„Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei”, în Ana

Gugiuman (coord.), Idei şi valori perene în ştiinţele socio-umane. Studii şi cercetări,

Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2010, pp. 163-182 (ISBN 978-973-109-242-3).

Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei

De la psihologia populară la psihologia ştiinţifică … şi înapoi*

Bogdan Popoveniuc**

Ştiinţa trebuie să înceapă cu miturile şi cu critica miturilor

Karl Popper

Lucrarea de faţă examinează procesul prin care cunoaşterea

psihologică, ca formă specifică a cunoaşterii ştiinţifice, s-a dezvoltat

şi a evoluat împreună cu, ba chiar a fost susţinută şi promovată de

evoluţia psihologiei populare. Specificul său de auto-reflexivitate

face ca istoria psihologiei să fie unică faţă de cea a altor tipuri de

ştiinţe. Mai mult decât atât, corpul de cunoştinţe ştiinţifice

psihologice, este în permanenţă alimentat şi transformă la rândul

său, tezaurul psihologiei populare, dar fără a constitui, cel puţin

deocamdată, un contracandidat serios care să o înlocuiască pe cea dintâi. Această situaţie este evidenţiată prin analiza funcţiilor şi

scopurilor celor două forme de cunoaştere, analiză care va arăta că

miturile şi concepţiile de cele mai multe ori eronate, ale psihologiei

comune vor putea fi extrem de greu înlăturate.

În primul rând, apariţia. Este uşor de recunoscut principiul

cauzalităţi care a dus la înflorirea fără precedent a ştiinţelor sociale,

şi pe al celor ale omului, în secolul trecut. În secolul XX, secolul

maselor, la nivelul colectivului de conştiinţe, al unei specii ajunse la

o anumită etapă de dezvoltare cerebrală, a apărut o „nevoie naturală”

* ACKNOWLEDGEMENT: This paper was made within The Knowledge Based

Society Project supported by the Sectoral Operational Programme Human

Resources Development (SOP HRD), financed from the European Social Fund and

by the Romanian Government under the contract number POSDRU ID 56815. ** Bogdan Popoveniuc este lector universitar dr. la Universitatea „Ştefan cel Mare”

din Suceava, bursier în cadrul proiectului POSDRU „Societatea bazată pe

cunoaştere – cercetări, dezbateri, perspective”, ID: 56815.

Bogdan Popoveniuc

164

pentru o explicaţie certă care să înlocuiască universul epistemic al

opiniilor, credinţelor şi superstiţiilor contingente şi particulare; o

explicaţie care să mulţumească spiritul din ce în ce mai sceptic în

regularităţile istoriei, intervenţiile divinităţii sau finalităţile naturii.

Fiinţa umană a trebuit să se adapteze de la viaţa întru imediat şi

pentru conservare de la nivelul naturii, la viaţa întru imediat şi pentru

conservare la noul nivel ontic al societăţii, o societate în care

înţelegerea comportamentului complex şi cvasi-autonom al celorlalţi

a devenit vitală. De unde propensiunea şi, de aici, avântul şi

dezvoltarea ştiinţelor sociale, al celor care promiteau o explicaţie

despre cine, cum şi de ce este aşa, cum trebuie să se comporte şi la ce

să se aştepte de la ceilalţi, cine sunt ei înşişi şi lumea lor socială.

Abia astfel apare nevoia de înţelegere a omului ca entitate

fundamentală, care formează societatea, şi ale cărei regularităţi sunt

distincte de legităţile naturii. O înţelegere pe care simţul comun,

religia, tradiţia sau miturile nu mai erau în stare să le ofere. Şi iată

calea către ştiinţele despre societate şi, implicit, despre om. Acestea

„au apărut în ziua în care omul s-a constituit, în interiorul culturii

occidentale, drept deopotrivă ceea ce trebuie să fie gândit şi ceea ce

trebuie să fie cunoscut”1, atunci când omul a ajuns să depindă de

oameni mai mult decât de natură.

În a doua jumătate a secolului trecut, însă, supraaglomerarea

urbană şi specificul structurilor relaţiilor sociale au dus la o întărire

fără precedent a individualismului. Dacă secolul XX a fost secolul

maselor, secolul nostru este secolul individualismului şi al conştiinţei

puternic individualizate, care resimte acum, la fel de puternic, aceeaşi

nevoie de a se explica şi de a şti cine sau ce este, deoarece, în plan

subiectiv nevoia identitară superioară nu îi mai poate fi satisfăcută de

către explicaţiile normele şi caracteristicile sale colective, iar în plan

obiectiv deoarece individualizarea psihică este un fenomen real care

se dezvoltă în cadrul unei societăţi din ce în ce mai complexe. De

unde dezvoltarea nemaiîntâlnită, în ultima perioadă, a interesului

pentru psihologie, pentru înţelegerea personalităţii individuale, unice.

S-a maturat deja nevoia acută a unei asemenea ştiinţe care să

înlocuiască psihologia populară, dar în lipsa unor răspunsuri clare

(oare sunt posibile?), simple (vor exista vreodată?) şi eficiente (în ce

1 Michel Foucault, Cuvintele şi lucrurile. O arheologie a ştiinţelor umane, Editura

Univers, Bucureşti, 1996, p. 404.

Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei De la psihologia populară la psihologia ştiinţifică … şi înapoi

165

direcţie?) pentru indivizi, recursul la psihologia populară, cel mai pe

larg definită ca „informaţia pe care oamenii nespecializaţi o au

despre minte”2, rămâne principalul mod de orientare în lume al

omului contemporan. În lucrarea de faţă voi opta, din motive care vor

deveni evidente, pentru o definiţie necantonată în universul

psihologiei mentalului care suprapune cunoaşterea psihologică peste

psihologia în sine, fenomen care dacă este adevărat în cazul

ştiinţelor, nu este adevărat şi în cel al domeniilor „laice”. Psihologia

populară şi cunoaşterea psihologică populară nu sunt acelaşi lucru.

Astfel psihologia populară este, mai degrabă, egală cu „abilitatea

fiinţelor sociale de a dezvolta relaţii interpersonale.”3 În acelaşi timp,

psihologia ştiinţifică mai are încă mult până să îşi definească rolul şi

forma într-o lume aflată în schimbare accelerată.

În al doilea rând, influenţele. Istoria ştiinţei ne arată că, încă

de la apariţia ei, epistemologia generală a fiecărei epoci a perioadei

moderne a avut un domeniu reprezentativ în care a cunoscut cea mai

mare dezvoltare, domeniu care a structurat în mod radical şi

explicaţia asupra omului funcţie de paradigma ştiinţifică dominantă.

De aici şi principalele orientări ale principiului determinismului pe

care le găsim în cadrul psihologiei ştiinţifice: fizicalismul,

biologismul sau determinismul socio-cultural. Astfel în perioada de

succese a chimiei, credinţa dominantă era că procesele şi fenomenele

psihice pot fi explicate prin combinarea diverselor substanţe –

determinism fiziologist; în perioada de înflorire a biologiei, psihicul

uman se considera a fi explicat doar prin recursul la procese organice

elementare – determinismul biologist ş.a.m.d. Toate aceste

psihologii, mai exact consecinţele lor ultime, fundamentate extrinsec

pe un singur aspect biologic, sociologic sau filosofic, deşi conduc, în

parte, la revelarea unor aspecte esenţiale ale funcţionalismului tri-

unităţii fundamentale umane, în acelaşi timp, se transformă treptat în

psihologii populare. Ieşirea gândirii psihologice de sub influenţa unei

paradigme sau alteia s-a făcut întotdeauna cu greutate, vestigii

2 Shaun Nichols, „Folk Psychology” în Encyclopedia of Cognitive Science,

Nature Publishing Group, London, 2002. 3 Jennifer Hornsby, Simple Mindedness: In Defense of Naive Naturalism in the

Philosophy of Mind, MA.: Harvard University Press, Cambridge, 1997, pp. 4-5.

Bogdan Popoveniuc

166

ale fostei dominaţii menţinându-se multă vreme după ce respectiva

paradigmă îşi pierduse preeminenţa.

Această situaţie se observă foarte bine şi astăzi, în inerţia

metodologică pe care o mai are încă pozitivismul grosier al

sociologismului secolului trecut în cadrul tuturor ştiinţelor omului.

Pentru moment, principala metodă utilizată în cercetarea ştiinţifică a

psihologiei individuale, cu excepţia acelor cercetări experimentale

făcute dinspre biologie, neuroanatomie, neurofiziologie etc., şi nici

acestea în totalitate, este împrumută de la metoda de cercetare

princeps care oferă „ştiinţificitate” ştiinţelor sociale, statistica, dar

care este doar parţial potrivită pentru înţelegerea psihicului uman.

Dar cum, opinia publică este deja „predată” şi convinsă de

veridicitatea ştiinţifică a datelor statistice, va trece ceva timp până

psihologia va ajunge să îşi descopere şi promoveze metodele

particulare eficiente, care îi vor deveni specifice şi să le impună

printre atât de multe alte metode care nu îi aparţin, a celor false, a

pseudo-metodelor şi procedurilor neştiinţifice. Aceasta cu atât mai

mult cu cât cunoaşterea psihologică comună are, pe lângă atuurile

care vor fi detaliate mai jos, un avantaj enorm în procesul de selecţie,

faţă de cea ştiinţifică. Ea nu trebuie să dea socoteală, ca instituţie

socială, nici unei alte instituţii sociale riguroase şi structurate. Pe

când psihologia ştiinţifică trebuie să treacă testul experimentului, pe

cel al validării de către instituţiile academice, curriculei şcolare sau

altor instituţii şi subdomenii direct afectate de adevărurile sale,

precum sănătatea, poliţia, educaţia, politicul etc.4

Reminiscenţa sociologismului este cu atât mai de neînţeles,

din cauze pur obiective, cu cât în arealul psihologiei sociale, acest

compromis epistemic necesar al ştiinţei psihologice în formare,

sociologia – care evaluează gradul în care caracteristicile de statut,

relaţiile sociale şi contextele structurale influenţează gândirea,

sentimentele şi comportamentul indivizilor –, împrumută mult mai

mult de la psihologie – care explică mecanismele prin care factorii

sociali afectează indivizii –, decât împrumută aceasta din urmă de la

prima. Aceasta deoarece prima se centrează exclusiv pe identificarea

procesului social care afectează indivizii, pe când psihologia pe

4 Martin Kusch, Psychological knowledge: a social history and philosophy,

Routledge, London, 1999.

Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei De la psihologia populară la psihologia ştiinţifică … şi înapoi

167

mecanismul sau procesul prin care fenomenele sociale îi afectează

pe indivizi.5

În al treilea rând, specificul. Caracterul complex pluri-

determinist al psihologiei umane face extrem de dificilă delimitarea

cunoaşterii psihologiei ştiinţifice de cunoaşterea psihologică comună.

Însăşi subiectul, tema şi, prin aceasta, domeniul acesteia s-a

cristalizat extrem de târziu. În domeniul psihismului uman, perioada

premodernă nu avea nicio noţiune închegată despre ceea ce înseamnă

om. Oamenii erau fiinţele (corpurile) cu suflet de la Dumnezeu, erau

bestiile care conţineau sufletul despre care nu era nimic nedogmatic

sau care să fie raţional de cercetat. Nici măcar etica nu avea valoare

prospectivă sau explicativă, ci doar constativă: atât cât era bun venea

de la Dumnezeu, cât era rău de la Diavol. Aceasta până ce a venit

momentul când omul a simţit nevoia că trebuie să se cunoască,

deoarece miturile, poveştile, tradiţiile nu îi mai explică suficient viaţa

şi nu îi mai dau prescripţii suficient de utile pentru a se descurca în

lume, printre ceilalţi semeni. Suprapopularea, schimbarea modului de

viaţă economică, diversificarea stilurilor de viaţă şi culturale,

creşterea interdependenţelor dintre indivizi a dus la diversificarea şi

complexificarea sarcinilor cotidiene, iar „acestea ne cer să îi

înţelegem şi să interacţionăm cu alţi oameni şi, în cele mai multe

dintre întâlnirile sociale, noi arătăm o sensibilitate specială pentru

semenii noştri umani care este cu totul diferită faţă de modul în care

răspundem obiectelor neînsufleţite şi celor mai multe dintre alte

specii de organisme. Viaţa socială este dependentă, într-o măsură

considerabilă, de abilitatea noastră de a înţelegere ceea ce este

distinctiv în comportamentul uman şi de aplicarea cu succes a acestei

înţelegeri în toate tipurile de situaţii.”6 Iar în inima acestei abilităţi se

află tocmai psihologia populară. Şi nici acum, nu există delimitări

clare între ceea ce ar fi rezultat ştiinţific şi ce ar fi generalizare,

statisticile folosite ca raportare a rezultatelor, în cele

5 Vezi Peggy A. Thoits, „Social Psychology: the Interplay Between Sociology

and Psychology” în Social Forces, Volume 73, Issue 4, 1995, pp. 1231-1243. 6 Matthew Ratcliffe şi Daniel D. Hutto, Folk psychology re-assessed, Springer,

New York, 2007, Introduction, pp. 1-22.

Bogdan Popoveniuc

168

mai multe dintre studiile de psihologie, fiind un criteriu extrem de

firav şi chiar înşelător în multe cazuri.

În al patrulea rând, diferenţele. Pentru a analiza relaţia dintre

psihologia populară şi cea ştiinţifică, pentru a vedea care este mai

puternic susţinută de către care, dacă cele două sunt, într-adevăr, atât

de diferite la urma urmei, şi dacă psihologia ştiinţifică urmează să

elimine, sau cel puţin, să înlocuiască psihologia populară în corpul

principal de cunoştinţe al omenirii, ne putem orienta după funcţia pe

care aceasta o îndeplineşte în viaţa de zi cu zi.

Psihologia populară pare a fi unul dintre fenomenele

fundamentale ale societăţii contemporane. În ciuda studierii şi

respingerii ca false a multor prejudecăţi despre funcţionarea minţii şi

psihicului, sondajele arată în continuare o curioasă aderenţă a

publicului larg la acestea. Nenumărate exemple de „mituri”

psihologice le regăsim promovate ca adevăruri de la sine înţelese, ca

făcând parte din bagajul cultural comun al omenirii, în principiu,

pretutindeni în viaţa de zi cu zi: la televizor, în filme, telenovele, pe

Internet, în reviste sau ziare, în conversaţiile cotidiene, în discursurile

publice fie ele politice, de afaceri, sociale sau educaţionale. Librăriile

sunt pline de cărţi de psihologie sau de factură psihologică, care ne

promit arta succesului, cum să facem bani, cum să reuşim în

dragoste, cum să scăpăm de dependenţă, cum să ne lăsăm de fumat, de

băut, de jocuri de noroc, cum să ne ajutăm singuri sau să ne recuperăm

după anumite pierderi sau suferinţe. „Dar, multe dintre sursele

psihologiei populare sunt pline cu prejudecăţi. Într-adevăr, în lumea

noastră supraîncărcată de informaţie rapidă, informaţia eronată despre

psihologie este cel puţin la fel de răspândită ca şi informaţia corectă.

Acei guru ai auto-întrajutorării, gazdele talk-show-urilor de televiziune

şi autoproclamaţii experţi în sănătatea mentală împart în mod curent

sfaturi psihologice care sunt un amestec năucitor de adevăruri,

jumătăţi de adevăruri şi neadevăruri categorice. Fără un tur de

Precum considerarea stării hipnotice drept „transă” ireductibilă la celelalte stări

de conştiinţă, cele despre funcţionarea memoriei umane în forma unei benzi de casetofon, a stimei scăzute de sine ca şi cauza majoră a problemelor psihologice şi

violenţei, a prejudecăţii că este mai bine să îşi exprimi furia decât să ţi-o reprimi

sau faptul că noi am folosi până la 10% din capacitatea creierului.

Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei De la psihologia populară la psihologia ştiinţifică … şi înapoi

169

încredere bine ghidat pentru a separa mitul psihologic de realitate,

suntem în pericolul de a ne pierde într-o junglă a prejudecăţilor.”7

Pe de altă parte, se pare că oamenii sunt psihologi înnăscuţi:

noul născut ştie să îşi manipuleze părinţii (ştie cum să declanşeze

vulnerabilităţile genetice pentru îngrijire) pentru a obţine ceea ce

doreşte, copii adoptă tot felul de tactici psihologice pentru a

impresiona şi a-şi atinge scopurile, adulţii sunt deja experţi în arta

disimulării şi adaptării conduitei la specificul de personalitate al

interlocutorului, astfel încât să îşi crească şansele de a obţine ceea ce

îşi doreşte. Toate aceste ar fi imposibile în lipsa unei abilităţi de a ne

interpreta unii pe alţii. Aproape toate ştiinţele despre om, sociologia,

antropologia, psihologia socială pleacă de la această presupoziţie a

existenţei simţului sau psihologiei comune. Psihologia populară este

„abilitatea de a atribui stări intenţionale, în principal credinţe şi

dorinţe, altor oameni şi probabil şi nouă înşine, pentru a ne prevedea

şi explica comportamentul (…) noi desfăşurăm concepte psihologice

precum credinţele şi dorinţele în prezicerile şi explicaţiile acţiunilor

şi stărilor mentale ale altor membri ai speciei.”8 Se presupune că

aceste predicţii şi explicaţii „raţionalizează acţiunile sau stările

mentale ale subiecţilor.”9

În cartea lui Scott O. Lilienfeld et al., „50 de mari mituri ale

psihologiei populare: sfărâmând concepţii răspândite despre

comportamentul uman”10

, consacrată analizei celor mai răspândite

mituri psihologice, sunt trecute în revistă peste 250 de mituri, 50

dintre acestea fiind dezbătute pe larg.

Cel mai interesant este faptul

7 Scott O. Lilienfeld, Steven Jay Lynn, John Ruscio şi Barry L. Beyerstein, 50

Great Myths of Popular Psychology, Wiley-Blackwell, 2009, pp. xiii-xiv. 8 Martin Davies şi Tony Stone (eds.), Mental simulation: evaluations and

applications, Blackwell, Oxford, 1995, p. 2. 9 Martin Davies, „The Mental Simulation Debate”, în C. Peacocke (ed.),

Objectivity, Simulation and the Unity of Consciousness: Current Issues in the

Philosophy of Mind (Proceedings of the British Academy, vol. 83), 1994, pp. 99–

127. 10 Scott O. Lilienfeld, Steven Jay Lynn, John Ruscio şi Barry L. Beyerstein, 50

Great Myths of Popular Psychology: Shattering Widespread Misconceptions about

Human Behavior, Wiley-Blackwell. Acestea din urmă sunt grupate în nouă teme: miturile legate de puterea

creierului şi percepţiei umane precum: faptul că noi folosim doar 10% din

capacitatea creierului, unii oameni operează preponderent cu emisfera dreaptă, în

consecinţă fiind mai analitici, riguroşi etc., iar alţii cu emisfera stângă, fiind

consideraţi astfel a fi mai intuitivi, creativi şi imaginativi, percepţia extrasenzorială este considerată ca

Bogdan Popoveniuc

170

fiind un fenomen demonstrat ştiinţific, percepţiile vizuale sunt acompaniate de

minuscule emisii din ochi sau mesajele subliminale pot convinge oamenii să

cumpere anumite produse, mituri despre dezvoltare şi îmbătrânire precum cel că

ascultarea muzicii lui Mozart de către nou-născuţi le sporeşte inteligenţa,

adolescenţa este inevitabil o perioadă de dezorganizare psihologică, că cei mai

mulţi dintre oameni experimentează în jurul vârstei de 40-50 ani experienţa crizei

de la mijlocul vieţii, vârsta înaintată este îndeobşte asociată cu creşterea

insatisfacţiilor şi a senilităţii şi că atunci când mor oamenii trec printr-o serie

universală de stagii psihologice; apoi mituri privind memoria precum credinţa că

memoria funcţionează precum o bandă de casetofon sau a unei camere video şi

înregistrează în mod acurat experienţele noastre, hipnoza este utilă pentru

actualizarea amintirilor despre evenimentele uitate, în mod normal indivizii îşi reprimă amintirile experienţelor traumatice, cei mai mulţi oameni cu amnezie uită

toate detaliile din vieţile lor dinainte; mituri despre inteligenţă şi învăţare: testele

de inteligenţă sunt eronate faţă de anumite grupuri de oameni, dacă eşti nesigur

asupra răspunsului atunci când susţii un test, cel mai bine este să rămâi la prima ta

impresie, trăsătura definitorie a dislexiei este inversarea literelor, iar studenţii

învaţă cel mai bine atunci când stilul de predare se potriveşte cu stilurile lor de

învăţare; mituri privind conştiinţa: hipnoza este o stare de „transă” unică ce diferă

ca natură de starea de veghe, cercetătorii au demonstrat că visele posedă

semnificaţii simbolice, indivizii pot învăţa informaţii, precum o nouă limbă, în

timp ce dorm, în timpul experienţelor de „extra-corporizare”, conştiinţa oamenilor

le părăseşte corpul, testele poligraf („detectorul de minciuni”) sunt mijloace exacte pentru a detecta necinstea, fericirea este determinată cel mai mult de circumstanţele

exterioare, ulcerele sunt cauzate în principal sau în totalitate de către stres, o

atitudine pozitivă poate diminua cancerul; mituri despre conduita interpersonală:

contrariile se atrag: noi suntem romantic cel mai puternic atraşi de oamenii care

diferă de noi, există siguranţă în număr: cu cât sunt mai mulţi oameni prezenţi la un

eveniment negativ cu atât mai mare este şansa ca cineva să intervină, bărbaţii şi

femeile comunică în moduri complet diferite, este mai bine să îţi exprimi furia în

mod deschis faţă de ceilalţi decât să o ţii în tine; mituri despre personalitate:

creşterea similară a copiilor conduce la similarităţi în personalităţile lor adulte,

faptul că o trăsătură este moştenită înseamnă că noi nu o putem schimba, stima de

sine scăzută este o cauză majoră a problemelor psihice, cei mai mulţi dintre cei

care au fost abuzaţi sexual în copilărie dezvoltă tulburări de personalitate severe la maturitate, răspunsurile oamenilor la petele de cerneală (teste proiective) ne spun

multe lucruri importante despre personalităţile noastre, scrisul de mână ne

dezvăluie trăsăturile noastre de personalitate; mituri privind bolile mintale:

etichetele psihiatrice rănesc oamenii stigmatizându-i, doar oamenii cu depresie

profundă se sinucid, oamenii cu schizofrenie au personalităţi multiple, copii ajunşi

adulţi ai alcoolicilor manifestă simptomele unui profil distinct, a existat recent o

epidemie de autism infantil, internările în spitalele psihiatrice şi infracţiunile cresc

când este lună plină; mituri despre psihologie şi justiţie: cei mai mulţi dintre

oamenii bolnavi mintal sunt violenţi, crearea profilului este utilă în rezolvarea

cazurilor, o mare parte dintre infractori invocă cu succes nebunia ca apărare, în

principiu toţi oamenii care mărturisesc o crimă sunt vinovaţi de ea; mituri despre tratamentele psihiatrice: judecata şi intuiţia expertului sunt cele mai bune metode

pentru a lua

Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei De la psihologia populară la psihologia ştiinţifică … şi înapoi

171

că însăşi această carte programatică de demolare a psihologiei

populare, este ea însăşi o demonstraţie a imposibilităţii (?)

psihologiei ştiinţifice de a desfiinţa, în acest mod, pe cea populară.

„Traducerea” ei, scriitura a trebuit făcută în jargonul, termenii,

concepţia, ideologia populară, informaţiile trebuie să fie dintre cele

pe care ei le utilizează şi le folosesc altfel se uită, trebuie să fie

aplicabile cotidian, nu doar în situaţii excepţionale sau speciale.

Specialiştii în psihologie înşişi sunt născuţi şi formaţi cea mai mare

parte a vieţii, şi utilizează în viaţa cotidiană aceeaşi psihologie

comună, şi nu descoperirile ştiinţifice. Cercetarea ştiinţifică în

psihologie se face utilizând, în parte, sau plecând de la cea populară.

Din acest motiv, schimbul de generaţii, schimbarea dominanţei, a

raportului de forţe, ritmul în care ponderea informaţiilor din

psihologia ştiinţifică va creşte în cadrul conţinuturilor psihologiei

populare se pare că va fi foarte lent. Psihologia omului este cea

comună, cu aceasta începe să se formeze pentru cercetare şi apoi

intră în instituţia ştiinţifică, unde procedurile extra-personale de

reducere şi eliminare a subiectivului de verificare, experimentare şi

cercetare sunt puse în mişcare prin aceşti indivizi cu psihologii

comune, dar „şlefuite”, începând cu o anumită vârstă, de practicile

instituţiei academice. Subiectele tratate, temele afectează direct

cercetătorul şi societatea în care trăieşte.

Numai că aceleaşi avantaje instituţionale ale ştiinţei

psihologiei, generează şi vulnerabilităţile. Fiind o instituţie socială

ea este inter-dependentă prin relaţiile cu celelalte instituţii

economice, politice şi culturale care pot să îi pervertească sau

modifice finalităţile specifice (în cazul nostru de cunoaştere). Să nu

uităm acea ardoare din perioada recentă de a demonstra că o stimă de

sine cât mai crescută este benefică în orice condiţii, şi chiar era

decizii clinice, abstinenţa este singurul scop real de tratament pentru alcoolici,

toate psihoterapiile eficiente îi forţează pe oameni să se confrunte cu „rădăcinile”

din copilărie ale cauzelor problemelor lor, terapia electroconvulsivă („şoc”) este un

tratament periculos şi brutal din punct de vedere fizic. Adică „un complex de poziţii, roluri, norme şi valori depuse în tipuri specifice

de structuri sociale şi care organizează pattern-uri relativ stabile ale activităţii

umane care vizează problemele fundamentale în producerea resurselor de menţinere a vieţii, în reproducerea indivizilor şi în susţinerea structurilor societale

viabile într-un mediu dat.” Jonathan Turner, The Institutional Order, Longman,

New York, 1997, p. 6.

Bogdan Popoveniuc

172

cerută, pe filiera weberiană a şlefuirii ideologice protestante a

mentalului lucrătorului de multinaţională şi a întreprinzătorului

necesar noii ordini economice, continuată de profilul individualist al

individului supra-încrezător, apt să facă faţă, reinterpreteze,

transforme şi resemnifice eşecurile mult mai numeroase într-o

societate în care este din ce în ce mai anonimizat şi nesemnificativ, în

succese sau trepte către reuşită. Ipoteză care, deşi susţinută şi de

numeroase cercetări şi experimente ştiinţifice, s-a dovedit a avea o

valabilitate limitată şi ca fiind dictată mai degrabă de considerente

care ţineau de psihologia comună a organizării sociale specifică

tipului de economie de piaţă decât de situaţia reală.11

Însăşi acel

cercetător dintr-un institut de cercetare are nevoie de o stimă de sine

crescută pentru a-şi putea continua cercetările cu aceeaşi ardoare şi

inconştienţă sau ingenuitate academică, în lipsa fondurilor, a

accesului real la marea comunitate academică instituţionalizată

convenţional sau nu pentru a-şi putea duce ştiinţific munca până la

capăt. Dar aceeaşi stimă de sine ridicată îl poate deturna de la

normele şi regulile instituţiei ştiinţifice, devenind un agent al

proliferării informaţiilor neştiinţifice. Toate acestea fac extrem de

greu, dar nu imposibil cum o dovedesc şi unele cercetări, impunerea

ştiinţificului psihologic în faţa celui comun. Nu vreau să contest

avantajele pe care le poate şi chiar cred că le aduce o schimbare

pozitivă de mentalitate de acest gen, de înlocuire treptată, aşa cum

prognozează eliminativiştii din psihologia mentalului, ci doar

numeroasele posibile eşecuri şi efecte adverse pe care aceasta le

poate avea la nivel individual. O „reţetă” valabilă pentru un anumit

tip de personalitate, poate fi nocivă pentru un altul.

11 B. J. Bushman şi R. F. Baumeister, (1998), „Threatened egotism, narcissism,

self-esteem, and direct and indirect aggression: Does self-love or self-hate lead to

violence?”, Journal of Personality and Social, Psychology, 75, 219-229; R. F.

Baumeister, J. Brad şi W. K. Campbell, „Self-esteem, narcissism, and aggression:

Does violence result from low self-esteem or from threatened egotism?” în Current

Directions in Psychological Science, 9, 2000, pp. 26-29; R. F. Baumeister, L.

Smart şi J. Boden, „Relation of threatened egotism to violence and aggression: The

dark side of high self-esteem” în Psychological Review,103, 1996, pp. 5-33. Un alt exemplu. În momentul în care lucram la acest articol, primesc, prin

intermediul unui newsletter anunţul Retrain Your Brain: Magnificent Obsession

(Reantrenează-ţi creierul: magnifica obsesie), care trimitea la un articol din luna

mai a acestui an „Go Ahead, Obsess!” publicat în Psychology Today, de promovare

a cărţii scrise de Eric Maisel şi Anne Maisel, Brainstorm: Harnessing the Power of

Productive Obsessions, New World Library, lucrare în care aceştia încercau să argumenteze că „pentru a duce o viaţă de care să fii mândru este foarte probabil că

trebuie să ridici miza şi să devii obsedat.” Acesta se înscrie pe aceeaşi direcţie de

popularizare şi încurajare a stilului depersonalizant (identificarea cu activitatea,

Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei De la psihologia populară la psihologia ştiinţifică … şi înapoi

173

Acesta este un exemplu despre cum inclusiv resorturile

profunde de cercetare ştiinţifică, deşi folosesc întreaga metodologie

aletică a acesteia, pot fi (sper că doar pe termen scurt şi în anumite

condiţii), nu doar dictate, dar chiar şi controlate de principii extra-

ştiinţifice precum cele economice, politice sau culturale. În cazul de

faţă, se pune problema de ce nu am transforma o problemă adusă de

modul de organizare al societăţii concurenţială, depersonalizată,

pozitivistă, tehnicistă şi birocratică, şi să încercăm schimbarea şi

retuşarea structurii sale instituţionalizate, în loc să transformăm

indivizii, să îi adaptăm acestei stări de lucruri. Să transformăm

problema creată la nivel individual de structura relaţiilor sociale

existente, unui număr major de indivizi, într-o nouă resursă de

dezvoltare a aceluiaşi tip de societate. Nu pot să nu îmi sune în minte

ecoul vorbelor lui Heidegger despre tehnologizarea lumii moderne cu

a sa „cerere insistentă de livrare în vederea supunerii-la-comandă a

realului devenit situare-disponibilă,” care „constrânge” (stellen),

„supune comenzii” (bestellen) şi descoperă realul (resursele naturale,

structura fizică şi chimică, „resursele umane”, „efectivele militare” şi

societăţile, „pieţele” ca „situare-disponibilă” (Bestand), ca materie

primă pentru producţie. „Această scoatere din ascundere care cere cu

insistenţă livrarea nu poate surveni decât în măsura în care omul, la

rândul său, este deja expus cererii insistente de a se livra în vederea

extragerii energiilor naturale.”12

Ştiinţa însăşi, cu atât mai mult cea

contemporană care este aproape imposibil de imaginat în afara

tehnologiilor de cercetare, poate cădea pradă acestei paradigme de

dezvoltare tehnicizată, ducând în timp, la acapararea întregului areal

cultural şi infuzarea acestuia cu acest tip rece şi alienant de înţelegere

şi acţiune.

obiectul, sarcina, compania sau firma), extenuant şi alienant cerut noului prototip al

lucrătorului de corporaţie, al societăţii supra-concurenţiale moderne şi de

recanalizare a finalităţii ştiinţifice aletice către cea pragmatic populară. Adaptarea

ştiinţei la societatea şi cultura existentă şi nu emanciparea celei dintâi prin ştiinţă. 12 Martin Heidegger, „Întrebarea privitoare la tehnică” în Originea operei de

artă, trad. de Thomas Kleininger şi Gabriel Liiceanu, Univers, Bucureşti, 1979, pp.

160, 143, pp. 129-174.

Bogdan Popoveniuc

174

Dincolo de reflecţiile etice şi umaniste generate de acesta,

acest exemplu este ilustrativ pentru relevarea fundamentului şi a

preeminenţei psihologiei populare în faţa celei ştiinţifice. Psihologia

populară este psihologia societăţii prezente care îşi şlefuieşte

indivizii funcţie de necesităţile şi principiile sale de dezvoltare.

Psihologia ştiinţifică este doar o instituţie, un subsistem de

dezvoltare al societăţii în ansamblul său, de unde şi aportul şi

influenţa sa mai redusă asupra mentalului general colectiv.

Pe de altă parte, elucidarea relaţiei dintre cele două episteme a

fost în mod explicit şi deliberat cantonată în subdomeniul psihologiei

minţii. Pe de o parte, acest interes a fost unul natural dat fiind faptul

că „noi suntem o specie atribuitoare de mental (mind-atribuing

species). Noi suntem foarte repede tentaţi să îl gândim pe celălalt în

termeni de emoţii, dorinţe, credinţe şi gândire. Suntem de asemenea

o specie cooperativă. Viaţa umană a cerut dintotdeauna să

împărtăşim proiecte şi să lucrăm împreună, făcând tot ce ne stă în

putinţă pentru a evita posibilităţile de exploatare pe care aceasta le

prezintă.13

În acest domeniu disputele pentru lămurirea a ce este

psihologia populară şi cum este ea legată cu înţelegerea ştiinţifică a

problemelor psihologice sunt extrem de tranşante, din start

detaşându-se două poziţii principale: eliminitativiştii şi

funcţionaliştii, cărora li s-au mai adăugat şi simulatoriştii. Pentru

eliminativişti cunoaşterea psihologică comună asupra minţii este

considerată o teorie asupra comportamentului complet dezvoltată, dar

neformalizată. Ea există încă de la începuturile civilizaţiei, (e.g.

Grecia antică) şi ea trebuie evaluată ca orice altă teorie pe baza

puterii sale predictive şi a succesului său explicativ. În viziunea lor,

psihologia populară „suferă de erori explicative la scară epică (…) a

stagnat cel puţin 2500 de ani şi (…) categoriile sale apar (cel puţin

până acum) ca fiind incomensurabile sau ortogonale categoriilor de

bază ale ştiinţelor fizice a căror pretenţie, pe termen lung, de a

explica comportamentul uman este de netăgăduit. Orice teorie care

13 Adam Morton, The importance of being understood: folk psychology as ethics,

Routledge, London, 2003, p. vii. Şi continuă: „aceasta nu este neapărat o nişă extrem de promiţătoare pe care oamenii au ales-o şi în care prosperă, de animale

sociale a căror sociabilitate este flexibilă datorită sărăciei relative a rutinelor

sociale înnăscute.”

Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei De la psihologia populară la psihologia ştiinţifică … şi înapoi

175

se înscrie în această descriere trebuie considerată un candidat serios

la eliminarea completă.”14

În concluzie, ea ar trebui să fie abolită dat

fiind că exclude sau explică eronat multe fenomene mentale deja

explicate satisfăcător de către (neuro)psihologia modernă precum

visarea, conştiinţa, bolile mentale, procesele de învăţare sau

memoria. Se bazează pe aceleaşi metode de transmitere tradiţionale a

prejudecăţilor şi credinţelor de la o generaţie la alta, fără a fi supusă

metodelor mai riguroase de verificare şi dezvoltare specifice teoriilor

ştiinţifice.

Pentru funcţionalişti, însă, psihologia populară este o teorie

empirică care se presupune că explică „regularităţile dintre stimuli şi

răspunsuri”15

care se regăsesc în comportamentul uman (şi probabil

şi cel animal) şi care s-a dovedit, cel puţin până acum, din

perspectivă evoluţionistă, a fi pur şi simplu de succes.16

Cu toate acestea, deosebirile dintre aşa-zisa teorie-teorie a

psihologiei populare şi teoria psihologică ştiinţifică sunt mari.

Empiricitatea psihologiei populare nu este de genul celei ştiinţifice

falsificabilă prin experiment, ci mai degrabă o empiricitate de ordin

verificaţionist pe termen lung, un soi de verificaţionism social (sau

de specie), fapt ce îi conferă un avantaj selectiv faţă de cea ştiinţifică.

„Psihologia populară nu este vulnerabilă empiric în acelaşi mod în

care sunt teoriile şi are funcţii evaluative care o fac de neînlocuit de o

teorie ştiinţifică.”17

Psihologia populară nu este teorie ştiinţifică

propriu-zisă şi nici nu vizează să fie, ci este o realitate cognitivă

organic rezultată din evoluţia speciei, urmând legile de evoluţie

naturală şi nu pe cele epsitemologic-raţionale ale ştiinţei. Funcţia sa

cognitivă nu se suprapune în totalitate peste cea ştiinţifică în care

criteriul aletic primează în faţa celui pragmatic. În cazul ei se vizează

14 Paul Churchland, „Eliminative materialism and propositional attitudes” în

Journal of Philosophy, 78, 1981, pp. 67-90. 15 David Lewis, „Psychophysical and Theoretical Identifications” în Australasian

Journal of Philosophy, 50, 1972, pp. 249–58. 16 J. Fodor, Psychosemantics, MA: MIT Press, Cambridge, 1987. P. S. Kitcher,

„In Defense of Intentional Psychology” în Journal of Philosophy, 81, 1984, pp. 89-

106. Lahav, R., „The Amazing Predictive Power of Folk Psychology” în Australasian Journal of Philosophy, 70, 1992, pp. 99-105.

17 Larry Hauser, „Act, Aim, and Unscientific Explanation” în Philosophical

Investigations, 15 (4), 1992, pp. 313-323.

Bogdan Popoveniuc

176

scopuri deliberative şi evaluative, în sens general care să răspundă

aşteptărilor noastre specifice.

Critica eliminativiştilor este în parte nejustificată atâta timp

cât chiar eliminativiştii susţin că numai prin intermediul ei a fost

posibilă fixarea semnificaţiilor reţelei termenilor stărilor mentale, a

cunoaşterii implicite, şi generalizărilor. „Psihologia populară este

teoria care dă semnificaţie termenilor stărilor mentale obişnuite.”18

În

plus, ea are, în cea mai mare parte, o structură logică şi funcţii

practice şi cognitive similare teoriilor ştiinţifice în general precum

susţin, în plus, funcţionaliştii. „De notat că noi nu putem nici măcar

să ne formulăm concepţiile noastre asupra psihologiei populare fără a

o şi utiliza deja (…) chiar a gândi pro şi contra psihologiei populare

înseamnă a-ţi reafirma aderarea şi angajamentul faţă de ea.”19

Pe de altă parte, simulaţioniştii încearcă să arate că este o

greşeală să crezi că înţelegerea minţii implică informaţii masive

despre minte, ci implică doar un fel de simulare mentală care nu

necesită informaţii precise despre cum funcţionează mintea. (Gordon,

198620

; Heal, 198621

; Goldman, 1989;22

Harris, 199223

).

Pe de altă parte, consider însă că, abordarea riguroasă şi

încercările serioase de înţelegere şi întreaga discuţie despre

psihologia comună deşi pe deplin justificate pe de o parte, sunt

cumva deformate de modul în care se pune problema în psihologia

minţii, de vocabularul, perspectiva şi specificul acesteia. Ea este

judecată, transformată şi integrată sau eliminată în şi din perspectiva

acestei ramuri particulare a psihologiei. În realitate, psihologia

populară are de a face mai puţin cu cunoaşterea minţii sau a stărilor

ei în sine, cât cu cea a relaţiilor sociale. Mai exact, ea vizează

18 Stephen Stich şi Shaun Nichols, „Folk Psychology” în Stephen Stich şi Ted A.

Warfield (eds.), The Blackwell Guide to Philosophy of Mind, Basil Blackwell,

Oxford, 2003, pp. 235-255, p. 3 19 Martin Kusch, op. cit., p. 240. 20 R. Gordon, „Folk psychology as simulation” în Mind and Language, 1, 1986,

pp. 158-170. 21 J. Heal, „Replication and functionalism” în J. Butterfield (ed.), Language,

Mind and Logic, Cambridge University Press, Cambridge, 1986, pp. 135-150. 22

Alvin I. Goldman, „Interpretation psychologized” în Mind and Language, 4, 1989, pp. 161-185.

23 P. Harris, „The work of the imagination” în A. Whiten (ed.), Natural theories

of mind, Blackwell, Oxford, 1991.

Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei De la psihologia populară la psihologia ştiinţifică … şi înapoi

177

cunoaşterea sau atribuirea corectă a stărilor mentale în vederea

orientării şi supravieţuirii în cadrul corpusului social. Psihologia

minţii este mijlocul pentru îndeplinirea funcţiei sale sociale.

„Psihologia populară se referă la sistemul de motive cogniţii şi alte

concepte care susţin înţelegerea noastră reciprocă şi ceea ce noi

gândim, care explică ceea ce facem.”24

Prin urmare, psihologia

populară are în vedere două categorii de termeni: relaţiile

interpersonale (deci, indirect, stările mentale ale celorlalţi şi cele

proprii) şi, mai recent, imaginea de sine, de unde şi uşurinţa cu care

lunecă spre subiectivism, în ciuda corecturile date de experienţa

individuală şi cea a speciei, odată ce, la omul contemporan, imaginea

de sine devine centrul perspectivei sale de înţelegere a lumii.

Psihologia populară este mediatorul necesar pentru „circularităţile

benefice între capacităţile noastre de a atribui stări mentale şi

capacităţile noastre de a ne angaja în activităţi comune.”25

Aceste

atribute, cunoştinţe despre minte, pot fi împărtăşite de membrii unei

colectivităţi ale căror acţiuni le explică, cum se întâmpla în trecut şi

atunci ele sunt folosite doar în parte, sau ele pot face parte dintr-un

mediu în care există o presiune care determină să fie în interesul

individului de a acţiona conform cu aceşti parametri de bază ai

atribuirilor făcute de ceilalţi. (De unde creşterea interesului pentru

cunoaşterea mentalului în condiţiile pluri-culturalismului şi a

diversificării segmentării şi plasticizării corpului social).

Astfel, în primul rând, originea şi rolul psihologiei populare a

simţului comun, a constituit-o prezervarea corpusului social, a

speciei noastre cu un creier atât de dezvoltat şi cu libertate din ce în

ce mai mare de decizie şi acţiune. „Când acest simţ comun al

interesului este exprimat reciproc şi este cunoscut amândurora, el

determină o rezolvare şi un comportament potrivit. Şi aceasta poate fi

cu îndeajunsă îndreptăţire numită convenţie sau înţelegere între noi,

deşi în absenţa unei promisiuni; atâta timp cât acţiunile fiecăruia

dintre noi au drept referinţă pe cele ale altuia, şi sunt făcute pe baza

supoziţiei că ceva anume se face de cealaltă parte.”26

24

Larry Hauser, op. cit., pp. 313-323. 25 Adam Morton, op.cit., p. 148. 26 David Hume, A Treatise of Human Nature, NuVision Publications, LLC, 2008,

p. 351.

Bogdan Popoveniuc

178

Deşi împărtăşeşte unele dintre trăsături cu psihologia ştiinţifică

ca şi formă de cunoaştere, funcţia sa teleologică fundamentală o

afectează profund, modificând valabilitatea şi temeinicia celorlalte

calităţi ştiinţifice posibile ale sale. Astfel valoarea explicativă şi

predictivă ale acţiunilor judecate după scopuri şi nu după cauze, o fac

a fi, deşi empirică, totuşi o teorie care nu se bazează pe experiment,

ci o simplă generalizare bazată pe practica cotidiană. În psihologia

populară „a justifica şi explica o acţiune merg deseori mână în mână”

deoarece „rolul justificativ al raţiunii (…) depinde de rolul său

explicativ.”27

În ştiinţă inversa nu este valabilă, dar în psihologia populară da.

Funcţiile sale evaluativă şi deliberativă (de luare a deciziilor)

sunt contingente la epoca, cultura sau societatea în care aceasta se

manifestă. Explicaţia în cadrul psihologiei comune merge de la scop

către cauză, în stilul „ştiinţei” teleologice aristotelice a explicării

căderii pietrei către centrul pământului precum pasărea care zboară

către cuibul său. Explicaţia fiind finalistă, ea poate explica motivele,

dar nu cauzele. De fapt, ea nici nu este interesată de cauze, având

funcţie existenţială în evoluţia speciei, se axează pe motivaţii, intenţii

şi credinţe presupuse şi nu pe cauze, urmărind finalitatea practică a

acţiunilor, către ce sunt acestea orientate şi nu de ce anume sunt

determinate. Prin urmare, psihologia populară, implică, în mare

măsură, un determinism teleologic, puţin compatibil cu cel ştiinţific

actual (!). Efectul sau comportamentul aşteptat este judecat în funcţie

de motivaţiile posibile, nu de cauzele posibile, care le-au generat de

unde şi valoarea predictivă redusă atâta timp cât credinţele, intenţiile

sunt greu universalizabile. Ea este astfel mai degrabă inductivă şi

sintetică, decât deductivă şi analitică. Acest fapt se poate observa şi

în cele mai răspândite şi înrădăcinate dintre miturile psihologiei

populare prezentate mai sus, al căror nivel de credibilitate depăşeşte

de departe alte rezultate şi cunoştinţe rezultate ale psihologiei

ştiinţifice şi care au fost făcute cunoscute publicului larg. Prin

urmare, aspectul fundamental al „înţelegerii noastre a minţii şi

acţiunii este, în parte, format de nevoia sa de a media activităţile

comune, la fel cum activităţile comune pe care le

27 Donald Davidson, „Actions, Reasons, and Causes” în Essays on Actions and

Events, Oxford University Press, Oxford, 1963, pp. 261-275, p. 8.

Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei De la psihologia populară la psihologia ştiinţifică … şi înapoi

179

desfăşurăm sunt formate de nevoia de a ne baza pe capacităţile

noastre de a aduna şi conceptualiza informaţii unul despre altul.”28

Acest lucru, pe care îl mai subliniam şi în altă parte,29

este

susţinut de concepţiile pre-psihologice care susţin că la fel cum, ca şi

conştiinţe cognitive ne formăm operând în acelaşi mediu natural, ca

şi conştiinţe sociale suntem constituiţi de „privirea celuilalt”.

„Conştiinţa este iniţial nereflexivă, lipsită de sentimentul sinelui;

aceasta dobândeşte o imagine de sine – o imagine care ajunge să

formeze simţul somatic al sinelui persoanei – văzându-se pe sine

oglindit în ochii celorlalţi. Noi ne formăm unii altora identităţile prin

actul de oglindire reciprocă, prin privirea reciprocă. Viaţa unei

persoane este construită şi constituită din astfel de relaţii

formative.”30

Prin urmare, psihologia comună este şi va rămâne psihologia

celorlalţi, psihologia colectivă a speciei, deşi din ce în ce mai

îndepărtată de pre-determinările înnăscute. Psihologia ştiinţifică se

prezintă astăzi, nu ca alternativa emancipatorie a conştiinţei umane

colective de sub pre-determinările naturale, ci ca un subdomeniu

specializat, profesionalizat, relativ eclectic, cantonată în academii şi

centre de cercetare, unde răspunde în cea mai mare parte cerinţelor

pieţei, necesităţilor politice ale momentului sau nevoilor individuale

ale cercetătorilor individuali care împărtăşesc fundamental în

alegerea şi tratarea temelor dezideratele … psihologiei comune. În

acest context se evidenţiază încă o dată tri-unitatea (bio-psiho-

socială) deterministă a psihologiei ca şi ştiinţă experimentală

riguroasă, al cărei corp de cunoştinţe formează o instituţie socială,

dependentă de evoluţia culturală a speciei (inteligenţei) umane şi

dincolo de acestea. În aceste condiţii, distincţia dintre psihologia

populară şi cea ştiinţifică devine evidentă, deşi în practică aceasta

este estompată, dată fiind complexitatea relaţiei dintre ele, cele două

rămânând moduri alternative de transmitere a informaţiei

autoreferenţiale la nivelul speciei umane. Faptul că „ştiinţa trebuie să

28 Adam Morton, op. cit., p. 149. 29

Bogdan Popoveniuc, Curs de antropologie filosofică, Editura Universităţii din Suceava, Suceava, 2008.

30 Amélie Oksenberg Rorty, Mind in action: essays in the philosophy of mind,

Beacon Press, Boston, 1988, p. 38.

Bogdan Popoveniuc

180

înceapă cu miturile şi cu critica miturilor” nu exclude posibilitatea ca

ea să sfârşească tot la acestea.

Bibliografie

Baumeister, R. F., Brad, J. şi Campbell, W. K., „Self-esteem,

narcissism, and aggression: Does violence result from low

self-esteem or from threatened egotism?” în Current

Directions in Psychological Science, 9, 2000, pp. 26-29.

Baumeister, R. F., Smart, L. şi Boden, J., „Relation of threatened

egotism to violence and aggression: The dark side of high

self-esteem” în Psychological Review, 103, 1996.

Bushman, B. J. şi Baumeister, R. F., „Threatened egotism,

narcissism, self-esteem, and direct and indirect aggression:

Does self-love or self-hate lead to violence?” în Journal of

Personality and Social Psychology, 75, 1998, pp. 219-229.

Churchland, Paul, „Eliminative materialism and propositional

attitudes” în Journal of Philosophy, 78, 1981, pp. 67-90.

Davidson, Donald, „Actions, Reasons, and Causes” în Essays on

Actions and Events, Oxford University Press, Oxford, 1963,

pp. 261-275, p. 8.

Davies, Martin, „The Mental Simulation Debate” în C. Peacocke

(ed.), Objectivity, Simulation and the Unity of Consciousness:

Current Issues in the Philosophy of Mind (Proceedings of the

British Academy, vol. 83), 1994, pp. 99–127.

Davies, Martin şi Stone, Tony (eds.), Mental simulation: evaluations

and applications, Blackwell, Oxford, 1995.

Fodor, J., Psychosemantics, MA: MIT Press, Cambridge, 1987.

Foucault, Michel, Cuvintele şi lucrurile. O arheologie a ştiinţelor

umane, Editura Univers, Bucureşti, 1996.

Goldman, Alvin I., „Interpretation psychologized”, în Mind and

Language, 4, 1989, pp. 161-185.

Gordon, R., „Folk psychology as simulation” în Mind and Language,

1, 1986, pp. 158-170.

Harris, P., „The work of the imagination” în A. Whiten (ed.), Natural

theories of mind, Blackwell, Oxford, 1991.

Cunoaşterea psihologică comună sau despre miturile psihologiei De la psihologia populară la psihologia ştiinţifică … şi înapoi

181

Hauser, Larry, „Act, Aim, and Unscientific Explanation” în

Philosophical Investigations, 15 (4), 1992, pp. 313-323.

Heal, J., „Replication and functionalism” în J. Butterfield (ed.),

Language, Mind and Logic, Cambridge University Press,

Cambridge, 1986, pp. 135-150.

Heidegger, Martin, „Întrebarea privitoare la tehnică” în Originea

operei de artă, trad. de Thomas Kleininger şi Gabriel

Liiceanu, Univers, Bucureşti, 1979.

Hornsby, Jennifer, Simple Mindedness: In Defense of Naive

Naturalism in the Philosophy of Mind, MA.: Harvard

University Press, Cambridge, 1997.

Hume, David, A Treatise of Human Nature, NuVision Publications,

LLC, 2008.

Kitcher, P. S. „In Defense of Intentional Psychology” în Journal of

Philosophy, 81, 1984, pp. 89-106.

Kusch, Martin, Psychological knowledge: a social history and

philosophy, Routledge, London, 1999.

Lahav, R., „The Amazing Predictive Power of Folk Psychology” în

Australasian Journal of Philosophy, 70, 1992, pp. 99-105.

Lewis, David, „Psychophysical and Theoretical Identifications” în

Australasian Journal of Philosophy, 50, 1972, pp. 249–58.

Lilienfeld, Scott O., Lynn, Steven Jay, Ruscio, John şi Beyerstein,

Barry L., 50 Great Myths of Popular Psychology, Wiley-

Blackwell, 2009.

Morton, Adam, The importance of being understood: folk psychology

as ethics, Routledge, London, 2003.

Nichols, Shaun, „Folk Psychology” în Encyclopedia of Cognitive

Science, Nature Publishing Group, London, 2002.

Popoveniuc, Bogdan, Curs de antropologie filosofică, Editura

Universităţii din Suceava, Suceava, 2008.

Ratcliffe, Matthew şi Hutto, Daniel D., Folk psychology re-assessed,

Springer, New York, 2007.

Rorty, Amélie Oksenberg, Mind in action: essays in the philosophy

of mind, Beacon Press, Boston, 1988.

Bogdan Popoveniuc

182

Stich, Stephen şi Nichols, Shaun, „Folk Psychology” în Stephen

Stich şi Ted A. Warfield (eds.), The Blackwell Guide to

Philosophy of Mind, Blackwell, Oxford, 2003, pp. 235-255, p.

3

Thoits, Peggy A., „Social Psychology: the Interplay Between

Sociology and Psychology” în Social Forces, Volume 73,

Issue 4, 1995, pp. 1231-1243.

Turner, Jonathan, The Institutional Order, Longman, New York,

1997.