Iată, Eu stau la uşă şi bat! (Ap. 3, 20)

®

Revistă de informare şi opinie creştin - ortodoxă Anul IX, Nr. 103, APRILIE 2014 Preţ 4 lei

Cutremur în Iad!

→ Detalii în pagina 5

2

“Tu eşti lumina mea, Doamne! Doamne, luminează întunericul meu!” (II Regi 22, 29)

EDITORIAL

Conştiinţa

www.constiintaortodoxa.ro

Adresăm mulţumiri celor care şi-au oferit sprijinul generos şi dezinteresat pentru ca această publicaţie să vadă lumina tiparului şi să fie oferită celor care îşi fac timp să îşi cultive mintea şi inima: Paulus, Class Shoe, Nisab Cons, Kaproni, Borşa Com, Restaurant Tres Olivos, Hydac şi alte persoane mărinimoase care doresc să-şi păstreze anonimatul.

Director: Oana BăzăvanRedactori: Profesor Dr. Ovidiu Badea, Lector Dr. Nicuşor Nacu (Paris), Cătălina Ene Onea (corespondent Berlin), Florina Steliana Vasilescu, Fizician Sabina Ene, Mihaela Veşcă, Marian Paraschiv, Pr. Prof. Dr. Bogdan Bucur (Duquesne University, Pittsburgh - SUA).Colaboratori: Fr. Jonathan Hemmings, Prof. Univ. Dr. Georgeta Filitti, Pr. Prof. Dr. Bogdan Costin Georgescu, , Pr. Dr. Mihai Claudiu Băzăvan, Pr. Eduard Ioan Rădună, Pr. Constantin St. Dogaru, Dr. Cosmin Georgescu, Laura Albu, Profesor Marius Sorin-Popescu, Hanna Bota.DTP: Ştefania MacoveiFotograf: Daniela Sofrone

E-mail: constiinta_ortodoxa@yahoo.com Telefon: 0724 542480

EDITAT de ASOCIAŢIA CONŞTIINŢA cu sprijinul S.C. LITERA ORTODOXĂ S.R.L

Tipărit de LVS CREPUSCUL

REDACŢIA:

L-ai pierdut cumva pe Dumnezeu? Ai rătăcit drumul? Nu mai vezi Lumina? Nicio şansă de scăpare? S-a dus bucuria de a fi? Te-au abandonat toţi? Pentru toate aceste situaţii limită s-a găsit soluţia. Nevoile, dorurile, frământările, visele, năzuinţele, căutările noastre şi-au

aflat răspunsul. În noaptea cea mai luminoasă din an se lămuresc toate. Îl regăseşti pe Dumnezeu în Persoană, redescoperi Calea, Lumina, scăparea, bucuria de a fi şi o iubire îndeajuns de mare încât să-i cuprindă pe toţi şi pe toate.

Credeţi cu tărie! Urmaţi-vă Calea! Luminaţi-vă! Salvaţi-vă! Bucuraţi-vă! Iubiţi ca să fiţi iubiţi! Cerul s-a pogorât pe pământ, raiul ni s-a deschis, Împărăţia ne este la îndemână!

Veniţi de luaţi Lumina!

3

LEUL RĂCNIND

“Aşa zice Domnul:

Să nu faceţi război cu

fraţii voştri!” (II Paral.

11, 4)

Doamne Dumnezeul nostru, Care întru cele înalte locuieşti şi spre cele smerite priveşti, Cel ce ne-a dăruit nouă pacea veacului ce va să fie, învaţă făpturile Tale să-Ţi

cunoască slava şi bunătatea! Dă-le semenilor noştri din Ucraina şi Rusia inimi curate, lesne iertătoare şi căinţă pentru supărările pe care le-au făcut altora. Aprinde în inimile lor dragostea de Dumnezeu şi de oameni! Alungă din cugetele lor lor lăcomia, ura, răutatea! Luminează-le minţile ca să nu se mai omoare, nici să se mai rănească, nici să-şi provoace suferinţe unii altora! Dă-le smerenie, îngăduinţă şi dragoste unii pentru alţii. Fereşte Biserica ta de prigoane şi de suferinţă. Coboară pace asupra lumii Tale, Doamne, dă-ne iubirea Ta ca să putem vieţui pe pământ în pace şi în bucurie, că Tu eşti nădejdea, pacea şi bucuria noastră şi Ţie slavă Îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin!

Pentru pace în Ucraina

Claudiu Băzăvan

4

“În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!”(Ioan 16, 33)

ŞTIRI

Îngrădiri şiinterdicţii

La păscut de iarbă

Un lucru inedit s-a întâmplat de curând într-o biserică din Africa de Sud, când pastorul bisericii i-a îndemnat pe cei prezenţi la predică să mănânce iarbă, “pentru a fi mai aproape de Dumnezeu”. După cum relatează The Mirror, pastorul Lesego Daniel, din nordul Pretoriei, i-a călcat apoi în picioare pe unii dintre credincioşi. Preotul a făcut mai multe lucruri controversate în numele religiei. În trecut, el a susţinut că îşi poate adormi enoriaşii la comandă şi că ar fi exorcizat o femeie gravidă cu o “sarcină demonică”. Cei mai mulţi enoriaşi au sărit însă în apărarea lui: “Da, mâncăm iarbă şi suntem mândri de asta deoarece prin puterea lui Dumnezeu putem face orice!”, a spus o tânără de 21 de ani. O alta a povestit că după ce a mâncat iarbă, a început să se simtă mai puternică. Pe reţelele sociale au apărut imagini cu oamenii îngenuncheaţi, mâncând iarbă, dar şi zeci de femei şi bărbaţi care alergau ţinându-se de burtă sau cu mâna la gură, spre toalete pentru a vomita. “Am văzut o mulţime de lucruri nebuneşti, dar acest lucru a depăşit orice imaginaţie. Acest pastor vrea sa transforme oamenii în capre!”, a scris pe pagina sa de facebook un creştin oripilat de imagini. Un altul a adăugat: “S-a depăşit linia bunului-simţ. Tot ce putem face este să ne rugăm pentru ei.” (www.stirileprotv.ro)

Reprezentanţii Sfântului Munte Athos au primit recent un mesaj din partea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu al Constantinopolului. Acesta îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu încercările de a construi peste măsură în Muntele Athos şi de a “schimba aspectul său”, printr-un aflux necontrolat şi gratuit de călugări de origine non-greacă. Patriarhia de Constantinopol informează că nu le va mai acorda permisiunea “călugărilor non-greci” să locuiască în mânăstirile de limbă greacă. Scrisoarea conţine, de asemenea, o recomandare conform căreia numărul total de călugări străini nu trebuie să depăşească 10% din numărul total al fraţilor de pe Sfântul Munte. Această decizie înseamnă interdicţia privind străinii care vin să trăiască în Athos, întrucât numărul călugărilor de origine non-greacă din acest moment depăşeşte 10% din numărul total de călugări. Călugării din Muntele Athos subliniază că acest mesaj ridică multe semne de întrebare, conform Agion Oros, în special într-o perioadă “în care Fanarul a anunţat o luptă împotriva filetismului în Biserică”. Filetismul este concepţia, socotită erezie în Ortodoxie, care pune specificul particular deasupra binelui comun. “Această declaraţie pune la îndoială caracterul universal al Sfântului Munte Athos, unde timp de peste 1000 de ani grecii, sârbii, ruşii, românii, bulgarii şi călugării din toată lumea au coexistat armonios”. (www.lonews.ro)

Sinodul VIII Ecumenic?

În perioada 6-9 martie la Istanbul s-au reunit capii Bisericilor ortodoxe Autocefale pentru a conveni în privinţa organizării unui sinod mondial, denumit ”mare şi sfânt” sau al Optulea. Au fost date publicităţii

chestiunile ce urmează a fi dezbătute la Sinodul din 2016: 1. Diaspora ortodoxă. Determinarea jurisdicţiei comunităţilor ortodoxe de dincolo de frontierele naţionale; 2. Procedura de recunoaştere a autocefale; 3. Procedura de recunoaştere a statutului de autonomie; 4. Dipticul. Recunoaşterea canonică reciprocă a Bisericilor Ortodoxe; 5. Uniformizarea calendarului sărbătorilor; 6. Reguli şi impedimente pentru Taina căsătoriei; 7. Regula postului în lumea modernă; 8. Relaţia cu alte confesiuni creştine; 9. Mişcarea ecumenică; 10. Contribuţia creştinismului ortodox la stabilirea în lume a idealurilor creştine de pace, fraternitate şi libertate. Ceea ce face acest eveniment deosebit este faptul că între cel de al Şaptelea Sinod şi cel de al Optulea, plănuit pentru 2016, este un interval de peste 1.200 de ani, ultimul sinod recunoscut ca Ecumenic petrecându-se în anul 787. De-a lungul istoriei s-au organizat multe multe alte sinoade, dar nici unul nu a avut pretenţia să se adauge celor Şapte sinoade ecumenice. Rămâne de văzut dacă subiectele propuse spre dezbatere sunt atât de cruciale pentru viaţa Bisericii încât întâlnirea din 2016 să îşi merite pretenţia de Sinodul VIII Ecumenic. (www.doxologia.ro)

Interzis pe stadioane

Jucătorul de fotbal, Jorge Benitez, atacantul clubului Guarani din Paraguay, a fost suspendat de la cinci jocuri şi amendat cu valoarea a trei salarii pentru că arătat un mesaj creştin pe tricoul său după marcarea unui gol, scrie publicaţia ABC de Paraguay. Benitez a fost suspendat în urma raportului

emis de către arbitrului meciul. Benitez după ce a marcat un gol şi-a ridicat tricoul pentru a afişa mesajul “Dios es la escalera al éxito” (“Dumnezeu este scara către succes”). “A patra ora am arătat acest mesaj şi nu au zis nimic”, a spus

surprins fotbalistul. ”Nu am fost informat de acest lucru”, a declarat Benitez, neştiind că FIFA respinge astfel de expresii religioase. (www.stiricrestine.ro)

5

ETERNIMENT

“Fericiţi cei chemaţi

la cina nunţii

Mielului!” (Apocalipsă

19, 9)

Antoniu-Cătălin Păştin

Din Cuvântul lui Iisus Hristos iradia dragostea desăvârşită şi tocmai prin ea, chemarea Lui

răsuna cu autoritate categorică. În faţa lui Iisus Hristos oamenii experiau nu numai dumnezeirea Lui, ci şi păcatele lor. Aceste două experienţe sunt strâns împreunate.

Fratele meu şi al tău

Starea omului după ce a căzut în păcat a fost gravă. Omul a pierdut comuniunea cu Dumnezeu şi chipul Lui Dumnezeu în om s-a alterat, moartea a intrat în om. Dumnezeu hotărăşte să-l restaureze şi de aici Mântuitorul este numit Noul Adam. Dacă Iisus nu ar fi înviat şi nu S-ar fi înălţat la cer, El nu ne-ar fi nici în viaţa de aici transcendenţă şi nu L-am aştepta să ne fie nici în cea de dincolo. Când îl ştie pe Iisus viu, viaţa noastră de aici vede în El adevărata graniţă, pe adevăratul Judecător şi Răscumpărător. Dumnezeu alege această cale, adică a venirii Mântuitorului, pentru că vrea să îmbine iubirea cu dreptatea Sa. Aşa cum iubirea stă la fundamentul creării omului, ea stă şi la actul restaurării omului. Dumnezeu putea să mântuiască pe om şi altfel, dar a vrut să-l îndrepte, din interiorul umanului (dreptatea Sa). Posibilitatea Întrupării este dată şi de faptul că răul nu s-a întins definitiv asupra omului, căderea nu a fost definitivă, Adam nu s-a „stabilizat” în rău. Pogorârea Sa prin întrupare întru mântuirea oamenilor a hotărât-o Dumnezeu din veci, căci în veci prevăzuse căderea omului. Mântuirea apare ca o lucrare serioasă nu numai prin faptul că Dumnezeu S-a angajat în ea, ci şi prin aceea că formează preocuparea şi planul veşnic al Lui.

Nu contează că eşti ateu?!

După concepţia catolică, natura umană nu a fost slăbită prin păcat, având doar deasupra ei ameninţarea morţii. Astfel că prin satisfacţia juridică substitutivă adusă de Iisus Hristos, înlăturându-se moartea de deasupra ei, s-a realizat tot ceea ce trebuia să se realizeze: „Nu contează că eşti ateu, atât timp cât faci bine în jurul tău”. Acesta a fost mesajul pe care papa Francisc l-a transmis

credincioşilor, în cadrul unei slujbe la reşedinţa sa, informează The Independent. (Răspunsul meu, dat afirmaţiei Papei este dat în Mesagerul Românesc 31 MAI - 6 IUNIE 2013 / NR. 56, p.4). Iisus S-a făcut om pentru a sta permanent cu faţa către oameni. Pentru restabilirea naturii a fost necesară o moarte care să zguduie cerul şi pământul până în temelii, ca, printr-un cutremur spiritual universal, să se facă începutul unei forme de existenţă a creaturii ieşite din făgaşul ei. Dumnezeu a preferat

această moarte care a supra-echivalat, prin cutremurul produs de ea, răsunetul de hău al morţii universale... Moartea Fiului lui Dumnezeu a fost explozia unui focar de iubire nemărginită. Sângele Mielului ceresc

În strânsă legătură cu Întruparea şi Crucea se află Învierea lui Hristos, care le continuă şi redă în acelaşi timp comuniunea omului cu Dumnezeu, considerată o nouă creaţie sau a opta zi a creaţiei, adică un dar total care vine de la Dumnezeu, care înnoieşte pe om şi desăvârşeşte unirea lui Dumnezeu cu toţi oamenii. Sângele Mielului dumnezeiesc, care nu încetează niciodată a curge şi a se împărtăşi, are o putere de curăţie reală

a tuturor celor ce se împărtăşesc cu El. În fiecare zi şi cu desăvârşire în momentul Sfintei Euharistii creştinul trăieşte actualizat acest cutremur. Fără lacrimi pentru păcatele noastre, fără plânsul căinţei, nu ne mântuim. Creştinul moare în fiecare clipă a lumii şi învie din comuniunea cu Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că mai grea chiar decât crearea primară a fost aceasta, că e mai greu să fie îndreptată o lume spirituală apucată pe panta stricăciunii decât să fie creată una nouă.

În Vechiul Testament părintele este mai aspru cu copilul după ce a săvârşit greşeli grave şi-l ţine la distanţă. E atât de aspru încât copilului i se pare că-l tratează ca pe o slugă. În Noul Testament copilul simte stadiu de trecere spre o nouă comuniune filială şi, de aceea, e mai importantă îndreptarea aceasta – cei de sub lege umblă cu nădejdea celor viitoare. Prin Înviere, umanitatea lui Hristos a fost total străbătută de viaţa Duhului; Hristos Îl are acum şi ca om în mod deplin pe Duhul Sfânt în Sine, pe care Îl avea din veci, după Dumnezeire.

„Nu mai trăiesc eu…”

Învierea din morţi a Mântuitorului Hristos constituie arătarea puterii dumnezeieşti în trup şi anume în trupul Cuvântului întrupat. Prin Înviere, prin faptul că trupul lui Hristos este transparent, iradiant de iubire, El ne pătrunde şi Însuşi El ne-a devenit propriu împreună cu sufletul şi cu Dumnezeirea din El. Iar noi, înduhovnicindu-ne, am devenit proprii lui Hristos, întrucât ne-am deschis Lui prin credinţă şi comuniune. În Persoana lui Hristos se arată Cuvântul lui Dumnezeu ca persoană şi ca poruncă, Se arată ca Fiu al lui Dumnezeu, care Se jertfeşte pentru om şi ca mod de viaţă care corespunde în mod absolut poruncii divine. Hristos, sălăşluit în noi de la botez, conduce cu putere nu numai străduinţa noastră după împodobirea cu virtuţi, deci nu numai lucrarea pozitivă de fortificare prin voinţă a omului nou în Hristos, ci şi pe cea negativă, de omorâre a păcatului, de slăbire, tot prin voinţă, a omului vechi. Cum ar spune Sfântul Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).

Cutremur în Iad! În fiecare zi şi cu desăvârşire în momentul Sfintei Euharistii creştinul trăieşte

actualizat cutremurul Învierii.

Sângele Mielului dumnezeiesc, care nu încetează niciodată a curge şi a se împărtăşi, are putere de curăţie reală a tuturor celor ce se împărtăşesc cu El. În fiecare zi şi cu desăvârşire în momentul Sfintei Euharistii creştinul trăieşte actualizat acest cutremur. Fără lacrimi pentru păcatele noastre, fără plânsul căinţei, nu ne mântuim. Creştinul moare în fiecare clipă a lumii şi învie din comuniunea cu Hristos.

”Unde-ți este, iadule, biruința? Hristos a înviat și viața stăpânește!”

6

EXTRA MUROS

“Războiniciiîncercaţi se avântăpeste ziduri!” (Ioil 2,7)

Ovidiu Badea

Anton Pann s-a născut în Bulgaria şi a fost cântăreţ de strană şi profesor de

muzică psaltică, compozitor, folclorist şi scriitor, tipograf. Pentru mulţi, el este în primul rând compozitorul imnului Deşteaptă-te, române. Despre el scria Eminescu în Epigonii: „S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”.

Talentat şi neastâmpărat

Pentru unii, Pann este unul dintre creatorii muzicii bisericeşti româneşti:

Marea lui dragoste şi marea lui mândrie a fost întotdeauna muzica, întâi cea bisericească, în slujba căreia a stat nu mai puţin de patruzeci şi patru de ani, cântând-o din copilărie, iar mai apoi consacrându-i numeroasele sale publicaţii teoretice, lucrate personal şi publicate în tipărituri de specialitate, în magazine, analogii, gramatici şi principii. Deşi nu a avut niciodată parte de mijloace confortabile pentru a studia tainele psaltichiei, pribeagul fecior de căldărar a făcut tot posibilul pentru a fi mereu alături de prima sa dragoste, muzica bisericească. Plecând de jos, maestrul Anton Pantaleon Petrovanu, aşa cum se semnase pe o psaltichie scrisă în 1823, va ajunge să fie promotorul românizării muzicii noastre bisericeşti. În esenţă, marele maestru urmărea „perfecta concordanţă dintre accentele tonice ale cuvintelor şi cele ale melodiei“, după cum el însuşi mărturiseşte în prefaţa Heruvico-Chinonicarului său, publicat în 1841. (http://ziarullumina.ro/biografii-luminoase/anton-pann-si-romanizarea-muzicii-bisericesti)

Pentru alţii, Anton Pann era diferit. Astfel, Nicolae Iorga scria:

Cântăreţul de giumbuşuri, lăutarul literar al petrecerilor, ghiduşul de ietacuri, amorezatul care căuta la ferestruicele căsuţelor de mahala, prinzând ceasul când lipseşte respectivul jupân, tovarăşul ceasurilor de veselie ale preoţilor,

dascălilor, ţârcovnicilor, cărora li zice pe glas de psaltichie lucruri care fac parte din plăcuta slujbă a Satanei.

La „Spitalul Amorului”

Despre al său Spital al amorului, Pann însuşi scria:

Domnilor! Socotesc că nu fără cuviinţă am intitulat această ediţie Spitalul Amorului, căci în coprinderea-i nu veţi vedea decît plîngeri de inimi rănite, suspinuri de piepturi săgetate, tînguiri de dureri cumplite, oftări şi tot felul de văitări din pricina amorului: întocmai ca într-un spital în care se află mulţime de ostaşi loviţi în bătaie şi răniţi de tot felul de arme, care-şi arată rănile şi îşi spun durerile, cerînd ajutorul doftorilor. Pentru că acest Amor, copil nebun, fiu al Venerei, răzgîiat de-a sa mumă şi crescut zburdarnic, în mînă cu arc şi săgeţi, cu neastîmpăr petrecîndu-şi timpul totdeauna ca cu nişte jucărele, întinde arcul şi, aruncînd săgeţi în toate părţile, răzbeşte şi pătrunde inimi de tot felul de vîrste; fără a se ruşina de bătrîni, fără a se teme de viteji, fără a se sfii de filosofi, fără să aibă milă de tineri şi chiar de săraci. Săgetează pepturile, le înflăcărează sîngele şi atît îi aruncă în călduri grozave, încît mulţi

îşi smintesc simţirile şi se pomenesc ca cei lunatici în somn, şi chiar deştepţi, vorbind aiurea, neştiind cum şi către cine. Ba încă unii rămîn smintiţi pentru totdeauna, fără a-şi mai putea găsi leacul, şi din Spitalul Amorului ajung în Spitalul Nebunilor (la Balamuc). Alţii cad în melancolie şi încet-încet se topesc şi-şi sfîrşesc viaţa; alţii iar, ca muierile care se bocesc la morminte, prin cîntece îşi uşureză durerile, ca prin nişte reţete, potrivit după chipul şi asemănarea patimii, drept ierburi şi alifii: pentru că în Spitalul Amorului numai astfel de doftorii alină durerile.

Primiţi dar acest Spital al Amorului şi, preumblîndu-vă într-însul, veţi vedea mulţime de nenorociţi tînguindu-se în dureri, pe cari, nedefăimîndu-i, să luaţi de pildă patimile lor şi să vă păziţi a nu cădea într-însele.

Întâlnire cu personajul

De la muzica sacră la muzica mahalalelor şi până la manele, nimic nu îi era străin. Vă invit să îl cunoaşteţi îndeaproape pe acest meşteşugar al sunetelor şi neîntrecut cunoscător al inimilor la conferinţa pe care i-o dedic.

Anton Pann,ce personaj!

Cântăreţul de giumbuşuri, lăutarul literar al petrecerilor, tovarăşul ceasurilor de veselie ale preoţilor…

Anton Pann, născut Antonie Pantoleon-Petroveanu (1790-1854)

7

TRANS-LITERAM

“Cercetaţi Scripturile, că socotiţi

că în ele aveţi viaţă

veşnică!”(Io. 5, 39)

Bogdan Bucur

„Doamne al puterilor fii cu noi, căci pe altul afară de tine ajutor întru necazuri un avem: Doamne al puterilor, miluieşte-ne pe noi!” Această cântare de la Pavercerniţă se numără printre cele mai iubite între credincioşi, „în top” alături de „Hristos a înviat” şi „Cu noi este Dumnezeu”.

O sintagmă, două traduceri

Ca mai toate rugăciunile Bisericii, aceasta a înflorit din ogorul fertil al Scripturilor. Aşadar, „să cercetăm Scripturile”, cum ne îndeamnă chiar Domnul. Şi să căutăm mai ales în Cartea Psalmilor, cartea de rugăciuni a Templului din vechime, a Bisericii creştine, şi a Sinagogii rabinilor.

Sursa pare a fi Psalmul 45 (Ps 46 în Biblica ebraică). Găsim acolo, „Dumnezeul nostru este scăpare şi putere, ajutor în necazuri(en thlipsesin—ca şi în cântare)” şi, repetat chiar de două ori, „Domnul puterilor e cu noi” (Ps 45, 1.7.11). „Domnul puterilor” traduce sintagma Kyrios tōn dunameōn din versiunea greacă a Vechiului Testament, Septuaginta. Dacă mergem însă mai departe, la sursa ebraică a traducerii greceşti, găsim „YHWH Tsevaot este cu noi”. Aşadar, Domnul puterilor şi Domnul Savaot sunt traduceri alternative ale aceleiaşi sintagme: YHWH Tsevaot.

Domnul Atotputernic, Domnul Puterilor

În cursul Sfintei Liturghii Biserica exclamă „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot; plin e cerul şi pământul de mărirea lui!” Toate bune şi frumoase, şi iar cântarea nemaipomenit de înălţătoare—dar ce-i ăla „savaot”? Haideţi să nu ne scandalizăm de obrăznicie, şi să căutăm mai bine răspuns. Tot în Scripturi, se înţelege. În Biblia ebraică, YHWH Tsebaoth—în traducere greacă, ori Kyrios Savaoth („Domnul Savaot”), ori Kyrios pantokratōr („Domnul Atotputernic/ Atotţiitorul”), ori Kyrios tōn dunameōn („Domnul puterilor”)—are în vedere pe Dumnezeul lui Israel ca împărat al oştirilor îngereşti. Iată, de pildă, vedenia lui Isaia:

Şi a fost că-n anul în care a murit regele Ozia L-am văzut pe Domnul şezând pe un tron înalt şi măreţ; şi casa Lui era plină de slavă. Serafimi şedeau împrejurul Său; fiecare avea câte şase aripi: cu două

îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Şi strigau unul către altul şi ziceau:– „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Atotţiitorul, plin e tot pământul de slava Sa!” Şi pragul cel de sus al uşii se sălta de glasul cu care ei strigau, iar casa s-a umplut de fum.

Iată deci şi sursa biblică a cântării noastre liturgice: mai mult, imnul trisagion („cîntarea întreit-sfântă”) a Bisericii nu este decât un împrumut, sau o copie, a cântării îngereşti. Ne rugăm, aşadar, în cuvintele serafimilor! Lăsăm pentru altă ocazie discuţia acestui capitol atât de important al Scripturii pentru a reveni la Domnul Savaot. În fragmentul de faţă serafimii cântă „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Atotţiitorul”—iar „Domnul Atotţiitorul” este, în ebraică, YHWH Tsevaot. Traducătorii Septuagintei nu ne ajută deloc, întrucât nu traduc mai nimic: Kyrios Savaot. De aceea, în româneşte, fie că traducem din ebraică, fie din greacă, nu putem obţine decât „Domnul Savaot”. Varianta Anania („Domnul Atotţiitorul”) este, în cazul acesta, lipsită de fidelitate faţă de literă. Iar pe noi tocmai aceasta ne interesează acum: ce înseamnă „savaot”?

Ei bine, tsava înseamnă, atât în ebraica Scripturii cât şi în ebraica modernă, „armată”, „oştire”. La plural, tsevaot, „oştiri”. YHWH Tsevaot—Domnul oştirilor. Se înţelege că este vorba de oştiri cereşti, de armate de îngeri. Tot astfel, în traducerea Kyrios tōn dunameōn („Domnul puterilor”), puterile în cauză sunt, desigur, puteri îngereşti.

Cine este Acesta?

Tradiţia creştină a folosit intens aceste referinţe vetero-testamentare. Dacă nouă, astăzi, lucrurile ne par puţin neclare, nu avem decât a învăţa din înţelepciunea Tradiţiei. Iată, de pildă, exegeza iconografică a pasajului de la Isaia 6.

În imaginea de mai sus, reprodusă dintr-un codex de secol IX, figura centrală

flancată de cei doi serafimi este fără îndoială Hristos (dacă aveţi îndoieli, priviţi inscripţia imediat deasubra nimbului: IC XC!). Este limpede că, pentru iconograf, întreaga vedenie a lui Isaia este decriptată hristologic, iar „obiectul” liturghiei serafice—YHWH Tsevaot, Domnul Savaot—este pur şi simplu identificat cu Domnul Iisus Hristos. De altfel o exegeză identică a vedeniei de la Isaia 6 se găseşte într-unul din trei imnuri cântate în Duminica Floriilor:

Ieşiţi neamuri, ieşiţi popoare şi vedeţi astăzi pe Împăratul ceresc pe mânz de rând ca pe un scaun preaînalt intrând în Ierusalim. … pe Cel ce L-a văzut Isaia venind cu trup pentru noi … (Utrenia Floriilor, stihiră la Laude)

În fine, vă propun un ultim text biblic, tot din Psaltire. De data aceasta, Psalmul 23 (Ps 24 în Biblia ebraică), versetele 10 şi 11: Deschideţi, mai-mari, porţile voastre, şi voi, porţi veşnice, ridicaţi-vă, ca să intre Împăratul slavei. Cine este Acesta, Împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei”. Despre cine este vorba aici? „Domnul puterilor”, în ebraică YHWH Tsebaot, iar în greacă Kyrios tōn dynameōn. Biserica preia întrebarea psalmistului—cine este acesta?—însă răspunsul ţine de credinţa creştină. Mai precis, Biserica foloseşte aceste versete la Înviere şi la Înălţare, şi le aplică lui Hristos cel Înviat. Acesta este Domnul puterilor şi Împăratul slavei. Nimic nou, fireşte, căci Sfântul Pavel teologhiseşte limpede despre faptul că stăpânitorii acestui veac l-au răstignit pe „Domnul slavei”!

“Cu ochii mei L-am văzut!”

Iată pe cine avem înainte. Într-un număr viitor ne vom opri mai pe larg asupra textului de la Isaia. Deocamdată, „să luăm aminte” la cuvântul proorocului:

Şi am zis:„O, ticălosul de mine, că-mi tremură sufletul; că fiind eu un biet om şi având buze necurate şi locuind eu în mijlocul unui popor cu buze necurate,cu ochii mei L-am văzut pe Domnul Savaot ... Şi unul din Serafimi a fost trimis la mine; el avea în mână un cărbune pe care-l luase cu cleştele de pe jertfelnic. Şi l-a atins de gura mea şi a zis:„Iată, acesta s-a atins de buzele tale şi-ţi va şterge fărădelegile, iar păcatele tale le va curăţi”!

Cum adică Domnul Savaot?Toate bune şi frumoase, iar cântarea nemaipomenit de înălţătoare, dar ce înseamnă „savaot”?

8

Foştii creştini de azi privesc umilinţa – atunci când este aleasă ca modus vivendi – drept manifestarea

neputinţei de a sta erect în ogradă. O anumită slăbiciune de minte, o lipsă de tărie fizică, o incapacitate de reacţie la invazie, ar fi crochiurile cel mai curent întâlnite. Incapacitatea de a (mai) înţelege umilinţa demonstrează, de fapt, cât de greu este să înlocuieşti pe omul cel vechi, stricat de poftele înşelăciunii, cu făptura nouă în Hristos.

Umilinţă la Hollywood

Efortul oamenilor lui Dumnezeu de a evidenţia valoarea constructivă, vitală, a umilinţei, în această luptă a mentalităţilor capătă, uneori, şi câte un ajutor, şi acesta venit din cele mai diverse surse. De exemplu, producţia cinematografică Viaţa secretă a lui Walter Mitty poate fi considerată un astfel de sprijin, în sensul că poate edifica asupra aspectelor nebănuite ale umilinţei şi îmbogăţi perspectiva cuiva care crede că autoafirmarea este cheia vieţii. Personajul Walter Mitty (interpretat de Ben Stiller, deopotrivă regizor şi actor principal) demonstrează în ce măsură umilinţa - ca - virtute stă la temelia celor mai importante şi mai temerare realizări ale lumii. Trebuie de la început spus că acest film nu este unul singular, că personaje ce întruchipează diferite aspecte ale humilitas mai există în cinematografia hollywoodiană recentă (de exemplul spectacularul Forrest Gump al lui Tom Hanks (Forrest Gump), dreamerul Lester Burnham (American Beauty) şi domolul Quoyle (Shipping News), ambele personaje în interpretarea lui Kevin Spacey. Deosebirea constă în faptul că Walter Mitty nu e un melancolic, în ciuda reveriilor sale, ci un om activ, chiar dacă uneori visează cu ochii deschişi şi asta îl costă. De asemenea, Mitty reprezintă un personaj pentru care umilinţa nu este urmarea unui handicap, nu este o alegere, nici nu survine în urma vreunei constrângeri (cu urmarea că personajele sunt particularizate până la izolare). În cazul lui Mitty umilinţa este firea însăşi, care, asumată ca atare, contribuie la integrarea personajului în comunitate. Să spunem şi că Ben Stiller este, de altfel, iscusit în a juca roluri de

oameni de aparenţă ternă, dar, de fapt personalităţi care permit miracolul con-vieţuirii.

Viaţa bate visul

Nimic nu e extraordinar cu Walter Mitty; un tehnician din subsolul unei mari publicaţii foto, calificat să lucreze cu negative fotografice. Universul său este o arhivă cenuşie şi ordonată, are un singur subaltern, cu care pur şi simplu colaborează, viaţa lui se desfăşoară fără variaţiuni, şi-ar dori o poveste de iubire cu o nouă angajată, are o mamă şi o soră pe care le cocoloşeşte şi de care e cocoloşit. Evadările lui în lumea imaginaţiei sunt banale şi se petrec la modul previzibil, clişeistic: Walter super-eroul sau Walter irezistibilul. Peste acest Acachi Acachiev american, a cărui singură aventură fusese campionatul de

skate din copilărie, se abate urgia schimbării: revista la care lucrează se adaptează noilor cereri şi devine publicaţie pentru mediul virtual. Se ajunge, astfel, la ultimul număr tipărit pe hârtie. Concedieri,

reorganizări de personal, rumoare multă, temeri. În toată această atmosferă, principalul colaborator, un fotoreporter renumit, anunţă că a trimis, special pentru coperta ultimului număr, cea mai importantă fotografie dintre toate cele pe care le trimisese vreodată, chintesenţa. Dar, din mapa cu negative, tocmai negativul chintesenţei lipseşte…

Sub spectrul concedierii, ameninţat de un şef tânăr şi imun la compasiune, Walter pleacă în căutarea cadrului lipsă. Reuşita ultimului număr cade pe umerii săi, asta este tot ce contează. Deşi se rostesc denumiri precum Groenlanda şi Islanda, nu-l trec fiori, se comportă de parcă ar pleca la o adresă din oraş... El vrea un lucru simplu: să discute cu expeditorul cadrului – un fotoreporter neînfricat şi singuratic, dispus să rişte până la capăt pentru obţinerea unui cadru inedit. În firescul său placid, W.M. se trezeşte că repetă şi uneori depăşeşte pe cel căutat, dar fără să realizeze cât de spectaculoasă a devenit propria sa viaţă. Reveriile sale sunt surclasate de peripeţiile pe care le trăieşte. În paralel, pe măsură ce viaţa îl acaparează, visările sale paralizante încetează, rămâne

numai personalitatea lui limpezită şi consolidată. Însă Walter nu realizează ce forţă stihinică a devenit, este în continuare gata să facă loc celuilalt, rabdă provocările şi violenţele ce îl privesc, deşi are tăria să îl pună la punct pe cel ce îi jigneşte colegii.

Aşa că personajul – prelucrat după o schiţă americană de la mijlocul secolului douăzeci – poate constitui, după părerea noastră, o introducere schematică, nu neapărat religioasă, la virtutea denumită umilinţă. Walter interpretează rolul celui virtuoz în meseria lui şi virtuos ca persoană, dar care nu simte impulsul să se afirme, să-şi lărgească spaţiul vital. Să fie de folos, să nu sufere nimeni de pe urma lui, să rezolve o situaţie cu naturaleţe, acestea, da, sunt principiile sale. Dar violenţa, îmbrânceala, bobârnacul, cui folosesc ele? Atitudinea în raport cu glumele stupide pe care noii şefi le fac pe seama sa, este edificatoare în acest sens: nu manifestă ranchiună, ci doar regret la adresa lipsurilor sufleteşti ale şefului care confunda palierul autorităţii cu fieful puterii exercitate brutal şi, care, precum mulţi tineri bogaţi, îşi făcuse din incultură şi cinism un program de viaţă. Prin contrast, Mitty exprimă înţelegere – şi cei ce, prin aroganţă şi brutalitate, îşi rănesc semenii, sunt, în cele din urmă, tot oameni şi trebuie compătimiţi, pentru că, fără să o ştie, suferă în răutatea lor; în efortul lor de a fi răi cu program, ei luptă împotriva firii omeneşti proprii şi se vatămă singuri.

Curaj şi cenuşă

Deşi cuvântul Evanghelie nu este pronunţat niciodată în film, poate şi din alte motive, acest fel de a aborda răul conduce cu uşurinţă şi inevitabil spre conceptul de umilinţă creştină, concept traversat deopotrivă de fragilitatea oricărei vieţi – humilis, de la humus: eu sunt pământ şi cenuşă – şi de valoarea şi de răspunderea cvasi-absolută ce derivă din această fragilitate. În acest revelator numit umilinţă, iluzia, butaforia, autoamăgirea dispar. Putem conchide că umilinţa este, de fapt, cea mai mare înţelepciune: înţelegerea corectă a realităţii şi a raporturilor dintre om şi realitate. Şi cum fără înţelepciune nu se poate, a fi umil într-o lume ţanţoşă, reprezintă pe de o parte contragreutatea necesară pentru ca lucrurile să nu se răstoarne, pe de alta, aşa cum ne arată umilul Walter Mitty, impulsul pentru mari avântări, adică un curaj, un mare curaj, mai grandios decât orice mândrie. Ştia Fericitul Augustin ce spune: Humilitas occidet superbiam.

Umilinţa ca aventurăUmilinţa omoară mândria. (Fericitul Augustin)

Eduard Ioan Rădună

Personajul interpretat de Ben Stiller poate constitui o introducere

schematică la virtutea denumită umilință.

CINEMISIUNEA

“Înaintea prăbuşirii vine trufia inimii, iar înaintea măririi merge umilinţa.” (Pilde 18, 12)

9

PROVOCĂRILE ZILEI

Florina Steliana Vasilescu

Recunosc că de la înmormântarea Aurei Ion o imagine

îmi revine stăruitor în minte: nu braţele de flori, nu onorurile militare, ci mama sfâşiată de durere, sprijinită de celelalte două fete care-i sărutau din când în când mâinile, într-un neputincios gest de mângâiere. Icoana suferinţei, sabia care-ţi trece prin suflet! Ca o candelă în bătaia vântului

Lumina tinereţii răsfrântă pe chipul unei fete al cărei suflet a ars de speranţă într-o împlinire dăruită oamenilor. Să fii medic, să poţi să vindeci, să poţi să alungi suferinţa. Aceasta a fost alegerea ei, iar anii, puţini la număr, au însumat căutări şi vise. Ca să ajungi în anul cinci la îndemânarea şi priceperea unui medic specialist – aşa cum, plini de admiraţie, mărturiseau medicii cu care opera – nu-i lucru uşor. Muncă, pasiune şi timp. Timpul vieţii ei, întreg.... Şi-apoi imaginea aceluiaşi chip tânăr, stingându-se ca o candelă firavă în bătaia vântului, lăsând doar lacrimile să-i rostească neputinţa... o lacrimă de fată! Nu pot să nu-mi amintesc când Dumnezeu mi-a îngăduit să trec printr-o grea încercare. Trecuseră două săptămâni din cele trei în care fiica mea a fost între pământ şi cer, în comă indusă, două săptămâni în care nu-i mai vedeam ochii, nu-i mai auzeam vocea... părea în afara oricărei comunicări. Cu degetele mângâindu-i părul şi cu durerea pe buze, am rostit aproape de urechea ei: „Promite-i ceva lui Dumnezeu, roagă-L tu!”. În colţul ochiului închis spre lume am văzut o lacrimă alunecând firav! Un obraz palid, aproape transparent şi lacrima ca supremă dovadă a comunicării. Mă auzise, ştia că sunt acolo! Şansa mea, pentru care niciodată n-o să pot mulţumi îndeajuns, a fost aceea că am avut timp să mă rog, şi odată cu mine, jumătate din oraş...

Mame fără rating

Dar mama Aurei... să trăieşti coşmarul celor 5 ore în care zeci de oameni se agită, se lamentează dar nu ajung la copilul zdrobit de neputinţă. Să urmăreşti în direct – şi nu o oră, nu două, nu trei – cinci ore coşmarul unei brambureli dincolo de care viaţa copilului tău se stinge în aşteptarea unui gest de ajutor, să te agăţi de speranţa unei veşti bune care întârzie într-o sfredelitoare amânare. Apoi deznodământul! După care, de parcă asta n-ar fi fost deajuns, să afli că a fost conştientă, că a vorbit, că sufletul ei s-a stins în frig, de frig. Un frig din care această mamă va ieşi cu greu, dacă va ieşi vreodată. Peste zborul frânt al acestui copil, aşezaţi durerea mamei care asistă la el, care-l trăieşte. Lacrima ei îngheţată i-a deschis cerul care a primit-o printre îngerii lui. Lacrima fetei, izvorul lacrimilor unei mame pentru care nu există mângâiere. Despre aceste mame care-şi cresc trei-patru copii în dragoste şi simplitate, nu se vorbeşte. N-ai să vezi emisiuni dedicate trudei şi grijilor, dăruirii de a fi mamă, pentru că nu ar avea rating. Nu se ţin dezbateri despre ce înseamnă să-ţi creşti copiii statornici în muncă şi învăţătură,

cu gândul că doar stăruinţa şi acumularea cunoştinţelor îi mai pot salva. Să ai patru copii atât de talentaţi, să-i creşti frumos, în bun simţ şi modestie, rămânând în umbra împlinirilor lor şi hrănindu-te din ele, iată rostul şi menirea unei femei.

Unde altundeva?

„Ca să formezi oameni îţi trebuie mame. Nimic altceva”. Adevăr grăia părintele Iustin Pârvu. Şi dacă încă le mai avem, puţine – multe, câte-or mai fi, ce facem pentru ele? Aceste mame care nu şi-au omorât copiii în pântece – aşa cum erau îndemnate s-o facă prin „minunatul” planning familial, care nu şi-au pus cariera profesională înaintea vocaţiei de mamă, acele femei pentru care ispitele vitrinelor şi ale vacanţelor de vis au fost întotdeauna simple amăgiri peste care treceau uşor cu

un zâmbet. Le mai vede oare societatea, le mai recunoaşte? Nici vorbă, ba mai mult, dacă spui că ai patru copii, te trezeşti întrebată: „Eşti pocăită?”. Iată respectul pe care-l primeşte! Şi, din când în când, le lăsăm să-şi vadă copiii murind. Ca supremă apreciere. Şi-atunci vine o clipă în care înţelegi, ca părinte, că lucrurile nu mai depind de tine. În niciun fel: nici de dragostea ta, nici de strădanii şi eforturi, de sacrificii şi bune intenţii. Nu ştim noi rosturile lui Dumnezeu (de ce a trebuit sa moară Aura?), dar e limpede că doar El ne mai rămâne. Pentru că unde altundeva şi cui altcuiva să-i cerem ajutorul atunci când ne copleşeşte neputinţa, indiferenţa oamenilor şi prăpădul evenimentelor?

Sacrificiul Aurei şi lacrimile mamei să ne fie spre trezire. Părinţilor, îngrijiţi-vă de sufletele copiilor voştri! Nu ştim ce ne aşteaptă. Oricare dintre noi puteam fi în locul acestei mame. Şi dacă nu ne putem bate cu instituţiile, dacă nu-i putem mişca – nici la propriu, nici la figurat- pe oamenii care le conduc, să ne urnim noi şi din fiecare cuvânt să clădim o rugăciune! Să ne rugăm pentru ea, care a plecat, dar şi pentru noi, cei care rămânem, într-o lume cu tot mai puţini oameni adevăraţi.

O lacrimă de fatăUn zbor frânt, smerenia unui suflet de copil sub mantia de albă neclintire şi peste ele,

durerea mamei care le trăieşte...

Un zbor frânt, smerenia unui suflet de copil sub mantia de albă neclintire...

“Şi Domnul Dumnezeu

va şterge lacrimile

de pe toate feţele.”

(Isaia 25, 8)

10

“Fiţi dar cu mintea întreagă!”(I Petru 4, 7)

COOLTURA

Ceea ce unii definesc ca fiind un simplu joc cu un băţ şi nişte bile seamănă mult cu

jocul vieţii. Răbdare, intuiţie, acurateţe,

viziune spaţială, perseverenţă, putere de concentrare maximă, nervi tari, precizie sau spirit de apreciere, iată doar câteva din cuvintele cheie pentru o reuşită în snooker.

Ca şi în viaţă

Cincisprezece bile roşii şi şase bile în culorile negru, roz, albastru, maro, verde, galben, denumite şi „bilele colorate”, acestea sunt „componentele de bază” într-un meci de snooker, un fel de „biliard mai complicat”, cum ar suna o descriere laică. Ceea ce însă unii ar defini ca fiind un simplu joc cu un băţ şi nişte bile la o masă lungă este, de fapt, un sport interesant, care chiar dacă la prima vedere nu pare să îşi dezvăluie complexitatea, poate fi plasat în categoria sporturilor de strategie, în care tactica abordată şi tehnica aplicată sunt deopotrivă importante. Pentru a avea succes trebuie să încerci prin mutările pe care le faci să fii mereu cu un pas înaintea adversarului, să anticipezi, să vezi în perspectivă, să îţi creezi situaţii favorabile, şi în acelaşi timp să ai instinctul, sclipirea de a ieşi din situaţii complicate, respectiv de a le întoarce în favoarea ta. La fel ca şi în viaţă!

Puţină istorie

Ca sport de sine stătător, snooker-ul datează din secolul al XIX-lea, când a fost inventat de către ofiţeri ai armatei britanice în coloniile din India, ca o variaţiune a jocului de biliard (atestat încă din secolul al XV-lea). Cea mai cunoscută formă de joc era pe atunci Black Pool, jucat cu cincisprezece bile roşii şi o bilă neagră, la care colonelul britanic Sir Neville Chamberlain a introdus încă şase bile colorate, devenind astfel „responsabil” pentru inventarea jocului de snooker. Prin adăugarea de noi bile şi, fireşte, de noi reguli, se ajunge automat şi la situaţii inedite, nemaiîntâlnite până atunci în jocurile clasice de biliard, astfel că jocul nou creat a necesitat curând şi un nou nume. Iniţial cuvântul snooker a fost utilizat cu referire la ideea de „începători într-ale jocului“ (termenul snooker era folosit în secolul al XIX-lea pentru a denumi în mod colocvial novicii armatei

sau militarii în primul an, aşa-zişii militari în termen de pe vremuri), devenind cu timpul însuşi numele noului joc. În cadrul unei partide, snooker se referă la o situaţie specifică de joc, respectiv atunci când bila albă nu are traiectorie directă liberă către bila de jucat (fiind „blocată” de o bilă colorată), ceea ce presupune recurgea la traiectorii complicate, de cele mai multe ori cu o mantă sau chiar mai multe, pentru a obţine lovitura dorită. Din acest context, cuvântul snooker şi-a găsit loc şi în vocabularul uzual al limbii engleze, expresia to snooker somebody semnificând, de exemplu, a bloca, a incomoda pe cineva.

Câteva reguli

Conform regulilor jocului, după fiecare bilă roşie (cu valoarea de 1 punct), trebuie introdusă şi o bilă colorată, asta până când se elimină toate bilele roşii de pe masă şi rămân doar cele colorate, care trebuie introduse pe rând, de la cea cu punctajul cel mai mic (bila galbenă, 2 puncte) la cea cu punctajul cel mai mare (bila neagră, 7 puncte). La fel ca şi la biliard, bilele nu au voie să fie atinse direct cu tacul, ele se introduc în buzunar cu ajutorul unei bile albe, numite şi Q-ball, cea pe care jucătorii încearcă să o „controleze” prin loviturile lor în stabilirea strategiei de a „închide masa”, respectiv de a elimina toate bilele existente, idealul vizat frame cu frame de fiecare jucător. Un frame este un joc din cadrul unei partide de snooker, iar un break desemnează punctele înscrise de un jucător în cadrul unui frame, fără legătură însă cu denumirea din tenis, unde cuvântul break se referă la un game câştigat pe serviciul adversarului. O partidă de snooker se compune din mai multe frame-uri (până la un maxim de 19, aşa cum este cazul finalei de campionat mondial), iar, pe rând, în cadrul aceluiaşi frame, ambii jucători pot face break-uri independente. Break-ul maxim este de 147 de puncte şi se poate atinge doar atunci când masa se închide jucând fiecare bilă roşie în combinaţie cu bila neagră. O necunoscută în snooker rămâne însă timpul de joc. Nu se poate estima durata unei partide, fiecare frame are dinamica sa şi poate ţine

de la câteva minute până chiar şi la ore întregi în cazuri extreme. Principiul de bază rămâne: „ştim când începe, dar nu şi când se termină“, ceea ce pentru iubitorii snooker-ului reprezintă un avantaj, orice fan dorind să asiste la sportul preferat cât mai mult posibil.

Sportul cu papion

Primul campionat mondial de snooker profesionist a avut loc în 1927, la iniţiativa lui Joe Davis, cel mai bun jucător al timpului, care în prima jumătate a secolului al XX-lea a contribuit mult la dezvoltarea şi promovarea jocului. Finala campionatului mondial din 1985, între Steve Davis si Dennis Taylor, a scris istorie în televiziunea britanică: peste 18 milioane de telespectatori urmăreau meciul după ora 24, o cotă care marchează şi în ziua de astăzi maximul de audienţă după miezul nopţii la o emisiune de sport în Marea Britanie, precum şi maximul de audienţă înregistrat vreodată de canalul BBC 2.

Până acum câţiva ani snooker-ul era considerat un „sport britanic“, supranumit şi „joc al gentleman-ilor”, ţinând cont de nota de fair play care îl caracterizează (de exemplu, un jucător are obligaţia morală de a anunţa dacă a făcut o greşeală, chiar dacă arbitrul sau celălalt jucător nu au observat acest lucru), sau de ţinuta elegantă obligatorie la masa de joc (normele tradiţionale impuneau purtarea unui papion). Acum însă se poate spune că snooker-ul s-a internaţionalizat, iar interesul pentru acest sport s-a extins în toată lumea. În ultimii ani s-au organizat mult mai multe competiţii ca înainte, multe dintre ele şi în afara graniţelor europene (la unele competiţii se acceptă chiar şi o ţinută mai lejeră: cravată în loc de papion sau chiar tricou). Şi clasamentul mondial actual

Snooker-ul: mai mult decât un joc cu bile şi tac

La seminifalele competiției, printre cei 2500 de spectatori

11

Cătălina Ene-Onea, corespondenţă de la Berlin

“Fiţi dar cu mintea întreagă!”

(I Petru 4, 7)

scoate în evidenţă un mixt de naţionalităţi ale jucătorilor profesionişti, ceea ce atrage cu sine fani şi publicitate în toate colţurile lumii. Numărul 1 mondial este în sezonul 2013/14 australianul Niel Robertson, urmat de englezul Mark Selby şi de chinezul Ding Junghui. Cel mai spectaculos jucător al momentului este însă fără doar şi poate englezul Ronnie O‘Sullivan, supranumit şi „The Rocket” (racheta), multiplu campion mondial, care fascinează prin talentul dar şi prin rapiditatea cu care execută fiecare lovitură. Trebuie menţionat aici şi numele scoţianului Stephen Hendry (retras din activitate), considerat cel mai de succes jucător din istoria snooker-ului, ale cărui recorduri încă se încearcă a fi depăşite.

7 jocuri, 2 500 de priviri

Snooker German Masters, organizat anual la Berlin, este din 2011 unul din turneele cele mai cunoscute pe calendarul oficial al evenimentelor de snooker. Arena berlineză Tempodrom oferă locul perfect pentru acest eveniment, atât pentru jucători, cât şi pentru spectatori. Pentru public, modul în care sunt amenajate mesele de joc oferă şansa de a urmări mai multe meciuri concomitent în primele tururi ale competiţiei. Până la semifinală se pot desfăşura în arena mare până la 7 jocuri în acelaşi timp, publicul având acces vizual la toate mesele de joc, nedespărţite între ele de niciun paravan, aşa cum se întâmplă la alte competiţii. O experienţă interesantă, unică în acest sens, care nu se compară în nici un caz cu meciul privit la televizor, unde ai acces doar la imaginea oferită de camerele de filmat. Când vezi însă ce se întâmplă şi în spatele camerelor, când te „confrunţi” cu 7 jocuri deodată şi trebuie să alegi tu masa pe care te „focusezi”, atenţia distributivă creşte, la fel şi bucuria fiecărui frame.

Am fost şi noi prezenţi la Snooker German Masters 2014 (29 ianuarie - 2 februarie) şi am avut bucuria de a fi părtaşi la un turneu interesant, un turneu al surprizelor, în care nume mari au fost rapid eliminate de jucători în curs de afirmare,

jucători tineri şi entuziaşti, care pun suflet în ceea ce fac. Aproximativ 2500 de spectatori au asistat live la semifinalele turneului, generând o atmosferă incendiară în sala de joc. Mulţi din jucătorii participanţi s-au declarat foarte încântaţi de condiţiile de joc, fără stres şi presiune suplimentară, şi au apreciat susţinerea publicului, aspect remarcat chiar şi de câştigătorul turneului, numărul trei mondial, Ding Junhui. După o finală cu bile spectaculoase şi răsturnări de situaţie, în care l-a învins pe englezul Judd Trump (actualmente numărul 4 mondial) cu scorul de 9 la 5, Ding a avut numai cuvinte frumoase pentru Arena Tempodrom şi pentru publicul german venit la Berlin din toate colţurile ţării: „N-am mai văzut nicăieri atât de mulţi fani la un meci de snooker, este un loc grozav”.

În culise

Cu acreditare de presă de la World Snooker Associacion şi Dragonstars, organizatorii evenimentului de la Berlin, am putut avea acces şi la ceea ce se petrece în spatele cortinei, dincolo de reflectoarele din arena de joc. La eveniment l-am întâlnit şi pe Ivan Hirschowitz, responsabil cu presa şi publicitatea în cadrul World Snooker Associacion, cel care îndeplineşte un rol fundamental în snooker-ul din ziua de azi, dincolo de masa de joc. Ivan este prezent la toate turneele din Europa, de unde relatează în timp real ceea ce se petrece la fiecare partidă desfăşurată. De dimineaţa până seara este de găsit la biroul

lui amenajat ad-hoc în camera de presă a evenimentului, de unde urmăreşte tot ce se întâmplă în arena de joc, intervievează jucătorii şi ia pulsul evenimentului, postând apoi informaţiile pe paginile oficiale ale World Snooker sau pe diferite reţele de socializare. Prin meseria sa, Ivan este cel care aduce snooker-ul mai aproape de fanii săi, şi în acelaşi timp îi

entuziasmează şi pe alţii în a se interesa de acest sport aparte.

Jocul face viaţa mai frumoasă

În data de 30 mai a.c. arena Tempodrom va găzdui un alt eveniment snooker, intitulat World Speed Cup. Este vorba despre un nou format de competiţie, organizat pentru prima oară în Germania de Dragonstars Eventmanagement, la care, aşa cum sugerează şi numele,

viteza (speed) este decisivă. Ronnie O’Sullivan va fi vedeta competiţiei, însoţit de alte nume sonore din snooker-ul actual, ca Shaun Murphy, Mark Williams şi chiar de marele Steve Davis, maestru al loviturilor artistice.

Vă invităm, aşadar, - asta dacă nu sunteţi deja convinşi - să daţi o şansă snooker-ului sau să îl urmăriţi mai cu atenţie data viitoare, pentru a descoperi un joc subtil, plin de rafinament şi de eleganţă. Aveţi ocazia să vă convingeţi de acest lucru în curând, la transmisiunile TV de la Campionatul Mondial de Snooker, care se va desfăşura şi anul acesta în Anglia, la Teatrul Crucible din Sheffield, între 19 aprilie şi 5 mai.

Snooker-ul: mai mult decât un joc cu bile şi tac

COOLTURA

Alături de Ding Junhui, câştigătorul German Masters 2014

Arena Tempodrom

12

PRIBEAG ŞI CĂLĂTOR

“Şi au mers după El mulţimi multe şi le-avindecat.”(Matei 19,2)

Timpuriu de Prier. Marea. Din ceaţa depărtării se ţes tăcute valuri. De linişte şi de singurătate te bucuri şi visezi:

Un veac cu mult mai viguros, tot pe la vremea asta, când iarna pleacă din hainele vântului; din ceţuri prindeau trup întunecat trireme, primele vâsle, cele mai îndrăzneţe, primele aripi, primele strigări, primii şi cei mai nerăbdători visători.

Între tufişurile ce se luptă pe ţărm, pot fi bănuite, acum, doar păsările şi vântul;

dar atunci venea, furişat, băştinaşul trac, ţinând sub tălpi pământul rece.

Iată argonauţii visători! O singură triremă, o mamă. Iată coloniştii, urmându-i! Vas după vas. Marea întunecată stârneşte temeri, dar vântul dă speranţă şi visul îşi trece degetele peste ţărmurile albe precum frumoasa marmură, peste pădurile ca ghirlandele verzi; locuri de temple şi de sărbătoare, lemn pentru noi corăbii şi noi vise, noi drumuri, mai departe.

Cât despre ţărm, aici se visa pentru zei. De sus, de peste stânci, visul era ca zborul peste ape. Locuitorii blonzi, cu tirsuri lungi, cu arcuri şi săgeţi, visau spre locul care, în generozitatea lui divină, trimitea, uneori, argonauţi; spre locul unde se întocmeau triremele-ncărcate, spre locul dincolo de orizont, pe care nu-l ajungea săgeata, spre miazăzi, unde era doar cald Dar, mai ascuns, visau chiar pe argonauţi - acesta era visul tainic ce se visa pe ţărm. Şi pregăteau lanţuri de aur pentru ei, lanţuri de aur, fiindcă aurul le bucura vederea nefericiţilor captivi şi le era, aşa, mai lesne să depene istorii şi cântece în nopţile de iarnă, sub gerul de nestăvilit, şi să viseze, mult mai frumos, chiar locul lor pe care îl părăsiseră, urmând un vis.Fiindcă numai visul se poate urma sau părăsi, realitatea niciodată.

Pe ţărm la BalcicEduard Ioan Rădună

Picturi realizate în cadrul Taberei de Pictură • de la Balcic, 2012 (imagini preluate de pe

tabarapictura.wordpress.com)

Georgeta Stoian•

Elena Dinga•

Carmen Tănăsescu•

13

“Cine este vrednic să deschidă cartea?”

(Ap. 5, 2)

DESCHIDEREA CĂRŢII

Bogdan-Costin Georgescu

Ce (mai) este omul?Răspunsul antropologiei teologice moderne...

Socotesc nu doar oportună cât mai ales necesară semnalarea apariţiei unei cărţi, la Cluj, unde de câţiva ani

buni există un nucleu de teologi şi filosofi creştini grupaţi în jurul teologului Radu Preda, o minte luminată care a contribuit la înfiinţarea Institutului Român de Studii Inter-ortodoxe, Inter-confesionale şi Inter-religioase (INTER).

Semne bune

Radu Carp (Bucureşti), Chantal Delsol (Paris), Ingeborg Gabriel (Viena), Picu Ocoleanu (Craiova), alături de Radu Preda, sunt bine cunoscuţi ca editori şi coordonatori ai prestigioasei serii Theologia Socialis pe care instituţia amintită mai sus o realizează împreună cu o altă prestigioasă instituţie de cultură, editura EIKON. La Cluj există, aşadar, de mai multă vreme vectori sugestivi pentru o direcţie de cercetare serioasă în domeniul antropologiei culturale. Sigur că Bucureştii, prin Institutul „Francisc I. Rainer” al Academiei Române, rămân punctul central al cercetărilor antropologice serioase, dar este extraordinar că mai apar şi alte centre unde se conturează direcţii de cercetare antropologică culturală, la noi în ţară. Iar când antropologia culturală se îndreaptă, pe bună dreptate, spre dimensiunea teologică creştină ortodoxă a abordării problematicilor contemporane care au în centrul axiologiei lor omul, acest lucru este şi mai benefic. De multă vreme mă străduiesc să atrag atenţia că şi românii ar trebui să vină cu un punct de vedere structurat pe epistemologia unei antropologii culturale creştine, dar în varianta teologiei răsăritene, aşa cum fac de ceva vreme teologii ortodocşi din cadrul Institutului Teologic Ortodox „Sfântul Vladimir” de la New York. Oricum, ceea ce se realizează la Cluj, de câţiva ani, este încurajator şi pentru antropologia culturală românească.

Aici nu se citeşte Sandra Brown!

Cartea la care mă refer, pe care EIKON a editat-o în cadrul seriei Theologia Socialis în 2012, este cea a domnului Iustinian Şovrea, Ce (mai) este omul? Răspunsul antropologiei teologice moderne... Nu fac o recenzie, în cazul acesta, aşa că o dată precizat acest lucru, nu pot fi acuzat că semnalez oarecum tardiv această apariţie. Oricum, acest tip de lectură nu este destinat celor care citesc Sandra Brown, aşa că nimeni nu trebuie

să intre în criză de nervi, pentru că lectorii serioşi vor fi descoperit acest titlu la puţină vreme după ieşirea sa de sub tipar. Cei care cunosc cât de puţin din câmpul lecturilor antropologice serioase vor fi aflat în timp util de această apariţie. Mie îmi revine şansa de a contextualiza apariţia acestei lucrări în cadrul fenomenului de revigorare a cercetărilor antropologice (de nuanţă pur filosofică şi / sau culturală) din România. Cred, aşadar, că lucrarea domnului Iustinian Şovrea este una de referinţă în acest domeniu. De la bun început trebuie să remarc seriozitatea surselor bibliografice, fără a face din asta un element de infailibilitate al lucrării, ba chiar dimpotrivă, manifestând o rezervă faţă de predilecţia autorului pentru literatura germană, în acest domeniu. Este, totuşi, de înţeles, dat fiind faptul că Iustinian Şovrea vine cu această lucrare după studii în cadrul Universităţii din Regensburg. Şi trebuie să mai înţelegem această alegere prin prisma opţiunii autorului între cele două expresii care ar putea da direcţia, orientarea, ţinta mai exactă a domeniului care face obiectul analizei sale; astfel, dânsul foloseşte terminologia de antropologie teologică în timp ce alţii optează pentru terminologia de antropologie culturală creştină. Acest lucru este, cu siguranţă, mai important pentru „rigoriştii” domeniului antropologiei, lucru care nu impietează cu nimic asupra importanţei lucrării, mai ales că însuşi autorul mărturiseşte în „Concluzii”, făcând cuvenita distincţie între antropologia teologică şi antropologia teologiei dogmatice: „ […] Cu toate că îşi îndreaptă atenţia asupra fenomenului existenţei umane, pe care îl examinează prin metode de investigaţie specifice ştiinţelor antropologice, ea face acest lucru din perspectiva relevanţei pe care o are pentru teologie. Cum antropologia teologică este legată de numele celor doi teologi germani, Pannenberg şi Rahner, ca fondatori şi iniţiatori ai acestei direcţii de cercetare, este explicabil de ce le-am acordat o atenţie aparte [...]” (Şovrea 2012:323). Corect, pentru că la urma urmei ne interesează cum putem aplica mai bine în teologia creştină metodologia de cercetare proprie antropologiei empiriste, dar fără a dăuna mesajului cu adevărat esenţial al antropologiei culturale creştine / antropologiei teologice, anume redescoperirea chipului lui Dumnezeu din om.

În mijlocul intersecţiei

Cum s-ar putea profila un model ortodox de antropologie culturală creştină / antropologie teologică?... Iustinian Şovrea nu încearcă neapărat să răspundă la această

întrebare, dar ne oferă, indirect, prin lucrarea sa, un reţetar epistemologic foarte bine structurat argumentativ. Dacă ar fi să exprim ceea ce m-a atras mai mult la expunerea argumentativă a lui Iustinian Şovrea în lucrarea sa, cu toate că nu sunt un adept al germanismului în antropologie, aş spune că m-a impresionat rigoarea şi coerenţa argumentelor, deschiderea către eventuale noi „surprize”, dar şi încăpăţânarea ancorării în credinţa creştină, pe care autorul şi-o asumă şi încearcă să o susţină cu armele elocinţei moderne. Scheler, Plessner, Gehlen, ca autori care au trasat bazele epistemologice ale antropologiei filosofice moderne, Pannenberg şi Rahner, ca teologi creştini care au încercat să profileze un pattern antropologic racordat la metoda interdisciplinarităţii, fără a deveni mai puţin creştini prin aceasta, toate aceste repere sunt admirabil tratate în lucrarea lui Iustinian Şovrea; în sensul acesta aş spune, fără teama de a greşi, că lucrarea este atât de importantă pentru domeniul antropologiei culturale creştine / antropologiei teologice româneşti încât devine obligatorie pentru lectura oricărei persoane interesate de studiul serios al acestui domeniu, fie că este acesta un teolog, un filosof, un sociolog sau un istoric al religiilor. Cred că aceasta se degajă şi din cuvintele cu care autorul îşi încheie capitolul „Concluzii”: „Proces deschis şi spaţiu al intersecţiilor, antropologia teologică modernă nu poate fi decât interdisciplinară (subl.n.), coagulând în jurul ei antropologi, teologi, filosofi, sociologi sau biologi. Cu toate că iniţiatorii de marcă ai acestei noi cercetări sunt doi teologi, un lutheran şi un catolic, din lectura scrierilor lor putem observa o permanentă raportare la antropologia filosofică, la cea culturală, la sociologie, psihologie psihologie precum şi la alte discipline. Cum în Ortodoxia de azi există mai multe tentative de a repune în dialog datele credinţei cu mutaţiile umanităţii, demersul antropologiei teologice poate oferi un imbold. În plus, legat strict de domeniul antropologic, alăturarea vocii Bisericii de Răsărit acestui efort ar da şanse mai mari dorinţei de a corecta tendinţele ştiinţelor care, în efortul lor hermeneutic şi explorator, ignoră uneori tocmai esenţa omului (subl.n.)” (Şovrea 2012:326). Aşadar cartea reprezintă un bun pretext pentru o viitoare discuţie, mult mai amplă, asupra modului în care direcţiile moderne de cercetare antropologică pot fi grefate pe mesajul propriu teologiei creştine, dar mai ales pentru profilarea unui model epistemologic antropologic ortodox în acest sens.

Rigoare, coerenţă, dar şi încăpăţânarea ancorării în credinţa creştină...

14

“Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu!” (Psalmul 45,10)

CREDINŢĂ ŞI ŞTIINŢĂ

Sabina EneMi alma fluye al fondo de tus ojos azules

y tristes.(Sufletul meu curge pe fundalul ochilor tăi albaştri şi trişti.)Cătălina Ene –El mar (Marea)

Scrisul, dicteu automat, se strecoară printre fantele gândirii, eludând conştientul, precum soarele de

după - amiază, printre dreptunghiurile decupate ale jaluzelelor, într-o zi de sfârşit de toamnă. Dar ziua de toamnă are ceva din inefabilul unei sărbători, cu aşa o lumină care transfigurează totul în jur. Şi totul se petrece încet, precum trecerea luminii prin faţetele diamantului perfect, transformându-l cu totul în lumină pură, diamant de pe un inel, care angajează toate puterile sentimentului până dincolo de moarte...

Scrisul şi zborul

Într-un final, urmărind scrisul pe hârtie, înţeleg că mâna aleargă grăbită să termine zborul inspiraţiei: Nu numai dansul (flamenco, salsa sau rumba pasionala, bachata sau tangoul argentinian) te poate purta în lumea zborului, ci şi scrisul, care conştient devine la un moment dat un gând, gândul că nu mai ai răbdarea timpului de partea ta şi totul se precipită, şi sentimentele, şi amintirile, şi istoria personală, şi istoria lumii; şi, da, izbucneşte războiul mondial..., primul, al doilea, poate nu... şi al treilea. Poate nu şi al treilea, care pare–se

că s-a fărâmiţat în altele mai mici şi mai dese prin ţări mai îndepărtate. Pauză de gând şi respiraţie pe bătaia inimii... Rugăciunea inimii!

Să avem grijă mereu să nu ne preocupe trecerea timpului peste fiinţa noastră, ci doar trecerea timpului peste spiritualitatea noastră, reflectată în oglinda interioară. Şi în... libertatea credinţei!

Perspectiva şoarecelui

“Ochiul necredinciosului”, spunea Sfântul Nectarie din Eghina, nu află “nimic altceva în Creaţie decât natura care lucrează. Chipul strălucitor al Ziditorului divin şi frumuseţea nemăsurată a acestui chip îi rămân ascunse şi necercetate. Mintea nu i se poate ridica deasupra lumii văzute şi nu poate trece dincolo de hotarele lumii sensibile”. Plecând de la

cele spuse de Sfântul Nectarie, părintele Constantin Necula accentua în contra pondere faţă de necredincios, bucuria pe care o încearcă credinciosul: “Cuprins de vederea frumuseţilor celor naturale, sufletul credinciosului creşte în a vedea pe cele supranaturale, bucurându-se să citească printre rânduri cartea naturii.”

Să privim viaţa, atent contemplativ, la diferite nivele, invită şi Mitropolitul Anthony Bloom, descriind diferenţele astfel: ”Există nivelul divin, omenesc, extrem de simplu şi un nivel de mijloc, gazetăresc. Viaţa conform gazetei este

o selecţie din tot ce-l poate uimi pe om: conflicte personale, conflicte sociale, conflicte militare, conflicte ale naturii. Este o vedere a lucrurilor din perspectiva şoarecelui. Nu este nici suficient de amplă, nici suficient de redusă, întrucât nu ne oferă cheia care ar indica perspectiva şi proporţiile lucrurilor, doar atât cât să ne îngrozească sau să uimească lumea. Diferenţa între înţelepciunea omenească, care ne învaţă şi ne obligă să acţionăm conform calapodului şi înţelepciunea lui Dumnezeu constă în faptul că prima este bazată mereu pe experienţa trecutului, fie individuală sau colectivă. Cauza din care Dumnezeu face un anumit lucru nu se află în trecut, ci în viitor. În acest sens orice acţiune a creştinului are o natură eshatologică, adică este îndreptată spre împlinirea finală a istoriei, spre Împărăţia lui Dumnezeu deja înfiinţată.”

Dincolo de bine şi de rău?

Părintele Nicolae Steinhardt, înţelegând rezultatul experimentului realizat de fizicienii Michelson şi Morley, care au demonstrat că viteza luminii este aceeaşi, fie că o măsurau în timp ce se aflau pe loc, fie că se aflau în mişcare cu o viteză mare, explica în acest fel poziţionarea noastră în timp şi spaţiu:“Putem spune că Divinitatea se găseşte dincolo de bine şi rău, noi însă, dincolo de linia despărţitoare, suntem întru totul aserviţi

distincţiei dintre bine şi rău, aşa cum cercetătorul din interiorul unui sistem închis nu poate efectua observaţii asupra mişcării absolute a sistemului.”

În teoria relativităţii, Einstein a avut următoarea argumentare pentru a explica acest lucru: viteza luminii este singura valoare constantă din lumea naturală. Timpul se schimbă. Pentru cineva care se deplasează cu o viteză mare, apropiată de viteza luminii, scurgerea timpului este mai lentă decât pentru cel care staţionează. Dacă se ajunge să se circule cu viteza luminii, atunci scurgerea timpului se întrerupe complet. Vom reveni.

Timpul istoriei, ca marea...

Viaţa conform gazetei este o selecţie din tot ce-l poate uimi pe om: conflicte personale, conflicte sociale, conflicte militare, conflicte ale naturii. Este o vedere a lucrurilor din perspectiva şoarecelui. Nu este nici suficient de amplă, nici suficient de redusă, întrucât nu ne oferă cheia care ar indica perspectiva şi proporţiile lucrurilor, doar atât cât să ne îngrozească sau să uimească lumea.

Viața conform gazetei, o vedere a lucrurilor din perspectiva șoarecelui.

15

PSEUDO-APOCRIFE

“ Şi să nu vă potriviţi

cu acest veac, ci să

vă schimbaţi prin înnoirea

minţii...” (Rom. 12, 2)

Constantin St. Dogaru

“Îndrăzneşte, scoală-te!”

(Marcu 10, 49)

MÂNĂSTIREA DINTR-UN TEXT

Ascultarea - condiţie a vederii. Ontologia imaginarului. Adevăratul “spectator” e

de fapt şi un bun ascultător: ştie să asculte ceea ce vede. Am ajuns dependenţi de ceea ce vedem, de aici tirania imaginii; dar imaginea şi oboseşte şi plictiseşte... Ne vedem, dar nu ne ascultăm, nu ne mai auzim de atâta zgomot prezent în noi. Numai în tăcere cred că mai putem vedea. În timp ce informaţia vizuală a atins cote alarmante în procesul comunicării, informaţia auditivă e din ce în ce mai scăzută; televizorul bate radio-ul cu toată diferenţa de calitate. Auzul e un simţ al gândirii, vederea dimpotrivă, excită simţurile, auzul interiorizează, vederea exteriorizează. Criza noastră nu e de vedere (slavă Domnului!), ci de auzire şi de ascultare...

Tirania imaginii

Am ajuns dependenți de ceea ce vedem; dar imaginea și obosește și plictisește...

Odată, au venit la avva Isac, ca să-l facă preot. Aflând el de una ca asta, a fugit în Egipt pe un

câmp şi s-a ascuns într-o căpiţă de fân. Părinţii s-au dus după el să-l prindă. Ajungând la câmpul acela, s-au oprit să se odihnească, pentru că era noapte, şi au dat drumul măgarului să pască. Măgarul s-a depărtat şi s-a oprit chiar în locul unde stătea ascuns bătrânul. A doua zi dimineaţă, când au vrut să aducă măgarul, l-au găsit şi pe avva Isaac şi s-au minunat. Au dat să-l lege, dar el nu i-a lăsat, zicându-le : „Nu mai fug, căci este voia lui Dumnezeu ; oriunde aş fugi dau peste ea!” .

Măgarul detectiv

“Călugăr cu măgar” (C. Buongiorno)

16

“...să mergi bine cu sănătatea, precum bine mergi cu sufletul.”(III Ioan 1, 2)

SĂNĂTATEA SUFLETULUI

“Cuvânt bunrăspuns-a inima mea;grăi-voi cântarea mea Împăratului!”(Ps. 44, 1)

STIH ISCUSIT

Cosmin Georgescu

Hanna Bota

Steaua Polară nu şi-a propus niciodată să ne ducă pe •neprimitoarele tărâmuri îngheţate, ci doar să ne arate Nordul.Vântul rodeşte fructele. Schimbarea aduce noul.•Nu numai Australia, ci şi noi suntem la antipozi. Totul e faţă •de cine ne raportăm.Ca un ahtiat al cunoaşterii, tot ce învăţ uit. Ca să pot memora •mereu altceva.Tot ce nu ai înţeles ţi s-a întâmplat prea repede.•În fuga de idei aceea care ajunge prima e cea mai slabă.•Priorităţile care trec înaintea intereselor sunt morale.•Iau în serios toate lucrurile pe care nu le înţeleg.•Reducând totul la esenţial, riscăm să nu-l înţelegem.•Când înţelegi tot ce ţi se întâmplă înseamnă că ţi se întâmplă •numai lucruri simple.Iubim atât de puţin încât ura face ce vrea din noi.•Tot ce ne reproşăm noi ne vor reproşa mai târziu alţii.•Istoria ne învaţă să ne fie dor de oamenii pe care nu i-am •cunoscut când trăiau.Zero e un început bun doar în şirul numerelor.•Ceea ce ni se întâmplă în viaţă ni se întâmplă fiindcă nu •acceptăm să ni se întâmple altceva.Dreptul la nemurire e mult mai important decât dreptul la •viaţă.Motivele supărărilor sunt de multe ori atât de minore încât a •doua oară ele nu ne-ar stârni decât zâmbete.Sunt mai interesante lucrurile care ni se vor întâmpla decât •cele care ni s-au întâmplat.Niciuna din cele şapte minuni nu ar fi încăput într-un •muzeu.Punctul de vedere din care lucrurile îţi par favorabile trebuie •să fie situat pe sfera intereselor tale.

Marile probleme sunt acelea pe care nu le putem rezolva •singuri.În istorie, a te da la o parte înseamnă a te lăsa condus de •alţii.Cei care ne spun că ne înţeleg înainte ca noi să ne terminăm •demonstraţia este clar că vor să îşi impună punctul de vedere.Raportat la oxigen, rolul nostru în întreţinerea vieţii e •minor.A te consacra unei idei înseamnă a nu i te supune.•Cu orice moarte ne împăcăm odată cu trecerea timpului, în •schimb orice viaţă devine insuportabilă.Când începi să urci dealul îţi dai seama că e munte.•

Nu înţeleg, deci exist !

E un drum atât de scurtîntre amintire şi uitare.adesea între ele m-aşez,iau amintirile şi le trecuna câte una peste gard.le refuz, le ucid,le sfărâm - fărâme de viaţă,crâmpeie de mine,ca să hrănesc porumbeii din centruloraşului.iau uitarea în braţeo înfăş în scutececopilă dorită.respiratia ei să mă facăsă uit că sunt eu*.vreau o singură amintire să mai am:

piatra dureriia uimiriide noi.

*în fiecare dimineaţăînvăţ să fiu ,încep viaţa de la capăt, chiar de la naştereca şi cum nu aş mai ştii nimic despre mine,despre voi.caut înţelesul fiinţării deşi bănuiesc că voi afla doar murind

deocamdată nu-mi amintiţi de mine

Metamorfoză

17

PRAZNICALE

“Nu este mai bună

avuţia decât

sănătatea trupului.”

(Isus Sirah

30,16)

SĂNĂTATEA TRUPULUI

“Mânca-vor săracii şi se vor sătura

şi vor lăuda pe Domnul!”

(Ps. 21,30)

Mihaela Veşcă Popa

Marian Paraschiv

Mângâierea înseamnă actul tactil propriu-zis însoţit de sentimentul de căldură revărsat în inima

celuilalt, încât se poate ajunge, prin piele, la inimă. Putem spune că prin mângâiere, produsă atât prin atingere fizică, cât şi prin cuvinte rostite sau scrise, comunicăm bucuria veştii că suntem legaţi organic unul de altul şi împotriva singurătăţii. Mângâierea este şi un act de exprimare a binelui din inima omului. Ea comunică binele dintr-o persoană pentru a evidenţia în cealaltă binele propriu. Răsplătit cu lacrimi - semn al descărcarii sufleteşti, şi cu zâmbete, cel care mângâie devine mângâiat. Cel care mângâie pândeşte, prin reuşita actului mângâierii, o confirmare a faptului că binele este mai tare ca răul, că are putere în faţa suferinţei, insuflând nădejdea că va rezista, prin puterea binelui, la asalturile suferinţei.

Mângâierea este o nevoie emoţională fundamentală a copilului. Toţi copiii simt nevoia să fie mângâiaţi. Mângâierea este o formă primordială de manifestare emoţională care se exprimă chiar de la naştere, întărind relaţia dintre mamă şi copil. Există un

consens în privinţa nevoii de afecţiune a copilului, exprimată cel mai direct prin mângâieri. Ele dau siguranţă şi ataşament.

Mângâierea copiilor reprezintă una din acţiunile care nu trebuie să lipsească din comportamentul zilnic al părinţilor. Există tendinţa modernă în zilele noastre de a „învăţa” mamele că nu e bine să ţină bebeluşul prea mult în braţe, că nu trebuie mângâiat prea mult, altfel copilul va deveni răsfăţat, dependent, mămos, sensibil…. „Mai bine” să fie călit de mic, învăţat cu programul şi rigoarea absenţei părinţilor, învăţat să nu se ataşeze prea mult de ei, ca

să fie puternic, independent, capabil să-şi croiască un drum prin “jungla periculoasă a vieţii”. Lipsa de afecţiune, de mângâiere,

duce la alienarea capacităţii de a iubi, de a manifesta sentimente, de a avea compasiune sau de a manifesta empatia, de a dezvolta şi întreţine frustrări care se pot transforma în isterie precoce, răutate, cruzime, psihoză.

S-a dovedit că mângâierea bebeluşului este un remediu real şi împotriva plânsului. Studiile au arătat că bebeluşii care sunt “trataţi” cu mângâieri şi masaj plâng mai puţin şi dorm mai bine. Mângâierile creează şi întăresc sentimentul de siguranţă la copii. S-a dovedit de asemenea că adolescenţii care sunt mai des îmbrăţişaţi de către părinţi

au o imagine de sine mai bună, o identitate sexuală mai sănătoasă, relaţii sociale solide, siguranţă de sine, succes la şcoală. În momentele de boală, rănire fizică sau emoţională, în perioadele dificile şi solicitante ale tezelor şi examenelor, mângâierea constituie suportul emoţional şi moral. Şi pe măsură ce copiii cresc, par să crească şi nevoile lor afective. Aşadar nu ezitaţi să dăruiţi câte o mângâiere celor dragi!

Mângâierea face parte din lista de... necesităţi.

Ingrediente:

Fileuri de miel 2500 g , roşii 500 g , ciuperci 1000 g , ciuperci de pădure 100 g , spanac 1000 g , vin alb 100 ml , unt 400 g , busuioc 0,5 g , ulei de măsline 250 ml , ceapă albă 100 g , ceapă roşie 200 g , arpagic 100 g , usturoi 50 g , piper 2 g , sare 30 g.

Mod de preparare:

Se pregătesc fileurile. Toate ciupercile se taie în felii subţiri, roşiile se taie în cuburi mari, după ce au fost curăţate de coajă şi seminţe, iar ceapa se toacă mărunt. Spanacul se opăreşte în apă cu sare şi se

taie fin. Arpagicul se toacă mărunt, iar usturoiul se curăţă. Fileurile de miel se prăjesc în 100 g de unt timp de 3 minute, în aşa fel încât să rămână în sânge. Se păstrează la cald. Se căleşte ceapa albă în ulei de măsline, se adaugă roşiile, busuiocul, sare şi piper. Spanacul se înăbuşă în 100 g de unt încins cu arpagicul tocat mărunt cu sare şi piper. Se păstrează la cald. Ciupercile şi 100 g de ceapă roşie se călesc în 100 g de unt cu sare, piper şi vin. Ciupercile de pădure se călesc în 100 g de unt cu restul de ceapă roşie, apoi se toarnă 500 ml de apă şi jumătate din sângele scurs din carne. Din această compoziţie trebuie să rezulte 400 ml sos de miel.Preparatul se serveşte cald, pe un platou

termorezistent frecat cu usturoi, peste care se aşază un strat de spanac, ciuperci şi sosul de roşii presate bine cu furculiţa. Deasupra se aşază fileul de miel tăiat foarte fin, aranjat în forma de coroană. Se introduce platoul la cuptor timp de 20 de minute, iar când este gata se adaugă sos de miel şi se serveşte imediat.

TIAN DE MIEL NICOISE

Zile de post:1-19 aprilie

Harţi: miercuri, †)23 Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de

biruinţă; vineri, 25Dezlegare la peşte: miercuri, 30

Prin mângâiere se ajunge mai uşor la inimă

O mângâiere

18

“Vorba voastră să fie totdeauna plăcută,dreasă cu sare...” (Col. 4,6)

RIDENDO CASTIGAT MORES

Nastratin Hogea a dus la moara un sac de grâu, să-l macine. Aşteptându-şi rândul, a pus sacul alături de celelalte. Ţinând ochii pe jumătate închişi, lua câte un pumn de grâu din ceilalţi

saci şi-l punea în sacul lui. Morarul l-a văzut şi a strigat: - Ei, tu de colo ! Ce faci ? - Eu ? Nimic, a răspuns Nastratin. Sunt prost, nu ştiu ce fac. - Dacă eşti prost, de ce nu iei grâu de la tine şi nu-l pui în ceilalţi saci ? - Oi fi eu prost, a făcut Nastratin, dar nici chiar aşa !

fragment din Jean Claude Carriere, • Cercul mincinoșilor, Humanitas, 2006

Graniţele prostiei

Caricaturi de Leonardo da Vinci

De opt ani şi jumătate revista Conştiinţa apare fără întrerupere şi va apărea în continuare, din dorinţa fermă de a contracara prin cuvânt răutatea, necredinţa, prostia şi impostura. Întrucât susţinerea acestui demers depinde în mare măsură de Dvs, cititorii fideli, Vă rugăm să sprijiniţi proiectul nostru direcţionând 2% din impozit către Asociaţia Culturală Conştiinţa (puteţi descărca formularul de pe www.intalnirideconstiinta.ro). În acelaşi timp cei care doresc să ofere un sprijin financiar pentru editarea revistei şi a celorlalte publicaţii (www.constiintaortodoxa.ro), precum şi pentru conferinţele şi evenimentele culturale desfăşurate sub egida Conştiinţa, o pot face în contul: Asociaţia Conştiinţa, Blejoi, Prahova, C.I.F. 28082876, cont bancar: RO20 BTRL 0300 1205 3247 61XX deschis la Banca Transilvania, Ploieşti. Vă mulţumim!

Dragi cititori,

SPRIJINIŢI !

19

“Şi ei s-au aşezat

în ea şi Ţi-au zidit templu...”

(II Parali-pomena,

20, 8)

ZIDITORI

Telefoane: 0244-410 0100244-411 3360244-521 9810748-110 711

E-mail:office@kaproni.ro http://www.kaproni.ro

Strada Il. Caragiale nr. 28 Tres OlivosPloiesti

Strada Rahovei nr 4 Ploiesti Prahova 0244/221111, 0724443448 http://tresolivos.ro

Ploieşti, Str. Găgeni, nr. 80Tel/Fax: 0244 595666E-mail: borsa@upcmail.ro

Găsiţi programul complet al pelerinajelor accesând site-ul:www.intalnirideconstiinta.ro