limbi, până la surprinderea tuturor posibilităţilor combinatorice şi de actualizare a elementelor constitutive ale acelei limbi.

Taxinomii În acelaşi context extern şi intern, intranivelar, putem vorbi de

categorii lingvistice, de categorii gramaticale, de categorii morfologice şi de categorii sintactice. Diferenţa dată de aceste determinări tip determinativ noţiunii de categorie constă în aceea că cele lingvistice reprezintă termenul generic, individualizant doar în opoziţie cu termeni precum categorii estetice, filozofice etc., cele gramaticale trimit nedefinit la cele morfologice şi sintactice în general, cele morfologice se referă la gen, număr, timp, persoană etc., iar cele sintactice se referă doar la unităţi sintactice, raporturi sintactice şi funcţii sintactice.

Referindu-ne la modul cum înţelegerea corectă a noţiunii de categorie poate influenţa însăşi dezvoltarea ştiinţei, observăm că rafinarea descrierii în clase şi subclase se bazează tocmai pe opoziţiile categoriale interne şi externe. Mai exact, putem estima cu argumente majore câte realităţi morfologice, ori sintactice de acelaşi fel pot fi admise într-o limbă prin investigarea trăsăturilor lor categoriale opozitive, în câte clase, subclase şi subsubclase etc. pot fi acestea distribuite până la cel din urmă element, omogenitatea claselor şi obţinerea unei analize fără rest fiind scopul ultim al cunoaşterii ştiinţei înseşi.

Pe de altă parte, cu ajutorul teoriei categoriale pot fi studiate comparativ şi contrastiv limbile între ele, din varii perspective.


Concluzii: Metalimbajul unei ştiinţe face parte din statutul acesteia, fiind premiză

a dezvoltării ei. Dintre termenii cu cea mai mare relevanţă, cel de categorie lingvistică

se diferenţiază net, toate celelalte făcând apel într-un fel sau altul la el. Noţiunea de categorie lingvistică poate fi definită ca o realitate

lingvistică exhaustivă şi fundamentală care se caracterizează prin conţinut şi formă şi care ordonează extern şi intern, în baza trăsăturilor opozitive, exprimate morfematic, în clase şi subclase – fonetice, lexicale, semantice, morfologice, sintactice etc. întreaga realitate lingvistică a unei limbi, până la surprinderea tuturor posibilităţilor combinatorice şi de actualizare a elementelor constitutive ale acelei limbi.

Taxinomiile la care se supune această noţiune intranivelar permit diferenţieri de la general la particular.

Evident că, pentru a descrie şi defini orice realizare sintactică, este necesar a se prefigura modelul sintactic în limitele căruia se înscrie acea realitate sintactică, mai exact este necesară luarea în discuţie a fiecăreia dintre cele trei categorii sintactice menţionate: unităţi sintactice, raporturi sintactice şi funcţii sintactice. Prin acest demers, ne propunem receptarea critică şi obiectivă a direcţiilor principale de cercetare privind categoriile sintactice în discuţie şi a acelor opinii care vor contribui, în final, din punctul nostru de vedere, la individualizarea şi conceptualizarea sistemului sintactic al limbii române în macrosistemul limbii ca obiect de cercetare.

1.0. UNITĂŢI SINTACTICE. CONCEPTUL DE UNITATE SINTACTICĂ

Modelul sintaxei tradiţionale utilizează conceptul de unitate

sintactică, însă o definiţie a acestui concept – fie ca entitate lingvistică generală, fie ca entitate particularizată la nivel sintactic – nu a fost, în


general, formulată, procedându-se, cel mai adesea – chiar şi în marile tratate – după indicarea titlului capitolului „Unităţi sintactice“, direct la clasificarea şi discutarea unităţilor sintactice posibile în limba română cf. G.A.2, 1966, II: 7; I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 539; C. Dimitriu, 1982 ş.a.). Unele dicţionare (DLRLC, 1957), indică s.v. unitate atât definiţia: „mărime care serveşte ca măsură de bază pentru toate mărimile de acelaşi fel“, cât şi elementele de contrast: „în opoziţie cu pluralitate, însuşirea a tot ce constituie un întreg indivizibil“, şi chiar caracteristicile intrinseci [înregistrate uneori tautologic, cf. unire/unitar]: „coeziune, omogenitate, solidaritate, unire, concretizat în tot unitar indivizibil“ (Ibidem). Unul din dicţionarele de terminologie lingvistică indică pentru metatermenul în discuţie o definiţie de tipul: „formaţie lingvistică caracteristică diverselor compartimente ale limbii sau discipline lingvistice“ (Gh. Constantinescu-Dobridor, 1980: s.v.). Aplicând această ultimă definiţie de specialitate conferită noţiunii de unitate ca entitate lingvistică generală, noţiunii de unitate de la nivelul sintactic al limbii, înseamnă că unitatea sintactică este o formaţie sintactică caracteristică nivelului sintactic al limbii. Această definiţie, însă, pe lângă ambiguitatea noţiunii de formaţie, şi în comparaţie cu cea din DLRLC, mult mai elaborată, nu stipulează nici faptul că noţiunea de unitate conţine şi alte seme: singular, coeziv, omogen şi nici conotaţiile: divizibil prin ea însăşi şi multiplicabil prin unităţi de acelaşi fel. În ceea ce ne priveşte, propunem şi vom avea în vedere următoarea definiţie a unităţii sintactice: mărime sintactică caracterizată prin sensul uni3-, divizibilă şi multiplicabilă prin ea însăşi şi prin unităţi de acelaşi fel (sintactice), coezivă, omogenă şi care serveşte drept măsură pentru unităţi de acelaşi fel. Nivelul sintactic fiind un nivel, prin excelenţă, relaţional, este de maximă importanţă sublinierea faptului că orice unitate sintactică trebuie să fie caracterizabilă din punctul de vedere al raporturilor sintactice structurale (interne, dar şi externe sau cel puţin numai externe), şi din punctul de

2 Utilizăm pentru ediţia a II-a a Gramaticii limbii române, Editura Academiei, Bucureşti 1963, ediţia a II-a revăzută, publicată în 1966. 3 < uni = element savant de compunere care comportă semele: ‘unic’, ‘mono-‘ vs .’ pluri-‘, ‘ multi-‘, ‘ poli-‘ .


vedere al funcţiilor sintactice, fapt ce îl adăugăm definiţiei. Este important, de asemenea, de remarcat faptul că unităţile sintactice fiind „forme“ sintactice, ele trebuie definite atât din perspectivă statică (ca entităţi sintactice autonecesare şi suficiente), cât şi din perspectivă dinamică (ca entităţi sintactice integrate). Stabilind semnificaţia noţiunii de unitate sintactică, vom raporta „unităţile sintactice“ identificate şi descrise la nivelul sintactic al limbii române la această definiţie extensivă a unităţii sintactice. În această ordine de idei, unitatea sintactică minimală trebuie să fie acea realitate sintactică nedecompozabilă şi neanalizabilă în subunităţi de acelaşi fel, în baza teoretică a discuţiei, în situaţia noastră în bază sintactică, iar unitatea sintactică maximală va fi caracterizată ipotetic ca fiind un corpus de n unităţi minimale [unde n = 1→ + ∞ (infinit), deoarece actul comunicativ lingvistic poate fi realizat şi printr-un singur cuvânt, dar poate prolifera, practic, la nesfârşit] şi a cărei trăsătură de bază este diviziunea în elemente componente relativ autonome. Diviziunea (pe care o considerăm o caracteristică intrinsecă a realităţilor compozite) unităţii sintactice maximale trebuie să fie completă, întrucât elementele de diviziune însumate formează o extensiune identică cu cea a noţiunii maximale iniţiale (toto et soli definito), în situaţia noastră, a unităţii sintactice maximale, înţeleasă ca unitate sintactică complexă. Acest criteriu sintactic (şi oarecum tehnic, în sens mecanicist, întrucât vizează segmentarea unităţilor sintactice) poate conduce la obţinerea în practică a unităţilor sintactice (de la) extreme: unitatea sintactică minimă şi unitatea sintactică maximă. Pentru decelarea subunităţilor intermediare, este necesară aplicarea unui alt criteriu sintactic intern, la fel de precis: prezenţa/absenţa la nivelul unităţilor sintactice unei funcţii sintactice caracterizabile prin „necesar şi suficient“, nonomisibilă şi unică în manifestarea ei sintactică, caracteristici pe care le îndeplineşte predicatul. Cele două criterii exclusiv sintactice pot conduce, în opinia noastră, la degajarea unităţilor sintactice extreme şi a subunităţilor sintactice intermediare ale unei limbi naturale.

Problema identificării şi definirii unităţilor sintactice trebuie pusă în legătură cu teoriile emise despre numărul unităţilor sintactice existente la


nivelul sintactic al limbii române, şi despre care specialiştii au păreri diferite. Unii specialişti consideră că este suficient a se vorbi de o singură unitate sintactică: enunţul (Valeria Guţu-Romalo, 1973; D. Irimia, 1983; 1997). Alţi specialişti propun o taxinomie bipartită, reprezentată prin propoziţie şi frază (I. Coteanu, 1990: 219) sau tripartită (care la diverşi specialişti nu cuprind întotdeauna aceleaşi unităţi sintactice4) reprezentată prin propoziţie, frază şi îmbinarea de cuvinte (G.A., 1954, II: 5); enunţul, cuvântul sintactic şi sintagma (S. Stati, 1972: 9) sau fraza, propoziţia şi partea de propoziţie (I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 540); sintagma, propoziţia şi fraza (Gh. Trandafir, 1982: 66) sau propoziţia, partea de propoziţie şi fraza (V. Şerban, 1970: 14; I. Diaconescu, 1989: 15). Există şi taxinomii care cuprind patru unităţi sintactice: propoziţia, fraza, îmbinarea de cuvinte şi partea de propoziţie (Mioara Avram, 1986: 237; G.A., 1966, II: 7); partea de propoziţie, propoziţia, fraza şi substitutul de propoziţie sau frază (C. Dimitriu, 1982: 104), cinci unităţi sintactice: partea de propoziţie, sintagma, propoziţia, fraza şi textul (I. Diaconescu, 1995: 61-70) şi chiar şapte unităţi sintactice: fraza, paragraful (alineatul), textul, propoziţia, configuraţia, sintagma şi sintagmoidul (V. Şerban, 1974: 44-45). Generalizând în legătură cu numărul de unităţi sintactice teoretizate în lingvistica românească, observăm că acesta este, principial, de şase unităţi sintactice (număr obţinut prin reducţia operată în baza denotaţiei sinonimice a termenilor) şi sunt următoarele: 1.1. enunţul (căruia îi subsumăm textul, paragraful, alineatul); 1.2.. propoziţia; 1.3. fraza;

1.4. sintagma (sau îmbinarea de cuvinte); 1.5. substitutul de propoziţie sau frază; 1.6. partea de propoziţie.

În ceea ce ne priveşte, dat fiind multiplele păreri exprimate, o reconsiderare critică asupra oportunităţii şi necesităţii teoretizării ştiinţifice

4 Uneori chiar la aceiaşi lingvişti, în momente diferite, apar soluţii diferite (V. Şerban, 1970 vs. 1974; I. Diaconescu, 1989 vs. 1995).


şi operării în practica analizei ştiinţifice cu un număr de şase unităţi sintactice se impune. Pentru aceasta, vom discuta cât mai succint posibil anamneza lingvistică a fiecărei unităţi sintactice din cele enumerate mai sus.

1.1. ENUNŢUL SINTACTIC/TEXTUL

Teoria5 enunţului, ca unitate sintactică, este o teorie controversată la nivelul lingvisticii româneşti, ea nebucurându-se de o acceptare majoritară (vezi şi C. Dimitriu, 1982: 109-110). Necesitatea identificării unei macrounităţi sintactice, în care să se înscrie toate realizările sintactice, particulare şi generale, a fost resimţită acut, mai ales, în ultima perioadă, când apare o nouă direcţie de cercetare, în lingvistica românească, pe lângă cea a teoretizării enunţului (S. Stati, 1967, (b): 193; Valeria Guţu Romalo, 1973 (a): 29 sqq.) sau consemnării lui ca o posibilă unitate sintactică (Mioara Avram, 1986: 237), şi anume cea a teoretizării textului (I. Diaconescu, 1995: 218). Ambele unităţi sunt comunicative, existând o specializare a termenilor pe criteriul scris (textul) vs. oral (enunţul).

Evaluând coordonatele teoretice aduse în discuţie de specialişti, observăm că teoriile enunţului şi ale textului, aşa cum sunt prezentate la nivelul lingvisticii româneşti, se suprapun, însă, credem, conceptual, prin faptul că ambii metatermeni vizează două accepţii: una, mai largă, de „entitate abstractă generală“ (S. Stati, 1967 (b): 193), cu sensul de „supraordonat şi nedistinct“ (Mioara Avram, 1986: 237) şi a doua, mai specifică, de „unitate lingvistică superioară propoziţiei sau frazei“ (I. Diaconescu, 1995: 219). Această afirmaţie o justificăm prin aceea că, cercetătorii care acceptă enunţul nu acceptă şi textul, dar acceptă şi demonstrează că există o macrounitate sintactică care este fie enunţul, fie textul şi pe care o definesc prin caracteristici de identificare similare (v. supra). Deşi nu se afirmă în mod explicit, credem că cele două accepţii

5. Întrebuinţăm termenul „teorie“ cu sensul de „set de afirmaţii ştiinţifice, unitar şi finit ce se referă la legile, concluziile şi definiţiile care fundamentează o bază teoretică“ (H. Frisch, 1995: 29).


vizează faptul că enunţul, respectiv, textul 6 sunt şi unităţi sintactice, nu exclusiv comunicative (ceea ce ar fi un truism), întrucât orice act comunicativ lingvistic este, implicit, sintactic, utilizând toate elementele sintaxei de la nivelul unei limbi naturale (unităţi sintactice, raporturi sintactice, funcţii sintactice). Enunţul presupune, deci, o triplă dimensiune: sintactică (relevată prin raporturile sintactice în baza cărora există), semantică (el fiind, pe de o parte, locul unde se stabilesc relaţiile dintre referenţi şi semnele lingvistice, iar pe de altă parte, relaţiile dintre semne şi semnificanţii lor) şi pragmatică sau pragmalingvistică (dimensiune ce decurge din relaţiile dintre emiţători şi receptori – cf. şi Mariana Tuţescu, 1979; I. Diaconescu, 1995: 218 sqq.), în baza cărora enunţul este act de comunicare.

Enunţul cunoaşte realizări în două registre de comunicare7: comunicarea orală şi comunicarea scrisă. Comunicarea orală, „gramatica vie“ cum o numeşte Otto Jespersen (1968), „forma principală şi primordială a activităţii lingvistice“ (Valeria Guţu Romalo, 1973: 29), se caracterizează prin „flux sonor“, „contur intonaţional“, „pauze“, fiind un epifenomen al gândirii care se naşte simultan cu materializarea gândirii în vorbire. Enunţul oral nu constituie obiectul cercetării de faţă. Comunicarea scrisă, elaborată, recomandă enunţul lingvistic ca pe „un fenomen secundar, o transpunere mai mult sau mai puţin fidelă a realizării orale“ (Ibidem), prin restricţiile impuse fie de sistemul de scriere a unei limbi naturale, fie de limitele combinaţiilor structurale şi semantice. În demersul nostru, vom avea în vedere doar comunicarea scrisă. Criteriile de definire a enunţului scris vizează atât latura formală, statică, prin care înţelegem prezenţa unor

6. Exceptăm de la discuţie definiţii precum „orice înşirare de fraze legate unele cu altele va fi numită text“ (I. Coteanu, 1978: 115). Având aceeaşi intensiune, cel puţin din punctul nostru de vedere, pe care sperăm că l-am înţeles şi decodat corect, folosirea unuia sau altuia dintre aceşti termeni este o opţiune. Noi optăm pentru „enunţ“. Alţi lingvişti optează în mod mult mai personalizat pentru aceeaşi realitate sintactică pentru termenul „sintagmă“, de exemplu, conform definiţiei: „categorie nu inferioară propoziţiei, ci superioară acesteia ca una, mai generală, care se manifestă şi ca propoziţie, şi ca frază şi ca ea însăşi“ (D. D. Draşoveanu, 1997: 21). 7 Înţelegem prin „comunicare“ transmiterea sau cererea de informaţie şi exprimarea constatărilor sau sentimentelor în forma cea mai scurtă – interjecţia – sau cea mai lungă – enunţul transfrastic.


particularităţi specifice de construcţie care nu invocă informaţia semantică de ansamblu: început şi sfârşit marcate, „borne“ între care poate exista fie o singură comunicare lingvistică – din unul sau mai multe cuvinte –, fie un corpus de comunicări, cât şi cea semantică, care vizează o anumită „autonomie„ a enunţului8, dată de faptul că informaţia de la nivelul comunicării trebuie să poată fi înţeleasă „fără alte precizări de receptor“ (Valeria Guţu Romalo, 1973: 27 sqq). Dar ceea ce ne interesează cu precădere în discuţia de faţă este aplicarea acelor criterii sintactice care validează statutul enunţului ca unitate sintactică. Aceste criterii sintactice vizează atât condiţiile producerii actului comunicativ lingvistic văzut ca enunţ sintactic, cât şi structurarea internă a enunţului sintactic, respectiv în alţi termeni, faptul că, la nivelul enunţului sintactic, ca exponent al oricărei unităţi sintactice trebuie să existe relaţii sintactice interne şi externe. Relaţiile sintactice interne, în marea lor majoritate generatoare de funcţii sintactice, de la nivelul enunţului sintactic (şi prin extrapolare de la nivelul oricărei unităţi sintactice) sunt identificabile, însă, din punctul de vedere al gramaticii tradiţionale numai în limitele enunţului sintactic (şi, mutatis mutandis, ale oricărei unităţi sintactice) decompozabil(e), iar despre relaţii sintactice externe nu se teoretizează. Enunţul poate fi, însă, după cum afirmă unii specialişti, „un singur fonem (O!), un singur morfem (Afară!) sau o singură propoziţie (Vremea este frumoasă!), (H. Plett, 1983: 37), înţelegând prin fonem, morfem, în situaţia de faţă, cuvinte morfologice cu rol de unităţi sintactice, cum este O! care se constituie singur într-un enunţ sintactic, numit de unii specialişti „substitut de propoziţie sau frază“ (C. Dimitriu, 1982: 99 – 104; v. şi infra 1.4.), sau Afară!, realizare încadrată de către alţi specialişti la „propoziţii neanalizabile“ (v. infra 1.2.). Observăm cu privire la aceste realizări ale enunţului, cu corp unic, indivizibil, că, din 8 Acest criteriu trebuie privit cu relativitate, întrucât, pe de o parte, la nivel morfologic, există clase semantico-gramaticale care conţin aşa-numiţii ambreiori sau tematizatori (cf. DL, J. Dubois, 1994: s.v. embrayeurs), elemente anaforice cu referent mediat, pronume, adverbe ş.a. care sunt decodabile indirect, iar, pe de altă parte, enunţul de minoră sau majoră întindere este obiectul de cercetare şi a altor ştiinţe sau ramuri de ştiinţă – poetica –, în această ipostază sustrăgându-se cercetării exclusiv lingvistice.


punctul nostru de vedere, ele nu pot fi excluse dintre realizările enunţului sintactic în baza faptului că ele sunt definibile printr-un caracter relaţional extern, marcat abstract, mai exact, contractează raporturi sintactice externe de un tip special cu vecinătăţile lor lingvistice (v. infra II. 2). În susţinerea acestei aserţiuni, observăm faptul că, deşi încă din antichitate, fraza a reprezentat o barieră de netrecut (chiar şi pentru structuraliştii mai radicali în concepţii şi mai critici în preluarea teoriilor clasice), enunţul poate fi actualizat printr-o propoziţie: enunţ-propoziţie (v. infra 1.2.); printr-o frază: enunţ-frază (v. infra 1.3.); printr-un „substitut de propoziţie sau frază“: enunţ-substitut de propoziţie sau frază (v. infra 1.4.) şi enunţul structurat ca o formulă combinatorie a tuturor sau a unora din cele trei tipuri de enunţuri denumite mai sus prezente într-o proporţie şi cu o participare aleatorie care ţine de actul comunicativ concret: enunţul transfrastic. Această taxinomie şi subtaxinomie a enunţului sintactic se bazează pe diviziune: enunţul transfrastic se divide în subtipuri sau în realizări ale enunţului sintactic etc., şi nu pe incluziune: fraza este alcătuită din propoziţii, propoziţiile sunt alcătuite din părţi de propoziţie etc. Diviziunea ţine cont şi de analogii şi de opoziţii (aspect important, întrucât în limbă, pentru ca aceasta să-şi îndeplinească rolul, totul se bazează pe opoziţie, cum s-a afirmat), iar ultimul element, elementul sintactic de bază este cel nedecompozabil în baza teoretică a discuţiei (conform, figura alăturată).


Figura nr. 3. Interrelaţionările enunţurilor-unităţi sintactice

Diviziunea enunţului transfrastic este completă, întrucât elementele de diviziune formează o extensiune identică cu a noţiunii de bază, iar enunţul se actualizează deasupra oricărui alt tip de unitate sintactică pentru că se suprapune tuturor celorlalte unităţi sintactice9. În aceste condiţii, limbajul nu mai este studiat pe unităţi „ideale“, extrase din vecinătăţile lor textuale, ci este studiat în procesul de comunicare şi cunoaştere, iar dimensiunea transfrastică a enunţului presupune recunoaşterea existenţei şi a unor raporturi sintactice interne între fraze, propoziţii, substitute de propoziţie etc. şi a unor raporturi sintactice externe iniţiale şi finale (v. infra 2.0.). Opinia noastră se opune afirmaţiilor, prezente în literatura română de specialitate, care discută raporturile sintactice stabilite între subunităţile unui enunţ sintactic ca vizând nu atât raporturile de tip sintactic, cât raporturile calitative şi cantitative exterioare nivelului sintactic cf. „câmpul textual poate cuprinde în spaţiul său un cuvânt, o propoziţie, o frază, mai multe propoziţii sau mai multe fraze legate între ele prin relaţii intratextuale de înglobare, de înlănţuire şi de alternanţă [s.n. M.S.]“ (I. Diaconescu, 1995: 219). În legătură cu tipurile acestor raporturi sintactice, vom discuta, pe larg, mai jos.

9 Faptul că enunţul poate fi actualizat printr-un singur cuvânt, o singură propoziţie, dar şi o sumă de fraze a făcut să fie abandonată, în lingvistica străină, încercarea da a statua existenţa unei „unităţi de bază“ – absolute a sintaxei, identificată, mai ales la noi, de unii lingvişti prin cuvânt (I. Diaconescu, 1995: 61), de alţi lingvişti prin propoziţie, pentru că „nici cuvintele, nici propoziţiile, precum şi nici celelalte unităţi ale descrierii lingvistice nu sunt «date» în textul neanalizat“ (J. Lyons, 1995: 196).

Enunţ transfrastic

Enunţ – propoziţie Enunţ – substitut de propoziţie sau frază

Enunţ – frază


Enunţul reprezintă unitatea lingvistică „preteoretică“, „mai primitivă“ sau primară şi deci „nedefinită în cadrul teoriei“ (J. Lyons 1995: 196) şi credem că e mult mai convenabil a fi socotită unitatea sintactică maximală, supraordonată şi supraordonantă a lingvisticii. În termeni comuni, dar exacţi, enunţul sintactic este tot ceea ce se rosteşte la un moment dat de către un emiţător, pentru un receptor. În susţinerea acestei aserţiuni, observăm faptul că enunţul este un produs al enunţării sintactice (prin enunţare sintactică înţelegând concatenarea unităţilor lexicale, semantico-gramaticale de la nivelul „langue“ într-o comunicare semiotică de la nivelul „parole“ în baza raporturilor sintactice existente la nivelul unei limbi naturale, având ca rezultat sintactic funcţii sintactice. Enunţul sintactic este un „act ilocuţionar“ (I. Petru, 1984: 67), un act al comunicaţiei, pragmalingvistic, pentru că respectă „sintaxa„ unei limbi naturale, adică regulile de combinare a cuvintelor. Aceasta înseamnă, în termeni largi, că orice comunicare este un enunţ sintactic. De aceea, înainte ca lingviştii să analizeze şi să definească ştiinţific o comunicare, este bine să avem în vedere că aspectul natural al existenţei enunţului sintactic prevalează ca importanţă denotatului ştiinţific. În alţi termeni, credem că enunţul sintactic este o unitate lingvistică prelogică ştiinţei lingvistice. Oricărei unităţi a unei limbi trebuie să i se opună o altă realitate de acelaşi rang. Căutând opoziţia enunţului sintactic, am ajuns la concluzia că enunţului sintactic, ca unitate lingvistică şi pragmalingvistică, i se opune nonenunţul sintactic, care poate fi alt tip de comunicare (extensivă, gestuală, pictografică, sonor-vizuală etc.) sau nici un tip de comunicare definibilă ca un „produs“ al nonenunţării, adică al enunţării definită prin negaţie. Ca element de sintaxă majoră (A. Vraciu, 1980: 229), enunţul sintactic se opune unei unităţi de sintaxă minoră, unităţii sintactice minimale pe care o subsumează şi care este ultimul produs de la nivel sintactic fiindcă nu mai permite analiza în unităţi clasificabile, pe baze sintactice (deci nu mai este divizibilă decât prin ea însăşi la nivel sintactic) şi asupra căreia ne vom referi, în mod special, în secţiunea privitoare la „partea de propoziţie“ vs. „funcţia sintactică“.


1.2. PROPOZIŢIA

Propoziţia, definită drept „unitatea de bază“ (G.A., 1966, II: 7; C. Dimitriu, 1982: 10) sau „fundamentală“ (Mioara Avram, 1986: 237) a sintaxei, a cunoscut în lingvistica românească diverse abordări: logice şi semantice, propoziţiile fiind definite ca echivalentul lingvistic al unui judecăţi (H. Wald, 1961: 523; V. Şerban, 1974: 27), definiţie la care s-au adăugat, mai târziu, criterii comunicaţional-structurale, potrivit cărora propoziţia este „o unitate logico-semantică cu ajutorul căreia se exprimă o comunicare“ (V. Şerban, 1970: 14), „având un înţeles clar“ (I. Coteanu, 1990: 219) şi criteriul sintactic al „indicelui de predicaţie“ unic (Gh. Trandafir, 1982: 69), un criteriu sintactic restrictiv şi pe care îl considerăm absolut necesar, dar care este insuficient sau parţial fiindcă defineşte propoziţia din punctul de vedere al unei singure categorii sintactice. Toate aceste criterii, însă, care descriu unitatea sintactică numită propoziţie prin invocarea dimensiunilor ei logico-semantice, comunicaţionale şi restrictiv sintactice (de altfel, foarte importante) nu sunt suficient de pertinente pentru a acoperi şi caracterul sintactic al propoziţiei. Caracterul sintactic al propoziţiei poate fi evidenţiat doar prin(tr-unul sau mai multe) criterii sintactice, iar criteriile sintactice au drept referinţă organizarea internă şi externă a categoriilor sintactice: unităţile sintactice alcătuite în baza raporturilor sintactice şi a funcţiilor sintactice. Criteriile logico–semantice, comunicaţionale, structurale şi parţial sintactice sunt indiferente faţă de raporturile sintactice interne şi externe, conţinute la nivelul structurii interne şi externe a propoziţiei. L. Hjelmslev afirma categoric, în acest sens, că structura unei limbi este „o reţea de relaţii şi, în ultimă instanţă, o reţea de funcţii „([1959]: 148 – 149). Utilizând acest criteriu sintactic, propoziţia poate fi definită, în opinia noastră, ca sumă de raporturi sintactice şi, în ultimă instanţă, ca sumă de funcţii sintactice. Corespund acestei definiţii,


realizările structural-sintactice complexe şi deci divizibile şi care răspund pozitiv unor scheme abstracte canonice de tipurile: subiect + predicat; subiect + atribut + predicat + complement etc. (scheme virtuale, dublate în plan lingvistic de realizări concrete la nivelul unei limbi naturale). Aceste realizări propoziţionale sunt, însă, realizări ale genului proxim al definiţiei propoziţiei, existând însă şi realizări ale diferenţei specifice. Diferenţa specifică vizează actualizările de mai multe tipuri10, numite în literatura de specialitate, după varii criterii: „enunţuri nonpropoziţionale“ (I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 562), „enunţuri-titlu“ sau „expresii“ (Ajutor!; Foc!; Alo!), enunţuri de adresare protocolară (Onorat auditoriu!), enunţuri monomembre (Nimeni. Noapte.) sau plurimembre (La muncă!; Bună treabă!), precum şi cele numite „substitute de propoziţii sau fraze“ (Alo. Da. Ah! Vai!) (C. Dimitriu, 1982: 99-104). Definirea acestora după criteriul sintactic, pe care îl considerăm indispensabil, al raporturilor şi funcţiilor sintactice, apare ca inexactă şi inaplicabilă, întrucât aceste realizări cu aspect propoziţional analogic nu sunt structurate în jurul unui predicat care să le „activeze“ şi ierarhizeze sintactic, pe de o parte, iar pe de altă parte, unele dintre ele sunt reduse la un singur termen, prescripţia raporturilor sintactice interne fiind nulă. Acele dintre ele care sunt structurate intern, ne referim la enunţurile sintactice precum: Bună treabă!; Frumoasă lovitură !, acestea sunt doar parţial sumă de raporturi sintactice şi funcţii sintactice, iar enunţurile sintactice nestructurate, precum: Ah! Alo!, se pare rămân total în afara definiţiei. În aceste condiţii, pentru suprimarea inadvertenţei, pentru ambele situaţii constituite în excepţii, există două premise.

I). Premisa „completării“ comunicărilor cu ceea ce se consideră că lipseşte, soluţie care este, în opinia noastră, aştiinţifică; motivele pentru care considerăm această soluţie aştiinţifică sunt următoarele: a) „completarea“

10. Posibilităţile de manifestare ale enunţurilor monolexematice sunt limitate, în principiu, la verb, dar practica enunţurilor arată că pot figura în această realizare şi prepoziţii (cf. – Cartea ai pus-o pe bancă sau sub bancă ? – Pe.), conjuncţii (cf. – Ţi-am spus că ai greşit sau să nu mai greşeşti ? – Că.), ş.a. Aceste fapte determină pe unii cercetători să afirme că, spre deosebire de frază, „enunţul evocă o etapă anterioară analizei frastice, un eşantion de vorbire, un segment discursiv care cere instrumente de investigare diferite de cele pe care le folosim pentru a analiza unitatea frastică“ (Agrigoroaiei Valentina – Paula Gherasim, 1995: 86).


enunţurilor se poate face prin mai multe modalităţi, obţinându-se astfel rezultate diferite la nivel sintactic cf. Bună treabă! < Bună treabă [aţi făcut]! sau < Bună treabă [este aceasta] !, unde substantivul treabă are funcţii sintactice diferite, generate de raporturi sintactice diferite; b) nu toate propoziţiile sunt direme, adică exprimă o judecată gândită în doi termeni, ci există şi propoziţii monoreme, propoziţii într-un singur termen, care au alt scop comunicaţional (S. Stati, 1955: 68), încercarea de a le substitui sau transforma fiind falsă cf. A spus „ah“. vs. Ah! s-a auzit.

II). Premisa existenţei la nivelul acestor enunţuri monoreme a unor funcţii sintactice, funcţii caracterizate fie abstract (∅), fie negativ (–), generate de raporturi sintactice caracterizabile abstract (Ø) sau negativ (–). În ceea ce ne priveşte, optăm pentru cea de-a doua premisă, care nu contravine definiţiei. Întrucât avem în vedere şi conceptele de funcţie sintactică şi raport sintactic (v. infra), nu ne oprim pentru detalii în această secţiune a lucrării.

Calificarea propoziţiei drept unitate sintactică de bază are în vedere şi considerentul că ea reprezintă modelul sintactic fundamental, fiind unitatea care, prin concatenarea cu alte unităţi sintactice de acelaşi tip (propoziţional), conduce la actualizarea unităţii sintactice superioare – fraza, iar prin analiză conduce la izolarea unităţii sintactice inferioare – partea de propoziţie. Observăm, însă, că plasarea mediană a propoziţiei între frază şi parte de propoziţie, între care există o relaţie ierarhică de incluziune, vine oarecum în contradicţie cu statutul de unitate fundamentală, a sintaxei. Pentru ca propoziţia să fie unitatea sintactică de bază sau fundamentală ar trebui să se comporte ca alte unităţi de bază, de la alte nivele ale limbii fonematic, morfematic – fonemul, morfemul – unităţi care sunt produsul ultim şi prim în acelaşi timp al nivelelor de care aparţin şi care nu mai pot fi descompuse în alte unităţi analizabile la aceleaşi nivele. Evocarea trăsăturilor distinctive de la nivel structural, semantic, comunicaţional (prozodemic) şi grafematic ale propoziţiei şi a faptului că „propoziţia este unitatea fundamentală a sintaxei pentru că ea constituie cea mai mică unitate care poate apărea de sine stătătoare“ (Mioara Avram, 1986:


238) o recomandă pe aceasta, mai întâi, ca pe o unitate comunicaţională cu autonomie semantică şi apoi ca pe una din unităţile sintaxei. Aspectul comunicaţional nu trebuie să prevaleze ca importanţă celui sintactic, întrucât acesta (având în vedere caracterul integrator al nivelelor limbii) nu mai interesează, în mod expres, la acest nivel al descrierii; dimensiunile comunicaţionale sunt dimensiuni active ale oricărei unităţi sintactice şi, implicit, ale propoziţiei. Din punctul de vedere al cantităţii, expresia „cea mai mică unitate“ permite şi ea o observaţie: întrucât este imprecisă (există şi fraze din două cuvinte: Merg să cânt, dar şi propoziţii care pot cuprinde frecvent peste zece cuvinte), ea nu poate conduce la rezultate precise.

Iată cum poate fi descris sistemul de opoziţii sintactice în care intră propoziţia:

Tabelul nr. 1. Sistemul de opoziţii sintactice în care intră propoziţia

Propoziţie Propoziţie Tipul de descriere principală/independentă

secundară/dependentă de conţinut, logico-semantic, deci extrasintactic

regentă regentă de conţinut, sintactic principală subordonată/dependentă de conţinut, semantic

şi sintactic pentru a doua realitate şi doar semantic pentru prima realitate

din punctul de vedere al funcţiei sintactice nu a primit descriere

de expl., atributivă sintactic

marcată prin zero care se opune jonctivelor subordonatoare

marcată prin jonctive subordonatoare

descriere formală, de expresie, neevidenţiată pentru prima realitate

În concluzie, deşi considerată unitatea de bază a sintaxei, propoziţia principală nu primeşte în gramatica de până acum o descriere sintactică, nici la nivelul conţinutului şi nici la cel al formei. Teoria avansată de noi propune o descriere sintactică propoziţiei din punctul de vedere al conţinutului ca sumă de raporturi şi funcţii sintactice şi din punctul de vedere al formei, ca fiind marcată cu zero (Ø).


Premisa de la care am plecat în identificarea soluţiei noastre a fost analogia cu situaţia din morfologie şi ipoteza că sistemul opoziţiilor în care este implicat morfemul abstract zero nu se opreşte la marginea morfologiei, ci limba având caracter exhaustiv, va manifesta toate posibilităţile opoziţiilor sale categoriale, şi la nivelul sintactic ca şi la nivelul celorlalte nivele ale limbii. Admiţând, în alţi termeni, că există morfem zero la nivelul opoziţiei formale morfologice de tipul vânător-Ø–vânător-i, admitem că există acelaşi tip de opoziţie formală sintactică şi pentru Ø plouă – să plouă.

Credem că propoziţia manifestă următoarele posibilităţi de actualizare, din punctul de vedere al descrierii sau definirii sale sintactice:

1. Propoziţii canonice bimembre (simplă sau dezvoltată), sumă de raporturi şi funcţii sintactice: Copilul se joacă cu bucurie.

2. Propoziţii monomembră, parţial sumă de raporturi sintactice: Frumoasă lovitură! Straşnică treabă! etc.

3. Propoziţii monomembre, cu funcţie sintactică unică, definită prin negaţie: Ajutor! Foc! Etc.

Luând în consideraţie şi aceste elemente, nu negăm viabilitatea propoziţiei pe care o considerăm un subtip de enunţ sintactic definibil ca sumă de raporturi şi/sau funcţii sintactice, având un singur nucleu predicativ (un singur indice de predicaţie), dar suntem de părere că propoziţia este o unitate sintactică, şi anume una din unităţile sintactice existente la nivelul limbii române, definibilă după parametri sintactici.

1.3. FRAZA

Fraza este definită în literatura de specialitate drept „unitatea sintactică superioară propoziţiei“ şi, de către cei mai mulţi lingvişti, drept unitatea maximală a descrierii gramaticale (G.A., 1966, II: 7; I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 540; Mioara Avram, 1986: 238). Fraza este considerată „o îmbinare de propoziţii“ (V. Şerban, 1970: 20) „legate între ele printr-un raport“ (I. Diaconescu, 1995: 184) şi de aceea, „un fel de multiplu al


propoziţiei“ (C. Dimitriu, 1982: 58). Ca şi propoziţia, şi fraza este descrisă ca o structură sintactică închisă (înţelegând prin structură o concatenare din unul sau mai mulţi termeni, formală, relaţională şi semantică), marcată grafematic prin „borne propoziţionale, iniţială şi finală“ (I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 676), cu conţinut semantic „rotund“ şi, la nivelul oralităţii, cu intonaţie specifică („unitate prozodemică“ I. Diaconescu, 1995: 184). Fraza are o structură internă specifică, dar e lipsită de „capacitatea de a actualiza o funcţie sintactică“ (Ibidem), în sine şi pentru sine.

În legătură cu fraza, ne punem întrebarea dacă această realitate este unitatea maximală, integrantă a nivelului sintactic? În încercarea de a formula un răspuns la această întrebare, observăm că această opinie porneşte de la considerentul că nu există limită spaţială cantitativă a frazei, atâta timp cât criteriile semantice, prozodemice, grafematice sunt prezente. Frază va putea fi considerată deci şi o secvenţă lingvistică ce conţine propoziţii independente juxtapuse în cadrul comunicării (unele, eliptice de predicat), între care gramatica tradiţională nu consemnează ce fel de raporturi sintactice se stabilesc, ci consideră necesare şi suficiente existenţa unor relaţii (respectiv, trăsături, v. supra I. Diaconescu, 1995: 219), implicit, comunicaţionale, dar nu explicit sintactice: „Înghiţiţi de Bărăgan! Mă înfiorai. Cât o doream!“ (P. Istrati, Ciulinii Bărăganului, 1992: 110), dar şi o secvenţă lingvistică ce conţine propoziţii legate prin diverse raporturi sintactice: „Halal aşa nevastă! strigau pescarii văzând-o.“ (P. Istrati, Ciulinii Bărăganului, 1992: 110). De aici rezultă că delimitarea unei fraze din cadrul unui enunţ lingvistic mai amplu este un procedeu oarecum aleatoriu, depinzând, în ultimă instanţă, de sentimentul lingvistic al vorbitorului şi de decizia sa privind unitatea semantică a informaţiilor transmise (de unde începe şi se termină şirul de judecăţi, raţionamentul, cererea de informaţii11 etc.). În ceea ce ne priveşte, suntem de părere că deasupra frazei, ca unitate sintactică se află, aşa cum am văzut, o altă unitate sintactică – enunţul sintactic – al cărui subtip este şi fraza. Existenţa frazei 11. Fraza şi-a impus propriile limite acelor gramatici care exclud din obiectul de studiu„ parametrii situaţiei de comunicare, care, din această cauză nu pot fi decât gramatici frastice“ (vezi şi Paula Gherasim, 1997: 11).


ca unitate sintactică nu poate fi negată, însă, atâta timp cât criteriile de identificare şi de definire vizează existenţa anumitor parametri sintactici specifici doar frazei. Aplicând cele două criterii exclusiv sintactice, criteriul raporturilor sintactice şi al funcţiilor sintactice şi criteriul prezenţei/absenţei şi în ce proporţie a funcţiei sintactice definibile prin unicitate – predicatul, rezultă că enunţul-frază este o sumă de raporturi şi funcţii sintactice, între care există cel puţin doi indici de predicaţie. Definiţia enunţului-frază, ca sumă de raporturi şi funcţii sintactice coincide parţial cu cea a enunţului-propoziţie, fapt explicabil prin aceea că ambele sunt subtipuri sau realizări ale enunţului sintactic transfrastic, care şi el este, din punct de vedere sintactic, sumă de raporturi şi funcţii sintactice12. Diferenţa dintre enunţul- propoziţie şi enunţul-frază este atât cantitativă: fraza conţine cel puţin două nuclee predicative, cât şi calitativă: funcţiile sintactice de la nivelul enunţului-frază sunt asigurate şi propoziţional. Diferenţa calitativă dintre frază şi propoziţie, invocată de unii specialişti, şi anume că fraza este „lipsită de capacitatea de a actualiza o funcţie sintactică“ (I. Diaconescu, 1995: 185) este suprimată de faptul că, în viziunea gramaticii tradiţionale, nu toate propoziţiile, ca, de exemplu, cele principale, actualizează o funcţie sintactică. În ceea ce ne priveşte, funcţia sintactică globală a frazei, verificabilă prin cantitatea de conţinut sintactic, este definibilă fie prin absenţă, fiind, deci, zero (∅), fie prin prezenţă, de exemplu, ceea ce consideră unii lingvişti „fraza apozitivă“, deşi aici doar baza frazei apozitive are funcţia sintactică de apoziţie, celelalte propoziţii fiind funcţii sintactice în raport cu baza.

Iată cum poate fi sintetizat din punct de vedere sintactic asemănările şi deosebirile dintre propoziţie şi frază:

12. Cf. „Nous croyons avoir fait ressortir que la structure d’une langue est un réseau de dépendance, ou, pour le dire d’une façon à la fois, plus téchnique et plus simple, un réseau de fonctions (L. Hjelmslev, [1959]: 149). Cf. şi „noţiunile de «funcţie» şi «relaţie» sunt atât de strâns înrudite, încât se definesc una prin cealaltă“ (S. Stati, 1967 (a): 131).


Tabelul nr. 2. Comparaţii sintactice între propoziţie şi frază

Propoziţia şi fraza ca unităţi sintactice

Asemănări [gen proxim] Deosebiri [diferenţă specifică]

Ambele sunt unităţi sintactice

Ambele sunt sumă de raporturi şi

funcţii sintactice

Cantitativă: Propoziţia – un singur predicat. Un număr redus de raporturi şi funcţii sintactice constitutive. Fraza – două sau mai multe predicate. Un număr mai mare de raporturi şi funcţii sintactice constitutive. Calitativă: Capacitatea propoziţiei de a îndeplini o funcţie sintactică. Posibilitatea propoziţiei principale de a fi descrisă printr-o funcţie sintactică abstractă, zero, dedusă din sistemul de opoziţii. Incapacitatea frazei de a îndeplini o funcţie sintactică şi incapacitatea de a intra în opoziţii cu alte unităţi sintactice marcate formal diferit pentru a primi o descriere sintactică.

1.4. SINTAGMA

Teoria unităţii sintactice numite sintagmă, înregistrată şi sub denumirile de „îmbinare de cuvinte“ (G.A., II, 1954: 5; G.A. II, 1966: 7), „grup de cuvinte“ (Mioara Avram, 1986: 237), „grup sintactic“ (I. Diaconescu, 1989: 10), cunoaşte, în lingvistica românească, o varietate de modele interpretative. O sursă a diversităţii de opinii o constituie însăşi denotaţia dată de Ferdinand de Saussure noţiunii de „sintagmă“, „care se aplică nu numai cuvintelor, ci şi grupurilor de cuvinte, unităţi complexe de orice dimensiuni şi de orice fel, cuvinte compuse, derivate, părţi de propoziţie, propoziţii întregi“ (F. de Saussure, 1992: 172; vezi şi S. Stati,


1957 (b): 447), denotaţie preluată şi la noi de unii lingvişti. (I. Iordan, 1956: 500). Leonard Bloomfield apelează, la rândul său la o teorie sintagmatică, atunci când propune gramatica constituenţilor imediaţi. În lingvistica românească, ca unitate sintactică, sintagma este definită ca „cea mai mică unitate sintactică în interiorul căreia se poate stabili un raport sintactic“ (G.A., 1966 (II): 5-9). Ea este considerată unitate sintactică şi pentru faptul că „tăierea ei dă naştere unor unităţi care nu ţin de sintaxă, ci de morfologie“ (S. Stati, 1957(b): 450; C. Săteanu, 1961: 367-368). Pe lângă aceste două caracteristici menţionate şi considerate definitorii, ale sintagmei ca unitate sintactică, unii specialişti vorbesc şi de anumite trăsături restrictive, de fapt, condiţii pentru încadrarea „grupurilor de cuvinte“ în clasa sintagmelor sintactice. Aceste restricţii şi, în acelaşi timp, condiţii, privesc a) funcţiile sintactice ale constituenţilor sintagmei sintactice; b) valoarea morfologică a aceloraşi constituenţi; c) conţinutul logico-semantic al sintagmei; d) numărul constituenţilor şi e) structura „lineară“ a sintagmei, restricţii la care ne vom referi pe scurt în cele ce urmează. a). În legătură cu funcţiile sintactice ale constituenţilor unei sintagme, părerile specialiştilor sunt diverse. Unii specialişti exclud din clasa sintagmelor îmbinările de cuvinte care conţin predicatul (C. Săteanu, 1961: 327; V. Şerban, 1970: 14). Alţi specialişti susţin, însă, că sintagmele pot conţine predicatul (S. Stati, 1972: 9). Referitor la acelaşi aspect, al funcţiilor sintactice ale constituenţilor, unii specialişti impun restricţia ca aceştia să fie, fără excepţii, heterofuncţionali, adică să aibă „funcţiunea de părţi de propoziţie diferite“ (S. Stati, 1957 (b): 439), alţi specialişti afirmă, însă, că sintagmele pot fi alcătuite şi din termeni homofuncţionali (Maria Magyarodi, 1970: 98). Restricţiile impuse sunt contrazise, însă, de practica enunţurilor. Acceptând, prin definiţia dată, că sintagma este cea mai mică unitate sintactică, în limitele căreia se stabileşte un raport sintactic, şi acest raport generează o funcţie sintactică, din considerentele consecvenţei şi exhaustivităţii nu putem exclude dintre realizările sintagmei pe cea care conţine predicatul. Pe de altă parte, „sintagma predicativă“ este deja o altă unitate sintactică: enunţul-propoziţie (cf. şi C. Dimitriu, 1982: 106-108),


fapt ce se constituie într-o contradicţie. Referitor la condiţia heterofuncţionalităţii sintactice a constituenţilor sintactici, aceasta exclude, pe de o parte, sintagmele alcătuite din termeni homofuncţionali coordonaţi, iar pe de altă parte, sugerează că, de vreme ce funcţiile sintactice ale constituenţilor unei sintagme trebuie să fie diferite, acest lucru ar însemna că raporturile sintactice se stabilesc între funcţii sintactice şi generează alte funcţii sintactice, ceea ce factual nu este corect, întrucât din punctul de vedere al convenţiei regenţilor exclusiv morfologici, raporturile sintactice se stabilesc între „părţi de vorbire“ şi au ca rezultat funcţii sintactice. b). Privitor la valoarea morfologică a membrilor unei sintagme, unii lingvişti fac observaţia că aceştia nu pot fi „unelte gramaticale“ (S. Stati, 1957(b): 439), situaţie în care nu se poate vorbi de sintagmă sintactică. Această restricţie omite, însă, de la discuţie, sintagmele la nivelul cărora apar raporturi sintactice, dar nu şi funcţii sintactice, ca în structurile perifrastice de tipul: în faţa mea vs. în faţa-mi; în jurul tău vs. în juru-ţi etc. care sunt, primele, „sintagme“ bazate pe un raport sintactic de subordonare între părţi de vorbire care nu sunt „unelte gramaticale“: adjectivele pronominale posesive cu funcţie sintactică de atribut mea, tău şi substantivele-regente în cazul acuzativ: în faţa, în jurul (vezi şi C. Dimitriu, 1994: 251) şi, următoarele, „non-sintagme“ fiindcă sunt considerate, în momentul actual, la nivelul analizei sintactice o singură funcţie sintactică, exprimată printr-un pronume personal precedat de o perifrază propozi-ţională, respectiv, de o „unealtă gramaticală“. Evident că la nivelul şi în interiorul unor prepoziţii, chiar convertite, gramatica tradiţională nu acceptă funcţii sintactice. Aceste situaţii de dublă interpretare a aceloraşi structuri (în faţa, în jurul) nu sunt singurele posibile şi pun sub semnul incertitudinii condiţia enunţată. c). O altă restricţie impusă îmbinărilor de cuvinte pentru a putea fi considerate sintagme vizează faptul ca acestea să conţină o informaţie (logico-semantică dublată de o informaţie gramaticală, îmbinările unde cuvintele sunt doar în raport semantic neformând sintagme (Maria Magyarodi, 1970: 97; C. Săteanu, 1961: 369). Acceptând părerile acelor specialişti care consideră că funcţiile sintactice sunt generate de raporturi


sintactice la care importantă poate apărea fie, în principal, informaţia semantică, fie, în principal, informaţia gramaticală, fie, în egală măsură, şi informaţia gramaticală şi cea semantică (C. Dimitriu, 1982: 182) şi coroborând aceste considerente cu restricţia că sintagma se actualizează doar dacă informaţia semantică este dublată de informaţie gramaticală, observăm că sunt excluse de la discuţie unele „sintagme“ semantice, de tipul: „Tocmai am sosit de la Hamburg.“ (W. Kempff, Această notă gravă, 1987: 167), sau Tocmai tu ai întârziat., unde informaţia semantică nu este dublată şi de informaţie gramaticală între termenii subliniaţi, o analiză sintagmatică lăsând în afară acele cuvinte (cf. supra tocmai) care nu stabilesc, în opinia gramaticii tradiţionale, raporturi sintactice. Analiza în sintagme sintactice a unor astfel de enunţuri-propoziţie este o analiză sintactică incompletă.

d). După părerile specialiştilor, numărul constituenţilor unei sintagme poate fi variabil de la unu – sintagmă „unară“13, care poate conţine mai multe cuvinte, eventual o întreagă propoziţie, cf. exemplul Toate au început a merge ca pe roate. (după I. Iordan, 1956: 502), la doi – sintagma binară (C. Săteanu, 1961: 327; S. Stati, 1967 (b): 450), la trei – sintagma ternară şi mai mulţi termeni – „macrosintagma“ (S. Stati, 1972: 60). Această diversitate de păreri vine, însă, în contradicţie cu definiţia dată sintagmei de către specialişti (v. supra), în sensul că la nivelul unui cuvânt nu se poate stabili un raport sintactic (excepţie făcând doar cuvântul – predicat verbal, cu subiect neexprimat, subînţeles sau inclus la nivelul structurii morfematice verbale şi care nu este sintagmă, ci propoziţie: Merg. Plouă. etc.), iar la nivelul sintagmei ternare şi a „macrosintagmei“, contradicţia devine majoră, mai întâi, fiindcă raporturile sintactice interne sintagmei pot fi două şi/sau mai multe şi pentru că există posibilitatea practică de actualizare a unor structuri ternare sau cuaternare care nu sunt sintagme: Aud zvonuri de zbor şi chemări. sau Spune-mi unde, când şi cum pleci. Aceste realizări nu răspund pozitiv definiţiei şi conduc la o analiză sintactică incompletă. 13 Termenul „unar“ a fost întrebuinţat ca metatermen lingvistic de către Grigore Moisil în Încercări vechi şi noi de logică neclasică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.


e). Condiţia realizării lineare a sintagmelor este formulată legic de către F. de Saussure: „la linearité doit être à la base de la description linguistique“ (DESL, D. Oswald – Tz. Todorov, 1972: 147) şi reluată în literatura română de specialitate de către unii lingvişti (C. Săteanu, 1961: 377). „Linearitatea“ presupune că sintagmele ca unităţi sintactice se realizează linear sau se dispun succesiv pe o axă lingvistică secvenţială14, iar raporturile sintactice mediate, la distanţă şi schemele relaţionale structurale (arborescente) sunt, deci, considerate improprii la nivelul sintagmei. Totuşi, este un loc comun în lingvistica românească (şi nu numai) faptul că secvenţialitatea nu implică întotdeauna raporturi sintactice între părţi de vorbire aflate în vecinătate imediată cf: „Bărbatul ţinea în mână o oală de pământ cu mujdei în care întingeau toţi, pe rând, în ordinea vârstei…“ (T. Popovici, Străinul, 1979: 416) unde secvenţele /în mână o oală/ şi /de pământ cu mujdei/ nu sunt sintagme, lucru ce îl putem afirma numai pentru că facem apel la realităţi sintactice pregândite: raporturile sintactice şi la conceptele de completitudine gramaticală şi compatibilitate semantică. Gruparea câte una, două sau trei a unor părţi de vorbire nu este un act empiric, preteoretic, ci un rezultat al recunoaşterii iniţiale a unor raporturi sintactice. Aceasta înseamnă că unitatea sintactică numită sintagmă nu este un datum (ca enunţul sintactic, de exemplu, v. supra 1°), ci este produsul artificial al unei operaţii de gândire raţională în tipare lingvistice. Exemplul adus în discuţie demonstrează indubitabil că ordinea lineară este aleatoriu identică cu cea structurală (şi, de fapt, relevantă doar restrictiv, principiul linearităţii fiind o condiţie cvasiştiinţifică prin relativismul postulării unor legături secvenţiale specifice (recte raporturi sintactice) care pot fi, în fapt, nespecifice şi aleatorii15.

14 Vezi şi J. Lyons (1994: 94), care afirmă că „ordinea relativă în care apar cuvintele în propoziţie este irelevantă, deşi, desigur, cuvintele nu pot fi pronunţate decât într-o anumită ordine la un moment dat„. Pentru a ieşi din contradicţia „linearităţii“ sintagmatice, unii lingvişti vorbesc de „relaţii sintagmatice secvenţiale şi nonsecvenţiale“ (J. Lyons, 1994: 94-95). 15 W. Mathesius, reprezentant al şcolii lingvistice de la Praga, elaborează o importantă teorie despre perspectiva funcţională a propoziţiei în care nu operează cu alte raporturi sintactice între unităţile propoziţiei decât cele deductibile din succesiunea lor liniară. Este vorba, însă, de o analiză după sens, în viziunea noastră, o analiză semiotică, pentru că prin


f). Acestor observaţii li se poate adăuga şi faptul că teoria sintagmei ca „unitate sintactică minimală“ (C. Săteanu, 1961: 366), la nivelul căreia se realizează raportul sintactic, nu acoperă, prin realizările ei, toate tipurile de raporturi sintactice identificate şi descrise în lingvistica românească, ci doar raporturile „clasice“ şi universale – subordonarea şi coordonarea. Raportul sintactic de coordonare, însă nu generează funcţii sintactice, funcţiile sintactice coordonate fiind produse de raporturi sintactice externe sintagmei, şi în consecinţă sintagma nu mai este în această situaţie locul unde se produc raporturi sintactice generatoare de funcţii sintactice. Rezultă de aici, că teoria sintagmatică se sprijină exclusiv pe raportul sintactic de subordonare, singurul generator de funcţii sintactice, în accepţia gramaticii tradiţionale. Aceasta înseamnă că teoria sintagmatică intră în conflict cu prea multe situaţii particulare. Nici faptul că prin „tăierea“ sintagmei se obţin unităţi morfologice nu se constituie într-un argument decisiv pentru acceptarea sintagmei ca unitate sintactică, întrucât prin „tăierea“ şi a altor unităţi sintactice, enunţul-propoziţie, enunţul-frază, se pot obţine tot unităţi morfologice, ca de altfel şi de altă natură (fonematică, morfematică), în funcţie de analiza propusă.

Tot ca sintagme sunt prezentate de către unii lingvişti şi alte două „unităţi sintactice“: „configuraţia“ (care este definită ca fiind „felul cum sunt grupaţi termenii nucleari“ – V. Şerban, 1974: 79) şi „sintagmoidul“ (falsa sintagmă, termen întrebuinţat de unii specialişti pentru îmbinările de doi termeni care au aceeaşi funcţie sintactică, expresiile verbale impersonale, Idem, Ibidem: 56). Insuficienta argumentare teoretică a existenţei acestor două realităţi sintactice amintite nu oferă, însă, destule motive pentru considerarea lor drept unităţi sintactice.

După cum se observă, toate argumentele aduse în discuţie pentru teoretizarea şi individualizarea unei unităţi sintactice numite sintagmă, reprezintă tot atâtea surse de contradicţii16 care, în fapt subminează statutul

ea se urmăreşte „dinamismul comunicativ, ascendent pe progresia liniară dintre începutul frazei, ocupat de temă şi […] sfârşitul ei (rema).“ (L. Theban, 1968: 312). 16 O rezolvare parţial identică cu a noastră, dar identică în ceea ce priveşte concluzia găsim şi la alţi lingvişti (C. Dimitriu, 1982: 108). N. Chomsky (1969, Stuctures syntaxigues,


de unitate sintactică a sintagmei (şi a unor“ unităţi“ similare: „configuraţia“, „sintagmoidul“). În concluzie, în legătură cu sintagma, considerăm că aceasta nu este o unitate sintactică, întrucât chiar baza ei de definire conţine contradicţii ireconciliabile.

1.5. SUBSTITUTUL DE PROPOZIŢIE/FRAZĂ

Unii lingvişti consideră că „pentru a putea analiza sintactic fără rest

orice segment de vorbire“ este necesară şi o altă unitate sintactică „substitutul de propoziţie sau frază“ (C. Dimitriu, 1982: 99 sqq.), numită uneori şi „propoziţii sau fraze neanalizabile“, „enunţuri sintetice“ (D. Irimia, 1997: 355), deci neconsiderate unităţi sintactice distincte, ci realizări ale unităţilor sintactice de tip propoziţional. „Substitutul de propoziţie sau frază“ este definit de lingviştii care îl teoretizează ca „unitatea sintactică indivizibilă la nivel sintactic şi nedezvoltabilă în propoziţie sau frază, care în contextul dat, ţine locul, în privinţa comunicării, unei propoziţii sau fraze“ (Ibidem). Clasa substitutelor este reprezentată prin a) adverbe de afirmaţie şi negaţie (Da.; Ba.; Nu. etc.); interjecţii exterioare propoziţiei (Ah!; Oh!; Vai! etc.); c) substantivele şi substitutele acestora (însoţite sau nu de determinanţi) în vocativ; d) alte cuvinte care sunt compatibile cu această unitate sintactică17, toate aceste realizări în contexte în care „nu pot fi dezvoltate în propoziţii sau fraze“ (Idem. Ibidem: 101-102), adică nu intră în ansamblul construcţiilor sintactice. Teoreticienii acestei unităţi sintactice fac menţiunea că „substitutele“ de propoziţie sau frază sunt nerelaţionate formal la dreapta sau la stânga în comunicări, dar semantic intră în relaţie, cel mai adesea, la

[traduction en français], Editions du Seuil, Paris, p. 39), evidenţiază limitele modelului sintagmatic aplicat la o limbă naturală (referindu-se la engleză), amendându-l ca inexact, pentru mult mai puţine contradicţii sesizate. 17 Despre „substitutele de propoziţie sau frază“, asigurate la nivel morfologic, dar şi sintactic de aceleaşi părţi de vorbire: interjecţii, adverbe de afirmaţie şi negaţie etc., vorbeşte şi Rodolfo Lenz pentru lingvistica spaniolă (cf. La oracion y su partes, Madrid, 1920, după D. Nica, 1988: 22, n. 55-56-57).


dreapta cu o „infinitate de comunicări „ (Ibidem: 103): „- Da, ştiam că te vei duce.“ (C. Chiriţă, Livada, 1979: 454). Echivalând cu propoziţiile, ele nu sunt nici „părţi de propoziţie“, deşi pot apărea şi în această poziţie sintactică: cf. El a spus da., situaţii în care se substantivizează, credem, dar ceea ce poate însemna că taxinomia de mai sus nu este absolută şi că părţile de vorbire din clasele de mai sus îşi relativizează comportamentul în funcţie de poziţia lor în enunţul sintactic. În legătură cu statutul sintactic al substitutelor, respectiv, dacă îndeplinesc sau nu funcţii sintactice, răspunsul dat de către aceiaşi specialişti este indirect: prin faptul că părţile de vorbire, amintite mai sus, sunt incluse într-o clasă relativ cuprinzătoare şi neomogenă, din punctul de vedere al naturii morfologice de „elemente lingvistice fără funcţie sintactică“ (G.A. II. 1966: 186; D. Irimia, 1983: 16), ceea ce înseamnă că aceste unităţi sintactice nu sunt descrise din punct de vedere al funcţiilor lor sintactice şi, deci, nici din punct de vedere sintactic, deşi sunt considerate unităţi sintactice. Având caracteristici formale şi de conţinut specifice, substitutele de propoziţie sau frază sunt considerate unităţi sintactice distincte la nivelul sintactic al limbii române, individualitatea lor încercându-se a fi pusă în evidenţă de către unii lingvişti (C. Dimitriu, 1982: 99). Criteriul formal (particularităţile specifice de construcţie), criteriul semantic (lipsa referentului propriu şi sau denotaţia referenţială indirectă) individualizează această unitate sintactică de celelalte unităţi sintactice, dar nu acoperă explicit şi criteriul sintactic al definirii acestei unităţi. Credem, în baza adevărului că funcţiile sintactice se actualizează la nivelul unităţilor sintactice, că a rămas de precizat dacă această unitate sintactică îndeplineşte sau nu şi o funcţie sintactică. În ceea ce ne priveşte, considerăm că, fiind independente sintactic la stânga, substitutelor de propoziţie sau frază nu le este impusă nici o funcţie sintactică, dar că „absenţei“ unui raport sintactic, absenţă marcată prin ∅, îi corespunde o funcţie sintactică ∅, funcţia sintactică a substitutelor de propoziţie/frază. Din punctul de vedere al raporturilor sintactice externe, la stânga, substitutele de propoziţii sau fraze sunt generate de raportul sintactic zero (∅), cu marca ∅, iar la dreapta, pot fi baze sau antecedent pentru propoziţii sau fraze apozitive.


1.6. PARTE DE PROPOZIŢIE VS. FUNCŢIE SINTACTICĂ

O altă unitate sintactică teoretizată în lingvistica românească este partea

de propoziţie. În legătură cu această unitate sintactică18 există două modalităţi de abordare, în lingvistica românească şi străină, mai exact două praxis-uri.

a) Praxisul curent este cel prin care teoretizarea părţii de propoziţie coexistă cu teoretizarea funcţiei sintactice (I. Iordan, 1956: 526 sqq.; G.A., 1966, II: 74 sqq.; I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 572 sqq.), întrucât „părţile de propoziţie sunt subiectul, predicatul, atributul… etc.“ (G.A., 1966: 74; V. Şerban, 1970: 16), iar funcţia sintactică este definită circular prin calitatea ei de parte de propoziţie: „subiectul este partea de propoziţie…“ (I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 572). Metatermenii şi conceptele lor coexistă în practica analizei sintactice, mai exact funcţiile sintactice sunt considerate inferente părţilor de propoziţie şi nu pot fi conceptualizate în afara noţiunii de parte de propoziţie. Un corolar al acestei modalităţi de abordare este acela, enunţat de unii lingvişti, că „funcţiile sintactice pot fi concepute numai în interiorul unităţilor sintactice divizibile„ (C. Dimitriu, 1982: 145) şi că ele „sunt rezultatul raporturilor sintactice„ (Idem: 146).

b) Al doilea praxis este cel prin care se renunţă la utilizarea conceptului de parte de propoziţie în favoarea utilizării exclusive a conceptului şi metatermenului de funcţie sintactică (D. Irimia, 1983, 1997). Cercetătorii adepţi ai acestor teorii iau ca punct de referinţă „cuvântul lexical“, considerând fie că „funcţia sintactică este o nouă identitate […] a unităţilor lexicale care introduce o nouă componentă: «sensul sintactic».“ (D. Irimia, 1983: 13), fie că funcţia sintactică este o „însuşire combinatorie“, o „valenţă“ a cuvintelor (S. Stati, 1967(b): 106). Lingviştii care au această opinie subînţeleg, însă, în subsidiar că „sensul sintactic“ se suprapune întotdeauna doar peste sens lexical deplin: acolo unde nu există sens lexical

18 O scurtă privire diacronică referitoare la această unitate sintactică ne arată că Apollonios Dyskolos – părintele sintaxei europene, indică drept unitate sintactică cuvântul, pe care sintaxa de tip greco-latin o păstrează până în secolul al XVIII-lea – al XIX-lea când o concepţie sintactică nouă divide propoziţia în părţi de propoziţie (vezi S. Stati, 1967 (b): 28 n. 8–29).


deplin sau nu există deloc neputându-se actualiza funcţii sintactice. Această condiţie a „sensului lexical deplin“ apropie până la identitate, în opinia noastră, cele două modalităţi de abordare, întrucât cuvintele fără sens lexical deplin nefiind „părţi de propoziţie“ nu sunt, prin urmare, nici „funcţii sintactice“. În ambele situaţii, se obţine o analiză sintactică incompletă.

În condiţiile existenţei a două practici de lucru, se pune întrebarea dacă există două realităţi sintactice distincte: partea de propoziţie şi funcţia sintactică sau dacă există numai una, pe care pentru suprimarea ambiguităţii date de întrebuinţarea a doi termeni diferiţi pentru aceeaşi realitate sintactică ar fi bine să fie numită fie parte de propoziţie, fie funcţie sintactică.

Ambele situaţii impun o reevaluare a acestor concepte19. Argumentele capitale în favoarea acestei reevaluări sunt de ordin practic.

1.) Semnificaţia cu care se întrebuinţează metatermenii parte de propoziţie şi funcţie sintactică sugerează indistincţia valorică şi conceptuală între ele, şi, în final, imprecizia conceptelor.

2.) Înţelesul larg de la origine a metatermenului parte de propoziţie s-a restrâns în semnificaţia specifică de funcţie sintactică, astfel încât s-a ajuns la o discriminare între diverse cuvinte care neîndeplinind funcţii sintactice nu sunt considerate nici părţi de propoziţie, deşi fac parte dintr-o propoziţie sau sunt asimilate structural la una din părţile de propoziţie din vecinătatea proximă şi cu care sunt compatibile semantic.

3.) Problema distincţiei dintre partea de propoziţie şi funcţie sintactică nu este abordată în literatura română de specialitate şi nu am găsit formulată explicit nici motivaţia acestei coprezenţe terminologice. De aceea trebuie să o reconstituim.

19 Pe măsură ce aparatul terminologic lingvistic s-a complicat, perceperea ideilor „ascunse“ sub acesta a devenit o sarcină tot mai dificilă. Pe de altă parte, pe măsură ce înseşi realităţile lingvistice au devenit mai complexe, acestea nu mai pot fi surprinse printr-un aparat terminologic simplu sau imprecis. În situaţii tot mai dese, se poate constata că aparatul terminologic folosit în unele domenii se constituie într-o dovadă a acurateţei şi preciziei ştiinţifice.


Ni se propun două tipuri paralele de analiză sintactică: analiza în părţi de propoziţie şi analiza în funcţii sintactice, cu acelaşi rezultat: identificarea subiectelor, predicatelor, atributelor etc., ceea ce poate fi sintetizat prin două egalităţi cu un termen comun:

părţile de propoziţie = subiectul, predicatul etc. funcţiile sintactice = subiectul, predicatul etc.

Acest silogism valid conduce la propoziţia inferentă inductivă, cu valoare de adevăr:

părţile de propoziţie = funcţii sintactice. Dacă subiectul, predicatul, atributul etc. sunt, în acelaşi timp şi funcţii

sintactice şi părţi de propoziţie, rezultă că doar una din cele două afirmaţii-premisă este adevărată, cealaltă fiind falsă, fără însă a putea şti, însă, cu certitudine care? Rezultă că dintr-un raţionament valid, silogismul de mai sus devine un sofism. Valoarea de adevăr sau fals a uneia dintre afirmaţiile de mai sus poate fi probată numai prin inspectarea faptelor. Primele diferenţe apar atunci când evaluăm situaţia din alt punct de vedere: partea de propoziţie este considerată o unitate sintactică, ca şi enunţul-propoziţie, enunţul-frază, iar funcţia sintactică nu, ceea ce ar însemna că: 1). doar unităţile sintactice îndeplinesc funcţii sintactice şi 2). partea de propoziţie este un intermediar între unitatea sintactică şi funcţia sintactică, mai exact partea de propoziţie este suportul sintactic al funcţiei sintactice. Totuşi, la nivelul frazei, conceptul de parte de propoziţie devine inoperant, pentru că acolo propoziţiile îndeplinesc funcţii sintactice, şi dintre acestea doar unele (avem în vedere excepţia propoziţiilor principale fără funcţie sintactică), în aceste condiţii fiind necesară fie introducerea unui nou metatermen, „partea de frază“ (C. Dimitriu, 1982: 146), care să fie suportul sintactic al funcţiei sintactice, de la nivelul frazei, fie găsită sursa exactă a inadecvării terminologice. Conceptul de 'parte de frază' scoate, însă, parţial din contradicţie problema, pentru că părţile de frază sunt tot funcţii sintactice, fiind tot subiecte: subiectivele, atribute: atributivele etc., iar propoziţiile principale rămân tot nedefinite din punctul de vedere al funcţiilor lor sintactice.

Metatermenul „parte de propoziţie“ este utilizat în metalimbajul gramatical pentru „cuvintele care intră în diferite relaţii şi alcătuiesc o


propoziţie“ (V. Şerban, 1970: 16), fiind întrebuinţate cu aceeaşi denotaţie, şi sinonimele „constituenţi“ (S. Stati, 1967, (b): 67; Mioara Avram, 1986: 238), „termeni“ (V. Şerban, 1970: 16) sau „membre“ (I. Iordan, 1956: 526). Cu aceste semnificaţii, însă, toate realizările morfologice existente în limba română sunt părţi de propoziţie („constituenţi“, „termeni“, „membri“), întrucât nu există nici o clasă morfologică omisă de la întrebuinţarea de la nivel sintactic. Totuşi, teoria clasică a părţii de propoziţie lasă în afara descrierii constituenţii propoziţiei care nu pot avea funcţie sintactică şi, de aceea, nu sunt „părţi de propoziţie“ (GA, 1966, II: 86-87). În cadrul cuvintelor „care fac parte din propoziţie, dar nu sunt părţi de propoziţie“, Gramatica Academiei distinge două tipuri de cuvinte: unele care pot fi înglobate în cadrul unei părţi de propoziţie şi altele care nu pot fi nici măcar atrase în analiza unor părţi de propoziţie, ci au un rol aparte. (1966, II: 86 sqq.). Aceşti constituenţi ai propoziţiilor sunt analizaţi fie doar ca morfeme, mărci ale unor categorii gramaticale sau ale unor raporturi sintactice şi de aceea sunt numite „instrumente gramaticale“, fie sunt considerate cuvinte „ajutătoare“ (Mioara Avram, 1986: 238) la exprimarea unei funcţii sintactice, sau cuvinte expresive, fără funcţie sintactică, „modalizatori“, (Paula Gherasim, 1997), cuvinte de „umplutură“, (GA, II: 425) sau „expletive“ (Gh. N. Dragomirescu, 1969: 121-122). Totuşi, în opinia noastră, aceste cuvinte sunt interioare, nu exterioare sintaxei propoziţiei, respectiv, sunt şi ele părţi de propoziţie. Nerecunoaşterea capacităţii unor cuvinte de a se constitui în părţi de propoziţie (mai exact, de a îndeplini funcţii sintactice) provine şi din faptul că, la nivelul analizei sintactice actuale, se consideră că „partea de propoziţie“ pate fi actualizată prin unul sau mai multe cuvinte ce comunică – direct sau indirect – o singură noţiune (C. Dimitriu, 1982: 81). În alţi termeni, se vizează opoziţia cuaternară dintre cuvântul lexical vs. cuvântul morfologic, cuvântul clasificat după caracteristicile sale semantico-flexionare vs. cuvântul nonlexical: „articolul şi elementele de relaţie“, „instrumentele gramaticale“ (D. Irimia, 1997: 309) ş.a. vs. „cuvântul sintactic“ – cuvântul clasificat după capacitatea sa de a îndeplini o funcţie sintactică. Cuvântul lexical „noţional“ este, în general, şi „cuvânt sintactic“, dar pentru îmbinările libere de tipul de


lemn, din enunţul-propoziţie: Casa este de lemn, raportul este de două cuvinte morfologice la unul lexical şi de unul lexical la un singur cuvânt sintactic. Cuvântul sintactic poate fi, deci, fie un singur cuvânt morfologic, fie o sumă de cuvinte morfologice.

Urmărindu-ne, în mod deliberat, propriul punct de vedere, avansăm următoarele ipoteze.

1) Toate cuvintele morfologice ale unei limbi sunt în vorbire părţi de propoziţie, mai exact părţi ale unui enunţ sintactic de tip propoziţional (dacă acesta este tipul de enunţ în care apar şi aceasta este baza reală a discuţiei), prin părţi de propoziţie înţelegându-se sensul larg şi nediferenţiat de „constituent“, „membru“, „termen“;

2) Identificarea sferei de denotaţie dintre partea de propoziţie şi funcţia sintactică nu mai este actuală;

3) Datorită inadvertenţei sferei de aplicare parte de propoziţie / propoziţie / funcţie sintactică, în sensul că propoziţiile, deşi nu sunt „părţi de propoziţie“, au şi ele „funcţii sintactice“, conceptul de „parte de propoziţie“ nu este viabil. „Partea de propoziţie“ nu este suportul sintactic al funcţiei sintactice;

4) Faptul că partea de propoziţie este şi o unitate sintactică şi o funcţie sintactică, în acelaşi timp, pune sub semnul întrebării necesitatea unui concept terminologic care să evoce un rol de suport sintactic.

În aceste condiţii, se impune reevaluarea critică a celui de-al doilea praxis: înlocuirea conceptului de parte de propoziţie cu cel de funcţie sintactică şi, deci verificarea teoriei prin care funcţia sintactică este o unitate sintactică. Deşi acest demers ar fi trebuit făcut, din considerente de sistematizare a lucrării în capitolul destinat acestei categorii sintactice (vezi infra III. 3.0.), faptul că vom utiliza acest concept sintactic deosebit de complex, în toată lucrarea de aici înainte, ne-a impus să tratăm această noţiune gramaticală în cele ce urmează.


1.7. CONCEPTUL DE FUNCŢIE SINTACTICĂ

În statuarea conceptului de funcţie sintactică, după părerea noastră,

trebuie plecat de la două elemente fundamentale 1) cuvântul, ca „element lingvistic fundamental“ (DESL, O. Ducrot, Tz. Todorov 1972: 263), dar având în vedere caracterul integrator al nivelelor limbii, ne referim la cuvântul care se află la nivelul imediat inferior nivelului sintactic, şi anume, cuvântul morfologic, care are o componentă structurală, categorială, formală şi deci relaţională, de natură sintactică: valenţele (S. Stati, 1972: 58 sqq.) sau ocurenţele şi 2) conţinutul sintactic prin care denotăm, pentru început, faptul că unui cuvânt morfologic i se adaugă în condiţiile integrării într-un enunţ o dimensiune sintactică, numită în literatura de specialitate „conţinut“ sau „informaţie sintactică“ (S. Stati, 1967 (b): 231-232; C. Dimitriu, 1982: 113). Suportul funcţiei sintactice îl considerăm nu cuvântul lexical, ci cuvântul clasificat după criterii morfo-semantice în clase morfologice sau părţi de vorbire. Procedând astfel, este important de verificat relaţia parte de vorbire (cuvânt morfologic) vs. parte de propoziţie în lingvistică. Urmărind acest aspect, observăm că, iniţial, părţile de vorbire au fost descrise şi considerate şi părţi de propoziţie. Aristotel distingând patru părţi de vorbire (nume, verb, articol şi conjuncţie) le considera şi părţi de propoziţie (şi părţi ale judecăţii). Ele se aflau deci în relaţia logică şi/şi. O dată cu augmentarea părţilor de vorbire şi clasificarea lor după diverse criterii, s-a impus tot mai mult o altă direcţie: nonidentificarea tuturor părţilor de vorbire cu părţile de propoziţie, relaţia logică dintre ele fiind: unele părţi de vorbire sunt şi părţi de propoziţie. Pe de altă parte, este important de remarcat faptul că părţile de vorbire sunt, considerate „categorii funcţionale“ şi deci sintactice (L. Hjelmslev după D. Nica, 1988: 36-37), „punctul de plecare şi obiectul întregii opere gramaticale“ (Ibidem). Prin aducerea în discuţie a acestor opinii, credem că avem suficiente argumente pentru a justifica opţiunea noastră de a identifica suportul sintactic al funcţiilor sintactice în morfologie, la nivelul părţilor de vorbire şi nu în sintaxă, la nivelul părţilor


de propoziţie20, întrucât cuvântului morfologic i se adaugă, în condiţiile integrării într-un enunţ o dimensiune sintactică: conţinutul sintactic.

Aducem în susţinerea informaţiei şi argumentele următoare. Dacă raporturile sintactice generează funcţiile sintactice, înseamnă că

acestea sunt preeminente funcţiilor sintactice, adică anterioare acestora şi prevalează acestora ca importanţă.

Să considerăm un raport sintactic, de exemplu, raportul de subordonare. El poate fi figurat grafic, astfel:

regent

subordonat Raportul de subordonare este generator de funcţii sintactice, dar pentru

a se actualiza, sunt necesare unităţi morfologice. Datul istoric al limbilor, arată, însă că, mai întâi, au fost cuvintele care denominau lucrurile şi prin juxtapunerea lor se făcea o comunicare, deci comunicarea sau enunţul cu o sintaxă semantică putea avea loc în afara raporturilor sintactice. Aceasta înseamnă că nu raporturile preexistă unităţilor morfologice, ci acestea au fost convenite iniţial şi prin juxtapunerea lor în comunicare s-a obţinut sensul. Sunt atunci raporturile sintactice preeminente funcţiilor sintactice?

Acum să considerăm un nume, creion, acest nume nu este o funcţie sintactică fiindcă este izolat. Să considerăm alt nume, scrisul, nici acesta nu este o funcţie sintactică, din acelaşi motiv. Dar observăm că însăşi compatibilitatea lor semantică este premisa stabilirii unui raport sintactic între ele. Fără existenţa acestora, raportul sintactic rămâne un concept abstract, care nici măcar nu poate fi imaginat. În situaţia raportului de inerenţă, această importanţă a unităţii morfologice este cu atât mai evidentă,

20. Identificând suportul sintaxei în morfologie, la nivelul părţilor de vorbire, certificăm, în mod direct, şi afirmaţia lui F. de Saussure că distincţia dintre morfologie şi sintaxă este iluzorie: „o declinare nu este nici o listă de forme, nici o serie de abstracţiuni logice, ci o combinare a amânduror lucrurilor: formele şi funcţiile sunt solidare şi este dificilă, pentru a nu spune imposibilă separarea lor.“ (Curs de lingvistică generală, 1998: 141; v. şi D. Nica, 1988: 35). L. Hjelmslev, de asemenea, vede în părţile de vorbire problema centrală a oricărui sistem gramatical, fiindcă în ele se regăsesc toate problemele de gramatică ([1959]: 122).


cu cât numele-subiect conţine datele predicatului, iar, cu timpul, predicatul cu subiect zero, chiar semnifică şi el acelaşi lucru.

Conţinutul sintactic presupune coexistenţa la nivelul cuvântului morfologic a trei componente majore: conţinutul funcţional, conţinutul categorial şi conţinutul denotativ (S. Stati, 1967:134).

Conţinutul funcţional cuprinde, în viziunea lingviştilor care o teoretizează, două elemente importante: „funcţia unui functor împreună cu însuşirea sa de a satisface o funcţie“ (idem, ibidem: 135), ceea ce ni se pare, însă, a fi două aspecte ale aceleiaşi trăsături ale unui cuvânt: însuşirea de a îndeplini o funcţie sintactică fiind conţinută implicit în însăşi funcţia sintactică. În ceea ce ne priveşte, am redefini acest conţinut funcţional, tot prin două elemente, astfel: a) funcţia sintactică a unui cuvânt; b) capacitatea sa de a impune altui cuvânt o funcţie sintactică, elemente de care ne vom folosi în expunerea noastră.

Conţinutul categorial implicat la nivelul funcţiei sintactice este, şi după părerea noastră, decompozabil, de asemenea, în două elemente: a) „categoria sintactică exprimată“: „subiect“, „agent“, „obiect“ etc. şi b) „forma sintactică“ (S. Stati, 1967 (b): 134 sqq şi 232; C. Dimitriu, 1982: 113) a acestor categorii. Cel de-al doilea element vizează faptul că o anumită funcţie sintactică are şi o anumită „formă“ morfologică marcată prin categorii gramaticale purtătoare ale conţinutului sintactic şi că, de exemplu, poate beneficia fie de o singură formă (de exemplu, complementul intern în limba română, cunoaşte doar o singură realizare, la nivel intrapropoziţional şi în condiţii strict determinate: radicalul său morfologic trebuie să fie identic cu radicalul regentului verbal: am visat un vis) sau cel mult să fie din acelaşi câmp semantic: am dormit un somn, fie are mai multe „forme“ (subiectul cunoaşte o paradigmă sintactică datorită multiplelor realizări asigurate de formele diferite ale cuvintelor morfologice atât din punctul de vedere al clasei din care face parte (substantive, numerale, pronume etc.), cât şi din punctul de vedere al diversităţii realizărilor chiar în cadrul claselor (substantivele în N., dar şi în G., Ac. pot îndeplini funcţia sintactică de subiect). În viziunea noastră, conţinutul categorial obiectivează


şi diferenţele pe care le cunoaşte o funcţie sintactică în interiorul propriei paradigme sintactice, prin particularizări şi specificităţi formale (cf. atributul substantival genitival: cartea prietenului vs. atributul substantival genitival prepoziţional: lupta contra nedreptăţii etc.).

Conţinutul denotativ („referenţial“) este o componentă pe care am putea-o numi semiotic-sintactică a funcţiei sintactice, întrucât vizează informaţia semantică a părţii de vorbire cu implicaţii sintactice. Acest conţinut nu este prezent, însă, cu rigurozitate la toate funcţiile sintactice. Aceasta întrucât uneori sfera lui se suprapune peste primul element al conţinutului categorial (cf. supra. „categoria sintactică exprimată“, „subiect“, „agent“, „obiect“ etc.). Conţinutul denotativ vizează diferenţele „semantice“, de la nivelul aceleiaşi realizări ale unei funcţii sintactice. De exemplu, realizarea numită atribut substantival genitival are mai multe conţinuturi denotative conferite de „conţinutul semantic fundamental al cazului genitiv“ (D. Irimia, 1987: 70): apartenenţa şi sensurile sale derivate: posesia: casa vecinului; înrudirea: nepotul mamei; originea: urmaşii dacilor; spaţialitatea: în curtea şcolii; obiectivitatea (în sens de „cel care suferă o acţiune“): citirea cărţii, legarea snopilor, culesul merelor; subiectivitatea (în sens de "cel care face o acţiune“): hotărârea comisiei, răsăritul soarelui, plecarea tatălui etc. Comparând cele trei componente ale conţinutului sintactic, mai observăm că primele două: conţinutul funcţional şi conţinutul categorial prevalează ca importanţă, fiindcă determină identitatea specifică a unei funcţii sintactice, la nivelul funcţiilor sintactice principale, iar conţinutul denotativ este mai important, de exemplu, în taxinomia internă a circumstanţialelor.

Considerând enunţul sintactic: „Irina şi Alexe se iviră, fiecare venind pe alt drum. Ah, feţele lor!“

(P. Istrati, Ciulinii Bărăganului, 1992: 66), observăm că lipsa funcţiei sintactice de la nivelul propoziţiei principale ar trebui să corespundă absenţei conţinutului funcţional al acesteia, adică în orice alt context, secvenţa cu structură propoziţională: „Irina şi Alexe se iviră […].“ să nu aibă capacitatea de a îndeplini o funcţie sintactică şi nici capacitatea de a impune altui element sintactic (în situaţia dată altei propoziţii) o funcţie sintactică. Că nu este aşa ne-o dovedeşte capacitatea


enunţului-propoziţional în discuţie, de a stabili la stânga şi la dreapta raporturi sintactice cu alte secvenţe structurale propoziţionale şi capacitate care dovedeşte atât capacitatea propoziţiei în discuţie de a îndeplini o funcţie sintactică cf.

Ştia / (că) „Irina şi Alexe se iviră […]“, cât şi capacitatea de a impune, la rândul ei, altei structuri propoziţionale o funcţie sintactică cf.

„Irina şi Alexe se iviră […]“ / de unde nu se aştepta nimeni. Cu toate acestea, funcţiile sintactice ale propoziţiilor principale, adică

recunoaşterea existenţei unui conţinut sintactic şi la nivelul acestora, au rămas nedefinite în gramatica tradiţională a limbii române.

Referindu-ne la părţile de vorbire care, se consideră, nu au funcţie sintactică, se pune întrebarea în ce constă diferenţa sintactică dintre o parte de vorbire care poate îndeplini o funcţie sintactică şi o parte de vorbire care nu poate îndeplini o funcţie sintactică? Pentru obţinerea răspunsului, vom compara, de exemplu, substantivul şi prepoziţia, ca reprezentanţi ai claselor opozabile. Substantivul este o unitate morfologică categorematică noţională, cu referent definit şi care îndeplineşte funcţii sintactice specifice. Prepoziţia este o unitate morfologică „sincategorematică“ (U. Eco, 1982: 89) şi de aceea considerată sinsemantică şi areferenţială. În anumite contexte, însă, cum ar fi în cazul vocativ:

„— Şiretule, va să zică mă şi aşteptai…?“ (Gib Mihăescu, Donna Alba, 1985: 179)

sau în nominativul nerelaţionat numit în literatura de specialitate „non-casus“ (S. Puşcariu, 1940: 144) sau „casus-generalis“ (Ibidem) sau încadrate la „interjecţii provenite din alte părţi de vorbire“ (GA, 1954, I: 395) în imprecaţii (Ce dracu' faci?; La dracu' !; „Dar cum? Dumnezeule, sinistru succes!“ – Gib Mihăescu, Donna Alba, 1995: 15); substantivele nu îndeplinesc nici o funcţie sintactică, ceea ce înseamnă că îşi pierd conţinutul sintactic, mai exact primul element al conţinutului funcţional, prin absenţa căruia nu i se dă posibilitatea de a îndeplini o funcţie sintactică, cel de-al doilea element: capacitatea de a impune altor cuvinte morfologice o funcţie


sintactică este activă, fiind prezent sau reconstituibil (cf. „sinistru succes“[ai avut]; La dracu' [cu ei]!). În aceste situaţii, putem considera că substantivele în cauză se comportă, din punct de vedere sintactic, asemenea prepoziţiilor. Din această perspectivă, diferenţa dintre clasele cărora le aparţin părţile de vorbire în discuţie nu este una netă, ci una graduală de tip centru–periferie, la periferie clasele morfologice apropiindu-se prin comportament. Acest comportament nu este propriu numai substantivului, existând o clasă de cuvinte provenite din diverse clase morfologice care îşi pierd contextual conţinutul sintactic funcţional.

Notă: Toate aceste cuvinte morfologice se constituie într-o clasă neomogenă şi fluctuantă, ea fiind şi rezultatul conversiunii morfologice cu efect sintactic la nivelul cuvintelor în discuţie. Fără a epuiza inventarul elementelor care o alcătuiesc, credem că din această clasă fac parte, pe lângă substantiv în structurile amintite, unele pronume personale în „dativul etic“: mi ţi l-a înşfăcat; nominativul etic: nici tu casă, nici tu masă; formele neutrale: -o, -le, -i: a tulit-o, zi-le înainte, dă-i cu vorba); unele pronume reflexive, mărci ale diatezei reflexive: se înserase, îşi închipuise; unele numerale adverbializate plasate în planul incidenţei: mai întâi…, al doilea…, unele adverbe şi perifraze adverbiale sau mărci ale modalităţii: musai, chiar, numai, doar, din nenorocire, de fapt, unele adverbe corelative: aici… aici, când… când, adverbele de negaţie şi afirmaţie da, nu, ba da ş.a. La nivelul frazei, acelaşi regim sintactic îl au propoziţiile principale, indiferent în ce topică apar (incipită, mediană sau finală): „∅ Irina îşi acoperi ochii cu braţul. Ø Codin alergă către căruţă, Ø sări ∅ şi-l cuprinse pe Alexe de mijloc.“ (P. Istrati, Ciulinii Bărăganului, 1992: 71) ş.a. (v. infra).

Deşi, aceste părţi de vorbire (consemnate mai sus în Notă), se apropie prin comportamentul lor sintactic, în condiţii strict determinate, de prepoziţii, în sensul neîndeplinirii nici unei funcţii sintactice, menţionăm totuşi că nici prepoziţiile nu se comportă consecvent conform descrierii („sincategorematice“, „sinsematice“, „areferenţiale“), întrucât se pare că există o anumită specializare semantică, într-un sens foarte restrâns am putea-o considera „referenţială“, una din intensiunile lui „pe“, cea mai uşor decodabilă, de exemplu, este „spaţialitatea“, a lui „cu“ este „asocierea“, iar a


lui „pentru“ – „scopul“, specializarea semantică fiind mai evidentă la perifrazele prepoziţionale: din cauza, în scopul, în vederea etc. Acest semantism, sesizabil la majoritatea relatorilor atrage după sine şi un anumit comportament sintactic şi, în consecinţă, ar trebui să atragă şi o reconsiderare a funcţiei lor sintactice. Afirmaţiile noastre nu sunt categorice, dar se sprijină şi pe opiniile altor lingvişti: „Selon nous, on a considéré, de manière quelque peu arbitraire, comme „vides“, „faibles“, „incolores“ les prépositions primaires“ (Valentina Agrigoroaie, 1995: 21). Acelaşi lingvist subliniază că există o interpretare consecvent-tradiţională a prepoziţiei în acest sens: „Même quand on reconnait à Prép. une certaine signification lexicale, très souvent on l’atribue exclusivement à un transfert de sens des termes coocurents“ (Idem, ibidem: 22), conchizând că prepoziţia are „des traits sémantiques indépendants du contexte, intrinsèques, ainsi que aux traits contextuels, traits de transfert du contexte voisin.“ (Idem, ibidem: 23). De asemenea, aşa cum s-a remarcat de către unii lingvişti, specializarea formală a cazurilor în limba română este minimă, înregistrându-se cu o frecvenţă foarte mare omonimii cazuale totale (C. Dimitriu, 1994: 143 sqq.). În aceste condiţii, mărcile substantivului, între care prepoziţia, contribuie la dezambiguizarea gramaticală cazuală. Constatăm că prepoziţiile prezintă un rudiment de regim, în sensul că impun cazuri, prepoziţia cunoscând o anumită specializare cazuală, deşi, prin „accident“ (S. Stati, 1967 (b): passim), unele prepoziţii se folosesc şi la alt caz. Impunând cazuri, se poate considera că prepoziţiile impun implicit funcţii sintactice cuvintelor pe care le precedă, comportându-se după părerea unor specialişti ca „adevăraţi regenţi sintactici“ (Idem, ibidem: 173), deci că au şi un anumit conţinut funcţional. Pe de altă parte, în legătură cu prepoziţiile, observăm faptul deosebit de important că invocarea funcţiei lor de marcă (categorială şi/sau raportuală etc.) nu epuizează descrierea lor gramaticală pentru că o omite pe cea de la nivel sintactic. De aceea, considerăm că în legătură cu funcţia sintactică a prepoziţiilor, în particular, şi a celorlalte elemente considerate afuncţionale sintactic, în general (a căror exponentă am considerat-o, în discuţia de faţă, prepoziţia) se mai pot face unele observaţii.


Notă: Clasa cuvintelor care sunt considerate afuncţionale sintactic cuprinde, fără a putea fi definitiv constituită, următoarele elemente: articolul definit proclitic (lui), nedefinit proclitic (un, o, nişte) şi alte tipuri de articole, conjuncţiile şi perifrazele conjuncţionale, unele adverbe şi perifraze adverbiale de modalitate (mai, încă), de aproximaţie (cam, aproximativ), de întărire (chiar, mai ales, în special), restrictive (numai, doar, măcar), dubitative (parcă), de opoziţie (dimpotrivă, în schimb) unele perifraze idiomatice (care va să zică; Doamne, iartă-mă), elemente care, plasate în orice context, se comportă identic etc.

Pornind de la adevărul că orice termen al unui enunţ sintactic are importanţă gramaticală egală (ceea ce înseamnă că şi prepoziţiile sunt elemente importante pentru procesul de semnificare, la fel de importante ca orice alte părţi de vorbire), observăm că acest adevăr se verifică doar prin testul omisiunii – test cu relevanţă sintactică. Aplicarea acestui test şi/sau a unora derivate: comutabilitatea prin altă parte de vorbire sau a aceluiaşi tip de parte de vorbire (cu excepţia sinonimelor lexicale) indică cu pregnanţă faptul că nici o prepoziţie din orice enunţ sintactic nu este comutabilă cu zero sau cu altă prepoziţie fără ca prin aceasta să se poată evita distrugerea comunicării anterioare cf. Eu merg la institut. ≠ * Eu merg ∅ institut. ≠ * Eu merg cu institut. Se observă că prin omisiunea şi/sau comutarea cu altă parte de vorbire a prepoziţiilor şi, prin extrapolare, a conjuncţiilor sau a altora din părţile de vorbire considerate afuncţionale aflate într-un enunţ sintactic, calitatea de enunţ sintactic reperat se pierde în toate situaţiile. Aceasta înseamnă, însă, şi faptul că, fiind egale ca importanţă la nivel sintactic, toate părţile de vorbire au un anume conţinut sintactic. Utilitatea demersului contrastiv întreprins până aici este de netăgăduit în planul teoretizărilor lingvistice pentru că ne conduce la decelarea a trei comportamente diferite ale părţilor de vorbire faţă de funcţia sintactică:

a). părţi de vorbire cu conţinut sintactic complet (funcţional, categorial, denotativ). Aceste părţi de vorbire sunt realizări pozitive (+) ale funcţiei sintactice.

b). părţi de vorbire care îşi pot pierde contextual anumite componente sau subcomponente ale conţinutului sintactic, ceea ce conduce la absenţa


temporară a funcţiei sintactice (păstrându-şi, de exemplu, capacitatea de a impune altui cuvânt morfologic o funcţie sintactică cf. Straşnică treabă!, unde adjectivul straşnică este un atribut adjectival al substantivului treabă, fără funcţie sintactică.). Acestea sunt realizări vide (∅) ale funcţiei sintactice.

c). părţi de vorbire cu conţinut sintactic incomplet care, în orice context nu pot îndeplini funcţii sintactice şi nu impun funcţii sintactice altor elemente. Aceste realizări sunt realizări negative (-) ale funcţiei sintactice.

Semnul ∅ acoperă o noţiune reală la nivel sintactic. Teoretizarea lui este o necesitate, întrucât în limbă totul este opoziţie şi nimic nu există în afara opoziţiei. Analiza sintactică, ca şi cea fonetică sau morfologică, trebuie să fie binară sau dihotomică, în sensul că trebuie să ţină seama de prezenţa sau de absenţa, la nivelul unei părţi de vorbire, a unui element distinctiv, în situaţia de faţă, funcţia sintactică. Principiul acesta, al opoziţiei este consecvent şi exhaustiv, acţionând la toate nivelele limbii, şi nu este exterior faptelor, ci interior lor21. Gradul ∅, absent, dar identificabil, funcţionează mutual sau discret şi s-a dovedit un concept lingvistic indispensabil, fiind identificat atât la nivel fonologic (despre „fonemul zero“ vezi C. Frâncu, 1979: 7), morfologic („morfemul zero“ – Ibidem), la nivelul gramaticii transformaţionale (cf. N. Chomsky, 1969), cât şi în stilistică şi retorică (cf. J. Dubois, 1970: 35). În ceea ce ne priveşte, afirmăm şi, credem, demonstrăm necesitatea teoretizării unui grad ∅ al funcţiei sintactice şi a unui grad (-) al aceleiaşi categorii sintactice, grade identificabile prin opoziţie cu realizările pozitive sau concrete ale funcţiei sintactice. Identificarea unei opoziţii zero şi minus la nivelul funcţiei sintactice demonstrează pentru prima dată caracterul categorial al funcţiei sintactice. O consecinţă a acestei teorii este posibilitatea clasificării cuvintelor morfologice după conţinutul lor sintactic de clasă şi contextual. Taxinomia categorială a părţilor de vorbire propusă este una sintactică, funcţională, după posibilitatea cuvântului morfologic (a părţii de

21Semnul ∅ a fost postulat pentru prima dată de către Pānini, în gramatica sa Opt cărţi, în sec. IV, î.e.n. (cf. Th. Simenschy, Gramatica lui Pānini. Sintaxa cazurilor., AUI, tom III, 1957; Sergiu Al. George, Limbă şi gândire în cultura indiană, Bucureşti, 1976: 142; C. Frâncu, Curs de lingvistică generală. (Istoria lingvisticii), 1979: 7.


vorbire) de a-şi actualiza o funcţie sintactică pozitivă, zero sau negativă. Ea ţine seama de contextul enunţării şi poate fi figurată grafic pe o axă a funcţiilor sintactice astfel:

-________________________ø______________________________+____ realizări negative realizări zero realizări pozitive ale funcţiilor sintactice sau vide ale funcţiilor ale funcţiilor („nonfuncţii“) sintactice sintactice

Existenţa unor aspecte interne opozabile la nivelul funcţiei sintactice o recomandă pe aceasta ca o categorie sintactică (în special) şi lingvistică (în general). Aceasta înseamnă că funcţia sintactică nu poate fi definită şi identificată în mod absolut, „prin sine“, ci doar în opoziţie cu toate realizările pe care le cunoaşte. Această taxinomie permite analiza sintactică completă a tuturor părţilor de vorbire implicate într-un enunţ.

Ţinând cont de toate aceste elemente, o redefinire a funcţiei sintactice credem că se impune.

Funcţia sintactică este o categorie sintactică cu trei aspecte opozabile (+), (∅), (-), inferentă, respectiv, un produs sintactic derivat, finit şi ultim de la nivelul unui enunţ sintactic de orice tip (divizibil sau indivizibil), ea însăşi o unitate sintactică, care reflectă conţinutul sintactic al cuvântului morfologic.

Întrucât funcţia sintactică este o categorie sintactică inferentă, derivată, generată de raporturile sintactice, atât problema numărului de funcţii sintactice, cât şi a tipurilor acestora nu poate primi un răspuns dacă nu este definit şi conceptul de raport sintactic. Tipurile de raporturi sintactice, existenţa lor la nivelul sintactic al limbii române, faptul dacă sunt sau nu sunt admise, precum şi problema capacităţii generative de funcţii sintactice sunt chestiuni pe care le vom aborda în cele ce urmează.

Revelarea unui sistem sintactic bazat pe categoriile sintactice ale unităţilor sintactice, raporturilor sintactice şi funcţiilor sintactice are ca efect, sub raportul cunoaşterii ştiinţifice, însăşi înţelegerea dinamicii acestui sistem.

Funcţionarea nivelului sintactic al limbii române se bazează pe interdependenţa acestor categorii sintactice, care acţionează conjugat.


Organizarea internă a tuturor acestor categorii dezvăluie prezenţa unor realizări interne opozabile: la nivelul categoriei sintactice a unităţilor sintactice, opoziţia majoră între unitatea sintactică maximală şi unitatea sintactică minimală este materializată în enunţul sintactic vs. funcţia sintactică.

Enunţul sintactic este unitatea sintactică supraordonată şi supraordonantă, şi, de aceea, maximală. Enunţul sintactic constituie cadrul analizei sintactice, el fiind instrumentul şi produsul actului comunicativ. El poate fi definit ca sumă de unităţi sintactice, definibile, la rândul lor, ca sumă de raporturi sintactice stabilite atât în interiorul, cât şi în exteriorul unităţilor sintactice (raporturi sintactice cu realizări pozitive (+), negative (-), sau vide (∅) şi, în ultimă instanţă, ca sumă de funcţii sintactice (cu realizări pozitive (+), negative (-) sau vide ∅). Conceptul de enunţ sintactic ca unitate sintactică supraordonată şi supraordonantă are avantajul criteriului unic pentru că nu intră în opoziţie cu el însuşi şi nici cu subunităţile sale, ci ierarhizează şi subsumează prin diviziune toate variantele concrete, pe care le-am numit subunităţi sau realizări ale enunţului sintactic. Toate tipurile de enunţuri sintactice sunt egale cel puţin cu o funcţie sintactică şi cel mult cu o sumă de funcţii sintactice. Aceasta este o clasificare bazată şi pe opoziţie şi pe analogie, adică bazată pe „diviziune“, unde ultimul element este şi „elementul de bază“. Diviziunea este completă, adică fără rest, întrucât elementele de diviziune însumate formează o extensiune identică cu a noţiunii iniţiale.

Teoria raporturilor sintactice ∅ şi negative şi a funcţiilor sintactice ∅ şi negative reduce situaţiile de inadecvare a realităţii lingvistice a unei limbi naturale la teoria limbii, fiindcă nu lasă fără soluţie un număr important de probleme ce privesc structura sa lingvistică.

Funcţia sintactică este produsul raporturilor sintactice, produs ultim şi indivizibil de la nivelul tuturor tipurilor de unităţi sintactice, divizibile şi indivizibile, şi, deci, unitatea sintactică minimală.


Reprezentarea grafică a acestei dinamici poate fi cea din figura de mai jos:

Figura nr. 4. Descrierea sintactică a unităţilor sintactice

Enunţ transfrastic (corpus de tipuri de enunţuri sau

un un tip de enunţ sintactic/e)

enunţ – frază P. princip.+P.sec.

raporturi sintactice

(∅), (+), (-)

enunţ – propoziţie

(P. princip.)

raport sintactic

(∅)

ennţ – substitut de prop./frază

raport sintactic

(∅)

(sumă de) funcţii sintactice (∅), (+), (-)

CAPITOLUL II

CONCEPTUL DE RAPORT SINTACTIC

Metatermenul raport sintactic are în vedere un concept definit, în

lingvistica românească, cel mai adesea „circular“22, aşa cum se poate remarca din următoarele definiţii: „prin termenul relaţie sintactică înţelegem raportul…“ (I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 546), „relaţia în sens general, reprezintă aşadar un raport“ (I. Diaconescu, 1995: 248); „relaţiile sintactice sunt relaţiile structurale“ (D. Irimia, 1983: 9); aceasta şi pentru că lucrările lexicografice indică pentru cuvântul raport sinonimele relaţie, conexiune, proporţie etc. (DL.: s.v.; DLR.: s.v.). Preferinţa pentru unul sau altul din aceşti termeni este o opţiune, pentru că, la nivelul metalimbajului lingvistic, ei sunt întrebuinţaţi ca sinonime totale şi au o frecvenţă de utilizare comparabilă. În modelarea teoriei raportului, în general, însă, este necesar a se lua ca punct de referire intensiunea noţiunii de raport (sau relaţie), care este o categorie lingvistică fiindcă se manifestă la toate nivelele limbii (fonetic, lexical, semantic, morfologic, sintactic, stilistic), într-o proporţie mai mică sau mai mare, şi de la disjungerea noţiunii de raport sintactic ca realitate individualizată (prin modul specific de actualizare) de realităţile analoage de la celelalte nivele ale limbii. Dacă la nivel fonematic, de exemplu, relaţia dintre sunete poate fi relevantă (hiatul, diftongii, triftongii) sau irelevantă (în cadrul unor cuvinte monosilabice, de exemplu, se pot

22 Cu tot caracterul relativ convenţional al terminologiei ştiinţifice, „circularitatea“, ca specie a tautologiei, reprezintă un viciu distructiv în conceptualizarea unei teorii. Nu considerăm, însă, o inconsecvenţă folosirea sinonimică a ambilor termeni: raport – relaţie, pentru evitarea redundanţei terminologice, de altfel, explicabilă. Încercării de a fi consecvenţi în folosirea unuia sau altuia dintre aceşti metatermeni i s-a opus tocmai sinonimia totală din uzul metalimbajului lingvistic. Vom încerca, în măsură maximă posibilă, să folosim metatermenul „raport“ pentru raporturi sintactice şi metatermenul „relaţie“ pentru ‘indefinit în cadrul teoriei sintactice’ sau pentru relaţiile de orice fel, semantice, dintre referenţi etc. cu excepţiile când, în interiorul citatelor, întâlnim metatermenul „relaţie“ pentru ceea ce noi utilizăm metatermenul „raport sintactic“.


stabili relaţii de vecinătate nespecifice între foneme sau dacă la nivelul vocabularului, de exemplu, se pot stabili raporturi între cuvinte, fie în baza criteriilor structurale (cuvinte primare şi derivate), fie în baza criteriilor semantice (anto-, omo-, paro- şi sinonime), aceste relaţii apar sintacticianului ca nevizând decât în mai mică măsură identitatea specifică a acestor nivele, fiind componente subiacente cu caracter discret 23. La nivel sintactic, însă, raportul sintactic este o realitate definitorie, relevantă din punct de vedere calitativ şi cantitativ, sintaxa fiind chiar definită în sensul acesta ca „ştiinţă a relaţiilor“ (H. Tiktin, 1895: 205; N. Drăganu, 1945: 131; I. Diaconescu, 1995: 247). Coroborând această opinie cu afirmaţia că „în orice propoziţie nu există termen independent. Fiecare termen trebuie să facă parte dintr-o relaţie.“ (S. Stati, 1957 (b): 434), ne punem problema dacă raportul sintactic este un fenomen sintactic generalizat, în sensul dacă în limitele enunţului sintactic-transfrastic, între toate tipurile de enunţuri: enunţuri-propoziţii, enunţuri-fraze, enunţuri-substitute de propoziţii sau fraze şi între funcţii sintactice, ca cele mai mici unităţi sintactice, se stabilesc raporturi sintactice, astfel încât să se verifice axioma că fundamentul sintaxei sunt raporturile sintactice. În alţi termeni, ne punem întrebarea dacă raporturile sintactice activează atât în interiorul tipurilor de enunţuri sintactice, cât şi între toate tipurile de subenunţuri sintactice, teoretizate ca fiind existente la nivelul sintactic la limbii române, până la completa epuizare a sferei de aplicare.

Observăm că, în literatura de specialitate, despre raporturi sintactice se vorbeşte numai atunci când acestea au realizare concretă, înţelegând prin realizare concretă raporturi sintactice marcate la nivel formal şi sintactic şi recognoscibile în baza mărcilor lor24: raportul sintactic de subordonare este

23. Utilizăm acest metatermen în accepţia dată de către A. Martinet: „unităţile discrete sunt cele a căror valoare lingvistică nu este afectată cu nimic prin variaţiile de detaliu determinate de context sau de alte împrejurări.“ (1970: 42). 24 Prin această afirmaţie, nu egalizăm raportul generator de funcţii sintactice cu raportul de subordonare, ci avem în vedere toate raporturile sintactice generatoare de funcţii sintactice (v. infra cap. Raporturi sintactice generatoare şi nongeneratoare de funcţii sintactice). Utilizăm termenul „concret“ şi cu sensul „definit în cadrul teoriei, afirmat şi marcat prin semne indiciale, deci clasificat“, dar şi ca termen antonim pentru „abstract sau definibil prin absenţă sau negaţie“.


69

marcat şi identificat în baza jonctivelor subordonatoare; raportul sintactic de coordonare este recunoscut în baza jonctivelor coordonatoare; raportul sintactic de inerenţă este recunoscut datorită acordului de la stânga la dreapta între funcţiile sintactice implicate şi prin semioza acestor funcţii sintactice, raportul sintactic de incidenţă este recunoscut prin interferarea planului comunicării directe cu planul comentariilor la comunicarea directă, interferare marcată prin mijloace grafematice indiciale; raportul sintactic binar-mixt este marcat şi identificat prin coprezenţa jonctivelor subordonatoare şi coordonatoare; raportul sintactic apozitiv este identificabil prin coreferenţialitatea semantică a termenilor implicaţi şi consecuţia lor structurală (sintactică), marcată prin mijloace grafematice indiciale şi prin juxtapunere (v. infra). Aceste raporturi sintactice identificate şi descrise până în prezent în lingvistica românească, se pare, epuizează fără rest toate posibilităţile de actualizare a acestei realităţi sintactice care este raportul sintactic. Totuşi există unele fapte, precum aflarea răspunsului la întrebarea „ce raport/-uri sintactic/-e generează propoziţia principală sau fraza, ca subunităţi sintactice?“ care ne îndreptăţesc să credem că aceste realizări ale raporturilor sintactice nu sunt singurele posibile la nivelul limbii române, ipoteză de care ne vom ocupa în cele ce urmează.

Raporturile sintactice au un conţinut sintactic şi o formă sintactică (S. Stati, 1967 (b): 231; C. Dimitriu, 1982: 113). Luând în consideraţie afirmaţiile care s-au făcut în legătură cu conţinutul sintactic al raportului sintactic, observăm că acesta este decelabil în trei componente: a) conţinutul funcţional (care vizează funcţia sintactică a unui cuvânt/parte de vorbire, mai exact capacitatea unui cuvânt/parte de vorbire de a îndeplini o funcţie sintactică în urma contractării unui raport sintactic); b) conţinutul categorial, care vizează tipul de funcţie sintactică „subiect“, „agent“, „obiect“; funcţie sintactică fixată printr-o „formă“ specifică, cu realizare intrapropoziţională sau propoziţională; c) conţinutul denotativ, care vizează diferenţierile semantice cu implicaţii sintactice prezente la nivelul conţinutului categorial cu relevanţă la nivelul sintactic; pentru exemplificare, aducem în discuţie situaţia atributului genitival unde genitivul poate fi diferenţiat semantic în „subiectiv“ – răsăritul soarelui, dar şi în „obiectiv“ – culesul merelor etc.) (S. Stati, 1967 (b): 231-232), sau a


circumstanţialelor subclasificate după conţinutul denotativ intrinsec. Notăm şi faptul că prin conţinut al raportului sintactic, unii lingvişti înţeleg şi „planurile în care se află unităţile sintactice intrate în raport“ care pot fi doar două: „planul comunicării“ propriu-zise şi „planul comentariilor la comunicarea propriu-zisă“ şi „importanţa unităţii sintactice date în cadrul planului respectiv“ (C. Dimitriu, 1982: 113). Definirea conţinutului raportului sintactic este posibilă, deci, doar prin existenţa unei funcţii sintactice generată sau implicată de acesta, condiţie impusă de componenta numită „conţinut funcţional“ sau prin absenţa unei funcţii sintactice la nivelul unei „categorii“ sau „forme“, ceea ce atrage după sine corolarul că nu pot exista raporturi sintactice acolo unde nu există funcţii sintactice. Acestea fiind datele problemei, discutarea conceptului de raport sintactic trebuie pornită deductiv de la ceea ce se cunoaşte şi se admite ca realitate nemijlocită, adică de la funcţia sintactică concretă de la nivelul sintactic al limbii române, ca produs al raporturilor sintactice. După cum am văzut, lingvistica tradiţională acordă statut de „funcţii sintactice“ numai acelor cuvinte care trimit direct sau indirect la sens denotativ (referenţial), înţeles ca „informaţie semantică“, adică acelor cuvinte care „comunică direct sau indirect o singură noţiune“ (C. Dimitriu, 1982: 80). Dar cuvinte „funcţionale sintactic“ sunt considerate, în principiu, cuvintele reprezentate a doar şapte clase semantico-morfologice: cele ale substantivului, adjectivului, pronu-melui, numeralului, verbului, adverbului şi interjecţiei, care pot apărea fiecare în poziţia sintactică de „termeni ai unei relaţii sintactice“ (S. Stati, 1972: 9). În consecinţă, şi raporturile sintactice posibile la nivelul sintactic al limbii române se vor înscrie între coordonatele unei expresii matematice de tipul C(7x7)2,3: combinaţii de şapte clase morfologice ori şapte clase morfologice, luate câte două, dar şi trei sau mai multe elemente, după „modelele“ substantiv-substantiv, substantiv-adjectiv; substantiv-pronume etc. unde semnul (-) indică existenţa unui raport sintactic. De exemplu, relaţiei substantiv-substantiv îi pot corespunde mai multe tipuri de raporturi sintactice: casa [-] vecinului (subordonare); Kostas,[-] grecul…, (apoziţie), Ion,[-] Gheorghe [şi] Maria…) (coordonare) etc. Această condiţie a „noţionalităţii“ exclude, însă, în opinia majorităţii specialiştilor, de la participarea activă şi directă la raportul sintactic a unor elemente


71

morfologice (părţi de vorbire) de la nivelul enunţului-propoziţie şi a unor unităţi sintactice (de exemplu: „substitutul de propoziţie sau frază“– C. Dimitriu, 1982: 99; enunţurile-propoziţii principale) de la nivelul enunţului-frază şi chiar a enunţului–frază inclus într-un enunţ transfrastic. La nivelul enunţului-propoziţie sunt excluşi, de regulă, de la participarea directă şi nemijlocită (ca participanţi „în sine“ şi „pentru sine“ la raporturile sintactice) reprezentanţii claselor morfologice ale articolului, prepoziţiei şi conjuncţiei, combinaţiile de tipul substantiv [-] articol; substantiv [-] prepoziţie etc., nefiind considerate „modele“ de raporturi sintactice. În legătură cu clasele morfologice ale articolului, prepoziţiei şi conjuncţiei, specialiştii au opinii diferite. Unii lingvişti le consideră „simple instrumente gramaticale“ (G.A., 1966, II: 86-87; D. Irimia, 1977: 309), calitate în care sunt considerate doar mărci, fie ale raporturilor sintactice, fie ale categoriilor gramaticale cazuale (Ibidem). Alţi specialişti contestă conectivelor (referindu-se prin acest metatermen, în special, la prepoziţii şi conjuncţii) calitatea de „componenţi ai nivelului sintactic“ (Valeria Guţu Romalo, 1973: 34). În sfârşit, o părere oarecum diferită în această privinţă este cea prin care acestor clase morfologice li se acordă statut de constituenţi la nivel sintactic, fiind consideraţi „functori“ şi sunt diferenţiate de clasele morfologice „noţionale“, care sunt la nivel sintactic „functivi“, adică funcţii sintactice (S. Stati, 1967: 129-130). Alteori, aceste elemente în discuţie sunt considerate „determinanţi“ (I. Iordan, Valeria Guţu Romalo, Al. Niculescu, 1967: 167; G.G. Neamţu, 1972: 59 şi n. 43, 44, 45) – determinarea fiind o trimitere explicită la ideea de raport sintactic – fără a fi discutate, însă, şi funcţiile lor sintactice. În afară de articole, prepoziţii şi conjuncţii sunt considerate araportuale sintactic, în sensul nestabilirii nici unui raport sintactic cu vecinătăţile lor lexicale şi deci neavând nici funcţie sintactică şi unele adverbe, cărora li se atribuie de către diverşi specialişti fie „funcţie de marcă“ categorială (la nivel morfologic a categoriei gramaticale a comparaţiei realizată prin mijloace lexicale: deosebit, extrem, foc de deştept), fie funcţia de modalizator, la nivel morfologic, fie o funcţie expresivă, la nivel stilistic (I. Diaconescu, 1994: 396 sqq): musai, bunăoară, în fond, de fapt etc., fie funcţia de marcă raportuală la nivel sintactic asigurată de adverbele apozitive: adică, anume (V. Hodiş, 1990: 69 sqq.).


Notăm că această perspectivă de abordare a părţilor de vorbire în discuţie, deşi este una considerată „funcţională“, nu ia în consideraţie, prin opoziţie şi comparaţie cu alte părţi de vorbire, şi funcţia sintactică a acestor elemente (v. supra. passim) şi, deci, nu este o descriere din punct de vedere sintactic.

Pornind de la considerentul, care nu mai trebuie demonstrat, credem, având în vedere caracterul integrator al nivelelor limbii, că la nivel sintactic este întrebuinţat tot sistemul morfologic al limbii (prin „tot“ neînţelegând întreg lexiconul românesc, ci reprezentanţii tuturor claselor morfologice ale limbii) şi urmărind să demonstrăm afirmaţiile de ordin general şi principial, înregistrate mai sus: că sintaxa este ştiinţa relaţiilor, la acest nivel neexistând termeni independenţi, avansăm ipoteza că toate cuvintele (prin cuvinte înţelegând, cum am mai precizat, „părţi de vorbire“) care participă la o enunţare (la un moment dat), se află unele faţă de altele, la stânga sau la dreapta, cel puţin într-un raport sintactic având cel puţin o funcţie sintactică. Caracterul generalizant al raporturilor sintactice trebuind să epuizeze şi sfera de aplicare a enunţului transfrastic prin raporturi între enunţuri-propoziţie şi/sau enunţuri-frază şi/sau enunţuri–substitute de propoziţie sau frază şi între funcţii sintactice ca unităţi sintactice, aceste aspecte le vom avea în vedere, de asemenea, în demersul nostru.

2.1. RAPORTURI SINTACTICE CARE SE STABILESC ÎNTRE PĂRŢI DE VORBIRE ÎN CADRUL ENUNŢULUI-PROPOZIŢIE

Luând în discuţie raporturile sintactice care se stabilesc între părţi de

vorbire, în cadrul enunţului-propoziţie, considerăm exemplele: (1) Chiar Ion a plecat, (2) Despre Ion nu ştiu nimic, (3) Ioane, vino aici!

În aceste exemple, observăm că adverbul chiar şi prepoziţia despre aflate în poziţie adnominală şi substantivul în cazul vocativ, Ioane, stabilesc cu părţile de vorbire pe care le însoţesc sau în vecinătatea textuală în care se află, relaţii, în primul rând, semantice. Trebuie să acceptăm, însă, faptul că aceste relaţii semantice sunt dublate şi de raporturi sintactice, deoarece


73

relaţiile semantice nu sunt suficiente pentru a se obţine coeziunea structurală a unui text, fapt dovedit de testul omisiunii (numit şi comutarea cu zero, substituţia cu zero etc.), cu relevanţă sintactică, prin aplicarea căruia se obţin alte enunţuri sintactice, diferite nu numai semantic, ci şi structural, adică diferite din punct de vedere sintactic:

Chiar Ion a plecat vs. ∅ Ion a plecat; Despre Ion nu ştiu nimic vs. ∅ Ion nu ştiu nimic; Ioane, vino aici! vs. ∅ Vino aici!

Raporturile sintactice contractate de către adverbul chiar şi de către prepoziţia despre cu substantivul Ion şi de către substantivul Ioane, cu vecinătăţile lor lexicale sunt caracterizate prin negaţie, adică sunt lipsite de conţinut sintactic, şi anume de conţinut funcţional (definit ca posibilitatea de a îndeplini o funcţie sintactică şi de a impune o funcţie sintactică), păstrând însă elemente de conţinut categorial şi de conţinut denotativ. Totuşi cele trei situaţii prezentate mai sus nu sunt egale, între ele existând o relaţie primus inter pares. În exemplul:

(1) Chiar Ion a plecat., adverbul chiar este exponentul acelor clase semantico-morfologice care, de regulă, stabilesc raporturi cu conţinut sintactic (nu toate adverbele sunt araportuale, în sensul că nu îndeplinesc şi nu regizează funcţii sintactice), dar conţin şi anumite elemente care, în mod permanent, sunt caracterizate negativ din acest punct de vedere. Situaţia adverbului nu este comparabilă, însă, cu cea a substantivului în cazul vocativ, Ioane din exemplul (3), care îşi păstrează conţinutul categorial (şi noţional), dar îşi pierde temporar conţinutul funcţional, respectiv, capacitatea de a îndeplini o funcţie sintactică. Prepoziţia despre este exponenta acelor clase morfologice care în orice enunţ sintactic stabilesc raporturi sintactice lipsite total de conţinut sintactic, această absenţă a conţinutului sintactic fiind justificată prin lipsa informaţiei semantice de tip noţional. În cele trei exemple aduse în discuţie, între părţile de vorbire subliniate şi părţile de vorbire pe care le însoţesc şi le complinesc din punct de vedere semantic şi sintactic, în egală măsură, între cuvântul în cazul vocativ şi vecinătatea lui lingvistică se poate vorbi de un raport sintactic ∅ (zero), materializat la nivelul substantivului în cazul vocativ, al adverbului şi chiar al prepoziţiei prin funcţii sintactice ∅


(zero)25, ţinând cont de caracterul permanent şi/sau temporar al absenţei conţinutului sintactic al raporturilor stabilite de aceşti termeni cu vecinătăţile lor lingvistice. Substantivele în cazul vocativ, de exemplu, îşi pierd parţial sau jumătate din conţinutul sintactic funcţional, respectiv, capacitatea de a îndeplini o funcţie sintactică, şi nu pierd capacitatea de a impune altui cuvânt o funcţie sintactică, fapt dovedit prin exemplul următor şi altele de acelaşi fel:

„Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…“ (Mihai Eminescu),

unde adjectivul dulce este atributul unui substantiv în cazul vocativ. Stabilind existenţa unui raport sintactic abstract, zero, pe care îl vom marca prin acest semn convenţional (al mulţimii vide, în matematică), ∅, trebuie să avem în vedere şi conceptul de „proiectivitate sintactică“ care este definit în literatura de specialitate ca o relaţie naturală existentă între termenii aflaţi în succesiune în interiorul unui enunţ, o relaţie aflată la intersecţia dintre raportul sintactic de dependenţă şi o r d i n e a n a t u r a l ă a cuvintelor (vezi Margareta Mihalyi, 1968; 1974). Evaluând raporturile sintactice dintre părţile de vorbire constituente ale enunţurilor aduse în discuţie, observăm că în ordine naturală apare în exemplul (2) în secvenţa liniară Ion nu, secvenţă care din punct de vedere sintactic nu poate fi asimilată vreunui raport sintactic cunoscut, caracterizându-se negativ, din acest punct de vedere. Credem că, în această situaţie, şi în altele de acelaşi fel, trebuie să putem vorbi de un raport sintactic, fiindcă el este opoziţia raporturilor sintactice concrete şi credem că este vorba de un minus raport sintactic (-). Nota comună a acestor tipuri de raporturi sintactice abstracte (zero şi minus) este absenţa capacităţii generative de funcţii sintactice concrete, la nivelul elementului morfologic implicat la dreapta (sau la stânga), dar s-ar putea afirma şi admite că raporturile sintactice zero, generează funcţii sintactice zero şi că nonraportul sintactic generează o nonfuncţie sintactică, ceea ce păstrează, dintr-un anumit punct de vedere, aceste raporturi sintactice în clasa raporturilor sintactice

25 Despre funcţia sintactică a substantivelor sau a altor părţi de vorbire în cazul vocativ s-a discutat atât în lingvistica românească, cât şi în cea străină (cf. Laura Vasiliu, Observaţii asupra vocativului în limba română, SG., II, 1967: 7; L Hjelmslev, La catégorie des cas, Copenhaga, 1936. Soluţia oferită de noi este încă una posibilă.


75

generatoare de funcţii sintactice. Aceste realizări ale raporturilor sintactice se înscriu în limitele opoziţiilor interne ale categoriei sintactice numită raport sintactic: raporturi sintactice concrete/ raporturi sintactice abstracte, respectiv cu realizare ∅ şi raporturi sintactice cu realizare negativă (-) sau nonraporturi sintactice, opoziţii ce pot fi figurate grafic pe o axă a raporturilor sintactice astfel: ―__________________ø_______________+_____________ minus raporturi raporturi raporturi sintactice sintactice ∅ sintactice pozitive (nonraporturi (vide) (raporturi sintactice) sintactice concrete)

Figura nr. 5. Sistemul categorial al opoziţiilor aplicat raporturilor sintactice

Cunoscând opoziţii interne, raportul sintactic se comportă categorial şi anume este o categorie sintactică. Raportând la această axă a raporturilor sintactice realităţile de la nivelul enunţului transfrastic, vom putea observa că şi aici există mai multe situaţii care vizează raporturile sintactice abstracte.

2.2. RAPORTURI SINTACTICE DE LA NIVELUL ENUNŢULUI-FRAZĂ

I. O primă realizare o reprezintă propoziţiile principale şi raporturile sintactice care generează aceste propoziţii. Din punctul de vedere al topicii, mai exact al poziţiei sintactice pe care o pot ocupa propoziţiile principale independente sau neindependente („legate“), se pot plasa în orice poziţie, incipită, mediană sau finală, în interiorul unui enunţ sintactic. În oricare din aceste situaţii, raportul sintactic care generează propoziţiile principale nu poate fi decât ∅, întrucât prin opoziţie cu propoziţiile secundare, propoziţiile principale nu îndeplinesc funcţii sintactice concrete, ci abstracte, cf.

• „∅ A doua zi făcui un pachet din cărţile/ pe care le citisem/ şi ∅ plecai la anticar/ să le schimb./“ (M. Preda, Viaţa ca o pradă, 1979: 121)


În enunţul dat, marca (zero) ∅ a raportului sintactic ∅ (zero), generator al propoziţiei/propoziţiilor principale, cu funcţie sintactică ∅ se opune mărcilor celorlalte raporturi sintactice, de subordonare, de coordonare etc.

II. Altă realizare o reprezintă propoziţiile incidente, „legate“ sau

„nelegate“ (Maria Gabrea, 1965: 533-544; C. Dimitriu, 1982: 137 sqq.), aflate în planul comentariilor la comunicarea propriu-zisă, independente sau bază a unei fraze incidente cf.:

• „Să nu anticipam, ∅ protestă moale, obosit, Vîrlan.“ (T. Popovici, Străinul, 1979: 194);

• „Eu îţi comunicasem –∅ dacă nu mă înşel- că vînd cui îmi plăteşte mai mult şi îndată.“ (L. Rebreanu, R., 329, exemplu după Gh. Trandafir, 1982: 158);

• „Şi cum stam eu acum şi mă chiteam în capul meu că şerpe cu pene nu poate să fie, după cum auzisem, din oameni, că se află prin scorburi câteodată şi şerpi, unde nu mă îmbărbătez […].“

(I. Creangă, Poveşti, Amintiri, Povestiri, 1979: 168) În enunţurile date, se stabilesc, mai întâi, raporturi sintactice zero ∅ între

planurile vorbirii26: „planul comunicării directe„ şi “planul comentariilor la comu-nicarea directă“, propoziţiile incidente fiind fie principale, fie pseudosubordonate formal („legate“), ele sunt, de fapt, generate de raporturi sintactice zero (∅), la acest nivel realizându-se un cumul de raporturi sintactice ∅.

III. O altă realizare o reprezintă propoziţiile intermediare explicative (C.

Dimitriu, 1982: 74 sqq.), independente sau bază a unor fraze explicative cf. • „Venea la mine? Puţin probabil. ∅ Căci de luni de zile ea punea o

vădită consecvenţă în a mă ocoli.“ (L. Blaga, Luntrea lui Caron, 1980: 247); • „— Las’, măi Ştefane şi Smărănducă, nu vă mai îngrijiţi atîta; / ∅ că

azi e duminică, mîne luni şi zi de tîrg, dar ∅ marţi, de-om ajunge cu

26. În lingvistica românească, despre o „relaţie zero“ vorbeşte pentru prima dată Gh. Trandafir (1982: 158), referindu-se la raportul sintactic de incidenţă. Despre absenţa funcţiei sintactice cuantificată în metatermeni mai clari vorbeşte Gh. N. Dragomirescu cf. art. Elemente, în propoziţie şi frază, cu funcţie gramaticală zero, 1969, LL.23: 117 sqq.


77

sănătate, am să ieu nepotul cu mine şi am să-l duc la Broşteni cu Dumitru al meu, la profesorul Nicolai Nanu de la şcoala lui Baloş, şi ∅ -ţi vedea voi ce-a scoate el din băiet, că de ceilalţi băieţi ai mei, Vasile şi Gheorghe, am rămas tare mulţămit, cît au învăţat acolo.“ (I. Creangă, Poveşti, amintiri, povestiri, 1987: 150), generate tot de raporturi sintactice zero (∅).

IV. Aceste realizări raportuale vide privesc şi raporturile sintactice

stabilite de „substitutele de propoziţie sau frază„, enunţuri sintactice brevilocvente sau monomembre, cf.

• „∅ — A! stai să-ţi prezint un erou, …“ (T. Popovici, Străinul, 1979: 113). Ne referim la raportul (raporturile) sintactic (-e) stabilite la dreapta,

adică la generarea „substitutului de propoziţie sau de frază“, întrucât la stânga raportul (raporturile) sintactic(e) stabilite de aceste enunţuri sintactice sunt sau ar trebui să fie considerate de tip apozitiv (C. Dimitriu, 1982: 99). Generarea acestor enunţuri sintactice este asigurată tot de raportul sintactic ∅, ele îndeplinind funcţii sintactice ∅.

2.3. RAPORTURI SINTACTICE CARE SE STABILESC ÎNTRE FUNCŢII SINTACTICE CA ENTITĂŢI SINTACTICE

Aceste raporturi sintactice conduc la actualizarea funcţiilor sintactice

multiple alcătuite din termeni heterofuncţionali sau homofuncţionali sintactic, cf.

• „Le spuse apoi boierul despre originea românilor, cum şi de cine au fost ei aduşi pe aceste locuri, despre suferinţele lor şi cum au ajuns a fi dezbinaţi şi împrăştiaţi prin alte ţări.“

(I. Creangă, Poveşti, amintiri, povestiri, 1987).


2.4. NONRAPORTURI SINTACTICE

În interiorul enunţului-frază, se întâlnesc şi realizări ale raportului sintactic negativ, cf.

• „El nu ştia să povestească nimic şi nu ştia nici să asculte, iar ea era preocupată cum să facă să amâne pentru zilele următoare bâlbâielile cu care el o întâmpina la ieşirea din uzină.“ (M. Preda)

Între propoziţiile aflate în ordine lineară naturală sau în succesiune secvenţială (cf. exemplul între propoziţiile subliniate: /să povestească nimic/ şi /nu ştia/), dar nu stabilesc nici un raport sintactic sau, mai exact se stabileşte un nonraport sintactic, un raport sintactic caracterizat negativ.

Generalizând în legătură cu definirea conceptului de raport sintactic, observăm că raportul sintactic este o categorie sintactică, având aspecte interne opozabile: realizări (+), (∅), (-). El reprezintă capacitatea tuturor unităţilor morfologice (părţi de vorbire) şi a tuturor unităţilor sintactice (enunţuri-propoziţii, enunţuri-fraze, enunţuri-substitute de propoziţii/fraze şi a funcţiilor sintactice ca unităţi sintactice) de a se combina semantico-sintactic, în baza principiilor coerenţei semantice şi coeziunii sintactice, combinaţii în urma cărora se actualizează întotdeauna funcţii sintactice concrete (simple sau multiple) sau abstracte (zero sau minus).

2.5. CONSIDERAŢII ASUPRA RAPORTURILOR SINTACTICE ADMISE ÎN LINGVISTICA ROMÂNEASCĂ

O problemă mai puţin abordată în lingvistica românească este cea a capacităţii generative de funcţii sintactice a raporturilor sintactice. Referindu-ne la acest aspect, observăm că unii lingvişti acceptă faptul că toate funcţiile sintactice identificate şi descrise sunt rezultatul raporturilor sintactice (V. Hodiş, 1976 (b): 34 şi 40), contractate la nivelul enunţurilor sintactice, aceasta întrucât „nu există funcţie decât acolo unde există relaţie“ (Ibidem). Alţi lingvişti consideră, dimpotrivă, că nu toate raporturile sintactice sunt


79

generatoare de funcţii sintactice (I. Diaconescu, 1989: 129). Abordând problema capacităţii generative a raporturilor sintactice, nu putem eluda nici faptul că această problemă stă în strânsă legătură cu tipurile şi numărul de raporturi sintactice existente în limba română, părerile specialiştilor fiind diferite şi în această privinţă. În stabilirea tipurilor şi, implicit, a numărului de raporturi sintactice, este necesar a se avea în vedere aceleaşi două elemente de maximă importanţă „conţinutul“ şi „forma“ raporturilor sintactice (C. Dimitriu, 1982: 113), la care am făcut referiri şi până acum. Având în vedere o anumită extensiune a acestor concepte, precizăm că este util prin conţinut să înţelegem pentru acest demers cu precădere „planurile în care se află unităţile sintactice intrate în raport“ şi „importanţa unităţii sintactice date în cadrul planului respectiv“ (Ibidem), iar prin formă, mărcile acestor raporturi (mărci fonetice, morfologice, sintactice). Conţinutul şi forma acţionează concomitent şi nu pot fi disociate decât în practica analizei ştiinţifice. Deşi aceste două elemente sunt sau ar trebui să fie şi criteriile de bază, care conjugate să valideze existenţa unui raport sintactic, aşa cum remarcă, pe bună dreptate unii specialişti (Ibidem), totuşi lingviştii au păreri diferite privind numărul şi tipurile de raporturi sintactice. Aplicând varii criterii de identificare, specialiştii consideră că în limba română există două raporturi sintactice: coordonarea şi subordonarea (G.A., 1966, II: 78-79; 231-232; D. D. Draşoveanu, 1977(a): 27-33); trei raporturi sintactice: coordonare, subordonare şi inerenţă (I. Iordan, 1956: 510), patru raporturi sintactice27: coordonare, subordonare, predicativ, apozitiv (S. Stati, 1972: 134 sqq.) sau dependenţă, coordonare, echivalenţă şi repetare (Valeria Guţu Romalo, 1973: 35 sqq), cinci raporturi sintactice: interdependenţă, referenţial, coordonare, subordonare, dublă subordonare (V. Şerban, 1973: 45-46) sau interdependenţă, dependenţă, coordonare, apoziţie şi incidenţă (D. Irimia, 1983: 12; 1997: 369), ori coordonare, subordonare, apozitiv, zero şi binar-mixt (Gh. Trandafir, 1974: 385-391) sau şase raporturi sintactice: inerenţă, coordonare, subordonare, mixt, explicativ, incidenţă (C. Dimitriu, 1982: 122).

După cum se poate observa, în etapa actuală a cercetărilor, numărul de raporturi sintactice, identificate şi descrise a fost augmentat de la două:

27 Vezi nota 4.


coordonare şi subordonare, la şase raporturi sintactice: inerenţă, coordonare, subordonare, mixt, explicativ şi incidenţă (C. Dimitriu, 1982:122), la care unii specialişti adaugă raportul apozitiv (M. Mitran, 1963: 36) şi raportul de dublă subordonare (V. Şerban, 1970: 46). Deşi numărul de raporturi sintactice identificate este relativ mare, în problema capacităţii generative de funcţii sintactice a raporturilor sintactice nu s-a discutat prea mult, unii specialişti fiind de părere că „singurul generator de funcţii sintactice este raportul de subordonare“ (I. Diaconescu, 1989: 129), (întrucât „nu există funcţie decât acolo unde există relaţie“ şi „relaţia (condiţia sine qua non pentru naşterea funcţiei) este de dependenţă“, rezultă că „funcţiile sintactice sunt generate de relaţia sintactică de determinare sau de subordonare „(V. Hodiş, 1976 (b): 35), la polul opus fiind plasat raportul de coordonare considerat, prin excelenţă, nongenerator de funcţii sintactice, deşi există în literatura de specialitate şi încercări de a se demonstra existenţa unei funcţii generate de raportul de coordonare, numită „coordonat“ (V. Hodiş, 1976 (b): 37-38; 1977: 105), (la care ne vom referi mai târziu). Între aceste două extreme, pe care, deşi poate părea impropriu din cauza reprezentanţilor unici, le vom numi clase: clasa raporturilor nongeneratoare de funcţii sintactice, reprezentată prin raportul de coordonare şi clasa raporturilor generatoare de funcţii sintactice, reprezentată prin raportul de subordonare şi, eventual şi prin raportul de dublă subordonare, dacă acesta poate fi considerat un raport distinct (problemă pe care o vom avea în vedere infra.) se constituie, ca diferenţă, o nouă clasă, clasa raporturilor sintactice controversate în privinţa capacităţii de a genera funcţii sintactice, reprezentată prin raporturile sintactice de inerenţă, mixt, explicativ, incidenţă şi apoziţie. După părerea noastră, însă, această taxinomie este relativă, respectiv, susceptibilă de ameliorări şi, în cele ce urmează, ne propunem să examinăm în ce măsură toate aceste raporturi sunt sau nu generatoare de funcţii sintactice. Ca metodă de lucru, vom începe cu discutarea raporturilor sintactice care se constituie în clasa raporturilor sintactice controversate în privinţa capacităţii de a genera funcţii sintactice, vom continua cu clasa raporturilor sintactice nongeneratoare de funcţii sintactice, pentru ca, în final, să evaluăm şi clasa raporturilor sintactice generatoare de funcţii sintactice.


81

2.6. RAPORTUL SINTACTIC DE INERENŢĂ

În legătură cu raportul sintactic de inerenţă, specialiştii propun mai multe modele interpretative.

a) Concepţia şi teoria cea mai veche în lingvistica românească privind raportul subiectului cu predicatul este cea potrivit căreia subiectul este determinat şi predicatul este determinant (T. Cipariu, 1992: 273; G.A., 1954, II: 263). T. Cipariu, autorul primei gramatici academice (I – 1869; II – 1887), fundamentată pe principiul logicist, observa în acest sens că „dependenţe se pot zice preste tot încă şi predicatul cu referinţă la subiect“ şi că „singur subiectul se poate considera ca mai nedependente de la celelalte cuvinte, fiindcă el este piatra fundamentale a propuseţiunei“ (T. Cipariu, 1992: 273). Această concepţie o regăsim în ultimele decenii ale etapei actuale de cercetare şi la alţi lingvişti. Aceştia consideră că între subiect şi predicat există, de fapt, un raport de subordonare (D. D. Draşoveanu, 1958: 181), în care subiectul este „supraordonatul“, iar predicatul este „subordonatul“ şi că „subiectul, un nominativ de ordinul I, este regentul predicatului, acesta acordându-se cu el şi niciodată invers“ (Şt. Hazy, 1980:187).

b) O altă teorie este aceea că predicatul subordonează subiectul (H. Tiktin, 1945: 205; Gabriela Pană Dindelegan, 1970: 59-60), întrucât verbul-predicat este centrul structural al propoziţiei, subiectul este un determinant de tip completiv, cu o poziţie privilegiată, „un modificator direct al verbului“ (Gabriela Pană Dindelegan, 1974: 266). Unii lingvişti afirmă, de aceea, chiar că predicatul, nefiind o funcţie definibilă prin dependenţă (şi, deci, încadrabilă „cu toată rigoarea“ în definiţia funcţiilor sintactice, care sunt generate, în opinia unor lingvişti exclusiv de raportul de subordonare), termenul de „funcţie“ în situaţia predicatului trimite la alt sens (I. Diaconescu, 1992: 89).

c) Teoria cea mai răspândită în etapa actuală de cercetare este cea potrivit căreia între subiect şi predicat se stabileşte un raport de condiţionare reciprocă, numit de interdependenţă (S. Puşcariu, 1940: 156), dependenţă reciprocă (I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 553 sqq.; D. Irimia,


1983:65) sau dependenţă bilaterală (Valeria Guţu Romalo, 1973: 38) sau inerenţă (I. Iordan, 1956: 533), C. Dimitriu, 1982: 123). Această teorie se bazează, în principiu, pe argumentul că subiectul şi predicatul sunt funcţii sintactice ce se implică una pe alta: „în aceeaşi măsură în care predicatul depinde de subiect şi subiectul depinde de predicat“ (V. Şerban, 1973: 42). Fiind, în egală măsura, dependente una de cealaltă, subiectul şi predicatul sunt părţi principale de propoziţie. Ca urmare a acestei „implicaţii“ între subiect şi predicat se stabileşte un raport de interdependenţă, marcat în plan formal prin aceea că numele-subiect impune verbului-predicat, prin acord, care este considerat marcă a raportului de inerenţă, categoriile gramaticale de număr şi persoană, iar verbul-predicat îi impune numelui-subiect, prin recţiune, considerată tot marcă a acestui raport, cazul nominativ (D. Irimia, 1983: 65; Gh. Trandafir, 1988 (a), II: 18).

Figurările grafice ale acestor trei teorii sunt următoarele: a). S b). P c). S acord P P recţiune S

P S unde S = subiect, P = predicat.

Figura nr. 6. Teorii sintactice privind raportul sintactic dintre subiect şi predicat

Ca o constatare generală anticipativă, observăm că descrierile propuse nu sunt în raport de opoziţie sau disjuncţie, ci, am putea spune, se află într-un raport de complementaritate, fiecare dintre ele axându-se pe o anumită latură, logică, formală, sintactică, a raportului dintre subiect şi predicat. Dificultatea surprinderii esenţei raportului dintre subiect şi predicat provine, deci, fie din unilateralitatea criteriilor de descriere preponderent formale sau semantic-asertive, fie din abordarea sintactică simultană a funcţiilor în discuţie, surprinsă prin metatermenii „interdependenţă“, „dependenţă bilaterală“ etc.

a'). Analizând prima teorie expusă şi reconsiderând coordonata temporală sau cronolingvistică a fenomenalizării funcţiilor de subiect şi predicat, în propoziţia bimembră, canonică constatăm că actualizarea subiectului preexistă constant şi frecvent actualizării predicatului în topica dominantă obiectivă. În planul formei raportului, acordul, ca marcă


83

subordonatoare, impus verbului-predicat de către numele-subiect, conferă acestuia din urmă calitatea de supraordonat, iar predicatului pe cea de subordonat. Invocarea formei raportului sintactic între subiect şi predicat, totdeauna acordul (pentru realizările tipice) reprezintă un argument dificil de combătut („forma reprezintă garanţia caracterului lingvistic“, Gh. Trandafir, 1982: 159) şi în favoarea acestei teorii a subordonării predicatului. Alt argument care vine în sprijinul acestei teorii este faptul că numele are categorii gramaticale deictice de număr şi persoană28 pe care le impune verbului-predicat, astfel încât citind raportul de la dreapta la stânga sau de la stânga la dreapta (cu tot truismul demonstraţiei) ajungem la acelaşi rezultat: predicatul este subordonat subiectului, altfel, conceptul de acord devine inoperant şi inutil. Verbul, în schimb, are categorii gramaticale anaforice de număr şi persoană şi categorii gramaticale deictice de diateză, mod şi timp, fără să cunoască categoria cazului, nu impune subiectului nici o categorie gramaticală, respectiv, nu-i impune cazul nominativ, astfel încât afirmaţia că verbul-predicat ar impune numelui-subiect cazul nominativ rămâne, din punctul nostru de vedere, încă, de demonstrat.

Notă: În sprijinul acestei teorii mai putem invoca cel puţin un argument: existenţa multor situaţii atipice de realizare a subiectului (considerând tipice sau specifice realizările subiectului prin numele şi substitutele sale în cazul nominativ, iar atipice sau nespecifice realizările subiectului prin substantiv şi substitutele sale în alte cazuri decât nominativul (genitiv, dativ, acuzativ), indiferent de „etimologia“ sintactică a acestor realizări sau prin părţi de vorbire cum ar fi verbele la moduri nepersonale în poziţia sintactică a subiectului. Cf. în exemplele Ai casei au plecat. vs. Al casei a plecat. vs. Dintre ei au mai plecat., acordul se realizează, dar recţiunea nu, ceea ce poate însemna în alţi termeni, că numele-subiect îşi îndeplineşte formal, cu puţine excepţii, rolul de supraordonat.

La aceeaşi concluzie a supraordonării subiectului ajungem dacă privim simultan numele-subiect şi verbul-predicat prin prisma părţilor de vorbire prin care se exprimă şi prin cea a concatenărilor acestora. Avem în vedere faptul,

28 Pentru categoria gramaticală a persoanei la substantiv, vezi Carmen Vlad, 1970: 275 sqq.; Paula Diaconescu, 1970: 107. Unii lingvişti consideră că această categorie gramaticală a persoanei la substantiv este lipsită de conţinut gramatical, pentru că nu are aspecte opozabile (C. Dimitriu, 1994).


care a fost susţinut de mulţi lingvişti străini şi români, că „numele“ (G. Ivănescu, 1965: 264) sunt „categorii lingvistice“ „de ordinul întâi“, prin „ordin“ înţelegându-se „proprietăţile de combinare a categoriilor în cauză“, verbele şi adjectivele sunt „categorii de ordinul doi“, iar adverbele sunt „categorii de ordinul trei“ (J. Lyons, 1995: 368). Această teorie categorială afirmă importanţa substantivului ca o „categorie fundamentală, toate celelalte părţi de vorbire fiind categorii complexe, derivate“, ipoteză confirmată de practica enunţurilor (analizabile din această perspectivă fără rest), şi de faptul că se sprijină pe un criteriu exclusiv sintactic: subordonarea. Teoria ordinelor este o teorie sintactică, prin faptul că are la bază posibilităţile combinatorii sau relaţionale ale părţilor de vorbire.

Reţinem din această primă teorie a supraordonării subiectului că, în planul formei, raportul dintre subiect şi predicat este de dependenţă unilaterală, dinspre predicat spre subiect.

b'). Privitor la teoria potrivit căreia se consideră că subiectul se subordonează predicatului, suntem de părere că, deşi verbul este purtătorul indicilor de predicaţie şi singura unitate sintactică capabilă să comunice (trăsătură de conţinut asertivă) şi să supraordoneze determinanţi verbali (trăsătură de conţinut coezivă) (G.G. Neamţu, 1986: 15), trăsături intrinseci care îi conferă o importanţă comunicaţională maximă, în plan gramatical, fenomenalizarea acestor trăsături are loc, pe axa secvenţială a enunţării semnelor lingvistice, după ce verbul este contractat de subiectul deja fenomenalizat. Există, deci, deasupra ordinii lineare a semnelor lingvistice o supraordine mentală, a gândirii logice, care reflectă criteriul adevărurilor relaţiilor din realitate (criteriu care, deşi extralingvistic, are rolul său indiscutabil în procesul enunţării). Enunţul porneşte întotdeauna de la emiţător. Întrucât emiţătorul îşi ordonează gândirea în semne lingvistice, el decide şi ordinea acestora după importanţa comunicativă. În procesul comunicării, el va ţine cont de mai mulţi factori. Cel mai important dintre acestea va fi acela că va trebui să comunice o noţiune (elementul cunoscut) şi notele ei (elementele noi). În plan lingvistic, noţiunea aflată in mente este materializată in voce prin cuvânt, respectiv, prin nume (al cărui corespondent lingvistic este substantivul şi substitutele sale). Observăm că în situaţiile în care rămâne neexprimat, există elemente de decodare cf.


85

exemplul: „Singur mi-a mărturisit că nu şi-a dat seama că i-a scăpat [sic] dimensiunile ideii pe care i-o destăinuisem.“ (Gib. Mihăescu), unde adjectivul cu categorii gramaticale anaforice este întrebuinţat deictic, dând informaţii pentru categoriile gramaticale ale predicatului.

Notă: Există în literatura română de specialitate exprimată şi părerea că nu numai substantivele sunt noţionale, ci toate cuvintele care conţin informaţie semantică (C. Dimitriu, 1994: 9-10). Suntem de părere că noţiune nu înseamnă neapărat numai îndeplinirea condiţiei de a conţine informaţie semantică, ci şi a altor condiţii. Capacitatea de a numi sau a denumi este fundamentală pentru actul vorbirii, şi, de aceea din acest punct de vedere orice cuvânt conţine şi această latură. Deşi a numi înseamnă a semnifica prin apelul la noţiune, nu toate cuvintele sunt noţiuni sau sunt noţiuni de diferite grade. Substantivul este „noţiunea“, pronumele şi numeralul întrebuinţat pronominal sunt noţiuni indirecte, iar adjectivul, verbul şi numeralul întrebuinţat adjectival sunt „noţiuni“ care caracterizează „noţiuni“, adică ceea ce a fost numit în literatura de specialitate „note ale noţiunii“, existând şi „note ale notelor noţiunii“ (G. Ivănescu, 1965: 421), asigurate de adverbe. Unii logicieni (Al. Surdu, [s.a.]: 167, 171) consideră chiar că nu orice formă cazuală a substantivului denumeşte noţiunea, ci numai forma de nominativ articulat cu articol hotărât care este „semnul formal al noţiunii ca fiind identică cu definiţia sa“ (Al. Surdu, [s.a.]: 167), forma nearticulată a substantivului fiind „numai semnul definiţiei noţiunii“ (Ibidem), iar substantivul la alte cazuri este „noţiunea“ combinată cu semioza funcţiei sale sintactice. Conceptul de „noţiune“ stă în strânsă legătură şi cu cel de „entitate“, cu care, credem, uneori se confundă: „or, entitatea, existenţa însăşi a unui obiect sau a unei acţiuni este proprie atât formelor verbale, indiferent de aspectul concret pe care îl îmbracă, cât şi celorlalte părţi de vorbire: substantiv, adjectiv, numerale etc. În timp ce pentru substantiv, ideea de entitate este preponderentă prin definiţie, pentru celelalte părţi de vorbire este secundară, nedefinitorie.“ (I. Diaconescu, 1968).

În plan sintactic, subiectul este corespondentul „noţiunii“ de „agent“ (Maria Manoliu Manea, 1993: 36), exprimată fie prin substantiv articulat în nominativ (ca forma tipică), fie prin substitute cu forme atipice, dar „analoage“. „Notele noţiunii“ (G. Ivănescu, 1963: 264 sqq.) sunt cantitatea,


calitatea şi acţiunea/procesul. cf. “teoria categorială“ Bello29 – Jespersen – Hjelmslev (vezi şi D. Nica 1988: 20; J. Lyons, 1995: 368). Ultima „notă“ corespunde verbului-predicat. Acest model interpretativ al relaţiei substantiv-verb, cu reflex sintactic în raportul subiect-predicat, este unul dintre punctele de vedere care au rămas viabile în lingvistică (fiind postulate încă de Aristotel). Dacă primul lucru pe care îl va gândi emiţătorul va fi noţiunea de „agent“ sau de actant agentiv (şi căruia îi corespunde, la nivel sintactic, subiectul), în acest moment „subiectul“ este nerelaţionat şi deci, funcţia sintactică îşi va „subordona“ propria formă sau structură morfematică.

Notă: O dovadă lingvistică în acest sens o constituie substantivul suspendat, dar considerat în lingvistica românească, cel mai adesea un „subiect suspendat sau independent „(Gh. Trandafir, 1988 (a), II: 18) în nominativus pendens, cf. exemplul: „Muierea limbută, gura ei făcută ca toaca să turuiască“ (I. Zanne după C. Nedioglu, 1955: 13), unde substantivul are o formă caracterizată prin categorii gramaticale de gen, nr. şi caz compatibile cu un verb–predicat şi cu funcţia sintactică de subiect, respectiv, un potenţial subiect al cărui caz nu îl decide predicatul.

Relaţia cu verbul-predicat va surveni lingvistic şi în plan raţional–logic posterior actualizării subiectului. Aceasta înseamnă că, dacă din punctul de vedere al informaţiei comunicative de la nivel logico-semantic, predicatul este şi rămâne catalizatorul propoziţiei, din punctul de vedere al relaţiei cu subiectul; atribuirea caracteristicii de „centru structural“ nu se susţine şi la nivel formal, pentru că subiectul nu este un „complement“ al verbului. Această ultimă afirmaţie se constituie într-un argument al tezei potrivit căreia predicatul este supraordonatul subiectului, actualizarea predicatului fiind nemotivată fără existenţa unui termen iniţial al gândirii pentru care aceasta să se actualizeze. Capacitatea lui comunicaţională este practic egală cu a numelui.

29 Aşa cum remarcă D. Nica (1988:20), Andres Bello a fost, de fapt, primul teoretician în termeni clari ai teoriei categoriale, în Gramatica de la lengua castellana (Santiago de Chile, 1847), unde afirmă că „substantivul este cuvântul dominant: toate celelalte concură în a-l explica şi determina. Adjectivul şi verbul sunt semne de grad secund: ambele modifică direct substantivul. Adverbul este un semn de grad inferior: modifică modificatorii.„ (Ibidem ).


87

Reţinem din această teorie că, doar din punct de vedere comuni-caţional, predicatul prevalează ca importanţă subiectului, întrucât predicatul activează enunţurile.

c'). Privitor la ultima teorie, potrivit căreia se consideră că raportul sintactic dintre subiect şi predicat este un raport sintactic diferit de alte raporturi sintactice (v. supra), în primul rând, de cele de coordonare şi subordonare, cu „caracter universal“ (A. Vraciu, 1980: 230), cu care se operează comparaţia, apreciem că această teorie modelează mai aproape de adevăr mecanismul raportului sintactic ce se stabileşte între subiect şi predicat. Totuşi există unele limite ale acestei teorii, limite ce rezidă, în primul rând, în unele neajunsuri de argumentaţie şi în neluarea în discuţie a tuturor aspectelor implicate. În demonstrarea existenţei unui raport sintactic de tip special, de inerenţă, sunt invocate argumente care vizează mai puţin conţinutul şi forma unui raport sintactic şi mai mult conţinutul conţinutului raportului existent între cele două mărimi sintactice, şi anume, calitatea asertivă a structurii subiect + predicat, respectiv, faptul că termenii acestei structuri sintactice comunică numai împreună ceva, adică sunt indispensabili comunicării în egală măsură.

Aceste argumente, şi altele aduse în discuţie de către specialiştii adepţi ai acestei teorii, permit unele observaţii. Înţelegând prin conţinut „planurile în care se află unităţile sintactice intrate în raport şi importanţa unităţii sintactice date în cadrul planului respectiv“ (C. Dimitriu, 1982: 113), conţinutul conţinutului este semioza structurii subiect + predicat, dată de interacţiunea informaţiei semantice a semnelor lingvistice cu propriile funcţii sintactice, de subiect şi predicat, şi de decodarea unui semn lingvistic în raport cu celălalt, respectiv de îndeplinirea de către această structură a unei funcţii de comunicare, funcţie externă pragmalingvistică esenţială a limbii, ceea ce ţine în ultimă instanţă, de nivelul semantic şi nu de cel sintactic. Rezultă că pentru demonstrarea existenţei unui tip special de raport sintactic este invocat, cel mai adesea, un argument semantic care nu ţine decât implicit de realitatea structurală, formală şi sintactică. Dar, aşa cum s-a remarcat deja, în literatura de specialitate, „conexiunea sintactică presupune conexiunea semantică, dar conexiunea semantică poate să existe şi fără cea sintactică“ (Gh. Trandafir, 1985 (a), I: 2), ca în exemplul: Chiar


el a spus, unde secvenţa chiar el, cel puţin în limitele teoriei tradiţionale a raportului sintactic, este întemeiată doar pe conexiune semantică. În plus, la modul absolut, calitatea asertivă a unei structuri alcătuită din subiect şi predicat nu este diferită de calitatea asertivă a unei structuri formate dintr-un nume şi atributul său, cf. exemplele: casă frumoasă vs. studentul învaţă, întrucât în ambele situaţii sunt evocate câte o noţiune: casă, student, caracterizate fiecare printr-o notă (G. Ivănescu, 1963: 264), fie statică (denotând calităţi, cantităţi etc.), cf. frumoasă, fie dinamică (denotând acţiuni, procese) sau în desfăşurare (I. Evseev, 1974: passim; G. G. Neamţu, 1986: passim), cf. învaţă ceea ce nu inegalizează cele două structuri. Caracterul de „static„ sau „dinamic“ este, însă, extrasintactic şi ţine de proprietăţile referentului din plan ontic. Asertivitatea este prezentă şi la nivelul enunţurilor monomembre. de tipul: Noapte. Nimeni. sau chiar a substitutelor de propoziţii sau fraze: Ah! Da., aflate într-un context extralingvistic ostensibil privind situaţia comunicativă, indiferent dacă în unele situaţii enunţurile sintactice sunt bimembre sau monomembre. Din punctul de vedere al asertivităţii, toate aceste structuri apar ca egale, întrucât toate comunică prin cuvinte, fapt ce conduce la concluzia că asertivitatea situată la nivel semantic nu aduce elemente esenţiale cu privire la sintaxa unei structuri, ci doar faptul că între membrii unei structuri există o conexiune, în primul rând, semantică. Dar dublarea legăturii semantice de către un raport sintactic, existenţa şi tipul acestui raport interesează nivelul sintactic. Neglijarea argumentelor formale şi sintactice sau minimalizarea lor în demonstrarea acestei teorii a raportului de tip special dintre subiect şi predicat generează ambiguităţi interpretative.

• Dacă admitem teoria că subiectul şi predicatul sunt părţi principale de propoziţie, întrucât sunt indispensabile comunicării şi, având importanţă egală, de aceea se află într-un raport sintactic de interdependenţă sau dependenţă bilaterală, atunci testul omisiunii (cu relevanţă sintactică) îi desemnează, în egală măsură, ca regenţi unul pentru celălalt. Această afirmaţie contravine, însă, raţionamentului logic, că nu există regenţi intersubordonaţi, întrucât ipoteza unei intersubordonări simultane – „interdependenţe“, „dependenţă bilaterală“ – înseamnă că subiectul, pentru a


89

fi regent, trebuie considerat (potrivit convenţiei regenţilor exclusiv morfologici) la nivel morfologic, ca „nume“ şi nu ca funcţie sintactică, iar subordonatul numelui fiind tot prin convenţie atributul, predicatul este, în consecinţă, nu atribut al subiectului şi invers, predicatul ca regent fiind un „verb“, rezultă că subiectul este un complement al predicatului. Implicaţiile gramaticale ale „dependenţei bilaterale“ ar fi că, la nivelul sintactic al limbii române, există numai două mărimi sintactice principale care ar putea fi numite „atributul subiectului“ şi „complementul predicatului“ şi două secundare: atributul numelui şi complementul (eventual, circumstanţialul) verbului, ceea ce este, credem, factual, incorect.

• Teoria intersubordonării simultane este nesatisfăcătoare în argumentaţie şi întrucât tratează nediferenţiat situaţia „predicatului nominal“, care nu poate fi asimilată celei a „predicatului verbal“, în accepţia tradiţională a acestei taxinomii, deoarece termenii care participă la raportul sintactic în discuţie, sunt nu numai inegali ca număr (unu la unu, în situaţia predicatului verbal, unu la doi la raportul sintactic stabilit de subiect cu predicatul nominal), ci inegali şi în ceea ce priveşte importanţa sintactică a membrilor raportului. În ceea ce ne priveşte, o examinare critică a acestui aspect credem că se impune, din motivele că o corectă înţelegere a raportului dintre subiect şi predicat nu poate eluda acest aspect foarte important al raportului sintactic în discuţie şi că problema predicatului nominal este încă o problemă controversată la nivelul lingvisticii româneşti, şi nu numai, şi în legătură cu care dorim să ne expunem punctul de vedere.

Unii lingvişti consideră că raportul de inerenţă se stabileşte între subiect şi predicatul nominal astfel: subiectul contractează acest raport cu verbul prin acord în număr si persoană, iar cu numele din alcătuirea predicatului, tot acord, în gen şi caz (I. Iordan, 1956: 511-512; V. Şerban, 1970: 141; D. Irimia, 1983: 91 – 104 passim). Alţi lingvişti consideră că verbul fiind golit de sens, raportul de inerenţă se stabileşte, de fapt, între „numele subiect şi numele predicativ“ (C. Dimitriu, 1982: 199), adică între „nume şi nume“ (Ibidem). Acordul este văzut ca o marcă a raportului de inerenţă (Ibidem: 122).

Este necesar să observăm că, în litera şi în spiritul lor, aceste teorii acoperă doar anumite realizări ale predicatului nominal, şi anume, acel tip în


construcţia căruia apare un nume predicativ exprimat prin adjective variabile cu cel puţin trei sau patru forme flexionare, deoarece doar aici poate apărea acordul dintre cele două nume în gen, număr şi caz. Doar în această unică situaţie, numele-subiect (substantivul, în mod direct, pronumele în mod indirect30) care au categorii gramaticale deictice (cu caracter lexico-gramatical), (G. Gruiţă, 1973: 281) poate şi impune adjectivului-nume predicativ, prin acord, ca marcă a subordonării şi nu ca marcă a raportului de inerenţă, categoriile sale gramaticale, care la nivelul adjectivului devin anaforice, adică au caracter pur formal sau gramatical. Insistăm asupra acestui aspect, întrucât considerarea acordului drept marcă a raportului de inerenţă înseamnă că numele predicativ-adjectival trebuie să impună substantivului – subiect categoria gramaticală a cazului nominativ, ceea ce nu este posibil, şi acceptarea afirmaţiei că raportul de inerenţă se stabileşte, de fapt, între „nume“ şi „nume“, ceea ce nu ni se pare convenabil (Mihaela Secrieru, 1997: 70).

Notă: Deşi metatermenul acord este destul de transparent prin denotaţie, încât deseori nu se consideră necesară explicitarea lui (cf. şi G. Gruiţă, 1973: 279 sqq.), acesta acoperă cel puţin la nivelul lingvistic al limbii române mai multe realităţi. Considerând structurile:

(I). Copilul sănătos aleargă vesel. (II). Stând ploaia, am ieşit afară.

(III). a) Ionescu este harnic. b) Ionescu este harnică.

observăm că la nivelul tuturor acestor structuri apare fenomenul de acord, mai exact mai multe realizări ale acestuia, destul de diferite prin modalităţile de manifestare şi prin raporturile sintactice la nivelul cărora apar şi între care, de aceea trebuie făcută o distincţie. În structura (I), apare acordul între substantivul-regent copilul şi adjectivul-subordonat, cu funcţia sintactică de atribut sănătos, acord în categoriile gramaticale de gen, număr şi caz, acord impus de substantivul, cu categorii gramaticale primare deictice, adjectivului, cu categorii gramaticale derivate, anaforice. Acest acord absolut sau total este marcă a raportului de subordonare dintre nume şi atributul său (dacă acesta este exprimat prin adjectiv cu toate

30 Pronumele poate avea şi o folosire anaforică cf. Acesta este o carte. (cf. şi Alexandra Cornilescu, Daniela Urdea, 1987: 110).


91 formele flexionare), un acord1. Tot în structura (I), apare un alt acord, între substantivul-subiect copilul şi verbul-predicat aleargă, acord parţial, doar în număr şi persoană, marcă a raportului de inerenţă, un acord 2. În sfârşit, în aceeaşi structură, găsim şi acordul între substantivul-subiect copilul şi adjectivul-element predicativ suplimentar vesel, care este tot un acord total, în categoriile gramaticale de gen, număr şi caz, dar mediat, la distanţă, specific funcţiei sintactice cu dublă subordonare, un acord3. În structura (II), apare un acord analog acordului1, între substantivul-subiect ploaia şi verbul-predicat la mod nepersonal stând, care este un acord nediferenţiat după persoană şi număr, cf. stând ploaia vs. stând norii etc., un acord4. În structura (III), apare un acord mimetic analog acordului3 între substantivele proprii-subiecte Ionescu şi adjectivele-nume-predicative harnic/harnică, acord doar în număr şi caz, întrucât genul apare nemarcat, el rămânând în sfera referentului extralingvistic, dar manifestându-se deictic şi nu anaforic la nivelul adjectivului, un acord5. Evident, în legătură cu problema acordului se mai pot face unele comentarii. Ne oprim, însă, doar la aceste delimitări, la care vom mai face apel în demersul nostru.

Dar, oricât de frecvente ar fi aceste structuri ale predicatului nominal cu numele predicativ exprimat prin adjective variabile, teoria raportului de inerenţă nu se poate reduce numai la descrierea acestora, întrucât sunt exceptate de la discuţie toate celelalte situaţii, în care numele predicativ este exprimat prin substantiv sau pronume, în cazurile nominativ, genitiv, acuzativ sau dativ, prin forme verbale nepredicative, prin numerale şi, lărgind sfera exemplificativă, sunt exceptate de la discuţie şi situaţiile în care numele predicativ este exprimat prin adverbe sau interjecţii, respectiv sunt excluse foarte multe realizări atât cantitativ, cât şi calitativ. Referindu-ne, de exemplu, la situaţia numelui predicativ exprimat prin substantiv în cazul nominativ şi în celelalte cazuri, ca situaţii particulare, soluţia acordului numelui-subiect cu numele predicativ în anumite categorii gramaticale (gen, număr, caz) nu este acceptabilă. Aceasta întrucât substantivul-subiect, cu categorii gramaticale deictice nu poate, după părerea noastră, să impună altui substantiv, respectiv altui cuvânt de acelaşi „ordin“ (J. Lyons, 1995: 368 sqq.), vreo categorie gramaticală prin acord, acesta având propriile sale categorii gramaticale deictice, fapt sesizat şi de alţi lingvişti cf. „coincidenţa de caz (gen, număr) a două substantive se situează în afara acordului, ea are alte explicaţii“ (D. D.


Draşoveanu, 1970: 311). Concatenările numelor în plan lingvistic (justificate în plan ontico-semantic prin criteriul relaţiilor „obiectuale“, extralingvistice de posesie, apartenenţă, rudenie (fratele elevului), identificare (flori de măr), destinaţie (acordarea de ajutor familiilor sinistrate), coreferenţialitate (badea Ion; Ion cântăreţul) ş.a., sunt, în plan sintactic, fără excepţie, raporturi sintactice necontractate prin acord31. Falsa impresie de acord, de la nivelul unor structuri, precum Ion este elev.; Ana este profesoară., rezidă în lexic, adică îşi găseşte explicaţia în resursele limbii de a avea lexeme „moţionale“ sau hiponime. Că acest lucru este adevărat îl demonstrează şi următorul fapt de lexic: patronimicul Stela provine din latinescul feminin stella; pe terenul limbii române, însă există şi varianta masculină a acestui patronimic, Stelu. La fel s-a întâmplat cu patronimicele Alexandru, unde -andru < gr. şi înseamnă bărbat, dar există şi femininul Alexandra ş.a. Limba forţează obţinerea masculinului de la feminin sau invers, cu consecinţa în plan gramatical a realizării aşa-zisului acord. Acest pseudoacord stabilit între „nume“ şi „nume“ este, în fapt, o variaţie categorială simultană32, fie totală ca în exemplul Ion este elev., unde există identitate categorială de gen, număr şi caz, la ambele nume, fie parţială ca în exemplul Eu sunt elev., unde pronumele personal de persoana I, eu, se află în nonidentitate categorială de persoană şi gen, dar în identitate de număr cu substantivul (nume predicativ), elev.

Notă: Mai evident apare acest adevăr, credem, atunci când comparăm situaţiile de mai sus cu situaţiile de nonidentitate categorială din exemplele: „… patul lui de măsurătoare fiind în realitate ideile…“ (L. Fulga, Fascinaţia, 1977: 370) şi „Mai multe adevăruri înseamnă nici unul.“ (P. Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, 1992: 128), Singura lui grijă erau ei., unde numele: patul, adevăruri, grijă cu funcţii sintactice de subiect prezintă categorii gramaticale total diferite de cele ale numelor predicative: ideile, nici unul, ei. De asemenea, în structuri, precum: a) De scris e interesant; b) A scrie despre aceasta e interesant, unde se admite că există predicatele

31 Din acest motiv, nu suntem de părere că există „acord“ la nivelul raportului apozitiv, între bază/antecedent şi apoziţie. 32 D. D. Draşoveanu vorbeşte de o „variaţie“ cazuală concomitentă, sugerând că doar cazul se „armonizează„ cu aceste situaţii. Noi numim acest fenomen sintactic variaţie categorială simultană, sugerând că sunt implicate toate categoriile gramaticale nominale: genul, numărul şi cazul.


93

nominale e interesant, categoriile gramaticale ale adjectivelor nu sunt impuse de subiectele de scris şi a scrie, acestea având categorii gramaticale verbale, marcate formal, de diateză, mod, timp, persoană (∅) şi număr (∅) şi chiar se comportă verbal, având determinanţi complemente (despre aceasta), chiar şi în această poziţie sintactică nominală, de subiect.

Pentru a putea răspunde la întrebarea cum se stabileşte raportul sintactic dintre subiect şi predicat, vom lua, mai întâi, în discuţie, modul cum se stabileşte raportul între subiect şi numele predicativ. În exemplele:

(1) Eu sunt elev; (2) Ion este student.

între numele-subiecte eu, Ion şi numele predicative elev, student constatăm un lucru foarte important, care nu a apărut, însă, lingviştilor ca evident, că există o relaţie de cosemnificaţie lingvistică, bazată pe o coreferenţialitate extralingvistică, întrucât eu şi elev, din exemplul 1). [la fel ca Ion şi student din exemplul 2).] au ca referent acelaşi nume. Acesta este un tip de raport sintactic individualizat şi descris în lingvistica românească sub taxinomicul raport apozitiv (v. infra 2.7.). În situaţia de faţă, se actualizează un raport apozitiv nonsecvenţional (în sensul de nonvecinătate imediată), mediat, la distanţă topică, stabilit prin intermediul altui termen care participă şi el la raport cf. în exemplul dat, verbul a fi.

Notă: Relaţiile mediate sunt considerate proprii şi specifice structurilor ternare. În legătura cu metatermenul „mediat“, în literatura de specialitate există şi alte opinii. Valeria Guţu Romalo (1973: 37) consideră „mediate“ sau indirecte relaţiile nestructurale care există între termenii unui enunţ şi „care nu modifică organizarea internă a comunicării“, ele nefiind generatoare de funcţii sintactice (ca în exemplul: Începe curând toamna între curând şi toamna) (Ibidem). I. Iordan şi Vl. Robu consideră „mediate“ relaţiile dintre „două unităţi aflate în relaţie de vecinătate ori la distanţă, dar relaţia nu se impune direct, nu este evidentă“, ci rezultă prin „presupoziţie“ (1978: 551). În accepţia noastră, însă, unele relaţii mediate sunt structurale şi generatoare de funcţii sintactice fiind marcate formal şi având conţinut (sunt purtătoare de informaţie gramaticală), cum sunt cele implicate în generarea cumulului de funcţii sintactice (respectiv, al „elementului predicativ suplimentar“).

În exemplele:


(1) Casa este a vecinului; (2) Casa este de piatră; (3) Casa este frumoasă.

raportul dintre subiectele casa şi numele predicative (1) a vecinului; (2) de piatră şi (3) frumoasă este un raport doar de tip atributiv, şi ca şi în exemplele de mai sus un raport atributiv mediat.

În exemplele: (1) De scris e interesant; (2) A scrie despre aceasta este interesant,

între numele-subiecte de scris şi a scrie şi numele predicative e interesant există un raport sintactic mai greu de stabilit: de scris – interesant; a scrie – interesant, întrucât explicaţia prezenţei, în astfel de structuri, cu precădere a adjectivului marcat masculin, se poate justifica doar prin „adecvarea tare“33 a masculinelor asupra femininelor (înţelegând prin „adecvare tare“ caracterul dominant şi simţit ca normat, dat de neutralitatea generalizantă a masculinelor ca şi în propoziţiile de tipul Afară e frumos. Pe de altă parte, formele verbale nepersonale aflate în poziţia sintactică de subiect au anulate referinţa agentivă, devenind chiar ele „agentul“ acţiunii sau stării exprimate de verbul predicativ. Raporturile sintactice stabilindu-se între verbele-nume subiecte şi adverbele (adjectivele determinând verbe devenind adverbe), rezultă că între aceste elemente se stabilesc raporturi subordonatoare de tip circumstanţial, marca raportului sintactic fiind de juxtapunere subordonatoare sau de „aderenţă“ (S. Stati, 1972: 40).

Notă: Considerăm „aderenţa“ (numită şi „l’adition“ – L. Tesnière, 1966: 325 sau „adjoncţiune“ – D. Nica, 1988: 90) marcată prin Ø, marca raportului de subordonare. Unii lingvişti nu o consideră a vreunui raport sintactic, ci doar „facultatea prepoziţiei de a ocupa locul care succede imediat verbului“ (cf. Florica Dimitrescu, 1963: 52 n. 2).

Dacă atât în planul conţinutului, cât şi al expresiei între numele-subiect şi numele-predicativ există un raport de subordonare mediată (de tip atributiv sau circumstanţial), fie un raport de apozare mediată, aceasta înseamnă că predicatul nominal este bifuncţional sintactic (cf. şi Elena Neagoe, 1969: 95-

33 Pentru altă accepţie a acestui metatermen, v. J. Lyons (1995: 277).


95

97; G.G. Neamţu, 1986 passim; Mihaela Secrieru, 1995: 112 sqq; 1997: 67 sqq.) şi că ceea ce rămâne după înlăturarea „numelui predicativ“ din structura iniţială nu mai este un predicat nominal, ci un predicat verbal exprimat printr-un verb insuficient semantic, deci, după părerea noastră, un predicat verbal insuficient. Raportul subiectului cu predicatul nominal reducându-se, prin urmare, la raportul subiectului cu predicatul verbal (suficient sau insuficient semantic), ne vom ocupa, în cele ce urmează, de stabilirea capacităţii generative de funcţii sintactice a raportului de inerenţă.

Pentru a afla date esenţiale despre modul cum generează raportul de inerenţă funcţiile de subiect şi predicat, trebuie să plecăm de la aceleaşi elemente de maximă importanţă, conţinutul sintactic al raportului, forma pe care acesta o îmbracă (acord, flexiune, joncţiune, juxtapunere coordonatoare sau subordonatoare – „aderenţa“) [în accepţia dată conţinutului şi formei de C. Dimitriu, 1982: 113], direcţia raportului (luând ca punct de referinţă, în principal, faptul că acesta este direcţionat de la regenţi spre subordonaţi, dar nu şi invers) şi, evident, şi conţinutul logico-semantic al raportului sintactic.

În privinţa conţinutului sintactic al raportului dintre subiect şi predicat, observăm, că atât subiectul (exprimat sau neexprimat), cât şi predicatul se pot actualiza fie în planul comunicării propriu-zise, fie în planul comentariilor cf.

„să tot fie, cred, douăzeci de ani de când Ion Ojog debuta în reviste….“ (Perpessicius, Opere 9, 1979: 100).

În ceea ce priveşte subtipurile enunţului sintactic la care se pot actualiza, al propoziţiei sau al frazei etc., observăm că la nivelul enunţului-propoziţie se actualizează atât subiectul, cât şi predicatul, în timp ce la nivelul enunţului-frază se actualizează doar subiectul (prin propoziţia subiectivă), predicatul verbal (suficient sau insuficient), neavând echivalent propoziţional.

În privinţa expresiei sau formei, marca raportului dintre subiect şi predicat este, cel mai frecvent şi la nivelul propoziţiei, acordul2. (v. supra. Notă). Acordul2 este impus de subiect predicatului, ceea ce îl denunţă pe acesta din urmă ca o funcţie sintactică dependentă, dar nu de acelaşi rang cu alte funcţii dependente: atributul, complementul etc., întrucât aceste ultime funcţii sintactice dependente sunt în subordonare sau recţiune totală de


regenţii lor putând fi omişi, ca determinanţi facultativi34, fără pierderi structurale distructive, pe când predicatul nu poate fi omis în actul comunicativ al enunţării.

Principalele diferenţe ale predicatului, ca funcţie sintactică dependentă, faţă de celelalte funcţii sintactice dependente sunt următoarele:

Predicatul poate apărea singur, actualizându-şi propria funcţie sintactică: Plouă.

Predicatul „subordonează“ la nivelul structurii sale morfematice, conţinutul sintactic al subiectului (o relaţie structurală pe care am putea-o numi şi de consubstanţialitate): MergØ. Marca zero este desinenţa de număr şi persoană, care indică, la nivel sintactic şi subiectul inclus în forma verbului.

Luând în discuţie situaţia propoziţiei bimembre, cu topică obiectivă (alcătuită după schema sintactică: SB ― PR), observăm că la actualizarea virtualului subiect acesta conţine la nivelul structurii sale morfematice datele esenţiale ale funcţiei sintactice de predicat (categoriile gramaticale de număr şi persoană, astfel încât putem afirma că raportul de inerenţă se află implicit (inerent) la nivelul unei funcţii sintactice – cea a subiectului – şi se decodifică explicit, fie atunci când se actualizează lexical cealaltă funcţie sintactică, cea de predicat, fie poate să rămână doar în sfera subiectului, fără să se actualizeze, ca în structurile anacolutice cu „subiect“ suspendat. Pe de altă parte, dacă avem în vedere poziţia receptorului şi situaţia subiectului neexprimat (inclus, nedeterminat), observăm că subiectul este conţinut la nivelul structurii morfematice a verbului – predicat, deci raportul de inerenţă este tot implicit (inerent) la nivelul unei funcţii sintactice. Într-un enunţ ca Mergem la teatru, subiectul [noi] este conţinut implicit, dar decodat explicit, în desinenţa –m de la nivelul structurii morfematice verbale, subiectul neprimind formă concretă, lexicală. Pentru receptor, exprimarea corpului fonetic al radicalului unităţii lingvistice verbale, cu funcţie de predicat, aduce informaţia semantică (conţinutul semantic) şi abia

34. Această realitate cunoaşte şi excepţii numite în literatura de specialitate „regenţi semiindependenţi cu determinanţi obligatorii“ (v. şi C. Dimitriu, 1982), cf. exemplele *Am plecat la casa. vs. Am plecat la casa natală.


97

actualizarea desinenţei de număr şi persoană fenomenalizează simultan, funcţiile de subiect şi predicat. Ţinând cont de linearitatea semnelor lingvistice şi de decodarea simultană nelineară a conţinutului sintactic a acestui raport pe care l-am putea numi de inerenţă, observăm că acesta se află implicit sau inerent la nivelul funcţiilor sintactice implicate: subiectul conţine datele esenţiale ale predicatului şi invers, predicatul conţine datele esenţiale ale subiectului, ceea ce poate însemna şi că, de fapt, în baza acestei relaţii interne de coesenţialitate sau consubstanţialitate, actualizarea funcţiilor sintactice de subiect şi predicat „generează“ raportul dintre ele.

Altfel spus, în situaţia raportului sintactic de inerenţă s-ar putea admite, paradoxal, că funcţiile sintactice sunt generatoare ale raportului dintre ele şi nu raportul sintactic de inerenţă generează funcţiile sintactice de subiect şi predicat sau, pentru respectarea adevărului lingvistic, că raportul sintactic de inerenţă este actualizat simultan actualizării funcţiilor sintactice de subiect şi predicat.

2.7. RAPORTUL SINTACTIC APOZITIV

I. Raportul sintactic apozitiv este, de asemenea, un raport controversat în privinţa capacităţii sale generative de funcţii sintactice. Această problemă este, însă, inferentă, de grad secund şi subsumată, problematicii de fond: existenţa/nonexistenţa raportului apozitiv, problematică care cuprinde diverse teorii şi direcţii de cercetare, direcţii dintre care (neluând în consideraţie unele deosebiri de amănunt), cu pregnanţă se disting patru:

• Una dintre teoriile referitoare la fenomenul sintactic în discuţie este aceea că apoziţia este o funcţie generată de raportul de subordonare (Maria Grigorescu, 1954: 118-129; Gh. Bulgăr, 1968: 52), şi anume „o specie de atribut substantival“ (V. Şerban, 1970: 179), iar propoziţia apozitivă „o propoziţie atributivă“ (G.A., 1956, II, 281). Unii cercetători, susţinători ai acestei teorii, consideră că „regentul“ apoziţiei, respectiv, calitatea morfologică a acestui „regent“ – de tip nominal, dar şi verbal („adverb sau o locuţiune adverbială pronominală“ (Mioara Avram, 1956:


148 ş.a.), ceea ce produce contradicţia: regentul de tip verbal generează un atribut şi subclasifică apoziţia în: de tip atributiv, de tip completiv sau/şi de tip circumstanţial, fapt chiar acceptat de unii specialişti.

• Părerea că funcţia sintactică numită apoziţie este generată de un raport distinct de cele „universale“ admise – coordonarea şi subordonarea –, numit „raport apozitiv“ a fost formulată pentru prima dată în lingvistica românească de M. Mitran (1963: 36-45). Acesta, utilizând anumite criterii de comparare a raporturilor de coordonare şi subordonare, pe de o parte, şi a „raportului apozitiv“, pe de altă parte, ajunge la concluzia că raportul apozitiv are trăsături specifice care îl individualizează faţă de raporturile sintactice cunoscute, precum: a) între termenii raportului apozitiv se stabileşte un raport de conexiune orizontală; b) termenul cu funcţie de apoziţie se găseşte într-o relaţie mediată cu supra-/subordonaţii termenului apozat; c) testul omisiunii fiecărui termen în parte nu afectează comunicarea (Idem., Ibidem.). Unii lingvişti ai acestei teorii au insistat fie pe latura semantică a primei caracteristici: faptul că termenii raportului apozitiv desemnează acelaşi referent (vorbind, de aceea, de un „raport de referinţă“, deosebit de cele cunoscute – L.P. Bercea, 1972: 454), fie pe latura sintactică tot a primei caracteristici: considerând că termenii implicaţi în raport sintactic sunt echivalenţi sintactic, numind această relaţie „de tip aparte“ (Ecaterina Teodorescu, 1974: 5), „relaţie de echivalenţă“ (Valeria Guţu Romalo, 1973: 43).

• O altă teorie privind problema raportului apozitiv este cea prin care se consideră că raportul apozitiv nu este decât o variantă a raportului de coordonare (V. Hodiş, 1990: passim). V. Hodiş afirmă că „tipurile de relaţii fiind două şi numai două – în plan vertical, subordonarea, în cel orizontal, coordonarea –, apozarea poate fi considerată drept o variantă a invariantei relaţionale coordinative“, adică, de fapt, „apozarea este coordonarea termenilor coreferenţi“ (Idem., Ibidem: 128). Ca argument în sprijinul acestei teorii este invocat şi faptul că adverbele adică, anume (considerate mărcile raportului apozitiv) sunt, de fapt, conjuncţii care leagă propoziţii coordonate. Această „coordonare“ ar fi una de tip „explicativ“- a cincia „variantă“ a raportului de coordonare.


99

• O altă teorie îşi are originea în cea anterioară: întrucât atât raportul de coordonare, cât şi cel apozitiv sunt variante ale raportului de «adordonare» (I. Diaconescu, 1989: 128 sqq.) sau de „nondependenţă“ (I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 556; Valeria Guţu Romalo, 1973: 41-45), înseamnă, după părerea susţinătorilor acestei teorii, că ele nu sunt generatoare de funcţii sintactice: „apoziţia nu este o funcţie sintactică, descrierea şi clasificarea ei supunându-se nu criteriilor sintactice, ci criteriilor semantice“ – (I. Diaconescu, 1989: 152). Legătura dintre termenii raportului apozitiv este considerată ca fiind „exclusiv semantică“ (Idem, ibidem: 130). Tezei nonfuncţiei sintactice (potrivit căreia apoziţia nu este o funcţie sintactică, ci „reeditarea unui termen, copia acestuia“ – cf. şi D. D. Draşoveanu, 1977, (a): 31) i se alătură teza nonraportului (D. D. Draşoveanu, 1968: 22) sau a raportului sintactic nongenerator de funcţii sintactice (D. Irimia, 1997: 511).

II. Reiterând argumentele pro şi contra aduse în discuţia privind raportul apozitiv, observăm că, cu puţine variaţii, aceleaşi probleme sunt interpretate şi reinterpretate de către toţi cercetătorii participanţi la discuţie.

• Gramerienii care consideră apoziţia o funcţie obţinută dintr-un raport de subordonare se împart, de fapt, în două tendinţe ale acestei direcţii. Prima tendinţă continuă tradiţia gramaticilor istorice (T. Cipariu, 1992: 271- 272; H. Tiktin, 1945: 182) luând în discuţie un material explicativ constituit în cea mai mare parte pe aspectul nominal al funcţiei (Maria Grigorescu, 1954: passim; Elena Carabulea, 1959: passim; Maria Gabrea, 1960: 24-32) cf.

„Uncheşul Haralambie s-a oprit cu ochii adânciţi în sine şi-n trecut.“ (Sadoveanu, O. XVII, 384);

„Nicoară, oblicind că Irimia vânzătorul ar fi fiind la Iaşi, n-a mai pregetat“ – (Sadoveanu, 0. – I, 186);

„În spate avem culmea întinsă a Penteleului, starostele munţilor din Buzău.“ (Odobescu, S. III 174); exemple după G.A., 1966, II: 128) şi al „regentului“ care cunoaşte tot o realizare nominală. Notând că acesta este numai un aspect al realizărilor pe care le cunoaşte apoziţia, observăm şi faptul că apoziţia, care aparţine prin


realizare structurii de suprafaţă, poate proveni dintr-un raport de subordonare de tip atributiv de la structura de adâncime cf.

„Multa nos docuit usus, magister egregius: [I] Multe ne-a învăţat experienţa care este cea mai bună învăţătoare.“ (exemplul după T. Cipariu, 1992: 272), enunţ sintactic ce conţine un raport de subordonare între cele două propoziţii poate deveni printr-un proces de transformare a acestui raport de subordonare (proces care constă în suprimarea jonctivului care şi a indicelui de predicaţie este), în trecerea spre structura de suprafaţă un enunţ de tipul: [II] Multe ne-a învăţat experienţa, cea mai bună învăţătoare.

Cele două structuri, însă, în structura de suprafaţă nu sunt sinonime sintactice sau omonime sintactice şi nici izofuncţionale sintactic, ci doar izosemantice (sinonime semantice). Ţinând cont şi de faptul că structura de adâncime nu poate fi egalizată cu o anume structură primară, existând mai multe posibilităţi virtuale de modelare lingvistică a gândirii, observăm următoarele aspecte:

1°. În primul enunţ sintactic, există un raport de subordonare, marcat prin jonctivul care, iar enunţul-propoziţie are un indice de predicaţie exprimat prin forma personală a verbului a fi, în timp ce la nivelul celei de-a doua structuri (care nu mai este un enunţ-propoziţie) nu sunt prezente mărcile raportului de subordonare şi nici indici de predicaţie expliciţi;

2°. La nivelul celei de-a doua structuri (II), este exclusă ipoteza unei subordonări între substantivele experienţă şi învăţătoare, întrucât între aceste două substantive nu este stabilit un raport sintactic de subordonare, marcat prin acord, ambele cuvinte fiind substantive, care nu se acordă (v. supra Nota.).

3°. În privinţa indicilor de predicaţie din structura (II), observăm că, deşi pauza, marcată grafic prin virgulă poate fi interpretată ca un „morfem zero“, care are valoarea unui element al enunţului „même le signe de prédication“ (E. Benveniste, 1966: 189), această interpretare nu este convenabilă deoarece pune semnul egalităţii între virtual şi real (care aici este formalul, lingvisticul) şi subminează obiectivitatea analizei sintactice. Subînţelegând un jonctiv (care) şi un verb (a fi) şi în structura (II), aducem


101

cele două segmente la identitate structurală, semantică şi sintactică, dar omitem coexistenţa lor obiectivă în limbă.

Credem, de aceea, că în situaţia raportului apozitiv cu aspect nominal, termen apozat nominal şi apoziţie nominală, subordonarea, care nu mai există la nivelul structurii de suprafaţă, nu poate servi ca argument în susţinerea teoriei că apoziţia este o funcţie sintactică generată de un raport de subordonare. Pe de altă parte, metodologia investigaţiei ştiinţifice postulează menţinerea structurii enunţului dat în tot cursul analizei lui, ceea ce înseamnă că enunţurile sintactice (I) şi (II) nu vor fi niciodată identice, quod erat demonstrandum.

Cea de-a doua tendinţă în cadrul acestei teorii este cea prin care susţinătorii acestei teorii au emis şi părerea că „regentul“ apoziţiei, pe care pentru mai multă acurateţe e bine să-l numim fie termen apozat, fie antecedent sau bază (I. Diaconescu, 1989: 129), poate fi şi un „verb, un adverb“ (G.A., 1966, II: 130; Mioara Avram, 1956, passim) sau un adjectiv, o interjecţie (C. Dimitriu, 1982: 346), situaţii în care, trebuie să remarcăm că apoziţia nu mai poate fi considerată o funcţie sintactică de tip atributiv. Având un „regent“/antecedent de tip verbal, şi cunoscând şi ea o realizare de tip verbal, apoziţia capătă un aspect verbal, fiind o funcţie sintactică de tip completiv sau circumstanţial cf. „Şi azi / când a mea minte a farmecului roabă, /… / Azi văd din a ta vorbă că nu mă înţelegi!“ (M. Eminescu, Poezii, 1991: 192). Notând că aceste situaţii nu contravin teoriei că apoziţia este o funcţie sintactică subordonată, observăm că aducerea în discuţie a acestor aspecte conduce implicit la raţionamentul că apoziţia este o funcţie sintactică cu un comportament unic între celelalte funcţii de tip subordonator, prin faptul că poate avea două tipuri de „regenţi“/antecedenţi nesimultani, dar alternativi: nominal şi verbal, celelalte funcţii subordonate având fiecare câte un singur tip de regent, fie nominal, fie verbal, fie doi regenţi simultani şi diferiţi: nominal şi verbal, criteriu foarte important după care se operează taxinomia funcţiilor sintactice la nivelul sintactic al limbii române. Meritul acestei teorii este faptul că, fără să şi-o fi propus, a iniţiat o reconsiderare a funcţiei sintactice a apoziţiei pornind, în principal, de la aducerea în discuţie a comportamentului dual al acestei funcţii generate de heterogenitatea „regenţilor“ (unii lingvişti, adepţi ai acestei teorii, intuind


chiar faptul că nu este vorba de o regenţă reală au numit „regentul„/ termenul apozat, „element al comunicării anterioare“ (C. Dimitriu, 1982: 120) sau „antecedent“ (Idem: 325).

• Privitor la teoria că raportul apozitiv este un raport aparte, deosebit, în principal, de raportul de subordonare, observăm şi aici existenţa unor neajunsuri în argumentaţie. Unul dintre acestea este faptul că nu toate criteriile de identificare a acestui raport sunt validate de practica analizei lingvistice ştiinţifice. De exemplu, afirmaţia că funcţia sintactică în discuţie este independentă ca funcţie sintactică prin faptul că „apoziţia (propoziţia apozitivă) A’ intră şi ea alături de/şi simultan cu termenul său iniţial A, în raport sintactic de sub/supraordonare cu unul şi acelaşi termen regent“ (V. Hodiş, 1966: 31) permite şi interpretarea că, într-un enunţ ca „Sergentul nostru, pui de zmeu, // ne zis-aste cuvinte:“ (V. Alecsandri, Poezii, 1987: 527), apoziţia „pui de zmeu“ este o parte a subiectului „sergentul“, căci intră „alături de/şi simultan cu“ acesta în raport de inerenţă cu predicatul „zise“. Admiţând aserţiunea de mai sus, rezultă că în limba română subiectul (şi prin extrapolare) orice altă funcţie sintactică cunoaşte o realizare discontinuă alcătuită din doi termeni izolaţi prin pauză, ca în exemplul adus în discuţie „sergentul, pui (de zmeu)“35. Afirmaţia că „înainte de a fi apoziţia respectiv apozitiva cuiva – unităţile sintactice în discuţie sunt funcţii în relaţia de supra/subordonare (V. Hodiş, 1990: 63) desfiinţează apoziţia ca funcţie sintactică şi pune problema raporturilor sintactice în alţi termeni decât cei consacraţi. Raporturile generatoare de funcţii sintactice – avem în vedere ca termen de opoziţie, deocamdată raportul de subordonare, singurul indubitabil generator de funcţii sintactice – se stabilesc, potrivit convenţiei, între un regent morfologic şi o altă parte de vorbire care i se subordonează, deci, exclusiv la nivel morfologic, având ca efect la nivelul acestui al doilea termen actualizarea unei funcţii sintactice.

Raporturile sintactice care se stabilesc între funcţii sintactice presupun după părerea noastră, existenţa unor raporturi sintactice anterioare. 35 V. Hodiş afirmă explicit că „subiectul exprimat prin doi termeni în raport apozitiv merită numele de «multiplu» [s.a. V.H.] în mai mare măsură decât cel cunoscut de gramatici sub acest nume unde avem, mai degrabă, subiecte distincte coordonate [idem] între ele“ (1969: 55).


103

Pentru exemplificare, luăm ca termen de comparaţie raportul sintactic de coordonare. Coordonarea între două atribute, deci între două funcţii sintactice, presupune existenţa unor raporturi sintactice anterioare, de subordonare, care au condus deja la actualizarea atributelor cf.

„Aici prinţul Raoul intră într-o largă consideraţie, de altfel foarte judicioasă şi plină de bun simţ asupra rasei câinilor pur româneşti…“ (Gib I. Mihăiescu, Donna Alba, 1985: 99), unde secvenţa „consideraţie […] judicioasă şi plină…“ poate fi figurată astfel:

R într-o consideraţie

↑ ↑

judicioasă S/A şi plină S/A C

(R = regent; S = subordonat; A = atribut; C = coordonat)

Figura nr. 7. Schema sintactică abstractă a raportului de coordonare

şi sugerează cu claritate că pentru a se putea coordona cu primul atribut, cel de-al doilea atribut a trebuit iniţial să stabilească acelaşi tip de raport sintactic cu acelaşi regent. Datorită linearităţii actului lingvistic al vorbirii, aceste procese se petrec, însă, simultan. Acceptând că apoziţia este o funcţie sintactică, înseamnă că termenul în această poziţie are, în primul rând, această funcţie sintactică şi mai apoi, în baza evaluării raporturilor sintactice stabilite cu alţi termeni, supra- sau subordonaţi antecedentului o funcţie sintactică adăugată. Coreferenţialitatea semantică şi coexistenţa structurală a termenilor raportului apozitiv având consecinţe sintactice, putem admite şi că apoziţia, prin unele din realizările sale, cumulează şi o altă funcţie sintactică echivalentă cu funcţia sintactică a antecedentului. Deoarece cele două realizări ale unor funcţii sintactice diferite, apoziţia şi „copia“ funcţiei sintactice a antecedentului, nu se exclud reciproc, ci coexistă cel mai adesea la nivelul apoziţiei, putem admite, în condiţii formale bine precizate, existenţa la nivelul acestui termen a unui cumul de funcţii sintactice. La problema: în ce măsură apoziţia este sau nu, prin toate realizările sale un cumul de funcţii sintactice, vom reveni cu discuţia într-o


altă lucrare. Ceea ce ne interesează, însă, aici deocamdată este dacă raportul apozitiv este un raport sintactic distinct şi generator de funcţii sintactice.

• În legătură cu opinia că apoziţia contractează, de fapt, un raport sintactic de coordonare cu antecedentul său facem mai multe observaţii. Apoziţia şi antecedentul său nu au aceeaşi importanţă sintactică. Există o anumită prioritate informaţională, cu consecinţe sintactice, a primului dintre cei doi termeni ai raportului apozitiv (v. şi Daniela Stoianova, 1993: 103). Testul omisiunii primului termen (antecedentul sau baza apoziţionată) conduce, în situaţia realei apoziţii36, la ambiguitate şi echivoc cf.

„Cine ştie ce se întâmplă în ea, fenomene ciudate şi complexe, de care poate nici chiar ea nu are habar.“ (Al. Ivasiuc, Vestibul, 1967: 26), unde omisiunea apoziţiei conduce la incompletitudinea enunţului sintactic cf.

Cine ştie ce se întâmplă în ea, ∅ ciudate şi complexe, de care poate nici chiar ea nu are habar.

De asemenea, intervertirea topicii antecedentului cu apoziţia conduce la un rezultat mai convingător pentru susţinerea afirmaţiei noastre: dezintegrarea sintactică a enunţului sintactic prin echivoc cf.

Cine ştie fenomene ciudate şi complexe se întâmplă în ea, ce, de care poate nici chiar ea nu are habar. Aceste consecinţe sintactice ale omiterii unuia sau altuia din termenii

participanţi la raportul sintactic apozitiv nu au loc în limitele raportului de coordonare, unde testul omisiunii termenilor coordonaţi nu subminează funcţia acestora şi nu produce ambiguitate, ci structuri brevilocvente caracterizate prin corectitudine şi completitudine gramaticală. cf. enunţul:

„O uşă şi un neînsemnat vestibul ne mai desparte [sic] de văzduhul nopţii şi de clocotul lumii.“ (Gib I. Mihăescu, Donna Alba, 1985: 372), care rămâne reperat chiar prin omisiunea succesivă a secvenţelor subliniate:

O uşă ne mai desparte de văzduhul nopţii şi de clocotul lumii. sau: Un neînsemnat vestibul ne mai desparte de văzduhul nopţii şi de clocotul lumii. etc.

36 Pentru distincţia dintre falsa apoziţie care este o specie a atributului substantival) şi reala apoziţie, vezi M. Mitran 1963: 38; L. P. Bercea, 1972: 452; V. Hodiş, 1976: 91-102; C. Dimitriu, 1982: 348.


105

2. În altă ordine de idei, criteriul coreferenţialităţii contextuale indică faptul că termenii raportului apozitiv trimit la două noţiuni sau la doi referenţi care vizează unul şi acelaşi obiect din realitatea extralingvistică, în timp ce termenii coordonaţi trimit la doi referenţi distincţi şi, deci la două obiecte distincte din realitatea obiectivă.

Din aceste motive, posibilitatea de încadrare a apoziţiei la realizările raportului de coordonare este, după părerea noastră, exclusă.

• În legătură cu raportul apozitiv şi cu capacitatea lui de a genera o funcţie sintactică individualizată între celelalte funcţii sintactice admise, observăm şi următoarele:

6 Din perspectiva conţinutului sintactic, funcţia sintactică numită apoziţie, se află în acelaşi plan cu termenul apozat (fie că este planul comunicării, fie cel al comentariilor cf.

„În Olanda toată lumea patinează iarna şi merge pe bicicletă vara, călugăriţele inclusiv.“ (G. Călinescu, Universul poeziei, 1973: 165);

„Nu-mi puteam reprima sentimentul de dispreţ sau măcar de superioritate faţă de ceea ce consideram atunci tânguiala ilogică a lui Tudorel. Şi ce nume, Tudorel! Diminutiv de fiinţă fragilă.“ (Al. Ivasiuc, Vestibul, 1967: 187).

6 Din aceeaşi perspectivă a conţinutului, observăm şi faptul că apoziţia este o funcţie sintactică aflată în raport sintactic alternativ cu antecedenţi diferiţi, heterogeni morfologic, fie de tip nominal, fie de tip verbal, fie o întreagă propoziţie cf.

[...] credeam, noi / că ar fi ajuns Gore / ceea ce era: nemţoaică la hodorogi?“ (Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche).

Tocmai această heterogenitate se constituie într-o trăsătură distinctivă a apoziţiei şi a raportului apozitiv faţă de celelalte raporturi sintactice.

6Criteriul coreferenţialităţii semantice a termenilor implicaţi în raport conduce la aceeaşi concluzie, a existenţei unui raport sintactic şi a unei funcţii sintactice distincte de alte raporturi sintactice şi funcţii sintactice.

6Din perspectiva formei (a mijloacelor de expresie), observăm că atât raportul apozitiv, cât şi funcţia sintactică de apoziţie au mărci specifice: juxtapunerea parantetică şi mărcile lexicale redundante, adverbele anume, adică, ş.a. Deşi considerate de unii lingvişti mărci cvasisintactice (V. Hodiş,


1990: 118) şi de alţi lingvişti elemente incidente (C. Dimitriu, 1982: 335), şi deci care aparţin altui plan al comunicării (în această situaţie nemaiputând fi mărci ale unor raporturi sintactice aflate, de asemenea, în alt plan al comunicării), noi le considerăm jonctive specializate ale raportului apozitiv, în această calitate ele putând fi exprimate sau subînţelese.

6 Există, de asemenea, şi la nivelul frazei o realizare propoziţională a apoziţiei – propoziţia apozitivă – cu aceleaşi caracteristici de conţinut şi de formă cf.

Să perseverezi, adică să nu capitulezi în faţa greutăţilor, înseamnă să nu accepţi refuzurile vieţii.

„Cunoaşteţi geniul meschinilor? Acesta e, să te facă să nu mai ai ce să le răspunzi.“ (M. Preda, Viaţa ca o pradă, 1979: 11).

6 În sfârşit, apoziţia nu este o nonfuncţie (generată de un nonraport sintactic), întrucât funcţionează sintactic ca o secvenţă a cărei integritate în context este cerută de scopul comunicării (criteriu pragmalingvistic) cf.

„Estetica este o disciplină, sau mai bine zis un program de preocupări, care s-a născut, inconştient sau vine, din nevoia simţită de o întinsă clasă de intelectuali de a vindeca lipsa sensibilităţii artistice prin judecăţi aşa-zise obiective, adică în fond străine de fenomenul substanţial al emoţiei.“ (G. Călinescu, Universul poeziei, 1973: 13).

III. Toate aceste consideraţii ne îndreptăţesc să afirmăm că apoziţia este o funcţie sintactică, „în sine“ şi „pentru sine“, generată de un raport sintactic distinct – raportul apozitiv.

2.8. RAPORTUL SINTACTIC MIXT

I. Raportul sintactic mixt (C. Dimitriu, 1982: 136) (numit în literatura de specialitate şi relaţia mixtă bipropoziţională sau relaţia mixtă-binară – Gh. Trandafir, 1982: 152) a fost discutat iniţial (G.A., 1966, II: 240) la raportul sintactic de coordonare, mai exact a fost considerat un caz particular al acestui raport care s-ar stabili între „o parte de propoziţie şi o propoziţie subordonată“ cf.


107

„Năpădiră asupra lui şi-i mai trântiră în cap cu bolovani şi cu ce-au apucat până-l omorâră de tot.“ (I. Creangă, P. 33 exemplul după G.A., 1966, II: 240).

Evoluţia teoretizării acestui raport sintactic în literatura de specialitate relevă faptul că şi în legătură cu acesta există opinii divergente, care privesc atât definirea raportului, cât şi, implicit, capacitatea lui generativă de funcţii sintactice, fapt ce ne interesează, cu precădere, în discuţia de faţă.

• Unii cercetători consideră, vorbind tot despre un raport de coordonare, că acest raport sintactic se stabileşte între „un cuvânt (unitate nestructurată) şi o grupare organizată sintactic“. (Valeria Guţu Romalo, 1973: 77), ca în exemplul Vine la concert cine pofteşte. (Ibidem).

• Alţi cercetători consideră că acest raport sintactic reprezintă „contractarea concomitentă de către o subordonată de relaţii heterogene cu constituenţi diferiţi din altă propoziţie“ (Gh. Trandafir, 1982: 153), ca în exemplul:

„Ziua / în care l-am văzut pentru întâiaşi dată / mi-a rămas întipărită în minte din pricina figurii lui deosebite / şi pentru că atunci am auzit întâia lui poveste.“ (Brătescu-Voineşti, P., p. 34 expl. după Gh. Trandafir, 1982: 153).

• În sfârşit, alţi cercetători consideră că raportul mixt se stabileşte „numai la nivelul frazei între două propoziţii“ (C. Dimitriu, 1982: 136) ca în exemplul: „Dragă-mi este dragostea

Cu-nălţimile şi-abisul Şi cu ce mai are ea.“ (L. Blaga expl. după C. Dimitriu, 1982: 136).

• Această diversitate (relativ contradictorie) de opinii conduce la întrebările: care sunt termenii participanţi la raport şi care sunt tipurile de raporturi sintactice implicate? Răspunsurile la aceste întrebări vizează, în ultimă instanţă, problema capacităţii generative de funcţii sintactice a raportului sintactic mixt. De aceea, în cele ce urmează, ne vom referi succint la aceste întrebări, pentru a găsi soluţiile cele mai convenabile şi, eventual, pentru a verifica vreuna din soluţiile propuse.

Plecând de la situaţia reală a unui enunţ sintactic: „L-am ales pe el de ciudă, din disperare şi fiindcă ştie să cânte frumos.“ (P. Istrati, Ciulinii Bărăganului, 1992: 59),

enunţ tipic pentru exemplificările aduse ca argumente în susţinerea existenţei unui raport sintactic mixt diferit de cele admise – observăm că


există un termen marcat simultan cu două mărci: una de tip coordonator, jonctivul şi, şi una de tip subordonator, jonctivul fiindcă (termen pe care îl vom nota convenţional T2), de unde deducem, pentru început că el se află într-un raport de coordonare cu un alt termen (simplu sau multiplu), (termen, pe care îl vom nota tot convenţional cu T1). Dar observăm raţional că T2 nu se poate afla simultan şi într-un raport de coordonare şi într-unul de subordonare, deci mixt, cu acelaşi T1, de unde deducem că în acest raport este, în mod necesar, implicat şi un alt termen To, faţă de care atât T1, cât şi T2 sunt subordonaţi. Această realitate sintactică poate fi simbolizată linear prin formula To-(T1 şi T2) sau figurată grafic astfel: To

T1 T2

Figura nr. 8. Schema sintactică abstractă a raportului mixt. Situaţia A generală

Figura semnifică schema abstractă sintactică, după care se construieşte un raport sintactic mixt, mai exact mecanismul raportului sintactic mixt (cf. şi schema relaţională de mai jos). Nu interesează, însă, ce fel de realizare cunosc termenii T1 şi T2 de „cuvânt“ (în sensul de „parte de vorbire“) sau de „grupare organizată sintactic“ (Valeria Guţu Romalo. 1973:76), (în sensul de „enunţ-propoziţie“), deoarece acest lucru nu schimbă datele esenţiale ale problemei: faptul că la nivelul unui singur termen sunt implicate şi marcate două raporturi sintactice simultane. Pot fi în raport sintactic mixt două realizări propoziţionale cu funcţii sintactice identice cf.

„Alţii ziceau / că / oricum ar fi / dar paserea aceasta nu-i lucru curat şi / că trebuie / să fie un trimis de undeva, numai pentru a iscodi casele oamenilor.“(I. Creangă, Poveşti, amintiri, povestiri, 1987: 96) sau realizări propoziţionale cu funcţii sintactice diferite cf.

Face ce vrea şi cum vrea.

şi


109

ori cf. L-am ales pe el / de ciudă, din disperare şi fiindcă ştie / să cânte frumos.“ (P. Istrati, Ciulinii Bărăganului, 1992: 59)

sau realizări intrapropoziţionale cu funcţii sintactice identice cf. Cumpăr cărţi şi caiete.

sau diferite cf.

Altădată şi alţii vor face lucruri mai bune.

To am ales

T1 din disperare şi T2 fiindcă ştie

Figura nr. 9. Schema abstractă a raportului sintactic mixt. Situaţia B particulară

Toate aceste realizări, deşi nu au fost considerate actualizări ale raportului sintactic mixt, ci exemple tipice de coordonare între funcţii sintactice, credem că trebuie încadrate la acest raport sintactic, întrucât se suprapun perfect peste schema abstractă generală, pe care o vom figura şi noi mai jos, răspunzând pozitiv acesteia:

face Cumpăr

↑ ↑ ↑

↑

ce

vrea

şi cum vrea cărţi şi caiete

Figura nr. 10. Schema abstractă a raportului sintactic de coordonare

Existenţa unui termen To, anterior raportului sintactic mixt faţă de care atât T1, cât şi T2 se află într-un raport de subordonare şi stabilirea între T1 şi T2 doar a unui raport de coordonare nongenerator de funcţii sintactice, conduce la concluzia că raportul sintactic mixt nu este generator de funcţii sintactice. Pentru ca această afirmaţie, însă, să aibă un caracter exhaustiv, este necesar să verificăm ipoteza dacă numai raporturile de coordonare şi subordonare pot coexista simultan la nivelul aceluiaşi termen sau mai pot


coexista simultan şi alte raporturi sintactice generatoare sau nongeneratoare de funcţii sintactice? Pentru a răspunde la această întrebare, considerăm utilă luarea în discuţie a structurii consemnate de Valeria Guţu Romalo (1973: 77): Vine la concert cine pofteşte, unde, credem, se poate discuta, de un raport (binar) mixt la nivelul subordonatei subiective: cine pofteşte şi verbul predicat vine, cu care aceeaşi subordonată stabileşte şi un raport de inerenţă, deci simultan un raport sintactic de subordonare şi unul de inerenţă. Dar, întrucât, problema tipului de raport sintactic stabilit de subordonata subiectivă cu verbul predicat continuă să suscite încă discuţii, ne mărginim numai la avansarea acestei ipoteze. Ceea ce este important de remarcat, este faptul că raportul de coordonare apare în limitele unei realizări multiple ale uneia şi aceleiaşi funcţii sintactice, adică, mai exact, între funcţii sintactice. Raportul sintactic mixt este, în opinia noastră, un cumul de raporturi sintactice diferite (coordonare/subordonare; subordonare / inerenţă) stabilit între două funcţii sintactice (identice sau diferite). Răspunsul la problema dacă acest raport sintactic mixt este sau nu generator de funcţii sintactice rămâne tot negativ. După cum se observă, din exemplele aduse în discuţie, raporturile sintactice generatoare de funcţii sintactice implicate în raportul sintactic în discuţie – raportul de subordonare şi raportul de inerenţă – sunt anterioare raportului sintactic mixt, fiind stabilite de către termenii (T1 şi T2), implicaţi direct în raportul sintactic mixt cu regenţi sau termeni exteriori raportului sintactic mixt (To).

2.9. RAPORTUL SINTACTIC EXPLICATIV

I. Raportul sintactic explicativ a cunoscut mai multe interpretări. • Autorii primei Gramatici a Academiei (1954: 169) încadrează

actualizarea propoziţională de tipul „zi-mi Radule, pe nume, că doară sunt copilul d-tale.“ (Alecsandri, în Conv. lit., IV, 316, după GA, I, 1954: 169) pe care o consideră „propoziţie cauzală „în limitele raportului de coordonare, făcând, însă, distincţia dintre „subordonata cauzală“ – care „arată din ce cauză se produce acţiunea din regentă“ (Ibidem) şi „coordonata cauzală“, care constituie, în general, „o explicaţie, o motivare“, nefiind din


111

punct de vedere logic „cauza regentei“ (Ibidem). Tot la raportul de coordonare includ această realitate şi alţi lingvişti (I. Coteanu, 1960: 27– 33; I. Iordan, 1956: 696-698). I Coteanu consideră realizarea de tipul celei subliniate din exemplul următor:

„Să mă porţi ca gândul meu/şi s-ajungi p’ăl câine rău, //că mi-a răpus zilele…“ (Toma Alimoş, exemplu după I. Coteanu, 1960: 28), „coordonată cauzală, mai exact o principală cauzală“. I. Iordan vorbeşte, însă, de „coordonare conclusivă“ deşi formulează aceeaşi explicaţie, şi anume, că propoziţia în discuţie „nu arată cauza determinantă a unei acţiuni“, ci numai o „explică“ (Ibidem.).

• Alţi specialişti încadrează realitatea avută în vedere, ţinând cont de „conţinutul explicativ“ al raportului sintactic implicat (I. Rizescu, 1960: 22) la raportul de subordonare, alături de alte propoziţii care prezintă acelaşi „conţinut explicativ“ (recte propoziţia apozitivă), întrucât se consideră că el nu poate fi exprimat decât printr-o expresie gramaticală de tip subordonator (indiferent dacă este marcat prin parataxă sau hipotaxă (I. Rizescu, 1960: 23-26).

• Alţi lingvişti consideră că în situaţiile acestea (v. exemplele supra şi infra) este mult mai convenabil să se vorbească de un raport sintactic distinct în egală măsură şi de raportul de subordonare şi de cel de coordonare numit „raport explicativ“. Particularitatea „raportului explicativ“ provine de la elementul explicativ, aflat în dreapta conectivului care nu este nici principal, nici secundar, ci întotdeauna intermediar“ (C. Dimitriu, 1982: 137). Această particularitate de conţinut are o influenţă sesizabilă la nivelul formei: prezenţa conjuncţiilor subordonatoare căci şi că care îşi pierd calitatea de jonctive subordonatoare active37. Raportul explicativ generează o unitate sintactică de tip propoziţional, o propoziţie principală din punctul de vedere al conţinutului şi secundară din punctul de vedere al formei, ceea ce îndreptăţeşte pe specialişti să o considere „intermediară explicativă“ (C. Dimitriu, 1982: 136-137). În ceea ce ne priveşte, suntem adepţii teoriei unui raport sintactic distinct, întrucât argumentele formale şi de conţinut aduse în

37 Mărcile subordonatoare căci şi că nu sunt singurele posibile, practica enunţurilor sintactice evidenţiind utilizarea şi a altor mărci cf. „«Unsprezece», spune ea; / Eu zic «bine», pe credinţă: Doar o fi având ştiinţă / scara câţi fuştei avea.“ (G. Coşbuc, P. I. 201 după G.A., 1954: 169).


sprijinul acestei teorii sunt suficiente pentru a demonstra justeţea acestui nou raport sintactic. La întrebarea care este produsul sintactic generat de acest raport sintactic explicativ, observăm că produsul său – propoziţia intermediară explicativă –, deşi unitate sintactică, nu poate fi considerată, în limitele sintaxei tradiţionale, o funcţie sintactică. Totuşi, din perspectiva noastră, după cum am văzut, absenţa temporară a unei funcţii sintactice la nivelul unei unităţi a sintaxei, care în alte contexte are funcţie sintactică, poate fi cuantificată prin morfemul ∅. Raportul explicativ generează, prin urmare, o funcţie sintactică ∅.

2.10. RAPORTUL SINTACTIC DE INCIDENŢĂ

Acest raport sintactic este, de asemenea, un raport controversat, problema dacă este sau nu generator de funcţii sintactice, ca şi în situaţia altor raporturi sintactice avute în vedere, fiind secundară, de prim ordin fiind cea a existenţei unui raport sintactic de incidenţă. Ne vom opri asupra fiecăreia dintre ele în ordinea importanţei.

• Lingviştii care nu acceptă raportul de incidenţă consideră că raporturile sintactice sunt, fie doar două „de subordonare sau de determinare şi de coordonare“ (Mioara Avram, 1986: 238), menţionând totodată că „pentru cei care admit şi alte raporturi, acestea două sunt, în orice caz cele principale“(Ibidem), fie mai multe, fără a înregistra între ele şi raportul sintactic de incidenţă (v. supra 2.2.1.).

• Lingviştii care identifică şi descriu raportul sintactic de incidenţă ca un raport individualizat între raporturile sintactice posibile în limba română consideră că raportul de incidenţă este caracterizat atât prin trăsături de conţinut, care vizează planurile în care apar unităţile sintactice care intră în raport, unităţile sintactice care intră în raport şi importanţa acestora şi, de asemenea, forma raportului sintactic în discuţie (C. Dimitriu, 1982: 113). Din punctul de vedere al conţinutului, lingviştii adepţi ai acestui punct de vedere, consideră că raporturile sintactice se pot realiza, fie în planul


113

comunicării directe, pe care îl notăm convenţional [PCD], fie în planul comentariilor la comunicarea directă, [PCCD] cf.

„Vrei viitorul a-l cunoaşte, te întoarce spre trecut“ [PCD. n.n.] – spune în alt sens poetul, pentru care poezia e singura cale de a conserva imaginile trecutului, ale istoriei, de a sugera acel sens al lumii ce nu poate fi prins de cugetătorul îndoliat…“ [PCCD. n.n.]. (N. Manolescu, Mihai Eminescu […], în vol. Sinteze […], 1981: 59).

Atunci când aceste două planuri se succed în consecuţie imediată ca în exemplul adus în discuţie, se actualizează raportul sintactic de incidenţă. Trăsăturile de conţinut sunt marcate formal prin mijloace specifice (grafematice: virgula, paranteza albă sau rotundă) şi/ sau anunţate lexical prin indici verbali (de regulă, în poziţie incipită), verbe dicendi, declarandi etc. Observăm, din punctul nostru de vedere, că raportul sintactic de incidenţă este un raport sintactic inferent, în sensul că PCCD „depinde“ de PCD, ceea ce se constituie tot într-o trăsătură de conţinut. Problema elementelor care pot apărea în raport de incidenţă faţă de planul comunicării directe (problemă de conţinut) este, de asemenea, controversată. Unii lingvişti consideră că la raportul de incidenţă interesează numai „trei unităţi sintactice, şi anume, propoziţia, substitutul de propoziţie şi fraza“ (C. Dimitriu, 1982: 138). Alţi lingvişti consideră că, în planul incidenţei, se pot plasa un spectru mai larg de elemente, „unităţi incidente mai mici – cuvinte şi sintagme – şi mai mari decât propoziţia – fraze“ (Al. Indrea, 1961: 351). Pentru a da un răspuns acestei probleme (urmărind, de fapt, răspunsul la problema capacităţii generative de funcţii sintactice a raportului de incidenţă), considerăm că e necesar să luăm în discuţie câteva structuri ce conţin unităţi incidente:

„Duouă greşeli ca astea, zău, sufletul mi-l scot,“ (Gr. Alexandrescu, Poezii şi proză, 1997: 123);

„Ei vor aplauda desigur biografia subţire…“ (M. Eminescu, Poezii, 1991: 199);

„Viaţa ca vis – iată o idee pe care Eminescu o va mai dezvolta (în finalul din Împărat şi proletar) […].“

(N. Manolescu, Mihai Eminescu […], 1981: 60); „Sentimentul erotic e vital“ (G. Călinescu spune elementar).


(N. Manolescu, idem, 1981: 59) „— Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.“

(I. Slavici, Moara cu noroc, 1967: 33); „Cum am zis, mergea încet şi gânditor.“

(C. Negruzzi, Proză, 1992: 82); „Se constată de aici şi, faptul că, la Eminescu, autohtonismul, naţionalismul nu exclud europenismul sau, cu un termen ce nu avea în epoca Geniului pustiu nici un sens peiorativ (şi în orice caz Eminescu nu-i dădea unul) cosmopolitismul.“

(N. Manolescu, idem, 1981: 63) „Caragiale era obsedat de analogia meseriilor manuale, cizmărie, croitorie, până la a face din ea fundamentul schiţei O conferenţă (la fel Arghezi, alt poeta faber, care-şi alesese spre ilustrare alegorică orologeria, tapiseria“).

(M. Vornicu, I.L. Caragiale […], în vol. Sinteze […],1981: 65); „— Mă, da’ al dracu’ mai eşti, zise un căpitan care stătea alături.“

(M. Preda, Delirul, 1987: 424). Observăm că în structurile exemplificative apar în PCCD, respectiv în

planul incidenţei, părţi de vorbire: (I) „zău“; (II) „desigur„, uneori determinate: (III) „în finalul din Împărat şi proletar)“. În structurile imediat următoare, apar enunţuri-propoziţii, fie independente: (IV) „G. Călinescu spune elementar“, fie „legate“ la dreapta sau la stânga prin conjuncţii subordonatoare: (V) „dacă e vorba“; „Cum am zis“ sau coordonatoare: (VII) „şi în orice caz Eminescu nu-i dădea unul“. În structura (VIII), apare o structură incidentă care este alcătuită dintr-un fragment compozit din punct de vedere sintactic: o parte de vorbire şi apoziţia sa şi un enunţ-propoziţie secundară subordonată, deci, o structură intermediară între enunţul-propoziţie şi enunţul-frază, care nu poate fi considerată nici una nici cealaltă datorită unicului semn de predicaţie: „la fel Arghezi, alt poeta faber, care-şi alesese spre ilustrare alegorică orologeria, tapiseria“, iar în structura (IX) apare un enunţ-frază incident: „zise un căpitan care stătea alături“.

Dacă ne referim la funcţiile sintactice ale acestor elemente incidente, constatăm că nici părţile de vorbire (din enunţurile I, II, III), nici enunţurile-


115

propoziţii, independente sau legate, nici enunţul complex şi nici fraza nu sunt funcţii sintactice. Impresia de enunţuri-propoziţii subordonate şi, deci care au funcţii sintactice concrete a enunţurilor-propoziţii din enunţurile transfrastice (V) şi (VI), dată de prezenţa conjuncţiilor subordonatoare dacă, cum, este, aşa cum s-a demonstrat, neverificabilă. Aceste jonctive sunt „suspendate“ (C. Dimitriu, 1982: 140), indicând cel mult importanţa „secundară“ (Ibidem) a acestor propoziţii faţă de importanţa „principală“ a altora.

Notă: Această distincţie sugerează şi faptul că există propoziţii secundare fără a fi subordonate vs. secundare subordonate, calitatea de „secundar“, se pare, neimplicând-o pe cea de „subordonare“, deşi în practica analizei ştiinţifice cei doi metatermeni sunt întrebuinţaţi sinonimic şi rareori disociaţi.

Problemele care se cer rezolvate sunt: cine generează aceste elemente incidente, au ele funcţii sintactice cuantificabile, şi în ce măsură raportul sintactic de incidenţă este implicat în generarea funcţiilor lor sintactice?

În opinia noastră, aşa cum arătat, există un sistem de opoziţii care vizează funcţiile sintactice concrete, pe de o parte (subiect, predicat etc.) şi absenţa temporară sau contextuală a funcţiilor la nivelul unităţilor sintactice, absenţă ce poate fi cuantificată fie prin morfemul ∅ (zero), fie prin semnul (-) minus. Raportând funcţiile sintactice ale unităţilor incidente la acest sistem de opoziţii, constatăm că funcţiile lor sintactice nu pot fi decât ∅, întrucât în PCCD cuvintele morfologice sau unităţile sintactice bază a altor unităţi sintactice „legate“, independente şi/sau regente au funcţie sintactică ∅. (v. supra 1. 7.). Funcţiile sintactice zero sunt generate, însă, de raporturi sintactice ∅, ceea ce înseamnă că raportul de incidenţă este un nonraport sintactic şi nongenerator de funcţii sintactice.

Generalizând în legătură cu raportul de incidenţă, notăm că acesta este nongenerator de funcţii sintactice, fiind un raport sintactic abstract, un minus raport sintactic.


2.11. RAPORTUL SINTACTIC DE COORDONARE

În privinţa capacităţii generative de funcţii sintactice a raportului de

coordonare s-au înregistrat de-a lungul timpului mai multe opinii. • Mai vechii gramerieni considerau că „părţile esenţiali“ ale

propoziţiei, „subiectul şi predicatul“ sunt „corelate (correlata)“ şi „coordi-nate“ (T. Cipariu, 1992: 265) şi deci că, în alţi termeni, raportul sintactic de coordonare generează funcţiile sintactice de subiect şi predicat. Părerea că raportul de coordonare este generator de funcţii sintactice, al subiectului şi predicatului, a fost agreată un timp, la noi şi de alţi lingvişti.

• O dată cu avansarea ideii că între subiect şi predicat există un raport de inerenţă (I. Iordan, 1956: 533), opinia că raportul de coordonare generează funcţiile sintactice de subiect şi predicat a fost treptat abandonată, locul ei luându-l opinia că raportul de coordonare „marchează numai apartenenţa“ unor unităţi „la aceeaşi clasă funcţională, în dependenţă de acelaşi regent, fără să fie expresia unei funcţii sintactice“ (I. Diaconescu, 1989: 130).

• În ultima vreme, însă, există lingvişti care reiterează ideea capacităţii generative a raportului sintactic de coordonare, vorbind de o funcţie sintactică numită fie „coordonat“ (D. D. Draşoveanu, 1971: 332; V. Hodiş, 1976 (b): 37), fie „coordonat copulativ (funcţie provenită din expansiunea prin coordonare)“ (V. Hodiş. 1977: 105), fie se porneşte de la un astfel de raţionament: „conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale intră în sfera sintaxei, dar sunt totuşi considerate ca lipsite de funcţie sintactică. Acest punct de vedere este oarecum surprinzător.“, opinează Emil Ionescu, care continuă acest raţionament: „Conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale realizează relaţii sintactice: coordonarea şi subordonarea. În aceste condiţii nu se întrevede nici un motiv pentru care coordonarea şi subordonarea să nu poată fi interpretate drept funcţii sintactice de un tip special. Coordonarea, de pildă ar putea fi considerată drept acea funcţie sintactică care conectează funcţii de acelaşi fel. Iar subordonarea, drept funcţia care conectează o unitate şi regentul ei.“ (Emil Ionescu, 1992: 166).


117

Întrucât primele două teorii se află într-o legătură bazată pe relaţia fals-adevăr şi privesc funcţiile sintactice de subiect şi predicat care stau în legătură cu raportul sintactic de inerenţă şi nu cu cel de coordonare (v. supra), ne vom opri doar asupra ultimelor două opinii.

• Ideea că raportul sintactic de coordonare este generator de funcţii sintactice a fost avansată, mai întâi, de D. D. Draşoveanu, (1971: 332) care consideră că într-o structură precum citim cărţi şi reviste, unde avem un raport de coordonare, în secvenţa cărţi şi reviste, figurată grafic astfel de către lingvist:

T

T’ T’

Figura nr. 11. Schema abstractă a coordonării după D.D. Draşoveanu

unde cel de-al doilea T’ „practic nu se subordonează unuia şi aceluiaşi T (…), ci lui T subînţeles ca repetat“. Lingvistul îşi motivează afirmaţia prin faptul că „dacă nu-l subînţelegem, atunci al doilea T’ nu se subordonează lui T (…), iar calitatea sa de subordonat se explică numai prin coordonarea cu primul“ (Ibidem). Ipoteza capacităţii generative a raportului de coordonare este reluată dintr-o altă perspectivă de V. Hodiş (1976 (b): 32-42; 1977: 104 sqq.), mai ales atunci când acestea discută „teoria expansiunii“ a lui A. Martinet şi implicaţiile ei structural-sintactice. V. Hodiş consideră că la nivelul structurii citim ziare, reviste şi cărţi, în secvenţa ziare, reviste şi cărţi, „fiecare unitate va îmbina următoarele două funcţii sintactice:

- complement direct (funcţie provenită din subordonare); - coordonat copulativ (funcţie provenită din expansiunea prin

coordonare)“. (Idem, 1977: 105). Concluzia la care ajunge autorul este că fiecare termen coordonat este

un „cumul de funcţiuni sintactice“ (Ibidem). Notăm şi faptul că, în concepţia ambilor lingvişti amintiţi, unitatea sintactică care apare coordonată este o“ pseudofuncţie“ sintactică, ea neavând propria funcţie sintactică, fiindcă o dublează pe cea a bazei „multiplicând-o“ (D. D. Draşoveanu, 1971: 332; V. Hodiş, 1976 (b): 37).


II. a) În ceea ce ne priveşte, exploatând aceste opinii până la capăt, credem că aceste afirmaţii de mai sus conduc, de fapt, la alte judecăţi în privinţa capacităţii generative de funcţii sintactice a raportului de coordonare: Raportul de coordonare este un raport derivat sau inferent, care se actualizează numai la nivelul structurii de suprafaţă provenind din concatenarea unor structuri primare (în general, construite după aceeaşi schemă sintactică abstractă), de la nivelul structurii de adâncime: T (T’-T’) < T-T’ + T-T’ cf. /citim cărţi şi reviste/ < / citim cărţi / + / citim reviste /.

b) Strict în situaţia exemplelor aduse în discuţie de lingviştii amintiţi coordonarea interferează cu subordonarea.

Cf. citim cărţi şi reviste ⇒ Citim

↑ ↑

cărţi-şi-reviste

Figura nr. 12. Interferarea raporturilor sintactice de subordonare şi coordonare

Coordonarea poate interfera, însă, şi cu raportul de inerenţă, cf. Ion şi Maria au plecat; cu raportul apozitiv cf. Noi, ţăranii şi intelectualii, suntem, de aceeaşi parte a baricadei sau cu un raport sintactic ∅ cf. ∅ Vine şi ∅ pleacă, atunci când apare între enunţuri sintactice propoziţionale principale. Aceste fapte ne conduc la concluzia că raportul de coordonare se actualizează cel mult simultan (dacă nu posterior) unui alt raport sintactic, afirmaţie ce se constituie într-un nou argument al caracterului derivat, inferent al raportului de coordonare.

c) Privitor la faptul că funcţia sintactică generată de raportul de coordonare este fie un „cumul de funcţiuni sintactice“, fie o „pseudofuncţie“, observăm următoarele: opinia că fiecare termen care apare într-un raport de coordonare, este un „cumul de funcţiuni sintactice“ este surprinzătoare atât în esenţa ei, cât şi prin faptul că deplasează centrul problemei spre cea a „cumulului de funcţii sintactice“, cu toate denotaţiile pe care le conţine acest metatermen în lingvistica de specialitate, dintre care definitoriu este „subordonarea simultană la doi regenţi de tipuri diferite („nominal“/ „verbal“), ceea ce în structura de faţă nu este valabil. Nici cu teoria „pseudofuncţiei“ sintactice, în baza argumentului „dublării“ funcţiei


119

sintactice anterioare cu care se coordonează, nu putem fi de acord, întrucât la nivelul structurii de suprafaţă apar concatenate coordinativ şi hetero-funcţii sintactice:

Altădată şi altcineva va lucra mai bine. Vezi şi exemplul:

„El merge cu oricine şi oriunde.“

(după Em. Vasiliu, Sanda Golopenţia Eretescu, 1969: 161)

sau

El pleacă azi şi din cauza ta. unde fiecare funcţie coordonată are propriile funcţii sintactice impuse de regenţii şi/sau antecedenţii lor sintactici. Posibilitatea concatenării coordinative a unor funcţii sintactice diferite înseamnă, în primul rând, că funcţia sintactică a termenului cu care se stabileşte raportul sintactic de coordonare este independentă sintactic de cea a termenului care se coordonează cu ea şi că funcţiile sintactice coordonate sunt funcţii generate de alte raporturi sintactice, care prevalează ca importanţa raportului sintactic de coordonare, acesta survenind ulterior şi numai la nivelul structurii de suprafaţă. Identificăm aici şi o semnificaţie gramaticală mult mai profundă, şi anume că raportul de coordonare este cel puţin indiferent faţă de anumite reguli restrictive de coordonare, fiind un produs al „proiectivităţii sintactice“. În aceste condiţii, el este lipsit de conţinut sintactic, fiind redus doar la o formă: marca sa şi nu este generator de funcţii sintactice, mai exact este nongenerator de funcţii sintactice sau, în termenii noştri, un minus raport sintactic.

Notă: Observăm că lingviştii amintiţi au făcut referiri, în principal, la coordonarea copulativă, fapt ce ne-a impus şi nouă aceeaşi manieră de abordare. Motivaţia acestei limitări constă probabil în faptul că celelalte variante ale coordonării (conclusivă, disjunctivă, adversativă) sunt încă subiecte controversate în literatura de specialitate, fiind cel mai adesea considerate, la graniţa dintre coordonare şi subordonare. (M. Mitran, 1962: 510-511). În ceea ce ne priveşte, ea rezidă în stadiul de cercetare la care deocamdată ne-am limitat.

În legătură cu ultima opinie, observăm că funcţia de marcă a conjuncţiilor şi a locuţiunilor conjuncţionale este pe de o parte, topită în


funcţia sintactică a propoziţiilor pe care le introduc, pe de altă parte, este asimilată relaţiei înseşi. Aşa cum am discutat în secţiunea destinată conceptului de funcţie sintactică, funcţiile sintactice personale ale conjuncţiilor şi ale locuţiunilor conjuncţionale despre care trebuie să vorbim în afara rolului lor de marcă, există, dar sunt definibile prin negaţie.

În legătură cu raportul sintactic de coordonare considerăm că acesta este un raport sintactic inferent care se stabileşte între funcţii sintactice şi este nongenerator de funcţii sintactice, fiind expresia raportului sintactic (-) minus.

2.12. RAPORTUL SINTACTIC DE SUBORDONARE

I. Modelarea sintactică a raportului sintactic de subordonare în lingvistica românească a cunoscut o anume evoluţie a teoriilor.

• Una dintre primele teorii este cea prin care se consideră că toate funcţiile sintactice cunoscute sunt rezultatul raportului de subordonare cf. „dependenţe se pot zice preste tot“, „încă stricte luînd toate cuvintele propuseţiunei se pot considera ca dependenţi unul de altul“ (T. Cipariu, 1992: 273).

• În contextul actual al lingvisticii române, cei mai mulţi lingviştii consideră că numai anumite funcţii sintactice sunt generate de raportul de subordonare: atributul, complementul/circumstanţialul şi funcţia sintactică dublu subordonată simultan la doi regenţi de tipuri diferite, respectiv ceea ce am denumit noi cumul de funcţii sintactice, dar este cunoscut sub taxinomicul element predicativ suplimentar. Unii lingvişti (V. Hodiş, 1976 (b): 40) consideră că raportul de subordonare generează următoarele funcţii sintactice: „1. subiect; 2. predicat (nume predicativ); 3. element predicativ suplimentar; 4. atribut a) substantival: în cazul N (falsă apoziţie); genitival, în cazul D; în cazul A (prepoziţional); b) pronominal: aceleaşi subspecii; c) adjectival; d) verbal; e) adverbial; 5. complement: a) direct; b) indirect; c) de agent; 6. circumstanţial: a) de loc; b) de timp; c) de mod etc.“. Alţi lingvişti consideră că „relaţiile de dependenţă“ generează „atributul“, „complementul“, „circumstanţialul“, „atributul circumstanţial“ şi „complementul predicativ“


121

(D. Irimia, 1983: 15 sqq.). Există şi lingvişti care apreciază că atributul, complementul, circumstanţialul şi elementul predicativ suplimentar sunt singurele funcţii sintactice generate de raportul sintactic de subordonare, admiţând, totuşi, că „numărul părţilor de propoziţie este controversat […], pe de o parte, în legătură cu admiterea elementului predicativ suplimentar ca parte de propoziţie, pe de altă parte, în legătură cu diverse distincţii din cadrul complementului“ (Mioara Avram, 1986: 256).

II. Această diversitate de opinii stă în legătură directă, după cum se

observă, cu problema numărului de funcţii sintactice admise în limba română (problema care atrage după sine elemente de identificare şi descriere a funcţiilor sintactice) şi cu problemele conţinutului sintactic şi al formei sintactice ale raportului sintactic de subordonare. Întrucât în stadiul actual al cercetării noastre problema numărului de funcţii sintactice existente la nivelul lingvistic al limbii române nu am rezolvat-o, ci urmează să îi dăm o rezolvare la sfârşitul acestui capitol, apreciem, pentru moment, doar că raportul sintactic de subordonare generează diferenţa de funcţii sintactice rămasă după excluderea din masa funcţiilor sintactice pe cele admise ca fiind generate de către alte raporturi sintactice: subiectul şi predicatul < raport sintactic de inerenţă; apoziţia < raport sintactic apozitiv; funcţia sintactică ∅ < raportul sintactic ∅, raportul sintactic explicativ; funcţia sintactică (-) < raportul sintactic de coordonare, raportul sintactic binar-mixt, raportul sintactic de incidenţă. Rămân în discuţie, deci, atributul, complementul/circumstanţialul şi funcţia sintactică (cunoscută sub denumirea) de „element predicativ suplimentar „şi pe care noi am numit-o „cumul de funcţii sintactice“, şi ceea ce unii lingvişti numesc „complement corelativ“, „complement predicativ“ (D. Irimia, 1983: 218) şi „atribut circumstanţial“ (C. Dimitriu, 1982: 353-358; D. Irimia, 1983: 214), funcţii sintactice pe care le vom avea, parţial, în vedere în discuţia de faţă (şi mai pe larg într-o lucrare viitoare). Această afirmaţie poate fi validată numai prin evaluarea conţinutului sintactic şi al formei raportului de subordonare. În conţinutul sintactic al raportului de subordonare sunt cuprinse mai multe componente. Una dintre ele se referă la termenii implicaţi şi statutul lor morfo-sintactic. În raportul sintactic de subordonare sunt implicaţi doi termeni fundamentali care au trăsătura de conţinut că nu


sunt termeni în nici un alt raport sintactic: regentul şi subordonatul (numiţi adesea determinat, determinant). Aceştia se află într-o relaţie foarte strânsă de presupunere gramaticală univocă, de la subordonat către regent şi, de aceea, numită de unii lingvişti „dependenţă unilaterală“ (I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 556). În cadrul raportului se admite că subordonaţii sunt facultativi sau obligatorii, respectiv „insuficienţi“ sau „suficienţi“. Unii lingvişti consideră că şi regenţii pot fi insuficienţi, indiferent de realizările lor intra- sau/şi propoziţionale, ceea ce reclamă o reconsiderare a ultimei afirmaţii (AL. Graur, 1956: 121; P. Zugun, 1992: 110). Privitor la statutul morfologic al termenilor, problemă importantă, observăm că deşi iniţial în gramatică s-a vorbit de „dependenţă“ între părţi de vorbire (cf. „un sustantiv poate să depindă de la alt sustantiv“ – T. Cipariu, 1992: 272), în etapa actuală, raportul de subordonare se bazează pe o convenţie a regenţilor morfologici (S. Stati, 1957(a): 264) şi pe o convenţie a subordonaţilor sintactici (Ibidem). Există, însă, şi cercetători care oscilează între o terminologie sau alta şi vorbesc de determinanţii subiectului şi determinanţii predicatului (B. B. Berceanu, 1971: 45-47; P. Zugun, 1978: passim). Ceea ce au remarcat, însă, lingviştii este faptul că atât consecvenţa regenţilor, exclusiv morfologici, cât şi a subordonaţilor, exclusiv sintactici, conduc, totuşi, la inconsecvenţe în practica analizei ştiinţifice, şi la contradicţii mai mult sau mai puţin conciliabile. (S. Stati, 1957(a): 264). Referindu-ne la regenţi, observăm că ei sunt clasificaţi în două clase distincte: regenţi de tip nominal şi regenţi de tip verbal. Contradicţiile apar la distribuţia părţilor de vorbire în una din cele două categorii. În clasa regenţilor de tip „nominal“, sunt încadraţi substantivul şi substitutele lui (pronumele, numeralul), iar în clasa regenţilor de tip „verbal“ sunt încadraţi verbul şi ceea ce poate substitui verbul (adverbul, adjectivul şi interjecţia. Totuşi, unii lingvişti consideră că, prin natura lor, „adjectivele sunt n u m e, ca şi substantivul, pronumele şi numeralul“ (S. Stati, 1957(a): 266), ceea ce le scoate din clasa regenţilor verbali, transferându-le în clasa regenţilor nominali. Această contradicţie este rezolvată prin mijloace distribuţionale: plasarea adjectivelor în context şi studierea determinanţilor, metodă care conduce pe lingvişti la observaţia că totuşi adjectivele au „caracter verbal“, explicabil prin „echivalenţa cu un verb sau cu o propoziţie, cu predicat de natură verbală“ (S. Stati, 1957(a): 267) şi prin faptul că


123

„adjectivele sunt înrudite lexical cu unele verbe, fac parte din aceeaşi familie de cuvinte“ cf. „dornic şi doritor – a dori“ (Ibidem)38. Ceea ce se poate obiecta aici, şi cu precădere ultimei părţi a explicaţiei, este faptul că şi numele „face parte din aceeaşi familie de cuvinte“ cf. dorinţă, ceea ce, însă, nu a fost invocat ca probă pentru „caracterul nominal“ al adjectivului sau al unora sau altora dintre cuvintele derivate. În opinia noastră, caracterul „nominal“ sau „verbal“ al regenţilor nu poate fi schimbat nici prin conversiune morfo-sintactică. Luând în discuţie situaţia verbului la infinitiv, observăm că el este considerat de către unii lingvişti verb, prin faptul că are două timpuri (prezent, perfect), dar şi prin faptul că poate fi predicat (al unui subiect şi al unei propoziţii) cf. A începe ploaia acum e neplăcut.; alţi lingvişti, însă, îl consideră nume, prin faptul că este marcat prin prepoziţie (nu numai ca marcă a sa, dar şi printr-o altă prepoziţie) şi poate apărea în poziţia sintactică de subiect cf. A ierta acum e greu.; „de a-i subvenţiona pe agricultori este iarăşi o anomalie“ (Adevărul Literar şi artistic, 15 iulie, 1939, p. 9, col. 2 exemplu după Iordan, 1956: 540). Observăm că atunci când apare, de exemplu, în poziţie sintactică de subiect cf. A ierta e greu., De a ierta pe cineva nu poate fi vorba., considerarea infinitivului exclusiv drept „nume“ sau exclusiv drept „verb“ conduce la contradicţii, întrucât în această poziţie infinitivul, deşi în poziţie morfologică nominală (este folosit „noţional“ ca „nume al acţiunii“), întărită de poziţia sintactică de subiect, acesta nu îşi pierde în totalitate clasa sa morfologică de origine, calitatea de verb, afirmaţie verificabilă prin prezenţa determinanţilor pe care îi poate regiza: complemente directe cf.: pe agricultori, pe cineva sau circumstanţiale cf.: acum. Considerăm că în situaţiile în care, din punct de vedere formal, o parte de vorbire aparţine unei clase morfologice, dar din punct de vedere distribuţional se comportă conform clasei de origine, este mai bine să vorbim de cumul morfologic. Din acest punct de vedere, adjectivul se comportă „verbal“. Euristica acestui raţionament poate fi condusă şi pe alte căi: teoria „noţională“ (G. Ivănescu, 1963; 1964); teoria categorială, a „ordinelor“ părţilor de vorbire (J. Lyons, 1995: 368-369) aplicate la realitatea sintactică vor conduce la acelaşi rezultat.

38 Chomsky, Rosenbaum, Lakoff, Fillmore şi alţi transformaţionalişti adoptă poziţia identităţii între verb şi adjectiv în structura profundă (cf. J. Lyons, 1995: 370).


Alte probleme care apar în legătură cu regenţii implicaţi în raportul de subordonare sunt în legătură cu numărul şi calitatea acestora (S. Stati, 1957: 270). Atunci când este implicat un singur regent: o parte de vorbire („nume“ sau „verb“), „un grup sintactic“ sau o propoziţie, doi regenţi („nume“ şi „verb“) sau mai mulţi regenţi homomorfologici, sau heteromorfologici datele raportului sintactic de subordonare se pot schimba De asemenea este important de aflat în ce măsură aceşti factori influenţează calitatea sintactică a subordonaţilor? Pentru a răspunde la aceste probleme, vom lua în discuţie câteva enunţuri sintactice:

I. „Au început de atunci altfel de zile.“ (M. Eliade, 1986: 90)

II. „Nu întreba despre cel / ce n-aude ! / Destul e / că noi împreună-l mişcăm.“

(Şt. Aug. Doinaş, Hesperia, 1979: 27) III. Cine se scoală de dimineaţă / departe ajunge.

(Proverb) IV. Ceea ce mă bucură /este / că ai reuşit./

În primul enunţ sintactic, există regenţii simpli: „numele“ zile pentru atributul altfel de şi „verbul“ au început pentru circumstanţialul de atunci. La fel şi în enunţul sintactic notat sub II, unde despre cel este „nume“ (pronume demonstrativ semiindependent) regent, dar pentru o propoziţie subordonată. În enunţurile sintactice II şi III, există şi regenţi propoziţii: Destul e şi departe ajunge, însă enunţurile-propoziţii destul e şi departe ajunge nu ar trebui considerată în întregime ca regenţi de tip „grup sintactic“, deşi semantic doar împreună „descriu“ subiectul. În enunţul sintactic IV, constituentul este este simultan şi verb-regent, dar şi propoziţie-regentă. La o primă evaluare în aceste situaţii nu ar exista contradicţii distructive. Însă, ceea ce dă indicii clare despre felul determinanţilor este natura morfologică a regenţilor, criteriu care pentru a funcţiona limitează numărul regenţilor la unu, ceea ce înseamnă că în situaţia „grupurilor sintactice“ şi a propoziţiilor regente avem a face cu un cumul de regenţi, fie omogeni, fie heterogeni, din punct de vedere morfologic. Această situaţie ar trebui să contravină aplicării consecvente a convenţiei regenţilor morfologici. Observăm, însă, că atunci când numărul


125

regenţilor este de doi, acest lucru are repercusiuni sintactice doar dacă sunt de tipuri diferite: „nume“ şi „verb“, actualizând funcţia sintactică cu dublă subordonare cf. „Umblu pe dig huiduit de şuvoaiele tulburi.“ (Şt. Aug. Doinaş, Hesperia, 1979: 15), regenţi de acelaşi tip putând fi doi sau mai mulţi, la nivelul structurii de suprafaţă, fără ca aceasta să aibă consecinţe în schimbarea tipului de subordonat cf. Acolo erau manuscrise, tratate şi studii de lingvistică., rămânând nerezolvată problema regenţilor complecşi de tipul adverb +verb (destul e), în sensul dacă aceştia acţionează independent şi simultan sau îşi cumulează valenţele?

Referindu-ne la subordonaţi, observăm că şi în legătură cu aceştia s-au emis diverse păreri. În gramatica limbii române s-au disjuns două tipuri mari de subordonaţi: atributul şi complementul (subordonaţi numiţi şi „părţi de propoziţie“ (vezi, de exemplu, şi S. Stati, 1957(a): 271) la care, în ultima vreme, după aproximativ trei-patru decenii de discuţii, s-au adăugat şi funcţiile „mixte“, adică dublu subordonate simultan la ambii regenţi posibili la nivelul limbii române, elementul predicativ suplimentar, atributul circumstanţial şi complementul predicativ etc. Dacă aceste funcţii sunt trei, una, mai multe sau mai puţine, ne vom ocupa într-o altă lucrare.

Contradicţii în legătură cu subordonaţii apar şi atunci când atributul şi complementul sunt subclasificaţi; atributul fiind subclasificat după un criteriu morfologic şi subsubclasificat după subsubcriteriul cazual; complementul fiind subclasificat după criterii conjugate: tranzitivitatea / intranzitivitatea verbelor (complementul direct şi indirect39), caracterul obligatoriu sau facultativ al lor (circumstanţialele), conţinutul categorial şi denotativ (complementul de agent), structura morfematică a regentului verbal (complementul intern), cunoscând şi o subsubclasificare cazuală etc. Lipsa criteriului unic de clasificare a subordonaţilor, criteriu dezirabil, dar imposibil din motive care ţin de semioza funcţiilor sintactice şi nu de suportul material al acestora care este comun: părţile de vorbire, constituie încă o temă de discuţie. Pentru a suprima aceste inadvertenţe, unii lingvişti mai vechi şi mai noi au propus să se discute de o singură funcţie sintactică

39 Această subclasificare care distinge între complementul direct la acuzativ şi complementul indirect la acuzativ cf. Scriu o lucrare vs. Scriu la o lucrare este o convenţie sintactică şi formală, întrucât „obiectul“ este direct în ambele situaţii.


subordonată (mai exact de o singură „parte de propoziţie“): adjunctul (P. Zugun, 1978: 106 sqq. ş.a.), funcţie sintactică definită, însă, uneori, într-un mod care readuce în discuţie problema determinaţilor – funcţii sintactice cf. „Unitatea sintactică care se află în raport de subordonare faţă de altă unitate sintactică (subiect, predicat, alt adjunct)“, (cf. P. Zugun, 1978: 106 sqq.).

O ultimă problemă pe care o abordăm şi care ţine tot de conţinutul raportului de subordonare este faptul că unii lingvişti diferenţiază raportul de subordonare de raportul de dependenţă (cf. şi S. Marcus, 1966: 102) „dependenţa de gradul întâi“ fiind numită subordonare (Ibidem), iar „dependenţele monotone“ fiind numite de gradul al doilea, ca între foarte şi cartea din exemplul cartea foarte frumoasă… sau chiar de grad mai mare III, IV, V (Emeşe Kiş, Elena Comşulea, 1970: 150 sqq.), ca între am citit şi de redacţie din enunţul Am citit referatul cerut de redacţie. Diferenţa dintre raportul de subordonare şi raportul de dependenţă ar fi deci că primul este generator de funcţii sintactice şi cel de-al doilea (de grad mai mare decât I) nu este generator de funcţii sintactice. În ceea ce ne priveşte, credem că necesitatea teoretizării unor relaţii de dependenţă nongeneratoare de funcţii sintactice, adică a unui raport de subordonare nongenerator de funcţii sintactice stabilit între „regenţi“ şi „subordonaţi“ aflaţi la o distanţă topică foarte mare, dar omiterea din discuţie a raporturilor sintactice nongene-ratoare de funcţii sintactice (raportul sintactic minus) stabilite între termenii enunţului sintactic aflaţi în proximitate imediată apare ca o teorie sintactică superfluă40, care nu ţine cont de întreaga realitate sintactică (fiind, de fapt, un sofism dat de o contradictio in adjecto).

În ceea ce priveşte forma raportului de subordonare, observăm că acesta dispune de o gamă diversă de mijloace: acord, recţiune, aderenţă (la care putem adăuga, potrivit viziunii noastre şi „adiţia“ – Valentina Agrigoroaie, 1995: 24), joncţiune, topica şi elementele sale, mărci suprasegmentale: intonaţia şi pauza. Acordul presupune impunerea parţială sau totală, de categorii gramaticale de către regent subordonatului (casă frumoasă) şi se întâlneşte la atributul adjectival sau alte funcţii subordonate 40 În ceea ce ne priveşte, am putea accepta că între „am citit“ şi „de redacţie“, ar putea fi cel mult un minus raport sintactic, ca o extensie particulară a conceptului de „proiectivitate sintactică“.


127

exprimate prin adjective; recţiunea propoziţională presupune impunerea unui anumit caz subordonatului (cf a se gândi la ceva – complement în Ac.); aderenţa este juxtapunerea subordonatoare, prin care se subordonează complementele şi circumstanţialele regenţilor de tip verbal (merg repede), joncţiunea este asigurată de jonctivele subordonatoare (conjuncţii şi alte părţi de vorbire convertite în conjuncţii). Celelalte mărci sunt redundante. Aceste mărci sunt specifice într-o măsură mai mică sau mai mare raportului de subordonare, dar prezenţa lor indică actualizarea raportului de subordonare, forma fiind o garanţie a caracterului subordonator al unei funcţii sintactice (cu excepţia pe care am discutat-o, a propoziţiei intermediare explicative).

În legătură cu capacitatea generativă de funcţii sintactice a raportului sintactic de subordonare, considerăm că acesta generează toate funcţiile sintactice concrete existente la nivelul sintactic al limbii române actuale, funcţii subordonate unui singur regent, cu excepţia apoziţiei, subiectului şi predicatului care „sunt generate“ sau generează alte raporturi sintactice, respectiv, generează atributul, complementul/circumstanţialul, şi funcţia sintactică cu dublă subordonare simultană la doi regenţi de tipuri diferite, pe care noi am numit-o cumul de funcţii sintactice.

2.13. RAPORTUL SINTACTIC DE DUBLĂ SUBORDONARE

I. După cum s-a remarcat din prezentarea raportului de subordonare şi din trimiterile bibliografice aferente, marea majoritate a lingviştilor consideră funcţia sintactică cu dublă subordonare simultană la doi regenţi de tipuri diferite o variantă a raportului de subordonare (I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 557 ş.a. v. supra 7° passim). Alţi lingvişti individualizează, pe criteriul numărului regenţilor, raportul de subordonare de cel de dublă subordonare, vorbind de acesta din urmă ca de un raport sintactic distinct (V. Şerban, 1970: 46).

II. În ceea ce ne priveşte, ţinând cont atât de conţinutul raportului de dublă subordonare, care ne indică faptul că acesta presupune regenţi şi subordonaţi, cât şi de forma raportului în discuţie, care ne indică faptul că acesta cunoaşte mărcile raportului de subordonare, acord, flexiune, topică


etc., suntem de părere că raportul de dublă subordonare este o variantă a raportului de subordonare, înscriindu-se între opoziţiile interne ale acestuia, în baza subcriteriului numărului de regenţi, care este în această situaţie un criteriu de diferenţiere internă între realizările raportului de subordonare.

Raportul de dublă subordonare, prin conţinutul său sintactic, este generator al funcţiei sintactice de cumul de funcţii sintactice. Conceptul de cumul de funcţii sintactice în limba română este un concept sintactic complex care a reţinut atenţia multor lingvişti23. Modelele sintactice interpretative propuse, însă, în această problemă atestă o diversitate de opinii uneori greu conciliabilă, opinii care merg de la negarea existenţei unei funcţii sintactice dublu subordonate simultan şi, în consecinţă, încadrarea realizărilor ei la alte funcţii sintactice, până la teoretizarea mai multor funcţii sintactice autonome, dublu subordonate simultan. Observăm din nou că o categorie sintactică nu poate fi definită decât prin raportarea explicită şi implicită la nivelul sintactic al limbii române, ca sistem dinamic şi la subsistemele sale categoriale: unităţi sintactice, raporturi sintactice şi funcţii sintactice. De asemenea, este important de reţinut că orice entitate sintactică trebuie să fie definită prin raportare la conţinutul său sintactic în general, care se raportează, în ultimă instanţă, la conţinutul sintactic al raporturilor şi funcţiilor sintactice24. Pentru a afla date concludente despre identitatea specifică a cumulului de funcţii sintactice trebuie să aplicăm cu exhaustivitate şi consecvenţă anumite criterii semantice şi sintactice, coroborate cu mijloacele de marcare formală a funcţiei sintactice în discuţie şi care, împreună, să fie capabile să configureze modelul sintactic cel mai aproape de realitate.

23 Pentru o privire in extenso privind această problemă, vezi cartea noastră Cumulul de funcţii sintactice în limba română (Elementul predicativ suplimentar), Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 2001. 24 M. Secrieru, Nivelul sintactic al limbii române, Editura Geea, Botoşani, 1998, p. 39-42 Consemnăm, de asemenea, faptul că tirajul mic al lucrărilor ştiinţifice de specialitate, distribuţia tip „landshaft“ a acestora, stare de lucruri ce influenţează în etapa actuală răspândirea ideilor ştiinţifice în toate mediile lumii ştiinţifice româneşti, ne obligă să reiterăm opiniile noastre privind o problemă în discuţie, ori de câte ori acest lucru se recomandă ca fiind necesar.


129

Din punct de vedere semantic, determinarea în discuţie este un factor de coerenţă, înţelegând prin coerenţă compatibilitate semantică (vezi şi J. Lyons, 1995: 513), dublată şi de coeziune structurală faţă de ambii regenţi într-un enunţ sintactic, respectiv, răspunde simultan şi pozitiv intensiunilor semantice exprimate de un „nume“ şi un „verb“.

La nivel semantic, o consecinţă a raportului sintactic dintre regentul verbal şi termenul dublu subordonat este actualizarea insuficienţei semantice, sesizabile, prin faptul că verbul pare a atrage total în sfera sa semantică intensiunea determinantului, cf.

• „Nu te-aş fi crezut aşa moral.“ (G. Călinescu, Bietul Ioanide, 1986: 201).

Considerăm că insuficienţa semantică a verbului nu este un datum, aşa cum este de multe ori considerată în literatura de specialitate, ea nu este o trăsătură intrinsecă intensională a verbului, aşa cum nu este nici o trăsătură intrinsecă a determinantului cu dublă funcţie sintactică (după cum consideră alţi lingvişti).

Toate verbele–titlu sunt suficiente semantic. La întrebările când şi de ce apare insuficienţa semantică, răspunsul este unul: ea este exclusiv contextuală, iar explicaţia trebuie căutată în modul de manifestare din punct de vedere semantic, al termenilor în context. Dacă luaţi separat toţi termenii implicaţi sunt suficienţi semantic, iar în proximitate succesivă, apare ‘impresia’ de insuficienţă semantică, rezultă că insuficienţa apare la punctul de întâlnire între termenii unui raport sintactic, adică, mai exact, la nivelul raportului sintactic. Este deci un proces de feed-back, de intercondiţionare semantică, atât progresivă, cât şi regresivă.

Ceea ce nu a fost pus în legătură directă cu această problemă este aceea că insuficienţa semantică apare şi ca urmare a implicării regentului de tip nominal în actualizarea funcţiei sintactice în discuţie. Remarcându-se opoziţia semantică: „caracteristici intrinseci“ vs. „caracteristici extrinseci“ ale numelui-regent, este important de subliniat că prezenţa semului ‘caracteristici intrinseci’ a numelui regent sau antecedent, – dacă între părţile de vorbire implicate este imposibil gramatical un raport sintactic de subordonare (ca între ‘numele’ la nominativ care par a se ‘acorda’, dar aceasta este o aparenţă doar, prin faptul că ‘numele’ nu se acordă între ele –


vezi infra), – atrage după sine simultan şi insuficienţa semantică verbală şi actualizarea funcţiei sintactice dublu subordonate simultan, cf.

1. „Nu te-aş fi crezut aşa moral.“ (G. Călinescu, Bietul Ioanide, 1986: 201). 2. vs. Nu te-aş fi crezut. 3. Nu te-aş fi crezut niciodată.

Se observă, în exemplele de mai sus, că, prin nedeterminare sintactică, în exemplul 2, verbul nu redă informaţia de insuficienţă semantică, ca în exemplul 1, iar determinarea prin ‘caracteristici extrinseci’ ca în exemplul 3, păstrează aceeaşi informaţie semantică la nivelul verbului.

În acest moment, apare o nouă întrebare: dacă insuficienţa semantică de la nivelul raportului sintactic este în măsură să distorsioneze până la anulare calitatea de a îndeplini o funcţie sintactică a cuvintelor implicate în raportul/raporturile sintactice? Consecvenţi cu teoria funcţiei sintactice, pe care am putea-o numi „atomice“, pe care am avansat-o cu alt prilej şi prin care am postulat că există o paritate absolută, un cuvânt = o funcţie sintactică/concretă sau abstractă credem că la această problemă, răspunsul este negativ.

Dacă aceleaşi părţi de vorbire: este, bun, în contexte, precum: El este acasă.; Răspunsul bun l-am primit abia acum., sunt funcţii sintactice, înseamnă că aceasta este o calitate intrinsecă a părţilor de vorbire, cu atât mai evidentă, cu cât părţile de vorbire sunt mai semantizate.

Părţile de vorbire se pot plasa pe axa funcţiilor sintactice de la (+) la ∅, în funcţie de semioza lor internă (adică de posibilitatea de a li se substitui semnificantul prin alţi semnificanţi până la explicitarea lor completă), dar nu-şi pierd calitatea de a îndeplini o funcţie sintactică. Această teorie vizează şi relativizarea, până la anulare, a concepţiei că verbul a fi „cel mai copulativ dintre toate“ este, prin natura sa apriorică, insuficient semantic.

Afirmăm astfel capacitatea oricărui verb de a-şi îndeplini funcţia sintactică specifică de predicat verbal, putându-se vorbi pentru situaţia aşa-ziselor verbe „copulative“ de predicate verbale insuficiente semantic, fără ca prin insuficienţă să denotăm şi semul sintactic „depredicativizare“. Prin această teorie, nu negăm factorul semantic implicat în actualizările funcţiei sintactice în discuţie, ci îi dăm acestuia o dimensiune contextuală, adevărata dimensiune a insuficienţei semantice.


131

De criteriul sintactic ţine problema tipurilor de raporturi sintactice pe care le stabileşte termenul dublu subordonat simultan cu regenţii săi diferiţi.

Aceste raporturi sintactice sunt marcate şi sunt următoarele: - faţă de regentul nominal:

- raport sintactic de subordonare, de tip atributiv, - raport sintactic de tip apozitiv,

•„— Cum, Ştefane, să te însori tu atât de tânăr?! exclamă ea. Căsătoria e un jug.“ (M. Preda, Delirul, 1987: 417).

- faţă de regentul verbal: - numai raport sintactic de subordonare, - de tip completiv, - sau circumstanţial, •„— Cum, Ştefane, să te însori tu atât de tânăr?! exclamă ea.

Căsătoria e un jug.“ (M. Preda, Delirul, 1987: 417). Acceptând convenţia specializării morfologice a regenţilor (atributul

se subordonează unui regent nominal, complementul şi circumstanţialul se subordonează unui regent verbal, apoziţia are un antecedent nominal, verbal sau propoziţional), apreciem că în urma raporturilor contractate simultan cu un „nume“ (substantiv, pronume, numeral) şi cu un „verb“ (verb, adjectiv, interjecţie), funcţia sintactică în discuţie este simultan fie un atribut şi un complement, fie un complement sau circumstanţial; fie o apoziţie (cu antecedent nominal) şi un circumstanţial sau complement. Acest lucru se poate observă din tipurile de structuri prezente în exemplele următoare:

a) funcţii sintactice simultane de atribut şi complement: Nu te ştiam / că eşti aşa supărăcioasă. După cum se observă, verbul regent tranzitiv din astfel de structuri îşi

schimbă unitranzitivitatea devenind bitranzitiv. b) funcţii sintactice simultane de apoziţie şi complement: • „O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat !

Să nu se simtă Dumnezeu în mine Un rob în temniţă-încătuşat !“ (L. Blaga, Opera poetică, 1995:35)


c) funcţii sintactice simultane de atribut şi circumstanţial: • „— Dacă ai, zise ea atunci ca şi când ar fi rostit o sentinţă,

atunci lasă-mă liberă.“ (M. Preda, Delirul, 1987:419)

d) funcţii sintactice simultane de apoziţie şi circumstanţial: • „Toate se numesc bombe, ne răspunde el, dar fiecare are o

denumire după numele calibrului, dar şi al inventatorului sau pe care l-a dat inventatorul. Nemţii au acum un tun mare care se numeşte Dick Bertha.“

(M. Preda, Delirul, 1987:425) • „Elevi, bomba la care vă uitaţi acum se numeşte şrapnel !“

(M. Preda, Delirul, 1987:425) Criteriul formei sau al expresiei raporturilor sintactice stabilite de

funcţia sintactică cu dublă subordonare simultană cu cei doi regenţi de tipuri diferite permite observaţia că la nivelul acestei funcţii se întâlnesc mărcile raportului de subordonare şi apozitiv care nu acţionează izolat, ci sincretic. De asemenea, sunt prezente mărcile raportului apozitiv mediat: variaţia categorială simultană, totală sau parţială:

— totală: • „Am avut sentimentul, te rog din nou să nu te superi, că unul din ei

era băiatul dumitale.“ (G. Călinescu, Bietul Ioanide, 1986: 218).

— parţială: • „— Cum, Ştefane, să te însori tu atât de tânăr?! exclamă ea.

Căsătoria [fem sg.] e un jug [neutru, sg.].“ (M. Preda, Delirul, 1987:417).

• „Şi totuşi câteva repere [neutru, pl.] oferite chiar de scriitor stau călăuză [feminin, sg.] cercetătorului pasionat de reconstituirea întorto-cheatului drum al vieţii şi de străluminare a individualităţii sale.“

(I. Oprişan, Romanul vieţii lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, 1990: 5) Întrucât problema metatermenului folosit în denumirea acestei funcţii

sintactice are implicaţii profunde în descrierea şi teoretizarea funcţiei însăşi, ne vom referi în cele ce urmează şi la această problemă.


133

CONCEPTUALIZAREA TERMINOLOGICĂ A CUMULULUI DE FUNCŢII SINTACTICE

ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Terminologia, metalimba sau limbajul ştiinţific al unei discipline este o componentă fundamentală a disciplinei înseşi, deoarece are o dublă funcţie distinctivă sau opozitivă internă şi externă. Internă, întrucât distinge conceptele între ele, conferindu-le identitatea specifică şi externă, deoarece, suprapuse peste fenomenele ce constituie obiectul specific de investigat, contribuie la identitatea specifică a disciplinei şi a metodelor ei de investigare. Problema terminologiei este importantă şi pentru că la acest nivel se înregistrează, cel mai adesea, debuşeul noilor concepţii, inadecvarea terminologică fiind ea însăşi punctul de plecare a noilor cercetări. Resurecţia terminologiei înseamnă, de cele mai multe ori, o nouă viziune sau cel puţin o precizare care deschide noi posibilităţi investigative. În gramatica limbii române, ca şi la nivelul altor gramatici naţionale, căutările metatermenilor potriviţi pentru realităţile avute în vedere este o preocupare omniprezentă, de filozofie lingvistică. Împrumutul masiv din latina savantă, favorizat şi de descendenţa romanică a limbii române este o evidenţă ce nu poate fi eludată, dar efortul edificării unei terminologii moderne nu s-a oprit la împrumuturi şi adaptări facile. Gramatica română manifestă două tendinţe în această privinţă: una de a păstra terminologia veche, uneori inadecvată, dar legiferată prin uz şi la care unii lingvişti, după o examinare critică, revin adesea din considerente tacite; alta de a înlocui progresiv vechile concepte şi/sau măcar de a aduce completări determinative, descriptive acestora.

O situaţie singulară, credem, prin efortul specialiştilor de a impune un metatermen este cea a funcţiei sintactice dublu subordonate simultan, funcţie care a fost cercetată la noi în două etape de cercetare, relativ distincte între ele. În cea de a doua etapă, alături de tendinţa cea mai novatoare, cea care pune problema unei noi funcţii sintactice (şi care începe cu apariţia volumelor de «Studii de gramatică » (I – 1956; II – 1957; III – 1961) şi a noii ediţii a Gramaticii Academiei (GA), (1963) (unde se găsesc contribuţii care abordează fenomenul sintactic în discuţie), există şi


preocuparea constantă de a se găsi o denumire cât mai adecvată realităţii sintactice în studiu.

Toate aceste preocupări se subscriu, în opinia noastră, câtorva direcţii fundamentale de cercetare care hotărăsc şi taxinomia funcţiei sintactice în discuţie. Acestea sunt:

A. Funcţia sintactică cu dublă subordonare simultană la doi regenţi de tipuri diferite („nominal“, „verbal“) considerată un alt predicat sau un element al predicatului verbal al unei propoziţii gramatical constituite.

B. Funcţia sintactică cu dublă subordonare simultană la doi regenţi de tipuri diferite („nominal“, „verbal“), considerată prin dominanta determinării regentului de tip nominal, ca atribut.

C. Funcţia sintactică cu dublă subordonare simultană la doi regenţi de tipuri diferite („nominal“, „verbal“), considerată prin dominanta determinării regentului de tip verbal, ca un complement sau circumstanţial.

D. Dublă subordonare simultană la doi regenţi de tipuri diferite („nominal“, „verbal“), considerată drept origine a mai multor funcţii sintactice diferite.

E. Negarea existenţei dublei subordonări simultane la doi regenţi de tipuri diferite („nominal“, „verbal“) şi a funcţiei / funcţiilor sintactice generate de acest raport sintactic.

Deşi opiniile au fost diferite, se pare că majoritatea lingviştilor au sfârşit prin a accepta metasintagma „element predicativ suplimentar“, care s-a impus, mai ales, după apariţia Gramaticii Academiei în 1963. În legătură cu opinia că produsul sintactic al dublei subordonări simultane la doi regenţi de tipuri diferite este un „element predicativ suplimentar“, observăm că aceasta nu ni se pare convenabilă atât în spiritul, cât şi în litera ei. Prin metasintagma terminologică folosită, se sugerează că termenul sintactic dublu subordonat este un nou predicat, mai exact un alt element predicativ al unei propoziţii gramatical constituite. În această situaţie, „suplimentar“ evocă, cu tot caracterul relativ convenţional al terminologiei ştiinţifice, o redundanţă sintactică, respectiv se suplimentează o funcţie sintactică deja existentă într-un enunţ, şi nu orice funcţie, ci singura funcţie sintactică cu


135

regim de „unicitate“4 într-o propoziţie, şi prin aceasta, necesară şi suficientă, cu încă un semn lingvistic cu aceeaşi funcţie sintactică. În enunţul Ei veneau fericiţi., însă, adjectivul considerat element predicativ suplimentar nu apare ca o suplimentare a nici unui alt semn lingvistic cu aceeaşi funcţie sintactică, aceasta deoarece verbul a veni este autonom semantic şi capabil să îndeplinească „în sine“ şi „pentru sine“ funcţia sintactică de predicat. Deşi adjectivul fericiţi este, după părerea unor lingvişti, un nucleu de „predicativitate“ sau un element al unui predicat verbal, această afirmaţie, credem, se sprijină, cel mult, pe faptul că în una din structurile primare care sunt la originea structurii de suprafaţă,

cf. /Ei veneau fericiţi. /< / Ei veneau./ + / Ei erau fericiţi./ adjectivul fericiţi ar fi fost nume predicativ, de unde rezultă că ceea ce era nume predicativ la nivelul structurii de adâncime devine element predicativ suplimentar la nivelul structurii de suprafaţă. Pusă astfel, această chestiune este parţial adevărată. Lingviştii care au avut în vedere aspectul ontologic al funcţiilor sintactice, ne referim la Pānini şi la Ch. Fillmore (1968), stabilind cazurile de adâncime şi semioza lor, nu vorbesc şi de existenţa unui caz al „numelui predicativ“, care nu există la nivelul structurii de adâncime5. „Predicativitatea“ este acazuală. Enunţul de la nivelul structurii de suprafaţă, unde operăm analiza sintactică, reprezintă o altă comunicare reperată, derivată într-adevăr din structuri primare reperate de la nivelul structurii de adâncime în care numele predicativ este un atribut sau apoziţie a unui nume şi un complement al unui verb:

/Ei erau fericiţi./ trebuie să fie rescrisă ca

/Ei erau./ +/Ei aveau caracteristica ‘fericiţi’./,

4 Utilizăm metatermenul „unicitate“ în accepţia dată de D. D. Draşoveanu (1971: 325): „unicitatea va rezulta din imposibilitatea unei a doua funcţii identică cu prima şi necoordonată cu aceasta“ de a se actualiza în acelaşi enunţ sintactic. 5 Pānini, plecând de la planul ontic spre cel lingvistic, consemnează următoarele cazuri de adâncime: sacrificatorul (agentul), victima (obiectul sau pacientul), uneltele (instrumentele), locul sacrificiului, actul ofrandei şi transferul (donaţia), incitatorul (cf. Sergiu Al-George, 1976: 27 sqq.). Ch. Fillmore (1968) redescoperă cazurile de adâncime, consemnând aproximativ aceleaşi tipuri: agentul, instrumentul, obiectul, sursa (locul), scopul (transferul), timpul. Pentru o comparaţie între cele două teorii ale cazurilor de adâncime, vezi C. Frâncu, 1998: 16-17.


iar /Animalul părea un cal/ ca

/Animalul exista/ + /Animalul părea a avea caracteristicile unui cal/,

situaţii pe care trebuie să le privim şi interpretăm în consecinţă. În elucidarea parţială a acestor presupoziţii, notăm că în gândirea

indiană „cazurile“ prin care se denotau de fapt „funcţiile“, sunt „categorii dinamice“, iar „verbul are drept suport devenirea“ (Yāska, Nirukta, I, 1 după Sergiu Al. George, 1976:35), «în expresia „acesta este alb“, profanul înţelege numai o relaţie dintre calitate şi substrat, însă cel instruit în gramatică ştie că acest „altceva“ la care se referă cuvântul „alb“, nu este „substratul“, ci „acţiunea“ (kriyā) pe care o specifică.» În aceste condiţii de semioză sintactică, la nivelul structurii de suprafaţă, ceea ce este numit impropriu element al predicatului, ‘element predicativ suplimentar’, nu suplimentează predicatul verbal, ci este o funcţie sintactică autonomă, diferită prin caracteristici formale şi de conţinut sintactic de celelalte funcţii sintactice.

• Denotaţia ‘suplimentar’ evocă şi faptul că termenul dublu subordonat este considerat un predicat psihologic, o nouă remă, deci un ‘predicat’ extralingvistic, el aducând informaţia nouă în cadrul comunicării, printr-un accent predicativ, emfatic, pe care îl poartă.

Aici se impun două obiecţii. Predicatul psihologic, suprasegmental şi extralingvistic, poate fi, fără restricţii, orice parte de vorbire – substantiv, pronume, adverb, prepoziţie etc. – dar nu anulează predicatul sintactic, lingvistic cf. Azi [nu mâine] să-mi aduci cartea. Deşi accentul predicativ apare şi ca urmare a transformărilor derivative, întrucât prin condensarea a două structuri primare, una dintre ele este redusă la informaţia semantică nouă, mai exact din ea se reţine doar elementul nou ce nu poate fi omis, pentru consecvenţă, deci, ar trebui ca şi adverbul azi ca şi adjectivul – adverb voioşi (care este în opinia noastră un cumul morfologic) să fie considerat un element predicativ suplimentar.

• Metatermenul (predicativ) suplimentar sugerează şi o insuficienţă semantică, (prin analogie cu denotaţia nume predicativ), a verbului-regent a


137

cărui semantism trebuie suplimentat pentru a se realiza comunicarea „completă“6 dorită de emiţător.

Dar în legătură cu acelaşi verb implicat în structuri cu element predicativ suplimentar, specialiştii ţin să sublinieze faptul că este predicativ şi, deci, suficient semantic, în accepţiunea care i se dă „predicativităţii“ verbale.

Încercând să evite aceste contradicţii, unii lingvişti consideră că metatermenul predicativ este acceptabil în măsura în care el înseamnă „lângă predicat“ = „ad predicativ“ (D. D. Draşoveanu, 1997:151), dar că acest caracter l-ar putea reflecta mai bine metatermenul adjunct (predicativ) (Ibidem; G. G. Neamţu, 1972: 65; 1986: 206-209). Însă, în spiritul ei, soluţia propusă de aceşti lingvişti nu este diferită de cea clasică, pentru că prin noii metatermeni: adjunct verbal primar (G. G. Neamţu, 1972:65), adjunct predicativ complementar (D. D. Draşoveanu, 1973: 268) vs. adjunct verbal derivat (G. G. Neamţu, ibidem), adjunct predicativ suplimentar (D. D. Draşoveanu, ibidem) sunt redenotate şi diferenţiate tot prin metatermeni distincţi aceleaşi realităţi sintactice: numele predicativ şi elementul predicativ suplimentar.

• Aceeaşi „insuficienţă“ semantică este surprinsă de alţi lingvişti prin metatermenul „necesar“ cf. „element predicativ necesar“ (D. Craşoveanu, 1970: 294), pentru că, se afirmă, insuficienţa se află, de fapt, la nivelul termenului cu funcţie sintactică de „element predicativ“.

În ceea ce ne priveşte, insuficienţa în cauză nu se află, implicit, la nivelul verbului – regent şi nici la nivelul termenului cu funcţie sintactică de „element predicativ“, ci are, în opinia noastră, o altă sursă, contextuală. Ea se află la nivelul raporturilor sintactice simultane stabilite între un „verb“, un „nume“ şi determinantul lor comun, afirmaţie ce o putem reproba prin exemple:

• El merge., unde verbul nu apare determinat, iar „insuficienţa“ este absentă. • El merge repede., unde verbul deşi determinat este suficient semantic; determinantul fiind unisubordonat.

6 Pentru opoziţia terminologică „complet“ = „stabil“ vs. „incomplet“ = „instabil“ care vizează semnificaţia „în conformitate cu intenţia comunicativă a autorului“ vezi C. Dimitriu, 1997: 75.


• El merge voios., unde verbul este determinat, dar este considerat insuficient semantic, insuficienţă dobândită, de fapt, în urma raporturilor sintactice simultane stabilite între un „nume“, un „verb“ şi un determinant comun, respectiv, dublu subordonat simultan, – ceea ce în exemplul anterior nu se întâmplă. • O ultimă conotaţie, credem, a metatermenului ‘suplimentar’, în legătură directă cu cea de imediat mai sus, din metasintagma terminologică „element predicativ suplimentar“ este aceea de marcare a opoziţiei a numelui predicativ, care este considerat un constituent obligatoriu în ocurenţă cu un verb copulativ, insuficient semantic cu elementul predicativ suplimentar, în ocurenţă cu un verb predicativ suficient semantic, care, ca orice funcţie secundară, este caracterizabil prin trăsătura +[facultativ]. Această opoziţie se bazează, după părerile specialiştilor, şi pe distincţiile existente între cele două funcţii sintactice (pe care le-am inventariat mai sus şi pe care continuăm să le discutăm imediat mai jos).

În aceste condiţii, metatermenii suplimentar şi predicativ creează confuzie, terminologia intrând în contradicţie cu ea însăşi şi cu realitatea sintactică avută în vedere. Natura sintactică duală a funcţiei sintactice în discuţie ar trebui să fie sugerată şi prin nomenclatura sa. Din inventarul termenilor propuşi, inventar realizat de către C. Dimitriu (1982: 362), rezultă, însă, că în literatura de specialitate această funcţie sintactică este descrisă sub unsprezece denumiri:

1. atribut circumstanţial (G. A., 1954: 185; Mioara Avram, 1956: 158; Elena Carabulea, 1959: 343 sqq; G. A., 1966: 139;278);

2. nume predicativ circumstanţial (Maria Rădulescu, 1957: 129); 3. predicat circumstanţial (Silvia Niţă, 1958: 95); 4. complement al calităţii (Ion Diaconescu,1960: 14-18); 5. element predicativ suplimentar (G. A. II, 1963: 206; V. Hodiş,

1967, 1969); 6. atribut(ive) predicat(ive) (Gh. N. Dragomirescu, 1962); 7. circumstanţial de mod acordat sau 8. circumstanţial al stării (Ştefan Hazy, 1964:238);


139

9. nume predicativ de gradul III (D. D. Draşoveanu, 1967:238); 10. element predicativ necesar (D. Craşoveanu, 1970:229); 11. predicativ suplimentar (Valeria Guţu Romalo, 1973:151),

inventar la care mai putem adăuga încă aproximativ zece metatermeni folosiţi pentru această realitate sintactică tot în lingvistica românească:

1. cumul de funcţii sintactice (S. Stati, 1972:130; Gh. Trandafir, 1985: 106);

2. nume predicativ secundar (I. Diaconescu, 1977:162); 3. construcţie cu valori mixte (G. G Neamţu, 1986: 207); 4. adjunct verbal derivat (G. G Neamţu, 1986: 207); 5. adjunct predicativ suplimentar (D. D. Draşoveanu, 1972:268

sqq.); 6. double subordination syntaxique (Laura Vasiliu, 1970), 7. atributiv (Gabriela Pană Dindelegan, 1974: 133),

la care adăugăm echivalentele terminologice, cu caracter neologic: 1. doplnok (Silvia Niţă, 1958); 2. predicat complex (Pompiliu Dumitraşcu, 1964: 59); 3. polisemie sintactică (Gh. Trandafir, 1985: 107).

Întrucât critica majorităţii acestor metatermeni am făcut-o în altă lucrare, mai observăm doar faptul că o caracteristică generală a multora dintre aceşti metatermeni este aceea că nu sugerează fără echivoc identitatea specifică a funcţiei în discuţie. Dintre metatermenii propuşi şi utilizaţi, cel mai potrivit ni se pare acela de cumul de funcţii sintactice (utilizat de S. Stati, 1972: 130 şi, mai recent, de Gh. Trandafir, 1985: 106 sqq, care-l defineşte, însă, într-un mod mai puţin convenabil, după părerea noastră (respectiv şi ca unisubordonat şi ca dublu subordonat, în acelaşi timp): „se numeşte cumul de funcţii sintactice (polisemie sintactică) proprietatea unui constituent subordonat unui anumit termen regent [s. n. M. S.] de a prezenta simultan funcţii sintactice multiple egale sau diferite ca importanţă). Dintre metatermenii propuşi şi folosiţi, ne-am oprit şi noi la acela de cumul de funcţii sintactice. Conform cu viziunea noastră asupra dublei subordonări simultane la doi regenţi de tipuri diferite („nominal“/ “verbal“) şi/sau a dublului raport sintactic simultan cu un antecedent şi un regent, această metasintagmă terminologică are avantajul că semnifică într-o manieră scurtă şi simplă o altă


dimensiune a funcţiilor sintactice, aceea de a coexista la nivelul aceluiaşi constituent. De aceea, el se recomandă ca fiind cel mai motivat (în măsura în care adjectivul motivat admite grad de comparaţie) prin caracterul de generalitate, dar şi de unicitate sau de individualitate necesar.

În concluzie, considerăm că realitatea sintactică concretă caracterizată prin coexistenţa la nivelul aceluiaşi termen a două funcţii sintactice diferite: atribut sau apoziţie şi/sau complement sau circum-stanţial, impuse de doi regenţi de tipuri diferite: „nume“ şi „verb“, sau de un antecedent nominal şi un regent de tip verbal care îl supraordonează, respectiv, anteordonează simultan se numeşte cumul de funcţii sintactice.

FUNCŢ I I SINTACTICE SUSCEPTIBILE

DE INTERPRETAREA CĂ SUNT DUBLU SUBORDONATE SIMULTAN

În lingvistica românească, cu precădere în etapa actuală de cercetare a cumulului de funcţii sintactice, unii lingvişti au avansat ipoteza că şi alte funcţii sintactice, trecute în rândul celor cu un singur regent, permit interpretarea că sunt şi ele subordonate la doi regenţi de tipuri diferite (GA, 1966, II: 149; Valeria Guţu Romalo, 1973: 196; C. Dimitriu, 1982: 239).

Când fac aceste observaţii, lingviştii amintiţi au în vedere, în principal, circumstanţialele sociativ, opoziţional, cumulativ, de excepţie. În ceea ce ne priveşte, acestora li se mai pot adăuga, în opinia noastră, numele predicativ, care comportă o discuţie specială, modalul-comparativ, complementul de schimb şi apoziţia. Între primii lingvişti care au atras atenţia asupra acestei probleme se află Valeria Guţu Romalo care observa doar că, în afară de regentul verbal, la unele funcţii sintactice, (referindu-se la circumstanţialele sociativ, opoziţional, cumulativ, de excepţie), apare şi un „alt element al comunicării“ (Ibidem). După părerea altor specialişti, însă (referindu-se la aceleaşi patru funcţii sintactice enumerate mai sus), acestea contractează un raport de subordonare faţă de regentul verbal, iar faţă de alt termen, are loc o „referire“ (V. Şerban, 1978: 298. n. 1). Ideea că acest element ar putea fi interpretat ca un posibil regent, iar legătura dintre funcţie sintactică şi acest


141

regent poate fi interpretată drept un raport gramatical de subordonare este exprimată mai direct de C. Dimitriu (1982: 240). Asupra acestor opinii şi asupra altora adiacente puse în legătură cu posibilităţile de interpretare a tuturor funcţiilor indicate mai sus ca funcţii cu dublă subordonare simultană, am discutat pe larg într-o altă lucrare (M. Secrieru, 2001).

2.14. O NOUĂ TAXINOMIE A RAPORTURILOR SINTACTICE:

RAPORTURI SINTACTICE GENERATOARE ŞI NONGENERATOARE DE FUNCŢII SINTACTICE

În legătură cu capacitatea generativă de funcţii sintactice a raporturilor

sintactice admise în lingvistica românească, considerăm că se impun următoarele observaţii:

1. Taxinomia tripartită iniţială a celor opt raporturi sintactice admise în clase: generatoare de funcţii sintactice (raportul de subordonare şi de dublă subordonare); nongeneratoare de funcţii sintactice (raportul de coordonare); controversate în privinţa capacităţii lor generative de funcţii sintactice (raporturile de inerenţă, incidenţă, apozitiv, binar-mixt şi explicativ), este reorganizabilă, atât în privinţa numărului de clase, cât şi a numărului (care este, în opinia noastră, de nouă raporturi sintactice) şi tipurilor de raporturi sintactice conţinute şi după criteriul exhaustiv al capacităţii generative de funcţii sintactice, în următoarea formulă taxinomică bipartită:

a) raporturi sintactice generatoare de funcţii sintactice, clasă care conţine: - raportul sintactic de subordonare (aici incluzându-se şi raportul de

dublă subordonare simultană la doi regenţi de tipuri diferite) care generează funcţiile sintactice subordonate (atributul, complementul / circumstanţialul şi cumulul de funcţii sintactice şi propoziţiile subordonate corespondente lor;

- raportul sintactic apozitiv, generator al funcţiei sintactice de apoziţie şi al propoziţiei apozitive.

- raportul sintactic intermediar-explicativ, generator al funcţiei sintactice ∅ (propoziţia intermediară explicativă).


b) raporturi sintactice „generate“ de funcţii sintactice, clasă care conţine: - raportul sintactic de inerenţă, „generat“ de funcţiile sintactice de

subiect şi predicat. c) raporturi sintactice nongeneratoare de funcţii sintactice, clasă care

cuprinde: - raportul sintactic de incidenţă, caracterizat prin incapacitatea de a

genera funcţii sintactice, trăsătură care îl recomandă ca un (-) minus raport sintactic.

- raportul sintactic mixt, un (-) minus raport sintactic, cu comportament sintactic identic.

- raportul sintactic de coordonare, un (-) raport sintactic, nongenerator de funcţii sintactice.

Redistribuirea grafică a acestor nouă raporturi sintactice este următoarea:

(-) (∅) (+) ________________________________________________________ nonraporturi: raporturi vide: raporturi pozitive: coordonare explicativ inerenţă mixt raportul sintactic subordonare incidenţă zero ( ∅) apozitiv. (-)rap. sint. Figura nr. 13. Clasificarea categorială a raporturilor sintactice şi din punctul de

vedere al capacităţii lor de a genera funcţii sintactice

2. Întrucât atât raportul de coordonare, cât şi cel mixt se stabilesc între funcţii sintactice, deci între termeni care deja au contractat şi sunt produsul unui raport sintactic anterior, aceste două raporturi sintactice le putem considera inferente sau derivate (de gradul II), raportul sintactic de incidenţă stabilindu-se între planuri sintactice poate fi considerat de gradul III, iar, prin opoziţie, toate celelalte raporturi sintactice sunt primare sau de gradul I).

3. Aceleaşi raporturi sintactice pot fi clasificate şi după criteriul unităţilor morfologice (recte al părţilor de vorbire) sau sintactice (realizări ale enunţului sintactic) implicate în raportul sintactic în:


143

Raporturi sintactice stabilite între funcţii sintactice: raportul de inerenţă, coordonare şi binar-mixt.

Raporturi sintactice stabilite între părţi de vorbire: raportul sintactic de subordonare, raportul sintactic apozitiv şi raportul sintactic negativ (-).

Raporturi sintactice stabilite între unităţi sintactice aflate: - în planuri diferite: raportul sintactic de incidenţă; - în acelaşi plan: raportul sintactic explicativ, raportul sintactic zero şi

raportul sintactic minus (de la nivelul enunţurilor transfrastice).

CAPITOLUL III

CONSIDERAŢII ASUPRA FUNCŢIILOR SINTACTICE ADMISE ÎN LIMBA ROMÂNÃ

În prima gramatică românească, de la 1757, autorul ei, Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, utilizează puţine elemente de metalimbă cu atingere şi la noţiunea şi conceptul de funcţie sintactică, cum ar fi „încheietură“ (Ibidem; 147/83r), „înfiinţitoare“ (136/77v) şi „adăogătoare“/ „adăogătoriul“ (188/103v), „se supune“ (137/78r) care trimit, contextual, la „parte de vorbire“, „regent“, „subordonat“, dar nu explicit la conceptul de funcţie sintactică. La S. Mincu şi Gh. Şincai, găsim noţiunea de „parte de propoziţie“, care va fi întrebuinţată şi pentru sensul de „funcţie sintactică“. Autorii amintiţi consemnează trei „părţi de propoziţie“: tema (subiectul), zis-ul (predicatul) şi împreunarea („copula“) devenite clasice şi păstrate, sub denumirile din paranteză, şi în terminologia lingvistică actuală. C. Diaconovici-Loga, însă, vorbeşte, pe lângă subiect („sujet“) şi predicat („prezicat“), de o altă parte de propoziţie: ojetul, (1822: 158).

Notă: Termenul subiect (< lat. subjectum) apare mai devreme de 1822 într-un manual destinat învăţătorilor şi tipărit la Buda (1818: 212), un manual fără numele autorului pe foaia de titlu, numit Manductor pentru învăţătorii scholasticeşti sau îndreptare a diregătoriei învăţătoreşti (Gh. Chivu, 1978: 11). Forma sujet este un împrumut mai târziu din franceză, şi va intra în circulaţie ca metatermen lingvistic, mult mai târziu.

Din acest moment, numărul funcţiilor sintactice descrise se va diversifica şi multiplica progresiv. Ion Heliade Rădulescu discută de părţile secundare de propoziţie, care sunt „compliniri ale numelor şi ale verbelor“ (ambele putând fi „drepte“ şi „nedrepte“ şi/sau „întâmplătoare“ (1828: 245), astfel încât la această dată era schiţat un tablou general al funcţiilor sintactice


existente în limba română. Totuşi, Gh. Săulescu (1833) şi N. Măcărescu (1853) revin (sau poate, mai curând, nu folosesc) la taxinomia propusă şi întrebuinţată de S. Mincu şi Gh. Şincai, schimbând doar denumirea verbului-copulă din „împreunare“ în „verb substantiv legătoriu“ (1980: passim). O altă poziţie, oarecum diferită şi nouă, în contextul regresului terminologic înregistrat, în legătură cu numărul şi felul „părţilor de propoziţie“ adoptă G.J. Munteanu, care consideră că, în afară de subiect şi predicat, în gramatica limbii române există şi „compliniri adverbiale sau predicative“ şi „compliniri adnominali sau atributive“ (1861. Cap. al II-lea). I. C. Massim, însă, încadrează toate determinările în clasa complimentelor41 „ale subiectului şi predicatului“ (1867: § 6: sqq.), semnalând ca noutate existenţa unor părţi de propoziţie compuse (Ibidem). T. Cipariu (1877), luând în consideraţie toate aceste „funcţii“, distinge două clase bine delimitate: părţile esenţiali, care, în concepţia lingvistului, sunt trei şi anume subiectul, predicatul şi copula (1992: 265) şi părţile accidentali, care sunt cinci, şi anume atributul, apositul, dependenţele, cercustanţele42 şi complementul (1992: 269-274). Cel mai cuprinzător tablou, pentru perioada despre care vorbim, al funcţiilor sintactice îl găsim la H. Tiktin, care în prima ediţie a Gramaticii sale (1893) şi în următoarele (1895, 1945) înregistrează cinci părţi de propoziţie: subiectul, predicatul, atributul, complementul şi determinantele circumstanţiale, între acestea din urmă făcând distincţie clară prin definiţie şi exemple. Numărul funcţiilor descrise este, însă, mult mai mare, întrucât H. Tiktin operează subclasificări ale predicatului în al acţiunii şi al însuşirii, ale atributului subclasificat în adjectival, substantival, prepoziţional, verbal, adverbial, ale complementului, subclasificat în direct, indirect, cazual şi prepoziţional, la care se adăugă, fără a-i da o denumire, şi o realizare a ceea ce azi este cunoscut în literatura de specialitate drept „complement intern“, şi ale circumstanţialelor, subclasificate în de loc, de timp, de mod, de cauză (cap. al III-lea 368: sqq.). 41 H. Tiktin, în prima ediţie a Gramaticii sale (I-1893; II-1895; III-1945), suprimă oscilaţia paronimică între compliment şi complement, notând etimologia şi semnificaţia ambilor termeni. 42 Dintr-o tendinţă de latinizare a terminologiei gramaticale, T. Cipariu schimbă mai vechiul „complinire“ prin calcul „cercustare“ (circumstanţa) care traduce lat. circunstantia şi fr. circonstance (G. Ivănescu, 1989: 143).

CONSIDERAŢII ASUPRA FUNCŢIILOR SINTACTICE ADMISE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

147

Noua Gramatica Academică (1954) consemnează un număr de patru părţi de propoziţie şi, totodată, şi funcţii sintactice: subiectul, predicatul, atributul şi complementul, la care unii cercetători fac distincţie, în cadrul complementului între „obiectele gramaticale“ şi „complementele circum-stanţiale“ (I. Iordan, 1956: 535 passim). O tendinţă a acestei noi perioade de cercetare este augmentarea părţilor de propoziţie/funcţii sintactice de la patru (subiect, predicat, atribut, complement – G.A., 1954: 13-18) la cinci (subiect, predicat, atribut, complement, circumstanţial şi element predicativ suplimentar – G.A., II, 1966; V. Şerban, 1970; Mioara Avram, 1986: 255), şapte (subiect, predicat, atribut, complement, circumstanţial, apoziţie, element predicativ suplimentar – I. Iordan – Vl. Robu, 1978; subiect, predicat, atribut, complement, circumstanţial, apoziţie, atribut circumstanţial – C. Dimitriu, 1982). Există lingvişti care consideră că numărul de funcţii sintactice existente la nivelul sintactic al limbii române este de opt: subiectul, predicatul, complementul, circumstanţialul, complementul corelativ, atributul, atributul circumstanţial şi complementul predicativ (D. Irimia, 1983; 1997).

Notă: Dacă diferenţa între părerile specialiştilor în privinţa numărului de funcţii sintactice, le-am numi centrale, este relativ majoră, variind de la cinci la opt, atunci când se vorbeşte de subtipurile acestor funcţii sintactice, diferenţele se adâncesc. În unele lucrări, se consemnează doar existenţa subiectului şi predicatului (G.A., II, 1954: 13-14), în alte lucrări se operează subtaxinomii ale acestora, cele mai frecvente realizări ale subiectului fiind, de exemplu, exprimat (simplu şi multiplu), neexprimat (inclus şi subînţeles), la care, în ultima vreme, s-a adăugat subiectul nedeterminabil. În ceea ce priveşte predicatul, acesta are subtipurile verbal, nominal, din a cărui ultimă realizare, unii cercetători au abstras ca funcţie sintactică distinctă numele predicativ şi chiar (elementul) predicativ(ul) suplimentar (Valeria Guţu Romalo, 1973: 133 şi 146). Atributul şi complementul, prin realizările pe care le cunosc, sunt funcţii sintactice heterogene şi, de aceea, chiar la o abordare sumară se constată existenţa unor diferenţe sensibile între opiniile specialiştilor. Atributele se subclasifică, în opinia majorităţii specialiştilor (I. Iordan, 1956: 591; V. Şerban. 1978: 148 ş.a.), după criteriul morfologic, al părţii de vorbire prin care se exprimă, în şapte tipuri (corespunzătoare claselor morfologice „noţionale“) şi se subclasifică, după acelaşi criteriu al conţinutului categorial, supraaplicat, în alte subsubtipuri (exemplu: atribut substantival,


substantival genitival, substantival propoziţional etc.) şi după criteriul conţinutului denotativ în alte trei subtipuri: atribut calificativ, determinativ şi explicativ (G.A., 1966, II: 139-140). Criteriul suprasegmental, al topicii acţionează pentru taxinomia atributului în izolat şi neizolat (solidar) (G.A., 1966, II: 138). În clasa atributului ar trebui inclusă şi realizarea numită de unii specialişti „atribut circumstanţial“ (G.A., II, 1966, 139) care, însă, în exemplele aduse în discuţie, este dublu subordonată şi se raliază clasei atributului numai prin jumătate din natura sa sintactică. Aceste diferenţe sunt justificabile, în principal, prin criteriile de identificare aplicate şi, implicit, de descriere a funcţiilor secundare. Referindu-ne la aceste criterii observăm că acestea iau în considerare importanţa gramaticală, ca reflexie a conţinutului sintactic (funcţional, categorial şi denotativ) al funcţiei sintactice, criteriu conjugat cu cel formal (al mijloacelor de exprimare şi marcare a funcţiilor sintactice) şi cele ale tipurilor şi numărului regenţilor. În subsidiar, acţionează un criteriu comparativ, al opoziţiilor interne, de exemplu, funcţiile sintactice principale între ele sau/şi cu altele secundare. Aceste criterii acţionează sincretic.

Criteriul „importanţei gramaticale“ distinge funcţiile sintactice de atribut şi complement şi, în cadrul complementelor, între complemente şi circumstanţiale, ca fiind secundare, adică omisibile (prin faptul că nu sunt determinanţi obligatorii) (cf. C. Dimitriu, 1982: 150-152 şi 237).

Criteriul regenţilor (al numărului şi al tipurilor) segmentează funcţiile sintactice secundare în trei clase distincte:

a) funcţii sintactice cu un singur regent, fie nominal (atributul), fie verbal (complementul sau circumstanţialul).

b). funcţii sintactice cu doi regenţi simultani şi diferiţi morfologic: unul nominal şi unul verbal – atributul circumstanţial/elementul predicativ suplimentar/complementul predicativ etc. (În ce măsură, în această ultimă situaţie, se poate vorbi de trei sau mai multe funcţii sintactice diferite sau de una cu diferite denumiri, ne vom ocupa, aşa cum am anunţat deja, într-o altă lucrare). De asemenea, către această clasă tind, în opinia unor lingvişti, să se alipească şi aşa-numitele complemente corelative: circumstanţiale de excepţie, cumulativ, opoziţional, sociativ (de care ne-am ocupat, în mod special, în alte lucrări).


149

c). funcţii sintactice fără regent, dar cu bază semantică sau antecedent coreferenţial: apoziţia.

Criteriul formal, al conţinutului categorial, conjugat cu cel denotativ, diversifică foarte mult subtipurile de funcţii sintactice existente la nivelul sintactic al limbii române.

În ceea ce priveşte determinările regenţilor de tip verbal (verb, adjectiv, adverb, interjecţie), între părerile specialiştilor, se disting două tendinţe:

1. de a considera toate determinările verbale drept complemente (unde alături de realizările „clasice“ ale complementului direct şi indirect sunt încadrate şi circumstanţialele şi, desigur, şi complementele mai noi: separativ, instrumental, de materie, opoziţional, cumulativ, excepţie, relaţie, comparativ ş.a. (I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 660 sqq.).

2. de a împărţi determinările verbale în două subclase distincte, în funcţie de caracterul lor obligatoriu sau facultativ (C. Dimitriu, 1982: 237 şi nota 142) în complemente şi circumstanţiale. Unii specialişti abstrag, însă, din clasa complementelor o clasă distinctă, identificată după criteriul intern al „referirii la alte părţi de propoziţie“, numită a complementelor corelative şi care cuprinde sociativul, cumulativul, complementele de excepţie şi opoziţionalul (D. Irimia, 1983: 218).

Complementele sunt subclasificate, la rândul lor după alte criterii: - caracterul tranzitiv/ intranzitiv al verbelor regente le subclasifică în

directe şi indirecte, - după radicalul verbului identic cu cel al complementului, acesta se

subclasifică în intern, - după conţinutul categorial şi denotativ agentiv se subclasifică în de

agent. Circumstanţialele sunt subclasificate, în primul rând, după criteriul

semantic, într-un număr variabil de la aproximativ şapte tipuri (la diverşi cercetători) până la aproximativ douăzeci de tipuri (prin însumare): temporal, spaţial (sau de loc), modal, cauzal, scop (finalitate) sociativ, separativ, instrumental (de mijloc), de materie, opoziţional, cumulativ, de excepţie, relaţie (al referinţei), comparativ, concesiv, consecutiv, condiţional, reciprocitate, progresiv sau limitativ, de schimb ş.a.


Problema diferenţei dintre funcţiile sintactice de complement şi circumstanţial nu este decât secund una de terminologie; ea este o problemă care ţine de teorii sintactice româneşti şi străine, problemă pe care o vom prezenta succint în continuare. Metatermenul complement a intrat în lingvistica românească mai devreme decât cel de circumstanţial. H. Tiktin, 1893, diferenţiază complementul de circumstanţial doar terminologic, ambele determinând verbe, adjective, adverbe. Şi Gh. Ivănescu (Gramatica şi logica, I: 195) şi Sextil Puşcariu (Limba română, I, 1940: 149) tratează nediferenţiat atributul de complement pe considerentul că ambele „sunt completări ale unui substantiv, verb sau adjectiv“. Aceste teorii dau şi sensul metatermenului de complement, care este în această situaţie de „completare“. Suficient de devreme apare însă şi termenul de „ojet“ (C. Diaconovici-Loga, Gramatica românească pentru îndreptarea tinerilor, Buda, 1822: 145), care va atrage după sine, mai târziu, sensul de tranzitivitate. În teoriile lor, specialiştii au reliefat o serie de caracteristici ale funcţiilor sintactice în discuţie care sunt în mare parte puncte comune şi care trebuie avute în vedere:

Complementul şi circumstanţialul sunt generate de raportul sintactic de subordonare.

1. Regenţii complementelor şi circumstanţialelor au conţinut funcţional complet.

2. Regentul complementelor şi circumstanţialelor este de tip verbal (verb, adverb, adjectiv şi interjecţie).

3. Mărcile raportului de subordonare sunt comune ambelor tipuri de funcţii sintactice.

Punctele de diferenţă sunt considerate următoarele: 1. Complementele sunt determinări obligatorii, iar circumstanţialele

sunt determinări facultative. 2. Complementele sunt cerute de verbe tranzitive (cu tranzitivitate directă

sau indirectă), iar circumstanţialele sunt incompatibile cu acest concept. 3. Regentul verbal caracterizat de insuficienţă semantică este cel care

selectează una sau alta dintre funcţiile sintactice în discuţie. Observăm în legătură cu aceste adevărate postulate, care circulă în

gramatica românească, faptul că unele dintre ele sunt imprecise, prin faptul că


151

nu individualizează suficient cele două funcţii sintactice în discuţie. Ne referim, de exemplu, la faptul că insuficienţa semantică verbală este un instrument sintactic imprecis; diferenţa dintre facultativ şi obligatoriu poate fi absolutizată doar la nivel teoretic şi mai puţin la nivelul emiţătorului care este indiferent la această deosebire. Problema nu a fost rezolvată tranşant. Noi ne limităm aici la aceste observaţii, urmând să reluăm discuţia într-o altă lucrare, eventual.

Diversitatea de opinii existentă la nivelul sintactic al limbii române, în legătură cu numărul şi tipurile de funcţii sintactice provine şi din definiţia şi accepţiile sau denotaţiile metatermenului de funcţie sintactică în lingvistica românească. Metatermenul neologic funcţie (varianta funcţiune < lat. functio, Fl. Marcu – Constant Maneca, 1986: sv) a fost folosit ca metatermen de I. Zalomit (1854) în lucrările sale de filozofie. Trebuie să remarcăm, însă, şi faptul că pentru perioada despre care vorbim, mijlocul secolul al XIX-lea, majoritatea lingviştilor erau şi filozofi (A. T. Laurian, S. Bărnuţiu, I. H. Rădulescu, T. Cipariu). T. Cipariu, de exemplu, traduce cu şase ani mai înainte de a-şi redacta Gramatica sa, Elemente de filozofie după W. T. Krug (I – 1861; II – 1863, Blasiu). De aceea, e mai mult decât probabilă o contaminaţie terminologică între filozofie şi lingvistică, contaminaţie materializată, în primul rând, prin transferuri majore de termeni din filozofie în lingvistică cf. acţie (acţiune), conclusie, proposiţie, condiţie, noţiune, analisă şi sintesă, acestea din urmă cu aplicare directă la realităţile gramaticale (G. Ivănescu, 1989:141-142). Metatermenul lingvistic funcţie este întrebuinţat cu denotaţii specifice pentru toate subnivelele limbii (fonetic, morfematic, sintactic, stilistic, lexical etc.). La nivel sintactic, metatermenul funcţie are un fascicul de sensuri. Unul dintre acestea, mai vechi, este acela de valoare morfologică care vizează nivelul sintactic, cum se observă în sintagmele „adjectiv cu funcţiune de substantiv“ (H. Tiktin, 1895: 410) sau „adjectiv cu funcţie adverbială“ (Gh. N. Dragomirescu, 1962: 101; I. Iordan, 1943: 406) şi chiar verbe „cu funcţiune copulativă“ (G.A., 1966, II: 100; G. Beldescu, 1955: 70). Această sinonimie este şi inversă, se întrebuinţează valoare morfologică pentru funcţie sintactică „un singur cuvânt are valoare sintactică dublă“ (S. Stati, 1972: 132). Unii lingvişti preferă folosirea metatermenului funcţie sintactică celui de parte de propoziţie, acesta din urmă fiind un metatermen de opoziţie pentru parte de


vorbire (Valeria Guţu Romalo, 1963 (a): 25). Alţi lingvişti, pentru diversificarea terminologică, întrebuinţează pentru funcţie termenul „rol“ (I. Iordan, 1963: 329; Al. Rosetti – J. Byck, 1945: 182), uneori cu determinantul sintactic (vezi şi S. Stati, 1967(a): 127). Tot ca „rol“ este definită funcţia, în general, şi în lingvistică franceză „le rôle joué par un terme“ – DL, 1973: s.v. În sfârşit, alţi lingvişti folosesc metatermenul funcţie şi pentru denotaţia ‘sens’ (informaţie semantică), vorbind, de exemplu, despre „întrebuinţarea lui a fi cu funcţie existenţială“ (G. G. Neamţu, 1980 (a): 14) sau îi atribuie sinonimul „categorie sintactică“ (I. Iordan – Vl. Robu, 1978: 347). Acesta din urmă este un supratermen, „fiindcă prin el sunt denotate, atât funcţiile sintactice de bază, în unităţile de comunicare, adică subiectul, predicatul, atributul şi complementul, dar şi unităţile sintactice, propoziţia, fraza şi felurile ei“ (Ibidem). În varianta funcţiune, metatermenul funcţie primeşte uneori şi semnificaţia ‘trăsătură’ cf. „principala funcţiune a predicatului nominal este de a caracteriza subiectul“ (V. Şerban, 1970: 100). Faptul că metatermenul funcţie are atâtea accepţii poate însemna fie că în spatele acestora se află debuşeul unui alt mod de a privi lucrurile, fie o certificare a faptului că terminologia lingvistică este supusă continuu unui proces reformator, ambele tendinţe fiind foarte active în lingvistica românească. Acest polisemantism, însă, al termenului în discuţie (întrebuinţat adesea şi cu sensuri nontehnice) se opune acurateţii ştiinţifice şi face mai dificilă sarcina lingvistului de a defini noţiunea şi conceptul de funcţie (sintactică) în gramatică şi, evident, şi tipul sau numărul funcţiilor sintactice.

Taxinomia actuală a funcţiilor sintactice cuprinde un număr de nouă funcţii sintactice admise: subiectul, predicatul, atributul, apoziţia, complementul, circumstanţialul, „elementul predicativ suplimentar“, „atributul circumstanţial“, „complement predicativ“. Întrucât numărul de funcţii sintactice, în opinia noastră, stă în legătură directă cu raporturile sintactice admise în limba română, raporturi sintactice generatoare de funcţii sintactice, opinăm că în limba română există şi ar trebui să fie admise următoarele funcţii sintactice:

1. subiectul şi 2. predicatul („generate „ de raportul sintactic de inerenţă);


153

3. apoziţia (generată de raportul sintactic apozitiv); 4. atributul; 5. complementul; 6. circumstanţialul (generate de raportul de subordonare); 7. cumulul de funcţii sintactice (generate de raportul de dublă

subordonare); 8. funcţia sintactică ∅ (generată de raporturile sintactice explicativ şi ∅); 9. nonfuncţia sintactică („generată“ de nonraportul sintactic (-), şi de

raporturile sintactice de incidenţă, mixt şi coordonare). Această taxinomie poate fi figurată pe o axă a funcţiilor sintactice, astfel:

(-) ∅ + nonfuncţia funcţia sintactică subiectul sintactică zero predicatul

atributul complementul circumstanţialul apoziţia cumulul de funcţii sintactice

Figura nr. 14. Clasificarea categorială a funcţiilor sintactice

3.1. CORESPONDENŢA DINTRE FUNCŢIILE SINTACTICE INTRAPROPOZIŢIONALE ŞI FUNCŢIILE SINTACTICE PROPOZIŢIONALE

Atunci când vorbim despre corespondenţa dintre realizările

infrapropoziţionale şi cele propoziţionale ale funcţiilor sintactice, avem în vedere două aspecte legate între ele, pe de o parte, organizarea sistemică a nivelului sintactic al limbii române, care permite treceri cu pierderi minime de informaţie semantică şi sintactică de la realizările de sintaxă minoră, din interiorul propoziţiei, la realizările propoziţionale din interiorul frazei şi invers, pe care o putem considera sintaxa majoră (fenomene numite expansiune şi contragere) şi, pe de altă parte, conceptul de sinonimie


sintactică (SS). „Sinonimia sintactică, consideră Mioara Avram, se poate manifesta între: părţi de propoziţie (de acelaşi fel sau diferite), o parte de propoziţie şi aceeaşi parte de propoziţie însoţită de o propoziţie subordonată, o parte de propoziţie şi o propoziţie două propoziţii, o propoziţie şi o frază.“ (Mioara Avram, 1986: 380). Pentru a înţelege mai bine corespondenţa dintre realizările infrapropoziţionale şi propoziţionale ale funcţiilor sintactice, ca manifestare sistemică a nivelului sintactic al limbii române, vom discuta aceste tipuri de sinonimie sintactică teoretizate de Mioara Avram, precum şi altele teoretizate şi de alţi lingvişti (v. Ion Diaconescu, 1989: 64-77). SINONIMIA SINTACTICĂ ÎNTRE FUNCŢII SINTACTICE

IDENTICE SAU DIFERITE

Aceasta sinonimie sintactică (SS) poate fi considerată internă categoriei sintactice de funcţie sintactică, fiind de mai multe tipuri.

Tipul 1. SS între funcţii sintactice identice, cu realizare

infrapropoziţională. Diferenţa dintre funcţiile sintactice implicate constă în structura condiţionată de realizarea morfologică:

cf. cursul acesta/acest curs; Se pregăteşte pentru a cânta/spre a cânta. A venit ca director/în calitate de director.

Tipul 2. SS între realizări diferite ale aceleiaşi funcţii sintactice.

Diferenţa dintre funcţiile sintactice implicate este de conţinut categorial, respectiv, de categorii morfologice (recte cazuri) diferite ale aceleiaşi realizări de gen proxim. Aceste funcţii sunt izosemantice.

Cf. 1. atribut adjectival vs. atribut substantival Cf. viaţă studenţească vs viaţă de student

2. atribut adj. vs. atribut pron. în G sau D Cf. opera sa / opera lui / ei / opera-i

3. atribut subst. genitival vs. atribut substantival prep. Cf. floarea cireşului / floare de cireş


155

4. atribut subst. genitival vs. atribut substantival în dativ vs. atribut subst. prep. Cf. văr al mamei / văr mamei / văr cu mama

5. atribut substantival prep. Vs. apoziţie Cf. luna lui august / luna august 6. atribut substantival prepoziţional vs. apoziţie Cf. conceptul de sinonimie / conceptul sinonimie 7. atribut subst. genitival sau prepoziţional vs atribut verbal

Cf. acţiunea solicitării / acţiunea de solicitare / acţiunea de a solicita 8. predicat verbal suficient semantic vs. predicat verbal +cumul de funcţii sintactice

Cf. Eu mă bucur. /Eu sunt bucuros. El se popeşte. /El se face popă.

Tipul 3. SS între funcţii sintactice diferite. Dacă avem în vedere

izosemantismul, în primul rând, şi funcţia sintactică, în al doilea rând, putem identifica următoarele subtipuri ale acestui tip de sinonimie. Condiţia este de izosemantism, dar nu există şi identitate structurală între enunţurile ce conţin aceste funcţii sintactice.

1. atribut adj. sau pronominal vs. complement indirect Cf. Am citit povestea ta vs. Ţi-am citit povestea. / Ţi-am citit povestea ca să adormi.

Pare a corespunde parţial acestei situaţii şi o structură precum A trimis pe copii la şcoală. vs. Şi-a trimis copii la şcoală. Nu este îndeplinită condiţia izosemantismului, din primul enunţ nu rezultă posesia, iar acuzativul normat, construit cu pe la animate este înlocuit tot cu un acuzativ normat, fără pe în condiţiile în care reflexivul anulează posibilitatea marcării cu pe.

2. cumul de funcţii sintactice vs. circumstanţial de mod Cf. Fetiţa aleargă veselă / Fetiţa aleargă vesel.

Tipul 4. SS ca efect al „inversiunii sintactice“ (v. şi Ion Diaconescu,

1982), cu schimbarea funcţiilor sintactice ale părţilor de vorbire inversate.


Spre deosebire de primul tip, unde inversiunea adjectivului faţă de substantiv nu are ca efect şi schimbarea funcţiei sintactice a adjectivului (vezi supra), acest tip de inversiune are efect în planul actualizării tipurilor de funcţii sintactice.

Cf. 1. Atributul adjectival vs. atributul substantival prepoziţional Cf. o fată frumoasă / o frumuseţe de fată 2. Atributul substantival prepoziţional vs. funcţie sintactică în N. sau Ac. Cf. O fată ca un bujor / un bujorel de fată 3. Apoziţie vs. atribut substantival prepoziţional. Cf. Trombonistul Costache/ trombonistul de Costache

În legătură cu această relatizare, se poate vorbi de o falsă transformare, întrucât doar în planul formei apare o diferenţiere, în plan extralingvistic, menţinându-se coreferenţialitatea, în calitate de conţinut al raportului sintactic de apoziţie.

4. Atribut adjectival vs. circumstanţialul de relaţie Cf. o fată frumoasă ca un înger / o fată ca un înger de frumoasă 5. Complementul modal comparativ vs. atribut substantival prepoziţional

cf. masă lungă de doi metri /masă de doi metri de lungă

Tipul 5. SS între o funcţie sintactică intrapropoziţională şi o funcţie sintactică propoziţională. Aceasta este uşor de probat din considerentele enumerate de noi la începutul prezentării. Condiţiile izosemantismului şi ale echivalenţei funcţionale sunt coprezente, aşa cum se poate observa din tabelul de mai jos.


157

Tabelul 3. Corespondenţa sinonimică izo-semantică şi izosintactică dintre funcţiile sintactice infra- şi propoziţionale

Funcţie sintactică propoziţională Funcţie sintactică infrapropoziţională

Propoziţia subiectivă Să studiezi în tinereţe este cel mai bun lucru pe care ţi-l poţi oferi. Cine e bolnav trebuie să se trateze. M-a neliniştit ce am citit.

Subiectul Studiul în tinereţe este cel mai bun lucru pe care ţi-l poţi oferi. Bolnavul trebuie să se trateze. M-au neliniştit cele citite.

Propoziţia predicativă Eu sunt cum e ea. Ea era cum este hârtia.

Predicatul Eu sunt ca ea. Ea era ca hârtia.

Propoziţia cumul de funcţii sintactice Am văzut-o că e bolnavă. Te-am văzut cum scriai.

Cumulul de funcţii sintactice Am văzut-o bolnavă. Te-am văzut scriind.

Propoziţia atributivă Cărţile care se citesc de plăcere nu sunt rare.

Atributul Cărţile citibile de plăcere nu sunt rare.

Propoziţia completivă directă Aştept să te reîntâlnesc.

Complementul direct Aştept reîntâlnirea cu tine.

Propoziţia completivă indirectă Mă pregătesc să călătoresc în Italia.

Complementul indirect Mă pregătesc de călătorie în Italia.

Propoziţia completivă de agent Expoziţia a fost panotată de cine a participat cu lucrări.

Complementul de agent Expoziţia a fost panotată de participaţii cu lucrări.

Propoziţia circumstanţială de loc Am ajuns unde era expoziţia.

Circumstanţialul de loc Am ajuns la locul expoziţiei.

Propoziţia circumstanţială de timp Am descoperit cartea adusă de tine după ce ai plecat.

Circumstanţialul de timp Am descoperit cartea adusă de tine după plecarea ta.

Propoziţia circumstanţială de mod Citeşte cum i-ai indicat tu.

Circumstanţialul de mod Citeşte după indicaţiile tale.

Propoziţia circumstanţială de cauză Din cauză că ai lipsit nu s-a ţinut seminarul.

Circumstanţiala de cauză Din cauza lipsei tale nu s-a ţinut seminarul.

Propoziţia circumstanţială de scop A plecat să pescuiască.

Circumstanţialul de scop A plecat la pescuit.


Funcţie sintactică propoziţională Funcţie sintactică infrapropoziţională

Propoziţia circumstanţială consecutivă E prea supărat ca să râdă acum cu noi.

Circumstanţialul consecutiv E prea supărat pentru a râde acum cu noi.

Propoziţia circumstanţială instrumentală Scrie adresa cu ce vrei.

Circumstanţialul instrumental Scrie adresa cu orice.

Propoziţia circumstanţială sociativă Vino tu şi cu cine vrei.

Circumstanţiala sociativă Vino tu şi cu oricine.

Propoziţia circumstanţială de relaţie S-a remarcat în ceea ce priveşte pictura.

Circumstanţiala de relaţie S-a remarcat în pictură.

Propoziţia circumstanţială condiţională Ce s-ar fi ales de el, dacă era orb?

Circumstanţiala condiţională Ce s-ar fi ales de el, orb?

Propoziţia circumstanţială concesivă Deşi a întârziat, a prins începutul uverturii.

Circumstanţialul concesiv În ciuda întârzierii, a prins începutul uverturii.

Propoziţia circumstanţială opoziţională În loc să dormi, studiezi.

Circumstanţialul opoziţional În loc de a dormi, studiezi.

Propoziţia circumstanţială cumulativă Pe lângă ce-ai aflat s-au mai întâmplat şi altele.

Circumstanţialul cumulativ Pe lângă cele aflate s-au mai întâmplat şi altele.

Propoziţia circumstanţială de excepţie. Nu a aflat nimic în afară că el a plecat.

Circumstanţialul de excepţie Nu aflat nimic în afară de plecarea lui.

Există şi o corespondenţă semantică în absenţa unei corespondenţe

sintactice. Această situaţie de asimetrie poate fi ilustrată prin exemple de tipul: Mi-a spus că vei veni. – propoziţie completivă directă vs. Mi-a spus despre venirea ta. – complement indirect;

A deschis uşa surâzând. – circumstanţial de timp vs. A deschis uşa şi surâdea. – propoziţie principală.


159

O condiţie pentru realizarea acestei corespondenţe este considerată, aşa cum afirmă Mioara Avram „nu fidelitatea exagerată faţă de înfăţişarea enunţului iniţial, ci să se respecte sensul global al construcţiei transformate, iar noua construcţie realizată să fie cât mai firească.“ Reţinem de aici doar ideea sugerată a unei sinonimii imperfecte, respectiv, confirmarea ipotezei enunţate de mulţi lingvişti că în limbă nu există sinonimie perfectă, dar nu suntem de acord în ceea ce priveşte aproximarea prea largă a sensului şi a structurilor implicate, fapte ce ar contraveni, pe de o parte, însuşi conceptului de corespondenţă sistemică; pe de altă parte, ar legitima ambiguitatea care rezultă adesea din aceste transformări, cf. Mi-a spus despre venirea ta. = Mi-a spus că ai venit. / Mi-a spus că vei veni.

Generalizând în legătură cu sinonimia sintactică, observăm că această simetrie este izosemantică şi cvasi-izostructurală, ceea ce demonstrează şi coexistenţa structurilor în limbă.

3.2. EXISTĂ CONVERSIUNE SINTACTICĂ ÎN LIMBA ROMÂNĂ?

1.1. În literatura română de specialitate, între procedeele interne de îmbogăţire a vocabularului, este înregistrată şi conversiunea (lat. conversio, fr. engl. conversion, cf. DN, 1986, s.v.). Denumită metasintagmatic şi „schimbarea valorii gramaticale“ (Th. Hristea, 1981: 62), „conversiune lexicală“ (P. Zugun, 1985: 461) sau simplu „conversiune“ (Narcisa Forăscu, 1989: 17; Gabriela Pană Dindelegan, 1994: 26; C. Dimitriu, 1994: 194), acest fenomen lingvistic complex este echivalat de către unii specialişti numai cu „schimbarea clasei morfologice“ (Th. Hristea, 1981: 62), deşi termenul „gramatical“ întrebuinţat ca sinonim al lui morfologic în situaţia dată trimite, în egală măsură, la sensurile morfologic şi sintactic. Alţi specialişti afirmă – relativ contradictoriu – că „schimbarea clasei morfologice este un procedeu gramatical (morfologic şi sintactic) mai rar numai sintactic“ (Gabriela Pană Dindelegan, 1994: 27). Unii lingvişti, deşi vorbesc în legătură cu fenomenul în discuţie, de o schimbare a „caracteristicilor lexicale, morfologice şi sintactice“ (Gh. Constantinescu–


Dobridor, 190: 99) şi de o „reorganizare sintagmatică a enunţului“ (Ibidem), nu iau în discuţie şi aspectul sintactic al conversiunii. Există, însă, şi specialişti care subliniază „importanţa factorului sintactic“ (s. a. Gabriela Pană Dindelegan, 1934: 36) şi necesitatea „corelării lui cu cel morfologic în recunoaşterea conversiunii“ (Ibidem), dar care nu aplică exhaustiv şi consecvent acest principiu, analiza rolului nivelului sintactic al conversiunii trecând, cel mai adesea, în plan secund.

1.2. Înregistrând această diversitate de opinii, considerăm necesar să plecăm în discuţia de faţă de la ce se înţelege prin conversiune şi în ce măsură priveşte conversiunea numai morfologia sau şi sintaxa? 1.2.1. În definiţiile date conversiunii se consideră, în general, că aceasta este procedeul prin care „păstrându-şi neschimbat corpul fonetic (adică fără nici un «adaos» şi nici o «pierdere», diferite părţi de vorbire capătă în anumite contexte, o altă „valoare“ (C. Dimitriu, 1994: 71-72). Un cuvânt se poate converti, se adaugă într-o altă definiţie prin „simpla trecere dintr-o clasă morfologică în alta“ (Narcisa Forăscu, 1989: 17). În ceea ce ne priveşte, considerăm că prin însuşi termenul de conversiune se sugerează că unitatea lexico-gramaticală care se converteşte «pierde» ceva: clasa morfologică de origine, cu specificitatea sa morfo-sintactică şi «câştigă» contextual un nou statut morfo-sintactic şi lexical care poate interesa şi nivelul stilistic şi care uneori se poate adăuga statutului iniţial. cf. „El cugetă ce ţepi li se cuvin.“ (T. Arghezi, Versuri I, p. 729, unde pronumele relativ ce se converteşte contextual în adjectiv pronominal relativ, dar simultan şi în jonctiv de tip subordonator, fiind un cumul morfologic, conversiune cu certe repercusiuni în plan sintactic: îndeplinirea funcţiei sintactice de atribut adjectival şi nu pronominal, dar şi, paradoxal, neutralizarea posibilităţii de a îndeplini o funcţie sintactică, nonevidentă la nivelul structurii de suprafaţă prin dobândirea statutului de jonctiv subordonator. De cele mai multe ori, trecerea nu este „simplă“, ci presupune transformări care privesc fie structura de adâncime, fie structura de suprafaţă, afectând nivelul sintactic al unităţii lexico-gramaticale care se converteşte, nivelul semantic (adjectivul substantivizat nu va mai exprima caracteristica unui nume, ci chiar numele entităţii: femeie sfântă = o sfântă) şi, deseori, nivelul stilistic, prin aceea că la acest nivel conversiunea


161

este o „figură“, respectiv, cuvântul obţinut prin conversiune poate fi o „inovaţie poetică care se abate de la modul comun şi obişnuit de a scrie sau de a vorbi“ (Peacham după H. Plett, 1983. 26): „Femeie nefemeie, la bine şi la rău, / Turtită ca o tavă ş-un sul de rogojină, / Sătulă de-ntuneric, scârbită-i de lumină, / Făptură nemplinită şi fată fătălău.“ ( T. Arghezi, Versuri I, p. 473). De aceea, considerăm că procedeul numit conversiune este transformarea lexical-semantică, morfologică şi sintactică, care afectează o unitate lexico-gramaticală în trecerea ei contextuală de la o clasă morfologică la alta, în scopuri cel mai adesea lexical-semantice, dar şi sintactice, stilistice sau relaţionale. 1.2.2. După partea de vorbire la care s-a ajuns în urma convertirii, principalele tipuri de conversiune au fost socotite şi numite substantivare, adjectivare, adverbializare. Faptele prezentate în literatura de specialitate, motivate de criteriul calitativ, al frecvenţei cu care se întâlnesc unităţi lexico-gramaticale convertite, acoperă cu precădere tipurile de mai sus (Gabriela Pană Dindelegan, 1994: 29–36), deşi se poate vorbi şi de conjuncţionalizare (de exemplu, prepoziţia cu, se converteşte în conjuncţia cu atunci când coordonează părţile subiectului multiplu: „Numai eu cu Zaharia ghemuiţi în căruţa lui moş Luca, ne duceam surgun dracului pomană…“ – I. Creangă, Poveşti. Amintiri. Povestiri, p. 219), prepozi-ţionalizare (substantivul faţă precedat de o prepoziţie devine perifrază prepoziţională: „Eu cad neputincios, stăpâne, / În faţa strălucirii tale.“ – O. Goga, Poezii, p. 5), interjecţionalizare (obţinută din substantive în cazul vocativ lexicalizate ca exclamaţii menite să atragă atenţia şi să exprime o stare de uimire, de cele mai multe ori: „Doamne, cumnăţică-hăi, cum se pot învrăjbi oamenii din nimica toată…“ – I. Creangă, Poveşti. Amintiri. Povestiri, p. 157), dar nu se poate vorbi de unităţi lexico-gramaticale convertite în pronume, numerale, articole. Această taxinomie morfologică are cea mai mare circulaţie şi are drept criteriu finalitatea conversiunii (de unde şi denumirile tipurilor de conversiune), dar nu surprinde mecanismele interne ale conversiunii şi nivelele pe care le implică sau afectează. În ceea ce ne priveşte, luând ca punct de plecare taxinomia claselor morfologice, considerăm drept criterii adecvate pentru discutarea conversiunii


caracteristicile lexical-semantice, implicit, morfo-sintactice ale cuvintelor dintr-o limbă, caracteristici ce pot fi considerate indici de clasă morfologică, observăm că unităţile lexico-gramaticale convertite sunt recognoscibile prin anumiţi indici de conversiune (sens lexical, flexiune, cuvinte morfem, context sintactic etc.) care nu sunt altceva decât indicii de clasă morfologică în context nespecific. Aceşti indici de conversiune acţionează redundant şi trebuie comparaţi cu indicii clasei de origine ai unităţii lexico-gramaticale convertite, întrucât se află cu aceştia într-o relaţie de opoziţie. Pronumele eu marcat prin articol hotărât aglutinat, de exemplu, este recunoscut ca substantiv într-un context sintactic nespecific, faţă de eu pronume care se opune formei cvasiomonime prin sens (şi paronime prin formă) atât prin absenţa articolului, cât şi prin context sintactic specific: În eul său era un revoltat. vs. „Eu simt ispitele cum sapă“ – O. Goga, Poezii, p. 5. Opunând aceşti indici, putem deduce mecanismele prin care unităţile lexico-gramaticale se convertesc şi putem evalua implicaţiile conversiunii asupra nivelelor semantic, sintactic şi stilistic. Materialul propriu, excerptat din texte beletristice, ca de altfel şi cel exemplificativ din literatura de specialitate ne-a oferit posibilitatea observării comportamentului claselor morfologice în procesul conversiunii şi generalizării observaţiilor, în sensul implicaţiilor sintactice, pe care le-am urmărit cu preponderenţă. 1.2.3. Dacă rezultatul conversiunii este mereu acelaşi: o unitate lexico-gramaticală dobândeşte valoarea altei clase lexico-gramaticale, mecanismul prin care se ajunge la acest rezultat nu este unic, ci variat. Cu puţine excepţii, conversiunea înseamnă transformare unei structuri iniţiale primare într-o nouă structură derivată din prima prin reguli de transformare, care afectează structura de adâncime sau reguli de constituenţi, care au loc la nivelul structurii de suprafaţă, respectiv care acţionează asupra contextului ce devine favorizant conversiunii, adică un „context semnalizator contrastant“ (H. Plett, 1983: 297). De exemplu, în textul: «A venit la mine „Da“ / care tocmai învia / Şi-a venit la mine „Nu“ / de însumi băgat în tu.» (N. Stănescu, Starea poeziei, p. 279-280), adverbele da şi nu devin substantive prin reguli de transformare marcate de mijloace grafematice (alografe cu majuscule) şi context sintactic nespecific, respectiv, prin ocuparea unor poziţii sintactice specifice numelui-subiect; de


163

asemenea, pronumele personal tu nu are forma de acuzativ: tine cerută de prepoziţia în (deşi aici exista compatibilitate între funcţii sintactice), întrucât, contextual, el este substantiv. Multe din transformările de tip conversiune au avut loc în diacronie, ne referim la cele uzuale, tocite sau „lexicalizate“ pătrunse în mentalul social, dar pot avea loc şi în sincronie, în limbajul poetic creator de structuri noi. Cele care s-au produs în mentalul comun vorbitorilor vernaculari sunt structuri in absentia, în această situaţie fiind, de exemplu, adjectivele substantivate sătul, flămând, care nu mai sunt simţite astăzi de vorbitori ca adjective şi sunt întrebuinţate preponderent substantival: „«Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând.» (I. L. Caragiale, Opere I, p. 110) sau verbele la infinitivul lung substantivate: «Vine toată omenirea / Să dea ochi cu stăpânirea.»“ (T. Arghezi, Versuri I, p. 476). Cele care au loc în mentalul individului creator sunt rezultatul unui efort de creaţie, de înnoire lingvistică, adică structuri convertite in praesentia, la nivel stilistic, unde are loc „convertirea sensurilor gramaticale în componente ale semnificării“ (D. Irimia, 1986: 157): „Doar atât că am atins / pe Altceva, pe Altcineva, pe Altunde / care, ştiindu-mă, m-au respins.“ (N. Stănescu, Starea poeziei, p. 74).

I. Ţinând cont de toate aceste observaţii, considerăm că primul mecanism de conversiune (care priveşte transformarea unei structuri de adâncime într-o structură de suprafaţă) poate fi figurat grafic astfel: (I) [# A-B #] > (II) [#_ B #] > (III) [# B #] sau [# un B #] sau [# cel B #] sau [# acest B #] unde A = context morfosintactic specific lui B, iar B = unitatea lexico-gramaticală care se converteşte. În faza (I) iniţială, sunt implicate două unităţi lexico-gramaticale, combinate în baza unei relaţii sintactice, de exemplu [culoarea – verde]. Trecerea spre faza a II-a ar putea fi numită relaţie de cedare-acceptare, întrucât A cedează statutul său morfo-sintactic lui B, care are latent disponibilităţi semantico-structurale de acceptare, în sensul că un adjectiv precum infam se poate converti în substantiv, dar adjectivul infamant este semantic şi structural neadaptabil conversiunii: *infamantul. Că această


relaţie de cedare-acceptare are loc, ne-o demonstrează imposibilitatea adjectivului, cu categorii gramaticale anaforice de a se actualiza în absenţa substantivului, cu categorii gramaticale deictice ale cărei categorii, adjectivul le „copie“. Neputându-se actualiza independent ca adjectiv, e evident că nu se poate autoconverti. La nivelul structurii de suprafaţă, deci, structurile convertite sunt structuri derivate de la nivelul structurii de adâncime, unde enunţul era „complet“. Revenind, în faza a II-a, intermediară, există virtual doar o unitate lexico-gramaticală caracterizată prin insuficienţă formală şi instabilitate sintactică, pentru exemplul dat: [____verde]. S-ar putea nega existenţa unei faze intermediare, însă considerăm că existenţa sa este justificată şi de faptul că pentru a trece la o nouă clasă morfologică, partea de vorbire care se converteşte trebuie să-şi părăsească contextual clasa şi contextul sintactic specific şi să primească alţi indici formali, cei de conversiune, pe care trebuie să-i aleagă din multiplele posibilităţi care i se oferă (prepoziţii, articole, determinanţi etc.), ţinând cont şi de funcţia sintactică pe care trebuie să o îndeplinească în noua ipostază morfologică. Trecerea spre faza a III-a, finală, este, deci, de autonomizare formală şi sintactică, de fapt, de conversiune morfologică şi sintactică.

Aspectul sintactic al conversiunii este atât imanent sau discret, întrucât partea de vorbire convertită îşi pierde funcţiile sintactice caracteristice clasei de origine, dobândind alte funcţii sintactice, compatibile sau nu cu cele ale clasei de origine (de exemplu, adjectivul nu poate îndeplini autonom funcţia sintactică de subiect, dacă nu suferă un proces de conversiune), dar priveşte şi contextul concret al conversiunii, în sensul unui transfer de funcţii sintactice, de fapt al unei conversiuni sintactice. În exemplul: „Trăiesc în numele frunzelor, am nervuri, / schimb verdele pe galben şi / mă las pierit de toamnă.“ (N. Stănescu, Starea poeziei, p. 81), adjectivele verdele şi galben (din structurile bimembre reconstituibile de la nivelul structurii de adâncime culoarea verde; culoarea galben(ă) şi cu funcţiile sintactice de la acelaşi nivel de atribute adjectivale), îndeplinesc la nivelul structurii de suprafaţă funcţiile sintactice de complement direct – verdele – şi indirect – pe galben, care în condiţiile exprimării numelor regente ar fi fost îndeplinite de acestea. Aceasta înseamnă că, la nivel pur sintactic, atributele se convertesc, datorită substituţiei între părţile de


165

vorbire (motivaţie morfologică) şi neexprimării regenţilor (motivaţie sintactică) în complemente. 0.1. Prin analogie, suntem de părere că subiectul formal în genitiv, considerat „abatere“ de la norma sintactică, se actualizează la nivelul structurii de suprafaţă după acelaşi mecanism: „Le ies înainte grăbiţi / Ai casei pe pragul de piatră“ (G. Coşbuc, Poezii, II, p. 46 după G. A. II, p. 90). Aşa cum s-a remarcat privitor la această situaţie, că subiectul în discuţie, şi altele de acelaşi tip sunt „în realitate… atributele unor substantive subînţelese“ (G. A., II, ed. a II-a, 1966, p. 90), suntem de părere că substantivul ipotetic locatarii, neexprimat la nivelul structurii de suprafaţă, pentru a se putea elida, a cedat funcţia sa sintactică determinantului său imediat, atributul ai casei, care are disponibilităţi semantice, morfologice şi sintactice de a îndeplini această funcţie. Aducem ca argument faptul că dativul şi acuzativul pot ocupa şi ele poziţia sintactică de subiect, datorită, credem, aceluiaşi mecanism de substituţie între funcţii sintactice. Schema grafică a acestei transformări este: I. [#locatarii casei#] > II. [____#casei#] > III. [#ai casei#]

Faptul că genitivul fără articol nu poate să îndeplinească singur funcţia sintactică de subiect, au determinat pe unii lingvişti să vorbească, în această situaţie de existenţa unui pronume semiindependent. Întrucât pentru nici una din soluţii: articol vs. pronume nu s-au găsit argumente irevocabile în favoarea unei singure valori morfologice, am propus soluţia considerării lui ai, din structura dată şi din altele similare drept un cumul morfologic. 0.2. Tot doar conversiunea sintactică acţionează şi în situaţiile actualizării unor structuri cu nume predicative prin adjective: „Fără dinţi, oasele par mult mai blânde.“ (N. Stănescu, Starea poeziei, p. 170)

Categoriile gramaticale anaforice ale adjectivului blânde fiind explicabile doar prin determinarea unei părţi de vorbire cu categorii gramaticale deictice (substantive, pronume), structura de mai sus trebuie reconstituită în forma [oasele par oase mult mai blânde], ceea ce indică o substituire de funcţii sintactice prin neexprimarea regentului. Aceeaşi opinie o găsim exprimată, în alţi termeni, şi la alţi lingvişti care consideră că „numele apărând vorbitorilor superfluu“ este lăsat la o parte „funcţia


acestuia trecând, prin glisare, asupra cuvântului rămas“ (C. Dimitriu, 1994: 217). Deci, ceea ce unii specialişti consideră o glisare între funcţii sintactice, noi considerăm conversiune, termenul glisare sugerând doar o schimbare de topică, mai curând decât o substituţie efectivă a unui termen prin altul, cu preluarea de către acesta din urmă şi a funcţiei sintactice a fostului regent. II. Al doilea mecanism de conversiune se deosebeşte de primul prin faptul că presupune două faze intermediare, în acest mecanism conversiunea fiind rezultatul aplicării unor reguli de transformare a unităţii lexico-gramaticale (desinenţe, articole) sau de ocurenţă cu cuvinte-morfem. El poate fi figurat grafic astfel: I. [# B #] > II. # B-ul # # un B # # pe B # În exemplele: „Ce era el? Un nimic, o posibilitate.“ (M. Eminescu, ms. 2268, după C. Noica, I, p. 361) şi „Bine, pardonul ca pardonul…“ (I. L: Caragiale, Opere I., p. 53), pronumele negativ nimic şi interjecţia pardon suferă transformările enunţate mai sus. Totuşi, deşi aparent are loc doar o conversiune morfologică, acest mecanism implică, ca şi primul, şi o componentă de natură sintactică. Semantic, pronumele negativ nu mai substituie un nume, ci este chiar numele entităţii şi apare şi în poziţia sintactică substantivală, iar interjecţia pardon, ale cărei poziţii sintactice ale clasei de origine sunt incompatibile cu funcţia sintactică de complement suferă, de asemenea, o modificare a sintaxei sale. Se poate observa că şi acest mecanism implică nu numai o simplă schimbare de clasă morfologică, ci şi simultan o schimbare de funcţii sintactice.

III. Cel de-al treilea mecanism de conversiune se individualizează de precedentele prin aceea că unitatea lexico-gramaticală care se converteşte suferă conversiunea numai datorită contextului nespecific. El poate fi figurat grafic astfel: I. [# A #] [# B #] > II [# AB #]

Avem în vedere exemple ca: „Femeie nefemeie, la bine şi la rău/ Turtită ca o tavă ş-un sul de

rogojină, / Sătulă-I de-ntuneric, scârbită-I de lumină / Făptură neîmplinită


167

şi fată fătălău.“ (T: Arghezi, Versuri, I, p. 473); „Bate bătrânul fâlf, bate“ (N. Stănescu, Starea poeziei, p. 280).

În faza I, iniţială, cele două unităţi lexico-gramaticale au statut morfo-sintactic independent. cele două substantive: femeie, nefemeie, fată şi fătălău, ca şi celelalte două: adjectivul bătrânul şi interjecţia fâlf. Trecerea lor spre faza a doua, adică spre conversiunea unora din ele, înseamnă combinarea lor relaţional sintactică, în baza unei compatibilităţi semantice. În această fază unitatea lexico-gramaticală, notată convenţional de către noi cu B, capătă altă valoare morfologică: de adjectiv de către substantivele nefemeie, fătălău şi de substantiv de către interjecţia fâlf. În aceste situaţii, conversiunea morfologică se produce, după părerea noastră, ca efect al ocupării unor poziţii sintactice nespecifice de „note“ ale noţiunilor, deşi ele însele sunt noţiuni, de către substantivele nefemeie, fătălău, aparent „acordate“ şi de către interjecţia fâlf, care este determinată nonspecific clasei, adjectival, fapte ce conduc la interpretarea lor contextuală drept adjective, respectiv, substantiv. Ele rămân, însă, cu întreg corpul lor fonetic nemodificate, ceea ce înseamnă că uneori conversiunea morfologică, numită convenţional aşa pentru situaţia dată, este iniţiată şi justificabilă doar prin argumente de ordin sintactic. IV. Al patrulea mecanism de conversiune sintactică se individualizează doar prin aceea că pentru a se obţine conversiunea, se apelează la mijloace grafematice sau morfeme suprasegmentale (accent, intonaţie). Prin mijloace grafematice – alografe cu majuscule sau cu minuscule, marcate sau nu grafic prin ghilimele – se pot obţine contextual substantive proprii din substantive comune: „Faţă de noi, Mama se purta într-un fel şi Tata într-altul.“ (L. Blaga, Opere 6, p. 43), în această situaţie având loc o pseudoconversiune; substantive proprii din alte părţi de vorbire: „… domnul Nimeni… al lumii a intervenit de fiecare dată în executarea acestei iniţiative.“ (C. Noica, Introducere la miracolul eminescian, p. 38); „A băut din ţâţa mare/ hrana cea otrăvitoare / cântărită în cântare / ţepenită în cleştare / cum e musca-n chihlimbare, / cum e trupul pe picioare / şi mirosul din pahare / şi pistolul din şerpare / cum e „are“ în „nu are“ / nu-ştiu-ce în nu-ştiu-cum / ieri şi mâine în acum..“ (N. Stănescu, Starea poeziei, p. 281). Aspectul sintactic implicat în acest mecanism de conversiune se poate


observa mai bine în ultimul exemplu adus în discuţie, unde formele verbale personale de persoana a III-a singular indicativ prezent, aspect afirmativ şi negativ, au valoare substantivală numai datorită poziţiilor sintactice de subiect („are“), respectiv, circumstanţial de loc („nu are“), mijloacele grafematice apărând ca auxiliare care subliniază valoarea lor substantivală.

Ca şi în cazul mecanismului de conversiune precedent şi în situaţia de faţă conversiunea morfologică este iniţiată de nivelul sintactic.

Concluzii: Ideile generale care se desprind din cercetarea de faţă sunt

următoarele: 1. Termenul de conversiune acoperă o realitate relativ controversată

în lingvistica românească, unii lingvişti considerând că procedeul numit astfel este exclusiv morfologic, alţi lingvişti afirmând că el interesează şi sintaxa.

2. În opinia noastră, conversiunea este un procedeu care afectează atât nivelul lexical, cât şi cel morfologic, dar este iniţiată de nivelul relaţional, structural, deci sintactic.

3. Aspectul sintactic al conversiunii este prezent în anumite ipostaze: a) el poate însoţi conversiunea morfologică, fiind atât imanent în sens

larg, unitatea lexico-gramaticală convertită, dobândind simultan cu valoarea morfologică şi funcţiile sintactice ale noii clase morfologice;

b) el dobândeşte un aspect concret, în funcţie de un mecanism sau altul pe care îl urmează conversiunea morfologică.

În aceste două situaţii, este mai bine să se vorbească de conversiune morfo-sintactică.

c) el poate sta la baza actualizării unor structuri de subiect în genitiv sau nume predicativ exprimat prin adjectiv

În această situaţie, conversiunea este exclusiv sintactică. 4. La întrebarea dacă în limba română există conversiune sintactică,

considerăm că răspunsul este afirmativ, teoria sprijinindu-se pe interpretarea faptelor lingvistice.


169

BIBLIOGRAFIE (de capitol):

• Constantinescu-Dobridor, Gh., Mic dicţionar de terminologie lingvistică, Bucureşti, 1980 • DN, 1986 = Marcu Florin, Maneca Constant, Dicţionar de neologisme, Bucureşti, 1986. • Dimitriu, Corneliu, Există predicat verbal compus în limba română? Anuar de lingvistică şi istorie literară, Tom XXXIII, A, 1992-1993, p. 197-227. • Dimitriu, Corneliu, Gramatica limbii române explicată, Editura Virginia, Iaşi, 1994. • Pană Dindelegan, Gabriela, Teorie şi analiză gramaticală, Bucureşti, Editura Coresi, 1994. • Forăscu, Narcisa, Aspecte ale îmbogăţirii vocabularului. Conversiunea, LLR, nr. 2, XVIII, p. 17-19. • Gramatica limbii române, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Academiei, Bucureşti, 1966. • Hristea, Theodor, Sinteze de limba română, ed. a II-a, Bucureşti, 1981. • Plett, F. Heinrich, Ştiinţa textului şi analiza de text, Bucureşti, Editura Univers, 1983. • Dumitru, Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1986. • Zugun, Petru, Conversiunea numelor în verbe, LR, nr. 5, XXI, p. 433-443. • Zugun Petru, Note privind derivarea regresivă, LR, nr. 5, p. 461-464, 1985

IZVOARE LITERARE: T. Arghezi, Versuri, Editura Cartea românească, Vol I, 1980. L. Blaga, Opere 6. Hronicul şi cântecul vârstelor, Editura Minerva, Bucureşti, 1979. I. L. Caragiale, Opere I, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1980. I. Creangă, Poveşti. Amintiri. Povestiri, Editura Eminescu, 1980. O. Goga, Poezii, Editura Albatros, Bucureşti, 1976. P. Istrati, Ciulinii Bărăganului, Editura Mondero, Bucureşti, 1992. C. Noica, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992. N. Stănescu, Starea poeziei, Editura Minerva, Bucureşti, 1975.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

1. Agrigoroaie, Valentina, Paula Gherasim, 1995, Catégories gramaticales et

contrastivité (domaine franco-roumain), Editura Glasul Bucovinei, Iaşi. 2. Alexandrescu, P., 1954, Despre acordul predicatului cu subiectul, LR, an III,

p. 22-27. 3. Al-George, Sergiu, 1976, Limbă şi gândire în cultura indiană. Introducere în

semiologia indiană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 4. Avram, Mioara, 1956, Despre corespondenţa dintre propoziţiile subordonate şi

părţile de propoziţie, SG, I, p. 141-163. 5. Avram, Mioara, 1957, Observaţii asupra coordonării, SG, II, p. 151 sqq. 6. Avram, Mioara, 1960, Evoluţia subordonării circumstanţialelor cu elemente

conjuncţionale în limba română, Bucureşti. 7. Avram, Mioara, 1961, În legătură cu discuţia asupra numelui predicativ, LR,

X, nr. 6, p. 339-345. 8. Avram, Mioara, 1965, Probleme ale gramaticii limbii române, LR, 14, p. 21-29. 9. Avram, Mioara, 1986, Gramatica pentru toţi, Editura Academiei, Bucureşti. 10. Beldescu, G., 1955, Predicatul, LR, IV, nr. 2, p. 65 sqq. 11. Beldescu, G., 1957, Contribuţii la cunoaşterea numelui predicativ, SRLR,

Bucureşti. 12. Benveniste, E., 1966, „Être“ et „avoir“ dans leur functions linguistiques, în

„Problèmes de linguistique générale“ [Paris-Mesmil-Ivry], Editions Gallimard. 13. Bercea, L. P., 1972, Contribuţii la cunoaşterea raportului apozitiv, LR, XXI,

nr. 5, p. 449-454. 14. Berceanu, B. B., 1971, Sistemul gramatical al limbii române (reconsiderare),

Editura Ştiinţifică, Bucureşti. 15. Bidu Vrânceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu Ruxăndoiu, Liliana,

Mancaş, Mihaela şi Pană Dindelegan, Gabriela, Dicţionarul de ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997.

16. Bieltz, P., [1995[, Logica, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti. 17. Botezatu, P., 1973, Semiotică şi negaţie, Editura Junimea, Iaşi. 18. Chiricuţă-Marinovici, Rita, 1966, (b), Probleme de grupare semantică a

verbelor, CL, XI, nr. 2, p. 229-235. 19. Chivu, Gh., 1978, Subiect – sujet – suget, LLR, nr. 2, p. 10-14. 20. Chomsky, N., 1969, Structures syntaxiques [traduction en français], Editions

du Seuil, Paris. 21. Cipariu, T., 1877, Gramatec’a limbei române. Partea a II-a. Sintetica,

Bucureşti. 22. Cipariu, T., 1992, Opere II, Editura Academiei Române, Bucureşti.


23. Cîmpeanu, Petru M., 1880, Gramatica românească, ed. a II-a, Iaşi. 24. Constantinescu, Gh., 1972, Despre elementele corelative ale limbii române,

LL, nr. 2. 25. Constantinescu-Dobridor, Gh., 1980, Mic dicţionar de terminologie lingvistică,

Bucureşti. 26. Constantinescu-Dobridor, Gh., 1994, Sintaxa limbii române, Bucureşti. 27. Contraş, Eugenia, 1962, Observaţii asupra unor construcţii sintactice speciale,

LR 6, an XI, p. 627 sqq. 28. Cornilescu, Alexandra, Daniela Urdea, 1987, Relaţii şi elemente anaforice în

limba română: construcţii cu pronumele reflexive se şi sine, LR, XXXVI, nr. 2, p. 105-123.

29. Coteanu, I., [s.a.] Gramatica de bază a limbii române, Editura Garamond [s.l.]. 30. Coteanu, I., 1960, În legătură cu «subordonatele explicative», LR, IX, nr. 1, p.

27-33. 31. Coteanu, I., 1967, Comutarea şi substituţia în vol. Elemente de lingvistică

structurate, Bucureşti. 32. Coteanu, I., 1978, Ipoteze pentru o sintaxă a textului, SCL, XXIV, nr. 2, p.

115-124. 33. Coteanu, I., 1990, Gramatică. Stilistică. Compoziţie, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti. 34. Craşoveanu, D., 1968, În jurul categoriei predicatului, AUT, VI, p. 141-158. 35. Craşoveanu, D., 1970, Consideraţii asupra elementului predicativ suplimentar,

AUT, VIII, p. 225-230. 36. DE, 1993, Dictionnaire encyclopédique, Le Petit Larousse, Paris. 37. DESL, 1972, Dictionnaire encyclopédique des sciences du langage, par Ducrot

Oswald et Todorov Tzvetan, Editions du Seuil, Paris. 38. Diaconescu I., 1968, Observaţii cu privire la valoarea infinitivului în limba

română, Lr. 2, XVII, p. 111-112. 39. Diaconescu, I., 1977, Infinitivul în limba română, Bucureşti. 40. Diaconescu, I., 1985, Corelaţia sintactică, LLR, 3, XIV, p. 7-11. 41. Diaconescu, I., 1988, Modalităţi de construcţie a frazei (II), LLR, nr. 3, XVII,

p. 3-6. 42. Diaconescu, I., 1989, Probleme de sintaxă a limbii române actuale, Bucureşti. 43. Diaconescu, I., 1992, Sintaxa limbii române. I. Unităţile sintactice (curs

litografiat), Bucureşti. 44. Diaconescu, I., 1995, Sintaxa limbii române, Editura Enciclopedică, Bucureşti. 45. Diaconescu, Paula, 1957, Rolul elementului verbal în componenţa predicatului

nominal, SG. II, p. 105-120. 46. Diaconovici-Loga, Constantin, 1822, Gramatica românească pentru

îndreptarea tinerilor, Buda. 47. Dimitrescu, Florica, 1963, O modalitate de clasificare sintagmatică a verbelor,

SCL, XIV, nr. 1, p. 45-55. 48. Dimitriu, C., 1966, Observaţii în legătură cu propoziţia apozitivă, în „Anuar

de lingvistică şi istorie literară“, tom XVII, Iaşi, p. 156 sqq.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ 173

49. Dimitriu, C., 1974, Observaţii în legătură cu raporturile sintactice, AUI, XX, p. 9-22.

50. Dimitriu, C., 1979, Gramatica limbii române explicată. Morfologia, Editura Junimea, Iaşi.

51. Dimitriu, C., 1982, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Editura Junimea, Iaşi.

52. Dimitriu, C., 1992-1993, Există predicat verbal compus în limba română? în „Anuar de lingvistică şi istorie literară“, tom XXXIII, A, p. 211 sqq.

53. Dimitriu, C., 1994, Gramatica limbii române explicată, *, Editura Virginia, Iaşi.

54. Dimitriu, C., 1997, (a) Valenţele obligatorii şi valenţele facultative ale verbelor româneşti, în vol. „Limbaje şi comunicare“, Institutul European, Iaşi, p. 73-81.

55. Dimitriu, C., 1997, (b), Verbul copulativ şi predicatul nominal – concepte indispensabile în gramatica românească, în „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară“, nr. 3, p.158-166.

56. DL, 1973, Dictionnaire de linguistique, par Jean Dubois et alii, Paris. 57. DL, 1974, Dictionnaire de linguistique, (b) par Jean Dubois et d’autres,

Librairie Larousse, Paris. 58. DL, 1974, Dictionnaire de linguistique, (c) par Georges Mounin, Paris. 59. DL, 1994, Dictionnaire de linguistique, par Jean Dubois, Paris. 60. DLRLC, 1957, Dicţionarul limbii române literare contemporane, vol. al IV-lea

(S-Z), Academia R.P.R., Bucureşti. 61. DLSL, 1974, Dictionnaire de linguistique et des sciences du langage, (a) par

Jean Dubois et alii, Larousse, Paris. 62. Dragomirescu, Gh. N., 1962, Atributul predicativ în limba română, LL,VI, nr.

6, p. 99-121. 63. Dragomirescu, Gh. N., 1963, Îmbinările de cuvinte indivizibile, analizabile şi

neanalizabile, Comunicare ţinută la 12 nov. 1963, în cadrul filialei Bucureşti a Societăţii de Ştiinţe Istorice şi Filologice (secţia de limbi istorice şi fillologice) din R.P.R.

64. Dragomirescu, Gh. N., 1969, Elemente în propoziţie şi frază cu funcţie gramaticală zero, LL, 23, p. 117 sqq.

65. Dragomirescu, Gh. N., 1975, Mică enciclopedie a figurilor de stil, Bucureşti. 66. Draşoveanu, D. D., 1958, Despre natura raportului dintre subiect şi predicat,

CL, III, p. 175-182. 67. Draşoveanu, D. D., 1968, Observaţii asupra cuvintelor relaţionale, CL, XIII,

nr. 1, p. 19-32. 68. Draşoveanu, D. D., 1969, O clasificare a cazurilor cu aplicare în problema

posesivelor, CL, nr. 1, p. 77-83. 69. Draşoveanu, D. D., 1970, Un acord discutabil, CL, XV, nr. 2, p. 310. 70. Draşoveanu, D. D., 1971, O categorie sintactică – unicitatea, CL, XVI, nr. 2,

p. 325-335.


71. Draşoveanu, D. D., 1973, Sintagma „verb+adjectiv“ – o certitudine?, CL, XVIII, nr. 2, p. 268.

72. Draşoveanu, D. D., 1974, Sensul relaţional şi expresia lui în limba română (Rezumatul tezei de doctorat), Cluj-Napoca.

73. Draşoveanu, D. D., 1975, Categoriile gramaticale de relaţie şi de opoziţie ale limbii române, CL, XX, nr. 1, p. 67-79.

74. Draşoveanu, D. D., 1976, Sens relaţional şi gramatem – conţinut şi expresie la nivelul gramatical al limbii, CL, XXI, nr. 2.

75. Draşoveanu, D. D., 1977, (a), Coordonarea / subordonarea – o diviziune dihotomică, CL, XXII, nr. 1, p. 27-33.

76. Draşoveanu, D. D., 1977, (b), Relaţia – dimensiunea esenţială a sintagmei, CL, XXII, nr. 2, p. 155-158.

77. Draşoveanu, D. D., 1988, Propoziţii contrase şi propoziţii abreviate, (I), CL, XXXIII, nr.1, p. 35-47.

78. Draşoveanu, D. D., 1988, Propoziţii contrase şi propoziţii abreviate, (II), CL, XXXIV, nr. 2, p. 123-134.

79. Draşoveanu, D. D., 1990, Conjunctiv / vs. conjunctiv, CL, XXXV, nr. 2, p. 133-137.

80. Draşoveanu, D. D., 1991, Desinenţial şi intonaţional în definirea şi clasificarea predicatului, CL, XXXVI, nr. 1-2, p. 34-35.

81. Draşoveanu, D. D., 1992, ‘Tranzitiv'/‘intranzitiv’ şi ‘direct’ ‘indirect’ – două antinomii contestabile, CL, XXXVII, nr. 1, p. 53-63.

82. Draşoveanu, D. D., 1997, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj. 83. Drăganu, N., 1945, Elemente de sintaxă a limbii române, Institutul de

Lingvistică Română, Bucureşti. 84. Dubois, J. et alii, 1970, Rhétorique générale, Collection „Langue et langage“,

Librairie Larousse, Paris. 85. Dumitraşcu, P., 1964, În legătură cu predicatul multiplu şi cel complex, CL,

IX, nr. 1, p. 59-66. 86. Dumitriu, A., 1971, Logica polivalentă, Editura Enciclopedică Română,

Bucureşti. 87. Eco, Umberto, 1982, Tratat de semiotică generală, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti. 88. Edelstein, Frieda, 1966, Perifraze verbale formate din a fi şi gerunziul verbului

de conjugat în limba română, CL, XI, nr. 2. 89. Eustatievici Braşoveanul, Dimitrie (1757), 1969, Gramatica românească.

Prima gramatică a limbii române, Ediţie, studiu introductiv, glosar de N.A. Ursu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

90. Evseev, I., 1971, Categoria funcţional-semantică a verbelor de relaţie, AUT, IX, p. 43-53.

91. Evseev, I., 1974, Semantica verbelor, Bucureşti. 92. Florea, Ligia, 1980, Izolarea termenilor – generator şi neutralizator de opoziţii

sintactice, St.UBB. Philologia, XIV, nr. 1, p. 22-34.


93. Frâncu, C., 1979, Curs de lingvistică generală (Istoria lingvisticii), [curs litografiat], Iaşi.

94. Frâncu, C., 1998, Evoluţia reflecţiilor privind limbajul din antichitate până la Kant, Iaşi.

95. Frieda, Edelstein, 1972, Sintaxa gerunziului românesc, Bucureşti. 96. Frisch, H., 1995, Relaţiile dintre lingvistica română şi cea europeană. O

istorie a lingvisticii româneşti din secolul al XIX-lea. Curente principale în lingvistica secolului al XIX-lea, traducere de Marcel Roma, Editura Saeculum I.O., Bucureşti.

97. Gabrea, Maria, 1962, Probleme de teorie şi analiză gramaticală, LL, VI, p.133.

98. Gabrea, Maria, 1965, Construcţii incidente (Aspecte morfologico-sintactice şi stilistice), LR, XIV, nr. 5, p. 533-544.

99. Gherasim, Paula, 1997, Semiotica modalităţilor, o analiză contrastivă româno-franceză, Casa Editorială Demiurg, Iaşi.

100. Gramatica limbii române, (G.A), vol. I, II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.

101. Gramatica limbii române, (GA), 1954, vol. I, II, Editura Academiei, Bucureşti.

102. Gramatica limbii române, (GA), 1966, vol. I, II, ediţia a II-a, Editura Academiei, Bucureşti.

103. Graur, Al., 1955, Studii de lingvistică generală, Bucureşti. 104. Graur, Al., 1956, Pentru o sintaxă a propoziţiilor principale, SG, I, p. 121-

129. 105. Graur, Al., Stati, S., Wald, Lucia, 1971, Tratat de lingvistică generală,

Bucureşti. 106. Grădinaru, Alexandrina, 1974, Încercare de delimitare contextuală a

verbelor copulative în limba română în „Probleme de lingvistică generală“, III, p. 129-143.

107. Grădinaru, Alexandrina, 1993, Test pour l’établissement de l’inventaire des verbes copulatifs en roumain, RRL, tome XXXVIII, nr. 1-3, p. 177.

108. Grigorescu, Maria, 1954, Atributul substantival în limba română, SCL, V, nr. 1-2, p. 118-129.

109. Grigorescu, Maria, 1956, Atributul circumstanţial, SG, I. 110. Gruiţă, G., 1970, O construcţie specializată în funcţia sintactică de element

predicativ suplimentar, St. UBB, fasc. 2, p. 127-129. 111. Gruiţă, G., 1973, A propòs de la notion d’accord, CL, XVIII, nr. 2, p. 279-

295. 112. Gruiţă, G., 1976, Despre aşa-zisul circumstanţial de excepţie introdus prin

„decât“ (şi subordonata corespunzătoare), CL, XXI, nr. 1, p. 83-89. 113. Guţu Romalo, Valeria, 1963 (a), Despre clasificarea părţilor secundare de

propoziţie, I, LR, XII, 1, p. 25-35. 114. Guţu Romalo, Valeria, 1963, (b), În problema clasificării verbelor.

Încercare de clasificare sintagmatică, SCL, XIV, nr. 1, p. 29-43.


115. Guţu Romalo, Valeria, 1968, Morfologie structurală a limbii române, Editura Academiei, Bucureşti.

116. Guţu Romalo, Valeria, 1973, (a), Sintaxa limbii române, Bucureşti. 117. Guţu Romalo, Valeria, 1973, (b), Note asupra relaţiilor sintactice, SCL,

XXIV, nr. 5, p. 551-557. 118. Hasdeu, B. P., 1984, Cuvente den bătrâni, tom III, Istoria limbei române,

Partea I, Principie de linguistică (1881). Ediţie îngrijită şi note de G. Mihăilă, Editura Pedagogică, Bucureşti.

119. Hazy, Şt., 1971, (b) Gerunziul – predicat „dependent“, St. UBB, nr. 1, p. 109 sqq.

120. Hazy, Şt., 1971,(a) Analiza contextuală a predicativităţii (Predicatul compus şi cel condiţional), (Rezumatul tezei de doctorat), Bucureşti.

121. Hazy, Şt., 1974, Infinitivul – predicat „dependent“, St. UBB, nr. 1, p. 97-101.

122. Hazy, Şt., 1980, În problema relaţiei predicative, CL, XXV, nr. 2, p. 187-191.

123. Hazy, Şt., 1985, Manifestări ale regimului prepoziţiilor, CL, 30, nr. 2, p.148-151.

124. Hazy, Şt., 1997, Predicativitatea. Determinare contextuală analitică, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

125. Hjelmslev, L., [1959], Essais linguistiques, Les Editions de Minuit, [Paris]. 126. Hodiş, V., 1966, Echivalenţa semantico-sintactică a termenilor raportului

apozitiv (I), CL, XI, nr. 1, p. 47-61. 127. Hodiş, V., 1967, (b), Elementul predicativ suplimentar. Contribuţii, (I),

LR, XVI, nr. 6, p. 485-489; 128. Hodiş, V., 1967, (a), Echivalenţa semantico-sintactică a termenilor

raportului apozitiv (II), Cl, XII, nr. 2, p. 271-288. 129. Hodiş, V., 1969, (a), Elementul predicativ suplimentar. Contribuţii., (II),

LR, XVIII, nr. 2, p. 139-145. 130. Hodiş, V., 1969, (b), Subordonarea multiplă a propoziţiilor relative, LL,

20, p. 93-108. 131. Hodiş, V., 1969, (c), Aspecte ale multiplei subordonări în frază, CL, XIV,

nr. 2. 132. Hodiş, V., 1973, Natura sintactică a relaţiei apozitive. Coordonarea şi

relaţia apozitivă în opoziţie cu subordonarea, (I), CL, XVIII, nr. 2, p. 297-312. 133. Hodiş, V., 1976, (a), Natura sintactică a relaţiei apozitive (II). Diferenţe

specifice ale coordonării faţă de apozare, CL, XXI, nr. 1, p. 91-102. 134. Hodiş, V., 1976, (b), Dintr-un viitor lexicon de terminologie sintactică:

funcţia, StUBB, XXI, Philologia, p. 32-42. 135. Hodiş, V., 1977, În legătură cu teoria expansiunii a lui A. Martinet, (I),

CL, XXII, nr. 1, p. 101-108. 136. Hodiş, V., 1979, În legătură cu teoria expansiunii a lui A. Martinet, (II),

CL, XXIV, nr. 1, p. 83-89. 137. Hodiş, V., 1980, Structuri suprapuse, CL, XXV, nr. 2, p.191-199.


138. Hodiş, V., 1990, Apoziţia şi propoziţia apozitivă, Editura ştiinţifică, Bucureşti.

139. Hořejsi, O., 1960, Cazul direct şi sintaxa lui în limba română, SCL, XI, nr. 3, p. 496.

140. Iacob, Lizeta, 1958, Precizări în legătură cu delimitarea subiectului în propoziţie, LR, VII, nr. 2, p. 46-54.

141. Iacob, Şt., 1958, Coordonare, subordonare şi logică, LR, VII, nr. 5, p. 49-56.

142. Iacob, Şt., 1969, Natura subiectului, LR, XVIII, nr. 5, p. 509-513. 143. Indrea, Al., 1961, Construcţii şi cuvinte incidente, CL, VI, p. 351-357. 144. Ioan, Petru, 1984, Indispensabila relaţie dintre gramatică şi logică în

stabilirea unităţii minime a analizelor discursului, AUI, Filozofie, 30, p. 67-68. 145. Ioan Petru, 1995, Orizonturi logice, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,

Bucureşti. 146. Ionaşcu Al., 1955, Cu privire la clasificarea cuvintelor în părţi de vorbire,

LR, IV, nr. 2, p. 55-67. 147. Ionaşcu R., 1914, Gramaticii români. Tractat istoric despre evoluţia

studiului gramaticei limbii române de la 1757 până astăzi, Iaşi. 148. Ionescu, Liliana, 1967, Generarea construcţiilor cu subiect nedeterminat,

SCL, XVIII, nr. 4, p. 413-435. 149. Iordan, I., 1937, Gramatica limbii române, Iaşi. 150. Iordan, I., 1943, Limba română actuală. O gramatică a „greşelilor“, Iaşi. 151. Iordan, I., 1956, Limba română contemporană, Bucureşti. 152. Iordan, I., Guţu Romalo, Valeria, Niculescu, Alexandru, 1967, Structura

morfologică a limbii române contemporane, Bucureşti. 153. Iordan, I., Robu, Vl., 1978, Limba română contemporană, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 154. Irimia, D., 1983, Structura gramaticală a limbii române. Sintaxa, Iaşi. 155. Irimia, D., 1986, Adjective posesive sau pronume personale în genitiv, în

„Collegium“, nr. 2, Iaşi, p. 131-137. 156. Irimia, D., 1987, Structura gramaticală a limbii române. Numele şi

pronumele. Adverbul, Editura Junimea, Iaşi. 157. Irimia, D., 1997, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi. 158. Ivănescu, G., 1963, Gramatica şi logica, (I), AUT, p. 25-267. 159. Ivănescu, G., 1964, Gramatica şi logica, (II), AUT, p. 193-219. 160. Ivănescu, G., 1965, Nume şi verb, în „Omagiu lui Rosetti“, Editura

Academiei, Bucureşti, p. 421-426. 161. Ivănescu, G., 1981, Producerea vorbirii, AUI, Supliment la tomul XXVII,

vol. 2, seriile e, f, p. 3-8. 162. Ivănescu, G., 1989, Studii de istoria limbii române literare, Ediţie îngrijită

şi prefaţată de Al. Andriescu, Editura Junimea, Iaşi. 163. Kiş, Emese, Anghel, Ioana, Comşulea, Elena, 1970, Izomorfismul

aderenţelor la elementul regent în fonetica, morfologia şi sintaxa limbii


române, „Actele celui de-al XII-lea Congres Internaţional de lingvistică şi filologie românească“, Bucureşti, p. 150 sqq.

164. Lyons, John, 1995, Introducere în lingvistica teoretică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.

165. Magyarodi, Maria, 1970, Analiza sintagmatică aplicată la studiul predicatului, LL, 25, p. 97-103.

166. Manoilescu, M., 1957, Despre funcţiile numelui predicativ, LR, VI, nr. 5, p. 33-42.

167. Manoliu, Maria, 1965, Inovaţii în structura distribuţională a grupului nominal romanic, SCL, XVI, nr. 1, p. 12-130.

168. Manoliu, Maria, 1993, Gramatica pragmasemantică şi discurs, Bucureşti. 169. Marcu, Fl., Maneca, Constant, 1986, Dicţionar de neologisme, Editura

Academiei, Bucureşti. 170. Marcus, S., 1966, Lingvistica matematică, Editura Didactică şi Pedagogică,

ed. a 2-a, Bucureşti. 171. Martinet André, 1970, Elemente de lingvistică generală, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti. 172. Massim, I. C., 1867, Elemente de gramatică română, A noua ediţiune

corectată şi adausă, Bucureşti. 173. Matei, Virgil, 1996, Gramatica limbii latine, ed. a II-a, Editura Scripta,

Bucureşti. 174. Măcărescu, N., 1853, Gramatica românească (în chirilica de tranziţie), ed.

a V-a, Iaşi. 175. Micu, Samuil, Gh. Şincai, 1880, Elementa linguae daco-romanae sive

valachicae, Studiu introductiv, traducerea textelor şi note de Mircea Zdrenghea, Editura Dacia, Cluj-Napoca.

176. Mihalyi, Margareta, 1968, Sur la notion de projectivité sintactique, par…, Extras din „Cahiers de linguistique théorique et appliquée“, vol. 5, [Buc.], Editions de l’Academie RSR.

177. Mihalyi, Margareta, 1974, Asupra unor tipuri de proiectivitate sintactică în lingvistica algebrică, Extr. din „Studii şi cercetări matematice“, 26, 2, Editura Academiei RSR, Bucureşti.

178. Milaş, C., 1970, Despre natura compunerii cu „şi“, CL, XV, nr. 1, p. 125-129.

179. Mitran, M., 1962, Note despre coordonare, LR, XI, nr. 5, p. 507-514. 180. Mitran, M., 1963, Despre apoziţie şi raportul apozitiv, LR, XII, nr. 1, p.

36-45. 181. Mîinea, Mihaela, 1969, Un tip special de determinare verbală, LR, XVIII,

nr. 6, p. 527-536. 182. Munteanu, G. J., 1861, Gramatica română pentru clasele gimnaziale

inferiori. Partea sintactică, Braşov. 183. Muţiu, I., 1968, Probleme privitoare la raportul de coordonare în limba

română, AUT, VI, p. 159-166.


184. Neagoe, Elena, 1969, Observaţii asupra definiţiei verbului copulativ, CL, XIV, nr. 1, p. 95-97.

185. Neamţu, G. G, 1982, Un nominativ prodatival, CL, XXVII, nr. 1, p. 55-60. 186. Neamţu, G. G., 1971, Despre auxiliare. Cu privire specială la „a fi“, CL,

XVI, nr. 2, p. 355-363. 187. Neamţu, G. G., 1979, În problema «predicatului nominal», LR, XXVIII,

nr. 5, p. 487-491. 188. Neamţu, G. G., 1972, Termeni regenţi pentru determinanţii

(complementul) predicatului nominal, CL, XVII, nr. 1, p. 51-56. 189. Neamţu, G. G., 1978, Note pe marginea conceptului de proces, St. UBB,

Philologia, fasc 1, p. 42-45. 190. Neamţu, G. G., 1980, (a), Despre conţinutul lexical-semantic al verbului a

fi, St. UBB, Philologia, fasc. 1, p. 11-16. 191. Neamţu, G. G., 1980, (b), Trei probleme de morfosintaxă a expresiilor fixe

cu „a fi“, St. UBB, Philologia, fasc. 2, p. 51-57. 192. Neamţu, G. G., 1986, Predicatul în limba română, Bucureşti. 193. Nedioglu, G., 1955, Independenţa subiectului, LR, IV, nr. 2, p. 13-33. 194. Nica, D., 1988, Teoria părţilor de vorbire. Aplicaţii la adverb, Editura

Junimea, Iaşi. 195. Niţă, Silvia, 1958, (a), Predicatul circumstanţial, LR, VII, nr. 4, p. 93-98. 196. Niţă, Silvia, 1958, (b), Le «doplnok» et son correspondant en roumain, LR,

I, p. 63-69. 197. Pană Dindelegan, Gabriela, 1969, Concepte de bază ale gramaticii

transformaţionale, LR, XVIII, nr. 5. 198. Pană Dindelegan, Gabriela, 1970, Grupul verbal în sintaxa

transformaţională a limbii române (Rezumatul tezei de doctorat), Bucureşti. 199. Pană Dindelegan, Gabriela, 1972, Reflecţii pe marginea teoriei cazurilor a

lui Charles J. Fillmore, SCL, nr. 1, XXII. 200. Pană Dindelegan, Gabriela, 1974, Sintaxa transformaţională a grupului

verbal în limba română, Bucureşti. 201. Pană Dindelegan, Gabriela, 1978, Determinant obligatoriu vs. determinant

facultativ, o paralelă sintactică între verb şi substantiv, SCL, XXIX, nr. 5, p. 593-596.

202. Pană Dindelegan, Gabriela, 1991, Locuţiuni sau grupuri sintactice libere (analizabile), LL, nr. 1, p. 5-8.

203. Pană Dindelegan, Gabriela, 1994, Teorie şi analiză gramaticală, ediţia a II-a, Bucureşti.

204. Petru, I., 1984, Indispensabila relaţie dintre gramatică şi logică în stabilirea unităţii minime a analizelor discursului, AUI, Filoz., 30, p. 67-68.

205. Philippide, Al., 1984, Opere alese. Teoria limbii, editată de G. Ivănescu şi Carmen Gabriela Pamfil, cu un studiu introductiv şi comentariu de G. Ivănescu, Editura Academiei, Bucureşti.

206. Plett, H. F., 1983, Ştiinţa textului şi analiza de text. Semiotică, lingvistică, retorică, Editura Univers, Bucureşti.


207. Popârda, Oana, 1981, Subordonatele concesive, AUI, Supliment la tomul XXVII, sect. III, e, f, Ştiinţe filologice, p. 128 sqq.

208. Puşcariu, Sextil, 1940, Limba română, I, Bucureşti. 209. Rădulescu, Ion Heliade, 1828, Sibii, Gramatica românească, ediţie şi

studiu de Valeria Guţu Romalo, Bucureşti, [s.a.]. 210. Rădulescu, Ion Heliade, 1980, Gramatica românească, Bucureşti. 211. Rădulescu, Maria, 1957, Numele predicativ circumstanţial, SG, II, p. 121-

129. 212. Rădulescu, Maria, 1958, Tot despre numele predicativ circumstanţial, LR,

VII, nr. 6, p. 76-80. 213. Rădulescu, Marina, 1980, Relaţia sintactică dintre subiect şi predicat, LR,

XXIX, p.12-26. 214. Reinheimer, Sanda, 1956, Schiţă de descriere structurală a verbelor de

mişcare, SCL, XVI, nr. 4, p.519-599. 215. Rey, Alan, Le Micro-Robert, Paris, 1991. 216. Rizescu, I., 1960, Notă asupra subordonatelor explicative, LR, IX, nr. 1, p.

21-26. 217. Rogobete, Silvia, 1969, Observaţii asupra raportului apozitiv, LR, XVIII,

nr. 5, p. 443 sqq. 218. Rosetti, Al., J. Byck, 1945, Gramatica limbii române, Editura Universul,

ediţia a II-a, [Bucureşti]. 219. Saussure, F. de, 1998, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi. 220. Săteanu, C., 1961, Sintagma, cea mai mică unitate relaţională, CL, V, nr.

2, p. 354-378. 221. Săteanu, C., 1966, (a), Predicatul compus, CL, XI, nr. 2, p. 243-252. 222. Săteanu, C., 1966, (b), Coordonarea explicativă, LL, XI, p. 375-385. 223. Săulescu, Gh., 1833, Gramatica românească sau observaţii gramaticeşti

asupra limbei româneşti pentru şcoalele normale şi gimnaziale, Iaşi. 224. Schveige, P., 1967, Însemnări cu privire la regimul verbal, CL, XII, nr. 1,

p. 97-103. 225. Seche, Luiza, 1958, Substantive sau adverbe?, LR, nr. 6, an VII 226. Secrieru, Mihaela, 1995-1996, Este sociativul o funcţie simplu sau dublu

subordonată?, AUI, secţ. III, e, Lingvistică, tom XLI-XLII, I, nr. 6, p. 25-29. 227. Secrieru, Mihaela, 1996, Există conversiune sintactică în limba română?,

Comunicare susţinută în cadrul lucrărilor „Sesiunii ştiinţifice anuale a Universităţii din Oradea“, 31 mai – 2 iunie.

228. Secrieru Mihaela, 1997, Consideraţii asupra numelui predicativ, „Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară“, nr. 1 (169), p. 67-77, Chişinău. Secrieru Mihaela, Un concept sintactic necesar: opoziţia vidă (∅), lucrare publicată în Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, (serie nouă), secţiunea III e, LINGVISTICĂ, tomul XLVIII, 2002, p. 99-111.

229. Secrieru, Mihaela, 1995, Element predicativ suplimentar, nume predicativ sau cumul de funcţii sintactice?, Analele Universităţii „Ştefan cel Mare“, Suceava, IV, p. 112-118.


230. Secrieru, Mihaela, Cumulul de funcţii în limba română (elementul predicativ suplimentar), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, Iaşi, 2001.

231. Secrieru, Mihaela, Elemente de sintaxă sincronică comparată, Editura Universitas XXI, Iaşi, 2000.

232. Secrieru, Mihaela, Nivelul sintactic al limbii române, Editura Geea, Botoşani, 1998.

233. Stan, Camelia, 1986, Asupra structurii de adâncime a unor sintagme cu verbe „reflexive“, SCL, nr. 6, 37, p. 487-492.

234. Stati, S., 1955, Elipsa, LR, nr. 2, p. 68-74. 235. Stati, S., 1957, (a) Elementul regent în relaţia de subordonare, SCL, VIII,

nr. 3, p. 270. 236. Stati, S., 1957, (b), Sintagma şi sistemul sintactic al limbii, SCL, tom VIII,

nr. 4, p. 431-453. 237. Stati, S., 1957, (c), Dependenţa semantică a propoziţiilor şi rolul lor

sintactic, SG. II, p. 141-149. 238. Stati, S., 1958, (a), Valorile participiului, LR, 5, VII, p. 27-39. 239. Stati, S., 1958, (b), Problema diatezelor, LR, 2, VII, p. 39-46. 240. Stati, S., 1962, Redundanţa, ¸LR, XI, nr. 3, p. 231-241. 241. Stati, S., 1963, Contextele gramaticale în analiza structurală, LR, XII, 3,

p. 232-242. 242. Stati, S., 1967(a), Noţiunea de funcţie în gramatică, LL, XIV, p. 127-134. 243. Stati, S., 1967(b), Teorie şi metodă în sintaxă, Bucureşti. 244. Stati, S., 1968(a), Categoria sintactică a determinanţilor obligatorii, LL,

XVIII, p. 183-190. 245. Stati, S., 1968, (b), Dépendance „simple“ et „complexe“ dans la structure

de l’énoncé, RRL, tome XIII. 246. Stati, S., 1970(a), Trois types de signification syntaxique, „Actes du Xème

Congres International des linguistes“, Bucarest, 28 août – sept. 1967. 247. Stati, S., 1970, (b), Gramaticile raţionale şi lingvistica actuală, SCL, 5,

XXI. 248. Stati, S., 1972, Elemente de analiză sintactică, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti. 249. Stoianova, Daniela, 1993, Observaţii cu privire la apoziţia nominală în

limbile română şi bulgară, SCL, XLIV, e, p. 103 sqq. 250. Studii de gramatică, 1956 – I; 1957 – II; 1961-III. 251. Surdu, Al., [s.a.], Trei sensuri ale formei logice „noţiune“ în interpretarea

logică clasică, în „Probleme de logică“, vol. III, Editura Academiei, Bucureşti. 252. Surdu Al., 1971, Logică clasică şi logică matematică, Bucureşti. 253. Şerban, Gh. I., 1995, Culegere de texte latine, Editura Porto-Franco, Galaţi. 254. Şerban, V., 1970, Sintaxa limbii române, Bucureşti. 255. Şerban, V., 1974, Teoria şi topica propoziţiei în româna contemporană,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 256. Şerbănescu, Andra, 1986, Construcţii scindate, LR, an XXXV, nr. 1, p. 3-11.


257. Şuteu, Flora, 1957, Însemnări pe marginea anumitor construcţii gerunziale, LR, VI, nr. 5, p. 15-22.

258. Tempea, R., 1797, Gramatica românească alcătuită de ..., Tipografia lui Petru Bart, Sibii.

259. Teodorescu, Ecaterina, 1974, (a), Sintaxa limbii române (curs litografiat), Iaşi.

260. Teodorescu, Ecaterina, 1974, (b), Raportul apozitiv şi cel predicativ, AUI, XX, p. 5-8.

261. Teodorescu, Ecaterina, 1979, (a), În problema structurii părţilor de propoziţie cu privire specială la predicatul nominal, LR, XXVIII, nr. 2, p. 123-127.

262. Teodorescu, Ecaterina, 1979, (b), Sunt propoziţiile subordonate propoziţii autentice ?, LR, 3, XXVIII.

263. Teodorescu, Ecaterina, 1985, Predicaţie, predicativitate, LR, 34, nr. 5, p. 435-440.

264. Tesniere, L., 1966, Éléments de syntaxe structurale, II-ème ed., Paris. 265. Tiktin, H., 1893 (ediţia I); 1895 (ediţia a II-a); 1945 (ediţia a III-a),

Gramatica română pentru învăţământul secundar. Teorie şi practică, vol. I, Etimologia, vol. II, Sintaxa, Bucureşti.

266. Trandafir, Gh., 1974, Relaţiile sintactice în cadrul frazei, LR, XXII, nr. 5, p. 385-391.

267. Trandafir, Gh., 1977, Cu privire la complementul circumstanţial sociativ, atributul sociativ, propoziţia circumstanţială sociativă şi propoziţia atributivă sociativă, AUC, V, p. 27-34.

268. Trandafir, Gh., 1982, Probleme controversate de gramatică a limbii române actuale, Craiova.

269. Trandafir Gh., 1988, (a), Cazuri particulare ale relaţiei sintactice dintre subiect şi predicat, dintre subiectivă şi regenta ei (II) , LR, XXXVII, nr. 1, p. 11-19.

270. Trandafir, Gh., 1985, (a), Observaţii cu privire la interpretări recente ale funcţiilor şi relaţiilor de subordonare intrapropoziţionale, (I), LR, XXXIV, nr. 1, p. 1-16.

271. Trandafir, Gh., 1985, (b), Observaţii cu privire la interpretări recente ale funcţiilor şi relaţiilor de subordonare intrapropoziţionale, (II), LR, XXXIV, nr. 2, p. 98-108.

272. Trandafir, Gh., 1988, (b), Despre „legătura relativă“, LR, an XXXVII, nr. 2, p.103-107.

273. Trandafir, Gh., 1989, Observaţii asupra clasificării relaţiilor sintactice, LR, 38, nr. 1, p. 3-10.

274. Tudorică, Al., 1969, Un aspect al clasificării sintagmatice a verbelor, LR, XVIII, nr. 4, p. 327-332.

275. Tunsoiu, Olga, 1967, Verbele copulative la mod nepersonal. Note sintactice, AUB, 16, p.149-165.


276. Tuţescu Mariana, 1979, Précis de sémantique française, deuxième édition revue et augmentée, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

277. Vasiliu, E., Golopenţia-Eretescu, Sanda, 1969, Sintaxa transformaţională a limbii române, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

278. Vasiliu, E., 1960, Metode de analiză în lingvistica modernă, LR, IX, nr. 6, p. 25 sqq.

279. Vasiliu, E., 1995, Elemente de filozofie a limbajului, Editura Academiei Române, Bucureşti.

280. Vasiliu, Laura, 1956, Observaţii asupra vocativului în limba română, SG. I, p.7 sqq.

281. Vasiliu, Laura, 1965, Generarea determinanţilor nominali prepoziţionali, SCL, an XVI, nr. 1, p.117-121.

282. Vlad, Carmen, 1970, Categoria gramaticală a persoanei la substantiv, SCL,XXI, nr. 3, p. 275-283.

283. Vraciu, A., 1978, Unele probleme teoretice ale sintaxei, AUI, XXIV, p.5-12.

284. Vraciu, A., 1980, Lingvistica generală şi comparată, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

285. Wald, H., 1961, Propoziţia şi judecata, LR, X, nr. 6. 286. Zugun, P., 1978, Părţile de propoziţie, CL, XXIII, nr. 1, p. 103-111. 287. Zugun, P., 1983, Cuvântul. Studiu gramatical, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti. 288. Zugun, P., 1992, Realizarea suficientă şi realizarea insuficientă a

funcţiilor sintactice, LR, XII, nr. 1-2, p. 109-111. 289. Zugun, P., 1997, Propoziţii şi părţi de propoziţie în vol. Limbaje şi

comunicare, vol. II, p. 182-186, Institutul European, Iaşi.


IZVOARE LITERARE

1. V. Alecsandri, Poezii, 1987, Editura Eminescu, Bucureşti. 2. Alexandria. Esopia, 1960, ESPLA, Bucureşti. 3. Gr. Alexandrescu, 1997, Poezii. Proză, Editura Minerva, Bucureşti. 4. D. Anghel, [1957], Poezii şi proză, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă,

[Bucureşti]. 5. P. Anghel, 1988, Dealul viilor, Editura Cartea românească, Bucureşti. 6. T. Arghezi, 1980, Versuri I, Editura Cartea românească, Bucureşti. 7. T. Arghezi, 1985, Versuri II, Editura Cartea românească, Bucureşti. 8. T. Arghezi, 1979, Pamflete, Editura Minerva, Bucureşti. 9. G. Bacovia, 1980, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti. 10. L. Blaga, 1979, Opere 6, Editura Minerva, Bucureşti. 11. L. Blaga, 1980, Luntrea lui Caron, Editura Humanitas, Bucureşti. 12. L. Blaga 1995, Opera poetică, Editura Humanitas, Bucureşti. 13. D. Bolintineanu, 1963, Poezii, Editura Tineretului, Bucureşti. 14. R. Boureanu, 1986, Frumosul principe Cercel, ediţia a doua, Editura

Eminescu, Bucureşti 15. N. Bălcescu, [1965], Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, I, Editura

Tineretului, Bucureşti 16. N. Bălcescu, 1953, Opere II, Editura Academiei Române, [Bucureşti]. 17. Şt. Bănulescu, 1985, Iarna bărbaţilor, Editura Eminescu, Bucureşti. 18. I.L. Caragiale, 1930, Opere I, Editura Cultura naţională, Bucureşti. 19. Mateiu Caragiale, [1968], Craii de Curtea-Veche, Editura tineretului,

[Bucureşti] 20. C. Chiriţă, 1979, Livada, Editura Cartea românească, [Bucureşti]. 21. Al. Cazaban, 1973, Chipuri şi suflete, Editura Minerva, Bucureşti. 22. G. Călinescu, 1973, Universul poeziei, Editura Minerva, Bucureşti. 23. G. Călinescu, 1986, Bietul Ioanide, Editura Cartea românească, Bucureşti. 24. I. Creangă, 1967, Opere, Editura pentru Literatură şi Artă, Bucureşti. 25. I. Creangă, 1996, Literatura română. Opere şi capodopere, Editura Gama, Iaşi. 26. I. Creangă, 1987, Poveşti. Amintiri. Povestiri, Editura Eminescu, Bucureşti. 27. Codul penal comentat şi adnotat, 1997, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti. 28. Şt. Aug. Doinaş, 1979, Hesperia, Editura „Cartea românească“, Bucureşti. 29. M. Eliade, 1986, Maytrei. Nuntă în cer, Editura Minerva, Bucureşti. 30. M. Eminescu, 1990, Publicistică, Cartea moldovenească, Chişinău. 31. M. Eminescu, 1991, Poezii, Editura Facla, Timişoara. 32. L. Fulga, 1977, Fascinaţia, Editura Eminescu, Bucureşti. 33. G. Galaction 1962, La Vulturi!, Editura Tineretului, Bucureşti. 34. P. Istrati, 1992, Ciulinii Bărăganului, Editura Minerva, Bucureşti. 35. Al. Ivasiuc, 1967, Vestibul, Editura pentru Literatură, Bucureşti.


36. W. Kempff, 1987, Această notă gravă…, Editura Muzicală, Bucureşti. 37. I. Lăncrăjan, 1986, Toamnă fierbinte, Editura Militară, Bucureşti. 38. Al. Macedonski, 1960, Poezie şi proză, Editura Tineretului, Bucureşti. 39. N. Manolescu, 1981, Mihai Eminescu – Universul poeziei. O schiţă

monografică în vol. Sinteze de literatura română, EDP. 40. Gib I. Mihăescu, 1985, Donna Alba, Editura Eminescu, Bucureşti. 41. C. Negruzzi, 1992, Proză, Editura de Vest, Timişoara. 42. C. Noica, 1992, Introducere la miracolul eminescian, Editura Humanitas,

Bucureşti. 43. I. Oprişan, 1990, Romanul vieţii lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, Editura

Minerva, Buc. 44. Hortensia Papadat Bengescu, 1963, Concert de muzică de Bach, Editura pentru

Literatură, Bucureşti. 45. Perpesscius, 1979, Opere 9. Menţiuni critice, Editura Minerva, Bucureşti. 46. Camil Petrescu, 1979, Opere II [Un om…], Bucureşti. 47. A. Pleşu, 1988, Minima moralia, Editura Cartea românească, Bucureşti. 48. Augustin Z. N. Pop, 1978, Pe urmele lui Eminescu, Editura Sport-Turism,

Bucureşti. 49. T. Popovici, 1979, Străinul, ed. a V-a, Editura Eminescu, Bucureşti. 50. M. Preda, 1966, Întâlnirea din pământuri, Editura pentru Literatură,

[Bucureşti]. 51. M. Preda, 1979, Viaţa ca o pradă, ediţia a II-a, Editura Cartea românească, [Buc.]. 52. M. Preda, 1981, Moromeţii, I, ediţia a VI-a, Editura Cartea românească,

Bucureşti. 53. M. Preda, 1987, Delirul, ediţia a III-a, Editura Cartea românească, [Bucureşti]. 54. Proverbe şi cugetări armeneşti, [1979], Editura Albatros, [Bucureşti]. 55. L. Rebreanu, 1981, Răscoala, Editura Eminescu, Bucureşti. 56. M. Sadoveanu, 1996, Baltagul, Bucureşti. 57. M. Sadoveanu, [1954-1960], Opere 9, Editura de Stat, Bucureşti. 58. I. Slavici, [1967], Moara cu noroc, Editura Tineretului, [Bucureşti]. 59. I. Slavici, 1976, Mara, Editura Minerva, Bucureşti. 60. N. Stănescu, 1975, Starea poeziei, Editura Minerva, Bucureşti. 61. D. Săraru, 1986, Dragostea şi revoluţia, Editura Eminescu, Bucureşti. 62. D. Săraru, 1978, Nişte ţărani, ediţia a III-a, Editura Eminescu, Bucureşti. 63. P. Ţuţea, 1992, Între Dumnezeu şi neamul meu, Editura Anastasia, Bucureşti. 64. T. Vianu, 1991, Arta prozatorilor români, Editura Hyperion,Chişinău. 65. Al. Vlahuţă, 1961, România pitorească, Bucureşti. 66. M. Vornicu, 1981, I. L. Caragiale – Realismul şi clasicismul poetului comic în

vol. Sinteze de literatura română, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 67. G. M. Zamfirescu, [1957], Teatru, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă,

Bucureşti.


SIGLE PERIODICE

AUB - Analele Universităţii Bucureşti AUI - Analele Universităţii „A. I. Cuza“ Iaşi AUC - Analele Universităţii Cluj AUT - Analele Universităţii Timişoara CL - Cercetări de lingvistică Cluj-Napoca LL - Limbă şi literatură, Bucureşti LR - Limba română, Bucureşti SCL - Studii şi cercetări lingvistice, Bucureşti SG - Studii de gramatică, I – III, Bucureşti, 1956-1961 St. UBB Studia Universitas „Babeş Bolyai“, Series Philologia, Cluj-

Napoca PLG - Probleme de lingvistică generală RSLR - Revista Societăţii Lingviştilor Români RS - Romanoslavica.

ZUSAMMENFASSUNG. DIE SYNTAKTISCHE EBENE DER

RUMÄNISCHEN SPRACHE

Voraussetzungen Der Metaterminus Kategorie hat auf sprachwissenschaftlicher Ebene

vieldeutige Extensionen, da er auf großzügige Weise für die syntaktischen Funktionen (das Subjekt, das Prädikat usw.), für die lexikalischen Klassen, für die morphologischen Klassen usw. benutzt wird (Iordan-Robu, 1978: 332-347; Dubois, 1994 s.v.), aber ich bin der Ansicht, dass er nur im Falle jener linguistischen Elemente passend und anwendbar ist, die gewissen Anforderungen entsprechen:

1. Sie sind intern organisiert und zwischen ihren Elementen werden besondere Beziehungen festgesetzt;

2. "Sie setzen mindestens zwei oppositionelle Aspekte voraus" (Dimitriu 1994: 239);

3. Sie haben gemeinsame Eigenschaften, die von derjenigen Ebene bedingt werden, der sie angehören

4. Sie haben in reinem Zustand eine grammatikalische Bedeutung (DSSL, Ducrot-Todorov, 1972: 147);

5. Sie werden durch Merkmale gekennzeichnet, die für dieselbe Ebene spezifisch sind;

6. Sie entsprechen der Bedingung: "Damit eine Kategorie vom grammatikalischen Standpunkt aus eine reale Existenz hat, ist es wichtig, dass sie mittels formaler Kriterien und nicht mittels rein semantischer Kriterien definiert werden kann25";

7. Sie stellen den allgemeinen Rahmen für alle möglichen Beschreibungen auf der betreffenden Ebene dar;

8. Sie müssen aus der Sicht mehrerer Ebenen der Sprache gestützt werden: der phonematischen, der morphematischen, der semantischen und der syntaktischen.

25 Vgl. L. Hjelmslev, Principes de grammaire generale, spanische Variante Principios de gramática general, Gredos Verlag, Madrid, 1976, S.302 (nach Nica 1988: 37).


Hypothese Die interne kategoriale Organisation der syntaktischen Ebene zielt eigentlich auf die interne kategoriale Organisation ihrer Unterebenen, d.h. der syntaktischen Einheiten, der syntaktischen Beziehungen und der syntaktischen Funktionen ab. In der vorliegenden Arbeit nehme ich mir ausdrücklich vor zu demonstrieren, dass die Komponenten der syntaktischen Ebene einen kategorialen Charakter haben, indem der kategoriale Charakter ihrer Unterebenen zur Diskussion gestellt wird. Von den in den Prämissen aufgestellten Anforderungen ist meiner Auffassung nach die zweite von großer Bedeutung, welche das kategoriale Verhalten jeder linguistischen Gegebenheit nach sich zieht. In Übereinstimmung mit dem Aufbau der Arbeit werde ich mich insbesondere auf diese Anforderung konzentrieren. Zwecks der Systematik der Arbeit werde ich die betreffenden syntaktischen Entitäten nacheinander zur Diskussion stellen. Die syntaktischen Einheiten Die Zahl der auf der Ebene einer natürlichen Sprache theoretisierbaren syntaktischen Einheiten steht im engen Zusammenhang mit dem auf individualisierenden Oppositionen beruhenden System von Kriterien, das zu deren Identifikation benutzt wird. Von den in der rumänischen Sprachwissenschaft theoretisierten syntaktischen Einheiten gibt es grundsätzlich sechs (diese Zahl resultiert aus der Reduktion auf Grund der synonymen Denotation der Termini). Es sind die folgenden: die Aussage (der Text, der Paragraph, der Abschnitt), der Satz, der Komplexsatz, das Syntagma, das Satz- oder Komplexsatzsubstitut, das Satzglied. Innerhalb der kategorialen Hierarchisierung von syntaktischen Einheiten wird der Komplexsatz in der Fachliteratur als die Maximaleinheit der Syntax betrachtet. Aber die theoretische Grundlage für die Begriffsbestimmung des Komplexsatzes zieht in der rumänischen Sprachwissenschaft rein syntaktische Kriterien nicht in Betracht und stellt diesen vom kategorialen Standpunkt aus durch die Opposition zu anderen syntaktischen Einheiten nicht zur Diskussion. Deshalb muss in Bezug auf den Komplexsatz die Frage gestellt werden, ob diese syntaktische Gegebenheit wirklich die integrierende Maximaleinheit der syntaktischen Ebene ist, wenn die rein syntaktischen Kriterien, und keine pragmalinguistischen Kriterien wie seine kommunikative Funktion,

ZUSAMMENFASSUNG

189 berücksichtigt werden. Diese traditionelle Theorie der Maximaleinheit geht von der Voraussetzung aus, dass es keine quantitative räumliche Grenze des Komplexsatzes gibt, solange die Kriterien von Semantik, Interpunktion, Satzgliedstellung und Graphemik vorhanden sind, und betrachtet das einzige berücksichtigte syntaktische Kriterium als subsidiär, und zwar jenes, gemäß welchem mindestens zwei Prädikate eingeschlossen sein müssen. Als Komplexsatz kann also einerseits eine Sprachsequenz betrachtet werden, die im Rahmen der Kommunikation nebeneinandergestellte unabhängige Sätze (in einigen von ihnen wird das Prädikat ausgelassen) enthält, für welche die traditionelle Grammatik nicht verdeutlicht, welche Arten von syntaktischen Verhältnissen zwischen ihnen festgesetzt werden. Vielmehr betrachtet die traditionelle Grammatik die Existenz einiger implizit kommunikativer, aber nicht explizit syntaktischer Beziehungen (beziehungsweise Charakteristika – siehe supra Diaconescu 1995: 219) als notwendig und ausreichend: "Înghiţiţi de Bărăgan! Mă înfiorai. Cît o doream!" (P. Istrati, Ciulinii Bărăganului, 1992: 110){"Von Bărăgan verschlungen! Ich erschauerte. So brennend sehnte ich mich nach ihr!" (P. Istrati, Die Disteln des Bărăgan, 1992: 110)}. Als Komplexsatz kann man indes auch eine Sprachsequenz sehen, die durch vielfältige syntaktische Beziehungen verbundene Sätze enthält: "Halal aşa nevastă! strigau pescarii văzînd-o." (P. Istrati, Ciulinii Bărăganului, 1992: 110){"‘Was für eine Frau!’, schrien die Fischer, als sie sie sahen."(P. Istrati, Die Disteln des Bărăgan, 1992: 110)}. Wie man beobachten kann, stellt die traditionelle Theorie für die Begriffsbestimmung einer syntaktischen Einheit keine syntaktischen Kriterien zur Diskussion, sondern sie benutzt außersyntaktische Kriterien, indem sie ihr eigenes Forschungsobjekt, ihre Forschungsmethoden und ihre Forschungsinstrumente unterminiert. Die Kriterien sollten in erster Linie syntaktisch und nur dann anders geartet sein, wenn die syntaktischen Kriterien nicht ausreichen. Daraus folgt, dass die Umgrenzung eines Komplexsatzes innerhalb einer umfangreicheren linguistischen Aussage ein gewissermaßen aleatorisches Verfahren ist, das in der Endkonsequenz vom Sprachgefühl des Sprechers und von der Entscheidung im Hinblick auf die semantische Einheit der vermittelten Informationen (wo die Beweisführung, die Reihe von Urteilen und das Verlangen von Informationen anfangen und wo sie enden) abhängt. Dieser Einwand ist meiner Ansicht nach grundlegend in Anbetracht der Annahme, der Komplexsatz sei nicht die integrierende Maximaleinheit. Meiner


Auffassung nach befindet sich über dem Komplexsatz eine andere syntaktische Einheit – die syntaktische Aussage, deren Untertyp auch der Komplexsatz ist. Dies verhält sich so, weil die Aussage die "vortheoretische", "ursprünglichere" und also "innerhalb der Theorie nicht definierte" linguistische Einheit darstellt (Lyons 1995: 196), und ich bin der Ansicht, dass es viel angemessener ist, sie als übergeordnete und überordnende syntaktische Einheit zu betrachten, sofern man sich keiner vorgefassten sprachwissenschaftlichen Tatsachen bedient. Sie ist also eine vorlogische Gegebenheit, die vom sprachwissenschaftlichen Standpunkt aus nicht vor-analysiert und nicht vor-gearbeitet ist und die alle gesonderten Situationen wie den Satz, den Komplexsatz usw. umfasst. Zur Stützung dieser Behauptung stelle ich die Tatsache fest, dass die Aussage ein Produkt der syntaktischen Äußerung ist.

ANMERKUNG. Mit der syntaktischen Äußerung meine ich die Verkettung der semantisch-grammatikalischen Einheiten der Ebene "langue" zwecks einer semiotischen Mitteilung der Ebene "parole" gemäß den auf der Ebene einer natürlichen Sprache existierenden syntaktischen Verhältnissen, welche die syntaktischen Funktionen zur Folge hat.

Die syntaktische Aussage ist ein "illokutionärer Akt" (Petru 1984: 67), ein pragmalinguistischer Kommunikationsakt, denn er folgt der "Syntax" einer natürlichen Sprache, d.h. den Regeln der Wortkombination. Damit ihre Zugehörigkeit zum kategorialen System der syntaktischen Einheiten und insbesondere ihre Zugehörigkeit zu einem System von Oppositionen nachgewiesen werden kann, muss man feststellen, dass das Gegenteil der syntaktischen Aussage als linguistische und pragmalinguistische Einheit nicht der Komplexsatz, der Satz, das Satzglied oder das Syntagma ist (diese Einheiten werden übrigens auch von einigen Sprachwissenschaftlern der traditionellen Syntax als nicht untereinander opponierend betrachtet), sondern die Non-Aussage, die eine andere Art von Kommunikation (extensiv, piktographisch, audio-visuell usw.) oder keine Art von Kommunikation sein kann, die als ein "Produkt" der Non-Äuβerung, nämlich der durch Negation definierten Äußerung begrifflich bestimmt werden kann. So entspricht die Aussage der zweiten Anforderung der Prämissen, und zwar der Idee von kategorialer

ZUSAMMENFASSUNG

191 Opposition.

ANMERKUNG. Die Aussage kann aktualisiert werden durch einen Satz: Satz-Aussage, durch einen Komplexsatz26: Komplexsatz-Aussage oder durch ein "Satz- oder Komplexsatzsubstitut"27: Satz-

26 Die Existenz des Komplexsatzes als syntaktische Einheit kann nicht verneint werden, aber nur insofern die Kriterien von Identifizierung und Begriffsbestimmung auf gewisse syntaktische Parameter abzielen, die nur dem Komplexsatz eigentümlich sind. Wenn man die zwei ausschließlich syntaktischen Kriterien, das Kriterium der syntaktischen Beziehungen und der syntaktischen Funktionen sowie das Kriterium der Präsenz/Absenz und der von Einmaligkeit gekennzeichneten syntaktischen Funktion – des Prädikats anwendet, ergibt sich, dass die Komplexsatz-Aussage eine Summe von syntaktischen Beziehungen und syntaktischen Funktionen ist. Die Definition der Komplexsatz-Aussage als Summe von syntaktischen Beziehungen und syntaktischen Funktionen stimmt mit der Definition der Satz-Aussage überein, weil beide Untertypen oder Realisierungen der transfrastischen Aussage sind, die vom syntaktischen Standpunkt aus auch eine Summe von syntaktischen Beziehungen und syntaktischen Funktionen ist. Der Unterschied zwischen der Satz-Aussage und der Komplexsatz-Aussage ist sowohl quantitativ, d.h. der Komplexsatz enthält mindestens zwei prädikative Nuklei, als auch qualitativ: Die syntaktischen Funktionen der Ebene der Komplexsatz-Aussage werden auch von Sätzen erfüllt. Der von einigen Spezialisten vorgebrachte qualitative Unterschied zwischen dem Komplexsatz und dem Satz und namentlich die Behauptung, dem Komplexsatz fehle "die Fähigkeit eine syntaktische Funktion zu aktualisieren" (Diaconescu 1995: 185), wird von der Tatsache widerlegt, dass nicht alle Sätze (wie z.B. die Hauptsätze) laut der traditionellen Grammatik eine syntaktische Funktion aktualisieren. Dies bedeutet, dass das Problem der syntaktischen Funktionen des Komplexsatzes, der Hauptsätze, der Schaltsätze und der erläuternden intermediären Sätze laut der traditionellen Grammatik ein unlösbares Problem bleibt, wenn man die Theorie der Null-Oppositionen auch innerhalb der Syntax nicht anerkennt (siehe Mihaela Secrieru 1998: 6-25). 27 Einige Sprachwissenschaftler sind der Ansicht, dass, "um irgendein Sprachsegment auf der Ebene der Syntax erschöpfend analysieren zu können", auch eine andere syntaktische Einheit namens "Satz- oder Komplexsatzsubstitut" (Dimitriu 1982: 99 ff.) notwendig sei, die manchmal auch "unanalysierbare Sätze oder Komplexsätze" genannt wird, oder "synthetische Aussagen" (D. Irimia 1997: 355), die also nicht als distinkte syntaktische Einheiten, sondern als Realisierungen der syntaktischen Einheiten vom Typ Satz betrachtet werden. "Das Satz- oder Komplexsatzsubstitut" wird von den Sprachwissenschaftlern, die es theoretisieren, als "auf der syntaktischen Ebene nicht zerlegbare und nicht zum Satz oder Komplexsatz dehnbare syntaktische Einheit" definiert, die im gegebenen Kontext hinsichtlich der Kommunikation einen Satz oder einen Komplexsatz vertretet„ (Ibidem). Die Klasse der Substitute umfasst: a) die Adverbien der Bejahung und der Negation (Da.; Nu.; Ba {Ja.; Nein.; Doch} usw.); b) Interjektionen außerhalb des Satzes (Ah!; Oh!; Vai! {Ach!; Oh!; Weh!} usw.; c) Substantive und ihre Substitute (von Determinanten begleitet oder nicht) im Vokativ; d) andere Wörter, die zu dieser syntaktischen Einheit tendieren; all diese Realisierungen in den Kontexten, in denen "sie nicht zu Sätzen oder Komplexsätzen ausgeweitet werden können" (Idem, ibidem: 101-102), in denen sie also nicht zum Ensemble der syntaktischen Konstruktionen gehören. Die Theoretiker dieser syntaktischen Einheit stellen fest, dass die Substitute rechts oder links innerhalb der Kommunikation


oder Komplexsatzsubstitut-Aussage. Überdies kann sie als transphrastische Aussage erscheinen, die als kombinatorische Formel aller oder einiger von den drei oben erwähnten, im aleatorischen Maße vorhandenen Aussagetypen strukturiert ist. Das aleatorische Maß wiederum hängt vom konkreten Kommunikationsakt ab. Diese Taxonomie und Untertaxonomie der syntaktischen Aussage beruht auf der Division, d.h. die transphrastische Aussage wird in Untertypen oder in Realisierungen der syntaktischen Aussage eingeteilt usw., und nicht auf der Inklusion: Der Komplexsatz ist aus Sätzen zusammengesetzt, die Sätze sind aus Satzgliedern zusammengesetzt usw. Die Division berücksichtigt sowohl die Analogien als auch die Oppositionen (ein wichtiger Aspekt, denn alles beruht auf den Oppositionen in der Sprache, damit diese ihre Rolle erfüllt, wie schon behauptet), und das letzte Element – das syntaktische Grundelement ist das in der theoretischen Basis der Diskussion unzerlegbare Element (vgl. folgendes Schema).

formal unverbunden sind, aber dass sie vom semantischen Standpunkt aus am öftesten rechts mit einem "Infinitum von Mitteilungen" im Zusammenhang stehen (Ibidem: 103): " — Da, ştiam că te voi duce" (C.Chiriţă, Livada, 1979: 454){" — Ja, ich wusste, dass ich dich fahren werde" (C. Chiriţă, Der Obstgarten, 1979: 454)}. Im Vergleich zu den Sätzen sind sie keine "Satzglieder", obwohl sie sich auch in dieser syntaktischen Position befinden können: vgl. "El a spus da" {"Er hat ja gesagt"}, Situationen in denen sie, wie ich meine, substantiviert werden; das kann aber bedeuten, dass die oben erwähnte Taxonomie nicht absolut ist und dass die Wortarten der oben erwähnten Klassen ihr Verhalten gemäß ihrer Stellung in der syntaktischen Aussage relativieren. Im Hinblick auf den syntaktischen Status der Substitute beziehungsweise die Frage, ob sie syntaktische Funktionen erfüllen oder nicht, wird die Antwort von denselben Spezialisten indirekt gegeben, indem sie sie in einer ziemlich umfangreichen und vom Standpunkt der morphologischen Natur aus inhomogenen Klasse von "linguistischen Elementen ohne syntaktische Funktion" einschließen (G.A., II, 1966: 186; Irimia 1983: 16). Die Satz- oder Komplexsatzsubstitute sind distinkte syntaktische Einheiten auf der syntaktischen Ebene der rumänischen Sprache, denn sie spezifische formale und inhaltliche Merkmale, die von einigen Sprachwissenschaftlern zur Diskussion gestellt wurden (Dimitriu 1982: 99). Das formale Kriterium (die besonderen Eigenheiten der Konstruktion) und das semantische Kriterium (die Abwesenheit der eigenen Referenz und/oder die indirekte referenzielle Denotation) individualisieren diese syntaktische Einheit im Vergleich zu den anderen syntaktischen Einheiten. Die erwähnten Kriterien zielen trotzdem nicht explizit auf das syntaktische Kriterium der Begriffsbestimmung dieser Einheit ab, und dieser Aspekt bleibt noch zu diskutieren.

ZUSAMMENFASSUNG

193

Die Zerlegung der transphrastischen Aussage ist komplett, weil die Divisionelemente eine Extension bilden, die mit jener des Grundbegriffs identisch ist, und die Aussage wird über irgendeinem anderen Typ von syntaktischer Einheit aktualisiert, weil sie über all den anderen syntaktischen Einheiten steht28. Unter diesen Bedingungen wird die Sprache nicht mehr nach "idealen" Einheiten untersucht, die aus ihren textuellen Kontexten herausgenommen sind, sondern sie wird innerhalb des Kommunikationsprozesses untersucht, und die transphrastische Dimension der Aussage setzt die Erkenntnis der Existenz sowohl von internen syntaktischen Verhältnissen zwischen den Komplexsätzen, den Sätzen, den Satzsubstituten usw. als auch von initialen und finalen externen syntaktischen Verhältnissen voraus. Meine Auffassung setzt sich den in der rumänischen Fachliteratur vorhandenen Behauptungen entgegen, die das System von Oppositionen zwischen den Untereinheiten einer Aussage nicht berücksichtigen.

Unter Bezug auf die internen Oppositionen muss festgestellt werden, dass sich die syntaktische Aussage als Element der Hauptsyntax (Vraciu 1980: 229) einer Einheit der Mindersyntax, der syntaktischen Minimaleinheit,

28 Die Tatsache, dass die Aussage durch ein einziges Wort, durch einen einzigen Satz, aber auch durch eine Summe von Komplexsätzen aktualisiert werden kann, bewirkte in der ausländischen Sprachwissenschaft den Verzicht auf den Versuch, die Existenz einer absoluten "Grundeinheit" der Syntax zu statuieren, die insbesondere bei uns von einigen Sprachwissenschaftlern als Wort (Diaconescu 1995: 61), von anderen Sprachwissenschaftlern als Satz identifiziert wurde, weil "weder die Wörter noch die Sätze und auch keine anderen Einheiten der linguistischen Beschreibung im unanalysierten Text «gegeben sind» (Lyons 1995: 196).

Komplexsatz-Aussage

transphrastische Aussage

Satz-oder Komplexsatzsubstitut-Aussage

Satz-Aussage


entgegensetzt, die von der Aussage subsumiert wird und die das letzte Produkt der syntaktischen Ebene ist, welches die Analyse in auf syntaktischer Basis klassifizierbaren Einheiten nicht mehr erlaubt (somit ist es auf der Ebene der Syntax nur durch sich selbst zerlegbar) und welches meiner Ansicht nach die syntaktische Funktion ist. Diese wird insbesondere in der nächsten Abschnitt behandelt.

Die syntaktischen Funktionen Was die syntaktischen Funktionen der syntaktischen Einheiten betrifft, soll festgestellt werden, dass die globale syntaktische Funktion des Komplexsatzes entweder durch Absenz, also als Null (Ø) definiert werden kann, oder durch Präsenz, indem sie zum Beispiel darstellt, was einige Sprachwissenschaftler als "apositionellen Komplexsatz" betrachten, obwohl in diesem Fall nur die Basis des appositionellen Komplexsatzes die syntaktische Funktion der Apposition hat; die anderen Sätze sind nämlich im Verhältnis zur Basis definierbar. Nicht alle Sätze, z.B. die Hauptsätze, aktualisieren laut der traditionellen Grammatik eine syntaktische Funktion. Meiner Auffassung nach ist die syntaktische Funktion des Hauptsatzes durch Absenz, also als Null (∅) definierbar. Auf der Ebene der Satz- oder Komplexsatzsubstitute stellt man fest, dass links davon keine syntaktische Funktion beeinflusst wird, aber dass der "Absenz" einer syntaktischen Beziehung, der durch ∅ gekennzeichneten Absenz, eine syntaktische Funktion ∅, die syntaktische Funktion der Satz-/Komplexsatzsubstitute entspricht. Mit Bezug auf die Wörter, "die zum Satz gehören, aber keine Satzglieder sind", unterscheidet Gramatica Academiei {die Grammatik der Akademie} zwei Typen von Wörtern: diejenigen, die innerhalb eines Satzgliedes eingeschlossen werden können und diejenigen, die zumindest in der Analyse der Satzglieder nicht benutzt werden können, sondern eine abgesonderte Rolle haben (1966, II: 86 ff.). Diese Satzkonstituenten werden entweder nur als Morpheme, Merkmale der grammatikalischen Kategorien oder der syntaktischen Beziehungen analysiert (und darum "grammatikalische Instrumente" genannt), oder sie werden als "helfende"

ZUSAMMENFASSUNG

195 Wörter zum Ausdruck einer syntaktischen Funktion (Avram 1986: 238) bzw. als expressive Wörter mit syntaktischer Funktion, "Modalisatoren (Gherasim 1997), als "Füllwörter" (G.A., II: 425) oder als "expletive" Wörter (Dragomirescu 1969: 121-122) betrachtet. Dennoch liegen diese Wörter meiner Ansicht nach innerhalb der Satzsyntax und nicht außerhalb, bzw. sie sind auch Satzglieder. Das Verkennen der Tatsache, dass gewisse Wörter die Fähigkeit haben, sich als Satzglieder29 zu konstituieren (genauer: syntaktische Funktionen zu erfüllen), führte zu der Bildung einer Theorie über die syntaktischen Funktionen ohne Hervorhebung des kategorialen Charakters der syntaktischen Funktion, der auf internen und externen Oppositionen beruht.

Ich bringe bewusst die folgenden Voraussetzungen vor, um meinen eigenen Standpunkt zu entwickeln:

1) Alle morphologischen Wörter einer Sprache sind innerhalb der Rede Satzglieder, genauer: Teile einer syntaktischen Aussage vom Typ Satz (wenn diese die Art von Aussage ist, in der sie erscheinen, und wenn diese die reale Basis der Diskussion ist), indem durch Satzglieder auf die weite und undifferenzierte Bedeutung von "Konstituente", "Membrum", "Glied" abgezielt wird;

2) Die Identifizierung der Denotationssphäre des Satzgliedes als syntaktische Funktion ist nicht mehr aktuell;

3) Wegen der Unstimmigkeit der Anwendungssphäre Satzglied Satz syntaktische Funktion (in dem Sinne, dass die Sätze auch "syntaktische Funktionen" haben, wenngleich sie keine "Satzglieder"sind) ist der Begriff des "Satzglieds" nicht adäquat. "Das Satzglied" ist nicht der syntaktische Support der syntaktischen Funktion;

4) Die Tatsache, dass das Satzglied gleichzeitig sowohl eine syntaktische Einheit als auch eine syntaktische Funktion ist, stellt die Frage zur Diskussion, ob die synonymen terminologischen Begriffe nötig sind.

29 Auf der Ebene des Komplexsatzes wird der Satzglied-Begriff unwirksam, weil dort die Sätze syntaktische Funktionen erfüllen, und von diesen nur einige (ich weise auf die Ausnahme der Hauptsätze ohne syntaktische Funktion hin). Unter diesen Bedingungen ist es erforderlich, entweder einen neuen Metaterminus (das "Komplexsatzglied") einzuführen (Dimitriu 1982 : 146), der den syntaktischen Support der syntaktischen Funktion der Komplexsatzebene darstellen soll, oder die exakte Quelle der theoretischen und terminologischen Unangemessenheit zu finden.


Unter diesen Bedingungen ist es unbedingt erforderlich, die Möglichkeit der Ersetzung des Satzglied-Begriffs durch jenen der syntaktischen Funktion und somit die Opportunität der Betrachtung der syntaktischen Funktion als syntaktische Einheit kritisch zu betrachten. Hinsichtlich der Wortarten, die keine syntaktische Funktion haben, wird die Frage gestellt, worin der syntaktische Unterschied zwischen einer Wortart, die eine syntaktische Funktion erfüllen kann, und einer Wortart, die keine syntaktische Funktion erfüllen kann, besteht. Ausgehend von der Gegebenheit, dass jedes Glied einer syntaktischen Aussage grammatikalisch von gleicher Wichtigkeit ist (was bedeutet, dass z.B. auch die Präpositionen wichtige Elemente für den Bezeichnungsprozess sind, ebenso wichtig wie jede andere Wortart), stellt man fest, dass diese Gegebenheit nur mittels der Weglassprobe – einer Probe mit syntaktischer Relevanz – geprüft werden kann. Die Anwendung dieser Probe und/oder der abgeleiteten Proben, d.h. der Ersatzprobe durch eine andere Wortart oder durch ein Wort derselben Wortart (mit Ausnahme der lexikalen Synonyme), beweist anschaulich die Tatsache, dass keine Präposition irgendeiner syntaktischen Aussage durch Null oder durch eine andere Präposition ersetzt werden kann, ohne dass die ursprüngliche Mitteilung zerstört wird, vgl. Eu merg la institut ≠ *Eu merg ∅ institut ≠ *Eu merg cu institut {Ich gehe zum Institut ≠ *Ich gehe ∅ Institut ≠ *Ich gehe mit dem Institut}. Man kann feststellen, dass mit dem Weglassen und/oder mit dem Ersatz – durch eine andere Wortart – der Präpositionen sowie im Zuge der Extrapolation der Konjunktionen oder anderer Wortarten, die in einer syntaktischen Aussage als funktionslos betrachtet werden, der Status einer identifizierten syntaktischen Aussage in allen Situationen verloren geht. Das bedeutet aber auch, dass alle Wortarten einen gewissen syntaktischen Inhalt haben, solange sie auf der syntaktischen Ebene von gleicher Wichtigkeit sind. Die Nützlichkeit der bisher unternommenen kontrastiven Schritte ist auf dem Gebiet der sprachwissenschaftlichen Theoretisierungen unwiderlegbar, denn sie führt zur Beobachtung von drei verschiedenen Verhaltensweisen der Wortarten gegenüber der

ZUSAMMENFASSUNG

197 syntaktischen Funktion:

a) Wortarten mit einem kompletten syntaktischen Inhalt (funktionell, kategorial, denotativ). Diese Wortarten sind positive (+) Realisierungen der syntaktischen Funktion. b) Wortarten, die kontextual gewisse Komponenten oder Unterkomponenten des syntaktischen Inhalts verlieren, was zur zeitweiligen Absenz der syntaktischen Funktion führt (dennoch können sie die Funktion eines anderen Elements beeinflussen, vgl. Straşnică treabă! {Feine Sache!}). Diese sind Null-(∅)-Realisierungen der syntaktischen Funktion. c) Wortarten mit einem unkompletten syntaktischen Inhalt, die in irgendeinem Kontext keine syntaktischen Funktionen erfüllen können und welche die syntaktischen Funktionen anderer Elemente nicht beeinflussen. Diese sind negative (-) Realisierungen der syntaktischen Funktion. Das Zeichen ∅ (Null-Opposition) deckt eine auf der syntaktischen Ebene notwendige Gegebenheit ab. Sowohl die syntaktische Analyse als auch die morphematische Analyse muss binär oder dichotomisch sein, und zwar in dem Sinne, dass sie – auf der Ebene einer Wortart – die Präsenz oder die Absenz eines distinktiven Elements, d.h. der syntaktischen Funktion berücksichtigen muss. Dieses Prinzip der Opposition ist nicht außerhalb, sondern innerhalb der Tatsachen angesiedelt30. Der absente aber identifizierbare Grad ∅ der syntaktischen Realitäten wirkt auf diskrete Weise und erwies sich als unentbehrlicher linguistischer Begriff auf der phonologischen Ebene (im Hinblick auf "Null-Phonem" siehe Frâncu, 1979: 7), auf der morphologischen Ebene (das Null-Morphem" – Ibidem), auf der Ebene der Transformationsgrammatik (vgl. Chomsky 1969) und auch auf der Ebene der Stilistik und der Rhetorik (vgl. Dubois 1970: 35). Was mich betrifft, so behaupte und – wie ich meine – demonstriere ich die Erfordernis, einen Grad ∅ der syntaktischen Funktion und einen Grad (-) derselben syntaktischen Kategorie (wegen ihrer Opposition zu den positiven oder konkreten Realisierungen der syntaktischen Funktion identifizierbare Grade) zu theoretisieren. Die vorgeschlagene kategoriale Taxonomie ist gemäß der Möglichkeit des

30 Das Zeichen ∅ wurde erstmals im 4. Jh. v.Chr. von Panini in seiner Grammatik Acht Bücher postuliert (vgl. Th. Simenschy,Gramatica lui Panini. Sintaxa cazurilor{Die Grammatik von Panini. Die Syntax der Fälle}, AUI, Band III, 1957; Sergiu Al. George, Limba şi gîndire în cultura indiană {Sprache und Denken in der indischen Kultur}, Bukarest, 1976: 142; Frâncu 1979: 7).


morphologischen Wortes (der Wortart), eine positive, Null- oder negative syntaktische Funktion zu aktualisieren, eine syntaktisch-funktionelle. Sie berücksichtigt den Kontext der Äußerung und kann graphisch auf einer Achse der syntaktischen Funktionen folgendermaßen dargestellt werden:

Die kategoriale Taxonomie der syntaktischen Funktionen

Die Existenz oppositioneller interner Aspekte auf der Ebene der syntaktischen Funktion bietet an, diese als syntaktische (im Spezialfall) und linguistische Kategorie (im Allgemeinen) zu betrachten. Das bedeutet, dass die syntaktische Funktion nicht auf absolute Weise, "durch sich selbst" definiert und identifiziert werden kann, sondern nur über ihre Opposition zu all ihren Realisierungen.

Die syntaktischen Beziehungen Weil die syntaktische Funktion eine inferentiale syntaktische Kategorie ist, die von den syntaktischen Beziehungen generiert wird, muss man auch den Begriff der syntaktischen Beziehung zur Diskussion stellen. Die syntaktische Beziehung ist insofern ein generalisiertes Phänomen, dass in den Grenzen der syntaktisch-transphrastischen Aussage zwischen allen Typen von Aussagen, d.h. Satz-Aussagen, Komplexsatz-Aussagen, Satz- oder Komplexsatzsubstituten-Aussagen und zwischen den syntaktischen Funktionen als kleinste syntaktische Einheiten syntaktische Beziehungen festgesetzt werden, so dass das Axiom bestätigt wird, laut dem die syntaktischen Beziehungen das Fundament der Syntax sind, bzw. dass die syntaktischen Verhältnisse sowohl innerhalb der Typen von syntaktischen Aussagen als auch zwischen den Typen von syntaktischen Aussagen bis zur vollständigen Ausschöpfung der Anwendungssphäre wirken. Man stellt fest, dass die syntaktischen Verhältnisse in der Fachliteratur nur diskutiert werden, wenn sie konkrete Realisierungen

- ∅ + negative Realisierung Null- oder leere positive der syntaktischen Funktionen Realisierungen der Realisierungen der ("Non-Funktionen") syntaktischen Funktionen syntaktischen Funktionen

ZUSAMMENFASSUNG

199 haben. Dabei sind mit konkreter Realisierung die syntaktischen Beziehungen gemeint, die auf formaler und syntaktischer Ebene markiert und die an ihren Merkmalen31 erkennbar sind: Das Subordinationsverhältnis wird markiert und auf Grund der unterordnenden Konjunktionen identifiziert, das Koordinationsverhältnis auf Grund der beiordnenden Konjunktionen; das Inhärenzverhältnis wird an der Kongruenz von links nach rechts zwischen den eingeschlossenen Funktionen erkannt, das Inzidenzverhältnis erkennt man am Interferieren der kommunikativen Ebene, dem durch graphematische Mittel gekennzeichneten Interferieren. Die binär-gemischte Beziehung ist markiert und wird durch die Mischpräsenz der unterordnenden und beiordnenden Konjunktionen identifiziert; das appositionelle Verhältnis ist identifizierbar durch die semantische Koreferenz der betreffenden Glieder und durch ihre syntaktische Koexistenz, die durch graphematische Mittel und durch Juxtaposition gekennzeichnet ist (siehe infra 2.3). Diese syntaktischen Beziehungen, die bisher in der rumänischen Sprachwissenschaft identifiziert und beschrieben wurden, schöpfen anscheinend alle Möglichkeiten der Aktualisierung dieser syntaktischen Gegebenheit, d.h. der syntaktischen Beziehung, restlos aus. Trotzdem gibt es einige Tatsachen, die uns zu der Annahme berechtigen, dass in der rumänischen Sprache auch andere syntaktische Beziehungen möglich sind, eine Hypothese, die ich weiter behandeln werde. Die syntaktischen Beziehungen haben einen syntaktischen I n h a l t und eine syntaktische F o r m (Stati 1967 (b):231; Dimitriu 1982: 113). Wenn man die Behauptungen in Hinsicht auf den syntaktischen Inhalt der syntaktischen Verhältnisse berücksichtigt, stellt man fest, dass er in drei Komponenten aufgefächert werden kann: a) den funktionellen Inhalt (der auf die syntaktische Funktion eines Wortes/einer Wortart abzielt, genauer gesagt auf die Fähigkeit eines Wortes/einer Wortart, eine syntaktische Funktion als Folge der Festsetzung einer syntaktischen Beziehung zu erfüllen); b) den kategorialen Inhalt, der auf den Typ der syntaktischen Funktion, also 31 Durch diese Behauptung setze ich die syntaktische Funktionen generierende Beziehung nicht mit dem Subordinationsverhältnis gleich, sondern ich berücksichtige alle syntaktischen Verhältnisse, die syntaktische Funktionen generieren. Der Ausdruck "konkret" wird sowohl mit der Bedeutung "innerhalb der Theorie definiert, behauptet und gekennzeichnet, also klassifiziert" als auch als antonymer Ausdruck für "abstrakt oder definierbar durch Absenz oder Negation" benutzt.


"Subjekt", "Agens" oder "Objekt" abzielt; diese Funktion wird durch eine spezifische "Form" mit intrapropositionaler oder propositionaler Realisierung festgesetzt; c) den denotativen Inhalt, der auf die semantischen Differenzierungen mit syntaktischen Implikationen abzielt, die auf der Ebene des kategorialen Inhalts mit Anwendung auf der syntaktischen Ebene vorhanden sind. Zur Exemplifizierung stelle ich die Situation des Genitivattributs zur Diskussion, wo der Genitiv semantisch in "subjektiv" – răsăritul soarelui {der Sonnenaufgang, wortwörtlich der Aufgang der Sonne} aber auch in "objektiv" – culesul merelor {die Ernte der Äpfel} usw. differenziert werden kann (Stati: 1967 (b): 231-232), oder die Situation der Adverbialbestimmungen, die nach dem intrinsischen denotativen Inhalt unterklassifiziert werden. Man muss auch die Tatsache feststellen, dass einige Forscher mit dem Inhalt des syntaktischen Verhältnisses sowohl "die Ebenen, auf denen sich die in Beziehung getretenen syntaktischen Einheiten befinden" (und die nur zwei sein können: "die Ebene der eigentlichen Mitteilung" und "die Ebene der Kommentare zu der eigentlichen Mitteilung"), als auch "die Wichtigkeit der gegebenen syntaktischen Einheit innerhalb der betreffenden Ebene" meinen (Dimitriu 1982: 113) . Die Begriffsbestimmung des Inhalts der syntaktischen Beziehung ist also möglich durch die Existenz einer von diesem generierten oder implizierten syntaktischen Funktion, eine Bedingung, die von der "funktioneller Inhalt" genannten Komponente auferlegt wird, oder durch die Absenz einer syntaktischen Funktion auf der Ebene einer "Kategorie" oder einer "Form". Dies zieht das Korollar nach sich, nach dem "keine syntaktischen Verhältnisse existieren können, wo es keine syntaktischen Funktionen gibt". Unter diesen Umständen muss die Erörterung des Konzepts der syntaktischen Beziehung deduktiv bei dem ansetzen, was bekannt ist, und zwar bei der konkreten syntaktischen Funktion (auf der syntaktischen Ebene der rumänischen Sprache) als Produkt der syntaktischen Beziehungen. Die traditionelle Linguistik erkennt den Status von "syntaktischen Funktionen" nur jenen Wörtern zu, die direkt oder indirekt auf die denotative (referenzielle) Bedeutung hinweisen, mit der die "semantische Information" gemeint ist, also jenen Wörtern, die "direkt oder indirekt einen einzigen Begriff mitteilen" (Dimitriu, 1982: 80). Als "syntaktisch funktionelle" Wörter werden jedoch im Prinzip nur diejenigen Wörter betrachtet, die zu einer der sieben semantisch-morphologischen

ZUSAMMENFASSUNG

201 Klassen gehören: dem Substantiv, dem Adjektiv, dem Pronomen, dem Numerale, dem Verb, dem Adverb und der Interjektion, und jedes von ihnen kann in der syntaktischen Stellung von "Gliedern einer syntaktischen Beziehung" erscheinen (Stati, 1972: 9). Infolgedessen können auch die syntaktischen Verhältnisse, die auf der syntaktischen Ebene der rumänischen Sprache möglich sind, mittels eines mathematischen Ausdrucks des Typs C7(x 2, 3 …) dargestellt werden, der Kombinationen von sieben mal sieben morphologischen Klassen einschließt, wobei je zwei, aber auch drei oder mehr Elemente genommen werden nach den "Modellen": Substantiv-Substantiv, Substantiv-Adjektiv, Substantiv-Pronomen usw., wo das Zeichen (-) die Existenz eines syntaktischen Verhältnisses ausdrückt. Beispielsweise können der Beziehung Substantiv-Substantiv mehrere Typen von syntaktischen Verhältnissen entsprechen: casa–vecinului{das Haus–des Nachbarn}(Subordination); Kostas, –grecul… {Kostas, –der Grieche…}(Apposition); Ion, –Gheorghe (şi Maria…){Ion, –Gheorghe (und Maria…)}(Koordination) usw. Diese Bedingung der "Begriffsmäßigkeit" schließt aber von der aktiven und direkten Teilnahme an der syntaktischen Beziehung einige morphologische Elemente (Wortarten) der Satz-Aussage-Ebene und einige syntaktische Einheiten (z.B. das "Satz- oder Komplexsatzsubstitut" – Dimitriu 1982: 99; die Hauptsatz-Aussagen) der Komplexsatz-Aussage-Ebene und auch aus dem Bereich der in einer transphrastischen Aussage eingeschlossenen Komplexsatz-Aussage aus. Auf der Ebene der Satz-Aussage werden in der Regel von der direkten Teilnahme (als Teilnehmer an den syntaktischen Verhältnissen "an sich" und "für sich") die morphologischen Klassen des Artikels, der Präposition und der Konjunktion ausgeschlossen, zumal die Kombinationen vom Typ Substantiv-Artikel, Substantiv-Präposition usw. nicht als "Modelle" syntaktischer Beziehungen betrachtet werden. In Bezug auf die morphologischen Klassen des Artikels, der Präposition und der Konjunktion haben die Spezialisten verschiedene Ansichten. Einige Sprachwissenschaftler betrachten sie als "einfache grammatikalische Instrumente" (G.A. 1966, II: 86-87; Irimia 1977: 309), und in dieser Eigenschaft sind sie nur Merkmale der syntaktischen Verhältnisse oder der grammatikalischen Kasuskategorien (Ibidem). Andere Spezialisten sprechen den Konnektiven (indem sie diesen Metaterminus insbesondere unter Bezugnahme auf Präpositionen und Konjunktionen benutzen) die Eigenschaft von "Komponenten der syntaktischen Ebene" ab (Guţu

7


Romalo, 1973:34 ). Schließlich besagt eine diesbezüglich gewissermaßen verschiedene Auffassung, dass diesen morphologischen Klassen auf der syntaktischen Ebene der Status von Konstituenten zuerkannt wird, da sie als "Funktoren" betrachtet, aber von den "begriffsmäßigen" morphologischen Klassen differenziert werden, die ihrerseits auf der syntaktischen Ebene „Funktive“, will sagen syntaktische Funktionen sind (Stati 1967:129-130). In anderen Fällen werden die betreffenden Elemente als "Determinanten" betrachtet (Iordan, Guţu Romalo, Niculescu 1967: 167; Neamţu, 1972: 59 und 43, 44, 45), aber ohne dass ihre syntaktischen Funktionen diskutiert werden. Nicht nur die Artikel, Präpositionen und Konjunktionen werden insofern als beziehungslos betrachtet, dass sie keine syntaktische Beziehung mit ihren textuellen Kontexten festsetzen und also auch keine syntaktische Funktion haben, sondern auch einige Adverbien, die laut verschiedener Spezialisten die "Funktion des kategorialen Merkmals" erfüllen (auf der morphologischen Ebene der grammatikalischen Kategorie der Komparation, die durch lexikalische Mittel realisiert wird: deosebit, extrem, foc de deştept {besonders, äußerst, höchst klug}, oder die Funktion des Modalisators auf der morphologischen Ebene, oder eine expressive Funktion auf der stilistischen Ebene (Diaconescu, 1994: 396 ff.): musai, bunăoară, în fond, de fapt {unbedingt, beispielsweise, im Grunde, eigentlich} usw., oder die Funktion des Beziehungsmerkmals auf der syntaktischen Ebene, die von den apositionellen Adverbien, also adică, anume{nämlich, zwar} realisiert wird (Hodiş 1990: 69 ff.). Man stellt fest, dass diese Perspektive, obschon sie in puncto Behandlung der betreffenden Wortarten "funktionell" ist, (durch Opposition und Komparation zu anderen Wortarten) die syntaktische Funktion dieser Elemente nicht berücksichtigt (siehe supra, passim). Da ich von der Voraussetzung ausgehe, das ganze morphologische System der Sprache werde auf der syntaktischen Ebene verwendet (wobei mit "ganz" nicht das gesamte rumänische Lexikon, sondern die Repräsentanten aller morphologischen Klassen der Sprache gemeint sind; dank des integrierenden Charakters der Sprachebenen braucht diese Voraussetzung nicht mehr demonstriert zu werden), und zum Ziel der Demonstration der prinzipiellen und allgemeinen Behauptungen, dass die Syntax die Wissenschaft der Beziehungen sei und dass auf der syntaktischen Ebene keine selbstständigen Glieder existieren, stelle ich die Hypothese auf, dass sich alle Wörter (wobei mit Wörter, wie schon gesagt,

ZUSAMMENFASSUNG

203 die "Wortarten" gemeint sind), die zu einem bestimmten Zeitpunkt an der Äußerung beteiligt sind, mindestens in einem syntaktischen Verhältnis zueinander links oder rechts befinden und mindestens eine syntaktische Funktion erfüllen. Weil der generalisierende Charakter der syntaktischen Beziehungen auch die Anwendungsphäre der transphrastischen Aussage erschöpfen muss – durch Verhältnisse zwischen den Satz-Aussagen und/oder den Komplexsatz-Aussagen und/oder den Satz- oder Komplexsatzsubstituten-Aussagen und zwischen den syntaktischen Funktionen als syntaktische Einheiten – werde ich auch diese Aspekte in meiner Vorgehensweise berücksichtigen. Syntaktische Beziehungen, die innerhalb der Satz-Aussage zwischen den ortarten ergestellt werden In Anbetracht der Beispiele (1) Chiar Ion a plecat {Sogar Ion ist weggegangen}, (2) Despre Ion nu ştiu nimic {Über Ion weiß ich nichts}, (3) Ioane, vino aici! {Ion, komm her!} stellt man fest, dass das Adverb chiar {sogar} und die Präposition despre {über}, die sich in adnominaler Stellung befinden, wie auch das Substantiv im Vokativ, Ioane, mit den sie begleitenden Wortarten oder in ihrem textuellen Kontext in erster Linie semantische Verhältnisse bilden. Man muss aber die Tatsache akzeptieren, dass diese semantischen Beziehungen auch von syntaktischen Verhältnissen dubliert werden, eine Tatsache, die mittels der Weglassprobe mit syntaktischer Relevanz bewiesen wird. Durch deren Anwendung werden andere syntaktische Aussagen realisiert, die nicht nur semantisch, sondern auch strukturell bzw. syntaktisch verschieden sind:

(1) C h i a r Ion a plecat vs. ∅ Ion a plecat {Sogar Ion ist weggegangen vs. ∅ Ion ist weggegangen};

(2) D e s p r e Ion nu ştiu nimic vs. ∅ Ion nu ştiu nimic {Über Ion weiß ich nichts vs. ∅ Ion weiß ich nichts};

(3) I o a n e, vino aici! vs. ∅ vino aici! {Ion, komm her! vs. ∅ komm her!}.

Die syntaktischen Verhältnisse, in denen sich das Adverb chiar {sogar} und die Präposition despre {über} beim Substantiv Ion und das Substantiv Ioane in seinem textuellen Kontext befinden, sind durch Negation charakterisiert, sie haben also keinen syntaktischen und erst recht keinen funktionellen Inhalt (definiert als die Möglichkeit, eine syntaktische Funktion zu erfüllen und zu beeinflussen), keinen kategorialen und keinen denotativen Inhalt. Trotzdem sind die drei oben erwähnten Situationen nicht


gleich, denn zwischen ihnen gibt es eine Beziehung primus inter pares. In Beispiel (1) Chiar Ion a plecat ist das Adverb chiar der Exponent jener semantisch-morphologischen Klassen, die in der Regel Verhältnisse mit syntaktischem Inhalt festsetzen (nicht alle Adverbien sind beziehungslos in dem Sinne, dass sie keine syntaktische Funktionen erfüllen oder generieren), aber die auch gewisse Elemente enthalten, die von diesem Standpunkt aus permanent negativ charakterisiert sind. Die Situation des Adverbs ist aber nicht vergleichbar mit jener des Substantivs im Vokativ, Ioane, aus Beispiel (3), das seinen kategorialen (und begriffsmäßigen) Inhalt bzw. die syntaktische Funktionsfähigkeit verliert. Die Präposition despre ist der Exponent jener morphologischen Klassen, die immer syntaktische Beziehungen ohne syntaktischen Inhalt herstellen, indem diese Absenz durch den Mangel an semantischer Information vom begriffsmäßigen Typ gerechtfertigt wird. In den drei zur Diskussion gestellten Beispielen kann man also von einem syntaktischen Verhältnis ∅ (null) zwischen den hervorgehobenen Wortarten und den Wortarten, die sie begleiten und die sie nur vom semantischen Standpunkt aus vervollständigen, sprechen. Es besteht gleichermaßen zwischen dem Wort im Vokativ und seiner linguistischen Umgebung und wird auf der Ebene des Substantivs im Vokativ, des Adverbs und auch der Präposition durch syntaktische Funktionen ∅ (null)32 materialisiert, wenn man den permanenten und/oder zeitweiligen Charakter der Absenz des syntaktischen Inhalts der von diesen Gliedern mit ihren linguistischen Umgebungen festgesetzten Verhältnisse berücksichtigt. Wenn man die Existenz der syntaktischen Verhältnisse ∅ akzeptiert, muss man auch den Begriff der "syntaktischen Projektivität" berücksichtigen, der in der Fachliteratur als eine natürliche Beziehung definiert ist, die zwischen den innerhalb einer Aussage aufeinanderfolgenden Gliedern existiert und die sich am Schnittpunkt zwischen dem syntaktischen Abhängigkeitsverhältnis und der Beziehung der natürlichen Wortabfolge befindet. Wenn man die syntaktischen Beziehungen zwischen den Wortarten analysiert, welche die

32 Die syntaktische Funktion der Substantive oder anderer Wortarten im Vokativ wurde sowohl in der rumänischen als auch in der ausländischen Sprachwissenschaft diskutiert (vgl. Laura Vasiliu, Observaţii asupra vocativului în limba română {Beobachtungen hinsichtlich des Vokativs in der rumänischen Sprache}, SG, II, 1967: 7; L. Hjelmslev, La catégorie des cas, Kopenhagen, 1936). Die von mir vorgeschlagene Lösung ist noch eine mögliche.

ZUSAMMENFASSUNG

205 zur Diskussion gestellten Aussagen konstituieren, kann man feststellen, dass in Beispiel (2) die Sequenz Ion nu in natürlicher Ordnung erscheint, eine Sequenz, die vom syntaktischen Standpunkt aus an keine syntaktische Beziehung angepasst werden kann, weil sie von diesem Gesichtspunkt aus negativ charakterisiert ist. Ich bin der Ansicht, dass man in dieser Situation und in anderen derselben Art von einem syntaktischen Minus-Verhältnis (-) sprechen kann. Die gemeinsame Eigenschaft dieser Typen von Verhältnissen ist die Absenz der Fähigkeit, konkrete syntaktische Funktionen auf der Ebene des betreffenden morphologischen Elements rechts (oder links) zu generieren. Diese Realisierungen der syntaktischen Verhältnisse werden in den Grenzen der internen Oppositionen eingeschlossen: konkrete syntaktische Verhältnisse/abstrakte syntaktische Verhältnisse bzw. mit Realisierung ∅ und syntaktische Verhältnisse mit negativer Realisierung (-) oder syntaktische Non-Verhältnisse, Oppositionen, die auf einer Achse der syntaktischen Verhältnisse folgendermaßen graphisch dargestellt werden können: - Ø + syntaktische syntaktische syntaktische Verhältnisse minus Verhältnisse ∅ Verhältnisse plus (syntaktische (leer) (konkrete syntaktische Non-Verhältnisse) Verhältnisse) Die syntaktische Beziehung verhält sich kategorial, da es von internen Oppositionen charakterisiert wird, und damit handelt es sich eindeutig um eine syntaktische Kategorie Schlussfolgerungen

1. Eine linguistische Entität verhält sich kategorial, wenn sie gewissen Anforderungen entspricht, von denen die Integration in ein Oppositionssystem die wichtigste ist.

2. Die Einheiten der Syntax – die syntaktischen Einheiten, die syntaktischen Beziehungen und die syntaktischen Funktionen – verhalten sich kategorial, da jede von ihnen interne und externe oppositionelle Aspekte aufweist; das sieht folgendermaßen aus:

a) Die syntaktischen Einheiten werden von den folgenden externen und internen oppositionellen Aspekten charakterisiert: die Aussage steht als markierte linguistische Entität in Form einer Null-Realisierung in


Opposition zu der Non-Aussage (extern), und die Aussage steht als syntaktische Maximaleinheit in Opposition zur syntaktischen Funktion als syntaktische Minimaleinheit (intern).

b) Die syntaktischen Funktionen werden von externer Opposition charakterisiert, da sie zu den anderen Einheiten der Syntax, d.h. den syntaktischen Einheiten und den syntaktischen Beziehungen in Opposition stehen; von interner Oppositionen werden sie charakterisiert, weil sie konkrete und positive Realisierungen sowie abstrakte, Null- und negative Realisierungen haben.

c) Die syntaktischen Verhältnisse werden von externer Opposition gekennzeichnet, weil sie in Opposition zu den anderen Einheiten der Syntax, also den syntaktischen Einheiten und den syntaktischen Funktionen stehen; sie werden von internen Oppositionen charakterisiert, indem sie konkrete und positive Realisierungen sowie abstrakte, Null- und negative Realisierungen haben.

3. All das demonstriert, dass auf der syntaktischen Ebene der rumänischen Sprache eine in der Syntaxtheorie zumindest notwendige syntaktische Gegebenheit existiert: der N u l l - (∅ ) - W e r t .

RÉSUMÉ

Dans la première partie de notre travail, qui se constitue dans un cadre théorique général, nous allons nous rapporter au niveau syntactique de la langue roumaine comme système dynamique et à ses sous-systèmes catégoriels: unités syntactiques, rapports syntactiques et fonctions syntactiques, faute de quoi on ne peut obtenir une description d’aucune réalité syntactique. Vu que nos opinions concernant ces catégories ne coïncident pas toujours avec celles des autres spécialistes, on a proposé un autre modèle syntactique au sein duquel – à notre avis – s’incrit aussi, de manière cohérente et opérationnelle, le concept de cumul de fonctions syntactiques et la réalité syntactique qu’il couvre. En utilisant des méthodes et des notions visant aussi bien la science de la grammaire que la logique, la sémantique et le modelage graphique mathématique (conformément à la vérité qu’il n’y a pas de science pure et qu’aujourd’hui l’approche unidisciplinaire est difficile à concevoir et à réaliser), on est arrivé à quelques opinions personnelles en ce qui concerne les problèmes controversés visant directement l’objet de la présente recherche. Nos préoccupations se sont concentrées sur plusieurs coordonnées qui ont supposé des méthodes spécifiques d’approche: 0. La configuration, au début de chaque chapitre et sous-chapitre, du

stade actuel de recherche du problème abordé. 1. L’évaluation critique de la terminologie de spécialité utilisée en vue de

désigner, en général, les réalités syntactiques abordées et le cumul de fonctions syntactiques, en particulier, tout en insistant sur les métatermes qui évoquent le mieux les réalités qui font l’objet de cette étude.

2.1. Pour ce qui est du problème particulier du métalangage, on observe que pour les cas où, dans la littérature de spécialité, on n’a pas trouvé un certain aspect grammatical quantifié par un métaterme, nous avons proposé des métatermes propres (cf. dépendance asymptomatique, cumul morphologique, quasi-régent syntactique, conversion syntactique, non-fonction syntactique etc.)


2. La description de l’objet de la recherche et la taxinomie de toutes les actualisations qu’elle connaît (par des méthodes inductives-déductives et typologiques). L’étude diachronique de l’objet de la recherche (les XVI-ème et XVII-ème siècles vs. l’étape actuelle de recherche concernant le phénomène syntactique en question) et son rapport à l’étape actuelle.

3. L’enregistrement des conclusions concernant l’objet de la recherche. Nous avons eu l’intention d’atténuer les différences d’interprétation

entre théorie et pratique des structures, l’un des résultats de cette tâche étant, par exemple, de démontrer que ce que l’on appelle et que l’on considère „attribut“ („nume predicativ“) est, en effet, un cumul de fonctions syntactiques. Toutefois, il faut mentionner que l’on ne prétend point que nos affirmations représentent la vérité absolue, mais elles constituent un autre point de vue à côté de ceux qui ont été déjà exprimés.

On est bien conscient du fait qu'un bon nombre de problèmes de contenu du niveau syntactique n'a pas été résolu, ou qu'ils n'ont été que partiellement résolus, tandis que d'autres n'ont pas été abordés. Il s'agit des problèmes qui auraient pu être mis en relation directement ou indirectement avec notre objet de recherche; mais, tenter d’aborder dans un seul ouvrage tous les aspects impliqués, c’est une véritable utopie. Ce n’est pas ce que nous nous sommes proposés pour ce travail. Notre but est d’essayer de soutenir avec de nouveaux arguments l’existence de la fonction syntactique doublement subordonnée simultanément à deux régents de différents types, au niveau de la langue roumaine et que celle-ci est une fonction syntactique auto-suffisante.

0.2. Le cadre théorique général où s’inscrit la double subordination simultanée à deux régents de différents types est le niveau syntactique, un système du système de la langue, comportant trois sous-systèmes catégoriels: unités syntactiques, rapports syntactiques, fonctions syntactiques, qui se trouvent dans une relation exhaustive. Pour fonctionner, les unités de la syntaxe (les unités syntaxiques, les rapports syntaxiques, les fonctions) doivent se comporter d’une manière catégoriale: avoir de l’organisation interne, avoir d’aspects internes et externes opposables, être marquées par des marques spécifiques etc. Dans la théorisation des unités syntaxiques intervient, à notre avis, un élément nécessaire d’opposition partitive, opposition où le terme marqué se forme à base du terme non-marqué et qui n’a pas été encore mis en évidence en

RÉSUMÉ 209

phonologie, morpho-syntaxe, stylistique. On se réfère à l’existence des rapports sytaxiques (zéro) (∅) et des fonctions syntaxiques (zéro) (∅), qui sont des concepts abstraits sans lesquels la description syntaxique des énoncés syntaxiques (tels les unités syntaxiques) serait incomplète. 0.2.1. Lorsqu’on se rapporte à des unités syntactiques, en général, et à des unités syntactiques au niveau de la langue roumaine, en particulier, on constate que, dans la linguistique roumaine, il y en a un nombre variable d’une à six unités syntactiques. On pourrait considérer qu’il y en a quelques-unes qui sont unanimement acceptées, telles que: la proposition, la phrase, la partie de proposition; il y en a d’autres que seuls quelques chercheurs peuvent identifier et décrire: l’énoncé/le texte, le syntagme, le substitut de proposition ou de phrase. En reconsidérant ces opinions du point de vue d’une inter-relation de division, basée sur des oppositions, on a déduit que l’élément de syntaxe majeure est l’énoncé syntactique, car

a) l’énoncé syntactique est le généré de l’énonciation syntactique;

b) l’énoncé syntactique est pré-théorique, il est un datum qui constitue l’objet de l’analyse syntactique et non pas une unité syntactique hors du contexte, à base d’une pré-analyse;

c) la division indique le fait que toute communication est à la fois énoncé syntactique et réalisation de l’énoncé syntactique, au niveau de la langue roumaine, pouvant même parler d’énoncé-proposition, énoncé-phrase, énoncé-substitut de proposition /phrase et d’énoncés structurés comme formule combinatoire des unes et/ou des autres des trois types d’énoncés syntactiques mentionnés, dans une proportion et avec une participation aléatoire qui est liée à l’acte communicatif concret: l’énoncé transphrastique.

À notre avis, l’élément syntactique de base, celui de syntaxe mineure, est l’élément ultime non-décomposable et non-analysable au niveau théorique de la discussion, dans notre cas au niveau syntactique, dans d’autres éléments du niveau de l’énoncé syntactique de tout genre. On considère que c’est justement la fonction syntactique qui remplit ces conditions.


0.2.2. La fonction syntactique n’est pas synonyme – du point de vue conceptuel – avec la „partie de proposition“, par ce que l’on comprend au niveau syntactique par „partie de proposition“, mais, à notre avis, elle se trouve au niveau de toutes les parties du discours participant à l’énoncé syntactique. En identifiant le support syntactique de la fonction syntactique au niveau de la partie du discours, on a analysé par des représentants et à base des analogies le comportement de chaque classe morphologique par rapport aux trois composantes du contenu syntactique. La prémisse de cette analyse a été le fait que toutes les parties du discours, ayant la même importance au niveau syntactique, ont un certain contenu syntactique. L’utilité de la démarche contrastive réalisée est incontestée sur le plan des différentes parties des théorétisations linguistiques, car elle nous aide à déceler trois composantes différentes des parties du discours par rapport à la fonction syntactique:

• parties du discours avec un contenu syntactique complet (fonctionnel, catégoriel, dénotatif). Ces parties du discours sont des réalisations positives (+) de la fonction syntactique, chaque partie du discours de l’énoncé syntactique suivant a une fonction syntactique concrète conformément à „De telles choses, on les apprend“ (I. Slavici, Mara, 1976:128) = attribut + sujet + prédicat;

• parties du discours qui - du point de vue contextuel - perdent certaines composantes ou sous-composantes du contenu syntactique, ce qui détermine l’absence temporaire de la fonction syntactique, en gardant, par exemple, celle d’imposer une fonction à un autre élément cf. Excellente affaire ! = fonction syntactique Ø + attribut. Ce sont des réalisations vides (Ø) de la fonction syntactique.

• Parties du discours avec un contenu syntactique incomplet qui ne peuvent pas remplir des fonctions syntactiques dans tout contexte et qui n’imposent pas des fonctions syntactiques à d’autres éléments. Celles-ci sont des réalisations négatives (-) de la fonction syntactique cf. „Non ! il n’aurait pu dire cela ni même à sa femme.“ (I. Slavici, Mara, 1976: 129), où non, ni et même n’ont pas de fonctions syntactiques concrètes et

RÉSUMÉ 211

positives, mais sont définis par négation ; de même, elles n’imposent pas de fonctions syntactiques à d’autres parties du discours.

0.2.3. En évaluant le comportement des parties du discours vis-à-vis du contenu syntactique du rapport syntactique, on a conclu que ce dernier peut avoir plusieurs réalisations non-théorétisées, mais au niveau de la linguistique roumaine. Ces réalisations des rapports syntactiques s’inscrivent dans les limites des oppositions internes: rapports syntactiques concrets / rapports syntactiques abstraits, respectivement avec réalisation Ø et rapports syntactiques avec réalisation négative (-) ou non-rapports syntactiques. La démarche théorique initiale a en vue la mise en évidence des aspects ayant une importance dans l’actualisation du cumul de fonctions syntactiques. Outre les aspects mis en question, il faut également mentionner le problème de la capacité des rapports syntactiques de générer des fonctions syntactiques. Conformément aux opinions des spécialistes, le nombre et les types de rapports syntactiques admis au niveau de la langue roumaine sont les suivants: l'inhérence, la coordination, la subordination, le rapport mixte et explicatif et l'incidence (C. Dimitriu, 1982: 122), auxquels certains spécialistes ajoutent le rapport appositif (M. Mitran, 1963: 36) et celui de double subordination (V. Şerban, 1970: 46), classifiés, en fonction de leur capacité d’engendrer des fonctions syntactiques, en trois classes:

• Rapports syntactiques générateurs de fonctions syntactiques (le rapport de subordination et de double subordination);

• Rapports syntactiques non-générateurs de fonctions syntactiques (le rapport de coordination);

• Rapports syntactiques controversés concernant leur capacité génératrice de fonctions syntactiques (rapports d’inhérence, incidence, appositif, binaire-mixte et explicatif).

En analysant notre point de vue, on considère que la taxinomie tripartite initiale des huit rapports syntactiques admis est réorganisable – aussi bien en ce qui concerne le nombre de classes, le nombre de rapports syntactiques (neuf, à notre avis) et les types de rapports syntactiques inclus, que selon le critère exhaustif de la capacité génératrice de fonctions syntactiques – dans la formule taxinomique bipartite suivante:


A. a) Des rapports syntactiques générateurs de fonctions syntactiques, classe qui inclut: - le rapport de subordination (on y inclut également le rapport de

double subordination simultanée (l’attribut, le complément / le circonstanciel et le cumul de fonctions syntactiques et les propositions subordonnées qui leur correspondent);

- le rapport appositif, générateur de la fonction syntactique d’apposition et de la proposition appositive;

- le rapport intermédiaire-explicatif, générateur de la fonction syntactique Ø (la proposition intermédiaire explicative).

b) Les rapports syntactiques „générés“ par les fonctions syntactiques de sujet et de prédicat. B. Des rapports non-générateurs de fonctions syntactiques; classe qui

comporte: - le rapport syntactique d’incidence, qui se caractérise par

l’incapacité de générer des fonctions syntactiques, trait qui le recommande comme un (-) moins rapport syntactique.

- le rapport syntactique mixte, un (-) moins rapport syntactique ayant un comportement syntactique authentique.

- le rapport syntactique de coordination, un (-) rapport syntactique, non-générateur de fonctions syntactiques.

La taxinomie actuelle des fonctions syntactiques comporte un nombre de neuf fonctions syntactiques admises: le sujet, le prédicat, l’attribut, le complément, le circonstanciel, „l’élément prédicatif complémentaire“, „l’attribut circonstanciel“ et „le complément prédicatif“. Vu que, selon nous, le nombre de fonctions syntactiques est en relation directe avec les rapports syntactiques générateurs de fonctions syntactiques, on considère qu’en roumain existent et devraient être admises les fonctions syntactiques suivantes:

1. le sujet; 2. le prédicat („générés“ par le rapport syntactique d’inhérence); 3. l’apposition (générée par le rapport syntactique appositif); 4. l’attribut; 5. le complément; 6. le circonstanciel; 7. le cumul de fonctions syntactiques (générées par le rapport de

double subordination);

RÉSUMÉ 213

8. la fonction syntactique Ø (générée par les rapports syntactiques explicatif et Ø);

9. la non-fonction syntactique (générée par le non-rapport syntactique (-), par les rapports syntactiques d’incidence, mixte et coordination).

Cette taxinomie peut être illustrée sur un axe des fonctions syntactiques comme il suit:

(-) Ø + la non-fonction la fonction syntactique sujet syntactique syntactique zéro prédicat complément apposition attribut circonstanciel

cumul de fonctions syntactiques II. Pour ce qui est du concept de cumul de fonctions syntactiques, ce n’est qu’en le rapportant au cadre théorique général configuré antérieurement qu’il peut être défini. Suite à l’analyse diachronique de la définition de la fonction syntactique en question, on a constaté que la recherche de la double subordination simultanée comporte deux étapes distinctes ayant des particularités caractéristiques et différentielles. Notre recherche se propose de définir aussi le concept de cumul de fonctions syntactiques dans la langue roumaine, concept syntactique extrêmement complexe, auquel beaucoup de linguistes se sont intéressés. Toutefois, les modèles syntactiques interprétatifs proposés dans le problème de la double subordination simultanée à deux régents de différents types („nominal“ / „verbal“) et le problème de la fonction syntactique actualisée comme résultat de ces rapports syntactiques attestent une diversité d’opinions – souvent peu conciliables, opinions qui vont de la contestation de l’existence d’une fonction syntactique doublement subordonnée simultanément et, conséquemment, l’encadrement de ses réalisations à d’autres fonctions syntactiques, jusqu’à la formulation des principes de plusieurs fonctions syntactiques autonomes doublement subordonnées simultanément. Dans ces conditions, la remise en cause diachronique et synchronique du concept de cumul de fonctions syntactiques s’imposait nécessairement.


0.1. La fonction syntactique, que l’on considère cumul de fonctions syntactiques, a été dans une première étape, intuitive, de recherche, que les chercheurs ont à peine saisie dans leurs travaux. Ces derniers n’ont pas mis en question le problème de l’individualisation d’une nouvelle fonction syntactique, mais ils l’avaient assimilé à l’une des fonctions syntactiques déjà connues: d’attribut (H. Tiktin), de circonstanciel (Petru M. Câmpeanu), de complément (T. Cipariu, N. Drăganu) ou de nom prédicatif (T. Cipariu, GA, 1954, I. Iordan, mais aussi H. Tiktin et N. Drăganu). Les oscillations d’opinions dans le cas d'un même auteur prouvent le fait qu'ils n'ont fait qu'observer la fonction et le comportement analogique (formel et syntactique) avec les fonctions syntactiques déjà connues et que, grâce à ces observations, ils ont fait inscrire la fonction syntactique en question – en fonction d'une particularité qu'ils ont considérée dominante – dans une certaine classe. A quelques exceptions, les linguistes de cette période ont deviné le phénomène syntactique en question, ayant pour point de départ la réclamation d'une certaine insuffisance sémantique du verbe-régent impliqué, ce qui a déterminé la constitution d'une classe ayant un grand nombre de verbes „copulatifs“. L'analogie avec les fonctions syntactiques déjà admises comme existantes, au niveau syntactique de la langue roumaine, a été également réalisée selon des critères formels: l'occurrence des noms dans les cas nominatif et accusatif avec des verbes insuffisants du point de vue sémantique (T. Cipariu, H. Toktin), „l'occurrence généralisée ou adjectivale, prépositionnelle“ (P.M. Câmpeanu); la non-articulation, saisie par T. Cipariu (1992: 324, n° 6). De même, les types de structures présentées dans les travaux mentionnés couvrent une aire relativement large, mais non-systématisée, d'actualisations de la fonction syntactique en question. Toutes ces caractéristiques deviennent dans la période suivante des directions fondamentales de recherche. 0.2. Dans la deuxième étape de recherche, la tendance la plus novatrice est celle qui pose le problème d'une nouvelle fonction syntactique. Les recherches de cette étape se concentrent sur l'étude des participants au rapport: „les noms“ (substantifs, pronoms, numéraux) et „le verbe“ (verbe, interjection), comme régents; définir le statut syntactique de la fonction syntactique résultée et le classer en fonction de ses réalisations morphologiques, tout en essayant également de trouver une dénomination adéquate à la réalité syntactique

RÉSUMÉ 215

étudiée. A notre avis, toutes ces préoccupations répondent aux directions fondamentales de recherche suivantes:

A. La fonction syntactique à double subordination simultanée à deux régents de différents types ("nominal" / "verbal"), considérée comme un autre prédicat ou un élément du prédicat verbal d'une proposition grammaticalement constituée.

Les adeptes de cette direction de recherche considèrent qu'il y a une fonction syntactique ayant un comportement syntactique similaire au "nom prédicatif", différente quand même du "nom prédicatif" par sa double régence, par rapport à un régent du type verbal et par rapport à un régent du type nominal, dans les conditions où le "nom prédicatif" n'est pas généré par un rapport syntactique (direct, mais indirect en tant que constituant du prédicat nominal, il est généré par le rapport syntactique d'inhérence), fonction syntactique appelée - pour la différencier - "élément prédicatif complémentaire", "nom prédicatif circonstanciel", "nom prédicatif de III-ème degré", etc. Relativement à cette direction de recherche, on a exprimé notre propre point de vue et on a consigné les généralisations suivantes: • A notre avis, ceux qui ont considéré que cette réalité syntactique

pouvait être assimilée au "nom prédicatif" ont le mérite d'avoir suggéré qu'il y a une certaine affinité syntactique entre les fonctions syntactiques en question, bien que par leurs théorisations ils se soient proposés de démontrer le contraire, tout en mettant en évidence les différences entre celles-ci.

• Les distinctions mises en évidence peuvent être contre-argumentées et nous allons résumer tout brièvement ces contre-arguments.

1. Aussi bien le "nom prédicatif", que "l'élément prédicatif complémentaire" établissent des rapports syntactiques à double subordination simultanée à deux régents de différents types ("nominal" / "verbal") ou bien des rapports syntactiques simultanés différents, appositif et de subordination avec un antécédent et un régent du type verbal, et cumulent les fonctions syntactiques imposées par les anté-ordonnés: par les deux régents fonctions syntactiques simultanées d'attribut / complément ou d'attribut / circonstanciel; d'antécédent et régent fonctions syntactiques d'apposition / complément ou d'apposition / circonstanciel.


Note: La fonction syntactique de complément au niveau de la fonction syntactique en question ne doit pas être individualisée par un déterminant lexical spécial des autres réalisations des compléments (direct, indirect, interne), car, étant l'une des fonctions syntactiques qui forme le "cumul de fonctions syntactiques", elle ne va pas s'actualiser indépendamment, dans une telle situation elle devrant recevoir une dénomination distinctive.

2. "La forme" du "nom prédicatif" et de "l'élément prédicatif

complémentaire" ne différencie pas les fonctions syntactiques en question, les deux étant marquées par des signes communs: par rapport au régent du type nominal, l'accord; là où les fonctions syntactiques sont exprimées par des parties du discours qui s'ccordent; une variation catégorielle simultanée, là où le rapport établi avec l'antécédent est du type appositif; rection verbale par des propositions, flexion et adhérence vis-à-vis du régent du type verbal.

3. Du point de vue de la distinction structure de profondeur - structure de surface, entre les fonctions syntactiques en question, on considère que celle-ci se dissout, les deux fonctions syntactiques - bien que derivées - appartiennent à la structure de surface, ni l'élément prédicatif complémentaire, ni le nom prédicatif n'existant au niveau de la structure de profondeur.

4. Du point de vue de la distinction concernant les "référents", on considère qu'elle représente un faux problème, la distinction devrant se rapporter aux régents syntactiques. Pour ce qui est de ces régents, aucune différence n'intervient, car ce n'est pas la fonction syntactique du régent ou de l'antécédent qui détermine le type de fonction syntactique du subordonné (du type complétif, attributif, etc), mais leur valeur morphologique.

5. Du point de vue de "l'autonomie sémantique" des verbes-régents, on observe qu'aucun verbe de tout le système verbal roumain n'est pas a priori insuffisant du point de vue de la sémantique, mais l'insuffisance sémantique se trouve au niveau du rapport syntactique établi par le verbe-régent avec son déterminant, auquel s'ajoute, exclusivement pour les réalisations du cumul de fonctions syntactiques, la condition de l'endo-sémantisme vs. celle de l'exo-sémantisme du déterminant par rapport au régént / antécédent du type nominal.

RÉSUMÉ 217

6. Sous l'aspect de "l'importance grammaticale" des fonctions syntactiques en question, on observe que les deux fonctions syntactiques sont secondaires, appartenant à la masse des fonctions, car elles sont générées par des rapports syntactiques générateurs de fonctions syntactiques secondaires (subordination et apposition) et par contradiction ne sont pas générées par des rapports syntactiques d'inhérence.

7. Suite à la démarche scientifique soutenue, on n'a pa la confirmation que la fonction syntactique en question, qui couvre aussi bien les réalisations considérées "noms prédicatifs", que celles considérées "élément prédicatif complémentaire", est un nouveau prédicat ou un élément du prédicat nominal ou verbal, étant une fonction syntactique distincte de prédicat, avec des caractéristiques d'identité spécifiques.

Pour généraliser, en ce qui concerne cette direction de recherche par

l'intermédiaire de laquelle, en partant des analogies on est arrivé à des distinctions entre le nom prédicatif et l'élément prédicatif complémentaire, on considère que celles-ci ne peuvent pas prouver la nature syntactique différente des deux fonctions syntactiques, mais elles démontrent le contraire: l'appartenance au même type de fonctions syntactiques, fonctions syntactiques qui établissent des rapports syntactiques simultanés à double subordination à deux régents de différents types ou un rapport syntactique appositif et un autre de subordination par rapport à un antécédent et un régent et qui cumule les fonctions syntactiques imposées par des régents et/ou antécédents.

B. La fonction syntactique à double subordination simultanée à deux régents de différents types ("nominal" / "verbal"), considérée par la dominance de la détermination du régent du type nominal comme attribut. En analysant les opinions exprimées au sujet de la direction de recherche en question, on observe que l'interprétation de la fonction du point de vue de la dominance de la régence par rapport au nom, le placement sur le plan secondaire du deuxième rapport, le déplacement de l'accent sur le caractère "originaire" de la fonction – ce que justifie la prise tale quale du métaterme offert par le latin (attribut prédicatif) ou par la topique adnominale ont influencé en grande mesure la recherche de la double subordination simultanée, de la sorte divisant ou bien maintenant artificiellement des limites entre les réalisations de la même fonction


syntactique et, en même temps, une diversité d'opinions contradictoires. Malgré le caractère conventionnel de la terminologie, on a affaire au modelage du concept de fonction syntactique à double subordination simultanée à deux régents de différents types: "nominal" / "verbal". Mais, comme on ne peut pas accepter le complément du nom (voir également C. Dimitriu, 1982: 238-239), on ne peut accepter ni l'attribut du verbe, conformément à la convention de la spécialisation des régents et à l'immuabilité de ses règles d'utilisation, convention qui maintient l'exhaustivité, la constance, la cohérence et la simplité d'un modèle syntactique interprétatif d'une langue naturelle.

C. La fonction syntactique à double subordination simultanée à deux régents de différents types ("nominal" / "verbal"), considérée par la dominance de la détermination du régent du type verbal, comme un complément ou circonstanciel. En nous rapportant à ces opinions exprimées au sujet de cette direction de recherche, on constate que les linguistes qui ont soutenu que la fonction syntactique à double subordination est un complément ou un circonstanciel, ont pris en question seulement les réalisations où le verbe régent impose par réction prépositionnelle la forme du subordonné: Il est venu comme professeur; Il l'a pris pour un autre. De même, on peut affirmer que ces linguistes considèrent la fonction de complément du cumul bien plus importante du point de vue syntactique, tout en ignorant ou passant en subsidiaire le rapport syntactique de celui-ci avec le régént du type nominal, rapport syntactique marqué par accord, lorsqu'il se réalise par adjectif ou variation catégorielle simultanée, lorsqu'il se réalise par substantif ou pronom, et la fonction syntactique afférente d'attribut ou apposition. Comme nous l'avons déjà souligné, dans la littérature de spécialité les fonctions syntactiques du cumul sont mises à jour simultanément, ce qui devrait être également souligné par une dénomination adéquate à même de suggérer aussi bien les caractéristiques formelles, que le contenu de la fonction. Une telle dénomination pourrait extraire de la sphère du complément, du circonstanciel, de l'attribut, du prédicat, etc., la fonction syntactique en question, lui conférant la place privilégiée que le système syntactique de la langue occupe, place pleinement justifiée justement par son caractère syntactique inédit.

D. La double subordination simultanée à deux régents de différents types ("nominal" / "verbal"), considérée l'origine de plusieurs fonctions syntactiques différentes.

RÉSUMÉ 219

Pour ce qui est de cette direction de recherche, on observe que la principale objection que l'on pourrait faire est que dans le cadre du rapport syntactique à double subordination simultanée à deux régents de différents types, elle fait la distinction entre réalisations syntactiques tacite égale, en utilisant également pour celles-ci des métasyntagmes terminologiques différents: élément prédicatif complémentaire vs. cumul de fonctions syntactiques vs. attribut circonstanciel vs. complément prédicatif.

E. La négation de l'existence de la double subordination simultanée à deux régents de différents types ("nominal" / "verbal") et de la fonctions / des fonctions syntactiques générées par ce rapport syntactique. En ce qui concerne cette dernière direction de recherche, qui nie l'existence d'un terme doublement subordonné simultanément et, par conséquent, l'existence d'une fonction syntactique à double subordination, on constate que cette opinion provient soit de la non-acceptation du rapport syntactique avec le "nom"-régent – et, dans cette situation la fonction syntactique est considérée comme un complément usuel –, soit par la non-acceptation du rapport syntactique avec le "verbe"-régent et alors la fonction syntactique est considérée comme un attribut usuel. De ce point de vue, cette dernière direction représente un cas particulier par rapport aux théories présentées antérieurement (voir ci-dessus les directions notées avec B., C.). Pour généraliser, en ce qui concerne cette direction de recherche, on observe que les arguments invoqués par les linguistes partisans de cette direction ne sont pas suffisamment pertinents pour pouvoir se constituer en critiques destructives concernant l'existence d'un rapport syntactique à double subordination et d'une / de certaines fonction(s) syntactique(s) différentes des celles admises, uni-subordonnées. 0.3. En ce qui nous concerne, on considère que pour trouver une solution à ces problèmes, qui visent justement l'identité syntactique spécifique du cumul de fonctions syntactiques, il faut mettre en oeuvre de manière exhaustive et conséquente certains critères sémantiques et syntactiques, corroborés avec les moyens formels de marquage de la fonction syntactique en question, qui, ensemble, puissent être à même de rendre la configuration du modèle syntactique le plus proche de la réalité. Du point de vue sémantique, cette détermination est un facteur de cohérence, la cohérence désignant dans ce cas la compatibilité


sémantique (voir également J. Lyons, 1995: 513), doublée aussi de cohésion structurale par rapport aux deux régents d'un énoncé syntactique, respectivement elle répond simultanément et positivement aux intentions sémantiques exprimées par un "nom" et un "verbe". Au niveau sémantique, une conséquence du rapport syntactique entre le régent verbal et le terme doublement subordonné est l'actualisation de l'insuffisance sémantique, saisissable, par le fait que le verbe semble attirer totalement dans sa sphère sémantique l'intention du déterminant cf. "Je ne t'aurais jamais considéré tellement moral." (G. Călinescu, Bietul Ioanide, 1986: 201). On considère que l'insuffisance sémantique du verbe n'est pas un datum; elle n'est ni le trait intrinsèque du verbe, ni celui du déterminant à double fonction syntactique (selon l'opinion de certains linguistes - D. Craşoveanu, 1970: 229). Tous les verbes-titre sont suffisants du point de vue sémantique. Aux questions "Quand ?" et "Pourquoi ?" est parue l'insuffisance sémantique, on a une seule réponse: elle est exclusivement contextuelle et l'explication réside dans la manière de manifestation - du point de vue sémantique - du verbe dans le contexte. Si, pris séparément, tous les termes impliqués sont suffisants du point de vue sémantique, tandis que dans la proximité immédiate apparaît "l'impression" d'insuffisance sémantique, il en résulte que l'insuffisance apparaît au point de rencontre des termes d'un rapport syntactique, plus exactement au niveau du rapport syntactique. Il s'agit donc d'un processus de feed-back, d'interconditionnement sémantique, à la fois progressif et régressif. Ce qui n'a pas été mis en relation directe c'est que l'insuffisance sémantique apparaît également comme résultat de l'implication du régent du type nominal dans l'actualisation de la fonction syntactique en question. En distinguant l'opposition "caractéristiques intrinsèques" vs. "caractéristiques extrinsèques" du nom-régent, il est important de souligner que la présence du sème "caractéristiques intrinsèques" du nom régent / antécédent détermine simultanément l'insuffisance sémantique verbale et l'actualisation de la fonction syntactique doublement subordonnée simultanément cf.

• "Par conséquent, tu as été, tu es, tu seras toujours." (M. Eminescu, Ms d'après C. Noica, Introduction au miracle d'Eminescu, 1992: 339)

• "Par conséquent, tu as été, tu es, tu seras toujours homme." C'est le moment de poser une autre question: et si l'insuffisance sémantique au niveau du rapport syntactique est en mesure de

RÉSUMÉ 221

distorsionner jusqu'à annuler la qualité d'accomplir une fonction syntactique des mots impliqués dans le rapport / les rapports syntactiques ? Conséquents dans la théorie de la fonction syntactique que l’on pourrait appeler „atomique“ et que l’on avançait au début de notre travail en postulant qu’il y a une parité absolue, un mot = une fonction syntactique / concrète ou abstraite, on considère que la réponse à cette question est négative. Si les mêmes parties du discours: est, bon, dans d’autres contextes cf. Il est chez lui.; La bonne réponse, je viens de la recevoir, sont des fonctions syntactiques, il signifie que cela est une qualité intrinsèque des parties du discours. Elles peuvent se situer sur l’axe des fonctions syntactiques de (+) à Ø, sans perdre la qualité d’accomplir une fonction syntactique. Cette théorie vise également la relativisation de la conception selon laquelle le verbe être, le plus copulatif de tous les verbes, est – par sa nature apriorique – insuffisant du point de vue sémantique. On confirme de la sorte la capacité de tout verbe d’accomplir la fonction syntactique spécifique de prédicats verbaux, dans le cas des sois-disants verbes „copulatifs“ on peut même parler de prédicat verbal insuffisants du point de vue sémantique, sans dénoter par insuffisance le sème syntactique „déprédicativisation“. Par cette théorie on ne veut pas nier le facteur sémantique impliqué dans les actualisations de la fonction syntactique en question , mais on lui attribue une dimension contextuelle, la véritable dimension de l’insuffisance sémantique. Le critère de la forme ou de l’expression syntactique établie par la fonction syntactique à double subordination simultanée aux deux régents de différents types nous permet d’observer qu’au niveau de cette fonction se rejoignent les marques du rapport de subordination qui n’agit pas isolément, mais de manière syncrétique:

a) par rapport au régent nominal – l’accord (total ou partiel), associé parfois à la pause et à l’intonation et à la flexion:

• Maïs, maïs, gémissaient les petits, vaccillant défigurés. (P. Istrate, Les Chardons de Bărăgan, 1992: 160);

• "Et Zdreanţă pensa: «Comme elle est devenue maudite !»" (T. Arghezi, Vers I, 1980: 447);


• "Tu sens être le sien, lié à elle." (M. Eliade, Noces dans les cieux, 1986).

b) Par rapport au régent verbal – adhérence

(marquée par Ø) et rection prépositionnelle (marquée par jonctives prépositionnelles):

• "Je n'ai pas du tout dormi, me répondit Ø tout calme." (Mircea Eliade, Maitreyi, 1986: 80).

• J'ignore ce qu'il leur a dit et combien; ce que je sais c'est qu'il s'est fait passer pour un Hongrois et que l'on lui a fait confiance tout de suite […]"

(Ion Lancrăjan, L'Automne chaude, 1986: 38) • "Il est bien vrai que dans l’éthique le quoi du but est tellement lié au

comment de la voie, qu'il apparaît, pas une seule fois, comme un simple bourgeonnement final, comme l'excroissance ultime d'une croissance pré-formée en vue de la fleur."

(Andrei Pleşu, Minima moralia, 1988). De même, on y présente les marques du rapport appositif médié: la variation catégorielle simultanée, totale ou partielle:

- totale: 0 • "Par conséquent, tu les considères patriotes."

(G. Călinescu, Pauvre Ioanide, 1986:214) • "J'ai eu l'impression – et je vous prie encore une fois de ne vous

en pas fâcher – que l'un d'entre eux était votre garçon." (G. Călinescu, Pauvre Ioanide, 1986: 218).

- partielle: • "Mais comment, Stéphane, si jeune et tu veux te marier ?!

exclama-t-elle. Le mariage est un joug." (M. Preda, le Délire, 1987: 417).

• "Il y a quand même quelques repères offerts par l'écrivain même qui servent de guide au chercheur intéressé

RÉSUMÉ 223

à reconstituer le chemin sinueux de la vie et à faire briller sa personnalité." (I.Oprişan, Le Roman de la vie de Bogdan Petriceicu Haşdeu, 1990: 5).

Au niveau de la phrase, le proposition-cumul de fonctions syntactiques est marquées par des indices formels:

- les jonctives subordinatrices universelles: • "Et, tout à coup on voyait Oşlobanu, avec ses bottes en peau d’une

vache et les semelles en peau d'une autre, venant après tous les autres, posant sa tête sur le lit et ses plantes du pied sur la poutre, tout habillé et botté comme il était […]".(I. Creangă, Contes, souvenirs, narrations, 1987: 192).

- d’autres éléments relationnels ayant cette valeur: adverbes relatifs ou des locutions adverbiales relatives: • „Il fallait le supporter, le prendre / tel qu’il est (...)“ (E. Barbu, Le Martyr de St. Sébastien, p. 17).

C’est du critère syntactique qu’est lié le problème des types de rapports syntactiques que le terme doublement subordonné établit simultanément avec ses différents régents. Ces rapports syntactiques sont:

a) par rapport au régent nominal - rapport syntactique de subordination du type

attributif • „Mais non. C’est justement l’autre, le plus petit,

qui s’appelle lapin. (M. Sadoveanu, Le Hachereau, 1996: 128);

• „Moi, chère madame, depuis cet automne je suis presque veuf.“ (M. Sadoveanu, Le Hachereau, 1996: 130);

- rapport syntactique du type appositif • „La vertu peut rester vertu même dans certaines

formes d’excès.“ (A. Pleşu, Minima moralia, 1988: 70).

• „Un beau jour, elle va dire à ce garçon „adieu, belles rencontres avec Adrian, dont l’esprit était pour elle une délectation continuelle et adieu au


silence chargé de pensées communes avec Mihai ...“ (M. Preda, Le Délire, 1987: 410).

• „Mais, comment Stéphane, si jeune et tu veux te marier?! exclama-t-elle. Le mariage est un joug.“ (M. Preda, Le Délire, 1987: 417).

b) par rapport au régent verbal - seulement rapport syntactique de subordination, - du type complétif:

• „Fais attention, Leonte ... Sois un peu plus indulgent et ne te dispute pas avec les gens car tu sais bien combien ils sont irrités maintenant.“ (L. Rebreanu, L’Emeute, 1981: 288).

• „Mais, comment Stéphane, si jeune et tu veux te marier?! exclama-t-elle. Le mariage est un joug.“ (M. Preda, Le Délire, 1987: 417).

- ou circonstanciel: • "Hystériques, les vierges pâles,

Aux fenêtres ouvertes, elles palpitent Aux rouges crépuscules nuptiaux Restent pâles et ne se marient jamais." (G. Bacovia, Poésies, 1980: 51).

En acceptant la convention de la spécialisation morphologique des régents (l'attribut se subordonne à un régent nominal, le complément / le circonstanciel se subordonne à un régent verbal, l'apposition a un antécédent nominal ou verbal), on considère que suite aux rapports contractés simultanément avec un "nom" (substantif, pronom, numéral) et avec un "verbe" (verbe, adjectif, interjection), la fonction syntactique en question est simultanément soit un attribut et un complément, soit un complément ou circonstanciel; soit une apposition (avec antécédent nominal) et un circonstanciel ou complément. On pourrait le remarquer dans les types de structures présents dans les exemples suivants:

RÉSUMÉ 225

a) fonctions syntactiques simultanées d'attribut et de complément • Je ne savais pas / comment tu étais irascible. Comme on peut remarquer, le verbe régent, dans de telles structures, modifie son caractère unitransitif, devenant bitransitif. b) fonctions syntactiques simultanées d'apposition et de

complément • "Oh, je veux danser, comme je n'ai jamais dansé

Pour que Dieu ne se sente pas en moi Comme un captif dans une prison emprisoné !" (L. Blaga, l'Oeuvre poétique, 1995: 35)

c) fonctions syntactiques simultanées d'attribut et de circonstanciel • "Si tu en as, dit-elle alors comme si elle aurait prononcé une

sentence, alors laisse-moi libre." (M. Preda, Le Délire, 1987: 419) d) fonctions syntactiques simultanées d'apposition et de

circonstanciel • "Elles toutes s'appellent des bombes, nous répondit-il, mais

chacune reçoit un nom d'après le nom du calibre, mais aussi de l'inventeur ou bien que l'inventeur leur a donné. Les Allemands ont maintenant un grand canon qui s'appelle Dick Bertha" (M. Preda, Le Délire, 1987: 425)

• "Mes élèves, la bombe que vous regardez maintenant s'appelle shrapnell !" (M. Preda, Le délire, 1987: 425).

• La nature syntactique duale de la fonction syntactique en question

devrait également être suggérée par sa nomenclature. Le métaterme le plus adéquat des métatermes employés est celui de cumul de fonctions syntactiques (utilisé par S. Stati, 1972: 130). En ce qui concerne la double subordination à deux régents de différents types („nominal“ / „verbal“) et/ou un antécédent et un régent, l’avantage de cette métasyntagme réside dans le fait qu’elle désigne de manière courte et simple une autre dimension des fonctions syntactiques, à savoir la coexistence au niveau du même constituant. Aussi, se recommande-t-elle comme étant la plus motivée (dans la mesure où l’adjectif motivé admet un degré de comparaison). Vu que les fonctions syntactiques qui peuvent être co-présentes au niveau du même constituent sont variées et hétérogènes (voir ci-dessus), la non-


spécification des types de fonctions dans la nomenclature (cf. nom prédicatif circonstanciel, élément prédicatif complémentaire, complément prédicatif, etc.) confère au métaterme de cumul de fonctions syntactiques le caractère de généralité, mais aussi d’unicité ou d’individualité nécessaire.

Pour conclure, il faut dire que nous considérons que la réalité syntactique concrète se caractérisant par la coexistence - au niveau du même terme - de deux fonctions syntactiques différentes: attribut et apposition et/ou complément ou circonstanciel, imposées par deux régents de différents types: „nom“ et „verbe“, ou par un antécédent nominal et un régent du type verbal qui le sur-ordonne, respectivement qui anté-ordonne simultanément, s’appelle cumul de fonctions syntactiques.

0.4. Dans la linguistique roumaine, surtout dans la dernière étape de recherche du cumul de fonctions syntactiques, quelques linguistes ont emis l’hypothèse qu’il y a aussi d’autres fonctions syntactiques – placées parmi celles à un seul régent – qui permettent l’interprétation conformément à laquelle elles sont, elles aussi, subordonnées à deux régents de différents types (GA, 1966, II: 149; Valeriu Guţu Romalo, 1973: 196; C. Dimitriu, 1982: 239). Lorsqu’ils ont fait ces observations, les linguistes mentionnés ont eu en vue, principalement, les circonstanciels sociatif, oppositionnel, cumulatif, d’exception, auxquels on pourrait également ajouter, outre le nom prédicatif, l’élément modal-comparatif, le complément d’échange et l’apposition.

En analysant la manière particulière d’actualisation de chacune des fonctions syntactiques mentionnées, on a conclu que ces fonctions syntactiques diffèrent selon le contenu syntactique des rapports syntactiques qui les générés.

Les circonstanciels sociatif, oppositionnel, cumulatif et d’exception, sur le plan logique, sont subordonnés à un régent nominal, qui leur impose une autre forme par rection prépositionnelle, tandis que, sur le plan syntactique, la dépendance par rapport au régent nominal est asymptomatique, car le rapport syntactique avec le quasi-régent nominal n’impose pas à ceux-ci la fonction syntactique afférente d’attribut.

Quelques-unes des fonctions syntactiques en question connaissent également des réalisations où la dépendance est unique ou bien absolue,

RÉSUMÉ 227

au niveau de la proposition ou de la phrase, ou bien lorsque les deux régents sont du type verbal (adverbe + verbe). Le circonstanciel modal-comparatif et l’apposition, par quelques-unes de leurs réalisations, sont, en réalité, des cumuls de fonctions syntactiques.

Nivelul sintactic al limbii române, Editura StudIS, Iaşi, 2009

Documents

Transcript of Nivelul sintactic al limbii române, Editura StudIS, Iaşi, 2009