CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE

1.1. ORIGINILE UNIUNII EUROPENE DE ASTĂZI.

Integrarea interstatală a debutat în perioada postbelică,

cuprinzând ţări din toate colţurile lumii, atât dezvoltate, cât

şi în curs de dezvoltare.

De la o zonă la alta există deosebiri în ceea ce priveşte

momentul declanşării procesului de integrare, ritmul evoluţiei

sale, formele concrete de manifestare şi, mai ales,

performanţele realizate. Fără îndoială, „vitrina publicitară” a

integrării interstatale o constituie Uniunea Europeană.

Ideea unităţii europene îşi are începuturile în perioada

interbelică. Sub impulsul consecinţelor catastrofale ale

primului război mondial, în 1923, ia naştere „Mişcarea

paneuropeană”, din iniţiativa lui Coudenhove-Kalergi, un

aristocrat de origine cehă. Într-un apel lansat la Viena, în

1924, se spune: „Salvarea rezidă în unirea tuturor statelor democratice ale

continentului într-o grupare politică şi economică internaţională. Nu trebuie să se lase

să se repete acest adevăr simplu: o Europă divizată conduce la război, la agresiune, la

mizerie...”.

Prima iniţiativă oficială, în direcţia uniunii europene,

are loc în 1929 şi aparţine lui Aristide Briand, cunoscut om

politic francez, artizan al Societăţii Naţiunilor, laureat al

Premiului Nobel pentru Pace (1926), adept al unei „legături

federale”, bazate pe apropierea franco-germană.

Din păcate, demersul lui Briand s-a lovit de vitregia

3

vremurilor1. Europa, sfâşiată de ambiţii naţionaliste, a intrat

în cel de-al doilea război mondial. Temerile partizanilor

„Mişcării paneuropene” s-au adeverit pe deplin.

Ideea unităţii europene este reluată de Winston Churchill,

imediat după sfârşitul ultimei conflagraţii mondiale. Într-un

discurs ţinut la Zürich, în 1946, el spunea: „... există un remediu

care, dacă ar fi acceptat peste tot şi spontan, ar transforma ca prin minune toată

scena şi ar face din Europa, în câţiva ani, un pământ tot aşa de liber şi fericit ca acela

al Elveţiei de astăzi... Care este acest remediu suveran? Este formarea familiei

europene... Noi trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei”.. Să nu fi

prevăzut, oare, marele om politic britanic consecinţele

înţelegerii de la Yalta (1945), când marile pretenţii

teritoriale ale lui Stalin au fost satisfăcute pe seama Europei

Centrale şi de Est? Să fi fost atât de mare încrederea sa în

loialitatea URSS? Cert este că un alt mare om politic

occidental - generalul Charles de Gaulle, cu numai câţiva ani

mai târziu, întrevedea o Europă „de la Atlantic la Urali”2.

„Războiul rece” care a urmat acestor momente de euforie a

trezit la realitate lumea occidentală. Scindarea Europei în

două blocuri devenise un fapt real. În mai 1962, acelaşi

Charles de Gaulle, mult mai realist, vorbea despre „o lume în care

totul conduce spre ameninţarea unui conflict general...” şi (doar) despre o

„Europă occidentală unită şi care să aibă destulă forţă, destule mijloace şi destulă

coeziune pentru a exista prin ea însăşi...”.

1 Spre exemplu: criza economică mondială din 1929-1933 şi evenimentele

politice care i-au urmat, victoria nazismului în Germania (1933); războiul

civil din Spania (1936-1939) etc.2 Sterian Dumitrescu, Ana Bal, „Economie mondială”, Editura Economică,

Bucureşti, 2002, p. 126-127.

4

Europa occidentală alesese, aşadar, calea unităţii prin

integrare economică şi politică inter-statală.

Crearea Comunităţilor europene3. Anul 1945 marchează nu

doar încheierea celui de-al doilea Război Mondial, ci şi

începutul unei noi etape. Este momentul în care se constată

efectele eşecului controlului colectiv al beneficiilor

revoluţiei industriale4, riscurile manipulării şi îndoctrinării

maselor şi limitele Statului-Naţiune5. Eliberată de nazism,

Europa s-a divizat din nou, ceea ce a dus la pierderea evidentă

a supremaţiei mondiale, accentuată de mişcările de decolonizare

din anii ‘60.

În 1946, în celebrul discurs de la Fulton, Winston

Churchill a lansat teza „cortinei de fier”, instalate între zonele de

ocupaţie occidentală şi sovietică.

În pofida unei „Declaraţii asupra Europei eliberate”, adoptate la

Yalta în 1945, Europa este reorganizată în două spaţii

strategice antagonice, care şi-au disputat controlul întregului

continent până în 1989. Blocada Berlinului (1948) şi „lovitura de la

Praga” (ocuparea Cehoslovaciei de către sovietici în 1949) au

marcat începutul efectiv al războiului rece. Din nou, Germania

era în centrul disputei, problema germană fiind abordată

diferit de americani (care doreau reînarmarea rapidă a

Germaniei Federale), de sovietici (care solicitau controlul

asupra întregului Berlin) şi de francezi (care se opuneau

reînarmării Germaniei şi doreau să păstreze tutela asupra

3 Augustin Fuerea, „Drept comunitar european. Partea generală”, Editura

All. Beck, Bucureşti, 2003, p. 2 şi urm.4 Care a degenerat în înarmare şi în producţie militară, dincolo de

nevoile imediate de apărare.5 Care a alunecat în imperialism şi în naţionalism agresiv.

5

regiunilor Saar şi Ruhr).

Două fenomene noi apar în acest context tensionat. Pe de o

parte, statele naţionale devin conştiente de limitele lor în

asumarea, fiecare în parte, a destinului european, iar pe de

alta, al doilea război mondial demonstrase foarte clar

relativitatea cuceririlor (producătoare de mari pierderi) şi

vulnerabilitatea conceptului de stat suveran (incapabil să-şi

protejeze cetăţenii de agresiunile exterioare). Ca urmare, se

caută noi forme de securitate, bazate pe dialog şi pe

coordonare globală.

Spre deosebire de pesimismul şi apatia instalate după

primul război mondial (care au deschis calea comunismului, ca

soluţie alternativă şi ordine de substituţie), relansarea

proiectului european şi a conceptului de securitate colectivă a

fost sursa optimismului anilor ‘50.

După eşecul Ligii Naţiunilor (din care lipseau tocmai

marile puteri), în 1945 se creează Organizaţia Naţiunilor

Unite, urmată de alte organizaţii cu vocaţie mondială: Fondul

Monetar Internaţional (1946), Banca Mondială (1946), Carta de

la Havana (Carta Internaţională a Comerţului, 1946), Acordul

General al Tarifurilor şi Schimburilor (GATT, 1946).

În Europa, în 1947, se instituie Planul Marshall6 şi se

creează organizaţia NATO (1949).

După încheierea războiului au fost iniţiate două tipuri de

proiecte politice: proiecte interguvernamentale şi proiecte comunitare.

Primele organizaţii europene au fost interguvernamentale,

în sensul că au reunit state suverane, care cooperează între

6 Ajutor american în valoare de 13 miliarde USD pentru 16 ţări

occidentale.

6

ele. Aşa au fost create, spre exemplu, Consiliul Europei, în

1949; Uniunea Europei Occidentale, în 1948; NATO, în 1949.

În ceea ce priveşte proiectele comunitare, acestea

presupuneau renunţarea parţială şi benevolă la suveranitate, în

beneficiul avantajului comun dat de o organizare comunitară.

Bazele primelor proiecte în acest sens au fost puse de patru

mari personalităţi ale vremii: Jean Monnet (1888-1979),

consilier al ministrului de Externe al Franţei; Robert Schuman

(1886-1963), ministrul francez al Afacerilor Externe, originar

din Lorena; a fost însărcinat de puterile aliate să găsească o

soluţie în problema germană; Konrad Adenauer (1876-1967),

cancelar al Germaniei Federale, adept al reconcilierii franco-

germane; Alcide De Gasperi (1881-1954), premier al Italiei.

Prima idee concretizată a fost însă cea a lui Robert

Schumann, al cărui Plan a fost acceptat de miniştrii de Externe

ai Franţei, RFG, Italiei, Olandei, Belgiei şi Luxemburg-ului,

care au semnat Tratatul de la Paris (1951). Se înfiinţează,

astfel, prima comunitate europeană – CECO (Comunitatea

Europeană a Cărbunelui şi Oţelului), fiind şi primul instrument

de integrare europeană, care introduce un sistem cvasi-federal.

Statele semnatare instituiau şi o supranaţionalitate limitată,

prin delegarea către CECO a unora dintre prerogativele lor în

domeniul pieţei cărbunelui şi oţelului.

După succesul politic şi economic al CECO, s-a încercat şi

organizarea unei armate europene, ca o alternativă la o armată

germană unită (inclusiv cu participarea RDG, idee susţinută de

SUA, în contextul războiului rece şi al conflictului din

Coreea). Acest proiect al armatei europene unice, cunoscut şi

sub numele de Planul Pleven, nu a întrunit însă consimţământul

7

formaţiunilor politice, îndeosebi al celor din Franţa.

Alte două proiecte comunitare sondate cu un succes, de

astă dată, îşi au originile în anul 1957, când au fost semnate,

în acelaşi timp, cele două Tratate de la Roma, unul instituind

Comunitatea Economică Europeană (CEE), altul instituind

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA).

Ulterior, construcţia europeană a evoluat încet, fiind

adoptate numeroase alte tratate de modificare ale celor

iniţiale cum sunt: Actul Unic European, Tratatul de la

Maastricht, Tratatul de la Amsterdam sau Tratatul de la Nisa.

În prezent cele mai importante evenimente sunt legate de

reforma sistemului comunitar prin noul Tratat de reformă de la

Lisabona, semnat în 2007 şi intrat în vigoare începând cu 1

decembrie 2009.

1.2. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.2.1. Conceptul de integrare europeană.

Ori de câte ori limbajul ştiinţific nu reuşeşte să ofere

concepte precise pentru un obiect controversat, se face apel la

metafore. Acesta este şi cazul integrării europene, o

construcţie inedită care nu seamănă cu nici una dintre

realităţile politice anterioare. Uniunea Europeană nu este o

confederaţie, deoarece entităţile constitutive nu sunt complet

autonome. Ea nu este încă o federaţie propriu-zisă, deoarece

integrarea politică nu a dus la un guvern federal. În sfârşit,

nu este vorba de o uniune ideologică, aşa cum era cazul fostei

URSS – o uniune multinaţională bazată pe forţa de coeziune a

8

partidului-stat7.

În faţa acestor dificultăţi semantice, promotorii

integării europene au preferat o abordare pragmatică. Ei au

construit mai întâi piaţa comună şi uniunea monetară,

principalele pârghii ale integrării, fără să se complice cu

abordări conceptuale prea elaborate. Spre deosebire de

proiectele imperiale, confederale sau utopice (de tipul

„Concertul Europei”), care au eşuat destul de rapid, integrarea

fondată pe criterii economice este singura viabilă şi, oricum,

singura care a reuşit. Secretul acestuiingenios proiect a

constat în mecanismul pieţei (extins la întreg spaţiul

comunitar) şi în acquis-ul comunitar (un domeniu nou care

legiferează Uniunea Europeană ca organizaţie de integrare).

Rămân în continuare importante probleme nerezolvate, aşa

cum sunt uniunea politică, cetăţenia şi identitatea europeană.

Dacă, pentru etapele deja realizate, s-au definit instituţii,

politici şi un cadru legislativ operaţional (faimoasele „acquis”-

uri), uniunea politică şi cetăţenia europeană rămân marile

necunoscute ale procesului de integrare. În acest domeniu,

căutările sunt intense şi, probabil, reprezintă marea provocare

a Uniunii Europene la început de mileniu, alături de extinderea

spre Europa de Est.

1.2.2 Politicile comune.

Integrarea europeană se realizează de o manieră inegală,

de la un sector la altul. Există astfel, domenii unde Uniunea

Europeană are prerogative extinse (politica agricolă comună,

7 A se vedea, Cezar Bîrzea, “Politicile şi instituţiile Uniunii Europene”,

Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 3.

9

politica comercială comună, politica transporturilor şi

politica monetară), după cum, în alte sectoare, competenţele

comunitare sunt limitate. Este cazul politicii sociale, al

politicii industriale, al cercetării şi dezvoltării

tehnologice, al reţelelor transeuropene. În sfârşit, unele

sectoare (spre exemplu: politica externă şi de securitate

comună. Justiţia şi afacerile interne) funcţionează mai degrabă

conform modelului interguvernamental, decât printr-o abordare

comunitară propriu-zisă8.

Cu alte cuvinte, există politici puternic integrate,

realizate prin transferul masiv de competenţe la nivel

comunitar şi politici realizate încă preponderent la nivelul

statelor membre, dar cu participarea unor instituţii

comunitare.

De o manieră generală, politicile comune sunt repartizate

în două categorii distincte9:

politicile de solidaritate care au în vedere armonizarea

condiţiilor şi factorilor de producţie, precum şi

egalizarea condiţiilor circulaţiei. Intră aici, în

primul rând, dezvoltarea regională şi politica socială;

politicile de acţiune comună care se referă la

sectoarele puternic integrate: politica agricolă comună,

politica energetică, politica transporturilor,

cercetarea şi dezvoltarea, politica europeană a

mediului.

Articolul 3 din Tratatul CEE prevedea că acţiunea

Comunităţii are în vedere „stabilirea unui tarif vamal comun şi a unei politici8 A se vedea, Cezar Bîrzea, op. cit., p. 82.9 Pentru o prezentare amănunţită, a se vedea, Cezar Bîrzea, op. cit., p. 82 şi

urm.

10

comerciale comune faţă de ţările terţe, instaurarea unei politici comune în domeniul

agriculturii şi instaurarea unei politici comune in domeniul transporturilor”.

Obiectivele Comunităţii Europene evoluând progresiv, de-a

lungul anilor au fost elaborate o serie de noi politici comune,

astfel încât astăzi se pot identifica aproape 20 de domenii în

care concepţia şi decizia se realizează la nivel comunitar,

cele mai importante fiind politicile regională, monetara,

industrială, socială, energetică, de cercetare, pescuit,

protecţia mediului, protecţia consumatorilor, relaţii externe.

Apariţia acestor politici comune se explică prin

necesităţi economice, sociale şi politice de ordin comunitar,

dar şi prin superioritatea, în termeni de eficienţă, a unor

acţiuni comune prin comparaţie cu cele realizate separat la

nivelul fiecărui stat membru.

Ambiguitatea noţiunii de „politică comună” este reflectată de

varietatea expresiilor ce desemnează, practic, acelaşi lucru:

„politică a Comunităţii Europene”, „politica comun㔂 „politica comunitară”.

Analiza acestor concepte arată că politicile comune constituie

de fapt domenii în care, în virtutea unui transfer de

competenţe consimţit de către statele membre de la nivel

naţional la nivel comunitar, instituţiile comunitare intervin

în mod determinant şi direct, iar acţiunile statelor membre au

loc concertat10.

Acest transfer de competenţe este însă limitat în funcţie

de dispoziţiile Tratatului. Regulile şi politica stabilite de

către autorităţile comunitare într-un domeniu dat formează o

politică unificată ce se substituie normelor şi politicilor

10 A se vedea, Ion Jinga, Andrei Popescu, „Integrarea europeană. Dicţionar de

termeni comunitari”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 141.

11

naţionale.

1.2.3. Politica de mediu (politica ecologică).

Piaţa comună trebuia să fie o piaţă curată nu doar din

punctul de vedere al concurenţei şi al consumatorilor, dar şi

din perspectiva mediului înconjurător11.

De o manieră sistematică, politica europeană a mediului

este definită, pentru prima dată, de actul Unic European12 care

stabileşte următoarele principii:

principiul acţiunii preventive;

principiul limitării efectelor nocive încă de la sursă13;

principiul penalizării financiare a poluatorilor;

principiul integrării – politica de mediu este o parte

integrantă a tuturor politicilor comune;

principiul precauţiei14, potrivit căruia este preferabil

să acţionăm înainte de producerea unor disfuncţii

ecologice;

principiul înaltului nivel al protecţiei (prin

intervenţia celor mai înalte autorităţi comunitare).

Instrumentul de implementare a politicii comunitare a

mediului este „Programul de acţiune ecologică”, pregătit de Comisie şi

aprobat de Consiliul Miniştrilor.

Între 1993-2000, a acţionat cel de al 5-lea Program de

acţiune ecologică, care a pus accentul pe dezvoltare durabilă,

11 Această idee este stipulată în art. 100 şi 235 ale Tratatului Comunităţii

Europene.12 A se vedea, art. 130.13 De exemplu, prin standarde de calitate.14 Sau al anticipaţiei, după iniţiatorul german, care a propus un

„Vorsorgenprinzip”.

12

responsabilitate comună şi folosirea pieţei ca reglator al

protecţiei mediului (favorizarea pe piaţă a produselor

acceptabile ecologic).

Cheltuielile din protecţia mediului reprezintă 3% din

bugetul comunitar şi sunt repartizate în cadrul a patru

instrumente financiare:

fondurile structurale pentru proiecte ecologice;

LIFE (“L’instrument financier pour l’environnement”);

Fondul de Coeziune;

Banca Europeană de Investiţii15.

Tratatul de la Amterdam, din 1997 a fixat dezvoltarea

durabilă şi protecţia mediului ca noi priorităţi ale Uniunii

Europene, care să fie integrate în toate politicile sectoriale,

ca o dimensiune transversală comună.

15 Banca Europeană pentru Investiţii (BEI) a luat fiinţă, în Luxemburg, cu 30

de ani înainte de semnarea deciziei finale, în anul 1992.

13

CAPITOLUL II

PRINCIPALELE IZVOARE ALE POLITICII EUROPENE

ÎN DOMENIUL MEDIULUI

2.1. TRATATELE COMUNITARE.

Legislaţia primară comunitară europeană este constituită

pe de o parte, din 3 tratate institutive ale Comunităţilor, şi

pe de altă parte, din tratatele şi actele modificatoare.

Aşadar, tratatele prin care s-au instituit cele trei

Comunităţi Europene – CECA, CEEA (EURATOM) şi CEE, dar şi

tratatele şi actele modificatoare ale acestora reprezintă, fără

îndoială, temeiul juridic al activităţii Comunităţilor şi al

dezvoltărilor regulamentare întreprinse inclusiv în domeniul

mediului. Pornind de la acest temei, în continuare, am

considerat necesar a face o scurtă prezentare a tratatelor şi

actelor în cauză cu relevanţă în ceea ce priveşte acquisul

comunitar privind protecţia mediului înconjurător.

2.1.1. Tratatele de la Roma.

Astfel, Tratatul de la Roma din 25 martie 1957, care a

instituit Comunitatea Economică Europeană nu cuprindea iniţial

nici o dispoziţie care să poată fi invocată în mod direct drept

bază juridică pentru o acţiune în domeniul mediului. Însă,

viziunea productivistă a redactorilor documentului era clară,

din moment ce, conform Preambulului, CEE avea ca scop esenţial

“ameliorarea constantă a condiţiilor de viaţă şi de muncă”, iar ca misiune

“promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice”.

Totuşi, mai ales pe cale de interpretare doctrinală s-a

considerat că textele documentului oferă unele dispoziţii în

14

acest sens. Astfel, s-a apreciat, mai întâi, că articolele 100-

102 ale Tratatului privind posibilitatea de a adopta directive

pentru apropierea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi

administrative ale statelor membre care au incidenţe directe

asupra funcţionării pieţei comune, în special atunci când

disparităţile dintre aceste reglementări denaturează condiţiile

de concurenţă, provocând distorsiuni, pot fi extrapolate la

aspecte de mediu16.

În acelaşi context au fost invocate şi prevederile

articolului 235 al documentului care autorizează Consiliul să

ia măsuri care apar ca necesare pentru realizarea pieţei

comune, chiar dacă tratatul nu prevede puterile de acţiune

necesare în acest caz. Această situaţie, oarecum neclară, a

fost rezolvată pe cale politică, în afara organelor statutare

ale Comunităţii. Sub influenţa hotărârilor primei Conferinţe

mondiale a O.N.U. asupra mediului17, şefii de state şi de

guverne ai statelor membre ale Comunităţii Europene, reuniţi la

Paris între 19-20 octombrie 1972, au adoptat o Declaraţie care

proclama necesitatea ameliorării calităţii şi nivelului de viaţă, precum şi

imperativul acordării unei atenţii speciale valorilor şi bunurilor materiale, inclusiv

protecţiei mediului, în scopul de a pune progresul în serviciul omului. Programele

de acţiune în materie de mediu, iniţiate în 197318, au venit să

amplifice şi să completeze fundamentele acţiunii comunitare. Un

astfel de program este definit ca un ansamblu de acţiuni vizând unul

16 A se vedea, Mircea Duţu, “Dreptul mediului. Tratat.”, Vol. II, op.cit.,

p. 250.17 Care s-a desfăşurat la Stockholm, în iunie 1972.18 Primul program pentru perioada 1974-1976 a fost adoptat de Consiliu la

29 noiembrie 1973, urmat periodic de altele 1977-1981, 1982-1986, 1987-1992,

1993-2000.

15

sau mai multe obiective, cu un calendar precis pentru realizarea lor şi indicarea

persoanelor ori autorităţilor responsabile. În afară de aceste programe

generale care fixează cadrul de acţiune comunitară în domeniul

mediului pe o perioadă determinată, în cadrul Uniunii s-au

elaborat şi aplicat şi altele cu un caracter special, precum

programul de acţiune contra poluării prin cadmiu (aprobat în

1988), un program de acţiune în materie de control şi de

reducere a poluării cauzate prin deversarea de hidrocarburi în

mare (1978), un program în domeniul deşeurilor (1990). Aceste

programe au în comun faptul că au fost adoptate printr-o

rezoluţie a Consiliului, act lipsit însă de o semnificaţie

juridică. Chiar dacă nu au forţă juridică, ele au stabilit

acţiunile ce urmau a se desfăşura la nivel comunitar,

priorităţile întregii activităţi în domeniu, influenţându-se pe

această cale şi procesul de reglementare juridică19.

Sub raportul conţinuturilor lor, aceste programe au

prevăzut, într-o primă etapă, activităţi menite mai ales să

combată poluările, lărgite mai apoi la ansamblul problematicii

mediului, iar în prezent sunt dominante cerinţele de a integra

dimensiunea ecologică la nivelul fiecărei acţiuni comunitare.

Ca nou izvor de drept internaţional, documentele se

caracterizează prin aceea că sunt destinate organizaţiilor care

le-au elaborat şi prevăd acţiuni care trebuie întreprinse într-

o perioadă determinată. Ele reprezintă, mai degrabă, o nouă

tehnică de creare a normelor juridice comunitare, decât un

izvor de drept propriu-zis.

În ceea ce priveşte Tratatul de la Roma instituind

19 A se vedea, Mircea Duţu, “Dreptul internaţional şi comunitar al

mediului”, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 304-305.

16

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom),

prin specificul domeniului său de reglementare, Tratatul a avut

iniţial cea mai mare incidenţă cu problematica protecţiei

mediului. Încă din Preambulul Tratatului s-a exprimat

preocuparea statelor membre de a răspunde îngrijorărilor

legitime generate de producerea şi utilizarea acestei energii.

Astfel, s-a convenit “stabilirea condiţiilor de securitate care îndepărtează

pericolele pentru viaţa şi sănătatea populaţiei”. În consecinţă, capitolul

III din Tratat - art. 30-39 - a fost consacrat protecţiei

sanitare a populaţiei şi muncitorilor contra radiaţiilor

ionizante.

Comisia era dotată cu o putere generală de control în

materie de protecţie sanitară, iar Consiliul era abilitat să

stabilească “norme de bază pentru protecţia populaţiei şi a lucrătorilor”20, care

urmau să fie revizuite periodic.

Primele norme de acest gen au fost emise în februarie

1959, dar nu întotdeauna s-au dovedit suficiente pentru a

preveni accidentele nucleare ori limita efectele acestora.

Articolul 31 al Tratatului Euratom constituie baza juridică

pentru directivele şi regulamentele privind securitatea

nucleară şi protecţia împotriva radiaţiilor.

2.1.2. Actul Unic European (AUE).

Politica de mediu a constituit una din temele amplu

dezbătute ale negocierilor care au fost duse, mai ales din

1985, în privinţa extinderii competenţelor comunitare şi care

au condus la adoptarea Actului Unic. Astfel, Parlamentul

European, în proiectul său de tratat sugera o modificare art. 2

20 A se vedea, art. 30-32 din Tratat.

17

a Tratatului CEE în scopul de a atenua concepţia productivistă

a acestuia şi pentru a justifica ideea că adoptarea de norme

severe a devenit un imperativ economic. Totodată, dispoziţiile

în materie de mediu ale Actului Unic nu puteau să nu formeze

obiectul divergenţelor dintre statele membre, datorate

diferenţelor deopotrivă asupra Uniunii Europene ori politicilor

ecologice21.

În acest context, de exemplu, Danemarca şi Germania au

revendicat dreptul de a-şi putea conserva nivelul lor de

protecţie a mediului (superior celui al celorlalte state

membre), iar pentru aceasta a trebuit să se ajungă la

compromis. Acesta s-a manifestat mai evident asupra a trei

probleme22:

recunoaşterea unei competenţe comunitare, dar absenţa

modificării art. 2 al Tratatului de la Roma, simbolul

productivismului economic;

introducerea regulii majorităţii calificate în cadrul

Consiliului în legătură cu lărgirea prerogativelor

Parlamentului European, dar refuzul generalizării

utilizării acestor noi proceduri ;

menţinerea ambiguităţii iniţiale din politica

comunitară: filosofia să rămână esenţialmente impregnată

de o voinţă de a construi o liberă circulaţie a

mărfurilor şi serviciilor.

Oricum trebuie reţinut că adoptarea Actului Unic a

rezolvat definitiv bazele juridice şi competenţele comunitare

în domeniul protecţiei mediului.21 A se vedea, Mircea Duţu, “Dreptul mediului. Tratat”, Vol. II, op. cit.,

p. 251.22 A se vedea, Mircea Duţu, supra cit., p. 251-252.

18

Astfel, prin introducerea art. 130 R se recunoştea CEE

largi posibilităţi de intervenţie. Absenţa unei definiţii a

conceptului de ‚‚mediu” permite evitarea concentrării

preocupărilor comunitare asupra unor teme privilegiate.

Declaraţia anexă a actului final al Conferinţei care a aprobat

textul Actului Unic preciza că politica promovată de CEE în materie de

mediu nu va trebui să se interfereze cu politicile naţionale de exploatare a resurselor

energetice. De asemenea, nu au fost precizate criteriile de

repartizare a competenţelor între Comunitate şi statele membre.

Actul Unic s-a rezumat la trei mari obiective:

a dat forţă obligatorie principiului subsidiarităţii;

a abilitat expres orice stat care doreşte să menţină ori

să stabilească măsuri de protecţie superioare;

reconfirmă caracterul concurent al competenţelor

statelor în planul relaţiilor cu statele terţe ori cu

organizaţiile internaţionale.

Actul Unic European cuprinde două grupe de dispoziţii

privind mediul:

un articol 100 A şi

un nou titlu VII intitulat “Mediul”, inserat în partea a

III-a tratatului (art. 103 R, S şi T).

Noile prevederi ale documentului stabilesc într-o formulă

directă şi clară principiile acţiunii comunitare în domeniu.

Astfel, art. 130 R consacră drept obiective fundamentale ale

acestei activităţi:

prezervarea, protejarea şi ameliorarea calităţii

mediului;

contribuţia la ocrotirea sănătăţii persoanelor;

asigurarea unei utilizări prudente şi raţionale ale

19

resurselor naturale.

În alineatul următor se reafirmă principiile cuprinse în

textele programelor comunitare succesive în domeniul mediului

precum: necesitatea acţiunii preventive, a corecţiei

atingerilor mediului, cu prioritate prin acţiune la sursă şi

principiul poluatorul-plăteşte.

Patru dintre principiile consacrate în Actul Unic European

se referă la dimensiunea internaţională a politicii comunitare

în domeniul mediului stabilind că:

activităţile desfăşurate într-un stat nu trebuie să

cauzeze deteriorări ale mediului într-o altă ţară;

efectele politicii comunitare în materie de mediu în

cadrul statelor membre trebuie să ţină seama de

interesele statului respectiv;

Uniunea Europeană şi statele membre trebuie să acţioneze

conjugat în cadrul organizaţiilor internaţionale şi să

promoveze o politică mondială coerentă în domeniul

protecţiei mediului;

pentru fiecare categorie de poluare este necesar să se

stabilească nivelul acţiunii - local, regional,

comunitar, sau internaţional - corespunzător tipului de

poluare şi zonei geografice care trebuie protejat.

Aşadar prin intrarea în vigoare a Actului Unic, exigenţele

protecţiei mediului devin o componentă indispensabilă a

celorlalte politici ale Uniunii.

Nu în ultimul rând merită amintit şi art. 130 T al Actului

Unic, care reprezintă o clauză specială de rezervă pentru

ocrotirea mediului, prevăzând că fiecare poate menţine ori

adopta măsuri mai stricte decât cele comunitare, cu condiţia ca

20

acestea să fie compatibile cu Tratatul.

2.1.3. Tratatul de la Maastricht.

La reuniunea la nivel înalt de la Maastricht (Olanda) din

9-10 decembrie 1991, şefii de stat şi de guvern ai celor 12

state membre ale Comunităţilor Europene în acea vreme, reuniţi

în conferinţă interguvernamentală pe baza articolului 236 din

Tratatul CEE, au ajuns la un acord asupra proiectului de tratat

asupra Uniunii Europene, prin care se angaja o nouă etapă

importantă în construcţia europeană. Înaintea semnării trebuia

să se dea forma juridică definitivă textelor consolidate ale

celor două aspecte ale tratatului - o “uniune politică” şi “o uniune

economică şi monetară” negociate separat, şi să se redacteze

preambulul.

Pe data de 7 februarie 1992, la Maastricht (Olanda),

miniştrii afacerilor externe şi miniştrii de finanţe ai celor

douăsprezece state membre au semnat „Tratatul asupra Uniunii

Europene”.

S-a angajat apoi faza ratificărilor naţionale23 care ar fi

trebuit să se încheie, potrivit Tratatului, la 31 decembrie

1992 pentru a putea intra în vigoare la 1 ianuarie 1993, dar

problemele ridicate mai ales de rezultatul negativ al

23 Referitor la procesul de ratificare a Tratatului asupra Uniunii

europene, a se vedea, „Bulletin des Communautes européennes Commission” nr.

6, 7/8, 9, 10, 11 şi 12 din 1992; nr. 7/8, 10 din 1993; a se vedea şi

„Ratification processes of the Treaty on European Union” în „European Law

Review”, vol. 18, nr. 3/1993, p. 228-253; R. Anold, „La Loi fondamentale de

la RFA et l’Union européenne. Le nouvel article 23 de la Loi fondamentale”,

în „Revue Internationale de Droit Comparé”, nr. 3/1993, p. 673-678.

21

referendumului din Danemarca24, apoi de organizarea unui nou

referendum danez în luna mai 199325, pozitiv de această dată,

cum şi de amânările guvernului britanic şi necesitatea unei

revizuiri constituţionale în Germania, au condus la reportarea

datei de intrare în vigoare a Tratatului de la Maastricht la 1

noiembrie 1993. Tratatul a fost încheiat pe o durată

nelimitată.

Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene (TUE) a

întărit coerenţa şi operabilitatea politicii privind mediul

fiind, după părerea unor analişti, mult mai retoric decât se

aştepta. TUE a introdus termenul de „politică” în descrierea

acţiunilor comunitare cu privire la mediu şi s-a înlocuit

conceptul de „acţiuni” în domeniul protecţiei mediului.

Terminologia folosită de TUE relevă o oarecare îndepărtare de

ambiţioasele speranţe lansate în domeniul mediului de Actul

Unic European26.

Dispoziţiile relative la mediu cuprinse în Tratatul de la

Maastricht sunt mai numeroase şi constau, în special, în

dezvoltarea celor anterioare în concordanţă cu noile evoluţii

în materie.

Astfel, după Tratatul de la Maastricht, obiectivul Uniunii

Europene vizează şi promovarea unui progres economic şi social

echilibrat şi durabil, iar potrivit art. 2 al Tratatului

constitutiv Uniunea Europeană are, de acum înainte, ca misiune

şi asigurarea unei creşteri durabile “respectuoase” pentru mediu.

24 Din data de 2 iunie 1992.25 În urma Consiliului European de la Edinburgh din 12 decembrie 1992.26 A se vedea, Dumitru Miron, Gabriela Drăgan, Laura Păun, Florin Ilie,

Mihaela Cibian, “Economia Integrării Europene”, Editura A.S.E., Bucureşti,

2002, p. 380.

22

De asemenea, art. 3 al Tratatului Uniunii Europene,

definind acţiunea Comunităţii, face referire la o politică în

domeniul mediului care se adaugă astfel politicilor

tradiţionale precum politica agricolă, comercială comună, piaţa

internă.

Articolul 100 A, care priveşte măsurile de mediu, nu a

fost modificat în conţinut, în măsura în care are ca obiect

stabilirea şi funcţionarea pieţei interioare. Numai în privinţa

procedurilor, procedura de cooperare cu Parlamentul European

(vechiul art. 149 A) a fost înlocuită cu procedura codeciziei.

Titlul VII, devenit Titlul XVI, referitor la mediu, reia

şi modifică articolele 130 R, la 130 T introduse de Tratatul

CEE prin Actul Unic.

Inovaţiile aduse de Tratatul de la Maastricht sunt27:

articolul 130 R. 1. Prin modificările aduse, de acum

înainte este vorba de politica Comunităţii în domeniul

mediului, care contribuie la urmărirea obiectivelor sale

generale. Este adăugat un al patrulea obiectiv al

Uniunii Europene: promovarea în plan internaţional de măsuri

destinate de a face fată problemelor regionale ori planetare ale mediului;

articolul 130 R. 2. S-a introdus ideea, reluată din art.

100 A. 3, că politica Comunităţii în domeniul mediului

vizează un nivel ridicat de protecţie ţinând seama de

diversitatea situaţiilor în diferite regiuni ale Uniunii

Europene. Principiul precauţiei a fost adăugat celui de

acţiune preventivă.27 A se vedea, Mircea Duţu, „Dreptul mediului. Tratat”, Vol. II, op. cit.,

p. 254-255; pentru întreg conţinutul articolelor citate în continuare, a se

vedea, Theodor Tudoroiu, „Tratatul de la Amsterdam”, Editura Lucretius,

Bucureşti, 1999, p. 132 şi urm.

23

Principiul integrării este menţinut dar într-o redactare

îmbunătăţită.

Totodată, a fost introdusă o clauză de salvgardare,

conţinută în măsurile de armonizare, ca permiţând statelor

membre să ia măsuri provizorii şi le supune unei proceduri

comunitare de control, şi aceasta pentru motive de protecţia

mediului, şi nu de ordin economic.

Art. 130 R. 3. este neschimbat. Totodată, vechiul punct

4 a dispărut. Raţiunea acestei măsuri este aceea că

principiul subsidiarităţii, cuprins în respectivul

paragraf şi care privea până atunci numai mediul, face

acum parte din înseşi principiile Comunităţii, fiind

consacrat printr-un nou articol28.

Importante modificări sunt de natură instituţională şi de

procedură. În acest sens, art. 130 S a fost modificat

considerabil:

este înlocuit votul cu unanimitate prin majoritatea

calificată, cu procedura de cooperare cu Parlamentul

european;

totuşi, unanimitatea este menţinută, cu consultarea

Parlamentului European într-o serie de domenii, precum:

măsurile esenţialmente fiscale, cele privind amenajarea

teritoriului, afectarea solului, gestiunea resurselor

hidraulice;

art. 130, alin. 3 introduce o a treia procedură pentru

unele măsuri de mediu: codecizia. În raport cu procedura

de cooperare, care permite întotdeauna Consiliului,

acţionând în unanimitate, să treacă peste avizul

28 A se vedea, art. 3 B din Tratat.

24

Parlamentului European, noua procedură conferă acestuia

din urmă o veritabilă putere de blocaj, care îi permite

să împiedice definitiv adoptarea unei măsuri.

În materie de mediu, procedura de co-decizie se aplică

exclusiv programelor de acţiune cu caracter general care

fixează obiective prioritare de atins.

Articolul 130 S, alineatul 4, reia principiul potrivit

căruia, fără a prejudicia unele măsuri având un caracter comunitar, statele

membre asigură finanţarea şi execuţia politicii în materie de mediu, iar art. 130

T, care permite statelor membre să menţină şi să stabilească

măsuri de protecţie intensificate, compatibile cu Tratatul,

este completat, prin obligaţia ce revine statelor membre de a

notifica aceste măsuri Comisiei.

Alte câteva dispoziţii instituţionale introduse prin noul

tratat prezintă un interes care nu e de neglijat şi în materie

de mediu. Astfel, este de amintit articolul 171, care permite

acum Curţii, la propunerea Comisiei, de a impune amenzi ori

alte constrângeri unui stat membru care nu execută o decizie a

instanţei.

În final, trebuie amintit şi art. 138 C şi D prin care s-a

conferit Parlamentului European dreptul de a constitui o

Comisie de anchetă, la cererea unui sfert din membrii săi,

pentru a examina alegaţiile de infracţiune ori de proastă

administraţie în aplicarea dreptului comunitar, creând un drept

la petiţie pentru cetăţenii Uniunii Europene.

2.1.4. Tratatul de la Amsterdam.

După cum s-a arătat în art. A din Tratatul de la

Maastricht, el nu este decât „o etapă nouă în crearea unei uniuni tot mai

25

strânse între popoarele Europei”.

Astfel, în 1996 a fost prevăzută o conferinţă a

reprezentanţilor statelor membre, care urma să examineze, în

funcţie de obiectivele stabilite prin art. A şi B, necesitatea

revizuirii unor dispoziţii ale acestuia29.

De asemenea, tratatul prevedea posibilitatea revizuirii în

următorii ani a dispoziţiilor privind modificarea

instituţională în funcţie de creşterea numărului statelor

membre, precum şi o eventuală întărire a rolului Parlamentului

European. În acelaşi timp se prevedea şi posibilitatea

instaurării unei Politici de Apărare Comună30.

Totodată a fost avută în vedere şi problema expirării în

anul 2002 a Tratatului de instituire a C.E.C.O. şi a

implicaţiilor care urmau să apară legate de acest aspect în

cadrul ansamblului activităţii comunitare şi în domeniul

juridic al acesteia.

Probleme importante apăreau şi în legătură cu procesul de

extindere a Comunităţilor Europene, prin creşterea numărului

membrilor acestora, precum şi privind relaţiile lor cu alte

organizaţii de pe continentul european sau din alte zone

geografice (America, Asia, Africa etc.).

Aşadar, în procesul evolutiv al integrării europene,

adoptarea Tratatului de la Amsterdam se înscria ca un moment

important, care aducea elemente semnificative în reforma

instituţiilor comunitare şi în adâncirea integrării, în

perspectiva extinderii comunităţilor prin primirea de noi

state, în special din centrul şi estul Europei.

29 Art. N par. 2 TUE.30 A se vedea, art. J.4 TUE.

26

În ceea ce priveşte mediul înconjurător, trebuie amintit faptul

că noul tratat modifică art. 2 al Tratatului CEE de la Roma,

înscriind printre scopurile sale “promovarea în ansamblul Comunităţii

a unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a activităţilor economice”.

Adăugarea atributului de “durabilitate” cuprinde o referire

explicită şi semnificativă la protecţia mediului31. O nouă

componentă a acestei misiuni constă şi în promovarea în

ansamblul Comunităţii “a unui nivel ridicat de protecţie şi de ameliorare a

calităţii mediului”. Începând cu acest moment, orice ambiguitate

este exclusă în privinţa intenţiei statelor membre de a

desăvârşi recunoaşterea unei politici comunitare în domeniul

mediului.

Totodată, Tratatul de la Amsterdam a unificat, într-o

proporţie destul de mare, procesul de adoptare a măsurilor

privind mediul, fie că protecţia mediului formează obiectul

principal, fie că este vorba de stabilirea şi funcţionarea

pieţei interioare. Astfel, se suprimă orice recurgere la

procedura de cooperare în favoarea codeciziei32. Cu toate

acestea, prin derogare de la procedura de drept comun,

Consiliul continuă să statueze cu unanimitate într-un anumit

număr de domenii33, Parlamentul European nefiind, în atare

condiţii, decât “consultat”. Spre exemplu, sunt supuse procedurii31 Conceptul a fost lansat în plan internaţional prin Raportul Brundtland

din 1987 şi larg afirmat prin Conferinţa ONU privind mediul şi

dezvoltarea‚ de la Rio de Janeiro din 1992.32 Conform acestei proceduri Consiliul adoptă, în principiu, o măsură

comunitară cu o majoritate calificată, Parlamentul European putând în ultimă

instanţă să o respingă cu votul majorităţii absolute a membrilor săi.33 Este vorba, în special, de dispoziţii esenţiale de natură fiscală,

statele membre fiind deosebit de reticente când sunt în joc atribuţii

esenţiale ale suveranităţii lor şi mai ales de natură financiară.

27

unanimităţii “măsurile privind amenajarea teritoriului, afectarea solurilor, cu

excepţia gestiunii deşeurilor şi măsurilor cu caracter general, precum şi gestiunea

resurselor hidraulice”. Măsurile “afectând sensibil alegerea între diferitele surse

de energie şi structura generală a aprovizionării energetice” trebuie, de

asemenea, adoptate în unanimitate. Referitor la măsurile

relative la piaţa interioară în materia protecţiei mediului -

imensa majoritate a directivelor relative la deşeuri, normele

de produs şi chiar instalaţiile industriale au fost abordate cu

acest titlu - statele membre vor putea de acum înainte nu numai

să menţină dispoziţiile naţionale, “justificate prin exigenţe importante...

relative la protecţia mediului”, ceea era deja prevăzut, dar şi “să

introducă dispoziţii naţionale noi” posterioare măsurii comunitare

(potrivit noului conţinut al art. 95-5 al Tratatului de

instituire a CEE). În acest sens, statul membru va trebui să

aducă o probă “nouă” de natură ştiinţifică privind existenţa

unei probleme vizând protecţia mediului care a apărut după

adoptarea măsurii de armonizare. Aşadar, descoperirea recentă a

unei probleme vechi nu va justifica jocul acestei clauze de

salvare. Statul membru interesat va trebui să notifice Comisiei

dispoziţia derogatoare de la textul comunitar de armonizare,

care va dispune de un termen de 6 luni pentru a verifica că

aceasta nu constituie un obstacol la obiectul principal al

măsurii. Acest răstimp va putea fi prelungit cu o nouă perioadă

care poate merge până la şase luni, dacă această prorogare este

justificată de complexitatea problemei şi “în absenţa pericolului

pentru sănătatea umană”. Va trebui să aştepte intrarea în vigoare a

acestei noi dispoziţii pentru a se verifica efectele sale de

distorsiune asupra pieţei unice. În orice caz, nici menţinerea

dispoziţiilor naţionale justificată prin exigenţe importante

28

relative la protecţia mediului, nici introducerea de dispoziţii

bazate pe probe ştiinţifice noi din raţiuni de probleme

specifice nu pot constitui “un mijloc de discriminare arbitrară sau o

restricţie deghizată în comerţul dintre statele membre” ori reprezenta “o piedică

în funcţionarea pieţei interioare” (95-6 din Tratatul de la Roma

modificat)34.

Printre progresele semnificative aduse de Tratatul de la

Amsterdam se înscrie şi obligaţia de a integra exigenţele

protecţiei mediului în alte politici comunitare. Prin

consacrarea juridică a acestui fost iniţial principiu de

politică a UE, se transferă de la articolul 130 R-2 la art. 6

dispoziţia Tratatului după care “exigenţele în materie de protecţie a

mediului trebuie să fie integrate în definiţia şi aplicarea” altor politici şi

acţiuni ale Comunităţii35, “în particular în scopul de a favoriza dezvoltarea

durabilă”. Acest principiu conferă politicii Uniunii Europene în

domeniul mediului un fel de preeminenţă, neacordată nici unei

altei politici comunitare, cel puţin nu de o manieră atât de

imperioasă.

În concluzie, se poate spune că protecţia mediului a fost

integrată printre acţiunile comunitare, recunoscându-i-se o

forţă obligatorie.

2.2. LEGISLAŢIA SECUNDARĂ PRIVIND PROTECŢIA MEDIULUI

ÎNCONJURĂTOR LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE.

Legislaţia secundară este formată din ansamblul actelor

34 A se vedea, pe larg, Mircea Duţu, “Dreptul mediului. Tratat”, Vol. II,

op. cit., p. 257-258.35 A se vedea, art. 6 al Tratatului constitutiv al Comunităţii Europene

modificat prin Tratatul de la Amsterdam.

29

unilaterale ale instituţiilor şi cuprinde36:

regulamentul;

directiva;

decizia;

recomandarea şi

avizul.

a. Regulamentul este similar legii din dreptul intern.

Aceasta operează prin generalizare şi abstractizare; este

obligatoriu în toate elementele sale; orice aplicare incompletă

este interzisă. Regulamentul este obligatoriu cu privire la

scopul final de atins şi la formele şi mijloacele prin

intermediul cărora se ajunge la îndeplinirea acestuia.

Regulamentul este obligatoriu pentru subiectele de drept

intern, din toate statele membre ale Uniunii.

Regulamentele intră în vigoare la data specificată în

textul documentului ori, în lipsa acestei precizări, în cea de

a două zecea zi următoare publicării sale în Jurnalul oficial

unic al UE.

b. Directiva urmează tehnica legii cadru, completată cu

decretul de aplicare. Directiva, spre deosebire de regulament,

este obligatorie numai cu privire la scopul final propus,

lăsând la dispoziţia statelor membre acele forme şi mijloace

prin intermediul cărora se poate ajunge la îndeplinirea sa.

Regula generală este cea potrivit căreia directiva se adresează

subiectelor de drept intern din anumite state membre. Excepţia

apare atunci când directiva se adresează tuturor statelor

membre, dar acest lucru este specificat în conţinutul ei.

36 A se vedea, Augustin Fuerea, “Manualul Uniunii Europene”, op. cit., p.

90 şi urm.

30

c. Decizia este importantă pentru destinatarii desemnaţi;

ea este obligatorie atât în ceea ce priveşte scopul final

propus, cât şi cu rpivire la formele şi mijloacele prin care se

ajunge la el; decizia este obligatorie numai pentru subiectele

de drept intern din anumite state membre.

Directivele şi deciziile trebuie să fie notificate

destinatarilor lor şi intră în vigoare la data notificării;

această dată este indicată pe documentul de notificare, iar

aceasta dă frecvent un răstimp înainte de expirarea căruia

statele membre trebuie să le aplice.

d. Recomandarea şi avizul „nu leagă”, adică nu au forţă de

constrângere şi, deci, nu sunt izvoare de drept în adevăratul

sens al cuvântului. Ele au mai mult un rol orientativ.

Majoritatea covârşitoare a instrumentelor comunitare în

materie de mediu sunt directive, în temeiul faptului că, pe baza

art. 100 al Tratatului, instanţele comunitare nu pot adopta

decât asemenea documente şi nu regulamente care sunt

obligatorii în toate elementele lor şi aplicabile în toate

statele membre.

Prima directivă în timp relativă la mediu este cea cu nr.

67/548, adoptată de Consiliu în 1967, “privind clasificarea, etichetajul şi

ambalajul substanţelor periculoase”.

Potrivit unor estimări, din cele circa 250 de texte

legislative comunitare în materie de mediu, 225 sunt directive

şi 25 regulamente37.

Regulamentele vizând protecţia mediului nu pot interveni

decât atunci când dispoziţiile lor se referă la comerţul

37 A se vedea, Mircea Duţu, “Dreptul mediului. Tratat”, Vol. II, op. cit.,

p. 259.

31

exterior al Comunităţilor (este, de exemplu, cazul

Regulamentului nr. 348/1981 relativ la un regim comun aplicabil

importurilor de produse rezultate din cetacee, care reprezintă

una dintre măsurile internaţionale cele mai eficace adoptate

pentru protecţia balenelor), sau în alte domenii stricte.

Din punct de vedere tehnic, directivele pot fi

transversale sau verticale.

Directivele transversale privesc procedurile fără a lua în

considerare activitatea. Este vorba, de pildă, de Directiva nr.

337/1985 privind studiul de impact care face obligatorie

evaluarea incidentelor asupra mediului ale proiectelor publice

sau private care îl pot afecta, directiva referitoare la

informarea publicului, din 7 iunie 1990, care asigură

libertatea de acces la informaţie în materie de mediu şi

difuzarea acesteia, directiva relativă la produsele defectuoase

din 25 iulie 1985 care stabileşte regulile de responsabilitate

şi de repartiţie a pagubelor cauzate de asemenea produse.

Directivele verticale cuprind reglementări referitoare la

normele tehnice de fabricaţie, de produs ori de desfăşurare a

unei anumite activităţi. Aceste norme comunitare sunt

consacrate juridic întrucât orice particular poate să facă

plângere în faţa tribunalului administrativ împotriva unei

autorizaţii eliberate cu nerespectarea prescripţiilor unei

directive comunitare.

Timp de mai bine de douăzeci de ani, directivele au

constituit principalul instrument al politicii comunitare în

materie de mediu. Comunitatea a definit astfel obiectivele,

normele şi procedurile, lăsând statelor membre oarecare supleţe

pentru încorporarea acestor dispoziţii în sistemele lor

32

naţionale de drept şi instituţionale. Astfel că, în practică,

după caz, un stat membru poate să adopte o nouă lege care să

reproducă textul directivei ori, dacă dispunea deja de o

legislaţie în sectorul acoperit de aceasta, putea să aleagă

între amendarea reglementărilor în vigoare ori să ajungă la

acelaşi rezultat pe calea reglementărilor administrative.

Cum, uneori, au trebuit să treacă mulţi ani pentru ca

unele directive să fie complet aplicate, şi cum statele membre

nu se înţeleg întotdeauna asupra transpunerii directivelor în

legislaţia naţională, Uniunea Europeană a început în ultimii

ani să recurgă la adoptarea de regulamente în materie de mediu,

întrucât acestea produc mult mai rapid efecte şi sunt direct

aplicabile în ansamblul Comunităţii.

Referitor la procedura aplicabilă în materie de mediu,

art. 130 (6) al Tratatului de la Roma38 stabileşte un sistem

complex: într-o primă fază, o decizie trebuie să fie luată în

condiţiile obişnuite asupra acţiunii ce urmează a fi introdusă:

Comisia propune, Parlamentul şi Comitetul economic şi social

sunt consultaţi şi Consiliul decide cu unanimitate. Dar, după

această decizie, cea care constă în a adopta măsurile prevăzute

poate fi adoptată cu majoritate calificată, dacă Consiliul a

decis astfel.

Totodată, dispoziţia care a completat art. 100 al

Tratatului, respectiv art. 100.A, inserată în subsecţiunea

pieţei comunitare interioare, după ce recunoaşte prioritatea

acordată problemelor ecologice, prevede cerinţa ca măsurile de

protecţie a naturii să fie avute în vedere în cadrul procesului

de stabilire a pieţei comunitare interioare, astfel încât

38 Introdus prin Actul Unic din 1986.

33

aceasta să nu contracareze libera circulaţie a comercianţilor,

ci, dimpotrivă să o stimuleze.

În această perspectivă, avantajul recurgerii la procedura

de armonizare a legislaţiilor naţionale (faţă de cea stabilită

de art. 130 S) este că aici Consiliul ia hotărâri nu cu

unanimitate, ci cu o majoritate calificată. Se poate preconiza

astfel că măsurile privind protecţia mediului vor fi fondate

din punct de vedere juridic mai degrabă pe art. 130 E, iar

practica va trebui să determine care sunt criteriile care să

permită alegerea uneia sau alteia dintre proceduri. În anumite

cazuri, Curtea de Justiţie ar putea fi chemată să soluţioneze

problema39.

Problema prezintă şi un important interes practic. Regula

în vigoare este aceea că nu este posibil ca o decizie

comunitară să se fondeze pe o aplicare cumulată a mai multor

articole ale Tratatului constitutiv. În domeniul mediului două

sunt articolele în concurenţă: art. 100 şi 100 A privind

desăvârşirea pieţei interioare, articolele 130 R-T privind

mediul, inclusiv cel economic, social estetic ori

biotehnologiile. Dacă art. 100 A permite adoptarea de

dispoziţii privind bunurile şi serviciile, în revanşă, art. 130

R şi 130 T nu conţin nici un element legat de circulaţia

bunurilor. Totuşi, în abordarea şi rezolvarea diferitelor

cazuri litigioase, o primă problemă este aceea de a şti dacă o

reglementare comunitară vizează mai întâi protecţia mediului

ori circulaţia bunurilor. De exemplu, Consiliul UE şi-a bazat

directivele comunitare privind emisiile poluante ale

vehiculelor cu motor pe dispoziţiile art. 100 A. Curtea de

39 A se vedea, Mircea Duţu, supra cit., p. 260.

34

Justiţie, printr-o hotărâre din 11 iunie 1991, a confirmat

această poziţie estimând că “obiectivele protecţiei mediului pot să fie

urmărite în mod eficace prin intermediul măsurilor de armonizare adoptate pe

baza art. 100 A”. Trebuie adăugat faptul că delimitarea între art.

130 A şi art. 130 S este susceptibilă de control

jurisdicţional, ceea ce implică elaborarea de criterii

obiective în acest sens.

De altfel, în literatura de specialitate40 s-a admis că

art. 100 A serveşte ca fundament pentru dispoziţiile comunitare

vizând stabilirea de norme de produse comune tuturor statelor

membre acestea fac posibilă circulaţia bunurilor şi serviciilor

fără restricţii naţionale. Este, de exemplu, cazul emisiilor

vehiculelor cu motor în aer, chiar dacă scopul urmărit este

protecţia mediului. Într-o stare de ipoteză, art. 100.A poate

fi o bază juridică unică şi care permite atingerea cumulativ a

celor două obiective, în timp ce art. 130 R nu se aplică decât

exclusiv la protecţia mediului. Dimpotrivă, dacă un stat membru

al UE este abilitat printr-o dispoziţie comunitară pentru a nu

mai aplica o normă din raţiuni de protecţie a mediului, va

trebui făcută aplicarea art. 130.S.

De aici principiul că, dacă o dispoziţie comunitară

stabileşte norme uniforme, ea este bazată pe art. 100 A, chiar

dacă are ca efect ameliorarea protecţiei mediului; atunci când

dispoziţia comunitară ajunge la norme diferite în sânul Uniunii

ori face posibile asemenea diferenţe, se aplică art. 130 S.

În plan politic, normele de produse, de emisii sonore,

poluările decurgând din produse chimice, deşeurile, în cazul

40 A se vedea, J. H. Bonello, J.M. Fédida, “Les contentieux de

l’environnement”, P.U.F., Paris, 1994, p. 86-87.

35

când fac obiectul tranzacţiilor comerciale sunt tratate în

funcţie de art. 100 A; dimpotrivă, protecţia faunei şi florei

este mai apropiată de preocupările de mediu decât de libera

circulaţie a mărfurilor, chiar dacă animalele şi plantele sunt

considerate obiecte (bunuri) din punct de vedere juridic.

2.3. ANGAJAMENTELE EXTERNE ALE UNIUNII EUROPENE, IZVOARE

ALE POLITICII DE MEDIU.

Diferitele categorii de angajamente externe ale

Comunităţilor, care se multiplică şi se diversifică prin

participarea crescândă la relaţiile internaţionale, constituie

adevărate izvoare de drept pentru ordinea juridică comunitară.

Astfel întâlnim41:

acordurile încheiate de Comunităţi cu statele terţe sau

cu organizaţiile internaţionale;

actele unilaterale adoptate de organele înfiinţate prin

acordurile externe ale Comunităţilor;

unele tratate încheiate de statele membre ale

Comunităţilor cu state terţe.

În ceea ce priveşte mediul înconjurător, subliniem că, în

prezent, Uniunea Europeană este parte contractantă la peste 30

de convenţii internaţionale. Aceste documente privesc cele mai

diverse aspecte ale domeniului: cele patru sectoare

tradiţionale, respectiv protecţia mărilor, apelor continentale,

aerului şi florei sălbatice, precum şi problemele transversale

ca, de exemplu, cele referitoare la deşeuri ori protecţia

stratului de ozon.

41 A se vedea, Augustin Fuerea, “Manualul Uniunii Europene”, op. cit., p.

91.

36

Printre convenţiile importante la care Uniunea Europeană

este parte contractantă în prezent menţionăm, cu titlu de

exemplu:

Convenţia de la Paris din 4 iunie 1974 pentru prevenirea

poluării marine de origine telurică;

Convenţia de la Barcelona din 16 februarie 1976 pentru

protecţia Mării Mediterane împotriva poluării;

Convenţia de la Geneva din 13 noiembrie 1979 asupra

poluării atmosferice transfrontaliere la lungă distanţă;

Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi

utilizarea durabilă a fluviului Dunărea, din 29 iunie

1994 etc.

Dreptul rezultat din angajamentele externe se inserează în

ierarhia ordinii juridice comunitare la un rang inferior

dreptului comunitar primar, dar superior dreptului comunitar

derivat.

Spre exemplu, Uniunea Europeană a aprobat Convenţia relativă la

conservarea vieţii sălbatice şi a mediului natural al Europei (Berna, 1979) prin

decizia 82/72 din 3 decembrie 1981. Prin aceasta, dispoziţiile

sale au devenit parte integrantă a dreptului comunitar.

Documentul se aplică asupra întregului teritoriu al Uniunii

Europene, indiferent dacă un stat membru este sau nu parte la

Convenţie. Întrucât marea majoritate a ţărilor membre au semnat

şi ratificat la rându-le documentul, problema care s-a ridicat

a fost aceea dacă dispoziţiile Convenţiei urmează să fie puse

în aplicare de U.E. ori de statele-părţi. Decizia din 3

decembrie 1981 oferă un răspuns clar, stabilind: “Comunitatea va

participa la punerea în aplicare prin exercitarea competenţelor care rezultă din

regulile comune existente şi cele care vor apărea din actele adoptate de Consiliu în

37

viitor”. Astfel, dreptul comunitar derivat determină dacă Convenţia

este aplicată de către statele membre sau de către U.E. însăşi.

De altfel, divergenţele de interpretare între diferitele

convenţii şi dreptul comunitar sunt rare, dispoziţiile acestora

având mai degrabă caracter complementar42.

42 A se vedea, Mircea Duţu, supra cit., p. 262.

38

CAPITOLUL III

PRINCIPIILE ACQUISULUI COMUNITAR

ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR

În cadrul procesului de elaborare şi aplicare a

reglementărilor comunitare privind protecţia mediului s-au

cristalizat şi se afirmă sub diferite forme o serie de

principii generale. Menţionate iniţial în programele periodice

de acţiune, acestea şi-au găsit expresia juridică în

prevederile art. 130.R.3 al Tratatului Comunităţii Europene,

introdus prin Actul Unic European în 1987, care le-a conferit o

aplicare obligatorie.

Astfel, paragraful 2 al articolului stabileşte că acţiunea

Comunităţii în materie trebuie să se fondeze pe trei principii:

acţiunile preventive, corecţia poluării la sursă şi principiul

poluatorul plăteşte. Desigur, nu este vorba de noi principii,

întrucât acestea fuseseră definite în cel de-al doilea şi al

treilea program de acţiune în domeniul mediului.

De asemenea, acelaşi articol a stabilit că exigenţele privind

protecţia mediului sunt o componentă a celorlalte politici ale Comunităţii43.

O atare cerinţă a marcat o etapă nouă în dezvoltarea

dreptului comunitar al mediului. Dimensiunea protecţiei

mediului marca acum, în mod obligatoriu, toate politicile

comunitare, alături de consacrarea unui domeniu propriu ca

atare44.

43 Parlamentul European ceruse, printr-o rezoluţie, includerea şi a altor

două principii în textul Tratatului, respectiv cel al studiului de impact în

procedura de luare a deciziilor, precum şi unul relativ la ajutorul

comunitar pentru măsuri particulare.

39

3.1. PRINCIPIUL PREVENIRII DEGRADĂRII MEDIULUI.

Principiul general al prevenirii degradării mediului -

axat pe ideea că activitatea de prevenire este mult mai puţin

costisitoare decât repararea daunelor ecologice care prezintă,

în multe cazuri, un caracter ireversibil - a cunoscut

dezvoltări specifice în cadrul dreptului comunitar.

Caracterul preventiv al politicii comunitare în domeniul

mediului a fost astfel definit încă în primul program de

acţiune din 1973: cea mai bună politică a mediului constă în a

evita, de la început, crearea de poluări ori degradări decât a

le combate ulterior efectele, apreciere reluată şi de

programele ulterioare45.

Cerinţele principiului s-au exprimat, pe de o parte, în

introducerea de obligaţii cu caracter preventiv, iar, pe de

alta, prin promovarea unor activităţi ori proceduri care să

conducă la evitarea unor modificări negative ale calităţii

mediului.

Aşa, de exemplu, directiva asupra evaluării consecinţelor

unui proiect asupra mediului, din 1985, supune unele categorii

de proiecte unor evaluări privind impactul asupra mediului46.

Această evaluare trebuie să fie luată în calcul în cadrul

procesului de autorizare a anumitor proiecte.

Documentul constituie principalul instrument de luptă

44 A se vedea, Mircea Duţu, “Dreptul comunitar al mediului”, Editura

Economică, Bucureşti, 1997, p. 88.45 A se vedea, Marian Mihăilă, Carmen Suciu, Dan Stan, “Drept instituţional

comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 204.46 Directiva Consiliului 85/337 din 25 iunie 1985 privind evaluarea

incidentelor unor proiecte publice şi private asupra mediului, JOCE, L. 175

din 5 iulie 1985, p. 40.

40

împotriva degradării mediului care asociază cerinţa luării în

considerare a problemei ecologice în procesul de planificare a

deciziilor în toate sectoarele de activitate şi, în special, în

agricultură, industrie, sectorul energetic, transporturi,

turism şi dezvoltarea regională.

Directiva stabileşte două categorii de proiecte:

prima, în care aceasta trebuie să facă în mod

obligatoriu obiectul unei evaluări a incidenţelor lor

asupra mediului (rafinării de petrol brut şi instalaţii

de gazeificare, centrale termice şi instalaţii de

combustie de la o putere calorică de la 300MW în sus,

precum şi centralele nucleare şi alte reactoare

nucleare, instalaţiile destinate să stocheze în

permanenţă ori să elimine definitiv deşeuri radioactive

etc.);

a doua cuprinde proiecte care pot necesita o evaluare a

incidentelor asupra mediului numai dacă statele membre

consideră că trăsăturile lor o cer (precum cele din

sectoarele: agricultură, industria chimică, manufactură

etc.).

Documentul stabileşte o serie de obligaţii. Astfel,

conducătorul de lucrare a unui proiect, public ori privat, care

poate avea o incidenţă notabilă asupra mediului este ţinut să

furnizeze autorităţilor competente un studiu al incidenţelor

posibile asupra mediului. Autoritatea competentă este ţinută,

la rândul ei, să ţină seama de informaţiile primite şi de

avizele obţinute, în momentul când va lua decizia de a autoriza

proiectul propus. Totodată, publicul implicat este consultat în

mod obligatoriu şi poate propune alternative la proiect.

41

Proiectele care, datorită naturii, dimensiunilor ori

localizării lor, sunt susceptibile de a avea incidente notabile

asupra mediului fac obiectul unei evaluări preliminare.

Acelaşi principiu preventiv se reflectă şi în directiva

82/501 (supranumită Seveso) privind riscurile în caz de

accidente majore în cadrul instalaţiilor industriale47. Acesta

obligă exploatanţii să realizeze o analiză a riscurilor ce

există în legătură cu funcţionarea instalaţiilor şi să prevadă

mijloacele de combatere a unui eventual accident (aşa-numitul

studiu de pericol).

Analiza respectivă trebuie să figureze printre documentele

necesare în cadrul procedurii de autorizare a instalaţiilor. De

asemenea, regula prevenirii operează şi în domeniul

transporturilor transfrontaliere de deşeuri periculoase.

Astfel, potrivit unei directive48, pentru a efectua un

transport de deşeuri între statele comunităţii sau între

Uniunea Europeană şi statele terţe, deţinătorii acestora

trebuie să notifice administraţiilor specializate ale statelor

de tranzit şi de destinaţie anumite informaţii asupra naturii

acestora, modalităţilor de transport, contractului de livrare

încheiat cu destinatarul şi modului lor de eliminare,

precizându-se expres că deşeurile vor fi neutralizate în ţara

de primire fără a pune în pericol calitatea mediului.

47 Directiva Consiliului 82/501 din 24 iunie 1982 privind riscurile de

accidente majore ale unei activităţi industriale, JOCE, L. 230 din 5 august

1982, p. 1.48 Directiva Consiliului 84/631 din 6 decembrie 1984 relativă la

supravegherea şi controlul în cadrul comunităţii a transporturilor

transfrontaliere de deşeuri periculoase, JOCE, L. 326 din 13 decembrie 1984,

p. 31.

42

Transportul nu poate avea loc decât prin prezentarea

confirmării de primire a acestor notificări.

În acelaşi sens, lansarea pe piaţă de noi substanţe

chimice este subordonată unor notificări prealabile care să

indice caracteristicile acestora şi riscurile pe care le

prezintă pentru mediu. În afară de aceste aplicări concrete ale

principiului prevenirii, reglementările comunitare obligă

statele membre să elaboreze planuri de asanare (aer, apă) şi să

desemneze zone de protecţie (a aerului, apei, naturii etc.), să

pregătească planuri privind eliminarea deşeurilor ş.a.

3.2. PRINCIPIUL DE LUPTĂ ÎMPOTRIVA POLUĂRII PRIN ACŢIUNI

ASUPRA SURSELOR ACESTEIA.

Acest principiu are la bază corectarea cu prioritate la

sursă a daunelor de mediu, care are în vedere efectuarea

remediilor şi înlăturarea vătămărilor in situ şi, în măsură cât

mai mare posibilă, repunerea în starea anterioară a mediului49.

Reglementările în cauză se grupează în două mari

categorii:

a. reglementări care privesc activităţile poluante (ca de

exemplu cele care vizează vehiculele, activităţi industriale

care utilizează dioxidul de titan, marile instalaţii de

combustie);

b. reglementări care se referă la substanţe poluante

(normele relative la conţinutul resturilor acvatice în mercur,

cadmiu, litiu).

49 A se vedea, Marian Mihăilă, Carmen Suciu, Dan Stan, supra cit., p. 205.

43

3.3. PRINCIPIUL POLUATORUL PLĂTEŞTE.

Recunoscut deja ca un principiu fundamental al dreptului

internaţional al mediului, principiul de faţă şi-a găsit o

reflectare specifică şi în sistemul normelor juridice

comunitare.

Potrivit principiului „poluatorul plăteşte”, costurile daunelor

aduse mediului trebuie plătite de cei ce le-au cauzat. Dar în

funcţie de interpretare, aceasta poate însemna că poluatorul

trebuie să plătească măsurile de respectare a standardelor

legale existente, sau că trebuie să plătească toate efectele

(costurile externe) poluării cauzate50.

În practică acest principiu este dificil de aplicat în

multe probleme de mediu; principiul „poluatorul plăteşte” presupune

relaţii liniare cauză-efect, dar relaţiile om-mediu au mai

multe cauze, sunt nelineare, cumulative şi complexe.

Identificarea celui ce poluează este foarte dificilă. Evaluarea

costurilor externe se dovedeşte a fi foarte dificilă din cauza

problemelor metodologice. Acesta este unul din motivele pentru

care principiul „poluatorul plăteşte” nu a fost aplicat încă în

sensul strict al acestuia. Uniunea Europeană a aplicat acest

principiu doar în sensul de deziderat al acestuia.

În primul program de acţiune din 22 noiembrie 1973 se

consacră aplicarea principiului poluatorul plăteşte, definit de

OCDE51, prevăzându-se unele adaptări corespunzătoare faţă de

50 A se vedea, “Aderarea la Uniunea Europeană şi mediul înconjurător: o

introduicere”, publicaţie realizată de Asociaţia Ecumenică a Bisericilor din

România – AIDRom, cu sprijinul financiar acordat de Comisia Europeană, DG

Environment şi AIDRom, p. 32.51 Potrivit Recomandării C (72) 128 din 26 mai 1972 a OCDE, principiul

semnifică faptul că poluatorului trebuie să i se impute cheltuielile în

44

mediile, tipurile şi sursele de poluare respective. Cerinţele

sale erau exprimate astfel: „cheltuielile ocazionate prin prevenirea şi

suprimarea substanţelor toxice revin, în principiu, poluatorului; el va putea, totuşi, să

beneficieze de anumite excepţii sau acorduri speciale, cu condiţia ca din aceste

înţelegeri să nu rezulte distorsiuni importante la nivelul schimburilor şi investiţiilor

internaţionale”.

O recomandare, din 7 noiembrie 1974, a Consiliului a

explicitat principiul în ceea ce priveşte impunerea costurilor

şi intervenţia puterilor publice în materie de mediu, iar un

document de acelaşi fel din 3 martie 1975 cuprinde în anexă

reguli detaliate privind aplicarea principiului52.

Reluat şi de cel de-al doilea program de acţiune,

principiul a figurat în programul următor ca strategie, vizând

a determina o mai bună utilizare a resurselor, întrucât

impunerea la poluatori a costurilor legate de protecţia

mediului prevăzută de acest principiu incită pe aceştia să

reducă poluarea a cărei cauză constă în activităţile lor şi a

căuta produse ori tehnologii mai puţin poluante.

Aceasta este indispensabilă pentru a evita o distorsiune a

concurenţei. Cu toate că aceste sarcini sunt susceptibile, în

unele cazuri, să pună în dificultate întreprinderile existente,

Comisia a admis în 1974 şi 1980 că statele membre în timpul

unei perioade, care a luat sfârşit în 1987, şi în anumite

condiţii acordă ajutoare vizând a facilita introducerea de noi

reglementări care puteau să asigure o protecţie adevărată a

legătură cu măsurile de prevenire şi luptă împotriva poluării luate de către

puterile publice pentru ca mediul să fie într-o stare acceptabilă.52 JOCE, 25 iulie 1975, L. 194/1 asupra noţiunii şi semnificaţiilor

principiului, a se vedea Michel Prieur, „Droit de l’environnement”, Ed.

Dalloz, Paris 1991, p. 171-181.

45

mediului.

Consacrarea juridică deplină a acestui principiu s-a

realizat prin modificările aduse textelor constitutive prin

Actul Unic din 1986. Astfel, în noua sa redactare, art. 130.R

al Tratatului UE stipulează că acţiunea Uniunii Europene în

materie de mediu este fondată pe principiul poluatorul

plăteşte.

3.4. PRINCIPIUL INTEGRĂRII CONSIDERAŢIILOR ECOLOGICE ÎN

TOATE POLITICILE COMUNITARE.

În baza acestui principiu, strategiile şi măsurile

comunitare, indiferent de domeniul pe care îl vizează, trebuie

să ia în considerare cerinţele protecţiei mediului.

Principiul de faţă stipulează cerinţa ca orice activitate

comunitară să ţină seama de impactul pe care îl au asupra

mediului măsurile individuale, iar protecţia mediului trebuie

să fie integrată în definirea şi aplicarea altor politici

comunitare.

Astfel, Actul Unic European, în capitolul privind mediul, a

precizat că „exigenţele în materia protecţiei mediului sunt o componentă a

celorlalte politici ale Comunităţii”, iar Tratatul UE a întărit necesitatea

de a integra cerinţele protecţiei mediului, de la stadiul de

definire al altor politici comunitare şi până la aplicarea lor.

Aplicarea unei asemenea cerinţe a condus practic la

modificarea obiectivelor CEE care nu erau privite până atunci

decât din perspectivă economică.

Actualmente, „integrarea” reprezintă un obiectiv primordial al

politicii comunitare, întrucât decurge dintr-o obligaţie

stipulată în Tratatul constitutiv, deoarece reprezintă în sine

46

un instrument de protecţie a mediului şi mai ales pentru că

este un element-cheie al procesului de stabilire de modele de

dezvoltare social-economică durabilă.

În prezent, patru sectoare apar ca prioritare din acest

punct de vedere: agricultura, energia, politica regională şi

cooperarea pentru dezvoltare.

Referitor la agricultură, accentul va trebui pus pe

reformarea mecanismelor de ajutor financiar şi restructurarea

dezvoltării activităţilor agricole într-o concepţie în care să

nu prejudicieze calitatea mediului.

Politica energetică trebuie reevaluată în ansamblul său din

punct de vedere al consecinţelor asupra mediului, atât în ceea

ce priveşte aspectele vizând conservarea resurselor energetice

cât şi utilizarea raţională a energiei. Un sector important îl

va reprezenta industria nucleară, Uniunea Europeană având în

acest sens un rol majo, în special pentru a se surmonta

clivajul instaurat între statele membre care au adoptat

politici diferite în materie.

În ceea ce priveşte politica regională, obiectivul constă

în a încorpora aspectele ecologice în sistemele de ajutor

comunitar; comisia a adoptat deja instrucţiuni externe care să

permită o mai bună evaluare ecologică a proiectelor şi

programelor finanţate de Comunitate. De asemenea, se urmăreşte

cooperarea între Uniunea Europeană şi ţările în curs de

dezvoltare astfel încât să se reflecte preocupările privind

ocrotirea mediului ambiant. Aceasta cu atât mai mult, cu cât,

este din ce în ce mai evident că, în numeroase state din zonele

defavorizate ale lumii, problemele dezvoltării constituie

probleme ecologice şi invers. Totodată se manifestă probleme

47

rezonanţă mondială (spre exemplu, despăduririle) pentru

soluţionarea cărora Uniunea Europeană poate juca şi trebuie să

joace un rol decisiv, mai ales în cadrul instituţional deja

creat53.

Spre exemplu, Convenţia de la Lomé din 1990 privind

relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Ţările Africii, Caraibe

şi Pacific, include un capitol care pune în evidenţă noua

direcţie urmată şi stipulează că Uniunea Europeană acordă

sprijinul său în vederea ameliorării „condiţiilor de viaţă ale populaţiilor

lor şi de a le prezerva pe cele ale generaţiilor viitoare”54.

53 Convenţia de la Lomé din 1990, relaţiile speciale dintre Uniunea

Europeană şi ţările Americii Centrale şi de Sud, sau cu ASEAn etc.54 A se vedea, Mircea Duţu, “Dreptul comunitar al mediului”, Editura

Economică, Bucureşti, 1997, p. 98.

48

CAPITOLUL IV

CONTURAREA POLITICII COMUNITARE DE MEDIU

4.1. NECESITATEA UNEI POLITICI ÎN DOMENIUL MEDIULUI.

După cum am mai amintit pe parcursul lucrării, în special

în capitolul II, Tratatul de la Roma nu a făcut referiri

exprese la o politică comună în domeniul mediului, astfel încât

o astfel de politică s-a dezvoltat mai târziu şi nu a prins

contur armonizat până la începutul anilor ‘70. Până la acel

moment erau în vigoare aproape 200 de Directive ale Comisiei,

40 de Regulamente, 150 de Decizii şi 94 de Recomandări şi

opinii adoptate de ţările membre.

Interferenţele de mediu ale interdependenţelor globale

afectează în manieră diferenţiată toate ţările lumii. Urmărirea

fundamentelor durabile ale dezvoltării economice este o

provocare pentru toate ţările dezvoltate şi în curs de

dezvoltare, la nivel individual sau regional.

Caracterul global şi transfrontalier al multor dileme

privind mediul fac dictonul “scopul scuză mijloacele” inaplicabil.

La mijlocul anilor ‘80 patru mari probleme de mediu au

fost recunoscute ca având rolul de a provoca atingeri

periculoase echilibrelor ambientale:

subţierea stratului de ozon al planetei;

modificările incontrolabile ale climei;

despădurirea şi

atenuarea biodiversitătii.

În toate cele patru mari sfidări sunt implicate şi ţările

membre ale Uniunii Europene şi toate îşi pun amprenta pe nevoia

de politică comunitară în acest domeniu.

49

4.2. PROGRAMELE DE ACŢIUNE ECOLOGICĂ.

Deoarece Tratatul de la Roma nu a statuat baze clare ale

aplicării unei politici comune în domeniul mediului ambiant, un

set de acţiuni mai uniforme a fost lansat în octombrie 1972 cu

ocazia Conferinţei Şefilor de Stat şi de Guverne de la Paris,

înţelegându-se formal necesitatea unei politici cadru la nivel

comunitar în acest domeniu. La Conferinţa de la Bonn la nivel

ministerial din noiembrie 1972 s-au elaborat obiectivele

iniţiale şi principiile de acţiune. Acestea au fost cuprinse în

primul în numeroasele Programe de acţiune din domeniul

mediului55.

Primul Program de Acţiune Ecologică (1973-1977) s-a

concentrat în principal pe acţiuni corective axate în

egală măsură pe problemele imediate dar şi pe cele

acumulate în timp cu care se confrunta Comunitatea.

Directivele cu privire la reglementarea “poluării cauzate de

deversarea anumitor substanţe periculoase în mediul acvatic” au ocupat

locul central. Tot în acest sens s-a introdus un pachet

de măsuri de control al poluării apelor. A reţinut

atenţia lansarea principiului conform căruia cei

responsabili pentru poluare trebuie să suporte costurile de curăţire şi să

compenseze pentru daunele provocate.

Al Doilea Program de Acţiune (1977-1982). S-a acordat o

atenţie prioritară acţiunilor preventive menite să

confere o nouă orientare politicii în acest domeniu

accentuând orientarea pro-activă prioritar în raport cu

55 A se vedea, pe larg, Dumitru Miron, Gabriela Drăgan, Laura Păun, Florin

Ilie, Mihaela Cibian, supra cit., p.384 şi urm.

50

cea reactivă. Totuşi, multe măsuri adoptate pentru

punerea în aplicare a acestui program au fost de fapt,

variante revizuite ale celor din cadrul primei etape,

nereprezentând desprinderi notabile de esenţa acestora.

Din păcate, majoritatea direcţiilor strategice din

cadrul acestor programe au conţinut o serie de exceptări

socio-economice care a plasat efectiv obiectivele din

domeniul mediului într-o poziţie colaterală. Spre

exemplu, industriile turistice din Franţa şi Italia au

fost protejate cu nivele scăzute de exigenţă a

standardelor privind poluarea ţărmului mării pentru a

permite menţinerea câştigurilor acestor sectoare.

Al Treilea Program de Acţiune (1982-1987). Amplificarea

permanentă a problemelor privind mediul şi înscrierea

lor constantă pe agendele politice a condus la un grad

sporit de prioritate acordat acestei etape în

Cancelariile Europene. Cadrul comparativ mai larg în

raport cu programul anterior a cuprins multe noi domenii

complementare temei tradiţionale privind controlul

poluării. Acesta a inclus stimularea dezvoltării

industriilor “nepoluante”, ecotehnologiilor şi eforturilor

de promovare a reciclării, reutilizării şi recuperării

resurselor mediului ambiant. Directiva din 1985 asupra

Evaluării Impactului Ecologic a prevăzut aprobarea

lansării unor proiect de anvergură în domeniul

industrial şi infrastructura numai după ce s-a dovedit

în prealabil compatibilitatea lor cu normele ecologice.

Al Patrulea Program de Acţiune (1987-1992). Acest

program a fost adoptat concomitent şi pentru aceeaşi

51

perioadă cu A.U.E. care lansa procesul de creare a

Pieţei Unice Interne. Protecţia mediului ambiant

devenise o componentă esenţială a tuturor politicilor

economice şi sociale, în noul context al adâncirii

procesului de integrare europeană. S-au conceput ample

şi stringente acţiuni cu privire la utilizarea

îngrăşămintelor şi biostimulatorilor, gospodărirea

deşeurilor, biodiversitatea în conformitate cu

dezideratele Pieţei Unice. Au fost criticate

întârzierile manifestate de ţările membre în anii

anteriori, privitor la punerea în aplicare a

Directivelor Comunitare în domeniul mediului.

Al Cincilea Program de Acţiune (1992-2000). Dorindu-se o

abordare mai coerentă, acest program este evident mai

cuprinzător ca amploare şi ambiţios ca obiective decât

oricare dintre celelalte. Una din trăsăturile sale

specifice a fost preocuparea de a adopta o abordare „de

jos în sus” şi definită prin substanţă legislativă prevalent

prescriptivă. Ca atare se va pune accentul pe

dezvoltarea unui cadru consultativ cu lumea afacerilor

şi aplicarea mai largă a principiului subsidiarităţii.

Totuşi, cea mai importantă trăsătură a sa decurge din

tema centrală a dezvoltării durabile, în conformitate cu

exigenţele Conferinţei de la Rio şi a altor Programe de

acţiune în domeniul mediului. Unele dintre prevederile

din Programele anterioare au fost reluate şi în acest

program, în principal, principiile şi obiectivele

stabilite pentru a circumscrie viitoarele politici

ecologice mai degrabă decât să elaboreze un pachet de

52

reglementări ce trebuiau implementate. Au existat şi o

serie de iniţiative importante cum ar fi Schema

Europeană de Management şi Audit, o Schemă Europeană de

Etichetare Ecologică şi un impuls puternic dat creării

Agenţiei Europene pentru Mediu.

O altă iniţiativă nouă în domeniu a fost instrumentul

financiar LIFE, introdus în prima parte a acestui program,

pentru perioada 1992-1995 cu un buget iniţial de 400 milioane

ECU care urma să se dubleze în următorii patru ani. Scopul său

principal era să finanţeze proiecte pilot, transferul de

tehnologie, difuzarea celor mai valoroase practici şi prevederi

ţărilor terţe (îndeosebi în curs de dezvoltare). Acest al

cincilea program capătă şi o dimensiune sectorială, cu specială

orientare spre industrie, energie, transport, agricultură şi

turism. Acesta a determinat examinarea dimensiunii financiare a

programului, a impactului asupra mediului şi a rezultatelor

potenţiale a acţiunilor adoptate ca răspuns la măsurile

întreprinse. Numeroasele probleme ecologice identificate ca

solicitând o atenţie particulară au fost modificările în

climatul global, calitatea aerului, protecţia naturii şi a

biodiversităţii, gospodărirea resurselor de apă, climatul

urban, zonele de coastă şi utilizarea deşeurilor. Continuitatea

acestor probleme a dat o notă de continuitate şi Programului de

Acţiune.

O secţiune specială se referă la cele cu privire la

managementul riscurilor şi accidentelor ecologice, inclusiv

cele industriale, de protecţie împotriva radiaţiilor şi

siguranţa nucleară, probleme de protecţie civilă şi siguranţa

ecologică. O altă secţiune a fost dedicată diversificării gamei

53

de instrumente referitoare la îmbunătăţirea strângerii şi

transmiterii informaţiilor cu privire la mediu şi a

activităţilor de cercetare-dezvoltare în domeniu, la

dimensiunile spaţiale ale protecţiei ecologice şi, probabil şi

mai importantă, la adoptarea unei dimensiuni mai pronunţat

economice politicii în domeniul mediului ambiant, ceea ce

implică crearea şi aplicarea unui instrumentar economic

adecvat.

În ceea ce priveşte rolul internaţional major pe care

Uniunea Europeană trebuie să fie pregătită să-l joace, se

prevede nevoia continuării acţiunilor în cele patru domenii

fundamentale. Acest al cincilea program de acţiune subscrie la

o tot mai integrală abordare a politicii de mediu care se

aplică la diverse niveluri:

interferenţa cu alte politici sectoriale. Spre exemplu:

dimensiunea ecologică a reţelei Transeuropene, recentele

şi stringentele reforme ale Politicii Agricole Comune;

“curăţirea” relaţiilor economice externe ale Uniunii

Europene; dezvoltarea ecotehnologiilor de la ultimul (al

patrulea) Program Cadru în domeniul Cercetării-

Dezvoltării;

definirea caracteristicilor măsurilor ce se adoptă.

Directiva din 1993 privind Controlul şi Prevenirea

Poluării Integrate exprimă o bună ilustrare a acestui

principiu. Conform acestei Directive, toate cele trei

medii ecologice sunt ţinute sub un mecanism regulator

uniformizat. În plus, programul anterior menţionat

presupune prevederi stimulative privind încurajarea unei

mai eficiente utilizări a materialelor, concomitent cu

54

criteriile care să stabilească dacă firmele folosesc cea

mai adecvată tehnologie în domeniu.

conturarea celui mai adecvat mix folosit pentru a

rezolva problemele ecologice. Una dintre cele mai

importante priorităţi în cadrul celui de-al cincilea

program de Acţiune fost utilizarea mai concretă şi mai

corectă a instrumentarului economic (exemplu: eco-taxe,

autorizaţii de funcţionare) pentru a revigora cadrul

principial existent care este încă dominat de

reglementări prevalente de „comandă şi control”.

La sfârşitul anului 1994 Comisia a publicat o analiză

interimară a celui de-al cincilea program de Acţiune în

domeniul Mediului, recunoscând că politica comunitară în acest

domeniu a atins un punct critic, multe iniţiative fiind lansate

deja în acţiune. În concluzia acelui Raport, se rezumau

următoarele aspecte56:

Integrarea: S-au făcut puţine progrese în transformarea

obiectivelor de mediu în componente importante ale altor

politici sectoriale, deşi unele câştiguri s-au obţinut

în raport cu Fondurile Structurale, ajutorul public,

agricultura şi cercetarea şi dezvoltarea tehnologică;

Lărgirea gamei instrumentelor de acţiune: şi de această

dată, progresele în acest domeniu au fost lente în

tentativele de a elabora o nouă metodologie statistică

şi noi indicatori de măsurare a dezvoltării durabile

care ar fi stimulat internalizarea costurilor ecologice.

Totuşi, un proces legislativ continuu a fost lansat cu

56 A se vedea, Dumitru Miron, Gabriela Drăgan, Laura Păun, Florin Ilie,

Mihaela Cibian, supra cit., p.387-388.

55

succes.

Obţinerea parteneriatului din partea firmelor şi

partajarea responsabilităţilor în domeniul protecţiei

mediului: doar 7 din statele membre s-au considerat

pregătite să elaboreze strategii de dezvoltare durabilă

în concordantă cu Agenda 21 a Conferinţei de la Rio şi

cu acest al cincilea Program de Acţiune. S-a creat

totuşi, un cadru de desfăşurare a unor continue

consultări la nivel naţional pentru detalierea

problematicii ecologice comunitare.

Modificarea atitudinii participanţilor la producţie şi

consum: nu s-a făcut încă prea mult pentru a da

consistenţă acestei probleme. Restructurarea fiscală a

servit şi la deplasarea presiunilor fiscale dinspre

factorii de producţie spre practicile dăunătoare

ecologic, problemă reluată de Carta Albă în domeniul

mediului.

Aplicarea legislaţiei şi a reglementărilor: câteva

progrese s-au înregistrat dar este pe larg acceptată

ideea că o mai mare limpezire a legislaţiei şi o

simplificare procedurală se recomandă.

Dimensiunea internaţională a Programului: revizuirea a

apreciat că propunerile şi dezbaterile internaţionale în

domeniu trebuie luate în considerare mai mult în

soluţionarea acestor probleme eminamente globale.

56

CAPITOLUL V

MIJLOACE ŞI MODALITĂŢI DE REALIZARE A PROTECŢIEI MEDIULUI

5.1. AGENŢIA EUROPEANĂ PENTRU MEDIU ŞI ROLUL EI ÎN

PROTECŢIA MEDIULUI.

În majoritatea ţărilor, activităţile şi managementul

politicilor ecologice sunt asistate de agenţii de

specialitate57.

Crearea unei agenţii comunitare în domeniul mediului a

fost stabilită

prin Reglementarea Consiliului 1210/90 (modificată prin

Reglementarea Consiliului 933/99), dar nu a putut deveni

operaţională până în 1994 când i s-a stabilit Cartierul General

la Copenhaga.

De la înfiinţarea sa în 1994, Agenţia a devenit principala

sursă de informare pe care atât Uniunea Europeana cât şi

Statele sale Membre o folosesc pentru dezvoltarea politicilor

de mediu. În consecinţă, Agenţia are un rol major în a ajuta

Europa să se dezvolte durabil.

Agenţia dispune de ajutorul oferit de o reţea de informare

şi observare a mediului (EIONET)58, cu departamente în Uniunea

Europeană, Liechtenstein, Islanda, şi Norvegia. Extinderea cu

încă 13 membri este problema imediată pe care noul Director,

57 Probabil cea mai celebră în acest sens este Agenţia SUA pentru Protecţia

Mediului, care desfăşurând o activitate de monitorizare a fost dotată cu

importante atribuţii şi forţă de acţiune.58 Reţeaua Europeană de Informare şi Observare a stării mediului formată

din 600 de centre în Europa, prin care se colectează şi furnizează

informaţii şi date referitoare la starea mediului înconjurător.

57

numit din 2002, va trebui să o rezolve59.

În alte cuvinte, rolul Agenţiei Europene pentru Mediu este

să ofere instituţiilor comunitare şi ţărilor membre informaţii

obiective, revelatoare şi comparabile despre climatul european,

permiţându-i acesteia să adopte măsurile care se impun pentru

echilibrele ecologice, să monitorizeze rezultatele acţiunilor

întreprinse şi să se asigure că publicul larg este prompt şi

corect informat despre evoluţiile în domeniul mediului ambiant.

Pentru a dispune de aparatul necesar îndeplinirii acestui rol,

încă de la început Agenţia Europeană pentru Mediu a urmărit să

stabilească o Reţea de Informaţii şi Observaţii despre Mediu la

scara întregii grupări regionale. Se observă că funcţia

prevalentă este de informare şi diseminare a rezultatelor acest

lucru însemnând că Agenţia a fost concepută pentru a ajuta la

realizarea unora din obiectivele specifice celui de-al 5-lea

Program European de Acţiune în Domeniul Mediului.

În unele ţări membre s-a reproşat scopul relativ limitat

care i s-a conferit în cadrul Politicii Comunitare, propunându-

se apropierea, ca manieră organizatorică şi funcţională de cea

din SUA. Principiul subsidiarităţii face ca rolul unor

Directorate să devină relativ neclar, Agenţia constatând că se

îndepărtează de probleme care rămân în continuare de competenţa

autorităţilor naţionale.

Modificări în ce priveşte rolul Agenţiei, ca reacţie la

criticile exprimate au fost făcute în 1996 cu ocazia revizuirii

unora din elementele sale statutare.

Agenţia, deschisă tuturor statelor care îi împărtăşesc

59 Pagina de prezentare a Agenţiei pe Internet - http://www.eea.eu.int -

oferă mai multe informaţii.

58

obiectivele, cuprinde în prezent 29 de ţări membre. Acestea

sunt Statele Membre ale UE + Islanda, Norvegia şi

Liechtenstein, care sunt membre ale Zonei Economice Europene

(European Economic Area) + alte 11 state din Europa Centrală şi

de Est şi din zona mediterana - Bulgaria, Cipru, Cehia,

Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, România, Slovenia

şi Slovacia. EEA este astfel prima instituţie a UE, la care

ţările candidate la UE sunt membre.

5.2. DEZVOLTAREA INDUSTRIALĂ ŞI PROTECŢIA MEDIULUI LA

NIVELUL UNIUNII EUROPENE.

Desprinderea unei corelaţii directe între industrie şi

mediul înconjurător este esenţială pentru că aproape întreaga

manifestare a activităţilor industriale, la diferitele sale

niveluri este o cauză principală a degradării ecologice şi a

colapsului ambiental. Analiza poate surprinde două valenţe ale

corelaţiei60:

competitivitatea şi protecţia mediului şi

potenţialele eco-industrii.

5.2.1. Competitivitatea industrială şi protecţia mediului.

Odată ce principiul dezvoltării durabile a fost adoptat,

lumea afacerilor va trebui să tină seama de nevoia de a

reconcilia obiectivul creşterii competitivităţii cu cel al

protejării mediului. Părerea unor analişti este că această

ternă este una extrem de ardentă, îndeosebi pentru ţările din

Nordul Europei care posedă cele mai numeroase structuri în

60 A se vedea, Dumitru Miron, Gabriela Drăgan, Laura Păun, Florin Ilie,

Mihaela Cibian, supra cit., p.388.

59

domeniul protecţiei mediului. Chiar organismele comunitare au

elaborat mii de directive în domeniu în decursul anilor.

Criticile la adresa acestei impresionante diversităţi a

reglementărilor vin din partea companiilor care evidenţiază o

strânsă corelaţie între nivelul de rigurozitate al

reglementărilor şi costurile de adaptare care afectează

firmele. În 1993, spre exemplu, CONCAWE, lobby-ul ecologist

european din domeniul industriei petroliere aprecia că

ajustarea la limitele admise la nivel european în ce priveşte

emisiunile de sulf din combustibili vor costa industria 3,3

miliarde dolari pe termen scurt şi peste 5 miliarde pe termen

lung61. Mai mult, în multe sectoare industriale europene,

tehnologiile deja prevăzute cu mecanisme de protecţie sunt la

un stadiu de complexitate care diminuează profiturile marginale

şi determină reţineri din partea companiilor de a le finanţa.

Astfel s-a apreciat că ar fi iluzoriu să ne aşteptăm ca

societatea în ansamblu să accepte un nivel mai scăzut al

standardelor de trai numai pentru a îmbunătăţi mediul ambiant.

La fel este de improbabil ca lumea afacerilor să fie dispusă

să-şi sacrifice profiturile şi competitivitatea pentru a obţine

acelaşi efect62.

Pentru a surprinde implicaţiile restrictive şi costurile

pe care le presupune o politică solidă în domeniul protecţiei

mediului asupra competitivităţii la nivel european, Comisia a

analizat sfera de compatibilităţi între cele două obiective în

mai multe documente anterioare lansării ultimului Program de

Acţiune. Astfel au fost analizate două probleme fundamentale:61 “Financial Times” din 3 martie 1994.62 P. Barnes, “Integrating Industrial and Environmental Policy. Objectives

to Policy”, Paper given at King College, London, 25 martie 1994.

60

prima: cum îşi poate satisface industria responsabilităţile cu privire la

protecţia mediului?

a doua: care ar fi potenţialul politicii ecologice de a stimula

competitivitatea în industrie?

În încercarea de a stabili fundamentele unei corelaţii

pozitive reciproce, Comisia aprecia că: “În ansamblu, exploatarea unei

sinergii pozitive între competitivitatea industrială şi protecţia mediului ambiant este

văzută tot mai mult constând în introducerea unor procese industriale nepoluante,

preferabil faţă de încercarea de a identifica şi remedia ceea ce s-a deteriorat. Această

atitudine răspunde mult mai bine cerinţelor competitivităţii industriale prin oferirea

unui fundament pentru factorii de bază ai competitivităţii în locul unor avantaje

temporare”63.altfel spus, înlăturarea ad-hoc a externalitătilor

negative determinate de amânarea aplicării unor practici

nepoluante creează avantaje statice, opuse celor dinamice

oferite de introducerea noilor eco-tehnologii de producţie şi

realizare a produselor. Ultimele pot îmbrăca forma unor noi

tipuri de profituri derivate din crearea şi exploatarea cu

succes a unor noi oportunităţi comerciale şi, de asemenea de

dezvoltarea şi răspândirea unor noi tehnologii curate şi de

reciclare de o mai mare dispersie sectorială. Introducerea

acestui gen de practici industriale este strâns asociată

perceperii aşa-zisei “noi paradigme a prelucrării”. Aceasta presupune

tehnologii productive nepoluante în ansamblu, puţin intensive

material şi foarte intensive ştiinţific, sisteme de menţinere a

calităţii la nivel ridicat, care să preîntâmpine erorile

ecologice şi alte astfel de inovaţii care să coincidă cu o

înclinaţie ecologică mai pronunţată.

63 Comisia Comunităţii Europene, “Industrial Competitiveness and

Prottection of Environment”, SEC (92) 1986 final Bruxelles.

61

Avantajele superioare pot reveni dintr-o atitudine mai

favorabilă în ce priveşte cumpărarea din partea consumatorilor

reticenţi din motive ecologice. Piaţa produselor „verzi” are un

potenţial enorm şi prezintă propriile sfidări concurenţiale

pentru firmele din toate sectoarele productive. Pentru ca acest

potenţial să fie valorificat, consumatorii acestui gen de

produse care au forme variate de manifestare a cererii trebuie

permanent informaţi, spre exemplu prin etichetări ecologizate

şi trebuie stimulaţi prin diverse tehnici promoţionale moderne.

Totuşi, aceste produse şi tehnologiile de realizare a lor rămân

în continuare comparativ scumpe, în timp ce capacitatea de

cumpărare a consumatorilor cu venituri reduse este supusă unor

constrângeri ciclice.

Cu toate că o evaluare a impactului ambiental al Pieţei

Unice Interne s-a concentrat pe rezultatele sale negative şi pe

efectele de a genera reziduuri ca urmare a impulsionării

creşterii economice există şi o serie de rezultate pozitive.

Presiunile competitive generate precum şi o serie de efecte

microeconomice în planul eficienţei vor determina performanţe

în utilizarea forţei de muncă şi a capitalurilor iar ritmul

investiţiilor în eco-industrii se aşteaptă să crească. P.U.I.

poate, de asemenea să joace un rol central în diseminarea

noilor tehnologii ecologice la scară europeană. Tratatul de la

Maastricht a exprimat necesitatea unei puternice coerenţe între

politica în domeniul mediului şi programul de creare a Uniunii

Economice şi Monetare. Astfel, Comisia a acceptat atât nevoia

de a menţine “integritatea Pieţei Interne concomitent cu promovarea protejării

mediului la un nivel ridicat”.

Există însă rezerve cu privire la posibilitatea firmelor

62

mai mici de a se adapta la provocările ecologice în conexiune

cu competitivitatea industrială. Spre exemplu, procurarea unui

echipament de monitorizare ecologică costă la fel, indiferent

dacă se produc 10 sau 1.000 de produse. Firmele mici, de

asemenea nu dispun de resurse materiale şi manageriale pentru a

fi la curent cu modificările legislative şi a se informa

privitor la oportunităţile de afaceri apărute ca urmare a

structurii noi de stimulare a orientării spre sănătatea

mediului. În calitatea lor de ofertanţi sau subcontractanţi în

alte sectoare, ele se pot confrunta cu presiuni provenite din

cererea pentru standarde ecologice foarte înalte din partea

marilor companii care au adoptat scheme de eco-audit. Comisia a

afirmat că firmele mici şi mijlocii trebuie încurajate într-o

manieră specifică dat fiind rolul lor inovativ recunoscut.

Uşurinţa cu care acestea se adaptează la cererile

consumatorilor face necesară o acţiune stimulativă concertată

la nivel comunitar. Încercând să introducă o manieră tot mai

pro-activă de abordare a industriei în contact cu provocările

ecologice, preferabilă în raport cu cea reactivă prin

intermediul legislaţiei va trebui realimentat dialogul între

decidenţii de politici industriale şi actorii economici,

întărit şi flexibilizat sistemul de difuzare a informaţiilor

ecologice şi economice.

O serie de specialişti64 au criticat Comisia pentru

deficienţele dovedite prin practicarea unei abordări

prescriptive care a dus la subminarea încrederii lumii de

afaceri, a descurajat investiţiile şi a deturnat afluxul de

64 P. Barnes, “Industrial Competitiveness and the Environment: The Need for

E.U. Policy Integration”, 1993, European Environment, Vol. 3, p. 11-15.

63

capital în afara Uniunii Europene. Ca răspuns la aceste

reproşuri, Comisia a stabilit patru principii organizatorice pe

care să se bazeze viitoarele iniţiative în domeniul protecţiei

mediului şi anume:

predictibilitatea: să facă posibil ca firmele să

anticipeze acţiunile şi ca atare să se adapteze la

acestea cultivând o abordare pe termen lung;

integrarea: un mix efectiv al instrumentelor şi

politicilor sectoriale care să presupună o combinaţie

sinergică cu alte domenii ale procesului de integrare

pentru a se obţine cele mai bune rezultate posibile

într-un domeniu individual;

flexibilitatea: să se permită cercurilor de afaceri să

implementeze rigurozităţile politicii ecologice într-o

manieră eficientă;

raport optim costuri-efecte: cele mai puţin costisitoare

soluţii optime vor trebui preferate permanent cu

condiţia ca integritatea ecologică să nu fie afectată.

Deşi amplitudinea la care reconcilierea între

competitivitatea industrială şi protecţia mediului este

posibilă rămâne încă neclară, totuşi, la contrapunerea acestora

ca în trecut, Comisia Executivă pare să se fi orientat dinspre

poziţia de centru de emisiune de Directive către un Cartier

General de elaborare a cadrului juridic şi a structurilor

stimulative care să conducă la o orientare pronunţată către

regulile pieţei şi în acest domeniu.

5.2.2. Eco-industriile.

Eco-industriile pot fi considerate acele sectoare

64

economice productive care produc bunuri sau oferă servicii

menite să permită măsurarea, prevenirea, limitarea sau

corectarea transformărilor produse în climatul ambiant şi care

dăunează acestuia65. Aşadar, acestea nu trebuie confundate cu

cele care produc ambalaje ecologice, produse „verzi” sau declară

că introduc procese productive mai pronunţat nepoluante.

Potenţialul de dezvoltare al eco-industriilor a fost larg

recunoscut, atât la nivel comunitar cât şi la scară

internaţională. Începând cu 1993 aceste sectoare industriale au

fost privite ca surse principale de avantaje competitive şi o

serie de proiecte cu pronunţată patină ambientală în valoare

totală de peste 17 miliarde de ECU până în anul 2000 au fost

prevăzute să stimuleze dezvoltarea eco-industriilor comunitare.

Un raport publicat de un grup de consultanţă în domeniul

cercetării ECOTEC în 1995 prognoza o creştere cu 266.000 a

numărului locurilor de muncă în eco-industrii până la finele

mileniului66. Secretariatul OCDE a elaborat propriile estimări

cu privire la dezvoltarea acestui nou tip de industrii sugerând

că în 1992 piaţa globală pentru acestea a atins magnitudinea de

200 miliarde USD67 din care Comunitatea Europeană deţine un

sfert, ponderea cea mai mare revenind încă SUA. În viitor însă

se prognozează un ritm de creştere foarte rapid în medie cca.

6% până la sfârşitul anului 2004. Se constată o oarecare

rămânere în urmă care se va mai perpetua o vreme a companiilor

europene în raport cu cele americane în dezvoltarea şi

asimilarea de noi eco-tehnologii. Potrivit estimărilor OCDE,65 Comission of the European Union: 1994; Trade and Investment, Discussion

Paper; Office for Official Publications for the E.C. Luxemburg, p. 53.66 ECOTEC – “Sustainability, Empoyment and Growth”; Birmingham, 1995.67 Comparabilă cu întreaga industr2,7ie aerospaţială.

65

comerţul cu astfel de produse şi tehnologii este însă dominat

de ţările membre UE68. Exportatorii europeni de tehnologii de

tratare a apelor reziduale şi de purificare a aerului rămân în

continuare lideri ai pieţei deţinând 35-40% din exporturile

mondiale. Totuşi, cota acestor produse, în total importuri la

nivel OCDE rămâne inferioară nivelului de 5%, parţial datorită

faptului că licenţele de producţie au devenit o componentă

importantă a comerţului internaţional, îndeosebi cu astfel de

produse. Se aşteaptă ca în viitor UE să rămână primul

exportator din Triadă pe termen mediu dar, pe termen lung

Japonia şi SUA se vor remarca în calitate de exportatori de

astfel de produse.

PIEŢA ECO-TEHNOLOGIILOR PE ŢĂRI

ÎNTRE ANII 1995-2005

Ţările

Total

tranzacţii

(mld $)

Total

tranzacţii

(mld $)

Ritm mediu

anual de

creştere1995 2005

Germania 17,0 23,0 4,0Franţa 10,0 15,0 5,5

Marea Britanie 7,0 11,7 6,3Italia 5,0 7,7 6,0Olanda 2,7 3,7 4,1Spania 1,8 3,0 7,4Belgia 1,4 2,3 6,4

68 Germania este cel mai mare exportator de astfel te produse deţinând

peste 40% din totalul comerţului mondial.

66

Danemarca 1,0 1,2 2,2Portugalia 0,4 0,7 8,3Irlanda 0,3 0,5 6,5Grecia 0,3 0,5 7,4Total

Comunitate46,9 68,6 4,9

S.U.A. 78,0 113,0 5,0Total mondial 200,0 300,0 5,5

Impunerea unor reguli exigente confruntă multe firme cu

costuri suplimentare şi obstacole operaţionale pe care ar dori

să le evite dar îşi elimină o serie de oportunităţi de afaceri.

O altă influenţă, în creştere, derivă din particularităţile de

consum pentru produse ecologice şi din necesitatea sporită de

integrare a riscurilor ambientale în procesul de adoptare a

deciziilor. Totuşi, considerentele tehnologice devin în

continuare elementul decisiv în formarea eco-industriilor.

Pentru că eco-industriile sunt înalt intensiv tehnologice se

ridică şi problema unei abordări manageriale mai dinamice şi

elaborate pe termen lung69. Strategia pe termen lung coincide cu

principiile care fundamentează noţiunea largă de dezvoltare

durabilă. Între cele două axiome există o posibilă interferenţă

în sensul că ambele conţin valorile culturii

managementului‚ dar nu este prea clar ce sinergii vor fi

generate de acţiunea lor concertată.

69 I. Murphy, A. Gouldson, “The Missing Dimension in EU Environmental

Technology Policy”, 1995, European Environment, Vol. 5, p. 20-26.

67

CAPITOLUL VI

ROMÂNA ŞI ACQUIS-UL COMUNITAR

ÎN DOMENIUL MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

6.1. PREZENTARE GENERALĂ.

Cu toate că România este membră a Uniunii Europene

începând cu 1 ianuarie 2007, în continuare vom face câteva

precizări din perspectivă istorică. Astfel, reamintim că

România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană în

iunie 1995 şi a fost acceptată ca stat candidat, la Consiliul

European de la Luxemburg din decembrie 1997.

Deschiderea negocierilor cu România a avut loc în urma

deciziei luată de Consiliul European de la Helsinki din

decembrie 1999. Aici s-a hotărât ca singurul criteriu care

trebuie îndeplinit înaintea începerii negocierilor este

criteriul politic.

Criteriile economice, legislative şi administrative

deveneau necesare abia în momentul aderării.

În esenţă, aderarea la UE consta în adoptarea, aplicarea

şi dezvoltarea acquis-ului comunitar care reprezintă întreaga

legislaţie primară şi derivată ca şi ansamblul politicilor şi

instituţiilor create pentru a asigura aplicarea şi dezvoltarea

corespunzătoare şi continuă a acestei legislaţii70.

70 A se vedea, Mircea Cosma, Teofil Ispas, „Integrarea României în

structurile europene şi euro-atlantice”, (Capitolul 6; par. 6.3.1.),

publicată pe site-ul: www.actrus.ro.

68

În perioada 2002-2006 s-a înregistrat o accelerare a

ritmului procesului de armonizare legislativă, în perspectiva

aderării României la Uniunea Europeana, ţinându-se cont atât de

abordarea integrată a politicii de mediu în politicile

sectoriale, cât şi de necesitatea consolidării capacităţii

instituţionale, la nivel naţional şi local. S-a avut în vedere

totodată asigurarea unei structuri instituţionale

descentralizate şi flexibile, necesară pentru implementarea şi

controlul aplicării noii legislaţii.

În vederea realizării unui sistem de reglementari privind

protecţia mediului, aliniat la cerinţele UE au fost finalizate

strategiile din sectoarele: managementul deşeurilor, substanţe

chimice şi organisme modificate genetic, protecţia naturii,

protecţie civilă, siguranţă nucleară.

Din punct de vedere al îmbunătăţirii mecanismului

economico-financiar şi al sistemului de finanţare al

proiectelor prioritare în domeniul protecţiei mediului, s-a

definitivat cadrul juridic de aplicare a Fondului de Mediu -

Legea nr. 293/2002 de aprobare a OUG nr. 93/2001 pentru

modificarea si completarea Legii nr. 73/2000 privind Fondul de

mediu71, structura necesară gestionării generale a acestuia

fiind aprobată prin HG nr. 1174/200172. Veniturile Fondului

pentru mediu au fost stabilite în concordanţă cu prevederile

reglementarilor Uniunii Europene, cu respectarea Acordului de

asociere al României la Uniunea Europeană, evitându-se

barierele în calea comerţului, distorsiunile şi restricţiile în

calea liberei concurenţe.

71 M. Of. nr.30/07.06.2002.72 M. Of. nr. 789/12.12.2001.

69

Pentru negocierile de aderare la Uniunea Europeană,

delegaţia sectorială desemnata pentru capitolul 22 - Protecţia

Mediului a elaborat Documentul de poziţie pentru acest capitol.

Documentul a fost aprobat de Guvern la data de 18.10.2001.

Negocierile pentru acest capitol s-au deschis în cadrul

Conferinţei Interguvernamentale de aderare România – UE, care a

avut loc la Bruxelles în data de 21.03.2002. Prin Poziţia

Comună, Comisia Europeană a solicitat României informaţii

suplimentare cu privire la aplicarea acquis-ului, revizuirea

anumitor perioade de tranziţie, planuri concrete de

implementare, strategii financiare şi planuri de dezvoltare

instituţională. Astfel, în 2002 s-a finalizat documentul de

poziţie complementar pentru acest capitol elaborat ca răspuns

la Poziţia Comună a UE, şi ţinând cont de evoluţiile

înregistrate în acest sector. Cu toate că paşi importanţi în

domeniu au fost făcuţi de ţara noastră capitolul 22 de

negociere a fost închis provizoriu abia pe 26 noiembrie 2004,

în cadrul Conferinţei de aderare România-U.E.

6.2. PROCESUL DE ARMONIZARE LEGISLATIVĂ.

Ţara noastră a făcut progrese importante în adoptarea

acquis-ului comunitar în domeniul protecţiei mediului

înconjurător mai ales în anul 2006 înainte de momentul aderării

României la Uniunea Europeană.

În continuare vom prezenta pe scurt, pe diverse domenii,

legislaţia adoptată de ţara noastră în ceea ce priveşte

protecţia mediului înconjurător.

6.2.1. Calitatea aerului.

70

Din punct de vedere legislativ, în domeniul calităţii

aerului a fost adoptata Legea nr. 655/200173 pentru aprobarea

OUG nr. 243/2000 privind protecţia atmosferei, lege cadru care

a asigurat transpunerea prevederilor generale ale Directivei

nr. 96/62/CEE privind managementul şi evaluarea calităţii

aerului, şi care permite elaborarea legislaţiei subsecvente

necesară preluării în totalitate a prevederilor din directivele

„fiice”: Directiva nr. 99/30/EC privind valorile limită pentru

dioxid de sulf, dioxid de azot şi oxizi de azot, particule în

suspensie şi plumb în aerul atmosferic, Directiva nr. 2002/3/CE

privind poluarea aerului cu ozon, Directiva nr. 2000/69/EC

privind valorile limită pentru benzen şi monoxid de carbon în

aerul înconjurător.

Pentru transpunerea în totalitate a prevederilor

Directivei nr. 94/63/CE privind controlul emisiilor de compuşi

organici volatili (COV) rezultaţi din stocarea benzinei şi

distribuirea sa de la terminale la staţiile service au fost

adoptate următoarele acte normative:

Ordinul MAPM nr. 1103/200274 pentru aprobarea Normelor

metodologice privind măsurarea şi analiza emisiilor de

compuşi organici volatili rezultaţi din depozitarea şi

distribuţia benzinei la terminale şi la staţiile de

benzină;

Ordinul MIR nr. 337/200175 pentru aprobarea Normelor

privind inspecţia tehnică a instalaţiilor,

echipamentelor şi dispozitivelor utilizate în scopul

limitării emisiilor de compuşi organici volatili73 M. Of. nr. 773/4.12.2001.74 M. Of. nr. 77/31.01.2002.75 M. Of. nr. 10/10.01.2002.

71

rezultaţi din depozitarea, încărcarea, descărcarea şi

distribuţia benzinei la terminale şi la staţiile de

benzină.

În România s-au desfăşurat proiecte de tip Joint

Implementation (JI) în cadrul asistenţelor bilaterale cu

Elveţia şi Olanda, RAGCL Paşcani şi RAM Buzău fiind implicate

în derularea de proiecte tip JI în valoare totală de 6,4

milioane dolari SUA, din care 2,4 milioane reprezintă

cofinanţarea părţii române.

6.2.2. Managementul deşeurilor.

A fost elaborată Strategia Naţională de Gestiune a

Deşeurilor care a stabilit necesarul capacităţilor de

colectare, reciclare, tratare/valorificare, eliminare finală a

deşeurilor, etapizat, în care se va ţine cont de dezvoltarea

României în viitorii ani şi o estimare a costurilor pentru

realizarea acestora.

Pentru transpunerea în totalitate a Directivei nr.

91/689/CEE privind deşeurile periculoase a fost elaborat

proiectul de Hotărâre a Guvernului privind evidenţa gestiunii

deşeurilor şi Lista deşeurilor inclusiv a deşeurilor

periculoase, proiectul aflându-se în circuitul de avizare la

ministerele interesate.

72

Directiva nr. 1999/31 privind depozitarea deşeurilor a

fost transpusă prin HG nr. 162/2002 privind depozitarea

deşeurilor76 pentru a cărei aplicare urmează să se stabilească

prin Ordin MAPM criteriile de acceptare a deşeurilor pe fiecare

clasă de depozite şi lista naţională de deşeuri ce pot fi

acceptate pe fiecare tip de depozit.

HG nr. 162/2002 privind depozitarea deşeurilor stabileşte

regimul de construcţie a depozitelor de deşeuri, monitorizarea

acestora şi prevede obligativitatea tratării deşeurilor

periculoase înainte de depozitarea lor pentru reducerea în

acest fel a proprietăţilor periculoase ale acestora.

Pentru transpunerea Directivei nr. 2000/76 privind

incinerarea deşeurilor a fost elaborată şi aprobata HG nr.

128/2002 privind incinerarea deşeurilor77, care urmează sa se

implementeze până în anul 2010. HG nr. 128/2002 stabileşte

regimul de exploatare şi monitorizare a incineratoarelor,

valorile limită de emisie a poluanţilor în aer, apă şi sol şi

introduce termenul de “co-incinerare” – incinerare cu generare de

energie sau cu obţinerea de produse materiale, fapt ce va da

posibilitatea folosirii unor deşeuri cu putere calorică

ridicată pentru incinerarea în cuptoarele de ciment sau în

termocentrale.

76 M. Of. nr. 164/07.03.2002.77 M. Of. nr. 160/06.03.2002.

73

Directiva nr. 75/439/EEC privind uleiurile uzate, amendată

de Directiva nr. 87/101/EEC şi de Directiva nr. 91/692/EEC a

fost transpusă prin HG nr. 662/200178 privind gestionarea

uleiurilor uzate, amendată de HG nr. 441/30.04.200279 care

prevede crearea unui sistem de colectare şi reciclare a

uleiurilor uzate şi stabileşte obligaţii pentru producătorii,

colectorii, transportatorii şi regeneratorii de uleiuri uzate,

precum şi interdicţii şi sancţiuni pentru eliminarea

necontrolată a uleiurilor uzate.

HG nr. 1057/200180 privind regimul bateriilor şi

acumulatorilor care conţin substanţe periculoase transpune cele

două directive UE din domeniu - Directiva nr. 91/157/EEC

privind bateriile şi acumulatorii care conţin anumite substanţe

periculoase şi Directiva nr. 93/86/EC privind etichetarea

bateriilor. Prin acest act normativ se prevede crearea unui

sistem de colectare separată a bateriilor şi acumulatorilor

uzaţi în vederea recuperării sau eliminării lor, introduce un

instrument economic “sistemul depozit” asupra preţului de vânzare cu

amănuntul a acumulatorilor noi se stabilesc obligaţiile

persoanelor juridice care colectează, transportă, valorifică şi

elimină baterii şi acumulatori uzaţi.

78 M. Of. nr. 446/08.08.2001.79 M. Of. nr. 325/16.05.2002.80 M. Of. nr. 700/05.11.2001.

74

Pentru implementarea Directivei nr. 96/59/EEC privind

PCB/PCT, prin Ordinul MAPM nr. 279/ 03.04.2002 s-a aprobat

Regulamentul de organizare şi funcţionare a Secretariatului

pentru compuşii PCB (bifenilpolicloruraţi), care va coordona

inventarierea, la nivel naţional, a echipamentelor şi

materialelor care conţin compuşi cu PCB, activitate ce va fi

finalizată în luna septembrie 2002. Pe baza acestor inventare,

agenţii economici îşi vor întocmi planurile de eliminare a

echipamentelor şi materialelor ce conţin compuşi desemnaţi şi

se vor stabili amplasamentele de recepţie pentru depozitarea pe

termen lung şi eliminarea materialelor ce conţin PCB.

Pentru transpunerea şi implementarea prevederilor

Directivei nr. 94/62/EC privind ambalajele şi deşeurile

ambalate a fost elaborată şi promovată HG nr. 349/200281 privind

gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de ambalaje care

stabileşte principiile activităţii de gestionare a ambalajelor,

obligaţiile agenţilor economici producători de ambalaje şi ale

celor care deţin ambalaje şi deşeuri de ambalaje, obiectivele

referitoare la recuperarea ambalajelor şi a deşeurilor de

ambalaje, modul de raportare a datelor privind ambalajele şi

deşeurile de ambalaje.

În prezent, în România sunt în derulare 2 proiecte ISPA:

Piatra Neamţ – „Extinderea proiectului pilot privind colectarea selectivă a

deşeurilor menajere” şi Râmnicu Vâlcea - “Sistem integrat de management al

deşeurilor”.

81 M. Of. nr. 269/23.04.2002.

75

În domeniul managementului deşeurilor, prin programul

PHARE - componenta de twinning, se acordă Ministerului

Mediului şi Gospodăririi Apelor asistenţă tehnică pentru

transpunerea şi implementarea Directivelor nr. 86/278/EEC

privind utilizarea nămolurilor în agricultură, şi evaluări

financiare ale costurilor de implementare pentru Directiva nr.

94/62/EC privind gestionarea ambalajelor şi deşeurilor de

ambalaje şi Directiva cadru a deşeurilor nr. 75/442/EEC.

6.2.3. Calitatea apei.

A fost adoptată HG nr. 100/200282 pentru aprobarea Normelor

de calitate pe care trebuie să le îndeplinească apele de

suprafaţă utilizate pentru potabilizare şi a Normativului

privind metodele de măsurare şi frecvenţa de prelevare şi

analiză a probelor din apele de suprafaţă destinate producerii

de apă potabilă, care prevede clasificarea în trei categorii a

surselor de apă de suprafaţă folosite pentru potabilizare şi

nivelul de tratare a apei pentru a fi folosită ca apă potabilă,

care alături de Ordinul Ministerului Mediului nr. 377/2001

privind aprobarea obiectivelor de referinţă pentru calitatea

apelor de suprafaţă, transpune Directiva nr. 75/440/EEC privind

calitatea cerută apelor de suprafaţă destinate prelevării de

apă potabilă.

82 M. Of. nr. 130/19.02.2002.

76

HG nr. 118/200283 privind aprobarea Programului de acţiune

pentru reducerea poluării mediului acvatic şi a apelor

subterane, cauzată de evacuarea unor substanţe periculoase,

care prevede retehnologizarea sau dotarea cu instalaţii de

epurare performante a unităţilor industriale care descarcă

substanţe periculoase în apă (metale grele, substanţe

cancerigene), transpune Directiva nr. 76/464/EEC privind

poluarea cauzată de anumite substanţe periculoase evacuate în

mediul acvatic al Comunităţii şi cele 7 directive fiice.

Directiva nr. 91/271/EEC privind epurarea apelor uzate

urbane a fost transpusă prin HG nr. 188/200284 pentru aprobarea

unor norme privind condiţiile de descărcare în mediul acvatic a

apelor uzate, care stabileşte condiţiile în care pot fi

descărcate apele uzate în apele de suprafaţă şi impune

construirea de staţii de epurare moderne.

Pentru transpunerea Directivei nr. 98/83/EC privind

calitatea apei destinată consumului uman se află în faza finală

de aprobare Legea privind calitatea apei destinate consumului

uman, care impune măsuri necesare pentru calitatea apei

potabile şi prevede îmbunătăţirea staţiilor de tratare şi

reabilitarea reţelei de distribuţie a apei potabile; totodată,

este în curs de realizare evaluarea resurselor financiare

necesare pentru implementarea directivei şi un prim Program de

realizare a lucrărilor de investiţii.

83 M. Of. nr. 132/20.02.2002.84 M. Of. nr. 187/20.03.2002.

77

Pentru transpunerea Directivei nr. 76/160/EEC privind

calitatea apei de îmbăiere a fost adoptata HG nr. 459/2002

privind aprobarea Normelor de calitate pentru apa din zonele

naturale amenajate pentru îmbăiere85.

A fost adoptata şi HG nr. 202/200286 pentru aprobarea

Normelor tehnice privind calitatea apelor de suprafaţă care

necesită protecţie şi ameliorare în scopul susţinerii vieţii

piscicole care transpune Directiva nr. 78/659/EEC asupra

calităţii apelor dulci ce necesită protecţie sau îmbunătăţire

pentru a susţine viaţa peştilor, act normativ care

reglementează condiţiile de calitate a apelor de suprafaţă

identificate de autoritatea publică centrala pentru protecţia

mediului şi gospodărirea apelor ca necesitând protecţie şi

ameliorare în scopul susţinerii vieţii piscicole.

Prin HG nr. 201/200287 pentru aprobarea Normelor tehnice

privind calitatea apelor pentru moluşte s-a transpus Directiva

nr. 79/923/EEC privind calitatea necesară apelor pentru

moluşte.

Pentru Directiva nr. 80/68/EEC privind protecţia apelor

subterane împotriva poluării cauzate de anumite substanţe

periculoase s-a finalizat inventarul deversărilor neautorizate

şi accidentale de substanţe periculoase, urmând ca până în luna

august 2002 să se definitiveze Planul de măsuri vizând

eliminarea sau reducerea riscului de poluare a apelor

subterane.

85 M. Of. nr. 350/27.05.2002.86 M. Of. nr. 196/22.03.2002.87 M. Of. nr.196/22.03.2002.

78

În vederea implementării Directivei Cadru pentru Apă

(2000/60/EC), a fost promovat Ordinul MAPM nr. 913/15.10.2001

privind aprobarea conţinutului cadru al Planului de gospodărire

a apelor pe bazin hidrografic şi a Planului de Acţiune pentru

anul 2002.

Sectorul Calitatea Apei reprezintă una din priorităţile

programului ISPA, în România fiind în derulare 14 proiecte ISPA

privind reabilitarea reţelei de alimentare cu apă, dezvoltarea

şi reabilitarea reţelelor de canalizare şi a instalaţiilor de

epurare a apelor uzate.

6.2.4. Protecţia naturii.

În vederea implementării prevederilor Directivei nr.

92/43/CEE s-au realizat următoarele măsuri: desemnarea

autorităţilor competente, stabilirea sistemului de monitorizare

a capturărilor/uciderilor accidentale a speciilor din Anexa VI

(art. 12), care a fost îmbunătăţit în anul 2005, a mecanismului

de consultare a publicului cu privire la proiectele ce pot

afecta ariile speciale de conservare sau reintroducerea unor

specii (art. 6 şi 22), precum şi a mecanismului de promovare a

educării şi informării publicului (art. 22).

Pentru implementarea prevederilor Directivei 79/409 cu

privire la protejarea păsărilor sălbatice s-au îndeplinit

următoarele acţiuni ale planului de implementare:

Stabilirea autorităţilor competente responsabile pentru

implementare;

Asigurarea că introducerea speciilor non-native de

păsări nu afectează negativ flora şi fauna locală.

79

Transpunerea prevederilor privind îmbunătăţirea sistemului

de monitorizare a capturărilor/uciderilor accidentale a

speciilor din Anexa VI a Directivei nr. 92/43/CEE a fost

realizată prin Legea nr. 654/200188 privind modificarea şi

completarea Legii fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului

nr. 103/199689.

Directiva nr. 99/22/EC privind grădinile zoologice a fost

transpusă prin Legea nr. 191/2002 privind grădinile zoologice

şi acvariile publice90.

În România se desfăşoară proiectul Emerald în vederea

inventarierii siturilor, care a avut până în prezent

următoarele rezultate:

Constituirea în România a Reţelei Emerald de arii

protejate de interes special de conservare a habitatele

naturale şi a speciilor sălbatice de interes european,

reţea cuplată la Reţeaua Europeană de arii protejate

Emerald;

Inventarierea Regiunilor Biogeografice din România şi a

tipologiei de declarare a ariilor naturale protejate;

Identificarea speciilor Emerald şi a habitatelor Emerald

semnalate în România şi

Completarea bazei de date Emerald pentru aceste specii.

Pentru implementarea prevederilor Regulamentului nr.

338/97/CEE privind protecţia speciilor sălbatice de floră şi

faună prin reglementarea comerţului cu acestea şi amendamentele

ulterioare s-au întreprins următoarele măsuri:

Desemnarea autorităţilor competente;88 M. Of. nr.749/23.11.2001.89 M. Of. nr.235/27.09.1996.90 M. Of. nr. 271/23.04.2002.

80

Asigurarea că importul şi exportul speciilor din Anexe

sunt subiectul verificărilor şi procedurilor necesare;

Asigurarea că permisele şi autorizaţiile sunt eliberate

în concordanţă cu regulamentul UE;

Stabilirea unui sistem unitar de examinări, evaluări şi

consultaţii;

Interzicerea activităţilor comerciale cu specii

sălbatice de floră şi faună;

Stabilirea procedurilor pentru prelucrarea formularelor

relevante (Secţiunile 2-6 ale Regulamentului CE/939/97);

Stabilirea unui sistem pentru monitorizarea eliberării

permiselor de export;

Stabilirea unei inspecţii efective, a monitoring-ului şi

a unui sistem de punere în aplicare.

6.2.5. Controlul poluării industriale şi managementul

riscului.

În sectorul controlul poluării industriale şi managementul

riscului, pentru transpunerea Directivei nr. 96/61/EC privind

prevenirea şi controlul integrat al poluării (IPPC) a fost

aprobată OG nr. 34/200291 privind prevenirea, reducerea şi

controlul integrat al poluării. Prin acest act normativ se

introduce abordarea integrată a măsurilor necesare în vederea

prevenirii, reducerii şi controlului poluării, precum şi

stabilirea măsurilor pentru emiterea autorizaţiilor integrate

de mediu pentru activităţile industriale conform anexei 1 din

acest act normativ.

91 M. Of. nr. 04/2002.

81

Pentru asigurarea cadrului juridic şi instituţional

necesar aplicării directe la momentul aderării a Regulamentului

nr. 1980/2000/EC privind procedura de atribuire a etichetei

ecologice comunitare, a fost aprobata HG nr. 189/200292 privind

stabilirea procedurii de acordare a etichetei ecologice prin

care se stabileşte organismul naţional competent care va avea

următoarele atribuţii: să primească solicitările de acordare a

etichetei ecologice, să evalueze în raport cu criteriile

specifice performanţele de mediu ale produsului, să decidă

asupra gradului de conformitate cu cerinţele ecoetichetei şi cu

contractul standard privind condiţiile de utilizare a etichetei

ecologice.

6.2.6. SUBSTANŢE CHIMICE ŞI ORGANISME MODIFICATE GENETIC.

Prin HG nr. 490/200293 au fost aprobate Normele

metodologice de aplicare a OUG nr. 200/2000 privind

clasificarea, etichetarea şi ambalarea substanţelor şi

preparatelor chimice periculoase, care includ:

lista substanţelor periculoase clasificate conform

Anexei I a Directivei 67/548;

principiile de clasificare a substanţelor şi

preparatelor chimice periculoase; simboluri şi

indicaţii de pericol; natura riscurilor speciale, metode

de testare/determinare a proprietăţilor fizico-chimice,

a celor de toxicitate şi de ecotoxicitate.

92 M. Of. nr. 166/08.03.2002.93 M. Of. nr. 356/28.05.2002.

82

Pentru aplicarea prevederilor din Regulamentul nr.

2037/2000/EC privind substanţele care depreciază stratul de

ozon a fost emis Ordinul MAPM nr. 9/200294 pentru contingentarea

consumului şi producţiei de substanţe care epuizează stratul de

ozon (ODS).

Directiva nr. 86/609/EEC privind protecţia animalelor

utilizate în scop experimental sau în alte scopuri ştiinţifice

a fost transpusă complet prin OG nr. 37/200295 pentru protecţia

animalelor folosite în scopuri ştiinţifice sau în alte scopuri

experimentale.

În vederea implementării Directivei 86/609/CEE privind

protecţia animalelor de laborator folosite în scop experimental

sau în alte scopuri ştiinţifice s-au realizat următoarele

acţiuni:

Desemnarea autorităţilor competente;

Stabilirea unui sistem de autorizare sau înregistrare

pentru suplimentarea laboratoarelor;

Stabilirea unui sistem de autorizare sau înregistrare

pentru utilizatorii laboratoarelor;

Stabilirea criteriilor pentru tratamentul corespunzător

al animalelor;

Stabilirea unui sistem de autorizare pentru

experimentele cu animale.

94 M. Of. nr. 105/7.02.2002.95 M. Of. nr. 95/2.02.2002.

83

De asemenea, prevederile comunitare referitoare la

organismele modificate genetic şi la microorganismele

modificate genetic (Directiva nr. 90/219/EEC şi Directiva nr.

90/220/EEC) au fost transpuse prin Legea nr. 214/2002 pentru

aprobarea OG nr. 49/2000 privind regimul de obţinere, testare,

utilizare şi comercializare a organismelor modificate genetic

prin tehnicile biotehnologiei moderne, precum şi a produselor

rezultate din acestea.

În vederea implementării prevederilor Directivei nr.

90/219/CEE privind utilizarea în condiţii de izolare a

microorganismelor modificate genetic, amendată prin Directiva

nr. 98/81/CEE au fost luate următoarele măsuri:

desemnarea autorităţilor competente;

clasificarea GMMs;

stabilirea situaţiilor în care publicul poate fi

consultat asupra propunerii conţinutului şi stabilirii

unui mecanism;

stabilirea procedurilor de notificare;

asigurarea ca utilizatorii îşi vor face evaluarea de

risc;

stabilirea criteriilor pentru planuri de urgenţă.

Pentru implementarea prevederilor Directivei nr.

90/220/CEE privind introducerea deliberata în mediu şi plasarea

pe piaţă a organismelor modificate genetic, amendată prin

Directiva nr. 2001/18/CE s-au realizat următoarele obiective:

desemnarea autorităţilor competente;

stabilirea procedurii de notificare pentru Partea B

publicată;

84

stabilirea procedurii de notificare pentru Partea C

publicată;

asigurarea că autoritatea competentă are capacitate

suficientă de a primi şi evalua notificările;

stabilirea situaţiilor în care publicul poate fi

consultat asupra propunerilor deliberate publicate şi

stabilirea unui mecanism de realizare;

asigurarea că produsele de pe piaţă corespund

etichetelor şi cerinţelor de ambalare;

asigurarea confidenţialităţii informaţiilor şi a

drepturilor de proprietate intelectuală.

6.2.7. Zgomot.

S-a efectuat un studiu de identificare a impactului

implementării Directivei nr. 2000/14/EC asupra producătorilor,

prin identificarea tipurilor de echipamente fabricate în ţară,

identificarea nivelului de zgomot a echipamentului produs,

posibilităţile şi costurile reducerii zgomotului la limitele

stabilite de directivă.

Dintre obiectivele propuse prin acest studiu s-au realizat

următoarele:

identificarea producătorilor şi a echipamentelor

fabricate de aceştia care cad sub incidenţa art. 12 al

directivei;

identificarea producătorilor şi a echipamentelor

fabricate de aceştia care cad sub incidenţa art. 13 al

directivei;

6.2.8. Securitate nucleară şi radioprotecţie.

85

A fost finalizată transpunerea Directivei nr.

96/29/EURATOM care stabileşte standardele de bază de securitate

pentru protecţia sănătăţii lucrătorilor şi a populaţiei

împotriva radiaţiilor ionizante, prin emiterea Ordinului MSF

nr. 944/28.12.2001 pentru aprobarea Normelor privind

supravegherea medicală a persoanelor expuse profesional la

radiaţii ionizante96.

Luând în considerare cerinţele pentru implementarea

acestei directive, au fost emise: Ordinul CNCAN nr.

366/22.09.2001 pentru aprobarea Normelor de Securitate

Radiologica – Proceduri de autorizare97 şi Ordinul MAPM nr.

942/27.10.2001, privind aprobarea Regulamentului de Organizare

şi Funcţionare a CNCAN prin care a fost creat Serviciul

Registrul Naţional de Doze.

A fost finalizată, de asemenea, transpunerea Directivei

Consiliului nr. 90/641/EURATOM privind protecţia lucrătorilor

externi expuşi riscului radiaţiilor ionizante în timpul

desfăşurării activităţilor în zonele controlate, prin emiterea

Ordinului CNCAN nr. 353/20.08.2001 pentru aprobarea Normelor de

Securitate Radiologică privind radioprotecţia operaţională a

lucrătorilor externi98. CNCAN a tipărit carnetele individuale de

supraveghere radiologică, pe care le va distribui

întreprinderilor externe care desfăşoară activităţi în zonele

controlate, conform prevederilor normelor.

96 M. Of. nr. 34/18.01.2002.97 M. Of. nr. 764bis/30.11.2001.98 M. Of. nr. 764/30.11.2001.

86

Referitor la transpunerea Directivei nr. 97/43/EURATOM

privind protecţia sănătăţii persoanelor fizice împotriva

radiaţiilor ionizante în cazul expunerilor medicale, a fost

emis Ordinul comun CNCAN/MSF nr. 79/4.03.2002, respectiv

285/19.04.2002 pentru aprobarea Normelor privind radioprotecţia

persoanelor în cazul expunerilor medicale la radiaţii

ionizante.

În ceea ce priveşte actul comunitar care reglementează

transportul materialelor radioactive între Statele membre

(Regulamentul nr. 1493/93/ EURATOM), acesta a fost transpus

prin Normele pentru expediţiile internaţionale de materiale

radioactive implicând teritoriul României, care au fost

aprobate prin Ordinul CNCAN nr. 374/4.10.200199 şi prin Ordinul

CNCAN nr. 373/3.10.2001 pentru aprobarea Normelor Fundamentale

pentru transportul în siguranţă al materialelor radioactive100.

Referitor la regulamentele Comisiei privind stabilirea

nivelelor maxime permise de contaminare radioactivă a

produselor alimentare şi furajere, ca urmare a unui accident

nuclear sau a unei urgenţe radiologice, instituţiile

responsabile au finalizat transpunerea prin emiterea Normelor

privind alimentele şi furajele contaminate radioactiv după un

accident nuclear sau altă situaţie de urgenţă radiologică.

Aceste norme au fost aprobate prin Ordinul comun – Ordin MSF

nr. 856/23.11.2001, Ordin MAAP nr. 112/12.03.2002, Ordin CNCAN

nr. 91/14.03.2002101.

99 M.Of. nr. 127bis/18.02.2002.100 M. Of. nr. 127bis/18.02.2002.101 M. Of. nr. 297/07.05.2002.

87

6.3. UN NOU ACT NORMATIV PRIVIND PROTECŢIA MEDIULUI –

O.U.G. NR. 195/2005. NOI EVOLUŢII ÎN REFORMAREA LEGISLAŢIEI ÎN

DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI.

Având în vedere necesitatea îndeplinirii angajamentelor

asumate de ţara noastră în procesul de integrare europeană, era

imperios necesară adoptarea, în regim de urgenţă, a unui act

normativ, în baza căruia să poată fi adoptată legislaţia

subsecventă în domeniul protecţiei mediului, ţinând cont de

necesitatea creării cadrului unitar prin care se statuează

principiile care guvernează întreaga activitate de protecţie a

mediului şi care trasează direcţiile de reglementare a

activităţilor economice în vederea atingerii obiectivelor

dezvoltării durabile, elemente care vizează interesul public şi

care constituie situaţii de urgenţă extraordinare.

Acest act normativ îl constituie Ordonanţa de Urgenţă a

Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului102. Obiectul

acestui act normativ îl constituie reglementarea protecţiei

mediului, obiectiv de interes public major, pe baza

principiilor şi elementelor strategice care conduc la

dezvoltarea durabilă a societăţii.

Principiile şi elementele strategice ce stau la baza

noului actul normativ în materie sunt următoarele103:

102 O.U.G. nr. 195/2005 a fost publicată în Monitorul Oficial, nr. 1196 din

data de 30 decembrie 2005. La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe

de urgenţă s-au abrogat Legea nr. 137/1995 privind protecţia mediului,

republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 17

februarie 2000, cu modificările şi completările ulterioare precum şi orice

alte dispoziţii contrare.103 A se vedea textul art. 3 din O.U.G. nr. 195/2005.

88

principiul integrării politicii de mediu în celelalte

politici sectoriale;

principiul precauţiei în luarea deciziei;

principiul acţiunii preventive;

principiul reţinerii poluanţilor la sursă;

principiul "poluatorul plăteşte";

principiul conservării biodiversităţii şi a

ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;

utilizarea durabilă a resurselor naturale;

informarea şi participarea publicului la luarea

deciziilor, precum şi accesul la justiţie în probleme de

mediu;

dezvoltarea colaborării internaţionale pentru protecţia

mediului.

Modalităţile de implementare a principiilor şi a

obiectivelor strategice sunt104:

prevenirea şi controlul integrat al poluării prin

utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru

activităţile cu impact semnificativ asupra mediului;

adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea

cerinţelor politicii de mediu;

corelarea planificării de amenajare a teritoriului şi

urbanism cu cea de mediu;

efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării

planurilor şi programelor care pot avea efect

semnificativ asupra mediului;

evaluarea impactului asupra mediului în faza iniţială a

proiectelor cu impact semnificativ asupra mediului;

104 A se vedea textul art. 4 din O.U.G. nr. 195/2005.

89

introducerea şi utilizarea pârghiilor şi instrumentelor

economice stimulative sau coercitive;

rezolvarea, pe niveluri de competenţă, a problemelor de

mediu, în funcţie de amploarea acestora;

romovarea de acte normative armonizate cu reglementările

europene şi internaţionale în domeniu;

stabilirea şi urmărirea realizării programelor pentru

conformare;

crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a

calităţii mediului;

recunoaşterea produselor cu impact redus asupra

mediului, prin acordarea etichetei ecologice;

menţinerea şi ameliorarea calităţii mediului;

reabilitarea zonelor afectate de poluare;

încurajarea implementării sistemelor de management şi

audit de mediu;

promovarea cercetării fundamentale şi aplicative în

domeniul protecţiei mediului;

educarea şi conştientizarea publicului, precum şi

participarea acestuia în procesul de elaborare şi

aplicare a deciziilor privind mediul;

dezvoltarea reţelei naţionale de arii protejate pentru

menţinerea stării favorabile de conservare a habitatelor

naturale, a speciilor de floră şi faună sălbatică ca

parte integrantă a reţelei ecologice europene-Natura

2000;

aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilităţii şi

etichetării organismelor modificate genetic;

90

înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care

periclitează nemijlocit şi grav sănătatea oamenilor.

Totodată, în materie sunt relevante şi alte acte normative

aşa cum vom preciza succint în cele ce urmează.

Astfel, prezintă importanţă şi prevederile cuprinse în

Ordonanţa de Urgenţă nr. 152 din 10 noiembrie 2005 privind

prevenirea şi controlul integrat al poluării105.

Acest act normativ a fost adoptat având în vedere

necesitatea îndeplinirii în termen a obligaţiilor asumate de

România în cadrul procesului de negociere cu Comisia Europeană,

aferente Capitolului 22 "Protecţia mediului", şi a obligaţiilor

prevăzute în Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, ce revin

ţării noastre în calitate de stat în curs de aderare, respectiv

transpunerea Directivei nr. 96/61/CE privind prevenirea şi

controlul integrat al poluării, modificată prin directivele nr.

2003/35/CE şi nr. 2003/87/CE, şi eliminarea neconcordanţelor

dintre termenele de conformare a funcţionării instalaţiilor,

aflate sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.

34/2002 privind prevenirea, reducerea şi controlul integrat al

poluării, aprobată cu modificări prin Legea nr. 645/2002, şi

cele stabilite în cadrul procesului de negociere, precum şi

dispoziţiile care vizează interesul public şi care constituie

situaţii de urgenţă extraordinare.

Tot astfel, în domeniul care ne interesează prezintă

importanţă şi alte acte normative precum:

105 Ordonanţa de Urgenţă nr. 152 din 10 noiembrie 2005 privind prevenirea

şi controlul integrat al poluării a fost publicată în Monitorul Oficial, nr.

1078 din data de 30 noiembrie 2005.

91

Hotărârea nr. 322 din 14 aprilie 2005 pentru modificarea

şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 541/2003 privind

stabilirea unor măsuri pentru limitarea emisiilor în aer

ale anumitor poluanţi proveniţi din instalaţii mari de

ardere106

Hotărârea nr. 1902 din 4 noiembrie 2004 pentru

modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr.

699/2003 privind stabilirea unor măsuri pentru reducerea

emisiilor de compuşi organici volatili datorate

utilizării solvenţilor organici în anumite activităţi şi

instalaţii107

Hotărârea nr. 621 din 23 iunie 2005 privind gestionarea

ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje108;

Hotărârea nr. 878 din 28 iulie 2005 privind accesul

publicului la informaţia privind mediul109.

106 Hotărâre nr. 322 din 14 aprilie 2005 pentru modificarea şi completarea

Hotărârii Guvernului nr. 541/2003 privind stabilirea unor măsuri pentru

limitarea emisiilor în aer ale anumitor poluanţi proveniţi din instalaţii

mari de ardere a fost publicată în Monitorul Oficial, nr. 359 din data de 27

aprilie 2005.107 Hotărârea nr. 1902 din 4 noiembrie 2004 pentru modificarea şi

completarea Hotărârii Guvernului nr. 699/2003 privind stabilirea unor măsuri

pentru reducerea emisiilor de compuşi organici volatili datorate utilizării

solvenţilor organici în anumite activităţi şi instalaţii, a fost publicată

în Monitorul Oficial cu numărul 1102 din data de 25 noiembrie 2004.108 Hotărârea nr. 621 din 23 iunie 2005 privind gestionarea ambalajelor şi

a deşeurilor de ambalaje, a fost publicată în Monitorul Oficial cu numărul

639 din data de 20 iulie 2005.109 Hotărârea nr. 878 din 28 iulie 2005 privind accesul publicului la

informaţia privind mediul a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 760 din

22 august 2005.

92

Prin această hotărâre se asigură dreptul de acces la

informaţia privind mediul deţinută de sau pentru autorităţile

publice şi stabileşte condiţiile, termenii de bază şi

modalităţile de exercitare a acestui drept. Informaţia privind

mediul este în mod progresiv diseminată şi pusă la dispoziţia

publicului în scopul realizării celei mai largi posibile şi

sistematice accesibilităţi şi diseminări a acestei informaţii.

În vederea atingerii scopului propus se promovează, în special,

utilizarea tehnologiei electronice şi/sau a telecomunicaţiilor

computerizate.

În acest sens, este de subliniat şi Directiva

Parlamentului European şi a Consiliului 2003/4/CE, din 28

ianuarie 2003, privind accesul publicului la informaţiile

privind mediul şi de abrogare a Directivei Consiliului

90/313/CEE110.

Potrivit Directivei, accesul optimizat al publicului la

informaţiile privind mediul şi diseminarea acestor informaţii

contribuie la o mai bună conştientizare a problemelor de mediu,

la schimbul liber de opinii, la o participare mai eficientă a

publicului la luarea deciziilor privind mediul şi, în cele din

urmă, la un mediu mai bun.

Directiva Consiliului 90/313/CEE din 7 iunie 1990 privind

libertatea de acces la informaţiile legate de mediu111 a iniţiat

un proces de schimbare a modului în care autorităţile publice

110 Avizul Parlamentului European din 14 martie 2001 (JO C 343, 05.12.2001,

p. 165), Poziţia comună a Consiliului din 28 ianuarie 2002 (JO C 113 E,

14.05.2002, p. 1) şi Decizia Parlamentului European din 30 mai 2002

(nepublicată încă în Jurnalul Oficial). Decizia Consiliului din 16 decembrie

2002 şi Decizia Parlamentului European din 18 decembrie 2002.111 JO L 158, 23.06.1990, p. 56.

93

abordează problema deschiderii şi a transparenţei, stabilind

măsuri pentru exercitarea dreptului la accesul public la

informaţii privind mediul care trebuie dezvoltat şi continuat.

Prezenta directivă extinde accesul existent acordat în temeiul

Directivei 90/313/CEE.

Tot astfel, poate fi amintită şi Directiva Parlamentului

European şi a Consiliului 2003/35/CE din 26 mai 2003 de

instituire a participării publicului la elaborarea anumitor

planuri şi programe privind mediul şi de modificare a

Directivelor Consiliului 85/337/CEE şi 96/61/CE în ceea ce

priveşte participarea publicului şi accesul la justiţie.

Hotărârea nr. 440 din 12/05/2005 pentru reorganizarea şi

funcţionarea Gărzii Naţionale de Mediu112.

Potrivit acestui act normativ, Garda Naţională de Mediu

este instituţie publică de inspecţie şi control şi funcţionează

ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu

personalitate juridică, finanţată integral de la bugetul de

stat, în subordinea Ministerului Mediului şi Gospodăririi

Apelor113.

Garda Naţională de Mediu este un corp specializat de

control şi inspecţie responsabil cu asigurarea implementării

112 Hotărârea nr. 440 din 12/05/2005 pentru reorganizarea şi funcţionarea

Gărzii Naţionale de Mediu a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I

nr. 448 din 26/05/2005.113 Garda Naţională de Mediu are în subordine 8 comisariate regionale ale

Gărzii Naţionale de Mediu, instituţii cu personalitate juridică a căror

structură organizatorică include 41 de comisariate judeţene, Comisariatul

Municipiului Bucureşti şi Comisariatul Rezervaţiei Biosferei "Delta

Dunării", organizate ca servicii fără personalitate juridică în cadrul

comisariatelor regionale de care aparţin.

94

efective, profesioniste, uniforme şi integrate a politicii

Guvernului de aplicare a legislaţiei comunitare de mediu,

transpusă în legislaţia românească de mediu. a

Garda Naţională de Mediu are atribuţii în aplicarea

politicii Guvernului în materia prevenirii, constatării şi

sancţionării încălcării prevederilor legale privind protecţia

mediului, apelor, solului, aerului, biodiversităţii, precum şi

a celor prevăzute în legile specifice domeniului controlului

poluării industriale şi managementului riscului, fondului de

mediu şi altor domenii prevăzute de legislaţia specifică în

vigoare, inclusiv privind respectarea procedurilor legale de

emitere a avizelor, acordurilor şi autorizaţiilor de mediu şi

gospodărire a apelor emise de autorităţile competente, potrivit

legislaţiei în vigoare, pentru reglementarea proiectelor,

programelor şi activităţilor specifice acestor domenii.

Şi pe plan internaţional, din ce în ce mai insistent, s-a

conştientizat necesitatea unor acţiuni în sprijinul protecţiei

mediului înconjurător, aceasta fiind una din preocupările

contemporane prioritare. Un prim pas în acest sens l-a

reprezentat Conferinţa mondială în domeniul protecţiei mediului

înconjurător ce a avut loc la Stockholm între 5-16 iunie 1972,

eveniment ce a dus la consacrarea internaţională a dreptului

fundamental al omului la un mediu sănătos, prin formularea

acestuia ca prim principiu al Declaraţiei asupra mediului,

avându-se totodată în vedere şi obligaţia societăţii de a

conserva, apăra şi îmbunătăţii mediul pentru generaţiile

prezente şi viitoare.

Pentru definirea expresiei de „mediu sănătos şi echitabil”, la

nivel internaţional, Declaraţia de la Stockholm din 1972,

95

aminteşte despre „mediul a cărui calitate să-i permită omului să trăiască în

demnitate şi bunăstare”.

În literatura juridică114 s-a arătat că termenul de „sănătos”

se referă la un mediu nepoluat, propice dezvoltării fizice şi

intelectuale a omului, urmărind apărarea integrităţii fizice şi

spirituale a acestuia, în timp ce noţiunea „echilibrat” indică

dimensiunea naturală, ce se referă la un mediu ecologic

raţional.

Dimensiunea individuală a acestui drept implică dreptul

fiecărui individ la: prevenirea poluării, încetarea activităţii

care are drept efect o poluare nocivă; repararea pagubei

suferite de pe urma acestei poluări. Având în vedere aceste

elemente ale conţinutului dreptului fundamental al omului la un

mediu sănătos, considerăm că unul dintre mecanismele de apărare

a acestui drept îl constituie răspunderea juridică pentru

prejudicii cauzate mediului înconjurător.

În acelaşi sens, Declaraţia de la Rio din 1992 prevede

obligaţia statelor de a elabora o legislaţie naţională privind

răspunderea pentru daune cauzate mediului prin acţiuni poluante

şi alte acţiuni vătămătoare, precum şi privind indemnizarea

victimelor.

În ţara noastră, dreptul fundamental al omului la un mediu

sănătos este prevăzut în art. 5 din O.U.G. nr. 195/2005.

Astfel, statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu

sănătos şi echilibrat ecologic, garantând în acest scop:

accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea

condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia

în vigoare;

114 D. Marinescu, op. cit., p. 211.

96

asocierea în organizaţii pentru protecţia mediului;

consultarea în procesul de luare a deciziilor privind

dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea

actelor de reglementare în domeniu, elaborarea

planurilor şi programelor;

dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul

organizaţiilor pentru protecţia mediului, autorităţilor

administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în

probleme de mediu;

dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

În completare, art. 6 din O.U.G. nr. 195/2005 prevede că

protecţia mediului constituie obligaţia şi responsabilitatea

autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum

şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice.

Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale

prevăd în bugetele proprii fonduri pentru îndeplinirea

obligaţiilor rezultate din implementarea legislaţiei comunitare

din domeniul mediului şi pentru programe de protecţie a

mediului şi colaborează cu autorităţile publice centrale şi

teritoriale pentru protecţia mediului în vederea realizării

acestora.

Coordonarea, reglementarea şi implementarea în domeniul

protecţiei mediului revin autorităţii publice centrale pentru

protecţia mediului, Agenţiei Naţionale pentru Protecţia

Mediului, agenţiilor regionale şi judeţene pentru protecţia

mediului, Administraţiei Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", iar

controlul respectării măsurilor de protecţia mediului se

realizează de către Garda Naţională de Mediu, precum şi de

personalul specializat al autorităţilor de protecţie a mediului

97

şi persoanele împuternicite de autoritatea competentă, conform

legislaţiei specifice în vigoare.

În perimetrul Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării" autoritatea

publică teritorială pentru protecţia mediului este reprezentată

de Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării".

98

CAPITOLUL VII

PERSPECTIVE ÎN DEZVOLTAREA POLITICII COMUNITARE

DE PROTECŢIE A MEDIULUI

Tratatul de la Nisa prevedea în final lansarea unei

dezbateri privind reforma profundă a Uniunii Europene. Această

prevedere a stat la baza deciziei luate de Consiliul de la

Laeken (2001) de a convoca o Convenţie Europeană care să creeze

un proiect de Tratat Constituţional al Uniunii Europene.

Convenţia, după îndelungi dezbateri a prezentat preşedintelui

Consiliului European la Roma, la 18 iulie 2003, „Proiectul de Tratat

instituind o Constituţie pentru Europa”. Textul proiectului a fost adoptat

prin consens de Convenţia Europeană la 13 iunie şi 10 iulie

2003.

Primul ministru irlandez, Bertie Ahern, a anunţat pe data

de 18 iunie 2004115, la finalul Conferinţei Interguvernamentale,

că s-a ajuns la un acord cu privire la Constituţia UE. După

semnare, Constituţia Europeană a intrat în procesul de

ratificare de către cele 25 de state membre UE. Până în prezent

a fost deja ratificată de 15 state, dar respinsă în acelaşi

timp de altele două (Franţa şi Olanda).

Un articol de o deosebită importanţă în materia protecţiei

mediului este art. 129 din Constituţia Europeană, potrivit

căruia, Politica Uniunii în domeniul mediului contribuie la

atingerea obiectivelor următoare:

conservarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii

mediului;

115 A se vedea, Dan Niţă, “A fost aprobată Constituţia U.E.”, articol

publicat pe sit-ul www.europeana.ro, 19 iunie 2004.

99

protecţia sănătăţii persoanelor;

utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;

promovarea, pe plan internaţional, a măsurilor destinate

să facă faţă problemelor regionale sau planetare de

mediu.

Politica Uniunii în domeniul mediului are ca obiectiv un

înalt nivel de protecţie, ţinând cont de diversitatea

situaţiilor în diferitele regiuni ale Uniunii. Se bazează pe

principiile precauţiei şi acţiunii preventive, pe principiul

corectării, cu prioritate la sursă, a daunelor aduse mediului

şi pe principiul „poluatorul plăteşte”.

În acest context, măsurile de armonizare care îndeplinesc

cerinţele în domeniul protecţiei mediului includ o clauză de

salvgardare care autorizează statele membre să adopte, din

motive ecologice neeconomice, dispoziţii provizorii care fac

obiectul unei proceduri de control din partea Uniunii.

În elaborarea politicii sale în domeniul mediului, Uniunea

ţine cont de:

datele ştiinţifice şi tehnice disponibile;

condiţiile de mediu în diversele regiuni ale Uniunii;

avantajele şi sarcinile care pot rezulta din acţiune sau

din lipsa de acţiune;

dezvoltarea economică şi socială a Uniunii în ansamblul

său şi dezvoltarea echilibrată a regiunilor sale.

În cadrul competenţelor pe care le au în acest sens,

Uniunea şi statele membre cooperează cu ţările terţe şi

organizaţiile internaţionale competente. Modalităţile de

cooperare ale Uniunii pot face obiectul unor acorduri între

100

acestea şi ţările terţe în cauză, acorduri care sunt negociate

şi încheiate conform dispoziţiilor constituţionale.

101

CONCLUZII

În general, politicile comunitare şi, în special, politica

de mediu a Uniunii Europene au un caracter distinct faţă de

ceea ce se întâmplă pe plan naţional.

Pentru a realiza un studiu clar asupra politicii

comunitare privind mediul înconjurător şi acquis-ului comunitar

în domeniu trebuie să-i înţelegem, mai întâi, logica şi

dinamica, principiile şi abordările de bază, instrumentele

disponibile şi regulile de bază în ceea ce priveşte luarea

deciziilor. Toate acestea le-am şi noi în vedere, în cuprinsul

lucrării de faţă, mai precis în primele trei capitole.

Necesitatea şi, totodată importanţa unei politici de mediu

la nivel comunitar am pus-o în evidenţă pe parcursul

Capitolului IV al lucrării, unde am prezentat, pe scurt, şi

programele de acţiune ecologică la nivel comunitar, care

conturează cel mai bine acest domeniu.

Sub aspect instituţional nu puteam să neglijăm din studiul

nostru măcar o scurtă prezentare a Agenţiei Europene de Mediu,

care are un rol deosebit pe linia protecţiei mediului.

În continuare, am avut în vedere stadiul actual al

armonizării legislaţiei ţării noastre, la standardele Uniunii

Europene în materie de mediu.

102

BIBLIOGRAFIE

I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII

P. Barnes, “Integrating Industrial and Environmental Policy.

Objectives to Policy”, Paper given at King College, London,

25 martie 1994.

Cezar Bîrzea, “Politicile şi instituţiile Uniunii Europene”,

Editura Corint, Bucureşti, 2001.

G. Berr, “Development of judicial Control of the European

Communities”, La Haye, Boston, Londres, 1981.

Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, “Drept internaţional

contemporan”, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 1995.

J. H. Bonello, J.M. Fédida, “Les contentieux de

l’environnement”, P.U.F., Paris, 1994.

I. P. Borde, J. B. Opschoor, “From Stick to Carrot in the

Environment”, OECD Observer, 1994, nr. 186.

J. Boulois, R.M. Chevalier, „Grands arrêts de la Cour de

justice des Communautés européennes”, Tome 1, 5e éd., Editura

Dalloz, Paris, 1991.

Andrew Brociner, „Europa Monetară”, Institutul European,

Iaşi, 1999.

Walter Cairns, „Introducere în legislaţia Uniunii Europene”,

Editura Universal Dalsi, Marea Britanie (Londra), 2001.

Louis Cartou, „Comunaututés Européennes”, Dalloz, 1991.

V. Constantinesco, „L’article 5 CEE, de la bonne foi à la

loyauté communautaire”, în „Du droit international au droit de

l’intégration”, Liber Amicorum Pierre Pescatore, Nomos Verlag,

Baden-Baden, 1987.

103

Nicolae Dănilă, „Euro. Bipolarizarea monetară”, Editura

Economică, Bucureşti, 1999.

Nicoleta Diaconu, „Sistemul instituţional al Uniunii Europene”,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

Mircea Duţu, “Dreptul internaţional şi comunitar al

mediului”, Editura Economică, Bucureşti, 1995.

Mircea Duţu, “Dreptul comunitar al mediului”, Editura

Economică, Bucureşti, 1997.

Mircea Duţu, “Dreptul mediului. Tratat”, Vol. II – “Dreptul

internaţional al mediului. Dreptul comunitar al mediului”,

Editura Economică, Bucureşti, 1998.

David A. O. Edward, Robert C. Lane, “European Community Law”,

Edinburgh, 1991.

Florin Făiniş, „Dreptul mediului”, Editura Pinguin Book,

Bucureşti, 2005.

Gilles Ferréol, „Dicţionarul Uniunii Europene”, Editura

Polirom, Iaşi, 2001.

Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea, „Drept Instituţional

Comunitar European”, Editura Actami, Bucureşti, 1999.

Augustin Fuerea, „Manualul Uniunii Europene”, Editura Actami,

Bucureşti, 2001.

Grigore Geamănu, “Drept internaţional contemporan”, Vol. I,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.

Jackie Gower, John Redmond, „Lărgirea Uniunii Europene.

Perspective”, Editura Club Europa, 2001.

Gheorghe- Iulian Ioniţă, „Protecţia şi dreptul mediului”,

Editura Universul Juridic, 2004.

Ion Jinga, „Uniunea Europeană. Realităţi şi perspective”,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.

104

Ion Jinga, Andrei Popescu, „Integrarea europeană. Dicţionar

de termeni comunitari”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

P. Manin, „Les communautes et l’Union Europeenne”, Paris, 1993.

Octavian Manolache, „Drept comunitar. Instituţii comunitare”,

Editura All Beck, Bucureşti, 1999.

Dan Manoleli, “Aplicarea în România a principiului

<<Poluatorul Plăteşte>>”, Editura ARS DOCENDI, Bucureşti,

2000.

Viorel Marcu, “Drept instituţional comunitar”, Editura Nora,

1994.

Viorel Marcu, „Drept instituţional comunitar european”,

Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

Dumitru Mazilu, „Integrarea europeană. Drept comunitar şi

instituţii europene”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

Marian Mihăilă, Carmen Suciu, Dan Stan, “Drept instituţional

comunitar”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002.

Dumitru Miron, Gabriela Drăgan, Laura Păun, Florin Ilie,

Mihaela Cibian, “Economia Integrării Europene”, Editura

A.S.E., Bucureşti, 2002.

Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu, „Drept

Instituţional European”, Editura Olimp, Bucureşti, 1999.

Roxana Munteanu, „Drept european. Evoluţie – Instituţii –

Ordine Juridică”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996.

G. Orsini, „La Cour de comptes des CE”, Economica, Paris,

1983.

Gabriela Carmen Pascariu, „Uniunea Europeană. Politici şi

pieţe agricole”, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

Michel Prieur, „Droit de l’environnement”, Ed. Dalloz, Paris

1991.

105

Alina Profiroiu, Marius Profiroiu, „Introducere în

realităţile europene”, Editura Economică, Bucureşti, 1999.

Marcel R. Reinhard, André Armengaud, Jacques Dupaquier,

“Histoire générale de la population mondiale”, Paris, 1968.

I.Saizu, Al. Tacu, “Europa economică interbelică”, Institutul

European, Iaşi, 1997.

Robert Schuman, “Pour l’Europa”, Paris, Negel, 1963.

Dan Drosu Şaguna, Tratat de drept financiar-fiscal, Editura

All Beck, Bucureşti, 2001.

Theodor Tudoroiu, „Tratatul de la Amsterdam”, Editura

Lucretius, Bucureşti, 1999.

Ovidiu Ţinca, „Drept Comunitar general”, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1999.

Iulian Văcărel, „Relaţii financiare internaţionale”, Editura

Academiei Române, Bucureşti, 1995.

Victor Dan Zlătescu, “Drept privat comparat”, Editura Oscar

Print, Bucureşti, 1997.

Charles Zorgbibe, „Construcţia europeană. Trecut. Prezent.

Viitor”, Editura Trei, Bucureşti, 1998.

II. REVISTE DE SPECIALITATE

G. Heraud, „Observations sur la nature juridique de la

Communauté éonomique européenne”, în „Revue Générale de Droit

International Public” (RGDIP), nr. 1/1958.

L.J. Constantinesco, „La spécificité du droit communautaire”,

în „Revue trimestrielle de droit européen”, nr. 1/1966.

K. Mortelmans, “Les lacunes en droit communautaire”, în

Cahiers de droit européen, nr. 2/1971.

106

J. Mertens de Wilmars, “Les méthodes d’interpretation de la

Cour de Justice”, în Cahiers de droit européen, n01, 1986.

R. Anold, „La Loi fondamentale de la RFA et l’Union

européenne. Le nouvel article 23 de la Loi fondamentale”, în

„Revue Internationale de Droit Comparé”, nr. 3/1993.

„Ratification processes of the Treaty on European Union” în

„European Law Review”, vol. 18, nr. 3/1993.

I. Murphy, A. Gouldson, “The Missing Dimension in EU

Environmental Technology Policy”, 1995, European Environment,

Vol. 5.

„Raport general: activităţile U.E. în 1995” în „Dialog

European”, supliment nr. 1/1996, p. 8.

Ioana Marinache, „Politica Uniunii Europene în domeniul

mediului”, în revista „Drepturile omului”, nr. 2/1997.

„U.E. ar trebui să examineze dimensiunea socială a lărgirii”

în „Dialog European”, nr. 3/1997.

Victor Duculescu, „Noi elemente de integrare europeană în

Tratatul de la Amsterdam”, în „Analele Academiei de Poliţie

Alexandru Ioan Cuza”, anul VI, Bucureşti, 1998.

Revista de Drept comercial pe anii 1999-2002.

General Report on the activities of the EC-1994, Commission

of the European Communities, Luxemburg, 1995.

Victor Duculescu, „Noi elemente de integrare europeană în

Tratatul de la Amsterdam”, în „Analele Academiei de Poliţie

Alexandru Ioan Cuza”, anul VI, Bucureşti, 1998.

„Uniunea Europeană - vecinul tău”, Office for Official

Publications of the European Comunities, Luxemburg, 1995.

107

“Semnale de mediu 2002” –

http://reports.eea.eu.int/environmental_ assessment_

report2002_9/.

III. LEGISLAŢIE

Tratatul de la Roma, 1957.

Actul Unic European, 1987.

Tratatului de la Maastricht, 1993.

Tratatul de la Amsterdam, 1997.

Tratatul de la Nisa, 2000.

European Commission – „Agenda 2000: For a stringer and wider

Europe”, Presse Release IP/97/660, Buxelles, iulie, 1997.

Convenţia de la Lomé din 1990.

Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa, semnat în

2004 la Roma.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind

protecţia mediului, publicată în Monitorul Oficial, nr. 1196

din data de 30 decembrie 2005.

Ordonanţa de Urgenţă nr. 152 din 10 noiembrie 2005 privind

prevenirea şi controlul integrat al poluării a fost publicată

în Monitorul Oficial, nr. 1078 din data de 30 noiembrie 2005.

Hotărâre nr. 322 din 14 aprilie 2005 pentru modificarea şi

completarea Hotărârii Guvernului nr. 541/2003 privind

stabilirea unor măsuri pentru limitarea emisiilor în aer ale

anumitor poluanţi proveniţi din instalaţii mari de ardere a

fost publicată în Monitorul Oficial, nr. 359 din data de 27

aprilie 2005.

108

Hotărârea nr. 1902 din 4 noiembrie 2004 pentru modificarea şi

completarea Hotărârii Guvernului nr. 699/2003 privind

stabilirea unor măsuri pentru reducerea emisiilor de compuşi

organici volatili datorate utilizării solvenţilor organici în

anumite activităţi şi instalaţii, a fost publicată în

Monitorul Oficial cu numărul 1102 din data de 25 noiembrie

2004.

Hotărârea nr. 621 din 23 iunie 2005 privind gestionarea

ambalajelor şi a deşeurilor de ambalaje, a fost publicată în

Monitorul Oficial cu numărul 639 din data de 20 iulie 2005.

Hotărârea nr. 878 din 28 iulie 2005 privind accesul

publicului la informaţia privind mediul a fost publicată în

Monitorul Oficial nr. 760 din 22 august 2005.

Hotarârea nr. 440 din 12/05/2005 pentru reorganizarea şi

funcţionarea Gărzii Naţionale de Mediu a fost publicată în

Monitorul Oficial, Partea I nr. 448 din 26/05/2005.

IV. ALTE SURSE

Comisia Comunităţii Europene, “Industrial Competitiveness and

Prottection of Environment”, SEC (92) 1986 final Bruxelles.

„Declaraţia lui Robert Schuman pentru o Înaltă Autoritate

Europeană a Cărbunelui şi Oţelului” - 9 mai 1950.

Mircea Cosma, Teofil Ispas, „Integrarea României în structurile

europene şi euro-atlantice”, publicată pe site-ul www.

actrus.ro.

Site-ul oficial al Ministerului Afacerilor Externe –

www.mae.ro.

109

Site-ul oficial al Ministerului Integrării Europene –

www.mie.ro.

www.uniuneaeuropeană.go.ro. - informaţii cu privire la

Uniunea Europeană

Ana-Maria Vasile, Meda Borcescu, „Începutul anului 2000 a

fost dominat de revoluţia monetară europeană”, Ziarul „Ziua”,

8 ianuarie 2002.

A.M., „Numai Euro!”, articol publicat în „Evenimentul Zilei”

din 1 martie 2002 – www.expres.ro

Adina Sadeanu, „Euro devine cu adevărat o monedă unică”,

Ziarul „Adevărul”, 1 martie 2002 – www.adevarulonline.ro.

Agenţia Reuters - 26.02.2002; EUObserver - 18-26.02.2002; AFP

- 25,26, 27.02.2002. „El Pais” - 27.02.2002); extrase din

Buletinul Integrare Europeană editat de Agenţia Naţională de

Presă ROMPRES.

www.euinfo.fiman.ro. - informaţii privind Uniunea Europeană

Centrul de Informare al Comisiei Europene în România –

www.infoeuropa.ro.

„Convenţia privind viitorul Europei se deschide azi la

Bruxelles”, Cotidianul „Ziua”, 28 februarie 2002.

“Financial Times” din 3 martie 1994.

OECD: “Economic Instruments for Environmental Protection”,

Paris, 1989.

E. Kok, H. Saint Bris, “Voluntary Environmental Initiatives

in Industry: What Role for EMAS?”, European Environment,

1994, vol. 4.

D. Fleming, “Eco-labelling”, European Environment, 1992, Vol.

2.

110

I. Salzmon, “Green Labels for Consumers”, OECD Observer nr.

169/1991.

P. Barnes, “Industrial Competitiveness and the Environment:

The Need for E.U. Policy Integration”, 1993, European

Environment, Vol. 3.

ECOTEC – “Sustainability, Empoyment and Growth”; Birmingham,

1995.

M. Waelbrock, în Commentaire Megret, “Le droit de la

Communauté économique européenne”, Vol. 10.

“Aderarea la Uniunea Europeană şi mediul înconjurător: o

introduicere”, publicaţie realizată de Asociaţia Ecumenică a

Bisericilor din România – AIDRom, cu sprijinul financiar

acordat de Comisia Europeană, DG Environment şi AIDRom.

Pagina de prezentare a EEA pe Internet -

http://www.eea.eu.int.

111