PSIHOLOGIA EDUCAȚIEI

CURS 1- Obiectul de studiu al Psihologiei Educației

Ce este Psihologia? Care este obiectul de studiu al acestei discipline?

Ca preocupare practică, în sensul de cunoaștere empirică,despre alții și despre sine, psihologia s-a născut odată cuprimii oameni, odată cu dezvoltarea contactelor interumane.

Mărturie vie al acestei psihologii empirice este folclorul,limba și alte produse spirituale ale popoarelor al cărorstudiu oferă date în acest sens.

Preocupările mai sistematice apar mai târziu, în operelediferiților gânditori. Încă din antichitate au existatpreocupări pentru descrierea psihicului uman.

Prima încercare îi aparține lui Aristotel în lucrareanumită De Anima (Despre Suflet).

Termenul de psihologie provine de la cuvântul psyche=sufletși logos=cuvânt, teorie sau învățătură.

Definirea psihologiei: Știința care studiează procesele șifenomenele psihice și legile care le guvernează, fenomenelecare constitue o funcție a creierului, o funcție dereflectare a realității.

Putem spune ca psihologia ilustrează științacomportamentului, comportamente care sunt de două feluri:deschise, observabile și închise, neobservabile, interne saupsihice.

Obiectul de studiu al psihologiei este psihicul. a) prin raportare la materie (la substratul material alpsihicului): psihic = produs/funcţie a creierului b) prin raportare la realitatea înconjurătoare (lumea obiectivă alucrurilor și fenomenelor naturale): psihic = reflectare subiectivă a realităţii obiective c) prin raportare la interacțiunea universală a lucrurilor: psihic = caz particular/formă/expresie a vieţii de relaţie d) prin raportare la realitatea socială: psihic = element condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio- cultural.

Psihologia educaţieiDefinire: Ramură distinctă a psihologiei, disciplină cu metode şitehnici de cercetare proprii, cu teorii proprii, o ştiinţăcomplexă care studiază problemele curente ale educaţiei pentru aformula principii, modele, teorii cu privire la metodele depredare şi instruire, la procesele cognitive şi afective aleelevilor, la procesele sociale şi culturale care au loc înşcoală.Disciplină științifică distinctă - în cadrul psihologiei - careinclude atât concepte cât și metode de studiu specifice pe de oparte psihologiei, pe de altă parte educației.Psihologia educaţiei cuprinde un corp de cunoştinţe structurat prinîntrepătrunderea conceptelor şi modelelor explicative oferite de:

psihologia generală psihologia învăţării şi dezvoltării psihologia vârstelor psihologia adaptării consilierea psihopedagogică ştiinţele educaţiei psihologia socială şi organizaţională

Arii şi teme de cercetare: Tetrada Instrucţie - Educaţie – Învăţare –Dezvoltare

instrucţia în centrul căreia se află acţiunea de predare - proces de informare şimod de relaţionare informaţională a profesorului cu elevul;

educaţia - procesele de influenţare, modelare şi formare a personalităţii umane; învăţarea - dobândirea de experienţă; dezvoltarea - câştigurile interne, sedimentarea experienţei în structuri de

personalitate stabilă Rolul psihologiei educației:

este de a formula principii generale privitoare la relațiiledintre variabilele care țin de mediul educațional șivariabilele care țin de actele de comportament.

asigură înțelegerea proceselor predării și învățării careau loc în cadru formal precum și dezvoltarea modalitățilorde optimizare a metodelor acestor două procese.

Teme importante ale psihologiei educației: dezvoltareapsihică (dezvoltarea cognitivă, motivațional-afectivă,morală), învățarea relațiilor sociale în cadrul școlii,predarea.

Teme predilecte de cercetare în psihologia educaţiei: legile activităţii psihice şi psihosociale ale şcolarilor bazele psihologice ale instruirii şi educării şcolarilor relaţiile dintre actele comportamentale ale profesorilor şi

elevilor şi multitudinea variabilelor educaţionale careintervin în cursul procesului interacţional din şcoală:relaţia profesor-elev; studiul grupului şcolar, integrarea socioprofesională atineretului şcolar;

Psihologia educaţiei și rolul ei în pregătirea viitorilor profesori: Orice disciplină ar preda, profesorul trebuie să posede o

componentă comună și anume aceea de a forma, cu mijloacespecifice specialității lui personalitatea elevului, de acristaliza și dezvolta inteligența și modul de comportare alacestuia.

Pentru profesorul contemporan cunoștințele de psihologiedețin o pondere certă. Aceastea pot oferi o imagine clară cuprivire la dezvoltarea copilului și tânărului, despreformele și legile învățării, despre mecanismele inteligențeiși conduitei, despre factorii care contribuie la dezvoltareapersonalității.

Psihologia este pentru profesor ceea ce este anatomiapentru medic, ceea ce este rezistența materialelor pentruinginerul constructor.

EDUCAȚIA reprezintă ansamblul activităților și influențelorpozitive, pe termen lung, care implică ființa umană ca factor alpropriei sale deveniri.

Educația proiectează dezvoltarea psihică și asigurăcondițiile realizării acestei proiectări.Educația este cea careasigură legătura între potențialitățile de dezvoltare (date deereditate) și oferta de condiții și oportunități a mediului,selectând atât însușirile determinate genetic, cât șicomponentele de mediu care corespund obiectivelor educaționale.

Acțiunea educativă trebuie să armonizeze datele oferite deereditate și mediu, în mod creator și adaptat fiecărui individ(sau grup de indivizi). Aceasta deoarece ceea ce s-a dovedit,într-un moment sau pentru un individ, benefic, poate fi dăunătorîntr-un alt moment sau pentru un alt individ. Deoarecedezvoltarea este un proces cu legități interne proprii, educația

nu trebuie să exercite o presiune exterioară, coercitivă, asupraindividului.

Educația trebuie să fie stimulativă, în sensul cădemersurile sale trebuie să fie cu un pas înainte a ceea cepoate, a ceea ce se vrea și a ceea ce știe individul, astfelîncât să vină în întâmpinarea nevoilor și cerințelor individului(evitându-se suprasolicitarea sau subsolicitarea). Educațiadepinde de ceilalți doi factori (ereditatea și mediul) și nupoate avea puteri nelimitate (nu poate compensa în totalitate oereditate afectată și nici un mediu total defavorabil). Într-oanumită măsură educația poate accelera dezvoltarea psihică prinvarietatea experiențelor de învățare care-și propun reducereadecalajului între capacitățile prezente ale individului și unnivel superior al acestora. Cum ajută Psihologia educaţiei profesorul?

- în ceea ce privește conținutul obiectului de învățământpredat: se cercetează modul în care acest conținut poate fiadaptat particularităților de vârstă sau particularitățilorindividuale ale elevilor, cum poate fi structurat șiaccesibilizat conținutul predat, cum se poate crea cadrul încare elevul să poată aplica sau transfera cu ușurințăinformațiile sau deprinderile achiziționate spre altedomenii; - în ceea ce privește organizarea procesului de transmitere

a cunoștințelor: se pune problema adaptării metodelor de predarela particularitățile psihice ale elevilor (stil de cunoaștere șiînvățare).

- în ceea ce privește diversitatea umană cu care trebuie sălucreze profesorul: se caută răspunsuri la întrebări de genul:Posedă elevii aptitudinile și motivația necesare învățării? Sepoate lucra cu o clasă sau cu elevi nemotivați să învețe? Ce sepoate face pentru a rezolva sau remedia asemenea situații? Succesul cadrului didactic este fundamentat pe trei categorii defactori:

1. Cunoștinţele de specialitate-care asigură competența didactică acadrului didactic

2. Cunoștinţele psihopedagogice- care îl orientează din punct devedere intelectual în actul instructiv-educativ, sub raportpsihopedagogic.

3. Capacităţile sau aptitudinile profesionale- care permit realizareaconcretă a actului educațional.

Cele două întrebări la care încearcă să răspundă Psihologiaeducației pun în centrul problematicii cercetării problemaînvățării.

• De ce unii elevi învaţă mai bine decât alţii? • Ce se poate face pentru a stimula învăţarea?

Rezultatele învățării variază datorită unor cauze. Aceste cauzesunt numite și variabile ale învățării. Principalele tipuri devariabile ale învățării se grupează în patru categorii: - variabile contextuale – factorii care oferă mediul, cadrul pentru procesele detransmitere-însuşire de cunoştinţe; - variabile de intrare - input – calităţi / caracteristici / trăsături ale profesorilor şi aleelevilor; - variabile procesuale – comportamente ale profesorului și ale elevilorce exprimă procesele psihice implicate în activitatea deînvățare; - variabile de ieșire - output – rezultatele obținute în urma evaluăriiînvățării realizate de către elevi – feed-back-ul învățării. Important este ca profesorul:

- să știe cum se dezvoltă gândirea, memoria și imaginațiaelevilor;

- să reușească să-i motiveze pe elevi;- să dispună de capacitatea de a transmite informațiile și

cunoștințele în mod eficient;- să dispună de capacitate empatică;- să contureze un sistem axiologic și aspirațional.

Sistemul psihic înglobează: Activitățile psihice reprezintă modalități de raportare a

individului la realitatea înconjurătoare și sunt alcătuitedintr-un șir de acțiuni, operații și mișcări orientate spreatingerea unui scop.

Însuşirile psihice reprezintă sintetizări aleparticularităților importante și stabile ale activitățilorși proceselor psihice. Sinteza însușirilor psihice oferă oimagine globală a psihicului – personalitatea.

Procesele psihice reprezintă modalități de bazăcaracterizate printr-o desfășurare discursivă, plurifazică

și specializate sub aspectul funcționalității, alconținutului informațional și al formelor de realizare.

Eficiența învățării depinde de procesarea cognitivă ainformației, atât la nivel senzorial (senzații, percepții,reprezentări), cât și la nivel superior (gândire, memorie,imaginație, limbaj).

De asemenea, orice învățare este însoţită și stimulată de afectivitate,iar lipsa motivaţiei sau voinţei ar duce la imposibilitatea realizării sau la orealizare mult deficitară a activităţii de învăţare. Plecând de la o modelare riguroasă a situației educative,profesorul are posibilitatea să identifice modalitățile deintervenție educativă cele mai potrivite, adaptate realităţii concretecu care se confruntă.

Curs 2-Procesele cognitive

Dezvoltarea cognitivă se referă la liniile de evoluție aleproceselor și funcțiilor cognitive/intelectuale.

Intelectul reprezintă totalitatea proceselor, funcțiilor șiactivităților psihice care fac posibilă cunoașterea, în timp ceinteligenţa este definită ca o aptitudine generală care faceposibilă adaptarea la mediu în situații foarte variate. Procesele psihice cognitive înglobează:

• Senzaţii• Percepţii• Reprezentări• Gândire• Memorie• Imaginaţie• LimbajSenzaţia reprezintă procesul psihic de receptare și prelucrare

a stimulilor din mediul extern sau intern cu ajutorul unoranalizatori specializați în vederea elaborării unei imaginisenzoriale cu efect adaptativ.

Percepţia se definește ca proces psihic de prelucrare șiinterpretare a informației senzoriale sub forma unei imagini cu

sens pentru subiect. Conținutul informațional al percepției îlconstitue însușirile obiectelor și fenomenelor luate în asamblullor unitar și integrat.

Reprezentarea este procesul de elaborare a imaginii unui obiectîn condițiile absenței acestuia în câmpul perceptiv, în baza uneiexperiențe perceptive anterioare.

Gândirea este un proces cognitiv superior prin intermediulcăreia avem acces la însușirile esențiale ale realității. Pentrua înțelege esența lumii reale trebuie să surpindem acele însușiriesențiale, necesare logice care ne spun ceva despre parteainnacesibilă simțurilor.

Memoria poate fi definită ca mecanism cognitiv de encodare,păstrare și reactualizare a informațiilor.

Imaginaţia este mecanismul psihic cognitiv de procesaretransformativă a evenimentelor, situațiilor, stărilor prezentesau stocate la nivelul memoriei în vederea elaborării de noiimagini și proiecte alternative ale realului.

Limbajul reprezintă cea mai evoluată formă de comunicare, unsistem de semne folosite după anumite reguli în vederea fixării,prelucrării și transmiterii de informații. Caracteristici ale dezvoltării cognitive:

în perioadele timpurii se realizează de jos în sus (gândirease dezvoltă pornind de la procesele elementare) iar înperioadele de maturizare această dezvoltare se produce desus în jos, respectiv procesele psihice complexe influențândprocesele elementare (ideile și conceptele pot influențapercepțiile modul de percepție al realității)

are la bază trei procese (potrivit psihologului elvețianJean Piaget):

1. maturizarea (nu se poate trece la un stadiu superior dedezvoltare până când, din punct de vedere genetic, nu se parcurgeprogramul caracteristic stadiului precedent);

2. activitatea sau experienţa individului (pentru a trece într-un stadiusuperior de dezvoltare activitatea trebuie să fie potrivitătrebuințelor și să stimuleze dezvoltarea); 3. moştenirea socială (individul observă și preia de la alții schemepe care le consideră pozitive, fără a le fi trăit personal).

Ponderea celor trei categorii de influențe diferă de la unstadiu la altul – în primele stadii, dezvoltarea este legată derealitatea fizică, iar în stadiile ulterioare operațiile gândiriisunt dependente de cultură în mai mare măsură. Fiecare stadiu aldezvoltării intelectuale dispune de o structură proprie careinclude achizițiile stadiului precedent și conține în sinepremisa stadiului următor. Stadiile conturate de către JeanPiaget sunt considerate un model al dezvoltării cognitive:

Stadiul senzorio-motor (de la 0 la 2 ani) implică o funcțiede adaptare practică și de obținere de către copil a unuisucces concret, într-o împrejurare în care el se află înrelație nemijlocită cu un obiect. În această perioadă seface trecerea de la reacții primare care vizează propriulcorp la reacții secundare (aplicate obiectelor exterioare)și apoi la constituirea schemelor de acțiune mai largă,aplicate obiectelor exterioare.

Stadiul pre-operațional (între 2 și 7 ani) reprezintă unsalt substanțial în dezvoltarea cognitivă datoritădezvoltării limbajului, care permite trecerea de lapercepții la reprezentări prin substituirea unei acțiunimotorii cu acte simbolice; gândirea rămâne egocentrică șilegată de concret.

Stadiul operațiilor concrete (între 7 și 12 ani) secaracterizează prin posibilitatea conceptualizărilor șicoordonărilor de concepte; se dezvoltă noi abilități ceinclude acțiuni reversibile (capacitatea de efectuare însens invers a drumului de la o operație la alta; serealizează surprinderea invarianței (adică a ceea ce este

constant și identic în lucruri) iar rezolvarea de problemeeste mai puțin restricționată de egocentrism.

Stadiul operațiilor formale (după 11 ani) este perioada încare devine posibilă gândirea abstractă, eliberată deconcret; cea mai semnificativă construcție intelectuală aacestui stadiu este raționamentul ipotetico-deductiv;problemele pot fi rezolvate prin folosirea sistematică aexperimentării.

Corolare educative ale dezvoltării cognitive: Copiii nu ating stadiile de dezvoltare intelectuală în

același timp, progresul acestora depinzând de o serie defactori culturali, situaționali și personali – de aiciimportanța cunoașterii caracteristicilor cognitive aleelevilor și importanța programelor educaționale de tratarediferențiată.

Interacțiunea socială are o puternică influență asupradezvoltării cognitive: dezvoltarea intelectuală înpreșcolaritate este mai productivă dacă are loc în grupurilede copii decât în mijlocul adulților.

Relevanta experienței personale pentru dezvoltareaintelectuală impune asigurarea participării active alelevului în organizarea experiențelor educaționale.

Crearea situațiilor care generează conflicte cognitive(discordanțe între ceea ce se cunoaște și ceea ce se impunepentru a răspunde la stimulul) reprezintă tehnici eficienteîn dezvoltarea cognitivă.

Strategiile de dezvoltare cognitivă ar trebui să porneascăde la identificarea atitudinii mediului din proximitateacopilului față de învățare.

Formalizarea activităților de inițiere în scris, citit șiaritmetică în perioada preșcolară conduce la inhibareacreativității copiilor.

Caracterul concret al gândirii implică faptul că preșcolariiși școlarii mici au nevoie ca experiențele educaționale săconțină demonstrații și reprezentări fizice.

Atingerea stadiului gândirii formale reprezintă o condițienecesară dar nu suficientă pentru dezvoltarearaționamentului moral (de aici decalajul posibil și frecventîntre dezvoltarea cognitivă și cea socio-morală a unuiindivid).

Operaţiile gândirii: Prin analiză însușirile unui obiect sau ale unei clase de

obiecte sunt separate, sunt descompuse mental cu scopul deatrage acele trăsături esențiale.

Sinteza vine în completarea analizei, ea recompune mintalobiectul din elementele esențiale care au fost descoperiteîn urma procesului analitic.

Comparația implică evidențierea asemănărilor și deosebiriloresențiale dintre minimum două obiecte, persoane, evenimente,situații, fenomene după minimum un criteriu comun.

Abstractizarea este operația de extragere a unor însușiriesențiale, a unor invarianți cognitivi, însușiri comunepentru o întreaga clasă, categorie.

Generalizarea este operația prin care însușirile extrase cuajutorul abstractizării sunt extinse la o întreaga clasă deobiecte fenomene.

Raționamentul este o structură informațională desfășurată șiierarhizată, în care gândirea pornește de la niște date șiajunge la obținerea unora noi, sub forma unor concluzii.

Raționamentul inductiv pornește de la judecăți particularepentru a formula o concluzie generală.

Ex: Socrate e un om. Socrate e muritor. Toţi oamenii sunt muritori.

Raționamentul deductiv este o formă de raționament încare concluzia este adevărată dacă premisele sunt adevărate.

Ex: Toţi oamenii sunt muritori. Socrate este om. Aşadar, Socrate este muritor.

Înțelegerea şi rezolvarea de probleme sunt două proceseinseparabile ale gândirii.

Înțelegem rezolvând situațiile problematice cu care neconfruntăm și rezolvăm situații pornind de la ununumit nivelde înțelegere.

Rezolvarea de probleme reprezintă domeniul performanțial algândirii. Dacă înțelegerea este gândirea în desfășurare,rezolvarea de probleme este gândirea în acţiune.

Strategii algoritmice pornesc de la pattern-uri sistematice deraționament, care dacă sunt urmate așa cum trebuie, ducinvariabil la găsirea problemei.Strategii euristice se referă la rezolvarea de probleme prinexplorare, descoperire, vizează rezolvarea productivă, creativă.

CURS 3- Procesele afective

Dezvoltarea afectivă are în vedere modul în care se formeazăși evoluează, de-a lungul vârstelor, procesele afective(emoționale).

Afectivitatea (emoționalitatea sau procesele afective sauprocesele emoționale) reprezintă fenomene psihice care exprimă,sub forma trăirilor, relațiile dintre subiect și lumea sa.Afectivitatea este o vibrație organică, psihică șicomportamentală, care asigură tensiunea întregului organism șicare are efecte de atracție sau respingere față de obiecte,fenomene, persoane.

Procesele afective se află în relații de interdependență cutoate celelalte procese psihice, fiind o componentăinfrastructurală a psihismului.

În funcție de criterii precum: proprietățile de care dispun,gradul de conștientizare și sursă, procesele afective pot ficlasificate astfel:

Procese afective primare, care au un caracter elementar,spontan și sunt slab organizate. În această categorie se înscriu:trăirile afective de proveniență organică (de exemplu, în bolilegastrice apar stări de proastă dispoziție); afectele - formeprimitive și impulsive, intense, de scurtă durată, uneorinecontrolate (ex. spaima, accesele de plâns sau râsul zgomotos);

Procesele afective complexe, care se caracterizează printr-un grad mai mare de conștientizare și intelectualizare șicuprind: emoţiile -forme afective de scurtă durată, intense, cucaracter situativ (bucurie, tristețe, antipatie, speranță,plăcere etc); emoţiile superioare, legate de activitatea pe care odesfășoară individul; dispoziţiile afective, care sunt stări difuze,fără o orientare precisă, cu intensitate variabilă.

Procesele afective superioare, caracterizate printr-o marerestructurare și raportare valorică la nivel de personalitate,cuprind: sentimentele, care sunt trăiri afective intense, de lungădurată, relativ stabile; pasiunile, care sunt sentimente cu oorientare, intensitate, grad de stabilitate și generalitate denivel superior, antrenând întreaga personalitate. Un aspect important al proceselor afective, cu rol major îneducație, îl constituie expresivitatea, respectiv capacitateaacestora de a se exterioriza prin intermediul unor semne –expresiile emoționale (mimica, pantomimica, modificările denatură vegetativă, schimbarea vocii). Expresiile emoționale secorelează și se subordonează stărilor afective, dând naștereconduitei emoțional-expresive sau limbajului afectiv cu rolimportant în modelarea conduitei globale a individului.

Funcțiile proceselor afective: susțin energetic activitatea (procesele afective potențează

și condiționează acțiunea individului);

prin expresiile emoționale au o funcție adaptativă, însensul de reglare și organizare superioară a conduitei (încazul trăirilor afective de intensitate normală și medie);

trăirile afective foarte intense (în situații noi,neobișnuite) pot dezorganiza conduita; Afectivitate șicomportament

Există anumite emoții care ne afectează atât viața personală,cât și pe cea profesională. Fiecare individ încearcă să-șicontroleze aceste emoții și să le evite, când nu reușește, aparrateurile vieții emoționale. Eșecul generează anxietatea, iardacă aceste stări au o intensitate prea mare se poate ajunge la oaltă stare stresul.

Anxietatea poate fi descrisă ca o stare afectivă vagă, difuză,de neliniște, de apăsare, de tensiune, de îngrijorare, de teamănemotivată, fără un obiect precizat sau disproporționată cufactorii obiectivi care o determină. În mod categoric, estedatătoare de disconfort psihic. Ea este caracterizată de prezența a cel puțin patru dintreurmătoarele simptome:

dificultăți respiratorii palpitații dureri toracice senzație de sufocare amețeli, senzații de instabilitate senzații de căldură sau frig transpirație senzația de leșin frica de a muriTermenul de stres se referă, atât la o situație care pune

organismul într-o stare de tensiune, cât și la starea însăși detensiune a organismului. Această stare de tensiune obligăorganismul să își mobilizeze toate resursele sale de apărarepentru a face față unei agresiuni psihice.

Stresul psihologic este provocat de emoții prelungitedatorate în primul rând conflictelor și anxietății.Un stresmoderat antrenează și stimulează vitalitatea organismului.Caracterul nociv al stresului apare atunci când degradărileproduse sunt prea ample, depășind capacitățile adaptative aleorganismului. Între simptomele stresului psihic se numară:

stările de iritabilitate comportamentele impulsive instabilitatea emoțională starea de teamă (fără conștientizarea motivului ei) sentimentul de a fi urmărit stări depresive de oboseală perpetuă incapacitatea de concentrare transpirație atracție spre alcool, fumat, droguri insomnii migrene continue reducerea respectului de sine

Factorii de stres sunt :a. Stresori de fond;b. Stresori personali;

Stresorii de fond sunt generați de acele activități desfășuratecontra-cronometru, care presupun lucrul în timpul nopții sau ocontinuă presiune psihică.

Stresorii personali cu cele mai puternice influențe asupracomportamentului elevilor sunt stresul tranziție și conflictele.

Stresul tranziției poate să apară în perioadele în carecopilul trece de la un stadiu de dezvoltare la altul, de exempluatunci când trece de la gradiniță la școală, ori atunci când

trece de la gimnaziu la liceu, sau atunci când se face tranzițiade la lumea școlii la cea a muncii.

În asemenea perioade ale vieții este posibil ca elevii sătraiască sentimentul unei discrepanțe între noile cerinte, căroratrebuie să le facă față, și posibilitățile de care cred ei cădispun în raport cu aceste cerințe. Conflictele pot să apară ca ociocnire a unor sentimente contradictorii. Stările conflictualese referă la situațiile în care elevii se simt nedreptățiți deaprecierile și evaluările negative ale unor profesori, mai alesatunci când se constată ca alți colegi sunt evaluați pozitivpentru răspunsuri similare.

Unii educatori încercă sa-i pregătească pe elevi pentru a-șirezolva propriile conflicte.Aceasta strategie este adeseori denumită managementul conflictelor saumedierea conflictelor. Medierea conflictelor încearcă să-i învețe peelevii cum să-și rezolve disputele în mod pașnic. Deși scopurileprogramelor sunt aceleași în medierea conflictelor, mijloacelepentru a determina elevii să atingă aceste scopuri pot fidiferite. Profesorii trebuie sa ofere ocazii elevilor de a-șiexersa abilitățile de negociere și mediere a diferențelor dintreei.

Această inițiere se realizează în trei etape:

În prima etapă, profesorii încearcă să-i învețe pe elevi cum sănegocieze în mod constructiv. Elevii învață:(a) cum să formuleze ceea ce doresc (b) să-și exprime părerea (c) să-și formuleze motivele care stau la baza dorințelor șipărerilor proprii(d) să identifice dorințele și părerile celorlalți, cu care seaflă în conflict(e) să conceapă trei variante de acțiune, la alegere, care sărezolve conflictul(f) să prezinte părții adverse planul lor.

În a doua etapă elevii sunt învățați cum să medieze conflictelecelorlalți.

Apoi mediatorul trebuie sa le explice faptul că:(a) medierea este voluntară;(b) mediatorul nu va decide cine are sau nu dreptate, ci doar vaajuta la rezolvarea problemei;(c) fiecare parte va avea dreptul de a-și exprima propriul punctde vedere;(d) părțile în dispută nu trebuie să-și adreseze înjurii, să nuîntrerupă, să fie cât mai onești cu putință, să se țină depromisiuni, dacă s-a ajuns la o înțelegere și să păstrezeconfidențialitatea asupra a ceea ce s-a spus în mediere.

În etapa a treia profesorul alege doi mediatori “oficiali”, înfiecare zi, schimbând prin rotație rolurile, astfel încât totielevii clasei să exerseze acest rol. Acele conflicte pe careelevii nu pot să și le rezolve singuri sunt atribuitemediatorilor. Sunt necesare sedințe auxiliare la anumiteintervale, pentru a se analiza progresele realizate în rezolvareaconflictelor. Împăcarea prin aceasta modalitate poate ajutatinerii să-și rezolve conflictele, fără a recurge la violență.

Corolare educative ale dezvoltării afective:

Educația în sfera afectivității trebuie să țină seama dedistincția existentă între maturitatea emoțională, vârstaafectivă și vârsta cronologică. Modalitățile de relaționaredintre mamă și copil modelează construcția afectivă viitoare acopilului, în funcție de modul în care mama știe să răspundănevoilor de securitate și afectivitate ale copilului. Esteimportant să se evite condiționările negative în copilăriatimpurie, acestea putând conduce la timiditate, izolare șisuspiciune. Eficiența metodei pedagogice în afectivitate estedată de cel ce o aplică.

Pentru dezvoltarea afectivă este foarte importantădiversificarea repertoriului emoțional (copilul trebuie să lăsatsă trăiască și să manifeste cât mai multe tipuri de emoții) șipromovate trăirile acceptabile din punct de vedere social.

Comportamentul afectiv la copilului este influențat deinterpretările și evaluările făcute în familie asuprasentimentelor și emoțiilor copilului; de aceea profesorul trebuiesă cunoască acest model și să acționeze în consecință. Pentrudezvoltarea unor sentimente pozitive față de învățare esteimportantă crearea unui climat emoțional relaxat și pozitiv înfamilie și școală, inclusiv în situațiile de evaluare.

Curs 4- Motivația învățării

Motivația este - pe bună dreptate - considerată de psihologia fi principalul resort intern al tuturor eforturilor omului de ase perfecționa prin învățare.

Motivaţia este o stare internă, traită subiectiv ca o nevoie, dorinţă, trebuinţă carestârneşte, direcţionează şi asigură persistenţa unui comportament. Motivaţia sereferă la cauza internă a comportamentelor umane, întrucât exprimădesfasurările interne, subiective, care au stat la baza unoranumite decizii și a unor anumite conduite.

Ea se manifestă prin mai multe categorii de fenomenepsihice, cunoscute sub denumirea de structuri ale motivaţiei:

(1) trebuinţele; (stări de tensiune,neliniște, necesitate internă, caresemnalează privațiunea sau excesul)

(2) impulsurile; (resimţirea accentuată, expansivă a tensiuniigenerate de o anumita trebuință);

(3) intenţiile (structuri de acţiune pregatite în minte pentru arăspunde unui impuls);

(4) interesele (orientări selective spre anumite obiecte sauactivități);

(5) convingerile (idei puternic trăite afectiv care determină acţiunile); (6) idealurile (sensurile, scopurile şi modelele de viaţă călăuzitoare pentru viaţa

unei persoane); (7)concepţia despre lume şi viaţă (ansamblul ideilor personale despre om,

natură, societate). Motivaţia care poate stă la baza conduitelor umane poate fi

extrem de diversă de la un individ la altul, astfel că aceastăcategorie de fenomene psihice poartă amprenta unei înaltesubiectivități, unicități și originalități. Motivația intră încategoria condiţiilor psihice, prezenţa sau absenţa motivaţiei, influențează

declanşarea, orientarea şi susţinerea oricărei activităţi psihice. De exemplu, activitateade învațare este puternic condiționată în eficiența ei deprezența unei motivații adecvate.

Un elev superior motivat pentru activitatea de învățarepoate fi recunoscut după urmatoarele caracteristici:

este profund implicat în sarcinile de învăţare; se autocontrolează prin raportare la finalităţi pe care le constientizează cu

claritate; Își autoregleză permanent activitatea de învăţare; dispune de o mare capacitate de mobilizare a efortului de învăţare, are

tendinţa de a opera în mod constant transferul a ceea ce învățat de laun domeniu la altul.

Formele motivaţiei cele mai importante pentru activitatea de învăţare sunt motivaţiaintrinsecă și motivația extrinsecă.

Motivaţia intrinsecă se referă la acele motive interne care sunt satisfăcute direct,prin îndeplinirea însăşi a acţiunii de învăţare (de exemplu, dorinţa de a cunoaşte unanumit lucru, curiozitatea personală). Ea este opusă motivatiei extrinsec sauindirecte, exterioare acţiunii de învățare propriu-zise.

Motivatia extrinsecă este generată, de exemplu, de dorința dea evita o pedeapsă, ori de dorința de a obține o recompensă dinpartea altei persoane. Asemenea motive sunt satisfăcute indirect- prin intermediul activității de învățare - spre deosebire demotivele intrinseci, a căror satisfacere se realizează direct,prin această activitate. În mod real, activitatea de învățareeste motivată atât intrinsec, cât și extrinsec. S-a constatatînsă că învățarea este mult mai productivă atunci când copilulajunge să învețe din plăcere, din interes cognitiv pentru unanumit obiect de studiu, deci atunci când este motivatăintrinsec.

Pe termen lung, motivația obținerii unor realizări de nivelsuperior tinde să se asocieze cu un randament superior. De aceea,factorul motivațional este considerat un mai bun predictor alsuccesului, decât măsurarea aptitudinilor.

Pe termen scurt, motivația determină o intensificare a eforturilordepuse de elevi, o mai bună concentrare a atenţiei, se lucrează mai repede. Motivaţiainfluentează capacitatea de memorare, sub aspectul volumului de informații

reținute, datorită faptului că determină intensificareaînvățării. Existența unor motive puternice de a uita un anumitlucru (perceput ca o amenințare a eu-lui) poate provoca selectivuitarea, prin intermediul unor mecanisme psihologice de refulare(trecere în subconstient).

Stimularea motivaţiei învăţării:

Profesorii se pot sprijini pe trei impulsuri motivaționalefundamentale pentru activitatea de învățare: • impulsul afiliativ; • impulsul de autoafirmare; • impulsul cognitiv.

Impulsul afiliativ corespunde nevoii resimţite de orice om, îndeosebi încopilărie, de a de a beneficia de afecțiunea, prețuirea și aprobareadin partea unei persoane sau a unui grup cu care se identifica laun moment dat. La vârstele mici, persoanele către care seîndreaptă acest impuls sunt părinţii; treptat, se poate transfera asupra unorprofesori şi asupra unor prieteni. În preadolescenţă, acest impuls scade înintensitate și e reorientat de la părinți spre colegi de aceeasivârstă. Pe un profesor îl interesează îndeosebi condițiile încare un copil își îndreaptă impulsul afiliativ către educatorulsău și este dispus să-și intensifice eforturile școlare pentru acâștiga simpatia, aprobarea și prețuirea acestuia.

Impulsul de autoafirmare exprimă dorinţa oricarui om de a ajunge la oputernică afirmare a eu-lui și la o anumită situație socială care să-i confere sentimentul respectului de sine. De obicei, o asemeneadorință este însoțită de o stare de anxietate, generată de teama de “a nureuşi”, ori de teama de a pierde situația socială vizată, ca urmare aunui eventual eșec.

Impulsul cognitiv corespunde trebuinţei de a cunoaște lucruri noi, de aînţelege, de a formula și de a rezolva probleme. Orice ființă umananormală manifestă curiozitate față de lucrurile noi cu care intrăîn contact și este dispus să le acorde mai multă sau mai puținăatenție, în măsura în care, după primele explorări, constatăm căele răspund trebuințelor sale. Curiozitatea se declanșează maiales atunci când lucrurile se prezintă într-o manieraproblematizatoare, generatoare de conflict cognitiv între ceea ce

părea a fi cunoscut și noi fapte care probează insuficiențavechilor informații. Procedee de stimulare a participarii elevilor la lecţii:

În activitatea lor de predare profesorii folosesc omultitudine de procedee prin care captează atenția șiinteresul elevilor pentru o lecție sau alta.

Captarea atenției elevilor și trezirea interesului lorpentru noul subiect care le va fi propus reprezintă aspectulde început al oricărei lecții.

Ideală este desigur – situația în care la sfârșitul acestei“secvente” cu care debutează orice lecție, elevii să-isolicite profesorului să le arate cum se face un lucru, saucum se explică un fapt, ori să inițieze spontan o acțiunecare li se pare captivantă.

Dintre multiplele procedee utilizate de catre profesori în acestescopuri cele mai importante par a fi următoarele: • motivarea prin introducerea unor activități cu caracter de joc;• motivarea prin crearea unei stări de competiție sau decooperare; • motivarea prin crearea situațiilor problemă; • motivarea prin mărirea valențelor afective ale activităților; • motivarea prin menționarea performanțelor școlare care urmeazăsă fie atinse. Strategii de motivare a elevilor cu probleme speciale:

Elevii cu probleme speciale de ordin social sau comportamental esteposibil să posede motivația de a obține succesul școlar, deșiaceasta motivație poate fi dificil de detectat, tocmai dincauza manifestărilor lor comportamentale.

Strategia de motivare cea mai potrivită pentru ei este aceeaa asocierii curriculei cu trebuințele și interesele pe carele pot avea acești elevi.

Elevii cu întârzieri în dezvoltarea cognitivă şi socială posedă, de regulă, oscazută motivaţie intrinsecă, în comparație cu colegii lor deaceeași vârstă, fiind sensibili la factori de motivare denatură extrinsecă.

Au tendinţa, fie de a subevalua dificultăţile, fie de a trăi un sentiment deincapacitate personală şi de neajutorare în desfaşurarea unei activităţi deînvăţare.

Strategia de motivare pentru acești elevi include, pe de o parte,conceperea unui ansamblu de scopuri realiste de atins pentru ei, iar pede altă parte, încurajarea oricărui comportament productiv, folosirea unorfactori extrinseci de motivare care să răsplateasca stăruinţa şi orice progresrealizat, oricât de mic.

Elevii rămași în urmă la învățatură (cunoştinţe precare, progresşcolar deficitar) au o motivație intrinseca scazută și de aceea serecomandă folosirea unor factori extrinseci pentru a răsplati oriceefort depus la școală și orice preocupare de a progresa laînvățatură.

Curs 5- Comunicarea

Comunicarea este înțeleasă ca un proces bilateral de transmitereși recepție de informații, în care sunt implicate cincicomponente principale:

Emițătorul care codifică informația pe care o dorește să otransmită sub forma unui mesaj

Receptorul, cel care primește mesajul și îl decodifică Limbajul, constând într-un sistem de semne împreună cu

regulile de combinare și utilizare a acestora Canalul de comunicație, adică sistemul fizic prin care

circulă mesajele Feed-back-ul, prin care se realizează conexiunea inversă cu

funcție reglatoare pentru fiecare locutor.În procesul didactic se manifestă toate funcțiile generale alelimbajului:

comunicare – de transfer al informației de la emițător lareceptor, folosind limbajul, omul își exteriorizează conținutultuturor proceselor psihice; - cognitivă - de integrare, conceptualizare și elaborare agândirii (directivarea și fixarea rezultatelor gândirii,facilitatea și medierea operațiilor gândirii) permițândexplorarea și investigarea realității, clarificareacunoștințelor;

- simbolic reprezentativă – de substituie a unor obiecte,fenomene, relații prin simboluri verbale; - expresivă - permite o manifestare complexă de idei și imagini(gest, mimică, postură, etc.); persuasivă (de convingere) – poate induce la o altă persoană ideiși stări emoționale; - reglatorie (de determinare) – conduce comportamentul propriusau al altora; - ludică - de joc; - dialectică – de rezolvare a conflictelor, contradicțiilor. În timp ce limba este un sistem de mijloace lingvistice(fonetice, lexicale, gramaticale) specifice unei comunități,limbajul este o manifestare individuală a limbii, aplicarea șiutilizarea concretă a limbii de către individ. Caracteristici ale diferitelor forme de limbaj: O primă diferențiere se realizează între limbajul verbal și celnonverbal (al expresivității corporale) și paraverbal (alintonației). În cadrul limbajului verbal se disting:

Limbajul oral este cel mai important pentru că reprezintăforma fundamentală de comunicare în mediul școlar, sursa tuturorcelorlalte forme.Fiind “viu”, permite observații, adăugiri,corecturi, are caracter adresativ pregnant, facilitat princontextul verbal; deosebit de expresiv, permite variații deintensitate, accente, pauze, schimbări de frazare- situațional,dar este mai puțin organizat, are discontinuități și lacune și deaceea se cuvine a fi completat prin limbajul scris.

Limbajul scris, mai pretențios - se elaborează după un plan,nu situațional, oferind posibilitatea revenirii, structurării șicompletării, mai sever reglementat evidențiază mai binecapacitatea de gândire și, în același timp poate fi stocat șiutilizat în absența emițătorului.

Limbajul intern (vorbirea cu sine, pentru sine)- este centrat pe înțelesuri, idei, imagini, are maxim deeconomicitate uzând de prescurtări și condensări. Prezintă formediferite: deprindere, pasiv (ascultare, înțelegere), anticipativ(înaintea limbajului extern, oral sau scris), vorbire internă(succesivă sau simultană evenimentelor).

Cerințe psihopedagogice privind limbajul:

- eficiența comunicării depinde de felul în care profesorulconstruiește semantic conținutul mesajului (claritate, concizie,respectarea regulilor gramaticale) dar și de asigurareacondițiilor de percepere a acestui mesaj de către elevi (a vorbiprea încet, a sta cu spatele, a avea o fluență prea maredetermină perturbarea comunicării); - profesorul și elevul posedă fiecare un repertoriu de informațiiși operații de codare/decodare. Este de dorit ca repertoriulinformațional al elevului să se suprapună măcar parțial peste celal profesorului. Incongruența codurilor este adesea sursadistorsiunilor din învățare; mesajul trebuie să conțină cuvinte cu o mare semnificațiecognitivă; - volumul și timpul recepției mesajului este mai mic decât cel alemisiei, însă volumul și timpul înțelegerii este mai mare decâtcel al recepției. Nu toate informațiile recepționate pot fiimediat înțelese. De aceea profesorul trebuie să acorde un răgazelevilor pentru a înțelege întrebările formulate. -expresivitatea limbajului profesorului este foarte importantă,recepția va fi cu atât mai bună cu cât limbajul este mai expresiv(rolul intonației și al limbajului nonverbal). este foarte important ca mesajul transmis de profesor să secaracterizeze prin economicitate (reducerea informațiilor care nuau legătură cu subiectul); - o cerință care vizează elevul este formarea la acesta alimbajului de specialitate (utilizarea limbajului științific,artistic, literar, duce la o mai mare acuratețe a comunicării șicunoașterii) Comunicarea în educaţie:

Predarea eficientă este condiţionată în procent de 50% deinformaţii şi cunoştinţe şi 50% competenţe de comunicareinterpersonală. Competenţele de comunicare ale cadrului didacticsunt cel puţin la fel de importante ca şi cunoaşterea înprofunzime a conţinutului disciplinei pe care este autorizat să opredea.

În faţa unei mase de elevi cu profil individual depersonalitate, cu stiluri diferite de învăţare, cu combinaţiiunice de puncte forte şi vulnerabilităţi, cu repertorii

comportamentale variate ce acoperă nevoi complexe, profesorul devocaţie va reuşi să genereze soluţii de învăţare creative,eficiente şi personalizate dacă va poseda un set de abilităţi decomunicare interpersonală ce îi va permite întâlnirea fericită cufiecare dintre sutele de elevi ale claselor sale.

Activarea motivaţiei elevului şi captarea atenţiei pozitive Elevii unei clase vor avea întotdeauna preferinţe şi interese

diferite în raport cu disciplinele care le sunt predate. Estemisiunea fiecărui cadru didactic să creeze în mintea şi sufletulelevului entuziasm şi interes pentru disciplina pe care o predă.De asemenea, este responsabilitatea fiecărui cadru didactic săelimine frica şi inhibiţia pe care orice elev le-ar putea resimţiîn prezenţa sa la clasă. Utilizarea adecvată a limbajului corporal

Cel mai puternic instrument de comunicare al cadrului didactic. Congruenţadintre gest/ton/postură/ mimică şi cuvânt condiţionează autenticitatea mesajului caîntreg şi lasă urme adânci în mintea şi emoţiile elevului. Utilizarea umorului

Constant subestimat, simţul umorului „ţine” elevul activ şi interesat în sala declasă şi contribuie la starea lui de bine. Studiile arată că atât adulţii cât şi copiii învaţămai mult, mai uşor şi mai eficient atunci când experimentează emoţii pozitive. Înţelegerea perspectivei elevului

Actul educaţional înseamnă dialog, nu monolog; dialogulpresupune empatie, atenţie la nevoile celuilalt, disponibilitateși deschidere, integrarea perspectivei celuilalt, chiar și atuncisau mai ales atunci, când apare conflictul. Identificarea şiluarea în considerare a opiniei/ poziţiei elevului este primulpas către soluţie.Demonstrarea spiritului de echipă

Activitatea educaţională înseamnă muncă în doi, muncă înmicrogrup sau în grupul mare. Munca în echipă stimuleazăinteracţiunea şi presupune abilităţi de coordonare, delegare deresponsabilităţi, aşteptarea rândului, utilizarea în comun aaceloraşi resurse limitate – obiective de învăţare la fel deimportante precum a calcului aritmetic şi cititul. Utilizarea competenţelor tehnice

Metode interactive de predare, utilizarea calculatorului,aducerea mediului virtual în spaţiul clasei, video-conferinţe,tehnici eficiente de evaluare- menţin interesul ridicat şi

atenţia trează, facilitează transferul de informaţii în memoriade lungă durată şi modelează abilităţi şi comportamente.

Bariere în comunicare sunt cauzate de:

Diferenţe de percepţie – modul în care noi privim lumea esteinfluenţat de experienţele noastre anterioare, astfel că persoanede diferite vârste, naţionalităţi, culturi, educaţie, ocupaţie,sex, temperamente vor avea alte percepţii şi vor interpretasituaţiile în mod diferit. Diferenţele de percepţie sunt deseorinumai rădăcina multor alte bariere de comunicare.

Stereotipuri – învăţând permanent din experienţele proprii,vom întâmpina riscul de a trata diferite persoane ca şi cînd arfi una singură: „Dacă am cunoscut un inginer, un doctor, i-am cunoscut petoţi”.

Personalitatea- nu numai diferenţele dintre tipurile depersonalităţi pot cauza probleme, ci, adeseori, propria noastrăpercepţie a persoanelor din jurul nostru este afectată şi, caurmare, comportamentul nostru influenţează pe acela alpartenerului comunicării. Această „ciocnire a personalităţilor” este unadintre cele mai frecvente cauze ale eşecului în comunicare. Nuîntotdeauna suntem capabili să influenţăm personalitateaceluilalt, dar, cel puţin, trebuie să fim pregătiţi să ne studiempropria persoană pentru a observa dacă o schimbare încomportamentul nostru poate genera reacţii satisfăcătoare.

Emoţii-emotivitatea emiţătorilor şi receptorilor de mesajepoate fi o barieră. Emoţia puternică este răspunzătoare deblocarea aproape completă a comunicării.

Dificultăţi de exprimare- Dacă sunteţi emiţătorul şi aveţiprobleme în a găsi cuvinte pentru a exprima ideile, aceasta va fiîn mod sigur o barieră în comunicare şi inevitabil trebuie să văîmbogăţiţi vocabularul (cea mai buna metodă este, desigur,lectura). Lipsa de încredere, care, de asemenea, poate cauzadificultăţi de comunicare poate fi învinsă prin pregătire şiplanificarea atentă a mesajelor.

Lipsa de interes – una din cele mai mari bariere ce trebuiedepăşită este lipsa de interes a interlocutorului faţă de mesajuldumneavoastră. Acolo unde lipsa de interes este evidentă şi deînţeles, trebuie să acţionaţi cu abilitate pentru a direcţiona

mesajul astfel încît să corespundă intereselor şi nevoilor celuice primeşte mesajul.

Curs 6- Personalitatea

Individul este o unitate vie, indivizibilă, orice organismviu, inclusiv omul, și se referă la ansamblul însușirilorbiologice.

Individualitatea reprezintă individul luat în ansamblulproprietăților sale distincte și originale.Persoana desemnează individualitatea în plan psihosocial, cea

care se află într-o rețea de relații interpersonale, cu acelecaracteristici care-i dau identitate socială.

Personajul este aspectul dinamic al persoanei care joacă un rol în împrejurări concrete, reprezintă multiplicări ale unei persoane în funcție de situație. Situarea persoanei la un înalt nivel de performanță și relevanță socială marchează transformareapersonajului în personalitate publică și implicit în model de referință valorică pentru ceilalți. Personajul reprezintă persoana în rol, aflată în împrejurări concrete, îndeplinind anumite funcții și fiind implicată activ într-un context relațional determinant. Personajul implică adoptarea unor atitudini și conduite specifice rolurilor sociale pe care le joacă, acestea căpătând caracterul unor măști sociale prin care persoana se metamorfozează în personaj.

Personajele se pot prezenta în mai multe ipostaze: Personajul ca stereotip social Personajul ca ideal personal Personajul ca “mască” Personajul ca refugiu Personajul ca duplicitar Personajul ca amorf

Personajul ca stereotip social-care joacă rolul social conform pozițieisociale pe care o ocupă în societate: ce am datoria să fiu, pentru că am acest statut.

Personajul ca ideal personal-prin care persoanele se automodelează în raport cu propriile idei și aspirații: ce vreau să fiu.

Personajul ca “mască”-prin care subiectul se prezintă deliberatîntr-o anumită ipostază pentru cei din jur: ce vreau să pară că sunt.

Personajul ca refugiu- conduita impusă de statut, constituind astfelun albi pentru propriul comportament: ce mi se impune să fiu

Personajul ca duplicitar- care se metemorfozează atitudinal șicomportamental în funcție de interes sau circumstanțe: acum, esteinteresul meu să par aşa, dar mâine, dacă am alte interese mă voi schimba.

Personajul ca amorf-fără repere axiologice și normative ferme, fărăo forță interioară care să-l definească.

Personalitatea definește individul uman considerat ca ounitate bio-psiho-socială și culturală; este o rezultantă afactorilor biologici-ereditari, a factorilor care țin dedezvoltarea psihoindividuală, a factorilor culturali și sociali.Acest concept cuprinde întreg sistemul atributelor, structurilorși valorilor de care dispune o persoană. Criteriul suprem al uneipersonalități îl constituie conștiința propriei individualitățiși măsura în care individul se integrează în viața unui grupsocial. Personalitatea reflectă sistemul relațiilor sociale încare ea se formează dar nu este rezultatul determinării sociale,ci este, în sine, un element activ de determinare și modelare amediului social; este întotdeauna unică, originală și irepetabilădeoarece fiecare pornește de la o zestre ereditară unică șisuportă pe parcursul dezvoltării individuale influențe de mediuși educație unice.

Drumul în viață este creionat de interacțiunea dinamică dintrecalitățile personale de ordin nativ sau dobândit,particularitățile mediului psihosocial social și socio-cultural,împrejurările social- istorice și factori aleatorii,incontrolabili. Destinul poate fi înțeles ca o construcție

personală. Soarta se referă la facrorii sau împrejurărileincontrolabile, “este cu neputință, chiar și unui zeu, să scapede soarta sa”.

Trăsăturile de personalitate au următoarele caracteristici: Sunt formațiuni sintetice, în sensul că reunesc diferite

funcții și procese psihice. Dispun de o relativă stabilitate, adică se manifestă

constant în conduită, neputând fi modificate radical desituații accidentale.

Tind spre generalitate și îl caracterizează pe om înansamblul lui.

Dispun totuși de o oarecare plasticitate, putându-serestructura și perfecționa sub impactul condițiilor demediu.

Sunt caracteristici definitorii pentru insul respectiv,exprimând ceea ce are el esențial și general.

Pe baza cunoașterii lor se pot face previziuni asuprareacțiilor și conduitei subiectului într-o situație dată.

Structura persocalităţii:

Componentele sau laturile personalității sunt: subsistemul dinamico-energetic (reprezentat de temperament); subsistemul relațional-valoric (reprezentat de caracter); subsistemul instrumental-operațional (reprezentat de

aptitudini).TEMPERAMENTUL reprezintă latura dinamico-energetică a

personalității, ansamblul trăsăturilor neurofiziologice ale uneipersoane, care determină diferențieri psihice interindividuale încea ce privește, îndeosebi, capacitatea energetică și dinamicacomportamentală.Temperamentul indică stilul, forma, modul de a fiși a se comporta al cuiva („firea omului”). El este ocaracteristică formală a personalității care își pune amprentaasupra modului în care sunt realizate diferite activitățiintelectuale, afective, volitive.

Cele patru tipuri temperamentale, după o clasificare clasică,sunt:Sangvinicul- care, din punctul de vedere al desfășurăriiactivității nervoase superioare, este puternic, echilibrat șiexcitabil - se adaptează ușor la situațiile noi, este stăpânit,are capacitate de efort susținut și de acțiune rapidă; estesociabil, comunicativ, stabil din punct de vedere afectiv;manifestă spirit de grup și aptitudini de conducere; Flegmaticul- este puternic, echilibrat, inert - manifestă ooarecare lentoare în conduită, are rezistență crescută la stresși mare stabilitate la nivelul deprinderilor; este controlat,calm, introvert și pasiv din punct de vedere al inițiativelor; Colericul este puternic, neechilibrat, excitabil – manifestărapiditate în mișcări și în ritmul verbal; este inegal înmanifestările afective și în comportamente; impulsiv, uneorichiar agresiv, este instabil în interese, comunicativ șioptimist; Melancolicul – prezintă o sensibilitate deosebită, lipsă deenergie și rezistență scăzută la stres; introvert și instabil,este rigid, rezervat și pesimist; este cel mai puțin sociabildintre toate tipurile temperamentale.

Din punct de vedere educativ, cunoașterea tipuluitemperamental și a trăsăturilor temperamentale, reprezintă primatreaptă către modelarea personalității. Chiar dacă are oputernică înrădăcinare genetică, temperamentul poate fi modelat,în sensul potențării și valorizării unor trăsături și alestompării sau compensării altora. CARACTERUL constituie latura relațional-valorică apersonalității, un sistem de însușiri și atitudini specificindividuale, cu semnificații sociale și morale. El modeleazămaniera de raportare a individului la sine, la ceilalți și laactivitate, reprezentând structura cea mai sintetică apersonalității. Caracteristici specifice:

Caracterul se formează și se reorganizează în timpul vieții,în cadrul relațiilor sociale ale individului, prinintermediul activității practice pe care acesta odesfășoară, având o constanță relativă (și nu maximăconstanță ca temperamentul).

Este alcătuit din însușiri-valori, fiecare trăsăturăcaracterială variind între doi poli: valoare și nonvaloare(de ex. disciplinat-nedisciplinat, egoist-altruist, cinstit-necinstit etc.).

Caracterul constituie o formațiune superioară lastructurarea căreia participă trebuințele umane, motivele,sentimentele superioare, convingerile morale, aspirațiile,interesele, idealul și concepția despre lume și viață(formele și structurile motivaționale).

Latură de bază a caracterului și totodată modalitatea principalăde manifestare a acestuia, atitudinea este concepută ca o pozițieadoptată față de „ceva” sau „cineva”, manifestată printr-un modspecific de reacție. Majoritatea psihologilor descriu atitudinea în baza a treicomponente:

• componenta afectivă – măsurabilă prin reacțiineurovegetative sau mărturii verbale despre stări emoționaleși preferințe evaluative;

• componenta cognitivă – măsurabilă prin percepții și mărturiiverbale despre opinii și credințe, convingeri;

• componenta comportamentală – măsurabilă prin acțiuniledeschise sau declarații privind comportamentul.

În funcție de domeniul în care se manifestă, atitudinile pot ficlasificate în:

atitudinea faţă de ceilalţi oameni (se exprimă în trăsături decaracter cum ar fi: cooperarea, concilierea, altruismul,întrajutorarea.etc.)

atitudinea faţă de sine (narcisism, demnitate, modestie,încredere în forțele proprii, devalorizare, egoism, etc.),

atitudinea faţă de muncă (hărnicie, strădanie, interes pentrumuncă, respect, etc.),

atitudinea faţă de cultură, atitudinea faţă de natură, atitudinea faţă de societate (le integrează pe toate celelalte). APTITUDINILE reprezintă latura instrumental-operațională a

personalității și exprimă operații organizate în sistem, superiordezvoltate, ce contribuie la obținerea unor performanțe peste medie în activitate. Aptitudinile diferențiază oamenii în ceea ceprivește posibilitatea de a executa diferite activități. La polulopus, termenul de inaptitudine desemnează posibilitățile minime de a acționa într-un domeniu al realității. Aptitudinea rezultă dintr-un potențial nativ și se demonstrează prin ușurința psihicăsau fizică în învățare și execuția unor mișcări sau acte. Prezența aptitudinii denotă însă și efortul depus de individ pentru atingerea unei performanțe.

Capacitatea reprezintă o aptitudine împlinită care s-aconsolidat prin deprinderi în urma exersării și s-a îmbogățit cuo serie de cunoștințe adecvate.

Talentul ține de moștenirea unor structuri de disponibilități,de potențiale deosebite de manifestare într-un domeniu alrealității, care au fost supuse unor factori de mediufacilitatori și permit individului să obțină performanțe maximeîntr-un acel domeniu complex.

Nu putem stabili cât se datorează ereditarului și cât s-adobândit pe parcursul vieții. Este posibil ca potențial ereditarsă nu fie valorificat decât parțial sau ca acest potențial să fiedepășit și compensat. Foarte importante în construireaaptitudinilor sunt: activitatea, învățarea (antrenamentul) șiperfecționarea în direcția înclinațiilor personale.

Există: aptitudini generale (ce stau la baza eficienței în orice

domeniu: inteligența)

aptitudini speciale (specifice pentru o anumită activitate:muzicale, sportive, tehnice, etc.); de asemenea, existăaptitudini simple și complexe, precum și aptitudinisenzorial-perceptive, psihomotorii sau intelectuale.

Educarea aptitudinilor trebuie să constituie o prioritatepentru fiecare cadru didactic. Ea depinde de:

specificul aptitudinii, intervalul optim de educabilitate (specific îndeosebiaptitudinilor speciale)

condiţiile externe şi activitatea desfăşurată, gradul de maturizare biologică şipsihică a individului

atitudinea faţă de activitate

efortul depus

motivaţiile şi interesele legate de o anumită aptitudine etc.

Curs 7- Coeficientul de inteligență

Caracteristici ale oricărui comportament inteligent:

• Capacitatea adaptativă, presupune modificarea şi ajustarea unui comportamentastfel încât o noua problema să fie soluționată cu succes;

• Abilitatea învăţării, oamenii inteligenţi învaţă mai repede şi mai uşor decât cei maiputin inteligenți;

• Utilizarea cunoştinţelor anterioare în analiza şi întelegerea unei noi situaţiiproblematice;

• Ușurința combinativă, întrucât soluţionarea unei noi probleme solicită ocomplexă interacţiune şi coordonare a diferite procese mintale;

Diversitatea domeniilor de manifestare - de exemplu în rezolvarea problemelorşcolare, dar şi în diverse situații sociale;

Determinarea culturală, datorită căreia ceea ce este considerat comportament“inteligent” într-o cultură nu are în mod necesar aceeasisemnificație într-o altă cultură.

Mult timp psihologii au considerat inteligența ca fiind ocaracteristică a gândirii care poate fi exprimată printr-unsingur coeficient de inteligenţă(IQ). Teoriile moderne asupra inteligențeipornesc de la ideea ca una și aceeași persoană se poate comportamai mult sau mai puțin inteligent, în funcție de situație și denatura problemei cu care se confruntă. Cu alte cuvinte, nu existăun singur tip monolitic de inteligență care să stea la bazareușitei în diferite domenii ale vieții, ci un spectru larg deinteligențe. Psihologul american HOWARD GARDNER considera căexista mai multe categorii de inteligență, relativ independenteuna față de alta. În concepția sa, inteligenţa reprezintă un “mod de a rezolva probleme şi de a dezvolta produse considerate ca valori de cel puţin o cultură”.Criterii de definire a inteligentelor multiple: - Existența unui sistem propriu de simboluri (cuvinte, numere)- Manifestarea abilității respective să fi avut loc de la primelesemne ale existenței oamenilor pe pământ - Să se cunoască în ce zona a creierului este localizată inteligența respectivă. Tipuri de inteligență:

1. LINGVISTICĂ 2. LOGICO-MATEMATICĂ 3. MUZICALĂ 4. SPAȚIALĂ 5. NATURALISTĂ 6. KINESTEZICĂ 7. INTERPERSONALĂ 8. INTRAPERSONALĂ

Inteligenţa lingvistică• gândire “în cuvinte” • folosirea limbii pentru a exprima și a înțelege realități

complexe

•sensibilitate pentru înțelesul și ordinea cuvintelor,sonoritatea și ritmurile limbii

• ușurinta în învățarea limbii materne și a limbilor străine • plăcerea de a citi, utilizarea metaforelor

Inteligenţa logico-matematică• analiza cauzelor și efectelor • înțelegerea relațiilor dintre acțiuni, obiecte și idei •abilitatea de a calcula, cuantifica, efectua operații logicecomplexe • abilități de gândire deductivă și inductivă• capacități critice și creative de rezolvare a problemelor Inteligenţa muzicală• gândire în sunete, ritmuri, melodii și rime • sensibilitate la tonalitatea, intensitatea, înalțimea șitimbrul sunetului • recunoaștere, creare și reproducere a muzicii folosind uninstrument sau vocea • implicare în ascultarea activă și sensibilă• stabilirea unei relații puternice între muzică și emoții Inteligenta spaţială• gândire în imagini, percepere cu acuratețe a lumii vizuale • abilitate de a gândi în trei dimensiuni, de a transformapercepțiile și a recrea aspecte ale experienței vizuale cuajutorul imaginației • înțelegerea relațiilor din spațiu • lucru cu obiectele Inteligenţa naturalistă• înțelegerea lumii naturale • dragoste pentru plante și animale • abilitate de a recunoaște și clasifica indivizi și specii • interacționează ușor cu creaturi vii • discern cu ușurință fenomene legate de viața și de forțelenaturii Inteligenţa corporal-kinestezică

• gândire în mișcări • folosirea corpului în moduri sugestive și complexe • implică simțul timpului și al coordonării mișcărilor întreguluicorp și a mâinilor în manipularea obiectelor Inteligenţa interpersonală• a gândi despre alte persoane și a le întelege, a avea empatie • a recunoaște diferențele dintre oameni și a aprecia modul lorde gândire • sensibilitate la motivele, intențiile și stările oamenilor • interacțiune eficientă cu una sau mai multe persoane dinfamilie sau din societate Inteligenţa intrapersonală• gândire și înțelegere de sine • a fi conștient de punctele tari și slabe

• a planifica eficient atingerea obiectivelor personale • control eficient al gândurilor și emoțiilor • cunoaștere de sine și luare de decizii pe aceasta bază

Spre sfârșitul secolului XX, psihologul american DANIELGOLEMAN a lansat conceptul de inteligenţă emoţională. Componentele ce descriu natura inteligenței emoționale: • Cunoaşterea emoţiilor personale – cunoaşterea de sine, capacitatea de a observa şide a controla sentimentele personale astfel încât persoana să nucadă prada acestora. • Gestionarea emoţiilor - capacitatea unei persoane de a se stăpâni, de a se calma, dea depăşi cu ușurință stările de anxietate, depresie și deirascibilitate;

• Motivarea de sine-subordonarea emoţiilor unui scop dominant, amânarearecompenselor şi controlarea impulsurilor de moment, capacitatea dea gândi pozitiv, de a manifesta optimism că lucrurile se vorrezolva pâna la urma, în pofida obstacolelor și a frustrărilor.

• Recunoaşterea emoţiilor în ceilalţi - empatia, capacitatea de a sesiza cele maisubtile semnale sociale despre ce simt, ce au nevoie și ce dorescceilalți;

• Manevrarea relaţiilor - capacitatea de a gestiona emoţiile celorlalţi în vedereamanevrării pozitive a relațiilor interumane: a mobiliza, a convinge, ainfluența, a-i face să se simtă în largul lor etc

Profesorii au de-a face cu elevi foarte diferiţi în ceea ce priveştedezvoltarea inteligenţei şi în aceste condiții, se pune problema adaptăriieducației la caracteristicile intelectuale ale fiecăruia. O asemenea educație specială vizează doua categorii de copii:supradotaţii și retardaţii. Activitatea cu elevii supradotaţi:

Unii dintre copiii considerați supradotați au o inteligențăgenerală foarte dezvoltată, cu IQ de peste 130; alții potdemonstra aptitudini deosebite într-un anumit domeniu, cum ar fistiința, arta, literatura sau sportul. Desi sunt foarte diferițiunul de altul în ceea ce privește talentul de care dispun,majoritatea acestor copii manifestă tendinţa de a învaţa cu uşurinţă şirapiditate, sunt foarte flexibili în abordarea diferitelor sarcini de învăţare şi dovedesc ogândire abstractă la o vârstă mai fragedă, comparativ cu colegii lor de aceeasivârstă.

Se simt frustrati atunci când școala nu le oferă sarcini șiactivități stimulative și care să-i ajute să-și dezvoltetalentul. În asemenea împrejurări, multi declară că activitățiledin sala de clasă îi plictisesc, căci se lucrează într-un ritmprea încet, iar lecțiile reiau adeseori lucruri pe care ei leștiu. Drept rezultat își pierd interesul pentru activitățile dinclasă și se obișnuiesc să depună doar un minim efort ca săînvețe. Individualizarea instruirii acestei categorii de elevi vatrebui să țină seama de talentul specific al fiecăruia.

Activitatea cu elevii întârziaţi mintal

Elevii care au o întârziere în dezvoltarea mintală obțin latestele de inteligență scoruri care se situează cu mult sub mediaperformanțelor obținute de alți copii, cu un IQ nu mai mare de70, ceea ce îi face să obțină în general rezultate foarte slabela aproape toate disciplinele de învățământ.

În plus, ei manifestă deficiente în comportamentul loradaptativ: comportamentele lor sociale sunt tipice unor copii cu o vârstă multmai mică decât a lor şi în general modul în care relaţionează cu mediul lor social nueste potrivit cu vârsta pe care o au.

Unele categorii de întârzieri mintale au cauze genetice,altele sunt rezultatul unor factori de mediu, cum ar fi deexemplu, mediile familiale care nu sunt stimulative pentrudezvoltarea intelectuală normala a unui copil. Prima strategieutilizată de catre profesori este de a adopta un ritm alinstruirii suficient de scăzut pentru a le oferi acestor copiiposibilitatea de a înțelege și de a învață ceea ce li se preda. Oalta strategie este aceea de a le explica elevilor ceea ce li secere să facă folosind multe exemple concrete.

Curs 8-Creativitatea şi cultivarea ei în şcoală

În sens larg, creativitatea se referă la potențialul de caredispune o persoană pentru a desfășura o activitate creatoare.Activitatea creatoare este una dintre formele fundamentale aleactivității omului (alte forme fiind jocul, învațarea, munca șicomunicarea). Se deosebește de celelalte forme de activitateumană prin caracteristicile produselor în care se concretizeazăși prin procesualitatea psihica ce îi este caracteristică.Produsele activității creatoare întrunesc o serie de atributespecifice: noutate, originalitate, ingeniozitate, utilitate șivaloare socială. Din punctul de vedere al structurilorpsihologice implicate, creativitatea este o dimensiune integralăa personalității subiectului creativ: presupune imaginație, darnu se reduce la procesele imaginative; implică inteligență, darnu orice persoană inteligentă este și creatoare; presupunemotivație și voință, dar nu poate fi explicată doar prin acesteaspecte.

Ca proces, creativitatea este legată de rezolvarea deprobleme, complicată însă de faptul că persoana creatoare estecea care descoperă noi probleme, pentru care nu există ostrategie rezolutivă, căci problema nu poate fi încadrată într-oclasă cunoscută anterior.

Creativitatea reprezintă o capacitate complexă a omului, ostructură caracteristică a psihicului, ce face posibilă operacreatoare.

Noutatea este apreciată după cota de originalitate ce se manifestăla diferite nivele.

Talentul este conceput ca o dezvoltare superioară aaptitudinilor generale și speciale, el corespunde doarcreativității de nivel superior. Toți oameni sunt în gradediferite creativi dar numai unii sunt talentați.

Din punct de vedere psihopedagogic, ne intereseazăcreativitatea ca structură psihică pe care școala este chemată săo dezvolte. Ea are multiple fațete și, din acest punct de vedere,factorii ce contribuie la conturarea potențelor creatoare sunt:

Factorii de natură intelectuală au în centrul lorimaginația, ca proces predilect al creativității, alături dememorie, gândire și implicit inteligența.

Factorii caracteriali, respectivi trăsături cum suntatitudinea inovatoare, voința fermă, perseverența și tenacitateaetc.

Factorii sociali, prin modelele pozitive sau negativeoferite de diferite persoane sau instituții cu rol deosebit îndeclanșarea și susținerea actelor creative. Societatea înansamblul său poate stimula sau frâna dezvoltarea cunoașterii șia creativității.

Creativitatea exprimă vocația fundamentală a ființei umaneși de aceea interesul pentru cultivarea ei și pentru eliminareablocajelor ce pot interveni este permanent în atenția școlii.

Etapele activităţii creatoare:Analizată ca proces, creativitatea apare ca un ansamblu de

activități psihice a căror desfășurare cunoaște patru stadii majore: a) pregătirea; b) incubaţia ; c) iluminarea; d) verificarea a. În stadiul de pregătire persoana conştientizeaza cerințele

esențiale ale problemei, emite diferite ipoteze, studiază interrelațiile diverselor ipoteze și teoreme care țin de problemă. Uneori asemenea reflecții preliminare se desfașoară de-a lungul a mai multor ani.

b. Faptul că, de cele mai multe ori, soluția creatoare nu vineimediat a condus la ideea unui stadiu de incubație, în care persoana, negăsind pe moment soluția, îşi scoate problema dintre preocupările sale constiente și își îndreaptă atențiaîn altă parte; procesele de căutare continuă însă la nivelulgândirii subconstiente, dar tocmai absenta controlului conștient face posibile noi combinații ale ideilor și noi puncte de vedere.c. În mod neașteptat, soluția poate apărea, într-un moment

de inspirație (iluminarea) d. Ideea nou aparută trebuie testată (verificarea) în mod

conştient, prin confruntare cu realitatea și cu exigențeleproblemei.

Identificăm mai multe trepte de creativitate sau „planuri” alecreativității: 1. Creativitatea expresivă se manifestă liber și spontan în desenele sauconstrucțiile copiilor mici. Nu se pune problema, la acest nivel,de originalitate. Este însă un mijloc excelent de a cultivaaptitudinile creatoare ce se vor manifesta ulterior.2. Planul productiv este planul creării de obiecte, specific muncilorobișnuite. Un olar sau o țesătoare de covoare produc obiecte acăror forma se realizează conform unei tradiții, unei tehniciconsacrate, aportul personal fiind redus. Este planul la nivelulcăruia accede orice om muncitor.. Planul inventiv este accesibil unei minorități foarte importante. Evorba de inventatori, acele persoane ce reușesc să aducăameliorări parțiale unei unelte, unui aparat, unei teoriicontroversate.4. Creativitatea inovatoare o găsim la oamenii caracterizați ca fiind„talente”. Ei realizează opere a căror originalitate esteremarcată cel puțin pe plan național.5. Creativitatea emergentă este caracteristică geniului, omului careaduce schimbări radicale, revoluționare într-un domeniu și acărui personalitate se impune de-a lungul mai multor generații. Metode de identificare a elevilor creativi

Potențialul creativ al elevilor poate fi pus în evidențăprin folosirea corelată a mai multor metode, nu prin folosirea

exclusivă a uneia dintre ele. În mod obișnuit, se începe prinutilizarea metodei analizei produselor activităţii elevilor, fiind evident că, deexemplu, talentul plastic se vădeste, în primul rând, îndesenele, picturile, modelele pe care este în stare să lerealizeze cineva, așa cum talentul literar se manifestă, înprimul rând, prin forța expresivă a compunerilor lui literare.

Metoda biografică poate aduce informaţii suplimentare legate de persistenţaunor preocupări creative și de eventualele performanțe deosebiteobținute de elev, cu diferite prilejuri (concursuri, olimpiade,activități extrașcolare etc).

Testele de creativitate pun în evidență o serie decaracteristici personale, de genul celor descrise anterior înlegatură cu factorii instrumentali ai creativității.

Testul Torrance, de exemplu, îi solicită subiectului sarealizeze, într-un interval de timp determinat, cât mai multedesene originale pornind de la câteva linii, sa imagineze pentruaceste desene titluri “la care nu s-ar gândi nimeni”, să găseascautilizări multiple ale unui obiect “banal”, să conceapă cât maimulte întrebuințări care s-ar putea aduce unui obiect (de ex., unfier de călcat), să imagineze un alt sfârșit al unei povestiricunoscute.

Observarea comportamentului elevilor are scopul de a identifica trăsături carepot contribui la manifestarea creativității.

Blocajele creativității pot fi de natură socială(conformismul- dorința oamenilor ca toți ceilalți să se poarte șisă gândească în mod obișnuit la fel ca ei), metodologică (rezultădin procedee ale gândirii cum sunt rigiditatea algoritmiloranteriori, critica prematură) și afectivă (graba de a acceptaprima idee, teama de a nu greși, de a nu se face de râs).

Metodele pentru stimularea creativității urmăresc să combatăblocajele și să favorizeze asociația cât mai liberă a ideilor. Sepot utiliza în acest sens mijloace și metode nespecifice, axatepe formarea atitudinii creative și dezvoltarea aptitudinea de acăuta și a găsi probleme, cum sunt brainstorming–ul ( „asaltul deidei).

Educarea creativităţii

Prin însăși trăsătura ei definitorie – originalitatea – caceva nou și imprevizibil, creativitatea pare a fi incompatibilăcu ideea de educare deliberată.Multă vreme creația a fostconsiderată apanajul exclusiv al unei minorități restrânse.Distingând însă mai multe trepte calitative în creativitate șiobservând cum și eforturile de gândire obișnuită implică cevanou, cel puțin pentru persoana aflată într-un impas, astăzi nu semai face o separare netă între omul obișnuit și creator.

Factorul intelectual (imaginație, gândire, tehnicioperaționale) este relativ mai ușor educabil, deși persistența întimp a efectelor unui curs sau a unei metode nu este mare.Factorii de personalitate în sensul larg al noțiunii, care țin deatitudini, motivații, caracter, deprinderi de lucru se lasă maigreu influențați în direcția și cu intensitatea dorită de noi,dar odată achizițiile educative dobândite, persistența lor nu semai măsoară în luni, ci în ani sau etape de vârstă. La educarea creativității sunt importante, deopotrivă:

metodele relația profesor-elevi (autentic democratică și de

cooperare) atitudinea adultului față de elev (deschisă și receptivă

față de copil și de valorile creativității sale) atmosfera pe care cadrul didactic o instaurează în clasă

Trebuie să fim conștienți și să combatem anumite piedici în caleamanifestării imaginației, creativității. Asemenea obstacole

exterioare sau inerente individului sunt denumite, de obicei,blocaje.

Curs 9- Învățarea în procesul de învățământ

Psihologii nu au căzut de acord asupra unei definiții aînvățării. Psihologii comportamentisti o definesc ca o schimbarea comportamentului, în vreme ce psihologia cognitivistă oconsideră o schimbare a asocierilor mintale. Există și opiniipotrivit cărora învățarea este un concept care se referă la maimulte categorii de comportamente, care au în comun faptul că

toate reprezintă activități psihice prin care o ființă îșimodifică operativ capacitățile de răspuns adaptativ lasolicitările schimbătoare ale mediului. Prin aceste activități sedobândesc comportamente adaptative noi, superioare celordisponibile la un moment dat.

Definiţie:Învățarea = munca intelectuală și fizică desfășurată în mod

sistematic de către elevi, în vederea însușirii conținutuluiideatic și formării abilităților necesare dezvoltării continue apersonalității.

În activitatea procesuală se disting următoarele etape: perceperea materialului înțelegerea acestuia însuşirea cunostințelor fixarea în memorie aplicarea cunoştințelor actualizarea cunoşințelor transferul cunoştințelor

A ÎNVĂŢA ÎNSEAMNĂ:

• a crea obişnuinţe (W.James); • a se comporta (B.F. Skinner); • a acţiona (P.L.Galperin, A.N.Leontiev); • a se adapta (E.Durkheim); • a anticipa şi a interioriza (P.L.Galperin); • a reuşi şi a înţelege (J.Piaget); • a conştientiza (J.Bruner);

Condiții ale învățării:  A. interneB. externe A. Condiții interne   În procesul învățării sunt implicate:

- procese cognitive, volitive, afective, apoi atenția, limbajul,motivațiile, aptitudinile, interesele, fiecare având un rol binedefinit. 1. Percepțiile are un rol important în învățare deoarece oferămaterialul necesar reprezentărilor, memoriei și gândirii,diferențiază un obiect de altul prin reflectarea structurii și asemnificației.Astfel în procesul învățării profesorul trebuie să aibă în vederedezvoltarea la elevi a diferitelor tipuri de percepție, mai alesa celei vizuale (aprox. 90% din informații ne vin pe aceastacale).2. Reprezentările: oferă materialul necesar gândirii pentrugeneralizări sub forma de noțiuni, legi, reguli, principii,precum și memoriei, pt. a fi folosit mai târziu prin actualizare.3. Gândirea:

rol esential in procesul învățării proces de formare a conceptelor și structurilor

operaționale, de ințelegere a realității și adaptare prinrezolvare de probleme.

4. Memoria: constituie baza activității de învățare proces psihic de întipărire și stocare a informației, de

reactualizare, prin recunoaștere sau reproducere a acesteiaîntr-o formă selectivă.

 Pentru a crește eficiența învățarii:

- când materialul de învățat este redus ca volum și usor deînteles se recomandă repetări concentrate/reproduceri prinmecanismul asociațiilor -când materialul este voluminos se recomandă fragmentarea lui,eșalonarea repetărilor -profesorul trebuie să folosească exerciții de repetare logică șicreativă, să aibă în vedere dezvoltarea la elevi a memorieivoluntare, a rapidității, a volumului, promptitudinii șifidelității acesteia. - profesorul va cauta să evite oboseala elevilor prin crearea demotivații , caracterul inteligibil al conținutului transmis șiînțelegerea acestuia folosind materialul didactic și metodeleparticipative. 5. Imaginația

proces de construcție a unor imagini sau idei noi, princombinarea experienței anterioare

are rol deosebit în elaborarea de produse noi, originale 6. Atenția

prin intermediul ei se realizează orientarea selectivă șiconcentrarea proceselor psihice în scopul cunoașteriimaterialului de învățat, care este selectat și filtrat înfuncție de interese și motivații

Eficiența învățării depinde în mare masură de concentrareași stabilitatea atenției, de distributivitatea șiflexibilitatea ei.

elevii nu pot avea o atenție concentrată mai mult de 15-20de minute. De aceea trebuie evitată supraîncarcarea cumaterial de învățat iar la unele lecții mai grele suntnecesare sarcini concrete de lucru, metode variate,materiale didactice și forme distractive.

Factori biologici : vârsta, starea sănătății organismului,potențialul genetic, somnul, bioritmul intelectual. Factori psihici: nivelul de inteligență, aptitudinea școlară,aptitudini speciale, spiritul de observare. B. Condiții externe  Includ a. factori socio-organizaționali b. factori temporali c. factori psihoergonomici Factorii socio-organizaționali se referă la modălitățile deorganizare a procesului învățării de către școală, profesor,familie.Școala:

Funcționalitatea spațiilor școlare și diversificarea lor infuncție de situațiile de învățare, schimbarea locurilor deînvățare (cabinete, laboratoare, sali de clasa)

atmosfera de muncă din școala și din clasa de elevi orarul școlii materialul didactic, tehnicile audiovizuale dotarea laboratoarelor și mobilierul

Profesorul:

trebuie să organizeze învățarea astfel încât să-i creezefiecărui elev condiții să învețe, în raport cuposibilitățile lui, cu ritmul sau de munca intelectuală

materialul prezentat trebuie să fie accesibil, adecvatnivelului de gândire și de cunoștințe al elevului, să fiestructurat logic și prezentat în mod gradat: de la simplu lacomplex, de la ușor la greu, de la cunoscut la necunoscut

precizarea obiectivelor la fiecare lectie și cunoașterealor de către elevi

relevarea ideilor de viață integrarea noilor cunoștințe în cele anterioare crearea unei motivații optime a învățării folosirea metodelor activ-participative, a unor întrebări-

problemă, a dezbaterilor, confruntări de idei aplicarea și transferul cunoștințelor informarea elevilor asupra rezultatelor învățării

b. Factorii temporali învățarea eșalonată în timp e mai eficientă decât învățarea

comasată pauzele lungi sunt favorabile învățarii unui material

dificil dupa o învățare intensă e recomandată o stare de

inactivitate, odihnă activă sau somn c. Factorii psihoergonomici –școala modernă utilizeaza pe scară tot mai larga tehnici audio-vizuale, calculatoare, mașini de instruire și evaluare a rezultatelor, aparate, instrumente.

- oferă un potențial de informare, motivare și formare a elevilor, sprijinindu-i.

Pe langă acesti factori mai există o serie de factori:

- factori stresanți

- factori fizici (zgomote puternice, aer poluat)

- factori fiziologici (starea sănătătți, subnutriția)

- factori psihosociali (supraîncarcarea, relații tensionale) carescad eficiența învățării și randamentul școlar.

Învățarea presupune o parcurgere integrală a triadei: -experienţă-cunoaștere - practicare

Omul poate trăi, de exemplu, experiențe a căror semnificațienu o înțelege, și atunci nu învață nimic din ele, ori poate sădobândească cunostinţe pe care să nu le utilizeze niciodată, şi atunci le uită sau nu lefixează, pentru că le consideră inutile pentru rezolvarea problemelor sale adaptative.Practica, în sensul de acţiune transformatoare, fără experienţă sistematică şi fărăînţelegerea realităţii care urmează a fi transformată, se reduce la o acţiuneîntâmplătoare, la suite de încercări şi erori, iar eventuala obţinere a rezultatului doritnu poate fi repetată, căci subiectul nu-şi dă seama cum a ajuns la rezultatul respectiv.

Capacităţile sale de răpuns adaptativ nu se îmbogăţesc cu nimic, învăţarea nu seproduce. Punerea în practică a unor răspunsuri adaptative, fără înţelegereasemnificaţiei lor, este cunoscută sub denumirea de “învăţare mecanică”, care selimitează la un efort de reproducere a unor forme de comportament, ce nu pot fi însă“ajustate” situaţiilor concrete cărora li se aplică, oricât de mici ar fi diferenţele dintreacestea.

Motivaţia pentru învăţare a fost privită multă vreme într-oformă superficială, fie ca o simplă însuşire a individului, fieca un rezultat al sistemului de întăriri indirect, prinrecompense sau pedepse. Controlul exterior a ce, cât şi cumînvaţă elevii îi lipseşte pe aceştia de şansa de a-şi gestionaresursele şi regla propria activitate de învăţare. Cum însă,multideterminarea motivaţiei a devenit evidentă, este esenţialăidentificarea factorilor care dezvoltă motivaţia şcolarului, maiales cea intrinsecă. Studiile arată că deprinderea unor abilităţiautoreglatorii sporeşte atât performanţele şi competenţele, câtşi sentimentul autoeficacităţii la elevi. Autoeficacitateavizează o anticipare pozitivă a rezultatelor acţiunilorîntreprinse, pe baza cunoştinţelor şi abilităţilor de caredispune o persoană. Strategiile de autoreglare pot fi clasificate în: strategiicognitive şi strategii metacognitive.

Strategiile cognitive sunt modalităţi / tehnici deprocesare, de înţelegere a informaţiei, pe baza cărora putemselecta, achiziţiona şi integra informaţiile noi în baza propriede cunoştinţe. Prin intermediul acesteia, elevul îşi organizeazăpropria gândire. Strategiile cognitive cer un control direct,deoarece prin prisma lor trebuie organizate evenimente externeastfel încât probabilitatea de apariţie a unur evenimente externesă crească.

Ele includ : -elaborarea, organizarea, transformarea şi înţelegerea informaţiei;-sumarizarea materialului în timpul învăţării;-repetarea şi memorarea materialului (mnemotehnicile, explicarea materialului

altei persoane, formularea unor întrebări referitoare lamaterialul de învăţat, repetiţia etc.);

-realizarea de conexiuni interdisciplinare -generarea și evaluarea soluțiilor

Strategiile metacognitive cuprind acţiunile pe care leîntreprinde elevul pentru reglarea cunoştinţelor, pentru a-şiîmbunătăţi procesul de învăţare, prin reflecţie asupra proprieiactivităţi cognitive şi anticipând cu privire la posibilităţilede exploatare a acestor reflecţii. Dintre ele menţionăm:- formularea de obiective şi planificarea adecvată a procesului de învăţare;- dozarea timpului şi efortului de concentrare în funcţie de nivelul de dificultate alsarcinii;- monitorizarea (verificarea calităţii activităţii sau a progresului, analiza sarcinii şi apaşilor necesari soluţionării ei);- predicţia performanţei;- modificarea strategiei de lucru;- automotivarea;- amânarea gratificării;- căutarea de informaţii adiacente (bibliotecă, internet);- structurarea mediului de învăţare (eliminarea sau controlul factorilor distractori);- solicitarea de ajutor (colegi, profesori sau alte persoane competente).

Curs 10- Învățarea în procesul de învățământ

Elevii preferă să învețe în diferite moduri: unora le placesă studieze singuri, să acționeze în grup, altora să stealiniştiți deoparte şi să-i observe pe alții. Alții preferă săfacă câte puțin din fiecare. Mulți oameni învață în moduridiferite față de ceilalți în funcție de clasă socială, educație,vârstă, naționalitate, rasă,cultură, religie. Stilul de învățarese referă la „simpla preferință pentru metoda prin care învățămşi ne aducem aminte ceea ce am învățat”; se refera la faptul căindivizii procesează informațiile în diferite moduri, careimplică latura cognitivă, elemente afectiv-emoționale,psihomotorii și anumite caracteristici ale situațiilor deînvățare.

Pentru a determina ce stil de învățare avem, trebuieobservam modul in care invățăm ceva nou. Specialiștii subliniazărolul deosebit pe care îl joacă cadrele didactice, contribuțiaacestora „în meseria de a-i învăța pe elevi cum să învețe”adaptată nevoilor, intereselor, calităților personale,aspirațiilor, stilului de învățare identificat. Invatarea școlarăeste marcată de diferente individuale, de stiluri diferite încare elevii invată. Există o mare varietate de astfel de stiluri.Elevi diferiti invată în moduri diferite.

De exemplu, unii elevi invată mai bine un continut extrem destructurat, de secvential, altii, dimpotrivă, principii generale;unii pot invăta cantităti mari de detalii, chiar de mare finete,in timp ce altii - aspectele globale, de sinteză etc.Recunoasterea si ințelegerea acestor diferente în stilurile deinvătare personale necesita, acceptarea si utilizarea unei marivarietati de metode, procedee, materiale didactice de prezentarea continuturilor noi. Există mai multe stiluri de învățare

După analizatorul implicat sunt 3 stiluri de învățare de bază: vizual auditiv tactil-kinestezic

1.vizual puncte tari: Își amintesc ceea ce scriu și citesc Le plac prezentările și proiectele vizuale Își pot aminti foarte bine diagrame, titluri de capitole și

hărți Înțeleg cel mai bine informațiile atunci când le văd

2.auditiv punctele tari: Își amintesc ceea ce aud și ceea ce se spune Le plac discuțiile din clasă și cele în grupuri mici Își pot aminti foarte bine instrucțiunile, sarcinile

verbale/orale Înțeleg cel mai bine informațiile când le aud

3. tactil-kinestezic punctele tari: Își amintesc ceea ce fac și experiențele personale la care

au participat cu mâinile și întreg corpul (mișcări șiatingeri)

Le place folosirea instrumentelor sau preferă lecțiile încare sunt implicați activi/participarea la activitățipractice

Își pot aminti foarte bine lucrurile pe care le-au făcut odată, le-au exersat și le-au aplicat în practică (memoriemotrică) Au o bună coordonare motorie.

Tipuri de învătare specific umane: După eficienţă, învățarea poate fi:

receptiv-reproductivă inteligibilă creativă

După gradul de organizare a celor ce urmează a fi achiziționate: învățare prin încercări și erori; învățare algoritmică;

învățare programată; învățare pe bază de modele; învățare euristică

În funcție de conţinutul învăţării, adică de ceea ce se învață,deosebim:

învățarea senzorio-motorie (învățarea deprinderilor) învățarea cognitivă (învățarea noțiunilor) învățarea afectivă (învățarea convingerilor, sentimentelor,

atitudinilor) învățarea conduitei moral-civice.

Forme de invățare 1.Învățarea spontană 2.Invatarea neorganizată din cadrul familiei sau alprofesiunilor 3. Invățarea scolară

- are un caracter sistematic, organizat - este dirijată de către profesor - se realizează cu ajutorul unor metode și tehnici eficiente deînvățare respectând principiile didactice - este supusă feed-back-ului, pe baza verificării și evaluăriipermanente a rezultatelor obținute de elevi, fiind amelioratăprin corectarea greșelilor. 4.Învățarea socială constă în insușirea experienței social-istorice de către tânăra generație, în scopul formăriicomportamentului social. Există de fapt, două forme mari de învățare în care se încadreazătoate tipurile analizate mai sus: spontană și sistematică.

Învăţarea socială se realizează în procesul interacţiunii nemijlocite a indivizilor îngrupul familial, cu colegii, pe strada, la școală, prinintermediul contactelor interpersonale, a situațiilor și acontextelor de grup sau asistând la experiența altor persoane din

grup și însușindu-se comportamente ale lor pe caleobservațională, după model.

Prin învățare socială oamenii își însușesc prejudecățile,zvonurile, opiniile, stereopiile sociale, dar și conduiteafective (ex. comportamente agresive, ori de apărare, rolurisociale, reguli de comportare în anumite situații sociale,opinii, gusturi, atitudini, valori etc.)Principalele ei mecanisme sunt:

modelarea comportamentală (preluarea unor modele decomportare, în anumite situații, de alte persoane cunoscute,din dorința de a obține rezultate adaptative asemănătoare);

condiționarea operantă directă sau indirectă (prin limbaj). Experiența personală traită în diferite situații sociale, ca

învațare în public, sub influența prezenței celorlalți.Caracteristicile învaţării școlare

Învăţarea şcolară este un tip de învăţare specific uman care se subordoneazăunor scopuri instructiv-formative, explicit formulate. Se desfaşoară în formainstitutionalizată (în şcoală), sub conducerea unui adult pregătit special şi investit socialcu aceasta funcţie (profesorul). Participanții își desfașoară activitateade învățare în acord cu anumite norme instituționale (orar,clase, evaluări, disciplina), în mod planificat, conform unui model deinstruire conceput de profesor.Învățarea școlară are următoarelecaracteristici specifice:

Caracterul gradual al învăţării şcolare se referă la faptul că rezultatele ei seameliorează odată cu creșterea timpului alocat exercițiului, aacumulării practicii și a experienței. Acest fenomen poate fireprezentat grafic sub forma unei curbe a învățării. Cele maiobisnuite variabile ale performanţei obţinute prin învăţare sunt exprimate prin:procentajul răspunsurilor corecte, timpul necesar pentru a da un răspuns corect şicomplet, latenţa răspunsului (intervalul temporal dintre solicitare șirăspuns), persistenţa, (timpul scurs de la învăţare la uitare), rapiditateaînvățării, transferul celor învăţate.

Caracterul secvenţial exprimă faptul ca învăţarea şcolară are o desfaşurareprocesuală, străbatând trepte şi faze , pornind de la care profesorii o dirijează şi o

optimizează prin modele şi programe. Fiecare fază reprezintă o serie deaproximări graduale ale răspunsului. În fiecare an de studiu, de exemplu, launele discipline de studiu se reiau notiuni învățate în aniiprecedenti, dar de fiecare dată la un alt nivel de aprofundare șiprin adăugarea a noi aspecte.

Caracterul relaţional vizează faptul că învăţarea şcolară se desfăşoara în cadrulrelaţiei profesor-elevi, înțeleasă ca relație de comunicare.Succesul / reușita școlară

Reușita școlară este exprimată prin randamentul școlar.Uneori se acordă reușitei școlare un înteles mai larg, caadaptare și echilibrare a elevului la cerințele școlare. Dar șirandamentul ridicat semnifică o adaptare, mai bună, la sarcinilede învățare. Reuşita şi randamentul şcolar exprimă deopotrivă acordul sauconcordanţa dintre cerinţele programelor şcolare şi cunostinţele şi abilităţile asimilatede elevi. În şcoală, randamentul este redat prin note, el fiind evaluat, bineînţeles, decătre profesor.

Eșecul școlar semnifică neconcordanța între cerințeleșcolare și performanțele și eficiența activității de învățare. Eleste trăit ca neîncredere în capacitățile personale, descurajare,stres psihic, suferință.Cauzele eşecului şcolar:Cauzele care ţin de elev sunt:

Malformaţii corporale sau deficienţe senzoriale care pot da naștereunor complexe de inferioritate sau inhibiții puternice, cepot determina diminuarea forțelor energetice și acapacităților intelectuale

retard mentalCauzele de ordin școlar se înscriu:

Deficienţe ale materialului predat sau tipărit; supra sau subdimensionarea sarcinilor școlare; Deficiențe de evaluare; nedozarea raționala a timpului pentru lecții și pentru alte

sarcini (cercurile pe obiecte, activități extrașcolare); sprijin insuficient pentru studiul individual

Cauzele care ţin de familie se menţionează: Neînţelegeri între părinţi; decese în familie, starea de alertă și superprotecție din partea unuia dintre

membrii familiei; dezinteresul pentru situația școlara a elevului.

Măsuri de prevenire a eșecului școlar: depistarea timpurie a copiilor cu retard mental și adoptarea

măsurilor care se impun; cultivarea încrederii elevului în capacitățile personale; evaluarea corectă a rezultatelor școlare; Relații mai strânse între școală și familie; sporirea rolului învățamântului preșcolar; dotarea corespunzătoare a școlilor; buna pregatire de specialitate, psihologică și pedagogică a

cadrelor didactice.