Scurta istorie a revolutieiruse- Richard Pipes

Partea I- Agoniavechiului regim

Capitolul I - Rusia la 1900

Comunistii radicali si anarhistii isi imagineau revolutiaca pe un eveniment care avea sa schimbe in intregime nu doaraspectele ordinii politice si social-eonomice de pana atunci,ci insasi existenta umana.

Desi prabusirea monarhiei ruse s-a datorat unor causeinterne, bolsevicii erau internationalisti inflacarti deaceleasi idei ca si intectualii radicali din Occident. Ei aupus man ape putere pentru a schimba nu Rusia, ci lumeaintreaga.

80% din populatie era formata din tarani, care duceau inprovinciile Marii Rusii o viata nu foarte diferita de aceea astraosilor loc din Evul Mediu.

Rusia aspira la statului de mare putere, egala a Franteidemocrate, dar mentinea un regim autocrat, in care oamenii nuaveau nici un cuvant de spus in guvernarea tarii.( nu aveaconstitutie, nu avea parlament)

Pana in 1861, aproape jumatate din taranii rusi erauiobagi, lipsiti de drepturi civile iobagii nu erau totusisclavi. In primul rand nu puteau fi vanduti public, lucrau peloturi individuale, din care o parte o cultivau pentruproprietary, ca plata pt teren, restul era destinat consumuluisau vanzarii.

In 1861 taranii erau eliberati prin semnarea unui decret decatre Alexandru al II-lea. Iobagii primeau pamant siechivalentul unei ipoteci pet imp de 49 de ani , cu care urmausa plateasca fostilor proprietari terenurile pe care acestiale cedasera.

Viata taranimii ruse se desfasura in jurul a trei institurii:gospodaria, satul si comuna. Gospodaria era in fapt familia largita,

membrii gospodariei nu aveau o proprietate personala, eaaflandu-se la dispozitia bolsak-ului ( capul familiei); deasemenea e nu aveau drepturi individuale. In aceste conditiitaranii Rusiei Mari nu aveau constiinta drepturilorindividuale, cele ale proprietatii private- ambele elementeindispensabile ale notiunii de cetatean modern.

Satul nu dispunea de organe oficiale de administrare.Conducatorul saturui ( starosta) era adesea numit impotrivavointei lui, de catre functionari ai guvernului. Comunacuprindeaa ansamblu taranilor care dispuneau fiecare de oparte din pamantul aflat in proprietatea ei. Comuna si satulnu sunt identice, nu toti taranii ( preotii si invatatorii)faceau parte din comuna. Apartenenta la po comuna nu iiimpiedica pe memebrii acesteia sa cumpere de la mariiproprietari sau de la alti detinatori, cu totlul individualsau in asociere, suprafete de pamant ai caror proprietarydirecti deveneau. In preajma Revolutiei acesti tarani-proprietari, luati laolalta ajunsesera sa detina tot atatapamant cat latifundiari si negustorii. Deciziile comunei erauluate de adunarea sateasca ( capii gospodariilor).

Sistemul communal supravietuia oricaror dificultati; guvernulfacuse aproape imposibila prin lege, iesirea tarnilor dincadrul lui, astfel era asigurata plata la timp a taxelor sidarilor fata de stat.

Exista la inceputul secolului opinia generala ca Rusia seconfrunta cu o criza agrara din ce in ce mai grava, datoritain cea mai mare parte suprapopularii. In trecut tariiasigurasera prin cuceriri pamantul necesar unei populatii inpermanenta crestere. Lucrul nu mai era posibil, Imperiulatinsese limitele expansiunii rapide. Industris, desi aflatain expansiune, nu putea absorbi decat o parte din suplusul depopulatie rurala.

Majoritatea muncitorilor rusi erau erau angajati sezonieri aicailor ferate si ai fabrilor de textile, lucrand acolo doar inperioadele cand nu era nevoie de ei la arat sau la stransulrecoltelor. Clasa de muncitori calificati s-a dezvoltat doarin industrial miniere si in cele cu tehnologie avansata( Urali, Ucraina, Sank Petersburg).

Legislatia tarista interzicea muncitorilor sa se organizeze insindicate si incercarle erau pedepsite cu asprime.Taranul rusera lipsit de sentimente patriotice de aceea in timpulRevolutiei si al razboiului civil, generalii rusi au avut doarmotive de dezamagire atunci cand au incercat sa raliezetaranimea impotriva comunistilor, folosind sloganuripatriotice; comunistii au avut mai mult success facand apel laresentimentele de clasa si de lacomie.

Taranului rus ii lipsea generalizarea invatamantului, aparitiapietelor nationale si a partidelor politice. Acesta nu jucaprin urmare nici un rol social sau politic.

Administratia Rusiei: la varf aparat birocratic, care dispuneade puteri nelimitate, la baza o populatie pusa, in general, dea se descurca pe cont propriu. Tarul considera suveranitateadrept u bun al sau, iar administratia si armata ii datorauloialitatea personala. Tarul Nicolae al II-lea avea ointeligenta limitata si era lipsit de vointa, cu toate acesteaa tinut sa conserve un regim politic perimat, in ciudaopozitiei crescande a elitelor cultivate ale tarii. Pozitiamonarhistilor de respingere a inlocuirii regimului autocrat,se baza pe 2 argimente: Rusia nu putea fi condusa de unparlament, datorita faptulu ca nu era o societate inchegata,ci traia in comunitati izolate, inchise, lipsite de constiintaapartenentei la o natiune. Al doilea argument: eventualeleinstitutii parlamentare, ar fi fost conduse de liberali sisocialisti, care ar fi refuzat sa coopereze cu un monarhconstitutional.Rezultatele ar fi fost anarhia si razboiulcivil.

Rezolvarea crizei politice: represiunea. Coroana folosea inacest scop 5 elemente: politia secreta, fucntionarii publici,nobilimea funciara, armata si Biserica Ortodoxa.

Cel mai important minister era cel de interne, insarcinat cuadministrarea tarii si asigrarea securitatii in interior.Aveau autorizatia sa suspende drepturile civile si activitateainstitutiilor private. Supravegea supusii de alta religiedecat cea ortodoxa, aplica cenzura si administra inchisorile.Baza principala a cestei puteri este controlul politieisecrete; Rusia era sg stat cu doua politii diferite: unainsarcinata cu mentinerea legalitatii si ordinii in randul

populatiei, cealalata cu protejarea statului fata depopulatie.

Liberalii-conservatori doreau o Rusie guvernata de legi, legiemise de un autocrat care nu dadea socoteala nimanui, dar careera obligat sa-si respecte propriile decizii. Doreau sa punacapat izolari taranimii, prin abolirea legilor care o legau desistemul comunelor. Guvernarea nu accepta domnia legii pentruca ar fi fost inevitabil slabita.

Pozitia reactionarilor pornea de la idea ca “societatea” eraun dusman al statului. Orice forma de manifestare echivala cuo amenintare la adresa autotitatii statului, de aceeaMinisterul de Interne bloca orice tendinta reformatoare.Ambitiile Rusiei de a fi o mare putere ii impuneau dezvoltareainvatamantului superior, incompatibil cu un regim care isitrata supusii ca pe niste copii neascultatori. Statul rus detemea de efectele destabilizatoare ale industrializarii, incatla 30 de ani de la inventarea sistemului feroviar, tara erainca lipsita de cai ferate. Pentru a ramane o mare putere,trebuia creata o industrie proprie si o baza economicacapabila sa-I asigure independenta in raport cu capitalulstrain.

Reforma lui Witte, initiate in 1897, a tranformat rubla in unadintre cele mai stabile valute si a incuraja investiilestraine. Incompatibilitatea dintre autocratie si capitalism adevenit frapanta pt toti cei care erau preocupati de soartatarii. Un alt element de sustinere al regimul era armata. Cu cei1, 4 milioane de miliari Ruia avea cea mai mare armatapermanenta, mai mare ca a Germaniei si Austro-Ungariei. Armataera dezavantajata, totusi, de distantele mari si reteaua decai ferate slab dezvoltata, ceea ce ducea la o mobilizarelenta ( viteza de mobilizare avea o importanta crucial).Traditia militara rusa cearea ca armata sa nu se amestece intreburile politice; datoria armatei era sa serveasca in modloial puterea: tarul, dupa caderea tarului , GuvernulProvizoriu si mai tarziu bolsevicii.

Nobilimea al patrulea pilon in sustinerea regimului tarist, seafla la acea vreme in declin.Tarii daruiau membrilor ei mosiicu tot cu taranii care sa lucreze pamantul, in schimbul caroranobilii se puneau pe viata in servicul monarhului.

La inceputul secolului al XIX-lea o parte a tineretului deorigine aristocratic a intrat sub influenta ideiloroccidentale liberaliste. Edictul de desfiintarea a iobagieidin 1861 a dat nobilimii lovitura de gratie. Legislatia se vaorienta spre desfiintarea privilegiilor nobiliare sirespectarea drepturilor cetatenesti.

Ortodoxia reprezenta 55% din populatia Rusiei. BisericaOrtodoxa nu s-a implicat in politica, a continuat sa sprijinemonarhia. A ramas departe de conflictele sociale si dedisputele ideologice, care zguduiau Rusia, convinsa camisiunea ei trebuia sa se limiteze la mantuirea sufletelor.

IntelighentiaTermenul “Intelighentie” desemneaza acea categorie deintelectuali care vor sa obtina puterea cu scopul de a schimbalumea. Revoltele se petrec, revolutiile se infaptuiesc. Ceicare le infaptuiesc sunt revolutionarii de profesie, mai exactintelighentia radical.

Intelectualii reusesc sa se emencipeze o data cu disparitiaclaselor sociale traditionale si nasterea unor profesiuniliberale ( jurnalist sau profesor universitar) , in conditiileexistentei unei economii industrializate care are nevoie despecialisti si ale constituirii unui public cititor educat.Aceste conditii, insotite de garantarea drepturilor la liberaexprimare si asociere, permit intelighentei sa-si creeze obaza de sprijin in randul opiniei publice. Principalul mijlocde influentare a situatiei publice.

Metoda stiintifica(empirica) pleca de la idea ca numai ceeace poate fi observant si masurat exista cu adevarat, ea puneasub semnul intrebarii doctrinele teologice si metafizice dupacare omul poseda un suflet nemuritor si idei innascute.

Claude Helvetius, inspirat de epistemologia lockeiana, afirmaca omul este modelat in intregime de mediu, un mediu perfectva produce in mod inevitabil finite omenesti perfecte.Mijloacele acestui obiectiv sunt educatia si legile. Bunaguvernare nu numai ca asigura fericirea celor multi ciremodeleaza literalmente omul. Cunoasterea superioara a ceeace este virtuos, le permite intectualilor, sa aspire lastatutul de educatori ai omenirii. In tarile in care existainstitutii democratice, libera exprima a ideilor, membrii

intelighentiei isi promoveaza obiectivele pe caleainfluentarii opiniei publice, si prin ea, a legislatiei.Conditiile de ordin mental si social favorabile nasterii uneiintelighentii au aparut pt ptima oara in Franta anilor 60 si70 ai sec al XVIII lea si mediul asociatiilor literale ai alcluburilor”patriotice”. Aceasta categorie de intelectuali aveasa se afle atat in Franta cat si in Rusia la origineatransformarii revoltelor in revoluti, a trecerii de laproteste dirijate spre satisfacerea anumitor revendicari lanegarea totala a ordinii sociale si politice. Nu existadocumente care sa ateste ca taranimea sau muncitorimea aucerut abolirea taralui. Intelighentia a fost aceea care atransformat, prin campanile agitatorice orchestrate in 1917,un conflict local precum revolta garnizoanei Petrograd intr-oconflagratie nationala.

Intelighentia a impiedicat pe cale pasnica rezolvareaproblemelor in Rusia cu scopul de a demola sistemul deraporturi umane existent si aconstrui pe ruinele lui o lumenoua.

Rusia de la inceputul secolului seamana cu Franta vechiuluiregim prin absenta libertatii de expresie si lipsa unorinstitutii care sa reprezinte interesele marii mase aapopulatiei. Intelighentia rusa alcatuia o casta inchisa, dincare puteau face parte decat cei cu convingeri materialiste,socialiste si utilitariste. Cei care credeau in existenta unuiDumnezeu si a sufletului nemuritor, in valorile traditie si indragostea de tara, nu puteau face parte din intelighnetieoricat de deosebite le-ar fi fost calitatile intelectuale.

Social-democratii calificau terorismul drept lipsa de sens.Din punctul lor de vedere transformarile politice si socialenu puteau fi decat rezultatul unor modificari fundamentale inrelatile economice.Strategia social-democrata prevedea carevolutia trebuia sa aiba loc in doua etape: socialistii urmausa ajute burghezia rusa nou formata sa rastoarne tarismul sisa instaureze in tara un regim de tip occidental , cugarantarea libertatilor civile si politice. Apoi profitand deaceste libertati, aveau sa organizeze clasa muncitoare, pecare o considerau mai potrivita ca agent al revolutiei decattaranimea.Lucratorii industriali nu erau catusi de putininteresati sa se revolte, ei erau interesati in primul rand

sa-si organizeze sindicate. Majoritatea socialistilor auecceptat situatia, dedicandu-se imbunatatirii statuluieconomic al muncitorimii.Din randul lor a luat nasterefactiunea mensevica. Minoritatea coondusa de Lenin \, care aformat factiunea bolsevica, a a juns la concluzia camuncitorii aveau nevoie de un corp de preceptor-revolutionaricare sa le insufle ardoarea necesara.

Partidele politice au inceput sa capete forma. PartidulSocialisr Revolutionar era cel mai radical dintre toate.Acestia desfasurau o propaganda activa si faceau agitatie insate, cerand lichidarea proprietatii funciare private sitransferarea tuturor suprafetelor in mainelecomunelor.Taranimea era grupul social cel mai numerous, asdarsocial-revolutionarii aveau cel mai mare numar de simpatizantidintre toate partidele.principala strategia a social-revolutionarilor ramanea teroarea politica, strategiarivalilor social-democrati li se parea demna de dispret.Primul act de teroare politica a social-revolutionarilor aafost unciderea ministrului invatamantului in 1902.

Ne vom ocupa de partidul social-democrat ceva mai departe.Spre deosebire de social-revolutionarii care imparteausocietatea in exploatati si exploatatori, social democratiidefineau clasele in fucntie de pozitia lor fata de mijloacelede productie si considerau muncitorimea industriala singuraclasa cu adevarat revolutioanara.Strategia social-democrataprevedea nationalizarea terenurilor agricole, urmata decolectivizare, astfel incat taranii deveneau angajati aistatului.

Partidul Constitutional Democrat este prima grupare liberalarusa ( 1905). Liderii ei erau reprezentanti ai alintelectualitatii, printer acestia din urma numarandu-se sifosti socialisti dezamagiti.Majoritatea celor din profesiileliberale se indreptau spre acest partid- universitari,avocati, medici.Conducatorii partidului erau pers cu statutsocial inalt, politia nu isi permitea sa ii trateze peliberali cu aceeasi duritate cu care ii trata pe socialisti.Eisperasera sa schimbe sistemul din interior, prin imbunatatireasituatiei economice si ridicarea gradului de civilizatie apopulatiei.

La inceputul sec XX mii de locuitori ai Rusiei erau devotatiideii de schimbare radical. Nu se intelegeau poate asuprastrategiilor si tacticile de urmat, dar fie ca promoveauteroarea, fie ca urmareau”socializarea” sau “nationalizarea”pamantului, fie ca pentru ei taranimea era un aliat sau undusman al clasei muncitoare, toti erau de accord asupra unorchestiuni esentiale: nici un compromise cu regimul social,economic si politic existent nu era posibil; acest regimtrebuia distrus din temelii, nu numai in Rusia ci si in restullumii.

Capitolul II - Experimentul ConstitutionalRevolutia din 1905 La universitatea din Sank Petersburg traditia cerea ca lafiecare 8 februarie, aniversarea fondarii universitatii,studentii sa descinda in masa, in central orasului, cantind,strigind si umplind cafenelele si reastaurantele.La inceputulanului 1899 politia a avertizat rectorul universitatii caastfel de festivitati nu vor mai fi tolerate. In semn deprotest studentii au interrupt ceremoniile oficiale aleaniversarii. Revolta s-a transformat intr-o crizamajora.Studentimea in fierbere a convocat adunari, condusa demilitanti organizati intr-un Fond de Ajutoare Mutuala.Aproximativ 25 000 de student au raspuns apelului de biocodarecursurilor. SIngura rezolvare era rasturnarea regimului.Revolutia a fost in realitate rezultatul unor atitudiniireconciabile si nu al conditiilor politice insuportabile.

In iulie 1899 guvernul a anuntat ca sudentii care comiteauabateri grave urmau sa fie trimisi in armata la terminareastudilor. Au urmat noi greve in universitati, de acumuniversitatile aveau sa constituie focare de permanentaopozitie. In 1902, dupa asasinarea ministrului de interne decatre social-revolutionari, este numit in functie Plehve. Inacesti doi ani ai mandatului sau, Rusia s-a apropiat, mai multdecat oricare alta tara pana atunci, de situatia de statpolitienesc.masura in care mentalitatea politieneasca pusesestapanire pe Rusia era exemplificata de aparitia sindicatelorcontrolate de politie.

Guvernul tarist avea o experienta considerabila in a face fatanemultumirilor interne si ar fi reusit fara indoiala sa le

controleze, daca nu ar fi comis intre timp o eroare dejudecata angajandu-se intr-un razboi fara iesire cu Japonia.

Responsabilitatea declansarii razboiului a apartinut Rusiei.Pentru realizarea marelui proiect Witte il convinsese peAlexandru al III-lea sa construiasca o cale ferata de-a lunulSiberiei, care sa lege central Rusiei de Oceanul Pacific siChina. Witte a obtinut permisiunea Beijingului pentru caultimul segment al traseului sa traverseze Manciuria chineza.China ceruse stipularea expresa a faptului ca Rusia se obligasa respecte cu scrupulozitate suveranitatea regiunii. Rusii auincalcat de la bun inceput termenii acordului introducand peteritoriul Manciuriei numeroase unitati ale politiei siarmatei.Japonezii care aveau propriile interese asuprateritoriilor a propus impartirea sferei de influenta. CedandRusiei Manciuria, in schimbul recunoasterii de catre rusi apretentiilor nipone asupra peninsulei Coreea. Rusii au respinsoferta. Stirile proaste care soseau din Manciuria, undejaponezii continuau sa impinge trupele rusesti l-au convins petarul Nicolae al II lea sa-l numeasca pe Mirski.Liberalii ausalutat venirea lui Mirski. Numirea lui Mirski si incredereafata de societate pe care el o manifesta i-a convins peconducatorii zemstvelor( consilii locale de autoadministrare)ca sosise timpul sa fie convocata o adunare nationalaoficiala.

Aceste reuniuni asa-zise private au adoptat rezolutii in carecereau crearea unei Constitutii si a unui Parlament, in unelecazuri chiar convocarea unei Adunari Constituante. Presiunileunei schimbari constitutionale veadeau aproape exclusi dinpartea studentilor, a revolutionarilor de profesie si azemstvelor.Duminica insangerata avea sa fie o zi rusa aBastiliei. La sfarsitul lunii decembrie cativa muncitori, dincea mai mare fabrica din Sank Petersburg, au fost concediati,mai multe mii de mucitori au intrat in greva. A fostredactata o petitie cu dolentele muncitorilor, in dimineatazilei de duminica, 9 ianuarie, muncitorii purtand icoane s-auaducat in mai multe zone ale orasului si s-au pus in miscarespre centru, fara ca politia sa intervina. Multimea eralinistita, curand insa s-au pomenit fata in fata cu trupeleinarmate si au deschis focul omorand 200 de persoane si ranindalte 800. Vestea masacrarii unor demonstranti pasnici aprovocat un val de indignare in toata tara. Protestele care au

urmat au fost reprimate cu salbaticie de politie si armata.Uniunea Uniunilor hotarase sa organizeze o greva politicagenerala care sa paralizeze tara nelasand monarhiei altasolutie decat acceptarea cererilor care ii erau prezentate.

La sfarsitul lunii septembrie au izbucnit noi greve, inregiunile central ale Rusiei, semnalul a fost dat delucratorii de la tipografiile din Sank Petersburg, muncitoriicailor ferate. Obiectivul protestelor era cresterea salariilorsi a pensiilor, insa Uniunea Uniunilor a avut grija sa nupirada din vedere obiectivele politice. Incetarile lucrului,menita sa conduca la o greva generala, erau coordinate dininteriorul universitatilor, singurele locuri in care se puteautine intruniri politice fara ca politia sa intervina.

Progresul omenirii este de neoprit, idea de libertate vatriumfa, daca nu pe calea reformelor atunci prin revolutie.Sunt acceptate unele premise cat si progarmul Uniunea deEliberate.Witte propune acceptarea cererilor liberarilorpentru a-I izola pe radicali.

La 17 octombrie Witte a prezentat tarului Nicolae proiectulunui manifest politic, in care se cerea garantarea drepturilorcivile si crearea unui parlament cu putere legislative(Duma)ales prin vot universal. Tatul Nicolae va semna documentulManifestul din Octombrie, care continea principiile utenticeale inviolabilitatii persoanei, ale libertatii de constiinta,de intrunire, de expresie, de asociere. Era in fapt sfarsitulautocratiei in Rusia. Witte a facut mai multe incercari de ainclude in cabinet reprezentanti ai opinei publice moderate.Pentru a accepta sa participle la guvernare liberalii siconservatori-liberalii au pus conditii imposibil. Rusia capataun parlament bicameral. Toate legile trebuiau sa aiba pe langasemnatura monarhului, aprobabea camerelor. Spre mareadezamagire a liberalilor, Coroana si-a pastrat dreptul de anumi ministrii, aceasta prerogativa avea sa provoace frictiuniintre Parlament si tar, mai mult decat orice altceva.

Daca experimentul constitutional nu abreusit sa aducastabilitate tarii, faptul se datoreaza nu atat textuluiConstitutiei, cat lipsei de vointa din partea Coroanei siParlamentului pt respectarea spritului si prevederilor ei.

Capitolul III - Rusia in razboiJudecand dupa rezultatul razboiului cu Japonia, o infrangereurmata de revolutie, conducatorii rusiei ar fi dat dovada deintelepciune evitand Primul Razboi Mondial. Cauza directa adeclansarii Revolutiei din 1917 a fost prabusirea fragilelorstructuri politice ale Rusiei sub loviturile unui razboi deuzura. Pentru conducatorii rusi devenise limpede ca dacaGermania ar fi reusit sa zdrobeasca pt a doua oara Franta,urmatoarea tinta ar deveni Rusia. In 1894, sub forma unuitratat de aparare mutual, Franta si Rusia incheie se angajausa vina una in ajutorul celeilalte in cazul unui atac alGermaniei.

Statele majore generale ale Rusiei si Frantei erau la currentcu intentiile Germaniei, au pregatit o contra-strategie.Europa era pregatita de razboi, cand un incident tragic, darrelative minor, asasinarea de catre un terrorist sarb amostenitorului tronului autriac, a deschis ostilitatile intreSerbia si Austria. Rusii au oferit sprijin sarbilor. Germaniaa declarat razboi Rusiei, fara o declarative oficiala trupelegermane au trecut granitele Luxemburgului si Belgiei,ajungand pe teritoriul francez. Rusia era pregatita doar pt unrazboi rapid. Resursele ei umane, considerate inepuizabile,erau in realitate destul de limitate. Posibilitatile Rusiei deduce un razboi prelungit erau limitate si de resurseleeconomice. Transportul era consderat, de asemenea, un motivde ingrjorare. Ultima slabiciune, u insa sic ea mai putinimportanta, o constituiau relatiile dintre guvern sisocietate. In unele momnte guvernul rus a trebuit sa ducarazdoi pe doua fronturi: unul militar cu germanii siaustriecii, celalat politic impotriva opozitiei interne.

Primul anIn iarna 1914-1915, aramata rusa a inceput sa resimta lipsamaterialelor de razboi, jumatate din trupele de intariretrimise pe front nu aveau pusti. Germania se vedea confruntatacu situatia de care se temea cel mai mult: un razboiprelungit, pe doua fronturi, pe care nu il putea castiga, datafind superioritatea inamicului ( Marea Britanie se alaturaseFrantei).

Singura speranta ramanea scoaterea din razboi a Rusiei.Ofensiva germane a fost declansata prin surprindere; Nicolai

Nicolaievici s-a vazut pus in fata unei alternativedureroase : sa ramana deciderea pe pozitii, cu riscul de a-sivedea trupele incercuite sau sa abandoneze Polonia inamicului,cu toate consecintele politice dezastruoase.Ofensiva dinPolonia nu si-a atins nici unul dintre obiective: sa anihilezearmata rusa sis a oblige Rusia sa ceara pace.

Duma si-a deschis lucrarile in momentul in care rusiiabandonau Varsovia in mainile germanilor. Criza politica atins punctual culminat cand 300 din cei 420 de deputati aiDumei au format Blocul Progresist. Acesta a anuntat un programin noua puncte care cerea ca Dumas a aiba drept de veto lanumirea ministrilor. Parlamentarii liberali si ceiconservatori s-au aliat cu cei mai inalti functionari numitide tar, pentru a cere o guvernare parlamentara. Nicolae asuspendat lucrarile Dumei si aplecat pe front. Desi refuzasesa acorde mai multa putere societatii si reprezentantilor ei,tarul a acceptat sa atribuie deputatilor Dumei si membrilorcercurilor de afaceri un rol mai important in mobilizareafrontului intern.

Consiliul de Aparare si Comitetul Militaro-Industrial acontribuit la cresterea productiei de razboi. O a treiainstitutie create pt a sprijini guvernul in efortul de razboia fost Uniunea Zemstvelor si Consiliilor Municipale dinIntreaga Rusie- a ajutat polulatia civila sa faca fatagreutatilor razboiului.

In afara de aceste organism cvasipublice si-au facut aparitianumeroase organizatii de voluntariat, asociatii cooperative deproductie si de consum.Birocratia isi pierdea monopolul asupraadministratiei, lua nastere o Rusie noua.

Semnele catastrofeiUna dintre problemele noi era inflatia. In iulie 1914 guvernula suspendat convertabilitatea rublei in aur pt tot restulrazboiului, dand permisiunea trezoreriei sa emite bancnote incantitatile necesare pt a acoperi necesitatile razboiului.

Inflatia nu a afectat populatia rurala, dimpotriva produceleagricole se vindeau la preturi mai mari, in timp ce alocatiileguvernamentale pt familiile soldatilor aduceau taranilorvenituri suplimentare. Inflatia si penuria de alimente afectaudoar populatia urbana.

noua problema: incapacitatea cailor ferate suprasolicitate denevoile armate de a mai asigura o aprovizionare satisfacatoarea oraselor.

Nicolae a platit un prêt greu pt decizia nechibzuita de aprelua comanda trupelor armate. Conducerea treburilor tarii atrecut in mainile tarinei. In ultimul an si jumatate derazboi Alexandra a avut o influenta hotaratoare in numireafucntionarilor din administratie. Atat la nivel central cat siin provincie. Alexandra nu actiona de una singura, fiindsfatuita de confidentul ei Rasputin.

Nemultumirile populatiei legate de lipsa bunurilor de strictanecessitate puteai exploda in orice moment si da nastere unorrevolte deschise. Nemultumirile o vizau mai ales peimparateasa datorita originilor ei germane, era suspectat catradeaza secretele militare ale Rusiei.

La Curte se vorbea despre necesitatea unor masuri care sasalveze “monarhia de monarh”. In vreme ce liberalii siradicalii doreau o schimbare constitutional complete,monarhistii erau de parere ca e suficienta inlaturareatarinei. Or pt aceasta trebuia eliminat doar Rasputin, care afost asasinat.

Esuand in incercarea lor de a modifica situatie politica prneliminarea lui Rasputin conservatorii au ajuns la concluzia capt a salva monarhia trebuiau s ail inlature pe monarh.

Capitolul IV - Revolutia din FebruarieLa 24 februarie situatia din capital s-a deteriorat: 200 000de muncitori fara lucru, aflati in greva sau trmisi acasa dincauza inchiderii fabricilor, au umplut strazile capitalei.Aparent sub influenta intelectualilor radicali, demnstratiilecapatau acum un caracter politic; isi facusera aparitasteaguri rosii cu sloganuri revolutionare.

Tarul cere comandantului militar restaurarea linistii prinforta. Masacrul din piata Znamenski a provocat razvratireagarnizoanei din Petrograd si extinderea revoltelor din randulmuncitorilor Nicolae continua sa ignore gravitatea situatie,nu lua in seama telegramele alrmante ale politicienilor,convins ca acestia exagerau amploarea revoltelor. Tarulordonase dizolvarea Dumei. A fost convocat Sovietul din

Petrograd; sovietul era alcatuit din reprezentanti alesi lainrtamplare ai fabricilor si unitatilor militare. Sovietuldominat initial de mensevici, si-a insusit doctrina acestoradupa care in Rusia trebuia infaptuita o revolutie burgheza. InRusia a luat nastere un sistem de guvernare neobisnuit numit“putere duala” sau :diarhie”. Duma dorea sa limiteze amploarearevolutiei, desfasurarea evenimentelor i-a condus pe lideriiDumei la concluzia inevitabila ca trebuiau sa formeze unguvern –chiar daca astfel il sfidau pe tar.

Socialistii din Ispolkom nu aveau nici cea mai mica intentiede a noului guvern mana libera. Ei au avut o intalnire cureprezentantii Dumei cu scopul de a elabora o serie dedirective politice , principalele puncte: eliberareadetinutilor politici si a teroristilor, pregatirea alegerilorpt o Adunare Constituanta ptin vot universal , desfiintareainstitutiilor politienesti, noi alegeri pt organelle deautoguvernare

In urma acestor intelegeri Comitetul Dumei a fost ales GuvernProvizoriu. Figurile de frunte ale noului guvern erau cei doirivali inversunati: Miliukov, ca ministru al afacerilorstraine, si Kerenski, ministru al justitiei.

Revolutia din Februarie a fost relative putin sangeroasa,cifra totala a victimelor este de 1400, dintre care ucisi 165de personae. Ispolkomul a decis brusc sa-si aroge puterilegislative, fara nicio consultare prealabila. Emitand undocument care prevedea: alegerea in unitatile militare a unorcomitete similar sovietelor, in materie de actiune politicafortele militare se subordonau sovietelor, proclamareadreptului Sovietelor de a anula acele ordine ale GuvernuluiProvizoriu care priveau chestiuni de natura militara.

Acest document a dus la politizarea armatei; rezultatul a fosto complete deorganizare a armatei. Guvernul a apierdulcontrolul fortelor armate; Monarhia s-a retras in planul aldoilea , puterea alunecand treptat in mainile Dumei si aleSovietului.

Nicolae a abdicat din ratiuni patriotice, convins fiind degenerali ca trebuia sa procedeze astfel pentru mentine Rusiain razboi si a-I adduce laurii victoriei. In textuldeclaratiei este numit successor Mihail, fratele tarului. In

contextual strict al momentului, abdicarea lui Nicolae a fostun eveniment mai degraba lipsit de importanta, deoarece elfusese déjà detronat cu patru zile mai inainte de Duma siSovietul din Petrograd. Marele Duce era surprins si contrariatde faptul ca fratele lui l-a desemnat monarh fara macar sa-lconsulte, A urmat o scena de mare intensitate emotional,Miliukov cerandu-I sa accepte coroana, in timp ce Kerenski ilimplora s-o refuze.

La inceput vidul administrativ nu si-a facut simtiteefectele. Intreaga popultie s-a declarat loiala GuvernuluiProvizoriu. Ispolkomul a cerut arestarea membrilor familieiimperial, interzice redactorilor-sefi sa mai publice farapermisiunea Sovietului. Aceste incercari de a reinstauracenzura de dinainte de 1905 au provocat proteste atat deputernice, incat masurile au trebuit revocate, dar deveniselimpede ca intelighentia socialista era pregatita sa incalceunul dintre pricipiile fundamentale ale democratiei:libertatea de expresie.

In prima s-a luna de existenta Sovietul din Petrogradcontrola doar activitatea capitalei, dar ulterior si-a extinsautoritatea asupr intregii tari. Exista problema razboiului,in acesta privinta vina era a Sovietului. In declaratiile salepublice, Sovietul urma o strategie extreme de contradisctorie.Razboiul trebuia sa continue desi era un razboi “imperialist”.Revolutia din Februarie s-a extins in provincie, inmajoritatea localitatilor functinarii taristi au demisionat,autoritatea trecand fie in mainele zemvstelor fie aconsiliilor municipale sau a sovietelor locale

Aspectul cel mai frapant al Revolutiei din Februarie afost rapiditatea iesita din comun cu care s-a produsdezintegrarea statului rus. Totul s-a petrecut ca si cum celmai mare imperiu din lume nu ar fi fost decat o constructiveartificial, lipsita de unitate organiza. In clipa in caremonarhia a parasit scena intreaga structura s-a prabusit intr-un morman inform.

Capitolul V: Lenin şi originile bolşevismului

Lenin a jucat un rol covârşitor în desfăşurarearevoluţiei şi în apariţia noului regim. Acest nou regimreprezenta o instituţionalizare a personalităţii lui.Biografia lui Lenin şi istoria Rusiei se contopesc într-un modunic. Cu toate acestea, informaţiile privitoare la persoanalui erau extrem de puţine, deoarece dorea să fie identificatcu propria-i cauză şi nu admitea faptul că avea o existenţă înafara acesteia. (aici sunt povestite câteva detalii desprecopilăria sa pe care le avem şi în cursuri).

Pe timpul universităţii a fost atras într-o organizaţiepolitică clandestină deşi până atunci nu arătase niciosimpatie pentru domeniul politic. Acest fapt a dus laexmatricularea sa iar Lenin se transformă într-un revoluţionarfanatic, hotărât să distrugă statul şi societatea care îleliminaseră. Starea de spirit caracteristică lui Lenin la acelmoment era ura, motiv pentru care s-a apropiat de doctrina luiMarx: lupta de clasă.

Iniţial simpatizant al grupării „Voinţa Poporului”, Leninse deosebea de reprezentanţii intelighenţiei ruse datorităpersonalităţii sale schimbătoare. Aici a învăţat cum seconstruieşte o organizaţiei revoluţionară clandestină. Laînceputul anilor 1890, orgnizaţia lui Lenin se converteşte lasocial-democraţie datorită succeselor electorale alePartidului Social-Democrat German şi în urma contactelor avutecu social-democraţii emigranţi ruşi din Elveţia.

Lenin cataloga oamenii drept prieteni sau duşmani – ceicare îl urmau şi ceilalţi. El era convins că politica e opermanentă stare de război iar pacea este un moment de respirodintre războaie. El avea deasemenea o incapacitate de a toleradiferenţele de opinie iar această tăsătură i-a atras pepseudo-intelectualii din jurul lui care tânjeau dupăcertitudine într-o lume a incertitudinii.

Bolşevismul şi partidul oferea tinerilor semianalfabeţide la ţară un refugiu, le dădeau sentimentul unei apartenenţe.

Lenin gândea doar în termeni de partide, mase, state. Deaceea, prin pronunţata lui înclinaţie pentru cruzime, acondamnat la moarte mii de oameni. Pentru Lenin, fiinţa umanănu prezenta interes. Cu toate acestea, Lenin era extrem de laşiar în momentul în care a ajuns şef de stat a ordonat

executarea în masă a unor duşmani reali sau nu. Pe lângăacestea, Lenin era lipsit de calităţile umane necesare arteiguvernării.

Stabilindu-se în Sankt Petersburg în 1893, Lenin aderădefinitiv la social-democraţie şi crede că sarcinarevoluţionarilor era organizarea muncitorimii. Cu toateacestea, muncitorii nu au fost receptivi, ei erau foarte puţininteresaţi de politică. Încercând să le atragă interesul din punct de vedere economic,Lenin distribuie broşuri în fabrici însă este arestat şi apoitrimis în exil în Siberia. Va sta acolo trei ani, împreună cusoţia sa Nadejda Krupskaia.

Aflat în exil, Lenin descoperă că partidul sefracţionează iar apariţia unei orientări noi în sânulpartidului îl îngrijorează. Aceştia considerau apolitismulmuncitorilor drept un dat inevitabil şi doreau concentrareaatenţiei pe sindicate. Considerând sindicateleantirevoluţionare, Lenin formulează o nouă teorie conformcăreia muncitorii, în absenţa social-democraţiei, devinburghezi. Astfel, atâta vreme cât nu erau conduşi de un partidsocialist, muncitorii aveau să-şi trădeze interesele de clasăpentru bani, trecând de partea duşmanului.

Aşadar, Lenin conducea un partid a cărui preocupare,înainte şi după preluarea puterii, a fost să acţioneze înnumele muncitorilor fără a avea mandatul acestora.

Partidul Social-Democrat Rus, înfiinţat oficial în 1903 avea ostructură de organizare clandestină şi centralizată. Toatehotărârile erau luate de conducerea partidului şi aduse laîndeplinire de celulele locale, fără discuţii. Programulacesta este însă respins, iar Lenin începe să-şi construiascăpropria facţiune. Ruptura dintre menşevici şi bolşevici s-aprodus în 1906 – 1907 însă oficial abia în 1912.

Menşevicii se mulţumeau cu organizarea clasei muncitoare; laapogeul lor numărau 38200 de membri şi atrăgeau mai mulţiadepţi din celelalte etnii (nu ruşi), în special georgieni şievrei.

Bolşevicii pregăteau deja cadre pentru revoluţie; în 1907numărau 46100 de membri şi aveau audienţă mai ales în rândulruşilor. Cu toate acestea, după 1907, aderenţa ambelor grupări

începe să scadă, numărând în 1910 doar 10000 de membrilaolaltă.

Lenin împărtăşea o parte din punctele de vedere alemarxiştilor occidentali:

- Primul pas spre colectivizare era naţionalizarea terenuriloragricole DAR considera important sprijinul ţărănimii şirevendicările iniţiale ale acestora.

- Repudia naţionalismul şi era adeptul asimilării: federalismulsau autonomia culturală erau respinse

Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, Lenin speraca masele de muncitori şi ţărani să se revolte împotrivamăcelului şi să transforme conflictul internaţional în războicivil. Lenin locuia în acel moment la Cracovia şi,subvenţionat fiind de austrieci, făcea propagandă pentruindependenţa Ucrainei pentru a slăbi Rusia.

Trimis pentru doi ani şi jumătate în Elveţia, Leninredactează o declaraţie programatică prin care pledează pentruînfrângerea Rusiei.

Izolat faţă de Rusia şi abandonat de adepţii săi careacum îl considerau un fanatic, Lenin trece printr-o perioadădificilă în anii de război în care renunţă să creadă îniminenţa revoluţiei. Cu toate acestea, regimul ţarist se vaprăbuşi mai curând decât avea să creadă Lenin.

Capitolul VI: Lovitura de stat din Octombrie

Deşi se obişnuieşte să se vorbească despre două revoluţiiruse în 1917 — cea din februarie şi cea din octombrie — numaiprima îşi merită numele.

În februarie 1917, Rusia a trăit o veritabilă revoluţie,fiindcă tulburările care au dus la prăbuşirea regimuluiţarist, deşi nu fuseseră imprevizibile sau neprovocate,izbucniseră în mod spontan, iar Guvernul Provizoriu care apreluat puterea s-a bucurat de o recunoaştere imediată lascară naţională. Răsturnarea Guvernului Provizoriu nu a fosturmarea unor evenimente spontane, ci rezultatul unei

conspiraţii pregătite cu grijă şi aduse la îndeplinire pas cupas. Conspiratorilor le-au fost necesari trei ani de războicivil pentru a supune majoritatea populaţiei. În octombrie aavut loc o lovitură de stat clasică, prin confiscareaautorităţii de către un mic grup, cu o participare de faţadă amaselor

Lovitura de stat bolşevică a evoluat în două faze:

1. În prima dintre ele, desfăşurată sub conducerea directă a luiLenin, strategia folosită urmărea repetarea evenimentelor dinfebruarie şi răsturnarea guvernului prin demonstraţii destradă. Această strategie a dat greş.

2. Troţki, care a preluat conducerea mişcării în septembrie, cîndLenin a fost obligat să se ascundă în Finlanda, a renunţat laorchestrarea unor agitaţii de masă. Pregătirile în vederealoviturii de stat au fost mascate prin convocarea, ilegală, aunui al doilea Congres al Sovietelor, iar trupe de şoc specialconstituite au primit din partea lui Troţki sarcina de a ocupapunctele vitale ale guvernului. în teorie, preluarea puteriis-a făcut cu titlu provizoriu şi în numele sovietelor, înrealitate însă ea era permanentă şi realizată în beneficiulbolşevicilor.

Izbucnirea Revoluţiei din Februarie l-a găsit pe Lenin laZurich care a hotărît să se întoarcă imediat în Rusia. Leninera îngrijorat de perspectiva ca bolşevicii să adopte otactică greşită. Se temea, nu fără motiv, aşa cum aveau sădemonstreze evenimentele, că adepţii lui intenţionau să urmezelinia menşevicilor, de sprijinire a Guvernului Provizoriu, înloc să acţioneze pentru înlăturarea imediată a acestuia.Guvernul Provizoriu exercita puterea de numai o săptămînă lamomentul întoarcerii lui Lenin la Petrograd dar, în orice caz,îşi demonstrase supunerea faţă de Sovietul socialist.

Directiva lui Lenin de „înarmare a proletariatului" indicăintenţia de răsturnare a guvernului printr-o insurecţiearmată. Iar refuzul de a coopera cu celelalte partide arată călovitura de stat urma să fie exclusiv o operaţiune aPartidului Bolşevic. Partidul reînceput să publice Pravda, ziarulbolşevic care fusese interzis după declanşarea războiului.

Bolşevicii şi-au însuşit, ca sediu pentru partid, luxoasa vilăa balerinei M. F. Kşesinskaia, fosta amantă a ţarului Nicolaeal II-lea.Bolşevicii petrogrădeni erau dispuşi să coopereze cu

menşevicii pentru a sprijini Guvernul Provizoriu „burghez",fără însă a face parte din el. Aceasta era şi opţiunea unorbolşevici de frunte, Lev Kamenev şi Iosif Stalin, reîntorşidin Siberia în urma amnistiei declarate de guvern. Ceea ce îiunea deci pe bolşevici era nu credinţa în anumite principii,ci credinţa în anumite persoane. Se punea problema exploatăriipoziţiei progermane şi antirăzboinice a stîngii radicale, alcărei lider necontestat era Lenin.Poziţia Germaniei era următoarea: Parvus, care era un

strateg politic de talie comparabilă cu a liderului bolşevic,l-a asigurat pe ambasadorul german in Danemarca că, o dată cear fi avut cale liberă, stînga antirăzboinică avea să provoaceo asemenea discordie în Rusia, încît în două-trei luni ţara nrfi ieşit din război. El a atras în mod deosebit atenţia asupralui Lenin, pe care îl descria ca fiind „un nebun mult maipericulos" decît Kerenski, primul ministru actual.Obiectivele lui Lenin coincideau întîmplător cu cele ale

germanilor şi, ca întotdeauna, liderul bolşevic acţiona şiacum după principiul că trebuie să cooperezi cu cei cu careîmpărtăşeşti anumite interese de moment împotriva unui duşmancomun. Cît despre germani, ei nu făceau decît să aplice ostrategie mai generală.Lenin şi însoţitorii lui au ajuns la Petrograd în seara

zilei de 3 aprilie, la orele 23:10. Sosirea lor a coincis cuîncheierea Conferinţei Bolşevicilor din întreaga Rusie, iaradepţii lui Lenin i-au rezervat o primire de care nici o altăpersonalitate politică a Rusiei post-ţariste nu se bucurasepînă atunci. Ajuns la sediul central al bolşevicilor, Leninle-a citit simpatizanţilor lui documentul cunoscut sub numelede „Tezele din Aprilie". Majoritatea celor prezenţi au fostizbiţi de conţinutul documentului, care părea opera unui omrupt de realitate, dacă nu de-a dreptul a unui nebun. Leninpropunea:

- ieşirea din război;

- trecerea neîntîrziată la etapa următoare a revoluţiei;

- încetarea oricărui sprijin pentru Guvernul Provizoriu;

- trecerea întregii puteri în mîinile sovietelor;

- dizolvarea armatei şi înlocuirea ei cu miliţii populare;

- confiscarea marilor proprietăţi funciare şi naţionalizareapămîntului;

- integrarea instituţiilor financiare ale Rusiei într-o singurăBancă Naţională, aflată sub directa supraveghere a sovietelor;

- controlul sovietelor asupra producţiei si distribuţiei;

- crearea unei noi Internaţionale.

Comitetul de redacţie al Pravdei a refuzat iniţial să publice„Tezele" lui Lenin. Obligat să o facă, a însoţit textulacestuia de un editorial în care ziarul se disocia de opiniileautorului.

Lenin nu făcea, e adevărat, nici un secret din obiectivulstrategic general pe care şi-1 fixase; tactica lui însărămînea necunoscută. Ştia că Rusia e stăpînită de nemulţumirişi aspiraţii nesatisfăcute, care — stimulate şi binedirecţionate — îi puteau aduce puterea. Pentru a atinge acestobiectiv, bolşevicii trebuiau să se distanţeze de acţiunileguvernului şi ale celorlalte partide, prezentîndu-se dreptunica alternativă la starea de lucruri existentă.

Experienţa Revoluţiei din Februarie pare să-1 fi convinspe Lenin că Guvernul Provizoriu putea fi răsturnat prinacţiuni de stradă, aşa cum se întîmplase cu regimul ţarist. Deastă dată însă, demonstraţiile trebuiau dirijate cu grijă dePartidul Bolşevic.

Profund influenţat de scrierile lui Clausewitz sau alelui Gustave Le Bon, Psihologia mulţimilor, reprezentând o operă de pioneratîn analiza comportamentului uman în cadrul mulţimii şi amodalităţilor de a-1 manipula.

Lenin s-a lansat cu imprudenţă în mai multe încercări dea răsturna Guvernul Provizoriu, folosindu-se de forţa străzii.A eşuat de fiecare dată, iar ultima încercare, în iulie 1917,a fost pe punctul să se soldeze cu distrugerea PartiduluiBolşevic

Toate aceste tentative aveau să demonstreze lipsa defermitate a guvernului, aspect pe care Troţki avea să-1exploateze ulterior cu succes, în octombrie. Ele au contribuitîn plus la consolidarea mişcării bolşevice.

Prima tentativă: ApriliePrima tentativă, oarecum timidă, a bolşevicilor de a lua

puterea a avut loc in aprilie, la mai puţin de trei săptămînidupă întoarcerea lui Lenin. Guvernul dorea ca Rusia sărevendice Bosforul şi Dardanelele, împreună cuConstantinopolul, promise de Aliaţi. Acest fapt a constituitneînţelegerea dintre guvern şi Soviet în privinţa obiectivelorrăzboiului. Sovietul vroia continuarea războiului pînă lavictorie, dar şi încheierea lui cu o pace fără „anexiuni şidespăgubiri". Dezgustat de lipsa de fermitate a guvernului,Kornilov a cerut să fie eliberat din funcţie. În urma acesteitentative, Lenin considera că bolşevicii „nu fuseserăîndeajuns de revoluţionari" în acţiunile lor.

Cu toate acestea, guvernul recunoştea că nu mai puteaadministra singur treburile ţării şi făcea apel laintelighenţia socialistă să i se alăture. Ispolkom-ul, cre-dincios principiului pe care şi-1 fixase, de a controla nouaautoritate din ţară, a respins iniţial cererile cabinetuluiastfel încât şase reprezentanţi socialişti ai Sovietului audevenit miniştri în ceea ce avea să fie cunoscut ca „Guvernulde Coaliţie". Lvov şi-a păstrat postul de prim-ministru, iarKerenski a preluat conducerea Ministerului de război. PartidulBolşevic se plasa în poziţia de unic partid capabil să salvezeRusia.În lunile mai-iunie 1917, bolşevicii au continuat să rămînă

abia a treia putere între partidele socialiste: la PrimulCongres al Sovietelor din întreaga Kusie, desfăşurat laînceputul lui iunie, nu deţineau decît 105 locuri, faţă decele 285 ale socialist-revoluţionarilor şi 248 alemenşevicilor. Bolşevicii aveau însă un număr de avantaje înraport cu rivalii lor:

- bolşevicii îşi respectau programul la modul literal. Puteau deaceea să îi înfăţişeze pe rivalii lor socialişti ca pe nişteipocriţi şi să se prezinte drept adevărata conştiinţă aRevoluţiei.

- bolşevicii gîndeau în termeni globali, fără să le pese preamult de ceea ce se întîmpla cu Rusia —- care reprezenta pentruei doar o rampă de lansare a revoluţiei mondiale

- Ulterior, odată ajunşi la putere, bolşevicii aveau să-şi uiterapid toate promisiunile, reconstruind statul într-o formăextrem de centralizată. Pînă atunci însă, indiferenţa lor faţă

de soarta Rusiei avea să reprezinte un atu imens, poate chiarhotărîtor

Lenin s-a identificat cu cauza sindicalismului, alăturîndu-se vocilor care cereau trecerea industriei sub „controlmuncitoresc". A cîştigat astfel de partea Partidului Bolşevico mare parte a proletariatului industrial: la Prima Conferinţăa Comitetelor de Fabrică din Petrograd, desfăşurată lasfîrşitul lui mai, bolşevicii controlau cel puţin două treimidin numărul delegaţilor. El sprijinea din toată inimasindicalismul, după 1917 avea însă să-şi schimbe părerea.Dat fiind că în viziunea lui preluarea puterii avea să fie,

în faza sa decisivă, un act violent, Lenin a organizat oarmata privată, Gărzile Roşii, pe care a refuzat să osubordoneze Sovietului. Propaganda antirăzboinică era dusă peun ton moderat, fiindcă soldaţii îi urau pe germani şi Leninera deja suspectat de a fi omul lor. Soldaţii erau îndemnaţisă nu permită cu nici un preţ să fie folosiţi împotrivamuncitorilor. Bolşevicii au început să împartă broşuri şiziare propagandistice în rândul soldaţilor. Acest gen depropagandă, răspîndit prin ziare cu tiraje de sute de mii deexemplare, cele mai multe distribuite gratuit, necesitaanumite sume de bani. Banii proveneau în special din Germania,care avea acelaşi interes cu şi bolşevicii ca Rusia să iasădin război. Bolşevicii foloseau subvenţii germane pentru a-şifinanţa organizarea şi propaganda. Un socialist german estimacă sumele destinate bolşevicilor au depăşit 50 de milioane demărci germane-aur, echivalentul a 6-10 milioane de dolari,adică cel puţin nouă tone de aur.

KerenskiDeşi lipsit de experienţă în probleme militare, Kerenski

şi-a îndeplinit atribuţiile de ministru de război cu oremarcabilă energie. El considera că supravieţuireademocraţiei în Rusia depindea de starea de spirit a armatei şică cea mai bună soluţie pentru a ridica moralul acesteia ar fifost o ofensivă încununată de succes. Speraca o victorierăsunătoare a armatei ruse să-i permită să se debaraseze debolşevici.

Contribuţia personală a lui Kerenski a constat înîncurajarea trupelor cu discursuri patriotice care ajutau lacreşerea popularităţii acestuia însă deşi efectul era unulcovârşitor, dura doar pe perioada discursurilor acestuia,urmând ca după plecarea lui Kerenski din rândul soldaţilor

aceştia să-şi piardă interesul. Dorinţa de luptă dispăruseînsă. După opinia lui Kerenski însuşi, Revoluţia sădise însoldaţi convingerea că războiul nu mai avea nici un rost.„După trei ani de suferinţe amare", spunea el, „milioanele desoldaţi sătui de război începuseră să se întrebe: « De ce sămurim tocmai acum, cînd acasă ne aşteaptă o viaţă nouă, mailiberă? »" La vederea uniformelor germane, ruşii o luau lafugă, speriaţi. Operaţiunea din iunie a fost ultima zvîcnire aunei armate muribunde.

Pierderile înregistrate de Rusia în primul războimondial: Estimările cele mai plauzibile vorbesc de 1,3milioane de morţi, număr egal cu cel înregistrat de francezişi austrieci, dar cu o treime mai mic decît cel din tabăragermană. Ruşii au avut lotuşi de departe cel mai mare număr desoldaţi căzuţi prizonieri 3,9 milioane, cifră care, comparatăcu pierderile lor de pe cîmpul de luptă, arată că se predauîntr-un ritm de doisprezece-cincisprezece ori mai mare decîtsoldaţii occidentali.

Eşecul ofensivei din iunie 1917 a afectat în modcatastrofal reputaţia lui Kerenski şi a Guvernului Provizoriu,mărind considerabil şansele de succes ale bolşevicilor,antirăzboinici declaraţi. Bolşevicii au dezlănţuit o campaniepropagandistică fără precedent, instigînd garnizoana larăzvrătire. Au avut însă grijă să se asigure că tulburările nuaveau să fie spontane şi neorganizate, aşa cum se întîmplaseîn februarie, ci dirijate cu precizie de propria lororganizaţie militară, un centru clandestin de comandă creatpentru a coordona lovitura de stat.A doua tentativă: Iulie

Bolşevicii petrogrădeni şi-au concentrat acţiunile asupraRegimentului de Mitraliere, cea mai mare unitate militară dincapitală şi cea care le crea autorităţilor cele mai numeroaseprobleme. La 30 iunie s-a aflat că regimentul urma să fiedezafectat şi soldaţii trimişi pe front. Au urmat adunări deprotest, în timpul cărora agitatori bolşevici şi anarhişti îiinstigau pe soldaţi împotriva autorităţilor.

Principalii lideri bolşevici aflaţi în Petrograd —Kamenev, Troţki şi Zinoviev — au hotărît să se alăturerăzvrătiţilor. Planul lor era să preia controlul SecţieiMuncitoreşti a Sovietului şi să proclame trecerea puterii înmîinile Sovietului, urmînd ca abia apoi să anunţe Ispolkom-ul dedecizia luată.

Scena era pregătită pentru ultimul act, dar acesta nu amai avut loc, fiindcă în momentul crucial Lenin şi-a pierdutcurajul. în clipa în care trupele bolşevice, aşteptînd ordinullui, erau gata să ocupe palatul şi să anunţe preluareaputerii, Lenin a ezitat şi a pierdut partida.

Profitând de ezitarea lui Lenin, ministrul de justiţie areacţionat prompt, oferind presei o parte din probele pe carele deţinea despre legăturile bolşevicilor cu Germania.Informaţiile au ajuns rapid la urechile soldaţilor dingarnizoană, producînd un efect electrizant. Spre seară,unităţi ale armatei au ajuns la Palatul Taurida, hotărîte să-itrimită la plimbare pe bolşevici şi pe sprijinitorii acestora.

Şi de această dată puciul eşuase, ordonându-se arestareaa douăzeci şi opt de bolşevici de frunte, printre care şiLenin. S-a dat ordin ca Lenin şi colaboratorii lui cei maiapropiaţi să fie reţinuţi sub acuzaţia de „înaltă trădare şiorganizare a unei rebeliuni armate". Lenin s-a ascuns undevaîn Petrograd, negând cu energie că ar fi avut intenţia săorganizeze o lovitură de stat.

In urma evenimentelor din iulie, Lvov (primul ministru)a demisionat şi Kerenski a preluat postul său, primind puterisporite. El i-a oferit lui Kornilov comanda forţelor armate.În ciuda acestor măsuri energice însă, Kerenski continua să seteamă mai mult de o lovitură a dreptei monarhiste decît de orepetare a puciului bolşevic.

S-a interzis distribuirea pe front a Pravdei şi a altorpublicaţii bolşevice. Troţki

În septembrie 1917 comanda forţelor bolşevice a fostpreluată de colaboratorii lui Lenin. Troţki era cel maicunoscut dintre membrii partidului, în mare parte datoritătalentelor sale oratorice remarcabile. Troţki jucase un „rolmajor" în octombrie 1917, însă „numai ca agitator" — nefiindimplicat în chestiunile organizatorice. Sfidînd îndemnurile laacţiune imediată ale lui Lenin, colaboratorii lui au adoptat ostrategie mai precaută, evitînd agitaţiile de stradă şiplănuind să-şi mascheze puciul ca o preluare a puterii decătre Soviet.Personalitatea lui Troţki o completa în mod ideal pe aceea a

lui Lenin. Mai cultivat şi mai strălucitor decît acesta,orator şi scriitor mai talentat, avea puterea de a electrizamulţimile, în timp ce carisma lui Lenin era limitată la micul

lui cerc de adepţi. Troţki nu era prea popular printre cadrelebolşevice, în parte pentru că intrase relativ recent înpartid, în parte din cauza aroganţei lui insuportabile.

În timpul Revoluţiei şi al războiului civil, el a fostalter-ego-ul lui Lenin, un nedespărţit tovarăş de luptă. Dupăvictoria bolşevică, avea să devină însă o povară.

Afacerea Kornilov

Evenimentul cunoscut de istorici sub numele de „afacereaKornilov", a avut drept cauză conflictul interior care îlmăcina pe Kerenski. Primul ministru era împărţit întresentimentul că, în calitate de conducător al unui stat aflatîntr-o situaţie de cvasianarhie şi ameninţat de ofensivagermană, avea nevoie de sprijinul armatei şi teama, izvorîtădin conştiinţa lui de intelectual socialist, că armata puteada naştere unui contrarevoluţionar de genul lui Napoleon.

Kornilov, fiul unui cazac siberian, urcase rapid trepteleierarhiei militare, graţie curajului său şi entuziasmului pecare ştia să-1 inspire soldaţilor.

- Nu era la curent cu ceea ce se întîmpla în viaţa politică şide altfel îi păsa prea puţin;

- opiniile lui în legătură cu acest subiect nu erau cele aleunui conservator sau ale unui monarhist — s-ar putea spune maidegrabăcă erau „progresiste".

- Era un patriot ardent.

- Pe de altă parte, manifestase întotdeauna tendinţe deinsubordonare

Kerenski s-a apropiat de Kornilov în urma puciului diniulie, numindu-l comandant-şef cu speranţa că va restabilidisciplina în rîndurile forţelor armate şi va opricontraofensiva germană. Kornilov a acceptat postul, dar a pusun număr de condiţii

- dezafectarea sau măcar reducerea influenţei comitetelor dinarmată şi reacordarea de puteri disciplinare ofiţerilor.

- Reintroducerea pedepsei cu moartea pentru dezertori şirăzvrătiţi, atît pe front cît şi în spatele fronlului.

- Industria de apărare rusă trebuia mobilizată pentru a facefaţă cu maimultă eficienţă efortului de război.

Kornilov şi-a preluat noile îndatoriri abia la 24 iulie,după ce primise asigurări că majoritatea cererilor aveau să îifie satisfăcute. După o perioadă de timp, Kornilov a cerut săaibă o întîlnire cu cabinetul. Intîlnirea a avut loc la 3august. In timp ce făcea o prezentare generală a situaţiei depe front, Kerenski s-a aplecat spre el şi i-a şoptit să fiemai prudent în explicarea situaţiei de pe front. Politicieniiliberali şi cei conservatori au început să-1 privească peKornilov ca pe un salvator al patriei.Pentru Kerenski, care aluat primirea făcută lui Kornilov drept un afront personal,incidentul marca un punct de cotitură. Kerenski a subliniat înmai multe rînduri, înainte şi după octombrie 1917, că nu semai temea de un puci bolşevic.În dimineaţa zilei de 22 august, Lvov i-a făcut o vizită lui

Kerenski, sugerându-i în termeni voalaţi că reprezintă unpartid influent, a cărui convingere era că guvernul poate fiîntărit prin primirea în rîndurile lui a unor personalităţiapropiate cercurilor militare. El îi sugerează lui Kornilovcă vine din partea primului ministru, întrebându-l în numeleacestuia dacă îşi doreşte puteri dictatoriale. Kornilovacceptă propunerea neştiind că de fapt i se întindea ocapcană. Lvov merge apoi la Kerenski spunându-i că vine dinpartea lui Kornilov şi că acesta îi solicită puteridictatoriale printr-un ultimatum. Textul ultimatumului fuseseîn realitate pregătit de Lvov şi prietenii lui politici, careerau convinşi că numai o dictatură militară ar mai fi pututsalva Rusia şi încercau prin acţiunea lor stîngace să provoaceinstaurarea ei.În urma acestor acţiuni, Kerenski îl declară pe Kornilov

trădător de patrie. Iniţial Kornilov crede că Kerenski esteinfluenţat de bolşevici. Acuzaţia lui Kerenski a declanşatfuria necontrolată a lui Kornilov, care se simţea atins înpunctul lui cel mai sensibil, patriotismul. După citirea

declaraţiei, el a renunţat să mai creadă că primul ministru arfi fost prizonierul bolşevicilor, considerîndu-1 drept, unprovocator care intenţiona să discrediteze armata şi pecomandantul ei. A transmis forţelor armate un mesaj în carecalifica acuzaţiile lui Kerenski drept „minciuni sfruntate" şireamintea circumstanţele care îl obligaseră să acţioneze aşacum o făcuse. Cu toate acestea, deşi Kerenski realizase ce seîntâmplase, el nu dă înapoi şi continuă cu acuzaţiileîmpotriva lui Kornilov. Kornilov îşi dă demisia de bună voiepentru a evita un scandal. Comisia desemnată în 1917 să investigheze afacerea Kornilov

a ajuns, în iunie 1918 (cînd bolşevicii se aflau deja laputere), la concluzia că acuzaţiile de trădare şi răzvrătireformulate la adresa comandantului şef al armatei nu aveau nicio acoperire. Aceeaşi comisie l-a învinuit pe Kerenski că nu aavut curajul să recunoască greşeala gravă pe care o comisese.

Kerenski nu numai că a eşuat, dar a avut chiar un efectcontrariu. Confruntarea l-a îndepărtat de cercurile liberaleşi conservatoare, fără a-i întări poziţia în tabărasocialistă. Marii beneficiari ai afacerii au fost bolşevicii,care avertizaseră în permanenţă despre pericolul iminent alunei contrarevoluţii. In august, cedînd presiunilor Ispolkom-ului, guvernul a început să îi elibereze pe bolşeviciiarestaţi în urma puciului din iulie.

Corpul ofiţeresc îl dispreţuia pe primul ministru pentrumaniera în care îl tratase pe foarte popularul lor comandant(Kornilov), pentru arestarea multor generali proeminenţi,acuzaţi că ar fi conspirat cu Kornilov, şi pentru faptul căfăcea jocul stîngii. La sfîrşitul lui octombrie, cînd avea săfacă apel la armată pentru a salva guvernul de ameninţareabolşevică, Kerenski nu avea să primească nici un răspuns.Afacerea Kornilov a făcut să renască speranţele lui Lenin.

În ceea ce-l priveşte pe Lenin, din amintirile luiZinoviev aflăm că cei doi trăiau pe cîmp în Finlanda, într-unsoi de colibă, dându-se drept lucrători agricoli, darmenţineau legătura cu Petrograd-ul prin curieri. Iniţial,Lenin fusese convins că el şi partidul erau terminaţi şi seconsola cu ideea că eforturile sale, deşi eşuaseră, aveau săfie o sursă de învăţăminte pentru revoluţiile viitoare. Deaceea a reluat lucrul la o carte pe care începuse să o scrieîn Elveţia; cartea avea să apară în anul următor, sub titlulStatul şi revoluţia. Ideea fundamentală a lucrării, inspirată de

cuvintele lui Marx era că, pentru a învinge, revoluţia trebuiasă „zdrobească" aparatul birocratico-militar al vechiuluiregim. „Dictatura proletariatului", etapă tranzitorie arevoluţiei, urma să rezolve această sarcină.

La mijlocul lunii septembrie, bolşevicii au devenitmajoritari în secţiile muncitoreşti ale sovietelor din Moscovaşi Petrograd. Troţki, eliberat din închisoare sub cauţiune, apreluat preşedinţia Sovietului din Petrograd şi a trecutimediat la transformarea lui într-un instrument prin care săfie puse sub control toate sovietele din ţară.

În circumstanţele politice favorabile create de afacereaKornilov şi de creşterea influenţei lor în rîndul sovietelor,bolşevicii au reluat discuţiile despre o posibilă lovitură destat. Kamenev şi Zinoviev, în memoria cărora fiasco-ul diniulie era încă proaspăt, s-au opus cu tărie unei noi„aventuri" politice. Ei propuneau să aştepte mandatul popularvenit din partea Congresului al Doilea al Sovietelor. Odatăluată puterea la Petrograd şi Moscova, problema ar fi fostrezolvată. Cît despre sugestia lui Kamenev şi Zinoviev capartidul să aştepte mandatul popular din partea Congresului alDoilea al Sovietelor, Lenin a calificat-o drept o „naivitate":„nici o revoluţie nu aşteaptă pentru atîta lucru".Puciul trebuia declanşat înainte de 12 noiembrie (înainte de

alegeri), altfel bolşevicii s-ar fi găsit în situaţia de aataca nu un guvern „burghez", ci unul socialist-revoluţionar,ales de naţiune.

Deşi Lenin dorea să se treacă imediat la acţiune, a trebuitsă se supună deciziei majorităţii colaboratorilor săi, carepreferau ca lovitura de stat să fie făcută în numelesovietelor. Dat fiind ca un congres naţional al sovietelorales în mod corect ar fi avut aproape sigur o reprezentarebolşevică minoritară, Troţki şi aghiotanţii lui au pus la caleorganizarea unui conges compus în cea mai mare parte dinreprezentanţi ai sovietelor în care aveau asiguratămajoritatea.

În cele din urmă socialiştii din Ispolkom au cedat. La 26septembrie, Ispolkom-ul a acceptat convocarea pentru 20octombrie a Congresului al Doilea, conformă algoritmuluibolşevic, cu condiţia ca ordinea de zi să se limiteze ladiscutarea situaţiei interne a ţării, pregătirile pentruAdunarea Constituantă şi alegerea unui nou Ispolkom.

Întrunirea sovietelor pro-bolşevice, deghizată în Congres alSovietelor, aveau doar să consfinţească puciul, fiindcă, lainsistenţele lui Lenin, acesta urma să fie declanşat înainte dedata Congresului cu ajutorul unor trupe armate. Trupelerespective aparţineau Comitetului Militar-Revoluţionar(Milrevkom), creat de Sovietul din Petrograd la începutullunii octombrie, în panica stîrnită de posibilul atac german.Evenimentul care a precipitat lucrurile a fost o operaţiune

a marinei germane în Golful Riga. La începutul lui octombrie,prin ocuparea a trei insule strategice, germanii au creat oameninţare directă la adresa Petrograd-ului. De teama unuiasalt, statul-major general al armatei ruse a propus evacuareaguvernului de la Petrograd la Moscova.

Punînd în seama Guvernului Provizoriu intenţia de a predainamicului „capitala Revoluţiei” bolşevicii au propus şiplenul Sovietului a aprobat — trecînd peste obiecţiilemenşevicilor — moţiunea de înfiinţare a unui ComitetRevoluţionar de Apărare, însărcinat cu protejarea oraşului nunumai faţă de germani, ci şi faţă de „contrarevoluţionarii"din interior. Rebotezat ulterior Comitetul Militar-Revoluţionar, acesta avea să fie o faţadă a organizaţieimilitare bolşevice – Milrevkom.Decizia finală a fost luată în cursul unei întruniri secrete

a Comitetului Central, în noaptea de 10 spre 11 octombrie.Erau prezenţi doisprezece dintre membri, inclusiv Lenin, careîşi părăsise ascunzătoarea în pofida tuturor riscurilor,neavînd încredere în hotărârea aghiotanţilor lui de a acţiona.S-au exprimat trei puncte de vedere. Lenin, singurul, doreadeclanşarea imediată a acţiunii, fără a se aştepta deschidereaCongresului Sovietelor. Zinoviev şi Kamenev, sprijiniţi dealţi trei membri, propuneau amînarea loviturii pentru unmoment mai favorabil. Troţki şi ceilalţi cinci membri erau depărere că momentul declanşării puciului sosise, dar acestatrebuia să se desfăşoare în coordonare cu Congresul Sovietelorşi în numele lui. S-a ajuns la un compromis: lovitura de staturma să fie declanşată în ajunul deschiderii lucrărilorCongresului, la 24 octombrie, urmînd ca Congresul să oconsfinţească post-factum.

Tactica aplicată de Comitetul Central era de a provocaguvernul să răspundă prin măsuri punitive, ceea ce le-ar fi

permis bolşevicilor să declanşeze puciul sub pretextul căapără Revoluţia. Primul ministru spera de fapt că bolşeviciise vor revolta, dîndu-i astfel prilejul să-i zdrobească o datăpentru totdeauna. Pe de altă parte, ezita să facă apel laarmată, temîndu-se că ar putea deschide calea uneicontrarevoluţii de dreapta. Ultima fază a preluării puterii decătre bolşevici a debutat în dimineaţa zilei de 24 octombrie,cînd statul major a trecut la punerea în aplicare a celorcâteva măsuri timide ordonate de guvern, au fost emise ordinede arestare a comisarilor bolşevici.Grupurile bolşevice au ocupat în mod strategic punctele

cheie din oraş, pur şi simplu, gărzile de iuncheri, cărora lis-a cerut să se retragă, au plecat de bunăvoie sau au fostdezarmate. Astfel, la adăpostul întunericului, Milrevkom-ul aocupat rînd pe rînd gările, oficiile poştale, centraleletelefonice şi telegrafice, băncile şi podurile. Nu s-a opusnici o rezistenţă, nici nu s-au tras focuri de armă.Bolşevicii au pus mîna pe cartierul general al statului majorîn modul cel mai dezinvolt cu putinţă: un participant povesteacă „au intrat şi au luat loc, iar cei care se găseau acolo s-au ridicat şi au plecat; iată cum a fost ocupat statul major".

Kerenski, izolat împreună cu miniştrii în Palatul de Iarnă, aîncercat să telefoneze pentru a cere ajutor armatei, darnimeni nu răspundea. La orele 9 dimineaţa, îmbrăcat într-ouniformă de ofiţer sîrb, a părăsit zona într-o maşinăîmprumutată de la un funcţionar al ambasadei americane,îndreptîndu-se spre front.

Între timp, Lenin lansa primul său decret prin care explicacetăţenilor ruşi că Guvernul Provizoriu a fost demis.Autoritatea guvernamentală a trecut în mîinile ComitetuluiMilitar Revoluţionar, organ al Sovietului de Deputaţi aiMuncitorilor şi Soldaţilor din Petrograd, aflat în frunteaproletariatului şi a militarilor din garnizoană iar ţelurilepentru care poporul a luptat au fost îndeplinite. Documentul,aflat astăzi la loc de onoare în colecţia decretelorbolşevice, afirma că puterea supremă în Rusia fusese preluatăde un organism căruia nimeni în afara Comitetului Central alPartidului Bolşevic nu îi dăduse autoritatea să facă acestlucru

Nimeni, în afara principalilor responsabili, nu ştia ce seîntîmplă de fapt: Petrogradul se afla în stăpînireabolşevicilor şi nimic nu avea să mai fie ca înainte.Apărătorii Palatului de Iarnă, descurajaţi de faptul cătrupele de sprijin nu mai apăreau, au început să seîmprăştie. Cînd nu au mai întâmpinat nici o rezistenţă,forţele bolşevice au pătruns în clădire prin ferestreledeschise dinspre Ermitaj şi prin porţile de pe malul Nevei.

La orele 3:10, Kamenev, numit în fruntea prezidiului, aanunţat arestarea guvernului. La orele 6 a suspendat lucrărileCongresului pînă în aceeaşi seară. Lenin, salutat cu aplauzefurtunoase, a citit decretul asupra păcii şi pe cel asuprapămîntului, prin care spera să obţină sprijinul soldaţilor şiţăranilor.

Decretul asupra păcii nu era un act legislativ, ci un apeladresat puterilor beligerante, pentru negocierea imediată aunei păci fără anexiuni teritoriale şi despăgubiri, garantîndfiecărui popor dreptul la „autodeterminare".

Decretul asupra pămîntului era preluat ca atare dinprogramul Partidului Socialist-Revoluţionar. In loculnaţionalizării pămîntului, cerută de programul bolşevic, seprevedea „socializarea" lui (plasarea într-un regim deasociere) — mai precis, interzicerea cumpărării şi vânzării depămînt şi trecerea lui în proprietatea comunelor ţărăneşti.

Iniţial, Lenin refuzase un post în cabinet, preferind sărămînă în culise, ca preşedinte de facto al ComitetuluiCentral al Partidului Comunist, însă colegii lui nu auacceptat, obligîndu-1 să-şi asume responsabilitatea lovituriide stat, declanşată în mare măsură la insistenţele lui.Lenindevenea preşedinte al Consiliului, Troţki primea postul deministru al afacerilor externe. Stalin primea postul, noucreat şi destul de puţin important, de comisar pentruproblemele naţionalităţilor. Vechiul Ispolkom era dizolvat şiînlocuit cu unul nou, prezidat de Kamenev şi numărînd 101membri, din care 62 erau bolşevici şi 29 socialist-revoluţionari de stînga. Decretul de înfiinţare a Sovnarkom-ului stabilea că acesta se subordona Ispolkom-ului.

In alte oraşe ale Rusiei, desfăşurarea evenimentelor a urmatscenarii dintre cele mai diferite, rezultatul confruntărilorfiind decis de forţa şi alinierea taberelor în conflict. (înmediul rural, puciul din octombrie nu a avut pentru momentnici un fel de impact, în afară de intensificarea cererilor depămînt; primele efecte aveau să se facă simţite abia în cursulverii lui 1918.) În unele oraşe, bolşevicii şi-au unit forţele cu socialist-

re-Voluţionarii şi menşevicii, proclamînd „putereasovietelor"; în altele, şi-au Inlaiural rivalii socialişti şiau preluat singuri puterea. La începutul lunii noiembrie, noulguvern controla deja inima fostului imperiu chiar dacă laMoscova, preluarea puterii s-a dovedit mult mai dificilă. Impresia era că Sovietul, partenerul cel mai puternic în

sistemul puterii create în februarie, îşi asumase în modoficial întreaga responsabilitate şi că situaţia rămăsese înesenţă aceeaşi. Această impresie era întărită de faptul cănoua autoritate se autointitulase tot Guvern Provizoriu. Întextul original al declaraţiei din 25 octombrie, care anunţademiterea cabinetului Kerenski, Lenin scrisese iniţial„Trăiască socialismul!", dar ulterior s-a răzgîndit şi a tăiataceste cuvinte, probabil pentru a sublinia (pentru moment)ideea de continuitate. Populaţia a reacţionat la acest eveniment cu o indiferenţă

absolută. Omul de pe stradă părea să nu fie interesat cinedeţine puterea, fiindcă lucrurile nu puteau să meargă mai răudecît mergeau deja.

Capitolul VII - Statul Partidului Unic

Regimul pe care l-a creat Lenin după venirea lui la puterenu semăna cu nici unul dintre cele care existaseră vreodată.Lumea cunoscuse o mare varietate de sisteme de guvernare, dela cel al autoguvernării colective pînă la cel autocratic,însă regimul instaurat în Rusia după 1917 nu se încadra înnici unul din modelele cunoscute.

Era un sistem de putere duală: o dictatură extrem deautoritară exercitată de un organism privat, „partidul", caredirija din umbră sovietele, reprezentante ale autoguvernăriipopulare. Sistemul se preta la fel de bine ţelurilor extremeistîngi, ca şi celor ale extremei drepte. Neexistînd nici un

precedent, lumea a avut nevoie de un număr de ani pentru a-iînţelege adevărata natură. Doar după ce fasciştii şi naziştiiau împrumutat metodele politice ale comuniştilor, punîndu-leîn slujba propriilor interese, conceptul de totalitarism aînceput să fie utilizat şi în descrierea regimului apărutpentru prima oară pe pămîntul Rusiei.

Marx şi adepţii lui reflectaseră prea puţin la tipul de statpe care urmau să îl creeze după preluarea puterii, în mareparte fiindcă nu găseau soluţii pentru unele probleme spinoasede care se loviseră: cum urmau să fie împăcate noţiunea de„dictatură a proletariatului" şi cea de democraţie proletară —sau cum avea să funcţioneze economia socialistă dacă baniierau desfiinţaţi. Conform lui Marx, revoluţia avea să cuprindăimediat întreaga lume, scutindu-i prin urmare de grija creăriiunui guvern naţional. Unica încercare a lui Lenin de aînfăţişa viitorul sub comunism, cartea Statul şi revoluţia, este atît deconfuză, încît i-a pus în dificultate pe majoritatea celorcare au încercat să o comenteze.

Noii conducători ai Rusiei şi-au construit deci sistemulpolitic din mers, improvizînd. Ei au impus întregii populaţiiregulile şi metodele pe care organizaţia lor, PartidulBolşevic, le adoptase pe vremea cînd era doar un organismprivat, bazat pe voluntariat — au transformat, cu alte cu-vinte, sfera privată în sferă publică şi voluntariatul înobligativitate.Deşi Lenin considera drept un lucru de la sine înţeles că el

şi colaboratorii lui urmau să exercite o putere nelimitată —partidul fiind, în accepţiunea lui agentul ales de istoriepentru a conduce omenirea spre era socialismului. Faceabstracţie de faptul că puterea fusese preluată de fapt de„democraţia sovietică". Să nu uităm că bolşevicii declanşaserăpuciul în numele sovietelor şi numele partidului nu apărea înniciuna din proclamaţiile Comitetului Militar Revoluţionar.Era doar un pretext, dar unul necesar, fiindcă ţara nu ar fiacceptat autoritatea dictatorială a unui singur partid.

Planul lui Lenin era însă să creeze o structură formală deinstituţii democratice, pentru a respecta principiulguvernării de către popor : Reprezentanţii menşevicilor şi aisocialist-revoluţionarilor puteau face parte din guvern, cucondiţia ca partidele lor să se supună disciplinei bolşevice.

Introducerea sistemului partidului unic impunea o serie demăsuri, unele caracter distructiv, altele constructive. Inprimul rînd, bolşevicii doreau să elimine toate rămăşiţelevechiului regim, fie ele ţariste sau burgheze (democratice):

- organele de autoguvernare,

- partidele politice

- forţele armate,

- sistemul judiciar,

Această etapă a revoluţiei, în acord cu îndemnul lui Marx dea „zdrobi" vechile instituţii, şi-a găsit expresia şi îndecretele noii puteri, dar a fost mai cu seamă rezultatulacţiunilor anarhice spontane ale populaţiei, acţiuni pe carebolşevicii au făcut tot posibilul să le încurajeze.

Noul Guvern trebuia să transforme sovietele în uneltesupuse ale partidului. Trebuia, de asemenea, să elimine într-un fel sau altul Adunarea Constituantă, pe care se angajaseiniţial în mod solemn să o convoace, dar care lăsată să sedesfăşoare ar fi înlăturat cu siguranţă partidul lui lenin dela putere. La şase luni după puciul din octombrie, bolşeviciireuşiseră să-şi îndeplinească mare parte din obiectivele sale,printre care şi dizolvarea Adunării Constituante.

În 1921, Lenin enunţa deja un truism, atunci cînd afirma:„Partidul nostru este partidul guvernării şi rezoluţiileadoptate de Congresul Partidului au putere de lege pe întregteritoriul republicii." Totuşi, în ciuda autorităţii luiasupra sferei publice, Partidul Bolşevic a rămas după 1917ceea ce fusese şi înainte — un organism privat. Nici Con-stituţia din 1918, nici cea din 1924 nu făceau referire la el.Pînă în 1936, cînd a fost pentru prima oară menţionat în aşa-zisa „Constituţie a lui Stalin", partidul a preferat să seprezinte drept forţa spirituală care conducea ţara — nu princonstrîngere, ci prin puterea exemplului.

Partidul Socialist Democrat din Rusia a fost rebotezat în1918 drept„Partidul Comunist". Componenţa acestuia s-a lărgitîn mod exponenţial: în februarie 1917 avea 23 600 de membri;în 1919, 250 000; în martie 1921, 730 000 (inclusiv membriiaspiranţi). Majoritatea noilor aderenţi erau fără îndoială

carierişti, intraţi în rîndurile partidului pentru a beneficiade privilegiile în mod tradiţional asociate în Rusia cucalitatea de funcţionar public. Lenin era conştient de aceastărealitate, dar nu avea de ales, fiindcă avea o nevoiedisperată de cadre care să administreze toate domeniilevieţii, controlate acum de partid. În acelaşi timp însă, aavut grijă să încredinţeze anumite posturi cheie din partid şiguvern celor din „Vechea gardă”.Pînă în 1919, partidul şi-a păstrat structura pe care o

avusese în anii de clandestinitate, dar pe măsură ce numărulmembrilor creştea a trebuit să introducă o organizare maistrictă:

două noi instituţii pe lîngă Secretariat: Politburo-ul,menit să ia decizii în problemele politice urgente, siOrgburo-ul, organizaţia de cadre a partidului.

Deciziile erau de regulă luate la nivelul ComitetuluiCentral şi al Politburo-ului, fiind apoi supuse discuţiilor încadrul Sovnarkom-ului, adesea cu participarea unor specialiştidin afara partidului. Cumulul de funcţii a devenit prin urmareo trăsătură caracteristică a regimului totalitar

Soldaţii de pe front, care după puciul din octombrie auînceput să dezerteze în masă, spărgeau, înainte de a plecaacasă, arsenalele şi depozitele, luînd cu ei tot ce se putealua. Populaţia fostului Imperiu Rus reuşise să distrugă unstat rezultat în urma unei dezvoltări istorice de şase secole.In primăvara lui 1918 minorităţile revendicau fiecaresuveranitate teritorială. Precum în Evul Mediu, Rusiaredevenea un conglomerat de principate autonome. În iunie1918 existau pe teritoriul fostului Imperiu Rus nu mai puţinde 33 de guverne suverane.

Deşi partidul atribuia (pe hîrtie) întreaga puteresovietelor, nu delimita în mod precis distribuţia puteriiîntre sovietele săteşti, districtuale şi provinciale, niciîntre soviete şi guvernul central. Partidul Bolşevic,adevăratul izvor al întregii autorităţi, nu era nici măcarmenţionat. Pentru a avea deplină libertate de acţiune, Leninşi Troţki trebuiau să elimine cît mai rapid subordonareapartidului faţă de Comitetul Central Executiv .Adevărataintenţie a lui Lenin era să plaseze Sovnarkom-ul, al căruipreşedinte era, în subordonarea exclusivă a ComitetuluiCentral al partidului, care îl recunoştea drept lidernecontestat.

Membrii socialişti ai CCE-ului creat de bolşevici înoctombrie 1917 îl considerau un soi de Dumă socialistă,îndrituită să supravegheze acţiunile Guvernului Provizoriu, sănumească miniştrii şi să legifereze. Lenin, care dispreţuiaasemenea „formalisme", a ignorat încă de la bun începutactivitatea CCE-ului.

Lenin dă două decrete controversate, unul dintre ele im-punea încetarea apariţiei tuturor publicaţiilor„contrarevoluţionare", mai precis a tuturor ziarelor carerefuzau să recunoască legitimitatea loviturii de stat dinoctombrie — adică întreaga presă, cu excepţia publicaţiilorbolşevice şi a celor aparţinînd socialist-revoluţionarilor destînga.

Socialist-revoluţionarii de stînga din CCE au cerut caSovnarkomul să pună imediat capăt guvernării prin decrete.Lenin a respins aceasta cerere, calificând-o drept o expresiea „formalismului burghez". Troţki l-a sprijinit. Aceastăvictorie implicită nu îl satisfăcea însă pe Lenin, care doreasă fie recunoscut în mod clar dreptul guvernului de a conduceprin decrete. Rezoluţia care propunea acest lucru a fostsupusă la vot şi, după o estimare preliminară, rezultatul aveasă fie de 23 la 23. Pentru a obţine un rezultat favorabil,Lenin şi Troţki au anunţat că vor lua parte şi ei la vot, ceace făcea din ei judecători ai propriei cauze. Dacăparlamentarii ar fi fost mai experimentaţi, ar fi refuzat săparticipe la o astfel de manifestare şi ar fi boicotatvotarea. Nu au făcut-o. Rezoluţia bolşevică a lost adoptată cu25 de voturi la 23, cele două voturi decisive fiindbineînţeles acelea ale lui Lenin şi Troţki. Prin acestprocedeu, cei doi lideri bolşevici şi-au arogat puterilegislative depline.

De acum înainte Rusia avea să fie guvernată prin decrete,aşa cum înainte de 1905 fusese guvernată prin ucazuri. Ca şiîn epoca prerevo-luţionară, legile intrau în vigoare o dată ceşeful statului — Lenin acum, asemeni ţarului odinioară — îşipunea semnătura pe ele. Acest fapt marca o întoarcere lapracticile autocratice ale Rusiei ţariste dinainte deManifestul din 17 octombrie 1905.Un nou obstacol în calea lui Lenin a fost reprezentat de

boicotarea de către organizaţiile ţărăneşti a Congresului alDoilea al Sovietelor. Era o lovitură grea, pentru un guverncare pretindea că îi reprezintă nu numai pe muncitori, ci şi

pe ţărani. Congresul Deputaţilor Ţărănimii, dominat desocialist-revoluţionari, refuza să recunoască lovitura de statdin octombrie. Congresul Deputaţilor Ţărănimii urma să seîntrunească la sfîrşitul lunii noiembrie şi, în mod aproapesigur, să condamne lovitura de stat bolşevică. Pentru apreveni acest lucru, bolşevicii au purtat în secret negociericu socialist-revoluţionarii de stînga, promiţîndu-le un numărde locuri în Sovnarkom şi alte concesii, dacă îi sprijineau înplanurile lor de divizare a Congresului Ţărănimii. Socialist-revoluţionarii au acceptat propunerea bolşevicilor. Pentru serviciile aduse, bolşevicii le-au făcut socialist-

revoluţionarilor anumite concesii, oferindu-le cinciportofolii de mică importanţă şi alte cîteva posturi, inclusivpe acela de adjunct al şefului nou înfiinţatei poliţiisecrete, CEKA. Mai mult chiar, au acceptat cererea de aconvoca Adunarea Constituantă.

Primii care s-au opus puciului din octombrie au fostreprezentanţii intelighenţiei. Categoria socială carecontribuise atît de mult la răsturnarea velinului regim şiîmpiedicase prin atitudinea ei iresponsabilă edificarea uneiadevărate democraţii pe ruinele acestuia se ridica acumîmpotriva bolşevicilor. Scriitori, artişti, profesori,jurnalişti, avocaţi, alături de funcţionarii administraţiei şicei din întreprinderile private, au refuzat să-şiîndeplinească responsabilităţile atîta vreme cît bolşeviciirămîneau la putere. La Petrograd a luat naştere un Comitetpentru Salvarea Patriei şi a Revoluţiei, care a organizat ogrevă generală a angajaţilor administraţiei. Cînd noiicomisari şi-au făcut apariţia în ministere spre a-şi lua înprimire posturile, nu au găsit decît portari şi femei deserviciu, sau în cel mai bun caz cîţiva funcţionariplictisiţi.

Greva funcţionarilor avea să se încheie cu adevărat abia înianuarie 1918, cînd Adunarea Constituantă a fost desfiinţatăşi a devenit limpede chiar şi pentru democraţii cei maifervenţi că bolşevicii nu aveau nici o intenţie să împartăputerea sau să renunţe la ea.

Pentru a se elibera complet de controlul popular, bolşeviciimai aveau de înlăturat un singur obstacol important, Adunarea

Constituantă, care — că să cităm un martor al evenimentelor —„le stătea ca un os în gît".

Pînă la începutul lunii decembrie 1917, bolşevicii reuşiserădeja:

- să transforme Congresul Sovietelor din întreaga Rusie dintr-un organism legitim într-unui cu rol pur formal şi să-idesfiinţeze Comitetul Executiv (CCE);

- să lipsească noul CCE, creat de ei, de atribuţiile legislative

La 7 octombrie, organul de presă al bolşevicilor, Pravda,îşi anunţa cititorii că noul guvern „era singurul capabil săconducă ţara spre alegereaunei Adunări Constituante". În realitate, noul guvern se temeade Adunareşi încerca cu disperare să împiedice întrunirea ei sau, dacăacestluciu sar fi dovedit imposibil, de a o face inofensivă.Bolşevicii şi-au respectat promisiunea de a ţine alegeri

pentru Adunarea Constituantă, ele au avut loc în Petrograd la12-14 noiembrie şi în restul ţării în a doua jumătate a lunii.Conform criteriilor stabilite de fostul guvern, aveau drept devot toţi bărbaţii şi femeile care împliniseră 21 de ani;pentru militari, vîrstă minimă era de optsprezece ani.Participarea la vot a fost impresionantă.

Rezultatele exacte ale votului nu pot fi stabilite, dincauza numărului mure de partide implicate şi a faptului că înmulte oraşe se formaseră blocuri electorale; numai laPetrograd se înscriseseră nouăsprezece partide.

Cel mai mare număr de voturi — 17,9 milioane, sau 40,4 lasută a fost obţinut de socialişti-revoluţionari. Pe locul aldoilea s-au situat bolşevicii, cu 10.6 milioane, 24%.Menşevicii şi socialist-revoluţionarii de stânga au fost de-adreptul măturaţi. Partidul Constituţional-Democrat (KD – Cadeţii) a obţinut cea mai mare parte avoturilor acordate candidaţilorne socialişti- (2,1 milioane, adică 4,7 la sută).

În regiunile din afara Rusiei propriu-zise, votanţii aufavorizat partidele naţionale, dintre care multe erauechivalentelor lor ruseşti; astfel, socialist-revoluţionarii

ucraineniau obţinut 3,4 milioane de voturi, iar menşevicii georgieni s-au situat pe primul unul loc în Georgia, cu 662 000 de voturi.

Bolşevicii, care speraseră — împotriva oricărei speranţe —să obţină majoritatea, nu au fost descurajaţi de rezultate. Aucîşligat cea mai mare parte a voturilor muncitorilor şi auînregistrat rezultate bune în rîndul militarilor, grupuri careaveau să li se dovedească extrem de utile în timpul războiuluicivilCadeţii se dovedeau pentru noii deţinători ai puterii nişte

adversari mult mai primejdioşi decît socialist-revoluţionarii,care controlau circumscripţiile rurale, avînd un număr uriaşde votanţi, dar o influenţă destul de redusă. Bolşevicii audezbătut îndelung în întrunirile lor căile de neutralizare aConstituantei. Unii susţineau anularea alegerilor; alţii(printre care şi Lenin) sugerau să i se permită să seîntrunească, dar să fie aplicat principiul „rechemării", princare deputaţilor nebolşevici să li se invalideze alegerea, pemotiv că în noile condiţii istorice nu mai puteau reprezentainteresele celor care îi aleseseră.

Lenin a ordonat scoaterea în afara legii a Cadeţilor şiarestarea liderilor acestora, sub acuzaţia că erau „duşmani aipoporului". Liberalii aveau să fie primul partid politicdesfiinţat de guvernul bolşevic.

S-a hotărît ca Adunarea să fie lăsată să se întrunească,pentru a fi mai apoi lipsită de orice puteri legislative şi înfinal desfiinţată. Lenin, care la 1 decembrie afirmase despreea că exprima „în mod desăvârşit" voinţa poporului, declara la12 decembrie că lozinca „Toată puterea Adunării Constituante"devenise contrarevoluţionară. Reprezentanţii bolşevicilor,care în octombrie insistaseră că numai trecerea puterii înmîinile sovietelor putea garanta convocarea Constituantei,afirmau acum că a o sprijini echivala cu a contesta sovietele.Uniunea pentru Apărarea Adunării Constituante şi-a trimis

agitatorii în fabrici şi cazărmi, încercând să strângă cît maimulte semnături pe apelurile în favoarea Adunării, din parteamuncitorilor şi soldaţilor, inclusiv a celor care votaseră cubolşevicii. Socialist-revoluţionarii şi menşevicii, careconduceau Uniunea, sperau că un sprijin popular masiv faţă de

cauza Adunării i-ar fi descurajat pe bolşevici să foloseascăforţa împotriva ei.Împuternicit de bolşevici, Podvoiski a instaurat legea

marţială la Petrograd şi a interzis întrunirile publice. Pravdaavertiza că orice adunări în zona Palatului Taurida, undeurmau să se desfăşoare lucrările Constituantei, aveau să fiedispersate.

În ziua de vineri, 5 ianuarie, Petrogradul — mai ales înzona din vecinătatea Palatului Taurida — avea aerul uneitabere militare: Participanţii la demonstraţia paşnică însprijinul Constituantei s-au pus in mişcare spre Taurida laorele 10 dimineaţa. Înainte însă de a fi ajuns la palat,unităţile bolşevice au tras asupra lor, împrăştiindu-i. Lenina sosit la Taurida la orele 13:00, pentru a supravegheadispersarea Constituantei. Era un moment hotărîtor, în caresoarta tinerei dictaturi bolşevice atârna în balanţă. Lenin,care stătea deoparte, neluând parte la agitaţia din jur, aamânat închiderea şedinţei pînă la orele 16:00, pentru a fisigur că mulţimile de adepţi ai Constituantei aveau să fierisipite. Tactica bolşevicilor în aceste împrejurări s-a bazatpe tulburarea în permanenţă a lucrărilor Constituantei. Inmomentul în care propunerea lor ca Adunarea să renunţe laputerea legislativă şi să se limiteze la a aproba decreteleSovnarkom-ului a fost respinsă prin vot, bolşevicii audeclarat Adunarea „contrarevoluţionară" şi au părăsit sala.

La indicaţiile lui Lenin, Constituanta fost lăsată să îşidesfăşoare lucrările în continuare. Puţin după orele 4dimineaţa, un marinar anarhist, acţionând la ordineleadjunctului lui Lenin însărcinat cu securitatea palatului, aurcat la tribună şi a cerut preşedintelui, socialist-revoluţionarul Viktor Cernov, să suspende şedinţa, pe motiv căgărzile erau obosite. Din ce în ce mai mulţi soldaţi apăreauîn sală, afişând un aer ameninţător. Cernov a reuşit săprelungească lucrările pentru încă două ore, apoi (erau orele6 dimineaţa, în zorii zilei de 6 ianuarie) le-a suspendat pînăîn după-amiaza aceleiaşi zile, la orele 17:00. A doua şedinţănu avea să mai aibă loc niciodată, fiindcă în cursul dimineţiiIakov Sverdlov, preşedinte al CCE-ului şi mîna dreaptă a luiLenin, a dizolvat în mod oficial Adunarea.

Dizolvarea Adunării Constituante a fost întîmpinată cu oindiferenţă surprinzătoare. După un an de cvasi anarhie, ruşiierau epuizaţi; tânjeau după linişte şi ordine, oricare ar fifost preţul. Bolşevicii mizaseră pe această stare de spirit apopulaţiei şi s-au dovedit câştigători. După 5 ianuarie,nimeni nu îşi mai putea face iluzii că oamenii lui Leninputeau fi convinşi să renunţe la putere.

Unul din rezultatele imediate ale dizolvării Constituantei afost încetarea boicotului organizat de funcţionariiadministraţiei şi angajaţii instituţiilor publice, greviştiişi-au reluat lucrul, unii împinşi de nevoia de bani, alţiiavând credinţa că ar fi putut influenţa în bine lucrurile, dininterior.

Începînd cu primăvara lui 1918, bolşevicii au recurs laforţă din ce în ce mai des, fiindcă pierduseră chiar şisprijinul soldaţilor şi muncitorilor care în toamna precedentăfuseseră de partea lor. La alegerile pentru soviete au avutrezultate slabe; menşevicii şi socialist-revoluţionarii i-auînfrînt în multe dintre oraşele mari. Noul regim a rezolvatacest „neajuns" pe două căi: a anulat dreptul menşevicilor şisocialist-revoluţionarilor de a candida în alegerile pentrusoviete, după care a forţat ţinerea repetată de alegeri, pânăcând a obţinut majoritatea dorită.Era sfârşitul autonomiei sovietelor, al dreptului

muncitorilor de a avea proprii reprezentanţi şi al ultimelorrămăşiţe ale sistemului multipartit. Măsurile luate în iunie-iulie 1918 puneau ultima piatră la temelia dictaturiipartidului unic.

Capitolul VIII: Internaţionalizarea Revoluţiei

Tratatul de la Brest-Litovsk

Principala preocupare a bolşevicilor după octombrie 1917era să îşi consolideze puterea la Petrograd şi apoi să extindăcît mai rapid cu putinţă revoluţia în Rusia şi pe întregulglob. Raţionamentul lui Lenin era că guvernul nu puteasupravieţui dacă nu obţinea armistiţiul. Ca şi înainte depuciul din octombrie, era neliniştit de atitudinea trupelor.Încheierea unei păci cu Germania imperialistă ar fi echivalatcu trădarea mişcării socialiste internaţionale şi, deci, a

propriei cauze. Rusia trebuia să continue războiul, pentru acrea condiţiile declanşării revoluţiei şi în Germania. Leninnu era de acord cu acest punct de vedere.Troţki şi NikolaiBuharin, principalii adversari ai lui Lenin în aceastăprivinţă, susţineau că acesta se autoiluziona: PuterileCentrale nu aveau să dea niciodată răgaz noului regim să seconsolideze; dimpotrivă, pacea ar fi servit la consolidareapoziţiei Puterilor Centrale. Germanii nu au decît să invadezeRusia, spuneau ei. Nu ar face astfel decît să ridice masele şisă provoace în rîndul lor un val de entuziasm revoluţionar.

In iarna 1917-1918, această controversă ajunsese să divizezeînsuşi nucleul conducător al Partidului Bolşevic: Lenin seafla cel mai adesea în minoritate, uneori chiar singur.

Bolşevicii nu puteau şi nu vroiau să recunoască principiilediplomatice şi de drept internaţional pe care Europa şi lefixase de-a lungul ultimilor 400 de ani. Respingeau mai alesideea că un stat respectă suveranitatea altor state şiîntreţine relaţii cu ele numai la nivelul guvernelor. Pentrucă trebuiau să întreţină relaţii cu statele „burgheze", fie şinumai pentru a contracara acţiunile dirijate de acesteaîmpotriva lor, se vedeau nevoiţi să ducă o politică externădublă. La nivelul statului, menţineau relaţii externe corectedin punct de vedere formal, respectînd standardele diplomaticeacceptate. La nivelul partidului, duceau o politică externăcel puţin neortodoxă, trecînd peste guverne şi adresîndu-sedirect cetăţenilor altor state, cu lozinci incitatoare.

Decretul asupra păcii (menţionat în capitolul anterior) afost transmis la 9 noiembrie Aliaţilor, care l-au respins cape o stratagemă propagandistică. Ca urmare, Troţki a notificatPuterilor Centrale disponibilitatea Rusiei de a începenegocieri de pace.

In relaţiile ei cu Rusia Sovietică, Germania avea aparenttoate atuurile, fiindcă dispunea de un guvern puternic şi de oarmată extraordinar de bine îngrijită, în timp ce Rusia eralipsită de amîndouă aceste elemente. Germanii erau însădezavantajaţi de ignoranţa în ceea ce priveşte bolşevicii, pecare îi considerau o adunătură de utopişti ponosiţi, lipsiţide simţul realităţii. Bolşevicii în schimb cunoşteau foartemulte despre casa conducătoare germană, fiindcă trăiseră ani

îndelungaţi în Austria, familiarizîndu-se cu realităţile eiinterne. Germanii şi austriecii au acceptat cu promptitudine

propunerea rusească de armistiţiu, convinşi că vor urmaimediat convorbiri de pace. La 18 noiembrie 1917, o delegaţierusă condusă de Adolf Iofle, fost menşevic şi prieten al luiTroţki, a plecat la Brest-Litovsk, unde se afla cartierulgeneral al înaltului comandament german de pe frontul de est.Delegaţia germană îl avea în frunte pe von Kuhlmann, fostulministru de externe, care jucase un rol cheie în aranjamentulprivitor la tranzitarea lui Lenin prin Germania, în momentulpărăsirii Elveţiei. De îndată ce armistiţiul a fost încheiatşi luptele au încetat, ruşii au declanşat o viguroasă campaniepropagandistică destinată trupelor germane de pe frontul deest, prin care acestea erau incitate împotriva propriuluiguvern şi îndemnate să fraternizeze cu fostul inamic

Campania s-a dovedii destul de eficientă, la sfîrşitul luiianuarie 1918 izbucnind într-un număr de oraşe germane greveale muncitorilor, care cereau încheierea imediată a păcii,fără anexiuni teritoriale şi fără despăgubiri de război.

Fără a cere consimţămîntul Rusiei, Germania a recunoscut înmod unilateral suveranitatea Ucrainei, ca un prim pas spresemnarea unei păci separate cu aceasta. Vizibil şocat, Troţki,care îl înlocuise pe Ioffe în frun tea delegaţiei ruse, aveasă protesteze însă fără nici un rezultat.

Şocul lui a fost şi mai mare în momentul în care germanii auprezentat la negocieri o hartă cu frontiera revizuită dintrecele două ţări. Buharin a cerut sistarea negocierilor pentru aprovoca o revoltă populară împotriva imperialiştilor. Troţki,situându-se pe o poziţie asemănătoare, a lansat sloganul „nicipace, nici război", prin care sugera sistarea convorbirilor şideclararea unilaterală de către Rusia a încheieriiostilităţilor.

Lenin, sprijinit de Kamenev, Zinoviev şi Stalin, acalificat drept utopice toate aceste strategii. Rusia nudispunea de o armată capabilă să îi oprească pe germani, încazul în care aceştia ar fi hotărît să ocupe Petrograd-ul şiMoscova şi să răstoarne astfel guvernul bolşevic. A pledat de

aceea pentru acceptarea unei păci, oricît de umilitoare,considerînd-o absolut vitală pentru supravieţuirea noului regim.Lenin a suferit o înfrîngere la limită. Troţki a primitdirective să se întoarcă la Brest şi să-şi continue tactica„nici pace, nici război”, încereînd să prelungeascănegocierile cît mai mult, în speranţa că în Germania avea săizbucnească în curînd o revoluţie.

Ruşii au fost informaţi că armata germană avea să încetezestarea de armistiţiu şi să redeschidă operaţiunile militareîmpotriva lor în ziua de 17 februarie la amiază.

Informaţiile despre proiectata ofensivă germană au ajuns laPetrograd în după-amiaza zilei de 17 februarie. La o şedinţă aComitetului Central, Lenin şi-a reluat pledoaria în favoarearevenirii la masa negocierilor şi a unei capitulări imediate,dar a fost din nou înfrînt cu o marjă de un vot. Majoritateaconducătorilor bolşevici vroiau să aştepte reacţia germanilor:dacă aceştia aveau să-şi pună în practică ameninţările, fărăca totuşi în Germania şi Austria să izbucnească o revoluţie,ar fi fost destul timp să se accepte inevitabilul

Ultimul atu al lui Lenin în această criză pe care oprevăzuse fără a o putea împiedica, erau Aliaţii. Aceştia nuaveau decît o singură preocupare în legătură cu Rusia: să ofacă să rămînă în război. Nici îndemnurile la fraternizare,nici apelurile subversive adresate muncitorilor nu îiîngrijorau, fiindcă acestea nu găsiseră ecou în ţările lor.Atitudinea Aliaţilor era lipsită de ambiguitate: regimulbolşevic le era duşman dacă încheia pace cu Puterile Centraleşi prieten dacă continuau războiul. Kamenev a plecat la Paris,pentru a prelua postul de reprezentant diplomatic al Rusiei.

Fie pentru că erau la curent cu aceste negocieri, fie dintr-o simplă coincidenţă, germanii au trimis mult-aşteptatulrăspuns la propunerile ruse chiar în ziua în care Sovnarkom-ulvota în favoarea cererii de ajutor adresate Aliaţilor. Aşa cumavertizase Lenin, pretenţiile lor crescuseră, incluzând acumdespăgubiri şi o serie de concesii economice. Nota lor avea uncaracter ultimativ, cerînd un răspuns în termen de patruzecişi opt de ore, după care, în cel mult şaptezeci şi două deore, urma să fie semnat un tratat.

Neavînd încredere că Germania avea să-şi opreascăagresiunea, chiar şi după acceptarea necondiţionată atermenilor ultimatumului, Lenin a considerat prudent sătransfere capitala de la Petrograd la Moscova. Transferareapersonalului din administraţie a avut loc în cursul primeijumătăţi a lunii martie. Lenin însuşi a părăsit pe ascunsPetrograd-ul în noaptea de 10 spre 11 martie, cu un tren păzitde gărzi letoneTermenii Tratatului de la Brest-Litovsk, semnat de ruşi la 3

martie, erau extrem de împovărători. Ei ne dau o idee desprece ar fi putut însemna pentru Aliaţi pierderea războiului.Rusia era obligată la concesii teritoriale majore, pierzîndtoate provinciile vestice pe care le cucerise începînd cumijlocul secolului al XVII-lea. Erau cedate Polonia, Finlanda,Ucraina, Lituania, Letonia, Estonia şi Transcaucazia, care senumărau printre cele mai populate şi mai bogate regiuni aleImperiului Rus, adăpostind 26 la sută din populaţia acestuia,28 la sută din instalaţiile industriale şi trei sferturi dinrezervele de cărbune şi minereu de fier. Un procent de 37 lasută din producţia de cereale a ţării provenea din acesteprovincii. în plus. Rusiei i se impuneau concesii economiceimportante, prin care cetăţenii Puterilor Centrale caredeţineau proprietăţi în Rusia ieşeau de sub inci denţaoricăror decrete de naţionalizare. în fine, forţele armateruse trebuiau demobilizate.

Una din consecinţele Tratatului de la Brest-Litovsk a fostretragerea din Sovnarkom a socialist-revoluţionarilor destînga, care se opuseseră cu vehemenţă încheierii înţelegeriiCu toate acestea, la două zile după capitularea Germaniei,

bolşevicii au denunţat Tratatul de la Brest-Litovsk, iarcredibilitatea lui Lenin în rândul partidului a atins cotefără precedent. Nimic din ceea ce făcuse pînă atunci nu acontribuit mai mult la reputaţia lui de infailibilitate; deacum imbatabil, Lenin nu s-a mai văzut pus niciodată însituaţia să ameninţe cu demisia pentru a obţine câştig decauză.

Şi totuşi, nimic nu pare să indice că insistenţa cu careLenin a cerut colegilor lui să accepte ultimatul german ar fiprovenit din faptul că prevăzuse înfrîngerea Germaniei.

Istoria ne învaţă — argumenta Lenin necesitatea ratificăriiTratatului de la Brest-Litovsk — că pacea nu este decît „unmoment de respiro între două războaie". Atîta vreme cît maiexistă capitalism, afirma el în mai 1918, toate acordurileinternaţionale nu sînt decît simple „petice de hîrtie". Chiarşi în timp de aşa-zisă pace, lupta trebuie continuată prinmijloace subterane, pentru a submina guvernele capitaliste.După semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk avea să iasă la

iveală un alt principiu fundamental al politicii externebolşevice: acela că pro movarea intereselor statului bolşevicîn afară (ca şi în interior) trebuia să se bazeze pe aplicareadictonului „dezbină şi stăpîneşte".

Implicarea străină

Nici una din marile puteri nu era interesată în răsturnarearegimului bolşevic. Germanii, din motive pe care le-am expusdeja, l-au sprijinit prin nenumărate mijloacele, salvându-1 dela prăbuşire în cîteva rînduri. Aliaţii l-au susţinut iniţialşi, cînd eforturile lor s-au dovedit inutile, s-au străduit săajute frontul de est cu toate forţele pe care le-au pututmobiliza. Englezii au fost singurii care s-au implicat activ în

sprijinirea adversarilorregimului Bolşevic, dar au făcut-o fără prea multă convingereşi doar lainsistenţele unui singur om, Winston Churchill. Eforturile lor în au fost fluctuante, fiindcă în Occidentul

epuizat de război partizanii compromisului erau mult mainumeroşi decît cei ai intervenţiei. Până la jumătatea anilor20, majoritatea statelor europene încheiaseră o pace curegimul bolşevic.

Aliaţii, care îşi pierduseră orice speranţă că Sovietele vorcolabora cu ei împotriva Germaniei, au decis debarcarea unorforţe simbolice pe teritoriul Rusiei. Prima debarcare a avutloc la Murmansk, în martie 1918, la cererea sovietului localşi cu aprobarea Moscovei. În aprilie, japonezii au trimis uncontingent la Vladivostok, sub pretextul de a întări prezenţainteraliată de acolo, în realitate însă cu intenţia de astabili un cap de pod în Extremul Orient rus, în vederea unei

viitoare anexări. Moscova urmărea aceste mişcări aleAliaţilor, mai ales iniţiativele japonezilor, cu o îngrijorarecrescândă. Sub impresia succeselor repurtate de germani înFranţa în timpul ofensivei din primăvară, guvernul rus a optatpentru apropierea de Germania.Rusia şi Germania fac schimb de ambasadori, trimis la

Berlin, Ioffe s-a instalat în fosta ambasadă imperială, pecare germanii o menţinuseră în perfectă stare după închidereaei la începutul războiului. Reprezentanţa diplomatică rusă nuera o simplă ambasadă, ci un avanpost revoluţionar în inimateritoriului inamic. Ioffe a reuşit să-şi ducă la îndepliniretoate aceste obiective graţie proiecţiei Ministerului germande externe, care considera că nici un preţ nu era prea marepentru a-i ajuta pe bolşevici să supravieţuiască. Celor carese plîngeau de propaganda subversivă a ruşilor, Ioffe lerăspundea că „este vorba de acţiuni ale Partidului ComunistRus, fără nici o legătură cu guvernul”. În acelaşi timp, Ioffea stabilit relaţii strînse cu elementele radicale cele maiextremiste din Germania, prevalându-se de imunitateadiplomatică pentru a ajuta la răspândirea propagandeirevoluţionare In timp ce desfăşurau în străinătate acţiunisubversive de genul celui de mai sus, bolşevicii erau eiînşişi ameninţaţi acasă de o subversiune internă.După semnarea Tratatului de l.i Brest-Litovsk, cehii şi

slovacii au dorit să părăsească Rusia cît mai repede, temându-se că vor fi capturaţi de germani sau austrieci şi împuşcaţica dezertori. Moscova şi-a dat acordul şi, în martie 1918,contingentele de prizonieri care alcătuiau LegiuneaCehoslovacă au început să se îmbarce în trenuri cu destinaţiaVladivostok, de unde urmau să plece spre Franţa la bordul unornave. Troţki, numit de curînd comisar pentru problemele derăzboi şi dornic să îşi facă simţită autoritatea, a ordonatLegiunii Cehoslovace să predea armele şi să îşi întrerupăevacuarea; prizonierii aveau de ales între a se înrola înArmata Roşie şi a intra în batalioane de muncă. Convinşi că bolşevicii acţionau la pasiunile Berlinului şi

că intenţionau să îi predea germanilor, cehii şi slovacii auluat sub control calea ferată transsiberiană, pentru a-şiasigura drumul neîngrădit spre Vladivostok. La sfîrşitul luimai şi începutul lui iunie, Legiunea a ocupat un număr deoraşe importante situate de-a lungul căii ferate.

La 29 mai 1918 — la o săptămînă după revolta LegiuniiCehoslovace — Moscova a anunţat o mobilizare generală amuncitorilor şi minerilor. Toţi muncitorii şi ţăranii auprimit ordin să se prezinte spre a fi luaţi în evidenţă. Luaastfel naştere Armata Roşie. Organizată cu sprijinul unorofiţeri de carieră şi condusă apoi aproape exclusiv de cătreei, noua armată era, din punct de vedere al structurilor şi aldisciplinei, o copie a vechii armate imperiale. Deocamdatăînsă Armata Roşie nu era decît în stadiu embrionar si soartaRusiei Sovietice se afla în mare parte în mâinile celor dinafară, mai ales ale Germaniei imperiale. Exista convingerea larg răspîndită că germanii ar fi putut,

dacă vroiau, să îi înlăture oricînd pe bolşevici de la putere;Troţki însuşi recunoştea acest lucru. În vara anului 1918, supravieţuirea regimului a depins de

Germania, mai precis de voinţa lui Wilhelm al II-lea:socialist-revoluţionarii de stînga credeau că asasinareaambasadorului la Moscova ar fi determinat Germania să declarerăzboi Rusiei Sovietice, obligându-i astfel pe bolşevici sărevină pe drumul revoluţiei La 6 iulie, cu sprijinul unorcomplici din Ceka, doi socialist-revoluţionari de stînga aupătruns în clădirea ambasadei germane, sub pretext că erautrimişi de guvern. Cei doi l-au împuşcat pe Mirbach şi aufugit, lăsând la locul faptei documentele false fabricate deCeka pe baza cărora reuşiseră să intre în ambasadă

Lenin, care avea toate motivele să creadă că fusese trădatde propia poliţie secretă, a ordonat ca Ceka să fiedesfiinţată. Ordinul a fost revocat ulterior. Pentru a-ilinişti pe germani, guvernul a anunţat ca 200 dintre ceiarestaţi în urma asasinării ambasadorului, inclusivSpiridonova, liderul lor, fuseseră împuşcaţi. În realitatebolşevicii îi trataseră cu o clemenţă deosebită.

Atmosfera la Kremlin era deja destul de sumbră, cînd, la1 august, s-a aflat că forţă navală britanică apăruse înlargul coastei Arhanghelsk-ului, debarcând soldaţi. Pestejumătate din ei erau americani, trimişi de preşedintele Wilsondupă multe şovăieli şi la presiunile Marii Britanii, pentru a-i ajuta la evacuarea Legiunii Cehoslovace pe ruta cea maiscurtă. Kremlin-ul şi-a pierdut capul şi s-a aruncat înbraţele germanilor.

La 27 august, cele două ţări au semnat un tratatadiţional, în care erau dezvoltate prevederile de ordin

economic ale Tratatului de la Brest-Litovsk. Rusia Sovieticăse angaja să plătească Germaniei despăgubiri însemnate, pentrupierderile suferite ca urmare a măsurilor luate împotrivaresortisanţilor ei atît de guvernul ţarist cît şi de celsovietic, ca şi costul întreţinerii prizonierilor de războiruşi.

Aşa cum avea să se laude nun tîrziu, acţiunile ambasadeiruse luat treptat forma unor pregătiri revoluţionare decisiveîn vederea declanşării revoltei armate.

Ministerul de externe german considera însă că ingerinţeleruseşti în Germania depăşiseră deja orice măsură şi, laînceputul lunii noiembrie, a ordonat închiderea ambasadeisovietice. Înainte de plecare, Ioffe a predat unui membru alPartidului Social-Democrat Independent German, practic unadept al misiunii sovietice, 500 000 de mărci şi 150 000 deruble, ca supliment la cele 10 milioane de ruble care fuseserădeja cheltuite „în interesul revoluţiei germane".La 13 noiembrie, două zile după intrarea în vigoare a

armistiţiului pe frontul de vest, Moscova a denunţat în modunilateral Tratatul de la Htest-Litovsk, ca şi tratatuladiţional. în cadrul înţelegerilor de pace de la Versailles,Germania avea să fie la rîndul ei obligată de aliaţi sădenunţe Tratatul de la Brest-Litovsk.

Încă de la declanşarea Revoluţiei din Februarie, evoluţia eis-a internaţionalizat, din două motive:- Rusia fusese unul din teatrele de luptă cele mai

importante. Ieşirea el unilaterală din război a afectatinterese vitale ale ambelor tabere beligerante. De aceea,atâta vreme cât au continuat ostilităţile, nici una dintrepărţi nu a putut ignora ceea ce se întîmpla în Rusia

- Luînd în considerare toate aceste elemente, nu se poatesusţine în serios că puterile străine au „intervenit" înRusia în 1917-1918 cu scopul de a răsturna guvernulbolşevic. Ele au intervenit mai întîi de toate pentru aînclina balanţa raportului de forţe pe frontul de vest înfavoarea lor, încercând să relanseze luptele în Rusia(cazul aliaţilor), fie străduindu-se să le pună capăt(cazul Puterilor Centrale).

Şocul lui a fost şi mai mare în momentul în care germanii auprezentat la negocieri o hartă cu frontiera revizuită dintre

cele două ţări. Buharin a cerut sistarea negocierilor pentru aprovoca o revoltă populară împotriva imperialiştilor. Troţki,situându-se pe o poziţie asemănătoare, a lansat sloganul „nicipace, nici război", prin care sugera sistarea convorbirilor şideclararea unilaterală de către Rusia a încheieriiostilităţilor.

Lenin, sprijinit de Kamenev, Zinoviev şi Stalin, acalificat drept utopice toate aceste strategii. Rusia nudispunea de o armată capabilă să îi oprească pe germani, încazul în care aceştia ar fi hotărît să ocupe Petrograd-ul şiMoscova şi să răstoarne astfel guvernul bolşevic. A pledat deaceea pentru acceptarea unei păci, oricît de umilitoare,considerînd-o absolut vitală pentru supravieţuirea noului regim.Lenin a suferit o înfrîngere la limită. Troţki a primitdirective să se întoarcă la Brest şi să-şi continue tactica„nici pace, nici război”, încereînd să prelungeascănegocierile cît mai mult, în speranţa că în Germania avea săizbucnească în curînd o revoluţie.

Ruşii au fost informaţi că armata germană avea să încetezestarea de armistiţiu şi să redeschidă operaţiunile militareîmpotriva lor în ziua de 17 februarie la amiază.

Informaţiile despre proiectata ofensivă germană au ajuns laPetrograd în după-amiaza zilei de 17 februarie. La o şedinţă aComitetului Central, Lenin şi-a reluat pledoaria în favoarearevenirii la masa negocierilor şi a unei capitulări imediate,dar a fost din nou înfrînt cu o marjă de un vot. Majoritateaconducătorilor bolşevici vroiau să aştepte reacţia germanilor:dacă aceştia aveau să-şi pună în practică ameninţările, fărăca totuşi în Germania şi Austria să izbucnească o revoluţie,ar fi fost destul timp să se accepte inevitabilul

Ultimul atu al lui Lenin în această criză pe care oprevăzuse fără a o putea împiedica, erau Aliaţii. Aceştia nuaveau decît o singură preocupare în legătură cu Rusia: să ofacă să rămînă în război. Nici îndemnurile la fraternizare,nici apelurile subversive adresate muncitorilor nu îiîngrijorau, fiindcă acestea nu găsiseră ecou în ţările lor.Atitudinea Aliaţilor era lipsită de ambiguitate: regimulbolşevic le era duşman dacă încheia pace cu Puterile Centraleşi prieten dacă continuau războiul. Kamenev a plecat la Paris,pentru a prelua postul de reprezentant diplomatic al Rusiei.

Fie pentru că erau la curent cu aceste negocieri, fie dintr-o simplă coincidenţă, germanii au trimis mult-aşteptatulrăspuns la propunerile ruse chiar în ziua în care Sovnarkom-ulvota în favoarea cererii de ajutor adresate Aliaţilor. Aşa cumavertizase Lenin, pretenţiile lor crescuseră, incluzând acumdespăgubiri şi o serie de concesii economice. Nota lor avea uncaracter ultimativ, cerînd un răspuns în termen de patruzecişi opt de ore, după care, în cel mult şaptezeci şi două deore, urma să fie semnat un tratat.

Neavînd încredere că Germania avea să-şi opreascăagresiunea, chiar şi după acceptarea necondiţionată atermenilor ultimatumului, Lenin a considerat prudent sătransfere capitala de la Petrograd la Moscova. Transferareapersonalului din administraţie a avut loc în cursul primeijumătăţi a lunii martie. Lenin însuşi a părăsit pe ascunsPetrograd-ul în noaptea de 10 spre 11 martie, cu un tren păzitde gărzi letoneTermenii Tratatului de la Brest-Litovsk, semnat de ruşi la 3

martie, erau extrem de împovărători. Ei ne dau o idee desprece ar fi putut însemna pentru Aliaţi pierderea războiului.Rusia era obligată la concesii teritoriale majore, pierzîndtoate provinciile vestice pe care le cucerise începînd cumijlocul secolului al XVII-lea. Erau cedate Polonia, Finlanda,Ucraina, Lituania, Letonia, Estonia şi Transcaucazia, care senumărau printre cele mai populate şi mai bogate regiuni aleImperiului Rus, adăpostind 26 la sută din populaţia acestuia,28 la sută din instalaţiile industriale şi trei sferturi dinrezervele de cărbune şi minereu de fier. Un procent de 37 lasută din producţia de cereale a ţării provenea din acesteprovincii. în plus. Rusiei i se impuneau concesii economiceimportante, prin care cetăţenii Puterilor Centrale caredeţineau proprietăţi în Rusia ieşeau de sub inci denţaoricăror decrete de naţionalizare. în fine, forţele armateruse trebuiau demobilizate.

Una din consecinţele Tratatului de la Brest-Litovsk a fostretragerea din Sovnarkom a socialist-revoluţionarilor destînga, care se opuseseră cu vehemenţă încheierii înţelegeriiCu toate acestea, la două zile după capitularea Germaniei,

bolşevicii au denunţat Tratatul de la Brest-Litovsk, iarcredibilitatea lui Lenin în rândul partidului a atins cotefără precedent. Nimic din ceea ce făcuse pînă atunci nu a

contribuit mai mult la reputaţia lui de infailibilitate; deacum imbatabil, Lenin nu s-a mai văzut pus niciodată însituaţia să ameninţe cu demisia pentru a obţine câştig decauză.

Şi totuşi, nimic nu pare să indice că insistenţa cu careLenin a cerut colegilor lui să accepte ultimatul german ar fiprovenit din faptul că prevăzuse înfrîngerea Germaniei.

Istoria ne învaţă — argumenta Lenin necesitatea ratificăriiTratatului de la Brest-Litovsk — că pacea nu este decît „unmoment de respiro între două războaie". Atîta vreme cît maiexistă capitalism, afirma el în mai 1918, toate acordurileinternaţionale nu sînt decît simple „petice de hîrtie". Chiarşi în timp de aşa-zisă pace, lupta trebuie continuată prinmijloace subterane, pentru a submina guvernele capitaliste.După semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk avea să iasă la

iveală un alt principiu fundamental al politicii externebolşevice: acela că pro movarea intereselor statului bolşevicîn afară (ca şi în interior) trebuia să se bazeze pe aplicareadictonului „dezbină şi stăpîneşte".

Implicarea străină

Nici una din marile puteri nu era interesată în răsturnarearegimului bolşevic. Germanii, din motive pe care le-am expusdeja, l-au sprijinit prin nenumărate mijloacele, salvându-1 dela prăbuşire în cîteva rînduri. Aliaţii l-au susţinut iniţialşi, cînd eforturile lor s-au dovedit inutile, s-au străduit săajute frontul de est cu toate forţele pe care le-au pututmobiliza. Englezii au fost singurii care s-au implicat activ în

sprijinirea adversarilorregimului Bolşevic, dar au făcut-o fără prea multă convingereşi doar lainsistenţele unui singur om, Winston Churchill. Eforturile lor în au fost fluctuante, fiindcă în Occidentul

epuizat de război partizanii compromisului erau mult mainumeroşi decît cei ai intervenţiei. Până la jumătatea anilor20, majoritatea statelor europene încheiaseră o pace curegimul bolşevic.

Aliaţii, care îşi pierduseră orice speranţă că Sovietele vorcolabora cu ei împotriva Germaniei, au decis debarcarea unorforţe simbolice pe teritoriul Rusiei. Prima debarcare a avutloc la Murmansk, în martie 1918, la cererea sovietului localşi cu aprobarea Moscovei. În aprilie, japonezii au trimis uncontingent la Vladivostok, sub pretextul de a întări prezenţainteraliată de acolo, în realitate însă cu intenţia de astabili un cap de pod în Extremul Orient rus, în vederea uneiviitoare anexări. Moscova urmărea aceste mişcări aleAliaţilor, mai ales iniţiativele japonezilor, cu o îngrijorarecrescândă. Sub impresia succeselor repurtate de germani înFranţa în timpul ofensivei din primăvară, guvernul rus a optatpentru apropierea de Germania.Rusia şi Germania fac schimb de ambasadori, trimis la

Berlin, Ioffe s-a instalat în fosta ambasadă imperială, pecare germanii o menţinuseră în perfectă stare după închidereaei la începutul războiului. Reprezentanţa diplomatică rusă nuera o simplă ambasadă, ci un avanpost revoluţionar în inimateritoriului inamic. Ioffe a reuşit să-şi ducă la îndepliniretoate aceste obiective graţie proiecţiei Ministerului germande externe, care considera că nici un preţ nu era prea marepentru a-i ajuta pe bolşevici să supravieţuiască. Celor carese plîngeau de propaganda subversivă a ruşilor, Ioffe lerăspundea că „este vorba de acţiuni ale Partidului ComunistRus, fără nici o legătură cu guvernul”. În acelaşi timp, Ioffea stabilit relaţii strînse cu elementele radicale cele maiextremiste din Germania, prevalându-se de imunitateadiplomatică pentru a ajuta la răspândirea propagandeirevoluţionare In timp ce desfăşurau în străinătate acţiunisubversive de genul celui de mai sus, bolşevicii erau eiînşişi ameninţaţi acasă de o subversiune internă.După semnarea Tratatului de l.i Brest-Litovsk, cehii şi

slovacii au dorit să părăsească Rusia cît mai repede, temându-se că vor fi capturaţi de germani sau austrieci şi împuşcaţica dezertori. Moscova şi-a dat acordul şi, în martie 1918,contingentele de prizonieri care alcătuiau LegiuneaCehoslovacă au început să se îmbarce în trenuri cu destinaţiaVladivostok, de unde urmau să plece spre Franţa la bordul unornave. Troţki, numit de curînd comisar pentru problemele derăzboi şi dornic să îşi facă simţită autoritatea, a ordonatLegiunii Cehoslovace să predea armele şi să îşi întrerupă

evacuarea; prizonierii aveau de ales între a se înrola înArmata Roşie şi a intra în batalioane de muncă. Convinşi că bolşevicii acţionau la pasiunile Berlinului şi

că intenţionau să îi predea germanilor, cehii şi slovacii auluat sub control calea ferată transsiberiană, pentru a-şiasigura drumul neîngrădit spre Vladivostok. La sfîrşitul luimai şi începutul lui iunie, Legiunea a ocupat un număr deoraşe importante situate de-a lungul căii ferate. La 29 mai 1918 — la o săptămînă după revolta Legiunii

Cehoslovace — Moscova a anunţat o mobilizare generală amuncitorilor şi minerilor. Toţi muncitorii şi ţăranii auprimit ordin să se prezinte spre a fi luaţi în evidenţă. Luaastfel naştere Armata Roşie. Organizată cu sprijinul unorofiţeri de carieră şi condusă apoi aproape exclusiv de cătreei, noua armată era, din punct de vedere al structurilor şi aldisciplinei, o copie a vechii armate imperiale. Deocamdatăînsă Armata Roşie nu era decît în stadiu embrionar si soartaRusiei Sovietice se afla în mare parte în mâinile celor dinafară, mai ales ale Germaniei imperiale. Exista convingerea larg răspîndită că germanii ar fi putut,

dacă vroiau, să îi înlăture oricînd pe bolşevici de la putere;Troţki însuşi recunoştea acest lucru. În vara anului 1918, supravieţuirea regimului a depins de

Germania, mai precis de voinţa lui Wilhelm al II-lea:socialist-revoluţionarii de stînga credeau că asasinareaambasadorului la Moscova ar fi determinat Germania să declarerăzboi Rusiei Sovietice, obligându-i astfel pe bolşevici sărevină pe drumul revoluţiei La 6 iulie, cu sprijinul unorcomplici din Ceka, doi socialist-revoluţionari de stînga aupătruns în clădirea ambasadei germane, sub pretext că erautrimişi de guvern. Cei doi l-au împuşcat pe Mirbach şi aufugit, lăsând la locul faptei documentele false fabricate deCeka pe baza cărora reuşiseră să intre în ambasadă

Lenin, care avea toate motivele să creadă că fusese trădatde propia poliţie secretă, a ordonat ca Ceka să fiedesfiinţată. Ordinul a fost revocat ulterior. Pentru a-ilinişti pe germani, guvernul a anunţat ca 200 dintre ceiarestaţi în urma asasinării ambasadorului, inclusivSpiridonova, liderul lor, fuseseră împuşcaţi. În realitatebolşevicii îi trataseră cu o clemenţă deosebită.

Atmosfera la Kremlin era deja destul de sumbră, cînd, la1 august, s-a aflat că forţă navală britanică apăruse în

largul coastei Arhanghelsk-ului, debarcând soldaţi. Pestejumătate din ei erau americani, trimişi de preşedintele Wilsondupă multe şovăieli şi la presiunile Marii Britanii, pentru a-i ajuta la evacuarea Legiunii Cehoslovace pe ruta cea maiscurtă. Kremlin-ul şi-a pierdut capul şi s-a aruncat înbraţele germanilor.

La 27 august, cele două ţări au semnat un tratatadiţional, în care erau dezvoltate prevederile de ordineconomic ale Tratatului de la Brest-Litovsk. Rusia Sovieticăse angaja să plătească Germaniei despăgubiri însemnate, pentrupierderile suferite ca urmare a măsurilor luate împotrivaresortisanţilor ei atît de guvernul ţarist cît şi de celsovietic, ca şi costul întreţinerii prizonierilor de războiruşi.

Aşa cum avea să se laude nun tîrziu, acţiunile ambasadeiruse luat treptat forma unor pregătiri revoluţionare decisiveîn vederea declanşării revoltei armate.

Ministerul de externe german considera însă că ingerinţeleruseşti în Germania depăşiseră deja orice măsură şi, laînceputul lunii noiembrie, a ordonat închiderea ambasadeisovietice. Înainte de plecare, Ioffe a predat unui membru alPartidului Social-Democrat Independent German, practic unadept al misiunii sovietice, 500 000 de mărci şi 150 000 deruble, ca supliment la cele 10 milioane de ruble care fuseserădeja cheltuite „în interesul revoluţiei germane".La 13 noiembrie, două zile după intrarea în vigoare a

armistiţiului pe frontul de vest, Moscova a denunţat în modunilateral Tratatul de la Htest-Litovsk, ca şi tratatuladiţional. în cadrul înţelegerilor de pace de la Versailles,Germania avea să fie la rîndul ei obligată de aliaţi sădenunţe Tratatul de la Brest-Litovsk.

Încă de la declanşarea Revoluţiei din Februarie, evoluţia eis-a internaţionalizat, din două motive:- Rusia fusese unul din teatrele de luptă cele mai

importante. Ieşirea el unilaterală din război a afectatinterese vitale ale ambelor tabere beligerante. De aceea,atâta vreme cât au continuat ostilităţile, nici una dintrepărţi nu a putut ignora ceea ce se întîmpla în Rusia

- Luînd în considerare toate aceste elemente, nu se poatesusţine în serios că puterile străine au „intervenit" înRusia în 1917-1918 cu scopul de a răsturna guvernul

bolşevic. Ele au intervenit mai întîi de toate pentru aînclina balanţa raportului de forţe pe frontul de vest înfavoarea lor, încercând să relanseze luptele în Rusia(cazul aliaţilor), fie străduindu-se să le pună capăt(cazul Puterilor Centrale).

Capitolul IX - Comunismul de război

Reprezintă politica economică aplicată de către bolşeviciîntre anii 1918-1921. Expresia a fost inventată în 1921reprezentând măsurile de urgenţă impuse de războiul civil.

A ajuns la apogeu în ianuarie 1920-1921 când războiulrece se terminase, a fost marcat de o serie de măsuri radicalemenite să plaseze economia rusă, cât şi forţa de muncă,capacităţile productive şi reţeaua de distribuţie subadministrarea exclusive a statului şi a Partidului Comunist.

Principalele prevederi: Naţionalizare mijloacelor de producţie şi transport; Lichidarea comerţului privat prin naţionalizarea schimbului cu amănuntul şi a

celor en gros i înlocuirea lor cu un sistem de desfacere controlat de stat; Desfiinţarea banilor ca unitate de schimb şi contabilă în favoarea barter-ului

reglementat de stat; Administrarea economica pe baza unui plan unic; Introducerea muncii obligatorii pentru toţi cetăţenii adulţi de sex masculin, apţi

de muncă şi după nevoie pentru femei şi copii;Lenin dorea să-şi ducă la îndeplinire obiectivele

economice prin colaborarea cu mari oameni de afaceri. Planulera creare unui capitalism de stat după modelul economicgerman. Sectorul capitalist din industrie urma să rămânăintact dar trebuia să lucreze pentru stat.

Lenin se loveşte de opoziţia comuniştilor de stânga,Astfel decide adoptare comunismului de război. Bolşevicii auîncercat să desfiinţeze banii stimulând inflaţia până la unnivel care să- i facă lipsiţi de valoare. Banii urmau sădispară după colectivizarea agriculturii şi munca va ajunge săfie plătită în bunuri şi servicii. După ce au preluat Banca deStat şi Trezoreria, bolşevicii au început tipărirea debancnote în număr foarte mare, în ianuarie 1919, în Rusia seaflau 61,3 miliarde de ruble. De-a lungul anului 1919cantitatea de bani aflată în circulaţie a crescut de 4 ori.Fabricarea banilor era cea mai importantă industrie a Rusiei,

Banii de hârtie îşi pierduseră valoarea cu excepţia rublelorimperiale.

În 1921-1922 se introduce Noua Politică Economică în carebolşevicii au introdus o monedă obişnuită bazată pe etalon deaur deoarece lipsa banilor era un element indispensabilactivităţii economice. Problema cea mai gravă pe care lipsabanilor o punea economiei era reglarea plăţilor întreîntreprinderile naţionalizate.

Un alt eşec a fost planificarea economică.In 1917, Consiliul Suprem al Economiei Naţionale –

dispunea de un monopol similar celui de care partidul sebucura în politică. Avea drept rol coordonarea resurselorumane, materialului şi utilizarea lor eficienta. Totuşiagricultura, principala avuţie a ţării deşi naţionalizata eraadministrată de ţăranii – cultivator.

Consiliul Suprem al Economiei – era o birocraţie imensădeoarece era subîmpărţit în agenţii organizate pe verticală şiorientală. Dispunea în provincie de o reţea de agenţii locale; Avea angajaţi numeroşi; Semăna cu harta sistemului solar;

În 1917-1918 este introdus controlul muncitoresc prinstoparea anarhiei manageriale.

În primăvara lui 1918 Lenin şi Troţki vorbesc desprenecesitatea de a încredinţa autoritatea executivă unormanageri individuali. Muncitorii se opunea acestei schimbări,văzând în controlul muncitoresc una din marile cuceriri alerevoluţiei.

După sfârşitul Războiului Civil, guvernul a trecut pesteproteste astfel încât la sfârşitul anului 1921, 9/10 fabricisovietice aveau la conducere cadre administrative.

Nimic nu putea opri scăderea continuă a productivităţiiindustrial datorită dificultăţilor economice şi a inexistenţeiunor stimulente.

Unul dintre principiile de bază ale comunismului derăzboi era lichidarea pieţei. Comuniştii doreau să concentrezedesfacerea de mărfuri în mâinile Comisariatului pentruaprovizionare - Komprod - colecta şi distribuia produsealimentare pe care guvernul le colecta de la ţărani. Komprodavea centre de desfacere proprii. Toţi locuitorii dintr-oregiune erau obligaţi să se înscrie la comunele de consum deunde obţineau alimente şi alte produse pe baza unor cartel.

În loc să elimine piaţă, bolşevici au împărţit-o în doua.Prima parte vindea pe bază de cartela, iar cea de-a doua erasectorul privat ilegal.

În octombrie 1920, guvernul decretă gratuitateaserviciilor publice întâi pentru instituţii şi apoi şi pentrucetăţeni. În 1921 locatarii din blocurile naţionalizate erauscutiţi de plată chiriilor. Aceste scutiri au fost posibileatâta timp cât statul dispunea de bani.

Pe când sectorul privat prospera producţiile eraufurnizate de ţărani ce vindeau produsele consumatorilor.Guvernul nu a avut altă soluţie decât să accept piaţa neagă ptcă altfel ar fi lăsat înfometată întreaga populaţie urbană.

În octombrie 1917 guvernul deţinea puterea la Petrogradîn numele proletariatului. Noul regim i-a lipsit pe muncitoride drepturile pe care le aveau în timpul ţarismului. Regimul aintrodus munca obligatorie pentru toată populaţia. Muncitoriişi alte categorii cu calificare tehnică erau mobilizaţi înserviciul statului. Comuniştii de stânga realizează într-untârziu că planul lor economic eşuase. În loc să ducă creştereaproductivităţii la cote înalte, comunismul de război a dus laun nivel ce punea existent rusiei în pericol.

Soluţia era colectivizarea agriculturii şi pregătirea decadre specializate din rândul muncitorilor ceea ce a dus laconstruirea cu adevărat a comunismului.

Războiul împotriva statelor

Cel mai mare paradox al revoluţiei din octombrie a fostcă viza introducerea proletariatului într-o ţară în care 80%din populaţie erau ţărani.

Deşi înainte şi după 1917 Lenin încurajase confiscareapământurilor practicate de ţărani, odată ajuns la puteredecide să împiedice transformarea ţărănimii ruse într-o forţăconservatoare. Singura cale era colectivizarea, ce transformaţăranii în angajaţii statului. Cei ce nu doreau erau integraţiforţat în ferme colective.

Lenin mai considera necesar controlul statului asupraaprovizionării de mărfuri, prin confiscarea lor de la ţăranişi aplicarea monopolului de stat asupra comerţului cu cereale.Apoi dorea să treacă la implantarea unor baze de puterecomunistă în mediul rural.

S-a declanşat în vara lui 1918, Campania împotrivaţăranilor - însemna o etapă crucială în cucerirea Rusiei decătre bolşevici.

Până în primăvara lui 1918 ţăranii îşi împărţiseră întreei întreaga suprafaţă de terenuri aflată în proprietateprivate. Au ales să îşi facă gospodarii proprii, deşi pierdeaufoarte mult teren. Creşterea preţului la producţia agricolădat războiului şi revoluţiei din februarie a făcut că ţăraniisă refuze să îşi vândă marfa, pentru a aştepta un moment maibun.

Guvernul Provizoriu a încerca obţinerea de alimenteprintr-o lege ce obliga ţăranii să îşi vândă surplusul decereale. Însă legea nu a fost adoptată şi de bolşevici.

Tot în 1918 guvernul de la Moscova a introdusrechiziţiile forţate de cereale. Erau formate bande de oameniînarmaţi ce confiscau ceea ce credeau ei că reprezintăsurplus.

Decretele agrare introduse de bolşevici în mai iunie 1918au 3 obiective: distrugerea ţăranilor implicate active în politică prinetichetarea lor de kulaci;

crearea unei reţele de soviete rurale condusă de comunişti; obţinerea unei cantităţi cât mai mari de produse agricolepentru oraşe şi pentru armată;

În urma acestora au rezultat numeroase revolte rurale, pecare într-un final bolşevicii le-au înăbuşit prin mareateroare.

Capitolul X - Teroarea Roşie

Asasinarea familiei Imperiale

Nicolae al II-lea a petrecut împreună cu familia sa 5luni în arest la domiciliu, după abolire. Temându-se de unatac al Germaniei asupra Petrogradului, Kerenski decidemutarea familiei imperial departe de capitală în Tobolsk înVestul Siberiei. După preluare puterii de către bolşevici,aceştia decid în martie 1918 să se ocupe de soarta lor,deoarece Tratatul de la Brest-Litovsk adusese un dispreţpublic şi exista teamă restaurării monarhiei.

Întâi au decis un proces public, dar în vara 1918 regimulbolşevic era deteriorat din pricina pozitiei lor instabile

Lenin se temea că Ţarul să nu fie eliberat şi transformatîntr-un simbol antibolsevic, astfel ia decizia de a îl omorâ.

CEKA a decis înscenarea unei încercări de răpire aDucelui Mihai de către monarhişti. În realitate Ducele a fostdus într-o pădure şi împuşcat. Ziarele au relatat scenariulrăpirii. Acesta avea drept scop testarea reacţiilor guvernelorstrăine şi cum acestea au întârziat să apară, s-a decisuciderea Romanovilor.

La o săptămână după uciderea Ducelui, familia imperială aprimit un mesaj, scris în realitate de către CEKA, în acereanunţau că se făceau pregătiri pentru eliberarea lor. CEKAdorea să îi facă pe Romanovi să încerce să evadeze, pentru aavea un motiv să îi împuşte, dar cum Nicolae decide să aşteptepotenţialii salvatori, CEKA decide uciderea în masă.

La 16 iulie paza prizonierilor a fost luată de către oechipă CEKA. Familia a petrecut o zi obişnuită. Iar la 01:30noapte au fost treziţi şi anunţaţi că pentru protecţia lortrebuiesc mutaţi în subsolul casei, pentru că în oraş au loctulburări. Astfel cei 7 romanovi au fost mutaţi la subsol,împreună cu toţi servitorii, medicul familiei. În urma lor aintrat un grup de paznici înarmaţi iar în câteva minute toţimembrii familiei imperiale zăceau într-o baltă de sânge.

Corpurile au fost duse în afara oraşului, stropite cu acidsulfuric şi date foc.

Teroarea în masă

- Era una dintre procedurile şi obiectivele bolşevicilor.Avea să însoţească regimul comunist de-a lungul întregii saleexistenţe.

- Însemna nu doar execuţii sumare ci şi o atmosferă deilegalitate atot stăpânitoare, în care minoritateaconducătoare avea toate drepturile. Dădea sentimentul uneitotale neputinte cetăţeanului de rând.

Lenin dirija teroarea din culise şi lua toate deciziileimportante. Primul pas în introducerea terorii l-a reprezentatdesfiinţarea legii şi înlocuirea ei cu conştiinţarevoluţionară.

Rusia sovietică era primul stat ce scotea normele dedrepturi în afară legii. Era o guvernare neîngrădită de lege.

În martie 1918 regimul a înlocuit curţile judecătoreşticu tribunale ale poporului. Acestea din urmă judecau toatedelictele în afara celor politice. Tot atunci tribunalelepoporului au fost scutite de respectare procedurilor oficiale.

Lenin observă însă faptul că noul tribunal evitafolosirea sentinţei cu moartea. Astfel începe să se bazeze pepoliţia secretă CEKA înfiinţată la 7 decembrie 1917 în maresecret şi avea rolul de a aplica politica de teroare.

CEKA însemnă Consiliul Extraordinar de Luptă ÎmpotrivaContrarevoluţionarilor şi Sabotajului. Puterea poliţieisecrete a devenit în timpul anului 1918 a devenit din ce în cemai mare. CEKA a trecut peste orice reţineri, recurgând laexecuţii sumare.

Atentatul asupra lui Lenin, cel din urmă declanşeazăteroarea roşie. În toamna lui 1918 un grup de socialiştii-revoluţionari au organizat un complot care viza asasinarea luiLenin. La 30 august Lenin a vorbit în fata muncitorilor dintr-o fabrică din Moscova. Când se pregătea să plece, o femeie l-aoprit şi a început să i se plângă de politica alimentară,chiar în acel moment s-au auzit 3 focuri de armă, Lenin fiindrănit. Avea o rană superficială la braţ şi una aproape fatalăîntre gât şi mandibula. Terorista a fost executată după ce înurma interogatoriului a rezultat ca a fost o acţiune personalăşi nu un complot.

Lenin îşi revine la începutul anului 1919. În aceeaşi zicu atentatul la Lenin, în Petrograd şeful CEKA a fostasasinat. Acest lucru duce la anunţarea a 2 decrete: 1. toţisocialişti revoluţionarii de dreapta erau arestaţi, iar dacăopuneau rezistenţă erau imediat executaţi. 2. toţi duşmanii declasa erau închişi în lagăre de concentrare.

S-a creat o psihoză criminală, teroarea roşie era denecontrolat. Comuniştii ucideau orbeşte. După câteva luni derepresiune sângeroasă comuniştii au început să renunţe.Motivul era teamă, deoarece teroare s-ar fi putut întoarceîmpotriva lor.

La începutul anilor 1920, Rusia Sovietică a devenit unadevărat stat poliţienesc. Poliţia secretă organizată ca organde stat a început să controleze mai mult decât doarsecuritate. CEKA a fost însărcinată cu organizarea şiadministrarea lagărelor de concentraţie, căreia bolşeviciideşi nu le-au creat ei, i-au dat un sens nou şi sinistru.

Lagărele erau destinate inamicului intern şi erauinstituţii permanente. Toate oraşele de provincie au construitlagăre.

Teroare roşie a avut mai multe feţe:- numeroase victime- pentru Lenin teroare a însemnat salvarea revoluţiei.

Teroarea trebuia să fie necruţătoare şi oarbă. A făcutsocietatea să se dizolve pentru că toţi cetăţenii eraupreocupaţi doar de supravieţuirea personală.

Această teroare i-a costat scump pe bolşevici. Pentru apăstra puterea împotriva voinţei majoritare a trebuit sădesfigureze puterea. Teroarea a salvat comunismul dar i-adistrus în întregime sufletul.

Capitolul XI - Războiul Civil

Primele bătălii 1918

Când vorbim despre Războiul Civil rus, ne referim laconflictul civil dintre armata Roşie şi cea Albă. RăzboiulCivil a avut 3 fronturi principale - Sud, Est şi Nord-Vest şia cunoscut 3 faze:

1. Prima faza a durat un an si se refera la Puciulbolşevic şi încheierea armistiţiului pe frontul european deapus. S-a caracterizat prin mişcări rapide ale liniilorfronturilor. Trupele străine cehoslovacii+antibolseviciiîmpotriva letonii + bolşevicii, au jucat rolul principal.

2. Cea de-a doua faza, fiind si cea decisiva, a durat 2luni: martie şi noiembrie 1919. La început forţele Albilor auobţinut succese impresionante fiind la un pas de victorie.Însă lucrurile s-au schimbat atunci când Armata Roşie azdrobit forţele din Siberia conduse de amiralul Kolceak şiapoi Armată de Sud a generalului Denikin şi armata din Nord-Vest a generalului Iudenici.

3. A treia faza se refera la lupta din Crimeea. Evacuareadin 1920 a armatei la Sud de Constantinopol a însemnatsfârşitul războiului.

Bolşevicii şi-au etichetat adversarii drept Albii.Obiectivul albilor era reconvocarea Adunării Constituante. Lafinal albii au fost înfrânţi datorită numărului mare aladversarilor şi al armamentului.

Avantajul Roşilor era faptul că formau o singură armată,pe când albii erau divizaţi. Roşii aveau un comandamentemilitar unic, roşii controlau fostul Imperiu Rus, pe cândAlbii acţionau n regiunile periferice ale ţării. Armata roşieera numeroasă, omogena şi aveau un armament numeros.

Prima forţă albă a fost Armată de Voluntari condusă degeneralul Alekseev. Veştile despre formare unei armate ostileau alarmat Petrogradul. 3000 de voluntari au reuşit să îiîntoarcă pe voluntari din drumul acestora spre Petrograd. Înurma acestei riposte, generalul Kornilov, cel ce iniţiaseacţiune către Petrograd a fost ucis. Locul i-a fost luat decâte amiralul Denikin.

În septembrie 1918, efectivul Armatei de voluntari creşteaastfel acest lucru a dus la succese. Impulsionat de succeseDenikin decide ofensiva majoră împotriva Moscovei. Elementulmajor de slăbiciune cu care se confruntă Denikin era lipsa dedisciplină.

În Siberia are loc apariţia unei noi armate albe. Apareîn urma ieşirii de sub controlul bolşevicilor a legiuniicehoslovace din Siberia.

Apogeul 1919-1920

Primăvara lui 1919 a fost începutul unor campaniimilitare care aveau să hotărască deznodământul RazboiuluiCivil.

În toamna lui 1918 guvernul sovietic decide formarea uneiarmate permanente. Armata roşie era condusă de ConsiliulRevoluţionar Militar al Republicii, subordonat PartiduluiComunist. Troţki era comisar de război şi preşedinteleconsiliului. Armata roşie avea probleme grave de moral,datorită dezertărilor. Astfel se ia decizia introduceriiserviciului militar obligatoriu.

Dacă armata albă nu ar fi beneficiat de asistenţămilitară din parte britanicilor, victoria Armatei Roşii ar fifost mai rapidă. Nu a existat o acţiune străină concertata peteritoriul Rusiei. Puterile străine, cu excepţia MariiBritanii nu şi-au propus să răstoarne guvernul bolşevic. Înprimul an statele au intervenit doar pentru a resuscitafrontul din Răsărit.

În cel de-al doilea intervenţia nu a mai avut un obiectivprecis. SUA şi Franţa nu s-au mai implicat, Japonia avea drept

scop cucerirea provinciilor maritime ruseşti. Singura care acontinuat a fost Marea Britanie.

Marea Britanie era singura care a înţeles risculexistenţei comunismului în Rusia. Ajutorul lor pentru albi aînsemnat furnizarea de material şi instrucţiuni militare. MareBritanie sprijinea albii atâta timp cât în regiunile condusede Denikin şi Kolceak, populaţia era antibolsevica.

În primăvara lui 1919, Kolceak a trecut la ofensivă îndirecţia fluviului Volga. Şansele de reuşită erau compromisedatorită calităţii slabe a comandamentului şi a lipsei deorganizare. În octombrie 1919 armata lui Kolceak era în praguldezmembrării. Campaniile care au urmat au fost marcate de obrutalitate ieşită din comun. Albii căzuţi prizonieri erautorturaţi.

Implicarea polonezilor în Războiul civil, putea influenţavictoria albilor sau victoria roşiilor. Denikin era decis săaccepte cererile de recunoaştere a independenţei Poloniei şigraniţelor. Deasemenea spera să îi facă pe polonezi să vină deaparte albilor, datorită ostilităţilor faţă de bolşevici.

Totuşi polonezii au acceptat promisiunile roşiilor care lerecunoşteau frontierele aşa cum le doreau polonezii. Roşii şialbi au început o luptă în Vestul Ucrainei. NeintervenţiaPoloniei în acea luptă le-a oferit bolşevicilor un avantajpentru că şi-au putut retrage trupe de pe teritoriul polonezpentru a ataca armata albilor. Însă planul polonezilor eraurmătorul: atacau armata roşie după ce Denikin ar fi fostînfrânt.

Un alt eşec înregistrat de albi a fost refuzul de arecunoaşte independenta Finlandei. Lenin o accepta de urgenţă.Refuzul lui Kolceak de recunoaştere a independenţei Finlandeia a însemnat prăbuşirea acestuia. După înfrângerea luiKolceak, Marea Britanie a renunţat la sprijin.

Războiul Civil a fost însoţit de pogromuri pe teritoriulucrainean în special persecuţii împotriva evreilor. Populaţiaevreilor nu mai putea locuii decât în anumite oraşe aflate pelista limitei de stabilire

Guvernul Provizoriu în 1917 a abolit toate restricţiile şia oferit evreilor funcţii în guvern. Acest lucru a dus la unantisemitism violent, în Rusia dar şi în afara ei. Exceseleanti evreieşti au debutat în 1918 în timpul ocupaţiei germaneîn Ucraina.

În Primul Război Mondial, populaţia evreiască a trecut departea comuniştilor. Politica albilor de excludere a evreilordin posturile de administraţie şi tolerarea pogromurilor, i-aufăcut pe evrei să lupte în Armata Roşie.

În mai 1919 armata lui Kolceak mai număra doar câţivasoldaţi. Ajungând cu trupele la Omsk, a descoperit un oraşplin de răniţi şi de oameni muribunzi, Decide să părăseascăoraşul deşi iniţial vroia să îl apere, îndreptându-se preIrkutk. Călătorea cu trenul în care era şi şi tezaurul rusesc.Este însă blocat de către gărzile cehe. Îşi anunţa demisia şise pune sub protecţia legiunii Cehoslovace, care însă îl predăCentrului Politic din Irkutk. Într-un final Kolceak ajunge pemâinile Bolşevicilor, care după interogatoriu în condamnă lamoarte.

La 12 septembrie 1919, Denikin decide să înainteze spreMoscova. Armata din Sud înregistra victorii succesive îndrumul spre Moscova. Troţki organizează apărareaPetrogradului. Liniile albilor intra în Petrograd la 20octombrie, iar la 21 octombrie, Armata roşie trece lacontraatac şi datorită numărului mai numeros decât albiireuşeşte să-i întoarcă.

Lovitura primită de albi din partea Marii Britanii la 8noiembrie 1919 îi dezarmează, Marea Britanie decide căbolşevicii nu mai pot fi înfrânţi. Lupta devine internă.

În Crimeea la 2 aprilie generalii albilor decid să îldemită pe Denikin, locul îi este luat de Vranghel. Acesta numai credea că bolşevicii mai pot fi înfrânţi. Armata roşieajunge la un efectiv de ordinul milioanelor pe când albiinumărau câteva mii. Armata albă se refugiază în Crimeea.

Armata roşie suspendă ofensiva în Crimeea pentru a luptaîmpotriva Poloniei. Doar că la 18 octombrie înceteazăostilităţile şi peste 2 zile Armata roşie declanşează ofensivafinală în Crimeea. Eşecul albilor s-a datorat incapacităţii dea câştiga sprijinul popular.

Capitolul XII - Noul Imperiu

Ţara în care a avut loc revoluţia rusă şi Războiul civilera un imperiu în care ruşii propriu zis reprezentau ominoritate.

Recensământul din 1897:125 de milioane de locuitoridintre care: 56 milioane ruşi, 22 milioane ucraineni, 6milioane bieloruşi.

Cea mai mare minoritate ucrainenii aveau afinităţistrânse cu ruşii, în materie de limba şi religie, doar căucrainenii au evoluat diferit datorită apartenenţei laPolonia, asemănător şi Bielorusia.

Mişcările naţionaliste ucrainene erau încurajate şisprijinite de Austria, cu scopul de a slăbi Rusia.

Cei care puneau probleme din punct de vedere politicRusiei, erau polonezii - 8 milioane . Guvernul de la SanktPetersburg le răpise orice drept de autodeterminare.

În 1809, Rusia primeşte de la Napoleon, Finlanda. Erapentru imperiul rus o entitate autonomă cu parlament propriu.Ţarul domnea ca monarh constituţional.

Cele 5 milioane de evrei reprezenta o categorie aparte,din cauza discriminărilor la care erau supuşi, Majoritateapopulaţiei locuia în zona Poloniei, Vestul Ucrainei, Belarusşi Lituania.

Revoluţia din 1905 şi regimul constituţional inaugurat deea a dus la dezvoltarea conştiinţei etnice. În 1905-1906 aufost organizate congrese ale reprezentaţilor principalelorgrupuri etnice, în care şi-au exprimat nemulţumirile şirevendicările În campaniile electorale pentru Duma unelegrupuri minoritare au candidat.

Spre deosebire de celelalte imperii din Europa, apărutedupă formarea statului, imperiul rus s-a format odată cuformare statului. Crearea statului şi formarea imperiului nupot fi separate, nefiind o putere maritimă, posesiunileteritoriale erau un teritoriu unitar. Imperiul rus s-au formatprin cuceriri istorice succesive şi înglobarea de noi regiuni.

Problema naţionalităţilor a devenit acută odată cuRevoluţia din Februarie. Prăbuşirea ţarismului a oferitgrupurilor etnice prilejul de a îşi exprima revendicările.

În provinciile cu populaţie majoritară rusă nemulţumirileerau de tipul economic şi social, iar în provinciile locuitede minorităţi au avut accente naţionaliste.

Liderilor naţionalişti ucraineni au format la 4 martie1917 un soviet regional Rada. La 10 ianuarie, Rada s-aproclamat singurul organism care exprimă voinţa populaţieiucrainene, În august 1917 guvernul provizoriu a recunoscutautoritatea radei asupra Ucrainei.

În mai 1917 musulmanii au organizat la moscova un Congresal musulmanilor din întreaga Rusie. Problema era că populaţiaislamică era împrăştiată pe tot teritoriul imperiului.Congresul a decis crearea unui sistem federal şi crearea unuiConsiliu Naţional Central al musulmanilor din Rusia.

La o săptămână după ce au preluat puterea la Petrograd,bolşevicii au lansat declaraţia asupra drepturilor popoarelordin Rusia. Declaraţia garanta fiecărei naţiuni posibilitateaieşirii din componenţa rusiei Dat fiind faptul că minorităţileerau integrate în economia rusie, tactica lui Lenin era de ada minorităţilor sentimentul că au ales să rămână în cadrulrusiei din proprie voinţă.

Lenin se înşeală şi la sfârşitul lui 1917 şi începutullui 1918 provinciile de graniţa şi-au declarat independenta.Germania şi Austria i-au încurajat recunoscând independentaUcrainei şi obligau Rusia să facă la fel. Finlanda, Lituania,Letonia, Estonia, au urmat exemplul Ucrainei. Doar Asiacentrală a rămas sub control rus.

Lenin decide să divizeze statul rus pe criterii etnice,iar Partidul Comunist va controla federaţia. Este oficiatîntre anii 1922-24 prin redactarea constituţiei noului statUniunea Republicii Sovietice Socialiste. Toate statele ce vordeveni comuniste se vor alătura U.R.S.S-ului.

In 1919, situaţia din Ucraina era haotică, guvernulinstalat de germani s-a prăbuşit. După înfrângerea albilor innoiembrie-decembrie 1919, Armata Roşie nu a recuceritprovincia şi a instalat comunismul. Regiunea se va divizarapid în 2 facţiuni, unii se vor alia cu Moscova, iar ceilalţicu orientarea autonomistă. In 1920, CEKA a făcut arestări şiexecuţii în masă în Ucraina.

In 1918, Caucazul a intrat sub influenţa Germaniei şiTurciei. Germanii erau interesaţi de resursele din Georgia.Turcii şi germanii şi-au împărţit sferele de influenţă.Moscova nu renunţase la Transcaucazia, înainte de revoluţieaceasta regiune furniza Rusiei 2/3 din producţia de ţiţei.

Recucerirea s-a produs în 2 etape. În aprilie 1920 şi apoiîn febriarie 1921. Lenin decide în mai 1920 să să ocupeAzerbaidjanul şi Georgia.

Azerbaidjanul a căzut primul. Reprezentanţi Partiduluicomunist de acolo au cerut guvernului de la Baku sădemisioneze. Armata roşie a trecut graniţa şi a 2-a zi a

pătruns în Baku. Apoi au avut loc arestări şi execuţii a unorpoliticieni azeri şi a primului ministru.

Trupele ruse au continuat înaintarea către capitalaArmeniei şi a Georgiei. Operaţiunea a fost oprită la 25aprilie când o forţă comună polono-ucrainiana a invadatUcraina. La 4 mai, Lenin a ordonat retragerea, iar 3 zile maitârziu guvernul recunoştea independenta Georgiei. Rusia asemnat un trata asemănător şi cu Armenia. Totuşi printr-oclauză secretă din tratată Georgia a acceptat legalizareaPartidului Comunist.

Campania din Caucaz a reînceput în decembrie 1920 odatăcu încetarea ostilităţilor dintre Rusia şi Polonia,Sovietizarea Armeniei a intervenit în mijlocul disputeiteritoriale dintre Turcia şi Armenia asupra AnatolieiCentrale, zona pe care aliaţii o atribuiseră Turciei, dar pecare Armenia continua să o ocupe.

La sfârşitul lunii septembrie, 1920, turii trec lacontraatac. Moscova intervine în ajutorul Armeniei, pentru aopri ofensiva turcă. Ruşii cer guvernului armean să transfereputerea Comitetului Revoluţionar al URSS-ului format înAzerbaidjan. Armenia accepta iar în decembrie 1920 devineRepublică Sovietică

Georgia se vede în conjurata. Urmare a tratatului semnatcu Rusia în noiembrie 1920 guvernul de la Tiblisi elibereazădin închisori 1000 de comunişti. Moscova în decembrie 1920amâna invadarea Georgiei, datorită faptului că Armata roşie seconfruntă cu revoltele ţăranilor.

În 29 ianuarie 1921, Lenin da undă verde pentru cucerireaGeorgiei, În zilele de 11-12 februarie 1921 au avut locrevolte maselor populare nemulţumite, Armata a XI-a vine însprijin. La 16 februarie armata pătrunde pe teritoriulGeorgiei înaintând spre Tiblisi. La 26 februarie, georgieniisunt copleşiţi de forţele ruse şi capitulează. O dată cucucerirea Georgiei, graniţele Rusiei Sovietice capăta forma pecare o vor păstra până în septembrie 1953.

Capitolul XIII - Comunismul de export

În cei cinci ani în care Lenin s-a aflat în fruntearegimului, politica externă a Rusiei Sovietice a fostsubordonată complet ţelurilor Partidului Comunist Rus.Bolşevicii au luat puterea nu pentru a schimba Rusia, ci

pentru a o folosi că rampă de lansare pentru Revoluţia careurma să schimbe faţa lumii. Lenin afirma în 1918 că intereselerevoluţiei mondiale sunt mai presus de interesele naţionale.

Fondatorii regimului comunist erau convinşi că revoluţianu putea supravieţui mult timp, dacă nu se extindea rapid înafara graniţelor Rusiei. Regimul bolşevic aflat în frunteaunei ţări care avea propriile ei interese naţionale şi careera în acelaşi timp avanpostul viitoarei revoluţiisupranaţionale, a continuat să-şi ducă politica externă pedouă fronturi.

Cominternul, creat în martie 1919, era însărcinat cupromovarea cauzei revoluţiei dincolo de graniţele Rusiei şi săîmpiedice ţările capitaliste să declanşeze o cruciadăîmpotriva Rusiei Sovietice. Încercările Comintern-ului de adeclanşa o revoluţie în afara Rusiei, fie ele desfăşurate iuEuropa, Orientul Mijlociu sau Extremul Orient, au avutrezultate dezastruoase. Eşecul planurilor lui Lenin de ainternaţionaliza Revoluţia şi, mai ales, de a o extinde înţările industrializate a marcat reîntoarcerea Rusiei Sovieticespre tradiţiile autocratice şi birocratice ale fostuluiImperiu. Ascensiunea lui Stalin devenea astfel inevitabilă.

Lenin a încercat să „exporte” Revoluţia în Finlanda şiŢările baltice când războiul era în plină desfăşurare, însăeforturile în această direcţie au demarat cu adevărat abiadupă armistiţiul din noiembrie 1918. Singura ţară în carecomuniştii au înregistrat un succes a fost Ungaria.

Cominternul înfiinţat în 1919, în primul an a existat doarpe hârtie, el devenind o organizaţie cu capacitateoperaţională şi financiară deplină abia după cel de-al doileacongres, ţinut în vara anului 1920.

Războiul polono-sovietic a fost declanşat de Polonia.Pilsudski (conducătorul Poloniei), care în timpul războiuluicivil păstrase o poziţie de neutralitate pentru a permiteArmatei Roşii să îl înfrângă pe Denikin (conducătorulAlbilor), a început după căderea generalului pregătirile învederea războiului cu Rusia Sovietică. Intenţia acestuia nuera de a răsturna guvernul sovietic, ci de a cuceri Ucraina şide a construi astfel un stat tampon între Polonia şi Rusia.În cadrul celui de-al II-lea Congres al Comintern-ului, Lenina enunţat trei obiective pe care dorea să le aplice după acestCongres. Primul era crearea de partide comuniste în toateţările europene, fie pornind de la zero, fie reunind

elementele cele mai radicale din partidele socialisteexistente. În al doilea rând, spre deosebire de Internaţionalaa II-a, Socialistă, care era structurată ca o federaţie departide independente şi egale, Comintern-ul urma să fie unorganism centralizat, un „Partid Comunist unic, cu filialediferite ţări". În al treilea rând, partidele comunisteafiliate aveau sarcina de a se infiltra în parlamentele şisindicatele din ţările respective şi de a prelua controlulacestora. Obiectivul final al Comintern-ului era declanşarea„Insurecţiei armate" împotriva tuturor guvernelor existente.

Înainte de a-şi încheia lucrările, Congresul al II-lea aadoptat un ultim document, cel mai important, care conţineadouăzeci şi una de „condiţii" pentru primirea în Comintern.Lenin, iniţiatorul documentului, formulase în mod deliberatrespectivele condiţii în termeni inflexibili, astfel încât săle facă inacceptabile pentru socialiştii moderaţi, pe care nuîi dorea incluşi în noul organism.

În momentul încheierii Congresului, căderea Varşoviei şicrearea unei republici sovietice în Polonia păreau mai aproapeca oricând. Cauza exactă a surprinzătoarei înfrângeri suferitede Armata Roşie a rămas până astăzi nelămurită.Responsabilitatea eşecului pare să îi fi aparţinut lui Lenin,care, încrezător în victorie, hotărâse că Armata Roşie trebuiasă urmărească obiective geopolitice mai ambiţioase. Oricum arsta lucrurile, desfăşurările din Polonia au avut ca rezultatapariţia unei breşe fatale în frontul sovieticilor, breşă pecare Pilsudski a exploatat-o în mod strălucit. Moscova a fostnevoită să ceară încheierea armistiţiului, care a fost urmatăde semnarea în martie 1921, la Riga, a unui tratat de pace.Prevederile Tratatului au stabilit un traseu al frontiereidezavantajos pentru Rusia Sovietică. Dezastrul din Polonia şieşecul planurilor ambiţioase legate de Europa Occidentală auavut un efect profund demoralizant asupra lui Lenin, careieşea învins din prima confruntare directă cu naţionalismuleuropean. Experienţa poloneză l-a vindecat pe Lenin de iluziacă instigarea la ura de clasă, care se dovedise atât deeficientă în Rusia, putea înfrânge sentimentele naţionaleoricând şi oriunde. În plus, ea l-a făcut pe liderul bolşevicsă devină extrem de precaut în legătură cu implicarea ArmateiRoşii din colo de graniţele statului sovietic

Imediat după încheierea celui de-al doilea congres alComintern-ului, Comitetul Executiv a trecut la punerea în

practică a rezoluţiilor acestuia. În Occident s-au repetatevenimentele care zdruncinaseră cu două decenii mai devremeunitatea social-democraţiei ruse. Rând pe rând, facţiunileradicale ale mişcărilor social-democrate s-au desprins deacestea, formând partide comuniste. Sciziunile au avut caefect slăbirea tuturor partidelor socialiste europene.

Printr-o propagandă sistematică, Moscova a reuşit săproiecteze în afară o imagine favorabilă a comunismului. Prinanvergură şi intensitatea lor, acţiunile de propagandă internăale regimului sovietic au avut un caracter unic: Lenin făceadin propagandă o chestiune de maximă prioritate, convins că,împreună cu lipsa de unitate a adversarilor, propaganda era unfactor esenţial pentru supravieţuirea regimului în cele maidificili circumstanţe. Prima condiţie era însă exercitareaunui control absolut asupra tuturor surselor de informaţii.Într-o epocă în care presa reprezenta principala sursă deinformaţii, calea cea mai sigură de a asigura o prezentarefavorabilă a regimului sovic tic în străinătate eraacreditarea numai a acelor ziare şi ziarişti care dădeaudovadă de o atitudine cooperantă.

Patru erau ţările care îi interesau în mod deosebit pearhitecţii politicii externe ruseşti: Franţa, Statele Unite,Marea Britanie şi Germania. Prioritatea principală oreprezenta Germania.

■ Franţa continua să rămână un duşman neîmpăcat al RusieiSovietice, atât din cauza pierderilor grele pe care lesuferise în urma Revoluţiei, cât şi a temerilor legate de oposibilă alianţă sovieto-germană.

■ Statele Unite, care se ţinuseră departe de rivalităţile depe continentul european şi fuseseră destul de puţin afectatede exproprierile şi abuzurile guvernului sovietic, considerauRusia Sovietică nelegitimă şi refuzau să întreţină relaţiioficiale cu ea.

■ Marea Britanie şi-a normalizat relaţiile cu RusiaSovietică.

■ Germania era pentru regimul sovietic cheia realizăriiambiţiilor sale pe plan internaţional. Germanii, obsedaţi deTratatul de la Versailles, erau gata să cadă la înţelegere cuoricine i-ar fi sprijinit în anularea urmărilor acestuia şi înprimul rând cu Rusia. În urma apropierilor strânse dintre celedouă state, se pun bazele unor relaţii germano-sovietice, pe

care Tratatul de la Rapallo din 1922 avea să le consfinţească,spre surprinderea întregii lumi.

De la Comintern-ului lui în 1919, până în 1943, când afost desfiinţat, acesta a înregistrat un lung şir de eşecuri,explicabile în primul rând prin ignorarea de către bolşevici arealităţilor europene.

Capitolul XIV - Viaţa spirituală

Pentru marxişti, cultură e o „suprastructură" condiţionatăeconomic, care reflectă interesele şi valorile claselordominante. Religia e o credinţă primitivă, un instrument prinintermediul căruia clasele care domină economia ţin în robiemasele. Triumful socialismului va da naştere unei culturi noi,care va exprima interesele şi valorile proletariatului, nouăclasă conducătoare. Religia va dispărea.

Ajunşi la putere, Bolşevicii au încercat să creeze ocultură nouă, proletara care să distrugă cu brutalitatecredinţele şi practicile religioase. Dincolo de acesteaspecte, bolşevicii nu reuşeau să cadă de acord asupra celormai nimerite metode de aplicare a platformei lor religioase şiculturale; unii cereau lichidarea fără cruţare a moştenirilortronului, alţii propuneau o abordare mai nuanţată. Lenin, careavea ultimul cuvânt de spus în toate problemele, sprijineaadoptarea unei tendinţe liberale în cultură, dar în privinţareligiei era adeptul persecuţiei deschise.

Cultura ca propaganda

Liderii bolşevici aveau o viziune pur instrumentală desprecultură, considerată drept o latură a procesului de guvernaremenită să modeleze spiritele şi să sădească în eleconvingerile necesare construirii societăţii socialiste.Funcţia ei esenţială era propagandă în înţelesul cel mai largal termenului: propaganda prin literatură, prin artelevizuale, prin teatru şi mai ales prin învăţământ.

În Rusia comunistă propaganda a devenit un surogat alrealităţii. Propaganda comunistă se străduia — şi într-omăsură surprinzătoare a şi reuşit — să creeze o lume fictivă, înparalel cu aceea a experienţei de zi cu zi şi în contrastputernic cu ea, o lume în care cetăţenilor sovietici li secerea să creadă, sau cel puţin să se prefacă a crede. Pentru

a-şi atinge scopul, Partidul Comunist ii instaurat un monopolabsolut asupra tuturor surselor de informaţie şi opinie,tinzând treptat să taie cetăţenilor orice legătură cu restullumii. Prin anvergura gura ei, prin ingeniozitatea şihotărârea cu care a fost aplicată, propaganda a reuşit săcreeze un univers imaginar care eclipsa pentru mulţi dintrecetăţenii sovietici realitatea vie.

Primii ani din istoria culturii sovietice au stat subsemnul unei dualităţi izbitoare: pe de o parte, experimenteîndrăzneţe şi libertate creatoare neîngrădită; pe de altăparte, înregimentarea culturii, pusă în slujba intereselorpolitice ale noii elite conducătoare.

Regimul comunist condus de Lenin îşi exercita controlulasupra activităţilor culturale prin intermediul a douăinstrumente: cenzura şi monopolul strict asupra organizaţiilorşi acţiunilor culturale.

Ca şi regimul ţarist, cel bolşevic dovedea o mai mareîngăduinţă faţă de cărţi, al căror public era destul derestrâns. Şi în acest domeniu libertatea de expresie a fostînsă puternic îngrădită, prin naţionalizarea tipografiilor şia editurilor. Toate cărţile apăreau cu aprobarea Editurii deStat (Gosizdat).

Într-o ţară în care majoritatea populaţiei nu ştia săcitească sau să scrie, cuvântul tipărit nu era la îndemânamultora. Interesaţi să îşi extindă influenţa în rândulmaselor, bolşevicii au ales mijloace mai eficiente pentru a-şirăspândi ideile, încurajând experimentele teatrale şicinematografice. În afara teatrului clasic, comuniştii aufăcut apel la spectacole neconvenţionale, de la cabaretulpolitic şi teatrul stradal la reconstituirea în aer liber aunor evenimente istorice.

În limba rusă există două cuvinte pentru ceea ce amîncadra în termenul general de „învăţare": obrazovanie, careînseamnă „instruire", şi vospitanie, adică „educare". Primul sereferă la procesul de transmitere a cunoştiinţelor, iar celde-al doilea la formarea personalităţii. Regimul sovietic îşidedică toate forţele „educării": instituţiile statului, de lasindicate la Armata Roşie, aveau misiunea de a forma cetăţeniiîn spiritul comunismului şi al creării unui om nou. În afarăde „educare" în sensul cel mai larg al termenului, bolşeviciise preocupau şi de „învăţământ", în înţelesul săuconvenţional.

Teoretic, instruirea şi educarea, considerateresponsabilităţi ale stalului trebuiau să înceapă din clipa încare copilul vedea lumina zilei. Părinţii nu aveau nici undrept asupra copiilor. Au fost puse la punct planuriambiţioase, prin care copiii urmau să fie luaţi de subîngrijirea părinţilor, dar proiectul a eşuat din lipsă defonduri. În mai 1918 a fost emis un decret de naţionalizare aşcolilor. Câteva luni mai târziu toate instituţiile deînvăţământ erau integrate într-un sistem unic, UniuneaŞcolilor de Muncă, cu o programă structurată în două etape:cursul inferior, pentru copiii între opt şi treisprezece ani,şi cel superior, pentru copiii între treisprezece şişaptesprezece ani. Învăţământul era obligatoriu pentru toţicopiii de vârsta şcolară, băieţii şi fetele învăţând împreună.

În comparaţie cu măsurile politice şi economice, măsurileluate de Lenin în domeniul culturii erau ceva mai liberale.

Război împotriva religiei

Cultura marii majorităţi a popoarelor care locuiau peteritoriul fostului Imperiu Rus era organizată în jurulcredinţelor şi riturilor religioase. Politica bolşevică îndomeniul religios a avut două faţete: una culturală, cealaltăpolitică. Ca şi alţi socialişti, noii conducători ai Rusieivedeau în credinţa religioasă o superstiţie care frânamodernizarea societăţii. Ei acordau însă o atenţie cel puţinegală structurilor instituţionale, mai ales BisericiiOrtodoxe, din cauza puterii şi ideologiei sale conservatoare.

Aşa cum se întâmplase şi în cazul altor domenii alepoliticii lor culturale, bolşevicii erau divizaţi asupracăilor de urmat pentru atingerea obiectivului. În privinţainstituţiilor religioase, noile autorităţi au adoptat de labun început o poziţie inflexibilă: ele nu îşi aveau loculîntr-o societate comunistă. Campania desfăşurată împotrivalor, mai ales împotriva Bisericii Ortodoxe, a luat formedintre cele mai diverse: eliminarea mijloacelor de subzistenţăale clerului, spolierea lăcaşurilor de cult şi schimbareadestinaţiei lor, scoaterea în afara legii a învăţământuluireligios, înlocuirea sărbătorilor religioase cu festivităţicomuniste. În timpul ţarismului, ortodoxia era religiaoficială.

De-a lungul anului 1918, numeroase biserici şi mânăstiriau fost jefuite de soldaţi, marinari şi de Gărzile Roşii. În

unele locuri, preoţii au fost ucişi şi procesiunile religioaseatacate. Conflictul avea să se înteţească începând cuoctombrie 1918, când patriarhul Tihon a condamnat în modpublic teroarea roşie, chemându-i pe liderii comunişti să punăcapăt ororilor.

În 1922, Biserica Ortodoxă îşi pierduse deja privilegiileşi bunurile pe care le deţinuse. Ea continua totuşi săpăstreze statutul aparte de unică instituţie în RusiaSovietică rămasă în afara sferei de autoritate a PartiduluiComunist.

Un decret emis la 26 februarie 1922 dădea sovietelordreptul să confişte toate obiectele bisericeşti din aur,argint sau pietre preţioase, inclusiv vasele sfinţite folositeîn ritualul ortodox, a căror utilizare în alte scopuri eraconsiderată de către biserică un sacrilegiu.

Campania împotriva bisericii a fost însoţită de atacuripropagandistice la adresa credinţelor şi riturilor religioase.În 1919, autorităţile au ordonat expunerea în public arelicvelor de sfinţi, cărora ruşii pioşi le atribuiau puterimiraculoase. Comuniştii vroiau să scoată la iveală cămormintele nu conţineau rămăşiţele perfect conservate ale unorsfinţi, aşa cum susţinea biserica, ci schelete sau falsuri.Oricare va fi fost rezultatul asupra intelectualilor, înrândul oamenilor obişnuiţi efectele au fost contrareaşteptărilor.

Aservirea totală a Bisericii faţă de noul regim s-amanifestat prin hotărârile adoptate la cel de-al doileaConsiliu al Bisericii, organizat în aprilie 1923, cuparticiparea clerului colaboraţionist. Adunarea a salutatpuciul din octombrie 1917 ca pe o „faptă creştinească", negândcă bolşevicii ar fi persecutat biserica şi exprimându-şirecunoştinţa faţă de Lenin. Guvernul sovietic, s-a afirmatatunci, era singurul din lume care lucra pentru împlinirea„idealului împărăţiei Domnului". Instituţia patriarhală a fostdesfiinţată.

Drept răsplată, regimul a permis redeschiderea bisericilorpatriarhale. Până la prăbuşirea comunismului la începutulanilor '90, biserica nu avea să mai creeze probleme regimului.

Efectul persecuţiilor asupra sentimentelor religioase alepopulaţiei este greu de măsurat. Credinţa din Rusia s-a aflatîn faţa unor încercări pe care nici o religie nu le-a avut deîndurat vreodată.

Capitolul XV - Comunismul în criză

NEP: Falsul Thermidor

Thermidor este numele lunii din calendarul Revoluţieifranceze în care, în 1794, s-a pus capăt terorii iacobine şi aînceput reîntoarcerea la normalitate — care avea să conducădouăzeci de ani mai târziu la restaurarea dinastiei deBourbon. Pentru revoluţionarii de profesie, cuvântul eblestemat; bolşevicii erau hotărâţi să nu se dea în lături dela nimic pentru a preveni o contrarevoluţie thermidoriană.

În ciuda hotărârii lor, în primăvara lui 1921, ca urmare acolapsului economic şi a izbucnirii unor revolte la scarănaţională, bolşevicii au fost nevoiţi să adopte un set demăsuri, cunoscut sub numele de Noua Politică Economică (NEP)şi despre care mulţi dintre contemporani au considerat căanunţa sfârşitul fazei iacobine a Revoluţiei ruse şi începutulunui „Thermidor". Analogia avea să se dovedească greşită: NEP-ul nu a marcat despărţirea de practică violenţeirevoluţionare, ci doar un moment de respiro, încheiat câţivaani mai târziu cu declanşarea unor excese încă şi mai grave.

Deosebirea cea mai evidentă dintre Thermidorul francez alanului 1794 şi pseudo-Thermidorul rus din 1921 este că, învreme ce primul a dus la eliminarea iacobinilor, în cazulcelui de-al doilea neoiacobinii au rămas la putere, fiind eiînşişi iniţiatorii reformelor.

Comunismul de război reuşise aproape să distrugă economiarusească. Sfârşitul războiului civil nu a însemnat şisfârşitul acestui sistem: dimpotrivă, în 1920 au avut locexperimente dintre cele mai nebuneşti în materie de legislaţiea muncii şi politică monetară. Guvernul a continuatconfiscarea prin forţă a „surplusurilor" de hrană de laţărani, care în multe cazuri nu erau deloc surplusuri, cirezerve pentru subzistenţa familiei şi grâne pentruînsămânţările din anul următor. 1920 a fost un an cu vremeproastă pentru agricultură, astfel încât pâinea a devenii şimai rară, iar în regiunile rurale au apărut primele semne alefoametei.

Proasta administrare a economiei a erodat ceea ce mairămăsese din baza de sprijin a bolşevicilor, transformându-ipe partizanii acestora în duşmani şi pe duşmani în răzvrătiţi.

„Masele", pe care regimul încercase să le convingă în timpulrăzboiului civil că Albii şi sprijinitorii lor din exteriorerau răspunzători pentru greutăţile prin care treceau, aurefuzat să mai accepte astfel de explicaţii după încheierearăzboiului.

De-a lungul anului 1920 şi în primele luni ale lui 1921,regiunile rurale ale Rusiei, de la Marea Neagră la Pacific, aufost scena unor revolte ţărăneşti care depăşeau prin amploareşi arie de cuprindere tulburările din vremea ţarismului. Noulregim a supravieţuit acestor revolte la scară naţionalăîmbinând represiunea cu compromisul: a înăbuşit cu obrutalitate fără margini protestele şi a făcut concesii — subforma Noii Politici Economice. Dispunând de o armată imensă,mult mai bine echipată şi condusă de profesionişti, bolşeviciiau zdrobit ţărănimea răzvrătită, lipsită de unitate, deplatformă politică sau de un comandament central, aşa cumfăcuseră odinioară ţarii. Forţa militară avea să se dovedeascăînsă insuficientă: abia după încetarea rechiziţiilor de grânesatele s-au liniştit şi bolşevicii s-au văzut salvaţi.

Cea mai periculoasă dintre revolte a izbucnit în varaanului 1920 în provincia Tambov, la 350 de kilometri sud-vestde Moscova. Scânteia care a aprins revolta a fost un ordin alguvernului prin care raţia de pâine la Moscova şi Petrograd,deja insuficientă, era redusă cu o treime. Măsura a provocattulburări şi greve în cele două oraşe. La sfârşitul luifebruarie 1921, muncitorii din Petrograd au ameninţat cudeclanşarea unei greve generale, dacă nu erau asigurate — pelângă dreptul de a procura hrană de la ţărani în modneîngrădit — alegeri corecte pentru soviete, libertatea deexpresie şi încetarea terorii politice.

Spre deosebire de Nicolae al II-lea. Lenin a reacţionat.Susţinut de Troţki, el a pus revolta din Kronstadl pe seamaunor generali albi aşa-zis manipulaţi de socialist-revoluţionari şi de serviciile de informaţii franceze. Leninl-a trimis pe Troţki la Petrograd. Pentru a prelua comandaoperaţiunii.

Teroarea, însoţită de operaţiuni militare pe scară largă —inclusiv de utilizarea gazelor toxice pentru scoaterea dinpăduri a partizanilor ascunşi acolo, a reuşit să izolezeforţele ţărăneşti răzvrătite. O dată cu încetarearechiziţiilor forţate de alimente, în martie 1921, cauza

principală a revoltelor din Tambov şi din alte regiuni adispărut, iar satele s-au liniştit.

Primele rezultate benefice ale NEP-ului au apărut înagricultură. Stimulaţi de noua politică de impozite să cultivemai mult, ţăranii au început să aducă pe piaţă cantităţi maimari de produse; în 1925, suprafaţa cultivată (nu însă şirandamentul) o egala pe cea din 1913. Măsurile luate veniserăînsă prea târziu pentru a putea preîntâmpina foameteadezastruoasă care a ucis milioane de oameni în 1921 şi 1922.

În ultimul an al Noii Politici Economice (1928), nuexistau în Uniunea Sovietică decât treizeci şi una de companiistrăine, cu un capital (la nivelul anului 1925) de numai 16milioane de dolari. Majoritatea lor erau implicate nu înproducţia de mărfuri, ci în exploatarea resurselor naturaleale ţării, în special a cherestelei.

NEP-ul a luat locul planificării economice, pentru momenteliminată. Lenin şi-a concentrat atenţia asupra unui ambiţiosproiect de electrificare, prin care spera să pună bazele uneiviitoare industrii moderne. Speranţele lui nu s-aumaterializat însă, din lipsa fondurilor.

Ansamblul măsurilor economice adoptate începând cu martie1921 au echivalat cu o lovitură severă dată planurilor deconstruire a comunismului în Rusia. În 1921, Lenin arecunoscut că introducerea comunismului de război fusese ogreşeală (vezi mai sus, p. 183), admiţând astfel în mod tacitjusteţea criticilor lui de dinainte de Revoluţie, după careRusia trebuia să străbată o lungă perioadă de dezvoltarecapitalistă, înainte de a fi pregătită pentru construireasocialismului şi — cu atât mai mult — a comunismului. Liderulbolşevic nu a precizat cât avea să dureze Noua PoliticăEconomică, sugerând însă că aceasta nu avea să fie abandonatăprea curînd. Când, în 1928-1929, Stalin a lichidat NEP-ul şi atrecut la colectivizarea şi industrializarea forţate, elacţiona în spiritul ideilor lui Lenin, dar mult mai devreme şicu mult mai mare rapiditate decât ar fi făcut-o acesta dacă s-ar mai fi aflat încă în viaţă.

Poliţia secretă rămânea principalul instrument de controlpolitic, ea transformându-se în epoca NEP-ului dintr-unorganism al terorii oarbe într-o instanţă birocraticăomniprezentă. Ceka, a cărei reputaţie devenise odioasă, a fostdesfiinţată în februarie 1922 şi înlocuită cu un organismpurtând titulatura inocentă de Administraţia Politică a

Stalului. GPU (rebotezat doi ani mai târziu OGPU). Asemenifostului Departament al Poliţiei din vremea regimului ţarist,GPU se subordona Ministerului (comisariatului) pentru AfaceriInterne. Teoretic, GPU avea puteri mai restrânse decât Ceka.

Noua Politică Economică a afectat în egală măsură politicaexternă, care, o dată cu recunoaşterea de către marile puteria Rusiei Sovietice, a continuat să funcţioneze în mod încă şimai explicit decât înainte pe două niveluri distincte: unulclasic, de natură diplomatică şi comercială, cel de-al doileaneconvenţional, subversiv revoluţionar. Normalizarearelaţiilor diplomatice rămânea unul din obiectiveleprincipale, ea fiind menită să încurajeze comerţul exterior şiinvestiţiile străine, ca parte integrantă a NEP-ului.

Politica externă rusă în componenţa ei clasică seconcentra în continuare asupra Germaniei, pe care lideriisovietici o considerau scena cea mai probabilă a uneirevoluţii europene şi principalul aliat potenţial în luptaîmpotriva superputerilor „capitaliste", Marea Britanie şiStatele Unite. Moscova urmărea în paralel realizarea ambelorsale obiective în Germania - subversiunea şi colaborarea -aparent ireconciliabile.

Pentru Moscova, înrăutăţirea relaţiilor dintre Germania şiAliaţi constituia un obiectiv primordial de politică externă.Ruşii urmăreau pe de altă parte să atragă capital german şi săobţină echipamente militare. Cele două mari puterirăspunzătoare de declanşarea celui de-al doilea război mondials-au întâlnit prin urmare într-un joc fatal, iniţial căaliaţi, apoi ca inamici. În ciuda tuturor avertismentelor,puterile occidentale nu au făcut nimic pentru a le opri.

Criza noului regim

Criză politică prin care a trecut Partidul Comunist înanii 1920-1921 s-a datorat în primul rând faptului căsuprimarea grupărilor politice şi a publicaţiilor ostile nueliminase disidenţa, ci îi mutase centrul de greutate în chiarinteriorul partidului. Această evoluţie contrazicea trăsăturaesenţială a bolşevismului, cheia succeselor lui, anumeunitatea bazată pe disciplină şi pe acceptarea necondiţionatăa deciziilor luate de organele de conducere ale partidului.

În prima parte a deceniului trei, unul dintre motiveleprincipale de preocupare ale liderilor bolşevici - ale lui

Lenin, mai ales - îl constituia birocratizarea tot maiaccelerată a regimului. Există sentimentul, confirmat dedatele statistice, că guvernul era sufocat de o clasă defuncţionari supradimensionată şi parazitară, ai căreireprezentanţi făceau din slujbă o sursă de beneficiipersonale. Cu cât birocraţia se dezvoltă, cu atât consuma oparte mai mare din buget şi devenea mai ineficientă.

Faptul că bolşevicii erau surprinşi de această evoluţiedemonstrează o dată mai mult că în spatele realismului versatal noilor conducători se ascundea o mare doză de naivitate.Bolşevicii nu au reuşit să anticipeze această evoluţie,fiindcă filozofia marxistă a istoriei îi învăţase că politicae doar un colateral al luptei de clasă, iar guvernul un simpluinstrument în mâinile clasei conducătoare

Birocratizarea afecta nu doar statul, ci şi aparatul departid. Deşi organizat de la bun început ca o structurăcentralizată, Partidul Bolşevic respectase prin tradiţie unanumit grad de democraţie. Comitetul Central lua deciziicolective în problemele curente, iar congresele anuale, careîntruneau delegaţii aleşi de organizaţiile locale, hotărau„linia" generală a partidului. Pe măsură ce Partidul Comunistîşi asuma tot mat multe responsabillităţi în conducerea ţării,numărul membrilor săi creştea şi, o dată cu el, se lărgeaaparatul administrativ.

În urma Procesului de Centralizare, Partidul Comunist aluat sub controlul lui întreaga viaţă politică a ţării;Comitetul Central şi-a asumat conducerea partidului;Politburo-ul a început să decidă în toate problemeleComitetului Central; apoi, trei persoane — Stalin, Kamenev şiZinoviev — au preluat conducerea Politburo-ului; în cele dinurmă un singur om, Stalin, a ajuns să decidă singur în numelePolitburo-ului. Centralizarea culminase cu instaurarea uneidictaturi personale şi se încheia în acest punct. Iată de cedupă moartea lui Stalin s-a declanşat un proces de destrămaretreptată a structurilor centraliste şi a început declinulautorităţii partidului, care avea să ducă în final laprăbuşirea statului comunist.

Până în 1922, comuniştii recuceriseră deja cea mai mareparte a provinciilor locuite de neruşi. Statul sovietic eraalcătuit din patru republici: rusă (RSFSR), ucraineană,bielorusă şi transcaucaziană. Ultima dintre ele fusese creată

prin contopirea forţată a Armeniei, Azerbaidjanului şiGeorgiei într-o singură federaţie.

De-a lungul lunilor decembrie 1922 şi ianuarie 1923, Lenina dictat un număr de note în care îşi exprima preocupareaprofundă faţă de destinul Rusiei Sovietice. Cea mai importantădintre ele, care avea să fie intitulată ulterior „Testamentullui Lenin, " cuprindea caracterizări lipsite de menajamentedespre liderii bolşevici susceptibili să îi devină succesori.Troţki era descris ca „persoana cea mai capabilă din ComitetulCentral", dar totodată mult prea încrezător în sine şiînclinat spre un stil individualist de conducere. Eraureamintite ezitările lui Zinoviev şi Kamenev în octombrie1917. Lenin vedea în Buharin favoritul partidului, menţionândînsă că acesta se depărtase de linia marxistă. Stalinacumulase „o influenţă nelimitată.

Lenin a murit în seara zilei de 21 ianuarie 1924. Toatăfloarea partidului s-a adunat la Gorki, pentru a-i aduce unultim omagiu.

Capitolul XVI – Reflecţii asupra Revoluţiei ruse

Revoluţia rusă din 1917 nu a constituit un evenimentpunctual sau un proces liniar, ci o succesiune de acţiunidiscontinue şi violente, mai mult sau mai puţin convergente,implicând actori cu obiective diverse şi într-o oarecaremăsură contradictorii. Ea a debutat ca o revoltă a elementelorcele mai conservatoare din societatea rusă, nemulţumite deinfluenţa lui Rasputin la curte şi de proasta administrare aefortului de război. Din rândul conservatorilor, revoltă s-aextins la păturile liberale, care atacau monarhia dinconsiderentul că rămânerea ei la putere risca să provoacedeclanşarea unei revoluţii. Iniţial, atacurile împotrivaţarismului au fost motivate nu de epuizarea cauzată de război,ci de dorinţa ca războiul să fie condus de o manieră maieficientă. Altfel spus, regimul nu era contestat cu intenţiade a declanşa o revoluţie, ci cu scopul de a o evita. Înfebruarie 1917, când garnizoana din Petrograd a refuzat sădeschidă focul asupra civililor, generalii, în înţelegere cupoliticienii din parlament, l-au convins pe Nicolae al II-leasă abdice, sperând să prevină astfel răspândirea revoltei înrândul trupelor de pe front. Abdicarea ţarului, sacrificiu

menit să asigure victoria în război, avea să ducă însă laprăbuşirea statului rus.

Evenimentele din 1917 au demonstrat că Imperiul Rus, înciuda întinderii sale teritoriale şi a statutului de mareputere pe care şi-l asuma, era în fapt o structură fragilă,artificială, construită nu pe o legătură organică întreguvernanţi şi guvernaţi, ci pe mecanisme rigide de naturăbirocratică, poliţienească şi militară. Cei 150 de milioane delocuitori ai Rusiei nu erau uniţi nici de interese economicesolide, nici de un sentiment al identităţii naţionale.

Situaţia regimului ţarist a fost agravată de apariţia înaceeaşi perioadă a mişcării revoluţionare, pe care guvernul nua reuşit, în ciuda represiunii dure la care a recurs, să oînăbuşe. Concesiile şovăielnice făcute în 1905 în sensulîmpărţirii puterii cu societatea nu au mărit popularitateaţarismului în rândurile opoziţiei şi nici nu i-au crescutprestigiul în ochii maselor populare, care nu înţelegeau cunici un chip cum un adevărat suveran putea ceda în faţa uneiinstituţii guvernamentale.

Un rol major şi, fără îndoială, decisiv în declanşareaRevoluţiei l-a jucat intelighenţia, categorie care în Rusia areuşit să exercite o influenţă mai mare decât în oricare altăţară.

Intelighenţia, pe care am definit-o ca o categorie deintelectuali care doresc să acceadă la putere, nutrea oostilitate absolută, inflexibilă, faţă de ordinea existentă;nici una din soluţiile care i s-ar fi putut eventual oferi nui se părea acceptabilă în afară de varianta „sinuciderii"regimului ţarist. Revoluţionarismul ei era motivat nu dedorinţa de a ameliora situaţia poporului, ci de aceea de a-ldomina şi remodela în conformitate cu propria viziune.

În concluzie, deşi nu era inevitabilă, prăbuşireaţarismului a fost favorizată de anumite deficienţe politice şide mentalitate, adânc înrădăcinate în societatea rusă. Eleexplică incapacitatea regimului ţarist de a se adaptaevoluţiilor economiei şi civilizaţiei ruse, ca şi fatala luiprăbuşire în contextul tensiunilor create de primul războimondial.

Tragedia naţională pe care a reprezentat-o Revoluţia arecauze ce ţin de istoria profundă a Rusiei. Dificultăţile deordin economic şi social nu au contribuit decât într-o măsurănesemnificativă la apariţia ameninţării revoluţionare din anii

premergători primului război mondial. Oricare ar fi fostnemulţumirile lor — reale sau imaginare —, „masele" nu aveaunevoie de o revoluţie şi nici nu o doreau. Singurii care vizauo asemenea soluţie erau reprezentanţii intelighenţiei.

Revoluţia socială a fost efectul, mai degrabă decât cauzaabdicării Tarului Nicolae al II-lea. Soldaţii, ţărănimea,muncitorii, minorităţile etnice, urmărindu-şi fiecare doarinteresele proprii, au reuşit să facă ţara de neguvernat.Puţinele şanse rămase pentru restabilirea ordinii au fostdistruse de pretenţia intelighenţiei, care controla sovietele,că acestea şi nu Guvernul Provizoriu erau deţinătorii legitimiai autorităţii.

Ascensiunea lui Lenin s-a produs pe fondul acesteianarhii, în mare parte stimulată chiar de el. A promisnemulţumiţilor din fiecare grup ceea ce doreau. Pentru a-icâştiga pe ţărani, şi-a însuşit programul socialist-revoluţionar de „socializare a pământului". A încurajattendinţele sindicaliste care vizau trecerea fabricilor sub„controlul muncitorilor". Soldaţilor le-a promis pacea.Minorităţilor etnice le-a oferit perspectiva autodeterminării.Programul politic al lui Lenin se situa în realitate laantipodul acestor promisiuni, obiectivul lui real fiind acelade a submina eforturile Guvernului Provizoriu de stabilizare asituaţiei din ţară.

Aceeaşi tactică a fost folosită pentru a confiscaautoritatea Guvernului Provizoriu. Lenin şi Troţki şi-auascuns intenţia de instaurare a dictaturii Partidului Bolşevicîn spatele unor lozinci care chemau la trecerea puterii înmâinile sovietelor şi ale Adunării Constituante.

Din momentul în care a luat puterea, Lenin a trecut ladistrugerea tuturor instituţiilor care puteau frâna punerea înaplicare a planurilor sale de creare a unui regim totalitar.

Eşecul comunismului, pe care nimeni nu îl mai pune îndiscuţie după 1991 şi care a fost recunoscut chiar şi defoştii lideri ai defunctei Uniuni Sovietice, este pus adeseape seama incapacităţii oamenilor de a se ridica la înălţimeaidealurilor lui aşa-zis înălţătoare.

Birocraţia comunistă, fie ea de partid sau de stat, aadoptat în mod aproape natural metodele predecesorilorţarişti. Având îndatoririle şi privilegiile specifice oricărorfuncţionari, deşi lipsiţi de drepturi speciale, membrii eialcătuiau o castă minuţios ierarhizată şi nu dădeau socoteală

decât superiorilor. Ca şi birocraţia ţaristă, cea comunistăera mai presus de lege. Activitatea ei se desfăşura într-ototală lipsă de glasnost (transparenţă), în cea mai mare parteprin circulare secrete.

Birocraţia sovietică, asemeni celei ţariste, nu toleraexistenţa unor organisme administrative autonome; orice astfelde instituţii trebuiau „etatizate", adică aduse sub controlbirocratic. Este ceea ce s-a întâmplat cu sovietele, presupuseorgane legislative ale statului şi cu sindicatele, instrumenteale presupusei „clase conducătoare", muncitorimea.

Un alt organism important al cărui model a fost copiat debolşevici, în lipsa altui prototip, de la fostul regim ţaristera poliţia politică, devenită ulterior una din instituţiilevitale ale statului totalitar. Rusia ţaristă era unica ţară cudouă poliţii, una menită să apere cetăţenii, cealaltăînsărcinată cu protejarea aparatului de stat faţă de cetăţeni.Crimele împotriva ordinii de stat erau definite într-un modextrem de vag, fără a se face o distincţie precisă întreintenţie şi faptă.

Una din problemele cele mai controversate ale Revoluţieiruse este cea a raportului dintre leninism şi stalinism, maiexact a responsabilităţii lui Lenin în „crearea" lui Stalin.Comuniştii, tovarăşii de drum şi simpatizanţii din Occident aibolşevicilor neagă orice raport de continuitate între cei doilideri comunişti.

Dacă îl judecăm prin prisma propriilor lui aspiraţii,regimul comunist se dovedeşte a fi fost un eşec monumental.Singurul lucru pe care l-a reuşit a fost să se menţină laputere. Cum însă pentru bolşevici puterea nu era un scop însine, ci un mijloc, nici măcar faptul de a o fi păstrat-o nupoate constitui pentru ei un succes.

Datele originare ale regimului comunist îl condamnau în mod inevitabil la eşec. Bolşevismul a reprezentat în istoria lumii cea mai îndrăzneaţă încercare de a supune întreaga viaţăa unei ţări disciplinei unui plan atotcuprinzător, de a raţionaliza natura şi societatea. Istoria tragică şi sordidă aRevoluţiei ruse ne învaţă că niciodată autoritatea politică nutrebuie utilizată în scopuri ideologice.