Sanctus Andreas

Sanctus AndreasMonografia Comunei Sântandrei

Sanctus AndreasMonografia Comunei Sântandrei

Dumitru Iuhas Nicolae Tăutu Ioan Filip

EDITURA ARCAOradea 2012

Coordonatori

Augustin Ţărău şi Crăciun Parasca

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiAugustin Ţărău şi Crăciun Parasca (coordonatori)

Monongrafia comunei Sântandrei / Dumitru Iuhas, Ioan Filip, Nicolae Tăutu. – Oradea: Arca, 2012

Bibliogr.

ISBN

Fotografii: Vasile Gheorghe, colec-ţia Dumitru Iuhas şi colecţia Au-gustin ŢărăuCoperta şi machetarea: Adrian Bu-zaşResponsabil de carte: Mircea Bra-du

O monografie a comunei Sântandrei, de care aparţine şi satul Palota, este necesară, fiind în acelaşi timp deosebit de utilă prin abundenţa de date inedite pe care le furnizează.

Monografia reprezintă un arc peste timp, un act de naştere a comunei noastre, prin care generaţiile îşi pot cunoaşte trecutul şi prezentul, pentru a putea să-şi prefigureze viitorul.

Prin intermediul unei astfel de cărţi se materializează până şi promisiunile noastre naive de copii, pe care nu am apucat să le îndeplinim: oameni, locuri, întâmplări care nu meritau să fie uitate îşi reiau locul în memoria colectivă, acolo unde un gol răbdător aştepta parcă să fie umplut.

Locul unde te-ai născut şi crescut, locul unde omul şi-a petrecut „amintirile din copilărie”, respectiv anii tinereţii sau chiar toată viaţa, este locul cel mai frumos şi iubit din lume, de care te leagă acel ceva inefabil. Este liantul deosebit al cugetărilor şi aducerilor aminte că porţi un nume şi un prenume, că eşti legat de un loc de naştere – comună, sat, oraş - pe care trebuie să-l cinsteşti prin fapte, demnitate, muncă şi onoare, astfel încât cetăţenii satului, comunei, să spună la o întâlnire în grup, aievea sau într-un alt loc, „este de la noi din sat, „este un băiat harnic”, „este de-al nostru”.

Ioan Mărcuş,

Primarul Comunei Sântandrei

Întocmirea monografiei unei localităţi rurale este o acţiune care prezintă importanţă din mai multe puncte de vedere. Satisfacţia personală este deosebită atunci când prin strădanie proprie poţi să-ţi lărgeşti aria informaţiei cu privire la trecutul localităţii în care munceşti şi trăieşti. Aceste satisfacţii se amplifică pe măsură ce împărtăşeşti şi rodul strădaniilor cetăţe-nilor din localitatea respectivă. Când aceştia află că localitatea lor are un trecut multisecular, muncesc cu mai mult spirit de răspundere şi desfăşoară o activi-tate mai eficientă în realizarea sarcinilor ce le revin pentru ridicarea satului la condiţiile societăţii noas-tre contemporane. Lucrarea monografică de faţă îşi propune să prezinte într-o formă sintetică cadrul ge-ografic al localităţii, cel care a permis omului să vie-ţuiască aici din cele mai vechi timpuri, urmele vieţii materiale, care dovedesc că acest teritoriu a fost locu-it, modul în care aşezarea este atestată în documente şi transformările prin care a trecut satul până în zilele noastre, cu suferinţele din trecut ale populaţiei şi cu bunăstarea de care se bucură ea în prezent.

În vederea întocmirii lucrării a fost consultat un bogat material documentar. Ţinem să mulţumim doamnei Alina Bădulescu, fiica regretatului profesor Nicolae Tăutu, care ne-a pus la dispoziţie arhiva pe care eminentul dascăl a lăsat-o moştenire şi care ne-a fost de un real folos pentru alcătuirea lucrării de faţă. Considerăm că în felul acesta am izbutit să-i mate-rializăm visul de a întocmi o monografie a comunei noastre. Preocupări de acest gen a mai avut înainte de anul 1970 şi Dumitru Iuhas, care a elaborat o primă

monografie a satului, lucrare cu care şi-a susţinut exa-menul de absolvire a facultăţii.

S-au întreprins apoi cercetări asupra fonduri-lor documentare păstrate de către Serviciul Bihor al Arhivelor Naţionale, arhivele Consiliului Popular al judeţului Bihor, arhiva Primăriei Sântandrei, arhiva Şcolii din Sântandrei, au fost consultate lucrări de specialitate din fondul livresc al Bibliotecii Judeţene „Gheorghe Şincai” din Oradea şi din cel al Bibliotecii Universitare din Cluj Napoca, au fost culese mărturii ale oamenilor mai în vârstă din localitate.

Un sprijin important ne-a fost acordat de perso-nalul primăriei, de edilul comunei, care ne-au sprijinit cu materiale ilustrative. Ţinem să evidenţiem aportul profesorului Ioan Filip, cu care ne-am sfătuit în re-dactarea lucrării şi care şi-a adus o contribuţie deose-bită în elaborarea unor capitole. Contribuţia noastră personală constă în faptul că am adunat materialul necesar întocmirii monografiei, l-am prelucrat şi in-terpretat. O preocupare permanentă a noastră a fost aceea că pe tot parcursul lucrării am căutat să reliefăm rolul jucat de populaţia comunei, adevărata făuritoare a istoriei, pentru făurirea unei vieţi mai bune şi mai fericite. Pornind de la aceste considerente şi având în vedere concluziile ample ce se pot desprinde din lec-tura lucrării, care pot ajuta la înţelegerea prezentului şi la scrutarea viitorului localităţii noastre, socotim că acest studiu monografic este binevenit. Exprimăm calde mulţumiri autorilor lucrării „Palota – Moşteni-rea contelui Johann Maria Frimont”, 2004, sub redac-ţia Dr. Bruncsak Istvan.

Autorii

CUVÂNT ÎNAINTE

I.1. Aşezare geografică

Comuna Sântandrei este aşezată în partea de vest a judeţului Bihor, la o distanţă de aproximativ 7 km de oraşul Oradea. În partea estică şi sud-estică este delimitată de oraşul Oradea, în sud de comuna Nojorid, în vest de comuna Girişu de Criş, iar în nord de comuna Borş. Are o suprafaţă de 2801 ha, ceea ce reprezintă 0,37% din suprafaţa judeţului, fiind una din cele mai mici comune ca întindere 1. Administrativ, are în componenţa sa localităţile Sântandrei, satul de reşedinţă, şi Palota, aflată la o distanţă de 2 km vest.

Satul Sântandrei este aşezat pe pârâul Peţa, afluent al Crişului Repede. Localitatea este străbătută de drumul judeţean şi de calea ferată care leagă municipiul Oradea de comuna Girişu de Criş.

Hotarele satului Sântandrei În partea de răsărit a satului, după străzile noi „a

Păsărilor” şi „Broscăria”, se află un teren arabil, cu solul cel mai roditor, numit „Descheşea”, denumire ce provine de la vecinătatea cu vechea presă de ulei, omonimă, zidită din cărămidă şi elemente de lemn pe malul pârâului Peţa. Podul peste Peţa, care conducea la moară, era şi el edificat din lemn. Datorită nivelului ridicat de fertilitate a solului, şi a proximităţii apei termale din Peţa, in jurul văii acesteia s-au amenajat terenuri irigate pentru grădinărit. Tot în partea de răsărit a satului se află ferma „Iclod”, care între cele două războaie mondiale aparţinea domeniilor statului.În partea de sud a satului se găsesc două parcele întinse, „Veljul Mic” situat pe terasa I-a a solului, şi „Veljul Mare” situat pe terasa a 1 Cf. datelor furnizate de Facultatea de Geografie din cadrul Universităţii din Oradea

II-a a solului. Aici se aflau terenurile arabile cele mai întinse din întreg hotarul localităţii. Dacă între vatra satului şi „Veljuţ” exista o diferenţă de nivel abia sesizabilă, în schimb între „Veljuţ” şi „Veljul Mare”,

CAdrUl NATUrAlI.

Sanctus Andreas10

Harta comunei Sântandrei

Monografia Comunei Sântandrei 11

diferenţa de nivel este atât de pronunţată încât la transportul recoltelor din câmp către sat era necesară înfrânarea roţilor căruţei sau ale carului, la coborârea pantei pentru a evita răsturnarea acestor atelaje.

Aici, în vale, străjuia o străveche fântână cu cumpănă, săpată de gospodari pentru adăpatul vitelor pe timpul verii. Ea asigura totodată apa de băut, proaspătă, necesară lucrătorilor câmpului, întrucât cele mai apropiate surse de apă potabilă se aflau în sat, la câţiva kilometri buni de ogoare.

La „Velj” însă te aşteptau două fântâni, cea „a lui Iouji” şi cea „de la Pătrări”.

În partea de sud-vest a hotarului se află parcela „Vădas” (Vânători), cum o numeau locuitorii, care se învecinează cu hotarul satului Palota, ai cărui locuitori aveau ogoare în această zonă.

Cea mai sudică parte a hotarului era „Drumul Hărşandului”, denumire ce evocă vechiul drum ce lega odinioară localitatea Hărşand (azi în Ungaria) de Oradea, având un traiect aproape liniar şi ca atare mult mai scurt decât îmbârligata actuală şosea ce leagă Oradea de Cheresig, Toboliu, Giriş şi Tărian.

În partea vestică satul se învecinează cu hotarul pustei „Palota Veche”, unde se afla o presă de ulei la care locuitorii satelor de la vest de Oradea aduceau seminţe de floarea soarelui în vederea obţinerii uleiului alimentar.

În nordul satului, în lunca Crişului Repede, se afla o mică parcelă, numită „Fizeş”, unde creşteau răchite. Din nuielele mai subţiri ale acestora localnicii îşi împleteau coşuri, iar pe cele mai groase le foloseau pentru împletitul gardurilor ce mărgineau grădinile sau delimitau curţile gospodăriilor.

Peste Criş, spre nord, se afla „ferma Dosu”, înzestrată cu teren arabil, cu o mică pădure, cu livadă de pomi fructiferi şi cultură de viţă de vie. Lângă ea, spre nord, era hotarul localităţii Sântion.

În partea nord-estică a satului, lângă păşunea mare, se afla o parcelă de teren arabil, ce încă din evul mediu s-a aflat în posesia Prepoziturii Capitlului Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, de unde locuitorii au numit-o în vechime „Prepuşu” iar mai târziu „Râturi”, după ce prin reforma agrară din 1921 o serie de localnicii au fost împroprietăriţi cu loturi dezmembrate din acest trup de moşie. Pământul de aici este adecvat culturilor cerealiere, mai ales a porumbului, precum şi cultivării cartofului, ambele oferind producţii foarte mari.

După al doilea război mondial, creşterea demografică, alimentată fie pe calea sporului natural, fie datorită mutării în sat a unor „venetici”, a determinat autorităţile timpului să prevadă în cadrul celei de a doua reforme agrare repartizarea unui număr de locuri de casă pentru toţi aceşti noi locuitori. În acest sens le-au fost repartizate loturi pe

Planul Urbanistic General al comunei

Sanctus Andreas12

latura dinspre păşune a parcelei „Râturi”. La început s-au construit câteva case răzleţe, apoi numărul lor a tot crescut până s-a conturat o adevărată stradă, dar care avea locuinţe numai pe o latură a ei. În faţa caselor se afla păşunea mare, unde oamenii îşi păşteau vitele mari, viţeii, caii, animale mici, găinile, puii, gâştele, raţele.

I.2. Cadrul fizico-geografic

Comuna este aşezată în totalitate în marea Câmpie a Crişurilor, în lunca râului Crişul Repede şi pe terasa T1, care prezintă un pod întins şi relativ neted. Macrorelieful îmbracă aspectul unei câmpii slab fragmentate, cuprinzând zona de divagare a Crişului Repede, fragmentarea fiind conturată de văi seci, viroage, grinduri şi uşoare depresiuni2.

Ţinând seama de poziţie, s-au delimitat patru 2 I. Berindei, Gr. Pop, Judeţul Bihor, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1972, p. 25

unităţi geomorfologice: a) lunca Crişului Repede; b) terasa I; c) terasa II; d) terasa III. Trecerea de la o terasă la alta se face, în general, printr-o pantă lină de 3-4o, ceea ce nu influenţează asupra lucrărilor agricole şi nu conduce la procese de eroziune marcante.

I.3. Resursele de apă

Reţeaua hidrografică de suprafaţă este reprezentată, în primul rând, de râul Crişul Repede care trece la circa 500 m. în nordul comunei şi pârâul Peţa, ce trece prin centrul satului Sântandrei. De asemenea, în hotarul satului este amenajat un iaz cu rol de regularizare.

Apele freatice sunt legate de prezenţa depozitelor deluviale în care acestea sunt acumulate. Primăvara, când se suprapun căderile de precipitaţii cu topirea zăpezii, ele apar la suprafaţă. În aprilie terenurile se usucă, dar toamna aceste ape pot ajunge din nou la suprafaţă. Pânza freatică se situează obişnuit

Harta comunei Sântandrei


la o adâncime cuprinsă între 1,7 m. în lunci şi 8-10 m. pe terase, putând ajunge în unele locuri chiar până la o adâncime de 20 m.

Apele de adâncime se găsesc în acvifere mai profunde, între straturi impermeabile. Datorită proximităţii oraşului Oradea, unde există un strat termal de adâncime, aceste ape există şi pe teritoriul comunei Sântandrei, iar pentru valorificarea lor este prevăzut un ştrand de nivel european, cu toate dotările

I.4. Structura geo-pedologică

Structura geologică este destul de neuniformă, reprezentând mai multe feluri de roci mame, reprezentate de tipuri aluvionare, pietrişuri, luturi. Solurile aluvionare se formează în luncă pe un material nisipos cu un subsol de pietrişuri.

Solurile cernoziomice şi brune se găsesc pe terase aluvionare şi au diferite culori. Diversitatea rocilor a determinat şi variaţia tipurilor de soluri în cadrul unui teritoriu relativ mic.

Terasa I este ocupată de cernoziomuri aflate într-un stadiu incipient de degradare, uneori cu o slabă podzolire, cu o uşoară lapoviştire. Terasele II şi III conţin soluri brune, cu slabă degradare texturală şi cernoziomuri incipient degradate. Terasa III este vizibilă pe teritorul satului Palota. Aceste unităţi geomorfologice sunt rezultatul depunerilor succesive de material aluvionar adus de apele Crişului Repede3.

Din interacţiunea reunită a factorilor pedogenetici şi locali au rezultat soluri complexe: a) Complexul solurilor aluvionare; b) Complexul solurilor cernoziomurilor; c) Complexul solurilor brune.

Fiecare complex conţine tipuri şi variaţii de so-luri în diferite faze de evoluţie. Acestea sunt în general soluri tinere, în formare, se grupează în trei entităţi: a) grupa aproductivă a solurilor aluvionare; b) cea care cuprinde o suprafaţă de 57,9 ha, a cernoziomu-rilor; c) a solurilor brune, care ocupă o suprafaţă de 2608 ha.

În cadrul fiecărui complex se întâlnesc tipuri de soluri în diferite faze şi stadii de evoluţie, aşezate pe diverse suporturi materiale. Fiindcă solurile au o reacţie acidă, se recomandă pentru mărirea producţiei folosirea îngrăşăminte cu reacţii fiziologice alcaline.

3 Arhiva Primăriei Sântandrei, fond Organizarea teritoriului agricol 1969, p. 1-47, în Memoriul alcătuit de Institutul de Studii şi Proiectări pentru organizarea Teritoriului Agricol ( I.S.P.O.T.A ), Ti-mişoara, 1955, p. 1-47

Folosinţa optimă a solului este aceea de teren arabil, iar în lunca Crişului pentru cultura de legume.

Trebuie luate şi măsuri pentru îndepărtarea excesului de apă în lunile cu precipitaţii bogate - mai (68,9 mm) şi iunie (83,2 mm).

Caracterizarea agroproductivă a solurilorDin cercetarea solului comunei Sântandrei

a rezultat o serie de tipuri şi varietăţi de soluri care fac parte din complexul solurilor aluvionare, a cernoziomurilor degresate levigate şi a celor brune. Acestea pot fi grupate în grupe agroproductive unitare pentru folosirea lor optimă şi pentru sporirea producţiei agricole, astfel:

- Grupa agroproductivă I cuprinde solurile aluvionare slab, mediu şi puternic înţelenite, ocupând o suprafaţă de 579 ha, putându-se separa în două subgrupe, cea a solurilor aluvionare slab înţelenite şi cea a solurilor aluvionare;

- Grupa agroproductivă II ocupă 2.608 ha, aceasta cuprinzând complexul cernoziomurilor degra-date în diferite stări de evoluţie şi solul brun.Grupa I cuprinde soluri aluvionare cu grade

diferite de înţelenire, situate în lunca inundabilă a Crişului Repede sau pe terasa primară a lui. Compoziţia granulometrică are o textură suspoasă, până la lutoasă. De aceea au o permeabilitate mare pentru apă. Puterea de adeziune şi coeziune fiind mică, plantele pot pătrunde adânc cu rădăcinile în sol, iar lucrările agricole se pot face manual sau cu maşini de putere mijlocie.

Apa freatică fiind la 1,5-4 m poate fi greu folosită, dar se poate iriga folosind apa din lunca Crişului. Plantele care găsesc condiţii bune de dezvoltare sunt secara, lupinul, cartoful, legumele ca: ardeiul, vinetele, roşiile, morcovii, pătrunjelul, ţelina şi varza. Pe suprafaţa inundabilă periodic poate fi plantată cu răchită sau pomi fructiferi, precum gutuiul. Arăturile nu trebuie să fie mai adânci de 18-20 cm. Aratul începe toamna şi se continuă primăvara. Îngrăşarea solului se face optim toamna, folosindu-se gunoi de grajd. Se folosesc şi îngrăşămintele chimice azotate şi fosfatice, dar nu acide.

Grupa II cuprinde complexul cernoziomurilor şi a solului brun, situate pe terasele primare, secundare şi terţiare ale Crişului Repede. Apa freatică se găseşte la o adâncime cuprinsă între 2-20 m. Au compoziţia granulară luto-nisipo-mâloasă. Conţinutul în humus e ridicat, iar saturaţia cu azot şi fosfor este medie. Au

Sanctus Andreas14

fertilitate mijlocie. Sunt utilizate ca ogoare, iar în zona solului brun pentru pomicultură.

Se cultivă cereale precum grâul, orzul, ovăzul, porumbul etc. Arăturile de bază sunt cele de toamnă, adânci de 20-25 cm, cu îngroparea îngrăşămintelor organice. Îngrăşămintele chimice, carbonatul de calciu, se administrează în cantitate de 5000-6000 kg. la ha, dar şi cele azotate şi fosfate sunt necesare. În cazul ploilor abundente se recomandă amenajarea canalelor de drenaj pentru îndepărtarea surplusului de apă de pe sol, care afectează recolta.

În toamna anului 1965 s-au făcut prospecţiuni geologice, urmate în 1966 de săpături pentru amplasarea sondei şi foraje în anul 1967. S-a săpat până la 3000 de metrii adâncime, rezultatele obţinute indicând următoarele straturi de sol:

0-1.300 m. - sol panonian + alternate de nisipuri fine, cu argile nisipoase cenuşii, marne, nisipuri cu intercalaţii de lignit;1.300-1.600 m. - sol sarmaţian + alternate de argile marnoase intercalate de nisip;1.600-1.700 m. - sol tortorian + marne compacte intercalate de nisip;

Fişa climatologicăTemperatura medie a aerului

interval staţiunea I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII anual

1915-1940 Oradea 1,9 0,5 5,9 10,8 16,1 19,5 21,5 20,6 16,4 11,2 5,5 0,5 10,6

Temperaturi decadale

decade

I 1,8 -0,4 3,,3 9,2 17,3 17,5 21,9 23,4 18,3 11,6 7,4 3,6II 2,3 2,5 4,9 12,0 16,2 19,6 24,2 22,3 16,4 8,8 6,4 0,8III -0,4 0,9 8,2 15,1 17,9 19,2 20,9 20,4 13,6 9,5 5,5 -0,1

Temperaturi maxime şi minime absolute - interval 1890-1908 şi 1931-1940maxim absolut 16,4 14,9 22,7 30,9 31,8 33,0 38,6 38,3 33,6 26,8 18,6 17,9 39,5

minim absolut -14,3 -22,0 -9,1 -1,3 2,2 6,8 8,4 6,8 4,2 2,7 -10,8 13,4 -26,2

amplitudinea 30,1 36,9 31,8 32,0 29,6 26,2 30,8 31,5 29,4 29,5 29,4 44,1 65,1

Numărul zilelor cu t0 sub 00C - interval 1927-1952Temperaturi scăzute

< 0o 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3 1 2 3

<-10o 22,3 18,6 14,6 1,8 0,6 8,0 1,8 20,2 93,9

<-20o

Numărul zilelor cu to medie peste 200C

Temperaturi ridicate> 20o

Anual ≥ 25o = 98,8> 25o

Numărul zilelor cu brume1,4 3,7 3,8 0,6 0,3 0,5 1,7 3,9 2,3 15,9

1.700-2.500 m. - sol cretacic + marnă, calcare compacte;2.500-3.000 m. - sol triasic + calcare compacte, calcare dolomitice compacte.

Cu această ocazie au fost identificate şi resturi de fosile. Toate informaţiile ar indica vârsta tortomiară4.

I.5. Clima

La fel ca toate localităţile judeţului Bihor, teritoriul comunei se caracterizează printr-un climat temperat-continental moderat, cu temperaturi medii anuale în jur de 100C, ajungând în timpul verii până la 350C. Media de iarnă este de –10C, temperatura coborând în iernile geroase până la –250C.

Conform datelor meteorologice înregistrate de Staţia Meteorologică Oradea pe o perioadă de 35 ani (1891-1915 şi 1929-1940 ) unitatea se încadrează în formula climatică „Koppen est c.f.b.x”, adică de climă temperată, umedă, cu precipitaţii suficiente în cursul anului, cu temperaturi moderate.

4 Datele ne-au fost furnizate de inginerul geolog de la sonda din Sântandrei – n.n.


Aceasta înseamnă că regimul termic se situează la nivelul de 10,80C. Temperatura medie lunară cea mai scăzută a fost înregistrată în lunile decembrie şi februarie, fiind de 0,50C. În ianuarie 1953 ea a coborât la -8,30C. Temperaturile medii lunare cele mai ridicate au fost înregistrate în lunile iulie şi august, fiind de 21,50C, respectiv 20,60C. Media lunară cea mai ridicată a fost de 25,40C, măsurată în iulie 1953.

Amplitudinea temperaturilor medii lunare este de 29,20C, deci destul de mare. Minima absolută s-a înregistrat în decembrie 1933, fiind de -24,60C, iar maxima de 37,10C, în iulie 1931.

Amplitudinea între cele două extreme ajunge astfel la 61,70C. Concluzia ce se desprinde este că unitatea climatică locală se caracterizează prin ierni blânde şi veri călduroase5.

5 Media climatică, pe anotimpuri, înregistrată la Staţia Mete-

Precipitaţiile înregistrează cantităţi medii anuale de circa 580 mm, fiind mai abundente primăvara şi sărace în timpul verii. Deşi influenţele oceanice sunt evidente, circulaţia vestică este dominantă în atmosfera înaltă, la nivelul solului dominând direcţia sudică, în sezonul rece, şi estică, vara, datorită canalizării aerului pe valea Crişului Repede.

Anul 1931 a fost cel mai bogat în precipitaţii cu = 761,5 mm, iar cel mai sărac an în precipitaţii a fost 1947 cu = 544 mm. Cele mai bogate luni în precipita-ţii sunt mai şi iunie, iar cele mai sărace sunt lunile ia-nuarie şi februarie. Uneori se înregistrează luni şi fără precipitaţii, cum s-a întâmplat în aprilie 1939.

orologică Oradea:primăvara 10,90Cvara 20,50Ctoamna 10,80Ciarna 0,90C

Precipitaţiile pe luni (în mm)luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

precipitaţii 34,4 31,2 47,1 55,2 68,9 83,2 60,0 59,0 53,2 60,6 43,9 47.5

Precipitaţii medii lunareinterval staţiunea I II III IV V VI VII VIII IX X X1 XII anual

1915-1940 Oradea 32,6 30,5 43,4 55,2 68,8 81,9 57,7 62,8 55,1 60,0 42,0 41,3 635,8

1956 Oradea 32,6 43,4 48,4 37,9 53,2 94,2 41,3 32,7 45,2 37,0 21,6 64,5 514,7

media 32,6 34,1 44,7 50,4 63,8 85,4 51,8 54,4 52,3 53,1 32,5 41,1 524,9

Precipitaţii maxime in 24 orecantitatea mm 17,9 43,2 38,0 37,0 53,6 47,0 51,0 57,2 41,8 55,7 31,0 21,0 57,2

anul 1902 1948 1933 1897 1893 1932 1931 1949 1952 1939 1900 1815 1949

Precipitaţii decadaleInterval Decada I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

1947-1952I 17,6 20,8 19,5 0,4 12,4 32,8 23,3 64,4 8,5 7,7 30,5 16,3II 17,0 15,0 6,9 73,7 23,0 24,4 16,2 28,5 14,7 21,4 19,4 27,1III 8,1 12 13,7 11,6 19,4 29,1 17,1 14,1 8,5 16,5 18,5 18,1

Numărul zilelor cu precipitaţii > 1 mmAnual 81

Grosimea stratului de zăpada cm1946-1952 19,1 18,3 5,6 4,0 5,3 3,9

Deficit sau excedent de umiditate1946-1952 +15,8 +8,6 +10,2 +11,8 +14,4 +20,6 -7,8 -1,1 +0,1 +15,8 +9,8 +13,0

Umiditatea relativă a aerului ( % după higrometru)1946-1952 82,5 83,5 70,5 71,1 66,5 69,7 64,0 65,0 73,0 76,7 86,0 91,0 70,5

Sanctus Andreas16

Pot fi deosebite două perioade anuale, una secetoasă, în intervalul noiembrie-martie, şi alta ploioasă, în intervalul mai-august. Repartiţia este foarte bună pentru plante, pentru că în luna mai se epuizează apa înmagazinată în sol, iar plantele se dezvoltă pe seama apei provenită din precipitaţii. Cantitatea de zăpadă căzută este mică şi nu formează un strat protector pentru semănăturile de toamnă decât arareori. Durata acoperirii solului cu zăpadă este de 11-18 zile, suficientă însă pentru a înlătura pericolul de îngheţ a semănaturilor de toamnă.

Regimul eolianDirecţia vântului dominant este de la sud la

nord, fără a avea o dominaţie accentuată faţă de ceilalţi curenţi de aer din alte direcţii. Viteza medie a vântului este redusă, 4 m/s, iar situaţiile de calm atmosferic sunt frecvente iarna şi toamna.

De remarcat este că austrul, care este un vânt uscat, aduce vara valuri de căldură şi secetă. Brumele sunt un pericol mare pentru culturi. Brumele târzii, cele mai frecvente cad în general până la 6 aprilie, iar cele timpurii în decada a II-a a lunii octombrie. Excepţie a făcut anul 1953 când brumele târzii au căzut şi în decada a II-a a lunii mai.

Concluzii asupra climei: Climatul este temperat umed, cu precipitaţii

suficiente în cursul anului, cu temperaturi având amplitudini mai mici. Plantele care se dezvoltă bine în aceste condiţii sunt porumbul, cartoful, lucerna, trifoiul, borceagul, mazărea, ovăzul, secara şi chiar orezul. Plantele care ce se dezvoltă satisfăcător

sunt grâul, sfecla de zahăr, sfecla furajeră şi floarea soarelui. Nu au condiţii de dezvoltare bumbacul şi ricinul.

I.6. Particularităţi bio-pedogeografice

Vegetaţia caracteristică aparţine zonei stepei şi silvostepei, dar care astăzi nu mai există în stare naturală, modificările introduse de factorul antropic fiind profunde. În prezent, vegetaţia dominantă este reprezentată de întinsele culturi agricole. Pajiştile prezintă o vegetaţie de ierburi rezistente unei uşoare uscăciuni: Festuca, Poa etc.

În teritoriul satului se găsesc plante adaptate la diferite condiţii bio-pedogeografice ale luncilor şi teraselor. În cadrul acestora se găsesc numeroase microformaţii. Enumerăm câteva grupuri de fitocenoze mai importante: Alopecurus pratensis - coada vulpii; Poa bulbosa – firicea; Bromus glomerata – golomat; Trifolium repens - trifoi alb; Gynodon dactylon - pir gros.

Dintre buruienile întâlnite mai frecvent în culturi agricole se remarcă următoarele: Rubus caesis - mur de mirişte; Setaria viridis - mohor verde; Gynodon dauctylon - pir gros; Agropirm repens – pir; Cyrsium arvense – pălămida.

Dintre pomii fructiferi, caisul, nucul, cireşul, vişinul, doar prunul se dezvoltă mai bine.

Între animale, specifice sunt rozătoarele, la care se adaugă numeroase păsări. Comuna nu este expusă unor fenomene de risc care să conducă la degradarea solurilor, remarcându-se doar tasarea solului, ceea ce duce la stagnarea apelor de precipitaţii.

Regimul vânturilorDirecţia N NE E SE S SV V NV calm totalFrecvenţa 7,8 13,4 6,4 7,05 9,05 13,2 4,5 10,4 28,0 100 %Intensitatea 1,9 1,7 1,2 1,5 2,2 2,4 1,9 1.7 -

Interval ani Suma temperaturilor Temperatura medie pe interval Suma precipitaţiilorMart-Oct 37335,3 15,2 489,9

Mai- 3228,4 17,6 43,6

Formula climatică după Köppenc.f.b.x.

Lipsa documentelor de stare civilă, pentru o perioadă îndelungată de timp, face ca evoluţia demografică a populaţiei comunei să nu poată fi analizată precis decât de pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. Lucrurile se vor schimba începând cu anul 1895, când activitatea de stare civilă a fost transferată în sarcina primăriilor. Ca atare, pentru o mai fidelă descriere a dinamicii demografice, cu toate componentele acesteia, am fost nevoiţi să apelăm la izvoarele documentare întocmite şi păstrate de către cultele religioase, precum şi la datele statistice oferite de recensămintele coordonate de regimul austro-ungar în deceniile care au încadrat pragul dintre secolele XIX şi XX, cu rezervele de rigoare faţă de tendinţele de nivelare etnică şi confesională practicate de guvernele de la Budapesta, în cadrul politicii de maghiarizare a tuturor populaţiilor nemaghiare din raza de competenţă teritorială pe care o gestionau.

II.1. Particularităţi demografice

Matricolele şi conscrierile întocmite de Parohia Greco-Catolică Sântandrei acoperă o perioadă de timp ce se întinde între anii 1817-1908 şi se referă nu numai la starea de lucruri înregistrată în parohie (matre), ci şi la cele din filiile şi prediile subordonate acesteia, precum filiile Palota Nouă (Új Palota) şi Sântion (Szent János), şi prediile (sălaşurile) Vădas (Vadász), Palota Veche (Ö Palota), Mindszent, Iklod, Mizska, Vergye, Gugyri şi Besenyö, locuri în care vieţuiau credincioşi români uniţi.

Matricola „botesaţilor şi repausaţilor” ţinută între anii 1817 şi 1854 ne indică faptul că în intervalul de timp al celor 38 de ani, în care au fost făcute înregistrările, localitatea a cunoscut 21 ani de spor

demografic în care numărul naşterilor l-a depăşit pe cel al deceselor, 16 ani de regres, în care raportul a fost inversat din pricina vicisitudinilor care s-au abătut asupra populaţiei, şi un an echilibrat, 1838, când numărul naşterilor a fost egal cu cel al deceselor.

Astfel, în 1817 s-a înregistrat un spor de +3 (10 naşteri şi 7 decese), în 1818 un spor de +20 (50 naşteri şi 30 decese), în 1819 un spor de +12 (42 naşteri şi 30 decese), în 1820 un spor de +34 (50 naşteri şi 16 decese), în 1821 un spor de +22 (42 naşteri şi 20 decese), în 1822 un spor de +31 (56 naşteri şi 25 decese), în 1825 un spor de +22 (57 naşteri şi 35 decese), în 1826 un spor de +18 (61 naşteri şi 43 decese), în 1832 un spor de +2 (46 naşteri şi 44 decese), în 1834 un spor de +32 (63 naşteri şi 31 decese), în 1835 un spor de +1 (40 naşteri şi 39 decese), în 1838 un spor de +14 (52 naşteri şi 38 decese), în 1840 un spor de +3 (49 naşteri şi 46 decese), în 1844 un spor de +26 (59 naşteri şi 33 decese), în 1845 un spor de +24 (60 naşteri şi 36 decese), în 1846 un spor de +12 (50 naşteri şi 38 decese), în 1847 un spor de +10 (40 naşteri şi 30 decese), în 1848 un spor de +18 (51 naşteri şi 33 decese), în 1851 un spor +8 (47 naşteri şi 39 decese), în 1852 un spor de +11 (48 naşteri şi 37 decese), iar în 1853 un spor de +8 (45 naşteri şi 37 decese).

Anii de regres demografic coincid cu perioadele de foamete şi cu cele în care au bântuit epidemiile de holeră din prima jumătate a veacului al XIX-lea. Astfel, în 1823 s-a înregistrat un regres de -5 (45 naşteri şi 50 decese), în 1824 un regres de -8 (40 naşteri şi 48 decese), în 1827 un regres de -3 (54 naşteri şi 57 decese), în 1828 un regres de -1 (53 naşteri şi 54 decese), în 1829 un regres de -18 (29 naşteri şi 47 decese), în 1830 un regres de -24 (46 naşteri

POPUlAŢIA COMUNEIII.

Sanctus Andreas18

şi 70 decese), în 1831 un regres de -22 (44 naşteri şi 66 decese), în 1836 un regres de -3 (40 naşteri şi 43 decese), în 1837 un regres de -15 (34 naşteri şi 49 decese), în 1839 un regres de -5 (54 naşteri şi 59 decese), în 1841 un regres de -1 (42 naşteri şi 43 decese), în 1842 un regres de -55 (41 naşteri şi 96 decese), în 1843 un regres de -11 (32 naşteri şi 43 decese), în 1849 un regres de -24 (44 naşteri şi 68

decese), în 1850 un regres de -9 (44 naşteri şi 53 decese), iar în 1854 un regres de -8 (40 naşteri şi 48

Perioade de spor demografic constant au fost înregistrate în intervalul 1817-1822, cu un vârf de +34 în 1820, între 1825-1826, cu un vârf de +22 în 1825, între 1832-1835, cu un vârf de +32 în 1834, între 1844-1848, cu un vârf de +26 în 1844, şi între 1851-1853, cu un vârf de +11 în 1852. Maximul sporului

demografic a fost atins în anul 1820 (+32) când la 50 de naşteri s-au înregistrat doar 16 decese.

De cealaltă parte, perioade de regres demografic constant au fost înregistrate între anii 1823-1824, cu un vârf de -8 în 1824, între 1827-1831, cu un vârf de -24 în 1830, între 1836-1837, cu un vârf de -15 în 1837, între 1841-1843, cu un vârf de -55 în 1842, şi 1849-1850, cu un vârf de -24 în 1849. Maximul regresului

demografic a fost atins în anul 1842 (-55) când la 41 de naşteri s-au înregistrat 96 decese1. Balanţa celor 38 de ani de monitorizare demografică indică un spor de +119 (1747 naşteri şi 1628 decese).

Un al doilea document bisericesc, Matricola

1 Arhiva Parohiei Greco-Catolice Sântandrei, Matricola bote-saţilor şi repausaţilor 1817-1854

dinamica natalităţii şi mortalităţii în intervalul 1855-1880

020406080

100120140160

1855

1857

1859

1861

1863

1865

1867

1869

1871

1873

1875

1877

1879

anii

num

ăr

naşteri decese

dinamica natalităţii şi mortalităţii în intervalul 1817-1854

020406080

100120140160

1817

1819

1821

1823

1825

1827

1829

1831

1833

1835

1837

1839

1841

1843

1845

1847

1849

1851

1853

anii

num

ăr

naşteri decese


„botesaţilor şi repausaţilor” ţinută între anii 1855 şi 1880 ne indică faptul că nici în a doua jumătate a secolului al XIX-lea dinamica populaţiei nu a fost scutită de şocurile regresului demografic, în ciuda progreselor înregistrate de societate pe linia implementării unor norme de igienă şi sănătate. Este posibil ca populaţia românească a imperiului să nu fi făcut parte din categoria beneficiarilor acestor progrese din pricina situaţiei sociale inferioare în care a fost menţinută pe mai departe de către administraţia maghiară.

Datele statistice ilustrează cu prisosinţă o atare realitate. Pe parcursul celor 26 de ani în care au fost ţinute înregistrările, sunt evidenţiaţi numai 11 ani cu spor demografic, în vreme ce restul de 15 ani indică un regres demografic constant şi galopant.

Astfel, în 1855 s-a înregistrat un spor de +11 (63 naşteri şi 52 decese), în 1856 un spor de +16 (55 naşteri şi 39 decese), în 1857 un spor de +10 (52 naşteri şi 42 decese), în 1858 un spor de +12 (54 naşteri şi 42 decese), în 1861 un spor de +6 (58 naşteri şi 52 decese), în 1865 un spor de +7 (45 naşteri şi 38 decese), în 1868 un spor de +1(38 naşteri şi 37 decese), în 1876 un spor de +13 (44 naşteri şi 31 decese), în 1878 un spor de +5 (50 naşteri şi 45 decese), în 1879 un spor de +6 (52 naşteri şi 46 decese), iar în 1880 un spor de +1 (43 naşteri şi 42 decese).

În ce priveşte anii de regres demografic, în 1859 s-a înregistrat un regres de -9 (56 naşteri şi 65 decese), în 1860 un regres de -14 (44 naşteri şi 58 decese), în 1862 un regres de -20 (33 naşteri şi 53 decese), în 1863 un regres de -42 (47 naşteri şi 89 decese, în 1864 un regres de -3 (34 naşteri şi 37 decese), în 1866 un regres de -2 (39 naşteri şi 41 decese), în 1867 un regres de -4 (39 naşteri şi 43 decese), în 1869 un regres de -5 (41 naşteri şi 46 decese), în 1870 un regres de -13 (34 naşteri şi 47 decese), în 1871 un regres de -28 (36 naşteri şi 64 decese), în 1872 un regres de -41 (39 naşteri şi 80 decese), în 1873 un regres de -41 (44 naşteri şi 85 decese), în 1874 un regres de +17 (29 naşteri şi 46 decese), în 1875 un regres de -32 (41

naşteri şi 73 decese9, iar în 1877 un regres de -16 (35 naşteri şi 51 decese).

În ansamblu, au fost înregistrate două perioade de spor demografic constant, între anii 1855-1858, cu un vârf de +16 în 1856, şi 1878-1880, cu un vârf de +6 în 1879. În schimb au fost înregistrate numai puţin de patru intervale de timp în care nivelul mortalităţii l-a întrecut pe cel al natalităţii. Între anii 1859-1860 a fost atins vârful de -14 (în 1860), între 1862-1864 a fost atins vârful de -42 (în 1863), între 1866-1875 a fost atins vârful de -4 (în 1867), iar între 1869-1874 a fost atins vârful de -41 consecutiv în anii 1872 şi 18732. Balanţa celor 26 de ani de monitorizare demografică indică un spor de -199 (1344 decese şi 1145 naşteri).

Conform conscripţiei din 1845, Sântandreiul număra 139 de case care erau locuite de 159 de persoane (háznépek). La vremea respectivă localitatea avea în continuare statutul unei aşezări rurale, ce-i drept, oarecum avantajată de apropierea ei faţă de Oradea, numărând 113 familii de agricultori liberi şi 54 de jeleri cu case care se ocupau cu grădinăritul (lakó és kertiszek). Numărul celor cu alte ocupaţii se reducea numai la şase persoane, numiţi în document „cetăţeni şi meseriaşi” (polgárok és kérmüvesek), plus două slugi de origine germană. După cum se poate vedea elementele de modernitate au pătruns destul de greu în viaţa economică şi socială a oamenilor, situaţie care de altfel putea fi întâlnită în întregul Ardeal.

După etate, în sat existau 177 copii, dintre aceştia 161 erau de sex bărbătesc cu o vârstă cuprinsă între 1-17 ani. Dintre bărbaţi 112 erau căsătoriţi, 10 erau necăsătoriţi sau văduvi. Numărul femeilor se ridica la 362. ca structură confesională, în sat trăiau 344 greco-catolici, 4 calvini, 3 israeliţi şi 1 ortodox3.

La cererea notarului comunal, în aprilie 1879 preotul locului a întocmit un raport demografic pentru anul anterior, conform căruia în 1878 se născuseră în sat 27 băieţi şi 23 fete şi decedaseră 45 de credincioşi4.

În anul 1881 localitatea Sântandrei avea 186 case, cu un număr de 722 locuitori, din care 382 români, 317 maghiari, 4 germani, 5 evrei şi 14 de alte

2 Arhiva Parohiei Greco-Catolice Sântandrei, Matricola bote-saţilor şi repausaţilor 1855-18803 Arhiva Pisericii Greco-Catolice, Matricole pe anii 1817-1 no-iembrie 1845, Tomul II şi III4 Din 1 noiembrie 1851 anul bisericesc începea la 1 noiem-brie

raportul naşteri-decese între 1855-1880

naşteridecese

Sanctus Andreas20

naţionalităţi5. În anul 1896 erau 889 locuitori români, maghiari şi evrei, iar statistica din anul 1897 ne oferă o imagine şi asupra stării materiale a locuitorilor. Existau 183 gospodării care însumau o suprafaţă de 5090 jugăre cadastrale de teren arabil, râturi, păşuni, pădure, inundabil şi teren neproductiv. În 1884 se găseau 139 de case, care înglobau 158 de gospodării şi 746 de locuitori6. În 1886 sunt menţionaţi 986 de locuitori, din care 723 români, 163 maghiari, 52 germani7.În 1892 moşierul Lanyi şi-a vândut moşia inginerului Pekanonics.

Statisticile oficiale de la începutul secolului al XX-lea ne arată că populaţia localităţii se înscria pe un vector ascendent 8. Astfel, în anul 1900 sunt recenzaţi un număr de 1624 locuitori, iar în 1910 erau 1881 locuitori. Numărul caselor de locuit se cifra la 233, ceea ce ne arată că familiile dispuneau de copii numeroşi. Starea lor materială precară ne este relevată de faptul că din numărul de 1624 locuitori numai 43 persoane aveau drept de vot, votul fiind cenzitar la acea vreme9.

În perioada anilor 1900-1910 au fost înregistrate în sat 799 de naşteri şi 455 de decese. Cu alte cuvinte sporul demografic a înregistrat plusuri an de an, vârful acestuia fiind atins în 1902 cu +58 (95 naşteri şi 37 decese) datorită ameliorării condiţiilor de trai şi igienă a sătenilor. Media anuală a căsătoriilor s-a cifrat la 17, cea a născuţilor la 80, cea a decedaţilor la 46, sporul natural mediu anual situându-se la +34. Populaţia statornică a satului la 31 decembrie 1910 se cifra la 1881 suflete.

În 1913 satul număra 280 de case, iar familii circa 350. Terenul era insuficient, mai ales că familiile numărau cam opt membri fiecare. Din această cauză o parte a populaţiei era nevoită să se angajeze pe pământurile marilor moşieri care stăpâneau fermele Iclod, Ioşia şi la fermele Beşeneu şi Palota.

Peste şase ani Sântandreiul, cu pustele Iclod şi Ioşia, va număra 1624 de suflete, dintre care 1117 erau români, restul maghiari, evrei şi ţigani10. Sub regimul românesc, în 1929, pe fondul transformărilor

5 C. Martinovici, N. Istrati, Dicţionarul Transilvaniei, Banatu-lui şi celorlalte ţinuturi alipite, Cluj, 1922, p. 156 Martinovici şi Istrati N., Op. cit, p. 157 Nagy Sandor, Op. cit, p. 738 Sipos Orbán, Biharvármegye a népesedési, vallási,nemzetiségilés közoktatási statisztik szempantjából, Oradea, 1903, p. 62.9 Arhivele Consiliului Popular Sântandrei, Acte de stare civilă10 Arhivele Parohiei Sântandrei, Recensământul populaţiei

sociale impuse de reforma agrară, populaţia va spori până la 2012 locuitori11.

La recensământul din 1930 comuna a înregistrat o dublare a populaţiei, aceasta ajungând la 4262 suflete, din care 2115 bărbaţi şi 2174 femei, iar în 1932 un nou spor o va propulsa la 4574 suflete. După etnie, 2883 locuitori erau români, 1283 unguri, 67 germani, 27 evrei, 19 ţigani, 18 bulgari, 5 sârbi, 3 slovaci şi 2 ruşi, după limba maternă 2759 erau români, 1419 unguri, 42 germani, 17 bulgari, 11 evrei vorbitori ai dialectului idiş, 4 slovaci, 3 ruşi, 2 sârbi şi 5 care nu şi-au declarat limba maternă. În sat locuia un supus străin şi 53 de aspiranţi la cetăţenia română.

Sub aspectul stării civile, existau un număr de 918 bărbaţi căsătoriţi şi 923 femei căsătorite, 41 de bărbaţi văduvi şi 173 de văduve, 1143 burlaci şi 1038 femei nemăritate, 4 bărbaţi care nu şi-au declarat situaţia conjugală şi 2 femei aflate în aceeaşi postură.

Pe grupe de vârstă populaţia masculină înregistra 380 de indivizi cu vârste între 0-6 ani, 262 cu vârste între 7-12 ani, 307 cu vârste între 13-19 ani, 1092 cu vârste între 20-64 ani, 12 peste 65 de ani şi 12 indivizi care nu şi-au declarat vârsta. Populaţia feminină înregistra 339 de femei cu vârste între 0-6 ani, 287 cu vârste între 7-12 ani, 330 cu vârste între 13-19 ani, 1120 cu vârste între 20-64 ani şi 11 care nu şi-au declarat vârsta.

Sub aspect imobiliar, existau 1024 de proprietăţi particulare şi 887 de clădiri. Cu domiciliu flotant au fost înregistraţi 36 de bărbaţi şi 18 femei12.

În timpul celui de-al doilea război mondial populaţia va cunoaşte o scădere temporară, ca după eliberare numărul locuitorilor să crească din nou. Potrivit recensământului din anul 1956 localitatea număra 2146 locuitori, iar după trei ani 3129 locuitori13, pentru ca în anul 1972 să numere 3142 de locuitori14. Populaţia evreiască a dispărut în timpul războiului, fiind ridicată şi internată în lagărele de exterminare de către autorităţile maghiare de ocupaţie.

Dinamica şi schimbările din structura populaţiei pot fi surprinse pe baza informaţiilor statistice oferite de recensămintele din anii 1880, 1900, 1930, 1956,

11 Arhivele Parohiei Greco-Catolice, Matricole de stare civilă12 Dr. Sabin Manuilă, Recensământul general al populaţiei României, din 29 dec. 1930, vol I, partea I-II, 296-553.13 Anuarul statistic al regiunii Crişana, Bucureşti, 1960, pag.30.14 Arhivele Consiliului Popular Sântandrei. Recensăminte.


1966, 1977, 1992 şi2002.După cum se poate observa, atât pe baza cifrelor

ilustrate în statistică, cât şi pe sinusoidele graficului, populaţia a cunoscut un trend uşor ascendent până

în anul 1910, apoi o creştere fulminantă, cu un vârf înregistrat în 1930, ca urmare a împroprietăririi cu terenuri, în urma reformei agrare, a unui număr mare de alogeni pe hotarele Sântandreiului, o curbă descendentă, cu un minim în 1956, ca urmare a declanşării procesului de colectivizare a agriculturii şi implicit de migraţiune a proletariatului agricol către centrul industrial al Oradiei, o relativă stabilizare a dinamicii, cu o uşoară scădere a populaţiei în 1992, determinată de plecarea tineretului în străinătate, urmată de o relansare a natalităţii către 2002.

II.2. Comunitatea germană din Palota

Localitatea Palota este atestată documentar în anul 1214 sub numele „Palatium”, adică „Palatul”, ca aparţinând neamului Hontpázmán15, iar în 1279 sub cel de „Deerspalataya castrum”, adică „cetatea Palotei”, într-un document emis de regele Ladislau, prin care erau repuşi în drepturi asupra aşezării voievodul

15 Jako Zsigmond, Biharmegye a török pustitás elött, Budapes-ta, 1940, p. 314

Nicolae (Hontpázmán) şi nobilul Gregen Geregye, după ce posesia le fusese uzurpată de către rebelul Toma de Kany, ulterior osândit la moarte16.

Conform unor înscrisuri din secolul al XIII-

16 Documente privind Istoria României, sec. XI-XIV, Transilva-nia vol. a II, p. 202

dinamica populaţiei în intervalul 1880-2002

0

2000

4000

6000

8000

10000

12000

1880 1900 1910 1930 1956 1966 1977 1992 2002

anii

num

ăr

Sântandrei Palota Total

Anii 1880 1900 1910 1930 1956 1966 1977 1992 2002

Sântandrei 986 1624 1881 4262 2077 2956 3101 2631 3412

Palota 512 649 643 620 824 799 881 983 565

Total comună 1498 2273 2524 4882 2901 3764 3982 3614 3977

Sanctus Andreas22

lea, proprietatea satului va fi transferată de către episcopul romano-catolic de Oradea, în calitatea sa de comite suprem, familiei nobiliare Czibak în schimbul obligării acestuia de a ridica un steag de luptă (detaşament) în caz de nevoie. Un descendent al acestui neam, Imre Czibak, va ocupa între anii 1527-1536 scaunul episcopal al Oradiei. În 1552 aparţinea nobilului „Petri Czibak” care deţinea aici 6 ½ porţi iobăgeşti cu cel puţin 39 de suflete.17

Austriecii nu o menţionează în conscrierea din 1692, aşezarea fiind pustiită încă de la primele incursiuni ale turcilor în Bihor. Aşezarea va mai fi însă amintită documentar în următoarele decenii, chiar dacă nu a mai fost repopulată, în categoria „pustelor” sub numele Palota Veche (Ö Palota), până către sfârşitul secolului al XVIII-lea, când Curtea imperială va începe derularea unui proces de colonizare şi de reintroducere în circuitul economic a vechii puste.

Evoluţia demersului început de administraţia de la Viena şi continuat de contele Johann Maria Frimont a făcut obiectul cercetărilor istorice întreprinse de parohul din Palota, dr. Bruncsák Istvan, secretar episcopal, cu sprijinul profesorilor Hornung Ferenc, Nilgesz Janos şi Serdult Sandor, efort materializat într-o monografie a satului18. Domnul Hornung Ferenc, cel care a văzut pentru ultima oară documentul fundaţional al satului, intitulat „Liber Rationum Ecclesiae Parochialis Uj Palota-ensis”19, indică momentul naşterii comunităţii germane din Palota Nouă în anul 1786 când, la ordinul împăratului Iosif al II-lea, Consiliul Administraţiei din Buda va emite decizia de liberă colonizare a unor familii germane provenind din diferite zone ale imperiului.

Locul de întâlnire a familiilor care au optat pentru emigrare a fost stabilit în oraşul Ulm, din landul Suebia, dar acestea nu erau de origine şvabă. Cei mai mulţi veneau din Principatul Pfalz, de pe malul Rinului. Primele 25 de familii ajunse la Palota Veche, însumând 123 de suflete, au fost înregistrate în registrul „Historia Domus”. De pe teritoriul Episcopiei de Mainz au venit familiile Nicolaus Dörner, Heinrich Gerlach şi Adam Hornung, din

17 Liviu Borcea, Conscrierea Comitatului Bihor din 1552, în Cri-sia nr. XXIV din 1994, Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea, 1994, p. 24518 „Palota –Moştenirea contelui Johann Maria Frimont, 200419 „Cartea contabilă a comunităţii parohiale din Palota Nouă” – n.n.

Baden familiile Hyeronimus Fernbach, Michael Kindle, Iosef Oswald şi Jakob Kötting, din Principatul Aspach familiile Johann Hofmann, Jakob Brücher şi Heinrich Schmidt, iar din Alsacia familiile Wilhelm Theiss şi Peter Tom.

Alte familii germane sunt originare din jurul oraşului Eger (Agria), precum Martin Nilges, Jakob Holtzmann, Joseff Polman şi Peter Heilmann. Satul a fost ridicat la rangul de comună în jurul anului 1790, ocazie cu care aşezarea a primit libertatea de a-şi confecţiona pecete pentru autentificarea documentelor emise de administraţia locală, cu legenda: „SIGILLUM: POSS; UJ: PALOTA 1790”, adică „Sigiliul posesiunii Palota Nouă”. Până în anul 1819, când satul a intrat în proprietatea contelui Johann Maria Frimont, el a ţinut de Tezaurariatul statului (Erariul).

Coloniştii au fost cu toţii catolici. Până la 1 ianuarie 1810, când localnicii şi-au întemeiat o parohie proprie, ei participau la slujbele religioase ţinute în parohiile orădene. Primul paroh a fost Zángh Boldizsar, care a amenajat o capelă în incinta şcolii satului, aşezământ despre care parohul orădean Thezaronich Gabor aminteşte, cu ocazia festivităţii de predare a postului, că nu dispunea de nici un fel de avere. Zidirea noului edificiu bisericesc s-a putut împlini în 1824, în special prin contribuţia bănească a contelui Frimont.

Anul 1851 a fost declarat de papa Pius al IX-lea ca an sfânt. Jubileul mondial a fost organizat la Palota, între 24 martie şi 6 aprilie. La festivitatea de închidere a evenimentului s-a adunat întreg satul, inclusiv bolnavii. Oamenii s-au împăcat între ei, cârciumile n-au mai fost frecventate, iar băutura nu s-a consumat decât acasă. Liniştea, dragostea şi pacea au dominat întreaga comunitate.

Cu această ocazie, parohul Nyáry Ferenc l-a convins pe primarul satului să ia o hotărâre de sancţionare a expresiilor jignitoare aduse la adresa divinităţii. Textul hotărârii, în limba germană, a fost afişat pe uşa bisericii şi a avut efect printre localnici. Cel care era prins înjurând plătea la prima abatere o amendă pecuniară, banii împărţindu-se ulterior săracilor satului, la a doua abatere contravenientului i se aplica o pedeapsă corporală, iar la cea de a treia recidivistul era predat primarului satului.

În 1851 locuiau în Palota Nouă 403 romano-catolici, 26 greco-catolici, 18 ortodocşi, 1 lutheran, 3 calvini şi 51 de „schismatici”, iar în pusta Palota Veche


Biserica din Palota

5 romano-catolici, 21 greco-catolici, 8 ortodocşi, 14 calvini şi 8 israeliţi20.

20 Schematismus Venerabilis Cleri Dioecesis Magno-Vradinensis L. R. Pro Anno MDCCCLI, Typis Aloysii Tichy, M. Varadini, 1851, p. 36

Sigiliul Comunei Palota Nouă

Sigiliul Comunei Palota Nouă

Sanctus Andreas24

Centenarul înfiinţări satului a fost sărbătorit în 1875. Bilanţul realizărilor comunităţii germane putea fi ilustrat prin înfiinţarea parohiei proprii, prin zidirea unei biserici noi, dar şi prin bunăstarea celor 65 de gospodării pe care le-au durat în noua lor patrie. Numărul acestora a crescut în 1900 la 85, iar numărul populaţiei a crescut la 649 de suflete. (Borovszki, 160).

Viaţa şi activitatea contelui Johann Maria Frimont

Cunoscutul scriitor orădean Tabéry Géza aminteşte în paginile revistei „Új Idök”, apărută în anii 1940, despre un „conte bihorean uitat”, dar cunoscut şi respectat în Europa, Johan Maria Frimont, născut la 3 ianuarie 1759 în Finsterling, Germania.

A slujit mult timp în armată, iar pentru serviciile aduse împăratului va fi ridicat la demnitatea de conte de Palota, ocazie cu care i se va atribui un domeniu alcătuit din comuna Palota şi alte cinci sate bihorene. Pe moşia din Palota a zidit o splendidă biserică, monumentală, unde-şi doarme somnul de veci într-un cavou săpat sub biserică. Pe mantia lui vişinie străluceau cele mai înalte decoraţii ale demnitarilor europeni din acele vremuri. Pe lângă decoraţiile monarhilor Leopold şi Maria Tereza, mai deţinea decoraţii ruseşti, englezeşti

şi italiene, cu sclipiri de diamant.În zilele de după înmormântarea contelui (26

decembrie 1832), soţia acestuia s-a preocupat de îngrijirea bisericii. Prin testament contele a stipulat urmaşilor săi obligaţia de a întreţine biserica pe care a ctitorit-o, parohia şi şcoala. Până în anul 1847 văduva Nilterpacher Katalin a fost protectoarea moşiei, după care sarcina a fost preluată de fiul Frimont Adalbert (Bela) şi fiica Theodora, măritată mai târziu cu moşierul Lónyai András.

Tânărul conte Frimont Adalbert a fost un om de o vastă cultură şi totodată o fire amabilă, calităţi care l-au făcut pe tatăl său să-l excludă de la moştenire. O ghicitoare din Paris i-a prevestit tânărului că va sfârşi răpus de un glonţ. Părintele său, un caracter pe cât de sever pe atât de superstiţios, a căutat de atunci să-l păzească de armele de foc. L-a ţinut departe de

Înscripţia de pe mormântul lui Frimont

Mormântul contelui Johann Maria Frimont

Contele Johann Maria Frimont


educaţia militară, foarte la modă în acele timpuri, şi i-a interzis să participe până şi la vânători, o preocupare prin esenţă destinată clasei nobiliare. După moartea tatălui său, tânărul conte a ignorat nefasta prorocire şi a participat la mai multe partide vânătoare organizate în pădurile din jurul satului Copăcel. Destinul avea să-l poarte la Viena, unde l-a vizitat pe renumitul armurier Springer. Când Frimont Adalbert tocmai intra pe uşa atelierului, armurierul prezenta o armă unui client, întâmplarea făcând ca aceasta să se descarce accidental în fruntea contelui.

Se spune că Divinitatea l-a pedepsit în felul acesta pe bătrânul conte pentru viclenia de care a dat dovadă pe parcursul întregii lui vieţi şi astfel, prin moartea contelui Frimont Béla, ultim prinţ de Antrodocco, s-a stins firul acestei familii pe linie bărbătească. Oricum bătrânul conte, care a întemeiat şi fundaţia ce-i va purta numele, prevăzuse testamentar ca averea să-i fie moştenită pe linie femeiască. Din căsătoria cu Lónyai András, fiica Theodóra Frimont a avut mai mulţi copii, însă numai un singur băiat, pe Tivadar.

Blestemul a continuat să urmărească pe mai departe familia. Mai întâi Theodóra îşi va pierde soţul pe 4 noiembrie 1863 la Viena, după care pe unicul său fiu, Lónyai Tivadar, la numai 39 de ani, cel care conducea moşia după moartea lui Béla, pe 14 aprilie a anului 1877 după o lungă suferinţă în castelul din Sântion al familiei. Împreună cu fetiţa, Teresa, odihnesc în cimitirul din Sântion. Văduva lui Lónyai Tivadar, Lónyai-Komáromi Teréz, împreună cu cei patru copii, Andor, Mária, Theodóra şi Katalin, părăsesc definitiv castelul din Sântion şi se mută în Marburg pe 4 iunie 1877. Întocmai ca sora văduvă, Elisabeta părăseşte castelul şi se reîntoarce la mama ei, în Meran, Tirol, pe 22 iunie a aceluiaşi an.

Peste doi ani, în anul 1879, moşia familiei Frimont a fost scoasă la vânzare prin licitaţie. Prima şedinţă a rămas fără rezultat, dar la a doua şedinţă, pe 17 octombrie, Lukács Antal, directorul economic al Institutului pentru Credit Funciar din Budapesta a cumpărat moşia la preţul de 61000 forinţi. De aici încolo moştenirea contelui Johann Maria Frimont trebuie interpretată numai ca o zestre spiritual-sufletească.

II.3. Comunitatea bulgară din Sântandrei

La începutul secolului XX îşi fac apariţia prin împrejurimile Oradiei şi la Tinca, o serie de familii de

Palatul Frimont din Oradea (1850), azi dispărut

Monumentul dedicat contelui Johann Maria Frimont

Sanctus Andreas26

grădinari bulgari21. Câteva dintre acestea, precum Dosu sau Mincio, specializate în cultivarea zarzavaturilor se vor aşeza şi pe hotarul Sântandreiului.

Neamul Dosu şi-a organizat o frumoasă fermă de 80 jugăre pe malul drept al Crişului, din care o bună parte era destinată legumiculturii. În lunca Crişului avea o frumoasă pădure de arbori seculari, un adevărat colţ de rai al comunei. Această pădure, în plină câmpie, a fost o adevărată binefacere pentru comună, alături de luncile cunoscute sub numele de „Fizeşu Leghezeu” şi „Fizeşu Palotei”. Din păcate toate acestea au fost desfiinţate de regimul comunist, obsedat de ideea de a mări de la an la an suprafaţa agricolă a ţării.

După primul război mondial , flăcăii sosiţi din Bulgaria, judeţul Târnovo, satele Kamen (fost Teodosievo, fost Ceir), Suşiţa, Gorski-Goren-Trămbej, se vor angaja ca lucrători la grădinile existente în Oradea. După câţiva ani de ucenicie, acumulând experienţă şi un mic capital, cei mai curajoşi îşi înfiinţează propriile grădini. În acest scop vor lua credite de la comercianţii evrei şi vor arenda terenuri de la marginea oraşului şi a Sântandreiului, la început pe marginea Crişului şi a Peţei, iar apoi mai departe de sursele de apă.

Printre primii care s-au stabilit la Sântandrei s-a numărat Boiciu Dumităr, care cumpără 22 de iugăre dincolo de cimitir, pe lângă şosea. Alături de Boiciu se stabileşte Slavos Slavo (1884-1933), care ia în arendă de la palotani un teren cuprins între fabrica de cânepă şi calea ferată. După decesul acestuia grădina va fi condusă de soţia Iuliana Ivanova (Baba Slaviţa) şi ginerele acesteia Neno Constantinov (1908-1962).

Între cimitir şi calea ferată se stabileşte Filip Iordan Boev, tatăl profesorului de matematică Ioan Filip şi al Mariei Filip. În 1928, Boris Gligorov (1909-1992), nepot a lui Dosu, cumpără terenul pe care îşi amenajează grădina. Filip Iordan Boev. Acesta ia în arendă, mai la vest, 10 jugăre pe care reuşeşte să le cumpere în 1936. Grădina lui Boicu Dimităr este condusă un timp de Petcu Ivanov, care apoi se stabileşte lângă „Şanţul anticar”.

Fiecare grădinar („gazdă”) îşi angajează câte 2-4 lucrători din Bulgaria. Aceştia devin oameni de bază ai patronului. În absenţa proprietarului ei conduc lucrările de întreţinere şi ajută la vânzarea mărfii

21 Material întocmit de profesorul Ioan Filip

Familia Boris Gligorov (1935)

Filip Iordan Boev cu familia în 1937


în piaţă. De obicei, aceştia sunt plătiţi cu anumite procente din profit, de aici şi statutul lor de „perţenteş”. Dintre ei îi amintim pe Iordan Stanev (1907- 1981) şi Histrov Balcanjiev (1909-1979) sosiţi la începutul anilor ’30, şi Dimităr Hristov Mişev (1915-1980) sosit în 1941.

La rândul lor, după ce acumulează experienţă şi un pic de capital, fiecare îşi va întemeia propria grădină. Pe lângă ei, din rândul populaţiei autohtone sunt angajaţi câţiva bărbaţi şi câte 8-15 fete, plătiţi cu ziua („pe nopsam”). Întrucât în legumicultură munca bărbaţilor începea imediat după Bobotează şi dura până la Crăciun, angajaţii, aflându-se în contact permanent cu imigranţii, vor învăţa limba bulgară. Printre cei care se descurcau bine cu limba bulgară se numărau Dărăban Iosif (1904-1988), Iuhas Teodor (a Lupului) (1902-1978), Negruţ Mihai (1910-1990) şi Toth Iosif (1921-2000). Imigranţii, fără excepţie, îşi însuşeau rapid limba română şi maghiară.

Pentru producerea timpurie a răsadurilor era nevoie de mult bălegar de cal. Acesta era procurat de la unităţile militare de cavalerie ale armatei române, iar în perioada 1940-1944 de la cele ale armatei maghiare.

(conopidă, varză creaţă, anumite soiuri de ardei) erau procurate de la firme vestite, ca cea a lui Hristo Boiadjief, cu filiale în capitalele sud-estului european sau cele ale lui Petru Ştefan din Cluj.

Cea mai importantă şi presantă activitate în grădinărit era irigarea culturilor. O întârziere de 2-3 zile putea compromite producţia. De aceea unii grădinari şi-au plasat iniţial grădinile pe lângă pârâul Peţa sau lângă Crişul Repede, dar cei mai mulţi şi-au săpat fântâni. Fântânile, ca să poată satisface nevoia de apă pentru 5-10 ha de grădină, semănau cu craterele unor uriaşe bombardamente, având la suprafaţă un diametru de 8-10 m iar mai jos, la izvor, de 3-4 m.

Este interesant de observat cum grădinarii au ţinut pasul cu progresele tehnicii. La început, în sistemele de pe malul apelor curgătoare, apa era scoasă la suprafaţă de mari roţi de lemn, asemenea celor folosite la morile de apă. Cei care nu locuiau lângă ape curgătoare scoteau apa din fântâni cu aşa numitul „iergan”. Această instalaţie era alcătuită dintr-o pompă pusă în mişcare de o serie de roţi dinţate cuplate între

Grădinari din Palota

Câteva fete lucrau şi în lunile de iarnă la producerea rogojinilor necesare acoperirii răsadurilor. Materia primă pentru rogojini erau paiele de secară procurate din comuna Cetariu.

Grădinarii îşi produceau în regie proprie o bună parte din seminţele necesare, restul de seminţe

Roată pentru irigaţii

Sanctus Andreas28

ele astfel încât un cal mânat în jurul fântânii să le poată acţiona. Sistemul avea randament scăzut şi era obositor nu numai pentru cal ci şi pentru omul care îl mâna. Ultimul care a folosit un astfel de mecanism a fost băştinaşul Vidican Florian zis „Ţapu”.

După 1930, grădinarii s-au orientat înspre motoarle cu ardere internă. Filip Iordan şi Boris Gligorov şi-au comandat în 1936 câte un motor tip „Masey-Harris” din Toronto, Canada. Alţii, în timpul celui de-al doilea război mondial, şi-au procurat motoare fabricate în Ungaria şi Germania. Aceste motoare funcţionau cu petrol lampant („fotoghin”) şi puteau lucra fără întrerupere 24 de ore.

Problema desfacerii trebuie privită cu aceeaşi seriozitate ca şi producţia. Vânzarea se făcea în Piaţa Mare a Oradiei, acolo unde este amplasată acum statuia Ostaşului Român, în „şetre”. Prin 1942, grădinarii s-au constituit într-o asociaţie profesională afiliată la Camera de Comerţ a oraşului. Asociaţia avea 52 de ferme legumicole. Fiecare dintre ele aducea la piaţă zilnic câte o platformă de marfă. În zilele de târg, de luni şi vineri, când afluenţa celor din mediul rural era mare, se aduceau câte două platforme.

În zilele de târg grădinarii ajungeau cu platformele până la Tileagd, Aleşd, Vadu Crişului şi Tinca. Toamna, transporturi cu ardei luau drumul spre Tărian, Girişu de Criş, Toboliu, Cheresig, Roit şi Macea. Pe uliţele satului auzeai sloganul „Hai, nană, la piparcă”! şi în schimbul ardeilor primeau porumb sau grâu. Armata era unul dintre clienţii constanţi ai grădinarilor, în special în perioada concentrărilor din anii 1938-1940 şi din anii războiului (1941-1945). O bună parte din marfă lua drumul spre alte oraşe, precum Baia Mare, Petroşani, Cluj Napoca, Timişoara, Budapesta.

După 1936 din Bulgaria nu au mai putut veni lucrători şi atunci noii grădinarii s-au orientat spre sudul Basarabiei, unde s-a împământenit o puternică comunitate bulgară în localităţile Bolgrad, Taraclia, Ceadăr-Lunga etc. Totuşi, în anii 1938-1940, au venit de acolo Sitnicov Pantilie (1909-1973), Berenjuc Petru (1912-1989), Berenjuc Ioan şi Lazăr Ştefan („Pane”). Aceşti bărbaţi întreprinzători au „muiat” inima multor femei din Sântandrei şi astfel s-au întemeiat familii mixte solide.

Întrucât bulgarii nu adoptaseră calendarul pe stil nou, sărbătorile cu dată fixă erau decalate cu 13 zile faţă de cele ale localnicilor. Aşa că în aceste familii mixte Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza se serbau de

două ori. La sărbători se juca hora numită „răceniţă”. De Anul Nou se pregătea vestita plăcintă cu brânză „baniţă”. În această plăcintă erau ascunşi muguri de corn în număr variabil. Un mugur reprezenta norocul, doi muguri pământul, trei muguri caii etc. şi se continua până ce era acoperit numărul celor prezenţi. După ce plăcinta era coaptă, stăpâna o tăia în pătrate pe care le amesteca şi fiecare membru îşi lua câte o bucată căutând cu interes ce „i-a picat”.

De la serbările bulgarilor erau nelipsiţi lăutarii ţigani, ca Indriu, Tiodorea, Deineş etc. Una dintre cele mai importante sărbători era „Sângeorgiul” („Gheorghiu-den”) celebrată pe 6 mai. Dimineaţa se făcea un foc în grădină şi toţi participanţii, desculţi, trebuiau să sară peste flăcările lui. Era un foc purificator care te ferea de diverse primejdii. Apoi se frecau cu urzici. Pentru ospăţ se sacrificau 2-3 miei. În vase mari se punea spanac, urzici şi orez, peste ele carnea de miel şi se dădeau la cuptor. În saivan („colniţă”) se improviza un leagăn în care se dau toţi cu mic cu mare.

Celor recent angajaţi la grădină li se pregătea următoarea farsă: într-o ladă se puneau câteva cărămizi, lada era frumos ornată, şi novicelui i se spunea că ea conţine halva care trebuie dăruită altor grădinari; cel care se încumeta să ducă acest „cadou” la destinaţie urma să fie răsplătit din conţinutul lăzii. Vă imaginaţi ce „bucuros” era la final curierul răsplătit cu cărămidă!

De Rusalii tot personalul pleca cu platformele la Băile Felix. În drum se opreau la fabrica de bere „Dreher- Hagenmacher” (situată pe locul actualului Lotus Center)de unde luau fiecare câte un butoi de bere.

Primii ani postbelici, 1945-1947, au adus venituri frumoase comunităţii grădinarilor. În cursul lor, unii săteni care lucraseră la bulgari, îşi însuşiseră meseria şi şi-au organizat propriile grădini pe malul apelor sau chiar în ogradă, cum au fost Dărăban Iosif, Negruţ Mihai, Vidican Florin, Vidican Ştefan (Fanu Ciuhului), Leghezeu Ioan, Leghezeu Petru, Torjoc Ioan şi alţii. Treptat legumicultura a încetat să mai fie un monopol al bulgarilor, deşi ei aveau încă ponderea cea mai mare în această ramură.

La orizont se vor ivi însă norii negri ai epocii comuniste. Capitalul grădinarilor va fi grav afectat prin aplicarea celor două aşa-zise „reforme monetare, în 1947 şi 1951, în urma cărora valoarea banilor a fost eludată, fiecare familie având dreptul să schimbe o sumă derizorie, suficientă pentru a-şi întreţine


familia pentru câteva săptămâni. S-a urmărit prin aceste măsuri o nivelare economică a întregii societăţi până la nivelul de subzistenţă. În acest fel au fost decapitalizate toate întreprinderile particulare, iar băncile au fost falimentate.

Prin stăruinţă şi hărnicie, grădinarii au ieşit din capcanele „reformelor” şi au reuşit să-şi menţină grădinile, chiar dacă impozitele împovărătoare şi monstruoasele „cote obligatorii” le-au diminuat drastic veniturile. Ei, care cultivau legume şi nu cereale, erau obligaţi să predea la stat mari cantităţi de cereale, cartofi, fasole, carne. Pentru a-şi putea achita aceste sarcini, cumpărau la preţul piperat al pieţei cereale de la ţărani (spoliaţi prin „cote” şi aceştia) şi le predau la stat pe un preţ de nimic.

Cine nu făcea faţă acestor impuneri era declarat sabotor şi era condamnat la închisoare. De pildă, Boiciu Dimităr, având în proprietate 22 jugăre, nu a putut acoperi cuantumul cotelor cu care a fost împovărat şi a făcut câţiva ani de puşcărie în lagărul de muncă al Canalului Dunăre-Marea Neagră.

Grădinarii au primit lovitura finală prin colectivizarea forţată a agriculturii. Luându-li-se pământul, animalele de tracţiune şi întreg inventarul agricol, grădinarii au falimentat complet. Tinerii s-au angajat pe la gostaturi şi gospodăriile colective, iar cei mai în vârstă s-au rezumat să cultive legume pe cei

câţiva ari lăsaţi ca lot individual. Astfel, în loc să se bucure la bătrâneţe de roadele muncii unei vieţi, ei au fost nevoiţi să trudească până la ultima suflare.

O parte din descendenţi primei generaţii mai vorbeau încă limba părinţilor, dar cei din generaţia a doua au abandonat-o. Astfel comunitatea bulgară a fost asimilată de populaţia autohtonă română.

Prezenţa bulgarilor în sânul societăţii autohtone a dat roade pozitive sub mai multe aspecte. O dată, pentru că prin cultivarea legumelor ei au asigurat sursele de venit pentru cei care au lucrat la fermele lor, apoi au diversificat alimentaţia localnicilor şi nu în ultimul rând, prin limba şi obiceiurile lor, au îmbogăţit zestrea culturală a satului şi adus un aer pitoresc în viaţa spirituală a localnicilor. Departe de locurile lor natale, strămoşii lor se odihnesc în cimitirul din Sântandrei.

II.4. Porecle din Sântandrei

Poreclele sunt supranume date de comunitate unor indivizi din sânul ei, în legătură cu caracteristicile definitorii ale acelei persoane, fie fizice sau psihice, fie în relaţie cu ocupaţiile acestora ori cu locurile de origine ale lor. Ele au o circulaţie orală, servesc la individualizarea persoanei faţă de semenii săi cu nume şi prenume identic şi îndeplinesc o serie de

Casă veche din Sântandrei (1925)

Sanctus Andreas30

funcţii sociale22. Uneori porecla are rolul de a creiona mai bine

persoana şi de a o diferenţia în cadrul familiilor lărgite, „butuc”, din sânul satului. La noi este cazul numelor mai frecvente, precum Torjoc, Mărcuş, Chişvasi, Tăutu etc. Apoi, femeile pierzându-şi numele de familie prin căsătorie, dar moştenindu-şi porecla, reuşesc pe această cale să-şi păstreze identitatea anterioară.

Unele porecle sugerează toponimele localităţilor de unde provin o serie de locuitori ai satului, sau ascendenţii acestora, deosebindu-i astfel de băştinaşi, în Sântandrei putând fi întâlnite porecle ca: jirişanu, bicăceanu, cheresâganu, bobotanu etc. Altele indică profesia sau ocupaţia celui căruia i-a fost atribuită, precum: buctăru, căuaciu, droutaru, oloieru, piculaşu etc.

Uneori porecla surprinde spiritul de observaţie al comunităţii, ironia fină sau mai agresivă a consătenilor. Atitudinea faţă de poreclă a purtătorilor acestora este variată. Unii o acceptă cu mândrie, alţii o privesc cu indiferenţă şi, în sfârşit, pentru o altă categorie e considerată insultă, o „tinichea” legată de coada numelui.

În unele cazuri porecla reproduce o parte a arborelui genealogic, evident tot pe criteriul supranumelui, precum: Loaţi Petri Gazdii, Nicuşoru Gaborii Mitru Miculii, Şandoru Vilmii, Ghiţa Vilmii, Ana Evii etc.

Pe vremuri, cei proveniţi din satele de deal erau porecliţi „pădureni”. În vremuri mai apropiate, postbelice, mulţi ţărani, deposedaţi de averi odată cu colectivizarea, şi-au căutat de lucru pe la Oradea, dar şi-au construit case în Sântandrei, tot în mediul rural. Aceştia au fost porecliţi „cheretiţi”, adică venetici. „Cheretitul” era socotit sătean de rangul doi, între băştinaşi şi „cheretiţi” iscându-se de obicei dialoguri cu iz de ilaritate, mici împunsături ironice. După câţiva ani de şedere, imigrantul îşi pierdea statutul de „cheretit” şi devenea „patriot local”.

Poreclele îşi păstrează autenticitatea şi parfumul lor specific numai dacă sunt pronunţate în grai bihorean, cu sunetele muiate şi cu accente proprii. Din păcate aceste sunete dialectale nu au semne grafice în limba română literară. De aici provine dificultatea de a le transcrie fonetic. Pentru a respecta cât de cât pronunţia, am introdus câteva semne şi echivalentul

22 Material întocmit de profesorii Dumitru Iuhas şi Ioan Filip

lor în limbi străine.ä se pronunţă ca „ en” în franceză sau „alma” (măr) în maghiară;ė ca „ėlève” în franceză sau „egy” (unu)

în maghiară;ñ ca ny în „nyarică” (bucătărie de vară)

sau „nyet” (nu) în rusă, Dordogne în franceză, Bologna în italiană sau „nyul” (iepure) în maghiară;ĝ ca gy în „Gyuri” (Ghiţă) în maghiară:

ť ca ty în „Tyúk” (găină) în maghiară.

Pentru a marca accentul folosim semnul accentul înclinat spre dreapta deasupra vocalei. Pentru a vedea „distanţa” dinstre porecla şi numele oficial, în unele cazuri pe acesta l-am trecut în paranteză.

A Antonii, Bácăr (Torjoc), Băşcu, Bănyşté, Bătaié, A Babi, Bémfé, a Bémfii, Beşbac, Beicu, Beiluţ, Biţu, Bistriţ, a Bili (Stoia), Biti, Bădică, a Bicăcian, Blojé, a Bägdi, Bobotán, Briţa, Broscoiu, Briciu, Brumar, Bucicou, Búfu (Chişvasi), a Búbii, Bujecán, Búrcuş, Bulbúcu, Busuiocu (Ianoşu Troici), Buscu, a Bogărélii, a Búhii, a Bristit, a Bälcuş, Buri.

Caşcăú, Călugăru, Cheifél, Cheretit, Chéciu, a Ciati, a Chici, Ciurcu, a Ciunului (Roşca), Chiodoré, Chijanoş, Ciuhu (Vidican), a Ciuciului, Cheirém, Clintoc, Citri, a Ciani, Colácu, Coáca, a Colniti, Cälimpä, Cudri, Ciobanu, Cóudi, Crastravetele, Cârnăstelu, a Creţului, a Custuri, Ciubi, Chijanoş.

Danţoş, Dédu, Delé Soarelui, Didu, Dié, a Dobii, Dobiş, Drila, Droudaru, a Drugalii, Drusa, a Demeterii, Faraonu (Vidican).

Ferósu (Oros), a Férénţ, Fizler, Flocé, a Feri, Fuştel, Afatuţi Bufului, a Fahului, Frunzili.

Gagarinu, Gäji, Gyejeru, a Gyéri, Ghiţa Vilmi, Gyurca Reimi, a Gorii, a Golombii Gavra, a Gazdii, a Grecilor, Grasa, Gugyula, Gubaşu, Grecu, Gheipişu, a

Vidican Dumitru - Ciuhu


Ghérghélii, a Gyuri Pavelii, Gojoamba, a Ghiorghieş, a Ghiurcoii.

Haiţu, Hăptu, Häinäl, a Hérii, a Husar (Torjoc), Ianoşca (Maghiar), Icoana, Idolu Matyoc, Iga, Ilé Fuşcan, a Ilenii, Ilendruga, a Ilii (Ungur), Indriiu, a Irimii, Ianoşu Irimii.

Jirişanu, Javra, a Joufii, a Jivanii, a Jurchii, Läiva, Lāţi Petri Gazdi, Lali, LăzarE, a Letyii, Létyé (Cantoru), a Leşului, a Lilului, Loliţa, a Lupului, a Linchii.

Mandăl, Marişca Oanyi, Mărie Vântului, a Märghitii, Maşteca, Méşu, Mihăiocu, Micloşu Oloiér, a Miţurii, a Mitru Miculii, Mitru Chicii, Mitrili (Torjoc), Mitriliş, Mitru Nori, a Mentelii, a Mänii, a lui Mócuş, a Mochii, Mogoşäie, a Monoşii, Moié, a lui Morcov, a Moşului, Morăraşu, a Moceanii, a Mornii, a Mnyieluţii, a Moţului (Ioane Moţului), Miţuri.

Neimètiäe, Nicoriciu, Nyiényé, a Neamţului, Norobun, a Niţului, Nóugradi, a Onescului, Ótu.

Paicu, Panyé, Poculä, Panduru, Părvanye, Paşparicu, Păţăluşu, a Pavelii, a Păpuchii, a Păraschii

a lui Pantiş, a Peicului, a Péitii, Pérnye, a lui Peterdan, Pletyänca, Petré Gazdii, a Pésti, Petcu, Pestocu, a Petacului, Piricul, Piculaşu, Pilaiu, Pişiacu, Piţiräié, a Pintyi, a Pincii, Pincye, a Piscoiului, Pogacye, a Poştii, a Plonyi, Popricaşu, a Puichii, Púpoş, Petré Bulgar, Păţăluş, Pestoc, a Pregaraş, a Preotului.

A Râpanului, a Raţului, a Rélii, a Rúsului, a Saghii, Scoaca, Şandoru Vilmii, a Şandrii, Şoanca, Ştiru, Sinicuşu, a Siminului, a Sârbului, Soter, Şaneu, Şticu, Şuşu, Ştrăiţaru Sorela, a Săcării.

A Taberii, a Tätäi, Tărindanyi, a Tilii, a Toboliului, Toboleanu, a Tocaci, a Togyer, a Togyeraş, a Tomii, Tortolic, a Truchii, Truşcu, Tidéié, a Túbac, Turcu, a Tudurii, Ţaţi, Ţiloş, Ţăcâru, a Ţenţ, Ţilicu, a Ţapului.

Unguroaie, Uri, Vancu, Vaşu, Vilonyioşu, Vidra, Vasile Bacar, a Viţî, Vitaliş, Zărzărica.

„Duleurile” satului au primit şi ele „porecle”: Altan Crişu, Fizeşu Leghezeu, Râturi, Descheşe, Vădas, Veljuţ, Velju Mare, Brumar, Ruţatău, Beşeneu, Drumu dă Hărşand, Iclod. Evident că acestea din urmă sunt câteva din toponimele satului.

Condiţiile pedo- bio-climatice favorabile ale arealului în care s-au zămislit aşezările aparţinătoare comunei Sântandrei au făcut posibilă vieţuirea şi dezvoltarea comunităţilor umane pe acest teritoriu încă din cele mai vechi timpuri. Vestigiile arheologice din hotarul Sântandreiului, descoperite întâmplător în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, precum piesele de lut utilizate la fixarea năvoadelor, cele folosite la întinderea iţelor de la războiul de ţesut, ori bobinele de lut, prevăzute la mijloc cu câte un orificiu pentru a înlesni rotaţia fuselor la tors, probează cu prisosinţă preocupările agro-pastorale ale locuitorilor acelor vremuri încă din epoca bronzului1.

Cercetările arheologice întreprinse între anii 1899-1911 au condus la scoaterea la lumină a unui număr de 41 de fragmente de ceramică din neolitic, 35 fragmente de vase ceramice şi şase vase de lut întregi.

Regimul comunist a încurajat şi stimulat cercetarea arheologică, în special după instalarea la putere a lui Nicolae Ceauşescu, atât în ce priveşte activitatea colectivelor de specialişti din cadrul instituţiilor de specialitate, cât şi în direcţia atragerii şi implicării unităţilor şcolare în campaniile de săpături arheologice. În acest din urmă capitol pot fi încadrate preocupările regretatului profesor de istorie Nicolae Tăutu care, împreună cu elevii săi din Sântandrei, a participat activ la campaniile derulate aici, în anii ’60-70 ai veacului trecut, de arheologii Muzeului Ţării Crişurilor, precum Sever Dumitraşcu, Nicolae Chidioşan şi Doina Ignat. Au fost identificate astfel pe teren mai multe situri arheologice, în zonele numite local „la Pepinieră”, „la Râturi”, „la Criş”, „la 1 Ardaş Frideric, Date arheologie privitoare la Oradea şi judeţul Bihor, în Familia, seria III, anul III, Nr. 4/1936, p. 67

R

Podul Moii”, „la Şanţul Anticar”, în vatra satului şi în vecinătăţile satului Palota.

Cu sprijinul acestor specialişti, constând în identificarea şi clasarea inventarului descoperit, la sediul şcolii a fost organizat un colţ muzeal menit să servească la o mai bună desfăşurare a programului

Piese arheologice păstrate în colţul muzeal al Şcolii din Sântandrei

EPErE ISTOrICEIII.

Sanctus Andreas34

de învăţământ, în sensul implicării active şi practice a elevilor în procesul de dobândire a cunoştinţelor de istorie. Activitatea ilustrului dascăl a fost elogiată în mai multe rânduri în paginile cotidianului „Crişana”, semnalări publicistice care au constituit tot atâtea prilejuri de mândrie nu numai pentru elevii şi cadrele didactice ale şcolii noastre, ci pentru toţi locuitorii satului. Apoi, succesele repurtate pe plan ştiinţific şi-au găsit materializarea în cadrul unor studii de specialitate prezentate de profesorul Tăutu, în coautorat cu Sever Dumitraşcu, la sesiunile filialei Oradea a Societăţii Române de Istorie. Pe 27 octombrie 1968, în cadrul sesiunii închinate semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România, acesta a expus lucrarea „Descoperiri arheologice din hotarul comunei suburbane Sântandrei”.

Din 1970, după ce profesorul Tăutu a fost transferat la Liceul Industrial din Oradea, ştafeta a fost preluată şi dusă mai departe cu succes de către profesorul Dumitru Iuhas, cel care a ocupat de atunci catedra de istorie a şcolii.

III.1. Dovezi arheologice ale vechimii aşezărilor comunei

Condiţiile naturale locale, respectiv solul roditor, climă temperată, apele curgătoare din imediata apropiere a vetrei satelor, au favorizat coagularea primelor aşezări umane încă din prima vârstă a epocii pietrei şi apoi din neolitic, fiind cele mai vechi cunoscute pe teritoriul satului. Este posibil să fi existat aşezări şi mai vechi, însă ele nu au fost scoase la iveală până în prezent.

Săpăturile efectuate în primăvara anului 1967, alături de altele anterioare, atestă existenţa în hotarul comunei a unei aşezări neolitice aparţinând purtătorilor culturii Tisa II. Fragmentele ceramice datează din intervalul anilor 3500-2800 î.h.2. Material asemănător a fost descoperit la Oradea în siturile „Oradea-Salca” şi „Parcul Libertăţii”.

Locuitorii acestui tip de cultură materială îşi amplasau aşezările fie la şes, ca în cazul nostru, fie pe locuri mai înalte. Această cultură materială s-a dezvoltat nemijlocit din faza anterioară, denumită Tisa I (cca. 4000-3500 î.h.). În inventarul ceramic specific acestei culturi se întâlnesc şi toarte de tip „Petreşti”,

2 M. Rusu, V.S. Parola şi B. Galomb, Săpăturile arheologice de la Oradea - Salca în Materiale, VIII, Oradea, p. 159-165


descoperite în Transilvania şi Sălcuţa, similare cu cele descoperite la noi. Vasele erau decorate cu adâncituri circulare aşezate în interiorul benzilor sau cu benzi haşurate. Uneori ele prezintă motive decorative cu caracter geometric3.

Locuinţele sunt mai apropiate între ele, nu sunt risipite ca în neoliticul timpuriu. Sunt construite pe lângă ape, dar pe terenuri mai ridicate, ferite de inun-daţii. Lângă aşezări se aflau cimitirele. Tipicul locuin-ţelor era cel de bordei, fie sub formă circulară, fie sub formă dreptunghiulară. Îndeletnicirile principale ale locuitorilor constau în cultivarea plantelor şi creşte-rea animalelor domestice, care asigurau traiul comu-nităţilor umane din neolitic. Dovadă sunt numeroase oase de animale (bou, capră, oaie, porc) prezente în inventarul arheologic.

Meşteşugurile casnice sunt practicate acum mai in-tensca înainte: torsul, ţesutul, împletitul, dar mai ales olă-ritul. Mulţimea şi varietatea vaselor ceramice descoperite probează cu prisosinţă aceas-tă realitate. De remarcat este faptul că cele mai multe fragmente ceramice au fost găsite în apropierea gro-pilor săpate pentru extragerea lutului galben necesar olăritului. Unele dintre ele au mai fost folosite până în perioada contemporană de către localnici, precum depozitele argiloase de lângă „Podul Moii” şi de lângă „ Broscărie”. Ritul de înmormântare este inhumaţia, în poziţie chircită (cu genunchii lângă cap).

3 *** Istoria României, vol. I, Bucureşti, 1960, p. 52

În Neoliticul Târziu (2800-2000 î.e.n.), şi în perioada următoare, de trecere spre Epoca Bronzului, în zonă a existat o aşezare aparţinând populaţiei indoeuropene purtătoare a culturii „Coţofeni”. Fragmentele ceramice scoase din siturile locale susţin acest lucru. Ele sunt ornamentate cu benzi lineare, însă sunt absente fragmentele ceramice cu împunsături succesive sau cu „boabe de linte”. Oricum, cele descoperite până acum la Sântandrei şi la Girişu de Criş, situl „Râturi”, arată că acestea sunt până în

Sanctus Andreas36

prezent cele mai vechi aşezări din această parte a ţării aparţinând culturii „Coţofeni”4. În schimb, la Oradea s-a descoperit o ceaşcă de tip „Coţofeni” aparţinând fazei cu împunsături succesive5.

În neolitic, vasele ceramice se obţineau prin prelucrare cu mâna, din pastă mai grosieră sau mai fină. Se obţineau vase de diferite forme şi mărimi, în funcţie de nevoile comunităţii. Vasele mai mari, cu pereţii mai groşi şi din pastă mai grosieră, chiupuri (vase mari de lut), erau folosite pentru depozitarea

4 S.Dumitrescu şi N. Tăutu, Descoperiri arheologice în hota-rul comunei suburbane Sântandrei, în *** Semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România (1918-1968), Oradea, 19685 D. Berciu, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti, 1966

hranei sau a apei potabile, iar vasele mai mici (ceşti) pentru uzul cotidian. Cele mai caracteristice forme de vase sunt ceştile cu toartă supraînălţată şi cu buza oblică, aşa cum este şi cea din Sântandrei, amfore cu gâtul cilindric şi corpul bombat, străchini emisferice cu buza îngroşată spre interior. Pentru întărirea pastei, vasele se ardeau în cuptoare deschise sau închise. Ornamentarea vaselor se făcea prin tehnica inciziei, formând benzi incizate, umplute cu liniuţe paralele, în formă de ramură de brad sau „boabe de linte”.

Populaţia acestei culturi se ocupa cu agricultura, la şes, şi cu păstoritul la munte şi dealuri. Aşezările triburilor de păstori aveau caracter sezonier, erau locuite în perioada păşunatului. Cele de la deal şi munte erau întărite cu şanţ sau val de pământ, în vreme ce cele de la şes nu erau întărite. Pe plan social, ginta matriarhală este cea care caracterizează neoliticul. Gradul de rudenie se stabilea pe linie maternă, mama ocupând locul principal în comunitate.

Cu ocazia unor lucrări edilitare desfăşurate în 1968, în malul Peţei, în zona dintre actualul cartier Ioşia şi hotarul Sântandreiului, s-au evidenţiat fragmente de ceramică pictată din neolitic. Descoperirea a fost făcută întâmplător în rupturile malului canalului ce ducea la un bordei. Cu acest prilej a ieşit la iveală o aşezare cu mai multe locuinţe şi urmele unui strat subţire de cultură, inventarul arheologic indicând similitudini cu fragmentele ceramice ieşite din malul canalului.

Majoritatea locuinţelor acestei aşezări neolitice au fost distruse din păcate în urma excavaţiilor edilitare. Este de remarcat însă cantitatea mare de ceramică găsită în bordei, salvată doar parţial, multe dintre fragmente rămânând în sit. Materialul recuperat este alcătuit din fragmente de cuptor pentru ars vase, ceramica fiind lucrată dintr-o pastă grosieră, modelată neîngrijit, fragmente de boluri lucrate din pastă fină, de culoare negricioasă sau cărămizie, pictate cu roşu crud sau cu dungi negre dispuse oblic sau orizontal, fragmente de vase cu picior, lucrate din pastă fină, arse mai bine, de culoare cărămizie roşcată şi piese provenind de la o „salbă”, respectiv trei „perle” de formă rotundă sau în formă de butoiaş, găurite, iar o a patra cu pandantiv ce redă stilizat o figură umană. Aceste piese au fost folosite, probabil, ca podoabe sau în eventualele


practici rituale6.Spre partea de nord a satului, către păşunea

comunei, la locul numit „Podul Moii”, amplasat între pârâul Peţa şi Crişul Repede, au fost descoperite fragmente ceramice aparţinând indoeuropenilor, purtători ai culturii „Coţofeni”, datând din epoca de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului7. Materialul este alcătuit din fragmente ceramice arse, de culoare roşcată, ornamentate cu incizii liniare şi cu ciupituri, prezenţa lor confirmând existenţa unui orizont „Coţofeni” în zonă, a cărui arie de răspândire cuprindea şi vestul ţării noastre. Alături de aşezarea de la Girişu de Criş, situl „Râturi”, cele de la Sântandrei şi de la Oradea sunt cele mai vestite locaţii aparţinând culturii „Coţofeni” din această parte a ţării8.

Alte urme materiale vin să demonstreze conti-nuitatea vieţii omeneşti pe teritoriul acestei localităţi şi în epoca bronzului, vestigii ce se găsesc în cantităţi mult mai mari decât pentru perioadele anterioare. Numeroasele fragmente ceramice, aparţinând cultu-rii „Otomani”, din epoca bronzului, au fost descoperi-te în situl „La Pepinieră”. Purtătorii acestei culturi au fost de origine indoeuropeană, mai precis traci, care au trăit în mileniul al II-lea î.h. Alături de ceramica ce aparţine fazelor „Otomani” I, II, III, a mai ieşit la ivea-lă fragmentul unei psalii de os frumos ornamentată.

Împreună cu fragmentele ceramice simple sau ornamentate cu incizii, cu linii, puncte şi cu caneluri în jurul torţii, de culoare neagră sau roşcată, au mai fost găsite două ceşti, una cu configuraţie arabă, de culoare roşiatică, iar alta rotundă, de culoare neagră, ambele cu toarte supraînălţate. Prima este neornamentată, iar a doua este ornamentată în jurul gâtului cu trei linii, dedesubtul lor având un brâu punctat.

Alături de epoca bronzului, bogat reprezentată, epoca fierului, mai ales „Hallstatt”,este şi mai bogat reprezentată. Materialele găsite în siturile numite „Pepinieră” şi între „Şanţul Anticar” şi calea ferată, dovedesc nu numai o continuitate dar şi o intensificare a nivelului de locuire a acestui spaţiu.

Inventarul dezvăluit este compus în mare parte din fragmente de vase ceramice, modelate din pastă neagră sau gri, cu buza faţetată şi întoarsă înspre

6 *** Istoria României, vol I, Bucureşti, 1960, p. 80-827 Sever Dumitraşcu şi Nicolae Tăutu, Ceramica neolitică picta-tă descoperită la Oradea-Ioşia, în Crisia, 1971, p. 47-538 Sever Dumitraşcu şi Nicolae Tăutu, Descoperiri arheologice în hotarul comunei suburbane Sântandrei, în Semicentenarul Unirii Transilvaniei cu România în Bihor, Oradea, 1968, p. 1

interior. În jurul buzei, în dreptul butonului de toartă, acestea sunt ornate cu un brâu uşor alveolat9. O altă categorie de fragmente ceramice din această epocă sunt de culoare neagră, ornate cu caneluri şi proeminenţe canelate, ele fiind descoperite în malul Peţei, la locul numit „Peţa-Baraj”, cu ocazia efectuării unor lucrări de construcţii. Se pare că aceste fragmente sunt piese ale unor urne mari, bitronconice, aparţinând villanovienilor. Fragmente de vase asemănătoare au fost descoperite în număr mare şi lângă linia ferată la locul numit „Şanţul Anticar”. În aprilie 1969 a fost descoperit un fragment de greutate, din lut, folosită probabil la războiul de ţesut sau la plasa de pescuit.

Trecerea spre cea de a doua vârstă a fierului a fost grăbită, mai ales în vestul României, de venirea celţilor. În hotarul Sântandreiului, la locul „Râturi”, în grădina unui localnic, au fost scoase la suprafaţă mai multe fragmente ceramice de culoare cenuşie şi neagră, lucrate la roată, împreună cu un pumnal de luptă celtic din fier.

Din perioada dacilor au fost descoperite în situl la „Pepinieră” câteva fragmente ceramice, lucrate cu mâna, din pastă poroasă, cu buze ornamentate cu alveole de culoare roşie. Din aceeaşi epocă au mai fost găsite o fusaiolă şi două ceşti simple, roşiatice, cu toarta supraînălţată. Din locul numit „La Fizeş”, din hotarul comunei Sântandrei, la vest de Oradea, provin mai multe fragmente ceramice de culoare cenuşie, din pastă fină sau cu aspect rugos, databile din secolele III-IV, dar care nu pot fi însă încadrate în mod riguros cronologic întrucât sunt destul de corodate. Ele pot fi atribuite deocamdată dacilor liberi din Crişana. În alte părţi au fost scoase la lumină şi fragmente de culoare cenuşie, lucrate la roată, de pregnantă natură latenoidă, aparţinând dacilor din perioada stăpânirii romane.

Urme ale vieţii materiale sunt prezente şi pentru perioada migraţiunii popoarelor, din secolele VII şi VIII. Astfel, au fost scoase la iveală fragmente ceramice de culoare neagră, cu buzele vaselor sfărâmate, ornate cu benzi incizate în linii drepte sau sinusoidale.

Venirea avarilor, maghiarilor şi pecenegilor în aceste părţi este confirmată la rândul ei, atât de toponimia unor locuri, precum pusta „Beşineu” (besenö – termenul maghiar pentru peceneg) în hotarul Sântandreiului, cât şi de descoperirile

9 Ibidem, p. 2

Sanctus Andreas38

arheologice10. De obicei aceste popoare se aşezau şi luau cu forţa în stăpânire teritoriile locuite de băştinaşi, de la care percepeau apoi dări în natură.

În perimetrul satului Sântandrei au fost identificate deocamdată trei situri purtătoare ale urmelor aşezării acestor neamuri asiatice. Pe malul drept al Peţei, la circa 600 metri de centrul satului, a fost descoperită o vatră de aşezare datată în secolele IX-X. Lucrările agricole, din zona „la Pepinieră”, au scos la iveală fragmente ceramice provenind de la vase lucrate la roată din pastă nisipoasă, care au căpătat prin ardere culori cărămizii şi negre, ornate cu linii drepte şi în val11. O veche descoperire întâmplătoare, într-o zonă rămasă neidentificată, a scos la lumină un vas de lut în formă de carafă, databil în secolul X, cu gura dublu faţetată, lucrat la roată din pastă nisipoasă. Pe gât este ornamentat cu o linie în val sub care sunt trasate linii simple paralele12. O altă descoperire întâmplătoare, al cărei loc nu a putut fi identificat, a scos la suprafaţă piese de inventar funerar, databile în secolele X-XI, constând într-o zăbală, scăriţe de şa, o cataramă, ce proveneau din mormântul unui călăreţ13.

În Ioşia, cu ocazia unor lucrări edilitare desfăşurate de municipalitatea Oradiei în 1892, în

10 *** Din istoria Transilvaniei, vol I, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1964, p. 94.11 Sever Dumitraşcu, Ceramică românească descoperită în Cri-şana (sec. VIII-IX), Oradea, 1978, p. 15; Dumitru Iuhas, Satul Sântandrei (contribuţii monografice), în Crisia, VIII, 1978, p. 495; Sever Dumitraşcu, Descoperiri arheologice din Valea Crişului Re-pede şi semnificaţia lor istorică, în Crisia, XVI, 1986, p. 709; C. Cosma, Vestul şi nord-vestul României în secolele VIII-X d.h., Cluj Napoca, 2002, p. 227. Apud: Ioan Crişan, Aşezări rurale medi-evale din Crişana. Secolele X-XIII, Editura Ţării Crişurilor, Ora-dea, 2006, p. 19712 Sever Dumitraşcu, Ceramică românească descoperită în Cri-şana (sec. VIII-IX), Oradea, 1978, p. 79; C. Cosma, Vestul şi nord-vestul României în secolele VIII-X d.h., Cluj Napoca, 2002, p. 227. Apud: Ioan Crişan, Aşezări rurale medievale din Crişana. Secolele X-XIII, Editura Ţării Crişurilor, Oradea, 2006, p. 19713 *** Repertoriul monumentelor naturii, arheologice, istorice, et-nografice, de arhitectură şi artă din judeţul Bihor, Oradea, 1974, p. 49; Dumitru Iuhas, Satul Sântandrei (contribuţii monografice), în Crisia, VIII, 1978, p. 495; Sever Dumitraşcu, Descoperiri ar-heologice din Valea Crişului Repede şi semnificaţia lor istorică, în Crisia, XVI, 1986, p. 711; C. Cosma, Gräberfelder, Einzelgräber und Grafunde Unisheren Charakters aus dem 9-10. Jh. im Westen und Nordwestwn Rumäniens, în Studia archaeologica et historica Nicolao Gudea dedicata, Zalău, 2002, p. 529. Apud: Ioan Crişan, Aşezări rurale medievale din Crişana. Secolele X-XIII, Editura Ţă-rii Crişurilor, Oradea, 2006, p. 197

spaţiul dintre vechea „Cazarmă a Husarilor” (aflată astăzi în spatele corpului II al Şcolii generale nr. 10) şi „Podul „Decebal”, au fost descoperite mai multe podoabe de argint şi bronz, anume: cinci aplici în formă de inimă, şase nasturi cu cap semisferic, un cercel cu pandantiv în formă de strugure, două colane din sârmă răsucită, cinci brăţări, zece inele de tâmplă cu şi fără terminaţie în formă de „S”, databile în secolele X-XI. Ele provin, foarte probabil, din situl unei vechi necropole14.

Tot aici, la limita hotarelor Oradiei cu Sântandreiul, pe locul unei foste fabrici de cărămidă, în 1912 a fost descoperit un tezaur alcătuit din 171 dinari emişi sub regele Ladislau I (1077-1095) şi o monedă bizantină de aur din vremea împăratului Roman IV Diogene (1068-1071)15. Existenţa acestor monede constituie o dovadă a legăturilor comerciale care existau în secolul al XI-lea în aceste locuri între populaţia băştinaşă, imperiul Bizantin şi Ungaria. Acest lucru presupune existenţa unei intense vieţi economice şi a unor mari cantităţi de produse de care dispuneau locuitorii. Apoi, în zona cuprinsă între şoseaua Oradea-Arad şi calea ferată, pe malul stâng al Peţei, a fost descoperită o vatră de aşezare cu mai multe niveluri de locuire, între care unul din

14 Szárasz A., Nagyváradi leletek, în Archeologiai Értesitö, XIII, 2, Budapest, 1893, p. 140-141; D. Popescu, Cercetări arheologice în Transilvania. Sondajele de la Vărşand, în Materiale şi Cercetări Arheologice, II, Bucureşti, 1956, p. 134; *** Repertoriul monu-mentelor naturii, arheologice, istorice, etnografice, de arhitectură şi artă din judeţul Bihor, Oradea, 1974, p. 49; Sever Dumitraşcu, Note privind istoria României în epocile dacică, romană şi veche ro-mânească, în Lucrări Ştiinţifice, B, Institutul Pedagogic, Oradea, 1977, p. 31; Sever Dumitraşcu, Descoperiri arheologice din Valea Crişului Repede şi semnificaţia lor istorică, în Crisia, XVI, 1986, p. 710; *** Istoria oraşului Oradea, Oradea, 1995, p. 76. Apud: Ioan Crişan, Aşezări rurale medievale din Crişana. Secolele X-XIII, Editura Ţării Crişurilor, Oradea, 2006, p. 16915 I. Sabău, Circulaţia monetară în Transilvania în secolele XI-XIII în lumina izvoarelor numismatice, în Studii şi Cercetări de Numismatică, III, Bucureşti, 1958, p. 294; *** Repertoriul monu-mentelor naturii, arheologice, istorice, etnografice, de arhitectură şi artă din judeţul Bihor, Oradea, 1974, p. 49; Sever Dumitraşcu, Descoperiri arheologice din Valea Crişului Repede şi semnificaţia lor istorică, în Crisia, XVI, 1986, p. 710; *** Istoria oraşului Oradea, Oradea, 1995, p. 77; A. Săşianu, A.M. Velter, Neue Daten über die sogenannte Schatz aus „Biharszenandras (Sântandrei). Ergänzun-gen zur Typologie der von Ladislau I dem Heiligen ausgegebenen Denaren CNH-I-31 und CNH-I-32, în 900 Years from Saint La-dislau death, Oradea, 1996, p. 39-53. Apud: Ioan Crişan, Aşezări rurale medievale din Crişana. Secolele X-XIII, Editura Ţării Crişu-rilor, Oradea, 2006, p. 169


secolele VIII-IX, evidenţiat prin fragmente ceramice decorate cu benzi de linii orizontale şi în val. Cu ocazia săpăturilor de salvare derulate în anul 1991 a fost dezvelită o locuinţă semiadâncită, în a cărei cavitate au fost descoperite oase de animale, pietre şi fragmente ceramice de vase-borcan databile în secolele XII-XIII16.

În sfârşit, la Palota, în zona fermei legumicole, pe malul stâng al Crişului Repede, a fost descoperită o vatră de aşezare, iar pe teren au fost găsite fragmente ceramice medievale, între care şi margini de căldări din lut databile în secolele XI-XIII17.

După frecvenţa şi bogăţia materialelor descoperite reiese clar că dacă neoliticul a fost mai puţin locuit, epocile bronzului şi a fierului, în special prima parte a acesteia, au fost locuite mult mai intens, luând fiinţă aici aşezări stabile, cu oameni ce cunoşteau şi practicau agricultura, meşteşugurile şi pescuitul, mai ales că în apropiere se găsea apă curgătoare.

Din punct de vedere ştiinţific, prin strângerea atentă a materialului se pune la îndemâna celor interesaţi un material de multe ori inedit. O bună parte a inventarului arheologic a fost salvat de la distrugere de către elevii şcolii din Sântandrei, sub îndrumarea profesorului Nicolae Tăutu. Piesele au fost aşezate în trei vitrine, iar profesorul Dumitru Iuhas a continuat activitatea predecesorului său, adunând şi alte materiale, tot cu ajutorul elevilor, contribuind astfel la îmbogăţirea zestrei şcolii, expunând aceste vestigii în colţul muzeistic al cabinetului de istorie. Pe peretele lateral al sălii a fost amplasată o hartă tematică ce redă evenimentele care au marcat istoria ţării noastre.

III.2. De la feudalism la modernitate

În perioada aşezării maghiarilor în Pannonia, teritoriul Crişanei, dimpreună cu alte zone învecina-te, alcătuia voievodatul lui Menumorut, cu centrul la Biharia. Este de la sine înţeles că atât Sântandreiul, cât şi aşezările megieşe acestuia erau părţi constitu-tive ale acestei formaţiuni politico-statale. Este de presupus că societatea de la vremea respectivă cu-noştea o oarecare diferenţiere de tip prefeudal, însă ponderea cea mai mare o deţinea pătura oamenilor

16 Ioan Crişan, Cercetări arheologice de salvare la sud-vest de Oradea, în Analele Universităţii Oradea, II, 1992, p. 14-1517 Colecţia Muzeului Ţării Crişurilor, inventar nr. 14484

liberi, organizaţi în obştii săteşti în cadrul cărora te-renurile arabile, apele, păşunile şi pădurile se aflau în folosinţa comună a localnicilor18.

Ocupând acest teritoriu, iar mai târziu pe cel al întregii Transilvanii, regii maghiari au luat în stăpânire proprietăţile obştilor săteşti şi le-au dat în folosinţă fie clasei nobiliare apropiate coroanei, fie instituţiilor ecleziastice catolice care au însoţit etapă cu etapă procesul de pătrundere a maghiarilor în Ardeal19.

O asemenea soartă au împărtăşit şi satele astăzi aparţinătoare comunei Sântandrei, precum şi cele înve-cinate, majoritatea acestora fiind supuse Episcopiei Ro-mano-Catolice de Oradea ori diferitelor instituţii ecle-zistice patronate de către aceasta, precum Ioşia (Össi),

Iclodul (Iklod), „Megyes”, „Kakucs”, Sfântul Mihail şi Sfântul Nicolae, aşezări care astăzi se mai regăsesc doar în toponimia unor „puste” din hotarul comunei.

De realităţile acelor vremuri se leagă şi prima atestare documentară a localităţii noastre, care apare menţionată în anul 1291, sub numele „Sanctus Andreas”, în socotelile de dijmă ale Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, locuitorii de aici având obligaţia de a presta o uncie de grâu drept „elemosina” oferită episcopului, aşezarea fiind arondată la acea vreme Arhidiaconatului de Homorog20. O parte a

18 *** Din Istoria Transilvaniei, vol. I., Bucureşti, p. 9819 Ibidem, pag.112-11420 Documente privind Istoria României, sec. XI-XIII, Transilva-nia vol. a II, doc.67/352, p. 344

Voievodul Menumorut

Sanctus Andreas40

satului a aparţinut Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, iar cealaltă parte nobilului Emeric, fiul comitelui Ivanka, căruia însă episcopul orădean îi va retrage dania făcută21.

În ce priveşte elucidarea problemei legate de stabilirea etniei vechilor locuitori ai satului, pe baza analizei întreprinse asupra toponimiei, hidronimiei şi onomasticii locale, lingvistul Nicolae Drăgan afirmă că populaţia de aici, la fel ca şi cea din întregul voievodat al lui Menumorut, a fost română22. El contrazice opiniile istoricilor maghiari care susţin că triburile maghiare au întâlnit pe aceste meleaguri fie cazari, fie bulgari, fie slavi, numai români nu.

Numele „Sântandrei” a fost atribuit satului după hramul vechii biserici (mănăstirii) edificată de noii stăpâni în localitate pe locul în care se găseşte astăzi moara de apă. Clădirea aşezământului respectiv a fost transformată în moară numai după ce partea superioară a edificiului a fost mistuită de un incendiu şi nu a mai fost refăcută în forma sa iniţială. De Sântandrei ţineau şi cătunele Iclod şi Ioşia, cele trei alcătuind laolaltă o singură moşie.

Documentele medievale amintesc de preotul Paul (Pall), care în 1311 îndeplinea funcţia de împuternicit al Capitlului Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, iar opt ani mai târziu, respectiv în anul 1319, va fi menţionat în rândul martorilor testamentari ai comitelui Borşa. Această informaţie este în măsură să ne întărească presupunerea că teritoriul satului, cel puţin o parte a acestuia, aparţinea la acea vreme Capitlului orădean, iar o altă parte era proprietate nobiliară23.

În 1324, Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, confirmă că Ioan, fiul lui Toma, a vândut lui „Petru şi fraţii săi şi fiilor lui Nicolae”, moşia „Eusi” de lângă Oradea24. Cinci ani mai târziu, în 1329, un alt preot local, Petru din „Sant Andreas”, duhovnicul doamnei Ecaterina, soţia comitelui de Saxa, este amintit ca martor în testamentul încheiat de către aceasta la locul de adeverire al Capitlului

21 Jako Zsigmond, Biharmegye a török pustitás elött, Budapes-ta, 1940, p. 349 22 Nicolae Drăgan, Românii în veacurile IX-XII pe baza toponi-miei şi a onomasticii, p.23 Dr. Karácsonzi Ioan, Biharmegye központi jaros ismertatėse közsĕggel, p. 44 24 Öszi - azi cartier al Oradiei

din Oradea25.În registrul dijmelor papale din anul 1332,

strânse pe şase ani în Ungaria de Iacob al lui Berengariu şi Raimund de Bonofato, este menţionat preotul Petru din „Villa Sancti Andreae” care a plătit drept zeciuială 14 groşi pe anul al doilea (1333) şi 11 groşi pentru anul al treilea (1334), iar după patru ani, în 1336, este nominalizat un alt preot, Mihail din „Villa Sancti Andreae”, care a achitat aceeaşi sumă de 11 groşi26. Este interesant de reţinut faptul că într-un document din anul 1370, localitatea este amintită cu numele schimbat în „Zenthandras”27. De-a lungul veacurilor următoare toponimia satului va mai cunoaşte modificări în scriptele oficiale28.

25 Documente privind Istoria României, sec. XI-XIV, Transilva-nia vol. a II, doc. 561, p. 30026 Documente privind Istoria României, sec. XI-XIV, Transilva-nia vol. III, p. 52, 84, 10727 Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transil-vania, vol II, p. 28 Ibidem: 1291-1294 Sanctus Andreas, 1332 Villa Sancti An-

Stâlpul de lemn din vechea mănăstire


În anul 1372 moşia Sântandrei este amintită ca fiind împărţită în două. O parte aparţinea nobilului Emeric, fiul lui „Ivanko Comes”, fost episcop al Orăzii. Acesta făcea parte dintr-o familie de frunte, ca şi credincios delegat al regelui, pe care o găsim nominalizată într-un proces al iobagilor cetăţii încă din anul 121729.

După cum oglindesc documentele secolului al XIV-lea, structura proprietăţii satului a fost una mixtă, o parte a fost posesiune nobiliară, iar cealaltă posesiune a Prepoziturii Mici a Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, primită ca donaţie din partea Prepoziturii din Cenad30. Noii stăpâni, mai apropiaţi de posesiunile lor şi mai pretenţioşi la plata dijmelor, i-au nemulţumit pe iobagii de pe domeniile lor. Din această cauză în anul 1393, iobagii de pe posesiunile bisericii din Oradea se răscoală.

În veacul al XV-lea o parte a Sântandreiului va trece în proprietatea familiilor Izsakai şi Besenyei. Criza sistemului feudal, reliefată prin sporirea dijmei, a numărului zilelor de clacă, îngrădirea tot mai accentuată a dreptului de liberă strămutare a ţăranilor, până la desfiinţarea completă a acestuia, conduc la izbucnirea marelui război ţărănesc din 1514, condus de Gheorghe Doja31. Revolta s-a extins cu repeziciune în toate părţile Transilvaniei, ajungând până în Bihor

dreae (Doc. Rom. Cat. a-II 344, b-III 407), 1370 Zenthandras ( Jako 349), 1574 Zenandras (Veress - Doc. II 35), 1587 Zent An-dras, 1599 Bihar Zentandras ( Kiss 694,883), 1828-1851 Szent Āndras (Nagy 186, Fenyes), 1913 Biharszentandras29 AN-DJBh, Registrul Cetăţii, 163 - várjobágy perében30 Bunyitay Vincze, Op. cit. vol.III, p. 38631 *** Istoria României, vol. II, Editura Academiei R.P.R., Bu-cureşti, 1962, p. 595

şi Maramureş, în zona noastră ţărănimea răsculată reuşind să obţină victorii asupra banderiilor nobiliare la Oradea, Cheresig şi Săcuieni32.

La momentul derulării conscrierii comitatului Bihor, din 1552, deţineau posesiuni în Sântandrei nobilul „Joannis Perleky”, 18 porţi, şi Prepozitura Ordinului Minorit (Franciscan), 5 porţi, cumulând laolaltă 23 de porţi iobăgeşti cu cel puţin 138 de suflete, după cum urmează33. După cinci ani, în 1557, regina Isabella donează întregul Sântandrei lui Szimay Péter, de la a cărui văduvă va fi preluat în 1566 de către Békes Gaspar, cămăraşul (trezorierul) principelui Transilvaniei, Ion Sigismund34. Satul va mai fi pomenit în registrele Cămării Regale de colectare a dijmelor din anii 1588 şi 1598.

Odată cu căderea cetăţii Oradea în mâinile turcilor, în 1660, administrarea întregului comitat al Bihorului va fi gestionată în mod pozitiv de către noii stăpâni, interesaţi fiind să menţină potenţialul economic al zonei în perspectivă asigurării unui nivel ridicat al dărilor pe care le percepeau35. Sărăcirea şi depopularea satelor comitatului a survenit pe fondul ofensivei austriece în Ardeal. Teatrele locale de conflict armat dintre trupele imperiale şi cele otomane au determinat populaţia a peste jumătate dintre satele bihorene să-şi părăsească vetrele de

32 Ibidem, p. 60333 Liviu Borcea, Conscrierea Comitatului Bihor din 1552, în Crisia nr. XXIV din 1994, Muzeul Ţării Crişurilor, Oradea, 1994, p. 24534 Bunyitay Vincze, Nagyvárad a török foglaslàs korábon 1660-1692, Franklin Társulat, Budapesta, 1892, p. 19435 Ibidem, p. 48

Fosta catedrală din Cetatea Oradea, împreună cu sediile Episcopiei şi a Capitlului Romano-Catolic

Sanctus Andreas42

locuire şi să-şi găsească adăpost temporar fie în zonele împădurite, fie în cele mlăştinoase, comitatul neducând lipsă la acea vreme de astfel de locaţii36. Din această pricină, după alungarea turcilor, în 1692 conscriptorii austrieci înregistrează satul în rândul aşezărilor „pustiite şi părăsite de atât de multă vreme încât numai numele le-a mai rămas37.

Cercetări mai recente vin să acrediteze ipoteza că funcţionarii austrieci care au gestionat conscrierea ar fi fost interesaţi să atragă fonduri băneşti de la Viena în vederea refacerii economice a noilor teritorii achiziţionate, motiv pentru care au zugrăvit în culori sumbre situaţia găsită la faţa locului. Mărturie în acest sens stau registrele de dijme din anii imediat următori plecării turcilor, din conţinutul cărora reiese limpede faptul că cei mai mulţi locuitori ai satelor părăsite s-au reîntors la vechile lor vetre şi şi-au reluat activităţile cotidiene. De altfel, conscrierea urbarială din 1712 confirmă faptul că în cele 16 sate din jurul Oradiei, printre care şi Sântandreiul, nu numai că a crescut numeric populaţia, dar şi că aceasta era majoritar românească38.

De pildă, în 1715 existau în Sântandrei 396 de case care erau locuite de către 167 români, 42 unguri şi 22 de nemţi39, iar peste numai cinci ani numărul caselor va spori la 442, locuite de 913 români, 27 unguri şi 32 de nemţi40. Progresul demografic câştigat de populaţia românească în faţa celorlalte două etnii conlocuitoare este zdrobitor, el cifrându-se la +746 suflete, spor ce a putut fi atins în special prin venirea în sat a locuitorilor fostelor cătune învecinate cu Sântandreiul (astăzi puste toponimice) şi din Oradea, nerefăcută încă economic şi edilitar de pe urma conflictelor armate.

Slăbirea progresivă a puterii turceşti a lăsat Austriei o perfectă libertate de a reorganiza Ungaria „eliberată” conform intereselor sale proprii41. Astfel, în conscrierea populaţiei din anul 1713 sunt recenzate în Sântandrei 16 familii ţărăneşti, ai căror capi sunt încadraţi social în categoria „manumissi libertini et

36 Dejeu Petre, Aşezările culturale din municipiul Oradea şi ju-deţul Bihor, Tipografia Transilvania, Oradea, 1926, p. 3237 Mezösi Károly, Bihar Vármegye a Törok Uralom Megszünése Idejében (1692), Budapest, 1943, p. 11838 Cf. I. Teoran, în ziarul Tribuna, nr. 34-38, Cluj, 193839 Conscrierea bisericii greco - catolice Sântandrei 171540 Conscrierea bisericii greco - catolice Sântandrei 172041 Alexandru Olteanu, De la Sătmar la Trianon, în Familia, Se-ria III, An II, Nr. 2, 1935, p. 45

subditi”, adică liberi lucrători şi dependenţi, alături de care vieţuiau şi gospodăreau împreună 27 de fii sau fraţi42. Forţa de muncă animală a acestor familii se cifra la 18 boi şi 16 cai, şeptelul domestic însuma o vacă, 6 porci, 20 oi şi 5 stupi. Rodul muncii lor se ridica la 25 câble semănături de toamnă, 20,3 câble de grâu, 2,5 câble de orz şi 23 câble de fân, înregistrând în acelaşi timp un debit pasiv total de 185 de câble. Cel mai înstărit localnic era Crăciun Marina (Kracson Marina). El gospodărea împreună cu patru fraţi (sau fii), folosindu-se la muncile agricole de aportul a 2 boi şi 3 cai pentru a cultiva o măsură de semănături, una de porumb şi două de slănină şi pentru cositul a cinci fracţii de fâneţe şi 31 de grâu. Mai avea în proprietate şi 6 oi43.

În anul următor, 1714, numărul locuitorilor depăşeşte dublul anului anterior. Sunt înregistrate acum 37 de familii, toate căzute în dependenţă faţă de stăpânii domeniali. În rândul şerbilor (subditi seu coloni) sunt incluşi 20 de capi de familie, iar în cel al jelerilor (ingistii seu laco) sunt 1744. Forţa de muncă animală de care dispuneau pentru efectuarea muncilor agricole consta în 63 de boi şi 36 vaci. Producţia agricolă realizată de aceştia în anul respectiv cumula 46 câble semănături de toamnă, 57 câble de grâu, 12 câble de orz, 3 câble de ovăz şi 67 câble de fân. Cel mai înstărit localnic era Mihai Onca (Michael Onca) ce dispunea de 4 boi şi 2 vaci pentru a cultiva trei fracţii semănături de toamnă, o parcelă de două câble de porumb şi pentru cositul unei fracţii de fâneţe de patru câble şi a unei altei de grâu de şapte câble45.

Din cauza epidemiei de ciumă din 1718, în

42 Nomina colonorum Szent Ondrás: Michael Anka, Georgi-us Ruz, Laurentius Rohaz, Kracson Marina, Laurentius Pitucz, Gabriel Czigany, Mathias Toth, Petrus Szilagyi, Petrus Nagy, Kirla Vanisa, Gabriel Süto, Elias Irza, Gabriel Vehony, Andreas Sztay, Thaddarus Toth, Gabriel Nagy43 AN-DJBh, Conscrieri urbariale, dosar 160, f. 25544 Nomina colonorum Poss. Sz. Ondrás:- Subditi seu coloni: Michael Onca, Georgius Ruz, Gabriel Nagi, Sztoja Fülop, Ioannes Mariati, Kracson Marina, Mathias Toth, Eliss Ioza, Gabriel Pitucz, Andre Sztojan, Petrus Kiss, Ioannes Kiss, Petrus Bittye, Petrus Ignat, Gabriel Vékony, Gabriel Czi-gan, Gabriel Sütö, Laurenti Rocas, Vanya Kirila, Laurentius Pi-tutz; - Inguilini seu lako: Marian Siros, Simeon Kiss, Georgius Kiss, Elias Szilagyi, Ladislau Rocz, Nicolay Toth, Michail Erdelyi, Demetrius Furulyas, Ioannes Sinca, Michael Dumullye, Abra-jan Kis, Theodor Sipos, Petrus Fejér, Ioannes Santa, Petrus Szof, Theodorus Szoran, Matheus Erdelly45 Ibidem


următorul an numărul familiilor scade la 23, care gospodăreau împreună cu nouă fraţi46, şi implicit scade şi cuantumul producţiei obţinute de acestea, care se va cifra la 54 câble semănături de toamnă, 6 câble de orz, 4 câble de miere şi 5,5 câble de slănină. Forţa animală de muncă a satului se cifra la 59 boi, 37 vaci şi şase cai, iar inventarul domestic la 53 de porci şi patru stupi. Cel mai înstărit locuitor era Igna Ardelean (Igna Erdély) cu 6 boi, 3 vaci, un cal şi 6 porci, urmat de Laurenţiu Răhuţ (Laurentius Rahocz) cu 5 boi, 3 vaci, un cal şi 7 porci47.

Peste un an sunt conscrise 46 de familii, 20 dintre aceştia fiind încadrate în categoria iobagilor cu casă (inquilini), iar 26 în rândul iobagilor cu drept de strămutare (liberas migrationis). Membrii acestora gospodăreau laolaltă 54 măsuri pojoniene de grădini şi 111 măsuri pojoniene de arabil48. Unsprezece capi de familie sunt conscrişi separat, fiecare dintre ei având în posesie câte 4 agri de arabil şi 3 fracţii de fâneţe (prata), însumând 44 agrii şi 33 fracţii de fâneţe49.

Ancheta comitatensă din anul 1750 ne arată că în sat, alături de familiile ţăranilor dependenţi, opt locuitori îşi aveau proprietăţile lor individuale de pământ. Şase dintre ei deţineau fiecare câte cinci măsuri pojoniene de pământ arabil şi câte trei măsuri pojoniene de fâneaţă, unul nu avea nimic, iar ultimul avea 15 măsuri pojoniene pământ arabil şi 13 măsuri pojoniene de fâneaţă. Se mai face menţiune într-un document de secol XVIII că pământurile pustei „Megyes”, din limita hotarului Sântandreiului cu cel al Ioşiei, obişnuiau să fie date în arendă pentru că „se poate face semănătură bună acolo”50.

Ancheta urbarială din 1770 a scos la iveală faptul că între stăpânii domeniali şi supuşi nu exista vreun

46 Nomina colonorum Szent Ondrás: Laur[entius] Rahocz, Gabri[elis] Czigany, Igna Erdellyi, Cristian Marina, Gabr[ielis] Vikony, Gabr[ielis] Nagy, Mat[heus] Toth, Petrus Ignat, Mi[cha]eli Peti, Pet[rus] Erdilan, Mi[chael] Onka, Jo[annes] Kiss, Ma-rian Vanas, The[odor] Toth, Kirila Ovanes, Gabri[elis] Sütri, Ni[colaus] Ola, And[reas] Sztó, Elias Szilagyi, Theodor Sztoja, Mat[heus] Erdelyi, Mar[ian] Sipos, Elias Olya47 Ibidem48 Ibidem49 Possessio Szent Omtries: Ivonnes Szillagyi, Michael Ouka, Georgius Rusz, Gabriel Nopy, Mattis Toth, Theodor Totts, Cris-tenus Kozma, Petrus Ignat, Gabriel Vikony, Ioaunus Marias, Petrus Kiss50 Borovszky Samu, Bihar Vármegye és Nagyvárad, Budapes-ta, 1901, p. 148.

contract urbarial, deşi reglementarea fusese introdusă de împărăteasa Maria Terezia cu trei decenii mai devreme, cu excepţia numărului zilelor de robotă în legătură cu care fusese încheiat un contract în 1766, în sensul că robota putea fi răscumpărată cu 200 florini renani. Locuitorii de pe pustele Zemlén şi Iclod îşi răscumpărau robota cu câte trei cruci de grâu şi mai trebuiau să aducă 15 „lanţuri” de lemn din pădurea de la Uileac la sediul Curţii Prepoziturii din Oradea.

Alţi locuitori de pe puste datorau pentru folosinţa sesiilor lor 10 câble de ovăz, trebuiau să repare butoaiele de vin, să transporte de la Vaida la Curtea Prepoziturii 150 ciubere de vin în schimbul libertăţii de a cosi luncile de vânătoare. Între unii dintre ei şi stăpânire fuseseră încheiate contracte de arendare. O jumătate a Sântandreiului aparţinea la acea vreme Prepositului Mic, iar cealaltă Cămării Fiscului, între această instituţie şi iobagi neexistând nici un fel de înţelegere scrisă, cele 12 zile de robotă putând fi răscumpărate cu 30 de florini renani.

În legătură cu avantajele (beneficcia), pe care hotarul comunei îl oferea locuitorilor, este amintit sistemul asolamentelor trienale practicate de săteni, şi cel bienal utilizat în cazul culturilor de grâu care la o câblă de seminţe producea o recoltă de şapte cruci de grâu. Despre fâneţe se spune că sunt foarte

Împărăteasa Maria Terezia

Sanctus Andreas44

buruienoase, cu excepţia celor de pe malul Crişului, care oferă iarbă pentru două coase şi care este foarte apreciată de vite. Livezile oamenilor produceau importante cantităţi de fructe ce erau fie vândute, fie folosite la distilatul pălincii. Podgoriile satelor din vecinătate le asigurau localnicilor vinul necesar, iar apropierea de Oradea le permite locuitorilor să-şi valorifice produsele şi să câştige bani frumoşi. Apa caldă a Peţei le facilita sătenilor topitul cânepii, dar vreo moară proprie nu aveau, ci trebuiau să se deplaseze drum de o jumătate de oră în vecini. Cârciumăritul era îngăduit de stăpânire la Sânmihai.

La capitolul neajunsuri (maleficcia) este menţionat deficitul păşunii săteşti. Oamenii se aflau în situaţia de a-şi păşuna vitele prin luncile Crişului, deoarece păşunile existente aparţineau stăpânilor domeniali, Ioşia şi Iclodul Capitlului, care arenda părţi ale acestora contra 10 câble de ovăz şi 10 câble de porumb, iar Vădasul Ordinului Paulin, care îngăduia păşunatul în schimbul muncii a 16 cosaşi. În hotarul satului nu existau nici lemne de foc, nici de construcţii şi nici măcar trestii nu se mai aflau. Lucrările de arătură solicitau forţa a două vaci, ceea ce însemna că pământul nu era foarte lutos, dar producţia medie de cereale

atingea doar 22 mierţe pojoniene, iar din fâneţe dădeau cinci care de fân. Printre neajunsuri mai sunt enumerate desele solicitări de cărăuşie adresate localnicilor de către stăpâni pentru a-i trimite ba la berăria din Palota, ba la sediul Cămării, ba la moara Laporta din cetatea Oradiei, ba la pivniţele Episcopiei Catolice.

Din producţia proprie oamenii prestau proprietarilor nonă din grâu, orz, ovăz, mazăre, linte, bob, cânepă şi dijmă regalităţi din toate aceste produse. Prepozitul Mic mai colecta de la fiecare gospodărie câte 12 ouă, o „iţă” de unt, o pereche de pui, iar de la cele sărace câte 6 ouă, o măsură de unt şi un pui. Cămara nu colecta produse, cu excepţia a 21,5 „iţe” de unt de la întreg satul, ci încasa o taxă sătească în valoare de 40 florini renani, locuitorii pustelor fiind scutiţi de aceste prestaţii. Toţi sătenii erau oameni liberi, în fruntea Sântandreiului se afla primarul Florian Bitea (Bitye Lörincz), ajutat de şapte juraţi (esküdt): Simion Hordean (Hordian Simon), Ardelean Petru (Erdélyi Péter), Nicolae Andreica (Andréka Mikola), Luca Anca (Anka Lukács), Sala Gheorghe (Szalai György), Alexa Torjoc (Tarzsok Alexa) şi Ioan Raţiu (Rácz János)51.

Secolul al XIX-lea va aduce semnificative transformări în privinţa evoluţiei structurii proprietăţii din Transilvania. În Sântandrei, o parte a pământurilor vor continua să aparţină Prepoziturii Mici a Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, iar pământurile nobiliare vor ajunge în mâinile fostului prefect Tokody Lányi, care mai deţinea proprietăţi funciare în Santău Mic şi Vanciod (azi în Ungaria). După ce şi-a căsătorit fata cu moşierul Frimont, stăpânul satului vecin Palota, acesta din urmă a ajuns la rândul său să deţină proprietăţi aici52.

Pregătirile şi susţinerea războaielor purtate de Imperiul Habsburgic cu armatele lui Napoleon vor suplimenta cuantumul contribuţiilor puse în sarcina populaţiei. În anul 1813 găsim o serie de restanţieri din Sântandrei, care mai aveau de achitat diverse prestaţii pentru întreţinerea armatei, precum Alexandru Mezei, Andrei Lipcsei, preotul unit Ştefan Gying, dascălul Ioan Kerekes, cantorul Ioan Csomus, clopotarul Nicolae Pituţ, maistrul morar Matyas Zsybrinyik. În şedinţa Consiliului comitatens din 28 iulie 1813 s-a vorbit despre nevoia de a întreţine

51 Bársony István, Papp Klára, Takács Péter, Az Úrbérrendezés Forrásai Bihar Vármegyében, Debreczen, 2004, p. 139-14252 Borovszky Samu, Bihar Vármegye és Nagyvárad, Budapesta, 1901, p. 148.

Împăratul Iosif al II-lea


la Oradea un corp permanent de cavalerie uşoară. Printre contribuabilii obligaţii să participe cu bani şi cu ovăz în acest scop îl întâlnim şi pe nobilul armalist Ioan Eleneş din Sântandrei (földesurnak armalistanak vagy onorátusunak)53.

Către sfârşitul primei jumătăţi a veacului al XIX-lea categoria ţăranilor dependenţi din Sântandrei aproape că dispăruse. Astfel, în conscrierea din anul 1844 sunt înregistraţi 746 de locuitori care locuiau în 139 de case şi gospodăreau 158 de intravilane. Structura socială a populaţiei cuprindea 110 ţărani independenţi, doi iobagi, şase meseriaşi şi 52 de locuitori încadraţi în „alte categorii”, din această pătură putând face parte angajaţii exploataţiilor agricole moşiereşti , slugile conacelor etc.54.

Că natura raporturilor de muncă dintre angajaţi şi patronatul agricol din localitate nu se ridica tocmai la nivelul exigenţelor occidentale ne-o dovedeşte cele câteva cazuri de nesupunere a slujbaşilor înregistrate în documentele epocii. Printre circularele emise de municipalitatea Oradiei în 1845 găsim una referitoare la darea în urmărire a unei slugi fugite din slujba angajatorului său din Sântandrei, în 1846 şi 1847 sunt publicate ordonanţele de executare silită a altor doi locuitori din sat pentru neîndeplinirea sarcinilor contractuale, iar în 1849 întâlnim un alt act de urmărire a unui cetăţean care a părăsit localitatea fără înştiinţarea autorităţilor55.

Structura societăţii transilvănene în ajunul revoluţiei de la 1848 era în esenţă feudală, aflată într-un total anacronism faţă de situaţia din vestul Europei. Relaţiile de producţie, întemeiate pe marea proprietate funciară şi privilegiile nobiliare ce decurgeau din aceasta, deveniseră demult învechite şi nefuncţionale şi nu mai corespundeau noilor tendinţe sociale şi economice. Între forţele de producţie dezvoltate şi relaţiile feudale învechite exista o acută contradicţie, raport ce impunea cu necesitate imperioasa lichidare pe cale revoluţionară a acestei stări de lucruri ce încătuşa progresul general al societăţii.

Burghezia, noua clasă aflată în plin avânt, nu-şi putea satisface propriile interese economice şi politice. Starea de dependenţă a ţăranilor faţă de feudali constituia la rândul ei o piedică importantă în calea formării proletariatului industrial solicitat de

53 AN-DJBh, Comitatul Bihor-acte militare54 Idem, fond Prefectura judeţului Bihor, dosar 183, f. 14355 Ibidem

dinamica capitalismului.

III.3. La pragul dintre secolele XIX-XX

Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania a pus pe ordinea zilei probleme sociale şi naţionale importante, precum desfiinţarea iobăgiei, asigurarea liberei dezvoltări a relaţiilor capitaliste şi eliberarea naţională a românilor. La 13 martie 1848 sunt adoptate legi revoluţionare, care statuează o serie de libertăţi democratice, însă cu limite accentuate în ceea ce priveşte problemele sociale şi naţionale. Robota şi dijma urmau a fi desfiinţate, foştii iobagi să fie puşi în libertate, iar pământurile urbariale să intre în proprietatea lor56. Marea masă a jelerilor era lăsată pe mai departe la bunul plac al nobilimii.

Chestiunea naţională, una din cele mai importante probleme ale revoluţiei, n-a fost nici ea rezolvată, datorită nobilimii liberale maghiare care acţiona în scopul anexării Transilvaniei la Ungaria57. Deşi Transilvania era populată în majoritate de români, acest lucru nu este recunoscut de legile revoluţionare maghiare, fapt care va duce la dezbinarea forţelor revoluţionare maghiare şi române din Ardeal. Intervenţia contrarevoluţionară externă ţaristă a fost cauza care a dus la înfrângerea revoluţiei de la 1848.

Cu toate că revoluţia nu a rezolvat problemele naţionale şi sociale, totuşi desfiinţarea iobăgiei, cu toate limitele cu care a fost ea proclamată, nu

56 *** Din Istoria Transilvaniei, vol. I., Bucureşti, 1961, p. 3357 *** Din Istoria Transilvaniei, vol. II., Bucureşti, p. 5

Sigiliul comunei Sântandrei -1869

Sanctus Andreas46

a mai putut fi anulată. Mai mult chiar, cercurile conducătoare de la Viena s-au văzut silite să emită patenta din 1853, aplicabilă Banatului, Crişanei şi Maramureşului, act normativ care, în comparaţie cu legea din 1848, prevedea emanciparea de sub dependenţa feudală şi a jelerilor (ţărani fără pământ şi casă)58, contribuind prin aceasta la creşterea producţiei agricole pentru piaţă. Este adevărat însă că patenta nu prevedea împroprietărirea cu loturi noi de pământ, ci numai răscumpărarea loturilor iobăgeşti prin mijloace proprii. În Banat, Crişana şi Maramureş aceste terenuri au intrat imediat în proprietatea iobagilor eliberaţi, deoarece aici au existat urbarii care conţineau o evidenţă clară a pământurilor urbariale şi alodiale.

Satul Sântandrei a beneficiat de aceste prevederi. Sunt menţionaţi documentar un număr

58 Ibidem, p. 41

de 116 locuitori care au fost eliberaţi din iobăgie. Taxa de răscumpărare se ridica la 1819 forinţi şi 28 creiţari, iar dobânda aferentă, pentru perioada 1 mai 1848 şi decembrie 1862, a fost fixată la 1333 forinţi şi 66 creiţari, totalizând 3152 forinţi şi 94 creiţari59. Patentele au fost rezultatul unei politici ale cărei principii s-au conturat imediat după înfrângerea revoluţiei şi care serveau la transformarea monarhiei feudale într-o monarhie cu o economie burgheză corespunzătoare60.

Desfiinţarea relaţiilor feudale, chiar dacă nu în totalitate, şi pătrunderea capitalismului la sate este dovedită de creşterea producţiei. Ţăranii eliberaţi din iobăgie pot acum să obţină mai multe produse pe care să le valorifice pe piaţă, în special locuitorii din

59 AN-DJBh, fond Prefectura judeţului Bihor, Fondul maghiar de stat pentru răscumpărarea sarcinilor care grevează asupra pă-mântului, dosar 48160 I. Kovács, Op. cit., p. 61

Ţărani români la începutul secolului XX


Sântandrei, avantajaţi de distanţa mică ce-i despărţea de Oradea. Astfel, într-un document din anul 1886 se specifică: „Sântandrei, comună mică, la confluenţa Crişului Repede cu a Peţei, la vest de Oradea, cu un număr de 986 locuitori (...) locuitorii sunt agricultori, care împletesc multe coşuri de nuiele şi care poartă la Oradea mai multe păsări şi animale mici. Pe Peţa există o moară de apă cu stăvilar, care aduce mare venit”61. Bineînţeles că majoritatea locuitorilor, deşi eliberaţi dar fără pământ, au fost obligaţi să se angajeze ca zilieri, fie la unele întreprinderi din Oradea, fie pe moşiile din jurul localităţii.

În acelaşi an, satul este racordat telefonic cu Oradea, este arondat poştal oficiului din Tărian, şi haltei Ioşia în privinţa accesului la transportul pe calea ferată62. În legătură cu lucrările de construcţie a căii ferate pe relaţia Oradea-Salonta-Kötegyán-Gyula-Arad, care traversează şi hotarul Sântandreiului, un document din septembrie 1851 menţionează participarea la lucrări a unui număr de 21 de localnici cu atelaje şi alţi 38 la munci necalificate vreme de 300 de zile (300 gyalog napot). La începutul secolului al XX-lea s-a construit şi canalul pârâului Peţa prin care vechiul curs al pârâului este scos din Ioşia şi este condus până la actuala gură de vărsare. În 1903 vor fi despăgubiţi locuitorii ale căror terenuri se situau pe viitorul traseu al Peţei.

În anul 1907, numele satului va fi modificat în forma „Biharszentandrás”, pentru a se deosebi de cele 14 comune cu nume identic din cuprinsul Ungariei63. În anul 1910, prin concurs, sunt atribuite lucrările de construcţie a clădirii primăriei, a cârciumii comunale, precum şi a topitoriei de cânepă de pe pârâul Peţa. În septembrie 1911, se organizează concurs pentru construirea unei şcoli cu două săli de clasă şi locuinţă pentru învăţători, lucrare care va fi gata până la sfârşitul anului 1912.

La aceea vreme, zestrea funciară a satului era destul de modestă, cuprindea circa 866 holde de pământ arabil, împărţit în pătrari şi holde, circa 40-50 holde de păşune şi 25 holde de fâneţe. Satul mai deţinea pârâul Peţa şi Crişul Repede. În total, satul avea un teritoriu de 930 holde de pământ arabil, păşune şi fâneţe, dar era lipsit de pădure. Cu toate schimbările

61 Nagy Sandor, Biharvármegye földrajza, Oradea, 1886, p. 7262 Borovszky Samu, Bihar Vármegye és Nagyvárad, Budapesta, 1901, p. 148.63 Coriolan Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transil-vania, voI. II, Bucureşti, 1967, p. 133

şi realizările petrecute la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, sărăcia din casele oamenilor n-a fost alungată. Majoritatea locuitorilor erau lipsiţi de pământ şi nu aveau asigurat minimul de existenţă.

În preajma primul război mondial în rândul populaţiei satului domnea o accentuată stratificare socială. Majoritatea o formau ţăranii săraci, semiproletari şi proletari. Această stare de lucruri a fost dublată de accentuarea asupririi naţionale a populaţiei româneşti, majoritari în localitate64.

***Izbucnirea primului război mondial, a agravat la

maximum contradicţiile naţionale, sociale şi politice din Transilvania. Acest război a adus multe necazuri şi locuitorilor satului Sântandrei. Bărbaţii apţi de muncă au fost încorporaţi în armată şi trimişi pe front, gospodăriile le-au rămas fără sprijin şi în curând au ajuns în paragină. Mulţi dintre cei plecaţi şi-au lăsat oasele pe câmpurile de luptă din Italia sau Galiţia, cum au fost Ioan Lobonţ, Ioan Nichita, Gavril Torjoc, Dumitru Torjoc, Florian Bitea, Iosif Lati şi Ioan Chişvasi. Cei rămaşi acasă au avut la rândul lor de suferit. În sat au rămas copiii, femeile şi bătrânii, care trebuiau să facă faţă muncilor agricole şi să-şi câştige cele necesare traiului65. Multiplele rechiziţionări de bunuri făcute de către autorităţi, valurile de scumpiri ale principalelor produse alimentare, introducerea legislaţiei excepţionale şi în general a persecuţiilor asupra românilor, au înrăutăţit situaţia celor rămaşi acasă.

Moartea regelui Carol I al României (27 septembrie/10 octombrie 1914) a condus la schimbarea orientării politicii externe a Regatului în raport cu statele angajate în cea dintâi conflagraţie mondială. Până la acest moment regele, din motive legate în special de rudenia acestuia cu familia imperială aflată la cârma Germaniei, a înclinat pentru alinierea ţării noastre la coaliţia „Puterilor Centrale”.

Această poziţie venea în contradicţie cu starea de spirit a populaţiei româneşti care nutrea un puternic sentiment favorabil angajării ţării de partea „Antantei”. Pus în faţa unei atari situaţii, la întrunirea Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august 1914, guvernul a hotărât, într-un cadru oficial, adoptarea soluţiei

64 Ion Cicola, Lupta naţională a românilor din Transilvania (1900-1914), în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, 1967, p. 22965 Roman Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926, p. 39

Sanctus Andreas48

instituirii unui statut de neutralitate a României vis-á-vis de puterile antrenate în conflict.

Succesorul la tron, regele Ferdinand, a promovat o politică diametral opusă celei cultivate de către antecesorul său, fapt care i-a atras, în cele din urmă, excluderea din familia Hohenzollern. De comun acord cu prim-ministrul, încă din anul 1915, regele a demarat seria contactelor cu reprezentanţii „Antantei”, în scopul stabilirii condiţiilor în prezenţa cărora România va adera la coaliţie. Principalele revendicări reclamate de partea română vizau înglobarea în hotarele regatului a teritoriilor Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului ca recompensă pentru efortul solicitat. De cealaltă parte, a primat interesul deschiderii unui nou front împotriva „Puterilor Centrale”. Negocierile au fost finalizate în iulie 1916, cu acceptarea, în principiu, apretenţiilor susţinute de Ion I.C. Brătianu, dar sub sancţiunea posibilei lor revizuiri ulterioare66. Cu această ocazie a şi fost fixată o viitoare frontieră în vest, incluzând majoritatea teritoriilor locuite în proporţie covârşitoare de români.

Materializarea idealului naţional, al unirii

66 *** Istoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 415-416

Regele Ferdinand

Ţărani români din zona Giriş - Sântandrei (1916)


tuturor românilor într-un unic stat, era reclamată şi de accentuarea politicii de deznaţionalizare întreţinută de monarhia bicefală austro-ungară în provinciile româneşti aflate sub administraţia sa. Procesul în cauză a cunoscut o curbă ascendentă începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi a atins cote aberante la începutul secolului XX, când a înregistrat forme instituţionalizate. În acest sens, printr-o serie de inginerii administrative, mergând de la modificarea configuraţiei subunităţilor teritoriale (comitatele), la colonizarea spaţiilor româneşti cu diverse grupuri alogene, la imixtiunea în structura teritorială a celor două biserici naţionale şi până la maghiarizarea prin intimidare, puterea de la Budapesta a reuşit, parţial, să obţină anumite schimbări în peisajul etnic al Transilvaniei67.

Intrarea României în război a dat prilejul guvernul Tisza să intensifice măsurile discriminatorii îndreptate împotriva românilor ardeleni, dar toamna anului 1918 a adus, prin evenimentele de pe front, o situaţie favorabilă românilor68. Elita politică românească din Transilvania a hotărât organizarea unei consfătuiri naţionale, la care să participe cei mai proeminenţi lideri politici români care se aflau în libertate69. Aşa cum precizează profesorul Viorel Faur, alegerea oraşului Oradea s-a făcut după o consultare anterioară între cei implicaţi70. Apropierea dezastrului imperiului, pe fondul victoriilor militare înregistrate de forţele „Antantei” şi al prăbuşirii economice a principalilor oponenţi, Germania şi Austro-Ungaria, a atras intensificarea activităţii mişcării naţionale româneşti.

III.4. Schimbările structurale intervenite în perioada interbelică

Doctrina referitoare la dreptul de autodeterminare a naţionalităţilor a început să fie vehiculată în cercurile politice internaţionale de către preşedintele american Woodrow Wilson pe la sfârşitul anului 1916, mai precis

67 *** Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramurăşul, Tipogra-fia Curţii Regale F. Göbl & Fii, Bucureşti, 1915, p. 1468 La 4 octombrie şi 7 octombrie 1918, guvernul german, respectiv cel Austro-Ungar au cerut Antantei încheierea armis-tiţiului şi începerea negocierilor pe baza celor 14 puncte wilso-niene – n.n. S.C.69 Apud: Viorel Faur, Viaţa politică a românilor bihoreni (1849-1919), Oradea, 1992, p. 5470 Ibidem

pe 16 decembrie71, ocazie cu care cel mai înalt demnitar al Statelor Unite le recomanda şefilor ţărilor beligerante să găsească o soluţie de încetare a conflictelor militare şi de aşezare a lor la masa tratativelor în vederea încheierii unei păci durabile, garantate de o viitoare organizaţie mondială alcătuită pe baza asocierii liber consimţite a tuturor statelor72.

În a doua jumătate a anului 1918, partenerii Antantei au revenit asupra primei lor opţiuni după ce au ajuns la concluzia că noile state ce se vor naşte din destrămarea monarhiei dualiste, după ce se vor alia între ele, se vor dovedi mai apte să oprească atât tendinţele expansioniste ale Germaniei, cât şi răspândirea bolşevismului către Europa73. Dintr-un alt punct de vedere, din paleta factorilor care şi-au pus amprenta asupra arhitecturii viitoarei Europe Centrale şi de Răsărit, nu trebuie exclus rolul mişcărilor de emancipare naţională a popoarelor din fostul imperiu, majoritare ca număr de suflete decât austriecii şi maghiarii la un loc, care prin acţiunile lor au reuşit să câştige simpatia şi admiraţia

71 Material întocmit de Augustin Ţărău72 Thomas D. Musgrave, Self-determination and national mino-rities, Oxford University Press, 2000, p. 2273 Aron Katsenelinboĭgen, The Soviet Union: empire, nation, and system, Transaction Publishers, 1990, p. 101

Woodrow Wilson, preşedintele SUA

Sanctus Andreas50

reprezentanţilor aliaţilor. În acelaşi timp s-au străduit să nici nu le lase acestora prilejul de a lua hotărâri arbitrare pe seama lor74.

După ce la 29 septembrie 1918 Bulgaria a capitulat, la 3 noiembrie Austro-Ungaria a cerut încetarea ostilităţilor şi încheierea unui armistiţiu, act ce s-a perfectat la Padova prin reprezentantul Antantei, generalul italian Armando Vittorio Diaz. Imperiul se afla pe făgaşul unui rapid proces de disoluţie75. La Viena, o adunare naţională provizorie proclamase independenţa Austriei încă de pe 21 octombrie, iar pe 31 octombrie Consiliul Naţional Maghiar sancţiona nulitatea actului dualist încheiat cu Austria în 1867. În fruntea guvernului a fost instalat contele Károlyi Mihály, un bine cunoscut simpatizant al ideilor wilsoniene76.

În ce priveşte soarta Transilvaniei, promisiunea că această provincie va reveni României la încheierea războiului era pusă sub semnul întrebării datorită faptului că semnase o pace separată cu Puterile Centrale, pe 24 aprilie (7 mai) 1918), încălcând astfel înţelegerea secretă încheiată cu Aliaţii în 1916 care condiţiona rezolvarea viitorului statut al Ardealului de rămânerea României în tabăra Antantei77.

Situaţia s-a complicat şi mai mult după ce reprezentanţii noului guvern instalat la Budapesta l-au contactat la Belgrad pe generalul Louis Franchet d’Esperey, comandantul Armatei Aliate a Orientului, încă de pe 3 noiembrie cu propunerea încheierii unui armistiţiu. Actul a şi fost semnat în 13 noiembrie 1918. Acesta prevedea printre altele ca trupele maghiare să fie retrase în spatele unei linii ce pornea de pe Valea Someşului Mare, apoi pe Valea Bistriţei, o lua pe Valea Mureşului până la vărsarea acestuia în Tisa, de unde prin Subotica, Baja şi Pécs ajungea la râul Drava. Teritoriul trebuia evacuat în opt zile, urmând a fi ocupat de trupele aliate, dar administraţia civilă rămânea pe mai departe în grija guvernului maghiar78.

74 Dirk Berg-Schlosser, Jeremy Mitchell, Conditions of demo-cracy in Europe, 1919-39: systematic case-studies, Palgrave Mac-millan, 2000, p. 38575 Frank Herbert Simonds, History of the World War: The victo-ry of armistice, Doubleday, Page & company, 1920, p. 35776 Béla K. Király, Albert A. Nofi, East Central European war leaders: civilian and military, Social Science Monographs, 1988, p. 8877 Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 5078 Károlyi Mihály, Memoirs of Michael Karolyi: faith without illusion, J. Cape, 1957, p. 137

Populaţia română din Transilvania, a acţi-onat la sfârşitul anului 1918 în direcţia autode-terminării şi a pregătirii Marii Adunări Naţio-nale de la Alba Iulia. În urma insistenţelor doc-torului Aurel Lazăr79, Teodor Mihali a convo-cat Comitetul Executiv al P.N.R. la Oradea pen-tru 12 octombrie 1918. Lucrările conferinţei au început la ora 10 şi au fost prezenţi ca membri ai Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român, Teodor Mihali, Alexandru Vaida – Vo-ievod, Ştefan Ciceo-Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Aurel Lazăr şi Ioan Ciordaş, iar invitaţi: Sever Dan, Gheorghe Popovici şi Gheorghe Crişan80.

Conferinţa a fost una „epocală” cum a apreciat-o şi Roman Ciorogariu, prin care se proclama indepen-denţa naţională a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş81. Din acest moment era ine-vitabilă separarea definitivă de Imperiul Austro-Un-gar, iar în perioada următoare acţiunile s-au înscris pe făgaşul ideilor exprimate în acest document. Confe-rinţa de la Oradea a ales şi un for de conducere care să pună în aplicare principiile documentului adoptat. La şedinţa din 12 noiembrie au fost organizate gărzile naţionale române.

Românii din Sântandrei şi-au organizat la rândul lor o gardă naţională locală. Deşi în sat autorităţile militare maghiare nu au creat situaţii conflictuale, garda românească a fost desfiinţată odată cu instaurarea la Budapesta a regimului bolşevic condus de Kun Bela, soartă pe care au împărtăşit-o şi gărzile

79 Pentru Aurel Lazăr vezi: Ion Zainea, Aurel Lazăr (1872-1930) viaţa şi activitatea, Cluj, 1999, p. 406 80 Petru E. Papp, Din trecutul Beiuşului. Pagini de glorie şi de jerfe, Beiuş, 1928, p. 200; Viorel Faur, Op. cit., p. 55; Ion Zainea, Op. cit., p. 8881 Roman Ciorogariu, Zile trăite, Oradea, 1926, p. 144

Aurel Lazăr


din comunele vecine, Nojorid şi Girişu de Criş82. Consiliul Naţional Român Central şi-a mutat

sediul de la Budapesta la Arad, în mijlocul populaţiei româneşti majoritare, apoi a trecut la organizarea în teritoriu a consiliilor naţionale locale şi a gărzilor naţionale, după care a pregătit alegerea delegaţilor care urmau să fie prezenţi la Alba Iulia, unde pe 1 Decembrie 1918 era convocată o mare adunare populară sub auspiciile căreia românii transilvăneni trebuiau să se pronunţe asupra sorţii Ardealului. Consiliului Naţional Român Central s-a îngrijit să confere Adunării de la Alba Iulia un caracter profund plebiscitar, conform cu tezele wilsoniene, de aceea toţi cei 1228 delegaţi prezenţi aici au fost purtătorii mandatelor încredinţate lor de către comunităţile care i-au ales83. În plus, cei peste o sută de mii de participanţi veniţi din toate comitatele locuite de români au ratificat prin ovaţiile şi uralele lor decizia de

82 Flaminia Faur, Mărturii despre evenimentele din Bihor (no-iembrie 1918-aprilie 1919). 75 de ani de la Marea Unire, Oradea, 1993, doc. 8683 Miron Constantinescu, Desăvârşirea unificării Statului Naţi-onal Român, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1968, p. 364

Unire a Transilvaniei cu România proclamată la Alba Iulia de către delegaţii lor, subliniind pe această cale încă o dată caracterul plebiscitar al evenimentului84. Trebuie precizat faptul că Adunarea de la Alba Iulia s-a desfăşurat în absenţa trupelor române care, pentru a nu putea fi învinuită de favorizarea acţiunii românilor ardeleni nu depăşiseră linia Mureşului, cea stabilită prin armistiţiul de la Belgrad, ci se cantonaseră în jurul oraşului Târgu Mureş şi în Secuime, zone care oricum nu-şi trimiseseră delegaţi85. Guvernarea Károlyi n-a recunoscut validitatea Adunării de la Alba Iulia şi nici pe cea a constituirii Consiliului Dirigent. Încercările guvernului de la Budapesta de a-şi menţine unităţile militare proprii sunt subminate de instaurarea regimului bolşevic al lui Kun Bela (martie 1919), care răstoarnă structura organizatorică a armatei ungare şi care, pentru a câştiga simpatia publică, a încropit

84 Nicolae Petreanu, Ştefan Lache, Contribuţii la studierea isto-riei contemporane a României. Studii, vol. I, Editura Politică 1980, Bucureşti, p. 3285 Ştefan Pascu, „Desăvârşirea unităţii de stat a poporului român, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, în Series Historia, Fasciculus I, Cluj, 1968, p. 116

Aspect de la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918

Sanctus Andreas52

în grabă o armată, a ocupat o importantă parte a Slovaciei şi a atacat România, ceea ce a atras antipatia Ungariei în Occident86.

Aşa se face că până la începerea lucrărilor Conferinţei de Pace, pe 18 ianuarie 1919, trupele române ocupaseră deja două treimi din teritoriul Transilvaniei, situaţia calificată de partea maghiară ca fiind intolerabilă şi contrară principiilor wilsoniene87. Această stare de lucruri confirmă faptul că spre sfârşitul anului 1918, în condiţiile tulburărilor provocate de revoluţia bolşevică în Rusia, Aliaţii au procedat la o reevaluare a poziţiei României în cadrul ecuaţiei politice a spaţiului central-european. României i se recunoştea practic revenirea în tabăra Antantei88.

În noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, trupele maghiare au atacat posturile româneşti de-a lungul întregii linii de demarcaţie. Contraofensiva românească a respins destul de lesne armatele

86 Herbert Hoover creionează o colorată frescă a acelor eve-nimente: „în anul 1919 Ungaria a trecut printr-o neîncetată proce-siune a tragediilor, chiar cu unele accente comice ale drumului către reconstrucţie, de la liberalism, la revoluţie, socialism, comunism, im-perialism, terorism, execuţii violente, regi şi regine, toate pe un fundal sumbru al înfometării femeilor şi copiilor …alinări care au condus uneori la însănătoşirea lor spirituală, dar care n-au condus la vreo miraculoasă însănătoşire a spiritului maghiar ci la colaps!”. Cf. The Memoirs of Herbert Hoover 1874-1920, New York, 1952, p. 39787 Peter Pastor, „The Vix Mission in Hungary, 1918-1919, a Re-examination”, in Slavic Review (Budapesta), XXIX, No. 3/197088 Ion Ardeleanu, Ion Popescu-Puțuri, Ştefan Pascu, 1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului ro-mân (1916-1918), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, p. 987

maghiare şi în scurtă vreme armata română a atins limitele teritoriale etnice de la Hust, Sătmar, Carei, Oradea, Salonta.

Armatele române au pătruns în Sântandrei pe data de 19 aprilie 1919, pe la orele 20-21 în seara de ajun a Paştilor, de unde, a doua zi, a înaintat către Tărian89. Trupele noastre, având în frunte un maior, au fost întâmpinate de notarul comunal, Calmar Zoltan, însoţit de celelalte autorităţi locale. În dimineaţa următoare populaţia s-a mobilizat şi a organizat o primire sărbătorească soldaţilor români. „20 aprilie 1919, fiind prima zi de Paşti şi luând locuitorii comunei cunoştinţă de intrarea armatei în comună – relatează mai târziu notarul român al primăriei – tineri, bătrâni, fete şi femei s-au adunat la marginea comunei, în partea de vest, unde două baterii de artilerie s-au aşezat pe poziţie, luând repaus, populaţia le-a distribuit soldaţilor şi, în general, întregii trupe obosite, ouă roşii şi cozonaci”90.

După înstăpânirea autorităţilor româneşti în întreg Ardealul, Maramureşul, Crişana şi Banat, Consiliul Dirigent al Transilvaniei, în calitatea sa de organ legislativ şi executiv peste aceste teritorii, a organizat primele alegeri cu adevărat libere din aceste părţi de ţară. Sântandreiul a fost arondat Circumscripţiei electorale Cefa, în cercul electoral

89 Stelian Vasilescu, Calvarul Bihorului (1918-1919), Editura Galant, Oradea, 1994, p. 9990 Flaminia Faur, Mărturii despre evenimentele din Bihor (no-iembrie 1918-aprilie 1919). 75 de ani de la Marea Unire, Oradea, 1993, doc. 86

Intrarea trupelor române în Oradea


alcătuit din comunele Tărian, Nojorid şi Leş ale plăşii Centrale. Celelalte două cercuri erau compuse din comunele Cefa, Toboliu, Sânicolau Român, Gepiu, Roit şi Bicaciu, ale plăşii Cefa, respectiv Sântion, Borş, Santău Mare, Artand, Bedeu, Boit, Cherechiu Mare, ale plăşii Cristeşu Bihorului (ultimele patru sate astăzi în Ungaria)91.

O urmare importantă a acestui act istoric este aceea că românii au scăpat de asuprirea naţională şi au fost repuşi în drepturi. Printr-o circulară dată de Vasile Goldiş se introduce limba română în şcolile din Transilvania92. De asemenea, revista culturală a românilor din Transilvania, „Astra”, în şedinţa din 26 noiembrie 1918 s-a reorganizat în vederea campaniei cultural-naţionale. În anii 1923-1924 unele secţii ale acestei reviste au organizat şezători culturale în comunele Cefa, Gepiu, Giriş, Velenţa, Sântandrei şi altele. În toate aceste localităţi s-au înfiinţat ulterior biblioteci populare. De asemenea s-a instituit serbarea de 1 Decembrie, care a devenit apoi tradiţională în programul „Astrei”93.

Familii care s-au stabilit în Sântandrei sunt: Poinariu - din Girişul de Criş, Stoia Dumitru - din Bedeu, Erdeli Teodor – Parhida, Mureşan Ana – din Bedeu, Mărcuş Ioan – din Roit, Tiponuţ G – din Guruşu de Criş, Torje Floare – din Giriş,

Ilieş Gheorghe – din Chişirid, Iovan Flore – din Peterd, Chiş Ioan - din Bedeu.

Din sat sunt familiile: Vidican, Brazdă, Vereş, Czigle, Chişvasi, Duma, Matei, Torjoc, Iordean. Magyar, Moldovan, Covaci, Silaghi, Gherman, Toth, Erdeli, Eleneş, Pituţiu, Creţu, Mureşan

III.5. Aplicarea Reformei Agrare din 1921

Reforma agrară desfăşurată în România a depăşit cu mult dimensiunile reformelor din ţările vecine, fiind cel mai extins proces de acest gen din întreaga Europă postbelică94. În conştiinţa populară, ea a căpătat valenţele unei adevărate revoluţii agrare, chemate să completeze într-un mod fericit succesul repurtat pe planul reunificării tuturor teritoriilor româneşti sub un

91 Decret Nr. XVI, despre stabilirea circumscripţiilor electo-rale, în Gazeta Oficială, Nr. 54 din 13 Septembrie 191992 Gazeta Oficială, Nr. 5 din 18 ianuarie 1919, Sibiu93 Teodor Neş, Oameni din Bihor 1848-1918, Oradea, 1937, p. 57194 David Mitrany, Land and the Peasant in Rumania. The War and the Agrarian Reform, 1917-1921, Oxford, 1930, p. 1-10

singur stindard95. În acelaşi timp, în cercurile politice de la Bucureşti a fost percepută şi ca o încununare a tuturor eforturilor de modernizare a economiei agrare, întreprinse de guvernanţi în anii 1864, 1889 şi 190796. Până la noua reformă agrară, distribuţia averii funciare se prezenta deosebit de dezechilibrată şi injustă. Gospodăriile sub 5 hectare acopereau un procent de 77,2% din totalul exploataţiilor agricole, însă cumulau numai 2,9% din terenurile agricole. Cele cuprinse între 5-10 hectare reprezentau 18,2% şi deţineau 37,1% din fondul funciar, iar cele cuprinse între 10-50 hectare reprezentau 3,7% şi însumau 8,8% din pământuri. Moşierii, cu exploataţii cuprinse între 50-100 hectare reprezentau numai 0,3% şi deţineau 2,1% din terenuri, în schimb, cei cu moşii de peste 100 hectare, chiar dacă reprezentau de abia 0,5%, aveau în proprietate 48,9% din totalul funciar97.

Nu trebuie scăpaţi din vedere alţi doi factori care au contribuit la realizarea unităţii de voinţă a politicienilor noştri în năzuinţa lor de a rezolva „problema ţărănească”. Primul dintre aceşti factori s-a născut din teama penetrării ideilor Revoluţiei bolşevice în rândurile ţărănimii noastre98, iar cel de

95 Material întocmit de Augustin Ţărău96 Pe data de 12/24 august 1864, Consiliul de Stat adoptă tex-tul Legii rurale, iar pe 14/26 august, domnitorul Alexandru Ioan Cuza adoptă Decretul pentru Legea rurală, prin care ţăranii erau eliberaţi de sarcinile feudale şi deveneau stăpâni pe pământuri-le pe care le lucraseră până atunci, urmând a plăti o răscumpă-rare. Au fost împroprietăriţi 463.554 de familii cu o suprafaţă de 1.810.311,297 hectare. De asemenea, au mai fost împropri-etărite alte 48.342 de familii de „însurăţei”, cu o suprafaţă de 228.328,972 hectare. La 7/19 aprilie 1889, guvernul condus de Lascăr Catargiu a adoptat Legea pentru vânzarea pământului către ţărani şi pentru răscumpărarea embaticurilor, în urma căreia 106.714 familii au achiziţionat 546.593 de hectare pământ din moşiile statului. În urma mişcărilor revendicative ţărăneşti, de-osebit de violente, din primăvara anului 1907, guvernul condus de Dimitrie A. Sturdza adoptă la 23 decembrie 1907/5 ianua-rie 1908 Legea privind învoielile agricole, prin care: era interzisă munca şi dijma la tarla, precum şi dările suplimentare în natu-ră, bani sau muncă; toate contractele colective dintre moşieri şi ţărani erau supuse înregistrării obligatorii; o comisie specială fixa prin lege preţul maxim al arendei şi nivelul minim salarial pentru muncitorii agricoli. Istoria României în date (coordona-tor Constantin C. Giurescu), Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 215-216, 256, 28597 Wim van Meurs, Land Reform in Roumania-A never Ending Story, in South East Review No. 2/1999, p. 109-12298 Intenţiile de penetrarea ideologică a spaţiului românesc sunt cuprinse în documentul intitulat „Memoriu cu privire la ne-cesitatea creării Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti”, întoc-mit la 4 februarie 1924 de un grup alcătuit din zece bolşevici

Sanctus Andreas54

al doilea, din dorinţa sinceră a fruntaşilor mişcării naţionale din Ardeal, Basarabia şi Bucovina de a desăvârşi procesul de unificare a românilor din aceste provincii cu ţara mamă şi printr-o largă redistribuire a averii funciare, acţiune menită să acorde şanse egale

de origine română. Victor Frunze a fost cel care a intervenit pe lângă Stalin pentru realizarea proiectului.„E de la sine înţeles, că acest mod de administrare a Basarabiei doar aprofundează ura populaţiei faţă de vechiul regat românesc şi credem că e în in-teresele U.R.S.S. şi ale revoluţiei socialiste să se facă tot posibilul pentru a utiliza aceste stări de spirit – se spune printre altele în document - Pe malul stâng al Nistrului, în fostele gubernii Her-son şi Kamenet-Podolsk locuiesc în masă compactă nu mai puţin de 500.000-800.000 de moldoveni*, (iar conform afirmaţiilor românilor - până la 2.000.000) de moldoveni, care îşi au modul lor specific naţional de trai şi care vorbesc un dialect românesc - limba moldovenească. Această populaţie ocupă nu mai puţin de 16.000 de verste pătrate. Deoarece este situată în apropierea frontierei, ea, din considerente de ordin pur militar, se bucură de griji deosebite în ce priveşte modul de organizare a vieţii economi-ce. Dacă mai adăugam la aceasta interesele culturale specifice ale populaţiei moldoveneşti, apoi pornind de la factorul etnografic, în baza politicii naţionale sovietice, ar putea fi creată o unitate au-tonomă social-politică moldovenească în frontierele R.S.S.U. sau în cadrul U.R.S.S. După părerea noastră, o astfel de unitate ar putea fi Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Crearea acestei republici va genera o serie întreagă de consecinţe de ordin intern (din punct de vedere al intereselor nemijlocite ale U.R.S.S.) şi internaţional:

1) Organizarea populaţiei moldoveneşti intr-o unitate politico-administrativă ar contribui la creşterea nivelului economic şi cultural al populaţiei. Din punct de vedere al U.R.S.S. consolidarea acesteia din urmă e cu atât mai necesară, cu cât e probabilă eventualitatea, mai devreme sau mai târziu, a apariţiei conflictelor militare, în tim-pul cărora este necesar un spate al frontului bine asigurat, lipsit de stări de nemulţumire.

2) Republica Moldovenească ar putea juca acelaşi rol de factor politico-propagandistic, pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Carelă faţă de Finlanda. Ea ar focaliza atenţia şi sim-patia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente în pretenţi-ile realipirii la ea a Transnistriei. Din acest punct de vedere devine imperioasă necesitatea de a se crea anume o republică socialistă, şi nu o regiune autonomă în componenţa R.S.S.M. Unite Basarabia şi Transnistria ar servi drept breşă strategică a U.R.S.S. faţă de Bal-cani (prin Dobrogea) şi faţă de Europa centrală (prin Bucovina şi Galiţia), pe care U.R.S.S. le-ar putea folosi drept cap de pod în sco-puri militare şi politice”. Arhivele Republicii Moldova, fond 49, inv. 1, dosar 88, f. 55,. Apud: Oleg Galuscenco, Memoriu cu privi-re la necesitatea creării Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, în Academic Review din 18 martie 2005

* Potrivit datelor statistice din anul 1920 se aflau în teritoriile transnistriene: 137.856 moldoveni în gubernia Odessa (66.170 bărbaţi şi 71.686 femei), 16.516 în gubernia Nicolaev (8.218 bărbaţi şi 8.292 femei), 10.435 în gubernia Doneţc; în guber-nia Podolia, unde locuia o masă compactă de moldoveni, nu s-a putut realiza recensământul, deoarece regiunea a fost anexată de Polonia în 1920

întregii ţărănimii. Transilvăneneii au elaborat un proiect propriu

de lege pentru reformă agrară, votat de Marele Sfat Naţional la 12 august 1919 şi aprobat de regele Ferdinand la 10 septembrie. Principiile enunţate în cuprinsul acestuia au fost reafirmate în „Programul de muncă al Partidului Naţional Român” cu ocazia Congresului din 24 aprilie 192099.

În provinciile alipite, diferenţele sociale erau în mare aceleaşi ca şi în vechiul Regat, cu unele diferenţe de ordin etnic, cum a fost situaţia din Transilvania, unde cei mai mulţi dintre moşieri erau unguri, în vreme ce majoritatea ţăranilor erau români. Ţăranii minorităţilor etnice n-au fost însă excluşi de la împroprietărire de către guvernul României, aşa după cum s-a întâmplat în celelalte ţări succesoare ale Imperiului Austro-Ungar. Un număr de 201.165 de familii de altă etnie au fost împroprietărite alături cu 532.700 de români: 82.640 de minoritari în Transilvania, 24.045 în Bucovina şi 94.480 în Basarabia100, printre care şi cei 4.500 de ţărani evrei de aici, împroprietăriţi în octombrie 1920 cu suprafeţe cuprinse între 4-6 hectare, răscumpărate cu sprijinul bănesc al Joint-ului american101.

Deşi lucrările de aplicare a reformei agrare s-au derulat prin intermediul unor instituţii de stat specializate, consilieratele agricole judeţene şi comisiile judeţene de expropriere şi împroprietărire, formate din ingineri topografi, agronomi şi jurişti, ele s-au prelungit nefiresc de mult datorită nesfârşitelor procese intentate de moşieri împotriva deciziilor de expropriere sau a preţurilor fixate pentru despăgubire, dar şi a litigiilor intervenite între sătenii unor diverse localităţi, cărora le-au fost expropriate păduri şi păşuni urbariale pentru satisfacerea nevoilor confraţilor din satele vecine. S-a ajuns astfel ca la sfârşitul anilor ´30 să mai existe destule comune în care lucrările de reformă agrară să nu fi fost definitivate102.

Revenind la situaţia locală, pe 27 octombrie

99 Legea de Reformă agrară pentru Basarabia – votată de Sfa-tul Ţării la 27 noiembrie 1918, ratificată prin Decretul regal nr. 3791 din 22 decembrie 1918100 Vasile Bozga, 1864-1921-1945 Reformele agrare din Româ-nia, în Dosarele Istoriei nr. 10/2004, p. 49101 Carol Iancu, Evreii din România. De la emancipare la margi-nalizare 1919-1938, Editura Hasefer, Bucuresti, 2000, p. 25, 64102 Cu titlu de exemplu, în Crişana au fost definitivate abia după anul 1931 lucrările de reformă în foarte multe localităţi:. AN-DJ Bihor, fond Consilieratul Agricol Bihor


1922, la sediul „casei comunale” din Sântandrei (primăria) s-a desfăşurat şedinţa Comisie Agricole de Ocol Oradea pentru a dezbate cauza de expropriere a moşiei doamnei Ecaterina Tóth, soţia lui Petru Kovács, de faţă fiind Dr. Gheorghe Matei, preşedintele comisiei, Eugen Drosescu, agronomul regional, Ioan Crişan, delegatul Ministerului Agriculturii, Adolf Philippsohn, secretarul comisiei, iar din partea proprietarului, avocatul dr. Eugen Gal. Comisia, cercetând condiţiile în care doamna Ecaterina Tóth a cumpărat cu bună credinţă 80 de jugăre de teren de la Capitlul Episcopiei Romano-Catolice de Oradea,

înainte de expropriere, situaţie în care nu a încălcat interdicţia legală de a achiziţiona peste 100 de jugăre cu scopul de a diminua cuantumul expropriabil, şi cum Capitlul deţinea pe mai departe alte 3729 jugăre şi 293 stânjeni de teren în hotarul comunei, suficient pentru satisfacerea celor îndreptăţiţi la împroprietărire, i-a încadrat moşia în rândul celor scutite de expropriere.

Nemulţumiţi, săteni şi-au constituit o delegaţie care a depus apel împotriva hotărârii comisiei de ocol, acţiune ce a fost dezbătută pe 23 decembrie 1922, instanţa dându-le câştig de cauză prin anularea actului de vânzare-cumpărare perfectat între Ecaterina Tóth şi Capitlu şi reintroducerea moşiei acesteia pe lista celor expropriabile103. Prin referatul nr. 635/1922 al Consilieratului Agricol Bihor a fost decisă punerea în aplicare a hotărârii de expropriere, nr. 250 din 28 decembrie 1922, a Comisiei Judeţene de Expropriere cu privire la suprafaţa de 77 jugăre şi 1224 stânjeni pătraţi din moşia Ecaterina Tóth, fostă a Prepositului Mic din cadrul Capitlului Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, aflată în hotarul comunei Sântandrei.

Acest trup de moşie cuprindea 37 jugăre şi 280 stânjeni arabil (topo. 615, 617), evaluat la 1300 lei jugărul ca preţ de răscumpărare, 11 jugăre şi 1225 stânjeni păşune (topo. 610, 614), la 700 lei jugărul şi 28 jugăre şi 1319 stânjeni teren neproductiv (topo. 611-613, 616, 618/1 şi 618/2), la 200 lei jugărul. Comuna urma să plătească în câţiva ani Băncii Agrare, care-l despăgubise pe fostul proprietar, suma de 62328 lei cu

103 AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 214/1936-’37, f. 4-5

Referatul de expropriere a moşiei Ecaterina Toth

Sanctus Andreas56

o dobândă anuală de 5% până la stingerea creanţei104. Întreaga suprafaţă a fost destinată constituirii „păşunii comunale” (comună a sătenilor), menită să acopere nevoile de păşunat ale gospodarilor satului. În 1927 debitul către fostul proprietar a fost acoperit integral, iar acestuia i s-a interzis abia în 1932 să mai încaseze rate direct de la săteni în contul datoriei105.

Pe 17 februarie 1928, Comisia de Ocol a făcut o corecţie a preţurilor stabilite pentru răscumpărarea categoriilor de terenuri expropriate, în sensul că suprafaţa arabilului a fost redusă cu 1 jugăr 90 stânjeni, arie ce a fost considerată fâneaţă şi care a fost preţuită la 1200 lei pe jugăr. Măsurarea loturilor a fost încheiată pe 5 iulie 1933, dată la care a expirat şi termenul de contestare a lucrărilor106, însă până pe 7 iunie 1936 spesele topografilor, însumând 9360 lei

104 Ibidem, f. 2-2V105 Ibidem, f. 13-14106 Ibidem, f. 6-7

nu fuseseră achitate107. Se pare că plăţile efectuate de către stat către fostul proprietar au trenat, deoarece pe 5 iunie 1936 Serviciul de lichidări financiare din cadrul Ministerului Agriculturii îl consemna pe acesta cu privire la preţul cuvenit, iar un an mai târziu aviza depunerea dosarului moşiei expropriate în vederea intabulării sale în favoarea comunei108.

Dintr-o adresă a Direcţiunii pentru aplicarea reformei agrare, din cadrul Ministerului Agriculturii, emisă pe 3 iulie 1937, aflăm că un număr de 35 de locuitori din Oradea au fost împroprietăriţi în hotarul Sântandreiului cu suprafaţa de 104 jugăre şi 1204 stânjeni, la un preţ de 66990 lei plus 5660 de lei speze de măsurători109.

În ce priveşte cea de a doua moşie vizată pentru expropriere, şedinţa Comisiei Agricole de Ocol Oradea

107 Ibidem, f. 12108 Ibidem, f. 15-16109 Ibidem, f. 18

Referatul de expropriere a moşiei Capitlului Romano-Catolic de Oradea

Dispozitivul de expropriere a moşiei Capitlului Romano-Caolic de Oradea


s-a desfăşurat pe 25 octombrie 1922, tot la „casa comunală” a Sântandreiului, în prezenţa preşedintelui comisiei, Gheorghe Matei, a agronomului regional, Eugeniu Drosescu, a delegatului ministerial, Ioan Crişan, a secretarului comisiei, Adolf Philippsohn, şi a reprezentantului fostului proprietar, avocatul Augustin Irimie. Sătenii şi-au ales ca reprezentanţi, „bărbaţi de încredere”, pe Ştefan Torjoc şi Demetriu Erdeli, „care şi până acum au funcţionat ca bărbaţi de încredere ai comunei” – se precizează în document.

Din arealul moşiei (CF 181), sătenii foloseau deja în arendă forţată 1008 jugăre arabil şi 215 jugăre păşune, suprafeţe considerate de către comisie ca parte componentă a dispozitivului de expropriere, acesta din urmă fiind extins până la 3764 jugăre şi 369 stânjeni, aici fiind incluse şi cătunele „Össi” şi „Iclod”, cu 14 clădiri, alte două clădiri pe valea „Pecze”, o altă clădire cu grajd şi ruina fostei fabrici de cărămizi. Edificiile au fost scoase de sub expropriere, iar lotul tip de împroprietărire a fost stabilit la 4 jugăre pentru fiecare îndreptăţit la împroprietărire110.

După ce au fost trecute în revistă toate parcelele topografice indicate pentru expropriere111, în

110 AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 215/1929-’37, f. 4111 Nr. topografice: 1180-1254, 1255/1, 1255/2, 1256, 1258-1342, 1343/1, 1343/2, 1344/1, 1347-1353, 1354/1, 1354/2,

hotărâre au fost făcute o serie de precizări cu privire la înzestrarea locuitorilor cu o „pădure comunală” în suprafaţă de 300 jugăre, care urma să fie expropriată din una dintre vastele proprietăţi silvice ale Capitlului, pe lista opţiunilor figurând pădurea din Chişirid, pădurea „Abrihaza” din Apateu Român, pădurea „Méhes” din Gepiu sau pădurea din Şauaieu. Totodată a fost stabilită zona în care vor fi atribuite loturi pentru case, cu menţiunea că deja se construiseră acolo vreo 50 de noi locuinţe112, şi destinarea unei suprafeţe de 261 jugăre şi 351 stânjeni pentru constituirea păşunii comunale113.

Pe 28 decembrie 1922, Curtea de Apel Oradea a respins apelul introdus de Capitlul Romano-Catolic

1355-1389, 1391-1457, 1460-1494, 1496-1501, 1504-1509, 1520-1535, 1537-1541, 1543-1552, 1554-1564, 1570-1571, 1577-1580, 1582-1585, 1587, 1589, 1591, 1593/1, 1593/2, 1594-1598, 1600, 1601, 1603, 1622, 1627, 1631, 1633, 1641, 1644-1646, 1648-1652, 1656, 1657, 1659-1690, 1691/1, 1691/2, 1692-1699, 1700/1, 1701-1713, 1390/1, 1390/2, 1458/1, 1458/2, 1495/1, 1495/2, 1503/1, 1503/2, 1590/1, 1590/3, 1590/4, 1590/5, 1590/6, 1592/2, 1592/3, 1602/1, 1602/3, 1599/1, 1604/1, 1604/3, 1605/4, 1605/3, 1506/1, 1608/1, 1610/1, 1610/3, 1623/1, 1623/3, 1624/1, 1624/3, 1625/3, 1626/1, 1623/3, 1626/4, 1626/5, 1647/1, 1647/3, 1647/4, 1647/5/a, 1647/5/b, 1572/1, 1572/3. Cf. AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 215/1929-’37, f. 22112 Ibidem, f. 22V113 Ibidem, f. 26

Actul de împroprietărire a Sântandreiului cu păşune comunală

Sanctus Andreas58

şi de Cooperativa „Furnica” (Hangya Nepszövetségi) împotriva hotărârii de expropriere şi la cererea sătenilor a mărit lotul tip de împroprietărire la 6 jugăre114. Prin referatul nr. 389/1922 a fost validată aplicarea hotărârii, nr. 248 din 28 decembrie 1922, Comisiei de Ocol cu privire la exproprierea unei suprafeţe de 3661 jugăre şi 1506 stânjeni din cadrul moşiei Capitului Romano-Catolic de Oradea, constând în 200 jugăre arabil de categoria I-a, preţuit la 1200 lei pe iugăr, 1018 jugăre şi 1385 stânjeni arabil de categoria a II-a, la 1100 lei pe jugăr, 117 jugăre şi 426 stânjeni arabil de categoria a III-a, la 1000 lei pe jugăr, 74 jugăre şi 226 stânjeni fâneţe, la 1200 lei pe jugăr, 292 jugăre şi 1036 stânjeni păşune de categoria I-a, la 600 lei pe jugăr şi 159 jugăre şi 33 stânjeni teren neproductiv, la 300 lei pe jugăr, în valoare totală de 3950282, 61 lei, cu o dobândă de 5% până la stingerea debitului115. În aceeaşi zi, a fost respinsă cererea de revizuire formulată de Capitlul Romano-Catolic împotriva sentinţei de apel care admitea ca validă hotărârea de expropriere116. Au fost împroprietărite 325 de persoane, cele mai multe cu parcele în suprafaţă de 4 jugăre, altele cu parcele de câte 3 jugăre şi 800 stânjeni, 2 jugăre şi 800 stânjeni, 1 jugăr şi 800 stânjeni, în funcţie de averea avută înainte de război, însumând 1227 jugăre şi 370 stânjeni, cu un preţ total de răscumpărare cifrat la 1423507 lei, redus ulterior la 782936 lei, plus 147540 lei speze de măsurători117. Operaţiunile de măsurare a suprafeţelor

114 Sentinţa nr. 248 din 28 decembrie 1922. Cf. Ibidem, f. 6115 Ibidem, f. 3-3V116 Ibidem, f. 7117 „Tablou de sătenii împroprietăriţi, cu arătarea sumelor datorite drept preţ al loturilor şi speze de măsurătoare”, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 215/1929-’37, f. 30-36V: Abrudan Ioan, Abrudan Gheorghe, Albuţ Nicolae, Al-földi Ludovic, Anca Vasile, Andar Mihai, Ardelean Ioan, Balog Francisc, Balcuş Emeric, Barna Teodor, Bauer Ioan, Bauer Pe-tru, Benţe Mihai, Biluţa Ioan, Biluţa Ioan, Bitea Andrei, Bitea Andrei – văduva lui, Bitea Ioan, Bitea Nicolaie, Blaga Florian, Botoş Ioan Blagi, Bochiş Gheorghe, Bagye Dumitru, Balaş Ioan, Boroş Ioan Molnar, Boroş Mihai, Bot Mihai junior, Barşi Ladis-lau, Bozga Crăciun, Botoş Dumitru, Botoş Florian – minorii lui, Botoş Gavrilă ţila, Botoş Petru, Botoş Teodor, Buţ Ioan, Buţ Mi-hai, Bura Pavel, Cana Ioan hendre, Canaloş Dumitru, Copăcian Gavrilă, Copăcian Dumitru, Carţiş Gheorghe, Covăşdan Ale-xandru, Covăşdan Dumitru, Covăşdan Dumitru junior, Chipe Crăciun, Chiş Andrei, Chiş Dumitru Peca, Chiş Petru, Chirluţa Dumitru, Chirliga Ioan, Chirliga Petru, Chirliga Teodor, Chişva-si Alexandru, Chişvasi Andrei, Chişvasi Gavrilă, Chişvasi Ghe-orghe Bogdi, Chişvasi Ioan a Mitruţului, Chişvasi Ioan Morco-vu, Chişvasi Mihai – minorii lui, Chişvasi Petru, Chişvasi Petru

cofu, Chişvasi Petru a Reni, Chişvasi Ştefan, Chişvasi Teodor a Pincii, Chişvasi Teodor, Chişvasi Teodor Renie, Chişvasi Vasile bistriţi, Chinre Alexandru, Cengeri Iosif, Cseh Anton – vădu-va lui, Creţu Petru – văduva lui, Cristea Dumitru, Cristea Ioan, Cristea Ioan – văduva lui, Chirluţa Ioan, Cristea Petru, Cristea Petru, Cristea Simion, Covascs Ioan a Creţului, Covacs Teodor – văduva lui, Culda Romulus, Dörner Iosif, Dörner Petru, Dör-ner Petru Bistriţii, Duma Ioan, Duma Petru, Durgheu Florian, Erdei Dumitru, Erdei Dumitru junior, Erdei Ioan, Erdei Mihai, Erdei Pavel, Erdei Petru, Farkaş Gheorghe, Farkaş Ioan, Farkaş Ioan, Farkaş Iosif, Farkaş Mihai, Fătu Nicolae, Fekete Gheorghe, Fekete Ioan A Gheorghii, Firez Ioan Catrina, Firez Ioan, Fişcher Petru – minorii lui, Gabor Teodor, Gal Teodor, Gerdan Ioan, Gavriş Alexandru – minorii lui, Gavriş Gheorghe, Gavriş Ioan, Holczman Ioan, German Teodor junior, German Vasilie, Geran Emeric – minorii lui, Grama Gavrilă, Here Ioan, Ignaţ Ioan, Ig-naţ Mihai, Ileş Andrei, Ileş Gavrilă, Ileş Gheorghe, Ileş Ioan, Ileş Petru – văduva lui, Iovan Alexandru junior, Iovan Ioan, Iovan Mihai junior, Iovan Teodor, Iovan Vasilie, Iuhasz Andrei a Lupii, Kardoş Ioan – văduva lui, Kállai Ioan, Kelemen Gheorghe, Kin-dle Iosif, Kindle Ioan, Kohn Bela, Kovacs Alexandru, Kovacs Dumitru creţu, Kovacs Ioan hoiţu, Kovacs Ioan gipiş, Kovacs Moisie Bogar, Ladanyi Ştefan, Loţi Andrei, Loţi Ioan, Loţi Ius-tin, Laşco Petru, Leghezău Ioan, Leghezău Teodor, Magău Du-mitru, Magău Ioan, Moga Petru, Maior Pavel, Marna Ioan, Man-ye Petru, Maliţa Andrei, Maliţa Iacob, Maliţa Ioan Pavelii, Maliţa Petru Moca, Maliţa Petru, Maliţa Petru Pinica, Maliţa Teodor Moca, Maliţa Vasilie, Meiszaros Petru, Mihuţ Andrei, Mihuţ Pe-tru, Modoc Gheorghe – minorii lui, Moldovan Gheorghe, Matei Alexandru, Matei Andrei, Matei Ioan ştiriţu, Matei Petru, Măr-cuş Ioan senior, Mărcuş Vasilie, Moca Nicolaie, Martin Andrei, Maghiar Andrei, Maghiar Dumitru, Maghiar Emeric, Maghiar Gavrilă, Maghiar Ioan Conoloş, Maghiar L. Mihai, Maghiar Mi-hai, Maghiar Ioan, Maghiar Petru Conoloş, Maghiar Vasilie, Na-ciadi Florian, Naciadi Ioan, Naciadi Mihai, Nagy Gavrilă, Nagy Mihai, Negruţ Alexandru, Nichita Gligor, Nichita Ioan, Nichita Teodor, Oprea Gheorghe, Oros Gligor, Oros Paul, Oszvald Ioan – minorii lui, Pacula Ioan, Pantea Teodor – minorii lui, Pop Du-mitru, Pop Gheorghe junior, Pop Gheorghe, Pop Ioan, Pop Iosif, Pop Iuliu, Pop Teodor, Pop Teodor, Păjuca Chişvasi Ioan, Petö Nicolai – invalid, Petruţ Iosif, Penzeş Ludovic, Pituţ Dumitru, Pituţ Florian, Pituţ Ioan Flonţia, Pituţ Ioan – minorii lui, Pituţ Mihai, Plainer Ludovic, Parcziş Carol, Pui Petru, Puşcaş Ghe-orghe, Puşcaş Ioan, Raţ Gheorghe, Raiti Dumitru, Raiti Ioan, Roman Ioan, Rotar Petru, Szirb Ioan, Szabo Ioan, Szabo Ioan, Szabo Francisc, Szabo Ludovic, Szabo Petru Chişiridanu, Szabo Teodor, Szasz Ştefan – văduva lui, Schüler Martin – minorii lui, Sfârlea Ioan, Sfârlea Gheorghe, Szălăjan Nicolai, Szel Francisc, Şereş Teodor, Şipoş Ioan, Szilaghi Andrei, Szilaghi Emeric, Szi-laghi Petru, Şim Vasilie Drimba, Simoc Vasilie, Sărăcian Rudolf, Stanciu Iacob, Şuteu Ioan, Şuteu Teodor, Stoica Gavrilă lila, Stoica Ioan – văduva lui, Stoica Ioan – văduva lui, Stoica Mihai, Stoica Mihai, Stoica Mihai, Stoica Nicolae, Stoica Nicolae, Sto-ica Z. Petru, Stoica Teodor bubi, Tarsoly Ludovic, Ţigle Petru, Tiponuţ Gheorghe, Tocai Teodor, Torje Mihai bonfi, Torje Te-odor Zaharie, Torje Teodor, Torjoc Andrei Sârbu, Torjoc Du-mitru Uri, Torjoc Dumitru Husar, Torjoc Dumitru Paicu, Tor-


expropriate s-au încheiat pe 25 aprilie 1929 şi nu au fost contestate de către niciuna dintre părţi118.

În aprilie 1929 se va derula o a doua etapă de împroprietăriri. Un număr de 114 persoane au fost înzestrate cu câte 1 jugăr şi 800 stânjeni119, însumând

joc Dumitru peterson, Torjoc Dumitru, Torjoc Florian, Torjoc Gavrilă banfi, Torjoc Gavrilă, Torjoc Ioan torgok, Torjoc Ioan junior, Torjoc Ioan Bacter, Torjoc Mihai, Torjoc Mihai torgok, Torjoc Mihai bacter, Torjoc Petru bacter, Torjoc Ştefan Bacter, Torjoc Teodor Sârbu, Torjoc Teodor Peştei, Torjoc Teodor todei, Toth Andrei, Toth Dumitru, Toth Emeric, Toth Petru – văduva lui, Toth Petru, Totoran Andrei, Totoran Grigoriu – mi-norii lui, Totoran Ioan, Totoran Ioan bătrânu, Tripa Gheorghe, Ungur Andrei, Ungur Gligor Pişcolău, Ungur Gligor, Ungur Ilie, Ungur Teodor, Varadi Gavrilă, Varga Ludovic, Vaşadi Ioan, Vereş Alexandru, Vereş Crăciun, Vereş Gheorghe, Vereş Ioan, Vesa Gheorghe, Vidican Ioan Gojombi, Vidican Vasilie, Zaharie Gavrilă, Zaharie Ilie, Jordan Ioan, Jordan Teodor Cincki, Jurca Ioan – minorii lui, Jurca Ioan Mande, Jurca Teodor – văduva lui, Torje Petru Banfi şi Borşi Ladislau118 Certificatul nr. 170/1929 al Comisiei Judeţene Bihor pen-tru Exproprieri şi Împroprietăriri. Cf. Ibidem, f. 11119 „Tablou despre sătenii împroprietăriţi, cu arătarea sumelor datorite drept preţ al loturilor şi speze de măsurătoare”, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 215/1929-’37, f. 82-84: Alfoldi Ludovic, Arani Ioan, Ardelean Florian, Bagi Ale-xandru, Balog Alexandru, Balog Carol, Balog Gheorghe, Bece Lingurar Ioan, Bende Paul, Balog Dumitru, Balog Petru, Botoc Kalman – văduva lui, Bradea Neculai, Borţan Gheorghe, Colecs Ludovic, Cozman Lazăr, Crăciun Ioan, Crăciun Ioan junior, Crăciun Ioan senior, Creţ Dumitru, Costan Ioan, Costin Ioan, Chiş Petru, Csap Iosif, Covacs Iosif, Kövari Ioan, Kövari Ghe-orghe, Deliman Gheorghe, Kiss Iosif, Devedics Ioan – văduva lui, Drimba Teodor, Drila Neculai, Elek Francisc, Emödi Ioan, Erdeli Emeric junior, Erdeli Emeric senior, Fazekas Sigismund, Gabo Daniel, Ghelan Alexandru, Gitye Florian, Gherman Iosif, Gui Gheorghe, Gurbedan Andrei, Györfi Ştefan, Hegedüs Ale-xandru, Here Petru, Herpan Gheorghe, Horvath Ludovic, Izso Mihail, Jozsa Andrei, Ladanyi Emeric, Lucaci Mihai, Mândraş Gheorghe, Majoroş Eugen, Mangra Gheorghe, Mateiaş Florian, Marc Ioan, Moca Dumitru, Mogyoroşi Petru, Mocsan Lucaciu, Monea Tomaş, Moldovan Ioan, Muranyi Iosif, Musca Gavril, Bagy Alexandru, Nagy Carol, Nagy Emeric, văduva lui Nagy Iosif născută Molnar Iuliana, Noje Ioan, Olah Emeric, Oşor-han Dumitru, Pantea Dumitru, văduva lui Pantea Ioan născută Gitea Catiţa, Pantea Ioan, Pislea Teodor, Pop Alexandru, Pop Dumitru, Pop Coloman – văduva lui, Pop Gheorghe, Pop Ioan, văduva lui Pop Mihai născută Bodiş Floarea, Popa Teodor, Pu-goş Francisc, Pusta Petru, Putoran Iosif, Revesz Florian, Roman Gheorghe, Sala Costan, Serac Aurel, Serfözö Gavril, Szabo Ale-xandru, Szabo Emeric, Szabo Ludovic, Szel Emeric, Szentmiclo-uşi Neculai junior, Szentmiclouşi Neculai senior, Szentmiclouşi Petru junior, Szentmiclouşi Pteru senior, Szöke Andrei, Szucs Gheorghe, Ţin Gheorghe, Tincău Florian, Tincău Ioan junior, Tincău Ioan senior, văduva lui Tiponuţ Petru născută Abrudan Maria, Tocsi Dumitru, Toia Gheorghe, Toth Iuliu, Terb Mihai – văduva lui, Vanc Neculai, Vanc Emeric, Vaşadi Alexandru şi

175 jugăre şi 949 stânjeni, răscumpărat3 cu 112030 lei, plus 21120 lei speze de măsurare120. În aceeaşi lună, în baza Legii IOVR, au mai fost împroprietărite 36 de persoane121, majoritatea cu câte 3 jugăre, însumând 104 jugăre şi 1204 stânjeni122. Pe 8 iunie 1929, Capitlul a fost consemnat de către Direcţiunea Creditului Ipotecar din cadrul Ministerului Agriculturii să-şi ridice contravaloarea bănească a moşiei expropriate123. În octombrie, debitul scadent către fostul proprietar, pentru „păşunea comunală”, era de 164571 lei plus 31380 lei speze de măsurare124. Alte 163 de persoane au fost împroprietărite cu locuri de casă în pusta Iclod125, în suprafaţă totală

văduva lui Vilingh Francisc născută Modi Rita120 Ibidem, f. 80121 „Tablou despre sătenii împroprietăriţi, cu arătarea sume-lor datorite drept preţ al loturilor şi speze de măsurătoare”, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 215/1929-’37, f. 92-92V: Fersigan Ştefan, Goia Emeric, Fălticica Dezideriu, Silaghi Gavril, Negruţ Vasile, Oşvath Gavril, Şimon Mihai, Ma-gyari Ioan, Benkö Alexandru, Kis Carol, Lucaci Teodor, Silagyi Ioan, Lucaci Constantin, Fazekaş Mihai, Zac Mihai, Luncan Vasile, Truţa Grigore, Orban Carol, Nagyi Alexandru, Popdan Ioan, Sime Florian, Balaj Andrei, Lucaci Dumitru – văduva lui, Laurenţiu Victor – văduva lui, Ardelean Neculai – văduva lui, Pop Ioan – văduva lui, Hofman Gheorghe – văduva lui, Covacs Emeric – văduva lui, Zinz Vasile, Popa R. Neculai, Rapcsa Mi-hail, Secrieriu Ilie, Albu Gheorghe, Coş Iosif, Varadi Petru122 Ibidem, f. 90-91123 Ibidem, f. 17124 Ibidem, f. 37125 „Tablou de locuitorii cărora li s-a atribuit locuri de casă în vatra satului, parcelată din terenul expropriat din moşia Iclod, fostă proprietate a Capitlului Romano-Catolic Oradea”, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 215/1929-’37, f. 44-47: Acher Edmund, Achim Ioan, Albuţ Nicolae, Ardelean Ioan, Balcus Emeric, Barna Ioan, Bomer Petru, Berti Mihai, Bi-luţa Ioan, Bite Ioan Cheri, Blaga Florian, Bodea Dumitru, Boloş Gavril, Baros Mihai, Boţ Mihai, Botoş Mihaiu, Cana Ioan, Cana Dumitru, Câmpian Teodor, Copăcean Dumitru, Carţiş Ghe-orghe – văduva lui, Căvăşdan Alexandru, Căvăşdan Dumitru, Kirluţa Dumitru, Chirliga Teodor, Chişvasi Alexandru, Chişva-si Ioan, Chişvasi Mihai, Chişvasi Petru, Dorner Iosif, Dorner Petru, Dume Petru, Farkaş Ioan – văduva lui, Farcaş Gheorghe Postoş, Farcaş Ioan, Fărăgan Iosif – văduva lui, Fechete Ghe-orghe, Fechete Gheorghe bucaş, Fechete Mihaiu – văduva lui, Firez Alexandru, Firez Ioan, Gherdan Iosif, Geran Emeric – so-ţia lui, Grosz Florian, Hechler Martin – văduva lui, Hegedüs Ştefan, Hendre Gheorghe, Here Ioan, Holtzmann Ioan, Holtz-mann Anton, Holtzmann Alexandru, Holtzmann Iosif, Holtz-mann Iosif, Ilieş Petre, Ionuţ Dumitru, Iovan Alexandru, Iovan Ioan, Iovan Teodor, Kindle Ioan, Kovacs Alexandru, Kovacs Dumitru, Leghezău Ioan, Letz Teodor, Leucuţa Nicolae, Lu-caci Andrei, Lopaner Ioan, Maliţa Petru, Maliţa Teodor, Matei Alexandru, Mărcuş Alexandru, Mărcuş Ioan, Meszaros Petru,

Sanctus Andreas60

239310 metri pătraţi, în valoare de 478620 lei, preţ de răscumpărare, plus 19680 lei speze de măsurare126. De asemenea, în 1932, şapte persoane au fost împroprietărite cu locuri de casă127, de câte 1439 metri pătraţi, în suprafaţă totală de 10073 metri pătraţi, la suma de 10073 lei, preţ de răscumpărare, plus 840 lei speze de măsurare128. În iulie 1932, a mai fost împroprietărit cu 5 jugăre locuitorul Gheorghe Popa Grama, pentru 3150 lei, preţ de răscumpărare, şi 600 lei speze de măsurare129. În martie 1933, au mai fost împroprietărite zece persoane130, cu loturi cuprinse între 2 jugăre 320 stânjeni şi 6 jugăre 360 stânjeni, cu o suprafaţă totală de 47 jugăre şi 837 stânjeni, la un preţ de răscumpărare de 55127 lei,

Mlatevan Francisc, Monasterian Leon, Martin Dumitru, Ma-ghiar Alexandru, Maghiar Dumitru, Magău Dumitru, Maghiar Ioan, Maghiar Ioan – soţia lui, Maghiar Mihai, Maghiar L. Petru, Maghiar Petru Canaloş, Mărcuş Florian, Murdravat Ile, Naciadi Florian, Nagy Mihaiu, Nichita Gligor, Nichita Ioan – văduva lui, Osvald Ioan – văduva lui, Osvald Mihaiu, Pacula Ioan, Partin Teodor, Pop Teodor, Petö Nicolae, Petruţ Iosif, Pituţ Dumi-tru, Pui Petru, Roiti Dumitru, Roman Ioan, Rotar Petru, Sârb Ioan, Sabău Ioan, Sabău Francisc, Sabău Ludovic, Sabău Petru, Szakacs Vincze, Schimdt Anton, Schwartu Ignat – văduva lui, Sfârle Florian, Sfârle Gheorghe, Selegean Nicolae, Şipoş Ioan, Silaghi Emeric, Silaghi Iosif, Silaghi Petru, Simtion Gheorghe, Sur Vasilie, Solomie Teodor, Şuteu Dumitru – văduva lui, Şuteu Ioan, Şuteu Teodor, Stoie Gavril, Stoie Mihai – văduva lui, Stoie Mihai, Stoie Nicolae, Stoie Vasilie, Tobiaş Petru, Torje Gavril, Torje Ioan, Torje Petru, Torjoc Andrei, Torjoc Andrei Sârbu, Torjoc Dumitru, Torjoc Dumitru Petardar, Torjoc Dumitru, Torjoc Gavril, Torjoc Florian, Torjoc Mihaiu tata, Torjoc Mi-haiu, Torjoc Petru, Torjoc Teodor Sârbu, Torjoc Teodor Barjoc, Tota Petru – văduva lui, Topa Valentin, Totoran Andrei, Totoran Ioan, Ungur Gligor, Ungur Gligor Creţ, Ungur Teodor, Vaşadi Ioan, Vaczi Aladar, Vesa Gheorghe, Vidican Ioan, Vidican Petru, Vidican Teodor, Vlad Alexandru, Zachar Ioan, Zachar Teodor şi Jurca Ioan – văduva lui126 Ibidem, f. 40127 „Tablou de locuitorii cărora li s-a atribuit locuri de casă în vatra satului, parcelată din terenul expropriat din moşia Sântan-drei, fostă proprietate a Capitlului Romano-Catolic”, în AN-DJ-Bh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 215/1929-’37, f. 50: Cristea Ioan, Cristea Petru, Cristea Dumitru Baicu, Jurca Flori-an, văduva lui Chişvasi Teodor născută Butca Ecaterina, văduva lui Creţ Petru născută Silaghi Elena, văduva lui Creţ Gheorghe născută Torje Catiţa128 Ibidem, f. 48129 Ibidem, f. 51-52130 „Tablou despre sătenii împroprietăriţi, cu arătarea sume-lor datorite drept preţ al loturilor şi speze de măsurătoare”, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 215/1929-’37, f. 62: Nicodim Bucurenciu, Farcu Gheorghe, Ioan Sfârlea, Ioan Podoabă, Maria Bergheş, Eraclie Mircescu, Andor Antoniu, An-drei Berczi, Szigheti Iosif, Faur Mihai

plus 5760 lei speze de măsurare131. În aprilie 1934, în baza Legii IOVR132, au mai fost împroprietărite şase persoane133, cu loturi cuprinse între 2 jugăre 2400 stânjeni şi 4 jugăre 4800 stânjeni, însumând o suprafaţă de 20 jugăre, socotite la un preţ de 24000 lei, plus 2400 lei speze de măsurare134.

În cartea funciară deschisă pe 14 iulie 1927 în urma împroprietăririlor din Palota au fost notate 45 noi parcele însumând 27 jugăre şi 1164 stânjeni (15 ha şi 9562 m)135. Dintr-o adresă a Secţiei Cf din cadrul Judecătoriei Urbane Oradea, din 15 aprilie 1937, aflăm că toate parcele notate în cartea funciară sunt intravilane, adică locuri de casă de câte 400 stânjeni, şi că ele au fost dezmembrate din patru mari loturi care au fost expropriate din fostele proprietăţi moşiereşti136.

Statului i-au fost atribuite două loturi, unul pentru vechea Societate culturală „Astra” (174/1), altul pentru Casa Naţională (644/8), adică pentru ceea ce astăzi s-ar numi „cămin cultural”. Situaţia poate fi întâlnită în toate comunele din Bihor, autorităţile de la Bucureşti fiind interesate să contracareze procesul de maghiarizare derulat de regimul maghiar începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cu alte cuvinte, guvernarea românească a întreprins toate demersurile pentru reculturalizarea populaţiei Ardealului în spiritul valorilor culturale şi istorice naţionale.

Comuna Palota, ca entitate administrativă, a primit şapte loturi pentru trebuinţele gospodăreşti (174/2, 174/8, 174/9, 464/9, 644/2, 753/7 şi 753/19), Comunitatea foştilor urbarialişti (foştii iobagi) a fost înzestrată cu trei loturi intravilane (464/1, 644/1 şi 753/1), restul loturilor fiind repartizate unui număr de 34 de localnici137.

131 Ibidem, f. 60-61132 Institutul Orfanilor şi Văduvelor de Război – n.n. Augustin Ţărău133 „Tablou despre sătenii împroprietăriţi, cu arătarea sume-lor datorite drept preţ al loturilor şi speze de măsurătoare”, în AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 215/1929-’37, f. 67: Tabora Gheorghe, Labonţiu Gheorghe – orfanii lui, Matei Ioan – orfanii Dumitru, Mihai, Maria, Bucuran Petru – orfana Floarea, Nichita Mihai – orfanii Maria, Ioan, Florea Petrescu – orfanii lui134 Ibidem, f. 65135 AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 199/1927, f. 1136 Dosar 845/1937, încheierea 4124/1937 a Judecătoriei Urbane Oradea. Cf. AN-DJBh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 199/1927, f. 2137 Statul Român – „Astra” (174/1), Comuna Palota (174/2),


Bihorul, cu o suprafaţă totală de 746.700 ha, la acea vreme138, din care 305.671 ha arabil, avea 15.645 hectare în mâinile moşierilor, iar 290.026 hectare în mâinile micilor proprietari. Din totalul suprafeţei arabile, cerealele ocupau 245.642 hectare, repartizate astfel: grâul ocupa 112.788 hectare, cu o producţie de 1.144.780 chintale, producţia medie la hectar fiind de 10,1 chintale; porumbul ocupa 88.851 hectare, cu o producţie de 731.147 chintale, producţia medie la hectar fiind de 8,2 chintale; secara ocupa 17.624 hectare, cu o producţie de 186.727 chintale, producţia medie la hectar fiind de 10,6 chintale; ovăzul ocupa 15.439 hectare, cu o producţie de 146.208 chintale, producţia medie la hectar fiind de 9,5 chintale; orzul ocupa 10.535 hectare, cu o producţie de 99.826 chintale, producţia medie la hectar fiind de 9,5 chintale; sorgul ocupa 209 hectare, meiul 188 hectare, iar hrişca 8 hectare. Fâneţele cultivate şi alte culturi furajere ocupau 34.084 hectare, fâneţele naturale 37.520 hectare, păşunile 108.487 hectare, iar legumele şi zarzavaturile ocupau 7.384 hectare. Livezile de pruni ocupau 2.312 hectare, iar alte culturi pomicole 1.603 hectare. Viile se întindeau pe o suprafaţă de 5.547 hectare, iar pădurile 221.333 hectare139.

După reformă, s-au construit multe case, s-au format patru străzi cu circa 170 de case. Pentru

Kötting Iosif (174/3), Pollmann Anton (174/4), Schmidt Ioan (174/5), Oswald Iosif (174/6) – de 50 ani, Heckler Ioan (174/7), Comuna Palota (174/8 şi 174/9), Comunitatea foşti-lor urbarialişti (464/1), Pollmann Iosif (464/2), Kindle Fran-cisc (464/3) – de 34 ani, Heilmann Ioan (464/4), Schimdt Ioan boco (464/5) – de 36 ani, Parisec Iosif (464/6), Schmi-dt Francisc (464/7), Kötting Jacob (464/8), Comuna Palota (464/9), Comunitatea foştilor urbarialişti (644/1), Comuna Palota (644/2), Kindle Francisc a lui Nicolae (644/3), Oswald Iosif (644/4) – de 41 ani, Heckler Nicolau (644/5), Pollmann Ioan (644/6), Zsembeczky Paul (644/7), Statul Român – Casa Naţională (644/8), Comunitatea foştilor urbarialişti (753/1), Nociadi Mihai (753/2), Hornung Anton (753/3), Tóth Ludo-vic (753/4), Heilmann Iosif (753/5), Nilgesz Iosif (753/6), Comuna Palota (753/7), Ferenbach Petru (753/8), Covaci Ioan (753/9), Stein Róni – soţia lui, născută Parisec Maria (753/10), Ciora Florian (753/11), Dörner Ioan (753/12), Tyi-for Ioan – soţia lui, născută Bocsanyi Ecaterina (753/13), Creţ Iosif (753/14), Dörner Nicolae (753/15), Kinle Francisc a lui Sándor junior (753/16), Csicsmányi Ioan (753/17), Schmidt Mihai senior (753/18), Comuna Palota (753/19). Cf. AN-DJ-Bh, fond Consilieratul Agricol Bihor, dosar 199/1927, f. 3138 În anul 1925, în urma noii împărţiri administrativ terito-riale a ţării, plasa Valea lui Mihai, aparţinând Bihorului, a fost arondată judeţului Sălaj – n.n. Augustin Ţărău139 Constantin C. Giurescu, loc. cit., p. 62

pământul primit prin reformă se plătea 1000 lei pentru o holdă până în anul 1927. Pentru plata pământului oamenii se împrumutau de la bancă, plata fiind în rate, iar în 1932, prin conversiune, cei care n-au putut plăti au fost iertaţi de datorii.

III.6. Anii celui de al doilea război mondial, discriminări, holocaust

În preajma celui de-al II-lea război mondial locuitorii satului au urmărit cu teamă evenimentele politice interne şi externe ce se succedau într-un ritm alert. În perioada anilor 1934-1940, în centrul politicii externe a cercurilor conducătoare din România a stat dorinţa de a se menţine statuquo-ul teritorial obţinut în urma Păcii de la Paris, mai ales că Ungaria şi Bulgaria, încurajate de Germania hitleristă, aveau pretenţii teritoriale în legătură cu ţara noastră.

Propaganda revizionistă maghiară căuta să convingă lumea că tratatul de la Trianon ar fi fost o intervenţie nedreaptă, arbitrară şi inoportună în

Regele Carol al II-lea

Sanctus Andreas62

istoria Ungariei140. De aceea populaţia românească a protestat vehement împotriva acestor tendinţe revizioniste. Locuitorii plasei Centrale a judeţului Bihor au organizat o mare demonstraţie de protest la 27 noiembrie 1932141, miting la care au participat şi reprezentanţi ai locuitorilor Sântandreiului. Vorbitorii, în cuvântul lor, au lansat un mesaj îngrijorător cu această ocazie: „Avertizăm energic pe toată lumea, că graniţa de vest este apărată de zidul puternic al conştiinţei româneşti şi peste acest zid nu se trece”. Sătenii noştri au participat şi la demonstraţia din 28 mai 1933, care a avut loc tot la Oradea, eveniment la care au cerut din nou respectarea tratatelor de pace şi a „caracterului românesc al acestor plaiuri de la graniţa românismului”142.

În scopul apărării ţării, în 1934, guvernul român a organizat în vestul ţării edificarea unei linii strategice de apărare fortificată, „linia Carol”, prevăzută cu un canal adânc, menit să oprească înaintarea blindatelor, şi o reţea de cazemate din beton armat prevăzute cu baterii de artilerie. „Şanţul Anticar”, cum este cunoscută în limbajul popular această linie, trecea pe la răsărit de localitatea Sântandrei, la o distanţă de circa un km. O serie de gospodari, ai căror terenuri agricole se aflau în perimetrul acestui obiectiv militar,

140 Alexandru Olteanu, Op. cit., p. 45141 Lazăr Iacob, Teodor Neş, Ştefan Mărcuş, Bihorul strajă la hotare, Oradea, 1933, p. 103142 Ibidem, p. 107

au fost expropriaţi, iar alţii au luat parte la lucrările de săpare a şanţului şi la cele de zidire a cazematelor, conştienţi că în felul acesta contribuie la apărarea ţării. Linia fortificată s-a dovedit inoperabilă datorită poziţiei Germaniei şi a Italiei exprimate la Viena, care la 30 august au hotărât ca începând cu data de 6 septembrie 1940 nordul-vestul Transilvaniei să fie cedat Ungariei horthyste143.

Dinamica extremei drepte în perioada interbelică, materializată prin accederea la putere a partidelor de orientare fascistă într-o serie de state, a demonstrat fragilitatea sistemului conceput la complexul conferinţelor de pace de la Paris144. Construcţiile strategice ale României, articulate pe parteneriatul militar cu ţările vecine din spaţiul central şi est-european, „Mica Antantă”, cu Cehoslovacia şi Iugoslavia, realizată între 1920-1921, respectiv „Antanta Balcanică”, în formulă cu Grecia, Iugoslavia şi Turcia, în 1934, s-au dovedit efemere, pe măsură ce nazismul câştiga tot mai mult teren în Germania.

În 1940, teritoriul românesc a devenit subiect de partaj în tratativele secrete purtate de cei doi coloşi, Germania şi Uniunea Sovietică, care paradoxal, în

143 Traian Bunescu, Lupta poporului Român împotriva dictatu-lui fascist de la Viena, Bucureşti, 1971, p. 110144 Material publicat de Ţărău Augustin, în parte cu Constan-tin Moşincat, în volumul 1940. Evacuarea Ardealului de Nord, Editura Tipo MC, Oradea, 2005, şi împreună cu Nicolae Mihu, în anuarul Crisia, al Muzeului Ţării Crişurilor

Ruinele unei cazemate din linia lui Carol


ciuda diferenţelor de sistem, aveau în comun aceeaşi politică expansionistă. Cu toate că la declanşarea celei de a doua conflagraţii mondiale România îşi declarase neutralitatea, deasupra aspiraţiilor naţionale, fireşti, ale populaţiei româneşti au tronat interesele imperia-liste ale celor două state145. Dacă Uniunea Sovietică a rezolvat tranşant „diferendul” de graniţă cu noi, prin intermediul ultimatumului de la 26 iunie 1940, Ger-mania, interesată în special de potenţialul petrolifer al ţării noastre, a urmat calea satisfacerii pretenţiilor teritoriale emise de vecinii noştri, Ungaria şi Bulgaria, reuşind astfel, într-un mod indirect, să-şi subordone-ze Bucureştiul sferei sale de putere146.

Dictatul de la Viena, urmat de perioada ocupaţiei horthyste a Ardealului de Nord, sunt fără îndoială cele mai negre pagini ale istoriei noastre. Niciodată popo-rul nostru nu a fost mai urgisit ca în perioada respecti-vă. Presiunea politico-diplomatică, conjugată cu ame-

145 Robert Coulondre, „Din câte am aflat, Germania şi Rusia au convenit asupra împărţirii Europei de est şi sud-est!”, în Româ-nia cu şi fără Antonescu, Editura Moldova, Iaşi, 1991, p. 26-28146 Andreas Hillgruber, Ultimatumul sovietic din 1940, în Ro-mânia cu şi fără Antonescu, p. 83-87

ninţarea militară directă la toate graniţele ţării, au silit România să accepte grave cesiuni teritoriale147.

Populaţia României, înainte de declanşarea valului de pretenţii teritoriale invocate de către ţările vecine, se cifra la 18.057.028 de suflete, pentru ca la finele anului 1940 să înregistreze 11.895.711, cumulând o pierdere de 6.161.317 de cetăţeni. În teritoriul cedat Uniunii Sovietice au rămas 3.409.669 de suflete, în cel revendicat de Ungaria 2.388.774, iar în Cadrilaterul cedat Bulgariei 362.874. Din punct de vedere al procentajului reprezentat de populaţia românească intrată sub stăpânire străină, în URSS rămăseseră 1.787.364 de români, în Ungaria 1.173.479 şi în Bulgaria 69.085 de români148.

Judeţul Bihor şi-a pierdut partea sa de nord. Dimensiunile raptului teritorial au fost surprinse într-un prim bilanţ realizat de Prefectura Bihor-Beiuş imediat după strămutarea ei de la Oradea, dar cele

147 Mihail Manoilescu, Dictatul de la Viena, Editura Enciclo-pedică, Bucureşti, 1991, passim148 *** Modificările produse în populaţia României prin ocuparea teritoriilor de către U.R.S.S., Ungaria şi Bulgaria, Institutul Cen-tral de Statistică, Bucureşti, 1942

Pierderile teritoriale suferite de România în anul 1940

Sanctus Andreas64

mai exacte date se regăsesc în statistica întocmită la 18 februarie 1941 de către profesorul Constantin Martinovici de la catedra de Economie rurală a Facultăţii de Agronomie Cluj-Timişoara. Plasa Aleşd a pierdut 39 de localităţi, plasa Centrală 33, Marghita 44, Salonta zece, Săcuieni 11, Sălard 29, Tileagd 17, la care se adăugau oraşele Salonta şi Oradea. În total, intraseră în componenţe Ungariei 185 de localităţi în care trăiau 322.331 locuitori149.

Semnalul ocupării teritoriului Transilvaniei de Nord a fost dat în seara zilei de 4 septembrie, prin ordinul de zi transmis de Horthy Miklos trupelor maghiare. Armatele I şi II ungare au ocupat spaţiul în cauză, în nouă etape, în intervalul 5-13 septembrie, iar administraţia militară s-a instalat aici în data de 12 septembrie 1940, aşa după cum era prevăzut în Ordinului Consiliului de Miniştri 6440/1940150. Armata a II-a, cu un efectiv de 102.000 militari a operat în zona Oradea-Cluj, iar Armata a I-a, cu 208.000 militari, a operat la Nord-Est de prima. Avansarea ungurilor în Transilvania a fost preconizată să se desfăşoare pe parcursul a nouă zile, începând cu data de 5 septembrie, ora 7, când prima unitate ungară a trecut frontiera pe la Sighetu Marmaţiei.

149 AN-DJBh, fond Prefectura judeţului Bihor-Actele Subprefec-tului, dosar nr. 3959/1941, f. 1-4.150 Grecu Dan, Românii în companiile de muncă ungare din Ar-dealul ocupat (1940-1944)

Marşul trebuia să fie încheiat la 13 septembrie, după miezul nopţii. În Transilvania interioară, datorită nesincronizărilor ivite, ungurii au înregistrat unele întârzieri în atingerea obiectivelor propuse, încât comandamentul maghiar s-a văzut nevoit să trimită înainte, de pe linia Cluj-Dej-Năsăud, spre Sfântu Gheorghe, Corpul Rapid Ungar (Gyorshadtest), pentru a securiza frontiera răsăriteană. Grosul unităţilor n-a ajuns la destinaţie decât pe 18 septembrie. Cele nouă etape de înaintare, cuprindeau fiecare câte un spaţiu de aproximativ 40-80 kilometri, urmând traseul unor segmente de cerc, concentrice, dinspre frontiera nordică spre cea sudică.

Până pe data de 14 septembrie, Prefectura reuşise să întocmească un tablou, mai mult decât grăitor pe marginea dimensiunilor dramei, teritoriale şi umane, suferite de judeţul Bihor ca urmare a aplicării samavolnicului Dictat. Urmând hotarele unor comune rămase României, devenite acum localităţi de graniţă, noua frontieră descria un arc de cerc pe direcţia Sud-Vest, de-a lungul şoselei Arad-Oradea, înspre Nord-Est, urmând cursul Crişului Repede, pe axa Ant-Regina Maria-Ciumeghiu-Tulca-Homorog-Ianoşda-Miersig-Şauaieu-Hidişelu de Jos- Hidişelu de Sus - Felcheriu - Sântelec - Sărand - Chijic - Borşea - Tilecuş - Hotar - Subpiatră - Călăţea şi Damiş151.

151 Idem, dosar 2/18523/1940, f. 283, 286, 294-296

Oradea în toamna anului 1940


Aşa cum aminteam, un prim bilanţ indica căderea completă în mâinile ungurilor a plaselor: Marghita cu 44 comune, Săcuieni cu 11 comune şi Sălard cu 29 comune. Din plasa Salonta au mai rămas în România notariatele: Ant, Arpăşel, Boiu, Ciumeghiu, Ghiorac, Homorog, Tămaşda cu comuna Regina Maria şi Tulca. Din plasa Centrală a rămas la noi numai notariatul Mierlău, cu comunele: Hidişelu de Jos, Hidişelu de Sus, Şumugiu, precum şi comunele Şauaieu, Sântelec şi Felcheriu, dar al căror sediu notarial căzuse în Ungaria. Din plasa Aleşd ne-au mai rămas, fără sedii notariale, comunele Damiş, Călăţea şi Dobricioneşti, iar din plasa Tileagd, circumscripţia notarială Şerghiş, cu comunele: Şerghiş, Surduc, Fâşca şi Vârciorog. Tot din această plasă ne-au rămas, dar cu sediile notariale în Ungaria, comunele: Hotar, Subpiatră, Tilecuş, Sărand, Chijic, Borşa, Copăcel.

Cifra finală se ridica la 82 circumscripţii notariale cu 182 comune rurale pierdute în favoarea Ungariei, respectiv 61 circumscripţii notariale cu 238 comune rurale şi comuna urbană Beiuş rămase României. Teritoriul Bihorului românesc avea o suprafaţă de 4390 kilometri pătraţi, cu o populaţie de 220259 locuitori

După instalarea lor în Ardeal, autorităţile maghiare au trecut la aplicarea unui program de măsuri de natură economică şi socială, îndreptate împotriva populaţiei româneşti şi evreieşti, având ca finalitate modificarea valorilor balanţei etnice152. O parte a populaţiei a fost expulzată şi deportată iar o altă parte s-a refugiat în România. Numai în judeţul Bihor cifra acestora se ridică la peste 30.000 de români153. Dintre cei rămaşi, mulţi au fost încorporaţi în armata maghiară ori au fost concentraţi în detaşamentele de muncă din Ungaria.

Pe plan economic, guvernul maghiar a promovat o serie de acţiuni ce urmăreau îngrădirea activităţii întreprinzătorilor români şi evrei prin retragerea brevetelor de industrie şi comerţ într-o proporţie de 99%, prin simpla menţiune „s-a constatat că este valah sau evreu”154, conjugate cu operaţiunile de desfiinţare a efectelor reformei agrare din anul 1921, pusă în aplicare de autorităţile româneşti în perioada

152 Grecu Dan, Ardealul de Nord în timpul administraţiei ungare (septembrie 1940-octombrie 1944)153 AN-DJBh, fond Prefectura judeţului Bihor-Beiuş, dosarele 16-24/1942.154 Crişana, nr. 72/3 aprilie 1946

interbelică155. Locul celor care şi-au părăsit vetrele a fost luat de cei aproximativ 40.000 de colonişti unguri aduşi în zona Crişanei în perioada 1940-1944, „dintre care – spune un raport al Prefecturii judeţului Bihor – numai în Oradea se află 25.000”156.

Închisoarea tribunalului de la Oradea a devenit neîncăpătoare. S-au înfiinţat lagăre speciale pentru români ardeleni din teritoriul „Ungariei” de atunci. „Foarte mulţi deţinuţi şi întemniţaţi au fost eliberaţi numai cu condiţia de a fi iscălit o declaraţie că renunţă de bună voie la cetăţenia maghiară şi că pleacă în România”157. „Locuitorului Pituţ Ioan, domiciliat în comuna Sântandrei, judeţul Bihor, i s-a stabilit domiciliul forţat în comună, cu toate restricţiunile ce decurg dintr-o astfel de măsură. În urma apelului celui în cauză, măsura a fost confirmată şi de Prefectura judeţului Bihor, cu nr. 19.921/1941. Din comuna Sântandrei sunt în total 13 persoane de origine etnică română, cărora li s-a stabilit domiciliul forţat ”158. Bunurile sătenilor şi mijloacele de transport au fost rechiziţionate pentru front, persecuţiile autorităţilor ocupante au aţâţat ura şovină şi naţională între locuitori, ducând la persecutarea românilor.

Un număr mare de locuitori ai Sântandreiului au trecut graniţa şi s-au stabilit în România. Unii au plecat ca să poată da posibilitate copiilor lor să-şi urmeze studiile în şcolile româneşti, alţii au părăsit satul pentru că fuseseră angajaţi în administraţia românească, cei tineri nu au vrut să se înroleze în armata maghiară. Şi-au lăsat aici toate bunurile agonisite şi s-au dus într-un loc necunoscut.

Majoritatea treceau graniţa clandestin prin pădurea dintre Betfia şi Hidişel, punctul de trecere fiind prin satul Păuşa. Din lista lunga a celor care au fugit îi putem aminti pe învăţătorii Negruţ Nicolae, Podgornie şi Ilieş Gheroghe (a Gheorghieş), studenţii Cristea Teodor (a Togher), Roiti Dumitru şi Şereş Ioan, teologii Tăutu Ioan, Matei Ioan, elevii Maliţa Ioan (Ianoşu Dii), Şereş Petru, Totoran Ioan (a Colacului) şi Chişvasi Ioan (a Paicului), ceferistul Drimba Petru, muncitorii Marinescu, Maliţa Ioan (a Bolcuş), subofiţerul Ilieş Ioan, Sabău Matilda (Matilda

155 AN-DJBh, fond Inspectoratul Agricol al judeţului Bihor-Ma-ghiar, dosar nr. 54/1941, passim156 Idem, fond Inspectoratul General Administrativ. Circa VIII Oradea, dosar nr. 818/1946157 Arhivele Naţionale Istorice Centrale-Bucureşti, fond Pre-şedinţia Consiliului de Miniştrii,dosar 43/1942, f. 321158 Ibidem, f. 322

Sanctus Andreas66

Burii), jandarmii Chişvasi Ioan, Tocai Dumitru, gardienii Gabor Dumitru, Gabor Teodor, Chindle Mihai, avocatul Moldovan Dumitru, funcţionarul financiar Vidican Ioan (a Ciuhului)159. Mulţi şi-au schimbat numele, cum a fost cazul familiei Iuhas Ioan, care s-a refugiat la Arad, şi şi-a luat nume românesc de Păcurar Ioan. Fiul lor a fost copil de trupă. După 1944 majoritatea refugiaţilor s-au întors la vetrele lor. Regimul democratic postdecembrist le-a recunoscut statutul de persecutaţi şi în consecinţă le-au acordat anumite facilităţi.

În cursul anului 1942 autorităţile maghiare au dinamitat cazematele pentru a recupera fier-betonul din ele. După război cei care îşi construiau case foloseau la fundaţiile acestora bucăţi din betonul dinamitat. În anii 1943-1944 un număr de circa 40 locuitori au fost trimişi la muncă forţată în Germania şi Ungaria, fie pentru construirea de fortificaţii şi alte obiective militare, fie pentru a produce materiale pentru sprijinirea frontului. Dintre aceştia putem

159 Informaţii furnizate de profesorul Ioan Filip – n.n.

aminti pe Iuhas Teodor, Şuteu Florian, Chişvasi Gheorghe, Gavriş Mihai, Erdeli Mihai, Gherman Ioan, Torjoc Petru, Nichita Teodor, Dărăban Iosif şi alţii. Nichita Teodor a murit acolo.

Bărbaţii tineri care şi-au satisfăcut stagiul militar între anii 1940-1944 au fost încadraţi în armata combatantă şi duşi pe frontul de răsărit, de unde unii nu s-au mai întors niciodată. Este cazul şi tânărului Iuhas Dumitru. Pe alte teatre de război şi-au lăsat osemintele următorii tineri ai satului: Bodea Ioan, Here Ioan - înmormântat în Ungaria, Zaharia Teodor - în Rusia, Gherman Teodor - în Arad, Iuhas Dumitru - în Crimeea, Naghi Alexandru - în Vest 1945, Ilieş Andrei - 1944 în Ungaria, Covaci Dumitru - în Ungaria, Matei Mihai - în Crimeea, Ungur Ioan - în Rusia, Erdeli Dumitru, Nichita Teodor - în Germania, la detaşament de muncă, Vidican Ioan, Iovan Ioan - în lagăr în Rusia, Botoş Petru - în Ungaria, Tăut Iulian - mort la Miskolc 1944, Totoran Andrei - în Rusia, Pop Teodor, Torjoc Nicolae - fratele Turcului, Vaşadi Alexandru - în Odessa, Glodan Ioan - în Crimeea, Porcis Iosif - la Turda 1944, Blaga Dumitru - în Rusia,

Convoi de ţărani români expulzaţi din Bihorul de Nord de către autorităţile maghiare

Convoi de locuitori ai Oradiei expulzaţi de către autorităţile maghiare

Iuhas Dumitru în uniformă militară maghiară


Iordean Ioan - în Ucraina, Iordean Gheorghe - în Ucraina, Boloş Ioan - în Serbia, Maghiar Ioan, Dörner Petru - în Rusia, Oswald Ianos - în Rusia.

În martie 1944, Horty a încercat să negocieze un armistiţiu cu aliaţii. Contraspionajul german a prins de veste, Horty a fost arestat şi i s-a fixat domiciliu forţat într-un castel din vestul Germaniei. Toată această operaţiune s-a desfăşurat cu multă discreţie întrucât amiralul se bucura de o imensă popularitate printre maghiari. Puterea a fost preluată de o organizaţie de extremă-dreaptă „Crucile cu săgeţi (Nyilossi Kereszt)”.

Decretele antievreieşti vor începe să fie emise în mod alert160. Spitalul şi şcolile evreieşti din Oradea sunt rechiziţionate. Evreii sunt obligaţi să poarte pe piept o stea galbenă în şase colţuri. La 3 mai 1944, se înfiinţează ghetoul în care, pe o suprafaţă de 130 de iugăre, au fost înghesuite circa 30.000 de persoane, câte 15-16 într-o cameră. „La 25 mai 1944, a început evacuarea ghetoului. Între 25 mai şi 3 iunie, au fost ridicaţi, în mod planificat zilnic, câte 2.500-3.000 de evrei şi deposedaţi de toate bunurile lor. Evacuarea evreilor din ghetou s-a făcut prin strada Sucevei (denumită după război Strada Martirilor Evrei), în parcul Bălcescu unde au fost înghesuiţi câte 70-80 de persoane în vagoane pentru transportul vitelor - exista atunci o cale ferată electrificată care lega strada Sucevei prin parcul Bălcescu de gara Ioşia. După o călătorie de patru zile în vagoane ferecate, nemâncaţi, fără apă, lipsiţi de minime condiţii de igienă, evreii au fost predaţi germanilor la Kosice şi duşi mai departe în lagărele de exterminare de la Auschwitz-Birkenau. Ajunşi aici, doar aproximativ 10% din cei sosiţi au fost selectaţi temporar pentru muncă, restul au fost imediat gazaţi şi arşi” – relatează muzeografa Tereza Mózes, o supravieţuitoare a lagărului161.

Sub noul regim locuitorii evrei, care nu reuşiseră să fugă din Sântandrei, au fost şi ei ridicaţi şi duşi în lagărele de exterminare. În sat trăia un tâmplar, Kohn Bela, împreună cu soţia, specializat în confecţionarea roţilor pentru căruţe. Fiul lui, Sany, era dus la un detaşament de muncă. Chişvasi Ana, atunci în vârstă de 15 ani, îşi aminteşte că Bela era un om foarte bun. Bătrânul rotar, văzând-o că îi place să toarcă, i-a confecţionat o frumoasă furcă de tors cu roată. Un alt

160 *** Istoria oraşului Oradea, Editura Cogito, Oradea, 1995, p. 472-475161 Ibidem, p. 474

vecin, Matei Alexandru, care avea pe atunci de 14 ani, îşi aminteşte cum familia lui Kohn purta umilitoarea stea galbenă şi cum într-o zi jandarmii maghiari le-au ordonat ca în decurs de o oră să-şi facă bagajul pentru a fi duşi în ghetou, unde li s-a pierdut urma.

În aceeaşi curte locuia, în chirie, tinichigiul Mihe-le Francisc, romano-catolic, căsătorit cu Rozalia, evrei-că, împreună având doi copii, fiica Ţuni, în vârstă de 15 ani, şi fiul Tóni, de 14 ani, ambii botezaţi creştini. În ţi-petele disperate ale copiilor, mama lor Rozalia (Rouza) a fost ridicată şi nu au mai văzut-o niciodată. Ea avea o soră, cunoscută în sat sub numele de „Marişca Jidov” (Schwarz), care locuia la Petré Burii(Ilieş Petru), care a fost şi ea deportată. Politica rasistă a fasciştilor ma-ghiari a făcut patru victime şi la Sântandrei. Faptele de mai sus sunt confirmate şi de Cotca Ana.

Lovitura de stat de la 23 august 1944, în urma căreia România a ieşit din tabăra Axei Berlin-Roma-Tokio, a atras din nourăzbunarea Celui de al Treilea Reich şi a aliatului său maghiar. Pe 11 septembrie, Armata a II-a Tancuri germană şi Armata a III-a ungară au trecut frontiera stabilită prin Dictatul de la Viena şi au pătruns pe teritoriul românesc. Cu un cinism rar întâlnit, după ocuparea Beiuşului, reşedinţa Bihorului de Sud, Comandamentul Militar Maghiar a lansat un apel românilor, în care, ca şi cum s-ar fi putut şterge cu buretele toată durerea pricinuită în cei patru ani de dictatură horthystă, pur şi simplu se solicita colaborarea populaţiei satelor la contracararea acţiunilor militare româno-sovietice. „Nu ca asupritori am venit aici – se spunea în apel – ci pentru a elibera poporul Ardealului de jugul român, prieten al sovieticilor, şi de sub bolşevismul ameninţător”.

Lagărul de femei de la Auschwitz

Sanctus Andreas68

În încercarea de a-şi masca intenţiile revizioniste, raportate acum la întregul teritoriu al Ardealului, conducerea maghiară invoca colaborarea româno-maghiară împotriva pericolului comun, bolşevismul, etichetat, tocmai de foştii torţionari, ca fiind «criminal şi asasin». „Ştim – se spunea în continuare – că nu fiecare român este trădător, căci în mare număr sunt acei care nu doresc stăpânirea bolşevismului fără Dumnezeu, criminal şi asasin”. Se pare că partea maghiară era totuşi conştientă de perspectiva mai mult decât iluzorie a vreunei posibile colaborări, deoarece, în partea finală a apelului a înserat sancţiuni adresate tuturor celor care ar îndrăzni să zădărnicească eforturile militare maghiare. „Atragem atenţia locuitorilor – se spunea în final – că honvezimea maghiară va înfrânge fără milă orice împotrivire din partea populaţiei şi va reprima orice acţiune care ar ameninţa siguranţa şi ar împiedica scopurile ei. Honvedul maghiar, în lupte victorioase a oprit şi a respins armata română trădătoare şi continuă cu succes lupta contra bolşevismului ce ameninţă lumea, până la victoria finală”162.

162 AN-DJBh, fond Prefectura judeţului Bihor-Beiuş, dosar 23/1944-1945, f. 624

Bilanţul crimelor şi distrugerilor materiale înregistrate de pe urma invaziei militare de pedepsire a României probează sinceritatea „bunelor intenţii” invocate. În intervalul 13-23 septembrie 1944, sediul Prefecturii judeţului, situat pe Str. Dr. Ioan Ciordaş nr. 1 din Beiuş, a fost devastat. Mobilierul birourilor a fost distrus iar bunurile de valoare furate. La fel s-a întâmplat şi cu bunurile Serviciului Tehnic, în cea mai mare parte aparatură tehnică, care au fost furate. Pe 14 septembrie au fost aruncate în aer, de către geniştii, podul vechi şi cel nou de peste Crişul Negru, precum şi cel de peste Valea Nimăieştilor. Faţada clădirii Tribunalului judeţului a fost distrusă în bombardamentul artileriei maghiare din 16 septembrie. Alte patru comune din plasa Beiuş au suferit pagube în urma trecerii armatelor germano-ungare. Clădirea Primăriei din Pocola a fost avariată, iar mobilierul distrus în urma „bombardamentului terestru german” din 29 septembrie. Mobilierul Primăriei din Căbeşti a fost distrus în aceeaşi zi de către soldaţii maghiari, la fel ca şi cel al Primăriei din Curăţele. Aici a fost demontată şi reţeaua telefonică. Primăria din Meziad a fost jefuită de rezerva de cereale, cu aceeaşi ocazie. Clădirea Preturii din Beliu a fost distrusă la 19 septembrie. Mobilierul Preturii din Ciumeghiu a fost furat. Trei clădiri administrative, Primăria din Arpăşel, Primăria din Tulca şi Primăria din Tăut au fost minate şi apoi aruncate în aer. Bunurile mobile ale primăriilor din Batăr şi Regina Maria au fost jefuite, iar clădirea Primăriei din Tămaşda aruncată în aer. Între 15-19 septembrie a fost distrus sediul Preturii plasei Holod. Patru kilometri din drumul Rogoz-Holod au fost minaţi şi apoi aruncaţi în aer. În acelaşi interval de timp a fost distrusă Cantina refugiaţilor din comuna Tinca şi podul peste Crişul Negru a fost bombardat de artileria germană. Al doilea pod, în raza comunei vecine Gurbediu, a fost minat şi aruncat în aer163.

Contraofensiva trupelor sovieto-române a reuşit în perioada 17 septembrie-5 octombrie să respingă atacul celor două armate invadatoare, după care, începând cu data de 6 octombrie 1944, a fost declanşată cu succes „Operaţiunea Debreţin” pe teritoriul Transilvaniei de Nord şi pe cel ungar, până la Tisa, încununată cu eliberarea Debreţinului pe 20 octombrie164.

163 Idem, dosar 15153/1944, passim164 *** Istoria României în date (coordonator Constantin C. Giu-

Leonard Mociulschi, comandantul Diviziei 3 Vânători de Munte


Pe hotarele Sântandreiului, prima incursiune a armatelor eliberatoare române a fost făcută de Corpul Vânători de Munte într-o operaţiune de acoperire a flancului sudic al Oradiei, ocupată încă de trupele germano-maghiare. Ajungând noaptea, au controlat fiecare casă din sat pentru a se asigura că nu există forţe ostile, după care şi-au instalat dispozitivul de luptă pe malul drept al Crişului. Misiunea lor era aceea de a zădărnicii efortul de regrupare a soldaţilor inamici şi de retragere a lor către Arad din calea ofensivei româno-sovietice ce acţiona din vest. Localnicii din Sântandrei au colaborat informativ cu ostaşii noştri oferindu-le date privitoare la mişcările trupelor germano-maghiare din Oradea, la vulnerabilitatea flancului estic al dispozitivului lor de apărare şi în legătură cu cantonarea unor detaşamente inamice în pădurea Dosii, în nordul comunei.

Într-una din zile, doi săteni, tinerii Brazdă Mihai (Heciu Brazdii) şi Gyuri Bogdi, au deschis foc de armă asupra unui furgon militar maghiar încărcat cu echipament tocmai când acesta trecea podul Hoainol peste Peţa, omorând caii atelajului. Soldaţii maghiari au reuşit să scape cu fuga, iar bunurile din furgon au fost însuşite de localnicii din casele vecine podului. Într-o altă zi un detaşament maghiar a întreprins o incursiune în sat, a instalat un cuib de mitralieră la „gropoiul” de lângă gospodăria familie Ilieş Andrei (Andrişu Burii). O săteancă, simpatizantă a ungurilor, i-a informat pe soldaţi că în sat se găsesc militari români, avertisment care i-a determinat să-şi părăsească poziţia şi să se retragă către Criş.

Au urmat apoi circa două săptămâni de confruntări militare, timp în care soldaţii români au fost ajutaţi de locuitorii români ai satului cu informaţii despre inamic şi cu alimente. În timpul luptelor inamicul a tras cu tunul asupra bisericii, în turnul căruia era un punct de observaţie român. Au nimerit peretele din nord al bisericii chiar în momentul în care observatorii români coborau din turn, unul dintre soldaţi a fost rănit mortal şi a căzut treptele corului lângă biserică. Ostaşii românii s-au retras vremelnic din sat, iar un ofiţer maghiar a mai tras în soldatul român mort încă două gloanţe de revolver, gest inutil, dar semnificativ pentru a arăta duşmănia lui faţă de români. Luptele au mai durat câteva zile, după care trupele române s-au retras din nou, însoţite de câţiva săteni români cu care au colaborat.

rescu), Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972p. 382

Repercursiunile şi-au făcut imediat simţită prezenţa. Întreaga populaţie a localităţii, români şi maghiari, a fost forţată să se adune în clădirea din curtea şcolii de stat şi în sala primăriei, urmând să fie masacrată pentru ajutorul dat trupelor române. Între cei adunaţi se aflau şi familiile morarului Bauer Mihai şi a lui Stein Petru, şvabi, care i-au lămurit pe ofiţerii maghiari că cei care au colaborat cu armata română s-au retras odată cu ea, iar cei rămaşi sunt oameni paşnici, cinstiţi şi corecţi.

După o noapte de coşmar petrecută în camerele morţii, când vieţile a circa 1000 de oameni de toate vârstele, femei gravide şi lăuze, atârna de un fir, doar două familii au fost scoase de pe listă, cea a lui Filip Ioan (a Petrii Bulgar) şi cea a lui Erdeli Ioan (a Şandoru Peştii), întrucât locuinţele lor se aflau în afara satului. După lungi discuţii insistente cu conducerea trupelor maghiare, oamenii au fost eliberaţi a doua zi, pe la amiază, spre bucuria tuturor165.

Contraofensiva sovieto-română care a urmat în zilele următoare a fost dusă de către Divizia 3 Vânători de Munte, condusă de generalul Leonard Mociulschi, încadrată pe flancul drept de Divizia 337 infanterie sovietică, iar pe flancul stâng de Divizia 78 sovietică. Acestea au reuşit în seara zilei de 27 septembrie 1944 să înfrângă rezistenţa inamicului, au eliberat localităţile Leş şi Nojorid şi şi-au consolidat poziţiile la vest de Oradea, în zona localităţilor Sântandrei, Girişu de Criş, Toboliu şi Roit166. Pe 12 octombrie, grosul trupelor române şi sovietice au intrat în Oradea167. După această dată, grosul trupelor române au eliberat Oradea. După 12 octombrie, în urma Ordinului de operaţii 68 al Corpului 33 Armata Sovietică, Divizia 3 Munte şi-a schimbat direcţia de atac mult spre vest, având la dreapta Divizia „Tudor Vladimirescu”, iar la stânga Divizia 78 sovietică.

Înaintând dinspre Sântandrei, gruparea colonelului Cârnu (din Divizia 3 Munte) a ocupat localităţile Tărian şi Girişu de Criş168. Zilele eliberării au răsărit atunci pentru toată ţara, precum şi peste aceste localităţi. Populaţia satului a ieşit cu lacrimi în ochi în faţa armatei eliberatoare. Soldaţilor li s-a

165 Informaţii furnizate de Erdeli Alexandru (Şonica Pesti)166 Ion Marinescu, Operaţiuni militare din toamna anului 1944 întreprinse în Bihor, în Crisia VII, 1977167 Vasile Anescu, Eugen Bantea, Ioan Cupşa, Participarea ar-matei române la războiul antihitlerist, Bucureşti, 1966, p. 99168 Bodea Ivănescu, Din lupta populaţiei bihorene împotriva ocupaţiei horthyste, în Crisia, 1978

Sanctus Andreas70

adus mâncare şi li s-au oferit casele sătenilor pentru adăpost. Bucuria a cuprins inimile tuturor. Din păcate războiul a mai făcut victime şi după ce teatrul de operaţiuni a depăşit hotarele comunei. Câţiva dintre copii s-au jucat cu grenadele neexplodate aflate la întâmplare şi s-au ales cu infirmităţi pentru întreaga viaţă, cum au păţit Lucaci Aurel, Lucaci Petru, Silaghi Ioan şi Chişvasi Alexandru (a Şoanyi Vilmii).

III.7. Primii ani de democraţie populară, deportarea etnicilor germani din Palota

Odată cu eliberarea părţii de Nord a Bihorului, o serie de etnici maghiari fugiţi din teritoriul românesc în anii 1940-1944, au început să se reîntoarcă pe la casele lor. Alţii au rămas pe mai departe în Bihorul de Nord, cu speranţa că autorităţile militare sovietice de ocupaţie vor da câştig de cauză Ungariei în privinţa atribuirii Ardealului, mai ales că revenirea autorităţilor româneşti la Oradea a fost de scurtă durată, deoarece la scurtă vreme ele au fost somate

de către Comandamentul Militar Sovietic să se retragă dincolo de frontieră trasată la Dictatul din 1940.

Acţiunea a produs satisfacţie în cercurile maghiare, încredinţate încă o dată în plus că Ardealul de Nord va reveni Ungariei după încheierea războiului, dar în acelaşi timp consternare şi derută în rândurile românilor169. În special bărbaţii chemaţi la concentrare erau demoralizaţi din această pricină, întrebându-se pe bună dreptate – se relata într-un raport din noiembrie 1944 – „de ce mai sunt chemaţi , dacă nu ni se dă Ardealul de Nord [înapoi] şi că autorităţile şi populaţia din acea provincie şi în prezent sunt batjocoriţi de unguri”170. Starea de nesiguranţă era întreţinută şi de numărul mare de ungurii care veneau nestingheriţi din Ungaria şi se stabileau în continuare pe teritoriul Ardealului, la ordinele guvernului pro-comunist de la Debreţin, într-un efort disperat de a modifica balanţa etnică, în perspectiva negocierii

169 AN-DJBh, fond Prefectura judeţului Bihor, (inv. 142) dosar 79/1944, f. 100170 Ibidem, f. 101

Sântandrei - Moara Bauer Mihai (1944)


sorţii Transilvaniei la viitoarea Conferinţă de Pace171. „Se înmulţeşte populaţia maghiară pe teritoriul ţării – atrăgea atenţia Inspectoratul General al Jandarmeriei – care avea cunoştinţă că intelectualitatea maghiară pregăteşte organizarea unui plebiscit172.

Dacă în septembrie maghiarii se autodeclarau cei mai aprigi luptători antibolşevici, acum majoritatea lor se înscriseseră în Partidul Comunist. În darea de seamă pe luna decembrie 1944, asupra stării de spirit a populaţiei, prefectura constata faptul că populaţia românească se arăta convinsă că „ungurii vor reuşi să câştige simpatia ruşilor, înscriindu-se toţi în Partidul Comunist, şi deci un câştig de cauză în legătură cu viitoarea soartă a Ardealului”173.

Privite sub un alt aspect, acţiunile unei părţi a populaţiei maghiare pot fi calificate ca fiind specifice unui grup de interese, acoperind o gamă largă a vieţii publice. Prin intermediul fruntaşilor ei s-a urmărit acoperirea şi ascunderea fasciştilor, împiedicarea reîntoarcerii la vechile vetre a populaţiei româneşti revenită din refugiu, scoaterea averilor celor urmăriţi şi ale absenteiştilor de sub incidenţa legislaţiei Convenţiei de Armistiţiu, deturnarea lucrărilor de reformă agrară, limitarea prezenţei româneşti în oraşe, toate culminând cu sabotarea efortului românesc depus la Conferinţa de Pace.

171 Idem, fond Legiunea de Jandarmi Bihor, dosar 33/1944, f. 189172 Idem, dosar 23/1944-1945, f. 988173 Ibidem, f. 248-249

Judeţul Bihor a avut parte de o situaţie specială, funcţionând până la data de 25 aprilie 1945 cu două prefecturi, chiar dacă prin Legea nr. 552/1 noiembrie 1944 era stipulat că “... fiecare judeţ din Nordul Ardealului revine la circumscripţia teritorială avută la data de 30 august 1940”174. Cea de la Beiuş, înfiinţată în urma pierderii nordului Bihorului, a avut în fruntea ei pe colonelul Andrei Mănăilă, care după 23 august, l-a înlocuit pe colonelul Alexandru Popp, secondat de subprefectul Grigore Dumitriu175. După 1 septembrie 1944, partidele politice din sudul judeţului şi-au reluat activitatea.

Prefectura de la Oradea a funcţionat indepen-dent aproape şapte luni, sub autoritatea unui grup de iniţiativă format din intelectualii maghiari ai oraşului, sub ocrotirea maiorului Gorbunov, şeful Comendu-irii Militare Sovietice din Oradea. În toată această perioadă, administraţia locală nu s-a conformat legis-

174 Monitorul Oficial, nr. 253/1 noiembrie 1944175 AN-DJBh, fond Prefectura jud. Bihor-Beiuş, dosar nr. 15016/1944, f.1

Casă veche din Sântandrei

Deportări din gara Ioşia

Sanctus Andreas72

câte nouă din Salonta şi Sălard, câte opt din Szentes (Ungaria) şi Tăuteu, şase din Tăutelec, câte cinci din Biharea, Săcuieni şi Suplac, patru din Petreu, câte trei din Berettyó Tataros (Ungaria) şi Spinuş, câte doi din Borş, Hodoş, Sânmartin şi Şilindru, câte unul din Arad (?), Girişu de Criş, Hodoş, Nojorid, Pocluşa de Barcău şi cinci din Sântandrei178. Tuturor acestora li s-au confiscat averile, într-o primă fază, iar ulterior, odată cu trecerea oficială şi a acestor teritorii sub ju-risdicţia românească, ele au făcut obiectul împroprie-tăririi altor categorii etnice de ţărani, efectuate în baza prevederilor articolului 3, literele a) şi c) din Legea pentru Reformă Agrară179.

Lucrările de împroprietărire a ţăranilor de altă etnie pe seama germanilor au dat naştere însă unui lung şir de nereguli şi abuzuri înfăptuite de organele chemate să aplice reforma agrară. De pildă, în comuna Palota, judeţul Bihor, într-o primă etapă au fost identificate numai cinci proprietăţi expropriabile, urmând ca la 13 februarie 1946, numărul acestora să se ridice la 49180. Structura proprietăţii funciare la momentul aplicării articolului 3) litera a din Legea Reformei Agrare era comună majorităţii satelor bihorene, adică numai zece familii posedau peste 20 de iugăre, una singură avea 50 de iugăre, 22 de familii aveau terenuri cuprinse între 12-19 iugăre, restul fiind sărace. Acest cumul de proprietăţi trebuia să hrănească o populaţie de 447 de suflete. Media persoanelor într-o familie era în jur de 3-5 persoane.

Comisia locală de reformă agrară a expropriat 312 iugăre dintr-un total de 1.527. În etapa următoare s-a preconizat exproprierea a încă 52 de familii şi la scurtă vreme s-au mai adăugat 35181. Dinamica şi cuantumul exproprierilor aplicate grupului german din Palota au fost alimentate de presiunile făcute de Uniunea Populară Maghiară din Bihor în beneficiul unui grup de colonişti unguri transferaţi din zona Sălardului, unde se întorseseră acasă românii expulzaţi. Rămaşi fără locuinţe, membrii acestui grup au fost introduşi în gospodăriile nemţilor aflaţi în deportare, dar în primăvara anului 1946, aceştia

178 AN-DJ Bihor, fond Chestura de Poliţie Oradea, dosar nr. 36/1945, f. 70179 Monitorul Oficial nr. 68 bis din 23 martie 1945, art. 3, p. 2205-2208180 AN-DJ Bihor, fond Prefectura jud. Bihor, dosar nr. 8/2262/1946, f. 7-11181 Idem, fond Comisia pentru reformă agrară în plasa Centrală, dosar nr. 24/1946, passim

Mihai Bauer, propus pentru deportare

laţiei româneşti ci ordinelor primite de la autorităţile ruseşti. În fruntea prefecturii a fost instalat avocatul Dr. Csillag András iar la primăria municipiului, Ván-yay Carol176. Organele poliţieneşti se găseau tot în mâna minoritarilor. Comandantul Miliţiei Populare a fost Urszadi Lajos iar al Poliţiei, chestorul Balázs şi ajutorul său Nagy Dezsö177.

Aceste autorităţi orădene au gestionat operaţiu-nea de deportare a populaţiei de etnie germană din Bihor în lagărele de muncă de la Donbas (Uctaina). Chestura de Poliţie Oradea a întocmit ulterior o an-chetă în legătură cu acest eveniment. Cunoaştem că şvabii bihoreni au fost îmbarcaţi în trenuri pe data de 13 ianuarie 1945. Pe baza acestor informaţii am putut întocmit o evidenţă precisă a acestora. Astfel, au fost ridicaţi pentru internare 512 bărbaţi şi 192 de femei, din întregul lot 167 de persoane având vârsta până în 20 de ani, 188 între 20-30 de ani, 212 între 30-40 de ani şi 182 peste 40 de ani. Cei mai mulţi prove-neau din Oradea, în număr de 460, din Tărian 101, din Palota 92, câte 20 din Sântion şi Seleuş, 14 din Sâniob, câte 13 din Pădurea Neagră şi Valea lui Mihai,

176 Idem, fond Primăria Municipiului Oradea, dosar nr. 2, passim177 Idem, fond Prefectura jud. Bihor, dosar nr. 20/224/1945, f. 1-4


s-au întors şi ei din Ucraina. Soluţia salvatoare au oferit-o slovacii din satele bihorene, care au început să emigreze masiv în Cehoslovacia lăsând în urma lor gospodăriile pustii182. De apreciat este solidaritatea vecinilor români din comuna Sântandrei, care au susţinut cauza germanilor prin pledoaria delegatului Ioan Chivari care a stat chezaş că „aceşti locuitori, în timpul operaţiilor de război nu s-au refugiat cu trupele maghiare şi germane (...), aceşti oameni nu sunt vinovaţi pentru a li se expropria moşiile, iar dacă este ca aceste moşii să fie expropriate, propune ca pe aceste locuri să fie împroprietăriţi invalizii şi orfanii de război români, iar nicidecum coloniştii de naţionalitate maghiară, spunând că aceştia să plece înapoi în comuna de unde au venit în anul 1940”183.

Din Sântandrei au fost duşi în deportare fraţii Ştein Petru şi Maria, soţii Bauer Iosif şi Iuţi, învăţătorul Müller Andrei. Pe lista neagră figura şi morarul Bauer Mihai, dar primarul Pituţ Petru (Petré Pernii) s-a

182 Idem, fond Comitetul Judeţean Bihor al PCR., dosar 262/1945-1948, f. 68183 Idem, fond Comisia pentru reformă agrară în plasa Centrală, dosar nr. 24/1946, passim

opus deportării pentru că inimosul morar i-a ajutat de-a lungul anilor pe mulţi nevoiaşi din sat. Moara i-a fost confiscată în 1948.

O detaliată şi emoţionantă descriere a evenimentelor petrecute atunci ne este oferită de profesorul Nigelsz Ioan din Palota.

„Ziua de 27 decembrie a anului 1944 a fost cea mai groaznică zi din istoria celor 200 de ani de existenţă a satului – îşi începe acesta relatarea. În ziua aceea a apărut un camion plin cu soldaţi ruşi şi, după ce s-au instalat, spre seară au anunţat bătând toba că nimeni nu are voie să părăsească satul. În ziua următoare, conform listei întocmite de primăria Sântandrei, fiecare femeie şi bărbat de vârstă între 16-46 de ani a trebuit să meargă într-o sală a şcolii. Şcoala a fost înconjurată de soldaţi ruşi. Într-o cameră din locuinţa învăţătorului s-a întrunit comitetul militar. Fiecare om a fost chemat în faţa acestei comisii şi atunci s-a decis pe loc soarta fiecăruia. Cei care erau sănătoşi şi nu aveau copii sub şase ani, nu li s-a mai permis să meargă acasă”.

Când au aflat că vor fi duşi la muncă silnică pe timp de şase luni în Rusia, s-au auzit plânsete şi

Moara Bauer Mihai naţionalizată (1948)

Sanctus Andreas74

ţipete de durere, atât în şcoală cât şi afară în stradă. Urmau să fie duşi ca şi „criminali de război” pentru a reconstrui Uniunea Sovietică, le-a spus un translator în civil, indiferent că nu aveau nici cea mai mică vină. A fost prezent primarul satului şi parohul, care a vrut să-l salveze pe dascălul şcolii şi pe încă câţiva oameni, dar străduinţele sale au fost zadarnice. Parohului i s-a permis să-i viziteze, în seara zilei de 28 şi 29 dimineaţa, să le mai spună câteva cuvinte de mângâiere şi să-i binecuvânteze. În următoarele zile au continuat arestările, iar cei deja arestaţi au fost conduşi pe la casele lor să-şi aducă alimente suficiente pentru 15 zile.

În data de 29 decembrie spre amiază au apărut cele două autocamioane militare şi i-au dus la Oradea, în acea clădire care a fost construită pe locul fostului palat Frimont. Părinţii sau cei apropiaţi au venit zilnic şi le-au adus mâncare proaspătă, haine şi lenjerie, cu speranţa că poate totuşi vom fi eliberaţi. Dar ei nu mai sperau, deoarece zilnic erau aduse noi victime din Oradea şi din satele apropiate. De la Palota am fost în total 92 persoane, 21 femei şi 71 bărbaţi.

În 14 ianuarie au fost încărcaţi în vagoane câte 40-45 de persoane, vagoane pentru vite, unde nu era apă nici toaletă, numai salteaua goală. Aşa au pornit la drumul a cărui destinaţie finală nu era cunoscută şi de unde foarte mulţi nu s-au mai întors. Luni de zile nimeni nu a ştiut unde au fost trimişi, în primul an nici nu au avut dreptul de a trimite sau de a primi scrisori.

În fiecare zi se auzeau diferite zvonuri despre ei, până când la 28 octombrie 1945, într-o dimineaţă de duminică a sosit acasă Heckler Konrád, primul care a adus veşti adevărate. De la Sighetul Marmaţiei el a pornit pe jos spre Baia Mare de unde a călătorit cu trenul. A adus ştirea că o parte dintre palotani ajunseseră deja şi ei la Sighetul Marmaţiei. De la el am aflat şi vestea tristă că 15 consăteni au murit la „Întorsura Donului”. Auzind vestea gravă, satul răsuna de strigăte şi de plânsete.

Luni au sosit alte câteva persoane, care înainte de a merge acasă să-şi întâlnească familiile, au bătut la uşa parohului, au cerut cheia de la biserică şi au mulţumit Sfintei Fecioare că i-a ajutat să ajungă acasă. Au ajuns acasă bolnavi, în zdrenţe, înfometaţi, fetele şi femeile erau tunse scurt, erau gârboviţi, rupţi de oboseală, tinerii îmbătrâniţi înainte de vreme. Unii au căzut la pat timp de săptămâni întregi şi au avut nevoie de luni de zile ca să-şi revină, să se restabilească. Mulţi n-au

reuşit niciodată să uite încercările prin care au trecut.„Noi, având noroc, am ajuns la Sighet în ziua

reformei monetare, în 18 august 1947, dar am fost lăsaţi acasă doar după o lună de zile, deoarece autorităţile române nu au vrut să ne primească înapoi fiindcă noi fuseserăm deportaţi ca cetăţeni maghiari. S-a pus şi problema că ne vor duce înapoi. Au şi pornit două trenuri, dar între timp venise veste că ne putem întoarce acasă – îşi continuă profesorul Nilgesz povestea.

Când am ajuns în gară ne aştepta o procesiune. De aici ne-am dus, cu lumânări aprinse, în sunetele clopotelor, direct la biserică. Am spus rugăciunea de litanie „Inima lui Hristos” şi am primit binecuvântarea parohului. Era mare bucurie când am ajuns acasă. Ne-au inundat cu un şir de întrebări, dar noi nu puteam vorbi de plâns când am aflat de situaţia mizerabilă de acasă.

Cât timp am fost plecaţi, încă din 26 aprilie a anului 1945, a venit în sat subprefectul, dr. Csillag, însoţit de comisia de reformă agrară, a convocat comisia reprezentanţilor locali şi a comunicat faptul că, în conformitate cu legea, bunurile nemţilor, saşilor şi şvabilor se pot confisca.

Deoarece la Roşiori, fără nici o anunţare prealabilă, s-au întors în casele lor românii refugiaţi din anul 1940, prefectura judeţului Bihor era obligată să asigure instalarea rapidă a coloniştilor maghiari de acolo. Comisia, pentru restabilirea celor 104 familii de colonişti (fiind „inculpaţi de război”), a ales Palota. Comisia ar avea dreptul - ziceau ei - să golească satul, iar nemţii să devină pribegi, dar au considerat că vor face o procedură umană şi au dispus ca în decurs de trei zile să fie golite 70 de case. Aşa a fost eliberată partea satului dinspre calea ferată. Tot aşa comuna a fost obligată să acorde pentru fiecare familie de colonist maghiar trei iugăre de pământ. Propunerea locuitorilor de a primi bucuroşi în casă câte o familie, dar să nu fie nevoiţi să părăsească căminul, a fost refuzată de comisie. Acest fapt i-a lovit crunt pe mulţi dintre ei. Tot satul semăna cu un muşuroi, dar ordinul a fost executat.

Sătenii au fost supuşi permanent deranjamentelor. De multe ori s-au efectuat razii, în baza unor reclamaţii răutăcioase ale unor colonişti, au avut loc percheziţii la domiciliu, iar interogatoriile au fost efectuate în serie. Primarul şi executorul au fost duşi cu sila.


Ziarul orădean „Új Élet” (Viaţă Nouă)184 răspândea veşti despre palotani, cum că sunt de vină şi ar trebui toţi spânzuraţi, pentru că ei şi acum ar avea încredere în Hitler. Cei din Palota tăceau, coloniştii maghiari conduceau comuna, iar poporul răbda şi suferea.

Norocul a fost că din 104 familii de colonişti au venit numai 72, dintre care 32 de familii s-au reîntors la casele lor, încă în primăvară, cu ajutorul rudelor. Însă acest proces nu a fost uşor. Au fost unii palotani care din proprie iniţiativă, fără acordul primarului şi al partidului comunist, au vrut să se mute înapoi în casa lor, dar noul proprietar nu permitea acest lucru. Au început bătăile între ei, „năvălitorul” a fost bătut la sânge împreună cu nevasta, apoi dus la Oradea, iar după o zi a fost lăsat acasă. În rubricile ziarului „Új Élet” apărea apoi ştirea că noul proprietar şi soţia lui au fost atacaţi în somn de şvabi şi bătuţi crunt. Dar cu asta şirul încercărilor nu s-a terminat.

Ziua de 17 octombrie din anul 1947 este o altă zi de groază a Palotei. Cu câteva zile înainte au fost inventariate toate bunurile a 62 de familii, animalele, uneltele agricole, recolta, chiar şi păsările de curte. Apoi, în data de 18, a venit un camion cu poliţişti şi cu o comisie. Satul a fost înconjurat şi s-a demarat cea mai oribilă faptă a istoriei. Toate bunurile au trebuit să fie duse la primărie. Porcii au fost mânaţi în curtea bisericii, apoi căruţele la care au fost legate

184 Organul de presă al organizaţiei regionale PCR din Bihor, care în aprilie 1945 va fi tipărit şi în limba română cu numele „Viaţă Nouă”, iar din 6 martie 1946 cu numele „Crişana” – n.n. Augustin Ţărău

vitele au pornit spre Oradea. S-au confiscat 120 de vaci, 80 de cai şi 184 de porci. Foarte multe familii au fost jefuite pur şi simplu, nu aveau nici pâine, nici carne şi nici unelte cu care să poată lucra.

În 6-7 aprilie 1948, pentru ca nenorocirea să fie completă, în urma reformei agrare s-a confiscat şi pământul deţinut de 62 de familii. Membrii acestora au ajuns să lucreze ca zilieri, înfometaţi, pe propriile lor pământuri. Se apropia primăvara şi sătenii au încercat să se descurce singuri. Au contractat credite uriaşe, şi-au vândut ultimele obiecte de aur şi valorile de care mai

dispuneau ca să-şi poată cumpăra o vacă sau un cal nenorocit pentru a începe din nou lucrul. Au fost unii care au înhămat vaca lângă cal, dar oamenii arau pământul şi se ajutau reciproc. Am putea spune că şirul ororilor determinate de cel de-al doilea război mondial se termină aici, dar după aceasta a mai urmat colectivizarea, resimţită de toţi sătenii pe propria piele şi oamenii au fost subjugaţi din nou”.

Adăugăm la ultimele cuvinte ale domnului profesor Nilgesz, că am asistat la un nou efort al comunităţii de a se ridica şi în anii regimului comunist. La Palota a luat fiinţă o gospodărie model, mulţi cultivau din greu pământul, alţii lucrau la fabrica de prelucrarea a cânepii. Marea majoritate a oamenilor lucrează şi astăzi în cadrul asociaţiei agricole „Frimont”, înfiinţată după schimbările din anul 1989, adică după căderea regimului comunist, în agricultură şi în fabricile aflate în aproprierea satului, care au fost achiziţionate de persoane private din străinătate.

III.8. Colectivizarea agriculturii

Reformele agrare iniţiate în ţările central- şi est-europene după anul 1945 şi-au depăşit de la început natura lor economico-socială, transformându-se într-o veritabilă armă politică în mâinile partidelor clientelare Moscovei, interesate esenţialmente de captarea voinţei electorale a populaţiei rurale. În ordine cronologică, România a fost prima dintre ţările viitorului lagăr comunist în care a fost decretată reforma agrară, pe 23 martie 1945.

Monumentul celor duşi în Rusia

Sanctus Andreas76

Într-o atare strategie s-au înscris şi reformele agrare iniţiate de „fronturilepopulare”, dar care, pe măsura întăriri regimurilor comuniste în toate aceste state, s-au dovedit în timp a nu fi altceva decât etape premergătoare ale procesului de colectivizare ce urma să fie declanşat în curând în fiecare dintre ele185.

Cu toate că Partidul Naţional Ţărănesc din România se situa în zona de centru-stânga a eşichierului politic, şi era adeptul iniţierii unor reforme cu un pronunţat caracter social, între ideologia promovată de acesta şi cea propusă de comunişti existau diferenţe colosale. Ambele şi-au înscris în programele politice şi noua redistribuire a terenurilor agricole, pe principii aproximativ asemănătoare, însă cu menţinerea proprietăţii particulare, în ce-i priveşte pe ţărănişti, ca bază a edificării unei societăţi democratice şi echitabile, în vreme ce comuniştii vizau desfiinţarea oricărei forme de proprietate privată, intenţie nedeclarată însă. Ne vom opri în cele ce urmează asupra doctrinelor agrare propuse de cele două formaţiuni politice.

Programul de relansare a economiei ţării anunţat de ţărănişti în noua epocă deschisă de actul

185 Jean François Soulet, Istoria comparată a statelor comuniste, din 1945 până în zilele noastre, Editura Polirom, Bucureşti, 1998, p. 71-72

de la 23 august purta amprenta operei economistului german Wilhelm Röpke186, care stabilea principiile fundamentale de realizare a „statului naţional-ţărănist”, întemeiat pe dezvoltarea proprietăţii ţărăneşti individuale, moderne şi stabile, considerată ca unic izvor de emancipare economică şi socială a ţărănimii, dar şi de lansare a viitorului proces de industrializare.

Pe 15 februarie 1945, ţărăniştii au făcut cunos-cut largului public conţinutul proiectului noii legi agrare, pe care şi-o propuseseră s-o adoptate de înda-tă ce sorţii le-ar fi fost favorabili în bătălia pentru pu-tere. După cum preconizau aceştia, obiectul acţiunii de expropriere avea să se constituie din întreaga su-prafaţă a moşiilor ce depăşeau 30 de hectare în zonele de deal şi 50 de hectare la câmpie, nivel de la care se putea coborî până la 15 hectare, pentru primul caz, respectiv până la 25, în cel de al doilea, în situaţia în are exploataţiile în cauză fuseseră lucrate în arendă în ultimii cinci ani. Proprietăţile persoanelor refugiate

186 Wilhelm Röpke s-a născut pe 10 octombrie 1899 în locali-tatea Schwarmsted, de lângă Hanovra, dintr-o familie de intelec-tuali protestanţi. A studiat ştiinţele economice la Universitatea din Marburg, fiind atras de studierea cauzelor care au determi-nat declanşarea Primului Război Mondial. Aşa a ajuns la conclu-zia că imperialismul capitalist se face singurul vinovat de izbuc-nirea conflagraţiei şi că numai o societate socialistă ar fi capabilă să gestioneze în viitor asemenea crize. Convingerile i-au fost întărite după citirea lucrării „Naţiuni, state şi economie”, scrisă de Ludwig von Mise, pe care avea să-l întâlnească mai târziu la Vi-ena. Devine un important opozant al regimului nazist instalat în Germania, motiv pentru care pleacă în 1933 la Istanbul, unde va prelua catedra de economie a universităţii. În 1937 va accepta un post la Institutul Internaţional de Studii din Geneva. Ca teo-retician economic, el aparţine «Şcolii austriece», care l-a şi for-mat profesional, afirmându-se ca partizan al conceptului „colec-tivismului în sfera economiei sociale şi politice”. A fost preocupat, mai mult decât oricare reprezentant al curentului respectiv, de cercetarea şi fundamentarea principiilor etice ale pieţei, privite ca izvor al ordinii sociale. În acest sens, a publicat lucrarea „Eco-nomia societăţii libere”, în care dezvoltă teza „ciclicităţii monetare în circuitul producţie-consum”, insistând asupra încurajării des-facerii de bunuri de larg consum către populaţie, ca instrument de dinamizare a circulaţiei monetare dinspre consumatori către producători, spre a evita astfel imobilizarea masei monetare în conturile particulare mărunte din bănci, situaţie care ar con-duce la o criză de devize pe piaţa monetară. Aplicând aceeaşi teorie în agricultură, Röpke a recomandat încurajarea înfiinţării de structuri cooperatiste ţărăneşti bazate pe asocierea ţărănimii mijlocaşe, unităţi capabile în viitor să ofere locuri de muncă şi proletariatului agricol. Shawn Ritenour, I champion an economic order ruled by free prices and markets...the only economic order compatible with human freedom, Southwest Baptist University, Henry Regnery Company, Chicago, 1969, p.e. 1-10

Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ


în ţările cu care România se afla angajată în conflict militar, în speţă ungurii şi germanii, împreună cu cele ale persoanelor stabilite în străinătate de mai bine de cinci ani, urmau să fie expropriate în întregime. Sub acelaşi regim erau încadrate şi „proprietăţile rurale confiscate de la cei condamnaţi pe baza legilor pentru depistarea criminalilor de război şi a vinovaţilor de dezastrul ţării”187.

Erau exceptate de la expropriere, însă numai temporar, podgoriile, livezile şi pădurile, asupra sorţii cărora statul avea să se pronunţe prin legi speciale, precum şi proprietăţile Coroanei, cele ale Academiei Române, moşiile eforiilor şi bisericilor, care pe viitor trebuiau să îndeplinească rolul de ferme model. Pentru a împiedica moşierimea să recurgă la artificii juridice menite să le plaseze exploataţiile sub cotele expropriabile, ţărăniştii au prevăzut în proiectul lor sancţiunea nulităţii tuturor actelor de înstrăinare a terenurilor intervenite după data de 23 august 1944, cu excepţia celor făcute în favoarea obştilor săteşti ori individual, până la 10 hectare, către ţărani. Printr-o atare măsură se urmărea, atât evitarea greşelilor comise la aplicarea reformei din 1921, când lucrările acesteia au fost îngreunate de caruselul miilor de procese deschise de foştii moşieri împotriva statului ori împotriva proaspeţilor împroprietăriţi, cât şi întărirea economică a gospodăriilor ţărăneşti, implicit a formelor de exploatare în comun de tip composesoral188.

Partidul Comunist Român a abordat la rândul său problema agrară încă din primul număr tipărit în legalitate al organului său de presă, Scânteia, pe 21 septembrie 1944, sub titlul „Libertate şi pământ pentru ţărani”, lozincă inspirată de cea lansată de bolşevici ruşi, „Pământ pentru ţărani”, în primăvara anului 1917189. Conştienţi de importanţa politică a viitoarei reforme agrare, comuniştii susţineau ideea unei largi exproprieri a marilor exploataţii agricole, însoţită de o redistribuire a acestor suprafeţe către proletariatul agricol şi ţărănimea cu proprietăţi mărunte190.

187 Ardealul nr. 245/15 februarie 1945, p. 1. Apud: România, viaţa politică în documente. 1945 (coordonator Ioan Scurtu), Ar-hivele Statului din România, Bucureşti, 1945, p. 125188 Ziarul Ardealul nr. 245/15 februarie 1945, p. 1. Apud: România, viaţa politică în documente. 1945 (coordonator Ioan Scurtu), Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1945, p. 125-126189 Iosif Visarionovici Stalin, Despre cele trei lozinci fundamentale ale partidului în problema ţărănească, în Problemele Leninismului, Editura pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1952, p. 158190 Scânteia din 21 septembrie 1944, p. 1

Peste numai câteva zile, pe 26 septembrie 1944, subiectul va fi reluat, odată cu lansarea proiectului platformei-program a FND, document dominat de punctul de vedere al comuniştilor, opiniile celorlalte formaţiuni partenere fiind lipsite de importanţă. Conţinutul punctului 5 al acestuia făcea referire concretă la necesitatea declanşării imediate a unei reformei agrare. „Pentru o cât mai grabnică refacere şi dezvoltare a ţării – se spune în program – se impune satisfacerea celei mai arzătoare şi îndreptăţite cerinţe a ţărănimii române, şi anume: înfăptuirea unei largi reforme agrare, prin exproprierea marii proprietăţi agrare de la 50 hectare în sus şi împroprietărirea cu acest pământ a ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin. Acei care luptă pe front împotriva fascismului german, să fie avantajaţi la împroprietărire. Procurarea de inventar agricol pentru aceşti ţărani, pe seama marii proprietăţi şi a statului. Datoriile ţăranilor către bănci şi stat, rezultate din vechea împroprietărire şi din conversiunea datoriilor, să fie anulate”191.

Pe data de 23 martie 1945, la nici două săptămâni de la preluarea puterii, guvernul Groza a dat publicităţii Legea nr. 187 pentru înfăptuirea reformei agrare. Măsura a fost hotărâtă în condiţiile în care ţara avea de plătit uriaşe despăgubiri de război Uniunii Sovietice şi se afla angajată cu forţele armate pe frontul occidental. Acestora li se mai adăugau nevoile de întreţinere ale armatei de ocupaţie sovietice şi cele reclamate de efortul de refacere economică pe plan intern192. În faţa tuturor priorităţilor au prevalat însă directivele transmise de la Kremlin, care indicau în mod expres mijloacele de dezintegrare a marilor moşii193.

Derularea reformei nu a adus însă rezultatul scontat. Loturile cu care au fost împroprietăriţi ţăranii s-au dovedit insuficiente ca dimensiuni, noii beneficiari ai lor au fost lăsaţi pe mai departe fără inventar agricol şi în curând s-a instalat în întreaga ţară o cumplită foamete. Adevăratele scopuri urmărite de comunişti au fost, pe de o parte captarea simpatiei

191 Ziarul Libertatea din 6 octombrie 1944, p. 3. Apud: 23 August 1944. Documente, vol. III, documentul 933, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 120192 România, viaţa politică în documente. 1945. (coordonator Ioan Scurtu), Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1945, p. 80-93.193 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, loc. cit; Gheorghe Zam-firescu, Sovietizarea României, o perspectivă geopolitică, în Arhivele Totalitarismului nr. 1/1995, p. 20.

Sanctus Andreas78

populaţiei rurale în detrimentul adversarului ţărănist, iar pe de altă parte fărâmiţarea excesivă a terenurilor agricole, pentru ca în următorii ani să poată invoca nerentabilitatea micilor exploataţii şi să impună colectivizarea lor.

***Comisia locală de reformă agrară a luat fiinţă în

Sântandrei la câteva zile după publicarea legii reformei în Monitorul oficial. Denumită după modelul sovietic „comitet plugăresc”, comisia avea în componenţa ei opt membri şi era condusă de Chivari Ioan, un fruntaş al proaspăt înfiinţatei organizaţii judeţene a „Frontului Plugarilor”, formaţiune politică ce se voia a fi contracandidata PNŢ în opţiunile ţăranilor. În comună, în organizaţia locală au fost înregimentaţi 122 de membri, mai de bună voie mai din interes, care pe 3 martie 1945 şi-au ales un comitet sătesc alcătuit din „preşedinte Sereş Teodor, vicepreşedinte Petru Silaghi, secretar Alexandru Chişvasi, casier Eleneş Ioan şi şapte membri194.

Ajutaţi de specialiştii Camerei Agricole Bihor şi cu „sprijinul” unor muncitori comunişti din Oradea, comisia a trecut la exproprierea unei suprafeţe de 331,5 jugăre de teren din hotarul comunei. Din moşia Dossu Dumitru au fost preluate 9 jugăre, din cea a Elenei Schwartz 53 jugăre195, iar de la germanii din Palota, încadraţi drept „vinovaţi de dezastrul ţării”, au fost preluate 269 iugăre şi jumătate196. Terenurile au fost repartizate unui număr de 193 de familii ţărăneşti sărace, 92 dintre acestea au primit câte 2 jugăre, 20 câte 1 jugăr şi jumătate, 70 câte 1 jugăr şi 11 câte o jumătate de jugăr197. Învăţătorul Gavril Cristea îşi aminteşte de ziua în care ţăranii împroprietăriţi au fost puşi în posesie. Prima brazdă a fost trasă de un plug cu doi cai iar de coarnele plugului ţinea un „domn gras”. A aflat mai târziu că domnul era generalul Traian Moşoiu.

Presa locală comunistă a găzduit cu acest prilej în paginile ei elogioase articole referitoare la „sprijinul preţios” acordat detaşamentelor muncitoreşti confraţilor lor de clasă, proletariatul agricol, cu scopul de a „proba” măcar prin vorbe falsa teorie a unităţii muncitoresco-ţărăneşti clamată de doctrina marxist-leninistă. Într-un astfel de material propagandistic se

194 Viaţa Nouă, din 24 aprilie 1945195 Arhivele Consiliului Popular Judeţean Bihor, fond Reforma agrară din 1945-1949, dosar 689/1946, f. 2196 Idem, dosar 13197 Ibidem

vorbeşte despre solidaritatea de care au dat dovadă muncitorii pielari orădeni faţă de cauza reformei agrare, încât au cumpărat din banii lor o grapă şi o maşină de sfărâmat porumb pe seama noilor împroprietăriţi din Sântandrei, după care, un grup de 24 dintre ei, s-au dus la Sântandrei şi Palota pentru a repara încălţările oamenilor săraci. „Ei au fost primiţi cu atâta dragoste încât această zi rămâne neuitată în viaţa lor” – se afirmă în finalul reportajului198.

În realitate aceste grupuri muncitoreşti, eminamente maghiare, au fost folosite cel mai adesea ca detaşamente de intimidare a celor ce urmau să fie spoliaţi de avere, în cazul de faţă a germanilor din Palota care, după ce au suferit ororile deportării în Uniunea Sovietică, se pomeneau acum jefuiţi de averi şi condamnaţi la pierire.

În acelaşi spirit al solidarităţii, dar şi al internaţionalismului proletar, a prezentat presa şi aşezarea forţată a celor 70 de familii de colonişti maghiari în casele germanilor din Palota şi împroprietărirea acestora cu 312 jugăre de arabil confiscat de la aceeaşi germani199. Nu s-a suflat un cuvânt despre faptul că aceştia au fost aduşi în Bihor din Slovacia de Sud de către Horhy în toamna anului 1940, că au fost împroprietăriţi apoi cu casele şi averile românilor expulzaţi din satele de frontieră, nici că le revenirea expulzaţilor din refugiu, la începutul anului 1945, au fost din nou împroprietăriţi cu casele şi averile germanilor deportaţi în Ucraina.

Anul 1949 a debutat cu lansarea Planului Economic General al RPR, publicat chiar pe 1 ianuarie. Firesc, un capitol aparte al acestuia era rezervat sectorului agricol, însă indicatorii de producţie propuşi trădau cu prisosinţă intenţiile comuniştilor de a transforma radical profilul agriculturii româneşti. Printre altele, nivelul producţiei vegetale trebuia să înregistreze un spor de 40% faţă de anul precedent, cu salturi spectaculoase de până la 74% la culturile de leguminoase, de 76% la cele de cartofi, de 104% la in şi cânepă, sau de 155% la culturile de floarea soarelui, respectiv de nici mai mult nici mai puţin de 480% la producţia de bumbac, cultură improprie condiţiilor pedo-climatice din ţara noastră200. Obţinerea unor asemenea rezultate era condiţionată însă, atât

198 Viaţa Nouă, din 24 mai 1945199 Viaţa Nouă, din 21 mai 1945.200 Gheorghe Gheorghiu Dej, Planul General RPR pe anul 1949, Editura Partidului Comunist Român, Bucureşti, 1949, p. 30


de dezvoltarea bazei materiale, în speţă a reţelei staţiunilor de maşini şi tractoare, cât şi de sporirea patrimoniului funciar al statului. Pentru îndeplinirea primei condiţii, se preconiza ca numărul staţiunilor să fie completat cu încă 20 de unităţi, iar zestrea naţională de maşini agricole să fie suplimentată cu 1.500 de tractoare şi 1.100 de batoze.

În ce priveşte extinderea suprafeţelor agricole ale domeniului de stat, prin măsurile legislative introduse cu un an înainte, comuniştii au reuşit să confere confiscărilor practicate un caracter legal, prin intermediul aşa ziselor „donaţii” benevole venite din partea instituţiilor bisericeşti ori a particularilor. În cazul primelor, pentru a înlătura orice formulare echivocă, autorităţile s-au îngrijit să le pună la dispoziţie până şi documente tipizate, de genul „terenul, în suprafaţă de (…) ha, a fost oferit statului, întrucât, atât parohia, cât şi biserica, nu posedă mijloace proprii de a munci terenul în regie proprie, iar muncile în dijmă sau arendă fiind interzise prin lege, ofertanţii de bună voie au oferit acest teren statului pentru administrare”201. În această situaţia s-a aflat Şcoala Ortodoxă de Cantori din Oradea, care a „donat” statului cele 13, 81 hectare de teren ce-l deţinea la Sântandrei202.

201 AN-DJ Bihor, fond Sfatul Popular al Regiunii Crişana-Secţiunea Agricolă, dosar 17/1949, f. 9202 Evidenţa terenurilor preluate de stat de la parohiile or-todoxe aparţinătoare Episcopiei Ortodoxe Române Oradea în 1949, în AN-DJ Bihor, fond Sfatul Popular al Regiunii Crişana-Secţiunea Agricolă, dosar 17/1949, f. 189-191

Comuniştii pregăteau acum desfiinţarea totală a proprietăţilor moşiereşti ce mai rămăseseră după aplicarea reformei agrare. Decretul nr. 83/1949 a întruchipat forma normativă care subsuma întreaga politică dusă de către comuniştii români până la acel moment în direcţia destructurării sistemului agrar tradiţional. El marca totodată încheierea unei etape, jalonată de spolierea agricultorilor de etnie germană şi de exproprierea tuturor latifundiarilor până la limita de 50 de hectare, şi intrarea într-a alta nouă, care va avea ca finalitate dispariţia proprietăţii private în agricultură şi naşterea marii „avuţii a întregului popor”.

Cu toate că decretul purta titulatura „pen-tru desăvârşirea reformei agrare”, după cum se poate lesne constata, nimic din conţinutul acestuia nu trădează vreo intenţie a legiuito-

rului de a proceda la vreo redistribuire cu caracter social a proprietăţii, ci din contră trădează vădit pro-filul sancţionator al confiscării, însă fără o justă ca-uză, toate bunurile nominalizate urmând să intre în patrimoniul statului. În plus, decretul lărgeşte consi-derabil domeniul de aplicare al legii pentru reformă agrară, pe a cărei structură pretinde că se grefează, desfiinţând până şi fermele model, constituite toc-mai în scopul sprijinirii procesului de modernizare a agriculturii.

În economia decretului au fost prevăzute şi sancţiuni penale, care instituiau pedepse cu închisoarea cu un cuantum cuprins între 5-15 ani, în regim de muncă silnică pentru toţi cei care ar fi opus rezistenţă ori ar fi împiedicat în orice mod buna desfăşurare a operaţiunilor. Acestea erau fost secondate de pedepse complementare, de natură civilă, care vizau confiscarea averilor potenţialilor inculpaţi. Pentru fapte cu un grad de periculozitate mai redusă au fost prevăzute pedepse cu închisoare corecţională, cuprinse între 3-12 ani, şi amenzi de la 25.000 de lei până la 200.000.

Procesul de desfiinţare a clasei moşiereşti s-a declanşat la ora 24 a nopţii de 1 spre 2 martie 1949, prin trimiterea unor camioane încărcate cu detaşamente muncitoreşti înarmate la sediile moşiilor. În Bihor, au fost identificate iniţial 54 de moşii pretabile pentru confiscare, însumând 3.043,28 de hectare, cifră la care s-au mai adăugat în curând încă 28, cu o suprafaţă de 2.075,19 hectare, aşa încât, în preajma declanşării operaţiunilor de deposedare, numărul lor să se ridice

Titlu de împroprietărire prin reforma agrară

Sanctus Andreas80

la 82, cu o suprafaţă totală de 5.118,47 ha. Moşierii, membrii familiilor lor şi uneori şi adminsitratorii au fost arestaţi şi deportaţi, bilanţul acestui prim val de dislocări s-a cifrat la 150 de persoane, repartizate în 19 localităţi. Actul politic derulat de comunişti nu a fost nu numai abuziv şi odios, ci şi ilegal, întrucât legea în cauză a fost publicată în monitorul oficial de abia pe 3 martie 1949.

Cu ocazia acţiunilor izvorâte din Decretul nr. 83, cele mai mari nereguli au putut fi constatate la ferma Jakabfy din Sântandrei, Bihor. Aici o seamă dintre factorii de decizie ai stafului politic local, exploatând poziţia lor socială, şi-au organizat o microfermă proprie. Cu ocazia operaţiunilor de expropriere şeptelul moşiei avea în plus 93 de porci, doi boi, două bivoliţe, o vacă şi 53 de gâşte, inventarul agricol exceda cu un tractor, o semănătoare, o grapă, un car, şi 153 de unelte, rezerva de produse agricole cu 4.500 kg de borceag, 10.000 kg de paie de grâu, 1.000 kg de paie de secară, 1.000 kg de paie de ovăz, 3.000 kg de paie „de maiu”, 120.000 kg de cânepă neprelucrată, 10.000 kg de cartofi, iar suprafaţa cultivată o depăşea pe cea planificată cu 26,5 iugăre însămânţate cu grâu de toamnă şi 10,5 iugăre cu secară203. În urma anchetei desfăşurate de partid, toate aceste bunuri s-au dovedit a fi ale lui Czéller Ludovic, directorul Securităţii Regionale Oradea şi ale lui Birtaş Gavril, fostul inspector regional al Siguranţei Oradea şi acum directorul Direcţiunii Generale a Securităţii Poporului din cadrul MAI. În urma „reverificării” inventarului, valoarea acestuia s-a diminuat considerabil, fiind identificate acum numai 11 vaci şi 13 porci. Vinovat pentru toată această ilegalitate a fost găsit în cele din urmă directorul Penitenciarului Oradea, Nemeş Iosif, dintre cei implicaţi el având cea mai mică funcţie204.

Acţiunea a fost declanşată la ora 3 noaptea, activistul Uivaroşan Aurel şi delegatul PMR Grünstein Ladislau beneficiind de concursul primarului comunei, Pituţ Petru, a notarului Dumea Dan Vasile, a miliţienilor Tanc Lazar şi Man Ioan, a „tovarăşilor” Carţiş şi Taubner Cornel, precum şi a celor „10 tovarăşi, dintre cei mai săraci ţărani”, printre care Chiş Petru, Chişvasi Vasile, secretarul organizaţiei de PMR Sântandrei, Torjoc Togyer, Brumar Gavril, Pop

203 AN-DJ Bihor, fond Comitetul Judeţean Bihor al PCR, dosar 509/1949, f. 11204 Ibidem, f. 18

Petru, Chişvasi Dumitru, Moldovan Nicolae şi Pop Ioan 205.

O altă moşie confiscată a fost aceea a lui Dossu Dumitru. Comisia, alcătuită din „tovarăşul Chiş, tovarăşul Sabou Dumitru” şi membri ai organizaţiilor de bază (PMR) din Sântandrei şi Palota s-au deplasat la reşedinţa moşiei de abia a doza zi, pe 2 martie 1949, la orele 14. Din conţinutul procesului verbal reiese că moşierul a prins de veste şi ca atare şi-a părăsit domiciliul, aici ne mai fiind găsiţi decât cei câţiva zilieri din Sântion şi grădinarul Hristov Dumitru, acesta din urmă declarându-le delegaţilor că proprietarul este plecat la Cluj, unde îi este nevasta internată în spital.

Activiştii s-au arătat neîncrezători şi s-au deplasat la Oradea la domiciliul fiicei acestuia, măritată cu un căpitan de armată, de la care au auzit aceeaşi poveste. „Am început a face percheziţie domiciliară, dar nu am găsit nimic, totul era deranjat” – subliniază tendenţios delegatul Teodor Bara în raportul înaintat partidului. Apoi delegaţia a descins şi la domiciliul mamei moşierului, pe strada Tudor Vladimirescu din Oradea, unde la fel – continuă activistul – „am găsit mare deranj, pachete de tot felul, precum şi un sac cu circa 600 metri depânză fină”206.

Strategia adoptată de către PMR în vederea realizării programului de colectivizare a agriculturii şi de desfiinţare totală a proprietăţii agricole private s-a întemeiat aproape exclusiv pe metoda eliminării adversarilor într-un mod selectiv şi succesiv. Comuniştii au operat alianţe conjuncturale cu elementele cele mai slabe în plan economic şi social, cu alte cuvinte, au recurs la aţâţarea ţărănimii sărace împotriva moşierimii şi a chiaburimii.

În documentele de partid, chiaburii erau prezentaţi în cea mai neagră ipostază posibilă. „În Republica Populară Română, ca şi în celelalte ţări de democraţie populară, chiaburii luptă cu îndârjire împotriva dictaturii proletariatului, împotriva transformărilor socialiste de la oraşe şi îndeosebi de la sate; ei sunt duşmanii neîmpăcaţi ai clasei muncitoare şi ai ţăranilor muncitori” – afirma consilierul sovietc, Puhlov, trimis la Bucureşti cu misiunea de a coordona procesul de colectivizare – „în satele din RPR chiaburimea mai reprezintă încă o forţă economică destul de importantă – continua el – chiaburii

205 Ibidem, f. 6-7 şi 16-17206 Ibidem


exploatează peste 200.000 de muncitori agricoli şi un mare număr de ţărani săraci şi mijlocaşi; ei încearcă să ţină sub influenţa lor o parte dintre ţăranii mijlocaşi şi chiar dintre ţăranii săraci”207. Chiaburimea era astfel ostracizată definitiv, fără putinţă de apel, pentru că ideologia comunistă îşi fixase ca obiectiv final abolirea oricăror diferenţe sociale între indivizi şi edificarea unei societăţi fără clase, perfect omogenizate şi armonizate208. Acest gen de exclusivism îmbrăca şi o latură economică reclamată de politica de „îngrădire şi desfiinţare a chiaburimii” introdusă de partid la Plenara din 3-5 martie 1949, prin care au fost trasate direcţiile programului de socializare a agriculturii.

Împotriva chiaburilor, partidul declanşase un veritabil război, la care erau chemaţi să participe membrii păturii sărace a satelor209. Justificarea măsurilor întreprinse era alimentată tot prin intermediul documentelor de partid sau prin presă, în paginile căreia erau nominalizate aşa-zisele acţiuni întreprinse de chiaburime împotriva politicii agrare practicate de partid. „Ei răspândesc în rândurile ţăranilor zvonuri provocatoare, sabotează şi îndeamnă pe ţărani să saboteze colectările de stat, caută prin maşinaţiuni tâlhăreşti să pună mâna pe mijloacele destinate de stat şi cooperaţie ţărănimii muncitoare, acaparează mărfurile deficitare şi fac speculă cu ele, încalcă cu premeditare legile care îngrădesc folosirea forţei de muncă salariate – susţinea mai departe acelaşi consilier sovietic – chiaburii şi acoliţii lor caută să pătrundă în organele locale ale puterii de stat, în conducerea cooperativelor şi organizaţiilor de massă democratice, pentru a duce în cadrul lor o activitate de subminare, ei pun incendii, jefuiesc bunurile statului şi bunurile obşteşti, fac parte din bande clandestine fasciste înarmate”210.

Din arsenalul aşa-ziselor „crime” puse de propaganda comunistă în cârca chiaburilor cele mai multe erau invenţii ale activiştilor, pentru că aparatul represiv al puterii era atât de extins şi

207 N. Puhlov, Dezvoltarea agriculturii în Republica Populară Română, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1951, p. 10208 Mihai Golu, Dimensiunea psihologică a totalitarismului. Cazul regimului comunist, în Arhivele Totalitarismului, nr. 19-20/1996, p. 75209 Corneliu Crăciun, Manifestări ale rezistenţei ţărăneşti din Bihor împotriva regimului cotelor, în Crisia, 1996-1997, Oradea, 1997, p. 261210 N. Puhlov, op. cit., p. 10-11

beneficia de o asemenea forţă încât rareori au fost posibile revolte de masă în rândul ţărănimii. Mai dese au fost micile reglări de conturi între activişti şi săteni pe plan local, însă o mare amploare a luat în pragul anilor 1949-1950 difuzarea de zvonuri alarmante în legătură cu posibila izbucnire a unui conflict militar între lumea capitalistă şi ţările blocului sovietic.

Perspectivele apocaliptice vehiculate de mem-brii unor secte neoprotestante, ori de credincioşii altor culte, nu au fost însă întotdeauna rodul ex-clusiv al imaginaţiei mentorilor acestora, ci de multe ori au fost inspirate de diverse evenimente mai puţin obişnuite, care au surescitat imagi-narul colectiv al lumii rurale. Aşa s-a întâmplat în primăvara anului 1949, când locuitorii comunelor Sântandrei şi Diosig au fost martorii paraşutării unor manechine în hotarele satelor lor, lansate de forţele occidentale probabil cu scopul de a testa gradul de penetrare a frontierei de vest a ţării. În lipsa unui termen imediat de comparaţie, ţăranii le-au botezat „mirese”, datorită paraşutelor care se asemănau cu trena rochiilor purtate de fete la cununie. Interpretările date de localnici pe mar-ginea acestor neobişnuite întâmplări n-au întârziat să apară şi să se răspândească în întreaga regiune. Cei din Sântandrei se aşteptau ca după 90 de zile să cadă din cer şi „mirele, pentru mântuirea sufletelor de sub dominaţia diavolului” – raportau organele grănicereşti – în vreme ce locuitorii Diosigului, mai pragmatici, atribuiau acţiunea serviciilor en-gleze de spionaj, de unde şi nădejdea nedisimulată a acestora „că în luna martie 1949 anglo-americanii vor începe războiul”211.

În aceeaşi perioadă, câteva note informative indicau implicarea forţelor occidentale în alte două acţiuni aeriene, desfăşurate în sudul judeţului, urmate şi acestea de răspândirea unor noi zvonuri prin intermediul baptiştilor din zonă. Securitatea din Beiuş semnala îngrijorarea populaţiei din satele depresiunii Crişului Negru, din pricina ştirilor care anunţau apropiatul „sfârşit al lumii” ca urmare a unui război necruţător ce se va declanşa până la Paşti. Sursa care a generat acest zvon nu a putut fi identificată, în ciuda eforturilor depuse de agenţii infiltraţi printre ţărani, aceştia limitându-se să-şi informeze superiorii

211 AN-DJ Bihor, fond Inspectoratul General Administrativ-Circa VIII Oradea, dosar 221/7888/1948-1949, f. 4

Sanctus Andreas82

că ar fi vorba despre un cioban de prin satul Roşia, care a primit vestea de la nişte „îngeri coborâţi din cer” – foarte probabil legionari paraşutaţi. „Nu s-a putut stabili cine este omul cu care îngerii ar fi vorbit” – se spunea în încheierea raportului212.

Din această cauză puterea a întreprins o acţiune continuă de monitorizare a potenţialilor „duşmani ai regimului”, din această categorie făcând parte chiaburii, foştii membri ai partidelor istorice, preoţimea şi vechile cadre didactice ale satelor.

În plasa Centrală au fost identificate mai multe nuclee ale unor posibile „organizaţii subversive”, îmbrăcând întreaga coloratură a spectrului politic de dinaintea regimului comunist. În comuna Sântandrei, cercul de focalizare a nemulţumirilor populaţiei era concentrat în jurul fostului legionar Sereş Teodor213 şi a „maniştilor” Brazdă Ioan214 şi Maghiar Mihai215, întâlnirile desfăşurându-se în casa acestuia din

212 Ibidem, dosar 221/17759/1948-1949, f. 14213 Caracterizat astfel: „Sereş Teodor, fost legionar, cu 40 iugăre de pământ, stă pasiv în public, dar aţâţă la şovinism. Duşman al celor săraci, şedinţă la dânsul nu face”. Ibidem, f. 26214 Caracterizat astfel: „Brazdă Ioan, cu 28 iugăre de pământ, fost conducător în PNŢ-Maniu şi ortacul sincer al lui Maghiari Mi-hai”. Ibidem215 Caracterizat astfel: „Maghiari Mihai, fost conducător manist, cu 25 iugăre de pământ. Din când în când se adună elementele la dânsul, restul nu se cunoaşte, doar că el este [de] un şovinism înfo-cat”. Ibidem

urmă. Aceeaşi compoziţie putea fi întâlnită şi în cazul nucleelor „reacţiunii” din comunele Şumugiu şi Oşorhei, În comuna Girişu de Criş, opoziţia se coagulase în jurul unui grup de foşti liberali ai grupării Tătărescu, alcătuit din fostul „deputat brătienist” Babău Ioan216, Babău Vasile, zis Ciuru217, şi Tiponuţ Petru218. Spre deosebire de alte asemenea celule, şedinţele organizate de aceştia se desfăşurau la domiciliile fiecăruia dintre ei, prin rotaţie. Vechii liberali din comuna Girişu de Criş se aflau la rândul lor în vizorul Securităţii, chiaburul Babău Ioan, fost deputat „brătienist” cu o avere de peste 32 hectare de pământ, după cum precizează, în spiritul luptei de

clasă, o notă informativă – „nu se manifestă deschis, dar lucrează întâlnindu-se prin diferite locuinţe ale hortacilor săi”219.

Securitatea nu s-a limitat doar la ţinerea sub observaţie a celor bănuiţi că ar manifesta atitudini ostile faţă de regim, ci a trecut la arestarea şi întemniţarea multora dintre aceştia. Avocatul Moldovean Dumitru, înrudit cu familia Bitea, a fost internat în colonia de muncă a Canalului Dunăre-Marea Neagră pentru că a candidat la alegerile din 1946 pe lista Partidului Naţional Ţărănesc, preotul greco-catolic Tăutu Ioan a fost închis pentru convingerile sale religioase peste şase ani (din ianuarie 1958 până în aprilie

216 Caracterizat astfel: „Babău Ioan, fost deputat brătienist, cu 32 hectare [de] pământ, nu se manifestă deschis, dar lucrează întâl-nindu-se prin diferite locuinţe ale ortacilor săi”. Ibidem217 Caracterizat astfel: „Babău Vasile, zis Ciuru, cu 20 hectare de pământ, care aduce critici în permanenţă regimului nostru demo-cratic. El a fost manist înfocat. Trăieşte în bună colaborare cu Babău Ioan”. Ibidem218 Caracterizat astfel: „Tiponuţ Petru, cu 12 hectare de pământ, fost conducător tătărăscian, un element care ne critică munca guver-nului deschis, «că nu se conduce bine ţara» şi etc. Trăieşte în bună colaborare cu Babău Ioan şi Vasile, întâlnindu-se în permanenţă la locuinţele lor, când la unul, când la altul”. Ibidem219 Caracterizat astfel: „Tarr Mihai, cu 30 iugăre de pământ. Un şovinist înfocat, [care] în permanenţă uneltează (unelteşte – n.n. A.Ţ.) împotriva regimului. Întotdeauna împiedică bunul mers al bu-nurilor (treburilor – n.n. A.Ţ.) din această comună, băgând şi nisip în grâu în timpul colectărilor”. Ibidem

Comisie de colectare a cotelor


1964), în 1952 preotului greco-catolic Matei Ioan i s-a percheziţionează casa şi a fost condamnat la 4 ani de închisoare pentru convingerile sale religioase. După eliberare nu i s-a mai permis să lucreze în învăţământ şi a fost nevoit să lucreze ca vânzător la „loz în plic” pentru a-şi asigura existenţa. Învăţătorul Ţigle Ioan, născut în 1910, frate de mamă cu cei din familia Tocai, a fost internat la Canal, ţăranul Barna Teodor (Toghere Togheraş) şi grădinarul Boicio Dimităr au fost închişi pentru că nu şi-au putut achita cotele, ultimul decedând la scurt timp după liberare. Studentul Şereş Petru a făcut un „stagiu” de trei ani la Canal, la şantierele de la Cernavodă şi Capul Midia, fraţii Ioan şi Aurel Brazdă, pe atunci elevi, au cunoscut „experimentul Piteşti”, funcţionarul Ardelean Ioan, de 31 ani, este arestat în 1948, cârciumarul Fărcaş Petru, de 42 de ani, este condamnat la doi ani de închisoare tot în 1948.

Un loc de frunte în arsenalul mijloacelor de presiune utilizate de putere împotriva ţărănimii a fost ocupat de măsurile cu caracter economic, în speţă cotele obligatorii impuse producătorului agricol particular, care au grevat direct nivelul de trai şi calitatea vieţii celor vizaţi. În sarcina ţăranului cădea şi transportul produselor colectate până la bazele de depozitare, cărăuşie efectuată gratuit, cu toate că din punct de vedere juridic această obligaţie ar fi revenit statului, de vreme ce era beneficiar. Analizând plata acordată de către stat ţăranilor în contul produselor agricole colectate, nu putem trece cu vederea aparenţa de legalitate pe care puterea o mima în raport cu producătorii, exprimată prin disproporţia dintre preţul oferit la achiziţie şi cel al mărfurilor finite produse de industria socialistă. De pildă, pentru 500 de kilograme de grâu predate, ţăranul obţinea de la stat o sumă echivalentă cu preţul unei pâini220. Ţăranul era astfel condamnat la foame, apoi era împovărat în aşa hal de mulţimea cotelor încât să nu poată obţine vreun plus-produs care să-i permită să-şi cumpere măcar hainele şi încălţămintea necesară, şi pentru ca dezastrul său uman să fie complet, comuniştii au interzis cartelele în mediul rural.

În aceste condiţii confiscările de averi, de cele mai multe ori abuzive, erau determinate de faptul că volumul cotelor era prestabilit prin acte norma-tive, în funcţie de mărimea suprafeţei exploataţiei

220 Gheorghe Socol, Cadrul de viaţă şi calitatea vieţii ţărănimii în perioada comunistă, în Calitatea Vieţii, nr. 2/2003, p. 14

agricole, fără a se ţine seama de puterea de muncă a proprietarului, dotarea lui cu inventar agricol sau de existenţa necesarului de sămânţă, şi nici măcar de riscul calamităţilor naturale. În plus, cuantumul cote-lor creştea direct proporţional cu întinderea arabilului ori cu numărul animalelor din gospodăria ţăranului, într-un procent cuprins între 20-60% din producţia agricolă de cereale, carne, lapte, lână, furaje sau fructe. Din această pricină, nu puţine au fost situaţiile în care ţăranul producea mai puţin decât trebuia să achite statului, ne mai luând în calcul şi nevoile sale alimentare. În aceste cazuri, dacă nu ajungea pe mâna justiţiei sub acuzaţia de sabotaj economic, i se reporta minusul înregistrat pe seama recoltei anului următor ori era obligat să-şi procure diferenţa de produse de pe piaţă.

Aşa s-a născut fenomenul de abandonare a propriilor terenuri, practicată de pătura ţărănească avută, care a îmbrăcat două forme principale, donaţiile în favoarea statului, între anii 1949-1951, şi cererile de „deschiaburire”, în anii următori.

Avocatul Coriolan Bucico, căsătorit cu Maria Mişcuţia, ambii pensionari, s-au adresat autorităţilor cu cererea de a le fi preluată de către stat averea deţi-nută în hotarul comunei Sântandrei, alcătuită din 41 ha şi 7956 mp pământ, din care 39 ha 33 ari de arabil, restul curte şi grădină, plus casa cu trei locuinţe pen-tru angajaţi, un grajd pentru opt vite, o coşarcă pen-tru porumb în lungime de 12 metri, trei şoproane, un cuptor şi o fântână, la care se adăugau casa proprie, prevăzută cu magazie, şi un coteţ pentru păsări şi in-ventarul agricol compus din doi cai, doi boi, două pluguri, două grape, o maşină de semănat „Kühne”, un prăşitor şi două căruţe. Cei doi, deja marginalizaţi social de către noul regim, ajunseseră la vârsta de 75 respectiv 65 ani şi nu mai puteau face faţă cotelor şi impozitelor fixate de stat. „Amândoi suntem slăbiţi şi bolnăvicioşi, iar familie n-avem care ne-ar putea ajuta, şi dacă până acum am muncit cu ambiţie şi am susţi-nut gospodăria cu multă trudă şi jertfe, producând re-numite produse, astăzi nu mai suntem în situaţie ca să putem satisface obligaţiunile noastre” – îşi motivează ei cererea, încheindu-şi petiţia cu lozinca – „Trăiască Republica Populară Română!”221.

Aşa-zisele „donaţii” n-au constituit doar „apa-najul” celor înstăriţi, ci au înregistrat în multitudinea

221 AN-DJ Bihor, fond Sfatul Popular al Regiunii Crişana-Secţiunea Agricolă, dosar 18/1949, f. 111

Sanctus Andreas84

lor şi familii mai puţin avute. Este şi cazul soţiei lui Vass Antoniu, născută Kátai Maria, din Oradea, care se adresa autorităţilor cu rugămintea de a-i fi preluate de stat cele 4 jugăre (aproximativ 2 ha) de pământ pe care le avea în hotarul Sântandreiului, motivând vârsta şi starea precară a sănătăţii ei şi a soţului ei. „Subsemnata, cât şi soţul meu am înţeles avansarea socialismului, cu acel fapt că oferim pământul nos-tru Comitetului Provizoriu, respectiv Republicii noastre, vrem şi noi să aderăm la zidirea socialismu-lui” – îşi încheia, în cel mai contradictoriu mod, fe-meia petiţia222. Familia Müller Maria şi Andrei, din Sântandrei, îşi „donau” statului cele 3 ha şi 23 ari de arabil care se nimereau a fi situate exact în viito-rul perimetru agricol al Gostatului (gospodăria de stat). Femeia, pentru că ea scrisese petiţia, îşi moti-va cererea prin faptul că soţul ei era învăţător în Tă-rian, adică angajat la stat, funcţie incompatibilă cu deţinerea vreunei averi funciare223. Văduva lui Ursu Petru, în vârstă de 70 de ani, născută Barna Maria, din Tărian, a procedat la fel în legătură cu cele 38 de jugăre ale sale care se aflau în perimetrul aceluiaşi gostat. „Credem că prin aceasta contribuim şi noi la înjghebarea gospodăriei colective pentru făurirea socialismului în Republica Populară Română” – îşi încheia femeia petiţia224. Văduva lui Fernbach Mi-hai, din Palota, îşi dona cele 20 jugăre pentru că in-tenţiona să se angajeze la Uzina „Înfrăţire”, pretenţie de asemenea incompatibilă cu calitatea de proprie-tar funciar225.

Cu toate presiunile făcute de putere asupra ţăranilor pentru a-i determina să se înscrie în gospodăriile colective, tempoul impus de modelul sovietic a fost mai ponderat la noi deoarece, după primii ani de la înfiinţarea celor dintâi gospodării agricole colective (GAC), s-a constat că acestea nu sunt viabile, în ciuda eforturilor financiare angajate în susţinerea şi dezvoltarea lor. Ca atare, sarcina susţinerii procesului de industrializare a căzut tot pe umerii ţăranilor particulari. Acesta este principalul motiv pentru care la noi pământurile particulare n-au fost imediat naţionalizate ca în Uniunea Sovietică sau în Ungaria. Statul a ţinut în schimb o strictă evidenţă a tuturor chiaburilor din sate, întrucât ei reprezentau principalele surse de produse agricole aducătoare de

222 Ibidem, f. 274223 Ibidem, f. 179224 Ibidem, f. 333225 Ibidem, f. 42

valută occidentală sau sovietică necesară achiziţionării tehnologiilor industriale.

În 1950, Sfatul Popular al Regiunii Crişana a întocmit o primă listă a chiaburilor, iar după doi ani o alta nouă, mult mai numerică. În Sântandrei au fost înregistraţi: Barna Petru, calificat drept „exploatator şi sabotor” pentru că fusese primar în 1948, care deţinea 10, 16 ha de pământ, 4 cai şi 2 vaci; Bauer Mihai, calificat „exploatator” pentru că în trecut avusese două mori şi un angajat, iar acum mai deţinea 4,75 ha, o vacă şi un porc; văduva lui Belenyes Gheorghe care gospodărea cu fiul său, Belenyes Gheorghe, 17,16 ha; Boiciu Dumitru, „exploatator” pentru că în trecut avusese un angajat, iar acum îşi lucra cele 12,77 ha cu zilieri; grădinarul Boris Gligor, caracterizat în acelaşi mod, care deţinea 9,22 ha, 2 cai şi o vacă; Chivari Ioan, pentru că în trecut a fost primar liberal, a mai avut şi un angajat, iar acum îşi gospodărea cu cei opt membri ai familiei sale 19,27 ha; Durgheu Dumitru, pentru că pe vremuri lua pământ în arendă şi-l lucra cu zilieri, acum mai deţinând 13,80 ha, un cal, o vacă şi un porc; văduva lui Eleneş Andrei, pentru că în trecut avusese 20 ha, cu toate că acum îi mai rămăsese doar 1,73 ha; Eleneş Ioan, pentru că pe vremuri lucra pământul altora în dijmă, cu zilieri, iar acum deţinea 19,45 ha, 2 cai şi o vacă; Erdeli Dumitru, caracterizat drept „exploatator şi speculant”, care deţinea 13,79 ha, 2 cai, o vacă şi un porc.

Grădinarul Filip Iordan, catalogat „exploatator” pentru că-şi lucra pământul cu zilieri, având 7,43 ha, 2 cai şi 3 vaci; grădinarul Nenu Constantin, le fel, el deţinând 6,97 ha şi 2 cai; Kovács Ecaterina (Plechisanca), „exploatatoare şi sabotoare”, pentru că în trecut şi-a lucrat cele 7,45 ha cu zilieri; Maghiar Mihai, „fost primar manist, exploatator şi speculant”, pentru că în trecut a avut angajaţi, acum mai având 16,57 ha, 2 cai şi o vacă; Mărcuş Ioan, pentru că în trecut arenda pământ de la alţii şi-l lucra cu zilieri, iar acum mai avea 13,61 ha, 2 cai şi o vacă; Müller Andrei, învăţătorul din Tărian, încadrat la chiaburi pentru că socrul său, Bauer Mihai, avusese două mori, cu toate că, după cum am văzut mai devreme, soţia lui „donase” în 1949 pământul pe care-l deţineau; grădinarul Petcu Ivanov, pentru că folosea zilieri pentru a-şi lucra cele 2 ha de pământ; Sereş Teodor, pentru că a avut prăvălie până în 1949 şi pentru că folosea zilieri pentru a-şi lucra cele 16,57 ha; Stein Petru, „exploatator şi sabotor” pentru că în trecut a fost perceptor comunal, iar acum mai deţinea 9,97


ha, 2 cai şi o vacă; Tăut Dumitru, pentru că în trecut a avut crâşmă şi prăvălie şi a folosit zilieri pentru a-şi lucra cele 5,50 ha; Torjok Ştefan, pentru că până în 1941 a avut crâşmă şi măcelărie, chiar dacă acum mai avea doar 1,40 ha226.

În evidenţa chiaburilor din oraşul Oradea se găseau alte două persoane care deţineau proprietăţi în hotarul Sântandreiului: fostul funcţionar Crainic Gheorghe, pentru că deţinea o batoză şi folosea zilieri pentru a-şi lucra cele 9,48 ha; Szabo Alexandru, fost funcţionar şi el, pentru că îşi lucra cu zilieri cele 10,20 ha227.

Lista chiaburilor din Palota era şi mai nume-roasă, cu toate că germanii de aici fuseseră jefuiţi de aproape întreaga avere cu câţiva ani mai devreme, acum plătind pentru bunăstarea pe care au avut-o odinioară. Cei mai mulţi nu mai deţineau nici o pal-mă de pământ şi cu toate acestea au continuat să fie spoliaţi pe mai departe: văduva lui Békesi Petru a fost încadrată la chiaburi pentru că a fost comerciantă, a avut un angajat, iar acum mai deţinea 2,30 ha; Dörner Anton, pentru că înainte de expropriere a avut 37 ha,

226 AN-DJBh, fond Sfatul Popular al Regiunii Crişana – Biroul Documentelor Secrete, dosar, f. 35-55227 AN-DJ Bihor, fond Sfatul Popular al Regiunii Crişana – Bir-oul Documentelor Secrete, dosar 20/1952, p. 355

acum nu mai avea nimic decât 3 cai, 2 porci şi o vacă; Fernbac Alexandru, pentru că avusese 50 jugăre, iar acum nu-i mai rămăseseră decât 22 ari; Holtman Ioan, pentru că avusese 30 jugăre, acum numai 1,87 ha; Hornung Ioan, pentru că în trecut fusese cârciumar şi ajutor de primar, iar acum mai avea 4,80 ha; Nilgelsz Anton, pentru că înainte de expropriere a avut 20 ha şi o batoză, iar acum mai avea doar 1,32 ha; Noelman Iacob, pentru că avusese 20 ha şi doi angajaţi, acum nu mai avea nimic; văduva lui Nylgelsz Anton, pentru că deşi era membră de partid avea angajaţi cu care-şi lucra cele 9,97 ha; Osvald Anton, pentru că a avut 20 ha şi doi angajaţi, iar acum rămăsese cu 2,75 ha; văduva lui Osvald Francisc, pentru că a avut 15 ha, acum mai avea 4,23 ha; văduva lui Osvald Iacob, pen-tru că avusese 20 ha şi doi angajaţi, iar acum mai de-ţinea 1,15 ha; Osvald Nicolae, pentru că „părinţii lui şi cu fraţii sunt chiaburi”, el posedând 6,90 ha; văduva lui Osvath Anton, pentru că înainte de expropriere a avut 10 ha, acum mai avea 1,60 ha.

Parijec Francisc a fost încadrat chiabur pentru că în trecut a făcut comerţ cu unt şi lapte, în condiţiile în care nu avea decât 1,50 ha; Parijek Iuliu, pentru că a avut 20 ha, acum mai avea 1,49 ha; Schmidt Petru, pentru că înainte de expropriere a avut 50 ha, acum mai avea 1,63 ha; văduva lui Smit Anton, la fel, acum

CAP Palota 1952

Sanctus Andreas86

mai avea 2,37 ha; Smith Ioan junior, pentru că avusese 15 ha, iar acum numai 2,88 ha; Smith Ioan senior, pentru că avusese 30 ha, iar acum nu mai avea nimic; Stein Nicolae, pentru că avusese 10 ha, acum doar 2,93 ha; Theisz Iuliu, cele 130 jugăre avute în trecut, acum rămas numai cu 4,94 ha; Theisz Petru, pentru că avusese 130 jugăre, acum nu mai avea nimic; un alt Theisz Petru, fiul, tot pentru cele 130 jugăre ce le avusese, acum rămas numai cu 2,42 ha; văduva lui Theisz Petru (Pintea), pentru cele 40 jugăre, preluate între timp de gostat, acum rămas fără nimic; văduva lui Theisz Petru, pentru cele 150 jugăre pe care le deţinuse împreună cu socrul său, acum mai posedând doar 1,91 ha; Thom Francisc, pentru că avusese trei angajaţi, acum mai deţinea 4,32 ha228.

Ultimii ţărani particulari au dispărut în 1959 când, în baza Decretului 115, a fost legiferată „desfiinţarea oricărei forme de exploatare a omului în agricultură”. Cei care până atunci se încăpăţânaseră să nu se înscrie în vreuna din formele colectiviste de muncă în agricultură, gospodării sau întovărăşiri, erau şantajaţi fie prin eliminarea copiilor lor din licee şi facultăţi, fie prin îndepărtarea acestora din locurile de muncă, care existau numai la stat, pentru că între timp

228 Ibidem

strânsoarea cotelor se mai relaxase, ele fiind înlocuite cu aşa-zisele „contractele de achiziţii”, desigur impuse şi acestea. Apoi, feciorii „încăpăţânaţilor”, ajunşi la vârsta cătăniei, în loc să-şi satisfacă serviciul militar „sub armă”, erau trimişi în unităţile de muncă („diribau”) care acopereau deficitul forţei de muncă din minerit şi de pe şantierele de construcţii. Printre ei se numără Tăutu Gavril, Ştein Démétér, Şereş Alxandru, Maghiar Gheorghe, Maliţa Ioan, etc. Totuşi au mai existat şi „încăpăţânaţi” iremediabili, ce-i drept puţini la număr, unul dintre aceştia fiind Creţ Petru (Petré Loaţii Gazdii), care a sfidat sistemul şi nu s-a înscris în gospodăria colectivă.

Revenind la evoluţia procesului de colectivizare a agriculturii, după moartea lui Stalin, în martie 1953, Gheorghiu-Dej a înţeles că este util pentru el să reducă dinamica procesului, probabil înfricoşat de răsturnarea de situaţie petrecută la Moscova şi de discursul de condamnare a crimelor stalinismului rostit de Nikita Hruşciov în plenul CC al PCUS. Liderul de la Bucureşti a considerat că este benefic pentru el să arunce culpa colectivizărilor forţate şi a întemniţării a 80.000 de ţărani în sarcina Anei Pauker. Uşoarei destinderi resimţite începând cu 1954 i-a corespuns orientarea politicii agrare înspre înfiinţarea mai degrabă a unor „întovărăşiri agricole”

Urbanizare în Palota


(TOZ), inspirate din modelul sovietic „artel”. Acestea erau tot forme colectiviste, însă nu vizau confiscarea pământului şi a inventarului agricol al ţăranilor, ci numai reunirea pământurilor acestora în „trupuri comune de moşie”, fiecare dintre copărtaşi păstrându-şi vitele şi uneltele.

În anul 1955 a luat fiinţă prima întovărăşire agricolă din Sântandrei, în care s-au „înscris” o bună parte de gospodari. Facilităţile asigurate de stat s-au limitat la scutirea de impozite a asociaţilor, pentru că lucrările agricole şi materialul semincer şi l-au asigurat pe spesele lor. În 1959 a fost înfiinţată cea de a doua întovărăşire agricolă din sat.

Numai cu un an mai devreme de sesiunea extraordinară a CC al PMR, în care Gheorghiu-Dej anunţa încheierea procesului de colectivizare în România, în Sântandrei a fost înfiinţată gospodăria agricolă colectivă „Crişana”. Inaugurarea a avut loc pe 23 aprilie 1961 într-o atmosferă sărbătorească, cu participarea oficialităţilor din staful regiunii şi al ziariştilor de la cotidianul „Crişana”. În reportajul care a descris evenimentul se afirma că cei 559 de membri ai gospodăriei agricole, „însufleţiţi de rezultatele frumoase, precum şi de marele avantaj pe care-l creează munca în comun, s-au hotărât să se organizeze într-o formă superioară de viaţă şi de muncă colectivă”, aducând în zestrea comună 1.152 ha, din care 1.115 ha. teren arabil229.

La 1 iulie 1962, GAC Sântandrei se va unifica cu GAC „9 Mai” din satul Palota, unitatea agricolă care luase fiinţă încă din 14 decembrie 1952, unitate cu o „experienţă” mai bogată în muncă şi cu o putere economică considerabilă. Unii palotani s-au opus acestei unificări. Sub regimul Ceauşescu gospodăriile agricole colective şi-au schimbat numele în cooperative agricole de producţie, nu însă şi natura lor juridică, aceasta rămânând pe mai departe tributară modelului sovietic. Numărul membrilor cooperatori ajunsese la 809, ei gospodărind o suprafaţă de 1.773 ha, din care 1.629 ha este teren arabil. Dintre preşedinţii de CAP amintim pe Abrudan Alexandru, Chiriluţă Dumitru, Erdeli Andrei, Pop Ioan. Dintre inginerii agronomi: Găină Ştefan, Matcaş Octavian, Mihoc Ioan.

La fel ca în oricare ţară din lume, agricultura practicată pe suprafeţe extinse a adus şi cooperativei agricole din Sântandrei creşteri ale producţiei de la an la an, cel puţin până în prima jumătate a anilor 1970.

229 Arhivele CAP Sântandrei, Dosar cu înfiinţarea GAC

La grâu producţia a crescut de la 1514 kg la hectar, în 1964, la 2881 kg pe hectar în 1974, la orz de la 2035 la 3645 kg la hectar, la porumb de la 2335 la 3600 kg la hectar, la cânepă de la 2615 la 3044 kg la hectar, la sfeclă de la 16810 la 18489 kg la hectar, la roşii de la 22916 la 27323 jg la hectar, la ardei de la 9330 la 12263 kg la hectar, iar la varză de la 32180 la 37612 kg la hectar230.

Avantajată de apropierea de Oradea, comuna Sântandrei a fost adesea vizitată de ziariştii trimişi de redactorii lor „pe teren” pentru a surprinde secvenţe ale „realismului socialist” şi a le prezenta în presă.

Aşa de pildă, ziaristul Aurel Mineaţă şi-a propune să sondeze prefacerile înregistrate în conştiinţa ţărănimii colectiviste în cele două decenii scurse de la înfiinţarea primelor cooperative agricole, folosindu-se de metoda interviului. Grupurile ţintă utilizate de jurnalist au fost alcătuite din „veterani” ai primelor trei gospodării colective înfiinţate în judeţ, la Buduslău, Biharea şi Mădăras, ale căror răspunsuri au fost dirijate în aşa fel încât să oglindească metamorfoza interioară suferită de ţăran odată cu schimbarea fostului său statut de producător particular în cel actual de cooperator, evident prin grija partidului

Cel mai „convins” interlocutor s-a dovedit a fi însă Lina Torje, din Sântandrei, care, într-un limbaj suspect de elevat pentru o simplă ţărancă, ţine să ne demonstreze nivelul înalt de conştiinţă atins de suratele ei. „Munca în cooperativă ne-a făcut pe toţi să înţelegem că este o cerinţă de a privi azi lucrurile prin prisma cunoscutei vorbe «toţi pentru unul şi unul pentru toţi» - spune ea, după care, nominalizând câteva dintre femeile care s-au evidenţiat în producţie, socoteşte că este potrivit să adaoge şi o notă de critică constructivă la adresa cumnatei sale, mai delăsătoare faţă de munca câmpului. „A fost cazul cu cumnata mea, Ana Szatmári, despre care nu mă sfiesc să spun că nu venea întotdeauna la lucru atunci când trebuia – continuă Lina Torje – şi să nu credeţi că am iertat-o, ba i-am spus-o franc «Ce crezi tu Ană, asta-i treabă, să aştepţi să primeşti de la cooperativă, iar când trebuie să-ţi aduci contribuţia la dezvoltarea ei, să faci lucrul numai pe jumătate?». Aşa înţeleg eu conştiinţa socialistă” – încheie femeia231. Nu ştim câte dintre aceste vorbe vor fi fost ale ţăranilor intervievaţi şi câte

230 Arhivele CAP Sântandrei, Situaţii statistice.231 Aurel Mineaţă, Reflecţii privind conştiinţa ţăranului în social-ism, p. 224-225

Sanctus Andreas88

ale jurnalistului, însă dincolo de scenariul închipuit de către acesta transpare limpede mesajul politic ce se voia inoculat cititorului.

La fel ca şi alte unităţi agricole din ţară, CAP Sântandrei şi-a diversificat şi ea paleta productivă. Secţia avicolă livra pe piaţa din Oradea între 28.000-36.000 pui de găină în fiecare vară. În sectorul zootehnic au fost edificate şapte grajduri pentru adăpostirea animalelor, un saivan pentru oi, plus magaziile şi pătulele ce s-au construit pentru depozitarea în bune condiţii a cerealelor. Şeptelul a crescut de la 500 de bovine în 1964 la 874 în 1972, numărul ovinelor de la 759 capete în 1968 la 903 în 1972. În gospodăriile proprii, membri cooperatori deţineau 298 taurine, 1885 porcine, 153 ovine, între 8000-10000 păsări şi 32 familii de albine232.

Gospodăria mai dispunea de ateliere de rotărie, tâmplărie şi fierărie, care deserveau atât cooperativa cât şi pe locuitorii satului, acestea fiind în acelaşi timp o sursă importantă de venituri, apoi trei autocamioane, un tractor cu două remorci şi un număr de zece platforme trase de cai, care asigurau aprovizionarea cu produsele necesare atât pentru cooperativă cât şi pentru locuitorii satului.

Staţia SMA din Sântandrei, care efectua lucrările agricole ale cooperativei, dispunea de 15 tractoare de

232 Arhivele Consiliului Popular Sântandrei, Recensământul animalelor din 3 ianuarie 1973

câmp, plus unul legumicol, opt combine de păioase, din care una „Gloria”, un număr mare de semănători, grape, tăvălugi şi alte categorii de maşini agricole. Dacă la unificarea celor două cooperative toate bunurile materiale ale acestora se ridicau la suma de 2,5 milioane lei, valoarea acestora a sporit la circa 10 milioane de lei.

III.9. Criza comunismului

După anii 1970 situaţia economică şi socială din România conduce la o profundă criză a sistemu-lui comunist. Aceasta se va manifesta prin îngrădirea libertăţii cuvântului şi a persoanei, limitarea dreptu-rilor şi îngrădirea posibilităţilor de manifestare a ce-tăţenilor, la care se adaugă şi multe alte neajunsuri, precum întreruperea curentului electric, frigul din locuinţe, raţionalizarea alimentelor, pâine, ulei, za-hăr, ouă, introducerea tichetelor, obligarea ţăranului să contracteze multe produse şi animale cu statul prin cooperativele de consum, oraşele mari erau în-chise, repartizarea absolvenţilor fără să se ţină cont de interesele personale, ducând la destrămarea fami-liilor depărtând soţul de soţie, interzicerea avorturi-lor, infiltrarea informatorilor securităţii în instituţii, fabrici şi în viaţa publică.

Măsurile abuzive luate de regimul comunist au dus uneori la sacrificarea intereselor oamenilor mun-

Comuna Sântandrei elogiată în ziarul „Crişana”


cii. Pe plan local, la începutul lui iunie 1986, s-a anun-ţat desfiinţarea liniei „20”de autobus, pe ruta Oradea-Sântandrei-Palota. În jur de 600 de persoane făceau naveta zilnic la Oradea, muncitori, funcţionari, elevi. Măsura a produs stupoare, iar enervarea populaţiei a dus la blocarea circulaţiei pe şoseaua judeţeană în 4 iunie 1986. După două-trei ore, „ştabii” de partid s-au deplasat la Sântandrei. Protestatarii, reprezentaţi de Ştefan Cor, Florian Maliţa şi alţii, au promis că se va elibera şoseaua dacă se vor elibera în continuare abonamente pe autobuz. Mai marii au cedat şi la ora 18 au trimis două persoane să facă abonamente. Ca-pii revoltei au fost anchetaţi, dar nu au fost inculpaţi deoarece ştirea despre răzmeriţa de la Sântandrei a fost difuzată de postul occidental de radio „Europa Liberă”.

Joi, 21 decembrie 1989, a avut loc adunarea de partid pentru condamnarea „huliganilor” de la Timi-şoara, şedinţă ţinută la şcoala mică, în care nu s-au luat hotărâri, vorbindu-se doar generalităţi.

Toate acestea, şi multe altele, au adus populaţia la o stare de nemulţumire generală, conducând la re-voltele din Braşov, Iaşi şi Timişoara, şi culminând cu revoluţia din decembrie 1989 din întreaga ţară.

În timpul revoluţiei locuitorii Sântandreiului s-au organizat într-un colectiv format din Petru Vi-dican, Florian Torjoc, Petru Fărcaş, Crăciun Pantea, Cornel Căvăşdan, Dumitru Iuhas şi alţii, împreună cu miliţianul Alexandru Berindan, şi timp de două nopţi au ocupat sediul primăriei şi au patrulat pe străzile satului pentru a veghea la asigurarea liniştii în sat, să nu aibă loc acte de vandalism şi huliganism, pentru ca sătenii să poată urmării cu sufletul la gură desfăşura-rea revoluţiei.

După 1 februarie 1990, încălcându-se promisi-unea de a nu se transforma formaţiune politică, FSN se va înscrie la Tribunal ca partid. Primul preşedinte al FSN a fost profesor Petru Vidican, iar membri au fost Florian Torjoc, Ştefan Cor, Ioan Filip, Vasile Chirilă,

Aurel Gavriş şi preotul Pop Cornel. Florian Torjoc este ales preşedinte al FSN local. Prin 10-11 februarie 1990 este desemnat primar pe Ioan Mărcuş, care este reales în toate legislaturile, fiind primar şi în zilele noastre.

În septembrie 1991, în timp ce minerii debarcau guvernul României la Bucureşti, nostalgicii colectivi-zării au organizat arestarea unor ţărani care şi-au luat animalele de la grajdurile CAP-ului. Un număr de 59 de săteni erau în această situaţie.

Din „întâmplare” Alexandru Mărcuş, Alexandru Mărcuş junior, Ioan Matei, Ioan Matei junior, Ştefan Vidican şi Florian Mărcuş, toţi membrii ai Partidului Naţional-Ţărănesc, au fost arestaţi şi duşi la parchet. Soţiile şi rudele lor au mobilizat satul blocând circu-laţia maşinilor şi au venit la gară să blocheze şi circu-laţia trenurilor.

O delegaţie formată din primarul Ioan Mărcuş, profesorii Petru Vidican şi Ioan Filip au dus tratative la prefectură până la ora două. Cei arestaţi au fost eliberaţi. Acest episod neplăcut este unul dintre ultimele zvâcniri ale regimului comunist muribund.

Pe plan politic s-au reînfiinţat partidele politice istorice PNŢşi PNL, precum şi alte partide noi create după revoluţie ca FSN, PUNR, PDR, PDP, Forumul German şi altele care în timpul campaniilor electorale au făcut propagandă şi au participat la alegeri cu liste pe care şi-au desemnat candidaţii pentru consilieri în consiliul comunal.

Forumul Democrat German a luat fiinţă în 1990 la propunerea unui grup de intelectuali din Transilvania care a luat decizia să organizeze comitete de iniţiativă în toate localităţile cu populaţie germană. Intenţia lor de la bun început a urmărit păstrarea limbii, culturii şi tradiţiilor germane, pe care să le transmită generaţiilor tinere.

La 20 noiembrie 1991 a avut loc la căminul cul-tural Sîntandrei adunarea omagială consacrată ani-versării a 700 de ani de la prima atestare documentară a localităţii Sântandrei.

Am văzut din capitolele anterioare că încă din vechime populaţia autohtonă din Sântandrei şi din satele învecinate a îmbrăţişat de timpuriu credinţa creştină, apoi că din evul mediu timpuriu, epocă raportată la evoluţia temporală a spaţiului transilvănean, în aceste părţi au fost edificate lăcaşuri de cult, iar odată cu arondarea acestor sate către domeniul economic al Episcopiei Romano-Catolice de Oradea sau diverselor organisme din subordinea acesteia, toate aşezările în cauză au fost botezate cu nume aparţinând sinaxarului creştin.

Am amintit despre capela ridicată în veacul al XIV-lea de biserica latină pe malul pârâului „Bach”, peste cursul căruia a fost deviată mai târziu Peţa, şi despre dările specifice creştinilor pe care le prestau locuitori de-a lungul secolelor, tocmai în ideea de a argumenta continuitatea credinţei creştine pe aceste meleaguri.

În localitate a fost şi o mănăstire romano-catolică a călugărilor franciscani. A fost construită în 1737 din cărămidă arsă şi acoperită cu şindrilă, iar din 1800 cu ţiglă. În urma unui incendiu a ars etajul, iar mănăstirea a fost transformată în moară. În moară şi azi se mai poate observa locul altarului la etaj. În 1928 a fost retransformată de noul proprietar1.

În ce priveşte vechea „lege românească”, cea ortodoxă, este bine cunoscut faptul că scaunul episcopal al Bihorului a rămas vacant încă din anii care au marcat debutul secolului al XVII-lea şi n-a mai fost ocupat decât în 1921, când în această înaltă demnitate, pe fondul reîntregirii naţionale a tuturor românilor, a fost uns marele patriot Roman Ciorogariu.

1 *** Magyarország Mindenbekén, vol III, informaţie de la Ba-ner Mihai - este o conscripţie din anii 1737

IV. COMUNITĂŢILE RELIGIOASE

Momentul a iscat şi mai iscă în continuare controverse printre istorici în privinţa elucidării condiţiilor în care s-a născut vacanţa funcţiei episcopale a Oradiei. Documente de arhivă de curând depistate confirmă faptul că ultimul episcop ortodox, Veniamin, ar fi îmbrăţişat credinţa greco-catolică, de curând înfiinţată în Ardeal, cale pentru care a optat şi succesorul acestuia, Kristofor, cu diferenţa că acesta din urmă nu a mai apucat să slujească nici o clipă biserica ortodoxă. Înclinăm să credem că şi unul şi celălalt au făcut acest pas sub presiunea contrareformei declanşate de Casa de Habsburg pe teritoriul calvinizat al Ungariei răsăritene şi în Ardeal, mai ales că ambii actori erau la origine aromâni ortodocşi şi la scurtă vreme după „convertirea” lor au fugit în Ţara Românească unde au cerut protecţie Mitropoliei Valahiei.

Începând cu 1695, absenţa lor a lăsat „turma fără păstor” a Bihorului pradă prozelitismului dirijat de episcopul romano-catolic Benkovics care, fie prin cumpărarea bunăvoinţei credincioşilor în schimbul unor avantaje materiale, fie prin utilizarea forţei armate, a reuşit să îngroaşe rândurile credincioşilor uniţi cu Roma, deşi marea majoritate a credincioşilor ortodocşi din judeţ s-au opus2.

Pe de altă parte, ortodocşii bihoreni au rămas fără reprezentare inclusiv la nivelurile înalte ale forurilor conducătoare ale legii răsăritene pentru că, în urma Privilegiilor ilirice emise de curtea austriacă, au fost arondaţi Episcopiei Aradului, care după mai bine de un secol va avea în fruntea ei un român, iar aceasta la rândul ei va fi subordonată Mitropoliei sârbeşti a Carloviţului. Dacă pe linie administrativă 2 Firu Nicolae, Biserica ortodoxă română din Bihor, în luptă cu unirea 1700-1750, Caransebeş, 1913, p. 15

COMUNITĂŢIlE rElIGIOASEIV.

Sanctus Andreas92

se loveau zi de zi de încrâncenarea stăpânilor maghiari, pe linie spirituală ortodocşii bihoreni se vor confrunta cu corupţia generalizată pe care clerul sârbesc o gestiona în toate eparhiile locuite de români, mergând până la vânzarea posturilor în parohii.

În acest context nu sunt de condamnat nici convertirile individuale la greco-catolicism a unor concetăţeni de ai noştri, şi nici chiar convertirile făcute de preoţii interesaţi de salariul statului în numele colectivităţilor pe care le păstoreau. În altă ordine de idei, după cum o probează evoluţia istorică ulterioară, Biserica unită şi elita intelectuală ridicată de ea vor constitui vârful de lance al emancipării culturale, sociale şi naţionale a tuturor românilor din Ardeal.

IV.1. Biserica Greco-Catolică

Avem cunoştinţă despre convertirea la greco-catolicism a locuitorilor Sântandreiului de prin 1736, an în care stăpânii domeniali ai satului, printre care şi un nobil român greco-catolic, s-au îngrijit să le edifice celor 687 de credincioşi un lăcaş de cult. Structura clădirii era construită din lemn, iar pereţii din nuiele împletite şi lipite apoi cu lut, gândită să poată adăposti în jur de 60 de persoane. Parohia se afla sub patronatul Camerei Aulice Ungare şi a Capitlului Episcopiei Romano-Catolice de Oradea.

Lăcaşul va beneficia de inventarul minim necesar oficierii slujbelor şi a altor servicii bisericeşti numai după aproape zece ani, când credincioşii vor achiziţiona odăjdii, ornatele necesare altarului, pocalul şi steaua din cupru şi o serie de cărţi de cult, precum Triodul, Penticostarul, Liturghia rituală, Evanghelia şi Carte de rugăciuni. Tot de pe acum datează şi prima casă parohială edificată în sat. Matricolele bisericeşti au început să fie ţinute la zi din 1750.

Parohia unită din Sântandrei figurează în ra-portul din 24 august 1774 al episcopului Meletie Kovaci alături de alte parohii trecute la greco-catoli-cism din comitat, ca „Oradea, S.Andreiu, Vadu, Po-ceiu, Cilindru, Paleu, etc.”3. Din 1776 ne parvin pri-mele informaţii în legătură cu preoţii care au slujit aici. Este vorba despre Ioan Pop, care locuia în casa lui proprie, şi Toma Szöke, care ocupa casa parohi-ală. Textual, în document se spune că „Biserica este

3 Iacob Radu, Istoria diecezei române-unite a Orăzii Mari, 1777-1927, Oradea, 1932, p. 41

Conscrierea de la 1781


făcută din lemn, însă acoperişul a trebuit reparat din resursele proprii ale credincioşilor. Mobilierul şi or-natele sunt acceptabile. Casa parohială este locuită de unul dintre preoţi Toma Szöke. Al doilea preot, Ioan Pop, locuieşte în casă proprie. Casa parohială este făcută din lemn, este locuibilă, dar pereţii şi acoperişul ar trebui puţin reparate. Sesia parohială este formată din teren cu pruni, care aduce un ve-nit de 6 florini, din grâul semănat ce aduce un venit de 16 florini anual”. Mai sunt menţionaţi 10 florini venit, iar din stolă veniturile sunt astfel repartizate: din botezuri 5,40 florini; din cununii 1,25 florini; din înmormântări 11,40 florini; din colectă anuală 2 florini. „Credincioşii, în număr de 90, dau câte ½ măsură pojoniană de grâu sau orz, în 20 creiţari şi altele. Filii nu are niciuna”.

Din conscrierea parohială încheiată pe 12 decembrie 1777 rezultă că veniturile parohiei proveneau din dota cu care a fost înzestrată, dar că necesităţile nu puteau fi acoperite din această sursă aşa că sătenii le mai suplineau după posibilităţile lor4.

4 Arhiva Parohiei Greco-Catolice, Conscrierea Parohiei Greco-Catolice din Sântandrei, 12 decembrie 1777

O altă conscriere, finalizată pe 3 decembrie 1781, ne dezvăluie faptul că sătenii încheiaseră construcţia noului edificiu bisericesc, cel care dăinuie şi astăzi, cu o capacitate de 1000 de locuri, semn că populaţia satului crescuse simţitor şi totodată şi veniturile aces-teia. „Parohia mater est de nomina Szent Andras erecta est anno 1781 per excelsa Camere, religionis catholicae. Ins patronatus habet cadem. Sunt animae in hoc matre gr. cat confesionis”, adică „este parohia mamă, cu numele de Sântandrei, din anul 1781 ridicată pentru sufletele de confesiune greco-catolică, sub oblăduirea Camerei”. Tot în acelaşi an s-a zidit şi o casă parohială nouă, din că-rămidă5.

În legătură cu sursele de venit ale parohiei, o corespondenţă din 1781 scoate la iveală existenţa unei situaţii conflictuale având ca obiect beneficiul sesiei bisericeşti. Tânărul preot Ioan din Sântandrei, sesiza Consistoriu unit din Oradea că în începând cu 1777 o jumătate din sesia parohială a fost folosită de bătrânul preot Ioan, care a slujit aici 36 de ani, iar cealaltă jumătate au folosită pe rând, mai întâi de

5 *** Schematismul venerabilului cler al Diecezei române unite de Oradea Mare, 1934, p. 65-66

Biserica Greco-Catolică Sântandrei

Sanctus Andreas94

preotul Vasile din Roit, apoi de preotul Ioan Sas din Apateu Român şi în cele din urmă de preotul Toma din Coroi. Interesant este faptul că forul consistorial hotărăşte „că aşa să fie şi de acum înainte, iar slujba să o ţină săptămânal câte unul prin alternare”, cu toate că, după cum am văzut, veniturile aduse de sesie nu erau îndestulătoare.

De o oarecare compensare va beneficia parohul locului de abia în 1784 când, pe 21 februarie, adminis-tratorul Cămării îi aduce la cunoştinţă inspectorului cameral al Oradiei, Ioan Kovacs, că preotului din Sân-tandrei i se va acorda o leafă anuală de 130 florini cu scopul de a întregii venitul de 20 florini cât îi aducea într-un an jumătatea de sesie ce i-a mai rămas. Aflăm cu această ocazie că noii patroni ai parohiei erau Pre-pozitura „Sf. Ladislau” şi contele Frimont6.

Trei ani mai târziu, mai precis pe 23 iulie 1787, juzii şi paznicii ţarinilor (cioşii) satului se vor plânge vicarului Aron de la Oradea că boii popii din Sântan-drei, Gavril Borbola sunt lăsaţi de izbelişte şi pasc ţari-nile oamenilor sărmani. Ei mai adaugă că deşi au sufe-rit pagube din această pricină, nu le-a fost diminuată

6 AN-DJBh, fond Episcopia Greco-Catolică Oradea, dos. 28 AI-1784.

darea către stăpân, iar daunele au trebuit să le achite cioşii. În plus, atunci când s-au adresat preotului cu rugămintea de a-şi ţine boii închişi, acesta s-a purtat violent, „nu ca preot, ci ca un ţăran rău, i-a atacat cu furca de fier şi s-a luat de ei”. A doua zi vicarul i-a tri-mis în sat pe preoţii Simion Magyari şi Vasile Şandor spre a cerceta cazul. În 18 august sunt chemaţi să se înfăţişeze la notarul Boraş martorii cioşilor pentru a fi trimişi la Oradea să depună mărturie, însă juzii şi juraţii satului îl informează că respectivii sunt plecaţi la treierat la Cherechiu (Kereki) şi numai după ce se vor întoarce acasă se vor putea deplasa la Oradea7.

În 14 februarie 1790, Grigore Pop, cantorul-învăţător din Sântandrei, trimite o jalbă Consistoriului „sobor preoţesc provoslavnic al Orăzii mari” prin care se plânge că un alt învăţător, Erdeli Ion, vrea să-i ia locul şi veniturile cuvenite, cu toate că „tatăl său a asudat în slujba bisericii 40 de ani şi şi acuma este destoinic a mă ajuta”8 – subliniază petentul.

Trebuie să amintim că patrimoniul bisericii era periodic inventariat, iar cu ocazia succesiunii preoţilor în parohie se proceda la o verificare mai temeinică. De-

7 Ibidem, dosarul „In copiis intimata 1682-1704”8 Ibidem, fascicula 44 II

Orologiul din turla bisericii greco-catolice


ţinem informaţii în legătură cu inventarierea din 1807, efectuată cu ocazia instalării preotului Ştefan Gying, din 1809 cu ocazia instalării preotului Ioan Vidray, din 1848 cu ocazia instalării preotului Simeon Suthai, din 1847 cu ocazia instalării preotului Ioan Pop-Szilagyi etc. 9.

De la acesta din urmă ne parvine un foarte detali-at inventar al bunurilor bisericii, întocmit la 31 octom-brie 1850. Despre clădirea bisericii se face menţiunea că a fost reparată şi pe exterior şi pe interior, că este acoperită cu scândură de brad încă din 1846 şi că inte-riorul este mobilat cu cele trebuincioase. Mai aflăm că edificiului i s-a anexat o turlă exterioară din lemn, în-zestrată cu clopote, dar că aceasta nu se afla într-o stare prea bună încât „dacă nu se va repara, se va răsturna cu clopote cu tot”. Despre casa parohială se spune că este acoperită cu ţigle, are patru camere şi o bucătărie, plus încă o cameră anexă acoperită cu trestie.

Dintr-o corespondenţă datată pe 29 martie 1860 aflăm că parohul Gavril Pop-Dan10 este înştiinţat despre moartea contelui Frimont, unul dintre patronii bisericii, şi că este invitat să participe la slujba de

9 Arhiva Parohiei Greco-Catolice Sântandrei10 Părintele Gavril Pop Dan, născut în Rogoz, comitatul Bihor, la 15 decembrie 1825, a absolvit cursul juridic la Academia de Drept din Oradea. În 1845 a fost primit la Teologie, pe care a ab-solvit-o în 1849, în 1851 este sfinţit diacon, iar la 28 decembrie devine preot şi este numit arhivar diecezan. Din 12 decembrie 1858 este paroh în Sântandrei până în 1901. Este înmormântat la Sântandrei – n.n.

reqviem ce se va desfăşura la Palota pe 28 aprilie. La vremea respectivă veniturile parohiei cumulau 136,5 florini veniţi de la contele Frimont, 124,68 florini de la Prepozitura Mică, 17 florini din lepticole şi 5,25 florini din stole11.

Contelui Frimont i-au succedat alţi patroni, însă nu la fel de interesaţi de nevoile bisericii din Sântandrei. Este adevărat că şi pretenţiile băneşti ale parohiei au crescut pe măsură ce acesteia i-au fost arondate filiile din Sântion, Palota Nouă, Palota Veche, Iclod, Mişca, Vădas şi Mindszent, dar şi datorită unor trebuinţe imediate reclamate de repararea edificiilor. Trebuiau reparate crăpăturile din pereţii bisericii şi aceştia să se văruiască apoi, reparate uşile, înlocuite scaunele şi scara către pod, reparat acoperişul, întărit turnul clopotelor, schimbate ferestrele casei parohiale, reparate podelele şi uşile, reparat acoperişul şcolii etc. Patronii au căzut de acord să aloce suma de 18000 coroane pentru refacerea turnului şi pentru extinderea bisericii.

Pentru plata preotului, ei s-au angajat să vireze anual 552 coroane şi 32 forinţi, din care 229,36 co-roane erau achitate de Prepozitură, iar nobilul Peka-novics 272,96 de coroane cu angajamentul de a se preocupa să ţină în stare bună biserica, şcoala şi ca-sele parohiale şi a învăţătorului. Pentru că patronii nu şi-au onorat obligaţiile decât pe cale judecătorească,

11 Arhiva Parohiei Greco-Catolice Sântandrei

Biserica Greco-Catolică Sântandrei - interior

Sanctus Andreas96

până la finalizarea procesului, construcţia turlei noi a fost finanţată cu 4000 de coroane de Episcopia Gre-co-Catolică.

Zidirea turnului a fost încheiată în 1907 de echipa meşterului Hajnal Arpad. El avea o înălţime de 24,5 metri. Tot acum a fost acoperită cu tablă biserica şi au fost achiziţionate trei clopote, două de câte 520 kilograme şi unul de 320 kilograme, în valoare de 6170 coroane. În primul război mondial ele au fost rechiziţionate de autorităţile maghiare cu o despăgubire de numai 2468 coroane.

În efortul lor de maghiarizare forţată, guvernan-ţii de la Budapesta au încercat să arondeze parohia din Sântandrei către nou înfiinţata dieceză greco-catolică maghiară de la Hajdu-Dorog. Credincioşii s-au opus şi au cerut ca parohia să rămână pe mai departe sub ascultarea Episcopiei de Oradea. În acelaşi an, preotul se vede nevoit să cedeze una dintre casele parohiale pentru a fi dată în chirie oficiului poştal până pe data de 15 mai 1922. Situaţia cultului era deosebită de vi-tregă la acea vreme. Parohul Victor Cinca se zbătea de mai bine de un an să împiedice desfiinţarea şcolii confesionale, solicitând în acest scop fonduri pentru extinderea vechii şcoli şi pentru aducerea ei la cerin-ţele impuse prin legea şcolilor de stat. Drept răspuns autorităţile nu numai că nu l-au sprijinit financiar, dar i-au şi luat postul de învăţător pentru un an.

În 1914, acelaşi preot ruga autorităţile să-i fie luate filiile de la Mişca şi Sântion şi fie arondate parohiei din Oradea, întrucât accesul la credincioşii acestora era foarte dificil din cauza faptului că se aflau pe malul drept al Crişului şi nu exista vreun pod apropiat peste râu.

După Unire, vechiul status-quo al bisericii a fost radical modificat prin dispariţia foştilor patroni. Moşia nobilului Pekanovics va fi cumpărată de grădinarul Ilie Dosu, cea mai mare parte a moşiei Prepoziturii va fi expropriată prin reforma agrară, iar moara acesteia va fi cumpărată de Mihai Bauer. Către acesta din urmă îşi vor îndrepta credincioşii speranţele legate de întreţinerea bisericii. Prin efortul financiar a 170 dintre mireni au fost cumpărate două clopote noi şi a fost reparat turnul bisericii în anii următori.

Prin reforma agrară biserica, şcoala confesională, preotul şi cantorul au fost înzestraţi cu loturi agricole. În 1926, preotul Cinca a obţinut teren pentru cimitir. În acel an vieţuiau în Sântandrei 1199 greco-catolici, 233 ortodocşi, 160 romano-catolici, 35 reformaţi şi 7 israeliţi.

În 1929, adunarea curatorilor parohiei hotărăşte achiziţionarea unui al treilea clopot, de 500 kilograme, şi renovarea casei parohiale. Toate vor fi duse la împlinire sub păstorirea longevivului păstor Victor Cinca. Cu sprijinul cantorului Ioan Torjoc şi al curatorului Teodor Chişvasi va înfiinţa o filială a Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi (AGRU), care în 1934 număra 60 de membri, şi o filială a Reuniunii „Sfânta Maria”, cu 116 membri. Parohia număra 1250 suflete, iar filia din Palota 11, din sânul acestora ridicându-se o serie de absolvenţi ai Şcolii Normale Unite din Oradea, precum Augustin Pop, Alunar Dumitru şi Gavrilă Tăutu.

Noua orientare a puterii comuniste în raportu-rile sale cu biserica, în general, a fost expusă pentru întâia oară în cadrul congresului de unificare a PCR cu PSD din februarie 1948. Problema a fost abordată la finalul raportului, sub forma unei puneri în gardă a bisericii romano-catolice care, - în optica guvernanţi-lor - se făcea vinovată de subordonarea faţă de Vatican şi implicit faţă de „imperialismul anglo-american”. La ordinul lui Stalin, în toamna anului 1948 cultul gre-co-catolic din România a fost desfiinţat, credincioşii şi clerul acestuia au fost reconvertiţi la ortodoxie, iar

Statuia Maicii Domnului


patrimoniul bisericesc a fost preluat de Patriarhia Ortodoxă.

La 3 august a fost introdus noul regim al cultelor şi a fost reorganizat ministerul de resort, iar începând cu 5 noiembrie 1948 au fost destituiţi din posturi episcopii greco-catolici, Ioan Suciu, administrator apostolic al Arhidiecezei de Blaj, Valeriu Trai-an Frenţiu, episcop de Oradea, Ioan Bălan, episcop de Lugoj, Alexan-dru Rusu, episcop de Maramureş, iar dintre cei de rit latin, Alexandru Cisar, arhiepiscop de Bucureşti, Au-gustin Pacha, episcop de Timişoara, Ioan Scheffler episcop de Satu Mare-Oradea12.

După ce calea a fost astfel netezită, guvernul Petru Groza a hotărât, în mod abuziv, unirea, pe 1 decembrie, a celor două biserici româneşti13. Un eve-niment important, invocat de către comunişti la fun-damentarea hotărârii luate, a fost pseudo-sinodul cle-rului greco-catolic desfăşurat la Cluj pe 1 octombrie 1948, care a luat decizia „reîntoarcerii credincioşilor greco-catolici în sânul bisericii strămoşeşti”14.

Pentru coordonarea acţiunilor de trecere a cre-dincioşilor greco-catolici la ortodoxie, la nivel cen-tral a fost organizat „Comitetul de iniţiativă pentru revenirea Bisericii Greco-Catolice Române la sânul Bisericii Ortodoxe Române” iar în teritoriu au fost înfiinţate „Comitete judeţene pentru unificarea bise-ricilor”. Un astfel de organism a funcţionat şi în Bi-hor, cu sediul în strada Pavel nr. 4 (ulterior, strada Dr. Petru Groza – n.n. Augustin Ţărău), sub preşedinţia fostului primar al Beiuşului şi prefect al judeţului, Alexandru Riţiu (preşedintele organizaţiei judeţene a Frontului Plugarilor), credincios Greco-catolic. Din partea forurilor superioare, a fost delegat deputatul de Năsăud, Mrene, membru în Comitetul Central al Frontului Plugarilor15.

12 Marius Bucur, Raporturile dintre stat şi biserică în perioada regimului comunist. Cazul Bisericii Catolice, în Istoria contemporană a României, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2001, p. 39813 Mircea Chiriţoiu, Anul 1948 în documentele de arhivă ale C.C. al PCR (PMR) şi ale Prezidiului M.A.N. a Republicii Po-pulare Române, în Anul 1948-Instituţionalizarea comunismului, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1998, p. 2114 AN-DJBh, fond Sfatul Popular al Regiunii Crişana-Biroul Documentelor Secrete, dosar 3/1948-1951, f. 3515 Ibidem, f.1

Renunţarea la credinţă era făcută prin înscrie-rea numelui „solicitantului” într-o adeziune tipizată, întărită la final cu semnătura „solicitantului” sau a grupului de „solicitanţi”, deoarece aderarea putea fi exercitată şi colectiv. Primii credincioşi afectaţi au fost angajaţii din administraţia publică locală, serviciile descentralizate în teritoriu, justiţie, structurile milita-re şi alte instituţii de stat, sub ameninţarea „licenţierii” din posturi. Începând cu data de 9 octombrie 1948, la sediul „Comitetului judeţean pentru unificarea biseri-cilor” au început să sosească adrese din partea sectoa-relor amintite, cu descrierea modului în care au decurs acţiunile, însoţite de evidenţe ale celor care au refuzat semnarea adeziunilor, printre care şi o serie de credin-cioşi din Sântandrei, precum Gabriel Tăutu de la Jude-cătoria Populară Urbană Oradea şi Dumitru Vidican de la Administraţia Financiară a judeţului Bihor16.

În anii ’80, părintele ortodox Lucăcel Ioan a zugrăvit biserica în frescă şi a reparat iconostasele ambelor biserici aflate acum în grija sa, s-au reparat gardurile şi s-au împrejmuit bisericile şi cimitirul. S-a confecţionat un car funebru, s-a săpat fântână la cimitir. Au fost aduse candelabre pentru amândouă bisericile şi un clopot de la Jibou, prim curator fiind Alexandru Ilieş.

În anul 2002 s-a trecut la tencuirea exterioară a bisericii cu ajutor bănesc primit din străinătate, solicitat de actualul paroh, Dragomir Tudor, şi obţinut prin strădania episcopului Virgil Bercea al Oradiei17.

16 Ibidem, f. 66-8917 Preoţi greco-catolici: Toma Szöke – 1776, Pop Ioan – 1776,

Episcopul Virgil Bercea cu Papa Ioan Paul al II-lea

Sanctus Andreas98

IV.2. Biserica Ortodoxă

În toamna anului 1923 credincioşii ortodocşi din Sântandrei, al căror număr a crescut simţitor în urma împroprietăririi prin reforma agrară a numeroşi cetăţeni din Oradea şi din împrejurimi, au hotărât să reînfiinţeze în sat o parohie ortodoxă. Printre aceşti credincioşi se numărau români veniţi dintr-o serie de sate rămase în Ungaria în urma trasării graniţei stabilite la Trianon, precum Apateu Unguresc şi Săcal, localităţi de unde au venit familiile Alexandru, Blaga, Drimba şi Şuteu. O altă categorie era constituită din foştii servitori care au slujit la moşiile din Iclod, Palota Veche şi Beşeneu, şi din cetăţeni veniţi din satele care nu dispuneau de excedent funciar pentru a putea fi împroprietăriţi în hotarele localităţilor de baştină, aceştia provenind din Hodiş, Răbăgani, Cârpeşti, Tăşad, Bicaciu, Toboliu, Orvişele, Parhida, etc.

Cu toţi au fost înzestraţi cu câte 4 jugăre de arabil şi cu locuri de casă. De recenzarea acestora s-a ocupat cantorul Teodor Letea, venit şi el din Toboliu, numărul lor cifrându-se la 250 de suflete. Pe baza rezultatelor conscrierii, un grup de iniţiativă s-a adresat Consiliului eparhial al Oradiei cu cererea de reînfiinţare a parohiei şi a primit răspuns pozitiv prin actul cu nr. 3788/1923, sub păstorirea temporară a preotului Iustin Popovici din Tărian.

Pentru desfăşurarea serviciilor divine, credin-cioşii şi-au amenajat o capelă vis-a-vis de şcoala de stat, sfinţită pe 14 aprilie 1924 de protopopul Andrei Horvat.

Episcopul Roman Ciorogariu l-a uns apoi pe postul de paroh pe Iustin Popovici, care a slujit până în 1925, după care, până în 1940, parohia a fost păstorită de preotul Ioan Moga.

Pentru că mirenii erau în general oameni sărmani, parohia a înfiinţat în 1925 un fond alimentar de contribuţie benevolă la care credincioşii contribuiau cu cereale. În jur de 120-140 de persoane s-au împrumutat cu produse alimentare de la acest

Coparohi - Vasile din Roit, Ioan Sas din Apateul Român, Toma din Coroi, Ioan Bătrânul – 1781, Ioan Tânărul – 1781, Gabriel Borbola - 1783-1787, Ştefan Gying - 19 iulie 1807, Ioan Vidray - 26 iunie 1809, Gabriel Şerban - 1816-1843 (înmormântat în 1843 în cimitirul din Sântandrei), Simion Suttha - 2 iulie 1843 -1847, Ioan Pop Szilaghi - 1843-1858, Gavril Pop Dan - 1858-1901, Vasile Varju - 1891-1906, Victor Cinca - 1906-1940 (în-mormântat în Sântandrei), Romulus Mădăras - 1941-1948

fond, pentru o dobândă de 25% pe an, până au reuşit să-şi pună pe picioare propriile gospodării.

În acelaşi an au fost strânşi bani pentru repararea capelei, lucrare în valoare de 25850 lei, şi s-a achiziţionat un potir de sticlă. Un an mai târziu au fost cumpărate odăjdiile, praporii, sfeşnicele, cărţile liturgice, au fost reparate gardurile şi s-au pus bazele unei biblioteci parohiale.

În 1928, comisia de ocol a reformei agrare a în-zestrat parohia ortodoxă cu un teren destinat cimitiru-lui. Amenajarea lui a început un an mai târziu, când a fost montată crucea cea mare (răstignirea), în valoare de 6706 lei, şi s-a împrejmuit cimitirul cu gard fixat pe stâlpi de gorun, lucrare în valoare de 5156 lei. Tot prin reforma agrară parohia a fost împroprietărită cu 32 jugăre, preotul cu 10 jugăre şi cantorul cu 8 jugăre, bunuri necesare asigurării subzistenţei bisericii şi sluj-başilor ei.

Din veniturile obţinute, plus cele provenite din donaţiile credincioşilor, în 1930 a fost cumpărat un clopot în greutate de 150 kg, în valoare de 12500 lei, de la parohia Ucuriş, şi un altul în greutate de 55 kg, în valoare de 6800 lei, de la parohia Gepiş.

Episcopul Roman Ciorogariu


Peste doi capela a fost dotată cu un chivot, confecţionat de tâm-plarul Martin Simionescu pentru 700 lei, a fost înlocuit potirul de sticlă cu un altul din metal aurit, iar avocatul Teodor Roxin, preşedinte-le filialei Bihor a Partidului Naţio-nal-Ţărănesc, a donat un Evanghe-liar ferecat.

Pentru că devenise neîncăpă-tor vechiul lăcaş de cult, credincio-şii şi-au manifestat dorinţa de a zidi o biserică nouă. De la preotul Victor Faur din Oradea au fost cumpărate 65000 de cărămizi uzate, provenite din fosta clădire a unei fabrici de vopsele, Ministerul agriculturii şi domeniilor a aprobat pentru acest scop exploatarea unui volum de 938 metri cubi de lemn din vânza-rea căruia parohia să-şi poată asi-gura sumele necesare construcţiei, totalizând 262466 lei, iar proiectul a fost încredinţat arhitectului oră-dean Francisc Szatarill.Biserica Ortodoxă

Sfinţirea pietrei de temelie a Bisericii Ortodoxe din Sântandrei - 5 iulie 1936

Sanctus Andreas100

Fundaţia bisericii a fost turnată în 1936, iar pe 5 iulie a fost sfinţită piatra fundamentală de către episcopul Nicolae Popoviciu. Cu această ocazie a fost deschisă o colectă publică în urma căreia s-au adunat 72000 lei. Zidirea a fost încheiată în iarna anilor 1936-1937, în anul următor clădirea a fost tencuită, a fost improvizat un iconostas pentru altar, au fost achiziţionate două sfeşnice mari, în valoare de 78000 lei, familia Ilie şi Rozalia Dos u au dăruit un candelabru, în valoare de 17000 lei, Nicolae Negruţiu, directorul şcolii, şi soţia Irina, au donat două candelabre de alabastru.

Noua biserică a fost sfinţită la 12 decembrie 1937 de către protopopul Vasile Popoviciu, delegat al episcopiei, primind hramul „Sfântul Gheorghe”. Valoarea totală a cheltuielilor de construcţie s-a ridicat la 679000 lei. În 1940 ea a fost înzestrată cu 52 de scaune şi o bancă pentru cinci persoane, în valoare de 25319 lei.

În tot acest timp numărul credincioşilor a crescut de la 250 la 487, după cum spun scriptele parohului Ioan Moga. Printre militanţii de frunte care s-au implicat cu dăruire pentru reînfiinţarea bisericii ortodoxe în sat s-au numărat cantorul Teodor Letea, Mitru Durgheu, cel dintâi epitrop, Florian Blaga şi

Interior din biserica ortodoxă

Clopotniţa Bisericii Ortodoxe din Sântandrei


Troiţa din curtea bisericii

Petru Sabău, mobilizaţi în această operă de către Iustin Popovici din Tărian.

La ridicarea bisericii a participat tot satul, atât or-todocşii cât şi greco-catolicii. Cei înstăriţi au purtat cu căruţele pietriş, cărămizi şi alte materiale de construc-ţie. Între preotul ortodox Ion Moga şi cel unit, Victor Tinca, a existat o strânsă conlucrare. Sfinţirea bisericii a creat o bucurie generală în tot satul. După decesul preotului Ioan Moga, survenită în 1940, până în 1944 liturghia a fost oficiată de preotul Câmpean Gheorghe din Girişu de Criş, o dată la două săptămâni.

După Ioan Moga s-au succedat în parohie preoţii Joja, Valentin Pop, Vasile Stanciu, sub păstorirea căruia s-a zugrăvit biserica între anii 1956-1957, Ioan Gligor, Ioan Lucăcel, Pintea Cornel (1986-1993) şi Simion Luncan, care păstoreşte şi astăzi şi îşi aduce contribuţia la înfrumuseţarea bisericii.

Între anii 2005-2010 s-a pictat biserica în frescă, lucrare executată de pictorul Pogana Cornel din Ora-dea. Între 2006-2008, s-a zidit clopotniţa şi s-au adus trei clopote, de 150 kg, 500 kg şi 800 kg, de la Baia Mare, turnate de inginerul Ioan Fiţigău. Părintele Lun-can s-a deplasat în Grecia să aducă candelabre, s-au confecţionat 54 de scaune, şi a fost mobilizat consiliul parohial şi credincioşii la acţiunea de înfrumuseţare a curţii bisericii (ţintirimul).

În anul 2009 s-a pus piatra de temelie pentru zi-direa unei noi biserici, cu hramul „Sf. Apostol Andrei”, şi piatra de temelie la capela din cimitir, cu hramul „În-vierea lui Lazăr”, ambele fiind sfinţite de episcopul ortodox al Oradiei PS Sofronie Drincec.

Capela ortodoxă din Palota

Episcopul Sofronie Drincec

Capela ortodoxă din Sântandrei

Sanctus Andreas102

IV.3. Biserica Romano-Catolică din Palota

Contele Frimont, fidel legământului faţă de lo-cuitorii Palotei, cu cei 220000 ducaţi de aur primiţi de la regele Neapolelui a început lucrările de con-strucţie a bisericii, în cinstirea „Sfântului Anton de Padova făcătorul de minuni”.

După lucrări, care au durat cinci ani, la 22 no-iembrie 1829, în ultima duminică după Rusalii, a ve-nit rândul binecuvântării festive a bisericii. Cripta a fost sfinţită la sfârşitul aceluiaşi an, devenind capelă a familiei nobiliare.

„Bazilica de la Palota Nouă” are amprenta funda-ţiei în formă de cruce, de la braţele căreia se ramifică cele patru străzi principale. S-a respectat cu stricteţe forma de cruce militară.

În capelă, pe piatra tombală ce acoperă mormân-tul, în care odihnesc rămăşiţele pământeşti ale fonda-torului acestui lăcaş, este săpată o inscripţie în limba latină ce aminteşte de ctitorul bisericii, de titlurile no-biliare purtate de el în timpul vieţii şi de mai marii vre-mii în care a fost zidită biserica: «IOANNIS MARIA COMITIBUS / FRIMONT DE PALOTA / PRIN-

CEPS ABAHDROMOCCO / SE ET MAESTATIS A CONSILIES INTIMUS / EDUITUI PREAFEC-TUS / CONSILII AULAE BELLICI PRAESES / LEGIONS HUSSARORUM N9 PROPRIETARIUS / MARIAE THERESIAE COMMENDATOR / XI FULISTRII IMORDINUM MAGNAE CRUCIS LEONES / NATUR 3 IANUARII 1759 / DEFUNC-TUS 26 DECEMBRIS 1831 / HARUMDEO EM. AEDIUM SACRARUM / EXTRUCTOR».

În timpul primului război mondial autorităţile maghiare au rechiziţionat clopotele bisericii. Ele au putut fi înlocuite în 1925 cu altele noi, fiind instalate cu ocazia aniversării a 100 de ani de la înfiinţarea parohiei.

Biserica a supravieţuit şi celui de-al doilea război mondial. Ultima dată ea a fost renovată în anul 1979. În proiectarea bisericii, din respect faţă de Sântul Anton, s-a luat ca model biserica din Padova, care a fost înălţată peste mormântul Sfântului din Congregaţia Franciscană.

Interiorul bisericii a fost gândit în formă de cruce obişnuită, lungimea naosului principal, lăţimea navelor secundare şi înălţimea navei principale au aceleaşi dimensiuni, de aproximativ 25 de metri.

Biserica Romano-Catolică din Palota


Trebuie remarcate valorile artistice adăposti-te de biserică şi obiectele de cult. Printre tablourile bisericii se regăsesc imagini ce înfăţişează „Înălţarea Maicii Domnului”, „Sfânta Maria cu pruncul în braţe, alături de Sfântul Iosif ”, „Sfântul Ioan din Neapole”, „Sfântul Anton” şi „Coborârea Mântuitorului în mor-mânt”.

Altarul principal este frumos executat din marmură, comandat la Padova. Familia contelui a dotat biserica cu obiecte valoroase şi foarte frumoase, voaluri ţesute din fire aurite şi argintate, obiecte de cult cu blazonul contelui, cupe, candelabre, candele, cădelniţe, manicula, vasul de botez, crucea de înmormântare, vasul de argint pentru apă sfinţită, încât Tabéry Geza compară biserica cu splendida bazilică episcopală din Oradea.

În sat s-a dezvoltat, în primele decenii ale secolului trecut, o bogată viaţă culturală. În anul 1929 s-a înfiinţat „fanfara” şi în perioada următoare s-a împământenit obivceiul ca doi tineri din Palota să celebreze Sfânta Liturghie, ceea ce a însemnat o mare mândrie pentru sat.

Se cuvine să menţionăm activitatea fostului cantor-învăţător Serdült Şandor, care s-a străduit să Altarul Bisericii Romano-Catolice din Palota

Sanctus Andreas104

pună în funcţiune orga bisericii, distrusă în timpul celui de-al doilea război mondial, cu sprijinul financiar al sătenilor18.

* **

În urma a revoluţiei din 1989 sătenii au avut din nou posibilitatea să-şi redobândească cu mândrie apartenenţa etnică germană. Acest îndemn le este transmis şi cu ocazia vizitelor periodice ale persona-

18 Preoţi care au slujit în Palota: Lángh Boldizsár - 12 ian. 1810 -11sept. 1819, Fejes József - iul. 1819, Balázs János - 11 sept. 1819, Neiszer János – 1832, Nyáry Ferenc - 1843 -10 iun. 1870 (înmor-mântat la Palota), P. Maszársz Pius – 1870, P. Dezsö Dénes – 1870, Gabriely Lajos - 28 aug. 1870-1885, Urai Sándor - 1885-1894, Csicsay Alajos – 1894, Richter Jenö - 1894-1911, Hazay Gyula - 1911-1938 (înmormântat la Palota), Dr. Oswald János - 10 iul. 1936 -sept. 18 (temporar), Kileber Mihály - 8 sept. 1938, Zitzmann Ferenc - 21 oct. 1938, Dr. Thury Lajos - 1 febr. 1940, Drozdovszky Géza - 1 mai 1942, Szabó Frigyes - 1 aug. 1942, Fedorek Imre - 16 febr. 1949, Novák Kálmán - 1 oct. 1958, Rácz Károly - 23 iul. 1974, Mentes József - 1 april. 1976, Mentes Ferenc - 1 oct. 1981, Fügedy Antal Levente - 1992 (temporar), Kovács János – 1992, Curaliuc Demeter - 1 ian. 1994, Dr. Bruncsák István - 1 sept. 2001

lităţilor bisericeşti şi ale politicieni-lor care i-au onorat pe localnici cu prezenţa lor, printre care amintim pe Erwin Teufel, om politic din Ba-varia, şi Georg Sterzinsky, cardina-lul din Berlin.

Pe linie cultural-politică s-a constituit şi la Palota o filială a Fo-rumului Democratic German, iar în cadrul ceremonialului bisericesc a fost din nou introdusă limba ger-mană. În fiecare sâmbătă şi a doua duminică din lună Sfânta Liturghie se oficiază în limba germană.

Din cauza perspectivelor ne-favorabile de după 1989 foarte multe familii au emigrat în Germa-nia, patria de odinioară a strămoşi-lor lor. Cu toată situaţia economică dificilă, în sat a fost construită o brutărie, apoi prin strădania omu-lui politic de rang înalt din Bavaria, Erwin Teufel, s-au introdus liniile telefonice iar cu câţiva ani în urmă gazul metan.

Orga Bisericii Romano-Catolice din Palota

Statuia Sfântului Anton de Padova


nizat Kirchweih-ul, festivităţi la care nu s-a renunţat nici în perioada dictaturii comuniste, ele organizân-du-se cu mult fast, într-o ambianţă mai liniştită.

„Kirchweih-ul” semnifică de fapt târnosirea bisericii, sfinţită în onoarea Sfântului Anton de la Padova. Este o sărbătoare la care vin acasă şi cei stabiliţi în străinătate, precum şi enoriaşii catolici din satele învecinate. În jurul acestei sărbători religioase se concentrează de asemenea tradiţiile populare, ca împletirea coroanei de flori, împodobirea pomului muzica şi dansul. Toate acestea simbolizează reînnoirea vieţii şi voia bună.

În ziua de azi sărbătoarea simbolizează chiar şi mai mult, cum ar fi unitatea grupului de şvabi din regiunea noastră. În dimineaţa zilei de sărbătoare, pe vremuri combinată cu un târg, tineri costumaţi în port naţional, urmaţi de fanfară, străbat întregul sat, îndemnând oamenii să participe la eveniment. Conform „regulilor” obiceiului, conducătorul grupului îl întreabă pe „primul fecior”: Jonge, wat han mir heit? (Feciorului, ce zi este astăzi?) ; Kirwei...! După Sfânta Liturghie oaspeţii şi rudele care-şi vizitează familiile sunt aşteptaţi la masa festivă.

Celelalte tradiţii sunt de asemenea în legătură cu viaţa creştină. Tipică pentru palotani este liturghia oferită în onoarea Sfântului Vendel, protector al animalelor, rugându-se astfel:

Tineri participanţi la Kirchweih

Episcopul József Tempfli

Au avut loc schimbări şi în viaţa culturală. S-a format o trupă de dansatori de succes, iar tradiţiile au fost revitalizate. Echipe de dansuri Tinerii au mers din nou cu colinda în ajunul Crăciunului şi s-a orga-

Sanctus Andreas106

„Ne închinăm Ţie, Dumnezeule milostiv,Oferind sfinţilor Tăi implorarea noastră...Fereşte animalele noastre de orice pericoleDaune, prin Sfântul Vendel care Te imploră”.

În perioada Postului Mare, vecinii şi rudele se adună seară de seară la câte o familie şi se pregătesc în rugăciune pentru Sărbătoarea Paştelui. În noaptea de Sâmbăta Mare, după ceremonia de Înviere, consumă împreună mielul umplut de şi copt la cuptor.

Cenuşa mâţişorilor de salcie, binecuvântaţi în biserică în duminica Floriilor, se presară pe frunte la începutul Postului Mare în Miercurea Cenuşii, amintindu-ne că pământ am fost şi în pământ ne vom întoarce, apoi se depun la cimitir pe mormintele membrilor decedaţi ai familiilor, participanţii aducându-şi astfel aminte de cei dragi19.

Locuitorii satului nu-l uită nici pe binefăcătorul lor, contele Frimont. O dovadă a acestui fapt este nu numai liturghia celebrată la mormântul lui, în ziua aniversării morţii sale, ci şi monumentul ridicat în cinstea sa şi binecuvântat în 13 iulie 2004 de către episcopul diecezan Tempfli József, precum şi diploma de cetăţean de onoare ce i-a fost conferită de către comună, post mortem. Moştenirea contelui din Palota este în continuare vie şi azi în sufletul sătenilor.

19 Eroii căzuţi în primul război mondial: Stein Mihály, Hekler József, Reisz János, Kötting József jun., Dörner Pé-ter, Schieszer József, Fernbach József, Schmidt Péter, Dör-ner Antal, Dörnet János, Hornung József, Holczmann János, Pollmann Jakab, Kötting József, Vingerdorf János, Schieszer Jakab, Goron Ferenc, Körösi József, Olsvald Jerenc, Dörner János jun.Eroii căzuţi în al doilea război mondial şi decedaţi în lagărele de muncă: Argyelán György, Körösi Ferenc, Nilgesz Antal, Fernbach Péter, Fernbach Péter jun., Gerlach József, Hor-nung Ferenc, Kötting Jakab, Nilgesz Antal, Oszvald Antal jun., Oszvald Antal, Oszvald Jakab, Parizsek József, Nilgesz József, Schmidt József, Fernbach Mihály, Orosz János, Sch-midt János, Stein Jakab, Szépkúti Jakab, Parizsek Mihály, Pollmann Antal, Pollmann Miklós, Pollman Miklós jun., Schmidt Antal, Schmidt Jakab, Schmidt József, Schmidt Mi-hály, Schmidt Péter, Schieszer Milós, Ujpalotai Péter

IV.4. Cultul Penticostal, Biserica „Elim”

Mişcarea penticostală a luat fiinţă în Sântandrei odată cu mutarea aici a câtorva familii de credincioşi penticostali, imediat după anul 1960. Câteodată aceştia se adunau la rugăciune seara, iar la serviciile religioase se duceau în Oradea.

Pe parcursul timpului s-au mai mutat aici şi alte familii, astfel că în jurul anului 1989 s-a ajuns la un număr de aproape 40 de credincioşi penticostali. Aceştia se adunau destul de des la serile de rugăciune, şi deopotrivă au simţit nevoia deschiderii unei case de rugăciuni în Sântandrei. Primul aşezământ a fost deschis în 24 decembrie 1989 în locuinţa fratelui Ioan Şipoş, la nr. 629.

În anul 1990, credincioşii, împreună cu pastorul de atunci Bănoi Grigore, au fost începute demersurile pentru obţinerea unui teren pe care să fie zidită viitoarea casă de rugăciune. Terenul primit avea însă

Biserica Penticostală „Elim”


dimensiuni prea reduse pentru scopul propus şi ca atare a primit o altă destinaţie.

Numărul crescând al credincioşilor a impus găsirea unei alte locaţii şi astfel, în 1991, doi membri ai comunităţii au donat un teren în suprafaţă de 201 metri pătraţi. În 1992 au început lucrările de construcţie a noului edificiu. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu sprijinul autorităţilor pe 24 octombrie 1993 a putut fi inaugurat noul lăcaş de închinare, sub păstorirea pastorului Patru Ivan.

Intraţi în noua casă de rugăciune, cei 70 de membrii s-au bucurat de succesul acesta alături de invitaţii speciali din cadrul comunităţii penticostale de la Oradea şi a altor invitaţi din Sântandrei, cum au fost profesorul Ioan Filip, primarul comunei, Ioan Mărcuş, secretara primăriei, doamna Jurcuţ şi alţii.

În cadrul cultului s-au oficiat mai multe botezuri. Cei care hotărât să-şi mărturisească credinţa lor în Dumnezeu au intrat ca noi membrii în biserică.

Datorită creşterii numărului de membri şi a spo-ririi numărului copiilor, comunitatea s-a văzut nevoită să mai achiziţioneze încă 50 metri pătraţi de teren, să treacă la extinderea sălii mari a biserici, la amenajarea unor spaţii anexe, a sălilor de clase pentru şcoala du-minicală, a secretariatului, casieriei, biroului pastoral, a spaţiului sanitar şi a celui destinat centralei termice.

Ca pastori în biserica noastră a mai slujit fratele Silaghi Gavril, iar acum îi avem pe fraţii păstori Paşca Gheorghe şi Pupăză Cornel. În prezent comunitatea a ajuns la un număr de 138 de membrii majori şi aproape 100 de copii.

Credincioşii noştri sunt bucuroşi că alături de ceilalţi creştini de pe raza comunei, de orice altă confesiune religioasă, de cadrele şcolare, de autorităţile comunei, pot să trăiască împreună în linişte, pace şi bună înţelegere20.

IV.5. Cultul Baptist, Biserica „Betania”

Biserica Baptistă „Betania” din Sântandrei este rodul ascultării de porunca Domnului Isus, care spune: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate naţiunile, botezându-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt ... şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria, şi până la marginile pământului”.

În lumina acestei porunci biblice, încă din 1998, un grup de creştini baptişti inimoşi, sub îndrumarea pastorului Cornel Iova din Oradea, au început să se roage pentru aşezările de pe valea inferioară a Crişului Repede, care nu aveau biserici baptiste. În prima dintre aceste localităţi, în Sântandrei, exista deja un 20 Material conceput de pastorul Ioan Vaida

Biserica Penticostală „Elim” - interior

Sanctus Andreas108

grup de credincioşi baptişti, dar care se duceau să se închine în bisericile din Oradea.

Pe 7 martie 1998, un grup de 24 de credincioşi de aici s-au adunat la rugăciune în casa fratelui Daniel Chiş. Aceştia au hotărât să se constituie într-o comunitate proprie şi să-şi zidească un lăcaş de cult pe nume „Betania”. Ei au continuat să se adune la rugăciune şi la slujbele regulate ale bisericii noi formate în aceeaşi casă cam şase luni, după care s-au mutat într-un spaţiu mai larg, oferit de doamna Floare Potra.

Numărul credincioşilor crescând de la zi la zi, necesitatea edificării unui nou loc de cult a devenit tot mai stringentă.

În acest sens, încă din vara anului 1998, s-au întreprins investigaţii în vederea găsirii vreunui loc adecvat pentru viitorul proiect, luînd în calculchiar şi casele de vânzare din Sântandrei, în perspectiva cumpărării uneia şi utilizarea terenului acesteia. În septembrie 1998, cu ajutorul lui Dumnezeu, a fost

cumpărat de la familia Fodor terenul intravilan de la nr. 439/A.

Pastorul Cornel Iova, care era pe vremea aceea preşedintele Comunităţii Baptiste de Oradea, a mijlocit pentru construirea cât mai repede posibil a lăcaşului de închinare.

După toate demersurile legale cu privire la proiect şi la autorizaţia de construcţie, pastorul Cornel Iova a perfectat un parteneriat între nou înfiinţata noastră biserică şi biserica baptistă „Ţara Făgăduinţei” din Jacksonville (Florida), Statele Unite.

Lucrările de construcţie au debutat în octombrie 1998 prin participarea tuturor membrilor comunităţii noastre şi a unui grup de bărbaţi veniţi de la biserica parteneră din America. Au fost efectuate săpăturile, s-au turnat fundaţiile şi s-a turnat planşeul pe care urma să se ridice noua clădire. Pastorul Iova, cu scopul de a înzestra mai grabnic comunitatea cu o casă de rugăciune, a avut ideea de a aduce din Statele Unite o structură

Biserica Baptistă „Betania


prefabricată care, prin râvna dânsului, a fost adusă cu vaporul în vara anului 1999.

În 4 noiembrie 1999 echipa de bărbaţi din America, împreună cu membrii bisericii noastre, au început montarea propriu-zisă a bisericii care, spre surprinderea tuturor, a fost finalizată doar într-o săptămână.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, pe 10 noiembrie 1999, a avut loc sfinţirea noului lăcaş de închinăciune şi de atunci slujbele bisericii s-au ţinut în această clădire. A fost o minune divină ca într-un timp atât de scurt să se realizeze ridicarea noii biserici! Toată lauda i se cuvine doar lui Dumnezeu care este mărinimos şi răspunde nevoilor copiilor Săi!

În anul 2004, au început lucrările de extindere a clădirii bisericii prin adăugarea a două săli de clasă pentru şcoala duminicală, a unei bucătării şi sufragerii şi a unui grup sanitar. Lucrările s-au finalizat în septembrie 2005 cu sărbătoarea de sfinţire a noului lăcaş, eveniment la care au participat mulţi locuitori ai Sântandreiului şi reprezentanţi ai autorităţilor locale.

La ora actuală biserica are 65 membrii botezaţi şi mai mulţi aparţinători şi copii care participă în fiecare duminică dimineaţa şi dupăamiază la slujbe, cât şi miercurea seara la slujbele de închinare. Biserica este păstorită de pastorul Cornel Iova din Oradea.

Biserica baptistă „Betania” din Sântandrei nu s-a limitat doar la lucrarea spirituală şi de misiune din comună, ci a început să facă misiune din 2007 şi la Palota, unde a deschis o biserică baptistă. În biserică din Palota nu are o clădire proprie, membrii ei adunându-se în casa unei credincioase din acea localitate. Este o biserică mică, dar pentru care credincioşii se roagă lui Dumnezeu să-i dea binecuvântare.

În 2008, biserica noastră şi-a început misiunea în Girişu de Criş, unde a reuşit să înfiinţeze Biserica

Baptistă „Carmel”. Pentru o vreme grupul de credin-cioşi de acolo s-a adunat într-o locaţie închiriată, însă în scurtă vreme a cumpărat un teren pentru edificarea unui lăcaş de cult. În decembrie 2008, a fost turnată temelia noii biserici din Giriş, iar în 2009, credincio-şii baptişti din Sântandrei, împreună cu micul grup din Giriş, au început lucrările la zidărie, structură şi acoperiş.

Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a dat ajutor, în-cât au reuşit să termine şi finisajele noii clădiri. Astfel, într-un timp record, au fost finalizate toate lucrările la clădirea Bisericii Baptiste ,,Carmel” din Girişu de Criş. Ea a fost sfinţită pe 6 decembrie 2009.

Credincioşii baptişti din Sântandrei au dat dovada de mult sacrificiu în construcţia bisericii din Giriş, participând financiar, dar şi cu forţa de muncă la materializarea acestui proiect.

Iată deci, cum cu ajutorul lui Dumnezeu, lucrarea duhovnicească a Bisericii Baptiste „Betania” din Sîntandrei s-a extins şi în satele şi comunele vecine. Biserica noastră îi este mulţumitoare lui Dunnezeu pentru tot ajutorul pe care i l-a dat!

Invităm pe această cale pe toţi cititorii să viziteze şi să se închine în biserica noastră „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”21.

* **

În localitate sunt şi 14 membri care au îmbrăţişat religia „Martorii lui Iehova”. Ei nu au casă de rugăciune în localitate, se deplasează la Oradea pentru serviciile religioase.

21 Material întocmit de pastorul Cornel Iova

Sanctus Andreas

Documents

Transcript of Sanctus Andreas