Cui a aparţinut mormântul din pronaosul Dragomirnei?

«To Whom Did the Tomb of the Pronaos of Dragomirna Monastery Belong?»

by Maria Magdalena Szekely

Source:Studies and Materials of Medieval History (Studii şi Materiale de Istorie Medie (SMIM)), issue: XXVII /2009, pages: 159­168, on www.ceeol.com.

CUI A APARŢINUT MORMÂNTUL DIN PRONAOSUL DRAGOMIRNEI ?

MARIA MAGDALENA SZÉKELY

În toamna anului 1964, arheologul Vlad Zirra descoperea la Dragomirna, în pronaosul bisericii, un mormânt intact, conţinând toate piesele de costum cu care fusese înhumată, la o dată necunoscută, o femeie de asemenea necunoscută. În lipsa pietrei tombale cu inscripţie, singurul temei pentru datarea mormântului a fost veşmântul. Cum descoperitorul nu a comunicat niciodată rezultatele cercetării sale, descrierea costumului şi, implicit, datarea lui aparţin Corinei Nicolescu1: „Jupaniţa înmormântată în pronaosul mănăstirii Dragomirna […] purta o cămaşă lungă de pânză subţire de in, cu mâneca răsucită pe braţ. Pe deasupra o rochie de mătase roşie, cu corsajul înalt, decoltat, de care se prindea fusta încreţită, largă. În talie era încinsă cu un brâu, oriental, de mătase, în care era prinsă o năframă de borangic. Pe deasupra rochiei avea un conteş de catifea verde, din care se vedeau mânecile cămăşii, decorate cu un galon de fir; pe cap avea o pălărie acoperită cu un văl de borangic fin. Costumul acesta, cu excepţia pălăriei, este aidoma celui reprodus în portretul brodat al doamnei Tudosca de la Trei Ierarhi şi al Elinei din miniaturile contemporane”2. Analizând fiecare obiect vestimentar în parte (cămaşa3, rochia4, brâul şi năframa5, conteşul6, pălăria cu văl7), precum şi

1 Corina Nicolescu şi Vlad Zirra au elaborat, se pare, un studiu intitulat

Mormintele de la Galata şi Dragomirna, aflat în manuscris la data publicării, de către primul autor, a Istoriei costumului de curte în Ţările Române. Secolele XIV-XVIII, Bucureşti, 1970 (p. 155, nota 1). Din păcate, el nu a mai văzut lumina tiparului.

2 Corina Nicolescu, op. cit., p. 155-156. 3 Ibidem, p. 158 şi pl. CLXXXII a, b; v. şi Paraschiva-Victoria Batariuc, Din

istoria vestimentaţiei în Ţările Române. Costumul feminin de la Siret, în „Ars Transsilvaniae”, VIII-IX, 1998-1999, p. 271.

4 Rochia „găsită în mormântul de la Dragomirna, făcând parte din costumul unei jupaniţe. Mijlocul secolului al XVII-lea […]. Ţesătură de mătase italiană, secolul al XVII-lea. Mătase ruginie, la origine vişinie, aleasă cu flori de aceeaşi culoare. Tipul şi dispoziţia motivelor seamănă cu cele de pe veşmintele purtate de doamna Tudosca şi fiul

“Studii ]i Materiale de Istorie Medie”, vol. XXVII, 2009, p. 159-168

Maria Magdalena Székely

160

ei în broderiile de la Trei Ierarhi. Rochia este alcătuită dintr-un corsaj răscroit, strâns pe talie, cu decolteul pătrat, închis în faţă cu nasturi metalici, şi o fustă încreţită la spate şi pe piept. În jurul răscroielii de la gât şi umeri sunt aplicate trei rânduri de galon de fir, formând o ornamentaţie bogată. Rochia aceasta se purta peste cămaşa de borangic sau pânză de in subţire, cu mânecile lungi, răsucite pe braţ, brodate sau împodobite cu galon de fir ţesut. Acest tip de rochie se poate vedea în portretele pictate sau brodate din Moldova în secolul al XVII-lea” (Corina Nicolescu, op. cit., p. 215, nr. 53 şi pl. CLXXXVII a, b, CLXXXVIII a, b; v şi Paraschiva-Victoria Batariuc, op. cit., p. 272).

5 Brâul „găsit în mormântul de la Dragomirna pus peste rochie, păturit în patru. Lat de 33 cm. Asia Mică (?). Secolul al XVII-lea. Este o jumătate dintr-un brâu care era de două ori mai lat (66 cm), pe o latură se păstrează liziera ţesăturii, iar cealaltă se vede că a fost tăiată. Ţesătura de mătase, în romburi, de culoare gălbuie, azi ruginie, la capete cu dungi late verzi, încadrate de dunguliţe înguste tot verzi. Ţesătura capetelor este în 4 iţe. Motivele geometrice sunt rezultate din modificarea numărului de iţe, fiind asemănătoare cu ale vechilor ştergare din Bucovina” (Corina Nicolescu, op. cit., p. 219, nr. 62; v. şi Paraschiva-Victoria Batariuc, op. cit., p. 272). „În secolul al XVII-lea brâul se purta şi în costumul femeilor peste rochie, legat într-o parte printr-un nod, cu capetele lungi atârnând – aşa cum era în costumul boieroaicei, găsit la mănăstirea Dragomirna” (Corina Nicolescu, op. cit., p. 175; pentru năframă: pl. CCI).

6 „…catifeaua de provenienţă italiană (?), iar conteşul lucrat în Moldova. Mijlocul secolului al XVII-lea. A fost găsit în mormântul unei jupaniţe, descoperit în pronaosul mănăstirii Dragomirna (jud. Suceava). În acelaşi mormânt s-au păstrat, într-o stare relativ bună de conservare, toate piesele de îmbrăcăminte care compuneau costumul […]. Veşmântul are croiala caracteristică hainei denumite conteş, purtată peste rochie sau anteriu începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Piepţii la poale sunt croiţi din toată lăţimea catifelei, iar spatele, lat, dintr-o foaie. În spate şi în faţă – pentru a-i da lărgime – s-au adăugat câte doi clini triunghiulari; mâneca, nerăscroită, este scurtă până la cot, cu o scobitură spre faţă. Ea lăsa să se vadă liber cămaşa cu mânecile brodate sau decorată cu galon de fir. În faţă, mai sus de talie, sunt două despicături de 11,5 cm, care serveau ca buzunare. Conteşul este răscroit pe lângă gât şi se închide în faţă cu 24 de nasturi din împletitură de fir, care corespund cu găitanele din galon de fir dispuse pe cei doi piepţi. Căptuşeala de tafta, acum de culoare ruginie, este în mare parte păstrată. Catifea tunsă, simplă. Din cauza umidităţii ţesătura a fost macerată, mai ales în faţă şi pe poale, unde lipsesc mici porţiuni; culoarea originară verde ca muşchiul s-a transformat într-un brun-verzui, formând pete pe suprafaţa veşmântului curăţat şi consolidat pe terilen alb. Tipul acesta de veşmânt este cunoscut din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. În mormântul de la Voroneţ al vornicului Gligorcea, s-a găsit un conteş similar de catifea roşie. În portretele murale din secolul al XVI-lea, păstrate în mănăstirea Căluiu (jud. Olt), boierii Buzeşti şi soţiile lor poartă acelaşi tip de conteş. Acest veşmânt este frecvent în costumul secolului următor în Ţara Românească şi în Moldova. În portretul brodat al Tudoscăi de la mănăstirea Trei Ierarhi, este reprezentat un conteş identic cu cel găsit în mormântul de la Dragomirna. Aceeaşi croială se regăseşte în veşmintele turceşti din secolele XVI-XVIII. Exemplarele similare se păstrează în Muzeul «Victoria şi Albert» […] şi în Muzeul Topkapi-Saray din Istanbul” (Corina Nicolescu, op. cit., p. 214-215, nr. 52 şi pl. CXCI; v. şi Paraschiva-Victoria

Access via CEEOL NL Germany

Mormântul din pronaosul Dragomirnei

161

materialele din care ele au fost confecţionate, autoarea amintită a plasat costumul la mijlocul secolului al XVII-lea, prin analogie cu îmbrăcămintea soţiilor lui Vasile Lupu şi aceea a doamnei Anastasia Duca.

Cine va fi fost, însă, femeia înmormântată în bogatul costum din catifea şi mătase italiană, din ţesături orientale, aduse probabil din Asia Mică, nu s-a putut afla. Provenea „poate din neamul mitropolitului Crimca”8, au opinat unii cercetători, „poate din neamul Stroicilor”, au fost de părere alţii9. Cert este un lucru: locul înhumării (pronaosul, care a ţinut loc de gropniţă într-o primă etapă, rolul acesta fiind preluat de pridvor abia mai târziu)10 confirmă vechimea mormântului şi dezvăluie calitatea de ctitor deţinută de enigmatica jupâneasă. Precum se ştie, mănăstirea a avut trei ctitori mari: un dregător (logofătul Luca Stroici), un ierarh (mitropolitul Anastasie Crimca) şi un domn al Moldovei (Miron Barnovschi), toţi trei îngropaţi la Dragomirna11. Cu care dintre ei se va fi înrudit jupâneasa?

Studierea izvoarelor azi cunoscute nu aduce nimic nou pe direcţiile Crimca şi Barnovschi. Mama mitropolitului a fost aşezată într-un mormânt din biserica Pătrăuţilor12; mama lui Miron vodă a murit în Polonia şi a fost înhumată în biserica Stavropighiei din Liov13; una dintre surorile domnului, Aniţa, şi-a aflat locul de veşnică odihnă în biserica Mănăstirii

Batariuc, op. cit., p. 272). „În mormântul de la Dragomirna, peste cămaşă şi rochie s-a găsit un conteş din catifea verde […]. Pieptul este în întregime acoperit cu găitane din împletitură fină de fir, dispuse în douăzeci şi patru de şiruri. Conteşul acesta este reprodus în portretul doamnelor lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi şi Golia şi în tabloul votiv reprezentând pe Anastasia, soţia lui Duca vodă, şi pe fiicele ei de la Cetăţuia” (Corina Nicolescu, op. cit., p. 166 şi fig. 67 de la p. 165).

7 Corina Nicolescu, op. cit., p. 155-156, 172 şi pl. CXCIX, CC a, b; v. şi Paraschiva-Victoria Batariuc, op. cit., p. 272.

8 Corina Nicolescu, op. cit., p. 156; v. şi Paraschiva-Victoria Batariuc, op. cit., p. 271.

9 Ştefan S. Gorovei, Mănăstirea Dragomirna, Bucureşti, 2006, p. 80. 10 Ibidem. 11 Ibidem. 12 Eugen A. Kozak, Die Inschriften aus der Bukovina, I. Teil, Viena, 1903,

p. 59, nr. II; N. Iorga, Românismul în trecutul Bucovinei, Cernăuţi, 1938, p. 368; Idem, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, I, Bucureşti, 1928, p. 243.

13 D. Ţopa, Moldova şi biserica ortodoxă din Liov, în „Junimea Literară”, 1926, p. 126.

Maria Magdalena Székely

162

Adormirea Maicii Domnului (Barnovschi) din Iaşi14 şi tot la fel, probabil, cealaltă soră, Sârbca15. Se mai cuvine spus şi faptul că unele dintre persoanele amintite aici au murit înainte de mijlocul secolului al XVII-lea, de când datează mormântul de la Dragomirna. Rămâne, aşadar, să ne îndreptăm atenţia către Stroiceşti16.

Nu se ştie unde a fost îngropată mama logofătului Luca Stroici, Anghelina, însă, în tot cazul, moartea ei a fost anterioară amenajării funerare din biserica Dragomirnei. Păscălina, soţia boierului moldovean, a murit în iarna 1615-161617, iar trupul i-a fost coborât în lăcaşul de veci de la Probota, în virtutea dreptului de ctitorire pe care îl moştenise de la înaintaşul său, Toader pârcălabul, fratele lui Petru Rareş18. În anul 1628, întărind un schimb de vii între mănăstirile Probota şi Golia, Miron Barnovschi avea să spună că acele „trei fălci de vie din Dealul Urşiule de la târgul Iaşi […] au fost danie şi miluire sfintei mănăstiri Pobrata de la

14 Ştefan S. Gorovei, Neamul lui Miron vodă Barnovschi, în AG, V (X), 1998,

1-2, p. 141-154; Marcel Lutic, O desluşire genealogică pentru o inscripţie funerară, în AG, V (X), 1998, 1-2, p. 161-164.

15 În tot cazul, fiica ei, Alexandra, şi apoi descendenţii din neamul Cantacuzino au fost înmormântaţi aici (Teodor Balan, Documente bucovinene, IV, Cernăuţi, 1938, p. 38-39, nr. 27; Ion Neculce, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, 1982, p. 198; Mihai-Bogdan Atanasiu, Mănăstirea Barnovschi din Iaşi – necropolă a Cantacuzinilor moldoveni, în vol. Contribuţii privitoare la istoria relaţiilor dintre Ţările Române şi Bisericile răsăritene în secolele XIV-XIX, editat de Petronel Zahariuc, Iaşi, 2009, p. 96-100; Ştefan S. Gorovei, Pagini din istoria Iaşilor (secolul XVIII) în documente din arhiva Sfântului Mormânt, în vol. Contribuţii privitoare la istoria relaţiilor dintre Ţările Române şi Bisericile răsăritene în secolele XIV-XIX, p. 147, 152-153, nr. 4).

16 Pentru acest neam, v. Gh. Pungă, Contribuţii la biografia marelui logofăt Luca Stroici, în AG, I (VI), 1994, 1-2, p. 183-195, reluat în Idem, Studii de istorie medievală şi de ştiinţe auxiliare, I, Iaşi, 1999, p. 19-34; Maria Magdalena Székely, Boieri hicleni şi înrudirile lor, în AG, I (VI), 1994, 1-2, p. 220-221 şi planşa de la p. 227; Eadem, Contribuţii la genealogia familiei Stroici, în AG, I (VI), 1994, 1-2, p. 249-252; Eadem, Noi contribuţii la genealogia familiei Stroici, în AG, II (VII), 1995, 1-2, p. 65-76; Voica Maria Puşcaşu, Lespezile funerare de la Mănăstirea Probota, I, în AG, II (VII), 1995, 1-2, p. 147-158, şi II, în AG, III (VIII), 1996, 1-2, p. 255-268; Eadem, Inelul sigilar al lui Simion Stroici, în „HERB. Revista Română de Heraldică”, I (VI), 1999, 1-2, p. 121-126; Gerd Franck, Un mare ctitor-boier: Luca Stroici, în vol. Confesiune şi cultură în Evul Mediu. In honorem Ion Toderaşcu, studii reunite de Bogdan-Petru Maleon şi Alexandru-Florin Platon, Iaşi, 2004, p. 295-310.

17 DIR, A, XVII/4, p. 3, nr. 5. 18 Maria Magdalena Székely, Sfetnicii lui Petru Rareş. Studiu prosopografic,

Iaşi, 2002, p. 177-179.

Mormântul din pronaosul Dragomirnei

163

cneaghina Păscălina Stroicioaie, pentru că este îngropat trupul ei în această sfântă mănăstire şi au pomenit-o cu averile sfintei mănăstiri şi îi fac pomenire din an în an”. Mai mult decât atât, domnul mărturisea: „domnia mea n-am clintit dania şi miluirea acelei cneaghine a lui Stroici logofăt, pe care ea însăşi a dat-o pentru pomenirea ei şi pentru păcatele ei, să-i fie pomenire în veşnicele lăcaşuri”19. În ceea ce o priveşte pe singura fiică a logofătului, ea nu este cunoscută nici măcar cu numele. Se ştie doar că a fost căsătorită cu un grec, Baba Celebi20, fiul lui Curt Celebi, alături de care a fost implicată, la 1628, într-un proces pentru satul Dersca21. Până în acest moment nu am reuşit să identific un alt izvor cu informaţii despre această fată a lui Luca Stroici. O eventuală legătură a ei cu Mănăstirea Dragomirna nu poate fi deocamdată probată. Fiul cel mare al logofătului Stroici, Vasilie, tăiat de Ştefan al II-lea Tomşa după lupta de la Cornul lui Sas, din 1612, a fost căsătorit în Polonia22 şi nu a avut urmaşi. Dintre copiii lui Luca Stroici, cel mai cunoscut documentelor noastre este Ionaşco. Împreună cu mama sa, Păscălina, apoi, după moartea acesteia, singur, Ionaşco Stroici (numit uneori şi Stroicel) a pus rânduială în averea rămasă de pe urma părintelui şi fratelui său, a întors ocini, a vândut şi a răscumpărat sate. A făcut şi danii: Mănăstirii Humor – părţi din satul Dersca23, iar Mănăstirii Dragomirna, confirmând şi danii mai

19 DRH, A, XIX, vol. întocmit de Haralambie Chirca, Bucureşti, 1969, p. 522, nr. 377.

20 Constantin I. Andreescu, Documentele satului Măcişeni din ţinutul Covurluiului, în AR, X, 1945-1946, p. 200-201.

21 Părţi din satul Dersca, închinate de logofătul Toader (Bubuiog) Mănăstirii Humor, fuseseră date de călugări, în zilele lui Ieremia Movilă, lui Luca Stroici, în schimbul unor părţi din Băişeşti, pe care logofătul le obţinuse în urma unui alt schimb, făcut cu fiii lui Ionaşco Rotompănescul uricar. După moartea lui Stroici, Rotompăneştii au luat satul Băişeşti de la mănăstire, sub motiv că le este ocină şi dedină. Ca atare, şi călugării şi-au luat înapoi Dersca. Ulterior, fiul logofătului, „Ionaşco Stroicel”, a dat mănăstirii, pentru sufletul lui, nişte părţi din Dersca, cumpărate de tatăl său. În domnia lui Miron Barnovschi, „un fiu al lui Curt Celebi, care s-a însurat cu fiica lui Stroici logofăt”, a vrut să ia de la Humor părţile din Dersca, dăruite de Ionaşco Stroici. „Iar rugătorii călugări – se spune în documentul lui Miron vodă – au adus la domnia mea catastiful şi pomelnicul cel mare de la sfânta mănăstire şi l-am găsit domnia mea pe Ionaşco Stroici scris însuşi cu mâna sa în marele pomelnic; şi a avut pomenire din an în an”. În aceste condiţii, fiica şi ginerele logofătului nu au obţinut nimic, părţile din Dersca rămânând ale Mănăstirii Humor (DRH, A, XIX, p. 566-567, nr. 416).

22 Sever Zotta, Ştiri noi despre Movileşti, în AG, II, 1913, p. 221. 23 DIR, A, XVII/4, p. 219, nr. 279; p. 486, nr. 617; DRH, A, XIX, p. 557-558,

nr. 408; p. 566-567, nr. 416.

Maria Magdalena Székely

164

vechi ale tatălui său24 – satele Drujeşti şi Tăistreni (ţinutul Hârlău), Bârsăneşti (ţinutul Dorohoi), Boriscăuţi (ţinutul Cernăuţi), două fălci de vie la Cotnari25, precum şi robi ţigani26. În schimbul daniei făcute Humorului, Ionaşco Stroici „s-a înscris însuşi cu mâna sa în sfântul mare pomelnic”27. Când a murit, nu se ştie cu exactitate, însă se poate presupune că în intervalul 28 martie 1620 (dată la care scria un zapis)28 – 5 noiembrie 1628 (când se arăta că, la Mănăstirea Humor i se făcuse „pomenire din an în an”29, ceea ce înseamnă că de la moartea lui se scurseseră cel puţin doi ani). Nu se ştie cu cine şi dacă a fost căsătorit: numele eventualei sale soţii nu apare niciodată în izvoare. Este drept că a avut o fiică, însă existenţa unui copil nu presupune întotdeauna căsătoria părinţilor lui. Admiţând, totuşi, ipoteza căsătoriei, precum şi aceea a morţii timpurii (de pildă, la naştere) a mamei, rămâne inexplicabil faptul că, după moartea tatălui, fetiţa şi-a găsit adăpost nu în familia mamei sale, ci la o rudă mai îndepărtată, Miron Barnovschi. Ţinând cont de această împrejurare, precum şi de faptul că fata, numită Maria (Mărica), nu pare să fi moştenit nimic din partea mamei, presupun – până la apariţia altor informaţii – că avem de-a face cu un copil din flori.

Cu prilejul unui proces pe care Maria l-a avut cu Mănăstirea Dragomirna, călugării au prezentat un zapis de danie al lui Ionaşco Stroici pentru satele în litigiu, act „făcut demult, cu mare blestem, încă înainte de naşterea fiicei sale, Maria”30. Printr-o fericită întâmplare, zapisul respectiv s-a păstrat; el conţine cu adevărat o formulă care lasă să se înţeleagă că, la vremea redactării lui, Ionaşco nu avea încă urmaşi: „…dacă cineva va voi să încerce să strice sau să tragă această danie şi miluire a noastră, dintre copiii noştri, dacă ne va da Dumnezeu…”31. Actul fiind datat 20 august 161632, se poate deduce că fiica lui Ionaşco Stroici s-a născut ulterior acestei date. A rămas orfană de tată la o vârstă foarte fragedă. În 1633, când Miron Barnovschi scria în testamentul său:

24 DIR, A, XVII/4, p. 46, nr. 68; p. 172-173, nr. 213. 25 Ibidem, p. 25-26, nr. 37; v. şi p. 438, nr. 568; DRH, A, XXVI, vol. întocmit

de I. Caproşu, Bucureşti, 2003, p. 103-104, nr. 95. 26 DIR, A, XVII/4, p. 176, nr. 217. 27 DRH, A, XIX, p. 567, nr. 416. 28 DIR, A, XVII/4, p. 437-438, nr. 568. 29 DRH, A, XIX, p. 566-567, nr. 416. 30 Ibidem, XXVI, p. 103, nr. 95. 31 DIR, A, XVII/4, p. 26, nr. 37. 32 Ibidem, p. 25-26, nr. 37.

Mormântul din pronaosul Dragomirnei

165

„Pentru cocoana lui Ionaşco Strovici, să o ia la sine au vornicul Gavrilaş au Costin postelnicul, să o căsătorească după un fecior de boiear den ţară, să-şi ţie moşiile. Şi pentru ce s-au crescut în casa noastră, să-i facă ceva parte din haine şi den argint, să-mi fie pomană”33, Maria avea cel mult 17 ani. „Feciorul de boiear den ţară” s-a dovedit a fi Draco postelnic, atestat ca soţ al Mariei la 22 aprilie 164134. Probabil că postelnicul a murit nu mult după aceea, fiindcă la 29 martie 1645, Maria este arătată ca soţie a şetrarului Mihalcea Tăban35. Nici una dintre cele două căsătorii nu a fost binecuvântată cu prunci. Se pare că Maria a trăit cea mai mare parte a timpului la Iaşi; aşa s-ar explica de ce duhovnicul ei era preotul Eremia de la biserica Sfântul Dimitrie (cunoscută mai târziu ca biserică a Bălşeştilor)36. Duhovnicul i-a stat alături până când Maria a închis ochii, probabil în casele ei de la Iaşi. „La darea sufletului” său, jupâneasa a întocmit două diate. Prin cea dintâi, îi lăsa soţului său, vornicul de poartă Mihalcea Tăban, „bucatele ce-au avut: boi, şi vaci, şi oi, şi stupi şi altă agonisită ce-au avut” împreună cu el, precum şi casele din Iaşi37. Din păcate, acest document s-a păstrat doar în rezumat, în copia unei cărţi de judecată a Divanului domnesc din 11 mai 1807, aşa încât nu se poate şti ce alte dorinţe va fi avut testatoarea. Reconstituirea acestora se poate face cu ajutorul celei de-a doua diate, ajunsă până la noi în forma originală. Avându-l între martori pe preotul Eremia, Maria hotăra, „la darea sufletului mieu, vădzindu eu că mă trec dintr-această lume şi mă voiu duce la viiaţa de véci şi neavându coconi de trupul mieu”, să lase „toate ocinele méle câte am avut şi giumătate din toţi ţiganii, câţi vor fi ai miei, şi aur şi arginturi şi mărgăritare şi alte odoară toate”, Alexandrei, fiica lui Gavrilaş mare logofăt, soţia lui Iordache mare vistiernic, în calitate de „rudă aproape”38. Înrudirea – asupra căreia nu insist aici – se făcea prin

33 DRH, A, XXI, vol. întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi,

Bucureşti, 1971, p. 426, nr. 333. 34 Ibidem, XXVI, p. 103-104, nr. 95. 35 Ibidem, XXVIII, vol. întocmit de Petronel Zahariuc, Marius Chelcu, Silviu

Văcaru, Cătălina Chelcu, Bucureşti, 2006, p. 33, nr. 40. 36 Petronel Zahariuc, Ctitorii bisericii Sfântul Dimitrie (Balş) din Iaşi, în AIIX,

XLI, 2004, p. 125, nr. 1, 2; reluat în Idem, De la Iaşi la Muntele Athos. Studii şi documente de istorie a Bisericii, Iaşi, 2008, p. 44-45, nr. 1, 2.

37 Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, I, Acte interne (1408-1660), editate de Ioan Caproşu şi Petronel Zahariuc, Iaşi, 1999, p. 431, nr. 362; v. şi Petronel Zahariuc, op. cit., în Idem, De la Iaşi la Muntele Athos, p. 41.

38 Petronel Zahariuc, op. cit., p. 44, nr. 1.

Maria Magdalena Székely

166

mama Alexandrei, Sârbca, sora lui Miron Barnovschi. Remarc doar faptul că tatăl Alexandrei, logofătul Gavrilaş Mateiaş, fusese unul dintre cei doi executori testamentari ai lui Miron vodă, care trebuiseră să poarte de grijă copilei orfane a lui Ionaşco Stroici. În schimbul daniei, Maria cerea ca Alexandra şi Iordache Cantacuzino „să aibă a mă griji şi a mă pomeni pre urma mea cum să cade, după obicéiul creşteniscu”39. Ceea ce interesează în chip special cercetarea de faţă este, însă, o altă prevedere din acelaşi testament: „Numai satul Tăistrénii, ce iaste pre Milétin, în ţinutul Hârlăului, şi cu giumătate din toţi ţiganii, câţi vor fi, ca să fie de la noi dare şi miluire svintei mănăstiri Dragomirnei, unde vor dzăcea şi oasele méle”40. Cu alte cuvinte, jupâneasa Maria dorea să-şi fructifice dreptul de ctitor, moştenit de la bunicul ei, prin înmormântarea la Dragomirna. Dorinţa ei avea să fie consemnată şi în cartea de mărturie a mitropolitului Moldovei, Varlaam, şi a sfatului domnesc, emisă la cererea Cantacuzinilor, pe temeiul testamentului Mariei41. Avem, aşadar, toate motivele să credem că nepoata logofătului Luca Stroici a fost cu adevărat aşezată, spre veşnica odihnă, în biserica Dragomirnei.

Diata redactată în favoarea Alexandrei vistierniceasa este datată doar aprilie 1650, fără zi, însă testamentul pentru Mihalcea Tăban are data completă: 27 aprilie 1650. În plus, cartea de mărturie a mitropolitului şi a dregătorilor, pe care am mai menţionat-o, poartă data de 30 aprilie 1650. Deduc de aici că şi diata pentru Cantacuzini trebuie să dateze tot din ultimele zile ale lunii aprilie 1650, poate chiar din 27. Mai departe, această înseamnă că Maria a murit cândva, nu mult, după această dată.

Concluzia că Maria, nepoata lui Luca Stroici, a fost înhumată la Dragomirna, în anul 1650 corespunde perfect cu deducţiile făcute în urma descoperirii din 196442: un mormânt al unei femei înrudite cu unul dintre

39 Ibidem. 40 Ibidem. 41 Ibidem, p. 45-46, nr. 2. 42 O metodă de cercetare asemănătoare a fost utilizată pentru a identifica

persoana înhumată în biserica Mănăstirii Căpriana, într-un mormânt din pronaos, amenajat ulterior celei de-a doua domnii a lui Petru Rareş şi descoperit în 1988 (Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Nicolae Fuştei, Valentina Pelin, Ion Negrei, Mănăstirea Căpriana (sec. XV-XX). Studiu istoric, documente, cărţi, inscripţii şi alte materiale, Chişinău, 2003, p. 121). Femeia, îngropată, după toate aparenţele, într-un veşmânt somptuos, din care nu a mai rămas, în urma contactului cu aerul, decât un voal cu fir de aur, este, foarte probabil, una şi aceeaşi cu Maria, fiica lui Spancioc (ibidem, p. 122), al cărei nume apare într-un act de întărire dat Mănăstirii Căpriana de Radu Mihnea, la

Mormântul din pronaosul Dragomirnei

167

marii ctitori, îngropată la mijlocul secolului al XVII-lea. Susţin, de aceea, că mormântul din pronaosul bisericii mari de la Dragomirna a aparţinut Mariei, fiica lui Ionaşco Stroici, nepoata lui Luca Stroici, soţia postelnicului Draco şi a vornicului de poartă Mihalcea Tăban, fiica duhovnicească a preotului Eremia de la biserica Sfântul Dimitrie din Iaşi, crescută ca orfană în casa lui Miron Barnovschi şi moartă fără copii, la mai puţin de 34 de ani.

LE TOMBEAU DECOUVERT DANS LE NARTHEX DU MONASTERE DE DRAGOMIRNA, A QUI A-T-IL APPARTENU?

Résumé

Dans l’automne de l’année 1964, l’archéologue Vlad Zirra découvrait au

Monastère de Dragomirna, dans le narthex de l’église, un tombeau intact, avec tous les habits avec lesquelles avait était enterrée, à une date inconnue, une femme elle aussi inconnue. En l’absence de la pierre tombale (détruite depuis longtemps et sans avoir été copiée), les seuls éléments utilisables pour essayer de dater le tombeau restent les pièces du costume. Après des recherches minutieuses, visant non seulement les vêtements trouvés dans le tombeau, mais aussi les étoffes elles-mêmes, Corina Nicolescu a daté le costume – et, par conséquent, le tombeau aussi – au milieu du XVIIe siècle. Mais l’identité de la femme resta énigmatique.

La place de l’inhumation prouve que cette dame appartenait à la famille de l’un des fondateurs du monastère. Mais, vu que Dragomirna a eu trois fondateurs – un prélat (le métropolite Anastase Crimca), un prince de Moldavie (Miron Barnovschi) et un grand boyard (le logothète Luca Stroici) – la difficulté de placer la dame dans un contexte généalogique clairement défini était encore plus grande. Après des éliminations successives, une seule solution restait: la famille Stroici. En fouillant diverses sources écrites du milieu du XVIIe siècle, parmi lesquelles deux testaments de 1650, l’auteur croit avoir trouvé cette 12 ianuarie 1617, privitor la „ocina şi dania” sa, satul Alexinţi, cu loc de mori şi de pive pe Pârâul Negru, la ţinutul Orheiului, dăruit de Maria, fiica lui Spancioc, „care ea însăşi se află îngropată acolo în acea sfântă mănăstire”. Dania fusese făcută în zilele lui Ştefan voievod, „fiul lui Petru voievod cel Bătrân”, cu alte cuvinte Ştefan Rareş, şi confirmată de Alexandru Lăpuşneanu, Aron Tiranul şi Ştefan II Tomşa (MEF, I, alcătuitori: P.G. Dmitriev, D.M. Dragnev, E.M. Russev, P.V. Sovetov, sub redacţia lui P.V. Sovetov, Chişinău, 1961, p. 312, nr. 138; documentul şi la Andrei Eşanu, Valentina Eşanu, Nicolae Fuştei, Valentina Pelin, Ion Negrei, op. cit., p. 157, nr. 5; v. şi ibidem, p. 60, 74).

Maria Magdalena Székely

168

solution: le tombeau découvert dans le narthex de la grande église du Monastère de Dragomirna a appartenu à Marie (Marica), fille de Ionaşco Stroici et petite-fille du logothète Luca Stroici (mariée la première foi au postelnik Draco et en seconde noces au dvornik Mihalcea Tăban). Elle avait été élevée comme orpheline par le prince Miron Barnovschi et elle mourut sans enfants à moins de 34 ans.