<

< *C^C^

REVISTA

ARHIEPISCOPIEI RÂMNICULUI, EPISCOPIEI SEVERINULUI ŞI STREHAIEI,

EPISCOPIEI SLATINEI ŞI ROMANATILORŞI

A FACULTĂTII DE TEOLOGIE - CRAIOVA

REVISTA

ARHIEPISCOPIEI CRAIOVEI, ARHIEPISCOPIEI RÂMNICULUI,

EPISCOPIEI SEVERINULUI ŞI STREHAIEI, EPISCOPIEI SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

ŞIA FACULTĂŢII DE TEOLOGIE - CRAIOVA

ANUL LXV (769-772), NR. 1-4, IANUARIE-APRILIE, 2013

EDITURA MITROPOLIA OLTENIEI CRAIOVA

ISSN 1013-4239

COLEGIUL DE REDACŢIE

PREŞEDINTEÎ.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA,

Arhiepiscopul Craiovei, Mitropolitul Olteniei şi Decanul Facultăţii de Teologie a Universităţii din Craiova

MEMBRIÎ.PS. GHERASIM, Arhiepiscopul Râmnicului

PS. NICODIM, Episcopul Severinului şi Strehaiei PS. SEBASTIAN, Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

PS. Lect. Univ. Dr. EMILIAN LOVIŞTEANUL, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

Acad. Pr. Prof. Univ. Dr. MIRCEA PĂCURARIU Acad. Prof. Univ. Dr. ION DOGARU

Pr. Prof. Univ. Dr. JOHN BRECK (Franţa)Pr. Prof. Univ. Dr. PAUL NADIM TARAZI (USA)

Prof. Univ. Dr. NICOLAE RODDY (USA)Prof. Univ. Dr. ARISTOTLE PAPANIKOLAOU (USA)

Pr. Prof. Univ. Dr. VIORELIONIŢĂ (Elveţia)Prof. Univ. Dr. PAVEL CHIRILĂ

Pr. Prof. Univ. Dr. CONSTANTIN PĂTULEANU Conf. Univ. Dr. MIHAI VALENTIN VLADIMIRESCU

DIRECTORPr. Conf. Univ. Dr. PICU OCOLEANU

REDACTOR ŞEFPr. Lect. Univ. Dr. ADRIAN BOLDIŞOR

COORDONATOR REVISTĂDiac. Drd. IONIŢĂ APOSTOLACHE

CORECTOR REVISTĂPr. Drd. CĂTĂLIN DAN

TEHNOREDACTARE/PREGĂTIRE PENTRU TIPARVALENTIN CORNEANU

Revista Mitropolia Olteniei este recunoscută CNCS în categoria B

CUPRINS

STUDIIÎ.P.S. Acad. Prof. Univ. Dr. IRINEU POPA Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul OltenieiFiul lui Dumnezeu în deşertarea de Sine şi lucrarea dumnezeirii Sale în îndumnezeirea oamenilor....................................................................................... 9

Lect. Univ. Dr. CRISTIAN PETCUTheological Principles and Dogmatic-canonical Aspects in the Work o f St. Neagoe Bas arab............................................................................................57

Asist. Univ. Dr. IOANA-RUCSANDRA DASCALU Traditionalisme canonique et progres scientifique dans Le Trăite «Les passions de l ’ame» de Rene D escartes ............................................................. 67

Pr. Prof. Univ. Dr. ALEXANDRU ISVORANUPunerea mâinilor, ungerea şi vindecarea -fundam ente biblice ...................73

Pr. Conf. Dr. GHEORGHE ZAMFIRRolul şi importanţa Sfintei Cruci în viaţa Bisericii.......................................... 86

Pr. Lect. Univ. Dr. SERGIU POPESCUŞcolile de cântăreţi bisericeşti din Oltenia în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-1ea şi în primii ani ai secolului al XX-lea........................ 106

Pr. Lect. Univ. Dr. ION SORIN BORACei doisprezece ucenici ai Domnului şi importanţa mandatului încredinţat lor de la Domnul pentru instituţia Bisericii creştine...................................124

Dr. GROZOIU LOREDANA-MARIASărbători şi tradiţii din Ţara Românească, surprinse de către călători străini în Evul Mediu....................................................................................... 148

Pr. Drd. PAVEL GOREANUProfesori biblişti din cadrul Facultăţii de Teologie din Belgrad.............. 165

Pr. DANIEL ALIN IONICĂPacea şi bucuria în ethosul părinţilor pustiei..............................................181

3

TRADUCERI ŞI DIORTOSIRISf. Ioan Gură de Aur - Introducere la Epistola către Romani - Omilia I (Traducere Pr. Lect. Univ. Dr. ADRIAN IVAN)......................................... 199

Ale Preafericitului şi Preaînţeleptului Teodorit Episcopul Cirului Cuvinte pentru Pronie (adică pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu), Bucureşti, 1828(Diac. Drd. IONIŢĂ APOSTOLACHE)......................................................... 204

PREDICI, COMENTARII, MEDITAŢII

Pr. Lect. Univ. Dr. NICOLAE RĂZVAN STANDimensiunea ascetico-mistică a Postului Mare............................................. 229

Pr. Lect. Univ. Dr. ADRIAN BOLDIŞORActualitatea Sfinţilor Trei Ierarhi.................................................................... 244

Pr. IOAN IOANICESCUDimensiunea liturgică a timpului în Biserică. Zilele săptămânii în spiritualitatea noastră ortodoxă....................................................................... 255

Pr. Dr. CONSTATIN CILIBIAArhimandritul Caliopie Georgescu 20 de ani de la trecereala cele veşnice....................................................................................................259

CĂRŢI ŞI REVISTE, LANSĂRI EDITORIALE ŞI RECENZII

IO VAN IANICISă fim Oameni! Viaţa şi Cuvântul Patriarhului Pavel al Serbiei, trad. Ionuţ şi Sladjana Gurgu, Ed. Predania, Bucureşti, 2011, 243 p.(Pr. Lect. Univ. Dr. NICOLAE RĂZVAN STAN)........................................262

Pr. Lect. Univ. Dr. LUCIAN FARCAŞIUTeologia imnografiei praznicelor împărăteşti ale Mântuitorului Iisus Hristos - cu dată fixă -Ed. Universităţii „Aurel Vlaicu”, Arad, 2012, 460 p.(Pr. Prof. Univ. Dr. SORIN COSMA)..!........................................................266

Pr. Prof. Univ. Dr. VASILE GORDONCateheze pastorale pe înţelesul tuturor, voi. I, Editura Sotpla,Bucureşti, 2012(Pr. Lect. Univ. Dr. ADRIAN IVAN)........................................................... 269

5

CEI DOISPREZECE UCENICI AI DOMNULUI ŞI IMPORTANŢA MANDATULUI ÎNCREDINŢAT LOR

DE LA DOMNUL PENTRU INSTITUŢIA BISERICII CREŞTINE

Pr. Lect. Univ. Dr. ION SORIN BORA 1

Cuvinte cheie: Cei Doisprezece, ucenicii Domnului, apostolatul creştin, Biserica primară, Noul Testament

Mots-clefs: Les Douze, Ies disciples du Seigneur, l 'apostolat chretien,L ’Eglise primaire, le Nouveau Testament

Dintre toţi contemporanii Domnului Hristos, Cei Doisprezece ucenici sunt prezentaţi de Sfintele Evanghelii cu totul deosebiţi, prin înălţimea la care au fost ridicaţi, de la simpli pescari ai Mării Galileii, la demnitatea de Apostoli şi învăţători ai lumii întregi. Acest grup de ucenici ai Domnului este cu totul special deoarece au fost învredniciţi să audă împreună şi să vadă împreună pe Hristos Domnul ca apoi să poată mărturisi pe Acelaşi Hristos pe Care L-au văzut şi auzit împreună, deşi nu vor mai fi toţi în acelaşi loc al propovăduirii, păstrând astfel unitatea credinţei şi a Duhului.

într-o astfel de ordine de idei vom considera grupul Celor Doisprezece ca fiind reprezentativ pentru apostolicitatea Bisericii, model şi izvor pentru apostolatul creştin din toate timpurile. Autoritatea acestor oameni este supremă în Biserica întemeiată la Cincizecime în chip văzut pentru că doar cei ce au văzut şi au auzit Evanghelia de la Hristos puteau să o şi predice cu putere^, şi autoritatea cu care au fost investiţi chiar de Fiul lui Dumnezeu.

Numărul şi numele Celor Doisprezeceîn Biserica Ortodoxă numărul ucenicilor Domnului este păstrat cu sfinţenie nu doar ca adevăr istoric, ci mai ales ca dovadă a voinţei lui Dumnezeu" de a

1 Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea din Craiova.2 SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, tâlcuind minunea înmulţirii pâinilor, arată că numărul doisprezece al coşurilor cu fărâmituri rămase are un simbolism deosebit, ca fiind alcătuit din adunarea cifrelor cinci şi şapte (împletirea raţiunilor timpului cu ale firii). Cele doisprezece coşuri, care în mod evident au fost purtate de Cei Doisprezece, indică rezervele rămase pe seama oamenilor, pentru întreg timpul existenţei firii umane - Vezi: SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua, traducere de pr. prof. Dumitru Stăniloae, în PSB 80, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1983, p. 337.124

crea un popor nou, Biserica,3 ce fusese preînchipuită de poporul ales, organizat în 12 triburi ce descindeau din cei 12 fii ai lui Iacov sau Israel.4 Sinopticii nu urmăresc să facă o operă istorică, ci să prezinte pe Iisus ca fondator al noului popor al lui Dumnezeu, în locul celui vechi, Cei Doisprezece ucenici închipuind cei doisprezece patriarhi ai evreilor.5 „Ieşirea lui Iisus din poporul Său” este urmată de alegerea Celor Doisprezece ucenici, „noul Israel”, descrişi mai ales în termeni cosmici şi nu vechitestamentari.6 Astfel este exclusă posibilitatea identificării Celor Doisprezece cu reprezentanţii unui erezii iudaice şi a creştinismului primar cu o erezie, aşa cum insinuau acuzatorii iudei ai ucenicilor Mântuitorului dinainte şi după înviere.7

Instituirea poporului vechi Israel este realizată, încă de la început, numai din voinţa şi cu lucrarea directă a lui Dumnezeu, care „a deschis pântecele ei (Liei), iar Rahila fu stearpă” (Facere 29, 31). Zămislirea şi naşterea fiecăruia din fiii lui Iacov fuseseră consecinţele directe ale hotărârii lui Dumnezeu (Facere 29, 31-35; 30, 1-24). Tot astfel şi poporul cel nou (Biserica) trebuia să fie constituit, încă de la început, ca rezultat al voinţei

o

suverane a lui Dumnezeu şi ca instituţie divino-umană.

3 IULIU OLARIU, Evanghelia de după Matei, Marcu şi Luca, Tipografia Diecezană, Caransebeş, 1894, p. 112; JOSEPH HUBBY, Evangile selon Saint Marc, Gabriel Beauchesne, Ed.eur a Paris, Rue de Rennes, 1927, p. 77.4 Pr. prof. dr. VAS1LE GHEORGHIU, Sfânta Evanghelie după Matei cu comentar, voi. I, Ed. autorului, Cernăuţi, 1925, p. 348.5 IOANNIS KARAVIDOPOULOS, Comentariu la Evanghelia după Marcu, traducere de drd. Sabin Preda, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2001, p. 105; SFÂNTUL TEOFILACT, Tălcuirea Sfintei Evanghelii de la Matei, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002, p. 241.6 DA VID J. HAWKIN, The lncomprehension o f the Disciples in the Marcan Redaction, in „Journal of Biblical Literature”, voi. 91, no. 4 (dec., 1972), p. 494.

ROBERT C. ÎANNEHILL, The Disciples in Mark: The Function o f a Narrative Role, in „Journal of Religion”, voi. 57, no. 4 (oct., 1977), p. 397.8 Această naştere a poporului nu joacă un rol hotărâtor în Viaţa lui Moise de Filon. Pentru el sunt importante cele patruzeci de zile de asceză ale lui Moise înaintea primirii poruncii despre sacerdoţiu şi sanctuar. Se pot găsi totuşi câteva corespondenţe: a) alegerea celor doisprezece luminători, câte unul pentru fiecare trib, fiecare după virtuţile sale; b) cea a preoţilor şi, mult mai târziu c) a leviţilor, pe care Filon îl consideră un eveniment extraordinar. Pregătirea prin rugăciune pentru alegerea preoţilor, ne reţine atenţia, dar, spre deosebire de Iisus, Moise nu este singur ci împreună cu Aaron şi cu alţi preoţi. Aceeaşi ipoteză au avansat-o şi alţi teologi, încercând să facă din Sfântul Luca, ucenicul Sfântului Pavel, un inventator a două câmpuri misionare în viaţa Bisericii, corespunzătoare celor două medii de propovăduire a Evangheliei în primul secol creştin: cei Doisprezece-pentru evrei, iar cei Şaptezeci-pentru neamuri - Vezi: PHILIP SCHAFF, History o f the Christian Church from the Birt o f Christ to the Reign o f Constantine, voi. 1, New-York, Charles Scribner, 1882, p. 55; M.-J. LAGRANGE, Evangile selon Saint Luc, Paris, 1922, p. 291.

125

Doar patriarhii poporului ales au mai primit în Vechiul Testament o chemare directă şi personală, împreună cu făgăduinţă unei vieţi fericite pe pământ. Instituţiile acestui popor, cum ar fi preoţii, proorocii şi profeţii, sunt doar ramificaţii sau dezvoltări ale realităţii religioase unice în lume: poporul ales al lui Dumnezeu.

Vorbind cu ucenicii sau cu oamenii din mulţime, de puţine ori s-a întâmplat ca Mântuitorul să rostească numele interlocutorilor Săi sau al terţilor. Rostirea numelui de către Iisus era un privilegiu în primele două Evanghelii ce fusese acordat doar Celor Doisprezece. Nici în restul scrierilor Noului Testament nu se bucură de această chemare personală şi nominală alte persoane care să nu fie integrate de Tradiţia Bisericii în misiunea apostolică a Bisericii Primare. Astfel, Maria, Maica Domnului, Marta şi Maria, Lazăr, Nicodim, Zaheu şi Saul din Tars au propovăduit Evanghelia celor ce nu auziseră de Hristos, fie direct, prin mărturie directă, fie indirect, contribuind la strângerea la un loc a cuvintelor Cuvântului de către agiografi.

După Botezul în Iordan, ispitirea în pustie şi întemniţarea Sfântului Ioan Botezătorul în Maherus, Iisus cheamă primii patru ucenici: Petru, Andrei, Iacov şi Ioan. Scopul acestei chemări este tocmai acela ca ucenicii să cunoască activitatea Domnului încă de la început, de a se număra printre cei dintâi care s-au alăturat Lui, de a-I fi martori şi apoi mărturisitori ai Săi în lume (Luca 1, 2). Ei nu sunt încă, dar vor deveni pescari de oameni (Matei 4, 19), lumina lumii (Matei 5, 14), sarea pământului (Matei 5, 13), păstori ai turmei duhovniceşti.

Hristos nu-i cheamă pe toţi deodată, ci pe rând, îndată „după ce Ioan a fost prins” (Marcu 1, 14). Sinopticii relatează chemarea primelor două perechi de fraţi, Petru şi Andrei, Ioan şi Iacov (Matei 4, 18-22; Marcu 1, 16-20; Luca 5, 1-11) precum şi a lui Levi al lui Alfeu, numit şi Matei (Matei 9,9; Marcu 2, 14; Luca 5, 27). Despre chemarea individuală şi nominală a celorlalţi ucenici nu se mai aminteşte nimic precis în primele trei Evanghelii.

O lămurire suplimentară aduce cea de-a patra Evanghelie. înaintea prinderii lui Ioan Botezătorul, Iisus cheamă după Sine pe Andrei, pe Simon Petru căruia îi pune numele Chefa,9 pe Filip şi Natanael şi un alt ucenic pe care nu-1 menţionează Ioan (probabil însuşi Ioan, fratele lui Iacov). Din

9 Acest supranume dat lui Petru nu aparţine Vechiului Testament, aşa cum ne-am fi aşteptat, ci naturii, ca şi Boanerghes, de altfel, dat fiilor lui Zevedeu. Noutatea Bisericii, în comparaţie cu vechiul popor ales este evidentă. Creaţia apostolatului creştin „aparţine domeniului familiar al Fiului”, Petru fiind, în calitatea sa de piatră, „un miracol al făgăduinţei, o mărturie a puterii lui Dumnezeu în slăbiciune” - Vezi: GONTHER DEHN, Le Fils de Dieu: commentaire de l ’Evangile de Marc, Geneve, 1957, p. 57.126

aceasta reiese limpede că la sinoptici e descrisă de fapt o a doua chemare a ucenicilor.10 Astfel s-ar putea explica devotamentul total cu care I-au urmat, conform sinopticilor, Petru, Andrei, Iacov şi Ioan.

Nici Marcu, nici Luca nu leagă alegerea şi instituirea Celor Doisprezece de momentul alegerii primilor ucenici, de care au vorbit mai înainte (Marcu 1, 16,20; 2, 13-14, Luca 4, 11-15,31; 5, 27-28) şi nici nu par măcar să o presupună." Acest lucru se integrează perfect în imaginea de ansamblu a Evangheliilor. Intenţia evangheliştilor nu este aceea de a înfăţişa viaţa şi persoanele Apostolilor, ci Vestea cea bună a mântuirii, înfăptuită în persoana şi opera lui Hristos, şi primită în primul rând de ucenici,12 care, la rândul lor, au primit poruncă şi putere, să o propovăduiască lumii întregi şi să cheme alţi ucenici sub braţele crucii lui Hristos.13

Şi după instituirea grupului apostolic de ucenici întâlnim menţiunea că Iisus îi cheamă la Sine, cu diferite prilejuri: să le explice înţelesul unor pilde (Matei 13), să le vestească Patimile ce vor urma, să-i întrebe despre identitatea ce l-o atribuie oamenii (Matei 16, 13; Marcu 8, 27), să-L întâlnească înviat pe muntele Galileii (Matei 26, 32; Marcu 14, 28; 16, 7) etc. Toate aceste chemări au întotdeauna un sens ascendent, El îi cheamă să urce muntele, dar şi spre un urcuş duhovnicesc, de creştere în cunoştinţă şi putere.

„Ceata celor Doisprezece Apostoli s-a închegat sub taina acestor irezistibile chemări şi apropieri. Lăsând deci cele de până atunci, sub puterea acestui îndemn şi alăturaţi de Iisus, ei au devenit sâmburele din care avea să crească copacul mântuirii, Biserica”.14

10 Sfântul Ioan Gură de Aur menţionează: „Se poate, deci, ca ei, după ce L-au urmat pe Iisus câtva timp la început, să-L părăsească şi să se întoarcă la meseria lor, când au văzut că Ioan a fost întemniţat şi că Iisus a plecat” - Vezi: SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, traducere, introducere, note şi indicii de pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 167.11 Ioannis KARAVIDOPOULOS, Op. c i t . , p. 105.12 Aceştia vor fi martorii şi propovăduitorii împărăţiei cerurilor, şi nicidecum fondatorii acesteia. Ei îl vor prezenta ascultătorilor propovăduirii lor, atât prin cuvânt, cât şi prin epistolă (II Tesaloniceni 2,15) pe Hristos, „ca fondator al noului popor al lui Dumnezeu, Biserica, care constituie refacerea şi reînnoirea vechiului popor cu douăsprezece neamuri”, ales odinioară de Dumnezeu pe muntele Sinai - Vezi: IBIDEM, p. 105.13 Chemarea continuă a ucenicilor are şi o latură universală, căci ucenicii chemaţi de Domnul, au datoria de a chema alţi oameni la ascultarea credinţei (Rom. 1, 5; 16, 26; Gal. 3, 2-5). Din această cauză termenul grecesc EKKlr|cria, care era folosit în lumea greacă pentru a denumi adunarea poporului, în urma unei convocări oficiale, arată numirea cea mai proprie a Bisericii. Pr. asist. VASILE MIHOC, Ecleziologia Noului Testament, în „Studii Teologice”, an XXIX (1977), nr. 3-4, p. 233.14 Pr. ILIE BRĂTAN, Rodul chemărilor lui Iisus pentru noi-predică la Duminica a 11-a după Rusalii, în „Mitropolia Olteniei”, an XXVII (1975), nr. 7-8, p. 564.

127

Ca o valoroasă mărturie a rostirii lor de către Domnul, numele Celor Doisprezece ni s-au păstrat în patru liste complete din cuprinsul Noului Testament: Matei 10, 2-4, Marcu 3, 16-19, Luca 6, 14-16 şi Fapte 1, 13. Ordinea Celor Doisprezece nu este aceeaşi în liste, tocmai pentru a se preciza egalitatea dintre ei. Totuşi, un exerciţiu simplu, în care Cei Doisprezece să fie împărţiţi în grupe consecutive de câte patru, demonstrează că niciunul nu depăşeşte graniţele pătrarului în care au fost aşezaţi de Tradiţia Bisericii sau chiar de Iisus. Dacă împărţim fiecare listă, în ordinea numelor, în serii de câte patru nume, observăm că în interiorul grupului restrâns de patru ucenici, numele ucenicilor sunt aceleaşi, cu excepţia lui Iuda, în lista din Fapte 1, 13, care nu fusese încă înlocuit cu Matia.15

Dar numele Celor Doisprezece nu sunt identice, aşa cum ne-am aştepta. Dacă unii redau numele evreiesc, alţii pe cel roman sau pe cel dat de însuşi Hristos mai târziu.16

Există totuşi o preocupare susţinută în rândul teologilor contemporani pentru demonstrarea identităţii persoanelor amintite cu numele din listele paralele. Astfel, în capul tuturor listelor se găseşte Petru17 iar la sfârşitul tuturor Iuda Iscarioteanul.1* Andrei, Ioan şi Iacov, cei care îi urmează lui Petru în toate listele, sunt cei mai de încredere ucenici ai Domnului.19 Filip (cf. Ioan 1, 45) nu poate fi identificat cu Filip, unul din cei şapte diaconi (Fapte 6, 5; 8, 5-40; 21, 8).20 Bartolomeu este un patronim,

15 JOHN P. MEIER, The Circle o f the Twelve: D id It Exist dw ing Jesus' Public Ministry?, in „Journal ofBiblical Literature”, voi. 116, no. 4 (Winter, 1997), p. 647.16 Sfântul Chirii al Alexandriei tâlcuieşte numele fiecăruia din cei 12: „Petru se tâlcuieşte cel ce dezleagă sau cel ce cugetă; Andrei puterea cea cu bună podoabă sau cel care răspunde; Iacov - cel ce dă prieteni durerii; Ioan- harul Domnului; Matei - cel dăruit; Filip- gura mâinilor sau gura făcliei; Bartolomeu fiul care a atârnat /spânzurat apele; Toma - adânc sau geamăn; Iacov al lui Alfeu - cel ce dă prieteni păşirii vieţii; Iuda - mărturisire; Simon - răbdare”. IOANNIS KARAVIDOPOULOS, Op. cit. , p. 113.17 Primul loc în aceste liste este rezervat Sfântului Petru, nu pentru vreun merit special al lui sau pentru vreun privilegiu de care s-ar fi bucurat, aşa cum afirmă toţi comentatorii catolici, ci pentru că era cel mai în vârstă dintre toţi, ficea parte din prima pereche de fraţi chemaţi de Hristos şi pentru că, fiind mai energic, lua cuvântul în numele celorlalţi ca să-i reprezinte. Nu vom încerca să aflăm motivele pentru care diferă ordinea în care sunt înşirate numele Celor Doisprezece în liste, deosebirile dintre ele dovedind, credem, că nu exista o superioritate sau inferioritate între aceştia înainte şi după învierea Domnului.18 Simon Petru este numit la început nu numai că este mai bătrân decât Andrei dar şi „deosebit de toţi în statornicie” iar Iuda se află la sfârşit în această ordine de idei. IULIU OLARIU, Op. cit., p. 113.19 Iacov al lui Zevedeu este ucis la porunca lui Irod Agripa pe la anul 42 d. Hr. - Vezi: IBIDEM p. 113.20 IBIDEM, p. 113.128

numele său însemnând fiu l lui Tolmai, identificat cu N atanael'1 ca şi Levi al lui Alfeu (Matei), care se trece din smerenie22 al optulea în lista sa, în timp ce la Marcu şi Luca este al şaptelea. Lui Matei îi urmează Toma, numit

23Geamănul. Simon Cananeul e numit după localitatea de origine, Cana, sau pentru că era cananeu. Luca îl numeşte Zelotul (Fapte 1,13) pentru că făcea parte din grupul de rezistenţă antiromană.24

O problemă specială o pune Iuda Iscarioteanul, ultimul din toate25 yylistele pentru că L-a vândut pe Domnul. Multă vreme s-a crezut că numele

său arată locul de unde provine, şi s-ar traduce „bărbat din Keriot ”.2<’ Dar Iuda trădătorul se numea iniţial Cananitul sau Zelotul şi mult mai târziu Iscarioteanul, derivat de la sicarius, zelot care purta pumnalul sica?1

Disponibilitatea personală spre slujire28 este răspunsul unanim al celor ce au primit o astfel de chemare. Ei slujesc deopotrivă lui Dumnezeu, ca liturghisitori (Âxixoupyoc;) şi oamenilor, ca diaconi sau slujitori ( 8 u x k o v o <;).29 Latura orizontală a slujirii, a ucenicilor pentru oameni,30 este preponderentă în cuprinsul Noului Testament. O ierarhizare ideatică a ucenicilor se conturează doar în jurul slujirii celuilalt: „Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele şi cei mari le stăpânesc. Nu tot aşa va fi între

21 IBIDEM, p. 113.22 Tot ca semn al smereniei, Matei îşi precizează şi calitatea sa anterioară de vameş (Matei 9,9).23 Acta Thomae(\, 1) îl numeşte Iovdag Oro/mc o Km AiSv/iog, celălat nume, Iuda, fiind menţionat şi de Ioan 14, 22, iar Geamănul (gr. /hâv^iog), este traducerea aramaicului Toma.24 ULRICH LUZ, Matthew 8-12, translation by James E. Croch, Ed.ed by Helmult Koester, Fortress Press, Minneapolis, 2001, p. 67.25 Iuda a fost pus ultimul în liste pentru că a fost nedemn de apostolat. IBIDEM, p. 67.26 Alte variante de traducere vizau calitatea sa de „purtător de pungă”, Iscarioteanul însemnând „purtător de curea” cu loc pentru păstrarea banilor şi de aici, „omul împilării” sau „omul minciunii” - Vezi: A.P. LOPUHIN, Istoria Biblică la lumina cercetărilor şi descoperirilor celor mai nouă, traducere de P.F. Nicodim, Patriarhul României, tomul V, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1946, p. 293.27 OSCAR CULLMANN, Le douzieme apotre, in „Revue d'Histoire et de Philosophie Religieuses”, 42(1962), p. 133-140; IOANNIS KARAVIDOPOULOS, Op. cit., p. 110.28 Termenul este folosit în Noul Testament cu diverse sensuri, „toate cuprinzând aria largă a slujirii mântuirii în Biserică”. Vezi în acest sens: Pr. dr. IOAN MIRCEA, Dicţionar al Noului Testament, Ed.ura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 480.29 T. K CHEYNE, Enciclopaedia Biblica, a Criticai Dictionary o f the Literary Political and Religious History, the Archeology Geography and Natural History o f the Bible, voi. III, London, MacMillan & Co., Ltd, 1902, p. 3099.30 în acelaşi context se integrează şi apostolatul social încredinţat preoţimii române odată cu publicarea volumului de predici cu acelaşi titlu de către vrednicul de pomenire, Prea Fericitul Părinte Patriarh Justinian Marina. Prin cuvântul predicii, P.F. PATRIARH JUSTINIAN MARINA îndeamnă oamenii la săvârşirea faptelor bune şi pe creştini la unitatea credinţei - Vezi lucrarea: Apostolat Social, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1973.

129

voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 26; Marcu 10,43). însă fiind instituiţi toţi deodată, posibilitatea unei ierarhizări în rândul Celor Doisprezece este anulată. Iisus chiar insistă, de multe ori asupra paradoxului că „cel mai mare” va fi „cel mai mic” sau „stăpânul” dintre ucenicii apostoli să fie „sluga” tuturor celorlalţi.

Dar intrarea în ierarhia sacramentală conferă ucenicilor posibilitatea slujirii sau liturghisirii. Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în numele tuturor apostolilor: „Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu (I Corinteni 4, 1).

Apostolii, ca martori ai Domnului, exercită o paternitate spirituală incontestabilă: „Căci eu v-am născut prin Evanghelie în Iisus Hristos” (I Corinteni 4, 15). Aşa se face că adevărata Biserică are drept părinţi pe Sfinţii Apostoli, cinstindu-i şi împlinind cuvintele lor nu doar ca porunci ci mai degrabă ca expresie a iubirii lor jertfelnice faţă cei pe care i-au adus la Hristos.

Ucenicia Celor DoisprezecePână la momentul instituirii Celor Doisprezece31 sinopticii se interesează mai mult de persoana lui Iisus şi de începutul misiunii Sale publice. Ei încearcă, după obiceiul biografiei vremii, să ţină în echilibru pasajele didactice cu cele istorice.’2 în acest context ucenicii Domnului apar ca oameni obişnuiţi, de multe ori apostrofati de autoritătile religioase ale vremii şi mereu slabi în înţelegerea tainelor dumnezeieşti.

Dar Sfintele Evanghelii nu-i înfăţişează decât foarte rar pe însoţitorii Domnului ca Apostoli, fiind numai ucenici cât timp învăţătorul era cu ei.34 Relaţia dintre Iisus şi ucenicii Săi este de tipul învăţător-elevi, El asumându-Şi

31 Dacă Matei omite să precizeze acest moment, atât de important, al instituirii grupului Celor Doisprezece Apostoli, la M arcu şi Luca se precizează clar: „înaintea predicii de pe munte” - Vezi: Pr. prof. dr. VASILE GHEORGHIU, Sfânta Evanghelie după Matei, p. 347.32 FR A N ţO IS BOVON, L ’Evangile selon Saint L uc(l,1-9,50), voi. I, Labor et Fides, Geneve, 1991, p. 273.33 Se pare că această prezentare a ucenicilor, mereu depăşiţi de situaţie, mai ales în Evanghelia după Marcu, este mai mult o metodă de ridicare spre înţelesurile dumnezeieşti a noilor învăţăcei ai tainelor dumnezeieşti din vremea scrierii Evangheliilor, teorie ce exclude astfel „secretul mesianic”, afirmat cu tărie în marea majoritate a comentariilor Evangheliei după Marcu şi identificat cu „taina Crucii” - Vezi: DAVID J. HAWKIN, The lncomprehension o f the Disciples in the Marcan Redaction, in „Journal o f Biblical Literature”, voi. 91, no. 4 (dec., 1972), p. 500.34 Această ucenicie, ca şi mandatul apostolic, nu-i fac infailibili, dovadă fiind căderea atât de pilduitoare a lui Iuda, lepădarea lui Petru de trei ori, în curtea arhiereului, iar după Cincizecime, episodul din Antiohia în care Chefa (Petru) calcă strâmb (Galateni 2, 11-15). 130

comportamentul şi faptele ucenicilor Săi, săvârşite în numele şi cu puterea Sa.35 „Acest raport nu se bazează numai pe transmiterea unor cunoştinţe sau informaţii teoretice, aşa cum era în tradiţia rabinică, în care ucenicul învăţa Tora cu ajutorul rabinului, ci se fundamentează pe o legătură personală la nivelul vital şi existenţial”.36

Instruirea însoţitorilor Domnului s-a realizat progresiv, potrivit rangului apostoliei la care urmau să fie împuterniciţi. Identificăm în acest demers de pregătire a ucenicilor trei categorii principale de ascultători: mulţimea ucenicilor, care îl urmau pe Hristos din vreun interes imediat sau din dorinţa de mântuire, Cei Doisprezece care au fost chemaţi nominal iar apoi instituiţi ca grup apostolic primar şi nu în ultimul rând grupul Celor Şaptezeci de ucenici ai Mântuitorului.

Vestirea împărăţiei Cerurilor o aduce Mântuitorul tuturor, cu aceleaşi cuvinte. înţelegerea corectă a cuvintelor Sale este rezervată exclusiv Celor Doisprezece. Ei vor deveni reperul absolut în lămurirea oricărei probleme teologice sau morale pentru toată existenţa Bisericii. Cei Şaptezeci au un rol intermediar între Cei Doisprezece şi mulţimea ucenicilor. Ei sunt aceia care stau mai puţin în preajma Mântuitorului dar nu mai puţin decât Cei Doisprezece în slujba Lui; întorcându-se la casele lor sau urmându-şi cursul firesc al existenţei, vor fi mărturisitorii noii credinţe în faţa oamenilor care nu-L cunoscuseră încă pe Hristos.

Pedagogia divină de care s-au bucurat ucenicii Domnului are două mari componente: cuvântul şi fapta. Faptele minunate ale Domnului au avut şi un rol pedagogic, învăţând pe ucenici cum să se implice în lucrarea directă a lui Dumnezeu în lume şi cum să-I urmeze exemplul. Ucenicii nu au fost simpli spectatori, uimiţi de ce vedeau, ca mai târziu Simon Magul (Fapte 8, 13), ci colaboratori ai Domnului.

Pentru a-şi instrui ucenicii, Iisus începe să facă minuni în faţa lor, adeverind prin acestea proorocia lui Ioan despre Sine (Ioan 1, 36). Se ducea des în sinagogi, arătând prin aceasta că nu este potrivnic Tatălui.37 Chiar dacă nu făcuseră parte din grupul de ucenici ai rabinilor, ucenicii Domnului nu au primit o învăţătură contrară Vechiului Testament. Unii dintre ei fuseseră mai întâi ucenici ai lui Ioan Botezătorul de la care au aflat cele mai de seamă proorocii despre Iisus. Primii doi care L-au urmat pe Domnul (Ioan 1, 35) au aflat de la Ioan că Iisus este „Mielul lui Dumnezeu” (cf. Ieşire 12, 3).

35 FR A N ţO IS BOVON, L ’Evangile selon Saint Luc(l,l-9 ,50), voi. I, Labor et Fides, Geneve, 1991, p. 262.36 Drd. CONSTANTIN PREDA, Apostolatul Celor Doisprezece şi relaţia sa cu cel paulin potrivit Faptelor Apostolilor, în „Studii Teologice”, an XLIX, nr. 3-4/1997, p. 32.37 SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, p. 168.

131

„înţelepciunea şarpelui” şi „blândeţea porumbelului”, necesară ucenicilor mai ales în momentele în care ei vor fi ca nişte „oi în mijlocul lupilor” (Matei 10, 16; Luca 10, 3) o explică Sfântul Ioan Gură de Aur în felul următor: „După cum şarpele sacrifică totul şi nu se împotriveşte (...) numai ca să-i rămână teafăr capul, tot aşa şi tu, chiar dacă ar trebui să dai averile, trupul şi chiar sufletul, dă totul, afară de credinţă (...) dar să ai şi blândeţea porumbiţei, ca să nu te răzbuni pe cei ce te nedreptăţesc şi nici să pedepseşti pe cei ce uneltesc împotriva ta” .38

La înmulţirea pâinilor ucenicii au organizat mulţimile în cete de câte 50 şi 100, au împărţit pâinile oferite de Iisus39 iar apoi au adunat fărâmiturile de la această masă dumnezeiască. încă din acest moment ucenicii mijlocesc sau intermediază minunea. Acesta este de fapt modelul slujirii creştine: cel ales şi investit cu putere de la Domnul, pregăteşte mulţimea după o rânduială primită tot prin poruncă, primeşte de la Iisus Pâinea Cerească şi o împărtăşeşte fiecărui credincios rânduit, în cele din urmă înlăturând posibilitatea călcării în picioare a ceea ce credincioşii n-au reuşit să asimileze din minune.

Iisus este mai întâi model sau exemplu pentru ucenicii săi.40 Niciodată nu le porunceşte ucenicilor un lucru pe care să nu-1 fi văzut la El mai înainte. Dacă privim cu atenţie activitatea apostolilor, în timpul misiunii lor după Cincizecime, observăm de fapt că ei, în raport cu lumea, fac acelaşi lucru pe care îl făceau şi când erau doar ucenici. Minunile pe care le vor săvârşi, cuvintele rostite în faţa regilor şi a celor ce îi vor condamna, sunt ale lui Hristos, ei rămânând în continuare ucenicii Lui, în legătura cea mai strânsă cu El. O lucrare a lor, din proprie iniţiativă, nu va fi niciodată lucrarea unui apostol, ci a unui om.

De aceea vânzarea lui Iuda nu poate fi considerată, în nici un fel nici necesară, şi cu atât mai puţin, apostolică. Iniţiativa lui de a vinde mirul văduvei este o dovadă în acest sens (Matei 26, 9; Marcu 14, 5). Chiar dacă raţiunea socială a solicitării lui pare justificată, vânzarea mirului este oprită de Mântuitorul, ca fiind în afara voinţei Sale şi condamnată de memoria ulterioară a Bisericii, dezvăluind viclenia şi hoţia lui Iuda, total nepotrivite cu apostolatul pe care îl primise.

38IBIDEM, p. 408-409.39 HANS KLEIN, Ce fe l de oameni sunt discipolii lui Iisus? Consemnări la citirea textidui Luca 9,1-50, în „Altarul Banatului”, an VIII, nr. 7-9/1997, p. 64.40 „Iată cât de puţin iubitor de slavă deşartă era Hristos! I-a trimis la propovăduire pe ucenici ca să nu atragă pe toţi oamenii la El” - Vezi: SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, p. 393.132

Episodul vindecării copilului epileptic (Luca 9, 37- 43; Matei 17, 14-21; Marcu 9, 17- 29) descrie de fapt diferenţa dintre Iisus şi ucenicii Săi.41 Este aici momentul să observăm diferenţa nu între grupul ucenicilor care L-au însoţit pe Domnul pe muntele Taborului42 şi al celorlalţi ucenici. Diferenţa se referă strict la ceea ce ar trebui să fie Cei Doisprezece, prin contribuţia lor proprie, şi ceea ce sunt de fapt. Spre deosebire de alte evenimente, în care se observă că nu au primit încă puterea de a săvârşi ceva propriu apostolatului, vindecarea epilepticului necesita efortul personal: rugăciunea şi postul.

Puterea săvârşirii minunilor (scoaterea demonilor şi vindecarea bolnavilor) o primesc ucenicii ca apostoli adică în momentul în care primesc un mandat de la Hristos, înainte şi după înviere. în săvârşirea minunilor Cei Doisprezece nu se deosebesc de Cei Şaptezeci în sensul că unii ar fi primit o putere mai mare de a face minuni. Totuşi, Cei Şaptezeci nu au primit puterea facerii de minuni în momentul instituirii şi trimiterii la propovăduire ci chiar în momentul în care propovăduirea Cuvântului trebuia întărită cu minuni.

Această cunoaştere imediată şi concretă a lui Dumnezeu întrupat, pe care Apostolii au avut-o, această contemplare a lui Hristos, văzut de ochii de carne ai oamenilor, cărora Duhul Sfânt le-a deschis ochii înţelegători, este comoara cea mai de preţ pe care Cei Doisprezece o vor transmite Bisericii.43 Totuşi, „într-un fel au înţeles Apostolii Persoana învăţătorului lor înainte de înviere şi într-un cu totul alt fel, după înviere. Apostolii şi-au dat seama că Iisus însuşi a trăit în dumnezeirea Lui, ceea ce nu puteau reda deplin ei/v • • •> 5 44înşişi .

Cei Doisprezece au fost apostoli sau ucenici?în Noul Testament |ia0r|Tr|<; este folosit doar în Evanghelii şi Fapte de 250 de ori. „Ucenic” este mai mult „un termen eclesiologic”, în sensul că membrii Bisericii sunt în general ucenici. Chiar dacă autorii Evangheliilor au încercat să introducă adresanţii direcţi ai scrierilor lor în cercul primilor ucenici.45 înlăturarea confuziilor între cele două sensuri ale termenului

41 HANS KLEIN, Op. cit. , p. 62.42 Tradiţia bisericească afirmă cu putere că locul Schimbării la fată este muntele Taborului. Pr. conf. univ. dr. DIONISIE STAMATOIU, Cele patru Sfinte Evanghelii, noţiuni introductive şi comentariu, Ed. Universitaria, Craiova, 2000, p. 229.43 JOSEPH HUBBY, Op.cit., p. 78.44 Pr. conf. dr. STELIAN TOFANĂ, Mesianitatea lui Iisus şi „secretul mesianic”, coordonată teologică a Evangheliei după Marcu, în „Revista Teologică”, an VIII, nr. 2/2000, p. 33-34.4:' ULRICH LUZ, Das Evangelium nach Mathăus,], Evangelisch Katholischer Kommentar zum Neuen Testament, Benziger-Neukirchener, ITeilband, Zurich, 1997, p. 175.

133

|j,a9r|TTi<; impune prezenţa numeralului SwSskoc sau a atributului colectiv d7:6oTOÂoi pentru acest cerc special şi unic de ucenici ai Domnului.

Termenul apostol (gr. â7t6crco>iO<;=sol, trimis)46 desemnează cele mai importante persoane din perioada de început a Bisericii creştine. Astfel, în Noul Testament, este folosit pentru a desemna pe Cei Doisprezece ucenici ai Domnului, pe Sfântul Pavel şi pe alţii, care, probabil făcuseră parte din cei Şaptezeci de ucenici ai Domnului (Luca 10, 17).

în literatura elină ajroaTOÂoc era un termen special maritim47 sau48militar folosit pentru misiuni importante încredinţate unor oameni

neimportanţi. Verbul ootocteA I s iv -,,a trimite”, în înţelesul său de bază, s-ar putea traduce cu a trimite dinainte cu un scop.49 în această accepţiune mult mai importantă era trimiterea în sine, acţiunea prin care cineva era trimis de un superior, cu o sarcină bine definită, decât persoana trimisă. 50 Aceasta din urmă, de cele mai multe ori era un sclav sau un supus al conducătorului trimiţător.

Şi în Vechiul Testament a7iooxc/Ja:iv51 este un termen tehnic pentru trimiterea unui mesager cu o sarcină specială. Evreii aveau apostolii lor, care fuseseră trimişi de superiorii lor religioşi pentru a strânge în fiecare an

46 AUGUSTIN CALMET, Dictionnaire Historique, Archeologique, Philologique, Chronologique, Geographique et Litteral de la Bible, tome premier du Encyclopedie Theologique ou serie de Dictionnaire sur toutes Ies parties de la Sciences Religieuse offrant en frangais, et p ar ordre alphabetique, la plus claire, la plus facile, la plus commode, la plus variee et la plus complete des Theologies, Ed. J.-P. Migne, Paris, 1846, p. 499.47 M. L. HELD, Apostle in the Bible, in „New Catholic Encyclopedia”, voi. I, McGraw-Hill Book Company, New York, p. 679.4S O flotă expediată era cunoscută în mod colectiv ca „un apostol”. în acelaşi fel se folosea şi în expediţiile militare - Vezi: KARL HEINRICH RENGSTORE, Apostole, in „Theological Dictionary o f the New Testament”, Grand Rapids, Michigan, 1985, p. 67; ROBERT DUNCAN CULVER, Apostles and Apostolate in the New Testament, in „Bibliotheca Sacra”,no. 134, april-june,1977, p. 132.49 Astfel trimiterea vizează un sol, apostol sau trimis al apostolului: „Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el” (Ioan 13, 16); „fraţii noştri, ei sunt apostoli ai Bisericilor, slavă a lui Hristos” (II Cor. 8, 23); „am socotit de grabnică nevoie să vă trimit pe Epafrodit, fratele şi împreună cu mine lucrător şi luptător, cum şi trimisul vostru şi slujitorul nevoilor mele” (Filip. 2, 25) - Vezi: KARL HEINRICH RENGSTORF, Apostole, p. 67.50 „Apostolul” era ceva impersonal şi fără nicio responsabilitate înainte de creştinism. Sensul pe care îl are astăzi cuvântul apostol se datorează exclusiv teologiei şi practicii creştine - Vezi: ROBERT DUNCAN CULVER, Art. cit., p. 132; KARL HEINRICH RENGSTORF, Apostole, p. 73.51 în ebraică verbul şalah.134

un fel de tribut numit aurum c o r o n a r iu m în perioada în care Mântuitorul instituia Cei Doisprezece ucenici ai Săi ca apostoli, ebraicul (şaluah) desemna persoana împuternicită de preoţii de la templu ca agent al predicării Legii lui Moise, prind apoi şi îndatorirea de a strânge dările şi colectele pentru templu.5’ Probabil însuşi Sfântul Pavel a fost un astfel de şaluah54 înainte de convertirea de pe drumul Damascului.53 înainte să fie apostol al lui Hristos, Pavel fusese „apostol” sau trimis al conducătorilor religioşi ai iudaismului. Din această cauză se prezintă galatenilor ca exclus din această funcţie „de la oameni” sau „prin vreun om”: „Pavel, apostol nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus Hristos şi prin Dumnezeu Tatăl, Care L-a înviat pe El din morţi” (Galateni 1, l) .56

în cadrele „apostolatului iudaic” accentul rămâne pe realitatea trimiterii şi nu pe cel trimis. Deosebirea şaluahului iudaic de apostolul lumii greceşti consta în faptul că trimisul are un alt statut. El nu poate fi un sclav, fiind primit ca şi trimiţătorul său.57 Şaluahul nu este un predicator, ca atare un misionar sau crainic (chiar dacă şi aceasta poate fi un adevăr). Capacitatea lui este aceea de a fi împuternicit cu întreaga autoritate a celor pe care îi reprezintă, ţelul suprem fiind colectarea banilor.58

Fiul lui Dumnezeu întrupat este Cel dintâi care poartă numele de Apostol (Evrei 3, 1) ca trimis al Tatălui, căci „Tatăl L-a sfinţit şi L-a trimis în lume’XIoan 10, 36; I Corinteni 3, 23), ca să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu (Luca 4, 43). Hristos a venit sau a fost trimis şi ca Apostolul Său propriu, căci numai luând modul uman de a se comunica, rămânând în

52 Sursa acestei trimiteri a apostolilor putea să fie laică sau religioasă; pe de o parte regele şi urmaşii lui iar pe de altă parte preoţii templului au trimis apostoli pentru strângerea unor taxe ce serveau unor interese colective - Vezi: AUGUSTIN CALMET, Op. cit., p. 499-500.53 Această instituţie juridică iudaică îşi are originile în epoca de după exilul babilonic (cf. II Paralipomena 17, 7-9; I Ezdra 4, 14; 6,13; 7, 14). După cum această instituţie exprimă clar ideea de reprezentaţie, apostolii reprezintă, încă de la început, însuşi glasul lui Hristos. Vezi în acest sens: Pr. asist. dr. VASILE MIHOC, Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni, introducere, traducere şi comentariu, în „Studii Teologice”, seria a Il-a, anul XXXV, Nr. 3-4/1983, p. 192-193.54 Rabinii trimişi în diaspora de către autoritatea central mozaică sunt reprezentanţii acestei autorităţi. Din această cauză Saul din Tars apare investit cu putere şi autoritate pentru a executa prigoana împotriva creştinilor din Siria şi Damasc - Vezi: GEORGE A. BUTTRIC, The Gospel According to Matthew in The Interpreter’s Bible, voi. 7, Abingdon, Nashville,1980, p 363; Pr. asist. dr. VASILE MIHOC, Galateni I, p. 193.55 „Sfântul Pavel a fost delegat pentru sinagogile din Damasc, ca să oprească şi să întemniţeze pe cei care practicau religia lui Iisus Hristos” - Vezi: AUGUSTIN CALMET, Op. cit., p. 500.56 IBIDEM, p. 500.57 KARL HEINRICH RENGSTORF, Apostole, p. 67.58 ROBERT DUNCAN CULVER, Ari. cit., p. 133.

135

acelaşi timp şi Dumnezeu, a putut deveni accesibil ca Dumnezeu şi a putut intra în dialog direct cu oamenii.59 După înviere, Tatăl I-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28, 18) în virtutea căreia Apostolii primesc poruncă şi putere să „meargă în toată lumea”, „la toate neamurile” să propovăduiască Evanghelia „la toată făptura” (Matei 28, 19-20; Marcu 16, 16).

Misiunea lui Iisus se adresează „oilor pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10,6; 15,24) dar „într-un contact intim şi profetic cu păgânii”,60 căci chiar dacă nu a depăşit graniţele Palestinei, a vorbit tuturor oamenilor ce se apropiau de El, fie ei chiar „duşmani” ai evreilor, cum ar fi samarinenii, cananiţii sau romanii, vindecând bolnavii lor şi arătându-i pe aceştia ca pildă de credinţă pentru ucenicii Săi. Mai mult de atât, cuvintele Sale, rostite între graniţele Palestinei, au fost încredinţate tuturor oamenilor, ca veste bună sau Evanghelie a mântuirii, odată cu trimiterea apostolilor Săi în lume.

în calitate de Apostol, El avea de îndeplinit o îndoită misiune: una de sus în jos, adică de la Dumnezeu către lume, aducând mesajul mântuirii şi înfăptuind mântuirea tuturor oamenilor, în mod obiectiv, şi alta de jos în sus, aducând pe cei răscumpăraţi, înfiaţi şi împăcaţi cu Dumnezeu ca o ofrandă bineprimită lui Dumnezeu.61

în sfintele Evanghelii, titlul de apostol este dat exclusiv Celor• 62Doisprezece ucenici apropiaţi ai Mântuitorului pe care El îi cheamă şi îi

alege din mulţime sau de pe cale (Matei 10, 1; Marcu 3, 13; Luca 6, 13), şi pe care îi trimite în două misiuni principale: una înainte de înviere, în Israel, şi una după înviere, la neamuri, în afara Palestinei. Această lucrare apostolică va dura până la sfârşitul vieţii lor, după acest moment Biserica ia locul apostolatului primar, deci lucrarea Bisericii se prelungeşte în completarea apostolatului Celor Doisprezece.

Apostolii lui Iisus Hristos fuseseră primii şi cei mai distinşi dintre ucenici. El le-a dat cea mai mare autoritate în Biserică, darurile Sfântului Duh, iconomia Tainelor şi pietrele de temelie ale Bisericii.64 După înviere

59 Pr. prof. dr. DUMITRU STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, voi. 2, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 81.<l0 PIERRE BONNARD, L 'Evangile selon saint Matthieu, Ed.ion Delachaux & Nestle, Neuchâtel (Suisse), 1963, p. 48.61 PR. IOAN MIRCEA, Apostolatul, p. 550.62 Apostol al lui Iisus Hristos este numai cel încredinţat de Mântuitorul însuşi cu această misiune - Vezi: Pr. asist. dr. VASILE MIHOC, Galateni 1, p. 193.63 Din această cauză fuseseră instituiţi apostolii: să fie martorii misiunii pământeşti a Mântuitorului pe care să o propovăduiască şi să o continue în lume şi în Biserică - Vezi: M. L. HELD, Apostle in the Bible, p. 679.64 AUGUSTIN CALMET, Op. cit. , p. 500.136

Domnul îi trimite în toată lumea pentru a predica şi a boteza în numele Sfintei Treimi, dându-le şi puterea de a face minuni şi vindecări.65

Aşadar, în sens creştin, „apostol” indică un mandat divin ce trebuie dus la îndeplinire de o persoană aleasă de Hristos-Domnul şi împuternicită cu harisme speciale ca să predice şi să slujească în numele şi în locul Celui ce l-a împuternicit. Apostolii, prin împuternicirile, slujirile şi harismele ce li s-au dat, sunt executorii acestui mandat şi purtătorii bunei vestiri a Noului Testament.66 Apostolatul implică o chemare personală a Domnului, o urmare, o ucenicie sau o pregătire, după care urmează şi alegerea nominală din mulţimea mare de ucenici. împuternicirea şi trimiterea celor ce poartă acest nume are loc după o vreme de iniţiere în noua învăţătură,67 de ucenicie ca apostoli. Apostolatul, aşadar, este o creaţie proprie creştinismului sau mai precis o instituţie creştină, întemeiată de Hristos, şi nicidecum o instituţie preluată din iudaism.68

De o importanţă covârşitoare pentru Biserică, apostolii sunt numiţi de cele mai multe ori în paginile Noului Testament ucenici, ca şi ceilalţi creştini ai Bisericii primare, sau la fel ca mulţimea de oameni ce-L însoţeau pe Domnul.69 Acest lucru dovedeşte atât importanţa statutului de ucenic la lui Hristos, de la care s-au ridicat Cei Doisprezece, devenind apostoli, cât şi unitatea Bisericii organizată ierarhic încă de la început.70 în sens strict, a fi ucenic înseamnă a-L urma efectiv pe Iisus, a merge după El, văzându-L şi ascultându-L în mod fizic. Dar ucenicul lui Iisus îşi asumă o serie întreagă de privaţiuni, ducând o viaţă jertfelnică încă de la începutul însoţirii sale cu Mântuitorul: îşi părăseşte casa, familia, îndeletnicirea, se expune persecuţiilor de tot felul din partea opozanţilor învăţătorului, între aceştia aflându-se de multe ori prietenii de odinioară şi rude sau conducători.71

65 IBIDEM, p. 500.66 Pr. IOAN MIRCEA, Apostolatul, p. 550.67 IBIDEM, p. 547.68 IBIDEM, p. 550.69 IDEM, Dicţionar, p. 538.70 Excludem aici posibilitatea ca, în timpul scrierii Evangheliilor, Biserica să fi avut în vedere o minimalizare a rolului celor Doisprezece în Biserica primară, contopindu-i pe aceştia cu „mulţimea ucenicilor” Domnului. Nu avem motive să credem că această autoritate, deja istorică pentru primele decade după înviere, să se opună activităţii individuale a unor apostoli ca Petru, Pavel, Iacov ş.a., după cum sugerează teologul catolic John P. Meier, ca răspuns la cvasi absenţa Celor Doisprezece dincolo de paginile Evangheliilor - Vezi: JOHN P. MEIER, Art. cit., p. 671.71 IBIDEM, p. 636.

137

Instituirea Celor DoisprezeceGrupul Celor Doisprezece ucenici a fost germenele-celulă al viitoarei Biserici, şi a fost văzut ca însuşi Hristos72 încă din primul secol creştin. „Cu privire la apostoli şi profeţi, potrivit dogmei Evangheliei, să faceţi aşa: Orice apostol, care vine la voi, să fie primit ca Domnul”.7' Apostolii se află oarecum în identitate de lucrare cu Iisus Hristos întrucât ei lucrează „din El, prin El şi pentru El”, şi, în acest sens ei lucrează şi pentru Tatăl.74

Iisus începe să construiască Biserica Sa (Marcu 3, 13-19),75 prin alegerea şi rânduirea pietrelor de temelie76 (cf. Matei 16, 16) pe Muntele Fericirilor (Luca 6, 12-23). Chemările nominale la ucenicie ale Celor Doisprezece reprezintă paralela directă la chemările nominale ale patriarhilor evrei. Chemarea colectivă, ca act al instituirii Celor Doisprezece, este fără paralelă în Vechiul Testament. Din această cauză instituirea concomitentă a Celor Doisprezece reduce riscul unei înţelegeri trupeşti a făgăduinţelor lui Dumnezeu, ca vreun ucenic să se considere „primul născut” (sau renăscut) al familiei creştine.

Sfântul Evanghelist Matei nu consemnează momentul instituirii Celor Doisprezece ca grup distinct de mulţimea ucenicilor înaintea Predicii de pe Munte (Matei 5-7)77 deoarece „presupune colegiul acesta complet” (Matei 4, 18).78 Momentul trimiterii Celor Doisprezece, când îi aminteştenominal,79 este mult mai important decât cel al chemării personale: „abia

80acum intră în funcţiunea lor de apostoli sau trimişi ai Domnului”.Cuvintele care indică instituirea Celor Doisprezece sunt redate cu

sfinţenie de Sfântul Marcu: „Şi S-a suit pe munte şi a chemat la Sine pe câţi a voit, şi au venit la El. Şi a rânduit pe Cei Doisprezece, pe care i-a numit Apostoli, ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască, şi să aibă putere să

72 KARL HEINRICH RENGSTORF, Apostole, p. 67.73 învăţătură a Celor Doisprezece Apostoli, traducere de pr. D. Fecioru în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti voi. 1, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 30.74 Pr. IOAN MIRCEA, Apostolatul, p. 554.75 CONON COLE, The Gospel according to Mark, Inter-Varsity Press, Leicester, England, 1999, p. 135.76 Pr. IOAN MIRCEA, Apostolatul p. 550.77 La Matei momentul instituirii este identificat cu cel al trimiterii la propovăduire, lucru ce se explică prin tendinţa de sintetizare a autorului primei Evanghelii - Vezi: NATALIA MANOILESCU-DINU, Iisus Hristos Mântuitorul în lumina Sfintelor Evanghelii, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2001, p. 241.78IULIU OLARIU, Op. cit., p. 112.79 Din cuprinsul Evangheliei după Matei se observă că cititorii erau familiarizaţi cu termenii care definesc această instituţie sfântă: „Cei Doisprezece” (Matei 26, 14; 26, 47), „Cei Doisprezece ucenici” (Matei 10, 1; 20, 17; 26, 20), „Apostoli” (10, 2), iar numele lor nu sunt nici pe departe ale unor oameni simpli.80 Pr. prof. dr. VASILE GHEORGHIU, Op. c it, p. 348.138

vindece bolile şi să alunge demonii” (Marcu 3, 13-15). Aşadar Marcu prezintă instituirea Celor Doisprezece ucenici (3, 13-15)81 prin alegerea directă a acestora din mulţimea ucenicilor de Hristos însuşi. Majoritatea manuscriselor adaugă &7i6 gtoâ,oi după numeralul 5(I>8sKa pentru că numirea de apostoli,82 dată de Iisus, este conservată de Tradiţie83 şi aşezată ca atribut al Celor Doisprezece chiar şi atunci când erau simpli ucenici ai Domnului.

Şi Sfântul Luca prezintă în Evanghelia sa momentul instituirii: „Şi când s-a făcut ziuă a chemat la Sine pe ucenicii Săi şi a ales din ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli” (Luca 6, 13).84 Luca distinge astfel cu multă claritate sâmburele sau nucleul pe care îl constituie Cei Doisprezece în vastul cerc de ucenici.83 Instituirea Celor Doisprezece implică în primul rând voinţa şi autoritatea suverană a lui Dumnezeu de a-i chema şi de a-i alege, în momentul hotărât de El. Voinţa lui Dumnezeu, concretizată aici prin hotărârea instituirii Celor Doisprezece, este aceeaşi ca la chemarea omului la existenţă, prin creaţie: „să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fac. 1, 26). Alegerea unui popor sfânt din Avraam, Isaac şi Iacov, naşterea fiilor lui Iacov, investirea judecătorilor, instituirea regalităţii, alegerea regilor, a preoţilor şi a proorocilor sunt tot atâtea momente în care hotărârea lui Dumnezeu devine lucrare sau existenţă.

Apostolia, pe care Cei Doisprezece au primit-o (Luca 6, 13-22), pe lângă imensa responsabilitate de a păstra cu sfinţenie cuvintele Cuvântului,

86 ■ • 87implică şi autorizarea sau împuternicirea de a face aceasta. Pentru întărirea predicii, Cei Doisprezece au primit puterea vindecării celor

81 ULRICH LUZ, Matîhew 8-12, p. 67.82 BRUCE M. METZGER, A Textual Commentary on the Greek New Testament, United Bible Societies, London-New-York,1971, p. 146; FR A N ţO IS BOVON, L ’Evangile selon Saint Luc, I, p. 444.83 JOSEPH HUBBY, Op. cit., p. 77.84 Luca insistă aşadar în prezentarea unui grup foarte numeros de ucenici la începutul activităţii Domnului. în funcţie de importantă se vor cristaliza şi alte grupuri de oameni apropiaţi ai Domnului, pe lângă cei Doisprezece: Cei Şaptezeci şi femeile mironosiţe. Dar a fi ales, chemat şi instituit ca grup nu aparţine decât Celor Doisprezece şi Celor Şaptezeci.85 FRANCOIS BOVON, L ’Evangile selon Saint Luc I, p. 275.86 Iisus nu prevede autorizarea sau divinizarea câtorva indivizi anonimi. Autorizarea sau transmiterea bogăţiei de daruri spirituale o comunică unui grup de ucenici sau apostoli. P1ERRE BONNARD, Op. cit., p. 141. De altfel, Apostolii nu se deosebeau mult de ceilalţi ucenici până la Cincizecime, Pr. IOAN MIRCEA, Apostolatul, p. 546.87 Până în momentul instituirii grupului Celor Doisprezece, autorii Evangheliilor prezintă autoritatea lui Iisus în interpretarea Legii, în raport cu autorităţile religioase (în special fariseii şi saducheii), demonizaţii şi bolnavii din timpurile şi din poporul Său - Vezi: Pr. IOAN MIRCEA, Dicţionar, p. 50.

139

bolnavi, a exorcizării şi cea a învierii morţilor.88 Au primit şi puterea de a ierta păcatele (Matei 16,18; 18,18) şi nu în ultimul rând, porunca Frângerii Pâinii (Luca 22,19).89

Iisus le împărtăşeşte autoritatea Sa de Apostol, pe care o primise de la Tatăl (Matei 7, 9 şi 9, 6).90 El le-a dat un mandat, o împuternicire, ca să-I fie organe ale lucrării Sale de propovăduire, de vindecare, de exorcizare, de liturghisire şi i-a îmbrăcat apoi cu această autoritate.91

Despre acest mandat Mântuitorul le vorbeşte încă de la început,92 din momentul chemării lor la ucenicie: veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” (Matei 4, 19; Marcu 1, 17; Luca 5, IO).93 Activitatea Apostolilor de „pescari de oameni” va face ca „cei prinşi de dânşii”, creştinii de mai târziu, să moară, asemenea peştilor de odinioară, dar în sensul de moarte împreună cu Hristos (cf. Romani 6, 11; Galateni 2, 20).94 „Aceasta a fost o prevestire a înduhovnicirii Apostolilor căci ei urmau să aducă multe neamuri către mântuire cu ajutorul năvodului care este Cuvântul lui Dumnezeu”.95

ss Aceste minuni sunt totodată semnele mari ale împărăţiei pe care Apostolii o propovăduiau - Vezi: Pr. prof. dr. VASILE GHEORGHIU, Op. cit., p. 358-359.89 Toate aceste lucruri, cu cuvinte asemănătoare, sunt arătate de Evangheliile sinoptice ca fiind săvârşite mai întâi de Hristos. Doar El are autoritatea deplină în lume, doar El poate să lucreze cu putere. „Autoritatea lui Hristos se aplică la început la cei a căror vocaţie va fi de a tine de El şi de a îndeplini la rândul lor autoritatea” - Vezi: Pr. IOAN MIRCEA, Dicţionar, p. 50.90 IBIDEM, p. 50.91 R.T. FRANCE, The Gospel according to Matthews (The Tyndale New Testament Commentaries, voi. 1), Grand Rapids, Mich.: William B. Eerdmans Pub., 2007, p. 176.92 înaintea instituirii Celor Doisprezece, Iisus Se roagă (Luca 6,12). Momentele când Iisus Se roagă sunt momente cruciale ale erei creştine, în timp ce rugăciunea creştinilor introduce individul sau comunitatea în istoria pe care Dumnezeu o realizează prin Hristos. Iisus Se roagă toată noaptea, ceea ce demonstrează concentrarea totală asupra singurului lucru care contează. Iisus rămâne treaz, veghează, pentru a asculta voinţa lui Dumnezeu înaintea evenimentului. El prezintă mizeria (sărăcia) poporului şi neînţelegerea teologilor timpurilor Sale (Luca 6, 11) pentru a căror convertire indirectă, hotărăşte rânduirea celor Doisprezece pe care îi alege nu după cunoaşterea Legii ci după a Sa voinţă - Vezi: FRANţ'OlS BOVON, L ’Evangile selon Saint Luc I, p. 274.93 Pescari de oameni arată rapiditatea şi autoritatea cu care cuvântul lui Iisus, apoi al Apostolilor va aduna oamenii pentru îm părăţie - Vezi: PIERRE BONNARD, Op. cit., p. 50.94 IBIDEM, p. 50.95 Ca pescari de oameni îi vor aduce pe aceştia la viaţă după cum mai înainte au adus peştii la moarte prin pescuire — Vezi: Vieţile Sfinţilor Apostoli, traducere de Diana Potlog, Ed. Sophia, Bucureşti, 2002, p. 9.140

Apostolii, formaţi treptat de El, au fost investiţi cu unele harisme (Matei 10,1,8) care au sporit la Cincizecime.96 De fapt, ei nu vor fi Apostoli deplini decât la Cincizecime, odată cu primirea Sfântului Duh.97 Esenţial funcţiei apostolatului va fi puterea de a izgoni duhurile necurate98 şi a tămădui sufletele şi trupurile, pregătind astfel instaurarea împărăţiei.

Puterea pe care o primesc Cei Doisprezece în momentul instituirii, ca de altfel şi Cei Şaptezeci mai târziu, va fi esenţială pentru întreaga activitate ulterioară a misionarilor creştini: vindecarea şi exorcismul (Mt. 10, 1). Marcu enunţă şi el această putere, dar ţine să accentueze izvorul acesteia. Aşadar ucenicii vor putea să fie apostoli doar dacă sunt cu Hristos atât înainte cât şi după înviere.99

Termenul cm6oToA.oi s-a născut odată cu cercul Celor Doisprezece, care sunt un cerc închis100 la începutul veacului apostolic. Tradiţia Bisericii înţelege grupul Celor Doisprezece ca o instituţie a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu semnificaţie deosebită pentru iconomia mântuirii oamenilor, pentru Biserică şi mai ales pentru „depozitul de credinţă întâlnit în Biserică”.101

Cei Doisprezece sunt reperul apostolatului creştin şi nu pentru că arfi singurii apostoli. Ceilalţi, consemnaţi dincolo de paginile celor patruEvanghelii, au fost comparaţi cu ei pentru verificarea veridicităţiiapostolatului şi apărarea dreptei credinţe în faţa contestatarilor. SfântulPavel, Bamaba (Galateni 1,1; Fapte 14, 14), Matia (Fapte 1, 26), Iacov şi

• 102fraţii Domnului (I Corinteni 9, 5; Galateni 1, 19), Andronic şi Iunia

96 Pr. dr. IOAN MIRCEA, Dicţionar, p. 38; IULIU OLARIU, Op. cit., p. 112.97 FRANCOIS BOVON, L 'Evangile selon Saint Luc I, p. 276.98 PIERRE BONN ARD, Op. cit. , p. 141.99 Vindecarea copilului lunatic, de la poalele muntelui Schimbării la Faţă (Matei 17, 14-21, Luca 9, 37-43) şi arătarea Domnului înviat ucenicilor Săi arată că Cei Doisprezece nu au primit totul la instituire, ci dimpotrivă: Evangheliile sinoptice ne prezintă pe Cei Doisprezece mai mult ca ucenici decât ca Apostoli. Ei sunt ucenicii Domnului dinainte de a fi Apostoli şi rămân în ascultare până la moartea şi învierea Domnului. Abia la Cincizecime ei primesc putere deplină prin Duhul Sfânt. Ei nu primesc acum un alt Apostolat ci primesc desăvârşirea şi sfinţirea celui primit la început ca un sâmbure şi crescut în atmosfera vieţuirii cu Hristos.100 La început doar Cei Doisprezece aveau titlul de Apostol, dat de însuşi Hristos odată cualegerea şi trimiterea lor în prima misiune în Israel. Faptul că primul act al celor 11, după moartea lui Iuda, a fost alegerea unui bărbat care să completeze locul vacant, arată că eicredeau că numărul lor era fixat cumva la 12 - Vezi: Pr. asist. dr. VASILE MIHOC,Galateni I, p. 192.101 F. KLOSTERMANN, Apostles in New Catholic Encyclopedia, voi. 1, Detroit: Thomson/Gale; Washington, D.C.: Catholic University of America, 2002-2003, p. 681.102 Are şi Iunia numele de apostol, în special în virtutea calităţii sale de soţie a apostolului Andronic. Totuşi, există suficiente voci care se grăbesc să o numească prima femeie apostol

141

(Romani 16, 7) şi mulţi alţii103 au fost cinstiţi cu acest nume pentru că L-au văzut pe Domnul înviat, au luat putere şi poruncă de la El să predice Evanghelia, păstrând în acelaşi timp unitatea de credinţă cu Biserica Celor Doisprezece, indiferent în ce parte a lumii i-a mânat Duhul a grăi.

Principalele obiecţii aduse apostolatului Celor DoisprezeceToate persoanele cinstite de Sfânta Biserică cu numele de apostol sunt conştiente de chemarea la misiunea primită direct de la Hristos, fie înainte, fie după înviere, cel puţin la fel de mult ca şi Samuel şi Ieremia, de vocaţia lor profetică. Apostolii au fost cunoscuţi de mai înainte de Dumnezeu şi rânduiţi de El pentru a împărtăşi lumii pe Hristos şi vestea bună a mântuirii, însă apostolii nu trebuiau să facă altceva prin lucrarea lor decât să prelungească în lume trimiterea Fiului de către Tatăl în lume pentru mântuirea oamenilor.

„Cei Doisprezece” nu este doar un grup de ucenici ai Domnului ci o instituţie unică în istoria Bisericii, creată de Dumnezeu însuşi din voinţa şi hotărârea Sa (cf. Marcu 3, 13). împotriva acestui adevăr s-au ridicat o serie întreagă de obiecţiuni care încearcă să minimalizeze sau să excludă rolul Celor Doisprezece, şi odată cu ei, a apostolatului, în istoria Bisericii primare.

1. Astfel s-a încercat asimilarea apostolatului creştin cu manifestările prozelitiste iudaice, existente în formă organizată în vremea instituirii Celor Doisprezece (cf. Mt. 25, 15) ai cărei exponenţi principali erau trimişii de la templu.’04

Dar apostolul creştin se deosebeşte radical de şaluahul iudaic. în primul rând apostolul nu reprezintă vreun om, fie el chiar conducătorul religios suprem al unei naţiuni, ci pe Dumnezeu însuşi, prin mijlocirea lui Iisus Hristos. Din această cauză apostolul creştin nu are o lucrare cu scop omenesc, material, ci dimpotrivă, are un scop înalt, dumnezeiesc. Mai mult

- Vezi: ELDON JAY EPP, Junia: the first woman apostle, Minneapolis: Fortress Press, 2005; MICHAEL BURER, DANIEL B. WALLACE, Was Junia Really an Apostle? A Re-Examination o f Rom 16.7, in „New Testament Studies”, nr. 47/2001, p. 76-91 .103 De remarcat că în calitatea lor de martore ale învierii, femeile mironosiţe s-au bucurat de o cinstire deosebită chiar din partea Celor Doisprezece, fiind numite, peste câteva veacuri, cu apelativul de apostoli. în acest context devine evidentă reaua intenţie a celor care caută să se folosească de numele păstrat cu evlavie de Biserică ale unor astfel de femei sfinte pentru a scrie cuvinte defăimătoare la adresa celor care, mai mult decât Eva, au adus oamenilor viaţa — Vezi: GERALD O'COLLINS, Mary Magdalene as major Witness to Jesus'Resurrection, in „Theological Studies”, nr. 48/1987, p. 632 ş.u.l04„După firea sa, instituţia trimişilor este profană, iar nu de natură religioasă, şi acolo unde apare în formă religioasă e numai o formă întâmplătoare” - Vezi: KARL HEINRICH RENGSTORF, Apostole, p. 67.142

chiar, după terminarea lucrării misionare încredinţate, apostolul nu-şi pierde calitatea sa de apostol,105 rămânând aşa până la moarte, fiind cinstit apoi de Biserică în rândul Sfinţilor Apostoli.

Prima ruptură decisivă între Iisus şi iudaismul organizat o întâlnim la Marcu 3, 7-12,106 chiar înaintea instituirii grupului Celor Doisprezece. După vindecarea omului cu mâna uscată în sinagoga din Capemaum într-o zi de sâmbătă (Marcu 3, 1-5), fariseii s-au sfătuit cu irodianii107 ca să-L piardă pe Iisus (Marcu 3, 6). Acesta este momentul în care Hristos-Domnul, împreună cu ucenicii Săi şi cu mulţime mare de oameni din Galileea, ludeea, Ierusalim, Idumeea, din împrejurimile Tirului şi Sidonului, a plecat înspre mare (Marcu 3, 7-8). Se poate vorbi despre acest loc şi acest moment ca de începutul misiunii Sale publice.108

în Noul Testament a7ioaxs?iXsiv se găseşte de 135 de ori din care, în Evanghelii şi în Faptele Apostolilor de 123 de ori iar în scrierile lucanice de 79 de ori.109 în toate aceste cazuri apostolul este persoana aleasă, pregătită, investită cu darurile Duhului Sfânt şi trimisă la oameni ca să propovăduiască Evanghelia împărăţiei.110 Trebuie subliniat că în Noul Testament anocToXoc, nu înseamnă niciodată actul trimiterii, sau, figurativ, obiectul de trimis. El este doar omul care este trimis, investit cu întreaga autoritate111 din partea Trimiţătorului

2. O altă teorie încearcă să reducă apostolatul la o creaţie fictivă a celor ce au alcătuit Noul Testament. Unii exegeţi, dezlipind numele Celor Doisprezece de numărul lor, încearcă fără succes să demonstreze un aşa zis fals, ca o copie a numărului 12 din tradiţia iudaică: „colegiul celor Doisprezece Apostoli în Ierusalim a fost o copie a autorităţii centrale religioase din Oraşul Sfânt” .112 Alţi autori încearcă să demonstreze că

105 M. L. HELD, Apostle in the Bible, p. 679.106 CONON COLE, Op. cit., p. 133.107 Aceştia sunt identificaţi în teologia românească cu secta esenienilor - Vezi: CONSTANTIN DANIEL, Irodienii - denumire a esenienilor în Noul Testament, în „Studii Teologice”, anul XXVI, nr. 9-10/1974, p. 529-546; IDEM, Esenienii şi Biserica primară, în „Studii Teologice”, anul XXII, nr. 7-8/1974, p. 707-716.108 CONON COLE, Op. cit., p. 133.109 ROBERT DUNCAN CULVER,/!/-/. cit, p. 134.110 Pr. dr. IOAN MIRCEA, Dicţionar, p. 38.111 KARL HEINRICH RENGSTORF, Apostole, p. 67.112 R. SCHUTZ, Apostel und Jiinger. eine quellenkritische und geschichtliche Untersuchung iiber die Entstehung des Christentums, A. Topelmann, 1921, citat de DUMITRU I. GĂINĂ, Sfinţii Apostoli şi episcopii, în „Studii Teologice”, nr. 9-10/ 1962, p. 584. Aberaţia lui Saintyves este şi mai mare. El este în stare să afirme că numărul 12 este importat chiar şi în Vechiul Testament din tradiţiile caldeene şi greceşti, motivând strălucirea de care se bucură Cei Doisprezece doar prin faptul că numărul 12 avea la caldeeni conotaţii astrale -

143

sinopticii folosesc a7i6cn:oA.oi ca să înrădăcineze pe Cei Doisprezece în viaţă lui Iisus adică să realizeze o legătură între predicatorii Bisericii primare şi

• • 113 *Iisus Cel istoric. In vederea acestui lucru Biserica ar fi „inventat” o serie întreagă de „scene ideale”, aşa cum sunt chemările adresate de Iisus Celor Doisprezece ucenici ai Săi114 sau misiunile prepascale încredinţate Celor Doisprezece şi Celor Şaptezeci.115

Orice credincios, oricât ar fi fost el de învăţat, nu putea să pună în gura Mântuitorului cuvinte nerostite de El, doar ca să-şi realizeze un scop redacţional.11(1 De altfel, mărturia Celor Doisprezece a reprezentat principalul izvor al Evangheliilor motiv pentru care sunt menţionaţi atât de des în cuprinsul Noului Testament.

3 .0 a treia categorie insistă că ucenicii Mântuitorului, au avut un rol temporal sau provizoriu. Dacă ei sunt menţionaţi în memoriile Bisericii după înviere, nu implică importanţa de care s-au bucurat aceştia în rândul credincioşilor. Toate indicaţiile ar avea conotaţie negativă, amintirea lor fiind un exemplu rău pentru credincioşi. Ca reprezentanţi ai exclusivismului iudaic, Cei Doisprezece ar fi fost oponenţii neîmpăcaţi ai Sfântului Pavel şi ai celorlalţi misionari autorizaţi de Biserica creştină şi universală.

Considerând clarificată unitatea Bisericii creştine, începând chiar cu unitatea apostolatului, pe care Sfântul Pavel o demonstrează cu prisosinţă, atragem atenţia că instituţia apostolatului nu poartă pecetea provizoratului. Dacă Iisus i-a trimis pe Cei Doisprezece într-o misiune în Galileea (Mt. 10; Lc. 9), numită impropriu „de probă”, doar pentru că făcea parte din pedagogia divină a instruirii ucenicilor, nu înseamnă că au fost apostoli doar

1 1 7 . . . . . .pentru acea perioadă. Cei Doisprezece nu au fost apostoli provizorii sau

Vezi: P. SAINTYVES, Deux Mythes Evangeliques: Ies Douze Apâtres et Ies 72 Disciples, Paris, Librairie Emile Nourry, 1938, p. 220.113 Respingem astfel orice posibilă imixtiune în textul sacru a autorilor amintiţi. Orice credincios, oricât ar fi el de învăţat, nu putea să pună în gura Mântuitorului cuvinte nerostite de El, doar ca să-şi realizeze un scop redacţional. în acest context, părerea lui Franijois Bovon, că sinopticii folosesc cotoctoA.o i ca să înrădăcineze pe Cei Doisprezece în viaţa lui Iisus este de neacceptat - Vezi: FR A N ţO IS BOVON, L ’Evangile selon Saint Luc I, p. 272.114 RUDOLF BULTMANN, Historia de la tradiciân sinoptica, tradujo Constantino Ruiz- Gaindo sobre el original alemân Die Geschichte der synoptischen Tradition, ediciones sigueme, Salamanca, 2000, p. 218.115 PHILIP SCHAFF, History o f the Christian Church from the Birt o f Christ to the Reign o f Constantine, voi. 1, New-York, Charles Scribner, 1882, p. 55.116 PIERRE BONNARD, Op. cit., p. 49.117 Meier ajunge să definească apostolatul ca misiune temporară pornind de la temporalitatea trimiterii celor Doisprezece în Galileea înaintea Patimilor şi învierii Domnului. Pornind de la temporalitatea acestei misiuni, adresate exclusiv evreilor, teologul amintit încearcă neinspirat să demonstreze că apostolatul este o instituţie temporară ce se cuprinde între graniţele momentului trimiterii şi cel al reîntoarcerii la Iisus - Vezi: JOHN P.144

de probă, ci ucenici in raport cu Iisus şi totodată apostoli ai Săi în raport cu lumea iudaică şi apoi cu neamurile. Apostolatul Celor Doisprezece a fost netransmisibil urmaşilor şi veşnic, după modelul rădăcinii pentru pomul viu sau al temeliei pentru edificiu. Deşi nu se mai vede ca în secolul întâi creştin, apostolatul există la temelia Bisericii până la sfârşitul veacurilor, pentru că „nici porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18).

4. Nu în ultimul rând trebuie amintită şi pretinsa ierarhizare a celor Doisprezece. Teologii catolici au promovat pe Sfântul Petru în fruntea tuturor apostolilor, subordonându-i acestuia şi urmaşilor lui din scaunul episcopal din Roma, odată cu ceilalţi Apostoli, întreaga Biserică. Principalul eveniment avut în vedere este mărturisirea lui Petru din Cezareea lui Filip, când Mântuitorul îi promite cheile împărăţiei cerurilor şi aşezarea sa la temelia Bisericii.

Mărturisirea lui Petru afirmă originea divină şi natura divină a lui118Hristos, egalitatea şi unitatea Sa cu Tatăl. Dar trebuie remarcat faptul că

nici Petru, nici un alt apostol nu construieşte Biserica, ci Hristos însuşi. „El anunţă şi promite propria Sa activitate asupra persoanei lui Petru”119 şi aBisericii definită şi „comunitatea mesianică pe care Iisus deja a adunat-o şi

120care, după moartea Sa, va vesti numele Său la oameni”.Verbul otavo(ia,a(o este asociat unui termen colectiv la Luca 6, 13

iar la Luca 6, 14, unui termen personal, numindu-1 pe Simon, Petru sau Chefa. Acest lucru sugerează, pe de o parte, responsabilitatea colectivă, a Celor Doisprezece, pe care îi numeşte apostoli, iar pe de alta, responsabilitatea apostolică personală a fiecăruia, netransmisibilă prin hirotonie.121 Din rolul îndeplinit de Sfântul Petru în viaţa Bisericii primare, există un aspect care nu poate fi delegat unor succesori ai săi. „El face partedin grupul Celor Doisprezece care, prin caracterul unic al mărturiei lor, nu

122pot avea succesori”.Sfinţii Apostoli (Cei Doisprezece, Pavel şi Cei Şaptezeci) sunt

autoritatea în Biserică şi fondatorii ei. Dacă autoritatea lor o preiau episcopii

MEIER, Art. cit., p. 639-640. în acest caz puterea cu care au fost investiţi cei Doisprezece ar fi ca o haină pe care ar putea să o poarte oricine, lucru ce convine foarte bine învăţăturii despre succesiunea petrină a episcopului din Roma. Ori, dacă am accepta această teză, am separa mântuirea de firea umană şi pe Dumnezeu de oameni. Din această cauză merită să accentuăm că instituţia apostolatului nu este temporară în viaţa Celor Doisprezece, ci definitivă.118 PIERRE BONN ARD, Op. cit., p. 243.119 IBIDEM, p. 245.120 IBIDEM, p. 245.121 FRANCOIS BOVON, L 'Evangile selon Saint Luc 1, p. 276.122 Pr. lect. dr. CONSTANTIN PREDA, Tu es Petrus: Matei 16,17-19, în „Studii Teologice”, seria a IlI-a, anul I, nr. 2/2005, p. 58.

145

în păstorirea credincioşilor, calitatea de fondatori nu poate fi moştenită sau preluată de către cineva. De aceea apostolatul „este o harismă, dar e pe viaţă”.124 Totodată apostolatul primar nu poate fi moştenit şi nici transmis, deci este unic în istorie şi irepetabil, dar esenţial pentru păstrarea nealterată a Cuvântului Evangheliei.125

ConcluziiCei Doisprezece sunt primii ucenici ai Mântuitorului care au purtat numele de apostoli, lor urmându-le şi alţii. Numărul lor reprezintă o identitate a unei instituţii pe care Mântuitorul a realizat-o înainte de a institui Biserica. Biserica se numeşte apostolică nu dintr-o dispută cu Cei Doisprezece ucenici şi apostoli, ci dintr-o continuitate firească, Cei Doisprezece fiind germenele, rădăcina sau temelia Bisericii.

Grija evidentă a Bisericii primare pentru păstrarea numărului de 12 apostoli, după trădarea şi moartea lui Iuda, dovedeşte importanţa acestei instituţii: Cei Doisprezece reprezintă o instituţie definitivă şi pe viaţă la care se va raporta întreaga activitate misionară a Bisericii, începând chiar cu Sfântul Pavel şi cu Cei Şaptezeci. Dar această instituţie, din punct de vedere istoric, ia sfârşit odată cu moartea ultimului din Cei Doisprezece, către anul 100 d. Hr.

Apostolii nu au consacrat alţi apostoli succesori în diferite scaune episcopale pentru că nu puteau să facă pe cineva martor al Domnului aşa cum fuseseră ei. Nu puteau să învrednicească pe nimeni de chemările, de alegerea, de împuternicirile şi de harismele pe care ei le primiseră nemijlocit de la Domnul. Aşadar, existenţa şi lucrarea Celor Doisprezece s-a încheiat la sfârşitul secolului I creştin iar Biserica a rămas apostolică prin păstrarea nealterată a credinţei Apostolilor şi a ierarhiei de origine apostolică

Resume: Les douze Apotres du Seigneur et l ’importance de leur mandate pour Vinstitution d ’Eglise ChretienneDouze disciples de Jesus Christ sont presentes d’une maniere individuelle dans Nouveau Testament. L ’accent mis sur le nombre de ces disciples, qui doit etre complete apres la trahison de Juda et leur sortie d ’entre les Apotres,

lij NATALIA MANOILESCU-DINU, Ap. cit., p. 329.124 BAINVEL, Apotre, in „Dictionnaire de Theologie Catholique”, tome premier, Outhenin-Chalandre Fils Ed.eurs, Paris, 1842, p. 165-169.125 Nu înţelegem în acest context lejeritatea teologilor apuseni, încă din vechime, de a proclama lucruri şi persoane drept „apostolici”, „apostoleşti” sau chiar „apostoli”. Aşa întâlnim de exemplu „nunţiu apostolic” pentru episcopul delegat al papei, veşmânt „apostolic” sau chiar „binecuvântare apostolică” rostite de ierarhi catolici contemporani - Vezi: F. KLOSTERMANN, Op. cit., p. 688.146

prouve que Ies Douze ne sont seulement un groupe de disciples, mais une institution ayant un role particulier pour le debut de l’Eglise Chretienne. Bien qu’elle soit unique dans toute l’histoire de l’humanite, l ’institution de l’apostolat represente specialement par Ies Douze, est etemelle. Ce n ’est pas parce que Ies Apotres ont forme d’autres apotres, mais parce qu’ils se trouvent â la base de l’Eglise jusqu’â la fin des siecles.

147