Logica juridică 2014

LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică

CUPRINS

TEMA 1. LOGICA –ISTORIC, IMPORTANŢĂ ȘI

DEFINIŢIE.........................4

§ 1.1 Aspecte de ordin istoric ..............................................................4

§ 1.2 Definiții ale logicii........................................................................7

Exerciții...........................................

......................................................9

TEMA 2. PRINCIPIILE

LOGICII..................................................

...................10

§ 2.1 Noțiuni generale ........................................................................10

§ 2.2 Principiile logicii tradiționale.......................................................11

§ 2.2.1 Principiul

identității.........................................

..............11

§ 2.2.2 Principiul

necontradicției.....................................

.........13

§ 2.2.3 Principiul terțului

exclus .............................................

.14

§ 2.2.4 Principiul rațiunii

suficiente..........................................

16

§ 2.3 Principiile și logica modernă. Concluzii.....................................19

Exerciții...........................................

....................................................19LOGICĂ JURIDICĂ 3

LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăTEMA 3.LOGICĂ ȘI

LIMBAJ ..................................................

.....................20

§ 3.1 Noțiuni generale........................................................................20

§ 3.2 Limbajul și logică juridică...........................................................25

TEMA 4.FORMELE LOGICE

FUNDAMENTALE ........................................28

§ 4 .1 Noțiunea ...................................................................................28

§ 4 .2 Propoziția..................................................................................34

§ 4 .3 Raționamentul ..........................................................................36

Exerciții...........................................

.....................................................37

TEMA 5. LOGICA JURIDCĂ. NOŢIUNE ȘI

PARTICULARITĂŢI ................38

§ 5 .1 Normele juridice și sociale și ordinea juridică în societate.........40 § 5 .2 Sistemul logic al dreptului...........................................................47

§ 5 .3 Metodologia logicii juridice.........................................................48

TEMA 6. RAŢIONAMENTE JURIDICE

ARGUMENTATIVE ........................53

§ 6.1. Silogismul argumentativ............................................................53

§ 6.2. Inferențele inductive..................................................................59

§ 6.3. Implicația argumentativă ...................................................... ...62

BIBLIOGRAFIE.............................................

.................................................65

ANEXE (Proba de verificare a raționamentului logic la INM

in 2012)............67

TEMA 1

LOGICĂ JURIDICĂ 4

LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăLOGICA –ISTORIC, IMPORTANŢĂ ȘI DEFINIŢIE

§ 1.1 Aspecte de ordin istoric

Fără a ne referi in primul rând la superioritatea şi

rafinamentul nivelului celui mai abstract al gandirii, pe

care logica il structurează, putem afirma că aceasta este

una dintre cele mai vechi ramuri ale ştiinței, mai veche

şi decât geometria. Primele lucrări de logică poartă

semnătura marelui filosof Aristotel din Stagyra (384 –

322 a.n.Chr.) şi au fost scrise cu cincizeci de ani

inainte de Elementele lui Euclid (prima lucrare de

geometrie).

Ca şi alte domenii ale ştiinței, logica nu a

cunoscut o evoluție liniară. Intre perioade de dezvoltare

intensă, de adevărate revoluții ştiințifice se regăsesc

perioade mai sărace1 in care chiar şi reflecțiile cu

privire la semnificațiile descoperirilor ei sunt

considerate pur informative. Însuşi numele de logică l-a

dobândit relativ târziu, fiindu-i stabilit ințelesul de

astăzi de către comentatorul Alexandros din Aphrodisias

in secolul al II lea p.n.Chr2.

Pentru părintele logicii, Aristotel, ştiința a cărei

baze le-a structurat purta numele de analitică. Ceea ce noi

1 De exemplu, în Roma Antică, Seneca în lucrarea Eipstolae ad Lucilium,XLVIII, considera demne de dispreț, ceea ce el numea şaradelelogicienilor: „Soarecele (în latină mus) este o silabă.”, „Șoarecele roade brânza.”,deci „Silaba roade brânza.”2 Denumirea de logică a primit-o la concurență cu alte nume:canonică (Epicur) şi dialectică (Zenon), Petre Botezatu – Introducerein logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 17.

LOGICĂ JURIDICĂ 5

LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăspunem astăzi că este logic, Stagyritul numea analitic (adică

abstract sau probabil). Teoria privind raționamentul

demonstrativ a fost numită Analitică, teoria care se ocupa

de raționametul probabil Dialectică şi Eristică, care tratează

raționamentul care foloseşte premise aparent probabile.

Din punct de vedere etimologic, termenul de logică

provine de la grecescul logos care inseamnă cuvânt,

rațiune, vorbire, gând.

De la Aristotel ni s-au transmis şase scrieri sau

şase cărți, care formează un tratat ce ulterior a fost

numit Organon (instrument). Ar mai fi

de reținut că nici numele tratatului şi nici al fiecăreia

dintre cărțile componente nu aparțin lui Aristotel1:

1. Categoriile - unde este analizată o temă

specială din teoria noțiunilor – predicatele.

2. Despre interpretare – teme din teoria

propozițiilor (in special opoziția acestora).

3. Analitica primă – despre teoria formală a

silogismului.

4. Analitica secundă – despre teoria demonstrației.

5. Topica – despre argumentarea dialectică,

raționamentele probabile.

6. Respingerile sofistice – despre argumentarea

eristică.

Inainte de a merge mai departe se impune să mai

aruncăm o privire in trecutul foarte indepărtat, in agora

Atenei din secolul al IV lea inainte de Christos.

1 Ordonarea tematică şi editarea operei lui Aristotel îi esteatribuită lui Andronicos din Rhodos (sec. I a.n.Chr.).

LOGICĂ JURIDICĂ 6

LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăCei doi mari predecesori ai lui Aristotel, pe care

astăzi în considerăm părintele logicii, au fost Socrate

şi Platon. Socrate (469 - 399 a.n.Chr.), una dintre cele

mai remarcabile personalități ale omenirii, nu a lăsat o

operă scrisă. Conversațiile sale, in schimb, purtate cu

cei din jurul său, reprezentanți ai tuturor claselor

sociale, au fost consemnate de Platon şi ne transmit

peste milenii cele mai juste, morale şi corecte idei

despre dreptate, Bine, Frumos, Iubire, Prietenie, etc.

Socrate, in conversațiile sale, utilizează mai intâi

ironia. Îşi abordează interlocutorii cu o aparentă

naivitate. Susține că nu ştie nimic față de cei aroganți

care pretind a şti totul, pentru ca apoi să îi incurce cu

intrebări simple in aparență, dar de fapt încuietoare şi

ceilalți sfârşeşc inevitabil prin a-i da dreptate. Cel de

al doilea pas al discuției este unul maieutic,

descoperitor. Interlocutorii sunt ajutați să ințeleagă

care este rostul lor in lume şi în cetate. Maieutica este

un procedeu de generalizare inductivă cu ajutorul căruia

dintr-un număr limitat de cazuri, se stabileşte adevărul

tuturor celorlalte cauze similare posibile.

Viața şi activitatea lui Socrate au avut ca motto

fraza scrisă pe frontispiciul Oracolului din Delphi.

„Cunoaște-te pe tine însuți!”. Pentru ideile în care credea şi pe

care le împărtăşea tuturor celor dispuşi să stea de vorbă

cu el, să îl asculte, a fost considerat de către

conducători un pericol pentru cetatea Atenei şi obligat

să bea cucută, fiind astfel condamnat la moarte. Din

respect pentru cetate, şi-a acceptat pedeapsa, deşi ar fi

LOGICĂ JURIDICĂ 7

LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăputut să evadeze, salvându-şi viața, cu ajtorul unora

dintre discipolii săi fideli.

Platon (n. cca. 427 î.Hr. — d. cca. 347 î.Hr.),

discipol al lui Socrate şi maestru (învățător) a lui

Aristotel, a fost gândiorul care a pus bazele filosofiei

antice greceşti. Dialogurile de tinerețe ale lui Platon

poartă marca gândirii lui Socrate, a cărui nedreaptă

condamnare la moarte l-a impresionat profund şi al cărui

nume a făcut tot posibilul să-l reabiliteze (dialogul

Apologia lui Socrate). Pentru acest filosof era foarte

importantă distincția dintre opinie şi ştiință. Opina îşi

are sursa în simțurile noastre, este foarte utilă în

practică şi în viața de zi cu zi dar este aproximativă

iar obiectul ei pieritor. La cunoaştere, pe de altă

parte, se poate ajunge prin inteligență. Prin cunoaştere

putem accede la Idee şi la consecințele acesteia.

Revenind la Aristotel, pentru acesta, logica este un

instrument al gândirii corecte, nu o ştiință propriu-zisă

ci un mod util de a accede la cunoaştere, de a elimina

din gândire erorile de judecată şi de a păstra ceea ce

este valid. Logica nu este altceva decât „gândirea care se

gândește pe sine”.

In secolul al XVIII lea, reprezentanții şcolii de la

Port Royal au susținut că logica este arta de a gândi. Pentru

Rene Descartes logica are rolul de a conduce bine

intelectul în căutarea adevărului, acest filosof fiind

interesat de deducția bazată pe intuiție, şi are ca punct

de plecare matematica.

LOGICĂ JURIDICĂ 8

LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăCea mai importantă figură pentru logică, a epocii

moderne, a fost G. Leibniz (1646 -1716), a cărui operă a

fost publicată abia la începutul secolului trecut. Scopul

lui Leibniz a fost crearea unei ştiințe universale

(mathesis universalis) care să includă şi logica. Conform

acestui filosof logica trebuie să dețină un limbaj

matematic special şi să poată ajunge la concluzii într-un

mod cvasi – mecanic.1 Leibniz a avut în proiect crearea

unei logici matematice, dar a fost împiedicat de două

principii prea înguste care se aflau la baza proiectului

său: „1) reducerea propozițiilor la forma inerenței

(predicatul este cuprins în subiect), 2) forțarea

analogiei dintre operațiile logice şi cele aritmetice.

În ceea ce îl priveşte pe Immanuel Kant (1724 –

1804), logica este o teorie a cunoaşterii. Conform

acestui filosof, adevărul sau falsul nu constă din

concordanța sau neconcordanța obiectelor cu realitatea,

ci în concordanța dintre reprezentările noastre.

Despre logica aristotelică, Kant considera că este

atât de corectă şi completă încât nu i se mai pot aduce

îmbunătățiri sau completări. „[Logica]…de la Aristotel

încoace nu a mai avut nevoie să facă un pas înapoi, dacă

nu vrem să îi socotim ca ameliorări înlăturarea unor

subtilități inutile sau o determinare mai clară a celor

expuse, ceea ce aparține însă mai mult eleganței decât

ştiinței. Trebuie să mai remarcăm că până astăzi ea nu a

1 Enescu, Gheorghe – Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997, p.346.

LOGICĂ JURIDICĂ 9

LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăputut face niciun pas înainte şi că, după toată aparența

ea pare să fie închisă şi terminată.”2

George Boole (1815 – 1864) a fost întemeietorul

logicii simbolice. În lucrările sale, Mathematical Analysis of Logic şi

Law of Thought a înlocuit analogia cu numere cu noțiunea de

clase, având ca punct de plecare clasa universală (1) şi

clasa nulă (0). Extinde apoi interpretarea x=1 (x este

adevărat) şi x=0 (x este fals) şi 1 (necesarul) şi 0

(imposibilul). Curentul inițiat de Boole a fost numit

algebra logicii, deoarece a descoperit structuri comune

logicii şi matematicii şi a tradus unele reguli logice în

limbaj algebric.

Acest mod de a gândi logica a fost revoluționat

ulterior de către Gotlob Frege (1848 – 1925) care a

conceput matematica ca pe o parte a logicii. Pe această

linie de gândire au mers Bertrand Russell (1872 -1970) şi

A. W. Whitehead (1861 – 1947) care au creat cel mai

cuprinzător tratat de logică matematică: Principia

Mathematica (1910 -1913).

§ 1.2 Definiții ale logicii

Este foarte greu de furnizat o definiție completă a

logicii, este complicat să cuprinzi intr-o frază

semnificația acestui instrument extrem de util al

gândirii raționale. Din acest motiv, subcapitolul de față

se intitulează „definiții ale logicii”.

2 Kant, Immanuel, Critica rațiunii pure, Editura IRI, Bucureşti, 1998, p. 29.

LOGICĂ JURIDICĂ 10

LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăLogica este considerată ştiinţa legilor sau

regulilor care guvernează gândirea corectă. În procesul

de derivare a unor propoziții din altele, logica poate fi

gândită ca un set de reguli în baza cărora raționamentele

(inferențele) pe care le facem sunt evaluate ca fiind

corecte sau incorecte. Utilizarea termenului gândire în

definița logicii a suscitat mai multe polemici. Au fost

autori care au considerat că prin acest concept al

gândirii, logica să nu mai apară chiar atât de distinctă

de psihologie, confuzie care s-a şi creat, de fapt,

uneori, de-a lungul secolelor. Pentru evitarea oricăror

confuzii este necesar să se distingă între accepțiunea

logică şi cea psihologică a termenilor de raționament sau

inferență. De asemenea, este necesară înțelegerea

corespondenței dintre, „pe de o parte, rezultatele

teoretice stabilite de logică, care se referă la

raporturile dintre propoziții, şi, pe de alta, regulile

de raționament, întemeiate pe aceste rezultate”.1

Prin folosirea adecvată a legilor şi principiilor

logice se realizează efectiv evoluția in toate domeniile

ştiințifice. O definiție are menirea de a formula succint

proprietățile esențiale ale obiectului definit. Insă

problematica logicii este mult mai complexă decât se

arată in definiție. Cu ajutorul său nu se studiază doar

relația dintre premisele şi concluzia unui raționament

valid. Există multe alte relații logice care se stabilesc

intre propoziții: de pildă relația logică in baza căreia

două propoziții nu pot fi ambele adevărate in acelaşi

timp. 1 Teodor Dima – Logică generală, curs, p. 15.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăÎntr-o enciclopedie contemporană de filosofie,

logica este definită astfel: „teoria derivării

cunoştințelor sau teoria inferențelor valide”. În

viziunea filosofului A. Church obiectul logicii este

„analiza propoziției şi a demonstrației, ținând seama de

forma lor şi făcând abstracție de conținut.”1 Termenul

demonstrație folosit în această definiție are sens

matematic, de raționament matematic, iar cel de validitate,

are un sens mai general, putându-se aplica în orice

domeniu; din acest motiv se sugerează că ar fi mai utilă

înlocuirea termenului de demonstrație cu cel de

raționament sau inferență.2

Atunci când vrem să stabilim validitatea unei

inferențe ne interesează doar forma logică a propoziției,

nu conținutul ei (acesta fiind utilizat adesea, dar numai

cu titlu de exemplu). Acest lucru este foarte important

deoarece întemeiază logica ca ştiință a inferențelor

valide, „ca ştiință care elaborează criterii şi procedee

de recunoaştere a raționamentelor velide din orice

domeniu al cunoaşterii şi al activității practice”.3

O altă problemă care poate apărea este generată de

conținutul succint al oricărei definiții, care are rolul

de a sublinia chestiunile cele mai importante şi mai

generale, în detrimentul bogăției de nuanțe pe care le

presupune logica. Dacă definim logica drept o teorie a

inferențelor valide, ar putea părea că singura relație de

1 Târnoveanu, M; Enescu, Gh. – Logică și filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1966, p. 144. 2 Târnoveanu, M; Enescu, Gh. – Logică și filosofie, Editura Politică, Bucureşti, 1966, p. 144. 3 Teodor Dima – Logică generală, curs, p. 14 -15.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăcare se ocupă logica este cea dintra premisele şi

concluzia raționamentelor. Ori, acest lucru nu este

adevărat: în studiul logicii intră şi alte relații

logice, de exemplu relația în virtutea căreia două sau

mai multe propoziții nu pot fi adevărate impreună,

sabilirea incompatibilității dintre două sau mai multe

propoziții.

De exemplu, următorul raționament:

Fumătorii își dăunează grav sănătății. Toți B sunt C.

Unii medici sunt fumători. Unii D sunt B.

Unii medici își dăunează grav sănătății. Unii D sunt C.

Concluzia acestui raționament nu poate fi adevărată

împreună cu propoziția Niciun medic nu își dăunează grav sănătății.

(Niciun D nu este C).

Lista cu definiții ar putea continua, însă

majoritatea acestora cuprind noțiuni a căror cunoaştere

prealabilă este necesară pentru înțelegerea lor (a

definițiilor). Din acest motiv ne oprim aici, considerând

că cele mai importante aspecte au fost menționate, iar

obiectul de cercetare a logicii apare acum destul de clar

cititorului.

Exerciţii1. Realizați un eseu despre principalele momente ale

istoriei logicii.

2. Enumerați lucrările de logică elaborate de marele

filosof Aristotel şi arătați care sunt


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăprincipalele concepții ale acestuia în ceea ce

priveşte ştiința logicii.

TEMA 2

PRINCIPIILE LOGICII

§ 2.1 Noțiuni generale

Prin principiu, înțelegem, de regulă, o lege de

maximă generalitate care stă la baza celorlalte legi

dintr-o ştiință sau un domeniu al cunoaşterii. Un exemplu

foarte cunoscut, extrem de important atât în viața de zi

cu zi cât şi în toate domeniile de cercetare, este

principiul cauzalității (care stă la baza unor legi ştiințifice

ce exprimă raporturi cauzale determinate1). Prin

analogie, putem concluziona că, „principiile logice sunt

acele legi de maximă generalitate, din care derivă

celelalte legi şi reguli logice, care asigură validitatea

operațiilor logice cu propoziții şi termeni.”2

1 Teodor Dima – Logică generală, curs, p. 33.2 Teodor Dima – Logică generală, curs, p. 33.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăPentru prima dată, cele patru principii logice au

fost identificate şi formulate de Aristotel. Ulterior,

formularea acestora a fost completată de G. Leibniz:

1) principiul identității - „Fiecare lucru este ceea

ce este. Și atâtea exemple câte vreți A este

A, B este B”1.

2) principiul necontradicției – „este peste putință ca

unuia şi aceluiaşi subiect să i se

potrivească şi să nu i se potrivească, sub

acelaşi raport unul şi acelaşi predicat”2.

3) principiul terțului exclus – „dar nu este cu putință

nici ca să existe un termen mijlociu între

cele două membre extreme ale unei

contradicții, ci despre orice obiect trebuie

neapărat sau să fie afirmat sau negat fiecare

predicat.”3

4) principiul rațiunii suficiente – „nici un fapt nu

poate fi adevărat sau real, nici o propoziție

veridică fără să existe un temei, o rațiune

suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi

nu altfel, deşi temeiurile acestea, de cele

mai multe ori, nu ne pot fi cunoscute”4.

Principiile logice sunt fundamentale în raport cu

toate celelalte legi şi reguli ale logicii. De exemplu,

regula conform căruia silogismul poate să conțină numai

trei termeni ne cere ca termenul mediu să aibă aceeaşi1 G. Leibniz – Nouveaux essais sur l´entendement humain, Flammarion, Paris, 1935, IV,II, I.2 Aristotel – Metafizica, Editura IRI, Bucureşti, 1999, 1005b, p. 129.3

4 G. Leibniz- Monadologia, in Opere filosofice, vol. I, Editura Științifică,Bucureşti, 1972, paragraful 32.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăsemnificație în ambele premise, adică, să respecte

principiul identității.

Tot ceea ce este adevărat şi valid în logică

presupune respectarea, implicită sau nu, a acestor patru

legi. Totuşi, atunci când afirmăm că ceva este ceea ce

este, de exemplu că un stilou este stilou, nu spunem

nimic despre acel lucru sau obiect. Din acest motiv

principiile logice sunt pur formale şi regizează

procesele de raționare, modul însuşi de a gândi corect.

Conform lui Aristotel, principiile logicii exprimă

trăsături de maximă generalitate ale realității.

Un alt aspect care trebuie amintit este acela că,

fiind legi de maximă generalitate, ele nu pot fi

demonstrate în baza altor legi. Nu există legi „mai

generale”. Pe de altă parte, negarea principiilor logice

generează consecințe absurde care nu pot fi acceptate.

In concluzie, putem reține că „o gândire logică, în

toate articulațiile ei, presupune satisfacerea

principiilor şi acestor legi logice. Ea nu este posibilă

fără satisfacerea principiilor”1.

§ 2.2 Principiile logicii tradiționale

§ 2.2.1 Principiul identităţii

Principiul identității, cu a sa formulare, „A este

A” pare la prima vedere banal. Semnificația verbului

1 Teodor Dima – Logică generală, curs, p.36.LOGICĂ JURIDICĂ 16

LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică„este” se referă la constanța unor proprietăți care fac

ca un obiect să fie ceea ce este, dincolo de variația şi

multitudinea proprietăților sale. Acest principiu ne

spune că setul de proprietăți care îi conferă calitatea

are o anumită constanță, chiar dacă multe altele din

proprietățile sale suferă constant schimbări.

Conform principiului identității, gândirea corectă

ne pretinde precizie. Atunci când în cadrul unui

raționament ne referim la un anumit obiect, prin noțiunea

care îl desemnează trebuie să înțelegem acel obiect şi nu

altul. De exemplu, raționamentul:

Cerul este albastru.

Albastru este adjectiv.

Cerul este adjectiv.

nu satisface exigența preciziei, deoarece termenul

albastru este folosit în contexte diferite în cele două

premise.

Încălcarea principiului identității este destul de

frecventă în limbajul comun şi, se datorează, mai ales,

relației neunivoce între cuvinte şi obiecte.

Omonimia, adică situația în care unul şi acelaşi

cuvânt are sensuri diferite (de exemplu lac – apă

stătătoare şi lac – compus sau preparat chimic) poate

conduce uşor la încălcarea principiului identității.

Polisemia apare atunci când sensurile sunt înrudite, au

origine comună, de exemplu pământ – planetă, pământ –

scoarța globului terestru, pământ – întindere de uscat,

pământ – teren arabil, etc „facilitează încălcarea


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăprincipiului identității, deoarece, folosind acelaşi

cuvânt, se poate trece uşor de la un înțeles la altul”1.

Sinonimia, prin care acelaşi obiect poate fi desemnat

de cuvinte diferite, este de asemenea o sursă de confuzii

în ceea ce priveşte respectarea principiului identității;

sinonimia ne permite să utilizăm cuvinte diferite pentru

a desemna aceiaşi noțiune, fără riscul de a cădea în

paralogisme şi sofisme. Pentru a se evita situații de

încălcare a principiului identității, care duc fireşte la

concluzii nevalide, este recomandabil să definim

noțiunile pe care le folosim în raționamente, să examinăm

înlănțuirea ideilor noastre deoarece analiza limbajului

nu este suficientă pentru a ne asigura că gândim corect.

Încălcarea principiului identității, la individul

matur şi normal poate denota neatenție, dar mai poate fi

şi manipulatoare, prin folosirea intenționată a

cuvintelor în aşa fel încât să se argumenteze un

raționament care doar aparent este valid (un paralogism

sau un sofism).

Pentru a evita confuzii ulterioare este important să

reținem că, în cadrul principiului identității, verbul

este are un înțeles deosebit:

a) nu exprimă posesia unei însuşiri (de exemplu,

tabloul este frumos);

b) nu exprimă apartenența la o clasă (de exemplu,

Parisul este o capitală);

c) nu exprimă incluziunea într-o clasă, identitate

atenuată în care subiectul şi predicatul se află

1 Petre Botezatu – Introducere in logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 29.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăîn raport de subordonare, nu de identitate (de

exemplu, Ursul este mamifer);

d) nu exprimă pur şi simplu existența (de exemplu,

este frig);

e) nu exprimă operația de identificare (de exemplu,

Parisul este capitala Franței)

În cadrul raționamentelor valide este imperios

necesar ca noțiunile să îşi păstreze sensul şi precizia,

pentru a asigura claritate gândirii noastre şi pentru ca

aceasta să fie posibilă (în mod corect). Încălcarea

principiului identității creează confuzie şi erori în

gândire.

§ 2.2.2 Principiul necontradicţiei

Acest principiu era considerat de către Aristotel

cel mai important dintre cele patru. Dacă îl analizăm cu

atenție observăm că nu este altceva decât formularea

negativă a identității: o propoziție nu poate fi adevărată și falsă în

același timp, este imposibil în același timp și sub același raport A și non-A. Cu

alte cuvinte, o propoziție oarecare şi negarea ei, nu pot

fi ambele adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi

raport. Dacă una este adevărată, atunci, în mod

obligatoriu, cealaltă este falsă. De exemplu propozițiile

Studentul X a avut note bune semestrul acesta şi Studentul X nu a avut note

bune semestrul acesta nu pot fi ambele adevărate în acelaşi

timp şi sub acelaşi raport.

Din punct de vedere formal, contradicția apare,

numai atunci când se neagă şi se afirmă în acelaşi timp


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăşi sub acelaşi raport, un predicat pentru un subiect. În

perioade diferite şi sub raporturi diferite, se poate

afirma şi nega acelaşi predicat pentru un subiect. De

exemplu propozițiile Concepția lui Einstein a avut un caracter

progresist şi Concepția lui Einstein nu a avut un caracter progresist sunt

ambele adevărate în timpi diferiți. Principiul non-

contradicției interzice contradicția formală.

Acest principiu poate fi demonstrat prin reducere la

absurd: negarea lui duce la dispariția însuşirilor

esențiale ale tuturor lucrurilor: de exemplu, că pătratul

are şi nu are patru laturi, toate lucrurile s-ar confunda

(se încalcă principiul identității) şi poate cel mai

grav, adevărul nu s-ar putea deosebi de fals.

Logica formală este dominată de principiul non-

contradicției. Orice argumentare care se vrea a fi

reuşită presupune lipsa contradicțiilor în conținutul ei.

§ 2.2.3 Principiul terţului exclus

Conform principiului necontradicției este imposibil

ca A şi non-A să fie ambele adevărate, în acelaşi timp şi

sub acelaşi raport. Dar ar putea să fie ambele false?

Răspunsul vine de la cel de al treilea principiu

fundamental al logicii: una din cele două propoziții

este, în mod necesar adevărată sau, în mod necesar A sau non-A,

a treia posibilitate este exclusă.

Cu alte cuvinte:

- în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, orice

propoziție are doar două posibilități: fie


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăeste acceptată într-un sistem de propoziții,

fie nu este acceptată, o a treia posibilitate

fiind exclusă;

- o însuşire fie aparține, fie nu aparține unui

obiect, a treia posibilitate este exclusă.

Din cele menționate anterior, se poate concluziona

că principiul terțului exclus se aplică doar în

situațiile în care se admit doar două valori de adevăr

(adevărat şi fals), el excluzând posibilitatea celei de a

treia valori de adevăr. Principiul terțului exclus

acționează doar acolo unde acționează şi principiul

bivalenței în cadrul căruia mulțimea propozițiilor se

împarte în doar două submulțimi: submulțimea

propozițiilor adevărate şi submulțimea propozițiilor

false.

O situație aparte a fost semnalată de Aristotel cu

referire la propozițiile viitoare contingente. De exemplu

în cazul propoziției Măine va avea loc o bătălie navală şi a

contradictoriei ei Măine nu va avea loc o bătălie navală trebuie

admisă şi o a treia variantă (tertium datur) – valoarea de

adevăr nedecisă, nedeterminarea. Despre un eveniment

putem spune că este necesar fie să se producă fie să nu

se producă, nu şi că este necesară producerea lui. În

ceea ce priveşte propozițiile viitoare contingente, este

aplicabilă o logică trivalentă.

O altă situație deosebită se referă la propozițiile

despre mulțimi infinite, cu privire la care funcționează

logica intuiționistă. Principiul terțului exclus se

aplică propozițiilor care se referă la mulțimi finite


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică(infinitul rămâne totuşi nedeterminat). Pe cale de

consecință, propoziția p conform căreia un element al mulțimii

infinite M are proprietatea R nu poate fi considerată adevărată

în virtutea faptului că este falsă supoziția falsității

ei.1

Valabilitatea principiului terțului exclus este

demonstrată de Aristotel prin reducere la absurd (reductio

ad absurdum). Astfel, dacă principiul nu ar fi valabil ar

trebui să acceptăm intermediare între termenii opuşi:

între afirmație şi negație, între adevărat şi fals, etc.

Dacă între termenii extremi ai unei contradicții s-ar

interpune un termen mijlociu, am ajunge în situația gravă

în care nu am mai putea afirma nimic adevărat.

Pentru a putea fi aplicabil principiul terțului

exclus trebuie să avem: identitate de timp, identitate de

relație şi identitate de obiect. Aceasta din urmă nu era

specificată la principiile anterioare nefiind necesară:

când afirmăm că un lucru fie posedă fie nu posedă o

anumită proprietate, pe lângă identitatea proprietății

presupunem şi identitatea lucrului care o posedă sau nu.

De exemplu

Tabla de șah este neagră.

Tabla de șah nu este neagră.

par să fie ambele adevărate şi ambele false în acelaşi

timp, dar, de fapt, este vorba despre o eroare de

formulare sau o formulare incompletă. Corect ar fi O parte

a tablei de sah este neagră. De fapt, între cele două propoziții

nu este un raport de de contradicție, ci o relație de

subcontrarietate. 1 Teodor Dima, p. 40.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăPe de altă parte, nu întotdeauna când negăm

predicatul unei propoziții obținem contradictoria ei.

Contradicția este asigurată dacă subiectul propoziției

este un obiect singular (propozițiile singulare, dintre

care una este negația celeilalte, sunt contradictorii),

de exemplu

Parisul este capitala Franței.

Parisul nu este capitala Franței.

Dacă însă ne referim la clase de obiecte, prin

negare obținem relația mai slabă de contrarietate, nu pe

cea de contradicție. Iată un exemplu oferit de

Aristotel1:

Orice om este drept.

Niciun om nu este drept.

Cele două propoziții nu pot fi ambele adevărate dar

pot fi ambele false. Propoziția adevărată este

particulara Unii oameni sunt drepți. Pe de altă parte, aceasta

din urmă şi particulara negativă Unii oameni nu sunt drepți pot

fi ambele adevărate, dar nu pot fi ambele false, ele

fiind în raport de subcontrarietate.

În cazul obiectelor inexistente, Aristotel este de

părere că poate fi aplicat principiul terțului exclus:

Socrate este bolnav.

Socrate nu este bolnav.

dacă Socrate nu există, propoziția a doua este adevărată.

Mult mai târziu, Bertrand Russell a susținut că

propoziții de tipul Actualul rege al Franței este chel sunt lipsite

1 Aristotel – Despre interpretare, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, 7, 17b, p. 15.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăde sens, deci cu privire la acestea este inutil să susții

o valoare de adevăr.

În concluzie, principiul terțului exclus asigură

consecvență gândirii şi rigoare argumentelor şi

demonstrațiilor noastre.

§ 2.2.4 Principiul raţiunii suficiente

Cel de al patrulea principiu fundamental al logicii

arată că pentru a accepta sau respinge o propoziție este

necesar să avem o rațiune suficientă sau un temei

rațional. Acest principiu, pretinde cunoştințelor noastre

o întemeiere suficientă, adică existența unor premise din

care concluzia să rezulte cu necesitate – nihil est sine

ratione.

În funcție de obiectul la care se aplică, principiul

poate lua forme diferite:

a) principiul rațiunii suficiente a devenirii – orice stare

este precedată de o alta din care rezultă cu

necesitate, de îndată ce aceasta din urmă

este prezentă:

b) principiul rațiunii suficiente a existenței – în spațiu şi

în timp obiectele sunt legate în aşa fel

încât se determină şi se condiționează;

c) principiul rațiunii suficiente a acțiunii – la orice

hotărâre de acțiune trebuie să existe un

motiv, un temei;


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăd) principiul rațiunii suficiente a cunoașterii – dacă se

formulează o judecată, trebuie să aibă un

temei.1

Relația de condiționare dintre lucruri sau dintre

propoziții care exprimă cunoştințele noastre despre

lucruri, se realizează între doi termeni: condiția şi

consecința. „Condiționarea se manifestă în faptul că prezența sau

absența condiției este asociată cu prezența sau absența

condiționatului.”2 De exemplu, dacă un număr este par

(condiția) atunci este divizibil cu doi (condiționatul).

Valoarea de adevăr a propoziției condiționante este

asociată cu valoarea de adevăr a propoziției

condiționate.

Condiția necesară este condiția sine qua non, în absența

căreia consecința nu apare (dacă nu posed imunitate, atunci mă

pot îmbolnăvi), dacă propoziția p este un temei necesar

pentru propoziția q, atunci fără adevărul lui p nu se

poate dovedi adevărul lui q. Condiția suficientă este aceea

care generează consecințe, dar nu numai ea (pneumonia este

cauzată de pneumococ, dar nu numai de acesta). Condiția necesară și

suficientă satisface ambele cerințe, determină ea însăşi

producerea consecinței. Condiția nici necesară și nici suficientă nu

satisface niciuna dintre cerințe.

Petre Botezatu3 decrie şase tipuri de condiționare:

1) condiționarea N-S (necesară și suficientă) – condiția

necesară şi consecința suficientă.

1 Arthur Schopenhauer, op. cit. Teodor Dima, p. 41.2 Petre Botezatu – Introducere in logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 41.3 Petre Botezatu – Introducere in logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 42.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăFalsitatea condiției (nu şi adevărul ei)

atrage falsitatea consecinței; adevărul

consecinței (nu şi falsitatea ei) impune

adevărul condiției. De exemplu, Numărul care nu

este divizibil cu doi, nu este divizibil nici cu 30 (condiție

necesară) şi Numărul care este divizibil cu 30 este

divizibil și cu 2 (consecință suficientă).

2) condiționarea S-N (suficientă – necesară)- condiția

suficientă şi consecința necesară. Dacă

condiția este adevărată, este adevărată şi

consecința şi dacă consecința este falsă

este falsă şi condiția. Toate elementele grupei

litiu sunt întotdeauna monovalente, deci elementele care nu

sunt totdeauna monovalente nu fac parte din grupa litiului.

3) condiționarea NS-SN (necesară și suficientă și suficientă și

necesară): condiția NS şi consecința SN.

Adevărul sau falsitatea condiției se îmbină

cu adevărul sau falsitatea consecinței, iar

adevărul sau falsitatea consecinței sunt

legate de adevărul sau falsitatea condiției

şi este legătura cea mai strânsă care poate

să existe între două propoziții. Un număr este

divizibil cu trei dacă și numai dacă suma cifrelor sale este

divizibilă cu trei.

4) condiționarea NN (nesecară-necesară): condiția

necesară şi consecința necesară. Falsitatea

condiției se însoțeşte cu adevărul

consecinței şi falsitatea consecinței se

însoțeşte cu adevărul condiției. Dacă nu


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăeste adevărat că unii oameni sunt buni atunci este

adevărat că unii oameni nu sunt buni, şi invers

(dacă nu este adevărat că unii oameni nu sunt buni

atunci este adevărat că unii oameni sunt buni).

5) condiționarea SS (suficientă suficientă): condiția

suficientă şi consecința suficientă.

Adevărul condiției este asociat cu

falsitatea consecinței, iar adevărul

consecinței cu falsitatea condiției. Antigelul

împiedică înghețarea apei, iar înghețarea apei dovedește că

nu a fost antigel.

6) condiționare NS-NS (necesară și suficientă și necesară și

suficientă): condiția necesară şi suficientă şi

consecința necesară şi suficientă. Adevărul

şi falsitatea condiției se îmbină cu

falsitatea şi adevărul consecinței, iar

adevărul şi falsitatea consecinței se îmbină

cu falsitatea şi adevărul condiției

(raportul dintre propoziții contradictorii).

În procesul cunoaşterii interesează cel mai mult

condițiile suficiente, acestea având valoare explicativă.

Condițiile necesare se referă la factori auxiliari. Din

acest motiv principiul se numeşte al rațiunii suficiente.

Dacă un factor nu este nici suficient nici necesar

pentru un altul, spunem despre cei doi că sunt

independenți. Demonstrarea independenței reciproce dintre

noțiuni are valoare ştiințifică, de pildă în cadrul

sistemelor axiomatice trebuie dovedit că axiomele sunt


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăindependente unele de altele, în caz contrar cele deduse

din altele fiind teoreme.

În baza acestui principiu nu acceptăm ca adevăruri

propoziții nedemonstrate şi acceptăm acele adevăruri

demonstrate pentru care avem condiții

suficiente.Principiul rațiunii suficiente asigură

afirmațiilor noastre un caracter întemeiat, ceea ce

conferă valoare gândirii raționale.

§ 2.3 Principiile și logica modernă. Concluzii

Datorită adoptării gândirii şi stilului matematicii

în logică, aceasta a suferit anumite modificări. De

exemplu, principiile nu se regăsesc în tratatele de

logică simbolică. În alte sisteme importanța lor a fost

redusă, fiind considerate „legi obişnuite ale unor

calcule logice”1 (calculul propozițiilor, al

predicatelor, al claselor).

Principiul terțul exclus nu există în logica

intuiționistă. În logicile modale situația lor este

critică, apar alte legi care dețin controlul în

calculele logice.

Conform logicianului Petre Botezatu „întregul proces

de construire a logicii implică intervenția primelor trei

principii.”2 De asemenea se regăsesc şi în metalogică şi

se poate afirma despre ele că au o valoare ce depăşeşte

logica, având valoare ontologică. Aceste principii sunt1 Petre Botezatu – Introducere in logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 44. 2 Petre Botezatu – Introducere in logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 44.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăutilizate atât în viața de zi cu zi cât şi în cercurile

oamenilor de ştiință şi, putem afirma că, în afara lor,

gândirea nu are sens iar cunoaşterea nu este posibilă.

Exerciţii1. Explicați importanța principiilor logicii pentru

gândirea omenească.

2. Dați exemplu de raționamente în care este

încălcat principiul identității.

3. Realizați o scurtă expunere a fiecăruia din cele

patru principii fundamentale.

TEMA 3

LOGICĂ ȘI LIMBAJ

§ 3.1 Noțiuni generale

Aşa cum am concluzionat anterior, logica este

ştiința gândirii corecte, a raționamentelor valide. Mai

mult chiar, din punct de vedere etimologic, termenul de

logică provine din grecescul logos prin care se înțelege

cuvânt, gândire, rațiune. Gândire (corectă) este obiectul

de cercetare al logicii, iar gândirea se exprimă prin

limbaj, prin cuvinte. Limbajul este chiar mediul în care


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăse formează şi manifestă gândirea; nu există gândire în

afara limbajului, cel puțin din punct de vedere omenesc.

Limbajul şi gândirea „rămân indisociabile; sunt,

deopotrivă imposibile, o gândire în afara limbajului şi

un limbaj vid de orice conținut de gândire.”1

În sensul cel mai general, prin limbaj se înțelege

un sistem de semne ce au semnificație, un sistem de

simboluri.2 Limbajul animal nu face parte din ceea ce s-a

definit anterior, deoarece acest limbaj indică, dar nu

semnifică. Limba, nu este totuna cu limbajul, aceasta

constituind un sistem de simboluri și reguli care face posibilă (servește)

comunicarea. Ea reprezintă „un aspect abstract, general,

[…]o sumă de deprinderi şi principii de organizare, [...]

un sistem care guvernează orice act concret de

comunicare.”3 Orice limbă cuprinde:

lexicul, adică totalitatea cuvintelor şi a

simbolurilor;

gramatica, adică totalitatea regulilor de

folosire a lexicului.

Deoarece una şi aceeaşi limbă este utilizată în mai

multe ipostaze, a apărut şi noțiune de limbaj (limbă

concretizată, într-o anumită ipostază a folosirii ei) şi

avem diferite tipuri de limbaj: ştiințific, poetic,

filosofic, curent, de argou, etc. Limbajul curent este

cel mai mult folosit, fiind utilizat în comunicarea

cotidiană dintre oameni.

1 Teodor Dima, p. 24.2 Ibidem.3 AL. Graur – Tratat de lingvistică generală, Editura Academică, Bucureşti, 1971, pp. 32-33.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăConform lui Ferdinand de Saussure, limba este o

parte esențială a limbajului şi „este, totodată, un

produs social al facultății limbajului şi un ansamblu de

convenții necesare, adoptate de corpul social pentru a

îngădui exercitarea acestei facultăți de către indivizi.

[...] este un tot în sine şi un principiu de

clasificare. De îndată ce îi dăm primul loc printre

faptele de limbaj, introducem o ordine naturală într-un

ansamblu care nu se pretează la nicio altă clasificare.”1

Una din cele mai vechi întrebări şi dispute

filosofice se referă la natura reală sau convențională a

limbii. Încă din Antichitate, marii filosofi au oferit

argumente atât pentru o teorie cât şi pentru cealaltă,

fără însă a se ajunge vreodată la o concluzie certă.

Democrit (cca 460 – 360 a.n.Chr.) a fost, de pildă, un

adept al convenționalismului susținând caracterul

arbitrar al cuvintelor limbii. Dintre argumentele sale,

cele mai importante s-au referit la: multitudinea de nume

pentru aceleaşi obiecte, pluralitatea de semnificații ale

unor cuvinte, lipsa numelor pentru anumite obiecte, etc.

Alți filosofi care au susținut aceeaşi poziție au fost:

Thomas Hobbes (1588 – 1679) conform căruia limba este

rezultatul unei convenții sociale, J. G. Fichte (1762 -

1814) pentru care limba este un produs al fanteziei), A.

Humboldt (1769 – 1859) – limba este un produs al

dezvoltării spiritului.

La capătul opus, concepția naturalistă susține că

există o unitate între limbă (cuvinte şi regulile de

1 Ferdinand de Saussure – Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 36, [52, 53].


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăfolosire) şi realitate (obiectele desemnate prin

cuvinte). Grecul Cratylos susținea astfel, că acela care

stăpâneşte cuvintele, stăpâneşte şi realitatea. Alți

filosofi care au susținut că există o legătură întrinsecă

între cuvinte şi obiectele pe care le desemnează au fost:

stoicii care credeau că există similitudini între

sunetele limbii şi cele ale naturii, G. Cardanus (1501 -

1576) care a susținut interesanta teză cum că lexicul ar

fi in legătură de dependență cu clima, G.W. Leibniz (1646

– 1716) conform căruia există o identitate relațională

între cuvinte şi obiecte, etc.

Această dispută nu s-a stins nici până în ziua de

astăzi. Se poate spune despre nume că sunt naturale, în

sensul că ele se formează pe măsură ce ființa umană intră

în contact cu anumite obiecte şi ajunge să le cunoască,

sau le creează prin progresul ştiințific. De asemenea,

rămâne un grad de convenționalism în cadrul desemnării

numelor pentru diferite obiecte sau lucruri.

În ceea ce priveşte limbajul natural există destul

de multe dificultăți datorită polisemiei anumitor

cuvinte. Ne-am referit la acest aspect anterior, atunci

când am discutat despre principiile logicii. De exemplu

cuvântul este are foarte multe nuanțe şi sensuri la care

se impune să fim atenți dacă dorim să gândim corect şi să

înțelegem adecvat ce ne comunică semenii noştri. De

exemplu: „Parisul este”, „Parisul este capitala Franței”,

„Parisul este un oraş”. În prima propoziție este semnifică

existența, în a doua identitatea, iar în a treia

apartenența la o clasă.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăÎn limbajul ştiințific deseori se folosesc termeni

ai limabjului natural, dar cu alte semnificații decât

cele curente, din acest motiv fiind necesare definiții şi

specificații clare pentru a evita confuziile şi erorile

de raționament (de exemplu, înțelesul noțiunilor de timp,

spațiu, sus sau jos diferă în teroria relativității de

sensul utilizat in fizica clasică).

Rene Descartes (1596 - 1650) a propus crearea unui

limbaj simbolic pe care l-a numit mathesis universalis, menit

să înlăture erorile şi confuziile din limbaj natural.

Aceeaşi idee a fost reluată de G. W. Leibniz (1646 –

1716) care însă l-a numit characteristica universalis. Aceste

limbaje ar fi avut menirea să constituie nişte modalități

de calcul în baza cărora să se poată stabili valoarea de

adevăr a raționamentelor ştiințifice. Ulterior, ideea a

fost reluată de George Boole (1815 - 1864) autorul

logicii simbolice, însă bazele limbajului formalizat au

fost puse de Gottlob Frege (1848 - 1925) care a utilizat

ca model aritmetica. Limbajul formalizat conceput de

Frege cuprinde următoarele tipuri de reguli:

1) reguli de desemnare (care normează efectuarea

normalizării);

2) reguli de adevăr (care stabilesc condițiile în

care propozițiile sunt adevărate);

3) reguli de formare (care stabilesc transformarea

propozițiilor în acest limbaj).

Una dintre problemele secolului trecut a fost

rezolvarea paradoxurilor logico- matematice, care au o

structură asemănătoare cu paradoxul mincinosului: „cel care


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăminte spune că minte”. Această persoană minte sau spune

adevărul? Din analiza paradoxului rezultă că dacă spune

că minte, nu minte şi invers. Bertrand Russell a încercat

să soluționeze acest paradox prin delimitarea nivelurilor

de limbaj. Paradoxul poate fi prevenit dacă nu se

identifică forțat cele două niveluri ale limbajului:

nivelul unui limbaj (limbajul obiect) şi nivelul la care

se enunță despre acel limbaj (metalimbajul).

Metalimbajul este sistemul de semne folosit pentru a

formula enunțuri asupra unui alt limbaj1. Delimitarea

dintre limbaj şi metalimbaj poate fi ilustrată prin

distincția dintre propozițiile unui limbaj şi propoziții

asupra unui limbaj. Dacă nu suntem conştienți de

diferența dintre aceste două niveluri şi nu o respectăm

în vorbire şi în gândire, riscăm să folosim propoziții

fără sens.

Relația dintre logică şi gramatică a fost

evidențiată de către Aristotel atunci când a diferențiat

forma logică a propozițiilor de forma lor gramaticală.

Gramatica şi logica se aseamănă prin aceea că ambele

cercetează forme ale limbajului făcând abstracție de

conținutul acestuia2, dar se deosebesc prin aceea că

logica se ocupă doar de corectitudinea logică a

argumentelor, iar gramatica de corectitudinea lingvistică

a expresiilor folosite. Astfel, există expresii care deşi

au sens din punct de vedere lingvistic, nu au sens din

punct de vedere logic:

1 Teodor Dima, p. 27.2 Gramatica se ocupă de regulile linvistice în baza cărora se formează propozițiile, iar logica se referă la regulile raționării.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică1. Pisica mănâncă șoareci.

2. Sicapi ănamcaî șoareci.

3. Pisică mănănc șoareci.

4. Stâlpul mănâncă șoareci.

Prima propoziție are şi sens lingvistic (spune ceva),

este corectă gramatical şi are şi sens logic, a doua nu

are nici sens gramatical, nici sens logic, a treia are

sens lingvistic, este incorectă gramatical şi are sens

logic. Cea de a patra are sens lingvistic, este corectă

gramatical dar logic nu are sens.

Limbajul îşi relevă importanța în logică prin prisma

funcțiilor pe care le îndeplineşte:

(1) funcția de fixare a cunoștințelor – acestea se exprimă

prin noțiuni şi propoziții şi nu pot exista în

afara limbajului;

(2) funcția constitutivă – limbajul este mediul în care

se formează cunoaşterea şi conştiința de sine;

(3) funcția comunicativă – prin limbaj se transmit

cunoştințele şi ideile între oameni;

(4) funcția de semnalizare – prin limbaj cel care

vorbeşte îşi transmite starea către cel care

ascultă, acest lucru făcând posibilă reacția

celui de al doilea;

(5) funcția expresivă – prin limbaj se transmite şi

starea celui care comunică;

(6) funcția argumentativă – cu ajutorul limbajului ne

întemeiem afirmațiile şi raționamentele. 1

O altă enumerare şi descriere a funcțiilor

limbajului a fost realizată de către Karl Buhler, conform1 Teodor Dima, p. 28.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăcăruia avem: funcția de reprezentare (a obiectului),

funcția de exprimare a stării obiectului şi funcția de

apel la celălalt, cel care ascultă. Într-o manieră mai

analitică putem vorbi tot de cinci funcții: funcția

semnificativă, funcția dialectică, funcția practică,

funcția afectivă şi funcția ludică. La acestea se adaugă

şi funcția catharhică.

(1) funcția de comunicare – adică prin intermediul limbii

folosim o serie de cuvinte prin care încercăm să suscităm

o serie de reacții şi de idei în mintea celui care

ascultă. Când este vorba despre a transmite informații

noi, este important să folosim noțiuni deja cunoscute

alături de cele pe care dorim să le introducem pentru a

ne asigura că suntem înțeleşi de către destinatarii

mesajului.

(2) funcția dialectică – este echivalentul funcției

argumentative, presupune un schimb de idei între

interlocutori în scopul descoperirii adevărului.

(3) funcția practică – cu ajutorul limbii acționăm asupra

celorlalți (de exemplu nu împingi pe cineva ci îi spui să

plece) sau coordonăm activități.

(4) funcția afectivă – cu ajutorul limbii le transmitem

celor din jur emoțiile şi stările noastre. În general,

emoțiile şi stările afective sunt trădae de limbajul

corporal, dar nu întotdeauna acesta este pe înțelesul

celorlalți.

(5) funcția ludică – este foarte utilă copiilor pentru care

cuvintele nu au la început niciun sens, pentru ca apoi,


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăsă le asocieze obiectelor prin repetiție, dar este

utilizată şi de adulți (cuvinte încrucişate, etc.).

(6) funcția catharhică – prin vorbire se elimină adesea

tensiuni şi emoții negative. Împărtăşirea gândurilor

noastre are efect purificator, liniştitor asupra

spiritului.

§ 3.2 Limbajul și logică juridică

Gândirea juridică nu se poate exprima altfel decât

prin limbaj şi, ca orice domeniu al ştiinței are un

limbaj propriu: limbajul juridic. Conform lui J. Grimm,

dreptul şi limbajul juridic s-au născut împreună, pentru

că o idee juridică nu poate fi exprimată corect decât

într-un limbaj de specialitate adecvat. Prin limbajele

specializate se evită polisemia. În mod obiectiv fiecare

termen juridic trebuie să aibă un singur sens, în aşa fel

încât să nu se creeze confuzii în procesul de aplicare a

legii. Dar în realitate lucrurile nu stau chiar aşa. De

la o ramură la alta a dreptului, termenii pot avea

sensuri diverse, fiind astfel susceptibili de

interpretări.

Limbajul juridic se caracterizează prin aceea că

este format din foarte multe reguli,maxime şi adagii care

provin din limba latină. Regulile sau maximele .juridice

sunt scurte definiții care conțin principii ce se aplică

în anumite tipuri de spețe. În genere, orice regulă

juridică are şi excepții, dar acestea, pentru a fi


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăcorecte, trebuie să provină din regulă şi să o confirme

(excepția confirmă regula – exceptio firmat regulam in casibus non

exceptis).

Argumentele sunt aforisme rezultate din experiență

şi tradiție. Ele ne ajută să soluționăm şi să clarificăm

situații atunci când legislația unui anumit domeniu este

obscură sau insuficientă. Majoritatea adagiilor au fost

formulată de jurisconsulții romani şi sunt folosite şi

azi în forma lor originară. Ele sunt învățate în latină

tocmai pentru a evita erorile şi modificările de sens

care se pot face prin traducere în diferitele limbi

moderne.

Exemple de maxime: error comunis facit jus, mala gramatica non

viciat chartam, accesorium seguitur principale, etc.

În analiza limbajului juridic, ca a oricărui alt

limbaj de specialitate, pentru a fi corect aplicat şi

înțeles trebuie să respecte anumite reguli de

interpretare: ab ratione legis (termenii folosiți să fie

interpretați în spiritul legii), a ratione legis stricta, ab

etymologia (utilizarea termenilor în sensul originar, în

cazul expresiilor juridice de o vechime mare care

cuprinde termeni care nu se mai regăsesc în limbajul

curent sau care şi-au modificat sensul inițial şi prin

traducere ar suferi o alterare), pro subjecta materiae

(termenii să fie interpretați în spiritul legii, chiar

dacă utilizarea lor s-ar preta şi la alte interpretări –

de pildă termenul parchet care în limbajul juridic se

referă la procuratură, iar în limbajul comun la un anumit

tip de podea). Limbajul juridic foloseşte termeni atât în


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăsens strict ştiințific cât şi în sensul din limbajul

comun. Din acest motiv un rol important îl deține şi

interpretarea gramaticală a normei juridice.

Limbajul juridic, la rândul său, se împarte în:

limbaj normativ şi limbaj judiciar. Limbajul normativ constă

din termenii utilizați pentru formularea textelor de

lege. Acest limbaj trebuie să conțină termeni cu sensuri

unice, să fie evitate polisemiile şi ambiguitățile care

se pot regăsi atât în extensiune (polisemiile) cât şi în

lipsa de claritate în precizarea sferei unei noțiuni,

neclarități care sunt de natură să introducă erori în

interpretarea şi aplicarea normei juridice. Stilul

acestui limbaj se impune a fi sobru şi de strictă

interpretare1. Prin norma juridică legiuitorul impune o

conduită de urmat şi transmite un mesaj, o motivație

socială pentru acțiunile pe care le impune sau pe care le

interzice. Astfel, legea se adresează în primul rând

rațiunii, dar nu exclude şi apeluri la latura afectivă a

ființei umane. Mai importantă decât maniera de exprimare

este însă comunicarea mesajului, faptul ca legea să fie

cunoscută de subiecții cărora le este adresată.

Limbajul judiciar este forma limbajului juridic care se

utilizează în activitatea judiciară, atât în materie

civilă (şi comercială şi de dreptul familiei, etc.) cât

şi penală de către judecător, avocat şi procuror.

Limbajul judiciar are trei componente:

1 Desigur există şi alte păreri conform cărora limbajul normativ trebuie să fie expresiv, retoric, de natură să impresioneze pe cei cărora li se adresează, nu sec sau uscat.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică propoziții şi raționamente descriptive

(descrierea amănunțită a situației de fapt

într-un rechizitoriu de trimitere în judecată

pentru săvârşirea unei înfracțiuni realizat de

procuror sau într-un proces verbal de

constatare a unei contravenții redactat de

organul competent, motivarea în fapt a unei

hotărâri judecătoreşti, etc.);

propoziții şi raționamente prescriptive (care

impun o anumită conduită subiectului căruia i

se adresează);

propoziții şi raționamente evaluative prin care

se evaluează un comportament pentru a se

stabili dacă faptele reținute constituie sau nu

contravenții, infracțiuni, fapte prevăzute de

legea penală, etc.

Unul dintre cele mai importante aspecte

ale activității judiciare constă din motivarea

concluziilor şi sancțiunilor aplicate de către

judecător (sau alt organ abilitat prin lege) şi

reținerea unei anumite încadrări juridice a faptelor

reținute. Pentru o bună aplicare a legii şi pentru

respectarea drepturilor persoanelor a căror conduită

este cercetată în vederea stabilirii unei sancțiuni

contravenționale, penale sau civile se impune

justificarea reținerii anumitor prevederi legale

(inclusiv prin invocarea principiilor generale ale

dreptului), dovada că cel care face încadrarea

juridică are o bună cunoaştere a situației de fapt


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăcare a fost constatată şi probată corespunzător şi

de ce nu, dovada unei temeinice cunoaşteri a normei

juridice aplicabile în speță. Astfel, se poate

concluziona că discursul explicativ justificativ

este specific aplicării dreptului şi menținerii sau

restabilirii ordinii ăn societate. Este evident că

acest discurs juridic trebuie să respecte toate

rigorile logicii.

.

TEMA 4



FORMELE LOGICE FUNDAMENTALE

§ 4 .1 Noțiunea

Cea mai simplă formă logică este noțiunea. Dacă

luăm de exemplu, noțiunea de om şi încercăm să vedem ce

sens are aceasta pentru noi, vom căuta acele proprietăți

definitorii sau determinante care ne ajută să identificăm

ființa numită om. Desigur că putem să scriem tot ce ne

trece prin minte sau ce ştim despre om (că este biped, că

este animal rațional, social, etc.) În anumite situații,

identificarea unei singure proprietăți este suficientă şi

atunci avem o noțiune sintetică, sau toată lista

determinărilor posibile şi atunci avem o noțiune analitică1.

Din punct de vedere etimologic, termenul provine din

latinescul notio, notionis – care înseamnă ştiință,

cunoaştere. Noțiunea este un ansamblu de determinări

gândite de care dispunem despre un obiect real (ex. om),

presupus real (extraterestru) sau imaginat (centaur,

inorog, etc.).2 Sau, o altă definiție „noțiunea este

forma logică fundamentală ce reflectă clase de obiecte şi

fenomene precum şi proprietățile generale ale acestora.”3

În logică, obiectul care poate fi desemnat printr-o

noțiune trebuie să aibă sens, să nu aibă contraziceri. De

exemplu, termenul de om se poate referi la ființă, la1 Gheorghe Enescu – Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997, p. 17.2 Ibidem.3 Petre Botezatu – Introducere în logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăcuvânt (este un substantiv) şi noțiune (generală). Dar nu

orice cuvânt desemnează o noțiune (de exemplu: ca, la,

şi, etc.) şi este important să reținem că numai noțiunea

poate fi definită.

Acelaşi cuvânt poate imbrăca mai multe sensuri –

omonimie – de exemplu broască (animal, broasca de la uşă).

Dacă sensurile sunt apropiate intre ele ne aflăm în

prezența polisemiei ( ex. pâmânt – planetă, sol, Planeta

Terra, etc.) Din acest motiv aproape orice termen sau

noțiune îşi poate schimba sensul în funcție de context.

De asemenea, trebuie avut în vedere şi contextul

istoric; astfel noțiunea de atom folosită în antichitate

este diferită de noțiunea de atom din ştiința actuală,

însă datorită identității denumirii, acestea două sunt

foarte uşor de confundat.

O altă situație particulară este sinonimia – două

sau mai multe cuvinte care exprimă aceeaşi noțiune

(zăpadă, omăt sau nea; normă, regulă sau lege., etc.).

Orice noțiune are o formă specifică de materializare

lingvistică – numele. Numele poate fi compus dintr-un

singur cuvânt (om) şi atunci spunem că este simplu sau

dintr-o expresie, şi se numeşte complex (de exemplu fulg

de nea, etc.)

Ceea ce numim termen este alcătuit din nume (forma

lingvistică) şi noțiune (forma logică).

Noțiunea este alcătuită din sferă (mulțimea

obiectelor) şi conţinut (mulțimea proprietăților comune

acelor obiecte).


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăSfera noţiunii este totalitatea obiectelor care cad

sub incidența termenului, adică a obiectelor la care

termenul poate fi aplicat1, de exemplu triunghi (include

toate figurile geometrice cu trei laturi), animal, etc.

Se mai numeşte şi extensiune sau denotație. Inițial se

considera că sfera unei noțiuni este compusă din

totalitatea obiectelor de acelaşi tip cunoscute. Dar deşi

este practică, definiția nu este completă (de multe ori

nu cunoaştem totalitatea speciilor. Mai corect este să

considerăm că sfera unei noțiuni este compusă din

totalitatea determinărilor cuprinse în acea noțiune.

Determinările (sau notele) pot fi definitorii şi

nedefinitorii, de exemplu, la noțiunea de pătrat – un

romb cu toate unghiurile egale, este o notă definitorie,

pe când romb sau patrulater nu sunt.

Prin conţinutul unei noţiuni înțelegem totalitatea

determinărilor cuprinse în noțiunea corespunzătoare.2

Dacă sfera unei noțiuni cuprinde sfera altei noțiuni

atunci spunem că ele se află în raport de generalitate

(sfera noțiunii de animal o cuprinde pe cea a noțiunii de

mamifer). Pe de altă parte, cu cât sfera unei noțiuni

este mai largă cu atât conținutul ei este mai sărac (din

conținutul noțiunii de animal lipsesc notele specifice

ale mamiferelor).

Sfera unei noțiuni poate fi: vidă (atunci când nu

are nici un element – pătrat rotund), singulară (cu un

singur element – Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei

1 Gheorghe Enescu – Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997, p. 26.2 Gheorghe Enescu – Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997, p. 27.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăromâneşti), cu mai mult de un element (finită – român,

francez sau infinită determinată – număr natural şi

infinită nedeterminată – corp, obiect).

Sfera noțiunii mai poate fi: precisă (dacă pentru

orice obiect putem decide dacă aparține sau nu sferei

respectivului termen – pătrat, tigru, etc.) sau imprecisă

atunci când nu putem decide dacă noțiunea aparține sau nu

sferei respective (de exemplu cireadă, tânăr, etc.).

Operațiile în raport cu noțiunile sunt:

I. de formare a noțiunilor

a. comparaţia – operația prin care, raportând două

sau mai multe obiecte unele la altele se

evidențiază proprietățile prin care se aseamănă

şi cele prin care se deosebesc (se realizează o

analiză a acestora). Nu toate obiectele pot fi

comparate (de exemplu Cezar cu un măr).

b. abstractizarea – operația prin care se separă

obiectele comune de cele care diferă (de exemplu:

la triunghiul echilateral luăm în considerare

faptul că laturile sunt egale, nu şi lungimea lor

efectivă).

c. generalizarea – operațiunea princare extindem o

proprietate de la o mulțime dată de obiecte la o

clasă a căror obiecte satisfac acea proprietate,

astfel încât, toate obiectele care au o anumită

proprietate fac parte din clasa respectivă.

d. clasificarea sau diviziunea– operația prin care

grupăm obiectele dintr-un univers de obiecte dat


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăîn clase după anumite criterii1 (de exemplu

clasificarea pisicilor în rase).

e. idealizarea – operația prin care formăm concepte

la limită, care nu este atinsă niciodată în

realitate (de exemplu absolut, perfect – corp

perfect elastic, etc.). Obiectul astfel obținut

se numeşte obiect ideal. Idealizarea poate fi

explicită sau implicită („un corp în repaos” este

o idealizare, în realitate, nu există un corp

care să fie în repaos absolut).

Operațiile formale cu noțiuni sunt următoarele:

a. determinarea –operația de trecere de la o

noțiune generală la una mai puțin generală

prin introucerea unei note specifice (de

exemplu de la patrulater la pătrat).

b. generalizarea formală – operația prin care

se trece de la o noțiune la alta prin

eliminarea notelor specifice, operația

inversă determinării.

c. diviziunea formală sau clasificarea–

operația prin care se trece de la o noțiune

dată la n noțiuni coordonate în funcție de

un criteriu dat2. Diviziunea poate fi

dihotomică (ex. numerele naturale se împart

în pare şi impare), trihotomică sau

politomică, în funcție de numărul de

subclase formate.

1 Gheorghe Enescu – Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997, p. 29.2 Gheorghe Enescu – Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997, p. 31.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăÎmpreună, numele şi noțiunea, formează un ansamblu,

numit termen.

Clasificarea termenilor:

I. termeni

cognitivi (a căror extensiune este dată şi

trebuie doar identificați în realitate, de

exemplu pisică, tigru, etc.)

pragmatici (a căror extensiune este

stabilită prin convenție socială, de exemplu

infractor).

II. termeni

închişi (a căror semnificație este bine

determinată – om, pătrat)

deschişi ( nu exprimă o semnificație bine

determinată, ea se determină din context –

acela, ieri, etc.)

III. termeni

relativi la obiecte extralingvistice (se

vorbeşte despre lucruri, obiecte – om)

relativi la obiecte lingvistice (despre

cuvinte, expresii - roşu este adjectiv).

IV. termeni

reflexivi (termenii înşişi fac parte din

propria lor semnificație – cuvânt,

substantiv, etc.)

ireflexivi (nu se autoraportează – om,

vultur, etc.)

V. termeni


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică precişi (care au o sferă bine determinată

– avocat, etc.)

imprecişi (sfera nu este precis

determinată – tânăr, etc.).

VI. termeni

concreți (care exprimă indivizi

fizici sau genuri de astfel de

indivizi: urs, Nicolae Iorga, alb,

neted, lucios)

abstracți (care exprimă lucruri

neperceptibile prin simțuri: omenie,

bunătate, etc.)

VII. termeni

singulari (Liviu Rebreanu, Charles

Montesquieu, etc.)

generali (au ca extensiune o clasă cu mai

mult de un individ: om, infractor, etc.)

categoriali (nu determină clase: spațiu,

timp, etc.)

VIII.termeni

distributivi (care pot fi aplicabile

la fiecare element al unei clase:

animal)

colectivi (care nu pot fi aplicabile

fiecărui element component al clasei:

bibliotecă nu este aplicabil pentru

cărți, rafturi, dulapuri, etc.)


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică plurali (care denotă o pluralitate de

obiecte şi nu sunt distributive: acei

tineri fruntaşi, etc.)

IX. termeni

absoluți (care au un sens de sine

stătător: ziarist, avocat)

relativi (au sens în raport cu

altele: bun-rău, frumos-urât, etc.)

X. termeni sau noțiuni

vide (cel mai mare număr natural,

pătrat rotund, etc.)

nevide ( om, număr, etc.)

ideale (punct, dreaptă, etc.).

XI. termeni

pozitivi (exprimă entități determinate

prin însuşiri ce le aparțin: om)

negativi (exprimă entități determinate

prin însuşiri ce nu le aparțin: non-

om).

XII. termeni

simpli (care constă dintr-un singur

cuvânt: căine)

compuşi (formate din mai multe cuvinte).

XII. termeni

logici (aparțin ştiinței logice: adevărat,

fals, etc.)

extralogici (nu aparțin limbajului

logicii: om).


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăDefinirea noțiunilor este cel mai important proces logic

ce precede raționamentul şi este condiția indispensabilă

a raționamentului corect.1 Scopul oricărei definiții este

de a releva acele caracteristici ale unui obiect care îl

deosebesc de toate celelalte obiecte.

Structura standard a definiției: A=dfBC, adică A

este echivalent prin definiție cu BC, unde A este

definiendum-ul sau termenul care trebuie definit iar BC

definitorul, definiens. B este genul proxim (cel mai

apropiat gen cunoscut), iar C este diferența specifică

(şi cuprinde caracteristicile care disting definitul în

cadrul genului proxim).

Pătratul= df. Rombul cu toate unghiurile egale.

Pătratul = df. Dreptunghi cu toate laturile egale.

În exemplele de mai sus, genurile proxime sunt

rombul şi dreptunghiul. Una şi aceeaşi noțiune poate avea

mai multe definiții corecte.

Reguli pentru o bună definire:

1. Regula adecvării – definiția trebuie să convină numai

entității definite, sfera definitorului trebuie să

coincidă cu sfera definitului2. Altfel, definiția este

prea largă sau prea îngustă în raport cu definitul, sau,

se intersectează. De exemplu dacă spunem că infracțiunea

este o faptă condamnabilă social, definiția este prea

largă deoarece există şi alte fapte condamnabile care nu

constituie infracțiuni.

1 Gheorghe Enescu – Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997, p. 57.2Gheorghe Enescu – Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997, p. 65.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică2. Regula ireflexivității – nu trebuie definit un termen

prin el însuşi (de exemplu: turismul este o activitate

turistică).

3. Regula asimetriei – dacă un termen A este definit

printr-un termen B, atunci B nu trebuie să-l cuprindă în

definiția sa pe A, pentru că ne –am afla în prezența unui

cerc vicios.

4. Regula clarității și univocității – definiția nu trebuie să

cuprindă termeni metaforici sau vagi. De pildă celebra

expresie a lui Blaise Pascal omul este o trestie gânditoare, nu

este o definiție.

5. Regula formei afirmative- o definiție satisfăcătoare

trebuie să ne arate ce este un lucru, nu ce nu este el.

Foarte rar o definiție corectă este negativă, de pildă

definiția noțiunii de burlac= df. bărbat necăsătorit.

6. Regula eliminabilității- definitul trebuie să poată fi

înlocuit de definitor în orice context.

§ 4 .2 Propoziția

Cu ajutorul noțiunilor formulăm judecăți sau

propoziții. În funcție de intenția urmărită de

pronunțarea lor, propozițiile se împart în: cognitive,

pragmatice şi axiologice.

Propozițiile cognitive urmăresc să transmită o informație

cu valoare logică (adevărată, falsă, probabilă, posibilă,

absurdă, etc.) Ele îmbracă forma unor afirmații (Socrate

este om) sau negații (Nu există viață în altă galaxie –

posibilă).


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăPropozițilei pragmatice se referă la o acțiune a celui

care o formulează şi se împart în: deontice (de obligație

- Trebuie să procedezi corect, de permisie – Ai voie să

culegi flori, de interdicție – Este interzis să calci

iarba), imperative (transmit un îndemn – Intră!) şi

interogative (care cer un răspuns: de unde vii?)

Propozițiile axiologice sunt cele prin care se fac

aprecieri (Vremea este plăcută).

Propozițiile cognitive fac obiectul logicii şi au

rolul de a transmite informații, cunoaştere. Prin

intermediul lor se formează raționamentele noastre. Orice

propoziție cognitivă exprimă o relație (are o structură),

are o calitate (afirmativă sau negativă), are o

extensiune (se aplică la un element, la unele elemente

sau la toate elementele dintr-o clasă), este determinată

modal (asertorică sau modală), este simplă sau complexă.1

Propoziția cognitivă îmbracă forma unei negații sau

afirmații, astfel încât oricărei propoziții afirmative îi

corespunde una negativă şi invers ( Omul este bun – Omul

nu este bun).

Din punctul de vedere al cantității, propozițiile

cognitive pot fi: singulare (Aristotel este filosof),

particulare (Unele zile sunt frumoase) şi universale

(Toți oamenii sunt muritori).

Propoziția cea mai simplă este de tipul S este

P, unde S este subiectul şi P este predicatul. La

această formă pot fi aduse toate propozițiile

cognitive, indiferent de modul în care sunt1 Gheorghe Enescu – Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997, p. 79.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăformulate (Toate păsările au aripi – Toate păsările

sunt înnaripate).

S este o noțiune singulară sau generală. P este

un termen general, obiectual şi distributiv în

raport cu subiectul.1 Nu este obligatoriu ca S şi P

să fie noțiuni simple, pot fi complexe (omul tânăr,

etc.).Distribuirea termenilor în propozițiile categorice

este o chestiune care se raportează la sfera acestora. Un

termen este distribuit dacă apare în totalitatea sferei

sale şi nedistribuit dacă apare doar într-o parte a

sferei sale. În funcție de acest aspect avem:

1) Propozițiile universal afirmative

Toți S sunt P.

SaP.

De exemplu,

Toți oamenii sunt muritori.

2) Propozițiile particular afirmative

Unii S sunt P.

SiP

De exemplu

Unii oameni sunt buni.

3) Propozițiile universale negative.

Niciun S nu este P.

SeP.

De exemplu,

Niciun leu nu este ierbivor.

1 Gheorghe Enescu – Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997, p. 81.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică4) Propozițiile particulare negative

Unii S nu sunt P.

SoP.

De exemplu,

Unii elevi nu sunt silitori.

Propozițiile de forma „x are proprietatea P” (omul

este bun) se numesc propoziții de intensiune.

Propozițiile de forma „x aparține lui K” sunt

propoziții de extensiune (clasa mamiferelor aparține

clasei vertebratelor).

Propozițiile de forma „x se află în relație cu

y” sunt propoziții de relație. Propozițiile de

modalitate sunt cele care cuprind formula: posibil,

imposibil, necesar, etc. Propozițiile alcătuite din

mai multe propoziții simple se numesc compuse. Cele

mai importante propoziții compuse sunt: negative

(non-p), disjunctive (p sau q), conjunctive (p şi

q), ipotetice (dacă p atunci q).

§ 4 .3 Raționamentul

Raționamentul este format din propoziții logice şi

reprezintă forma logică cea mai complexă, prin

intermediul căruia o propoziție numită concluzie este

derivată din una sau mai multe propoziții numite premise.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăDeşi cunosc o diversitate foarte mare, clasificarea

clasică le grupează în două mari clase:

I. inferențe inductive – in care procesul gândirii

se deplasează de la particular la general

II. inferențe deductive – în cadrul cărora demersul

gândirii se realizează de la general la

particular.

De exemplu

Toate mamiferele sunt vertebrate.

Felinele sunt mamifere.

Felinele sunt vertebrate.

De esența raționamentului este demersul de la ceea

ce cunoaştem către obținerea de cunoştințe noi. Pentru a

ne afla în prezența unei concluzii corecte, raționamentul

trebuie să fie corect iar premisele sale să fie

adevărate.

Raționamentul juridic apare mai ales în materia

prezumțiilor, acolo unde judecătorul poate să tragă

concluzii cu privire la un fapt necunoscut pornind de la

unul cunoscut (de exemplu prezumția că soțul mamei este

tatăl copilului născut în căsătorie).

Acestea sunt precizările pe care le facem în acest

moment cu privire la raționamente, urmând a reveni pe

larg la acest subiect într-o prelegere ulterioară.

Exerciţii

1. Dați exemple de cuvinte omonime.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică2. Dați exemple de cuvinte sinonime.

3. Determinați semnificațiile cuvântului experiență

în propozițiile: Mihai are multă experiență, Experiența nu a

confirmat ipoteza și Experiența Mariei este tristă.

4. Dați exemple de cuvinte care nu exprimă noțiuni.

5. Care sunt sensurile noțiunii de șiret în următorul

raționament:

Șiretul este de mătase.

Vulpoiul este şiret.

Vulpoiul este de mătase.

6. Dați exemple de noțiuni comparabile şi

incomparabile.

7. Abstractizați determinările următoarelor clase:

fotbalist, hocheist, handbalist.

8. Analizați corectitudinea următoarelor definiții:

a) Sportul este activitatea sportivului.

b) Crocodilul este un animal acvatic.

c) Virtutea este un viciu deghizat.

d) Inculpatul este o persoană acuzată de săvârşirea

unei infracțiuni.

e) Omul este un biped fără pene.

9. Dați exemplu de trei inferențe inductive.

10. Dați exemplu de trei inferențe deductive.

TEMA 5



LOGICA JURIDCĂ. NOŢIUNE ȘI PARTICULARITĂŢI

Dacă logica este ştiința gândirii corecte, atunci

putem afirma, fără teama de a greşi, că logica juridică

se ocupă de acele noțiuni, principii şi reguli ale

logicii care sunt utilizate în practica judiciară cu

respectarea exigențelor impuse de aceasta din urmă.

Cunoştințele de logică nu sunt suficiente pentru

soluționarea unui litigiu sau a unei spețe, dar fără o

gândire profund logică nu este posibilă corectitudinea

juridică. Un bun jurist trebuie în primul rând să

cunoască legile şi mecanismele de aplicare şi

interpretare a acestora, să cunoască faptele sociale care

se impun a fi încadrate juridic şi să stăpânească

noțiunile şi regulile logicii. Numai astfel poate avea

succes în activitatea sa.

Logica juridică este un instrument util de explicare

şi aplicare a conceptelor juridice. Legea are caracter

rațional, elaborarea legilor se face conform regulilor

gândirii corecte, etc. Aplicarea logicii în drept trebuie

să aibă ca rezultat respectarea principiului echității şi

să urmărească scopul fundamental al dreptului:

înfăptuirea justiției.

În momentul elaborării normei juridice, legiuitorul

creează şi adevărul juridic, deoarece legea respectivă

este ulterior aplicată unei categorii de fapte sociale şi

reglează raporturi dintre indivizi.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăIon Dobrinescu defineşte logica juridică astfel: „o

disciplină de graniţă, al cărei obiect este stabilirea şi

ordonarea condiţiilor raţionamentului logic corect,

perfecţionarea sistemului juridic din comunitate, precum

şi tipurile şi regulile prin care se distinge adevărul de

fals în activitate de elaborare şi aplicare a dreptului

şi, în general, în orice situaţie în care se urmăreşte

convingerea despre un lucru drept.”1

Principiile juridice nu trebuie confundate cu

principiile logice. În drept, principiile sunt opera

doctrinei, fiind formulate în perioade mari de timp şi

confirmate de comunitate pentru a sta la baza justiției.

În principii sunt cuprinse trăsăturile cele mai generale

ale diverselor sisteme de drept. La baza principiilor

stau etica şi respectul pentru demnitatea umană. De

asemenea, principiile reflectă cele mai importante valori

ale unei societăți .

Un aspect important al principiilor juridice este

acela că sunt absolut necesare pentru construirea unor

sisteme de drept de prestigiu, respectate de comunitate.

Dintre principiile juridice de bază amintim:

a) principiul supremației legilor – conform căruia

toate persoanele sunt obligate să

respecte legislația în vigoare,

indiferent de poziția socială şi de

calitatea pe care o dețin. Într- o

societate corectă nimeni nu poate face

abuz de drept sauinvoca exonerarea de

1 Ion Dobrinescu – Introducere în logica juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 19.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricărăspundere juridică2 prevalându-se de

condiția sa socială.

b) principiul corelației drept-obligație – orice

construcție juridică în care lipseşte

polaritatea drept-obligație este

nerealistă din punct de vedere juridic

şi social. Din punct de vedere juridic

nimeni nu are numai drepturi sau numai

obligații, dar toată lumea are

permisiuni sau facultăți. Chiar dacă noi

ne preocupăm mai ales de multitudinea

drepturilor noastre, exercitarea lor

implică asumarea de obligații

corelative.

c) drepturile fundamentale ale omului – fără ele,

ordinea socială civilizată este de

neconceput. Ele trebuie reglementate

juridic în orice comunitate, atât

națională cât şi internațională şi de

asemenea, protejate atunci când sunt

încălcate.

Logica se deosebeşte de alte ramuri înrudite ale

ştiințelor:

1. psihologie care are drept obiect de studiu

fenomenele psihice, unul dintre acestea fiind

gândirea, dar nu neapărat sub aspectul

corectitudinii ei ci, din perspectiva subiectului

care gândeşte şi simte. Gândirea este studiată ca



LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăun proces psihic complex atât în valențele sale

normale cât şi în cele patologice. Pe logician îl

interesează doar gândirea corectă.

2. gnoseologie care reprezintă teoria cunoaşterii,

modul în care este posibilă cunoaşterea umană,

raportarea făcându-se la obiectul cunoaşterii nu

la corectitudinea raționamentelor (care este

implicită);

3. hermeneutică sau teoria interpretării care se

referă şi la domeniul spiritual şi la cel

artistic;

4. retorică care este arta discursului, arta de a vorbi

frumos, de a fi convingător, nu neapărat de a

spune sau afla adevărul;

5. teologie a preluat sistemul logic de argumentare

şi, prin opera luiToma D´Aquino (celebra lucrare

Summa Theologica) a devenit din inamic al credinței,

aliat cu ajutorul ei demonstrându-se existența

lui Dumnezeu.

Logica juridică a apărut din necesitatea legiuitorului

şi a celui care aplică legea, din motive mai ales

pragmatice.

§ 5 .1 Normele juridice și sociale și ordinea juridică în societate

Având în vedere faptul că, din punct de vedere

etimologic, prin nomos se înțelege ordine, putem trage

concluzia că normele au rolul de a crea ordinea inLOGICĂ JURIDICĂ 60

LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăsocietatea umană. Nicio comunitate unamă nu poate exista

fără un set minim de reguli de conduită impus de

organizarea vieții sociale pe baze raționale, societatea

având o existență independentă de a indivizilor care o

formează. Ordinea socială vizează o serie de aspecte şi

anume: ținerea sub control a agresivității indivizilor,

asigurarea coordonatelor activităților sociale,

continuitatea vieții sociale, predictibilitatea conduitei

şi acțiunilor umane. Toate aceste scopuri, ordinea în

societate şi un echilibru măcar relativ al acesteia, se

realizează prin conceperea şi aplicarea normelor sociale.

Acestea creează drepturi şi obligații care materializează

diferite relații, interese, scopuri şi idealuri sociale,

stimulându-le pe cele pozitive şi descurajându-le pe

celelalte.

Într-o primă accepțiune, norma este o regulă

standard, definită de aşteptările reciproce ale mai

multor oameni cu privire la un comportament considerat

acceptabil din punct de vedere social, şi care orientează

conduita obişnuită.1 Sau, norma este o lege sau un

principiu care trebuie să dirijeze sau să ghideze o

conduită, tinzând să desemneze ceea ce este normal, adică

în conformitate cu majoritatea cazurilor, sau îi prescrie

ce trebuie făcut.2 Și, o ultimă definiție: o regulă de

activitate, comportare, gândire sau creație, fixată prin

lege (principiu) sau prin uz a cărei activitate este

asigurată de drept, tradiție, opinia publică, indicație

1 G. A. Theodorson – A Modern Dictionary of Sociology, Crowell, New York, 1969, p.276 -277.2 A. Birou – Vocabulaire practique de sciences sociales, Paris, 1966, p.186 -187.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăsau prescripție cu privire la modul de realizare a

valorilor.1

Multitudinea şi diversitatea normelor creează

ordinea socială în temeiul căreia apare reglementată aşa

numita ordine normativă a unei societăți. Diversitatea

acțiunilor umane şi a relațiilor dintre oameni implică o

mare varietate de norme.

În drept, orice normă cuprinde reguli care îl obligă

pe subiectul ei (pe individ) să o respecte sub sancțiunea

de a suferi anumite consecințe. „Regulile de drept pot fi

definite ca prescripții dotate cu sancțiuni privind

ocrotirea valorilor juridice fundamentale, recunoscute

într-o comunitate, astfel încât indivizii din acea

comunitate să se bucure de drepturi şi obligații

corelative şi pentru clase distincte de participanți la

viața relațională, în cadrul conduitelor dinainte

evaluate.”2

Categorii de norme:

a) după domeniul de activitate există:

profesionale, tehnice, politice, economice,

ştiințifice, etc.;

b) după valorile încorporate: etice, juridice,

estetice, politice, religioase;

c) în funcție de gradul lor de generalitate:

generale (comune membrilor întregii

societăți) şi particulare (specifice unor

grupuri sociale distincte);

1 Dicționar de Filosofie, Bucureşti, Ed. Politică, 1978, p.500.2 Ion Dobrinescu – Introducere în logica juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 124.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăd) în funcție de conținut: prescriptive (care

indică ce trebuie făcut) şi prospective (care

interzic un anumit comportament);

e) din punctul de vedere al valabilității şi

funcționalității: ideale (prescriu conduite

cu caracter excepțional identificate ca cele

mai de seamă valori şi idealuri ale

umanității) şi reale (funcționând efectiv ca

determinante ale comportamentului);

f) după modul de manifestare: explicite sau

implicite (tacite), intime sau colective,

formale sau informale, legitime sau ilicite;

g) după sancțiunile cu care se asociază: sociale

(în sens larg) sau juridice, difuze sau

globale, spontane sau organizate;

h) după gradul de independență şi libertatea de

alegere acordată subiectului acțiunii: cu

caracter conservator (tradițional) sau

liberal, etc.

O altă clasificare a normelor sociale nonjuridice

dată de autorul Jean Dabin constă din: reguli morale,

reguli de conviețuire socială proprii unui grup (de bună

creştere sau comportament civilizat) sau a unui anumit

mediu (profesional, sportiv, monden); reguli de

deontologie profesională (ce țin mai mult de uzajul

profesiei decât de etica exercitări ei); reguli propriu-

zis tehnice în exercitarea unei profesii (de exemplu,

modul de conducere al unui autoturism).


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăDoctrina juridică română distinge între următoarele

tipuri de norme sociale: norme etice, norme

obişnuielnice, norme tehnice, norme politice, norme

religioase, norme juridice.

Normele sociale, in ansamblul lor, reprezintă

elemente principale de raționalizare şi normalizare a

conduitelor, contribuind la stabilitatea şi continuitatea

vieții sociale, la stimularea participării indivizilor la

existență colectivă şi la predictibilitatea acțiunilor

umane în conformitate cu schemele şi modelele dominante,

valorizate pozitiv în societatea respectivă.1 Cu ajutorul

normelor, indivizii din societate se pot comporta normal.

Din punct de vedere statistic, normalul înseamnă ceea ce

este uzual sau obişnuit.

Chiar dacă normele indică ce trebuie să facă sau să

nu facă cineva, cum anume trebuie să se comporte sau să

gândeacă, există totuşi situații in care persoanele se

pot abate de la cerințele acestora sau îşi pot elabora

propriile norme care le contrazic pe cele sociale. Nu

toate normele vin insoțite de mijloace suficient de

coercitive pentru a asigura respectarea lor. Unele

grupuri din cadrul societății îşi pot forma propriile lor

norme care sunt in contradicție cu normele general

acceptate.

Un alt aspect ca apare o dată cu trecerea timpului

constă din aceea că normele care inițial conțineau

prescripții extrem de coercitive, în timp au devenit mult

mai permisive, ajungându-se până la lipsa oricărei

1 Ion Craiovan – Filosofia dreptului sau dreptul ca filosofie, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 33.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăsancțiuni (în acest sens, un exemplu ilustrativ sunt

normele religioase) – caracterul relativ al normei. Alte

norme se respectă fără ca individul să fie conştient de

geneza lor, ci le-a preluat pur şi simplu de la ceilalți

membri ai societății: codul bunelor maniere, respectul

față de vârstnici, etc.

Normele juridice constituie o categorie aparte de

norme care „protejează cele mai importante valori

(relații) sociale, prin instituirea unui sistem corelativ

de drepturi şi obligații între indivizi, grupuri,

instituții şi organizații sociale.”1 Ceea ce distinge

norme juridică de celelalte categorii de norme este

utilizarea forței de coerciție a statului atunci când

aceasta nu este respectată. Alte deosebiri se referă la

sistematizarea mai riguroasă a normei juridice (forma şi

structura), la autoritatea legislativă care formulează

legea şi la instituțiile specializate care o aplică sau

care asigură respectarea acesteia (justiție, poliție,

penitenciar).

În ceea ce priveşte efectivitatea, normele juridice

acționează la nivelul întregii societăți, ceea ce le

conferă, la prima vedere, un grad mai mare de eficacitate

şi eficiență, comparativ cu celelalte.

De asemenea, normele juridice au independență față

de valorile sociale, deoarece ele se formulează şi se

aplică independent de acestea. Normele juridice au un

caracter global deoarece depăşesc şi coordonează

parțialitatea şi sectorizarea relațiilor sociale din

1 M. Voinea – Sociologie juridică, Editura Universității româno americane, Bucureşti, 1993, p. 98.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăsocietate, de a reglementa diverse tipuri de relații

sociale precum relațiile econmice, politice, morale,

culturale, etc.

Jenkins a elaborat teoria ordinii juridice prin

utilizarea a patru categorii: mulțime (pluralitate de

entități distincte), unitate (grupurile), proces (fluxul

în care sunt implicate entitățile) şi model (standard,

etalon, tipar).

Mulțimea desemnează existența pluralității de

entitați distincte individuale, relevându-se cu ajutorul

acesteia faptul că societatea este constituită dintr-o

pluralitate de indivizi, fiecare urmărindu-şi propriile

scopuri. Dreptul pozitiv facilitează atingerea acestor

scopuri individuale şi reglementează relațiile reciproce

Categoria de unitate se referă la faptul că

singularitățile sunt elemente indepenente, ele fiind

subordonate sistemului care reprezintă unitatea lor.

Oamenii sunt apartenenți la un grup care reprezintă un

sistem pentru membrii săi şi, în acelaşi timp, un

subsistem al sistemului social, societate care reprezintă

pentru multitudinea grupurilor, unitatea. Norma juridică

îi constrânge pe oameni să se comporte in aşa fel incât

să se asigure coerența societății.

Următoarea categorie, aceea de model, aplicată

dreputlui pozitiv relevă trăsăturile acestuia de a fi un

sistem de norme ce defineşte direcții de comportament,

stabileşte drepturi şi indatoriri, de a indica ceea ce

este dezirabil în relațiile umane şi comportamentele

umane din punctul de vedere al juridicității. Prin


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăaceastă categorie se distinge între ordinea ideală şi

ordinea reală care există într-o societate la un moment

dat.

Categoria de proces se referă la existența în

devenire, realitatea în schimbare şi fluiditate. Ordinea

juridică trebuie să exprime mecanismul real, să se

adecveze de la o perioadă la alta, la factorii care o

configurează pentru a-şi atinge scopul.

Fiecare din cele patru categorii a dat naştere unei

teorii unilaterale, după cum urmează: mulțimea pentru

utilitarism şi pozitivismul juridic; unitatea pentru

teoria imperativă a dreptului; modelul pentru formalismul

juridic şi conceptualismul legal, procesul pentru

realismul juridic.

Validitatea normei juridice se referă la

recunoaşterea indeplinirii unor condiții de fond şi

formă, existența unui act juridic şi conformitatea sa cu

o normă legală, etc. Pentru logicianul G. H. von Wright

există două sensuri ale conceptului de validitate: acela

de a exista (emiterea normei care nu este nici abrogată,

nici căzută în desuetudine) şi legalitatea emiterii

normei. Dacă actul normativ de emitere a unei anumite

norme nu este în sine conținutul unei norme de ordin

superior, atunci agentul care efectuează acest act,

acționează ca autoritate supremă a normei în cauză.

Soluționarea problemei validității normei constă în

sesizarea lanțului de subordonare între norme, orice

verigă inferioară din lanț este validă sau nevalidă,

raportată la o normă de grad imediat superior, sau nu va


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăfi nici validă, nici nevalidă, adică va fi suverană.

Toate normele care sunt verigi în cel puțin un lanț care

provine din normele suverane emise de una şi aceeaşi

autoritate aparțin uneia şi aceleiaşi ierarhii din

sistemul normativ. De aici rezultă validitatea absolută a

normei juridice; faptul că o normă juridică este absolut

validă înseamnă pur şi simplu că ea poate fi trasată

dintr-o normă suverană.

Într-un stat de drept toate normele juridice trebuie

să respecte principiul supremației constituției, adică să

respecte prevederile acesteia.

În ceea ce priveşte morala, aceasta are ca obiect

aprecierea faptelor interne de conştiință, pe când

dreptul are ca obiect aprecierea faptelor externe ale

persoanelor, în raporturile lor cu alte persoane. Morala

este nsă prea subiectivă, fluctuantă şi lipsită de

coerciție pentru a organiza toate relațiile din

societate. Însă atât normele morale cât şi cele juridice

au la bază relațiile dintre individ şi colectivitate,

ideea de libertate, descrierea unui model dezirabil de

comportament, implică aprecieri raționale, sunt

violabile.

Dreptul este de multe ori conceput ca un minim de

morală, iar alte ori despre morală se spune că este

însuşi fundamentul dreptului. Unii autori, ca Mircea

Djuvara, consideră că dreptul este punerea în mişcare a

moralității în aşa fel încât fiecare personalitate să-şi

poată desfăşura activitatea în condițiile cele mai

prielnice in societate, fără să încalce libertatea


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăcelorlalți. Legea trebuie să fie morală. Forța dreptului

vine din moralitatea pe care o promovează şi o susține,

în toate ramurile sale.

Există totuşi şi diferențe intre drept şi morală.

Normele morale diferă de la un grup la altul în cadrul

unei societăți, nu există norme morale absolute în etape

diferite sau chiar în aceeaşi epocă. Dreptul, în schimb,

trebuie să fie unitar, să asigure o ordine juridică

unitară în societate.

Teritoriul moralei este mai larg şi mai profund

decât sfera de reglementare a normei juridice. Nu toate

normele juridice sunt susceptibile de semnificație morală

(normele tehnice, normele de procedură, etc).

În concluzie, legile pot fi lipsite de eficacitate

dacă nu respectă un minim de morală. În societate trebuie

să fie promovate valorile morale comune. Dreptul pare

insă deseori mai sever decât morala comună de exemplu

dreptul la compensare pentru concubină este bun pentru

aceasta dar lezează valorile morale ale familiei).

In concepția lui G.H. von Wright norma este compusă

din următoarele elemente:

1) caracterul unei norme care diferă după cum

norma prevede că ceva trebuie, poate sau nu

poate să fie făcut (norme imperative,

onerative şi permisive);

2) conținutul normei este lucru prescris (ceea

ce trebuie, poate sau este interzis să fie

făcut);


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică3) condiția de aplicare a normei trebuie

îndeplinită pentru a exista o posibilitate

de realizare a conținutului ei;

4) autoritatea normei este, în domeniul juridic

legiuitorul, cel care emite norma.

5) subiectul normei este persoana căreia i se

adresează norma (care trebuie, poate sau nu

poate să aibă o anumită conduită);

6) ocazia este dimensiunea spațio-temporală de

aplicare a normei. Norma poate fi

particulară sau generală din punctul de

vedere al ocaziei, după cum este prevăzută

pentru un număr finit de situații sau pentru

toate situațiile.

Elementele constitutive ale normei juridice sunt:

a) ipoteza este partea din norma juridică care arată

circumstanțele în care urmează să se aplice norma de

conduită şi cuprinde acele condiții, circumstanțe,

calități sau orice alte date necesare pentru ca ceea ce

se dispune prin norme să aibă justificare.1 De exemplu,

pentru a putea încheia o căsătorie valbilă, cele două

persoane, bărbatul şi femeia trebuie să îndeplinească

anumite condiții prevăzute actualmente de Codul civil.

b) dispoziția (comandamentul) este arată conduita de

urmat în anumite împrejurări date şi este exprimată prin

următoarele formule: este obligatoriu, este permis, este



LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăinterzis, este facultativ. Practic orice dispoziție

legală reprezintă o aspirație către binele social şi

realizarea ordinii în societate. Dispoziția determinată

este aceea în care legea impune categoric o anumită

conduită. Dispoziția relativ determinată când conduita

este lăsată la aprecierea celui care aplică legea (de

pildă infracțiunea de omor art. 188 din Codul penal

„uciderea unei persoane se pedepseşte cu închisoarea de

la 10 la 20 de ani).

c) sancțiunea este acea parte a normei juridice care

precizează urmările încălcării normei juridice şi este

absolut necesară pentru respectarea ei de către indivizi,

pentru conformarea față de dispoziția normei. Unele norme

nu cuprind sancțiuni exprese, iar altele, care sunt de

recomandare (sau de constatare) nu au sancțiuni. După

gradul de determinare, sancțiunile sunt: absolut

determinate (care nu pot fi mărite sau micşorate de

organul care aplică legea), relativ determinate (prevăd

anumite limite între minim şi maxim), alternative

(organul care aplică legea poate alege din mai multe

sancțiuni alternative) şi cumulative (se pot aplica mai

multe tipuri de sancțiuni împreună pentru aceeaşi faptă

antisocială).

Caracteristicile normei juridice sunt:

1. norma juridică are caracter general – are în vedere toate

cazurile de acelaşi gen, se aplică ori de câte ori ne

aflăm în situația descrisă de ipoteză.

2. norma juridică prescrie o conduită tipică – se referă la

aspectele semnificative ale relațiilor sociale.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică3. norma juridică are caracter impersonal – nu se adresează

unei persoane anume, ea vizează pe toate persoanele ce se

află în situația determinată, indiferent de poziție

socială, etc.

4. norma juridică este emisă sau sancționată de stat – o regulă

de conduită, pentru a deveni normă juridică trebuie să

fie emisă în condițiile legii.

5. norma juridică are caracter obligatoriu – care se referă la

toate normele juridice şi nu rezultă din frecvența

aplicării normei (unele norme se aplică zilnic, iar

altele foarte rar sau niciodată).

§ 5 .2 Sistemul logic al dreptului

Totalitatea normelor juridice formează sistemul

dreptului care este organizat în ramuri şi instituții

juridice. Dat fiind faptul că trebuie să se adapteze

permanent realităților sociale, dreptul este un sistem

dechis şi dinamic. Noile legi care apar pe măsură ce

realitățile sociale se modifică, trebuie incluse în

sistem şi să respecte principiile fundamentale ale

acestora. Pentru a putea fi aplicată legea sistemul de

drept trebuie să evite contradicțiile, ambiguitățile şi

suprapunerile de reglementări. Oricare din aceste

situații fac imposibilă aplicare corectă a legii şi

înfăptuirea justiției.

Dreptul este un sistem ierarhizat de norme: pe

treapta cea mai înaltă a dreptului intern se regăseşte

Constituția cu normele ei şi apoi celelalte acte


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricănormative emise de Parlament şi de celalte autorități

centrale şi locale care trebuie să respecte Constituția.

Datorită faptului că normele formează un sistem este

posibilă aplicarea lor cumulativă fără să apară

contradicții. Uneori o normă este alcătuită din prevederi

cuprinse în mai multe acte normative, alte ori o singură

dispoziție legală reglementează un număr mare de

situații.

Un sistem juridic corect trebuie să aibă următoarele

proprietăți: completitudine şi consistență.

Completitudinea sistemului de drept se referă la

capacitatea acestuia de a soluționa orice problemă de

ordin juridic, de a determina consecințele juridice ale

fiecărui fapt. În cazul în care nu există normele

speciale care reglementează anumite relații sociale care

au generat un litigiu acesta trebuie soluționat făcându-

se apel la principiile generale ale dreptului. De cele

mai multe ori completitudinea este un ideal de neatins.

Nu toate relațiile sociale sunt reglementate juridic. Dar

acest lucru nu înseamnă că problemele nu trebuie

soluționate; ele se pot rezolva prin legiferarea de noi

norme sau prin apelul la principiile generale de dreptate

şi echitate. Uneori normele în vigoare nu răspund

nevoilor reale ale oamenilor şi atunci se impune să fie

modificate şi adaptate la acestea.

Consistenţa sistemului juridic este dată de lipsa

contradicțiilor din interiorul sistemului. Un sistem

juridic este inconsistent dacă unele din normele sale

interzic, in timp ce altele obligă aceleaşi persoane, în


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăaceleaşi condiții la acelaşi comportament în aceleaşi

împrejurări. O atare situație face imposibilă respectarea

ambelor norme şi deci, evitarea de sancțiuni.

§ 5 .3 Metodologia logicii juridice

În genere, prin metodă, se înțelege procedeul, calea

de urmat, mijlocul eficient de a ajunge la un anumit

rezultat pornind de la un anumit set de circumstanțe sau

de la o situație dată.

Realitatea socială care este surprinsă şi organizată

de normele juridice este foarte diversă şi variată, motiv

pentru care prin metode diferite ajungem la rezultate

diferite, nuanțate. Pentru a cunoaşte adecvat un fenomen

complex se impune să folosim metode diverse. Fenomenul

juridic este unul extrem de complex şi studiul său impune

utilizarea de metode din cele mai diverse.

Înainte de a trece la metodele logice propriu-zise

trebuie să menționăm că, după gradul de generalitate,

metodele pot fi:

generale (care se aplică în toate

ştiințele sociale, de exemplu metoda

hermeneutică);

speciale (care se aplică doar în anumite

domenii ale ştiinței, de exemplu, metoda

juridică).

În funcție de calea aleasă pentru obținerea

adevărului avem:


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică metode raționale (conceptualiste);

metode intuitive.

Pentru a ajunge la adevăr şi a obține rezultate

corecte, metoda juridică trebuie să îndeplinească

următoarele condiții:

1. neutralitatea – nu trebuie să ne împingă către

un rezultat părtinitor, ci spre unul

obiectiv;

2. coerența – trebuie să rezolve eventualele

contradicții ale sistemului juridic;

3. simplitatea – din complexitatea sistemului

juridic trebuie desprinse construcții care să

permită aplicarea lor rapidă;

4. verificabilitatea – concluziile obținute cu

ajutorul metodei să poată fi verificate.

I. METODA LOGICĂ PROPRIU-ZISĂ

Logica nu descoperă şi nu judecă fapte; ea are doar

scopul de a analiza şi stabili validitatea gândirii

noastre şi poate indica condițiile generale în care unele

fapte pot fi probate de alte fapte. Ea presupune

aplicarea unor procedee logice care să lege norma

generală de consecințele acesteia asupra unor fapte

individuale. În cadrul unui silogism norma este premisa

majoră, faptul juridic premisa minoră, iar concluzia este

soluția dată de instanța de judecată. Prin metoda logică

se fundamentează soluția unei spețe, nu neaparat se

descoperă.



II. METODA HERMENEUTICĂ

Atunci când se judecă un comportament uman, el este

încadrat şi, dacă este cazul, sancționat din punct de

vedere juridic. A interpreta norma juridică înseamnă a

înțelege înțelesul exact al acesteia pentru ca faptele

individului să fie corect încadrate juridic. Motivarea şi

pronunțarea unei hotărâri judecătoreşti presupune două

aspecte: înțelegerea şi cunoaşterea situației de fapt

prin probele administrate şi încadrarea ei în normele

juridice corespunzătoare. Hermeneutica juridică

reprezintă latura teoretică a interpretării dreptului,

arătând normele după care se va interpreta legea.

Magistratul trebuie să judece şi să aprecieze

comportamentul uman nu numai după mintea sa ci şi după

mintea legiuitorului.

Dificultățile legate de interpretarea legii decurg

şi din alte elemente:

- cele apărute din textul şi redactarea legii;

- cele legate de valorile şi scopurile

societății în care se legiferează;

- cele legate de persoana însăşi a

judecătorului;

- cele legate de viziunea asupra vieții a

legiuitorului şi a exegetului.

Hermeneutica ne indică faptul că o expresie dintr-o

lege poate semnifica altceva decât pare la prima vedere.

Interpretarea depinde de nivelul de cunoaştere al


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăinterpretului, de gradul de încifrare al textului şi de

acuratețea legiuitorului.

Hermeneutica porneşte de la ideea că unele expresii

sunt inconsisitente şi neclare, având nevoie de o

interpretare prin care să devină aplicabile şi

inteligibile.

III. METODA DOGMATICĂ

Această metodă este una a regulilor despre care se

pretinde că există prin ele însele, ea caută adevărul

prin intermediul unei cunoaşteri pure extrase din anumite

principii, pe care rațiunea le întrebuințează de multă

vreme fără să se întrebe cum a ajuns la ele. Metoda

dogmatică este una de tip logico – deductiv care

foloseşte o serie de principii a căror valabilitate nu a

fost testată în prealabil. Premisele majore ale metodei

dogmatice sunt construcții juridice şi principii despre

care se afirmă că sunt valabile oricând şi oricum.

IV. METODA DIALECTICĂ

Dialectica presupune un joc topic cu principiile

dogmatice, continuarea dogmaticii în plan silogistic.

Prin metoda dialectică adevărul este aflat din jocul

tezei, antitezei şi sintezei (cunoscuta metodă

hegeliană).

V. METODA CARTEZIANĂ



Metoda carteziană, concepută de filosoful francez Rene

Descartes presupune, în primul rând a ne îndoi şi a

înlătura tot ce este defectuos, tot ce nu este determinat

în ştiințele juridice. După ce au fost înlăturate toate

elementele îndoielnice, juristului îi rămân la dispoziție

acele aspecte certe pe care se poate baza în încercarea

sa de a afla adevărul şi a aplica corect legea.

VI. METODA CONCEPTUALISTĂ

Această metodă a fost inițiată şi aplicată de

filosoful german Immanuel Kant. Ea presupune organizarea

experienței noastre cu ajutorul datelor apriorice ale

intelectului. Din lucruri nu putem cunoaşte decât ceea ce

punem noi în ele, ceea ce ne permit simțurile şi mințile

noastre, orice faptă este juridică în măsura în care noi

permitem acest lucru. Judecata de valoare a omului se

adaugă faptei şi ne spune dacă ea aparține sau nu

dreptului.

VII. METODA INTUITIVĂ

Pentru a suplini lipsa intelectului, în anumite

împrejurări, acționează intuiția.Ea ne este folositoare

acolo unde rațiunea, din diverse motive, nu mai poate

opera. Intuiția acționează spontan şi formează majora

unei judecăți nefiind precedată de niciun raționament

(cel puțin nu unul conştient).


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăAcolo unde legea nu mai operează intră în scenă

intuiția. Dar ea trebuie să respecte normele juridice şi

logice, să fie consistentă cu acestea.



TEMA 6

RAŢIONAMENTE JURIDICE ARGUMENTATIVE

În soluționarea litigiilor avocații, procurorii şi

judecătorii folosesc regulile gândirii logice pentru a

afla adevărul, pentru a-şi susține punctul de vedere şi

pentru a convinge. Indiferent de poziția procesuală pe

care o avem trebuie să ne motivăm fie susținerile, fie

soluția la care am ajuns, atât în fapt cât şi în drept.

Gândirea umană se manifestă, atât în domeniul

dreptului cât şi în toate celelalte domenii de activitate

şi în viața de zi cu zi, prin modele variante de

raționamente dintre care amintim deducția, inducția şi

implicația argumentativă. Aceste raționamente, atunci

când sunt utilizate de jurişti, prezintă diferențe în

modul de abordare al schemelor folosite, diferențe

generate de specificul materiilor juridice.

§ 6.1. Silogismul argumentativ


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăSilogismul argumentativ este un raționament deductiv

prin intermediul căruia „un termen mediu de factură

universală, conținut într-o judecată de predicție şi o

altă judecată de predicție, ambele adevărate, realizează

trecerea spre o concluzie validă de tip particular.”1

Silogismul este alcătuit din trei propoziții dintre care

două sunt premisele şi cea de a treia este concluzia.

Exemplu

Toate mamiferele sunt vertebrate.

Maimuțele sunt mamifere.

Maimuțele sunt vertebrate.

Structura silogismului este umrătoarea:

M – termenul mediu, noțiunea care se regăseşte

în ambele premise (mamiferele din exemplul

nostru)

P (predicatul logic) şi S (subiectul logic) -

termenii extremi. Predicatul logic se mai

numeşte şi termen major deoarece apare în

premisa majoră, iar subiectul logic se mai

numeşte şi termen minor deoarece apare în

premisa minoră.

concluzia, în care apar numai termenii extremi

(S şi P).

Figurile silogismului rezultă din aranjarea

termenilor în premise în diferite feluri. Există

patru moduri silogistice deoarece există patru

combinații posibile:



LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăM – P P- M M-

P P- M

S – M S –M M-

S M- S

S – P S – P S

– P S – P

figura 1 figura 2

figura 3 figura 4

Modul unui silogism este dat de calitatea şi

cantitatea premiselor şi concluziei sale. De

pildă modul eao – 4 ne spune că majora este o

universală negativă, minora este o universală

afirmativă şi concluzia este o particulara

negativă, iar figura silogismului este 4.

Legile generale ale silogismului

Pentru a fi valid, raționamentul de tip silogistic

trebuie să respecte şapte legi. Conform unor autori

numărul acestor legi se ridică la opt. Aceste legi

generale se deosebesc de legile speciale ale fiecăruia

dintre cele patru figuri ale silogismului.

a) Legi referitoare la distribuirea termenilor

1. Pentru ca un silogism să fie valid, termenul

mediu (M) trebuie să fie distribuit în cel

puțin una dintre premise.

2. Pentru ca un silogism să fie valid, niciunul

dintre cei doi termeni extremi (S şi P) nu

poate să fie distribuit în concluzie, dacă


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricănu a fost în prealabil distribuit în

premise.

b) Legi referitoare la calitatea premisei și a concluziei

3. Pentru ca un silogism să fie valid, cel

puțin o premisă trebuie să fie afirmativă.

4. Dacă ambele premise ale unui silogism sunt

afirmative, atunci concluzia nu poate fi

decât afirmativă.

5. Dacă una din premise este afirmativă şi

cealaltă este negativă, atunci concluzia nu

poate fi decât negativă.

c) Legi referitoare la calitatea premiselor și a concluziei

6. Pentru ca un silogism să fie valid, cel

puțin una dintre premisele sale trebuie să

fie universală.

7. Dacă una dintre premise este o propoziție

particulară, concluzia nu poate fi

universală.

8. Un silogism valid are trei şi numai trei

termeni: termenul mediu care apare în ambele

premise şi reprezintă una şi aceeaşi noțiune

deoarece altfel raționamentul nu ar mai avea

sens, şi termenii extremi S şi P.

I. Legile speciale şi modurile figurii 1

1. Minora este obligatoriu afirmativă.

2. Majora este obligatoriu universală.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăDin aplicarea legilor speciale rezultă următoarele

moduri valide ale figurii 1:

moduri valide principale: aaa-1,eae-1, aii-1 şi

eio-1;

moduri valide subalterne: aai-1 şi eao-1.

Despre un mod silogistic valid spunem că este

subaltern atunci când există, în aceeaşi figură, un mod

silogistic cu aceleaşi premise dar cu concluzie

universală (acesta cu concluzie universală se numeşte mod

principal).

Modurile figurii 1 sunt:

MaP MeP MaP MeP MaP

MeP

SaM SaM SiM SiM

SaM SaM

SaP SeP SiP SoP

SiP SoP

III. Legile speciale şi modurile figurii 2

1. Una dintre premise trebuie, obligatoriu, să fie

negativă.

2. Majora este, în mod obligatoriu universală.

Din aplicarea legilor speciale rezultă următoarele moduri

valide ale figurii 2:

moduri valide principale: aee-2, eae-2, eio-2,

aoo-2;

moduri valide subalterne: aeo-2 şi eao-2.

Modurile figurii 2 sunt:


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăPaM PeM PeM PaM

PaM PeM

SeM SaM SiM SoM

SeM SaM

SeP Sep SoP SoP

SoP SoP

IV. Legile speciale şi modurile figurii 3

1. Premisa minoră este obligatoriu afirmativă.

2. Concluzia nu poate fi universală.

Modurile valide ale figurii 3 sunt: aai-3, iai-3,

aii-3, eao-3, eio-3, oao-3.

MaP MiP MaP MeP

MeP MoP

MaS MaS MiS MaS

MiS MaS

SiP SiP SiP SoP

SoP SoP

V. Legile speciale şi modurile figurii 4

1. Dacă majora este afirmativă, atunci minora

este obligatoriu universală.

2. Dacă una dintre premise este negativă,

atunci majora este obligatoriu universală.

3. Dacă minora este afirmativă, atunci

concluzia nu poate fi universală.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăModurile valide ale figurii 4 sunt: aai-4, aee-4,

eao-4, eio-4, iai-4 şi aeo-4.

PaM PaM PeM PeM PiM

PaM

MaS MeS MaS MiS MaS

MeS

SiP SeP SoP SoP

SiP SoP

În materie juridică, caracterul universal al

premisei majore este reprezentat, în general, de norma de

drept aplicabilă (la care se face referire), „iar

caracterul afirmativ al unei premise conținând judecata

de predicție este reprezentat de condiția, calitatea sau

proprietatea pe care o exprimă fapta săvârşită de individ

sau starea în care se află. ”1

De exemplu,

Copii au calitatea de moștenitori legali ai părinților.

Copii adoptați au aceleași drepturi ca și cei biologici.

Copii adoptați au calitatea de moștenitori legali ai părinților.

În cadrul unui silogismul juridic, prin intermediul

unei situații de fapt adevărate, constatate şi probate şi

a unei dispoziții legale în vigoare (despre care nu se

poate spune că este adevărată sau falsă, dar se poate

spune dacă este sau nu în vigoare într-un anumit moment

şi pe un anumit teritoriu) se obține o concluzie justă

din punct de vedere juridic. Obținerea concluziei din1 Ion Dobrinescu, p. 93.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Miricăpremise se face cu ajutorul termenului mediu (copii au

calitatea de mostenitori legali ai părinților), care este

universal. Derivarea concluziei din premise are caracter

necesar deoarece premisele sunt ambele adevărate şi

legile silogismului sunt respectate.

Particularitatea silogismului juridic se referă la

premisa majoră care constă dintr-o normă juridică cu

caracter general, despre care nu se poate spune nici că

este adevărată, nici că este falsă, dar care trebuie să

fie o normă în vigoare, prin intermediul căreia se deduce

caracterul just al concluziei. Conduitele oamenilor sunt

constatări de fapt care pot fi adevărate sau false, după

cum sunt sau nu probate, în timp ce normele juridice sunt

juste sau nu. Norma juridică generală instituie o

obligație, ceea ce înseamnă că în locul lui „S este P”

avem „S trebuie să fie P” iar este şi trebuie sunt investite

cu aceeaşi valoare de adevăr. Un silogism juridic are

următoarea formă

Toți X trebuie să facă A.

Dacă Y este cuprins în X,

Toți Y trebuie să facă A.

Deosebirea dintre silogismul clasic aaa-1 şi

silogismul juridic din exemplul dat este că, în timp ce

silogismul aaa-1 constată o situație defapt, silogismul

normativ are ca premisă majoră şi concluzie două

propoziții normative, obligația de a îndeplini acțiunea

A. Premisa minoră este o constatare logică clasică (Y

este inclus în X).


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăUneori elaborarea silogismului juridic sau judiciar

este precedată de activitatea de căutare şi stabilire a

normei juridice aplicabile unei situații de fapt. Aşa cum

am mai scris anterior, sistemul dreptului este unul

deschis, dinamic şi perfectibil. Nu toate faptele sociale

sunt normate juridic prin prevederi speciale şi, atunci,

judecătorul sau organul care trebuie să aplice legea se

va îndrepta către principiile generale ale dreptului

pentru a găsi o soluție.

Minora silogismului judiciar descrie situația de

fapt la care se aplică norma de drept. Intotdeauna minora

are drept predicat termenul mediu al silogismului.

Descrierea corectă a faptei în minoră este imperios

necesară deoarece numai astfel încadrarea juridică se va

face corect, iar silogismul va fi nu numai valid, dar şi

adevărat.

Procedeul de elaborare al silogismului judiciar ne

apare astfel: mai întâi este corect stabilită şi probată

situația de fapt, apoi se găseşte norma de drept

aplicabilă în respectiva speță şi, la final, din cele

două premise, se deduce concluzia.

Modelul silogistic al argumentării poate îmbrăca şi

forma entimemei. Entimema este un model silogistic al

argumentării care revine la o aserțiune C şi teza pe care

acesta o conține. „O informație sau un dat justificativ

D, o premisă normativă, ipotetică sau permisivi W (W=

warant), care asigură derivarea lui C din D şi, în

sfârşit, o informație, un fapt sau un adevăr B (B=

backing, suport), care permite aplicarea lui W”1.1 Ion Dobrinescu, p. 96.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică D —>deci —>C

deoarece

Wținând cont de

(pentru că)

B

Cu alte cuvinte „ținând cont de suportul B şi

deoarece W (garantul), se poate argumenta C din D”.1

Această schemă este a unei entimeme sau a unui

silogism prescurtat. El poate fi reformulat în aşa fel

încât să ia înfățişarea unui silogism clasic în care

majora are forma universalei afirmative (Toți S sunt P

sau Aproape toți S sunt P).

Entimema este un silogism eliptic. De exemplu

Toți moștenitorii au obligația de a accepta moștenirea în termen de

un an de la decesul defunctului.

X nu a acceptat moștenirea în termenul de un an.

X este exclus de la moștenire.

este un silogism care poate fi reformulat prin trecerea

de la general direct la cazul particular: „X nu a

acceptat moştenirea în termen, deci este exclus de la

moştenire” fără ca prescurtarea să afecteze valoarea de

adevăr a concluziei.

1 Ibidem.LOGICĂ JURIDICĂ 89

LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăSilogismul jurdic realizează definirea unei grupe de

situații printr-o regulă generală transmisibilă

individual în condiții specifice şi în raport cu

drepturile şi obligațiile vizate.1

§ 6.2. Inferențele inductive

Inducția este un procedeu logic de generalizare prin

care, se face trecerea de la constatări despre cazuri

particulare ale unei mulțimi la constatări despre toate

obiectele mulțimii respective.

De exemplu

A, B, C și...N au săvârșit infracțiuni de violență.

Ei se aflau in stare de ebrietate în momentul săvârșirii faptei

Starea de beție este un factor generator al infracțiunilor de violență.

Dar Karl Popper a observat cândva că „oricât de

multe lebede albe vom constata că există, aceasta nu

justifică concluzia că toate lebedele sunt albe”.2 Prin

urmare, nicio generalizare nu este absolut sigură, doar

probabilă.

Acest tip de raționament se utilizează adesea în

activitatea de elaborare a legilor în care, se porneşte

de la fapte sociale care se impun fi reglementate juridic

printr-o normă generală menită a fi aplicabilă ori de

câte ori o situație particulară de acel tip se iveşte în

practica judiciară.

1 Ion Dobrinescu, p. 98.2 Karl Popper – Logica descoperirilor științifice, Editura Științifică, Bucureşti, 1981, p. 23.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăInducția poate fi de la particular la particular şi

de la particular la general. In primul caz, ea poate fi

de două tipuri:

transducția care se derulează de la singular la

singular dacă există una sau mai multe

proprietăți comune importante;

analogia în cadrul căreia transferul unei

proprietăți de la un obiect la altul se face în

baza trăsăturilor lor comune, a relației de

asemănare dintre obiecte.

Inducția de la particular la general poate fi:

completă atunci când trecerea de la particular

la general se face în interiorul unei clase

finite de obiecte. După ce este examinat

fiecare obiect al clasei şi se constată că are

o anumită proprietate, putem afirma că întreaga

clasă de obiecte are acea proprietate;

incompletă atunci când clasa conține un număr

imposibil de mare de verificat de obiecte,

poate chiar infinit. Concluzia raționamentului

nu poate fi decât probabil adevărată deoarece

este imposibil să fim siguri că toate obiectele

clasei dețin respectiva proprietate.

În cadrul inferențelor inductive concluzia are

un grad mai mare de generalitate decât concluziile

dar nu este absolut sigură, doar probabilă. Prin

inducție se amplifică gradul nostru de cunoaştere al

obiectelor şi al lumii.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăInferențele inductive sunt foarte utile pentru

a proba anumite fapte. De exemplu

Victima a suferit o plagă înjunghiată.

Folosirea cuțitului provoacă asemenea plăgi.

Autorul infracțiunii este una din persoanele care are un cuțit

asupra sa.

Concluzia raționamentului este foarte utilă dar

doar probabilă. Este posibil ca plaga înjunghiată să

nu fi fost produsă de un cuțit sau ca acel cuțit să

nu se mai afle la autorul infracțiunii, la fel cum

este posibil ca nu toate lebedele să fie albe, dar

prin raționamentul inductiv am primit un indiciu

valoros care ne-ar putea ajuta să descoperim pe

autorul infracțiunii.

Putem concluziona că raționamentul inductiv ne

ajută să descoperim adevărul în majoritatea

ramurilor dreptului, fiind prin urmare, un

instrument foarte util, dar trebuie folosit în mod

prudent.

Un caz aparte de inducție este inducția diferențială

care este o combinație dintre inducția completă

având totuşi o concluzie particulară. Schema logică

este următoarea:

1. Este dată o clasă finită şi nu foarte

mare de obiecte.

2. Este examinat fiecare membru al

clasei.

3. Se constată că numai câțiva membri ai

clasei posedă o proprietate.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică4. Se concluzionează că numai o subclasă

a clasei posedă proprietatea.

In materie juridică acest tip de raționament se

poate referi la infractorii minori sau la persoanele care

nu au discernământ, etc. Se examinează fiecare membru al

clasei şi se stabileşte care dintre ei are proprietatea

de a fi minor, de exemplu, iar concluzia va fi o

propoziție particulară.

In pledoarii, în cazurile de inducție diferențială

se utilizează argumentele ad absurdum şi ad imposibile. În

primul caz, admitem prin absurd că A nu ar fi ştiut că B

urmează să săvârşească infracțiunea, dar atunci cum ne

putem explica că A i-a restituit lui B instrumentele

necesare săvârşirii infracțiunii? Rezultă că A cunoştea

intențiile infracționale ale lui B.

În ceea ce priveşte argumentul ad imposibile sunt

examinate ipotezele şi dacă este imposibil să existe

legătura dintre premise şi concluzie, înseamnă că ipoteze

inițială este falsă. De exemplu în asigurarea unui alibi,

A nu putea să se fi intâlnit cu B într-un anumit loc la

ora x, dacă este dovedit că exact în acel moment se afla

în altă parte (există martori care atestă).

Analogia este inferența inductivă cel mai des uzitată

în practică. Ea se referă la relația presupusă necesară

dintre proprietățile comune cunoscute ale două sau mai

multe obiecte şi noua proprietate. O analogie este cu

atât mai puternică cu cât:


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică proprietățile prin care se aseamănă obiectele

sunt mai multe decât cele prin care se

deosebesc;

Insuşirile prin care se aseamănă sunt mai

importante decât cele prin care se deosebesc şi

noua proprietate este legată de primele;

aria obiectelor comparate cu aceleaşi

proprietăți este mai mare.

concluzia este mai modestă (restrânsă) decât

premisele.

Cu cât se respecte mai mult cele menționate, cu atât

concluzia analogiei este mai probabilă.

În practica judiciară este utilizat argumentul a

fortiori ratione pentru a permite aplicarea unei norme la un

caz neprevăzut expres de ea, dar care seamănă cu un altul

pe care norma îl prevede. Astfel norma devine aplicabilă

în două situații care, deşi nu sunt echivalente din punct

de vedere juridic, se aseamănă.

De asemenea, în cadrul analogiei se foloseşte şi

argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult, poate şi

mai puțin). De exemplu dacă o pedeapsă complementară

(interzicerea unor drepturi) se aplică unei persoane care

a săvârşit o infracțiune mai puțin gravă(de exemplu

tentativa la omor), cu atât mai mult pedeapsa

complementară se va aplica şi celui care săvârşeşte o

pedeapsă mai gravă (omor).

§ 6.3. Implicația argumentativă


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăImplicația constă dintr-o legătură între două sau

mai multe evenimente, astfel încât unul nu se realizează

fără celălalt. Relația de implicație are două elemente:

condiția de adevăr şi ideea mediatoare.

Condiția de adevăr este indeplinită „atunci când ea

răspunde la funcțiile de adevăr.”1 Calculul clasic al

probabilităților analizează modul în care valoarea de

adevăr a propoziției compuse este afectată de valoarea de

adevăr a propozițiilor care o compun fără a ține cont de

sensul sau conținutul propozițiilor. În cazul

implicației, pentru ca aceasta să fie falsă este de ajuns

să se invoce un singur caz în care prima propoziție este

adevărată şi a doua este falsă ( de exemplu dacă plouă,

atunci este frig poate fi dezmintiță dacă putem găsi o singură

situație in care plouă fără să fie frig.

Tabelul valorilor de adevăr ale propoziției arată

astfel (A şi F semnifică cele două valori de adevăr

adevărat şi respectiv fals):

p q p—>qA A AA F FF A AF F A

Din acest tabel putem concluziona că implicația este

destul de ambiguă. Inferența ipotetică materială, pentru

a fi validă nu ne cere decât ca, in cazul în care

condiția este falsă, consecința să nu fie adevărată.1 Ion Dobrinescu, p. 113.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăAcest tip de raționament este folosit adesea în

discursuri, atât în cele cu caracter ştiințific cât şi în

comunicarea cotidiană.

Inferența ipotetică pură are următoarea schemă:

p—>q dacă p atunci q

q—> r dacă q atunci r

p—>r dacă p atunci r

[(p—>q)&( q—>r)] —>( p—>r)

Dacă minorul este agresat fizic, el devine anxios.

Dacă minorul este anxios, atunci nu se mai poate concentra la școală.

Dacă minorul este agresat fizic, el nu se mai poate concentra la

școală.

Se poate observa că, în cadrul acestui raționament,

consecința consecinței este consecința condiției. Primul

termen al implicației (p) se numeşte condiție, iar al

doilea (q) consecință.

Inferențele disjunctive, în care premisa majoră este

o disjuncție (pVq) iar premisa minoră este o propoziție

categorică. Dacă disjuncția este exclusivă, cele două

propoziții sunt incompatibile iar raționamentul va arăta

în felul următor:

[(pVq)&p] —>~q

[(pVq)&q] —>~p

Dacă disjuncția este completă dar nu şi exclusivă,

ea afirmă în concluzie după ce neagă în premise.

[(pVq)&~p] —>q

[(pVq)& ~q] —>p


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena MiricăÎn ceea ce priveşte inferența ipotetică mixtă,

aceasta are următoarea structură:

p—>q

p .

q

ceea ce înseamnă că adevărul condiției implică

adevărul consecinței şi

p—>q

~q .

~p

falsitatea consecinței implică falsitatea condiției.



BIBLIOGRAFIE

1. Aristotel – Organon, vol. I, Categoriile, Despre

interpretare. Traducere, studii introductive,

introduceri şi note de Mircea Florian, Editura

IRI, Bucureşti, 1997;

2. Aristotel – Organon, vol. II: Analitica primă,

traducere şi studiu introductiv de Mircea

Florian, Editura IRI, Bucureşti, 1997.

3. Aristotel – Organon, vol. III: Analitica secundă,

traducere, studiu introductiv şi note de Mircea

Florian, Editura Științifică, Bucureşti, 1961.

4. Aristotel – Organon, vol. IV: Topica, Respingerile

sofistice, traducere, studiu introductiv şi note

la “Topica”, traducere şi note la “Respingerile

sofistice” de Mircea Florian, notiță introductivă

la “Respingerile sofistice” de Dan Bădărău,

Editura Științifică, Bucureşti, 1963.

5. Aristotel – Metafizica, Editura IRI, Bucureşti, 1999.

6. Arsith, Mirela – Logica juridică, curs pentru

învățământ la distanță, Universitatea Danubius.

7. Botezatu, Petre – Introducere in logică, Editura

Polirom, Iaşi, 1997.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică8. Ciolan, Mihai – Logica. Manual de utilizare, Editura

Logos, Bucureşti, 2004.

9. Cosmovici, Andrei – Psihologie generală, Editura

Polirom, Iaşi, 1996.

10. Craiovan, Ion – Filosofia dreptului sau dreptul ca filosofie,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010.

11. Dancă, Wilhelm – Logica filosofică. Aristotel și Toma d

´Aquino, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

12. Dobrinescu, Ion- Introducere în logica juridică, Editura

Lumina Lex, Bucureşti, 1996.

13. Dumitriu, Anton – Istoria logicii, Editura Didactiă

şi Pedagogică, Bucureşt, 1975.

14. Enescu, Gheorghe – Tratat de logică, Editura Lider,

Bucureşti, 1997.

15. Ferdinand de Saussure – Curs de lingvistică generală,

Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 36.

16. Gorea, Brânduşa – Logică juridică, Editura Zethus,

Târgu Mureş, 2009.

17. Kant, Immanuel – Critia rațiunii pure, Bucureşti,

Editura IRI, 1998.

18. Kneale, William; Kneale, Martha – Dezvoltarea

logicii, vol. I şi II, Editura Dacia, Bucureşti,

1974.

19. Leibniz, G. - Monadologia, in Opere filosofice, vol. I,

Editura Științifică, Bucureşti, 1972.

20. Mateuţ, Gheorghiţă; Mihăilă, Arthur – Logica

juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.

21. Mihăilă, Arthur – Logica juridică, Editura Dacia,

Cluj Napoca, 2003.


LOGICĂ JURIDICĂ – Andreea Elena Mirică22. Mirică, Andreea Elena – Filosofie, curs pentru IFR.

23. Petru, Ioan – Logică și educație, Editura Junimea,

Iaşi, 1994.

24. Popelard, Marie Dominique; Vernant, Denis –

Elemente de logică, Institutul European, Iaşi, 2003.

25. Stoica, Dan – Logică și limbaj, Editura DAN, Iaşi,

2000.

26. Târnoveanu, M; Enescu, Gh. – Logică și filosofie,

Editura Politică, Bucureşti, 1966.

27. Vieru, Sorin – Încercări de logică, Editura Paideia,

Bucureşti, 1997.

28. Voinea, M. – Sociologie juridică, Editura

Universității româno americane, Bucureşti, 1993


Logica juridică 2014

Documents

Transcript of Logica juridică 2014