1

T

An I, numărul 6. Revista apare pe 28 ale fiecărei luni. Publicaţie exclusiv online

Ponderea culturii clasice în arta şi mentalitatea renascentistă

2

3

Cuprins

Lycurg...................................................................................................................5

Cum pothos-ul lui Caesar a schimbat Roma şi de ce a plâns el la moartea lui Pompeius (69–49 a. Chr.)...................................................................................12

Scythia Minor în opera de exil a lui Publius Ovidius Naso................................22

Ponderea culturii clasice în arta şi mentalitatea renascentistă............................37

Cadrul istorico-juridic internaţional al dezvoltării Sulinei. „Chestiunea Sulina” în atenţia Marilor Puteri la începutul sec. al XIX-lea. Principalele momente ce au influenţat comerţul şi navigaţia (I).................................................................51

Fotografii

1. Coperta

(http://www.ibiblio.org/wm/paint/auth/bruegel/icarus.jpg)

2. Leda şi Lebăda

(http://picturi.artzone.ro/picturi_celebre/mari/Leda_si_lebada_de_leonardo_da_vinci.jpg)

3. Danäe

(http://www.galleriaborghese.it/opere/maxi/danae.jpg)

4

4. Bacchus şi Ariadna

(http://www.nationalgallery.org.uk/upload/img/titian-bacchus-ariadne-NG35-fm.jpg)

5. Căderea lui Icar

(http://www.ibiblio.org/wm/paint/auth/bruegel/icarus.jpg)

6. Şcoala din Atena

(http://old.qmagazine.ro/modules/articles/content/121/small/scoala-din-atena.jpg)

5

Lycurg

Autor: Iustin Müler Rezumat. Sparta, cetate recunoscută pentru arta războiului, s-a format între secolele

IX-VIII a. Chr., în urma unui proces de fuziune între dorieni şi vechii locuitori ai Laconiei. Dăinuirea Spartei în istorie s-a datorat lui Lycurg. Perioada în care a trăit este învăluită în mister, pentru unii cercetători şi istorici Lycurg fiind doar un personaj fictiv. Lycurg ar fi provenit dintr-o familie în care tatăl ar fi fost regele Spartei. După moartea tatălui şi a fratelui său în urma unor lupte de stradă, Lycurg ar fi devenit regele Spartei, însă locul i l-a oferit ulterior nepotului său, urmaşul de drept al tronului. Temându-se de comploturile împotriva sa, Lycurg a hotărât să părăsească Sparta, dar se întoarce pentru a organiza cetatea. Înainte de a muri, i-a determinat pe cetăţeni să jure că nu vor schimba legile create de el până nu se va întoarce din Delfi. Trupul i-a fost ars pe rug pentru ca cetăţenii spartani să nu se considere dezlegaţi de jurământul făcut dacă corpul său era adus în cetate.

După moartea lui, oamenii l-au văzut ca pe o variantă a lui Zeus Lycaios, numele său însemnând „cel care alungă lupii”.

Résumé. Sparte, une cité reconnue pour l’art de la guerre, a été formée entre le

IXème siècle et le VIIIème siècle a. Ch., après un procès de fusion entre les Doriens et les vieux citoyens de la Laconie. La survie de Sparte dans l’histoire est due à Lycurgue. La période om il a vécu est tombée dans le mystère ; pour quelques chercheurs et historiens, Lycurgue est juste un personnage fictif. Lycurgue était d’une famille dont le père a été le roi

Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, Universitatea „Ovidius” din Constanţa (email: contact@itinerariu-istoric.ro).

6

de Sparte. Après la mort de son père et de son frère, après quelques combats de rue, Lycurgue aurait devenu le roi de Sparte, mais il a offert le trône à son neveu, le vrai descendent du trône, cela étant une preuve de respect pour son frère. Ayant peur des complots contre lui, Lycurgue décide de quitter Sparte. Il retourne, toutefois, pour organiser la cité. Avant de mourir, il a fait jurer les citoyens qu’ils ne changeraient pas les lois créées par lui jusqu’à sa rentré de Delphes. Son corps a été brulé pour que les citoyens n’oublient pas le serment.

Après sa mort, les gens l’ont considéré une sorte de Zeus Lycaios, son nom signifiant «celui qui éloigne les loups».

Cuvinte-cheie: Legile lui Lycurg, Zeus Lycaios, hoplit spartan, Harilaos, Retra lui

Lycurg.

Sparta a fost un oraşul-stat din Grecia antică al cărui nume desemna o societate strict militară, care îl avea în centru pe hoplitul spartan. Deprinderea artei războiului era menirea nou-născutului spartan, şi nu exista nimic mai presus decât acest ideal militar. Sparta s-a constituit ca polis între secolele IX-VIII a. Chr. în urma unui probabil proces de fuziune a unor grupuri de dorieni care au apărut dinspre ţinuturile de nord-vest ale Greciei şi a vechilor locuitori ai Laconiei, instalaţi statornic aici din epoca bronzului1. Lycurg este cel care a contribuit la gloria Spartei în istorie, fiind o cetate care nu s-a remarcat prin strategii expansioniste ca romanii sau alte naţii, ci printr-o organizare unică care a avut succes pentru câteva sute de ani. Despre perioada în care a trăit Lycurg s-a scris foarte mult şi s-a interpretat la fel de mult. Este posibil ca Lycurg să fi 1 Zoe Petre, Civilizaţia Greacă şi originile democraţiei, Editura Erasmus, Bucureşti, 1993, p. 162.

7

trăit undeva în timpul instituirii Jocurilor Olimpice2. Unii cred că a trăit cu nouă sute de ani înainte de Christos, cu opt sute, sau cu şapte sute, dar şase sute pare cea mai probabilă cifră3. De asemenea, există autori care cred că el nu a existat4. O altă teorie despre Lycurg este aceea că ar fi inventat instituţiile şi legile spartane pe la începutul secolului al-IX-lea a. Chr.

Tatăl lui Lycurg a fost unul dintre regii Spartei, însă Lycurg nu era moştenitorul de drept al tronului. În timpul conducerii tatălui lui Lycurg, bogaţii îi asupreau pe cei săraci, fapt care a dus la dese lupte de stradă, într-o astfel de luptă fiind omorât tatăl său. După tradiţia spartană, următorul rege ar fi trebuit să fie fratele lui Lycurg, Polidect, însă destinul a făcut ca şi Polidect să moară, astfel că moştenitorul tronului a devenit Lycurg. Soţia lui Polidect, însă, aştepta un copil, copil care în mod normal ar fi fost moştenitorul tronului. Surprinzător este faptul că Lycurg nu şi-a dorit niciodată să fie rege, el făgăduind că, dacă copilul va fi băiat, va fi regele Spartei. Important este că, soţia fratelui său era îndrăgostită de Lycurg5 şi ar fi vrut să îl omoare pe nou-născut. Bănuind gândurile diabolice ale femeii, Lycurg a reuşit să-şi salveze nepotul luându-l imediat după ce a fost născut. Îl va urca pe tron şi îi va spune: ,,Iată, spartani, acesta-i regele vostru! Să-i dăm numele de Harilaos şi să ne cârmuiască spre bucuria poporului.”6

Într-o istorie a lumii în care comploturile şi crimele făcute din dorinţa de putere au existat încă din cele mai vechi timpuri, până în perioada 2 Plutarh, Oameni iluştri ai Greciei, Editura Cartier, Chişinău, 1997, p. 2. 3 Indro Montanelli, Istoria Grecilor, Editura Artemis, Bucureşti, 1996, p. 74. 4 M. I. Finley, Vechii Greci, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p. 113. 5 Plutarh, op. cit. p. 3. 6 Ibidem, p. 5.

8

contemporană, exemplul lui Lycurg este o dovadă de respect pentru fratele său şi pentru tradiţia spartană. Cum nu era posibil ca Harilaos să conducă, fiind mult prea mic pentru această sarcină, Lycurg a condus Sparta pentru o scurtă perioadă de timp, câştigând simpatia şi respectul cetăţenilor. Dar, ca orice alt rege al istoriei, a atras şi antipatii. Temându-se de un complot împotriva sa prin asasinarea nepotului său şi învinuirea sa prin invocarea setea de putere, Lycurg a decis să părăsească Sparta.

Din Sparta, el a călătorit în sud, ajungând în Creta. Apoi s-a îndreptat spre Asia Mică. Pe parcursul călătoriilor sale, Lycurg a primit mai multe invitaţii de a se întoarce în Sparta. Într-un final, el s-a întors pentru a crea noi legi pentru cetate, care vor fi cunoscute sub denumirea Legile lui Lycurg. Acesta a realizat o reorganizare a puterii politice unde cel mai important organ al statului a devenit gerusia sau Sfatul Bătrânilor. Regii îşi păstrau însemnătatea doar pe timp de război. Cum un conflict între regalitate şi Sfatul Bătrânilor pentru putere era iminent, Lycurg a scris o lege numită Retra lui Lycurg7.

În perioada lui Lycurg, Sparta era departe de gloria ce avea să o cunoască în viitor. Luxul aristocraţiei era la tot pasul, iar diferenţa de avere între cetăţeni era foarte mare. Jafurile erau nenumărate. Reformele lui Lycurg au rezolvat şi această problemă prin împărţirea pământului în mod egal, Lycurg considerând că pământul primit asigura strictul necesar de făină de orz, ulei şi vin. De asemenea, a bătut o nouă monedă nu din aur sau argint, ci din fier. Această monedă nou bătută era foarte grea şi lipsită de valoare, astfel că furtul acesteia era inutil. O altă decizie luată de Lycurg, care a dus la dezvoltarea

7 Ibidem, p. 6.

9

Spartei ca societate militară, a fost crearea sisitiilor8, adică mese colective ale spartanilor liberi. Aveau în jur de douăzeci de membri, fiecare membru contribuind cu aproximativ două kilograme de orz, brânză, fructe, vin. Dacă un membru venea ghiftuit şi nu mânca bunătăţile de pe masă, însemna că masa nu era îndeajuns de bună pentru el, şi putea fi sancţionat cu amendă, ori exclus. Astfel, aceste mese au avut un rol important în câştigarea încrederii reciproce, încredere foarte importantă pe câmpul de luptă, având în vedere tactica de luptă a spartanilor.

O altă obligaţie pe care o avea spartanul era aceea de a se însura şi de a avea grijă de soţii. În cazul în care aceştia nu se însurau, nu erau respectaţi în cetate şi chiar puteau fi pedepsiţi. În Sparta, taina căsătoriei era foarte importantă, pentru că Sparta avea nevoie de nou-născuţi de sex masculin, pentru a fi antrenaţi în arta războiului. Dacă un spartan nu avea urmaşi, indiferent de funcţia deţinută, nu era respectat. O pildă spune că la intrarea unui comandant neînsurat în cort, un tânăr nu s-a ridicat, iar la observaţia ce i s-a făcut acesta a răspuns: ,,Nu sunt obligat să iau poziţia de drepţi în faţa ta, căci tu nu ai un fiu care să se ridice mai târziu în faţa mea.”9

Reformele iniţiate de Lycurg, deşi nu se cunoaşte cu exactitate perioada în care s-au derulat, au făcut din Sparta acea societate cunoscută şi astăzi pentru organizarea militară unică.

În jurul vârstei de 85 de ani, Lycurg a refuzat să mănânce şi să bea, murind din cauza foamei. Înainte de a muri, acesta a făcut o ultimă călătorie la Delfi, unde îşi va întâlni sfârşitul, dar înainte de a pleca, Lycurg le-a cerut

8 Ibidem, p. 9. 9 Ibidem, p. 11.

10

cetăţenilor Spartei să jure că nu vor schimba legile create de el, până când trupul său nu se va întoarce de la Delfi. Rugaţi anterior de Lycurg, nişte prieteni i-au ars corpul pentru ca acesta să nu fie adus în Sparta, şi astfel spartanii să nu se considere dezlegaţi de jurământul făcut10. După moartea lui, s-a răspândit ideea că Lycurg nu era om, ci zeu. El putea fi o zeitate sau un erou din Arcadia – probabil o variantă a lui Zeus Lycaios, zeul de pe muntele lupilor. Numele său însemna ,,cel care alungă lupii”11.

10 Ibidem, p. 18. 11 J. B. Bury, Russell Meiggs, Istoria Greciei până la moartea lui Alexandru cel Mare, Editura All, trad. Diana Stanciu, ediţia a IV-a, Bucureşti, 2008, p. 99.

11

Bibliografie

Izvoare istorice

1. Plutarh, Oameni iluştri ai Greciei, Editura Cartier, Chişinău, 1997.

Lucrări generale

1. Bury, J. B., Meiggs, Russell, Istoria Greciei până la moartea lui Alexandru cel Mare, Editura All, trad. Diana Stanciu, ediţia a IV-a, Bucureşti, 2008.

2. Finley, M. I., Vechii greci, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974. 3. Montanelli, Indro, Istoria grecilor, Editura Artemis, Bucureşti, 1996. 4. Petre, Zoe, Civilizaţia greacă şi originile democraţiei, Editura Erasmus,

Bucureşti, 1993.

12

Cum pothos-ul lui Caesar a schimbat Roma şi de ce a plâns el la

moartea lui Pompeius (69–49 a. Chr.)

„Mai degrabă aş vrea să fiu primul într-un sat din Gallia,

decât al doilea la Roma.”

Gaius Iulius Caesar

Autor: Alexandru Bunescu

Rezumat. La 10 ianurie 49 a. Chr., Iulius Caesar a traversat Rubiconul, râul care marca graniţa dintre Gallia şi Italia, răspunzând cu armele la somaţia Senatului de a-şi dezmembra armata şi reveni paşnic în Italia. Caesar nu acceptase termenii expirării proconsulatului său în Gallia impuşi de Senat, care îi erau în dezavantaj şi-l expuneau la maşinaţiunile adversarilor săi din Roma. Pompeius, prietenul, partenerul politic şi socrul lui Caesar, se raliase deciziei Senatului, dar esenţa cea mai intimă a existenţei lui Caesar, dorinţa de putere, va târî Roma în mijlocul unui teribil război civil, care se sfârşi prin căderea Republicii şi prin redefinirea unui sistem politic care va guverna Roma în următoarele cinci secole.

Résumé. A 10 janvier 49 a. Chr., Iulius Caesar a traversé le Rubicon, le fleuve qui marquait la frontière entre la Gaule et l’Italie. Il a répondu avec les armes à la citation du Senat de dissoudre son armée et de revenir pacifiquement en Italie. Caesar n’avait pas accepté les conditions de l’expiration de son proconsulat imposées par le Senat, conditions Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, Universitatea „Ovidius” din Constanţa (email: contact@itinerariu-istoric.ro).

13

qui n’étaient pas favorables pour lui et qui l’exposaient aux machinations de ses adversaires. Pompeius, l’ami, le partenaire politique et le beau-père de Caesar avait adhéré à la décision du Senat, mais l’essence la plus intime de l’existence de Caesar, son désir d’avoir le pouvoir absolu, glissera Rome au milieu d’une terrible guerre civile qui finira par la chute de la République et par la redéfinition d’un système politique qui gouvernera Rome pendant les suivants cinq siècles.

Cuvinte-cheie: Primul Triumvirat, Brundisium, Dyrrachium, Ptolemeu al XIII-lea.

În 61 a. Chr., Iulius Caesar a preluat funcţia proconsulatului în Spania, iar în timpul petrecut în Spania în calitate de guvernator, Plutarchos afirmă că Caesar lectura câteva pagini despre domnia lui Alexandru cel Mare, plângând apoi pentru o clipă1. Întrebat de ce este mâhnit, acesta a răspuns: „La vârsta mea, Alexandru cucerise lumea, iar eu nu am făcut nimic memorabil.” Caesar avea aproape 40 de ani, dar momentul lui nu sosise încă. Ascensiunea acestuia pe scena politică romană a avut loc în timp ce Pompeius se afla în est (69 – 61 a. Chr.), unde primise comanda extraordinară a operaţiunilor militare împotriva regelui Pontului, Mithritades VI Eupator Dyonisius, înlocuindu-l pe Licinius Lucullus, care prelungea războiul în interesul propriu şi al acoliţilor lui. La Roma, din poziţia de lider al populares, Caesar a fost ales tribun militar în 69 a. Chr. şi a avansat rapid, deţinând treptat funcţiile questor, aedile, Pontifex Maximus şi praetor (69 - 62 a. Chr.), dar preţul plătit de favoritul lui Venus pentru aceste poziţii publice a fost mai mare decât puterea lui financiară. Răspunsul pentru cele mai stringente probleme l-a văzut, însă, în Marcus

1 Plutarchos, Caesar, XI.

14

Licinius Crassus, care i-a oferit sume considerabile de bani pentru suportul lui politic îndreptat şi în direcţia lui Pompeius, aflat într-o situaţie delicată cu Senatul, datorită refuzului senatorilor de a acorda pământuri veteranilor care luptaseră în Asia. Pompeius era cel mai glorios general din câţi văzuse Republica. Triumfător din războiul cu regele Pontului, invadase Siria şi intrase apoi în Iudeea, capturând Ierusalimul. Orientul Apropiat era la comanda lui Pompeius, care îşi împărţise cuceririle în patru provincii: Bithynia cu Pont, Siria, Cilicia şi Creta. După încheierea campaniei din est, Pompeius revenise la Roma doar pentru a o găsi cuprinsă de teama provocată de succesul armatelor sale2. Dar, victoriosul general va face o greşeală pe care Caesar nu o va repeta niciodată: Pompeius şi-a desfiinţat armatele şi s-a pus la dispoziţia Senatului, pe baza unor simple promisiuni politice pe care Senatul le-a eludat din momentul când Pompeius a semnat actul desfiinţării armatelor. Pompeius a fost un politician slab, incapabil de a se folosi de prestigiul său pentru a-şi vedea obiectivele îndeplinite, neelocvent în discursul său din Senat împotriva principalilor săi oponenţi, Cato cel Tânăr şi Licinius Lucullus3.

În acest context politic sensibil, Crassus a fost puntea de legătură dintre Caesar şi Pompeius, cei trei formând Primul Triumvirat, o alianţă îndreptată atât împotriva partidei senatoriale, cât şi pentru folosul fiecărui membru. Pompeius voia să obţină pământuri pentru veteranii săi, Crassus năzuia către gloria militară, iar Caesar spera la comanda supremă în Gallia, idealuri care aveau să se materializeze în viitorul apropiat. Legea lui Pompeius de împărţire a

2 Adrian Goldsworthy, Caesar’s Civil War 49-44 BC, Routledge Taylor & Francis Group, New York and London, 2005, p. 2. 3 Ibidem.

15

pământurilor către veterani a trecut în Senat cu ajutorul lui Caesar, iar Caesar a primit consulatul, devenind proconsul în Gallia Narbonensis. Chemat în ajutor de triburile galice pentru a înlătura ameninţarea germanică, proconsulul roman i-a respins pe germanici până la Rin, iar apoi a revenit în Gallia şi a cucerit treptat fiecare trib, folosindu-se de divizarea lor. O ultimă încercare a galilor de a se revolta a avut loc sub conducerea lui Vercingetorix, dar Caesar va cuceri Alesia, într-unul dintre cele mai strălucite episoade ale carierei sale militare.

Deşi Crassus era privit ca iniţiatorul cu cea mai mare încredere politică din interiorul alianţei, în prim-plan se aflau Caesar şi Pompeius şi interesele lor, iar după moartea lui Crassus la Carrhae, în 53 a. Chr., alianţa a intrat în criză4. Prietenia dintre Caesar şi Pompeius era fundamentată şi pe mariajul celui de-al doilea cu fiica primului, fapt convenit ca o alianţă politică între două familii5. Cum Caesar îşi construise viitorul politic pe baza prieteniei cu Pompeius, natural a dorit să păstreze relaţia cu Pompeius şi să o recimenteze printr-un nou mariaj cu nepoata lui, în 54 a. Chr., dar Pompeius a refuzat6. Caesar dorea să evite un conflict şi să păstreze status-quo-ul existent între el şi Pompeius înainte de moartea lui Crassus7, însă Pompeius, manipulat de partida senatorială, pe care mereu a respectat-o8 necăutând să îi submineze puterea, a făcut să fie imposibil acest lucru.

4 Theodor Mommsen, The History of Rome, trad. William Purdie Dickson, vol. V, London, 1894, p. 150. 5 W. Jeffrey Tatum, Always I Am Caesar, Blackwell Publishing Ltd., 2008, p. 106. 6 Ibidem, p. 110. 7 Theodor Mommsen, op. cit., p. 175. 8 W. Jeffrey Tatum, op. cit., p. 134.

16

Gloria şi puterea financiară pe care Caesar le-a acumulat în Gallia au stârnit nelinişte la Roma, Caesar fiind văzut de Senat ca un nou Pompeius după revenirea glorioasă din Asia. În septembrie 51 a. Chr., cererea de acordare in absentia a consulatului a fost respinsă, iar Pompeius a decretat legitimă doar numirea unui succesor. Întrebat ce ar face dacă Caesar ar căuta funcţia consulatului din poziţia de lider militar, Pompeius ar fi răspuns: „Este ca şi cum aş fi întrebat ce aş face dacă fiul meu ar ridica bâta asupra mea.”9 Această afirmaţie dovedeşte cât de importantă considera Pompeius a fi relaţia cu Caesar, pe care-l privea ca pe un fiu ce nu s-ar fi revoltat împotriva tatălui.

Eşuând în încercarea de a-şi prelungi proconsulatul in absentia şi refuzând să depună armele pentru a-şi justifica proconsulatul, Caesar a fost declarat inamic public de Senat. Construindu-şi cu grijă propaganda şi discursul despre „trădarea” senatorilor din Roma, Caesar se va bucura de sprijinul trupelor sale împotriva Republicii.

Înainte de a traversa Rubiconul, Caesar a avut un moment de ezitare. Traversarea propriu-zisă era o puternică barieră psihologică pe care mintea sa trebuia să o înţeleagă şi să o depăşească. Dacă alegea să o traverseze, devenea duşmanul Republicii; dacă s-ar fi răzgândit, ar fi devenit un om vânat şi ar fi pierdut încrederea oamenilor săi. Cariera, viitorul şi viaţa lui erau în joc. Caesar a traversat Rubiconul şi a început războiul civil, conştient că se va confrunta cu un oponent redutabil: Pompeius, învingătorul din Asia.

9 Si Sheppard, Pharsalus 48 BC, Caesar & Pompey – Clash of the Titans, Osprey Publishing Ltd., 2006, p. 12.

17

O calitate esenţială a armatei lui Caesar era viteza uluitoare de deplasare, fapt care nu i-a permis lui Pompeius o mobilizare eficientă a legiunilor, determinându-l să părăsească „tactic” cetatea împreună cu suita senatorială. Retragerea din Roma a lui Pompeius nu a fost rezultatul unei strategii defensive, ci a unei evacuări în panică10.

Oraşele Ariminium, Pisaurum, Fanum şi Ancona s-au predat lui Caesar, în timp ce Marcus Antonius a ocupat Arretium. La Roma era consternare, iar Pompeius a ordonat imediat evacuarea de urgenţă şi regruparea tuturor la Capua11. Caesar a fost un om norocos. Deşi numărul trupelor din ambele tabere era egal, Pompeius având şapte legiuni în Spania şi trei în Italia, cele din Italia erau formate din soldaţi proaspăt recrutaţi, care nu puteau reprezenta nicio provocare pentru soldaţii lui Caesar, cu o vastă experienţă de luptă dobândită în Gallia12. Pompeius nu se mai afla demult în anii săi de glorie, nemaivăzând un câmp de bătălie din 61 a. Chr., iar starea de sănătate îi era şubrezită. Caesar avea 50 de ani, fiind cu şase ani mai tânăr decât rivalul său, iar sănătatea părea să nu îi fie afectată de crizele de epilepsie puternice.

Odată ce Corfinium a capitulat înaintea trupelor lui Caesar, Pompeius s-a retras la Brundisium. De acolo, spera să ajungă în Grecia şi să strângă mai multe trupe. Din acest punct începe politica împăciuitoare a lui Caesar, care a trimis numeroase ambasade către Pompeius pentru a iniţia negocieri, toate refuzate. Caesar nu urmărea un război civil ca cel al lui Sulla, personaj pe care-l 10 Robin Seager, Pompey the Great – A Political Biography, Blackwell Publishing, 2002, p. 153. 11 Antony Kamm, Julius Caesar – A Life, Routledge Taylor & Francis Group, 2006, p. 101. 12 Ibidem.

18

dispreţuia, recurgând la numeroase edicte de iertare a inamicilor lui13. Când Caesar a făcut dovada clemenţei sale14 făţiş, a sperat ca ştirile să ajungă şi în tabăra lui Pompeius pentru a se încerca soluţionarea prin negociere a conflictului civil, dar nimic în acest sens nu s-a materializat. Spre deosebire de modelul său, Alexandru cel Mare, Caesar nu era un iubitor al războiului în special, nici nu căuta să finalizeze orice conflict prin calea armelor.

În 49 a. Chr., Caesar câştigase Italia prin blitzkrieg15 şi se pregătea de reforme. A organizat alegeri la Roma, a convocat ceea ce mai rămăsese din Senat în şedinţă extraordinară, şi a anulat numeroase legi promulgate de Sulla16. Traversând apoi în Grecia, a ocupat Apollonia, dar a fost obligat să se retragă din faţa lui Pompeius, la Dyrrachium, când a fost aproape de o înfrângere catastrofală17. Din nou Caesar a încercat să iniţieze noi negocieri pentru pace, dar demersul i-a fost respins prin trădătorul Titus Labienus18. Cele două armate s-au reîntâlnit pentru ultima confruntare la Pharsalus, în 48 a. Chr., cu Pompeius 13 Ibidem, p. 104. 14 Robin Seager, op. cit., p. 152. 15 Adrian Goldsworthy, op. cit., p. 16. 16 Richard A. Billows, Julius Caesar: The Colossus of Rome, Routledge Taylor & Francis Group, 2009, p. 211. 17 La Dyrrachium, aflate în inferioritate numerică, trupele lui Caesar au fost pur şi simplu înăbuşite de atacurile soldaţilor lui Pompeius, care nici măcar nu mai păstrau rândurile. Panica s-a instalat rapid în tabăra lui Caesar, acesta fiind obligat să intervină personal în primlele linii de luptă, în ceea ce a fost o tentativă eşuată de respingere a trupelor pompeiene. Din cauza superiorităţii numerice a inamicului, flancul drept al armatei lui Caesar a cedat, iar însuşi Caesar a fost obligat să ordone retragerea din faţa inamicului. Colosala şi fatala – după cum timpul avea să o dovedească – eroare a lui Pompeius a fost ordinul de a nu urmări inamicul, crezând că Iulius Caesar a fost decisiv învins (Plutarchos, Caesar, XXXIX). 18 Antony Kamm, op. cit., p. 109.

19

deţinând avantajul numeric. Pentru a obţine victoria, Pompeius voia să construiască presiune pe infanteria lui Caesar, pentru a-i învălui flancul drept cu cavaleria şi a-l lovi decisiv19, cum procedase anterior la Dyrrachium. Dar, Caesar îşi învăţase lecţia, răspunzând strategiei lui Pompeius cu mişcări ascunse de trupe, cu care a întărit flancul drept. Atacul caveleriei lui Pompeius s-a frânt sub ploaia de suliţe declanşată de trupele caesariene. Infanteria pompeiană nu a mai putut menţine poziţiile, liniile s-au rupt, iar Pompeius a fost obligat să fugă. Caesar obţinuse victoria datorită calităţii superioare şi a experienţei trupelor sale, precum şi pe fondul incapabilităţii lui Pompeius de a-i da lovitura fatală la Dyrrachium.

După Pharsalus, Caesar a plecat după Pompeius, care navigase spre Egipt pentru a se regrupa. Sperase să obţină sprijin militar de la Ptolemeu al XIII-lea, pentru ajutorul acordat tatălui său în trecut, dar a primit, în schimb, trei lovituri de pumnal în spate20. Ptolemeu a crezut că îi face lui Caesar un serviciu prin uciderea rivalului său, dar Caesar nu a apreciat gestul oficialilor egipteni. La vederea capului lui Pompeius, a început să plângă. Copilărind fără tată, unchi sau frate mai mare21, sensibilitatea era o calitate accentuată la bărbatul Caesar. Trebuia să se confrunte cu moartea socrului, a prietenului şi a colegului său cu care petrecuse mai mult de zece ani în politică. Caesar sosise în Egipt şi spera să-l găsească pe Pompeius în viaţă, pentru a-l cruţa. Nu este dificil să anticipăm ce ar fi urmat să facă, judecând reacţia lui în momentul când a aflat că Pompeius era mort. Era rodul unui raţionament simplu: durerea şi tristeţea lui Caesar se

19 Ibidem, p. 113. 20 Ibidem, p. 117. 21 W. Jeffrey Tatum, op. cit., p. 99.

20

aflau dincolo de orice calcul sau schemă politică, sentimentele lui fiind autentice. Dictatorul roman i-a organizat funeralii măreţe lui Pompeius, mormântul acestuia fiind distrus de iudei în secolul al II-lea p. Chr.22

Greşeala lui Pompeius a fost subestimarea lui Caesar, dar situaţia primului era mai delicată în raport cu cea a rivalului său. Din cauza clicii senatoriale, Pompeius nu avea comanda supremă şi, în consecinţă, nu avea libertate de acţiune ca Caesar. Pentru Caesar, moartea lui Pompeius a fost vitală, deoarece era imperativ necesar ca viziunea caesariană să triumfe numai pe ruinele Republicii23. Caesar voia să distrugă Republica, iar prin moartea lui Pompeius, simbolul ei viu, auctoritas senatus s-a dizolvat24.

22 Adrian Goldsworthy, op. cit., p. 35 23 Theodor Mommsen, op. cit., p. 273. 24 Robin Seager, op. cit., p. 172.

21

Bibliografie

Izvoare istorice

1. Plutarchos, Vieţi paralele, vol. IX, trad. prof. N. I. Barbu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.

Lucrări generale

1. Mommsen, Theodor, The History of Rome, trad. William Purdie Dickson, vol. V, London, 1894.

Lucrări speciale

1. Billows, Richard A., Julius Caesar: The Colossus of Rome, Routledge Taylor & Francis Group, 2009.

2. Goldsworthy, Adrian, Caesar’s Civil War 49-44 BC, Routledge Taylor & Francis Group, New York and London, 2005.

3. Kamm, Antony, Julius Caesar – A Life, Routledge Taylor & Francis Group, 2006.

4. Sheppard, Si, Pharsalus 48 BC, Caesar & Pompey – Clash of the Titans, Osprey Publishing Ltd., 2006.

5. Seager, Robin, Pompey the Great – A Political Biography, Blackwell Publishing, 2002.

6. Tatum, Jeffrey W., Always I Am Caesar, Blackwell Publishing Ltd., 2008.

22

Scythia Minor în opera de exil a lui Publius Ovidius Naso

Autor: Alina Tulceanu

Rezumat. Aproape nouă ani din viaţă poetul Ovidius şi i-a petrecut în exil, iar scrisorile din exil, Tristia şi Epistolae ex Ponto, oferă mărturii preţioase referitoare la locul şi oamenii din ţinutul getic, în mijlocul cărora Ovidius a locuit şi şi-a aflat sfârşitul. Pentru a stabili, însă, valoarea de document istoric a scrierilor sale, trebuie avute în vedere împrejurările în care poetul le-a alcătuit. Sunt scrieri ale unui om condamnat să trăiască într-o parte a lumii foarte diferită de aceea cu care era obişnuit, un ţinut cu clima aspră în mijlocul unei populaţii prea puţin dispuse la comunicativitatea cu un roman. În ciuda eforturilor de a adapta realitatea la stările lui sufleteşti, poetul nu a pierdut niciodată viziunea obiectivă a realităţii1. Perioada tomitană este cuprinsă între anii 9-17 p. Chr.

Résumé. Le poète Ovidius a passé presque neuf ans de sa vie en exil et ses lettres, Tristia et Epistolae ex Ponto offrent des témoignages importants sur le lieu où vivaient les Gètes, au milieu desquels Ovidius a vécu et a trouvé sa fin. Mais pour établir la valeur historique de ce document, on doit tenir compte des circonstances qu’ont déterminé le poète à écrire. Ce sont les mots d’un homme condamné à vivre dans un monde très différent à celui qu’il était habitué, un pays avec un climat âpre, au milieu d’un peuple trop peu prêt à parler avec un romain. Malgré ses efforts d’adapter la réalité à ses états d’âme, le poète ne perd

Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, Universitatea „Ovidius” din Constanţa (email: runyon_ave16@yahoo.com). 1 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1989, p. 77.

23

jamais la vision objective sur la réalité. La période de l’exil dure de l’année 7 jusqu’à 17 p. Chr.

Cuvinte-cheie: Tristia, Epistolae, Tomis, Istru.

Înainte de a sosi la Tomis, Ovidius a scris despre locul exilului său, însă scrierile lui au un caracter fantezist şi exagerat atunci când a înşirat numiri geografice ca Bosforul Cimmerian, râul Tanais şi Lacul Meotic:

„Eu sunt acum în ţara de lângă Ursa-Mare, Pe ţărmuri îngheţate de gerul cel cumplit. Şi Bosporu-i pe-aice şi Tanais şi Lacul Meotic; alte nume abia dacă le ştii.”

(Tristia III, 4, 47-50)2

Că Ovidius cunoştea amplasarea exactă a locului său de exil, o dovedesc numeroasele variante pentru desemnarea teritoriului din Pontul Stâng, denumire folosită la Roma când s-a avut în vedere apărarea şi protecţia acestei regiuni de graniţă. Poetul s-a considerat „surghiunit la Istru” şi în „ţinutul unde Istrul cel larg se uneşte cu apele mării”. Geţii din Dobrogea erau cei cuprinşi între Pont şi Istru, iar „fluviul Istru este hotarul de apărare al lumii controlate de romani”. În viziunea poetului, izvorâtă din realităţile zonei, mediul geografic se acorda condiţiilor climaterice, idee pe care o desprindem din conotaţiile: „marea îngheţată” (Trist., III, 10, 39), „iarna cea aspră” (Trist., III, 10, 44). Înţelegem astfel că exilul său s-a petrecut într-un loc îngheţat, însă în realitate climatul era 2 C. Petolescu, Istoria Românilor, vol. 1, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 659.

24

temperat-continental şi, într-adevăr, iernile puteau fi foarte aspre. Ovidius a constatat că regiunea exilului său nu era bogată în roade, însă a exagerat, deoarece este bine cunoscut faptul că economia la Dunărea de Jos s-a bazat întotdeauna pe agricultură şi pe creşterea animalelor. Poetul însuşi ne-a oferit imaginea locuitorului obligat să ţină o mână pe coarnele plugului şi cu cealaltă arma de apărare:

„Ades pe străzi culegem săgeţi înveninate, Ce vin de peste ziduri; de-aceea rareori Cuteaz-un om să iasă la câmp; nefericitul, C-o mână e pe armă, cu cealaltă pe plug!”

(Tristia, V, 10, 21-24)3

Este impresionat de caracterul „sălbatec şi războinic” al oamenilor din partea locului (Trist., III, 10, 59-60)4. Observăm şi un portret fidel al tipului uman local: glas aspru, chip sălbatec, părul şi barba netunse, îmbrăcat în piei de animale şi pantaloni cusuţi pentru a se apăra de frig. Purta tolbă, arc cu săgeţi şi cuţitul la şold, fiind deprins a îndura mult timp setea şi foamea. De la Ovidius am aflat şi că femeile de aici nu erau obişnuite cu arta zeiţei Palas:

„Şi oile de-aice dau lână aşa de aspră, Iar fetele din Tomis nu se pricep la tors, Aici, la noi, femeia îşi macină făina, Urciorul greu de apă şi-l duce ea pe cap.”

3 Ibidem, p. 669. 4 Ibidem.

25

(Pontica, III, 8, V.9-12)5

Neamurile cele mai întâlnite în versurile lui Ovidius erau geţii, sarmaţii şi sciţii, însă nu întotdeauna avea în vedere o departajare a lor. S-a insistat asupra geţilor, apoi asupra geţilor împreună cu sarmaţii, sciţi şi geţi etc. Geţii sunt prezentaţi în interiorul cetăţii, în amestec cu grecii, dar şi în imediata apropiere a oraşului. Geţii din stânga Dunării treceau fluviul ameninţând pacea regiunii, lucru pe care îl aflăm din Tristia, V, 3,8. Celelalte populaţii menţionate, precum iazigii, bessii, odrisii, bastarnii, au reprezentat entităţi etnice nesemnificative. Grecii însă, au constituit un tip de populaţie opus barbarilor, dar şi aceştia cu timpul au preluat obiceiuri barbare. După Ovidius, limba greacă a devenit şi ea barbară din cauza accentului getic pe care l-a căpătat:

„Vrei tu să afli, poate, şi cine-s tomitanii Şi cel fel de năravuri se văd în jurul meu? Cu geţii în amestec sunt grecii de pe-aice, Dar geţii cei sălbatici îi covârşesc pe greci.”

(Trist., V, 7, 9-12)6

Sunt realităţi documentare din vremea începuturilor stăpânirii romane la Dunărea de Jos, când autoritatea politică a tracilor odrişi era încă valabilă:

„Aici este cel din urmă hotar sub legea Romei Şi el abia-i hotarul imperiului tău.”

5Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 79. 6 Ibidem, p. 81.

26

(Trist., II, v, 199-200)7

În opinia lui Adrian Rădulescu, această precizare atestă anexarea timpurie a regiunii între limitele Imperiului Roman, cu puţin înainte de data trimiterii în exil a lui Ovidius. Poetul a presupus că acesta ar fi motivul atitudinii geţilor faţă de Roma şi motivul nesupunerii lor. În aceste condiţii au loc cele două atacuri ale geţilor transdanubieni: unul la Aegyssus, celălalt la Troesmis. Primul se pare că s-a produs în 12 p. Chr., Ovidius referindu-se la el în două rânduri: în epistula către Severus şi în cea adresată lui Vestalis, participant la luptele date pentru cucerirea cetăţii (Pont., IV, 7). Aegyssos-ul ne apare ca o veche cetate de pe Dunăre, „cu ziduri tari, care cu greu pot fi cucerite”.

„Ca tu s-ajungi la cinstea de primipil, Vestalis, A trebuit prin multe pericole să treci. ......................................................................... O spune chiar şi Istrul, a căruia talazuri Le-a înroşit cu sânge de get chiar mâna ta; Egisos-ul o spune: tu ai, luat cetatea.” (Pont., IV, 7, 15-16, 19-21)

Atacul geţilor nord-dunăreni a fost neaşteptat, şi era îndreptat împotriva odrysilor şi a regelui lor, sub a cărui subordine se afla la acea dată supravegherea Scythiei Minor8. Prezenţa garnizoanelor odryse au arătat că

7 Ibidem. 8 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op. cit., p. 82.

27

autoritatea tracică aici era efectivă. Riposta regelui odrys a fost rapidă, acesta fiind însoţit de o oaste numeroasă. Sosind la faţa locului, „nu s-a retras până n-a omorât pe toţi cei vinovaţi”.

Cea de-a doua epistulă adresată lui Vestalis, completează informaţiile referitoare la acest eveniment:

„O spune chiar şi Istrul, a căruia talazuri Le-a înroşit cu sânge de get chiar mâna ta; Egisos-ul o spune: tu ai luat cetatea Şi ea văzu că locul nu-i fu de ajutor

................................................................................. Duşmanul (geţii) crud luase cetatea de la rege Şi puse mâna şi pe-ale ei comori. Dar iată că Viteliu, venind în jos, pe Istru, .................................................................................. Câţi geţi chiar tu acolo strivit-ai sub picior!”9

În acest poem, Ovidius l-a lăudat pe Vestalis pentru vitejia sa, apoi a relatat înfrângerea şi izgonirea geţilor cu ajutorul intervenţiei romane, „sub forma unui corp expediţionar desprins din trupele de ocupaţie de pe malul moesic”10.

Începuturile stăpânirii romane la Dunărea de Jos sunt ilustrate de o inscripţie descoperită la Callatis, în care locuitorii acestei cetăţi au consacrat un

9 Publius Ovidius Naso, Ponticele, IV, 7, v. 19-22, 25-27, 48. 10 C. Petolescu, op. cit., p. 663.

28

monument lui Publius Vincius, în calitatea sa de legat, recunoscându-l prin aceasta ca patron şi binefăcător al cetăţii11. Acesta se pare că a îndeplinit funcţia de legatus Augusti pro praetore în Thracia, probabil între anii 3-2 a. Chr.12, în 2 p. Chr. devenind consul la Roma. Data atribuită îndeplinirii celor două magistraturi de Publius Vicinius este foarte importantă, ea putând fi, potrivit opiniei lui C. C. Petolescu şi A. Rădulescu, considerată ca „terminus ante quem” de instaurare a controlului roman pe coasta vest-pontică.

Noua putere politică va institui un comandament militar ce va depinde, până la data organizării provinciei Moesia, de proconsulul Macedoniei. În calitate de praefectus ripae Thraciae sau orae maritimae se va distinge în 12 p. Chr., la Aegyssus, prietenul poetului Ovidius, Vestalis13.

Al doilea atac al geţilor împotriva romanilor va avea loc în 15 p. Chr., când primii au reuşit să cucerească cetatea Troesmis14. Evenimentul prilejuieşte intervenţia lui L. Pomponius Flaccus, despre care se credea că are aceeaşi funcţie ca şi Vestalis, dar ulterior s-a stabilit că personajul din epistula lui Ovidius, Pontica IV, 9, era chiar comandantul provinciei Moesia.

„Pe-aceste locuri Flacus a comandat odată: Sub dânsul n-aveai teamă la Istrul cel barbar, Căci el ţinu supuse a Mesiei popoare Şi-nspăimântă pe geţii ce se întrec în arc.

11 Ibidem. 12 D. M. Pippidi, Contribuţii la istoria veche a României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967, p. 299. 13 Publius Ovidius Naso, Ponticele, IV,7. 14 Ibidem.

29

Cu apriga-i virtute luă-napoi Trosmisul Şi Dunărea cu sânge barbar o înroşi.”15

Flaccus a exercitat prima dată această funcţie în 15 p. Chr., cu rang pretorian, iar după exercitarea consulatului, în 17 p. Chr., a fost guvernator consular pentru anii 18-19 p. Chr.16 Dacă pe litoralul vest-pontic administraţia romană se manifesta în mod direct, interiorul Dobrogei şi zona dunăreană erau controlate prin intermediul regatului clientelar al odrysilor. Exilul lui Ovidius la Tomis a coincis cu perioada de domnie a doi dintre regii odrysi: Rhoemetalces I, activ între 28 a. Chr. şi 13 p. Chr., şi fiul acestuia, Cotys, care a domnit între 13-17 p. Chr. Prin opera sa, Ovidius ne aduce la cunoştinţă structurile urbane care priveau Tomisul. În vremea sa, cetatea se limita la capătul sud-estic al peninsulei, fiind apărat în partea lui cea mai înaltă de o incintă desemnată prin termenul de „murus” sau „moenia”. Avea porţi şi turnuri, dintre care unul cu siguraţă avea funcţia de turn de observare:

„Ce chin să-ţi duci viaţa cu geţii ţi cu besii, Tu, care-ai fost odată poetul răsfăţat! De dânşii să te aperi cu ziduri şi cu-o poartă! Abia dacă poţi zice că ele te păzesc!”17

15 Publius Ovidius Naso, Ponticele, IV, 9, v. 75-80. 16 D. M. Pippidi, op. cit, p. 299. 17 Publius Ovidius Naso, Tristia, IV, 1, 75.

30

De cele mai multe ori, poetul a încercat să demonstreze nesiguranţa sistemului defensiv al Tomisului. Desemnarea oraşului prin termenii de „castellum” şi „castra” sugerează că este vorba despre un zid de împrejmuire, de apărare. Când condiţiile au impus-o, Ovidius însuşi a luat parte la apărarea oraşului.

Pe lângă căderea cetăţilor Aegysus şi Troesmis, poetul aminteşte de nenumărate alte invazii, precum şi de starea de nesiguranţă din Dobrogea în anotimpul rece, când atacatorii treceau Dunărea îngheţată.

„Nici Dunărea nu poate să mă păzească bine.”18 Ovidius îşi deplângea situaţia cu atât mai mult cu cât era nevoit să

participe la apărarea oraşului.19 Uneori, aceste atacuri erau organizate de geţi, alteori de sciţi, sarmaţi sau bastarni. După cum ne relatează Ovidius, nu numai orăşenii, ci şi localnicii geto-daci sufereau din pricina atacurilor20.

Cunoaşterea realităţii de la Dunărea de Jos este evidentă în opera de exil a lui Ovidius. Astfel aflăm că din Illyricum21 se vor iniţia incursiuni în nordul Dunării, în Dacia, pentru pedepsirea acelora care îi atacau permanent pe romani. Izvoarele literare ne aduc la cunoştinţă campaniile lui Cornelius Lentulus, derulate între 6 a. Chr. şi 4 p. Chr., împotriva dacilor şi sarmaţilor: „Dacii trăiesc nedeslipiţi de munţi. De acolo, sub conducerea regelui Cotiso, obişnuiau

18 Ovidius, Tristia, II, v. 191. 19 Idem, Tristia, IV, 1, 67-80. 20 Idem, Tristia, III, 10, 7-66. 21 Viitoarele Moesia şi Pannonia.

31

să coboare şi să pustiască ţinuturile vecine, ori de câte ori Dunărea îngheţată de ger îşi unea malurile. Augustus a hotărât să îndepărteze această populaţie de care era foarte greu să te apropii. Astfel, a trimis pe Lentulus şi i-a alungat pe malul de dincolo; dincoace au fost aşezate garnizoane. Astfel, atunci dacii n-au fost înfrânţi, ci doar respinşi şi împrăştiaţi.”22 De la Strabon aflăm că S. Aelius Catus, comandant militar în viitoarea Moesie23, a adus din nordul Dunării, probabil din Câmpia Munteană, peste 50.000 de geţi: „Încă în zilele noastre Aelius Catus a adus în Thracia de pe malul celălalt al Dunării 50.000 de geţi, neam de oameni vorbind aceeaşi limbă cu tracii; iar acum trăiesc pe aceste meleaguri sub numele de moesi.”24

Organizarea romană a făcut progrese, astfel că în Ripa Thraciae, unde conduceau regii odrysi, s-a înfiinţat o praefectura. Instituţia avea un prefect, funcţie deţinută de Vestalis. Această formă administrativă implica un aspect religios şi unul militar. Încă din timpul lui Augustus, i s-a închinat în Histria un altar, cultul împăratului consolidându-se mai apoi graţie concursului pios al unor guvernatori care îl serveau conştiincios pe conducătorul statului25. În plan militar, Ripa Thraciae a intrat în raza de acţiune a provinciei Moesia, unde prin 33-34 p. Chr. şi 43 p. Chr. activau legiunile IV Scythica şi V Macedonica, cu subunităţi detaşate spre gurile Dunării pentru a-i ajuta pe odrysi în situaţiile atacurilor getice şi sarmatice care veneau din nordul Dunării. Nu s-a produs niciun fel de altă modificare în regiune, chiar după 46 p. Chr., când numai 22 Strabon, Geografia, 3, 13. 23 C. Petolescu, op. cit., p. 665. 24 D. M. Pippidi, op. cit., p. 308. 25 Alexandru Suceveanu, Alexandru Barnea, La Dobroujea Romaine, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 27.

32

Thracia de la sud de Haemus a devenit provincie romană, cea din nordul munţilor şi până la Dunăre, inclusiv Ripa Thraciae, rămânând în aceeaşi stare până în jurul anului 70 p. Chr.26

„Hotărnicia” lui Manius Labelius Maximus de la Histria ne menţionează doi praefecţi: Asiaticus şi Arruntius Flamma pentru 50-56 p. Chr., în timp ce Moesia era guvernată de Flavius Sabinus şi Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, legati Augusti pro praetore.

Într-o expediţie nord-dunăreană, Aelius va strămuta în Moesia „mai mult de 100.000 de transdanubieni, pentru a plăti tribut, cu femei şi copii, cu căpeteniile lor.”27 Nu cunoaştem cu certitudine componenţa etnică a transdanubienilor, dar probabil era reprezentată de geţii din sudul Moldovei28.

Istoricii români, în încercarea de a explica rostul acţiunii lui Platius Silvanus Aelianus, au circumscris această acţiune de transmutare campaniei de cucerire a teritoriilor din nordul gurilor Dunării, până la Regatul bosphoran, bogate în grâne necesare Romei. Expediţia este fixată în 62 p. Chr.29, când s-au folosit legiunile din Moesia, VIII Augusta şi VII Claudia. Spaţiul dintre gurile Dunării şi Regatul bosporan se pare că a devenit o zonă de influenţă şi de siguranţă. Aceasta era foarte necesară pentru romani, dar şi pentru cetăţile greceşti de pe litoralul nord şi vest-pontic ale căror interese economice cereau ca pericolul invaziilor să fie înlăturat. Astfel, cele două maluri ale fluviului în partea sa inferioară, cât şi ţinutul situat azi în Ucraina, au devenit părţi

26 Ibidem, p. 25. 27 C. Petolescu, op. cit., p. 666. 28 D. M. Pippidi, op. cit., p. 287. 29 C. Petolescu, op. cit., p. 667.

33

integrante ale unui proces de romanizare, Aelius făcând să se „statornicească pacea şi să se lărgească hotarele provinciei.”30

Iniţiativa politică şi militară începută încă de la primele tentative de statornicire a legiunilor romane fie în Asia Mică şi Caucaz, fie pe coasta occidentală a Pontului Euxin, s-a continuat pe litoralul nord-pontic, completând aria circumpontică. S-a impus o administrare mai riguroasă în acest spaţiu, rămas totuşi la discreţia atacurilor nord-dunărenilor, fapt înlăturat abia de Domiţian în 86 p. Chr., când provincia Moesia a fost împărţită în două: Moesia Superior în vest, de la Ratiaria până la Ciabrus, cea de-a doua, Moesia Inferior, până la gurile Dunării31. Începând încă din timpul lui Augustus, în limes-ul dunărean, unde erau concentrate puternice detaşamente militare în a doua jumătate a secolului I p. Chr. existau aproximativ zece trupe auxiliare, plasate la Sucidava, Axiopolis, Arrubium, Troesmis, Noviodunum, Aegyssus, Salsovia şi Tomis32. Ele se aflau sub controlul legiunilor I Italica, cu reşedinţa la Navae şi a V Macedonica, la Oescus, stabilită sub Augustus sau Tiberius.

După 70 p. Chr. vor fi aduse în teritoriul dobrogean mai multe trupe auxiliare: cohors II Flavia Brittanum la Durostorum; cohors II Gallorum la Sucidava; probabil o cohortă a fost stabilită la Carsium, mai apoi fiind înlocuită de ala II Hispanorum et Aravacorum; ala Vespasiana Dardanorum la Arrubinum; ala Pannoniorum la Troesmis; cohors Gallorum, la Salsovia. În perioada Flavienilor, flota de pe Dunăre exista deja – Classia Flavia Moesica.

30 Vasile Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1926, p. 103. 31 Adrian Rădulescu, Ion Bitoleanu, op .cit., p. 86. 32 Andrei Aricescu, Armata în Dobrogea romană, Editura Militară, Bucureşti, 1977, p. 67.

34

Împăraţii romani utilizau diplomaţia şi banii pentru a păstra liniştea la graniţele Imperiului, lucru dovedit de marea cantitate de monede romane de argint descoperite sub formă de tezaure pe întreg cuprinsul Daciei. Plata stipendiilor era o modalitate avantajoasă de a păstra liniştea provinciilor de margine33, prin organizarea unor formaţiuni barbare clientelare.

Cu excepţia celor doi prieteni ai lui Ovidius, Vestalis şi L. Pomponius Flaccus, trecuţi la conducerea „litoralului maritim” înainte de 15 p. Chr., singurii praefecţi atestaţi sunt Asiaticus şi Arruntius Flamma, respectiv din 50 şi 56 p. Chr., ambii menţionaţi într-un document histrian34. Pe măsură ce autoritatea romană se întărea la Dunăre, o perioadă mai calmă începea în Scythia Minor. Dovada este că, chiar în 15 p. Chr. locuitorii din Tomis îşi permiteau să organizeze jocuri publice la diferitele sărbători35. Oraşul a bătut din nou monedă proprie, cu efigia împăraţilor romani şi a ridicat un templu pentru cultul imperial, practicat în toate cetăţile pontice. Începând din acest moment, scrierile lui Ovidius au fost mai liniştite şi generoase la adresa cetăţii care îl găzduia.

Ovidius a încetat din viaţă, fără nicio uşurare a excesivei pedepse, la Tomis, la începutul anului 18 p. Chr., în mijlocul grecilor şi al geţilor cărora fără voie le-a fost concetăţean36.

33 C. Petolescu, op. cit., p. 672. 34 D. M. Pippidi, Din istoria Dobrogei, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1965, p. 300-301. 35 Radu Vulpe, Din istoria Dobrogei, vol. II, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968, p. 45. 36 Ibidem, p. 46.

35

Bibliografie

Izvoare istorice

1. Publius Ovidius Naso, Ponticele. 2. Idem, Tristia. 3. Strabon, Geografia.

Lucrări generale

1. Pârvan, Vasile, Getica. O protoistorie a Daciei, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1926.

2. Petolescu, C., Istoria Românilor, vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001.

3. Pippidi, D. M., Contribuţii la istoria veche a României, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.

4. Idem, Din istoria Dobrogei, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1965.

5. Vulpe, Radu, Din istoria Dobrogei, vol. II, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1968.

36

Lucrări speciale

1. Aricescu, Andrei, Armata în Dobrogea romană, Editura Militară, Bucureşti, 1977.

2. Rădulescu, Adrian, Bitoleanu, Ion, Istoria Dobrogei, Editura Ex Ponto, Constanţa, 1989.

3. Suceveanu, Alexandru, Barnea, Alexandru, La Dobroujea Romaine, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991.

37

Ponderea culturii clasice în arta şi mentalitatea renascentistă

Autor: Diana Pavel

Rezumat. Renaşterea reprezintă una dintre mişcările cultural-artistice cele mai importante, marcând trecerea dintre Evul Mediu şi Epoca Modernă. Această perioadă a lăsat urme impresionante, fundamentându-se pe individualism, precum şi pe importanţa şi superioritatea artei în cadrul societăţii. Se va prezenta ponderea elementului nou, adus de contextul social al secolelor XV-XVI, dar şi al elementului vechi, constituit din influenţa şi baza de cultură pe care se constituie umanismul1 şi anume cultura greco-romană pe care s-a întemeiat noul concept al modelului de individ renascentist. Se poate observa cum civilizaţia greacă a avut influenţe puternice în mentalitatea renascentiştilor şi în tendinţele filozofice dezvoltate de aceştia, precum şi în arhitectură, scultură sau pictură.

Résumé. La Renaissance représente l’un des plus importants mouvements culturels et artistiques et montre le passage du Moyen Age à l’Epoque Moderne. Cette période a laissé des traces impressionnantes et mes l’accent sur l’individualisme et sur l’importance et la supériorité de l’art dans le cadre de la société. On présente l’importance de l’élément nouveau, apporté par le contexte social des XVème et XVIème siècles, mais aussi l’élément antique, constitué par l’influence et la base culturelle sur laquelle l’humanisme a été fondé, c’est-à-dire la culture gréco-romaine sur laquelle le nouveau concept de l’homme de la Renaissance a été créé. On peut observer que la civilisation grecque a eu des influences très

Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti. 1 Prin umanism înţelegându-se centrarea marilor personalităţi şi învăţaţilor renascentişti asupra idealului de cultură antic.

38

fortes dans la mentalité des renaissants et dans les tendances philosophiques développées par eux, et aussi dans l’architecture, la sculpture et la peinture.

Cuvinte-cheie: rinascita, antichitate, ev mediu, Icarus, Aristotel, Florenţa.

„Sfânta stăruinţă să ne cuprindă sufletul, încât nemulţumiţi de cele mediocre, să tindem către culmi şi să ne străduim din toate puterile să ajungem la ele, căci putem, dacă voim.”2

Giovanni Pico della Mirandola

Termenul „rinascita”, aşa cum apare pentru prima oară în opera lui Giorgio Vasari, este folosit pentru a sublinia ruptura artei faţă de stilul gotic şi revenirea la arta romană antică a Republicii şi Imperiului3, contemporanii vorbind despre vremurile lor ca o renaştere a conceptelor şi valorilor din vremurile clasice, dar şi ca o perioadă a dezvoltării unor idei noi4. Totuşi, termenul de Renaştere aşa cum îl cunoaştem astăzi, desemnează în sens larg mişcarea culturală şi artistică apărută în secolul al XIV-lea în Italia şi manifestată în secolele al XV-lea şi al XVI-lea în întreaga Europa, din Franţa, Anglia, Ţările de Jos, cu influenţe până în Polonia sau Rusia. Conceptul a fost definit în cursul secolului al XIX-lea de istoricul francez Jules Michelet în opera sa Histoire de France, şi popularizat de Jakob Burckhardt, istoric elveţian, în 2 Giovanni Pico della Mirandola, Raţionamente sau 900 de teze/Despre demnitatea omului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991, p. 124. 3 Virgil Vătăşianu, Istoria Artei Europene, vol. II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1972, p. 10. 4 Jocelyn Hunt, The Renaissance (Questions and Analysis in History), London, Routledge, 1999, p. 1.

39

cartea sa Die Cultur der Renaissance in Italien. Renaşterea reprezintă o sinteză a culturii clasice păgâne, a încercării de ieşire de sub dogmele şi presiunile Evului Mediu5 şi a unei dorinţe de reînnoire, de schimbare a valorilor şi filozofiilor promovate în secolele anterioare, în special sub dominaţia Bisericii.

Dorinţa omului renascentist de evadare, de rupere a legăturilor cu imaginea imobilă, statică a lumii s-a manifestat cel dintâi în societatea florentină, probabil şi în contextul luptei de independenţă a Florenţei împotriva tendinţelor expansioniste ale ducelui de Milano, Giangaleazzo Visconti, aşa cum este susţinut de istoricul Hans Baron. Oamenii, încercând să se rupă de dogmele trecutului, au încercat să creeze o nouă imagine a omului contemporan: idealul renascentist este deci un om care se eliberează de lanţurile rigidităţii, care nu se caracterizează doar prin colectiv, ci prin propria personalitate, care tinde spre cunoaşterea absolută. Deşi oamenii renascentişti rămân creştinaţi, accentul este pus pe viaţa omului şi pe ideea de atingere a idealului, în timp ce sentimentul impunător al morţii prezent în Evul Mediu îşi pierde din dramă6. Acest model de om vizat de cei renascentişti cu scopul de a înainta noua filozofie este inspirat de cel grecesc: „Societatea florentină şi-a făurit în aceste momente critice un ideal de om liber şi de cetăţean pe care l-au găsit definit în operele antichităţii clasice. Ea a făcut apoi din studiul acestor opere baza sistemului ei de educaţie.”7 „Renaşterea datorează grecilor antici tot ce 5 Termen folosit pentru prima dată de Leonardo Bruni pentru a marca perioada dintre antichitate şi contemporaneitatea sa. 6 Putem exemplifica referindu-ne la capitolul XXV al operei Principele lui Niccolo Machiavelli, intitulat „Câtă putere are soarta asupra lucrurilor omeneşti şi în ce fel poţi să i te împotriveşti”, remarcându-se schimbarea de atitudine a renascentiştilor. 7 Andrei Oţetea, Renaşterea şi Reforma, Bucureşti, Editura Stiinţifică, 1968, p. 194.

40

gândirea modernă conţine ca încredere în raţiune: omul ca măsură a tuturor lucrurilor, valabilitatea universală a cunoaşterii raţionale, legile gândirii ca legi de ordin superior, credinţa că omul poate domina natura prin raţiune şi că se poate izbăvi el însuşi de teama de moarte şi de superstiţiile pe care această teamă le-a generat.”8

Desigur, însă, că omul renascentist nu avea să-l imite pe cel grec, ci pur şi simplu astfel s-a constituit punctul de plecare cel mai important pentru dezvoltarea noii ideologii de secolele XV-XVI. Renascentişii au reuşit să preia cultura şi mitologia romană antică şi, prin ea, pe cea grecească, să o modeleze, să o valorifice şi să o integreze în contextul prezent din acel timp în republicile italiene, context predominat de o economie urbană, unde prosperă industria, comerţul şi ca atare este dezvoltată o clasă formată din noii burghezi precum negustorii, bancherii, manufacturierii şi chiar şi intelectualii. Cultura grecească, combinată cu trăsăturile timpurilor, dintre care amintim lupta pentru independenţă a Florenţei, aşa cum am menţionat mai sus, dar şi căderea Constantinopolului din 1453 şi emigrarea bizantinilor cunoscători de carte în Italia şi în general în Europa Apuseană, au creat o sinteză unică, în centrul căreia stă, bineînţeles, individul.

Influenţa culturii antice a adus un mare aport dezvoltării civilizaţiei renascentiste în mentalitate, prefigurându-se şi observându-se influenţele ei în domenii precum filozofie, literatură, artă, arhitectură. În planul gândirii, ca

8 Idem, Renaşterea şi Reforma, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 215 apud Kenneth M. Setton, The Byzantine Background to the Italian Renaissance în „Proceedings of the American Philosophical Society”, C, nr. 1, 1956.

41

punct de plecare, celebru este cazul personalităţilor umaniste şi al umaniştilor în general. Termenul de umanism are la origine latinescul „humanitas”, care se legă de conceptul de studia humanitatis – care reprezintă studiile liberale (literatură, istorie, filozofie, gramatică, retorică, etică), acest curriculum încercând să se distanţeze de educaţia scolastică, ce se baza pe studiul logicii, ştiinţei şi metafizicii. Studia humanitatis pune accentul pe cultura antichităţii clasice, ideea de humanitas completându-se „prin credinţa că idealul de om s-a realizat o singură dată pe deplin şi prin urmare antichitatea e singurul izvor din care trebuie să se inspire orice sistem de educatie raţională.”9 Umanişii încep să fie văzuţi ca învăţaţi care ajung să recupereze manuscrisele clasice, să le traducă, să le revalorifice, cei care puneau accentul şi redădeau eleganţa limbilor latine şi eline, pe care le repopularizaseră. Din acest aspect, al filozofiei şi literaturii clasice, încă din Evul Mediu se constată un interes pentru anumite opere antice ale unor autori precum Aristotel sau Platon, însă scrierile tuturor anticilor erau reinterpretate, „sensul lor profund fiind alterat şi subordonat dogmei”10, ci nicidecum pentru a restabili autentic concepţiile autorilor, lucrul acesta rămânând de datoria umaniştilor.

În orice caz însă, renascentiştii doresc o apropiere mult mai mare de capodoperele lumii antice, capodopere transmise ori prin intermediul comentariilor filozofilor arabi (în special cei sosiţi din Spania) şi prin repetatele traduceri. Pornită din Italia, se constată această traiectorie nouă pe care o ia dorinţa de cunoaştere şi anume dorinţa de achiziţionare şi strângere a cât mai

9 Andrei Oţetea, op. cit., p. 190. 10 Ibidem, p. 214.

42

multor manuscrise11. Savanţi precum Filelfo, Barbaro, Aurispa, alături de refugiaţii bizantini au adus în Italia manuscrise originale. Comerţul de manuscrise aducea atât profit încât comerciantul sicilian Giovanni Aurispa s-a întors din călătoria sa din Constantinopol în 1423 cu 238 de manuscrise, inclusiv primele copii ale lui Eschil şi Aristofan12.

Colecţionarea de manuscrise a dat naştere unor importante biblioteci de pe teritoriul Europei nu numai în rândul umaniştilor (ca Bessarion şi Pico della Mirandola), ci şi în cazul unor principi (Medici, ducele de Urbino), regi (Mathias al Ungariei, Cazimir al Poloniei) sau papi. Biblioteca Vaticană, fondată pe colecţia de cărţi adunată de papa Eugen al IV-lea s-a dezvoltat între timp sub papii Nicolae al V-lea şi Sixt al IV-lea13.

Printre cei mai importanţi umanişti italieni care aduc în prim plan influenţa antichităţii şi cultura clasică sunt cei trei: Dante Alighieri, Francesco Petrarca, Giovanni Boccaccio. Astfel, Dante aminteşte în Infernul său pe filozofii greci Aristotel, Socrate, Platon care nebotezaţi ajung în primul cerc, unde se află şi personalităţi mitice precum Hector, Aeneas, în timp ce în opera lui Bocaccio apar pentru prima oară zeii păgâni ca simboluri ale frumuseţii şi fericirii14. Petrarca, important colecţionar de manuscrise vechi, a admirat frumuseţea scrierilor clasice şi a promovat studiul acestei literaturi. În plan filozofic, se remarcă în special formarea academiei neoplatoniciene de către

11 Lucru corelat şi cu venirea învăţaţilor bizantini cu manuscrise după căderea Constantinopolului. 12 Jocelyn Hunt, op. cit., p. 18. 13 Virgil Vătăşianu, op. cit., p. 11. 14 Andrei Oţetea, op. cit, p. 190.

43

Cosimo cel Bătrân (de Medici) la Florenţa, unde învăţaţi şi intelectuali se dedicau lecturilor, comentariilor şi traducerii scrierilor antice. În acest context se desăvârşeşte şi filozofia neoplatoniciană, legată de numele lui Marsilio Ficino, viaţa fiind văzută ca o călătorie şi o luptă pentru înălţare spirituală prin artă şi prin cunoaştere.

Din punct de vedere al artelor vizuale se remarcă de exemplu în arhitectură interesul pentru monumentele Romei antice, iar şi cu ajutorul descoperirii lucrării lui Vitruvius, De architectura, arhitecţii vizitează Roma şi cercetează construcţiile ca sursă de inspiraţie, cum este cazul lui Filippo Brunelleschi şi influenţa culturii clasice în construcţia Domului său din Florenţa. Referindu-ne strict la pictură, prin formarea noii categorii sociale şi unui nou public dornic de achiziţionarea unor tablouri se preschimbă atât tematica, cât şi condiţia artistului. Artistul iese de sub anonimat, iar personalitatea lui se individualizează, arta se laicizează, punând accent pe realism, remarcându-se folosirea legilor mişcării pentru redarea unui corp în mişcare, unduit, cu linii armonioase şi utilizarea principiilor geometriei spaţiale, creându-se sentimentul de adâncime, de iluzie. Se remarcă, de asemenea, şi folosirea nudului în pictură, folosit pentru a evidenţia frumuseţea omului15. În privinţa tematicii se observă diversificarea acestor conţinuturi: apara portretele (în special cele ale membrilor familiilor bogate urbane), apar tablouri dedicate unor evenimente speciale (nunţi sau botezuri) şi apar alegoriile.

15 Constantin Suter, Istoria Artelor Plastice, vol. I, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1967, p. 203.

44

Deşi în Renaştere se prefigurează schimbări importante în tematica operelor pictorilor, trebuie menţionat faptul că mentalitatea Evului Mediu încă are o influenţă puternică asupra societăţii, iar autoritatea bisericească este încă destul de puternică. Prin urmare, dominante sunt reprezentările religioase în pictură, deşi formele nu mai sunt rigide, iar tablourile capătă un anumit realism. Totuşi, pictorii renascentişti optează, pe lângă scenele biblice şi madonele şi pentru unele alegorii sau reprezentări din mitologia grecească, în special din categoria zeilor Olimpului. Ca exemple vor fi prezentate în continuare cinci capodopere renascentiste, unele păstrate până în ziua de astăzi, altele doar prin intermediul unor copii, tablouri ce prezintă mituri descrise din antichitate. Vom enumera tablourile Leda şi Lebăda, de Leonardo da Vinci, Danäe, de Antonio Allegri da Correggio, Bacchus şi Ariadne, de Tiziano Veccellio, Căderea lui Icar de Pieter Brueghel cel Bătrân16, şi un tablou aparte, Şcoala din Atena aparţinând lui Rafael Sanzio.

Leda şi Lebăda, lucrare pierdută a lui Leonardo da Vinci, copia care se presupune a fi cea mai apropiată de original fiind cea a lui Cesare da Sesto. Pictura reprezintă personajul feminin Leda, fiica lui Thestius şi soţia lui Tyndareus, regele Spartei. Când Tyndareus a fost alungat din Sparta de Hippocoon şi fiii acestuia, regele s-a refugiat la curtea lui Thestius, care i-a dat-o pe fiica sa Leda de

nevastă. În noaptea nunţii, a fost iubită de Zeus care, pentru a se uni cu ea, a luat înfăţişarea unei lebede. Din ouăle născute de Leda au ieşit două perechi de gemeni atribuiţi atât lui Zeus, cât şi soţului ei: Elena (a Troiei) şi Clytaemnestra, 16 Tablou a cărui paternitate este discutată.

45

şi Castor şi Pollux. Alte versiuni17 susţin că Elena şi Castor sunt cei de origine semi-divină, iar de natură umană sunt Clytaemnestra şi Pollux. Zeus a creat ca urmare pentru Elena, fiica sa, constelaţia Cygnus, a Lebedei, cunoscută şi sub numele de crucea Nordului, iar pentru Castor şi pentru fratele lui muritor a creat constelaţia Gemeni. În tablou se observă în prim plan personajul Leda, în dreapta Zeus sub forma unei lebede, iar în partea stângă în fundal cele două ouă de unde au ieşit cele două perechi de gemeni.

Danäe, pictură a lui Correggio, reprezintă o scenă dintre cele patru poveşti descrise de către Ovidiu în Metamorfoza despre iubirile lui Jupiter. Tabloul a fost comandat de către Frederic II Gonzaga în Mantova în jurul anului 153118. Danäe este fiica lui Acrisius, regele Argosului şi a Eurydicei. Un oracol îi prezice lui Acrisius că va muri de mâna nepotului său, astfel încât acesta decide să o închidă pe Danäe într-un turn, unde niciun muritor nu poate ajunge. Acolo o găseşte Zeus care se transformă într-o ploaie de aur pentru a se strecura în turn. Ca urmare, aceasta va naşte un băiat, Perseus, însă Acrisius, dorind să scape de cei doi, îi inchide într-un cufăr de lemn şi îi aruncă în mare. Danäe este însă ocrotită de Zeus şi ajunge în insula Seriphus unde regele Polydectes se îndrăgosteşte de ea. Peste ani Perseus este trimis de către acest rege să o înfrunte pe Meduza, căreia îi taie

17 Cum ar fi cea a lui Pierre Grimal, The concise Dictionary of Classical Mythology, Oxford, Basil Blackwell Ltd, 1990. 18 http://www.galleriaborghese.it/borghese/en/edanae.htm

46

capul. Pe drum de întoarcere, acesta se opreşte în Larrissa, la jocurile olimpice, unde se spune că din greşeală l-a omorât pe bunicul său în timpul unei probe. Scena din tablou o prezintă pe Danäe în turn, deasupra ei fiind evidenţiată ploaia de aur sub care se ascunde Zeus.

Pictura Bacchus şi Ariadna face parte dintr-o serie de picturi comandate de Alfonso d'Este, duce de Ferrara pentru o cameră special amenajată a palatului său19. Ariadna, fiica regelui Minos şi a Pasiphaei se îndrăgosteşte de Tezeus, sosit în Creta pentru a se lupta cu minotaurul. Aceasta îl ajută să iasă din labirint oferindu-i un ghem care să-i arate calea de întoarcere. Deşi i-a promis că o va lua cu el în

Atena, Tezeus o părăseşte însă pe aceasta în insula Naxos. Dionysos, zeul vinului, o vede, se îndrăgosteşte de ea şi o ia în căsătorie, transformând coroana de aur dată ca dar de nuntă în constelaţia Corona. În pictură Bacchus sare din trăsura condusă de cei doi gheparzi îndreptându-se către Ariadna.

Căderea lui Icar este o presupusă operă a lui Pieter Bruegel cel Bătrân, deşi în ultimii ani se crede că nu a fost executată de el, dar că totuşi compoziţia i-ar aparţine20, presupunându-se a fi singura operă cu temă

19 http://www.nationalgallery.org.uk/paintings/titian-bacchus-and-ariadne, 20 http://www.opac-fabritius.be/fr/F_database.htm

47

mitologică a lui Pieter Bruegel. Icar, fiul lui Daedalus, a fost închis împreună cu tatăl său în labirint de regele Minos. Ingeniozitatea tatălui său a dus la construirea unor aripi lipite cu ceară pentru a scăpa. Neascultând sfaturile tatălui său şi dorind să atingă soarele, Icar s-a prăbuşit şi s-a înecat. În tablou este arătat momentul înecului lui Icar, fiind pictate picioarele acestuia în apă, lângă vas, fermierul şi păstorul fiind de fapt personajele prezente în prim plan. Un proverb flamand care spune „no plough stands still just because a man dies”, identificat cel mai adesea cu pictura lui Bruegel21, sugerează nepăsarea şi indiferenţa oamenilor simpli faţă de ambiţia, visele şi suferinţa celorlalţi22.

Şcoala din Atena este o frescă a lui Rafael aflată în cadrul palatului Apostolic din Vatican. Subiectul operei este filozofia grecească, fiind reprezentată o scenă a antichităţii unde în acelaşi loc se regăsesc filozofi, matematicieni, gânditori şi personalităţi elenistice, Platon şi Aristotel aflându-se în

centrul tabloului23. Este dificil de stabilit cu exactitate identitatea unora dintre personaje, unele dintre acestea neavând alte sculpturi sau reprezentaţii păstrate până în prezent. Se crede însă că mai sunt reprezentaţi cu siguranţă şi Ptolemeu,

21„Niciun plug nu se va opri din lucru doar fiindcă cineva moare.” http://traumwerk.stanford.edu/philolog/2005/11/ekphrasis_ovid_in_pieter_breug.html 22 http://www.opac-fabritius.be/fr/F_database.htm 23 http://www.wga.hu/frames-e.html?/html/r/raphael/4stanze/1segnatu/1/athens.html

48

Zoroastru, Pitagora şi însuşi Rafael24. Platon şi Aristotel, figurile centrale (Platon în stânga, Aristotel în dreapta) ţin amândoi propriile lor cărţi în mâna stângă, în timp ce cu dreapta gesticulează. Se crede că gesturile celor doi indică aspecte centrale ale filozofiilor lor: astfel, în timp ce Platon consideră că lumea din jur este doar un aspect al unei realităţi mai complexe şi mai înalte, eterne, care conţine tot adevărul, toată frumuseţea, justiţia şi înţelepciunea (ţinând mâna ridicată), pentru Aristotel singura realitate este cea pe care o trăim, o simţim şi o vedem25. Pitagora credea în armonia sferelor, văzând lumea ca un set de principii matematice, legat de muzică, iar astfel distanţa de la pământ a unei planete determinând o anumită notă muzicală, toate formând armonia perfectă. O parte a tabloului îi pune în prim plan pe Ptolemeu, care ţine o sferă a pământului în mână, lângă el fiind cel mai probabil Zoroastru, care ţine o sferă cerească, iar Rafael, conform lui Vasari, este prezent lângă cei doi, autoportretul său reprezentându-l teoretic pe pictorul grec Apelles.

24 http://www.mlahanas.de/Greeks/SchoolAthens.htm 25 http://smarthistory.khanacademy.org/school-of-athens.html

49

Bibliografie

Lucrări generale şi speciale:

1. Balaci, Anca, Mic dicţionar de mitologie greacă şi romană, Bucureşti, Editura Mondero, 1992.

2. Grimal, Pierre, The concise dictionary of classical mythology, Oxford, Basil Blackwell Ltd, 1990.

3. Hunt, Jocelyn, The Renaissance (questions and Analysis in history), London, Routledge, 1999.

4. Oţetea, Andrei, Renaşterea şi reforma, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968.

5. Suter, Constantin, Istoria artelor plastice, vol. I, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1967.

6. Vătăşianu, Virgil, Istoria artei europene, vol. II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1972.

Surse electronice

1. http://smarthistory.khanacademy.org/school-of-athens.html 2. http://www.mlahanas.de/Greeks/SchoolAthens.htm 3. http://www.wga.hu/frames-

e.html?/html/r/raphael/4stanze/1segnatu/1/athens.html 4. http://www.slideshare.net/tonpascal/leda-and-the-swan-leonardo-da-

vincis-masterpice-by-ton-pascal

50

5. http://www.nationalgallery.org.uk/paintings/titian-bacchus-and-ariadne http://www.galleriaborghese.it/borghese/en/edanae.htm

6. http://www.bouwman.com/netherlands/Landscape.html 7. http://www.opac-fabritius.be/fr/F_database.htm 8. http://traumwerk.stanford.edu/philolog/2005/11/ekphrasis_ovid_in_pieter

_breug.html

51

Cadrul istorico-juridic internaţional al dezvoltării Sulinei.

„Chestiunea Sulina” în atenţia Marilor Puteri la începutul sec. al XIX-lea. Principalele momente ce au influenţat comerţul şi

navigaţia

I Autor: Elena Radu

Rezumat. Prezentul articol expune evoluţia oraşului şi portului Sulina în perioada

modernă. Amenajarea, extinderea şi dezvoltarea portului au contribuit la afirmarea Sulinei nu doar ca centru comercial şi de tranzit, dar şi ca punct de contact economic, politic şi diplomatic în sud-estul Europei. Oraşul-port, cel mai estic punct al ţării, situat la vărsarea braţului Sulina în Marea Neagră, având coordonatele geografice 45° 10' latitudine nordică şi 29° 45' longitudine estică, a jucat un rol important în istoria Dobrogei datorită poziţiei sale geografice. Dunărea, dată fiind marea ei importanţă economică, politică, strategică şi militară, a constituit de-a lungul istoriei subiect de negocieri internaţionale, marcate de confruntări, dar şi de compromisuri necesare reglementării regimului său de navigaţie. Tendinţa Marilor Puteri de a acapara navigaţia şi comerţul pe Dunăre, totodată şi neputinţa de a se ajunge la o înţelegere, au generat aşa numita „Chestiune a Dunării”. Dunărea a avut dintotdeauna un rol determinant în evoluţia istorică a poporului român: „Interesul ce avem pentru Dunăre este

Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice, Universitatea „Ovidius” din Constanţa (email: radu_alexandra_elena@yahoo.com).

52

cel mai vechiu, cel mai mare şi mai permanent interes al Românilor, căci nu există o altă chestiune care să fie mai importantă pentru acestă ţară.”1.

Résumé. Cet article présente l’évolution de la ville et du port Sulina dans la période

moderne. L’aménagement, l’extension et le développement du port ont contribué à l’affirmation de Sulina, non seulement comme centre commercial et de transit, mais aussi comme point de contact économique, politique et diplomatique au sud-est de l’Europe. La ville portuaire, dans l’est du pays, située dans l’embouchure du bras Sulina dans la Mer Noire, ayant les coordonnées géographique 45° 10′ latitude nord et 29° 40′ longitude est, a eu un rôle important pour l’histoire de Dobrogée. Ayant une grande importance économique, politique, stratégique et militaire, le Danube a été, tout au long de l’histoire, le sujet des négociations internationales, marquées par la réglementation de son régime de navigation. La tendance des Grandes Puissances d’accaparer la navigation et le commerce sur le Danube et, en même temps, l’impossibilité de parvenir à un accord, ont généré la Problématique du Danube. Le Danube a eu un rôle déterminant dans l’évolution historique du peuple roumain : «L’intérêt qu’on a pour le Danube est le plus vieux, le plus grand et le plus permanent des Roumains, car il n’y a aucune autre problématique plus importante pour ce pays.»

Cuvinte-cheie: Rusia, Tratatul de la Adrianopol, Convenţia de la Akkerman, Gurile Dunării, Poarta.

Tendinţa marilor state europene de a acapara navigaţia şi comerţul pe

Dunăre, ca de altfel şi neputinţa de a se ajunge la o înţelegere între statele riverane fluviului, au generat aşa numita „chestiune a Dunării”, un întreg complex de probleme politice şi diplomatice.

1 Constantin Ardeleanu, Comerţul exterior şi navigaţia la Dunărea de Jos. Serii statistice: (1881-1900), Editura Europlus, Galaţi, 2008, p. 9.

53

La începutul secolului al XIX-lea, Rusia a redobândit o parte însemnată din litoralul Mării Negre, devenind stăpână pe cele trei guri ale Dunării: Chilia (prin Tratatul de la Bucureşti din 1812), Sulina (prin Tratatul de la Ackerman din 7 octombrie 1826) şi Sf. Gheorghe (prin Tratatul de la Adrianopol din 14 septembrie 1829)2. În felul acesta, Rusia devenise stăpână pe toate gurile Dunării, şi prin aceasta, pe sectorul unde Dunărea se varsă în Marea Neagră, sectorul cel mai important din punct de vedere economic şi strategic3. Prin tratatul din 1812, Rusia devenea pentru prima dată riverană la Dunăre. De remarcat că articolul 4 din tratatul de la Bucureşti, fixând noua frontieră dunăreană între cele două ţări, a instituit un regim de liberă navigaţie nu numai pe braţul Chilia, devenind copropietate ruso-otomană, dar pe toată Dunărea, cu excluderea bastimentelor militare, acestea neputând urca pe fluviu decât până la vărsarea Prutului4. Deţinând „cheia şi poarta de intrare în regiunea dunăreană Chilia şi Cetatea Albă”, era normal ca Rusia să-şi dorească şi celelalte două braţe, în condiţiile decăderii Imperiului Otoman şi pierderii supremaţiei la Dunăre5. Prin convenţia de la Akkerman din 25 septembrie/7 octombrie 1826, Rusia a obţinut controlul asupra braţului Sulina şi a Gurilor Dunării, ca şi

2 L. Bădulescu, Gh. Canja, E. Glaser, Contribuţii la studiul istoriei regimului internaţional de navigaţie pe Dunăre. Regimul de drept internaţional pe Dunăre până la Convenţia Dunării din 18 august 1948, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 96. 3 Grigore Antipa, Dunărea şi problemele ei ştiinţifice, economice şi politice, Librăriile „Cartea Românească” şi Pavel Suru, Bucureşti, 1921, p. 153-154. 4 Paul Gogeanu, Dunărea în relaţiile internaţionale, Editura Politică, Bucureşti, 1970, p. 29. 5 N. Daşcovici, Dunărea nostră. O scurtă expunere până la zi a problemei dunărene, însoţită de textul Statutului de la Paris din anul 1921, Fundaţia Culturală Principele Carol, Bucureşti, 1992, p. 17.

54

dreptul neîngrădit de navigaţie în toate apele aflate în stăpânirea Imperiului Otoman6. În plus, Principatelor Dunărene li s-au confirmat libertatea comerţului, sub rezerva asigurare a aprovizionării Porţii cu grâne7. Dacă prin art. 5 şi 6 ale Tratatului de la Adrianopol din 2/14 septembrie 18298 autorităţile petersburgheze îşi asumau obligaţia de a adopta măsurile corespunzătoare pentru întreţinerea braţului Sulina, prin lucrări de dragare şi prin clădirea unui far pentru călăuzirea vaselor în caz de necesitate9, art. 7 conţinea o altă prevedere discriminatorie, fixând taxe de navigaţie doar pentru vasele sub pavilion austriac, dar prevăzând taxe arbitrare şi variabile pentru bastimentele aparţinând altor naţiuni10.

Şi înainte de Tratatul de la Adrianopol domnii Moldovei s-au îngrijit de păstrarea în bune condiţii a navigabilităţii. „Bahazul de la Sulina, cum se zicea pe atunci gurii Dunării de la Sulina, până la 1829, tot urma a se ţine în stare

6 Paul Cernovodeanu, Relaţiile comerciale româno-engleze în contextul politicii orientale a Marii Britanii (1803-1878), Editura Dacia, Cluj-Napoca, p. 47. 7 Ibidem. 8 Tratatul de la Adrianopol contribuie la „apropierea între agricultura românească şi industria Europei, iar porturile dunărene încep a cunoaşte o avalanşă de mărfuri străine, Principatele fiind smulse din vechea toropeală şi atrase în orbita pieţii mondiale dominată de modul de producţie capitalist” (Constantin Buşe, Comerţul exterior prin Galaţi sub regimul de port-franco (1837-1883), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1976, p. 20). 9 L. Bădulescu, Gh. Canja, E. Glaser, op. cit., p. 106. 10 Constantin Ardeleanu, Evoluţia intereselor economice şi politice britanice la gurile Dunării (1829-1914), Editura Istros, Brăila, p. 52.

55

navigabilă de către Moldova. Pîrcălabii Galaţiului aveau această însărcinare”11.

Tratatul de la Adrianopol a oferit Rusiei mijlocul de a exercita pretenţiile sale asupra suveranităţii Deltei Dunării. Ea a ridicat o carantină – „clădirile lazaretului sunt atât de mari de găzduiesc pasagerii şi în subsidiar, un batalion de infanterie; pescarii, piloţii, costierii, negustorii de provizii, vin toţi, evident să se pună sub protecţia soldaţilor. Încetul cu încetul, insula plutitoare, pustie, s-a trezit locuită spre marele profit fără îndoială al civilizaţiei, dar cu o gravă eroare a sensurilor tratatelor.”12 Încălcând tratatul cu bună ştiinţă, „iavaş, iavaş, Maica Rusia şi-a trimis mai întâi emisarii, apoi pescarii, piloţii pentru trecere, negustorii de provizii şi aşa a luat fiinţă Sulina de pe malul drept”, începând cu anul 1835-1836, după scurta istorie a aşezării

11 Mihail Kogâlniceanu, Cestiunea Dunării, partea a II-a, Tipografia Academiei Române, Bucureşti, 1883, p. 15, apud Paul Gogeanu, op. cit, p. 34. 12 Tudose Tatu, Împăştiatele poveşti ale Portului de Aur..., p. 191. Articolul 3: „Râul Prut va continua să formeze graniţa dintre cele două imperii, de la punctual în care acest râu atinge teritoriul Moldovei până la vărsarea sa în Dunăre. Din acest punct linia frontierei va urma cursul Dunării până la gura de vărsare de la Sfântul Gheorghe, astfel ca să lase toate insulele formate de diferitele braţe ale fluviului în posesia Rusiei, malul drept va rămâne ca şi în trecut în posesia Porţii Otomane. Totuşi s-a convenit că acest mal drept va rămâne nelocuit din punctual unde braţul Sfântul Gheorghe se separă de cel al Sulinei. Nici un fel de construcţii nu se va ridica pe insulele care vor rămâne în posesia curţii Rusiei, cu excepţia carantinelor care vor putea fi amplasate, nu va fi permis de a se pune bazele nici unui stabiliment.” (Ibidem).

56

aparţinând lui Edward Stephens, angajat al C.E.D., istorisită epistolar pe la 185613.

Comerţul de la Dunăre a început să se dezvolte după Tratatul de la Adrianopol din 1829, prin care Poarta a fost silită să deschidă Marea Neagră şi Dunărea navigaţiei internaţionale şi să dea Principatelor Române deplină libertate pentru traficul tuturor mărfurilor precum şi de a naviga sub pavilion propriu14.

Stăpânirea Gurilor Dunării de către Rusia, prin înlăturarea Porţii, nu putea să nu provoace reacţia imediată a celeilalte rivale, Austria. Aceasta se dovedeşte preocupată mai mult să favorizeze navigaţia pe Dunăre, creând în 1829 „Societatea Austriacă de navigaţie cu aburi”, care făcea transportul călătorilor şi mărfurilor din Europa Centrală spre Gurile Dunării15.

După Tratatul de la Adrianopol, Austria era conştientă de faptul că libertatea de navigaţie şi comerţ pe fluviu era puternic afectată de regimul impus Gurilor Dunării, aflate în mâna Rusiei, putere cu interese diametral opuse. Nu doar Austria, adversara directă a Rusiei, dar şi Anglia, au adresat guvernului ţarist proteste repetate împotriva politicii sale la Gurile Dunării, dar aceasta, neluând nici o măsură de ameliorare, a făcut ca gura Sulinei, singura navigabilă, să devină inutilizabilă16. Guvernele Austriei şi Angliei erau legate prin 13 Ibidem, p. 190. 14 I. G. Munteanu, Porturile noastre maritime. Conferinţă ţinută la Academia de export din Galaţi, Institutul de Arte Grafice „Ecoul”, Galaţi, 1935, p. 4. 15 *** La Commission Européenne du Danube et son oeuvre de 1856 à 1931, Imprimerie Nationale, Paris, 1931, p. 40. 16 Ibidem, p. 5.

57

ostilitatea lor comună împotriva Rusiei. Anglia urmărea să împiedice pătrunderea vaselor ruseşti în Mediterana, iar Austria urmărea să îndepărteze Rusia de la Gurile Dunării, „pentru a pune stăpânire pe popoarele din bazinul dunărean, printre care se număra şi poporul român.”17

Stăpână la Gurile Dunării, Rusia a încheiat cu Poarta la 8 iulie 1833, Tratatul de la Unkiar-Iskellessi, prin care obţinea dreptul exclusiv pentru vasele sale de război de a străbate Marea Neagră, în condiţiile când, pavilioanele Franţei, Marii Britanii şi altor state nu le era permis să treacă prin Dardanele către Marea Neagră în timp de război18. Instalarea rapidă a Rusiei la Gurile Dunării şi la Marea Neagră în locul Porţii, nu putea lăsa indiferente Marile Puteri, mai ales Austriei, pentru care poarta de intrare şi ieşire în Marea Neagră prezenta o importanţă deosebită. Poarta fiind înlăturată de la Gurile Dunării şi Rusia devenind stăpână, nu mai avea nici o obligaţie contractuală faţă de pavilioanele altor state, inclusiv al Austriei, în sensul de a le recunoaşte libertatea de navigaţie.

Austria a fost prima care a căutat prin toate mijloacele posibile să dobândească printr-o convenţie cu Rusia acelaşi regim de libertate la Dunărea de Jos de care beneficia pe cursul superior al Dunării. Astfel, în 1840, la St. Petersburg s-a semnat documentul intitulat Actul de Navigaţiune pe Dunăre, considerat cel dintâi tratat care se ocupă în chip special de Dunăre, făcând aplicarea principiilor de libertatea navigaţiei fluviale consacrate în 1815, la Congresul de la Viena. Convenţia din 1840 prevedea angajamentul Rusiei de a executa lucrările necesare înnisipirii gurii Sulina, făcând-o navigabilă în orice

17 L. Bădulescu, Gh. Canja, E. Glaser, op. cit., p. 101. 18 Ioan Suciu, op. cit., p. 29.

58

condiţii, înlăturând orice obstacol pentru desfăşurarea circulaţiei vaselor în bune condiţii. Era prima încercare de stabilire a unui regim de libertate a navigaţiei între două puteri care îşi disputau întâietatea pe Dunăre la acea vreme19. Rusia se angaja să construiască un far la această gură de vărsare, iar vasele austriece erau obligate să plătească în schimb taxele pentru acoperirea cheltuielilor acestor lucrări20. Convenţia mai prevedea şi funcţionarea unui serviciu sanitar şi stabilirea modului şi quantumului perceperei taxei, după felul vaselor21.

Convenţia de la St. Petersburg din 1840 a avantajat cele două Mari Puteri dunărene. Îndeosebi, Austria şi-a contruit o flotilă comercială pe Dunăre. Dezvoltarea comercială a partenerului a început să neliniştească Rusia. Aceasta a încercat să tempereze punerea în aplicare a punctului V din Convenţia semnată în 1840 cu Austria, referitor la dragarea de la Sulina. Politica dusă de Rusia era îndreptăţită nu numai împotriva Austriei, dar mai cu seamă împotriva Angliei22. Rusia, sfidând înţelegerea cu Austria, a neglijat complet lucrările de dragaj pentru întreţinerea navigaţiei23 pe singurul braţ navigabil, Sulina, 19 Ioan Alexandru Suciu, România şi Comisia Europeană a Dunării, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2005, p. 30. 20 N. Iorga, A cui e Dunărea, „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908, p. 8. 21 Al. G. Găleşescu, Dunărea. Dela Obârşie până la Marea-Neagră. Leagănul şi Tronul Dinastiei Române 1866-1906, Librăriei Socec&Co., Societate anonimă, Bucureşti, 1906, p. 36. 22 Paul Gogeanu, op. cit., p. 39. 23 Ioan Suciu, op. cit., p. 32. Teama de a nu eşua vasele pe bancurile de nisip de pe şenalul navigabil al Sulinei, singur navigabil la acea vreme, îi determinase pe căpitanii de vase străine să ocolească gurile Dunării, îndreptându-se spre Odessa. Asemenea situaţie lovea în dezvoltarea comerţului şi porturilor Principatelor Române. În 1848, Principatele Române fiind ocupate de Rusia, domnitorul Mihail Sturdza, care se preocupase „mult de această

59

„comunicaţiile sale cu Marea aproape că lipseau”24. Ba mai mult, cabinetul de la St. Petersburg a instituit prin uzakul ţarului o staţie de carantină25 impusă pe malul stâng al braţului Sulina şi a introdus obligaţia ca vasele ce ajungeau aici

astupare a Dunării”, s-a ridicat împotriva administraţiei ruseşti de la gurile fluviului „care avea să ruineze porturile române”, informând şi guvernul austriac „de cele ce se petreceau la Sulina (Ibidem). 24 Ibidem. 25 Măsura era aparent legală, în conformitate cu Tratatul de la Adrianopol, şi urma să protejeze, prin măsurile sanitare ce trebuiau adoptate, regiunea Dunării de Jos de frecventele epidemii ce bântuiau în special teritoriul turcesc. Dar, sub pretextul aplicării regulilor de carantină, autorităţiile vamale, căpităniile şi poliţia fluvială rusă căpătau dreptul de a inspecta navele care doreau să urce pe Dunăre spre porturile româneşti, de a percepe unele taxe pentru remorcare şi cabotaj şi în caz de nesupunere la control, de a reţine vasul respectiv, a-i confisca încărcătura şi a-l îndrepta forţat spre Odessa. Măsurile luate au stârnit profunda nemulţumire a cercurilor de afaceri engleze şi în special a casei Bell&Anderson, care a adresat o plângere în această privinţă; „The Times“ a dezlănţuit o campanie violentă anti-rusă pe tema nerespectării libertăţii de navigaţie pe Dunăre de către autorităţile ţariste. La acestea a replicat „Journal de St. Petersburg“, articolul fiind reprodus şi în traducere în „Curierul românesc“ nr. 30 din 22 mai 1836, p. 118-120, acuzând partea engleză de falsuri şi de denaturări şi precizând că Rusia n-a impus nicio taxă de trecere la intrarea pe Gurile Dunării, fiind încasată doar o taxă benevolă de pilotaj pentru navele ce solicitau remorcare în caz de nevoie, iar în ceea ce priveşte carantina de la Sulina, ea nici nu intrase încă în vigoare (Paul Cernovodeanu, Relaţiile comerciale româno-engleze în contextual politicii orientale a Marii Britanii…, p. 69). Dificultăţile erau create, în primul rând, de durata excesivă a rămânerii în carantină a vaselor, inclusiv a echipajelor şi mărfurilor, producând întârzieri în livrarea comenzilor şi pagube proprietarilor, precum şi de taxele de carantină, destul de ridicate (Ibidem, p. 137).

60

să fie oprite multă vreme pentru dezinfectare26; înţelegem mai bine adevăratul scop urmărit de ţarism faţă de navigaţia pe Dunăre27. La vremea respectivă, carantina juca rolul de „punct de control al trecerii frontierei, fiind militarizată şi dispunând de personal sanitar de verificare al stării de sănătate a corăbiilor, echipajelor, mărfurilor, pasagerilor venind din Orient sau Occident, o pavază împotriva molimelor acelui veac, ciuma şi holera boli care nu aveau leac”28. Pierderile datorate situaţiei dificile de la Sulina erau cu adevărat uriaşe.

Potrivit unor zvonuri, incontrolabile însă, „autorităţile ţariste în dorinţa de a stăvili concurenţa făcută de porturile dunărene româneşti celor din Crimeea, nu numai că manifestau o totală indiferenţă pentru curăţirea braţului Sulina29, dar chiar tolerau aruncarea de pietre şi alte materiale în timpul nopţilor, spre a-i reduce adâncimea”30. Rusia a adus într-un scurt timp navigaţia de la Gurile Dunării într-o situaţie mai proastă31 decât pe vremea când ele erau 26 Radu R. Florescu, The struggle against Russia in the Roumanian Principalities, 1821 – 1854, ediţia a II-a, The Center for Romanian Studies, Iaşi, 1999, p. 264. [ediţia I, München, 1962]. 27 E. P. Botez, Dunărea şi Comisiile ei, în „Politica externă a României. 19 prelegeri politice organizate de Institutul Social Român”, p. 197. 28 Tudose Tatu, Cărţi vechi, corăbii, reisi, neguţători şi diplomaţi. Dunărea de Jos 1745-1856, … p. 242. 29 Apatia dovedită de autorităţile ţariste în problema Sulinei, deoarece „guvernul rus se interesa foarte puţin de greutăţile ivite în navigaţia pe Dunăre, prin faptul că în raport proporţional cu decăderea traficului pe fluviu în amonte sau spre vărsare, urma să crească comerţul Odessei” (Radu. R. Florescu, op. cit., p. 273). 30 Paul Cernovodeanu, Relaţiile comerciale româno-engleze..., p. 94. 31 Este greşită concluzia lui Sp. G. Focas care, analizând creşterea continuă a comerţului şi a navigaţiei prin gurile Dunării, în perioada cuprinsă între încheierea Tratatului de la

61

deţinute de Imperiul Otoman, cu „deosebirea că Poarta putea fi acuzată mai degrabă de indiferenă şi de neglijenţă, decât de reavoinţă şi de intenţii exclusiviste”32. Pe când Imperiul Otoman, în tot timpul când a stăpânit braţul Sulina, întreţinuse la gură un canal adânc de 4,9 metri, Rusia neglijând cu totul aceste lucrări, braţul Sulinei ajunsese în 1853 la 3 metri33.

Rusia, prin politica sa la Gurile Dunării, nu făcea altceva decât să renunţe cu nonşalansă, în ciuda advertismentelor Marilor Puteri, la respectarea prevederilor Convenţiei cu Austria din 1840 (art. 5), urmărind „nimicirea” comerţului austriac cu Imperiul Otoman, care se ridica în 1850 la suma de 70.000.000 de franci34. În viziunea diplomaţiei ruse, Gurile Dunării şi Strâmtorile Mării Negre, constituiau cheia succesului politicii Rusiei.

Situaţia gravă de la Gurile Dunării devenise de notorietate din moment ce Austria şi Anglia au fost nevoite în repetate rânduri să facă intervenţii stăruitoare pe lângă Rusia35. Mai mult, cele două puteri au trecut la acuzaţi directe la adresa Rusiei făcând-o responsabilă că nu înlătură bancurile de nisip care astupau gura Sulinei şi că scufundă în mod intenţionat epavele vaselor

Adrianopol şi debutul Războiului Crimeii, afirma că „traficul comercial prin gura Sulina nu a fost prejudiciat, de măsurile restrictive adoptate de Rusia” (Constantin Ardeleanu, Evoluţia intereselor economice şi politice britanice la gurile Dunării..., p. 57). 32 Ioan Suciu, op. cit., p. 30. 33 Grigore Antipa, op. cit., p. 154. 34 A. D. Xenopol, Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra Ţărilor Române, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, p. 262. 35 Ioan Suciu, op. cit., p. 35.

62

pentru a agrava starea de fapt36. Piedicile ridicate de Rusia la Gurile Dunării, au făcut, după părerea comandantului Eugeniu Botez, „să apară în istoria politică a Europei o Chestiune a Dunării”. Bădulescu Glaser, e de altă părere, şi anume, că „dacă guvernul rus ar fi avut interesul să nu asigure condiţii prielnice pentru navigaţia internaţională pe Dunăre, el ar fi putut pur şi simplu să nu construiască acest far. Dar farul a fost construit şi luminează şi astăzi calea vaselor care intră în canalul Sulina venind dinspre Marea Neagră sau ieşind din acest canal în drum spre Marea Neagră“37.

Aceste contradicţii dintre Marile Puteri europene la Gurile Dunării au adus prejudicii navigaţiei, ameninţând chiar cu stagnarea traficului. Austria, Rusia, Imperiul Otoman şi Anglia au început să-şi dispună întâietatea comerţului la Dunăre. Guvernul ţarist nu a manifestat interesul cuvenit pentru întreţinerea în condiţii a şenalului navigabil. Aceasta a dus la crearea unei bare 36 Sir John Stokes, primul delegat al Angliei la Comisia Europeană, oferă o descriere foarte interesantă despre modul cum au tratat ruşii navigaţia la Gurile Dunării, de la 1829 până la 1853, cât au stăpânit Delta, într-o conferinţă pe care a ţinut-o la Londra la 22 aprilie 1890, intitulată „The Danube and its trade”, în care descria cum ruşii înecau corăbii ca să astupe gurile Dunării (Grigore Antipa, op. cit., p. 112-113). 37 O altă mărturie a dorinţei guvernului rus de a asigura navigabilitatea Gurilor Dunării o constituie raportul delegatului Austriei la Comisia Europeană a Dunării făcut guvernului său la 13 februarie 1865, raport în care se spune: „Cât timp gura Dunării de la Sulina s-a aflat sub stăpînirea rusească, o temă curentă a rapoartelor consulare, a navigatorior şi a negustorilor a constituit-o plîngerea că Rusia lasă în mod intenţiona ca gura de la Sulina să se umple cu nisip. Nimic nu este mai puţin întemeiat decît acest reproş. Cine a fost la Sulina se va convinge văzând splendidu far construit de ruşi, precum şi resturile vechiului chei de lemn că Rusia a făcut mult în interesul navigaţiei la Sulina” (L. Bădulescu, Gh. Canja, E. Glaser, op. cit., p. 119).

63

de nisip la Sulina38. Asemenea stare de lucruri nu putea duce decât la ruinarea rapidă a comerţului şi porturilor ţărilor române39. Chestiunea competiţiei dintre porturile româneşti şi cele ruseşti devenise o problemă ce a alimentat şi mai mult conflictul diplomatic dintre Rusia şi puterile maritime occidentale; „gelozia ruşilor devenind excesivă”.40

Măsurile adoptate de Rusia la gurile Dunării erau lesne de înţeles deoarece „cine ţinea în mâinile sale gurile Dunării, era stăpân pe Dunăre”.41

Dunărea, cum am văzut, alcătuia deja obiect de dispută între marile puteri ale vremii, date fiind interesele lor economice şi politico-strategice în

38 Trebuie precizate caracteristicile barei Sulina, gura de vărsare a unui fluviu transportând cantităţi impresionante de mâl şi nisip către o mare închisă, lipsită de maree puternice care să o cureţe în mod natural. La depunerile de aluviuni şi detritus, care făceau ca adâncimea şenalului navigabil, deasupra barei, să fie într-o scădere continuă, se adăugau multe dintre epavele vaselor scufundate. An de an, adâncimea cursului navigabil a scăzut, ajungându-se până la 2,13 metri. Teama de a nu eşua pe bancurile de nisip a determinat pe căpitanii vaselor să ocolească gurile Dunării, îndreptându-se către Odessa (R. R. Florescu, op. cit., p. 297). Datorită vânturilor puternice dinpre nord-est, intrarea vaselor comerciale pe braţul Sulina, împotriva curentului, era de multe ori o misiune dificilă şi periculoasă. Un exemplu celebru datează din 1855, când o furtună puternică a dus la scufundarea a 24 de nave comerciale şi a 60 de remorchere, cu un total de aproximativ 300 de victime umane (Constantin Ardeleanu, Evoluţia intereselor economice şi politice britanice la gurile Dunării..., p. 52). 39 Paul Gogeanu, op. cit., p. 34. 40 Constantin Ardeleanu, Evoluţia intereselor economice şi politice britanice la gurile Dunării..., p. 54. 41 K. Marx, F. Engels, Opere, Editura Politică, vol. 9, Bucureşti, 1959, p. 418, apud L. Bădulescu, Gh. Canja, E. Glaser, op. cit., p. 96.

64

regiunea scăldată de ţărmurile bătrânului Danubiu42. Aşa se face că, interesele Marilor Puteri coalizate s-au ciocnit de cele ale Rusiei ţariste, ducând la declanşarea Războiului Crimeii în noiembrie 1853. Acest război izbucnit ca urmare a contradicţiilor dintre Marile Puteri, având printre obiectivele sale şi rezolvarea problemelor dunărene pe calea armelor43.

Războiul Crimeii izbucneşte în momentul în care un contingent franco-englez vine în ajutorul turcilor atacaţi de ruşi în octombrie 185344. Cucerirea bazei navale ruseşti de la Sevastopol (Crimeea) în septembrie 1855 grăbeşte înfrângerea ţarului. Rusia este obligată să ceară încetarea conflictului şi să accepte tratatul de pace. Prin acest Tratatul de la Paris, martie 1856, Imperiul Otoman intră în garanţia colectivă a puterilor, iar Alexandru al II-lea este nevoit să accepte neutralitatea Mării Negre. Ca o consecinţă a noului raport de forţe în 1859 se unesc Moldova şi Ţara Românească cu sprijinul direct şi activ al Franţei45.

În urma Războiului Crimeii s-a realizat un important pas înainte, deoarece proiectul de preliminare de la Viena, 1 februarie 1856, începe prin a

42 Iulian Cârţână, Ilie Seftiuc, Dunărea în istoria poporului român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 36-37. 43 Paul Gogeanu, op. cit., p. 45. 44 „Omul bolnav al Europei”, Imperiul Otoman face obiectul dorinţelor celor mai arzătoare ale ţarului care contează pe prăbuşirea acestuia pentru a controla Strâmtorile şi Balcanii: astfel, Rusia s-ar extinde către Sud şi „mările calde”. Însă, Marea Britanie nu poate accepta această ameninţare, a supremaţiei maritime în Marea Mediterană, iar Napoleon al III-lea doreşte să păstreze relaţii bune cu Londra (Jean Rémy Bezias, Relaţiile internaţionale de la mijlocul secolului al XIX-lea pînă în 1939, Institutul European, Iaşi, 2003, p. 6). 45 Ibidem.

65

afirma că: „Libertatea Dunării şi a gurilor sale va fi asigurată prin instituţiile europene în care puterile europene vor fi în mod egal reprezentate, afară de poziţiile particulare ale riveranilor care vor fi reglementate conform principiilor stabilite prin actul Congresului de la Viena în materie de navigaţie fluvială.”46

46 Dimitrie A. Sturdza, Însemnătatea lucrărilor Comisiunii Europene de la Gurile Dunării, 1856 – 1912, în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiunii Istorice, seria a II-a, tom. XXXV, Librăriile Socec&Comp. C. Sfetea, Bucureşti, 1913, p. 44.

66

Bibliografie

Lucrări generale

1. Bădulescu, L., Canja, Gh., Glaser, E., Contribuţii la studiul istoriei regimului internaţional de navigaţie pe Dunăre. Regimul de drept internaţional pe Dunăre până la Convenţia Dunării din 18 august 1948, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957.

2. Cârţână, Iulian, Seftiuc, Ilie, Dunărea în istoria poporului român, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.

3. Daşcovici, N., Dunărea noastră. O scurtă expunere până la zi a problemei dunărene, însoţită de textul Statutului de la Paris din anul 1921, Fundaţia Culturală Principele Carol, Bucureşti, 1992.

4. Marx, K., Engels, F., Opere, Editura Politică, vol. 9, Bucureşti, 1959. 5. Xenopol, A. D., Războaiele dintre ruşi şi turci şi înrâurirea lor asupra

Ţărilor Române, Editura Albatros, Bucureşti, 1997.

Lucrări speciale

1. Antipa, Grigore, Dunărea şi problemele ei ştiinţifice, economice şi politice, Librăriile „Cartea Românească” şi Pavel Suru, Bucureşti, 1921.

2. Ardeleanu, Constantin, Comerţul exterior şi navigaţia la Dunărea de Jos. Serii statistice: (1881-1900), Editura Europlus, Galaţi, 2008.

3. Idem, Evoluţia intereselor economice şi politice britanice la gurile Dunării (1829-1914), Editura Istros, Brăila.

67

4. Cernovodeanu, Paul, Relaţiile comerciale româno-engleze în contextul politicii orientale a Marii Britanii (1803-1878), Editura Dacia, Cluj-Napoca.

5. Florescu, Radu R., The struggle against Russia in the Roumanian Principalities, 1821 – 1854, ediţia a II-a, The Center for Romanian Studies, Iaşi, 1999.

6. Găleşescu, Al. G., Dunărea. Dela Obârşie până la Marea-Neagră. Leagănul şi Tronul Dinastiei Române 1866-1906, Librăriei Socec&Co., Societate anonimă, Bucureşti, 1906.

7. Gogeanu, Paul, Dunărea în relaţiile internaţionale, Editura Politică, Bucureşti, 1970.

8. Iorga, Nicolae, A cui e Dunărea, „Neamul Românesc”, Vălenii de Munte, 1908.

9. Suciu, Ioan Alexandru, România şi Comisia Europeană a Dunării, Editura Ex Ponto, Constanţa, 2005.

10. Sturdza, Dimitrie A., Însemnătatea lucrărilor Comisiunii Europene de la Gurile Dunării, 1856 – 1912, în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiunii Istorice, seria a II-a, tom. XXXV, Librăriile Socec&Comp. C. Sfetea, Bucureşti, 1913.

Conferinţe

1. Munteanu, I. G., Porturile noastre maritime. Conferinţă ţinută la Academia de export din Galaţi, Institutul de Arte Grafice „Ecoul”, Galaţi, 1935.