ETICĂAutori:

Dan CrăciunGabriela Ţigu

Etica afacerilor internaţionale

Oamenii de afaceri oneşti şi performanţi nu se maiîndoiesc de faptul că good ethics is good business, asumându-şi(indiferent din ce motive) responsabilităţi şi obligaţii faţăde un spectru tot mai larg de stakeholders: proprii angajaţi,consumatorii, furnizorii, creditorii, comunităţile locale încare îşi au sediul, statul sau mediul înconjurător. Dar, pânăde curând, toate aceste argumente etice şi reguli morale şi-aulimitat sfera de valabilitate şi de aplicabilitate exclusiv peplan domestic, fiind considerate prea puţin sau chiar de locrelevante în sfera afacerilor internaţionale. Aşa se explicăfaptul că abordarea teoretică a eticii în afacerileinternaţionale s-a produs cu mare întârziere; prima lucrare,de-acum clasică în acest domeniu, The Ethics of International Business,a fost publicată de către Thomas Donaldson abia în anul 1989.

Un prim motiv pentru care posibilitatea eticii înafacerile internaţionale a fost privită cu rezervă este unulde natură mai degrabă speculativă. Printr-un acord tacit, însăcâtuşi de puţin de ordinul evidenţei, analiştii au convenit căprincipalii agenţi economici care operează pe piaţa mondialăsunt corporaţiile multinaţionale. Acest fapt nu poate fi pusnicicum la îndoială, dar aceasta nu înseamnă că firmele de maimici proporţii, care încheie contracte cu parteneri din alteţări, reprezintă cantităţi neglijabile, nevrednice de a filuate în discuţie. Concentrându-şi atenţia exclusiv asupraactivităţilor economice la scară planetară ale marilorcorporaţii, analiştii s-au blocat în faţa unei false probleme.Moralitatea este legată de comportamentul unui agent liber,înzestrat cu voinţă autonomă şi conştiinţa relativ clară adeosebirii valorice dintre bine şi rău; într-un cuvânt,condiţia morală poate fi atribuită numai persoanelor sauindivizilor. Or, corporaţiile de mari dimensiuni, precumI.B.M., General Motors, Toyota sau Shell, cu zeci de mii desalariaţi şi cifre de afaceri de ordinul zecilor de miliardede dolari, nu sunt persoane „fizice”. Chiar dacă aupersonalitate juridică, aceşti coloşi sunt nişte organizaţii

1

anonime şi impersonale, cărora nu li se pot atribui decâtobligaţii legale, nu însă şi răspunderi morale propriu-zise.

În afară de argumentele mai recente care susţin existenţaunor responsabilităţi sociale ale corporaţiilor, alte douăobiecţii elimină acest mod scolastic de problematizare. Înprimul rând, este greu de înţeles de ce se acceptă că I.B.M.sau Honda ar avea, pe plan domestic, anumite obligaţii moralefaţă de americani, respectiv faţă de japonezi, dar nu şi faţăde germani sau filipinezi, atunci când fac afaceri în afaraţării lor de origine. În al doilea rând, o organizaţiecomercială care îşi desfăşoară activitatea pe plan naţional,chiar dacă de mai mici dimensiuni prin comparaţie cucorporaţiile multinaţionale, este totuşi, din punct de vederecalitativ, la fel de „anonimă” şi de „impersonală”. Ieşireadin acest impas artificial este cât se poate de simplă atuncicând se discută etica în afaceri la nivel domestic: nuorganizaţiile sau firmele iau decizii şi, ca atare, nu ele aurăspunderi morale, ci managerii, acţionarii, finanţatorii,salariaţii sau furnizorii lor – într-un cuvânt, toţi aceiacare, prin actele lor, contribuie într-o măsură sau alta, laactivitatea unei firme. În mod cu totul inexplicabil, atuncicând se discută despre corporaţiile multinaţionale, se uităfaptul că acestea nu sunt nişte entităţi autocinetice, carefuncţionează de la sine, independent de voinţa umană, ci, lafel ca oricare alt tip de organizaţie comercială, sunt şi eleconduse, corect sau greşit din punct de vedere moral, de cătrenişte oameni în carne şi oase, cărora le revin anumite datoriişi obligaţii etice.Din acest punct de vedere, lucrurile se pot clarifica destulde simplu şi rapid. Nu e vorba, prin urmare, de a stabili uncod universal valabil de conduită morală a corporaţiilor ca atare,în calitate de persoane juridice. Etica în afacerileinternaţionale vizează un cod de conduită moralmenteacceptabil al persoanelor cu atribuţii decizionale şi executive,aflate pe diferitele trepte ierarhice ale unei firme care îşidesfăşoară activitatea nu numai în cadru domestic, ci şi înalte ţări. Chiar dacă reformulăm problema în aceşti termeni,rezervele faţă de posibilitatea unui cod etic în afacerileinternaţionale persistă, pe fondul unei concepţii largrăspândite, pe care Donaldson o numeşte realism. „Etichetezdrept «realist», spune el, pe oricine se opune aplicăriiconceptelor morale în politica internaţională, fie în afacerisau în alt domeniu”. Realiştii „susţin că, oricât de grijuliuar proceda, oricine ar încerca să aplice concepte morale într-

2

o manieră normativă, dincolo de graniţele naţionale, comite oeroare”. În accepţia propusă de către Donaldson, realismul seîndoieşte de posibilitatea formulării şi aplicării unor normemorale universale, care să aibă aceeaşi semnificaţie şiautoritate pretutindeni. O corporaţie din SUA îşi poate asumaanumite responsabilităţi morale faţă de publicul american,întrucât în societatea americană există un relativ consensasupra semnificaţiei unor concepte precum dreptate, echitate,libertate, corectitudine etc., integrate într-un sistem devalori relativ omogen. Aceleaşi cuvinte au însă cu totul altesemnificaţii şi ponderi axiologice în alte părţi ale lumii,îndeosebi în arii culturale foarte diferite de matricea anglo-saxonă din care s-a plămădit mentalitatea specific americană.Realismul de care vorbeşte Donaldson apare ca un soi depragmatism, aflat în proximitatea cinismului, care priveştepiaţa mondială şi economia globală ca pe un soi de Babilondupă „amestecarea limbilor” de către Dumnezeu, în carepopoarele vorbesc graiuri diferite şi în care nimeni nu poatepretinde că ştie mai bine decât ceilalţi ce sunt binele şirăul, dreptatea, adevărul şi onestitatea. Pe fondul acesteiconfuzii generale, singurul cuvânt pe care îl înţeleg şi îlpreţuiesc cu toţii, în egală măsură, este „profit”, astfelîncât unica regulă tacit admisă şi urmată de toată lumea înafacerile internaţionale este aceea de a stoarce beneficii câtmai mari din orice conjunctură.

Relativismul culturalSuportul teoretic principal al realismului este

neîndoielnic relativismul cultural, potrivit căruia fiecare arieculturală posedă un sistem propriu de valori şi norme, princare îşi defineşte identitatea spirituală, convertită în planpractic prin anumite atitudini specifice faţă de lume.Relativismul radical nu se mulţumeşte să constate aceastăvarietate axiologică şi practic-atitudinală, ci decretează înplus şi deplina echivalenţă valorică a diferitelor orizonturiculturale: nici una dintre constelaţiile axiologice caredefinesc diferitele culturi ale lumii şi ale istoriei nu esteprin nimic superioară celorlalte, ci toate sunt la fel deîndreptăţite să orienteze deciziile umane, la fel de „bune”sau de „rele” – de fapt, nici una nefiind „bună” sau „rea”, ciexistând ca atare, ca nişte stări de fapt pe care nu le putemignora sau schimba, fie că ne plac sau nu. În perspectivărelativistă, discriminarea femeilor nu este, obiectiv vorbind,nici bună, nici rea; este însă bună dacă societatea o aprobă

3

(aşa cum se întâmplă în Arabia Saudită, Iran sau Afganistan)şi rea acolo unde oamenii o privesc ca atare (SUA sau Europa).În China suprapopulată, avortul este o metodă de controldemografic susţinută de guvern, pe când în Irlandaintransingent catolică este strict interzis prin lege. „Înmiezul relativismului cultural – spune Charles Mitchell, unsusţinător al acestei viziuni – se află opinia că nu existănici un fel de valori morale absolute şi că diferitelesocietăţi sunt pur şi simplu în dezacord în ceea ce priveştemoralitatea. [Relativismul] susţine că modul de comportamentdintr-o altă ţară nu este rău, ci numai diferit”.

Donaldson încearcă să demonstreze că relativismulcultural este o teorie filosofică inacceptabilă. În primul rând,arată el, este contrazisă de fapte. În realitate, oamenii seangajează în dispute axiologice privind binele şi răul, maibinele şi mai răul dintr-o anumită societate faţă decelelalte, căutând să se convingă unii pe ceilalţi de faptul căei au dreptate, ca şi cum ar fi convinşi de faptul că există oscară valorică universală. Argumentul nu este convingător,întrucât larga răspândire a unei credinţe sau atitudini nugarantează validitatea ei. Tot faptele demonstrează că, de celemai multe ori, aceste încercări ale unor indivizi aparţinândunor culturi diferite de a se convinge unii pe ceilalţi desuperioritatea absolută a valorilor proprii eşuează sau, în celmai bun caz, se soldează cu succese numai parţiale.

În al doilea rând, Donaldson susţine că relativismulcultural este, în sine, o concepţie inconsistentă. Nimeni nupoate fi un relativist radical şi pe deplin consecvent;fiecare individ crede, în realitate, că anumite fapte sunt lamodul absolut inacceptabile, chiar dacă într-o cultură saualta ele trec drept fireşti. Să admitem că unii oameni arputea cu deplină sinceritate să creadă că pedepsirea hoţilorprin tăierea mâinii drepte sau a femeilor adultere prinlapidare – sancţiuni legitime după legea islamică – sunt lafel de bune ca şi încarcerarea pe termen limitat sau divorţuldin societatea occidentală. Donaldson invocă două exemple deobiceiuri pe care cu greu ne putem imagina că mulţi oameni dinzilele noastre le-ar putea admite ca fiind îndreptăţite şi, caatare, acceptabile într-o societate contemporană. În primulsecol dupa Hristos legea romană prevedea ca, în cazul în careun cetăţean liber era ucis de către unul dintre sclavii săi, săfie executaţi drept pedeapsă toţi sclavii celui omorât; legea seaplica şi dacă era vorba de execuţia a câte 300 de oameniabsolut nevinovaţi. Tot în primele secole ale erei noastre, în

4

Japonia exista obiceiul ca o sabie de samurai să fie încercatăîn felul următor: cel care urma să cumpere sabia trebuia săiasă cu ea din atelier şi să taie în două primul trecător careîi ieşea în cale. Dacă victima era secţionată pieziş de la gâtpână la brâu, sabia era bună; dacă nu, era refuzată, canefiind potrivită pentru un luptător. Oricine, sugereazăDonaldson, poate să facă un experiment mintal şi să îşiînchipuie cele mai aberante şi abominabile fapte cu putinţă;inevitabil va găsi anumite fapte pe care i-ar fi imposibil săle accepte ca fiind legitime, indiferent dacă s-ar găsi vreosocietate care să le considere normale.

Donaldson nu îşi propune să demonstreze nimic altcevadecât faptul că relativismul cultural este o susţinere filosoficăneconcludentă a realismului. Presupunând că reuşeşte acestlucru, nu are totuşi suficiente argumente să respingă frontalceea ce el numeşte realism. Şi aceasta deoarece, ca viziunilarg răspândite printre oamenii de afaceri, realismul şirelativismul cultural nu se bazează pe nişte adânci reflecţiispeculativ-filosofice, ci mai degrabă sunt rezultatele unorobservaţii directe furnizate de o diversă şi îndelungatăexperienţă practică. Din acest motiv, Mitchell recunoaştesenin faptul că „desigur, lumea reală rareori urmează teoriaacademică în litera ei – şi, dacă cineva ar duce „relativismulcultural” până la concluziile sale logice, teoria ar frizaridicolul”. Dacă lumea reală ar fi privită exclusiv prinprisma relativismului cultural, ar fi imposibil de criticat înmod legitim ceea ce se întâmplă, sub aspect moral, în alteculturi sau epoci istorice. Mitchell oferă şi el alte câtevaexemple de practici sau fapte inacceptabile din punct devedere etic la modul absolut: persecuţia creştinilor de cătreromani, exterminarea evreilor şi a altor etnii de cătrenazişti, comerţul internaţional cu sclavi, politica deapartheid din Africa de Sud, genocidul din Rwanda sau celeîntâmplate în timpul ocupaţiei japoneze a Chinei şi Coreei.

Însă relativismul cultural care stă la baza opiniilor şia comportamentului oamenilor de afaceri nu este o doctrinăfilosofică, dezvoltată cu acribie academică, ci o viziune încare secontopesc o mulţime de fapte reale, constatate în practică, şicare atestă că oameni din culturi diferite înţeleg înmodalităţi diferite conceptele şi valorile morale. Înrealitate, relativismul profesat în cercurile de afaceri esteunul moderat, care acceptă că există o serie de valori şi deprincipii morale universal valabile – precum curajul,

5

onestitatea, respectul demnităţii umane, mărinimia etc.; numaică înţelegerea şi aplicarea lor în diferite situaţii şicontexte specifice variază foarte mult de la o cultură şi dela o perioadă la alta. De exemplu, toate societăţile sunt deacord că uciderea unor oameni nevinovaţi, furtul sauînşelătoria sunt rele. Aceste convingeri elementare suntnecesare pentru ca o societate să funcţioneze. Divergenţeleapar însă în ceea ce priveşte definirea cuvintelor„nevinovat”, „furt” sau „înşelăciune”.

Este semnificativă în acest sens mărturia unui om deafaceri englez care, aflându-se în Iran, a avut o serie delungi dispute cu un partener local în legătură cudiscriminarea femeilor în lumea islamică, pe care, la început,britanicul o considera profund anacronică şi total nedreaptă,în vreme ce oponentul său iranian imputa occidentalilor că auajuns la faliment moral şi din cauza atragerii femeilor înviaţa economică şi politică, răpindu-i atribuţiile din sânulfamiliei. După o mai lungă şedere în Iran şi în urmaobservării atente a stării de lucruri de acolo, britanicul aajuns la concluzia că diferenţele dintre cele două culturi nuprivesc valoarea atribuită femeii, ci modul de definire aatributelor esenţiale ale feminităţii: şi englezii şiiranienii respectă femeile, numai că înţeleg altfel rolul lorsocial.

Perspective culturale asupra contractelor comercialeModul de înţelegere a corectitudinii în afaceri nu face

excepţie în ceea ce priveşte diversitatea culturală. Deexemplu, nu toată lumea acordă aceeaşi importanţă şi valoarecontractelor scrise. În vreme ce americanii şi germaniiinsistă pentru încheierea unor contracte redactate minuţios pemulte pagini, pe care le respectă meticulos în litera legii,în alte părţi ale lumii – îndeosebi acolo unde relaţiilepersonale sunt la mare preţ, iar legislaţia contractualădestul de precară, aşa cum se întâmplă în Rusia, în China sauNigeria – contractele sunt privite mai degrabă ca declaraţiide intenţii decât ca obligaţii formale, însoţite de penalităţisevere în cazul nerespectării lor. Pe când un german sau unamerican consideră că încălcarea unui contract scris estemoralmente inacceptabilă, apelând de îndată la serviciile uneifirme de avocatură pentru clarificarea situaţiilor litigioase,un rus sau un nigerian nu au insomnii dacă nu îşi respectă

6

obligaţiile contractuale – nu pentru că ar fi lipsiţi deconştiinţă, ci pentru că societăţile din care fac parte nucondamnă cu mare asprime nerespectarea contractelor scrise.Mitchell oferă o prezentare foarte sugestivă a varietăţiiculturale în ceea ce priveşte atitudinea unor diferitesocietăţi faţă de semnificaţia şi valoarea contractelorcomerciale.

STATELE UNITE. O glumă americană spune că semnătura pusă pelinia punctată este primul pas către un proces. Un americanşi-ar da în judecată şi mama (unii chiar au şi făcut acestlucru) dacă e de părere că aceasta a încălcat un angajamentscris. A nu-ţi respecta contractele formale reprezintă unadevărat faliment moral. Oricine face aşa ceva este un escrocvrednic de dispreţ. Avocaţii joacă un rol foarte important înredactarea contractelor – ceea ce este aproape jignitor dinperspectiva altor culturi, care văd în prezenţa avocaţilor odovadă de neîncredere.

GERMANIA. Contractele sunt şi mai detaliate decât cele dinStatele Unite. Odată semnate, germanii le respectă cusfinţenie şi se aşteaptă ca şi partenerii lor de afaceri săfacă acelaşi lucru.

JAPONIA. Contractele sunt orientative şi orice problemă estesoluţionată mai curând prin arbitraj decât prin procese înjustiţie. Orice contract include jiji henko – o clauză carepermite renegocierea completă în cazul unor schimbări majorede situaţie. Este o cerinţă legată de importanţa capitală pecare japonezii o acordă reputaţiei, jiji henko oferind tuturorpărţilor contractante posibilitatea de a ieşi, măcar înaparenţă, onorabil din orice tranzacţie. De multe ori unangajament informal şi verbal din partea unui executiv japonezvalorează mai mult decât un contract scris. Pentru un om deafaceri nipon încălcarea unui astfel de angajament arreprezenta o culpă morală mult mai compromiţătoare decâtnerespectarea unui contract scris.

AFRICA DE SUD. Nu este o societate mare amatoare de procese înjustiţie. Contractele de afaceri nu sunt prea complicate, daruneori sunt întocmite intenţionat în termeni vagi, pentru aoferi părţii locale un spaţiu de manevră în situaţiinefavorabile. Sistemul juridic sud-african, care este (celpuţin deocamdată) corect şi necorupt, îi favorizează, de

7

regulă, pe partenerii locali în detrimentul celor străini.Sud-africanii depun toate eforturile ca să îşi onorezecontractele, dar nu se simt ameninţaţi de represalii juridiceîn cazul unor eşecuri neintenţionate.

RUSIA. Este important de avut în vedere faptul că, dacă aţisemnat un contract cu o firmă rusească, acesta nu are cineştie ce valoare. Ruşii au despre contracte o altă concepţiedecât occidentalii, privindu-le ca pe nişte declaraţii deintenţii mai curând decât ca pe nişte obligaţii stricte, acăror nerespectare atrage după sine penalităţi clar definiteşi severe. Deşi în curs de perfecţionare, legislaţiacomercială rusă nu este încă destul de sofisticată pentru apermite o soluţionare pe deplin corectă a litigiilorcontractuale. Etica în afaceri din Rusia face abia primiipaşi. Reglările extra juridice de conturi, în stil mafiot,sunt mai degrabă reguladecât excepţia.

MEXIC. Contractele reprezintă mai mult o chestiune de onoarepersonală decât un angajament al firmei. Avocaţii nu sunt demare folos atunci când mexicanii trebuie forţaţi să îşirespecte obligaţiile. Când sunt corecţi, o fac mânaţi deprincipiile lor morale personale şi prea puţin respectând unprincipiu supraordonat de etică în afaceri. Dacă o persoană cucare aţi semnat un contract îşi schimbă serviciul, moare sauemigrează, aţi rămas în mână cu o foaie de hârtie care nuvalorează mai nimic. În astfel de situaţii puteţi spera celmult o renegociere.

EGIPT. Contractele au în primul rând valoarea unor principiiorientative, fiind mai puţin legate de anumite performanţespecifice. Conţinutul unui contract poate fi renegociat,revizuit şi completat de multe ori, pentru a reflectadiferitele schimbări de situaţie – de obicei, în favoareapărţii egiptene. Nerespectarea unor obligaţii contractuale nuatrage după sine nici blam moral, nici consecinţe legaleserioase. Nouă, din păcate, această atitudine (de locstimabilă în ochii occidentalilor) ne este cât se poate defamiliară. Şi în România există încă o droaie de manageri, fieîn sectorul privat fie în cel public, pentru care contractelenu sunt decât nişte angajamente vagi, a căror nerespectarestrictă – aproape de la sine înţeleasă – nu este culpabilizatăprea aspru nici moral, nici juridic. Dacă unii dintre

8

executivii noştri şi-ar folosi măcar pe jumătate inteligenţaşi ingeniozitatea, cu care urmăresc să-şi îmbrobodeascăpartenerii contractuali, în direcţia eficientizării afacerilorpe care le conduc, cu siguranţă România ar avea o situaţieeconomică mult mai bună decât în prezent.

Cultura şi etica în afaceriAceastă diversitate culturală se manifestă pe toate

planurile vieţii economice. În absenţa unor valori şi regulimorale absolute, cum ne putem da seama de felul în care vaaprecia ce-i bine şi ce-i rău şi de modul în care va acţionaun partener de afaceri din altă ţară? Ei bine, răspunsul eunul singur: trebuie să cunoaştem cât mai bine cultura dincare acesta face parte şi ale cărei valori şi norme leîmpărtăşeşte.

Dar ce este cultura? Pare evident faptul că, la primavedere, cultura e aceea care îi face pe francezi francezi, pechinezi chinezi sau pe români români. Geert Hofstede comparăcultura cu un fel de „software al minţii” – programul social carene conduce modul de gândire, de acţiune şi de percepere abinelui şi răului, „formatând” imaginea fiecăruia despre sineîn raporturile cu ceilalţi. Astfel concepută, cultura nu esteceva înnăscut. Nu există nişte gene speciale care îi fac peamericani să pună preţ pe individualism şi cutezanţă sau pegermani să preţuiască ordinea rigidă. Este vorba de uncomportament învăţat care, prin urmare, poate fi modificat. Înspiritul metaforei lui Hofstede, ar fi suficient să instalămun program cultural pentru a gândi ca un englez, ca unbrazilian sau thailandez. Din păcate, lucrurile nu sunt chiaratât de simple în realitate. Pentru a pătrunde spiritul uneialte culturi este nevoie de studiu, de un acut simţ deobservaţie şi, mai presus de orice, de voinţa de a învăţa,abandonând ideea că, din start şi în toate privinţele,„cultura noastră este superioară”.

Într-o definiţie ceva mai formală, cultura reprezintă unansamblu de valori esenţiale, de convingeri, modele decomportament, cunoştinţe, moravuri, legi şi obiceiuri comuneunei societăţi, care orientează modul în care membrii săigândesc, simt şi acţionează, pe fondul unei anumite viziunidespre ei înşişi în relaţie cu ceilalţi. Cultura uneisocietăţi se transmite din generaţie în generaţie, integrândîntr-o unitate sui generis elemente precum limba, religia,obiceiurile şi legile juridice. Viziunea unei societăţi despreautoritate şi concepţia sa morală se

9

manifestă în maniera indivizilor de a se comporta în afaceri,de a negocia un contract, de a reacţiona în situaţii de crizăsau de a cultiva potenţialii parteneri de afaceri.

Unele elemente ale culturii exercită o influenţăconsiderabilă asupra comportamentului în afaceri, astfel încâtcunoaşterea şi înţelegerea lor corectă sunt necesare pentru oabordare adecvată a relaţiilor parteneriale sau concurenţiale.

Limbajul este un instrument esenţial de comunicare, care nu serezumă la nişte simple înşiruiri de cuvinte rostite oriscrise. Comunicarea non-verbală, realizată prin gesturi, bodylanguage sau expresii faciale poartă, la rândul ei, mesaje plinede semnificaţii. Când nu vorbesc aceeaşi limbă şi trebuie sărecurgă la serviciile unui interpret, partenerii de afaceri nuau alt mijloc de a se citi unul pe celălalt decât comunicareanon-verbală. Neînţelegerea corectă a mesajelor contextuale pecare le poartă aceasta poate compromite şansele unor negocierifructuoase.Concepţia religioasă care stă la baza oricărei culturi joacăde asemenea un rol mai important decât credem, chiar şi încazul unor indivizi care nu sunt practicanţi fervenţi ai uneianumite confesiuni, deoarece timp de multe secole credinţa amodelat o anumită filosofie practică, ce şi-a pus amprentaasupra tuturor celorlalte sfere ale culturii. În lumea arabă,de exemplu, conversaţia este adeseori condimentată cu expresiaInshallala – „cum o vrea Dumnezeu”. Abandonul în faţa unei puteritranscendente, neputinţa de a controla pe deplin ceea ce seîntâmplă în treburile lumeşti şi o atitudine fatalistă, detipul „fie ce-o fi”, pe care le rezumă această expresie, îşifac simţite efectele în multe situaţii, începând cu orarulliniilor aeriene şi până la ritmul în care se desfăşoarănegocierile de afaceri. Din păcate, traducerea expresiei arabeeste foarte uşoară în româneşte, deoarece şi la noi se faceîncă simţită această nefastă influenţă orientală, caregenerează pasivitate şi resemnare în faţa evenimentelor.Evident, valorile culturale au un enorm impact asupra moduluiîn care oamenii din diferite părţi ale lumii înţeleg să facăafaceri. Cele mai importante diferenţe axiologice apar întreculturile individualiste (precum cea americană sau cea vest-europeană) şi cele colectiviste (precum cea japoneză, sud-americană, indiană sau africană) ori între societăţilemotivate de realizarea anumitor obiective şi sarcini (taskdriven), cum este cea engleză, şi societăţile care pun accentulpe cultivarea relaţiilor interumane (relationship driven), cum este

10

cea franceză. Chiar dacă se poate vorbi de valori universale,receptarea şi „trăirea” lor îmbracă forme specifice fiecăreiculturi.

Problema etică fundamentală în afacerile internaţionaleDată fiind marea diversitate a moravurilor din lumea

afacerilor internaţionale, problema principală cu care seconfruntă îndeosebi marile corporaţii multinaţionale, careoperează pe piaţa globală, este alegerea uneia dintreurmătoarele două politici alternative: fie, pe de o parte,respectarea strictă a codului etic al firmei din ţara deorigine oriunde ar opera în lume; fie, pe de altă parte,adaptarea politicii firmei la tradiţiile şi stilul de afaceridin fiecare ţară străină unde operează.

Fiecare dintre aceste două strategii alternative prezintăavantaje şi dezavantaje din punct de vedere strict economic,adică având în vedere numai profiturile potenţiale ale firmei.Păstrarea strictă a codului etic al corporaţiei, elaborat pebaza valorilor morale dominante în ţara de origine, areavantajul că menţine reputaţia firmei nepătată şi nu stârneşteobiecţii, rezerve sau critici vehemente din parteaconsumatorilor şi a publicului „de acasă”, consolidândtotodată şi prestigiul firmei pe plan internaţional.Dezavantajul major al acestei politici inflexibile constă înfaptul că pe anumite pieţe naţionale nu se poate pătrunde şinu se pot face afaceri profitabile dacă nu se acceptărecurgerea la anumite practici discutabile sub aspect etic,dacă nu chiar de-a dreptul ilegale, datorită unui fenomengeneralizat de corupţie şi unor mecanisme economice carefavorizează concurenţa neloială mai mult decâtcompetitivitatea.

Flexibilitatea codurilor etice şi adaptarea la practicileeconomice locale permite corporaţiilor multinaţionale săpenetreze pieţele dominate de practici dubioase şi să semenţină pe acele pieţe, cu profituri tentante. Dezavantajeleimediate sunt legate de reacţiile opiniei publice din ţărilede origine şi în general din statele care adoptă o politicădură faţă de corupţie; dezavantajele mai puţin vizibile, darşi mai serioase pe termen lung, decurg din faptul că oricecomplicitate a firmelor transnaţionale cu factorii de puterecorupţi din anumite ţări ale lumii încurajează şi consolideazăcorupţia din acele ţări, ceea ce diminuează considerabilpotenţialul lor de dezvoltare solidă şi echilibrată care să le

11

facă, în timp, nişte parteneri serioşi, cu resurse înexpansiune şi cu o putere de cumpărare din ce în cemai atractivă pentru investitorii străini de anvergură.

Teoreticienii de catedră pledează, fireşte, pentru primastrategie, recomandând o cât mai mare inflexibilitate înrespectarea codurilor etice ale firmei oriunde şi-ar desfăşuraactivitatea. Argumentele sunt numeroase şi, măcar unele dintreele, par să fie confirmate de rezultatele financiare pe termenmediu şi lung ale corporaţiilor cunoscute şi respectate pentruconsecvenţa cu care îşi asumă responsabilităţi etice. Pe dealtă, experienţa ultimelor decenii a dovedit că daunele pecare le poate suferi o firmă de talie internaţională în urmaunor scandaluri financiare datorate unor flagrante încălcăriale respectabilităţii etice pot avea consecinţe extrem denefavorabile sau chiar catastrofale. Din păcate, nuîntotdeauna practicile imorale ale unor corporaţiimultinaţionale sunt sancţionate şi, pe de altă parte, nuîntotdeauna scrupulozitatea etică este răsplătită de rezultatefinanciare excelente.

Dileme etice în afacerile internaţionaleAdevăratele probleme sensibile de etică în afacerile

internaţionale sunt altele.Sunt de discutat din perspectivă etică numai acele decizii şiacţiuni care, deşi toate legale, nu au toate aceeaşi relevanţăşi valoare morală. Agenţii care operează pe piaţa mondială seconfruntă cu numeroase dileme de natură etică, ori de câte orisunt în situaţia de a-şi desfăşura activitatea în conformitatecu legislaţia dintr-o anumită ţară străină, care vine însă maimult sau mai puţin flagrant în conflict atât cu legile dinţara de origine, cât şi cu setul de valori morale pe care leafirmă o corporaţie în codul său etic. În cele ce urmează vommenţiona foarte succint câteva dintre aceste dileme etice,trecând în revistă şi câteva dintre cele mai frecvent invocateargumente pro şi contra.I. Probleme etice legate de forţa de muncăCele mai sensibile probleme de personal cu care se confruntăcorporaţiile multinaţionale sunt următoarele:1) Salarizarea angajaţilor, care lucrează pentru companiimultinaţionale în ţări cu nivel de dezvoltare sensibil maiscăzut în comparaţie cu ţările de origine, este, de multe ori,mai mică. Se impută investitorilor străini faptul căexploatează forţa de muncă din ţările slab dezvoltate, plătindde câteva ori mai ieftin aceeaşi muncă pe care o prestează

12

salariaţii cu calificări similare din ţările de origine. Pe dealtă parte, aceştia din urmă sunt dezavantajaţi de faptul că,prin mutarea investiţiilor şi a unităţilor de producţie înLumea a Treia, creşte şomajul din ţările dezvoltate. Pe scurt:corporaţiile transnaţionale sunt vehement acuzate pentru căadoptă politici egoiste. Urmărind maximizarea profiturilor,ele încalcă acel ipotetic contract social cu diferitelecategorii de stakeholders, aducând prejudicii deopotrivăsalariaţilor din ţările de origine – care pierd locuri demuncă şi a căror presiune sindicală scade în intensitate, odată ce patronatul poate ameninţa cu delocalizareainvestiţiilor în alte ţări – şi angajaţilor din Lumea a Treia– care sunt puşi să presteze munci echivalente celor dinstatele dezvoltate, fiind plătiţi mult mai prost.

Problema nu e nici pe departe atât de simplă şi lucrurilenu pot fi privite doar în alb şi negru. Contraargumentele suntnumeroase şi au greutate. În primul rând, alternativa pentrusalariaţii din ţările slab dezvoltate este a fi prost plătiţi(comparativ cu angajaţii din lumea bogată) sau a nu fi plătiţide loc, atâta timp cât, de multe ori, principalul punct deinteres pentru investitorii străini sunt tocmai costurile maiscăzute ale forţei de muncă. Se mai susţine apoi, de multe oripe bună dreptate, că salariile oferite de unele corporaţiimultinaţionale sunt oricum sensibil mai mari decât media dinţările sărace în care operează aceste corporaţii. În plus,mediul de muncă pe care îl oferă multinaţionalele este maicorect, mai civilizat şi anumite principii de recrutare şipromovare a forţei de muncă sunt treptat implantate în ţăriledin Lumea a Treia, disipând astfel modele mai evoluate detratament al forţei de muncă de către patronat.

Pe de altă parte, salariaţii bine plătiţi din ţărileavansate sunt invitaţi să accepte legile pieţei şi alecompetitivităţii. Menţinerea salariilor lor ridicate nu esteun privilegiu absolut, necorelat cu eficienţa, productivitateaşi rentabilitatea. Dacă, se spune, locurile lor de muncă ar fimenţinute cu orice preţ, ca şi nivelul foarte ridicat alsalariilor, concurenţa ar profita şi ar invada ţările sărace,unde ar realiza produse şi servicii similare calitativ, darmult mai ieftine, ceea ce le-ar permite să cucerească piaţa,ruinând, până la urmă, pe cei care nu s-ar adapta; sfârşitular fi şi mai tragic: falimentul, adică şomaj, fonduri bugetarepentru programe de asistenţă socială mai reduse, resurseinterne de investiţii (noi locuri de muncă alternative) şi maipuţine etc. Într-un cuvânt, în scurt timp o politică „socială”

13

a corporaţiilor multinaţionale s-ar solda cu consecinţe extremde rele pentru toată lumea.2) Managementul filialelor din alte ţări ale corporaţiilormultinaţionale pune, la rândul său, destule probleme etice. Îngenere, marile firme preferă să acorde un credit scăzutmanagerilor locali, implantând la conducerea filialelormanageri din ţările de origine. Aceştia nu cunosc, în unelecazuri, suficient de bine tradiţiile şi problemele locale şinu sunt destul de flexibili faţă de doleanţele şidificultăţile partenerilor şi angajaţilor din ţările unde suntimplantaţi. Acesta este motivul principal pentru care, înultimii ani, corporaţiile multinaţionale au adoptato politică de aclimatizare managerială, promovând din ce în cemai activ lideri locali, formaţi şi pregătiţi profesional înOccident, unde îşi pot însuşi metodele şi tehnicilemanagementului modern.3) Discriminarea femeilor este o problemă delicată, de carefirmele investitoare nu se fac propriu-zis vinovate, întrucâtnu managerii lor sunt aceia care o impun, ci tradiţiile şicredinţele religioase locale. Ceea ce se impută corporaţiilormultinaţionale de către opinia publică din ţările de origineeste neimplicarea mai hotărâtă într-o politică activă,agresivă chiar, de eliminare a discriminării femeilor înţările din Lumea a Treia unde ea reprezintă o practică greu decombătut. Alte critici, mai virulente şi mai întemeiate, sereferă la faptul că, în unele ţări sărace, unde religia nuîmpiedică participarea femeilor la viaţa economică(AmericaLatină, de exemplu), discriminarea sexuală îmbracă oaltă formă, şi anume angajarea cu precădere a femeilor,deoarece salariile lor sunt mult mai mici decât celesolicitate de către bărbaţi.4) Angajarea minorilor (child labour) constituie, neîndoielnic,aspectul cel mai des incriminat şi categoric în sinecriticabil în ceea ce priveşte problemele de personal alecorporaţiilor multinaţionale. Şi în acest caz se invocăargumentul că, fără suportul material al copiilor angajaţi,familiile acestora ar fi lipsite de orice mijloace desubzistenţă, iar copiii respectivi ar avea de ales între amuri de foame sau a cerşi, fura şi vagabonda. Este însă certfaptul că educaţia, sănătatea şi dezvoltarea psiho-somatică acopiilor care lucrează de la vârste destul de fragede au gravde suferit, iar viitorul lor este unul foarte sumbru. Scoţândun număr apreciabil de copii din circuitul educaţional,calificarea forţei de muncă din ţările sărace ale lumii

14

stagnează la un nivel foarte scăzut, cu urmări pe termen lungîn ceea ce priveşte perspectivele de dezvoltare şi modernizareale acestor ţări. Răul se produce, aşadar, atât la nivelindividual, cât şi social.5) Măsurile de protecţie a salariaţilor constituie o altă problemă care dăbătăi de cap firmelor de talie internaţională în ceea cepriveşte imaginea lor publică în ţările de origine şi maipuţin în ţările slab dezvoltate în care operează, deşimuncitorii de acolo sunt cei care au realmente de suferit. ÎnLumea a Treia legislaţia muncii este slab dezvoltată saupractic inexistentă, astfel încât standardele de protecţie apersonalului la locul de muncă sunt foarte joase princomparaţie cu cele din ţările dezvoltate. Iată de cecorporaţiile multinaţionale iau măsuri de protecţie mult maipuţin riguroase la filialele lor din Lumea a Treia decât ofac, obligate de legislaţie şi de presiunea opiniei publice,în ţările lor de origine. Efectul: numeroase accidente,soldate cu victime sau mutilări grave ale muncitorilor lalocul de muncă. Se cere imperativ firmelor transnaţionale săfie mai exigente în ceea ce priveşte măsurile de protecţie amuncii. Acestea nu resping ideea şi fac câte ceva, dar nu preamult, invocând un argument de rentabilitate şi unul decompetitivitate. Dacă ar cheltui atât cât trebuie pentrusiguranţa salariaţilor, costurile ar creşte considerabil – iardacă firmele concurente nu procedează la fel,riscă să iasă de pe piaţă, ceea ce ar duce iar şi iar laaceeaşi dilemă dramatică pentru muncitorii din ţările în cursde dezvoltare: riscuri şi salarii sau nici riscuri, nici salarii.Tot ceea ce se poate urmări cu bună credinţă este un compromisîntre cele două exigenţe – cea economică şi cea morală.II. Probleme etice privind calitatea şi siguranţa produselor

Dată fiind puterea de cumpărare redusă a populaţiei dinţările în curs de dezvoltare, dar şi legislaţia laxă deprotecţie a consumatorului (nici aceasta aplicată riguros dincauza incompetenţei şi a corupţiei funcţionarilor publici),firmele multinaţionale oferă pe pieţele din aceste ţăriproduse şi servicii de calitate inferioară, inacceptabile înstatele cele mai avansate. În unele cazuri, siguranţaconsumatorilor nu este pusă în pericol, dar se oferă bunuriuzate moral şi cu garanţii minime sau inexistente, ceea ce sejustifică de cele mai multe ori cu următorul argument: dacă nuîşi pot permite să achiziţioneze bunuri şi servicii de cea maibună calitate, deoarece buzunarul nu le permite, consumatoriidin ţările sărace sunt oricum în

15

câştig dacă îşi pot procura mărfuri mai puţin performante,însă la nivelul puterii lor de cumpărare – fie că este vorbade automobile, electrocasnice, computere, îmbrăcăminte etc. Emai bine să ai un televizor alb-negru decât să nu ai deloc,fiindcă nu îţi poţi permite unul color prea scump. Problememai serioase ridică însă acele bunuri şi servicii care potpune în pericol viaţa şi sănătatea consumatorilor din ţărilesărace. În unele cazuri este vorba de produse, precummedicamentele, care au fost retrase de pe pieţele din ţărileavansate, datorită unor efecte dăunătoare, dar care se fabricăşi se vând în continuare pe pieţele din Lumea a Treia. Nici înastfel de situaţii argumentele pro nu lipsesc – de multe origuvernele din ţările sărace fiind acelea care solicităinsistent achiziţionarea medicamentelor respective, deoarecesunt relativ ieftine şi produc, în ţările respective,beneficii considerabil mai mari decât daune. În alte cazurieste vorba de un marketing şi de un advertising foartedeficitar. III. Probleme etice privind protecţia mediului

Pe acest plan se poartă disputele cele mai aprinse, iarcorporaţiile multinaţionale sunt primele incriminate, deoarecedistrugerile de mediu, soldate cu numeroase victime, producefecte grave, adesea ireversibile, nu numai în ţările unde seproduc, ci afectează global clima, calitatea apei şi a aeruluila scară planetară. Cauzele distrugerilor ecologice suntaceleaşi ca şi în cazul protecţiei insuficiente a salariaţilorla locul de muncă: legislaţia foarte permisivă, gradul scăzutde competenţă tehnologică şi de conştientizare a pericolelorla care se expune populaţia locală, costurile ridicate aletehnologiilor nepoluante etc.

De fapt, cazul care a adus în centrul atenţiei eticaafacerilor internaţionale a fost dezastrul de la Bhopal, dinIndia. În anul 1984, la o uzină chimică a firmei Union Carbidedin Bhopal, din cauza reducerilor drastice a cheltuielilor deîntreţinere şi de siguranţă, şi mai ales din cauza lipsei depregătire a personalului, a explodat un rezervor ce conţinea osubstanţă extrem de toxică: izocianat de metil. Substanţa s-aîmprăştiat în atmosferă şi evenimentul s-a soldat cu peste2000 de morţi şi circa 200.000 de răniţi mai mult sau maipuţin grav. Bhopal nu este nici pe departe un caz singular. În1972, aproape 5000 de irakieni au murit după ce au consumatcereale tratate cu mercur, importate din SUA, fără etichete deavertizare. În 1979, oameni şi animale din Egipt au fostinfestaţi de pesticidul Leptophos. În 1984, alte sute de

16

oameni au murit din cauza exploziei unei conducte de gazenaturale lichefiate. Eşuarea petrolierului Valdez, alcompaniei Exxon sau explozia de la Cernobîl sunt doar câtevadintre evenimentele foarte grave de poluare a mediului.

Faţă de aceste fenomene, reacţia şi presiunea opinieipublice internaţionale au fost suficient de puternice pentru aforţa corporaţiile transnaţionale să accepte că au obligaţiade a lua măsuri radicale de protecţie ecologică şi în ţărileunde legislaţia locală nu impune standarde foarte ridicate –atât prin suportarea unor costuri mai mari pe care le presupuntehnologiile nepoluante, cât şi prin avertizarea şi pregătireamult mai serioasă a personalului şi a populaţiei din ţărileLumii a Treia în care operează. În faţa acestui gen deprobleme, competitorii (în marea lor majoritate) au convenittacit să procedeze cu toţii mai responsabil faţă de pericoleleecologice, deoarece opinia publică din ţările lor de originemanifestă o atitudine extrem de ostilă faţă de companiile cu oreputaţie dubioasă în ceea ce priveşte politica de protecţie amediului.

Principii de bază ale eticii în afacerile internaţionaleDată fiind varietatea culturală a valorilor şi

principiilor morale de-a lungul şi de-a latul planetei şiîntrucât politicile acomodante au dus la numeroase efecteinacceptabile, s-a conturat din ce în ce mai pregnant ideeaelaborării unor coduri etice internaţionale, prin acordulexplicit al unor asociaţii guvernamentale sau non-guvernamentale, în care rolul principal revine marilorcorporaţii transnaţionale. Căutările sunt din ce în ce mainumeroase, însă rezultatele se lasă, deocamdată, aşteptate,cel puţin pe plan practic.

Institutul Internaţional de Etică în Afaceri propunefirmelor de anvergură mondială următoarele trei principii debază:INTEGRAREA. Etica în afaceri trebuie să pătrundă în toateaspectele culturii organizaţionale şi să se reflecte însistemele manageriale. Companiile trebuie să înceapă cuintegrarea eticii în fixarea obiectivelor şi în practicile derecrutare, angajare şi de promovare a personalului.IMPLEMENTAREA. Comportamentul etic nu este doar o idee, cireclamă un efort de implementare a unui plan de schimbare deatitudine în diferitele compartimente de activitate ale uneicorporaţii. Exemple: modificarea sistemelor de recompensare şide stimulare a personalului, promovarea unor practici

17

superioare de protecţie a mediului, consultarea unor experţiatunci când este cazul etc.INTERNAŢIONALIZAREA. Deschiderea mereu mai extinsă către piaţaglobală este necesară pentru orice afacere de succes dinsecolul XXI. Ea se poate realiza prin parteneriateinternaţionale, blocuri comerciale şi prin implementareaacordurilor GATT sau a altor acorduri similare. Clarificareapropriei definiţii a integrităţii morale, astfel încât aceastasă poată transcede graniţele naţionale, este necesară pentruorice corporaţie care operează pe piaţa globală, având dreptrezultat un program de acţiune şi un cod etic fără culoarespecific culturală, ce nu solicită modificări de esenţă atuncicând se aplică în contexte globale.

Ultimul deceniu a cunoscut o adevărată explozie acodurilor etice de comportament al corporaţiilormultinaţionale în afacerile internaţionale. Majoritatea suntelaborate în conformitate cu principiile stabilite de OECD(Organization of Economic Cooperation and Development) şi ICGN(International Corporate Governance Network). Multe dintre elepot fi accesate pe Internet. Faptul în sine este îmbucurător.În mod semnificativ, ele concordă în bună măsură, ceea ceindică un consens asupra obiectivelor şi regulilor de bază înafacerile internaţionale. Din păcate, multe dintre acestecoduri de conduită enunţă nişte truisme destul de vagi, iartop managerii şi analiştii economici recunosc faptul căaproape totul este încă de făcut în ceea ce priveşteimplementarea efectivă a principiilor declarate în activitateade zi cu zi a firmelor care operează pe piaţa globală.

Multe probleme îşi aşteaptă încă o soluţie solidargumentată teoretic şi verificată în practică. Important esteînsă faptul că problemele cele mai presante au fost dejaformulate şi acceptate de comunitatea corporaţiilortransnaţionale, ceea ce nu este puţin lucru. Odată pus înmişcare, procesul de evoluţie a eticii în afacerileinternaţionale va continua fără nici o îndoială, într-un ritmaccelerat, cu rezultate, să sperăm, pozitive pentru cât maimulte şi cât mai largi categorii de grupuri interactive îneconomia globală.

18

Etica în turism

Turismul contemporan este un proces social; el este unmod de viaţă al omului de astăzi.

Până în timpurile moderne, relaţiile sociale de bază erauo funcţiune a proximităţii sociale. Comunităţile locale, cu unmediu cultural local, împărtăşind valori fundamentale, aufăcut mai uşoară pentru indivizi definirea identităţii şi audat sens grupurilor sociale, în general stabile.

Procesul de urbanizare a condus la o schimbaresubstanţială. Migraţia de masă dinspre zonele rurale spreoraşe şi dezvoltarea intensivă a oraşelor au cauzatdezintegrarea comunităţilor locale tradiţionale şi decăderearelaţiilor de prietenie, de apartenenţă la un grup socialstabil. Intr-un oraş mare, distanţa dintre familie şi naţiuneeste marcată de vid şi numai parţial acoperită de relaţiileprofesionale. In societatea “culturii de masă”, toate valorilesunt amalgamate, ceea ce duce la izolarea unui individ în“mulţimea singuraticilor”.

Se ajunge astfel la cel de-al treilea stadiu, cel al“turistificării” lumii. Procesul se derulează în diverse părţiale Globului. In principal, acesta vizează ţările şi regiuniledezvoltate, dar, treptat, el se extinde în toată lumea.

Turismul este, înainte de toate, o formă acomportamentului uman. Omul este subiectul esenţial alturismului. Iar acesta nu poate fi explicat decât dacăînţelegem omul, fiinţa umană.

Turismul nu este numai un mod de a petrece timpul liber –cu toate că cele mai multe vacanţe sunt corelate cuactivităţile de agrement -, ci este un mod de a atinge şi altescopuri – cunoaştere, relaţii sociale, îmbogăţireacunoştinţelor, pelerinaje etc.

Turismul în sine nu poate fi apreciat ca o acţiune “bună”sau “rea”, “pozitivă” sau “negativă”; consecinţele sale însă,foarte diverse, pot fi evaluate sub această formă. Efecteleactivităţii turistice, atât în plan economic, cât şi în plansocial, depind de comportamentul tuturor celor implicaţi, darşi de respectarea unor norme de etică.

In ultimii ani, a devenit tot mai evident faptul că eticaar trebui să fie luată în considerare în procesul dezvoltăriituristice. De aceea, din 1992, s-a propus crearea unei comisiispeciale care să se ocupe de problemele de etică în turism,iar în anul 1999, Organizaţia Mondială a Turismului a elaboratun cod de etică pentru turism.

19

Pe lângă efectele economice şi sociale benefice, au fostevidenţiate de unii oameni de ştiinţă şi numeroase efectenegative, printre care declinul tradiţiilor, materialismul,creşterea ratei infracţionalităţii şi a criminalităţii,conflictele sociale, aglomerarea, deteriorarea mediului şidependenţa de ţările industrializate (principalelefinanţatoare ale activităţii de turism, prin investiţii şiprin emisia de turişti).

Turismul este adeseori pus în relaţie cu conceptul de“neocolonialism”, tocmai datorită faptului că aceleaşi ţăridezvoltate sunt cele care “dictează” acest fenomen, în toatelaturile sale.

Adevăratele raţiuni ale acestor consecinţe negative seaflă în comportamentul oamenilor faţă de activitateaturistică, adeseori în contradicţie cu normele de etică.Profiturile reale din turism (economice, sociale, culturale)ar fi mult mai mari dacă normele eticii ar fi mai binerespectate.

Pot fi evidenţiate trei categorii de persoane implicateîn desfăşurarea activităţii turistice:

1. turistul, al cărui comportament poate fi analizatfaţă de el însuşi, faţă de alţi turişti sau faţă depopulaţia locală

2. locuitorul, populaţia locală3. agentul economic cu activitate turistică.

Pe langa acestea, responsabilitati importante revinguvernelor, administratiilor locale si mass-media, asa cumsunt prevazute si in Codul Global de Etica pt Turism,elaborate de Organizatia Mondiala a Turismului.

Articolul 1. Contribuţia turismului la înţelegerea reciprocă şi respectul întrepopoare şi societăţi

1. Înţelegerea şi promovarea valorilor comune umanităţii, cuo atitudine de toleranţă şi respect pentru diversitateareligioasă, pentru convingerile morale şi religioase,sunt în acelaşi timp fundamentul şi consecinţeleturismului responsabil; participanţii la dezvolatareaturismului şi turiştii înşişi vor respecta tradiţiilesociale şi culturale şi practicile tuturor popoarelor,inclusiv cele ale minorităţilor şi populaţiilor indigeneşi le vor recunoaşte valoarea;

20

2. Activităţile turistice vor fi desfăşurate în armonie cuatributele şi tradiţiile regiunilor gazdă, cu respectarealegilor, tradiţiilor şi obiceiurile acestora;

3. Comunităţile gazdă, pe de-o parte, şi profesioniştiilocali, pe de alta, se vor familiariza cu turiştii careîi vizitează şi îi vor respecta, se vor interesa şi levor cunoaşte stilul de viaţă, gusturile şi preferinţele;învăţătura şi pregătirea aduse la cunoştiinţaprofesioniştilor contribuie la o primire ospitalieră;

4. Este de datoria autorităţilor publice să asigureprotecţia turiştilor şi vizitatorilor şi a bunuriloracestora; ele trebuie să acorde o atenţie deosebităturiştilor străini datorită vulnerabilităţii deosebite aacestora; ele trebuie să faciliteze introducerea demijloace specifice de informare, prevenire, protecţie,asigurare şi asistenţă în concordanţă cu nevoile lor;orice atacuri, bruscări, răpiri sau ameninţări la adresaturiştilor sau lucrătorilor în industria turismului, caşi distrugerea voită a facilităţilor turistice sau aelementelor de moştenire naturală sau culturală vor ficondamnate şi pedepsite cu severitate în conformitate culegislaţia natională respectivă;

5. În timpul călătoriei, turiştii şi vizitatorii nu vorcomite nici un act criminal sau nici un act consideratcriminal de către legislaţia ţării vizitate şi se vorabţine de la orice comportament perceput ca ofensator saujignitor de către populaţia locală, sau care deterioreazămediul local; trebuie să se reţină de la traficul ilicitde droguri, arme şi antichităţi, specii protejate şiproduse şi substanţe care sunt periculoase sau prohibitede reglementările naţionale;

6. Turiştii şi vizitatorii au responsabilitatea să sefamiliarizeze, încă dinainte de plecare, cucaracteristicile ţării pe care se pregătesc să oviziteze; ei trebuie să cunoască riscurile de sănătate şisecuritate inerente oricărei călătorii în afara mediuluilor obişnuit şi să se comporte în aşa fel încât săminimizeze acele riscuri.

Articolul 2. Turismul ca vehicol pentru împlinirea individuală şi colectivă 1. Turismul, activitatea asociată cel mai frecvent cu odihna

şi relaxarea, sportul şi accesul la natură şi cultură,trebuie planificat şi practicat ca un mijloc privilegiat deîmplinire individuală şi colectivă; atunci când este

21

practicat cu suficientă inteligenţă este un factor deautoeducare, de toleranţă mutuală de neînlocuit pentruînvăţarea diferenţelor legitime dintre popoare şi culturiîn diversitatea lor;

2. Activităţile turistice trebuie să respecte egalitatea întrebărbaţi şi femei; ele trebuie să promoveze drepturileomului şi, în mod special, drepturile individuale alegrupurilor cele mai vulnerabile, în special copii şibătrâni, handicapaţi, minorităţile etnice si populaţiileindigene;

3. Exploatarea fiinţelor umane în orice formă, îndeosebisexuală, în special când este aplicată copiilor, contravineţelurilor fundamentale ale turismului şi reprezintă negareaturismului; astfel încât, trebuie combătută în mod energicîn cooperare cu toate statele interesate şi penalizată fărăconcesii de către legislaţia naţională a tuturor ţărilorvizate, cât şi cele ale făptuitorilor unor astfel de acte,chiar şi când au fost înfăptuite în străinătate;

4. Călătoria în scopuri religioase, de sănătate, învătământ şischimburi culturale sau lingvistice sunt forme de turismdeosebit de benefice, care merită să fie încurajate;

5. Trebuie încurajată introducerea în programele de învăţământtematici despre valoare schimburilor turistice, beneficiilelor economice, sociale şi culturale, precum şi riscurilelor.

Articolul 3. Turismul, factor al dezvoltării durabile1. Toţi participanţii la dezvoltarea turismului trebuie să

salvgardeze mediul natural, având în vedere obţinerea decreşteri economice sigure, continue şi durabile, menitesă satisfacă în mod echitabil nevoile şi aspiraţiilegeneraţiilor prezente şi viitoare;

2. Trebuie să se dea prioritate tuturor formelor dedesfăşurare a turismului, care conduc la economisirea deresurse preţioase şi rare, în mod deosebit apă şienergie, şi să dea prioritate şi să se încurajeze decătre autorităţile publice naţionale, regionale şi localeevitarea, pe cât posibil, a producerii de deşeuri;

3. Eşalonarea în timp şi spaţiu a fluxurilor de turişti şivizitatori, în mod special a celor care rezultă dinconcedii plătite sau vacanţe şcolare, şi o distribuiremai echilibrată a sărbătorilor trebuie privită ca oreducere a presiunii activităţilor turistice asupra

22

mediului şi îmbogăţirea impactului benefic asupraindustriei turismului şi economiei locale;

4. Infrastructura turismului trebuie proiectată şiactivităţile turistice programate în aşa fel încât să seprotejeze moştenirea naturală compusă din ecosisteme şibiodiversitate şi să se păstreze speciile de animalesălbatice ameninţate; participanţii la desfăşurareaturismului, în special profesioniştii, trebuie să cadă deacord asupra impunerii unor limitări sau restricţiiasupra activităţilor când acestea sunt exercitate în zonedeosebit de sensibile: deşerturi, regiuni polare sau dealtitudine ridicată, suprafeţe de coastă, păduritropicale sau mlaştini/delte propice creării de rezervenaturale sau suprafeţe protejate;

5. Turismul natural sau ecoturismul sunt recunoscute în moddeosebit ca fiind determinante pentru îmbogăţireapozitiei turismului, dat fiind respectul pentrumoştenirea naturală şi populaţiile locale şi sunt înconcordanţă cu capacitatea de absorbţie a locurilorrespective.

Articolul 4. Turismul, utilizator al moştenirii naturale a omenirii şi contribuabilla îmbogăţirea ei

1. Resursele turismului aparţin moştenirii comune aomenirii; comunităţile în teritoriile cărora ele suntsituate au drepturi şi obligaţii speciale în privinţaacestora;

2. Politicile şi activităţile turistice trebuie conduse curespect faţă de moştenirea culturală, artistică şiarheologică, pe care ele trebuie să le apere şi să letransmită generaţiilor viitoare; o grijă deosebitătrebuie acordată păstrării şi îmbunătăţiriimonumentelor, sanctuarelor şi muzeelor, ca şi aşantierelor istorice şi arheologice, care trebuie largdeschise vizitelor turistice; se va încuraja accesul lamonumentele şi proprietăţile culturale aflate în posesieparticulară, cu respectarea drepturilor proprietarilorprecum şi clădirile religioase, fără prejudiciereanevoilor normale de rugăciune;

3. Resursele financiare rezultate din vizitele la monumenteşi locuri de cultură, cel puţin în parte, trebuieutilizate pentru întreţinerea, salvgardarea, dezvoltareaşi înfrumuseţarea acestor moşteniri;

23

4. Activitatea turistică trebuie planificată astfel încâtsă permită supravieţuirea şi înflorirea produselorculturale tradiţionale, meşteşugurile şi folclorul, înloc să provoace degenerarea şi standardizarea acestora.

Articolul 5. Turismul, activitate avantajoasă pentru comunităţile şi ţările gazdă1. Populaţiile locale trebuie asociate activităţilor

turistice cu o participaţie echitabilă la beneficiileeconomice, sociale şi culturale pe care ei le genereazăşi în special în crearea de locuri de muncă directe şiindirecte, care rezultă din acestea;

2. Politicile turistice trebuie aplicate astfel încât săajute la ridicarea standardului de viaţă al populaţieiîn regiunile vizitate şi să satisfacă nevoile acestora;planificarea şi abordarea arhitecturală a acesteia,precum şi operarea staţiunilor turistice şi cazareatrebuie să urmărească integrarea lor, la maximumposibil, în structura economică şi socială locală; acolounde sunt nivele de calificare a forţei de muncă egale,se va acorda prioritate mâinii de lucru locale;

3. Trebuie să se acorde o atenţie deosebită teritoriilordin zone de coastă şi insule, precum şi regiunilorvulnerabile rurale şi muntoase, pentru care turismulreprezintă adesea o oportunitate rară de dezvoltare înconfruntarea cu declinul activităţilor economicetradiţionale;

4. Profesioniştii din turism şi îndeosebi investitorii,ghidaţi de reglementări dispuse de autorităţile locale,trebuie să întocmească studii privind impactulproiectelor lor de dezvoltare asupra mediului şiîmprejurimilor naturale; de asemenea, trebuie să oferecu cea mai mare transparenţă şi obiectivitate,informaţii privind proiectele lor viitoare, precum şirepercursiuniile lor previzibile şi să promovezedialoguri asupra conţinutului acestora cu populaţiainteresată.

Articolul 6. Obligaţiile participanţiilor la actul de turism1. Profesioniştii din turism au obligaţia de a pune la

dispoziţia turiştilor informaţii oneste şi obiectiveprivind locurile lor de destinaţie, condiţiile decălătorie, ospitalitate şi şedere; ei trebuie să seasigure că prevederile (clauzele) contractuale propuseclienţilor lor sunt uşor de înţeles în privinţa naturii,

24

preţului si calităţilor serviciilor pe care ei seangajează să le furnizeze şi compensaţiei financiareplătibile de către ei în cazul unei ruperi unilaterale acontractului din partea lor;

2. Profesioniştii din turism, în măsura în care depinde deei, trebuie să arate interes, în cooperare cuautorităţile publice, pentru securitatea şi siguranţa,prevenirea accidentelor, protecţia sănătăţii şi siguranţaalimentaţiei celor ce le solicită serviciile; de pildă,ei trebuie să asigure existenţa de sistemecorespunzatoare de asigurare şi asistenţă; ei trebuie săaccepte obligaţiile de raportare prevăzute dereglemetările naţionale şi să plătească compensaţiiechitabile în caz că nu îşi indeplinesc obligaţiilecontractuale ce le revin;

3. Profesioniştii din turism, în măsura în care depinde deei, trebuie să contribuie la împlinirea spirituală şiculturală a turiştilor şi să le permită acestora, întimpul călătoriei, practicarea religiei lor ;

4. Autorităţile publice ale statelor generatoare şi alestatelor gazdă, în cooperare cu profesioniştii interesaţişi asociaţiile lor, se vor asigura să existe mecanismelenecesare repatrierii turiştilor în caz de faliment alîntreprinderii care le-a organizat călătoria;

5. Guvernele au dreptul – şi datoria –, în mod special petimp de criză, să-şi informeze conaţionalii asupradificultăţii circumstanţelor sau chiar a pericolelor pecare le-ar putea întampina pe parcursul călătoriei lor înstrăinătate; cade în sarcina lor, în orice caz, săfurnizeze astfel de informaţii fără a aduce, într-omanieră exagerată sau nejustificată, prejudiciiindustriei turismului din ţara gazdă şi intereselorpropriilor operatori; conţinutul sfaturilor de călătorietrebuie, prin urmare discutate în avans cu autorităţileţării gazdă şi profesioniştii interesaţi; recomandărileformulate trebuie proporţionate strict cu gravitateasituaţiilor întâmpinate şi limitate ariile geograficeunde a apărut insecuritatea; aceste recomandări trebuiemodificate sau anulate de îndată ce reîntoarcerea lanormalitate o permite;

6. Presa, şi în mod deosebit presa specializată de turism,şi alte mijloace de media, inclusiv mijloace moderne decomunicare electronice, trebuie să furnizeze informaţiioneste şi echilibrate asupra evenimentelor şi situaţiilor

25

care pot influenţa fluxul de turişti; ele trebuie săfurnizeze şi informaţii corecte şi sigure consumatorilorde servicii turistice; trebuie dezvoltate şi utilizate înacest scop tehnologiile noi de comunicaţii şi de comerţelectronic; şi după cum se mai întamplă în mass media, einu trebuie în nici un fel să promoveze sex turismul.

Articolul 7. Dreptul la turism1. Prospectul accesului personal şi direct la descoperirea

şi stăpânirea resurselor planetei constituie un dreptdeschis în mod egal tuturor locuitorilor lumii;participarea extensivă crescândă la turismul naţional şiinternaţional trebuie privită ca una dintre cele mai buneexpresii posibile a creşterii durabile a timpului liber,şi nu trebuie puse obstacole în calea sa;

2. Dreptul universal la turism trebuie privit ca un corolaral dreptului la odihnă si răgaz, incluzând limitărirezonabile ale orelor de muncă şi sărbătorile periodiceplătite, garantate de articolul 24 al Declaraţieiuniversale a drepturilor omului şi articolul 7.d alConvenţiei internaţionale a drepturilor culturale,sociale şi economice;

3. Turismul social, şi în particular turismul asociativ,care facilitează accesul pe scară largă la relaxare,călătorie şi sărbători, trebuie dezvoltat cu sprijinulautorităţilor publice;

4. Turismul familial, de tineret, studenţesc şi depensionari, pentru oameni cu infirmităţi trebuieîncurajat şi facilitat.

Articolul 8. Libertatea mişcărilor turistice1. Turiştii şi vizitatorii trebuie să beneficieze, în

conformitate cu legea internaţională şi legislaţianaţională, de libertate de mişcare în ţările lor şi de laun stat la altul, în concordanţă cu articolul 13 alDeclaraţiei universale a drepturilor omului; ei trebuiesă aibă acces la locuri de tranzit şi de şedere şi lalocuri culturale şi de turism fără a fi supuşi unorformalităţi excesive sau discriminatorii;

2. Turiştii şi vizitatorii trebuie să aibă acces la toateformele de comunicare disponibile, interne sau externe;ei vor beneficia de acces prompt şi facil la serviciileadministrative, legale şi de sănătate locale; ei vor filiberi să contacteze reprezentanţele consulare ale

26

ţărilor lor de origine în conformitate cu convenţiile învigoare;

3. Turiştii şi vizitatorii vor beneficia de aceleaşidrepturi ca şi cetăţenii ţării vizitate în privinţaconfidenţialităţii datelor personale şi informaţiilorcare-i privesc personal, în special când acestea suntstocate electronic;

4. Procedurile administrative legate de trecerile defrontiere, fie că ele cad în competenţa statelor saurezultă din acorduri internaţionale, ca de exemplu vizelesau formalităţile de vamă şi sănătate, vor fi adaptate,pe cât posibil, pentru a facilita maximum de libertate decălătorie şi acces larg la turismul internaţional; vor fiîncurajate acordurile între grupuri de ţări pentruarmonizarea şi simplificarea acestor proceduri; taxelespecifice şi impozitele care penalizează industriaturismului subminându-i competitivitatea vor fi eliminatetreptat sau corectate;

5. În masura în care situaţia economică a ţărilor din careei provin o va permite, călătorii vor avea acces laalocaţii de valută convertibilă necesară în călătoriilelor.

Articolul 9. Drepturile lucrătorilor şi antreprenorilor în industria turismului1. Drepturile fundamentale ale lucrătorilor salariaţi şi

liber profesionişti din industria turismului şiactivităţile aferente vor fi garantate prin grijaadministraţiilor naţionale şi locale, atât a statelor deorigine cât şi a ţărilor gazdă, în special date fiindrestricţiile legate în particular de sezonalitateaactivităţii lor, dimensiunea globală a industriei lor şiflexibilitatea, adesea cerută lor de natura muncii pecare o prestează;

2. Lucrătorii salariaţi şi liber profesioniştii dinindustria turismului şi activităţile aferente au dreptulşi datoria să dobândească o pregătire corespunzatoareiniţială şi continuă; li se va acorda o protecţie socialăadecvată; insecuritatea locului de muncă va fi limitatăcât de mult posibil; şi li se va oferi lucrătorilorsezonieri din sector un statut legal specific, cu oatenţie deosebită la bunăstarea lor socială;

3. Orice persoană fizică şi morală are dreptul să desfăşoareo activitate profesională în domeniul turismului încondiţiile legislaţiei naţionale în vigoare, cu condiţia

27

ca el sau ea să aibă calităţile şi calificarea necesare;antreprenorii şi investitorii – în special în domeniulîntreprinderilor mici şi mijlocii – vor avea dreptul laacces liber în sectorul turismului cu un minim derestricţii legale şi administrative;

4. Schimburile de experienţă oferite executivului şilucrătorilor fie salariate sau nu, din ţări diferite,contribuie la creşterea activităţii în industriaturismului mondial; aceste mişcări vor fi facilitate, câtde mult posibil, în conformitate cu legile naţionaleadecvate şi convenţiile internaţionale;

5. Ca un factor de neînlocuit al solidarităţii îndesfăşurarea şi dinamica creşterii schimburilorinternaţionale, întreprinderile multinaţionale aleindustriei turismului nu vor exploata poziţiile dominantepe care uneori le ocupă; ele vor evita să devină vehiculeale unor modele culturale şi sociale artificiale,artificial impuse comunităţilor gazdă; în schimbullibertăţii de a investi şi de a face afaceri, care va fipe deplin recunoscută, ele se vor implica în dezvoltarealocală, evitând prin repatrierea excesivă a profituluilor sau prin importurile lor induse, o reducere acontribuţiei lor la economiile în care s-au stabilit;

6. Parteneriatul şi stabilitatea de relaţii echilibrateîntre întreprinderi ale ţărilor generatoare şi gazdecontribuie la dezvoltarea durabilă a turismului şi la odistribuţie echitabilă a beneficiilor creşterii sale.

Articolul 10. Implementarea principiilor Codului global de etică pentru turism1. Participanţii publici şi privaţi la deşfăşurarea

turismului (toţi cei care îşi asumă riscuri de a pierdesau de a câştiga de pe urma actului de turism) trebuie săcoopereze la implementarea acestor principii şi sămonitorizeze aplicarea lor efectivă;

2. Participanţii la desfăşurarea turismului trebuie săcunoască rolul instituţiilor internaţionale între careOrganizaţia Mondială pentru Turism este prima, şiorganizaţiile neguvernamentale cu competenţe în domeniulpromovării turismului şi dezvoltării, protecţieidrepturilor omului, mediului înconjurător sau sănătăţii,cu respectul cuvenit pentru principiile generale alelegii internaţionale;

3. Aceiaşi participanţi trebuie să-şi demonstreze intenţiade a-şi adresa orice dispută privind aplicarea sau

28

interpretarea Codului global de etică pentru turismpentru reconciliere unui organism terţ imparţial cunoscutsub numele de Comitetul mondial de etică în turism.

29