1

ROLUL FACTORULUI POLITIC ÎN FIZIONOMIA URBANǍ. STRATELE

ARHITECTURALE. STUDIU DE CAZ: BUCUREŞTI

Radu Săgeată

Abstract: The political and its role in the urban physiognomy. Architectural layers. A case-study:

Bucharest. The development of town infrastructure and of urbanism is closely-liked to the financial

evolution of the urban centres. In Romania, both industrialisation and imported architectural models,

strikingly visible in the contemporary townscape, have long been influenced by the political factor.

Thus, the presence of numerous architectural layers (such models as the inter-war North-American, the

Soviet-Stalinist, the North-Korean and the contemporary North-American ones) is intimately connected

with the political changes experienced by this country in the 20th century.

Key-words: political changes, urbanisation, architectual layers, urban physiognomy, Bucharest.

Introducere. Conceptul de „strat arhitectural”.

Fizionomia urbană este rezultatul unui complex de factori care acţionează simultan şi a căror

intensitate variază în decursul timpului. Aceşti factori de impact pot fi diferenţiaţi în două mari

categorii:

- factori naturali (seismicitate, relief, climat, hidrografie etc.), care acţionează constant,

imprimând fizionomiei urbane anumite particularităţi generate de configuraţia sitului urban, precum şi

de adaptarea permanentă a construcţiilor la condiţiile naturale, concretizată prin regimul de înălţime,

materialul de construcţie predominant, forma acoperişurilor, culoare etc.;

- factori antropici, reprezentaţi prin deciziile politico-ideologice, ce imprimă fizionomiei urbane

un caracter voluntarist. Intensitatea acţiunii acestora variază în funcţie de contextul geostrategic şi

politico-ideologic dintr-o anumită perioadă de timp, imprimând fizionomiei urbane un caracter istoric.

Astfel, preluarea unor modele politico-ideologice are ca rezultat preluarea şi a unor modele culturale,

reflectate deopotrivă în literatură, muzică, teatru, dar şi în vestimentaţie, gastronomie şi, nu în ultimul

rând, în arhitectură.

Preluarea unui anumit stil arhitectural este tributară unui anumit model politico-ideologic, ce a

caracterizat o anumită perioadă istorică. În acelaşi timp, este şi rezultatul dinamicii structurii etnice a

populaţiei urbane, care la rândul ei este subordonată tot factorilor politico-ideologici, cu rol decisiv în

filtrarea fluxurilor migraţionale. O societate bazată pe un model politic centralizat, subordonat

ideologic va favoriza anumiţi vectori de imigraţie şi de import cultural în defavoarea altora. Este cazul

societăţilor est-europene după cel de-al II-lea Război Mondial tributare modelului cultural sovietic, sau

al statelor islamice fundamentaliste care resping modelul cultural occidental. La polul opus, statele

democratice favorizează imigraţia şi pătrunderea fluxurilor globalizante din toate direcţiile, fluxuri care

se reflectă atât în plan economic sau cultural, cât şi etnic, prin modificarea structurii etnice ca urmare a

imigrărilor şi apariţia neominorităţilor etnice. Acestea au ca rezultat o segregare a spaţiului urban prin

localizarea preferenţială în anumite cartiere sau porţiuni ale ţesutului urban, imprimând acestora

caracteristici arhitecturale distincte1.

1 Astfel în capitala României se aflǎ cinci moschei (douǎ în carierul Colentina, douǎ în Berceni şi una în Grozǎveşti), o

bisericǎ luteranǎ (ale cǎrei baze au fost puse încǎ din 1574), o bisericǎ a comunitǎţii armene (datatǎ prina datǎ la 1685), o

2

Definim, prin urmare, conceptul de strat arhitectural ca fiind ansamblul clădirilor preponderent

cu destinaţie rezidenţială2, construite într-o anumită perioadă istorică, într-un anumit context politico-

ideologic. Acestea reprezintă mărturii ale istoriei urbane, a etapelor de dezvoltare a oraşului şi a

diferitelor influenţe ce au acţionat de-a lungul timpului asupra acestuia.

Factorul voluntarist s-a manifestat deopotrivă prin construcţia unor edificii arhitecturale

influenţându-le fizionomia, cât şi invers, prin demolări comandate politico-ideologic care au marcat,

alături de dezastrele naturale, istoria urbană în ansamblul său. Sunt cunoscute la nivel mondial,

distrugerea statuilor budhiste din valea râului Bamiyan (Afganistan), vechi de peste 2 500 ani, incluse

în patrimoniul mondial UNESCO, la comanda autorităţilor fundamentalist-islamice talibane sau a

numeroase lăcaşe de cult din Bucureşti, între 1950 şi 1989 şi cu deosebire între 1984-1987, ca parte a

politicii de „sistematizare urbană” promovată de Nicolae Ceauşescu3.

În cele ce urmează, se va încerca evidenţierea impactului deciziilor politico-ideologice asupra

fizionomiei urbane a capitalei României în raport de anumite perioade istorice, considerate

caracteristice în raport de scopul propus în studiul de faţă, care au generat stratele arhitecturale, vizibile

în prezent.

Apariţia şi dezvoltarea Bucureştilor în Evul Mediu. Stratul arhitectural medieval.

Capitala României reflectă particularităţile ţării: situată într-o zonă cu o populaţie compact

românească în partea sudică a ţării, a determinat o organizare specifică a teritoriului, reflectată mai ales prin

configuraţia căilor de comunicaţie şi prin dispunerea celorlaltor oraşe cu funcţii de metropole regionale.

Deşi atestat documentar ca localitate încă de pe vremea domnitorului Vlad Ţepeş (1459), iar ca

oraş în 1533, în perimetrul cunoscut astăzi sub denumirea de „Curtea Veche”, Bucureştiul a cunoscut o

dezvoltare urbană oscilantă până în prima jumătate a secolului al XIX-lea, fiind victimă a numeroase

hazarde naturale şi antropice: prădat şi incediat de turci (1554 şi 1595), de tătari (1596, 1659 şi 1738),

epidemii de ciumă (1706, 1718, 1738, 1792, 1812-1813), holeră (1831), foamete (1660, 1718), incendii

(1658, 1719, 1804, 1847), cutremure (1793, 1802, 1838, 1892, 1940 şi 1977), inundaţii (1839), sau

războaie (1769-1774, 1787-1791, 1806-1812, 1916 şi 1944). Astfel, se face că în pofida investirii sale

cu statutul de capitală permanentă a Ţării Româneşti în 1659, populaţia oraşului scăzuse de la circa 100

000 loc. în 16404 la doar jumătate la sfârşitul secolului al XVII-lea

5, iar în 1831 aceasta era estimată la

58 794 locuitori (Giurescu, 1979).

Din perioada respectivă datează o serie de clădiri istorice situate în perimetrul Unirii –

Universitate – Dimitrie Cantemir, în principal cu funcţie cultural-ecleziastică dar şi politico-

administrativă (Palatul Voievodal), sau comercială (Hanul lui Manuc), ce constituie centrul istoric al

oraşului de astăzi, cu funcţie turistică (figura 1).

bisericǎ ortodoxǎ bulgarǎ (1841), una greceascǎ (1893-1900), una italianǎ (1911-1913), una anglicanǎ (1920-1945), precum

şi un templu a comunitǎţii evreieşti, atestat prima datǎ la 1866. După 1990 s-a conturat, în partea sa nord-estică (arealul

Colentina-Voluntari) un veritabil „cartier chinezesc” (China Town), după modelul marilor metropole vest-europene şi

americane. 2 Fizionomia construcţiilor cu destinaţie industrială, de exemplu, are la bază cu totul alte raţiuni, cum ar fi cele legate de

specificul proceselor tehnologice şi ale produselor realizate. 3 Dintre acestea fac parte Ansamblul Mănăstirii Văcăreşti, Ansamblul Mihai Vodă, Ansamblul Schitul Maicilor, mănăstirile

Cotroceni şi Sf. Pantelimon, Biserica Albă-Postăvari, bisericile Stejarul, Brezoianu, Sf. Nicolae, Enei, Gherghiceanu,

Spirea Veche, Izvorul Tămăduirii, Sf. Nicolae-Sârbi, Sf. Nicolae-Jitniţa, Sf. Pantelimon, Doamna Oltea, Olteni, Bradu

Staicu, Sf. Treime-Dudeşti, Sf. Vineri-Herasca şi Sf. Spiridon Vechi, capelele Buna Vestire, Izvorul Tămăduirii şi Sfântul

Mina (Sursa: Simionescu, 1995). 4 Sursa: Bogdan Bakšić, citat de Ghinea, 1996, p. 230.

5 Sursa: Anton Maria del Chiaro, citat de Ghinea, 1996, p. 230.

3

Figura 1. Clădiri ce caracterizează stratul arhitectural medieval în Bucureşti.

stânga sus: Ansamblul „Curtea Veche”, prima curte domnească din Bucureşti, ctitorită de Mircea cel

Bătrân la sfârşitul secolului al XIV şi începutul secolului al XV-lea. A devenit nefuncţională în urma

incendiului din 1718; dreapta sus: Biserica „Buna Vestire”, ctitorită de Mircea Ciobanul (1559), cea

mai veche biserică din Bucureşti; jos: Hanul lui Manuc, clădire istorică cu funcţie comercială,

construită de Manuc Bei în 1808 (foto R. Săgeată, 2014).

Înlăturarea regimului fanariot în urma Revoluţiei de la 1821 şi instalarea primului domnitor

pământean în Ţara Românească (Grigore IV Ghica, 1822-1828) a marcat revigorarea funcţiei politico-

administratice şi a celei comerciale a Bucureştiului, cu impact major asupra dezvoltării sale edilitar-

urbanistice. În această perioadă are loc pavarea străzilor cu piatră, se construiesc palatele Ghica, Şuţu,

Ştirbei etc., se înfiinţează Eforia Spitalelor (1831), Spitalul Filantropia (1839), se construieşte un sistem

modern pentru acea dată de alimentare cu apă a oraşului prin ţevi metalice (1844), astfel că în nici trei

decenii, populaţia oraşului se dublează, ajungând la 121 734 loc. în anul 1859.

Perioada modernă. Dezvoltarea datorată investirii cu statut de capitală şi impactul modelului

cultural francez.

Unirea Principatelor Române şi investirea oraşului cu funcţia de capitală a acestora în 1862, a

avut un impact hotărâtor în desprinderea Bucureştiului la vârful ierarhiei urbane, evoluţia sa

demografică înregistrînd un ritm constant ascendent: 177 646 loc. în preajma Războiului de

independenţă (1878); 184 488 loc. în anul 1889; 282 078 loc. în 18996, ajungând la recensământul din

6 Estimări, sursa Ghinea, 1996, p. 239.

4

30 decembrie 1912, la 341 321 loc. Concomitent, oraşul se detaşează la vârful ierarhiei urbane, indicele

de hipertrofiere în raport de cel de-al doilea oraş (Iaşi) înregistrând o creştere spectaculoasă de la 1,21

în 1831 la 4,27 în 1912. Creşterea demografică, asociată cu dezvoltarea urbanistică a determinat

realizarea, în această perioadă a primului plan topografic (1846).

Dacă până în deceniile VI-VII ale secolului al XIX-lea oraşul purta încă o pronunţată

fizionomie rurală, în care construcţiile din lemn şi chirpici sau circulaţia vitelor pe străzile centrale erau

obişnuite, noul său statut de capitală (1862) şi capitală a unui stat independent (1877) s-au reflectat sub

toate aspectele, antrenând nu numai creşteri demografice semnificative, ci şi o dezvoltare susţinută în

plan edilitar şi urbanistic, conform cu noua funcţie a oraşului de metropolă europeană. Modelul

cultural francez, în expansiune în perioada respectivă, a fost cel care a inflenţat societatea românească

de curând ieşită de pe orbita culturală orientală şi reorientată către valorile culturale occidentale.

Au fost trasate şi pavate noi străzi, s-a accentuat construirea clădirilor de zid şi a unor edificii

impunătoare (Universitatea şi Gara Filaret, 1869; Gara de Nord, 1872; Foişorul de Foc, 1883; Ateneul

Român, 1886; Palatul de Justiţie şi Biblioteca Centrală Universitară, 1895; Palatul Ministerului

Agriculturii, 1896; Palatul CEC, Palatul Poştelor7 şi Palatul Cantacuzino

8, 1900; Palatul Primăriei,

1910 etc.) (figura 2), s-au amenajat noi pieţe şi grădini publice, a fost introdus iluminatul public cu gaz

(1871)9 şi iluminatul electric (1882), a fost introdus transportul în comun (tramvaiul cu cai - 1894), iar

în perioada 1880-1882 au fost realizate ample lucrări de rectificare, modernizare şi adâncire a cursului

Dâmboviţei, construindu-se o reţea vastă de poduri şi canale şi evitându-se astfel, efectele inundaţiilor

şi ale epidemiilor, în perioada respectivă, Bucureştiul fiind supranumit „Micul Paris”.

Figura 2. Clădiri ce ilustrează modelul cultural francez în Bucureşti.

stânga: Ateneul Român, construit între 1886 şi 1888 într-o combinaţie de stil neoclasic cu stil eclectic,

după planurile arhitectului francez Albert Galleron (foto: www.filarmonicaenescu.ro);

dreapta: Palatul de Justiţie, construit între 1890 şi 1895 după planurile arhitectului francez Albert

Ballu şi ale lui Ion Mincu, care a coordonat şi lucrările de construcţie

(foto: www.palatul-de-justitie-de-pe-dambovita.ro).

Bucureştii în perioada interbelică. Influenţa modelului arhitectural american.

Dezvoltarea edilitar-urbanistică s-a corelat cu creşterea populaţiei şi cu extinderea fondului

construit. Între recensămintele din 1912 şi 1930 are loc practic o nouă dublare a populaţiei, aceasta

ajungând la 639 040 loc, iar gradul de hipertrofie faţă de oraşul situat pe locul secund creşte de la 4,27

la 6,21, sistemul urban românesc devenind în aceste condiţii de tip excesiv monocentric. Concomitent,

7 Azi Muzeul Naţional de Istorie al României.

8 Azi Muzeul George Enescu.

9 După ce în mai 1857 a fost introdus iluminatul cu petrol lampant, Bucureştiul fiind primul oraş din lume care a folosit

petrolul lampant pentru iluminatul public.

5

suprafaţa fondului construit creşte de la 2 714 ha în 1894 la 3 741 ha în 1935, în special datorită

migraţiilor spre capitală din timpul Primului Război Mondial. Tot în această perioadă apar şi primele

legi de sistematizare în dorinţa limitării unei dezvoltări haotice a intravilanului (Legea pentru

mărginirea Bucureştilor – 1895 şi Legea de organizare a Municipiului Bucureşti – 1926) (tabelul 1)

Tabelul 1.

Creşterea fondului construit al Municipiului Bucureşti (1894-1935).

Perioada Supr.

iniţială

Supr.

finală

Creşterea Rata de

creştere

Cauzele

1894-1911

(17 ani)

2 714

ha

2 802

ha

88 ha 5,2

ha/an

Creştere redusă datorită punerii în aplicare a

Legii de mărginire a oraşului (1865).

1911-1926

(16 ani)

2 802

ha

3 741

ha

933 ha 58,3

ha/an

Creştere accentuată ca urmare a Primului

Război Mondial ce a determinat fluxuri

migratorii spre capitală.

1927-1935

(8 ani)

3 741

ha

3 860

ha

119 ha 17

ha/an

Creştere mai redusă ca urmare a intrării în

vigoare a Legii de organizare a Municipiului

Bucureşti din 1926.

Sursa: Planul director de sistematizare al Municipiului Bucureşti (1934).

Cu toate acestea, fondul construit se caracteriza printr-o dispunere haotică, arealele construite

întinzându-se tentacular în perimetrele marginale ale intravilanului şi alternând cu vaste spaţii cu

utilizare agricolă. In această perioadă s-a dezvoltat morfostructura de tip radiar-concentrică a oraşului.

Dezvoltarea industrială asociată cu infuzia de capital vest-european şi nord american ce a

caracterizat perioada interbelică, a favorizat importul modelului arhitectural nord-american, care, în

condiţiile puternicii dezvoltări industriale şi edilitar-urbanistice ce a caracterizat SUA la începutul

secolului al XX-lea, a fost adoptat şi în marile oraşe europene. La nivelul ţesutului urban al capitalei

României, acest model arhitectural s-a concretizat prin flancarea marilor artere de circulaţie din centrul

capitalei (Calea Victoriei, B-dul. General Magheru) cu clădiri de tip bloc, cu regim ridicat de înălţime

pentru vremea respectivă (în general, parter+10). Reprezentativ pentru acest model arhitectural la

nivelul Bucureştiului rămâne Palatul Telefoanelor, clădire construită între anii 1932-1933 (figura 3).

Figura 3. Palatul Telefoanelor, clădire

reprezentativă pentru influenţa modelului

arhitectural nord-american în Bucureşti, în

prima jumătate a secolului XX (foto R. Săgeată, 2014).

6

Influenţa modelului cultural sovietic şi reflectarea acestuia în fizionomia urbană (1945-1958).

Discontinuitatea politico-ideologică ce a însoţit sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial,

reflectată în toate palierele vieţii economico-sociale s-a concretizat la nivelul fondului construit prin

implantarea, adesea brutală, a unui alt model economic şi cultural străin, cel sovietic de tip stalinist.

Extrapolat la nivelul fizionomiei urbane, acest proces a fost favorizat şi de distrugerile provocate ca

urmare a cutremurului din 10 noiembrie 1940 şi a bombardamentelor aviaţiei anglo-americane din

aprilie şi iulie 1944, precum şi a celei germane din 24 august 1944.

Dezvoltarea planificată, subordonată factorului politic, controlul statului asupra mijloacelor de

producţie şi de schimb, orientarea către o dezvoltare egalitaristă a tuturor unităţilor administrativ-

teritoriale, fără a se ţine seama de potenţialul diferit al acestora şi de specificul fiecăreia, frânarea

creşterii demografice a oraşelor mari prin limitarea migraţiilor, dezvoltarea agriculturii pe baze

colectiviste, strânsa corelare a producţiei statelor cental-europene intrate pe orbita de influenţă a URSS

cu nevoile economice şi militare ale „fratelui mai mare”, autarhia şi ruptura de Occident şi programele

ambiţioase de dezvoltare şi modernizare economico-socială au constituit fundamentele unei geografii

originale care a individualizat şi continuă încă să diferenţieze ţările din partea central-estică a Europei

(Fourcher et al., 1993).

„Exportul ideologic” s-a reflectat deopotrivă în plan politic, econonomic, social, instituţional,

cultural, psihologic, dar şi arhitectural. Oraşele din întreg acest spaţiu încep să capete o fizionomie

uniformă, depersonalizată, determinată, pe de o parte, de uniformitatea periferiilor, constituite din

clădiri din prefabricate, cu nivel redus de înălţime, balcoane mici, inspirate după modelul oraşelor

sovietice (figura 4), iar pe de altă parte, de implantarea unor construcţii monumentale în stil sovieto-

stalinist. Casa Scânteii (în prezent, Casa Presei Libere), construită între anii 1952 şi 1957, destinată

publicării „presei de stat” şi în special a cotidianului „Scânteia” al Comitetului Central al Partidului

Muncitoresc Român, este emblematică pentru acest strat arhitectural (figura 5-centru).

Figura 4. Arhitectură rezidenţială de tip sovieto-stalinist în zona Drumul Taberei (Orizont) (stânga,

centru) – B-dul Eroilor Sanitari (dreapta) (Foto: R. Săgeată).

Figura 5. Stratul arhitectural sovieto-stalinist reflectat în construcţii cu funcţie administrativă:

stânga: Universitatea Lomonosov din Moscova; centru: Casa Presei Libere din Bucureşti;

dreapta: Palatul Culturii din Varşovia. Foto: www.en.wikipedia.org

7

Retragerea armatelor sovietice de pe teritoriul României în anul 1958 a deschis calea unei

evidente distanţări politico-ideologice faţă de Moscova, reflectată deopotrivă în plan cultural,

toponimic, dar şi arhitectural, prin reorientarea către valorile naţionale. Deşi a continuat, amplificându-

se chiar dezvoltarea industrial-urbană a ţării, prin construcţia unor mari zone industriale şi rezidenţiale

în aproape fiecare oraş, acestea nu au mai fost bazate exclusiv pe importul modelelor arhitecturale

sovieto-staliniste. Distanţarea tot mai evidentă a Bucureştiului faţă de Moscova a continuat şi după

1968, în condiţiile refuzului României de a participa la invadarea Cehoslovaciei de către trupele reunite

ale Tratatului de la Varşovia şi punerii tot mai evident în practică a Doctrinei Brejnev, de „suveranitate

limitată” a fostelor state socialiste.

Marile zone industrial-urbane.

In această conjunctură social-politică s-au conturat, mai ales după anul 1960, marile zone

industriale şi rezidenţiale din Bucureşti10

. Noile zone industriale şi cartiere rezidenţiale, constituite

îndeosebi pe baza fluxurilor migratorii, au fost dispuse către exteriorul celor vechi, care au evoluat mai

ales în perioada interbelică, conturându-se astfel o dispunere de tip concentric a zonelor funcţional-

urbane, specifică capitalei României (figura 6).

Figura 6. Zonarea funcţionalǎ a Municipiului Bucureşti. Sursa: G. Erdeli, C. Tǎlângǎ, Claudia Popescu (2002), Development of Public Services Policies in Bucharest, în

vol. „Integrated urban systems and sustainability of urban life”, Edit. Tehnicǎ, Bucureşti.

10

In Bucureşti se identifică 32 cartiere rezidenţiale (Ghinea, I, 1996, p. 291), toate construite, sau extinse în această

perioadă: Balta Albă, Băneasa (Aviaţiei), Berceni, Bucureştii Noi, Chitila, Colentina, Cotroceni, Crângaşi, Dămăroaia,

Domenii, Drumul Taberei, Dudeşti, ferentari, Filantropia, Floreasca, Ghencea, Giuleşti, Griviţa, 1 Mai, Militari, Pajura,

Panduri, Pantelimon, Pipera, Progresul, Rahova, 13 Septembrie, Tei, Titan, Uranus, Vatra Luminoasă şi Vitan.

8

Cartierele rezidenţiale construite în această perioadă, ce constituie şi astăzi baza fondului

locativ al capitalei se caracterizează printr-o relativă uniformitate a fizionomiilor, aliniamentele de

locuinţe, cu regim de înălţime în general de P + 10 însoţind mai întâi marile bulevarde de acces spre

centru (Moşilor-Colentina, Iuliu Maniu, Drumul Taberei, Titan-Pantelimon, Giurgiului, Ştefan cel

Mare – Mihai Bravu, Progresului, Calea Rahovei etc.). Realizate în grabă şi într-un perpetuu program

de austeritate, acestea se caracterizează prin spaţii înguste, destinate să adăpostească un număr cât mai

mare de persoane, printr-o calitate precară a finisajelor şi printr-o neconcordanţă cu dotările de servicii,

planificate iniţial a se realiza într-o a doua etapă de extindere urbană şi care, în cele din urmă, au fost

neglijate din lipsă de fonduri. Acest fapt a deteminat, în anii 1990, o veritabilă atomizare a micilor

iniţiative private, îndeosebi a celor din domeniul comercial şi sanitar (chişcuri, buticuri, respectiv

cabinete individuale), estompată ulterior prin apariţia marilor lanţuri de malluri şi hipermarketuri,

respectiv a reţelelor de clinici private.

Concomitent, populaţia a înregistrat un ritm accentuat de creştere, de la 992 536 loc. în 1941 şi

1 041 807 loc. în 1948, la peste 2 milioane de locuitori în anii 1980, însă gradul de hipertrofie în raport

de cel de-al doilea oraş, care atinsese valoarea maximă (8,83) la sfârşitul celui de-al II-lea Război

Mondial, a început să se diminueze treptat (tabelul 2).

Tabelul 2.

Evoluţia demografică a Municipiului Bucureşti (1831-2011).

Anul de referinţă Populaţia Rata de creştere (loc./an) Indicele de hipertrofie

1831 58 794 1,21 – Iaşi

1859 121 734 2 247,8 1,85 – Iaşi

1878 177 646 2 942,7

1889 184 488 622

1899 282 078 9 759

1912 341 321 4 557,1 4,27 – Iaşi

1918 382 853 6 922

1930 639 040 21 348,9 6,21 – Iaşi

1941 992 539 32 136

1948 1 041 807 7 038,7 8,83 – Cluj Napoca

1956 1 236 608 24 350,1 7,61 – Cluj Napoca

1966 1 451 942 21 553,4 7,36 – Cluj Napoca

1978 1 858 418 33 873 6,67 – Iaşi

1984 1 978 654 24 515,7

1986 1 989 823 5 584,5 5,7 – Braşov

1989 2 036 894 15 690,3 5,8 – Braşov

1992 2 067 545 10 217 5,89 – Constanţa

1995 2 054 079 - 4 488,7 5,89 – Constanţa

1998 2 016 131 - 12 649,3 5,79 – Iaşi

2002 1 926 334 - 22 449,25 6,00 – Iasi

2006 1 931 236 1 225,5 6,1 – Iaşi

2011 1 883 576 - 9 532 5,8 – Cluj Napoca

Date prelucrate pe baza recensămintelor şi anuarelor statistice.

Sfârşitul perioadei comuniste şi modelul arhitectural nord-coreean.

Erodarea sistemului politic comunist în deceniul al optulea al secolului trecut, începând cu

mişcările sindicale din Polonia şi încercările de reformare a acestuia iniţiate de ultimul lider al URSS,

asociate cu inflexibilitatea lui Nicolae Ceauşescu de a accepta orice reformă de tip democratic, au izolat

9

tot mai mult regimul politic de la Bucureşti. In consecinţă, acesta s-a orientat către comunismul de tip

nord-coreean, bazat pe dictatură, cenzură şi cultul personalităţii liderului de partid şi de stat, ultimul

regim politic rămas compatibil cu cel autohton.

Extrapolată în plan arhitectural, această tendinţă s-a concretizat prin pătrunderea în arhitectura

bucureşteană a unor elemente arhitecturale nord-coreene, concretizate prin bulevarde largi şi drepte şi o

pronunţată masivitate a construcţiilor, ce îmbină elemente tradiţionale ale unui spaţiu geografic total

străin României cu elemente dictate de megalomania liderilor politici. Această fizionomie urbană

constituie nota dominantă a întregului perimetru urban cuprins între Calea 13 Septembrie şi bulevardele

Libertăţii, Unirii şi Piaţa Alba Iulia (figura 7).

Locul central în cadrul acestui mare ansamblu arhitectural este deţinut de Palatul

Parlamentului, a cărei construcţie a început în 1983, nefiind finalizată nici până în prezent. Suprafaţa sa

construită (330 000 m2) o situează pe locul II în Cartea Recordurilor după clădirea Pentagonului la

secţiunea „clădiri administrative”, iar din punct de vedere al volumului11

, cu cei 2 550 000 m3 se

situează pe locul III în lume după clădirea de asamblare a rachetelor spaţiale de la Cape Carnaveral din

Florida şi după piramida lui Quetzalcoatl din Mexic12

. Clădirea are aproximativ 1 000 de încăperi,

dintre care 440 birouri, peste 30 de săli şi saloane, restaurante, restul fiind camere de deservire.

Figura 7. Clădiri reprezentative pentru stratul arhitectural nord-coreean.

stânga: Palatul Parlamentului, cea mai mare clădire administrativă din România;

dreapta: front arhitectural la intersecţia dintre bulevardele Unirii şi Libertăţii (foto R. Săgeată).

Noua clădire a Academiei Române situată vis-a-vis de Palatul Parlamentului şi aceasta cu

tronsoane încă nefinalizate, precum şi Casa Radio, care ar fi trebuit să arate gloria şi măreţia regimului

Ceauşescu, făcând obiectul ultimei sale parade de 23 august (1989), un mare şantier abandonat,

concesionat unei societăţi străine care ar fi trebuit să facă un imens centru comercial13

sunt încă două

mărturii ale stratului arhitectural nord-coreean, specific ultimei decade a regimului politic comunist,

condus de Nicolae Ceauşescu.

Prăbuşirea barierelor ideologice. Generalizarea fluxurilor globalizante şi segregarea etnico-

socială a spaţiului urban. Noile ansambluri rezidenţiale.

Falia politico-ideologică care a marcat prăbuşirea sistemului politic comunist în 1989 s-a

reflectat, firesc, şi în plan arhitectural, prin abandonarea modelelor precedente şi orientarea către

arhitectura modernă, în general de inspiraţie nord-americană. Cu alte cuvinte, ultimul deceniu al

11

Dimensiunile clădirii sunt: lungime - 270 m, lăţime - 245 m, înălţime (peste cota 0) - 86 m, adâncime (sub nivelul

solului)-14 m, iar suprafaţa construită la sol este de 66 000 m2.

12 Sursa: www.wikipedia.com

13 Lucrările la acest centru comercial au fost suspendate în anul 2009 din cauza crizei economice, imensa clădire fiind

secţionată în patru.

10

secolului trecut s-a caracterizat prin globalizarea modelului arhitectural nord-american, ca reflex al

dispariţiei barierelor ideologice, România înscriindu-se în acest amplu proces. Au fost construite clădiri

din beton şi sticlă, în special cu funcţii de servicii (sedii de bănci, birouri, hotele), dar şi ansambluri

rezidenţiale (residences) similare celor din marile metropole nord-americane, europene şi asiatice,

adaptate însă, unui nivel de înălţime mai redus, datorită riscului seismic la care este expusă capitala

României (figura 8).

Figura 8. Asmita Gardens, ansamblu rezidenţial reprezentativ pentru stratul arhitectural nord-

american contemporan, situat pe cheiul Dâmboviţei, în imediata vecinătate a mlaştinii Văcăreşti,

singura rezervaţie naturală urbană din România (foto: www.curierulnational.ro).

In paralel cu dezvoltarea fondului construit ca reflex al globalizării şi a localizării unor investiţii

străine directe14

, se manifestă şi un fenomen de segregare a spaţiului urban, fenomen ce pare să aibă cel

puţin două componente distincte: una etnică şi alta socială.

Componenta etnică este rezultatul manifestării la nivelul peisajului citadin al neominorităţilor

etnice, care dezvoltă activităţi comerciale şi de afaceri în capitala României. În Bucureşti locuiesc

aproximativ 20 000 de străini, care s-au grupat pe etnii în diferite cartiere, contribuind la o segregare

socio-spaţială a ţesutului urban. Chinezii n-au ales întâmplător zona Obor-Colentina-Voluntari, după

cum arabii nu au ales întâmplător zona Crângaşi-Militari-Drumul Taberei, activităţile lor fiind legate de

afacerile derulate în complexele comerciale din zona Colentina-Voluntari respectiv din perimetrul

campusului studenţesc Grozăveşti-Regie (figura 9). Dragonul chinezesc, verdele islamic, portocaliul

indian sau cedrul libanez sunt doar câteva dintre elementele de simbolistică intrate în peisajul

bucureştean prin intermediul acestora (figura 10), după cum cuvinte precum tavernă, pub, pizza,

paprika, şaorma, croissant, hot dog sau hamburgher au intrat deja în lexicul limbii române. Vălul

islamic sau elemente ale vestimentaţiei tradiţionale indiene sau japoneze sunt prezenţe care nu mai

surprind în peisajul citadin bucureştean. Acestora li se adaugă elementele arhitecturale tradiţionale ale

diverselor culturi, cu un profund impact vizual la nivelul spaţiului construit, ce aduc o importanţă

contribuţie la conturarea, şi în Bucureşti, a acelui „peisaj cosmopolit” specific marilor metropole

europene şi americane.

Cei mai mulţi străini din Bucureşti locuiesc în sectorul II şi cu precădere în zona Colentina-

Voluntari. Chinezii sunt la orice pas, concentrarea acestora fiind legată de activităţile comerciale din

complexele Dragonul Roşu, Europa şi Niro, care au cunoscut în ultimii ani o puternică dezvoltare.

14

Bucureştiul concentrează circa 60% din totalul investiţiilor străine directe din România.

11

Pornind de la aceste favorabilităţi de localizare, de la potenţialul ridicat de absorbţie al

produselor chinezeşti de către piaţa românească, au fost puse bazele realizării în preajma comunei

Dobroeşti din estul Bucureştiului un cartier chinezesc similar oraşelor de tip China Town din marile

metropole ale lumii15

. China Town este considerată o arie urbană care conţine o populaţie mare de

chinezi într-o societate non-chineză, capitala României tinzând astfel, să devină un pol investiţional

chinez pentru întregul spaţiu sud-est european.

Figura 9. Neominorităţile etnice din Bucureşti.

Figura 10. Influenţe străine în fizionomia urbană.

stânga: dragonul chinezesc; dreapta: cedrul libanez. (foto: www.adevarul.ro., R. Săgeată)

15

Se apreciază că diaspora chineză, cea mai mare din lume, însuma în anul 2012, circa 50 milioane persoane (Sursa:

en.wikipedia.org/wiki/Overseas_Chinese). Printre cele mai renumite cartiere de tip China Town din lume se numără cele de

pe continentul nord-american, din San Francisco, New York sau Toronto, dezvoltate încă din secolele XVIII-XIX.

12

Deşi comerţul şi industria alimentară se situează pe primele locuri în ierarhia activităţilor

preferate de investitorii arabi, aproximativ 10% din totalul investiţiilor imobiliare au ca iniţiatori

cetăţeni de origine arabă. Grupul hotelier şi comercial Sir cu două locaţii în Bucureşti (Lujerului şi

Orhideea) sau complexul Phoenicia din cartierul Băneasa, sunt doar două exemple în acest sens.

Analiştii imobiliari apreciază că una din 10-15 investiţii imobiliare importante din România are în spate

un cetăţean arab (Ladislau, 2005).

Cealaltă componentă a segregării, cea socială, are la bază segregarea financiară. Apar astfel

comunităţi cu probleme sociale grave, şomaj, infrastructură tehnico-edilitară deficitară, nivel ridicat al

infracţionalităţii etc. La polul opus, populaţia cu venituri ridicate tinde să migreze către periurban,

favorizând dezvoltarea comunităţilor închise (gated comunities) ce aparţin îndeosebi elitelor cu venituri

importante, care îşi permit să creeze spaţii edilitare de calitate superioară şi să se separe de restul

populaţiei (figura 11). Specifice mai întâi unor zone din nordul capitalei (Pipera, Primăverii, Tei,

Băneasa, Snagov), datorită unei infrastructuri preexistente, de dinainte de 1990 (concentrarea mare a

sediilor de ambasade şi misiuni diplomatice, cu zonele rezidenţiale şi de servicii aferente ce au atras

dezvoltarea unor servicii super-specializate, adresate unei clientele cu venituri peste medie) acest tip de

comunităţi s-au dezvoltat ulterior şi în alte zone ale Capitalei, sub forma unor noi proiecte de

ansambluri imobiliare (residences) (figura 12).

Preţul mai redus al terenurilor din periurban a făcut rentabilă amplasarea acestora în judeţul

Ilfov, limitrof teritoriului administrativ al Capitalei, reprezentative în acest sens fiind complexele

rezidenţiale Sud-Residential şi Confort City (pe teritoriul oraşului Popeşti-Leordeni); Militari

Residence, Avandarde Residence etc. (în comuna Chajna, satul Dudu); Cartierul Latin (în oraşul

Bragadiru); Privilege Residence şi Terra Vila Park (în Otopeni) etc. (figura 13).

Alte zone rezidenţiale s-au dezvoltat pe terenurile unor fost unităţi industriale dezafectate (Faur

Residence, partial complexul Sud-Residential etc.) sau în proximitatea unor parcuri sau zone împădurite

(The Park, Tineretului Park Residence, respectiv cele din nordul Capitalei - Greenfield, Residential

Brooklands, Cosmopolis etc.), în acest caz extinderea spaţiului construit realizându-se pe seama

restrângerii suprafeţelor ocupate de spaţii verzi.

Figura 11. Segregarea socială reflectată în fizionomia urbană.

(în stânga imaginii: blocuri muncitoreşti, construite îndeosebi pentru nefamilişti în anii 1960-1970, ca

reflex al dezvoltării zonei industriale din vestul Capitalei, locuite în prezent de familii cu venituri

modeste; în dreapta imaginii: „West-Gate”, nou ansamblu rezidenţial şi de afaceri dezvoltat după

anul 2000, locuit de familii cu venituri peste medie. Se observă delimitarea prin gard de beton.

(Foto R. Săgeată, 2014)

13

Figura 12. Noi zone şi ansambluri rezidenţiale în Bucureşti. 1. Zone rezidenţiale noi (construite după 1990), 2. Ansambluri rezidenţiale noi, 3. Limita intravilanului,

4. Limitele sectoarelor administrative.

Figura 13. Zone rezidenţiale noi situate limitrof teritoriului administrativ al Capitalei.

stânga: Allegra Residence, componentă a cartierului Sud-Residential;

dreapta: Militari Residence, situat limitrof Parcului comercial Militari (foto R. Săgeată).

14

O altă caracteristică ce priveşte configuraţia spaţială a noilor zone rezidenţiale o reprezintă

fragmentarea loturilor din care acestea se compun, ca rezultat al modului în care acestea au fost

achiziţionate de către dezvoltatorii imobiliari. Reprezentativ în acest sens este complexul Sud-

Residential, rezultat prin asocierea mai multor investitori care au achiziţionat parcele de teren alăturate,

construind mici complexe rezidenţiale16

şi acestea compuse la rândul lor din mai multe parcele, sau

complexul Militari Residence, alcătuit din două parcele distincte delimitate de un teren viran aparţinând

altui investitor (figura 14). Alte investiţii imobiliare precum Neofort, Novum Residences, New City sau

Onix Residences sunt formate din mai multe amplasamente cu o repartiţie difuză în intravilan.

Figura 14. Parcelări şi extinderi urbane în zona Chiajna – Şoseaua de centură (foto R. Săgeată).

Noile ansambluri rezidenţiale, deşi beneficiază de un confort sporit şi de suprafeţe locative

superioare celor construite înainte de 1990, se caracterizează în majoritatea lor printr-o infrastructură de

acces precară, drumuri înguste, în parte neasfaltate, neadaptate traficului actual, deoarece modernizarea

acestora, care intră în sarcina autorităţilor locale de sector, nu a fost coordonată cu dezvoltarea

urbanistică. La aceste disfuncţionalităţi, se adaugă spaţiile de parcare insuficiente, lipsa în multe cazuri

a unor legături de transport în comun cu zonele centrale, precum şi un deficit în ceea ce priveşte

dotările cu caracter educativ şi sanitar. Acestea, acolo unde există, aparţin şi ele unor investitori privaţi,

serviciile fiind în multe situaţii la preţuri prohibitive sau adresate exclusiv locatarilor respectivelor

ansambluri rezidenţiale.

Concluzii.

Astfel configurat, peisajul urban actual al capitalei României este rezultanta unor influenţe

multiple, ale căror impact s-a concretizat de-a lungul timpului, cu intensităţi şi perioade de interacţiune

variabile. În acest complex proces de interacţiuni, factorul politic este cel determinant: fie că a acţionat

direct, prin „importul” unor modele arhitecturale alohtone, la modă într-o anumită perioadă istorică, ca

parte integrantă a unei alternative de dezvoltare coordonată politic, cu impact complex în plan

economic şi social (modelul arhitectural sovieto-stalinist, cel nord-coreean etc), fie că inserţia s-a

realizat indirect, prin intermediul unor comunităţi de imigranţi, veniţi din raţiuni politice (refugiaţi

politici) sau economice (şi în acest caz, factorul economic este tributar celui politic, evoluţiile

economice fiind o consecinţă a circumstanţelor politice). Fenomenul nu este nou, acesta având rădăcini

profunde în perioada comunistă, când prin politica de „internaţionalizare a stângii”, România a dus o

amplă campanie de atragere în instituţiile de învăţământ superior a unor studenţi străini, îndeosebi

arabi, provenind din spaţii intrate la vremea respectivă pe orbita dezvoltării socialiste sau care

16

Corvalis Residence, Sole Res., Allegra Res., Astrelor Res., Moon Res., Gama Res., Apollo Res, Metropolitan Res., Family

Res., Brown Res., Vista Res., Confort Urban Res., Galaxy Res., Sud-Garden Res., Persu Res., Happy Home Res., etc.

15

îmbrăţişau această orientare (Palestina, Siria, Algeria, Libia, Irak etc). La acestea s-au adăugat unele

fluxuri de refugiaţi (greci, polonezi la începutul celui de-al II-lea Război Mondial, chilieni de orientare

marxisă prigoniţi de dictatura lui Augusto Pinochet după căderea regimului Salvador Allende, la

începutul anilor 1970, kurzi membri al PKK ce au găsit în România teren fertil de luptă pentru

afirmarea identităţii naţionale pe suport marxist, refugiaţi din Somalia, RD Congo, Coreea etc). După

1990, centrul de greutate al activităţii acestora s-a deplasat către activităţile comerciale, dezvoltându-se

micile activităţi antreprenoriale localizate în proximitatea campusurilor studenţeşti, care au suferit

ulterior un proces de concentrare în complexe comerciale de tip Sir sau IDM.

Pe de altă parte, restructurarea industrială a avut drept consecinţă declinul unor zone şi unităţi

industriale care ulterior, pe fondul lipsei unui managenent eficient şi corupţiei, au fost închise şi

dezafectate generând şomaj, în timp ce spaţiile respective au fost achiziţionate de speculanţi imobiliari,

punându-se astfel bazele noilor investiţii imobiliare.

Evoluţiile viitoare tind să continuie aceste tendinţe. Integrarea României în Uniunea Europeană

şi, în perspectivă în Spaţiul Schengen, face din ţara noastră o destinaţie atractivă îndeosebi pentru

emigranţii din ţările mai puţin dezvoltate din spaţiul extracomunitar. Faptul că legislaţia românească

are încă puţine restricţii pentru forţa de muncă din afara Uniunii Europene tinde să transforme România

nu numai într-o destinaţie pentru imigranţi, cât mai ales, într-o poartă de intrare a acestora în arealul

comunitar. In aceste condiţii, oraşele româneşti şi îndeosebi Capitala, vor continua să evolueze către

accentuarea caracterului cosmopolitan, prin preluarea, adesea necontrolată, a unor influenţe străine

spaţiului românesc şi extrapolarea acestora la nivelul fizionomiei urbane.

Bibliografie

Bastié, J., Dézert, B. (1980), L’espace urbain, Masson, Paris, New York, Barcelona, Milano.

Bonnet, J. (2000), Marile metropole mondiale, Institutul European, Iaşi.

Boutrais, J., Charvet, J. (1967), Bucarest. Etude de géographie urbaine, Revue Géographique de l’Est, VII, 3, p.

266-363.

Bugă, Dr. (1984), Evoluţia demografică a Municipiului Bucureşti în secolele XIX şi XX, Comunicări şi Referate

de Geografie, Bucureşti, p. 123-127.

Calcatinge, Al. (2013), Conceptul de peisaj cultural. Contribuţii la fundamentarea teoretică, Edit. Universitară

„Ion Mincu”, Bucureşti.

Chelcea, L. (2008), Bucureştiul postindustrial. Memorie, dezindustrializare şi regenerare urbanǎ, Edit. Polirom,

Iaşi.

Crăciun, Cerasela (2013), Metabolismul urban. O abordare neconvenţională a organismului urban, Edit.

Universitară „Ion Mincu”.

Erdeli, G., Tǎlângǎ, C., Popescu, Claudia (2002), Development of Public Services Policies in Bucharest, în vol.

Integrated urban systems and sustainability of urban life, Edit. Tehnicǎ, Bucureşti.

Fourcher, M. (coord.), (1993), Fragments d’Europe, Edit. Fayard, Paris.

Giurescu, C.-C. (1979), Istoria Bucureştilor, ed. a II-a, Edit. Sport-Turism, Bucureşti.

Ghinea, D. (1996), Enciclopedia geografică a României, I, Edit. Enciclopedică, Bucureşti, p. 225-321.

Ianoş, I. (1987), Oraşul şi sistemul urban românesc, Edit. Academiei R.S. România, Bucureşti.

Ianoş, I. (2005), Dinamica urbană. Aplicaţii la sistemul urban românesc, Edit. Tehnică, Bucureşti.

Ianoş, I., Heller, W. (2006), Spaţiu, economie şi sisteme de aşezǎri. Studiu introductiv, Edit. Tehnicǎ, Bucureşti.

Ladislau, A. (2005), Arabii din România. Radiografie completă, Evenimentul Zilei, 27 aprilie.

Mihăilescu, V. (2003), Evoluţia unui oraş. Bucureşti, Edit. Paideia, Bucureşti.

Nae, Mirela (2006), Geografia calităţii vieţii urbane. Metode de analiză, Edit. Universitară, Bucureşti.

Neacşu, M.-C. (2010-a), Oraşul sub lupă. Concepte urbane. Abordare geografică, Edit. Pro-Universitaria,

Bucureşti.

Neacşu, M-C. (2010-b), Imaginea urbană, element esenţial în organizarea spaţiului, Edit. Pro-Universitaria,

Bucureşti.

Nicolae, I. (2002), Suburbanisnul, ca fenomen geografic în România, Edit. Meronia, Bucureşti.

Sassen, S. (2001), The Global City. New York, London, Tokyo, Princeton University Press, Princeton, Oxford.

16

Săgeată, R. (2001-2002), The administrative-territorial organisation of the city of Bucharest. Evolution and

optimisation proposals, Revue Roumaine de Géographie, 45-46, Bucureşti, p. 153-166.

Săgeată R. (2003), Structurile urbane de tip socialist – o individualitate geografică ?, Analele Universităţii din

Oradea, Geografie, XII, 2002, Oradea, p. 61-69.

Săgeată, R. (2004), Zonele metropolitane în România, Revista Română de Geografie Politică, VI, 1-2, Oradea,

p.123-136.

Săgeată, R. (2006-a), Deciziile politico-administrative şi organizarea teritoriului. Studiu geografic cu aplicare

la România, Edit. Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Top Form, Bucureşti.

Săgeată, R. (2006-b), Bucharest. Geographical and Geopolitical Considerations, Revista Română de Geografie

Politică, VIII, 1-2, Oradea, p. 37-56.

Săgeată, R. (2008), Bucharest. Geographical and Geopolitical Considerations, Revista Română de Geografie

Politică, X, 1, Oradea, p. 37-56.

Săgeată, R. (2009), Globalizare culturală şi cultură globală. Global şi local în geografia culturală, Edit.

Universitară, Bucureşti.

Săgeată, R. (2010-a), Geografie urbană, Edit. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu.

Săgeată, R. (2010-b), The Role of Political Factors in the Urbanisation and Regional Development in Romania,

Journal of Urban and Regional Analysis, II, 1, p. 81-87.

Săgeată, R. (2014), The Urban Systems in the Age of Globalization. Geographical Studies with focus on

Romania, LAP Lambert Academic Publishing, Saarbrücken.

Săgeată, R., Dumitrescu, Bianca, Grigorescu, Ines (2010), The Politics and its role in the Configuration of

Architectural Layers. A Case-Study: Bucharest, Revue Roumaine de Géographie, 54, 1, p. 25-38.

Săgeată, R., Mitrică Bianca. Grigorescu Ines (2012), Le rôle du politique dans la configuration des strates

architecturales: le cas de Bucarest, în vol. Les nouveaux enjeux des politiques culturelles. Dynamiques

européennes, coord. Guy Saez, J.-P. Saez, Edit. La Découverte, Paris, p. 147-160.

Simionescu, C. (1995), Bucureşti. Biserici, mănăstiri şi lăcaşuri sfinte, Edit. Intact, Bucureşti.

Stan, Angelica (2013), Peisajul periferiilor urbane. Revitalizarea peisageră a zonelor periferice, Edit.

Universitară „Ion Mincu”, Bucureşti.

Velcea, I. (2008), Dezvoltarea economico-socialǎ a României şi unele diferenţieri economico-sociale, în Geo-

Carpathica, VIII, 8, p. 17-44.

Voiculescu, Sorina (edit.), Creţan, R., Ianăş, Ana, Satmari, Alina (2009), The Romanian Post-socialist City:

Urban Renewal and Gentrification, Edit. Universităţii de Vest, Timişoara.

Vossen, J. (2007), Bucureşti. Dezvoltarea spaţiului urban de la începuturi pânǎ în prezent, Dietrich Reimer

Verlag, Berlin.

* * * (2014), Urbanismul. Serie Nouă, 16-17, Parcelări şi extinderi de oraşe, Registrul Urbaniştilor din

România, Bucureşti.

www.filarmonicaenescu.ro, accesat oct. 2014.

www.palatul-de-justitie-de-pe-dambovita.ro, accesat oct. 2014.

www.en.wikipedia.org, www.wikipedia.com, accesate oct. 2014.

www.curierulnational.ro, accesat oct. 2014.