1

     

COLINDE DIN BIHOR adunate din Voivozi şi Cuzap  

de George Navrea   

  2

 

  3

 

   

COLINDE DIN BIHOR adunate din Voivozi şi Cuzap  

de George Navrea   

Ediție şi studiu introductiv de  Sorin Şipoş şi Dan Octavian Cepraga 

        

 Academia Română 

Centrul de Studii Transilvane Cluj‐Napoca, 

2012 

  4

Volumul a apărut cu sprijinul financiar al familiei Simona şi Cristian Hercuţ

  5

Cuprins

I. Satele Cuzap şi Voivozi de la primele consemnări documentare până la începutul secolului al XX-lea (Sorin Şipoş) ………………………………………. 7 1. Introducere …………………………………….. 7 2. Satele de pe Valea Superioară a Bistrei în Evul Mediu . 9 3. Satele Cuzap şi Voivozi la sfârşitul secolului

al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea ……. 20 4. Preotul George Navrea şi publicarea colindelor … 36

II. O culegere de colinde bihorene mai puţin cunoscută:

colecţia preotului George Navrea din satele Voivozi şi Cuzap (Dan Octavian Cepraga) …………………. 45 1. Introducere ………………………………………. 45 2. Culegerea de colinde a lui George Navrea ……… 52 3. Naşterea Domnului şi convertirea lui Crăciun ….. 57 4. Originea grâului, vinului şi mirului ……...……… 63 5. Plânsul lui Adam ……………………………….. 70

Notă despre ediţie ………………………………………. 73

III. Colinde din Bihor adunate din Voivozi şi Cuzap

de George Navrea …………………….……………. 75

Note la texte ……………………………………………… 117 Biografii ………………………………………………….. 125

  6

  7

I. Satele Cuzap şi Voivozi de la primele

consemnări documentare până la începutul secolului al XX-lea

1. Introducere La începutul demersului nostru trebuie să

răspundem la câteva întrebări care ne frământă înainte de-a cerceta istoria, populaţia şi confesiunea din localităţile Cuzap şi Voivozi. De ce este nevoie să adunăm şi să interpretăm informaţiile documentare despre cele două sate? În primul rând, pentru a avea o imagine veridică şi unitară asupra istoriei celor două localităţi şi, mai apoi, pentru a interpreta şi integra colindele în atmosfera satului românesc la începutul de secol XX. Din punct de vedere metodologic trebuie investigată în durată lungă istoria celor două localităţi şi a spaţiului din vecinătate pentru a înţelege mai bine evoluţia istorică, structura etnică şi confesională din zonă. Pasul următor al demersului nostru este să reconstituim atmosfera începutului de secol XX, momentul în care părintele George Navrea a cules colindele şi le-a trimis la Sibiu spre a fi publicate. Colindele erau cântate de către sătenii din Cuzap şi Voivozi. Reconstituirea satului şi prezentarea locuitorilor o considerăm a fi necesară pentru înţelegerea curentă a realităţilor trecutului. Următorul pas este de-a reconstitui biografia preotului George Navrea, cel care a cules colindele, le-a prelucrat şi le-a trimis la Sibiu spre publicare. Demersul acestuia s-a dovedit salutar,

  8

fiindcă astăzi avem posibilitatea de-a şti ce se colinda în cele două localităţi la începutul secolului al XX-lea.

În demersul nostru ştiinţific utilizăm mai multe tipuri de surse documentare, respectiv documentele emise de cancelaria Regatului Ungariei, cancelaria voievodului Transilvaniei pentru Evul Mediu, iar pentru sfârşitul Epocii Moderne şi începutul Perioadei Contemporane s-au utilizat registrele de stare civilă, registrul naşterilor, registrul căsătoriilor şi registrul decedaţilor, registrele de stare civilă şi corespondenţa din arhiva parohiilor Cuzap şi Voivozi. De asemenea, au fost utilizate recensămintele efectuate în intervalul de timp cuprins între sfârşitul secolului al XIX-lea şi mijlocul celui următor. Nu în ultimul rând, de mare ajutor ne-au fost documentele din arhiva celor două parohii.

Care a fost metoda de lucru utilizată? În primul rând, ne-a interesat să intrăm în intimitatea satului românesc, să-i reconstituim structura demografică, numărul naşterilor, natalitatea şi mortalitatea, elemente care indică nivelul de educaţie şi situaţia economică a comunităţii. Suntem interesaţi, în egală măsură, să reconstituim structura etnică şi confesională a Cuzapului şi a Voivozului pentru a înţelege cu adevărat importanţa şi semnificaţia colindei pentru aceste comunităţi. În consecinţă, am realizat o analiză în durată lungă, din Evul Mediu şi până la momentul publicării colindelor. Analiza de tip istoric a fost dublată de cea demografică pentru a avea o imagine cât mai veridică asupra celor două localităţi la începutul secolului XX. Nu în ultimul rând ne-a interesat persoana care a cules colindele şi raţiunile care au animat-o. Acest tip de analiză este complinit de investigaţia folclorico-etnografică.

  9

2. Satele de pe Valea Superioară a Bistrei în Evul Mediu Stabilirea începuturilor iar, mai apoi, evoluţia şi

dezvoltarea unei comunităţi locale sau regionale este dezideratul oricărui istoric. În consecinţă, chiar dacă în cazul de faţă interesul nostru se leagă de investigarea celor două localităţi la cumpăna dintre secolele XIX şi XX suntem obligaţi, metodologic şi pentru o mai bună înţelegere a realităţilor investigate, să facem câteva consideraţii asupra realităţilor politice, economice, sociale şi religioase de la primele consemnări documentare. De asemenea, din perspectivă metodologică şi datorită precarităţii surselor documentare pentru Evul Mediu, trebuie să extindem arealul investigat pentru a surprinde şi a compara situaţia existentă aici cu spaţiile aflate în vecinătate. Nu în ultimul rând, pentru a înţelege schimbările produse în plan politic de-a lungul Evului Mediu s-au făcut adesea referiri la situaţia existentă în Transilvania şi în spaţiul Europei Centrale şi de Sud-Est, tocmai ca lectorul să aibă o imagine de ansamblu în care să integreze istoria satelor Cuzap şi Voivozi.

Satele aflate pe valea superioară a Bistrei se integrează în Evul Mediu, în linii generale, evoluţiei spaţiului din vestul Transilvaniei, după cucerirea Transilvaniei de către regalitatea maghiară. Cucerirea şi integrarea au reprezentat un proces anevoios, care s-a desfăşurat pe parcursul a câtorva secole. Primele consemnări documentare despre spaţiul din vestul României sunt legate de procesul pătrunderii maghiarilor în Transilvania, după aşezarea lor în Câmpia Panoniei. Este şi momentul în care sursele documentare scrise, emise de cancelaria Regatului Ungariei, pomenesc acest fapt. În 1075, într-un act de donaţie făcut de regele Ungariei Geza I, către mănăstirea Sf. Benedict, sunt

  10

consemnate cetăţile Bihor şi Turda1, iar la 1111 este amintit Saul, comitele de Bihor2. Deşi reduse numeric, documentele emise de cancelaria regatului Ungariei pun în evidenţă intrarea acestui teritoriu sub autoritatea noilor stăpâni.

În procesul cuceririi şi integrării Transilvaniei, derulat dinspre Vest spre Est, ungurii au ocupat la început zonele de câmpie, cele de pe marginea cursurilor de ape, iar, mai apoi, zonele de deal şi munte3. Este una din explicaţiile pentru care la începutul secolului al XIII-lea sunt consemnate

                                                            1 „În marginea cetăţii Bihor 1) am dat satul ce se cheamă Artand 2), o sută douăzeci de case cu insula din vecinătate. Slujba 3) lor este de a da în fiecare an doisprezece porci de cinci ani şi douăsprezece măsuri de miere — măsura fiind de trei vedre 4) — şi tot atâtea clăi de fân 5) şi trebuie să slujească abatelui mereu, atât vara cât şi iarna, cu doi cai ... Am dat lângă Bihor pământ pe care se află douăzeci de case de slugi 6). Şi am hotărât ca aceştia şi celelalte sate amintite mai sus să cosească fânul pentru abate, să adune fânul în clăi, să îngrijească curtea şi casa curţii, să care vinul, să hrănească iarna doi cai ai abatelui ... În Transilvania 7), la cetatea ce se cheamă Turda, am dat < mânăstirii > vama ocnelor de sare în locul ce se cheamă în ungureşte Aranas 8), iar în latineşte Aureus, adică < am dat > jumătatea din partea ce se cuvine regelui ... Pe râul ce se cheamă Criş, în satul numit Duboz am dat trei case de slugi 9), care să păzească 10) porcii < mănăstirii > sfântului Benedict; < le-am dat > împreună cu pământul lor şi le-am pus şi stabilit ca lege 11), că ori unde ar merge porcii regelui la păscut, acolo să meargă şi porcii abatelui sfântului Benedict ...“ (Documente privind istoria României, veacul XI,XII,XIII, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, [f.l.], 1951, p. 1.) 2 Ibidem, p. 2. 3 Ioan-Aurel Pop, Observaţii privitoare la structura etnică şi confesională a Ungariei şi Transilvaniei medievale (secolele IX-XIV), în Istoria României. Pagini transilvane. Coordonator: acad. Dan Berindei, Cluj-Napoca, 1994, p. 18.

  11

documentar localităţi din extremitatea estică a Transilvaniei, precum şi din zonele aflate pe cursurile superioare ale râurilor şi a celor de deal din Bihor, în condiţiile în care, acest teritoriu era cucerit de peste un secol. De asemenea şi faptul că satele româneşti, aflate în zone înalte, care nu prezintă deocamdată interes, intră mai târziu în atenţia autorităţilor politice4.

Încet, localităţile din comitatul Bihor intră în atenţia cancelariei regale şi sunt consemnate cu diferite prilejuri. Spre exemplu, între anii 1075-1110, documentele oficiale menţionează doar trei localităţi5. În intervalul 1101-1200, în schimb, sunt consemnate 14 localităţi, dintre care 3 sunt dispărute sau contopite altor aşezări, iar între anii 1201-1300 sunt 249 localităţi, dintre care 29 sunt dispărute sau contopite6. În secolul al XIII-lea, aşa cum se poate constata, apar cele mai multe localităţi în documentele oficiale. Pentru următoarele două secole, avem de asemenea un număr mare de aşezări consemnate; în secolul al XIV-lea, spre exemplu, apar în documente 200 localităţi noi apărute, dintre care 42 au dispărut, iar în secolul următor încă 187, din care 60 au dispărut în timp7, dar tendinţa este una descrescătoare. O scădere accentuată o întâlnim pentru secolul al XVI-lea, când apar doar 49 localităţi, din care 6 fie au dispărut, fie s-au contopit.

                                                            4 Ibidem, p. 19. 5 Virgil Maxim, Geografia istorică a Bihorului în secolul al XVI-lea, în Crisia, V, 1975, Oradea, p. 89. 6 Ibidem. 7 Ibidem.

  12

3 14

249

200187

49

0

50

100

150

200

250

1075‐

1110

1101‐

1200

1201‐

1300

1301‐

1400

1401‐

1500

1501‐

1600

Fig. 1. Evoluţia numărului de gospodării consemnate în sursele istorice (sursa datelor V. Maxim, 1975).

Două aspecte se desprind din aceste informaţii de

ordin statistic; în primul rând, trebuie să precizăm că nu în mod obligatoriu aceste localităţi consemnate documentar apar atunci când documentele vorbesc despre ele. În majoritatea cazurilor, consemnarea documentară vine să confirme o realitate, anume că localitatea există. Problema este de-a stabili când s-a fondat localitatea, aspect, în general, dificil de stabilit, însă, în unele situaţii, nu imposibil de realizat. Sunt situaţii în care o aşezare din spaţiul analizat apare în documentele oficiale doar la începutul secolului al XV-lea, dar săpăturile arheologice demonstrează existenţa ei încă din secolul al IX-lea. Aşa este cazul localităţii Voievozi, atestată documentar abia în 1406, dar săpăturile arheologice arată că aşezarea exista încă din secolul al VIII-lea. În consecinţă, trebuie să fim atenţi la momentul consemnării documentare a acestor aşezări, care nu coincide cu întemeierea lor.

Cronologic, satele de pe valea Bistrei sunt atestate documentar de la vărsare către izvoare. Prima aşezare

  13

consemnată este Chiribiş, la 1219. Registrul de la Oradea consemnează o pricină între Choma, din satul Petreu (Petri), care i-a învinuit pe consătenii săi, Fugod şi Egidiu, că i-ar fi pricinuit o pagubă de 8 mărci. Judecătorul pricinii a fost Laurenţiu, din satul Chiribiş (Terebus)8. Peste câteva decenii, la 1291-1294, în socotelile de dijme ale Episcopiei Romano-Catolice de Oradea este consemnată localitatea Tăuteu (Toty), care plătea 10 capecie9. În anul 1305, la un interval scurt, este consemnată localitatea Ciutelec (Cséhtelek)10, iar la 1327, satul Varviz11. Şi în acest ultim caz, consemnarea documentară vine să confirme o realitate care funcţionează de ceva vreme. Se constată că intrarea în atenţia puterii centrale se face dinspre zonele de câmpie spre zona de deal, iar acest lucru s-a realizat pe măsură ce autoritatea regală s-a instaurat şi asupra zonelor înalte şi împădurite ale comitatului. Radu Popa pune în legătură intrarea acestor localităţi cu apariţia în zonă a două domenii nobiliare. Primul domeniu al neamului nobiliar Turul, care şi-a avut centrul în valea Barcăului, la nord de Voivozi, cuprinzând satele Suplacu de Barcău, Marca, Ip, Trăznea, Varviz şi Ciutelec12. Cel mai probabil, formarea domeniului familiei Turul şi extinderea lui de pe valea Barcăului în valea Bistrei vine să reflecte destrămarea

                                                            8 Documente privind istoria României, veacul XI,XII,XIII, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, [f.l.], 1951, p. 97. 9 Ibidem, p. 340. Capecia, dijma din recoltă, din snopi. Capetia înseamnă însă şi a 14 parte din valoarea unui florin. 10 Coriolan Suciu, Dicţionarul istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I A-N, Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 154. 11 Ibidem, vol. II, O-Z, p. 238. 12 Radu Popa, Dan Căpăţână, Antal Lukács, Cercetările arheologice de la Voivozi. Contribuţii la istoria Bihorului în secolele XII-XV, în Crisia, XVIII, 1987, p. 66.

  14

sistemului castrens în urma invaziei mongole din 1241-1242, când regele a dăruit mai multe sate unor nobili13. Pretenţiile nobililor din neamul Turul asupra unor sate româneşti din valea Bistrei se întrevăd în secolele XIV-XV în stăpânirea unor părţi de moşie la Bogei şi Cuzap, atestate ca fiind ale domeniului cetăţii Piatra Şoimului14. Alipirea definitivă a respectivelor sate s-a produs la mijlocul secolului al XV-lea şi a lăsat urme în izvoarele scrise15.

Cetatea Solyomkeu, Solumkeu, numită şi cetatea Şoimului, în varianta tradusă a denumirii maghiare sau Şinteului, datorită pronunţării incorecte a denumirii maghiare a fost construită, fie imediat după invazia tătaro-mongolă de către puternica familie Geregye16, fie la finalul secolului al XIII-lea de familia nobiliară Borşa17. Cetatea avea misiunea de-a controla drumul de acces între două importante aşezări Oradea şi Cluj. Locul construcţiei, pe o stâncă abruptă, aflată la aproximativ 4 km de calea de acces între cele două centre urbane indică faptul că era şi o cetate de refugiu. Prima consemnare documentară păstrată despre cetatea Şinteului este într-un document emis de capitlul bisericii din Oradea, la 2 februarie 1306, unde este pomenit magistrul Pavel, fratele lui Bud castelanul de Solumkeu18. Fortificaţia a schimbat într-o

                                                            13 Ibidem. 14 Ibidem, p. 67. 15 Ibidem. 16 Liviu Borcea, Bihorul medieval, Oradea, 2005, p. 251. 17 Tudor Sălăgean, Transilvania în a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Afirmarea regimului congregaţional, Cluj-Napoca, 2007, p. 199. 18 „Noi, capitlul bisericii din Oradea dăm de ştire că înfăţişându-se în faţa noastră Ladislau, fiul lui Isep şi Ştefan, fiul lui Alexandru de Zer, din neamul Bor, în numele lor şi al fraţilor lor Pousa şi Marcu, pe de o parte şi magistrul Zudus, castelanul de la Adrian, magistrul Pavel,

  15

manieră fundamentală destinul satelor din împrejurimi, deoarece avea nevoie de un domeniu pentru a se putea întreţine. În consecinţă, aşezările aflate în apropierea cetăţii intră sub autoritatea castelanului sau nobilului ce stăpânea cetatea. Evident, noua realitate avea să aducă cu sine impunerea relaţiilor feudale în zonă prin intrarea sub autoritatea efectivă a puterii centrale a acestui spaţiu izolat, de zonă înaltă şi împădurită. Este şi una din explicaţiile pentru care satele de pe valea superioară a Bistrei intră în atenţia instituţiilor statului maghiar. Administraţia domenială, condusă de castelanul de la Piatra Şoimului a reuşit, în cele şapte decenii cât domeniul a aparţinut coroanei, să pătrundă în zonele de munte, integrând în mecanismele statului feudal satele de pe valea superioară a Bistrei19.

Prima localitate de pe valea superioară a Bistrei care intră în atenţia documentelor oficiale este Voivozi, la 13 august 1391. Documentul emis de Patriarhia Constantinopolitană, de patriarhul Antoniu, confirmă donaţia lui Balc şi Drag, din familia lui Dragoş, mănăstirii din Perii Maramureşului20. Mănăstirea cu hramul Arhanghel Mihail este pusă sub autoritatea Patriahiei din Constantinopol21. Egumenul mănăstirii din Perii Maramureşului primeşte dreptul de a

                                                                                                                              fratele lui Bud castelanul de Solumkeu..“ Documente privind istoria României, veacul XIV, Transilvania, vol. I (1301-1320), 1953, p. 46-47. 19 Radu Popa, Dan Căpăţână, Antal Lukács, op.cit., p. 67. 20 Dr. Ioan Mihaly de Apşa, Diplome marmureşene din secolele XIV şi XV. Ediţia a IV-a. Ediţie coordonată şi completată de Vasile Iuga de Sălişte. Traducere din limba latină şi note de prof.univ.dr. Vasile Rus. Cu o prefaţă de prof.univ.dr. Ioan-Aurel Pop, membru corespondent al Academiei Române şi postfaţă de Aurel Răduţiu, Cluj-Napoca, 2009, p. 145-146. 21 Ibidem, p. 145.

  16

strânge dările din următoarele localităţi: Sălaj, Medieş(?), Ugocea, Bârzava, Ciceu, Unguraş şi Almaszeg22. Localităţile amintite în document nu sunt în proprietatea mănăstirii, ci sunt aflate în proprietatea familiei Dragoşeştilor, care i-a concedat egumenului sau abatelui dreptul de-a strânge dările din aceste posesiuni23. Concluzia care se degajă este că localitatea Voivozi, la sfârşitul secolului al XIV-lea, se găsea în stăpânirea lui Balc şi Drag. Deşi informaţii despre stăpânirea Dragoşeştilor pe valea Bistrei avem doar de la mijlocul secolului al XV-lea nu pare imposibil ca această puternică familie să stăpânească proprietăţi în Bihor mult mai devreme. Mănăstirea din Perii Maramureşului a obţinut din partea Patriarhiei din Constantinopol rangul de stavropighie, adică stareţul avea autoritatea de-a numi preoţi şi de-a judeca pricinile religioase24. Satele româneşti de pe valea superioară a Bistrei se găseau într-o relaţie directă şi specială cu alte zone ale spaţiului românesc, aflate şi ele sub autoritatea coroanei maghiare. Foarte important, într-un regat catolic, după domnia regelui Ludovic cel Mare care a acţionat pentru uniformizare confesională, constatăm o deschidere a puterii centrale faţă de confesiunea ortodoxă. Fără îndoială, vizita celor doi nobili români la Constantinopol s-a făcut cu acordul şi în interesul regelui Sigismund de Luxemburg. În consecinţă, intervenţia lui Balc şi

                                                            22 „şi ale apartenenţelor ei, care sunt introduse aici, mai jos, precum: Zylagysag (Sălaj), Magyesala (Megieş), Ugotsa (Ugocea), Berzava (Berzava), Chico (Ciceu), Bolvanus (Unguraş) şi Almazigy (Almaszeg)“ ( Ibidem, p. 146). 23 „.. deopotrivă îi acordăm acestui hegumen şi îi dăruim autoritatea asupra tuturor veniturilor zisei mănăstiri şi ale apartenenţelor ei “ (Ibidem, p. 145). 24 „hegumenul şi abatele mănăstirii să aibă deplină autoritate şi respect din partea tuturor preoţilor şi din partea celorlalţi “

  17

Drag în favoarea mănăstrii din Perii Maramureşului a avut acordul regelui Ungariei. Sigismund de Luxemburg, în contextul schimbărilor politice şi religioase produse în relaţiile internaţionale din spaţiul balcanic, decide să-şi nuanţeze atitudinea faţă de ortodocşii din regat. Şerban Papacostea surprinde modificarea fundamentală survenită între Regatul Ungariei şi Bizanţ, între catolici şi ortodocşi cu domnia lui Sigismund de Luxemburg25. Criza prelungită din Biserica Apuseană şi creşterea pericolului otoman pe linia Dunării sunt două din cauzele majore ale apropierii dintre cele două Biserici. Unificarea confesiunilor urma să se realizeze prin recunoaşterea ortodoxiei şi nu prin topirea ei în interiorul Bisericii Catolice, prin readucerea grecilor sub autoritatea Romei26. Acest lucru presupunea existenţa unei ierarhii ortodoxe în regatul Ungariei, cum s-a întâmplat la Perii Maramureşului, fără a se anula monoteismul confesional oficial al regatului27. Pornind de la un spaţiu redus, respectiv zona de autoritate a egumenului mănăstirii Perii Maramureşului, care includea şi localitatea Voivozi, ajungem la o problemă fundamentală în relaţia dintre ortodocşi şi romano-catolici la finalul secolului al XIV-lea.

La 1403 Sigismund de Luxemburg considera cetatea Şinteului ca fiind proprietate a sa şi o donează lui Iacob şi David Lackfi de Santău, care o stăpâneau în 1419 şi 142428. Din anul 1406 ni s-a păstrat prima conscriere a domeniului din care făceau parte un număr de 63 aşezări29. Satele aflate pe valea superioară a Bistrei, consemnate în conscrierea din 1406, sunt

                                                            25 Şerban Papacostea, Evul Mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale, Bucureşti, 2001, p. 64. 26 Ibidem. 27 Ibidem. 28 Liviu Borcea, op.cit., p. 253. 29 Ibidem.

  18

următoarele: Cuzap, Varviz şi Voivozi. În document sunt doar pomenite numele localităţilor care alcătuiau domeniul cetăţii Şinteului. Până la începutul secolului al XV-lea domeniul a trecut în proprietatea mai multor nobili din regat. În secolul al XV-lea domeniul se subîmparte constituindu-se mai multe centre polarizatoare (Mişca, Popeşti, Aleşd)30. Satele aflate pe valea Bistrei s-au concentrat, cel mai probabil, în jurul localităţii Voivozi, centru de voievodat şi locul unei importante mănăstiri ortodoxe. La 1458, Ştefan Bánfi de Losonc recunoaşte că a cumpărat de la rege cu 6 000 de florini cetatea şi jumătate din domeniu. Cu această ocazie sunt amintite şi câteva aşezări, printre care şi Voivozi31. La 1466 familia Dragfi de Beltiug pomeneşte ca făcând parte din domeniu şi alte câteva sate, printre care şi Cuzap32.

În anul 1552, cu ocazia conscrierii satelor de pe domeniul cetăţii Şinteului, apar şi localităţile care ne interesează. Astfel, în Spurcani sunt consemnate 5 porţi, ca aparţinând Dragfieştilor, la Szuszafalua, localitate contopită cu Voivozi, 2 porţi, în Varviz, 2 porţi, în Thormafalua (localitate dispărută, aflată pe locul aşezării Budoi, colonizată mai târziu de slovaci), 6 porţi33. În cele patru localităţi sunt 15 porţi aflate în proprietatea stăpânului de domeniu. Trebuie să precizăm că în Evul Mediu sub unitatea fiscală de poartă trebuie să înţelegem că puteau să locuiască până la trei generaţii dintr-o familie34. De asemenea, numărul porţilor consemnate nu reprezintă numărul total al porţilor din aşezările consemnate, ci, doar pe cele aflate sub autoritatea stăpânului feudal. În satele Voivozi, Cuzap şi

                                                            30 Ibidem. 31 Ibidem, p. 254. 32 Ibidem. 33 Ibidem, p. 275-276 34 Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj, 1971, p. 427.

  19

Popeşti nu apare consemnată nici o poartă ca fiind sub autoritatea stăpânului de la Şinteu. În conscriere se mai precizează şi originea locuitorilor din aceste sate. Cu excepţia satelor Cuzap şi Popeşti, unde nu este precizată originea locuitorilor, restul satelor sunt consemnate ca fiind româneşti.

Următoarea conscriere de la finalul secolului al XVI-lea, mai precis din 1599, cunoaşte câteva modificări importante. În conscriere apar următoarele sate: Spurcani, cu un număr de 22 de case, Cuzap cu 12 case, Szuszafalua, 2 case, Thormafalua, 5 case, Popeşti, 26 case, Varviz, 26 case35. În cele şase localităţi consemnate sunt 83 case aparţinătoare domeniului de Şinteu. În Voivozi nu există nici o casă sub autoritatea stăpânului de domeniu. La distanţă de un secol numărul caselor aflate sub autoritatea stăpânului de la Şinteu a crescut de la 15 la 57. Trebuie să precizăm că într-o casă locuiau cel puţin două generaţii.

Conscrierea din 1604 aduce şi ea câteva modificări, anume: Spurcani are doar două case, Cuzap o singură casă, Popeşti 2 case, Thormafalua o singură casă, Varviz o singură casă. În total din cele cinci localităţi doar 7 case se află sub autoritatea oficialului de la Mişca. În Voivozi şi Szuszafalua nu este consemnată nici o casă aflată sub autoritatea stăpânului de domeniu.

La începutul secolului al XVII-lea satele de pe valea superioară a Bistrei sunt dăruite de principii Transilvaniei câtorva familii nobiliare. Principele Gabriel Bethlen în diploma emisă la Cluj, în anul 1615, zălogeşte nobilei Anna Báthori de Şimleu, văduva lui Dionisie Banffi de Losoncz, posesiunile întregi din Varviz, Cuzap, Hontfalva, Thormafalva, Derna de Sus, Derna de Jos, Tria, Hăuceşti, Pocluşa de Barcău, Chişlaz, Chiribiş, Popeşti, Sânlazăr, Chiraleu, pentru suma de 5 000 florini ungureşti36. În 6

                                                            35 Liviu Borcea, op.cit., p. 275-276. 36 Az erdélyi fejedelmek oklevelei (1560-1689). Erdélyi Királyi Könyvek. Szerkeszette Gyulai Éva. Budapest, Arcanum, 2005, p. 70

  20

ianuarie 1625, Gabriel Bethlen îi donează lui Gaşpar Illiehaza întreaga curie şi posesiunea Mişca şi posesiunile întregi Chişlaz, Sânlazăr, Chiralieu, Chiribiş, Varviz, Cuzap, Popeşti, Tormafalva, Tria şi Derna, pentru suma de 40 000 florini ungureşti37. Principele Gabriel Bethlen, câţiva ani mai târziu, mai precis în 29 aprilie 1629, îi conferă lui David Zolymi de Albiş întreaga casă sau curie nobiliară din Mişca şi din cele subiacente curiei, anume: Mişca, Tria, Laz, Derna de Jos, Derna de Jos, Varviz, Thormafalva, Szuszafalva, Cuzap, Popeşti, Chiraleu, Chiribiş etc., toate în comitatul Bihor38. Documentul ne oferă şi alte informaţii interesante, anume faptul că fostului proprietar al satelor Anna Báthori, văduva lui Dionisie Banffi de Losoncz, şi, mai apoi, soţia lui Sigismund Jojika, i-au fost confiscate aceste stăpâniri. Satele au intrat în proprietatea fiscului, iar, mai apoi, au fost donate lui Gaşpar Illiehaza, cu suma de 40 000 taleri imperiali. Într-un document de confirmare emis de principele Transilvaniei Gheorghe Rákoczi, la Alba Iulia în 1 iulie 1631, acesta întăreşte două documente anterioare, primul din noiembrie 1628, iar următorul din 29 aprilie 1629.

3. Satele Cuzap şi Voivozi la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Pe măsură ce ne apropiem de Epoca Modernă cresc şi

numărul surselor documentare care ne permit să intrăm în intimitatea celor două comunităţi şi avem, astfel, posibilitatea să le reconstituim structura etnică şi confesională. Recensământul populaţiei efectuat în anul 1869 indică pentru Cuzap următoarele informaţii: 86 case, 97 familii, 469 numărul locuitorilor, dintre                                                             37 Ibidem, p. 2-3. 38 Ibidem, p. 49-49b.

  21

care bărbaţi 240, iar femei 22939. Structura confesională este următoarea: ortodocşi 427, romano-catolici 30, mozaici 8, reformaţi 3, evanghelici 140. Pentru localitatea Voivozi avem următoarele date: case 107, familii 148, populaţia totală recenzată este de 600 locuitori din care bărbaţi 301, iar femei 29941. Structura confesională este următoarea: 492 ortodocşi, 32 greco-catolici, 31 reformaţi, 24 mozaici, 21 romano-catolici42. Datele sunt importante pentru conturarea tipului de aşezare. Din punctul de vedere al numărului locuitorilor satele Cuzap şi Voivozi intrau în categoria aşezărilor de mărime medie din Crişana.

Astfel, din cele şapte localităţi situate pe valea superioară a Bistrei satul Voivozi era a doua localitate din perspectiva numărului locuitorilor, fiind depăşit de Popeşti, localitate care avea 607 locuitori, iar satul Cuzap era pe locul patru după Popeşti, Voivozi şi Budoi, ultima aşezare având 567 locuitori43. Cu mici corecţii se poate stabili şi structura etnică a celor două localităţi, bazându-ne pe datele despre structura confesională şi, evident, interpretându-le critic. În satul Cuzap majoritari sunt românii ortodocşi 427, fiind urmaţi la mare distanţă de romano-catolici, 30, cel mai probabil familii de unguri şi slovaci şi o familie, maxim două, adică 8 membri ai comunităţii evreieşti. De asemenea, trei reformaţi, probabil germani din Pădurea Neagră şi un evanghelic, de asemenea, din Pădurea Neagră. În localitatea

                                                            39 Recensământul din 1869. Transilvania. Traian Rotariu-coordonator, Maria Semeniuc, Mezei Elemer, Presa Universitară Clujeană, 2008, p. 76. Pentru istoria satului Cuzap a se vedea lucrarea lui Petru Constantin Filip, Monografia satului Cuzap, Editura Episcop Nicolae Popovici, Oradea, 2009 40 Ibidem, p. 77. 41 Ibidem, p. 76. 42 Ibidem, p. 77. 43 Ibidem.

  22

Voivozi, majoritari sunt românii ortodocşi, urmaţi la mare distanţă de 32 persoane declarate greco-catolice, de asemenea români, de 31 reformaţi, maghiari, 21 romano-catolici, maghiari şi slovaci, precum şi 24 evrei. Cu alte cuvinte, în cazul celor două localităţi predomină românii de confesiune ortodoxă, în Voivozi fiind consemnate doar câteva familii de greco-catolici. La mare distanţă sunt maghiarii, precum şi o mică comunitate de evrei. Printre romano-catolici identificăm şi câteva familii de slovaci, iar printre reformaţi germanii veniţi, cel mai probabil, din Pădurea Neagră, localitate din vecinătate.

427

30

83

1

Ortodocşi

Romano‐Catolici

Izraeliți

Reformați

Evanghelişti

Fig. 2 Structura confesională a satului Cuzap potrivit datelor recensământului din 1867 (sursa datelor, Rotariu T., 2008).

492

32

3124

2145

Ortodocşi

Greco‐Catolici

Reformați

Izraeliți

Romano‐Catolici

Fig. 3. Structura confesională a satului Voivozi potrivit datelor recensământului din 1867 (sursa datelor T. Rotariu, 2008).

  23

Cele două sate nu sunt o excepţie din peisajul Transilvaniei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În apropiere sunt alte două aşezări româneşti, majoritar ortodoxe, Bistra, unde la o populaţie de 299 locuitori, 294 s-au declarat ortodocşi şi 3 greco-catolici44 şi Varviz, unde sunt consemnaţi 462 locuitori, din care 451 s-au declarat ortodocşi, 6 s-au declarat ca fiind de religie mozaică, iar 5 ca fiind reformaţi45. Însă, pe valea Bistrei sunt şi alte localităţi majoritar româneşti, cum este cazul Popeştiului; aici din 607 locuitori, 544 s-au declarat greco-catolici, 21 reformaţi, 18 mozaici, 8 ortodocşi şi un evanghelic46. Avem, apoi, două localităţi colonizate de slovaci, anume Budoi şi Vărzari, la finalul secolului al XVIII şi începutul secolului al XIX-lea. În Budoi sunt consemnaţi 576 locuitori, din care 554 s-au declarat romano-catolici, 12 reformaţi şi 10 mozaici47. La Vărzari din 291 locuitori, 272 s-au declarat romano-catolici, 6 unitarieni, 6 ortodocşi, 4 mozaici şi 3 greco-catolici48. De asemenea, pe valea Bistrei, spre aval, în localitatea Tăuteu populaţia consemnată era în număr de 1 124 locuitori, dintre care s-au declarat de confesiune reformată 795 şi 137 de confesiune romano-catolică, locuitorii calvini şi romano-catolici fiind de etnie maghiară49. În aceeaşi localitate sunt consemnaţi şi un număr mare de mozaici, 99 persoane, precum 52 familii de greco-catolice, 37 de ortodocşi, ambele grupuri formate de români, precum şi 4 evanghelici50.

                                                            44 Ibidem, p. 76-77. 45 Ibidem. 46 Ibidem. 47 Ibidem. 48 Ibidem. 49 Ibidem, 82-83. 50 Ibidem.

  24

Pe valea superioară a Bistrei avem o mare diversitate etnică şi confesională: dacă în cele două localitaţi cercetate românii ortodocşi sunt într-o proporţie covârşitoare, în Popeşti românii greco-catolici sunt majoritari. În schimb, în Budoi şi Vărzari, majoritari sunt slovacii romano-catolici. În schimb, în localitatea Tăuteu dominanţi sunt maghiarii calvini şi romano-catolici. Cu alte cuvinte, cele două localităţi se găseau în apropierea unor aşezări locuite de naţiuni diferite, slovaci la Budoi şi Vărzari, germani la Pădurea Neagră, maghiari la Tăuteu. În vecinătate erau românii greco-catolici din Popeşti, precum şi românii ortodocşi din Varviz şi Bistra. Cu toată această diversitate etnică şi confesională, românii din Cuzap şi Voivozi şi-au păstrat identitatea naţională şi confesională, precum şi tradiţiile şi obiceiurile care îi individualizau faţă de ceilalţi, maghiari, slovaci şi germani, având confesiuni diferite de a românilor majoritari.

Recensământul realizat în anul 1880 nu aduce modificări semnificative. În Cuzap sunt consemnate 86 case şi un număr de 454 locuitori51. Din punct de vedere al structurii etnice, românii sunt în număr de 360 persoane, maghiarii 28, germanii 21, slovacii 15, 17 alte naţionalităţi, 2 străini, 11 cu limbă maternă necunoscută52. Nu există diferenţe semnificative între structura etnică şi cea confesională. Ortodocşii sunt 374, romano-catolicii 55, mozaicii 13, reformaţii 5, evanghelicii 4, greco-catolicii 353.

                                                            51 Recensământul din 1880. Transilvania. Traian Rotariu-coordonator, Maria Semniuc, Cornelia Mureşan, Editura Staff, 1997, p. 72. 52 Ibidem. 53 Ibidem, 73.

  25

374

55

13 5

3

Ortodocşi

Romano‐catolici

Izraeliti

Reformați

Greco‐catolici

Fig. 4 Structura confesională a satului Cuzap potrivit datelor recensământului din 1880 (sursa datelor, T. Rotariu, 2008).

409

37

30

23

13

Ortodocşi

Reformați

Izraeliți

Greco‐catolici

Romano‐catolici

Fig. 5 Structura confesională a satului Voivozi potrivit datelor recensământului din 1880 (sursa datelor T. Rotariu, 2008).

O informaţie importantă furnizată de rezultatul

recensământului este cea privind numărul persoanelor ştiutoare de carte; în Cuzap acestea erau în număr de 5854.

În localitatea Voivozi sunt consemnate 102 case cu un număr de 514 locuitori55. Din acest număr de locuitori s-au                                                             54 Ibidem. 55 Ibidem.

  26

declarat români după limbă 417, 65 maghiari, 10 slovaci, 4 germani, 1 alte naţionalităţi, iar 17 aveau limba maternă necunoscută56. Dacă luăm populaţia după religie 409 locuitori s-au declarat ortodocşi, 23 greco-catolici, 37 reformaţi, 30 mozaici, 15 romano-catolici57. Aşa cum se poate constata, sunt mici diferenţe între structura etnică şi cea confesională. Există mici diferenţe între populaţia care s-a declarat ortodoxă şi cea consemnată ca fiind românească după limba vorbită. Cu alte cuvinte, majoritatea românească era redusă, în timp ce minorităţii maghiare i se adăugau locuitori din populaţia recenzată. În Voivozi erau 62 locuitori care ştiau să citească şi să scrie58.

Rezultatul recensământul din anul 1900 evidenţiează pentru Cuzap următoarele date: 172 case şi 1 396 locuitori59. Recensământul după limbă relevă următoarele date: 548 români, 282 maghiari, 211 germani, 326 slovaci, 27 alte limbi, 1 croat, 1 sârb60. Rezultatele recensământului realizat după religie a dat următoarele rezultate: 538 ortodocşi, 8 greco-catolici, 807 romano-catolici, 27 reformaţi, 16 mozaici61. Trebuie să precizăm că la acest recensământ localităţii Cuzap i-au fost conscrişi şi locuitorii din Pădurea Neagră.

                                                            56 Ibidem, p. 73. 57 Ibidem, p. 72. 58 Ibidem, p. 73. 59 Recensământul din 1900. Transilvania. Traian Rotariu-coordonator, Maria Semniuc, Mezei Elemer, Editura Staff, 1999, p. 146. 60 Ibidem, p. 147. 61 Ibidem.

  27

807

538

27 16

8

Romano‐catoliciOrtodocşi

Reformați

Izraeliți

Greco‐catolici

Fig. 4 Structura confesională a satului Cuzap potrivit datelor recensământului din 1900 (sursa datelor, T. Rotariu, 2008).

504

54

54

49

24

Ortodocşi

Romano‐catolici

Izraeliți

Greco‐catolici

Reformați

Fig. 5 Structura confesională a satului Voivozi potrivit datelor recensământului din 1900 (sursa datelor, T. Rotariu, 2008).

Cel mai probabil, numărul populaţiei din Cuzap nu

depăşea 550 locuitori. Înclinăm spre acest număr bazându-ne şi pe conscrierea locuitorilor din anul 1901. Conform rezultatelor conscrierii în satul Cuzap erau 116 case şi 532 locuitori62.

                                                            62 Arhiva parohiei Cuzap. Conscrierea poporului din comuna bisericească gr.-or. românească din Cuzap, începută din anul 1901. Lucrată prin Georgiu Lapoşan, preot în Voivozi şi Cuzap, 58p.

  28

Rezultatul este foarte apropiat de cel al recensământului realizat de autorităţile statului, în care ortodocşii erau 538 persoane. O familie de români ortodocşi putea foarte bine să se fi stabilit în Pădurea Neagră. La numărul de 532 locuitori se pot adăuga şi câteva familii de maghiari, germani şi evrei consemnate de conscrierile anterioare ca locuind în Cuzap. În Voivozi erau consemnaţi 685 locuitori şi 134 de case63. Rezultatul recensământului după limbă a evidenţiat 512 români, 128 maghiari, 40 slovaci, 5 germani64. După religie, recensământul a consemnat existenţa a 504 credincioşi ortodocşi, 54 romano-catolici, 49 greco-catolici, 24 reformaţi şi 54 mozaici65. În Cuzap numărul celor care ştiau carte era de 434, în timp ce în Voivozi era de 6866. Foarte interesant este şi numărul celor care ştiau limba maghiară, în Cuzap erau 558, iar în Voivozi 185, oricum mai mare decât numărul total al maghiarilor, germanilor, slovacilor şi evreilor.

În anul 1910, adică peste zece ani, recensământul efectuat a relevat următoarea situaţie pentru satul Cuzap: 1 402 locuitori din care 580 români, 189 maghiari, 180 germani, 444 slovaci67. În Voivozi 736 este numărul populaţiei recenzate din care 646 s-au declarat români, 76 maghiari, 3 germani şi 4 slovaci68. Atât la recensământul din 1900, cât şi la cel din 1910 localităţii Cuzap i-a fost recenzaţi şi locuitorii din Pădurea Neagră. Aşa se explică numărul mare al locuitorilor şi ponderea însemnată a locuitorilor slovaci, germani şi maghiari din totalul populaţiei recenzate.                                                             63 Recensământul din 1900. Transilvania.., p. 146. 64 Ibidem, p. 147. 65 Ibidem. 66 Ibidem, p. 148. 67 Bihar megye településeinek etnikai adatai 1880-2002, p. 116 în http: //www.kia. hu/konyvtar/erdely/erd 2002.htm 68 Ibidem, p. 117.

  29

469600

454514

1396

685

1402

736

0

200

400

600

800

1000

1200

1400

1600

1869 1880 1900 1910

Cuzap

Voivozi

Fig. 6. Evoluţia numărului de locuitori în satelor Cuzap şi Voivozi între 1869-1910 (sursa datelor, T. Rotariu, 2008; http: //www.kia.

hu/konyvtar/erdely/erd 2002.htm). Din punct de vedere etnic cele două localităţi sunt

dominate în mod categoric de populaţia românească. De asemenea, ortodocşii sunt majoritari în cele două localităţi. Restul confesiunilor sunt prezente doar într-un număr nesemnificativ.

Recensământul agricol din 1895 indică câteva lucruri importante pentru configuraţia şi structura celor două localităţi. În Cuzap sunt consemnate 115 gospodării, iar localitatea avea o suprafaţă de 6 428 de iugăre69. Din totalul suprafeţei 5 318 de iugăre era pădure, 680 teren arabil, 232 păşune, 83 fânaţ, 25 grădină şi 73 iugăre de teren neproductiv70. În Voivozi sunt consemnate 134 gospodării, localitatea având o suprafaţă de 3 955 de iugăre. Din această suprafaţă 3 026 iugăre era pădure, 611 teren arabil, 122

                                                            69 Recensământul agricol din 1895. Transilvania, vol. 1, Traian Rotariu – coordonator, Maria Semeniuc, Mezei Elemer, Cluj. 2003, p. 68-69. 70 Ibidem, p. 69.

  30

iugăre păşune, 115 iugăre de fânaţ şi 81 iugăre teren neproductiv71.

Recensământul din anul 1910 privind structura populaţiei în funcţie de ocupaţii indică în satul Cuzap un număr de 1 402 locuitori, iar în Voivozi sunt consemnaţi 736 locuitori72. Din totalul populaţiei din Cuzap 556 locuitori sunt implicaţi în diverse activităţi, iar 846 sunt întreţinuţi73. Mai departe, structura populaţiei pe ramuri ale economiei este următoarea: în agricultură sunt implicate 234 persoane, în industrie 283, în servicii casnice 19, în servicii publice 8, în alte ramuri ale economiei 4, comerţ şi credit 3, transport 3, iar la capitolul alte ocupaţii sunt consemnate 2 persoane74. În privinţa populaţiei ocupate în agricultură şi horticultură 210 persoane sunt bărbaţi, iar 24 erau femei, din categoria întreţinuţilor 126 erau bărbaţi, iar 349 erau femei. Rezultatul recensământului indică un număr de 23 mici proprietari şi 73 zilieri, iar 77 sunt muncitori peste 16 ani, iar 3 muncitori sunt sub 16 ani75.

                                                            71 Ibidem. 72 Recensământul din 1910. Transilvania. Vol. II. Populaţia după ocupaţii. Traian Rotariu-coordonator, Maria Semeniuc, Mezei Elemer, Editura Staff, 1999, p. 146. Presa Universitară Clujeană, 2006, p. 132. 73 Ibidem. 74 Ibidem. 75 Ibidem, p.133.

  31

234

283

19

8

4

3

2

8

Agricultură

Industrie

Servicii casnice

Servicii publice

Alte ramurieconomiceComerț şi Credit

Transporturi

Alte ocupații

Fig. 7. Structura ocupaţională a satului Cuzap potrivit datelor recensământului din 1910 (sursa datelor, T. Rotariu, 2008).

240

317

3

2

1

1

4

Agricultură

Industrie

Servicii casnice

Servicii publice

Alte ramurieconomiceComerț şiCreditTransporturi

Alte ocupații

Fig. 8. Structura ocupaţională a satului Voivozi potrivit datelor recensământului din 1910 (sursa datelor, T. Rotariu, 2008).

În Voivozi din 736 locuitori 287 erau ocupaţi cu diverse

activităţi, iar 449 sunt întreţinuţi76. Dintre locuitorii angrenaţi în diverse activităţi, 240 sunt în agricultură, 31 în industrie, 7 în servicii casnice, 3 în servicii publice, 2 în exploatări miniere, 2 în comerţ, 1 alte ramuri ale economiei, 1 alte ocupaţii77. La

                                                            76 Ibidem, p.132. 77 Ibidem.

  32

celelalte rubrici ale recensământului privind ocupaţiile din agricultură 219 erau bărbaţi şi 21 femei78. La rubrica populaţie întreţinută avem 103 bărbaţi şi 284 femei. Apoi, în categoria proprietarilor şi arendaşilor 5 sunt mici proprietari, 34 zilieri şi 10 membri de familii ajutători79. La rubrica muncitoril sunt consemnaţi în Voivozi 152 muncitori peste 16 ani şi 25 muncitori sub vârsta de 16 ani80. Mai sunt recenzaţi şi 13 servitori care locuiau în Voivozi.

Pentru cele două localităţi rurale din Transilvania ponderea populaţiei implicată în activităţi industriale este mare. Această realitate se explică prin prezenţa Fabricii de Sticlă de la Pădurea Neagră, unde majoritatea locuitorilor erau angrenaţi în producerea sticlei, şi a numeroaselor exploatării miniere din zonă. În cazul localităţii Cuzap, marea majoritate a celor consemnaţi locuiau în Pădurea Neagră, localitate care, la momentul respectiv, aparţinea de Cuzap. De localitatea Pădurea Neagră sunt legate şi celelalte tipuri de ocupaţii. Totuşi, majoritatea locuitorilor din Cuzap şi din Voivozi erau angrenaţi în agricultură, creşterea animalelor, în activităţi legate de exploatarea lemnului şi în alte ocupaţii conexe.

Avem în faţa noastră două localităţi de mărime medie aflate în apropierea unor centre industriale care au influenţat condiţia socială şi culturală a locuitorilor. Totuşi, Cuzapul şi Voivozii sunt aşezări rurale în care ponderea ţăranilor domină restul profesiunilor. În Voivozi, aşa cum s-a putut observa, dintre cei 287 locuitori angrenaţi în diferite activităţi 240 sunt angrenaţi în agricultură şi doar 31 în industrie, 7 în servicii casnice, 3 servicii publice, 2 în exploatări miniere, 2 în comerţ, 1 în alte ramuri ale economiei, 1 alte ocupaţii. Şi în localitatea

                                                            78 Ibidem, p. 133. 79 Ibidem. 80 Ibidem.

  33

Cuzap lucrurile erau în linii generale apropiate. Ne este dificil să stabilim cu exactitate care era ponderea locuitorilor ocupaţi în agricultură şi a celor cuprinşi în activităţi industriale, deoarece locuitorii din Pădurea Neagră au fost recenzaţi la Cuzap. Însă, ponderea celor cuprinşi în activităţi industriale era mai ridicată decât în Voivozi datorită locuitorilor din Cuzap angajaţi la Fabrica de Sticlă din Pădurea Neagră.

Din punctul de vedere al nivelului de instrucţie în Voivozi, în anul 1910, din 736 locuitori doar 66 ştiau să scrie şi să citească, în timp ce în Cuzap dintr-un număr de 1402 locuitori 659 persoane ştiau să scrie şi să citească81. În ambele localităţi avem de-a face cu o scădere a populaţiei cunoscătoare de carte. Numărul mai mare a cunoscătorilor de carte din Cuzap este legat de populaţia din Pădurea Neagră. Probabil, procentul celor din Cuzap care ştiau să scrie şi să citească era apropiat de procentul cunoscătorilor de carte din Voivozi.

743 670

1402

736

0

500

1000

1500

Cuzap Voivozi

Analfabeți

Numărul total alpopulației

Fig. 9. Ponderea analfabeţilor din numărul total al populaţiei în satele Cuzap şi Voivozi, potrivit datelor recensământului din 1910

(sursa datelor, T. Rotariu, 2008).

                                                            81 Recensământul din 1910. Transilvania. Vol. II. Populaţia după ocupaţii. Traian Rotariu-coordonator, Maria Semeniuc, Mezei Elemer, Editura Staff, 1999, p. 138.

  34

În privinţa tipologiei caselor avem de-a face, mai degrabă, cu o localitate rurală şi tradiţională în care lemnul şi piatra constituiau materialele principale de construcţie. Recensământul din 1900 arată următoarea situaţie privind tipul de case şi materialul din care erau construite. În Voivozi erau consemnate 134 case dintre care 107 din lemn, 20 din chirpici sau pământ şi 7 din piatră şi pământ. Acoperişul caselor era din paie la 119 şi din şindrilă la 15 locuinţe82. În Cuzap, datele recensământului indică 174 case, dintre care 132 din lemn, 8 din chirpici sau pământ şi 32 din piatră sau cărămidă. La 106 din case acoperişul era din paie, iar la 66 din şindrilă83. Zece ani mai târziu, în cele două sate, situaţia se prezenta de maniera următoare: în Voivozi din cele 147 case, 75 erau din lemn, 64 din chirpici sau pământ, 8 din piatră şi pământ. În Cuzap din cele 167 de case 121 sunt din lemn, 17 din chirpici sau lemn, 10 din piatră şi pământ şi 29 din piatră şi cărămidă. Prezenţa în număr mare a caselor din lemn în Cuzap este legată de existenţa în proprietatea satului a unei suprafeţe mari de pădure.

1328

32

10720

7

Lemn Chirpici sau pământ Piatră sau cărămidă

Cuzap Voivozi

Fig. 10 Tipologia caselor din satele Cuzap şi Voivozi potrivit datelor recensământului din 1900 (sursa datelor, Rotariu T., 2008).

                                                            82 Recensământul din 1900. Transilvania…, p. 146; 149. 83 Ibidem.

  35

Într-un interval de doar 10 ani industria din zonă a influenţat major configuraţia şi dezvoltarea celor două localităţi. În Voivozi numărul caselor din lemn a scăzut de la 107 la 75, în timp ce locuinţele din pământ au crescut de la 20 la 64. Industria a avut un rol însemnat şi în schimbarea de mentalitate, prin creşterea confortului, prin posibilitatea de instrucţie, mult mai evidentă, în comparaţie cu alte zone rurale aflate la mare depărtare de zonele cu industrie.

121

178

75

648

Lemn Chirpici sau pământ Piatră sau cărămidă

Cuzap Voivozi

Fig. 11 Tipologia caselor din satele Cuzap şi Voivozi potrivit datelor recensământului din 1910 (sursa datelor, Rotariu T.,

2008).

Prezenţa fabricii de sticlă de la Pădurea Neagră, a exploatărilor miniere din zonă au accentuat procesul de modernizare şi implicit dispariţia tradiţiilor populare şi a satului românesc tradiţional. De aceea, gestul părintelui Navrea de-a culege şi publica colindele de Crăciun, tocmai într-un moment de dezvoltare a industriei din zonă ne-a oferit şansa de-a cunoaşte paleta largă a colindelor din satele de pe valea superioară a Bistrei.

  36

4. Preotul George Navrea şi publicarea colindelor Din puţinele date pe care le avem până în momentul de

faţă o să-i reconstituim biografia părintelui George Navrea. Acest demers este important în economia lucrării, deoarece George Navrea considera că intelectualii români trebuiau să facă eforturi pentru păstrarea tradiţiilor şi a culturii naţionale. Avem de-a face cu o persoană care s-a format într-un mediu intelectual unde se încuraja această activitate legată indisolubil de mişcarea naţională. Un rol important în formarea lui George Navrea l-au avut profesorii Institutului Teologic din Sibiu. De asemenea, şi istoricul Nicolae Iorga care s-a implicat activ în mişcarea naţională de la începutul secolului XX. Descoperirea şi publicarea documentelor ce reliefau unitatea economică şi politică a Transilvaniei cu statele româneşti extracarpatice, iar, mai apoi, apariţia seriei de lucrări consacrate românilor din Ardeal şi Ungaria ni-l dezvăluie pe Nicolae Iorga ca pe un istoric profund interesat de trecutul populaţiei din părţile vestice. Călătoriile lui Nicolae Iorga în Ardeal i-au prilejuit istoricului să constate direct realităţile etnice şi confesionale din această provincie. Cultivarea valorilor tradiţionale s-a realizat prin asociaţiile culturale ale românilor ardeleni, îndeosebi a Astrei.

Trebuie să precizăm că atmosfera în care şi-a desăvârşit George Navrea studiile la Sibiu a fost una de înaltă ţinută academică şi spirituală84. George Navrea a absolvit Institutul Teologico-Pedagogic din Sibiu, în anul 190885. Din aceeaşi sursă, aflăm că George Navrea era din Braşov86. La institut îşi                                                             84 Păcurariu, M., Două sute de ani de învăţământ teologic la Sibiu 1786-1986, Sibiu, 1987. 85 Eusebiu R. Roşca, Monografia Institutului seminarial teologic-pedagogic Andreean al Arhidiecezei gr.or. române din Transilvania, Sibiu, 1911, p. 167. 86 „Giorgiu Navrea din Braşov“ Ibidem.

  37

desfăşurau activitatea intelectuali de mare valoare; îi amintim aici pe profesorii Nicolae Bălan, viitorul mitropolit al Ardealului, Aurel Crăciunescu, Pavel Roşca, Romulus Cândea, Vasile Stan, viitorul episcop al Maramureşului, Timotei Popovici, Victor Păcală, Eugen Todoran, Ascaniu Crişan şi Eusebiu Roşca87. În Transilvania erau, de asemenea, numeroase asociaţii şi publicaţii care promovau cultura şi spiritualitatea românilor dintre care cea mai importantă era Astra. Asociaţiile erau dublate de numeroase publicaţii ca: Neamul românesc literar, Luceafărul, Transilvania, Telegraful român, Biserica şi Şcoala, Tribuna, Românul, Foaia diecezană.

În anul 1907, în şedinţa Societăţii de lectură Andrei Şaguna, din 29 august, desfăşurată sub preşedinţia lui Eusebiu Roşca, la momentul respectiv director seminarial, George Navrea este ales membru în comisia literară88. În anul 1907, George Navrea era student la teologie la Sibiu în anul al treilea de studiu. La scurtă vreme, după finalizarea studiilor, îl găsim pe George Navrea preot Cuzap şi Voivozi. Nu ştim încă împrejurările în care acesta a ajuns în Bihor. În iarna anului 1910, o însemnare făcută în Protocolul cununaţilor bisericilor din Cuzap şi Voivozi ne dezvăluie informaţia următoare: Revăzut şi predat nou introdusului paroh George Navrea, 31 ianuarie/13 februarie 191089. În dreptul acestei fraze erau semnăturile protopopului Toma Păcală şi a lui George Navrea, noul paroh din Cuzap şi

                                                            87 Mircea Păcurariu, op. cit., p. 112-113. 88 Bunul Econom. Revistă pentru agricultură, industrie şi comerţ, anul VIII, nr. 36/37, 29 septembrie 1907, p. 27. 89 Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Bihor. Protocolul cununaţilor a sfintei biserici româneşti greco-ortodoxe din comuna Cuzap, fila 10. Idem, Protocolul cununaţilor a sfintei biserici din Voivozi al cărei hram este Mihail şi Gavril.

  38

Voivozi90. George Navrea îi urma lui Mihai Giurău în slujirea comunităţii ortodoxe din cele două sate91. Începea, astfel, o nouă etapă în istoria celor două comunităţi. Din trecerea sa prin satele Cuzap şi Voivozi au rămas câteva lucruri care au marcat evoluţia celor două sate româneşti. Tânărul paroh, deprins cu activitatea editorială, culturală şi spirituală, s-a implicat activ în menţinerea şi conservarea obiceiurilor din satele aflate într-o zonă cu potenţial industrial ridicat ce favoriza modernizarea şi, implicit, pierderea obiceiurilor tradiţionale. George Navrea s-a implicat în acţiunile Astrei, Despărţământul Marghita, înfiinţând o agentură la Cuzap şi Voivozi92. De asemenea, în perioada în care s-a aflat în parohia Voivozi-Cuzap a trecut la dezvoltarea colecţiilor din biblioteca parohială şi la inventarierea acestora, precum şi la înfiinţarea unei biblioteci populare, a cărei funcţionare a fost apreciată de conducerea Depărţământului Marghita93. Aceste activităţi ni-l arată ca fiind

                                                            90 Ibidem. 91 Ibidem. 92 Transilvania. Revista Asociaţiunii pentru literatura şi cultura poporului roman, Sibiu, nr. 4-5, iulie-octombrie 1913, p. 37. Radu Romînaşu, Contribuţii la istoria asociaţionismului cultural românesc din Bihor I, în Crisia, nr. XLI, 2011, p. 265. În data de 28 august părintele George Navrea împreună cu soţia au participat la cea de-a doua adunare generală a Despărţământului Marghita al Astrei care s-a desfăşurat în comuna Gheţ. Românul, Arad, nr. 184, 22 august/4 septembrie 1912, p. 5. 93 Transilvania, p. 265. Radu Romînaşu, op.cit, p. 266. „Dintre toate [cele 5 biblioteci n.n.] cea mai activă a fost cea din Gheţ, în frunte cu preotul Vasile Pop şi cea din Voivozi, al cărui preşedinte este preotul George Navrea“ Românul, Arad, nr. 184, 1912, p. 5. De asemenea, Fedy Navrea, soţia preotului, s-a implicat în conservarea tradiţiilor populare ea dăruind 9 modele de cusături din Bihor, în Transilvania, anul XLVI, nr. 7-12, 1915. Soţia preotului a colaborat şi la ziarul Românul, realizând şi o traducere numită Istorioară înspăimântătoare. Paul Louis Courier verişoarei sale, în Românul, Arad, nr. 120, 1/15 iunie 1912, p. 10.

  39

implicat în activitatea spirituală, dar, în egală măsură, şi în cea culturală şi naţională. Relaţiile sale cu Sibiul, cu foştii săi profesori de la Institutul Teologic Andreean, precum şi cu foştii săi colegi, l-au făcut să imprime un nou avânt acţiunilor culturale şi politice din această parte a Bihorului.

În intervalul în care a slujit în cele două sate, preotul George Navrea a oficiat serviciul religios, precum şi toate activităţile ce decurgeau din calitatea sa de preot. Documentele de care dispunem până în acest stadiu al cercetărilor ne arată doar o parte a acestor activităţi. Registrele de căsătorii din localităţile Voivozi şi Cuzap sunt documentele care ni-l prezintă pe părintele Navrea într-un moment important pentru comunitate. Căsătoriile sunt mai numeroase până la Primul Război Mondial şi mai reduse pe perioada conflagraţiei mondiale. În Cuzap în anul 1910 s-au oficiat doar 2 căsătorii, iar în anul 1911 în registru nu apare nicio consemnare94. În anul 1912 părintele George Navrea a oficiat 6 căsătorii, iar în anul 1913 doar 4 căsătorii95. În anul 1914 au fost oficiate 5 căsătorii, în timp ce în anul 1915 nu a fost oficiată nicio căsătorie96. În anul 1916 nu a fost oficiată nicio căsătorie, iar în anul următor 4 căsătorii97. În localitatea Voivozi, părintele Navrea a oficiat 5 căsătorii în anul 1910, 6 căsătorii în anul 1911, 10 căsătorii în anul 191398. În dreptul anului 1914 este consemnată o singură căsătorie, în anul 1915 sunt 4 căsătorii oficiate, iar pentru anii 1916 şi 1917 câte două99.                                                             94 A.N.-D.J. Bihor. Protocolul cununaţilor a sfintei biserici româneşti greco-ortodoxe din comuna Cuzap, p. 11. 95 Ibidem, p. 12-13. 96 Ibidem, p. 13-14. 97 Ibidem, p. 14-15. 98 Idem, Protocolul cununaţilor a sfintei biserici din Voivozi al cărei hram este Mihail şi Gavril. 99 Ibidem.

  40

Părintele George Navrea a slujit în satele Cuzap şi Voivozi pînă la sfârşitul anului 1917. Ultima semnătură a preotului Navrea, într-un registru al parohiei, poartă data de 2/15 decembrie 1917 când sunt consemnate decesul şi oficierea serviciul religios la înmormântarea Ilenei Hercuţ100. Registele căsătoriilor semnalează predarea parohiei de George Navrea către preotul Alexandru Mărcuţiu, mandatat de protopul locului, în data de 8/21 ianuarie 1918101. Cu alte cuvinte, părintele George Navrea, absolvent al Institutului Teologico-Pedagogic din Sibiu, a rămas aproape 8 ani în localităţile Cuzap şi Voivozi, într-o perioadă dificilă, mai ales în ultimii trei ani când era în desfăşurare Prima Conflagraţie Mondială. Este şi perioada în care preotul şi-a elaborat epistolele către soldaţii români ortodocşi aflaţi pe fronturile din Europa, pe care îi îndemna să spere că vor veni vremuri mai bune pentru neamul românesc102. Interesantă şi plină de tâlc este şi scurta dedicaţie a părintelui Navrea aflată pe pagina de gardă a volumului „În semn de dragoste celor ce cu drag apără pământul strămoşesc“103. Textul nu lasă nicio îndoială despre soldaţii cărora părintele ortodox le adresa scrisorile, anume soldaţii din Regatul României. George Navrea s-a stabilit, după plecarea din Bihor, în Sibiu; cel

                                                            100 Arhiva parohiei Cuzap. Protocolul răsposaţilor a sfintei biserici româneşti greco-orientale din comuna Cuzap. 101 A.N.- D.J. Bihor. Protocolul cununaţilor a sfintei biserici româneşti greco-ortodoxe din comuna Cuzap, fila 15. Idem, Protocolul cununaţilor a sfintei biserici din Voivozi al cărei hram este Mihail şi Gavril. 102 George Navrea, Scrisori către soldaţi, Sibiiu, 1918, 30p. 103 Ibidem, p. 2.

  41

puţin, aşa ne sugerează un scurt text din finalul lucrării Scrisori către soldaţi104.

Evident, în această paradigmă trebuie să înţelegem şi implicarea sa în culegerea de colinde din satele păstorite, dar, mai ales, dorinţa de-a le publica în cel mai important periodic de cultură, în revista Transilvania din Sibiu105. La momentul respectiv, director executiv al revistei Transilvania era Octavian C. Tăsăluanu, iar din comitetul de redacţie făceau parte intelectuali care s-au impus în cultura română de la începutul secolului XX, anume Silviu Dragomir, Onisifor Ghibu, Victor Stanciu şi Ioan I. Lapedatu106. Cel mai probabil, colindele au fost culese în toamna-iarna anului 1912, după care le-a trimis redacţiei revistei spre publicare. Numerele 1-2 din revista Trasilvania, din ianuarie-aprilie 1913 conţineau articole de excepţie. Revista se deschidea cu studiul lui Ioan Lupaş, Vieaţa şi activitatea lui Gheorghe Bariţiu107, urma Colinde din Bihor adunate din Voivozi şi Cuzap de George Navrea, iar al treilea material îl constituia Monografia şcoalei greco-ortodoxe din Tilişca108. Mai departe avem studiul Acte şi documente culese şi publicate de Dr. Virgil Ciobanu şi Dr. Silviu Dragomir109, iar ultimul articol din revistă era semnat de Alexandru Borza şi se intitula Notiţe floristice din România110.

                                                            104 „Sibiiu, la 29 martie 1918 părintele tău sufletesc George Navrea“ în Ibidem, p. 30. 105 Transilvania. Revista Asociaţiunii pentru literatura şi cultura poporului român, Sibiu, an. XLIV, nr. 1-2, ianuarie-aprilie 1913, p. 23-39. 106 Ibidem, p. 1. 107 Ibidem, p. 1-22. 108 Ibidem, p. 39-64. 109 Ibidem, p. 64-79. 110 Ibidem, p. 80-81.

  42

Cu alte cuvinte, avem în faţă studii de cea mai înaltă factură ştiinţifică, care erau dublate de documentele inedite publicate de Silviu Dragomir şi Virgil Ciobanu. Dincolo de calitatea ştiinţifică, ce nu poate fi pusă la îndoială, se mai desprind câteva idei ce merită evocate. Studiile tratează fie subiecte din istoria naţională, fie pun în evidenţă tradiţiile şi cultura românilor din Transilvania. Menirea acestor studii este de-a cultiva istoria şi cultura naţională pentru ca românii să-şi păstreze identitatea etnică şi confesională. Apoi, trei dintre autorii studiilor publicate în acest număr al revistei Transilvania, anume Ioan Lupaş, Silviu Dragomir şi Alexandru Borza vor deveni membri ai Academiei Române.

Şi colindele culese din Cuzap şi Voivozi erau parte a culturii populare, a civilizaţiei ţărăneşti. Publicarea lor într-un număr ce conţinea studii de excepţie ne duce cu gândul la faptul că acestea erau apreciate de colectivul de redacţie, dar şi că părintele Navrea se bucura de simpatie şi sprijin datorită activităţii spirituale depuse şi a implicării sale în proiectele culturale.

Părintele George Navrea a cules 33 colinde din Cuzap şi din Voivozi. În Cuzap, părintele s-a folosit de o singură sursă, anume de Gavril Câlba de la care a cules 19 din colindele publicate. Doar lui Gavril Câlba sau Călba din Cuzap am reuşit să-i facem un scurt arbore genealogic. Gavril Câlba era fiul lui Georgiu sau George Câlba şi al Elenei Hercuţiu şi s-a născut în 23 iulie 1876. Tatăl, George, era din Peştiş, iar mama, Elena, din Cuzap.111 Pe lângă Gavril, George

                                                            111 Arhiva parohiei Cuzap. Conscrierea poporaţiunei greco-ortodoxe române din comuna Cuzap, p. 16. Florian Cheregi, membru al familiei Chilba,

  43

Câlba a mai avut doi copii Flore, născut în 1866112 şi Ioan, care s-a născut în 17 iunie 1873, în Cuzap. Gavril Câlba s-a căsătorit cu Ana Hebriştean, născută în iulie 1885, în 9 iunie 1902, la Varviz 113. Până la momentul publicării colindelor lui Gavril Câlba i se născuseră trei copii, Florian, născut în 29 martie/11 aprilie 1908, Maria, născută în 5/18 iunie 1910 şi Floarea, născută la 4/17 martie 1912114. Gavril Câlba şi Ana Hebriştean au mai avut încă patru copii, anume Victor, născut în 27 mai/9 aprilie 1919, Gavril, care s-a născut în 18 august 1920115, Iosif, născut în 31 martie/13 aprilie 1923 şi Magdalina, în 15/28 septembrie 1925116. Gavril Câlba după moartea Anei Hebriştean s-a recăsătorit cu Maria Druţă. Din căsătoria cu Maria Druţă s-au născut doi copii: Teodor, născut la 1 mai 1929 şi Rozalia, născută la 15 august 1931117. Membrii familiei Câlba erau, asemenea majorităţii locuitorilor din Cuzap, de confesiune creştin-ortodoxă, Gavril Câlba fiind şi cantor al                                                                                                                               bazându-se pe informaţiile transmise de socrul său, Iosif Ghilba, fiul lui Gavril Câlba, ne-a mărturisit că familia a locuit iniţial în Betfia. Din această localitate, familia Câlba s-a stabilit în timpul Revoluţiei de la 1848, în localitatea Peştiş. 112 Ibidem, p. 9. Informaţie furnizată de Florian Gheregi (născut în 18 iunie 1957, domiciliat în Oradea, strada Petre Ţuţea, nr. 6A). 113 Ibidem, p. 16. 114 Arhiva parohiei Voivozi. Protocolul botezaţilor a sfintei biserici din Cuzap al cărei hram este Sfinţii Mihail şi Gavril. Floarea a decedat chiar în ziua în care s-a născut, respectiv în 4/17 martie 1912. Florian a murit în 12/25 ianuarie 1913 la vârsta de 4 ani şi 10 luni, în Protocolul răposaţilor a sfintei biserici române greco-orientale din comuna Cuzap, p. 2; 4, în Arhiva parohiei Voivozi. 115 Informaţie de la Rodica Dogaru, nepoata lui Gavril Câlba, care locuieşte în Haieu, nr. 130, judeţul Bihor. 116 Protocolul botezaţilor. Teodor a decedat în 3 mai 1929. 117Ibidem.

  44

bisericii din Cuzap118. George Navrea a folosit mai multe surse pentru a culege cele 15 colinde din Voivozi, anume pe Catiţa Lăpoşanu, Ana Ferche119, născută în anul 1893, Teodor Giarca, născut în 1887120 şi Crăciun Cheregi.

                                                            118 Ibidem. La naşterea primului copil, Florian, în 29 martie/11 aprilie 1908, în Protocolul botezaţilor din Cuzap la rubrica starea părinţilor, preotul a trecut la Gavril Câlba că era cantor. 119 Arhiva parohiei Voivozi. Conscrierea poporaţiunei greco-ortodoxe române din comuna Voivozi. 120 Ibidem.

  45

II. O culegere de colinde bihorene mai puţin cunoscută: colecţia preotului George Navrea

din satele Voivozi şi Cuzap

1. Introducere

Pentru a reconstrui tradiţiile spirituale şi simbolice ale culturilor populare europene, textele colindatului nostru de ceată sunt mărturii excepţionale şi aproape fără termen de comparaţie în ceea ce priveşte bogăţia repertoriului, complexitatea şi integritatea semnificaţiilor, neasemuita frumuseţe poetică. Aşa cum a susţinut, pe bună dreptate, Mircea Eliade, «o analiză corectă a universului imaginar al colindelor este capabilă să dezvăluie experienţe religioase şi de creativitate mitologică», care sunt valabile nu numai pentru comunităţile rurale româneşti, ci pot fi proiectate şi într-un cadru interpretativ mult mai larg, în vederea unei istorii globale şi de “durată lungă” a spiritualităţii tradiţionale europene121.

Performate cu ocazia solstiţiului de iarnă, moment de maximă concentrare rituală din ciclul calendaristic, cântecele colindatului de ceată se situează la răspântia numeroaselor straturi culturale şi sisteme simbolice care au influenţat, de-a lungul secolelor, viaţa şi mentalitatea

                                                            121 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase. Vol. 3: De la Mahomed la epoca Reformelor, Universitas, Chişinău, 1994, p. 239. Vezi şi importantele consideraţii metodologice în Id., History of Religions and ‘Popular’ Cultures, «History of Religions» 20, 1980, p. 1-26.

  46

comunităţilor tradiţionale. Colindele, prin textele şi prin ceremonialul lor specific, formează astfel o zonă a culturii populare în care s-au întâlnit şi convieţuiesc mitologii şi tradiţii spirituale de origini diferite. În interiorul lor se îmbină şi adeseori se înfruntă o gamă extrem de vastă de motive rituale şi religioase, folclorice şi culte, creştine şi necreştine. Densitatea şi stratificarea semnificaţiilor impun o analiză complexă, care să ţină cont nu numai de diferitele componente culturale, dar şi de polurile de opoziţie şi de mizele ideologice ale unei societăţi urmărite în ritmurile lente şi statornice ale timpului folcloric.

Ca ritual colectiv din perioada solstiţiului de iarnă, colindatul apare înrudit cu toate festivităţile legate de acest moment critic al ciclului calendaristic, adânc înrădăcinate în istoria cea mai veche a omenirii şi prezente la toate popoarele şi civilizaţiile europene şi din Orientul Apropiat. La baza numeroaselor manifestări de viaţă religioasă din această perioadă a anului - credinţe, mitologii, activităţi rituale - stă marea sărbătoare a Anului Nou. Sărbătorită mai întâi la începutul primăverii, trecerea de la anul vechi la anul nou s-a deplasat apoi, urmărind noua organizare a timpului introdusă de calendarul roman şi de cel al Bisericii creştine, în perioada solstiţiului de iarnă. În ciuda numeroaselor schimbări de dată, sărbătoarea a menţinut, în obiceiurile sale tradiţionale, sensul originar de moment care marchează reînfiinţarea ciclului vital sau, cum spune Mircea Eliade, regenerarea periodică a timpului. Acesta este orizontul cultural şi religios ancestral căruia aparţin, pe bună dreptate, şi colindele româneşti. Studiile de folclor comparat ale lui Petru Caraman au demonstrat răspândirea colindatului pe o arie foarte vastă, care cuprinde toată partea răsăriteană a Europei, obiceiul fiind prezent la români, bulgari, ucraineni, greci, polonezi şi la alte

  47

popoare învecinate122. La rândul său, Ion Taloş a dovedit în mod convingător prezenţa unor forme fragmentare şi reziduale de colindat în unele tradiţii ale popoarelor romanice occidentale123. Cu toate că formele şi modalităţile colindatului sunt destul de variate din punct de vedere etnografic, unitatea substanţială a semnificaţiilor mitico-religioase ar confirma existenţa unui fond comun de credinţe, deci obârşia străveche a obiceiului de a colinda, legat de ritualurile arhaice practicate de popoarele Europei orientale şi occidentale în întâmpinarea Anului Nou124.

Pe de altă parte, în forma în care îl cunoaştem şi îl putem studia, colindatul este în esenţa sa o datină creştină, adică o importantă manifestare spirituală a unei societăţi de lungă şi neîntreruptă tradiţie creştină. Cu alte cuvinte, creştinismul din colinde nu poate fi considerat pur şi simplu un strat mai recent, care s-ar fi suprapus unor practici şi credinţe supravieţuite din vremuri străvechi. Componenta creştină este, dimpotrivă, principala dimensiune religioasă şi rituală a colindatului românesc, care a asimilat, a reînsufleţit şi, în cele din urmă, a salvat materialele simbolice şi spirituale preexistente, imprimând noi perspective şi semnificaţii asupra                                                             122 Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, Bucureşti, Minerva, 1983, p. 170-298. 123 Ion Taloş, Câteva consideraţii asupra colindatului şi colindelor la popoarele romanice, «Limbă şi Literatură» 44, 1999, p. 71-91. 124 Am mai discutat aceste aspecte generale ale colindatului în Dan Octavian Cepraga, Graiurile Domnului. Colinda creştină tradiţională, Cluj, Clusium, 1995, p. 11-18 şi în Le Nozze del Sole. Canti vecchi e colinde romene, a cura di D. O. Cepraga, L. Renzi e R. Sperandio, Roma, Carocci, 2004, p. 7-17. În general despre colinde vezi Monica Brătulescu, Colinda românească, Bucureşti, Minerva, 1981; Id., Winter Solstice Songs, în Encyclopedia of Religion, ed. in chief M. Eliade, New York, MacMillan, 1987.

  48

vechilor imagini şi credinţe, integrându-le apoi într-o realitate istorică şi sacramentală cu totul diferită. Suntem de acord, în această privinţă, cu Sabina Ispas, care a atras atenţia asupra faptului că «ceea ce este numit ‘mai recent’ de specialişti, atunci când ei se referă la ‘stratul creştin’, nu se rezumă, în fapt, la cîteva sute de ani, ci, pentru cultura românească, la mai mult de un mileniu şi jumătate. Şi atunci, trebuie să recunoaştem, se modifică, într-o oarecare măsură, dimensiunile temporale şi implicaţiile creştinismului în structurile şi semnificaţiile aşa numitei ‘culturi populare tradiţionale’ sau ‘folclorului’»125.

Din acest punct de vedere, colindele româneşti pot fi considerate una dintre realizările cele mai spectaculoase ale creştinismului rural european. În interiorul lor istoria sacră a Mântuirii s-a împletit cu credinţele mitologiei populare, iar ciclul liturgic creştin s-a suprapus calendarului tradiţional, cu festivităţile sale legate de alternanţele şi momentele critice din ciclul anotimpurilor. În repertoriul narativ al colindatului este cuprins întregul kerygma creştin, adică conţinuturile fundamentale ale predicării apostolice. Colindătorii aduc în fiecare casă nu numai “vestea bună” a Naşterii lui Iisus, dar parcurg în cântecele lor întreaga istorie sacră, de la Întrupare pînă la momentele Răstignirii şi ale Învierii: Naşterea, Botezul şi Patimile lui Iisus, Dumnezeu şi sfinţii, Maica Domnului cu pruncul în braţe, judecata lui Adam, disputa dintre Grâu, Vin

                                                            125 Sabina Ispas, Maria – Maică a Domnului, Maică a întregii umanităţi, în sens ontologic, «Anuarul Institutului de Etnografie şi Folclor “Constantin Brăiloiu”» 5, 1994, p. 114. Acest studiu, împreuna cu alte fundamentale analize despre semnificaţiile creştine ale colindelor româneşti, poate fi citit acum în Constantin Brăiloiu, Sabina Ispas, Sub aripa cerului. Comentarii etnologice asupra colindei şi colindatului, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p. 7-140.

  49

şi Mir, fac parte, împreună cu multe alte motive de clară origine creştină, din repertoriul de bază al cetelor de colindători. Acest vast material poetic, de tradiţie orală şi de factură pur populară, reelaborează astfel, într-o formă extrem de originală şi coerentă cu cerinţele rituale ale genului folcloric, episoade biblice canonice şi apocrife, legende creştine populare, povestiri hagiografice şi texte liturgice, antrenând în semnificaţiile sale întregul sistem simbolic al credinţei creştine. Chiar protocolul ritual şi practicarea concretă a obiceiului au legături trainice şi organice cu marile sărbători creştine din perioada celor 12 Zile, prin care comunitatea credincioşilor celebrează Naşterea şi Botezul Domnului, într-un cuvânt manifestarea divinităţii în lume. Colindatul se revelă a fi el însuşi o formă de Liturghie populară, care se situează într-un raport direct de emulaţie cu practica liturgică a Bisericii, asimilată şi prelucrată în interiorul sistemului retoric şi simbolic al ceremoniei folclorice126.

Pe de altă parte, elementele străvechi ale mitologiei populare - simboluri, naraţiuni, credinţe - profund înrădăcinate în imaginarul ancestral al satului românesc, nu numai că nu au decăzut, ci s-au putut încă şi mai bine conserva şi dezvolta în interiorul colindatului, întărindu-se                                                             126 Despre nucleul sacramental al colindatului şi despre colinde ca «document cultural al unei memorii liturgice ancestrale» a scris pagini foarte frumoase Părintele Jan Nicolae, Taina Euharestiei, a Paharului ritual şi a Omului euharistic în colinda tradiţională românească, în Romania Occidentalis – Romania Orientalis. Volum omagial dedicat Prof. univ. dr. Ion Taloş, editat de A. Branda, I. Cuceu, Cluj-Napoca, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, 2009, p. 429-453. “Teologia populară” a colindelor a fost discutată cu mare atenţie şi afecţiune în cartea regretatului Părinte Ilie Moldovan, Calendarul Viu – dialoguri euharistice între generaţii, convorbiri realizate de Părintele Ioan Nicolae, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2007, p. 167-173.

  50

prin prestigiul şi forţa vie a noii credinţe, care le-a integrat în propriul orizont de sens. În colinde, Dumnezeu coboară printre colindători şi cântă împreună cu ei din casă în casă; omul bun, ca răsplată pentru faptele sale, se scaldă laolaltă cu Dumnezeu şi cu sfinţii; la facerea lumii cerul se razămă pe patru stâlpi de argint; Maica Domnului însărcinată, după ce s-a oprit la umbra unui plop răuvoitor, naşte pe Fiul sfânt în vârful plaiului, sub ramurile ocrotitoare ale tisei; pe malurile Iordanului se desfăşoară o drama necunoscută Evangheliilor: Sfânta Duminică încearcă să se sinucidă de ciudă că nu a ajuns în timp la Botezul Domnului. În alte texte, apoi, un june se luptă cu un leu, îl prinde şi îl aduce în sat legat cu un fir de mătase; şapte fraţi vânători au băut din urma unui cerb mare şi s-au transformat la rândul lor în cerbi: când tatăl lor îi roagă să se întoarcă acasă, ei îl ameninţă cu moartea; doi ciobani veri primari vor să-i facă o «grea lege» celui mai mic şi «străinel» şi se hotărăsc să-l omoare: acesta îi roagă să nu-l împuşte, ci doar să-i taie capul, şi aşa mai departe. Cum e uşor de observat, în repertoriul tematic al colindelor, universul imaginar arhaic şi precreştin a supravieţuit în forme vitale şi complexe, reînsufleţit de către marea ocazie ceremonială a riturilor solstiţiale, care s-au păstrat la români, mai bine decît în orice altă cultură populară europeană, sub aripa ocrotitoare şi îngăduitoare a Bisericii ortodoxe. La rândul lor, temele creştine au căpătat adeseori un aspect surprinzător şi enigmatic, fiind adaptate şi prelucrate de către imaginarul şi spiritualitatea comunităţilor rurale tradiţionale127.

                                                            127 Vezi, de exemplu, şi consideraţiile lui Nicolae Constantinescu, The Pagan-Christian Syncretism in the Romanian Traditional Customs’ Poetry, în Religiosità popolare tra antropologia e storia delle religioni, a cura di I. Benga, B. Neagota, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2002, p. 109-19.

  51

Primii folclorişti şi culegători, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi din primele decenii ale secolului următor, au surprins textele colindatului de ceată într-o formă care încă mai prezintă trăsăturile nobile şi solemne ale unei poezii orale de tradiţie, în sens larg, medievală. Spre medievalitatea colindelor ne îndreaptă mai multe aspecte esenţiale ale textelor: întrepătrunderea organică dintre religie şi folclor, dintre semnificaţiile creştine şi riturile tradiţionale, rafinata formă metaforică a imaginilor şi complexa structură alegorică a tiparelor narative, nu în ultimul rând existenţa unor asemănări substanţiale şi a unor răsfrîngeri şi coincidenţe tematice între colindele româneşti şi poezia medievală a Europei Occidentale. În această perspectivă, de exemplu, Mihai Pop a afirmat că poezia colindelor ar fi păstrat până astăzi «ceea ce a creat mai de seamă literatura românească medievală, înainte de a apărea primele texte literare scrise»128. Mărturiile poetice de tradiţie medievală conservate în colindele noastre de ceată se încadrează, astfel, în lunga istorie de schimburi şi influenţe reciproce care au marcat întreaga dezvoltare culturală a diverselor regiuni europene, şi au legat, pe căile adeseori obscure şi imprevizibile ale tradiţiei orale, Europa orientală de cea occidentală129.

                                                            128 Mihai Pop, Obiceiuri tradiţionale româneşti, Bucureşti, Editura Institutului de Cercetări Etnologice şi Dialectologice, 1976, p. 43. La rândul nostru, am încercat de mai multe ori să verificăm ideea unei tradiţii medievale, de natură orală şi preliterară, reprezentată în cîntecele colindatului de ceată, analizând o seamă de coincidenţe tematice specifice cu literatură Evului Mediu occidental (cfr. mai ales Dan O. Cepraga, Graiurile…, op. cit., p. 70-77; Le Nozze del Sole, op. cit., p. 18-25). 129 În această privinţă vezi şi concluziile lui Lorenzo Renzi, Incontri occidental-orientali nel mondo della fiaba, în Itinerari di idee, uomini e cose fra Est ed Ovest europeo, Udine, Aviani, 1991, p. 269-280.

  52

Crescută în dimensiunea receptivă şi fluctuantă a oralităţii, colinda, cu istoria sa milenară, reprezintă deci, în primul rând, o sursă de neînlăturat pentru a reconstitui mentalitatea, viaţa spirituală, universul de valori şi de credinţe ale comunităţilor noastre săteşti de-a lungul secolelor, din Evul Mediu până la sfârşitul Epocii Moderne. Pe de altă parte, textele colindatului de ceată au o însemnătate care depăşeşte limitele etnografice locale sau naţionale, permiţându-ne să reconstruim imagini şi naraţiuni, altminteri pierdute, care fac parte din fondul cel mai vechi al mitologiei populare şi al memoriei simbolice europene.

2. Culegerea de colinde a lui George Navrea Publicată în nr. 1-2 din ianuarie-aprilie 1913 al revistei

«Transilvania» de la Sibiu, colecţia de colinde consemnată de George Navrea nu a fost până acum luată în seamă aşa cum merită.130 Cele 33 de texte ale culegerii, pe care aici le reedităm, contribuie, fără îndoială, la cunoaşterea mai adâncă a uneia dintre cele mai importante zone etnografice ale colindatului românesc. Ţinutul Bihorului, împreună cu Hunedoara, Alba şi alte părţi ale Transilvaniei propriu-zise, reprezintă probabil teritoriile cele mai vitale ale obiceiului, în care practica colindatului a putut fi surprinsă în forme extrem de complexe şi dezvoltate131. Totodată, variantele textuale bihorene se

                                                            130 Culegerea lipseşte, de exemplu, din bibliografia folosită pentru alcătuirea index-ului tipologic al lui Monica Brătulescu, Colinda..., op. cit., p. 146-153. Pentru figura lui George Navrea şi împrejurările istorice ale publicării colindelor, trimitem la studiul lui Sorin Șipoş prezent în acest volum. 131 Pentru etnografia colindatului transilvănean rămâne fundamental studiul lui Ovidiu Bîrlea, Colindatul în Transilvania, «Anuarul

  53

remarcă, nu de puţine ori, prin aspectul lor conservativ şi arhaic şi prin frumuseţea şi desăvârşirea lor poetică.

Primele publicaţii care conţin colinde provenind din zona Bihorului sunt culegerea învăţătorului Teodor Daulu, din 1890, şi cea întocmită de folcloristul Gheorghe Alexici în 1899. Alte importante colecţii în care apar variante culese din diferite părţi ale ţinutului bihorean sunt cele ale lui Hetcou (1912), Bartók (1913), Mărăscu (1934), Coman (1938), Pavelescu (1945) şi mai recent Bradu (1970)132. La acestea trebuie adăugate, bineînţeles, fondurile documentare din marile arhive de folclor, ca de exemplu Arhiva Institutului de Cercetări Etnologice şi Dialectologice din Bucureşti şi Arhiva de Folclor a Academiei Române din Cluj, care conservă multe materiale încă inedite referitoare la colindatul din zona bihoreană. În general, totuşi, putem afirma că satele aflate pe Valea Superioară a Bistrei, precum Cuzap şi Voivozi, cele

                                                                                                                              Muzeului Etnogafic al Transilvaniei pe anii 1965-1967», Cluj, 1969; alte informaţii interesante se găsesc în Traian German, Tovărăşiile de Crăciun ale feciorilor români din Ardeal, «Anuarul Arhivei de Folclor», 5, 1939, p. 57-79. 132 Teodor Daulu, Colindi şi cîntece poporali, Arad, 1890; Gheorghe Alexici, Texte din literatura poporană română, Tomul I, Budapesta, 1899; Petru Hetcou, Poesia poporală din Bihor, Beiuş, Tipografia Doina, 1912; Béla Bartók, Cântece poporale româneşti din comitatul Bihor (Ungaria), Bucureşti, Socec & Comp. şi C. Sfetea, 1913 (acum în ediţia modernă: Id., Rumanian Folk Music, Volume IV - Carols and Christmas Songs (Colinde), The Hague, Martinus Nijhoff, 1975); Toma Mărăscu, Monografia comunei Sudrigiu jud. Bihor, Beiuş, 1934; Ștefan Coman, Leru-i Domane. Colinzi adunate din satul Margine, Bihor, Cluj, Tipografia Ardealului, 1938; Gheorghe Pavelescu, Cercetări folclorice în sudul judeţului Bihor, «Anuarul Arhivei de Folclor» 7, 1945, p. 43-122; Ion Bradu, Din folclorul obiceiurilor bihorene, Oradea, Casa Creaţiei Populare a Judeţului Bihor, 1970.

  54

două localităţi din care provin colindele culese de George Navrea în toamna-iarna anului 1912, au intrat mai rar în atenţia anchetelor şi a cercetărilor etnografice.

Ansamblul de motive şi tipuri tematice reprezentate în cele 33 de texte ale culegerii, repropune, ca de obicei, problema foarte delicată a variabilităţii extrem de marcate a repertoriului textual al colindatului, lăsând deschisă chestiunea clasificării şi tipologizării tuturor variantelor cunoscute. Tipologia tematică a colindei româneşti, realizată în 1981 de Monica Brătulescu, cu toate că oferă o serie de date foarte importante şi utile pentru studierea genului, rămâne din păcate o tipologie parţială, deci susceptibilă de modificări şi noi achiziţii în circumscrierea şi structurarea tipurilor şi motivelor133.

Limitându-ne la datele pe care le avem la dispoziţie, putem observa că printre variantele culese din Cuzap şi Voivozi sunt prezente câteva dintre tipurile tematice majore ale colindatului transilvănean, în formele lor cele mai specifice. Ne gândim, de exemplu, la marea colindă a Nativităţii, în care episodul cu ostilitatea cailor şi bunăvoinţa boilor, care în cele din urmă o ajută pe Maica Domnului să dea naştere lui Isus, este îmbinat cu motivul convertirii lui                                                             133 Ion Cuceu a atras atenţia de mai multe ori asupra acestor probleme, susţinând pe bună dreptate că în cercetarea etnografică-folclorică «adâncimea şi anvergura investigaţiei sunt determinate direct de gradul de stăpânire a materialului informativ accesibil, deci de cunoaşterea bogăţiei, varietăţii, variabilităţii şi răspândirii geografice a riturilor şi motivelor, încât abordarea întregului stoc existent de date nu e „un lux”, ci o condiţie metodologică» (cfr. Ion Cuceu, Maria Cuceu, Ritualurile agrare româneşti II. Oraţii după colind în spaţiul românesc intracarpatic, Cluj-Napoca, Editura EFES, 2008, p. 28; şi în general volumul Ion Cuceu, Probleme actuale în studierea culturii tradiţionale, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000).

  55

Crăciun, care din păgân devine creştin (textul nr. 3); sau la variantele cu puternice implicaţii escatologice şi moralizatoare, precum cele despre Sân Nicoară (nr. 2), despre omul bogat şi omul sărac (nr. 4), despre Sfântul Petru care împiedică intrarea în rai a familiei sale păcătoase (nr. 12). Semnalăm, de asemenea, prezenţa unei variante despre originea grâului, vinului şi mirului, una dintre cele mai profunde şi originale evocări populare ale Euharistiei şi ale Răstignirii (nr. 30), un tip tematic comun Transilvaniei şi Munteniei. Printre colindele care aparţin, probabil, stratului cel mai vechi al repertoriului regăsim în colecţia de faţă două variante despre arhaicul motiv cosmogonic al furării astrelor de pe cer (nr. 9, 18) şi o variantă despre personajul sacru metamorfozat în cerb (nr. 5), în care urmele unor vechi legende hagiografice creştine par a convieţui cu motive mitice mult mai vechi.

O situaţie cu totul specială, care ar merita o analiză mai aprofundată, se conturează în numeroasele colinde de fată consemnate în culegere (textele 11, 16, 17, 24, 25). În aceste variante, îmbinarea motivelor şi schema compoziţională dau viaţă unor exemplare cu o structură narativă şi simbolică bine definită, care nu se încadrează perfect în nici unul dintre tipurile tematice prevăzute în Indexul lui M. Brătulescu134, dovadă a faptului că întreaga zonă a colindelor premaritale, texte cu profunde răsfrângeri rituale, ar avea nevoie de o cercetare mai detaliată, condusă pe un corpus mai întins şi pe un număr mai mare de informaţii.

                                                            134 Vezi mai ales tipurile 103 Boii şi cununa, 104 Peţitorii, mărul, inelul şi cununa, 116 Tocmeala zestrei din Monica Brătulescu, Colinda..., op. cit., p. 234, 241.

  56

Menţionăm apoi, ca demne de cel mai mare interes, două variante despre Maica Domnului cu pruncul în braţe (textele 19, 27), imagine răspândită în toată lumea creştină, care a exercitat în interiorul colindatului românesc o puternică forţă de atracţie asupra altor motive şi simboluri, care s-au adăugat nucleului originar, concretizându-se în texte cu profunde implicaţii escatologice. În varianta nr. 27, de exemplu, putem întâlni motivul «punţii de judecată», o punte îngustă şi subţire ca «păru capului», care duce sufletele spre Lumea de apoi: omul bun şi credincios trece uşor peste punte şi ajunge în rai, de vreme ce omul rău şi păcătos cade jos de pe puntea îngustă, prăvălindu-se în iad (Taci fiule, taci dragule,/ Că eu ţie ce ţi-oi da?/ Două mere, două pere/ Şi te joci pân rai cu ele,/ Pe puntiţa raiului,/ Ca păruţu capului). Fără îndoială, este vorba, aici, de un pons subtilis, «unul dintre cele mai cunoscute motive escatologice din apocalipsele creştine medievale», o imagine cu origini foarte îndepărtate, pe care o regăsim atât în tradiţia arabă cât şi în viziunile escatologice ale vechilor religii indo-iraniane135. Nu de puţine ori, colindele noastre ţărăneşti au conservat, în mod surprinzător, aceste mari teme arhaice ale imaginarului spiritual european.

Pentru a ilustra prin câteva exemple complexitatea genului, stratificarea componentelor sale culturale şi aspectul, de multe ori, derutant al textelor sale, cu legile lor simbolice pentru noi atât de enigmatice, vom prezenta în rândurile următoare o seamă de analize mai detaliate, care au ca punct de plecare variantele din colecţia bihoreană, oprindu-ne cu precădere asupra marilor teme creştine.                                                             135 Vezi Ioan Petru Culianu, Experienţe ale extazului. Extaz, ascensiune şi povestire vizionară din elenism până în Evul Mediu, Bucureşti, Nemira, 1998, p. 151-159; Jacques Le Goff, La nascita del Purgatorio, Torino, Einaudi, 1982, p. 25.

  57

3. Naşterea Domnului şi convertirea lui Crăciun “Colinda drumarilor”, culeasă de la Gavril Câlba din

Cuzap (textul nr. 3), povesteşte Naşterea Domnului într-o formă extrem de originală, care se îndepărtează atât de textele evanghelice cât şi şi de legenda creştină curentă. Structura narativă se aseamănă cu cea dintr-un alt tip de colinde transilvănene, în care Maica Domnului, în căutarea unui loc prielnic pentru a aduce pe lume fiul sfânt, se opreşte mai întâi lângă un pom care se arată ostil şi nu vrea să-şi aplece ramurile pentru a-i face umbră, apoi lângă un pom binevoitor, care protejează naşterea fiului sfânt şi obţine astfel binecuvântarea divină.

Dacă am încerca să definim structura profundă a textelor, am putea spune că ea are forma unei dihotomii, bazată pe opoziţia dintre bunăvoinţă şi ostilitate, sau, pe plan ideologic, dintre credinţă şi necredinţă, dintre cine primeşte venirea Mântuitorului pe lume şi cine o refuză şi o împiedică. Cele două comportamente opuse au două consecinţe diferite: binecuvântarea şi blestemul. De obicei pomul răuvoitor este condamnat să-şi mişte mereu frunzele sau să se piardă şi să se usuce. Pomul bun şi ascultător primeşte, în schimb, ca recompensă darul de a fi verde tot anul. Nu este greu de recunoscut în aceste texte structura clasică a povestirilor etiologice populare, adică acel tip de naraţiuni, răspândite pretutindeni în folclorul european, în care se relatează originea diferitelor plante şi animale şi felul în care acestea au căpătat însuşirile lor caracteristice, adeseori în urma unui miracol al Maicii Domnului sau al lui Isus, înfăptuit într-o împrejurare importantă a istoriei sacre136.

                                                            136 Vezi Marlène Albert-Llorca, L’ordre des choses. Les récits d’origine des animaux et des plantes en Europe, Paris, CTHS, 1991.

  58

Regăsim acelaşi tipar narativ în tipul tematic reprezentat de varianta din Cuzap: Maica Domnului şi sfântul Iosif ajung pribegi la curţile lui Crăciun, un om bogat şi neprimitor, care îi trimite să doarmă în grajdurile sale. Aici, caii neliniştiţi şi zgomotoşi strică somnul Maicii Domnului şi nu o lasă să aducă pe lume pruncul sfânt, de vreme ce boii blânzi şi binevoitori stau liniştiţi şi suflă din nări aer cald, ocrotind naşterea Domnului. Animalele rele sunt hărăzite să nu-şi poată potoli foamea niciodată:

Şi lăsăm caii,/ Şi şi-i blăstămăm:/ Să n-aibă saţiu,/ Numai

odată în anu,/ În ziua de Ispasu/ Şi atunci într-un ciasu/ Atunci nici atunci!

Boii cei buni, dimpotrivă, se vor sătura cu puţin: Fire-aţi alduiţi/ Şi de Fiul meu/ Şi de Dumnezeu/ Pe brezdă

mergând/ Cu gura rumpând,/ Până ce-ar prânzi/ Sfinţii plugărei/ Voi să fiţi sătui

Prezenţa vitelor, a ieslei, a sfântului Iosif alături de

Maica Domnului, apropie aceste texte de versiunea ecleziastică oficială a naşterii Domnului, cea înfăţişată în icoane, care combină povestirea evanghelică cu elemente luate din apocrife. Partea despre Crăciun, omul necredincios şi răuvoitor care o trimite pe Maica Domnului să nască în grajdurile sale, aparţine, în schimb, fondului creştin tradiţional al comunităţii săteşti. În folclorul românesc povestea lui Crăciun este răspîndită nu numai în colinde, dar şi sub forma legendei religioase, gen major al prozei populare orale. Legendele, atestate în mai multe variante, urmăresc o linie narativă originală, care se dezvoltă într-o

  59

direcţie diferită de cea a colindelor, păstrând totuşi numeroase puncte de contact cu subiectul cântecelor rituale. În linii mari, Maica Domnului, după ce a ajuns, ca şi în colinde, în grajdurile unui om rău şi neprimitor numit Crăciun, aduce pe lume fiul sfânt, fiind ajutată şi îngrijită de Crăciuneasa, nevasta lui Crăciun, care fusese pe vremuri moaşă. Aflând ceea ce a făcut nevastă-sa, Crăciun se supără foarte tare, o ia pe Crăciuneasa şi îi taie mâinile. Maica Domnului o vindecă şi îi pune la loc mâinile tăiate sau, uneori, îi dă alte mâini noi, de aur. În urma acestui miracol, Crăciun se căieşte şi cere iertare Maicii Domnului. În unele variante, culese din Bucovina, Crăciun devine din păgîn creştin, se botează şi începe a predica noua religie:

Maica Domnului îi zise că, dacă va crede în fiul ei Isus

Christos pe care l-a moşit soţia sa Crăciuneasa, şi în puterea lui cea dumnezeiească şi se va boteza, atunci îl va ierta. Crăciun nu numai că crezu şi se boteză, ci el descoperi minunea făcută cu soţia sa şi altor Jidovi, şi toţi cei ce-l auziră asemenea crezură şi se botezară137

Simeon Florea Maria, care a cules şi publicat o seamă

de legende despre Crăciun şi Maica Domnului, a fost printre primii care a pus în evidenţă relaţiile şi asemănările dintre textele în proză şi colindele corespunzătoare, presupunând că acestea îşi trag originea din legende138. În realitate, majoritatea colindelor despre caii blestemaţi şi boii cuvioşi au în comun cu legenda în proză doar câteva elemente de ordin general: personajul lui Crăciun cu trăsăturile sale negative,

                                                            137 Simeon Florea Marian, Legendele Maicii Domnului, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1904, p. 32. 138 S. Fl. Marian, Legendele…, op. cit.,p. 28-72.

  60

împrejurările iniţiale cu Maica Domnului care cere un adăpost pentru noapte, naşterea fiului sfânt în ieslea boilor şi alte elemente mai mărunte, care fac parte din patrimoniul comun al credinţei populare. Anumite indicii ne autorizează chiar să credem că uneori legendele au preluat episoade deja existente în colinde, integrându-le în propriul ansamblu narativ.

Există, totuşi, o seamă de variante, atestate în repertoriul transilvănean, printre care se află şi cea din Cuzap, în care legăturile dintre legende şi colinde par a fi mai trainice, prezentînd coincidenţe tematice mai semnificative. Aceste colinde amplifică şi dezvoltă pe cont propriu o temă care în legende deţine un rol secundar: pocăinţa lui Crăciun şi iertarea obţinută de la Maica Domnului. Colindele ne spun că a doua zi, după ce Maica Domnului a născut pruncul sfînt în ieslea boilor, Crăciun a trimis afară slugile să vadă ce s-a întîmplat cu drumeţii care au petrecut noaptea în grajdurile sale. Slugile se întorc şi relatează despre răsturnarea supranaturală a ciclului stagional:

Sluga şi mergea/ Ciuda! ce-şi vedea:/ În pălmi îşi bătea,/ În

genunţi cădea,/ Că afară-i vară/ Şi în casă iarnă!/ În napoi se-nturna / Şi apoi cuvânta:/ «Crăciune stăpâne:/ Ciuda că-mi văzui,/ În pălmi bătui,/ În genunţi căzui,/ Că afară-i vară/ Şi în casă iarnă»

Această minune provoacă, în mod brusc şi neaşteptat,

metamorfoza spirituală a lui Crăciun şi a slugilor sale, care trăiesc o adevărată metánoia, adică acea schimbare radicală a modului de a gândi şi de a simţi cauzată de acceptarea credinţei creştine. De vreme ce schimbarea sufletească trebuie să fie însoţită de acte de pocăinţă, Crăciun şi slugile se prezintă în faţa Maicii Domnului cu corpul aplecat până la pământ, pe

  61

genunchi şi pe coate, aşa cum se cuvine unor penitenţi. Într-o altă variantă din Bihor se spune, în mod şi mai clar:

Crăciun nu ştia,/ Da să năduia/ Şi-n acol merea,/ În coţi şi-n

genunţi/ Mândru să ruga139 Verbul a (se) nădăi, folosit uneori în colinde pentru a

indica schimbarea spirituală a lui Crăciun, face parte din vechiul lexic ecleziastic românesc şi delimitează cu mare precizie sfera semantică a credinţei în Dumnezeu. În primele traduceri româneşti ale cărţilor sfinte întâlnim adeseori expresia nădăeşte-te în Domnul, ca de exemplu în Psaltirea Scheiană:

Nădăiaşte-te în Domnul şi fă dulceaţă; împle pămăntul şi

paşte-te întru bogăţie-i… (67, 1); Miluiaşte-me, Zeu, miluiaşte-me, că în tire upuvăi sufletul mieu şi întru umbra arepilor tale nădăescu-me… (108, 12)140

Prezenţa moaşei în varianta din Cuzap, deşi exprimată

într-o formă mai puţin inteligibilă (Pasă sluga pasă!/ La Sandra Filii,/ Moaşa de şi vii), se explică tot prin întrepătrunderea cu tradiţia legendelor în proză, unde găsim uneori, după cum am văzut, episodul moaşei şi cel al convertirii. Desigur, cele două categorii de texte în care apare povestea lui Crăciun au recurs la un fond comun de naraţiuni, înrădăcinate în imaginarul popular. Acest fond narativ s-a format, probabil, prin propagarea orală a unor legende străvechi despre Maica

                                                            139 Gh. Alexici, Texte…, op. cit., p. 167. 140 Ion-Aurel Candrea (ed.), Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte Psaltiri din sec. XVI şi XVII traduse din slavoneşte, Bucureşti, Socec, 1916.

  62

Domnului şi naşterea Mântuitorului, în interiorul cărora se poate întrezări şi influenţa materialelor conţinute în evangheliile apocrife, mai ales în aşa numita Protoevanghelie a lui Iacob141. Însăşi ciudata formulare din varianta bihoreană, Sandra Filii, neînţeleasă probabil nici de culegător, ar putea fi o deformare a numelui propriu Salomeea, atestat şi în alte colinde, care în Protoevanghelie este numele uneia dintre cele două femei care o ajută pe Maica Domnului să nască.

Episodul convertirii lui Crăciun a intrat totuşi în colinde fiindcă corespundea motivaţiilor religioase fundamentale ale obiceiului. Să nu uităm că ideea convertirii, adică momentul de trecere iniţiatică la noua religie, integrarea în comunitatea creştină şi schimbarea de perspectivă simbolică care decurge din noua stare spirituală este una dintre temele de bază ale colindatului. La acest cadru de iniţiere religioasă se referă toate colindele protocolare, care pun în scenă venirea colindătorilor în «seara mare a lui Crăciun», descriu felul în care gazda aşteaptă ceata cu darurile tradiţionale şi cum, la rândul lor, colindătorii cu un mănunchi de busuioc şi cu apa «fântânii lui Iordan», vor stropi şi vor boteza curţile, masa, toată casa şi pe toţi locuitorii săi. Colindătorii, adică, pe de o parte sunt executorii ritului tradiţional, cei care, posedând harul predicării, păstrează şi reînnoiesc memoria creştină a comunităţii rurale. Pe de altă parte, li se mai atribuie o calitate fundamentală, aceea de a-l purta pe Dumnezeu, de a-l aduce în casele oamenilor. Din punct de vedere creştin, a mijloci prezenţa divinităţii printre oameni înseamnă a fi înzestrat cu o putere sacramentală. Acelaşi har care permite preoţilor să

                                                            141 Nicolae Cartojan, Cărţile populare în literatura românească. Vol.II: Epoca influenţei greceşti, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă "Regele Carol II", 1938, p. 70-71.

  63

oficieze actele de cult, oferă colindătorilor nu numai posibilitatea de a anunţa în cântecele lor «vestea bună» a Naşterii, dar şi puterea de a converti şi de a boteza, într-un cuvânt de a face, cum zic colindele, «din păgân creştin»: Şi ei se boteza/ Din păgâni creştini,/ Oameni de cei buni…142

4. Originea grâului, vinului şi mirului Textul nr. 30 din culegerea lui George Navrea prezintă

o variantă a marilor colinde despre originea grâului, vinului şi mirului, un grup fundamental de texte din repertoriul tradiţional, care introduc episodul Răstignirii lui Isus într-un cadru simbolic neobişnuit şi original, constituind un ansamblu tematic amplu şi unitar în care povestea Crucificării se îmbină cu marea Taină a Euharistiei, pe fundalul unor semnificaţii rituale arhaice.

Pentru a înţelege sensul general al acestor variante trebuie să considerăm, în primul rând, un alt tip de colinde, atestate doar în repertoriul transilvănean, care pun în scenă o dispută alegorică demnă de atenţie. Ca într-un conflictus poetic din poezia latină medievală, floarea grâului, floarea vinului şi floarea mirului îşi dispută întâietatea. În prezenţa lui Dumnezeu, care asistă la controversă în calitate de arbitru şi judecător, fiecare floare pe rând susţine că este ea «cea mai mare», invocând diferite argumente în favoarea propriei superiorităţi. Disputa propriu-zisă are o structură extrem de formalizată, comparabilă cu fazele unei rudimentare dezbateri judiciare. Florile iau cuvântul pe rând, utilizind aceleaşi formule verbale pentru a-şi afirma superioritatea şi pentru a

                                                            142 Alexiu Viciu, Colinde din Ardeal, Bucureşti, Academia Română, 1914, p. 99.

  64

menţiona propriile calităţi. La urmă intervine Dumnezeu, pronunţând sentinţa definitivă şi pacificatoare. De cele mai multe ori, Dumnezeu, motivând propria sentinţă, dezvăluie originea comună a celor trei elemente: grâul, vinul şi mirul sunt respectiv trupul, sângele şi botezul Domnului, materii sfinte fiindcă împărtăşesc aceeaşi esenţă divină. Această explicaţie scoate la iveală sensul implicit al întregii dispute, revelându-ne simbolica euharistică înscrisă în imaginea celor trei flori. Obsevăm, de asemenea, că în colinde pe lângă pâinea şi vinul Euharistiei se mai adaugă untdelemnul sfânt, semn al Botezului şi al iniţierii creştine, amplificând, în cadrul aceleaşi perspective liturgice, alegoria religioasă înscenată de texte143.

Adevărul este că puţine alte zone ale repertoriului prezintă o întrepătrundere atât de profundă între nivelul semnificaţiilor folclorice, legate de funcţiile tradiţionale ale ritualului, şi nivelul simbolic introdus de religia creştină. Textele despre disputa florilor, arogându-şi o funcţie sacramentală, stabilesc sfinţenia unor elemente materiale folosite de ritul oficial al bisericii. Două dintre aceste materii joacă un rol esenţial şi în practica colindatului, deoarece colacul de grâu şi vinul sunt printre cele mai importante daruri rituale care se oferă colindătorilor.

Colindele despre originea grâului, vinului şi mirului amplifică şi duc mai departe tema originii divine a celor trei flori sfinte. Pe scena colindatului sunt retrăite din nou momentele dramatice ale Răstignirii, ocazie solemnă pentru a înfăţişa naşterea miraculoasă a materiilor sacre. Textele situează acţiunea după Învierea Domnului, deoarece Isus, în                                                             143 Vezi Dan Octavian Cepraga, Il grano, il vino e l’olio santo nelle colinde romene, în Studi rumeni e romanzi. Omaggio a F. Dumitrescu e A. Niculescu, a cura di C. Lupu e L. Renzi, Padova, Unipress, 1995, vol. I, p. 365-388; Sándor Eckhardt, Az utolsó virágenek, Budapest, Minerva, 1930.

  65

unele variante chiar Dumenezeu, înconjurat de sfinţi, povesteşte acestora despre cum a fost prins, chinuit şi pus pe cruce. Totul începe de la o întrebare a sfinţilor, care îl roagă pe Isus-Dumnezeu să lămurească o chestiune de mare importanţă: care este originea grâului, vinului şi mirului.

Semnalăm, în treacăt, uimitoarea asemănare a acestei situaţii iniţiale cu schema narativă adoptată de multe opere literare care aparţin tradiţiei gnostice. Scrieri reprezentative ale gnosticismului din primele secole ale erei noastre, precum Sophia lui Isus Hristos, Dialogul Mântuitorului, Scrisoarea celor doisprezece apostoli, posedă toate acelaşi cadru narativ: apostolii, după Învierea Domnului, se urcă sus pe un munte, unde le apare Mântuitorul, care răspunde la întrebările celor prezenţi. Isus dezvăluie astfel toate misterele, lămureşte punctele obscure, risipeşte toate dubiile apostolilor pentru ca ei să poată propovădui mesajul evanghelic cu toată siguranţa şi claritatea necesare. Aceste opere au fost numite “scrierile revelaţiei”, fiindcă prin ele Dumnezeu dezvăluie iniţiaţilor gnoza, adică adevărurile ascunse ale credinţei144.

Tot aşa şi în colinde, cuvintele prin care Iisus răspunde la întrebarea sfinţilor pot fi considerate cuvinte revelatoare. Ele dezvăluie o taină, revelând întregii lumi, prin intermediul colindătorilor care se fac purtători ai graiului divin, unul dintre adevărurile cele mai importante ale credinţei creştine.

În varianta din colecţia Navrea, răspunsul lui Isus descrie pur şi simplu diferitele episoade care compun scena Răstignirii, aşa cum ele se răspândiseră în tradiţia populară. Atragem atenţia, în special, asupra prezenţei unor evidente ecouri ale legendei apocrife a lui Longinus, soldatul roman

                                                            144 Apocrifi del Nuovo Testamento, a cura di L. Moraldi, TEA, Milano, 1989, p. 24-25.

  66

care l-a străpuns cu lancea pe Isus. În multe atestări medievale ale legendei se spune că Longinus ar fi fost orb sau bolnav de ochi, iar sângele ţâşnit din coasta Mântuitorului l-ar fi tămăduit145. La acest episod se referă, în mod evident, versurile următoare:

La mine îşi vine/ Cel jidov orbu,/ Cu holca suliţa,/ Pe mine

mă’npungea/ Pe la ţâţa dreaptă,/ Tare mă-npungea,/ Sângele răpuşnea/ Jidovi îl oprea,/ În pahar de amar.

În alte variante, în schimb, Isus povesteşte sfinţilor

despre cum s-a născut vinul din sângele său, atunci când l-au pus pe cruce şi i-au bătut cuie mari de oţel în tălpi şi în palme, despre grâul care a crescut din bucăţile de carne smulse din trupul încins cu un brâu de măceş, şi despre mirul care s-a făcut din picăturile de sudoare căzute la pământ, atunci când i-au pus pe cap cununa de spini. Varianta culeasă din Cuzap menţionează, în finalul textului, naşterea busuiocului, deci tot o plantă cu implicaţii baptismale, din părul Domnului:

                                                            145 Vezi vechea teză doctorală a lui Rose Jeffries Peebles, The legend of Longinus in ecclesiastical tradition and in English literature, and its connection with the Grail, Baltimore, J. H. Furst, 1911. Foarte interesante sunt şi studiile recente ale lui Fabrizio Beggiato, Origini e diffusione del topos leggendario-narrativo del “Perdono di Longino” nelle letterature romanze, în Medioevo romanzo e orientale. Il viaggio dei testi, III° Colloquio Internazionale Medioevo romanzo e orientale (Venezia. 10-13 ottobre 1996), Soveria Mannelli, Rubbettino Editore, 1999, p. 217-228; Id., Il mito di Longino dall’Irlanda all’Europa continentale, în Gli echi della terra. Presenze celtiche in Friuli: dati materiali e momenti dell’immaginario, Atti del Convegno (Gorizia. 5 – 7 ottobre 2001), Pisa, Giardini, 2002, p. 85-93.

  67

Camanoc de spinu/ Pe cap mi-i punea/ Tare-i apăsa,/ Păru galben ciunta/ Domnul nu lăsa/ Părul peitoriu/ Ce mi-l prefăcu?/ Busuioc mănunchiu / Mirosu pe pământ.

Se poate afirma că textele despre originea grâului,

vinului şi mirului pun în scenă un mit creştin, o explicaţie mitică a misterului euharistic, care este în acelaşi timp şi o amplificare dramatică a cuvintelor pronunţate de Isus la Cina cea de taină: «în timp ce mâncau ei, Iisus a luat pâinea şi mulţumind, a frânt şi a dat ucenicilor săi, zicând: - Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Luând apoi paharul şi mulţumind, le-a dat lor, zicând: - Beţi dintr-acesta toţi, acesta este sângele Meu, al Legii celei Noi...» (Matei 26, 26-28).

În ciuda profundei reelaborări folclorice la care au fost supuse temele creştine canonice, colindele păstrează, la nivelul semnificaţiilor profunde, o desăvârşită coerenţă teologică. Să se considere, în acest sens, felul în care înscenarea alegorică despre originea materiilor sacre ale Liturghiei este pusă în relaţie directă cu momentul Răstignirii. «De-atunci s-o făcut şi vinu şi grâu şi al treilea miru»: aşa se încheie unele variante ale colindei, remarcând faptul că vinul şi grâul, adică Darurile sfinte ale Euharistiei, s-au născut chiar «atunci», în momentul Răstignirii, din sângele vărsat şi din bucăţile de carne căzute pe pământ. Se reflectă aici un principiu fundamental al doctrinei ortodoxe despre esenţa jertfei euharistice, şi anume raportul special care se instaurează între jertfa liturgică şi jertfa Mântuitorului pe cruce. Multe scrieri patristice şi chiar două sinoade constantinopolitane, din anii 1156 şi 1158, au stabilit în chip dogmatic că «între cele două jertfe există nu numai o strânsă legătură, ci o adevărată identitate: jertfa din

  68

Liturghie este adică, în esenţa ei, una şi aceeaşi cu cea de pe cruce»146. Colindatul, utilizând mijloacele sale poetice şi rituale, ilustrează, am putea spune, această identitate tainică, de natură teologică, cu imagini concrete şi teatrale, de mare forţă emotivă.

G. Dem. Teodorescu explica existenţa acestui tip de colinde prin faptul că cuminecarea cu vin şi pâine precum şi ungerea cu mir «au fost de la început nişte mistere puţin înţelese», deci era necesar «ca-n mintea poporului să se sape adânc o explicare oarecare»147. Noi nu credem, însă, că aceste texte pot fi considerate doar ca rezultatul unei operaţii de simplificare, efectuată cu intenţii catehetice. În colindele despre originea celor trei materii sacre sunt cuprinse, după părerea noastră, înţelesuri şi funcţii mult mai complexe, reprezentând punctul culminant al unui lung proces de însuşire a celor mai importante principii creştine din partea sistemului tradiţional de credinţe şi de valori simbolice ale comunităţii folclorice. Nu numai imaginile dar şi principalele categorii ideologice ale creştinismului apar în cazul de faţă asimilate şi prelucrate de sistemul retoric, simbolic şi ceremonial al colindatului, devenind elemente esenţiale în construcţia mesajului său ritual.

Înţelesul deplin al colindelor despre Răstignire nu poate fi apreciat decât la lumina textelor despre disputa florilor sfinte. Aceste două tipuri textuale sunt profund interconectate, constituind un unic ansamblu tematic şi                                                             146 Ene Branişte, Liturgica specială, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune, 1985, p. 320; Id., Explicarea sfintelor Taine de iniţiere. Botez, Mirungere, Euharistie în Literatura creştină, Bucureşti, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1990. 147 George Dem. Teodorescu, Noţiuni despre colindele române, Bucureşti, 1879, p. 43.

  69

narativ. În disputa florilor se afirmă afinitatea substanţială a colacilor şi a vinului oferiţi colindătorilor cu pâinea şi vinul din ritualul creştin: sfinţenia şi însemnătatea acestor daruri rituale sunt stabilite chiar de textul colindei, consfinţite de cuvintele rostite de colindători, care au o putere sacramentală. Pe baza acestui schimb reciproc de funcţii între ceremonialul colindatului şi slujba creştină, textele încep a construi alegoria lor euharistică. Mai întâi Dumnezeu, prin vocile colindătorilor, precizează identica natură divină a grâului, a vinului şi a mirului, explicând apoi originea lor tainică şi miraculoasă. În acelaşi timp textele efectuează trecerea de la un cadru simbolic mai simplu, în legătură cu semnificaţiile şi protocolul specific al ritului popular, la un orizont spiritual şi religios mult mai amplu: forma poetică şi rituală a disputei face loc înscenării grandioase a Răstignirii, care este de fapt imaginea pe care se sprijină întreaga construcţie alegorică, nucleul creator de sens.

Am susţinut mai sus că acest ansamblu tematic reprezintă un centru nevralgic al prezenţei creştine în interiorul repertoriului. Într-adevăr, cele două tipuri de colindă, citite în strânsă interdependenţă, se dezvăluie a fi o zonă în care se concentrează şi se suprapun cele mai importante aspecte şi implicaţii creştine ale colindatului. Se explică astfel de ce lângă grâul şi vinul Euharistiei, se află mereu şi mirul, untdelemnul sfânt prin care se săvârşeşte iniţierea creştină. În interiorul unei recapitulări generale a înţelesurilor religioase ale ritului, nu putea să lipsească elementul care, după cum am văzut, marchează una dintre funcţiile fundamentale ale colindatului, cea a convertirii şi a integrării individului în comunitatea creştină.

  70

5. Plânsul lui Adam Textul nr. 15 (Colindă despre Adam şi Eva) face parte

dintr-un grup de colinde despre păcatul primului om, care prezintă evidente contacte şi întrepătrunderi cu o tradiţie poetică scrisă, de clară factură bisericească. Motivul central al variantelor este plânsul şi tânguirea lui Adam pentru raiul şi fericirea pierdută. Acesta este şi subiectul unei compuneri în versuri, ramificată în mai multe tipuri, atestată începând de la a doua jumătate a secolului al XVIII-lea în numeroase versiuni manuscrise româneşti, operă a preoţilor şi a diecilor săteşti. O variantă a fost publicată de Emil Turdeanu, după un manuscris de la sfârşitul secolului al XVIII-lea descoperit la un paroh din satul Ghiliceni, Basarabia148. O altă versiune a cântecului despre durerea lui Adam a fost consemnată de Moses Gaster, după un manuscris moldovean datat aproximativ din jurul anului 1820. Iată, din această variantă, versurile în care Adam, şezând la poarta raiului şi plângând, regretă desfătările raiului pierdut:

O raiule! polată frumoasă,/ Cu lumină mângăoasă/ Raiule!

grădină dulce/ Eu nu mă îndur a mă duce,/ De glasul îngerilor,/ De vorba pasărilor,/ De mirosul florilor,/ De zvonul albinelor,/ De gomotul sf(i)nţălor,/ De mărirea drepţilor,/ Dar încă-ş de alt bine/ Ce am avut întru tine149

Un studiu fundamental de Emil Turdeanu a

demonstrat că plânsul lui Adam pentru raiul pierdut are o

                                                            148 Emil Turdeanu, Un manuscris miscelaneu necunoscut, «Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială» 10, 1-4, 1932, p. 386, 399-400. 149 Moses Gaster, Chrestomatie română, Leipzig-Bucureşti, 1891, p .232-33.

  71

lungă tradiţie liturgică şi literară. Originea temei trebuie căutată în troparele Triodiului, cartea care conţine cântecele liturgice ale bisericii ortodoxe pentru perioada care începe cu Duminica vameşului şi fariseului (a patra Duminică înaintea Postului mare) şi se încheie cu noaptea de Paşti. În Duminica înainte de Păresimi, cântările Triodiului sunt dedicate în întregime izgonirii lui Adam din rai, pomenind plânsul primului om în faţa porţilor raiului şi durerea sa pentru toate frumuseţile şi desfătările pierdute. Aceste cântări s-au bucurat de-a lungul secolelor de o mare popularitate, fiind cunoscute de călugării şi preoţii ortodocşi deja din evul mediu. La un moment dat, ele au început să circule şi în afara ocaziei liturgice, devenind un cântec religios ce putea fi rostit în orice împrejurare împreună cu amintirea propriilor păcate. S-a format astfel o tradiţie literară autonomă, care deja prin secolul al XVII-lea în Rusia prindea forma unor scurte poeme lirice despre plânsul lui Adam. Cântecele româneşti, din care fac parte variantele menţionate mai sus, s-au născut sub influenţa acestor versuri duhovniceşti de tradiţie rusească, fiind elaborate în forme originale de către mediul călugăresc local150.

Prin intermediul acestor texte, tema tânguirii lui Adam s-a răspândit sub diverse forme în marea tradiţie orală a folclorului românesc. Intrând în mişcarea vie a poeziei populare, tema a migrat de la un gen la altul, ivindu-se atât în repertoriul bocetelor, cât şi în cel al cântecelor de stea sau al colindatului de ceată. Versurile în care Adam îşi exprimă durerea pentru raiul pierdut au avut un mare succes în

                                                            150 Pentru întreaga chestiune vezi Emil Turdeanu, Apocryphes slaves et roumaines de l'Ancien Testament, Leiden, Brill, 1981, p. 122-141.

  72

colinde. Iată cum se răsfrânge această tradiţie literară în varianta lui Gavril Câlba din Cuzap:

Şede Adam cu Eva-le,/ [...]/ Şi şi plânge păcatele, / Le

plânge, că-şi bănueşte/ Că de rai se despărţeşte;/ De cântările îngerilor/ De mirosu florilor./ Raiule grădină dulce/ D-ingă tin eu nu m-oi duce

Majoritatea colindelor despre Adam şi izgonirea din rai

au un aspect compozit şi multiform, fiind alcătuite din diversele fragmente poetice ale legendei, combinate împreună. Cu toate că ansamblul narativ pare a fi omogen şi coerent, în interiorul său se conturează o subtilă dar profundă tensiune retorică, generată de convieţuirea acestor tradiţii diferite şi contrastante. În repertoriul colindătorilor s-au închegat astfel forme noi şi originale, rezultatul întrepătrunderii dintre vechea legendă a judecăţii lui Adam, izvorâtă din patrimoniul oral al creştinismului românesc, şi versurile duhovniceşti despre plânsul primului om, a căror obârşie liturgică şi literară este adânc împlântată în tradiţia imnografică a Bisericii ortodoxe. Aceasta este fizionomia sub care se prezintă o parte considerabilă a colindelor de ceată româneşti, produse poetice şi rituale greu de clasificat, care combină conţinuturi mitice şi legendare cu forme şi concepţii ale culturii docte şi ecleziastice. O încercare interpretativă care ar vrea să traseze o linie de demarcaţie precisă şi stabilă între diferitele componente ale colindatului românesc, este destinată să piardă din vedere specificitatea şi forţa sa poetică, care se naşte tocmai din interiorul acestor conflicte şi încordări formale.

  73

Notă asupra ediţiei

În volumul de faţă prezentăm o nouă ediţie a

următoarei culegeri de colinde tradiţionale: Colinde din Bihor, adunate din Voivozi şi din Cuzap

de George Navrea, paroh, «Transilvania. Revista Asociaţiunii pentru Literatura română şi Cultura poporului român» 44, nr. 1-2, ianuarie-aprilie, 1913, pp. 24-39.

În editarea textelor am utilizat următoarele criterii: - am modernizat şi unificat ortografia şi punctuaţia - am păstrat toate variantele fonetice, morfologice şi

lexicale consemnate de culegător - silabele finale de întregire (-le, -re, -ră, -u) le-am

despărţit prin cratimă de cuvintele propriu-zise - am reprodus refrenul o singură dată, la prima

apariţie, cu litere cursive şi aliniat mai în dreapta decât restul textului

- în cazurile în care culegătorul a semnalat palatalizarea consoanelor prin introducerea literei [y], am notat fenomenul cu un apostrof [’] care urmează consoana în chestiune

- am reprodus titlurile date de culegător împreună cu notele sale explicative şi indicaţia informatorului şi a localităţii.

Volumul se doreşte a fi elogiu adus locuitorilor din Cuzap şi Voivozi care au păstrat şi transmis din generaţie în generaţie aceste colinde.

  74

  75

III. COLINDE DIN BIHOR  

adunate din Voivozi şi Cuzap  de George Navrea, paroh 

  76

  77

1. Colinda oii

Colo jos colo mai jos-u Florile dalbe, Dar de-acolo ci-mi şi este: Este o ceaţă de verdeaţă Şi-o turmă mare de oi. La oi pe cine om mâna-le? Om mâna pe Tudura, Că şti bine fluera-le; Cu flueru înverigat, Cu toporu încolţurat. Când Tudura fluera-le Toate oile juca-le, Numai una nu juca-le. Tudura din graiu grăia-le: «Ce ţi-e oaie de nu joci? Ori simţeşti o iarnă grea? Dar eu de m-oiu mânia Pe toate în târg voiu mâna-le Şi pe buni bani vă voiu da. Dar eu ce-mi voiu cumpăra-le Un vestmânt până-n pământ». Ş-ai fi gazdă sănătoasă, Domnul să vă alduiască.

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap

  78

2. Colinda Sf. Nicolae

Cel domnuţu bunu-i Doamne-mi Bun gând ş-o gândit Hai! corinde-mi Curţi că ş-o zidit. Câţi o ca chemat-u, Toţi au ca venit-u: Numai n-a venit-u. Sfântul Sân Nicoară. Toţi îl aşteptară: Zi de a treia zi. Numai ce-l văzură Viind ce putând Cu-n căluţu albuţ-u. Albu-i de spumat-u Negru-i de asudat-u. Sfinţii îl ispiteau: «Iuă ai zăbovit-u?» «Ce mă tot pildiţi? Că voi bine ştiţi, Că eu şi-am tâlnit:

Nouă corăbii, Nouă şi alte nouă, Pline şi-ncărcate De suflete a noastre. Câte au fost mai drepte, Eu le-am petrecut Pe sub mâna dreaptă; Pe uşe de rai-u. Raiu-luminos-u. Bun loc de popas-u De om sănătos-u. Câte au fost greşite Eu le-am petrecut. Pe sub mâna stângă, Pe uşe de iad-u. Iad întunecos-u, Rău loc de popas-u De om betegos-u». Ş-ai fi sănătoasă Jupuneasă gazdă.

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap

a ca = a cam; Iuă = unde.

  79

3. Colinda drumarilor Hai! trecu-mi şi merg-ui Doamne-mi Do doi drumărei ‘Mdai corinde-mi Drumari cine sunt? Maica-i cu Iosif-u. Maica-şi cuvânta: «Blem Iosive, blem: Josu pe lângă mare Pe drumul cel mare Doară şi-om ajunge Sara lui ajun-u Curtea lui Crăciun». Şi dacă ajungea Maica aşa grăia: «Crăciune stăpâne Sălaşu nu ni da»? Crăciun cuvânta: «Eu sălaşu v-aş da Da am salăi cam grei, Tot sălaşu v-oi da: Ieslea boilor,

Grajdul cailor». «Blem Iosive, blem»! Maica-şi cuvânta, Ea acolo mergea, Sălaşu îşi făcea, Pe cum îşi putea, Dar noaptea-ntr-o vreme, Pe Maica o ajungea Nişte munci cam grele Ca Fiul şi-l nască. Fiul nu putea naşte De rosuri de cai, De sunet de frâie, De pripot de frig. Maica-şi cuvânta: «Blem Iosive, blem. În ieslea boilor Şi lăsăm caii Şi şi-i blăstămăm: Să n-aibă saţiu, Numai odată în an-u: În ziua de Ispas-u

  80

Şi atunci într-un cias-u Atunci nici atunci!» În iesle mergea Precum îşi putea, Dar noaptea într-o vreme Pe maica o ajungea Nişte munci cam grele, Ca Fiul să-l nască. Fiul sfânt năştea, Boii o abura, Munci o uşura, Maica-şi cuvânta: «Fire-aţi alduiţi Şi de Fiul meu Şi de Dumnezeu. Pe brezdă mergând Cu gura rumpând, Până ce-ar prânzi Sfinţii plugărei Voi să fiţi sătui». Crăciun se scula, La slugă-i grăia: «Du-te slugă du-te Şi vezi n-au perit? Cei salăi de aseară». Sluga şi mergea Ciuda! ce-şi vedea: În pălmi îşi bătea, În genunţi cădea,

Că afară-i vară Şi în casă iarnă! În napoi se-nturna Şi apoi cuvânta: «Crăciune stăpâne: Ciuda că-mi văzui, În pălmi bătui, În genunţi căzui, Că afară-i vară Şi în casă iarnă»! Crăciun pricepea. La chei se ţiupa Şi apoi descuia. Valuri postavuri Viguri de giolgiuri, Crăciun cuvânta. «O iartă-mă Maică, Că nu te-am ştiut-u, Că de Te-am vut ştii Vutu Ţi-am aşterne: Valuri postavuri Viguri de giolgiuri». Crăciunu cuvânta: «Pasă sluga pasă! La Sandra Filii, Moaşa de şi vii!» Sluga şi mergea În tău ce calca Apa o limpezea,

  81

Pe câmp ce trecea Grâul otăvea.

Ş-ai fi sănătoasă Jupuneasă gazda noastră

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap

Blem = mergem, umblăm; salăi = oaspeţi; şi-l = să îl; şi =

să; vig = capet, de la ungurescul vég; val; Pasă = du-te în grabă, păşeşte; de şi = ca să; vii = vie; tău = baltă

  82

4. Colinda despre „bogat si sărac“

Pogorât-o pogorât-o Dumnezeu pe-acest pământ-u, Şi-a nost Domn îi Dumnezeu Tot pe scară, tot de ceară, Ei de acolea se luară De-a lungul oraşului, La casa bogatului. «Bună ziua, oameni buni»! «Sănătoşi! şi voi colduşi»! «Aveţi prânzu şi ni-l daţi»? «Avem prânzu pre bogat-u! Da prânzu nost nu-i de voi, Ci-i de nişte domni ca noi». Ei de-acolea se luară, În cel capăt de oraş-u, La casa unui sărac-u. «Bună ziua, oameni buni»! «Sănătoşi! şi voi mai buni»! «Aveţi prânzu şi ni-l daţi»? «Da, avem vecini foarte buni, La ei n-om împrumuta

Şi vouă de prânz v-oiu da». Ei de acolea se luară, Până la un loc la mijloc. Dumnezeu şi cuvânta: «Apucă-te Petre, apucă De istu umăru stâng al meu Şi vezi Petre ce-i vedea?» «De ce văd îmbătrânesc-u: Văd patul bogatului. În mijlocul iadului. Doamne! rău îi aşternut: Tot cu cuţite ascuţite, Cu jaruri de foc cumplite». Dumnezeu îşi cuvânta: «Apucă-Te Petre apucă Pe aestu umăr drept al meu, Şi vezi Petre ce-i vedea»? Da Petru din graiu grăia: «Doamne ţine-mă încă mult, Că de ce văd întineresc-u: Văd patul mişelului

  83

În mijlocul raiului. Doamne! mândru-i aşternut:

Tot cu perini de bumbac-u Cu făclii înconjurat-u»!

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap

se luară = se duseră; colduşi = cerşetori; pre = cam; istu = acest; aestu = acest.

  84

5. Colinda vânătorului

Vânători de-ai lui Crăciun, Tot vânară, cât vânară Şi-a nost Domn îi Dzeu! Şi nimica nu-şi aflară, Fără un cerbu stretinior. «Trage arcu din săgeată Trage arcu dinspre mine! Că nu-s eu ce-ţi pare ţie! Eu-s Ioanu sânt Ioanu! Că m-au lăsatu Dumnezeu Să fiu fiara codrului. Nouă ani şi nouă zile; Dacă ale împlini-le-oi-u Jos la ţară lăsamă-voi-u,

Chei în brânci prinde-voi-u Biserici deschide-voi-u Slujba mândră face-voi-u». Slujba mândră cine-o face? Nouă popi şi nouă dieci. Slujba mândră cine-o ascultă? O ascultă Maica sfântă, Cu-n Fiuţ micuţ în braţe, Cu păruţu despletit-u, Peste Fiu slobozit. Rămâi gazdă sănătoasă, Cu câţi ai gazdă în casă.

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap Stretinior = tretive, de trei ani; ale = acelea; brânci = mâni

  85

6. Colinda junilor

Fă-te gazdă un vesel bun-u C-ai ajuns sfântul Crăciun-u Dimineaţa lui Crăciun Treceţi josu şi mai şedeţi! Noi n-am venitu să şedem Ci-am venit de şi întrebăm, C-am auzit c-au născut Un Fiu sfânt pe acest pământ. Dar de unde ar putea fi? Din grădina cu flori albe. Cu o mână le culegea Şi le trimetea pe sate, La fete şi la ficiori, Că le-or veni peţitori, Minteni după sărbători. Pe un firuţ de busuioc, Dă-i Doamne gazdei noroc, Pe un firuţ de mintă creaţă. Dă-i Doamne gazdei vieaţă.

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap

  86

7. Variantă

Fă-te gazdă un vesel bun-u Dimineaţa lui Crăciun Treci în jos şi mai şedeţi! Noi n-am venit şi şedem-u Ci-am venit de şi întrebăm-u C-am d-auzit c-o născut-u D-un Fiu sfânt p-aiest pământ-u Şi nu ştim d-inghe-o născut-u? Da or unghe-o putea fi? Într-o grădină cu flori dalbe, Cu mâna flori culegea-le, Cu d-alta le trimitea-le Pe la fete, pe la feciori,

Că le-o veni peţitori. Peţitorii n-or venit Florile s-au vestejit Minteni după sărbători. P-on firuţ de busuioc-u, Dă-i Doamne gazdei noroc-u, P-on firuţ de mitră creaţă, Dă-i Doamne gazdei viaţă Şi te-ntoarce o cruce-n masă Să fi gazdă sănătoasă, Cu câţi gazdă îi ai în casă, Domnul sfânt vă alduiască Şi cu noi de la fereastră.

Auzită de la Catiţa Lăpoşanu din Voivozi şi=să; de şi = ca să; dinghe= unde; d-altal = peste drum.

  87

8. Colinda „filosofilor“

Răsărit-a me răsărit-a O stea mândră me luminoasă Corinde me Doamne De luceşte me străluceşte. Luase-ră me duseră-să Doi o trei filosofi, Tot pe stogu stelelor Pân-la curtea lui Irod-u Şi Irod îşi cuvânta:

«Ce umblaţi voi, de căutaţi»? «Noi umblăm de şi căutăm, C-am auzit c-o născutu Un fiu sfânt pe acest pământ». «Voi umblaţi de-l căutaţi Şi înapoi vă înturnaţi. Că m-oiu închina şi eu Lui». Şi te întoarce o cruce în masă Şi ai fi gazdă sănătoasă.

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap

Me se spune la fiecare vers.

  88

9. Variantă

Scris-o Domnul, me ce-o ma scris-u? Scris-o masă, me de mătasă. Prejur mesei me sunt scaune, Da pe scaun, me cine şede? Şedu, şedu me do doi sfinţi, Tăt îşi beau şi-şi dăluesc-u Cât îi ziua de vară. Când i colea de cu sară Şi greu verşu de le picară! C-o d-untrat Iuda în rai-u Dară Iuda şi încrişcă Şi de raiu l-o prădat: Mândre semne d-o apucat: Luă luna cu lumina Şi soarele cu razele Şi cheile raiului Şi scaunu judeţului. Dzeu îşi cuvânta: «Hai! Voi sfinţi, dragilor mei, Dintre voi care s-o afla Şi să bată cu Iuda»? Nice d-unu nu-şi afla. Sfântu Ilie şi cuvânta-le: «Dă-mi Doamne ce-oi cere eu,

Dă-mi tunu şi fulgeru»! «Eu Ilie ţi le-aş da, Eşti, Ilie, tinerel Şi mi ti vătăma cu el» Sfânt Ilie îşi cuvânta: «Eu dacă m-oiu vătăma Dumnezeu m-a vindeca!» Dumnezeu îşi cuvânta: «Eu, Ilie, ţi le-oi da, Tună rar, fulgeră des»! Când îşi tuna întâia oară, Şi şi fulgera a doua oară, Când îşi tuna a doua oară Şi şi fulgera a treia oară Sfânt Ilie în iad intra, Tot iadu se tremura, Luă luna şi lumina Şi soarele cu razele, Scaunu judeţului Şi cheile raiului. Mândru-i raiu luminos, Grozav iadu întunecos, Tare Iuda şi crişca. Sfânt Ilie şi cuvânta:

  89

«Taci tu Iudo nu crişca Că eu ţie că ţ-oi da: Fund de iad întunecos

Tot de domni şi de jidovi». Şi fi gazdă sănătoasă Dzeu te alduiască.

Auzită de la Ana Ferche din Voivozi

încrişca, crişca = mânia, blăstăma; şi să = să se; tunu = tunetu Me se spune la fiecare vers.

  90

10. Variantă

Sus pe dalba me răsărit-u, Mândru-i pomn me de-nflorit-u. La trupina me pomului, Scrisă-i masa me raiului. Prejur mesei scaune. Da pe scaun cine şade? Şede, şede nouă popi. Nouă popi şi nouă dieci. Tot îşi beau şi-şi mulătesc. De cu sară vecernie Miază noapte vanghelie Ziouri dalbe lăturghie.

Auzită de la Catiţa Lăpoşanu din Voivozi Me se spune la mijlocul fiecărui vers.

  91

11. Variantă

Răsărit-a me cucurbău, Ba zău ală nu-i cucurbău, Ci-i turma lui Dzeu. Dar la turmă cine-şi d-umblă? D-umblă-şi d-umblă-şi sfântul soare Cu soruţa cea mai mare. Blem soruţă şi mergem. Că ne ajunge un nor de ploaie. Ba zău ăla nu-i nor de ploaie Ce vin peţitorii mei Vin la min-te cer pe tin! Ceru-ţi turma jumătate. Eu o dau a treia parte Şi dau plug cu şase boi Eu rămân numai cu doi.

Auzită de la Teodor Giarca din Voivozi Me se spune la fiecare vers. min= mine; tin = tine.

  92

12. Colindă

Colo-n poarta cerului, Ler Florile dalbe Strigă strigă un frate al lui Petru: «Petri, Petri frate-al meu, Fă-mi şi mie loc în raiu». «Face-aş frate bucuros, Dar de când eşti pe pământ, Tot birău sătesc mi-ai fost, Cine mâna ţ-au d-unplut, Lege dreaptă i-ai făcut, Pe săraci i-ai asuprit, Dzeu că te-o văzut, Dzeu nu te voieşte, Raiu că nu te primeşte». Colo-n poarta cerului Strigă, strigă o soră a lui Petru: «Petri, Petri frate al meu! Fă-mi şi mie loc în raiu». «Face-aş soră bucuros,

Dar de când eşti pe pământ, Tot crâjmăriţă mi-ai fost, Apă-n vin ai băgat, Banii din plin i-ai luat! Dumnezeu că te-o văzut, Dzeu nu te voieşte, Raiu, că nu te primeşte». Colo-n poarta cerului Strigă, strigă o maică a lui Petru: «Petri, Petri fiu al meu! Fă-mi şi mie loc în raiu». «Face-aş maică bucuros, Că de când eşti pe pământ, Sâmbăta de la ojină, Tată lucru ţi-ai lăsat, Nouă prescură ne-ai dat, Dumnezeu că te-o văzut, Dzeu că te voieşte, Şi raiu că te primeşte».

Auzită de la Catiţa Lăpoşanu din Voivozi

  93

13. Colindă Ce-i sara de astă sară? Că-i sara născutului, C-o născut Fiul sfânt Oare înghe pe pământ, Din flori dalbe a fânului, Din păiuşul grâului. Trei cocoşi negri-şi cânta-ră Ziouri dalbe-şi revărsa-re. Iuda din pat se scula-ră La mânuri se sufulca-ră Pe obraz se spăla-ră Şi la jidovi d-alerga-ră: «Daţi-mi 30 de arginţi, Vi l-oi da să-l răstigniţi». Răstignitu-l-o Pilat, Că-i sânge nevinovat Şi ne-o fi la toţi păcat. Îl luare şi-l duseră-se Colo-n deal de Corcodeal, La o cruce-naltă de brad. Când pe cruce îl suia

Cuii-n tălpi îi şi bătea, Şi prin tălpi şi prin pălmi, Prin creştetul capului, Cu cununa spinului. Ceru Fiu de mâncat, Cu oţel l-au adăpat, Cu suliţa l-au străpuns, Sângele pe cruce-a curs. Dzeu! da ş-a strigat Tot pământul a tremurat, Chetrile-n vale au crepat, Luna-n sânge s-au îmbrăcat, Soarele apucă a plânge, Cu lacrimi mari de sânge. Maica sfântă îşi cuvânta: «Plânge-ţi stele mănânţele, Când vedeţi chiuzaiuri grele». Trei îngeri apucă a plânge, O Doamne da cum n-om plânge, Vedem pe Cristos în sânge.

Auzită de la Teodor Giarca din Voivozi

  94

14. Variantă

De astăzi spre lăudat, D-ingerilor mare sfat, D-ingerii se sfătuiau, Christos pe Iuda-l vedea, Vorovind cu jidovii: «De mi-ţi da 30 d-arginţi, Vi l-oi da să-l răstigniţi». Jidovii din pat se sculară, La Pilat d-alergară. «Răstigneşte-ni-l Pilate»! Şi Pilat îşi cuvânta: «Eu nu vi- l-oi răstigni, Că-i sânge nevinovat,

Şi ne-o fi la toţi păcat». Jidovii îşi cuvântară: «Dacă nu l-i răstigni, Nouă împărat nu ni fi». Şi Pilat îşi cuvântară: «Pân ce nu l-oi răstigni, Vouă împărat tot voi fi, Batu-l, bat cu ce-l mai bat, Batu-l cu vână de bou, Să-l usture mai rău». Ş-ai fi gazdă sănătoasă Şi cu noi de la fereastră.

Auzită de la Crăciun Cheregi din Voivozi

  95

15. Colindă despre “Adam si Eva”

La grădina raiului, Şede Adam cu Eva-le, Corindei Doamne Şi şi plânge păcatele, Le plânge, că-şi bănueşte Că de rai se despărţeşte, De cântările îngerilor, De mirosu florilor, Raiule grădină dulce, D-ingă tin eu nu m-oi duce, Da tu şerpe verinos, Unde te-aş afla dormind, Capu tău trabă sdrobit,

Cine capu ţi-a sdrobi, Bună plată a dobândi: Împărăţia raiului, De-a dreapta Tatălui. Şi Adam a fost un om De 3 coţi de înalt în sus. Vini moartea şi l-o dus Şi l-o lăsat la un neam de al lui, Să îngroape trupul lui, Colo-n susu dealului, La fântâna Zanului La apa Iordanului.

Auzită de la Ana Ferche din Voivozi D-ingă = de lângă; verinos = veninos

  96

16. Colinda fetei Dar fiicuţa gazdă ele, Luminioare toate-s negre Dimineaţa s-au sculat-u Şi pe capu s-au peptenat-u Şi pe obrazu s-au spălat-u Şi pe mânuri cu vinuri. Şiştariu galben apuca, La fântână alerga, La fântână pân-grădină, La fântâna de luncet, Unde curge apa-ncet-u, Încet, încet pân cel făget-u, Apă în şitariu apuca-le Şi la nori îl arunca, Înapoi se înturna, Acasă la maică sa. La maică-sa îşi cuvânta: «Vai, lele, maica-mele, Ciuda Iuda ce-mi văzui, La fântâna de luncet-u, Unde curge apa-ncet-u, Fântâna e încungiurată

De voinici înpintenaţi, Cu pinteni galbeni rânzaţi, Pe pârăul fântânei, Proponiţi li-s caii, Cu pripoane de mătase, Până la fiicuţa acasă. Noi fiică te-ndatorim, Cu doi sau trei arginţei, Să ne potcovim caii, Să putem fugi cu ei, Pân hantoci şi pân petroci, Noi fată de-ndatorim, Cu-n colac mândru de grâu, Şi ţi-l pui, fată, la brâu, Şi nu-ţi fie de ispită, Ce să-ţi fie de izbună Şi noi fiică că ne-om duce, Unde şi bat, hai, vârfurile. Rămâi, fiică, sănătoasă, Ca şi o cruce luminoasă, Şi ne plăchi colinda noastră.

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap pân = prin; Ce = ci; Iz bună = bună; plăchi = plăteşte; şi = să

  97

17. Variantă

Merge-şi fiica la fântână, Cu-n şuştar galben la mână, După-n şuştar apuca-re, Sus la nori o arunca, Sus mai sus printre d-ingeri. Fiica acasă d-alerga-ră Şi aşa-şi cuvânta-ră: «Vai, lele, maica mele, Ciudă mare ce-mi văzui, D-on bouţ, d-un bour sur Şi mi-şi paşte o grădinioară Şi mi-şi bate o boişoară». Şi mumă-sa şi cuvânta: «Pasă tare fiica mea, De-ţi d-apucă cununa, Şi te cununi cu dânsa,

Şi-ţi fie de cununie, Mânita de veselie»! Noi fiică te-ndatorim Con colac, fiică, de grâu, Şi ţi-l legi, fiică, de brâu, Noi fiică te-ndatorim C-on florin de bani mărunţi Şi ne potcovim caii, Şi putem fugi cu ei, Prin pietroci şi prin hantoci. Noi, fiică, te-ndatorim, C-o cofişoară de vin, S-o închini peste mese, La meseni ca Dvoastră. Fire-ai, fiică, norocită Corinda noastră-i plătită.

Auzită de la Crăciun Cheregi din Voivozi

Mânita= maică-ta.

  98

18. Colindă despre „iad şi rai”

Scris-o Doamne me ce-o mai scris-u? Scris-o masă me de mătasă, Corinde me Doamne, Prejur masă me sunt scaune, Da pe scaune cine şedui? Şedu-i sfinţi cei mai sfinţi, Cât în ziua de vară, Totu îşi beu şi deluesc-u, Când îşi fură mai sub sară, Mare veste le pica-ră, Că au intratu Iuda în rai-u Şi rău raiu l-au prădat-u, Mândre semne au apucat-u, Toţi cheile raiului Şi cununa soarelui Şi luna cu lumina. Dumnezeu îşi cuvânta: «Sfinţii mei şi dragii mei, Care voi veţi afla De-ţi merge după Iuda»? Sfânt Ilie cuvânta: «Eu m-oi Doamne m-oi afla, Dă-mi, Doamne, ce oiu cere eu, După Iuda merge-voi-u,

Dă-mi tunul şi fulgerul». Dumnezeu îşi cuvânta: «Ba! Eu ţie nu ţi-oi da, Că eşti foarte tinerel Şi t-i vătăma cu el». Sfânt Ilie îşi cuvânta: «De m-oi, Doamne, vătăma, Tu m-i, Doamne, vindeca». Dumnezeu se înturna Şi lui Ilie le da Şi încă bine îl învăţa: «Tună rar, fulgeră des-u». Când întâie îşi tuna, Iuda se cutremura, Când al doile tuna, Iuda în genunţi cădea, Când al treilea tuna, Iuda den dinţi îşi crâşnea, Când al patrălea tuna, Iuda în patru se crepa. Sfânt Ilie se ţiupa, Mândre semne apuca, Toţi cheile raiului Şi cununa soarelui

  99

Şi luna cu lumina, Toat’e-n raiu le ducea Şi la locu le tocmea. Mândru-i raiu luminos-u,

Smârdu-i iadu întunecos-u. Şi te-ntoarce o cruce în masă Şi ai fi gazdă sănătoasă.

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap toţi = toate; ţiupa = arunca, a se arunca.

  100

19. Colindă

Colo-n sus mai pângă lună, Mândru-şi d-arde o lumină, Ba nu, zău, că nu-i lumină, Ci-i un scaun de hodină. Da pe scaun cine şede? Şede, şede Maica sfântă Cu-n Fiuţ micuţ în braţe. «Taci tu Fiuţ nu tot plânge, Că eu Ţie ce ţi-oi da? Două mere, două pere, Să te-ntorci în rai cu ele; Să le-ncui, să le descui Cu cheile raiului».

Masă rochilată, Galbănă, de piatră, De moară, morată, De poame încărcată. Poame-şi culegea Dumnezeu întreba: «Cine vi le-o dat»? Noi le-am căpătat De la sfântu soare, Cu mare rogare, Cu prescură slujită, Lui Christos numită.

Auzită de la Ana Ferche din Voivozi pângă = pe lângă; hodină = odihnă; rochilată = rotundă.

  101

20. Altă colindă „a fetei“

Colo-n josu, colo mai jos-u Dar de-acolo ce-mi şi d-este? Corind’ele Că-mi-şi d-este o grădinioară, Grădinioara c-i îngrădită, Cu nuele de sălcele, Şi cu pari de mălin verde, Dar de acolo ce-mi-şi d-este? Că mi-şi d-este un bou arsură, Nime în lume nu mi-l vede Făr de o fiică, fată bună. Sparsă în casă, sparsă în measă, «Vai de min’i, maica me, Ciuda mare ce-mi văzu-mi: Doi boeri boeste îşi bat-u, Unul-şi bate sus pe soare, Unul-şi bate josu pe mare,

Cel ce-şi bate sus pe soare, Mai de uşor l-om blestema, Cel ce-şi bate josu pe mare, Mai de greu l-om blestema». Du-te fiică, du-te tare Şi-ţi apucă cununa, Că te-om cununa cu ea, Şi nu-ţi fie de ispită, Ce să-ţi fie de isbună. Noi, fată, te-ndatorăm Cu doi sau trei arginţei, Şi ne potcovim caii, Să putem fugi cu ei, Pân hantoci şi pân petroci. Rămâi, fiică, sănătoasă, Ca şi o cruce luminoasă, Şi ne plăchi colinda noastră.

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap

  102

21. Colinda „crăciunului“

Hai! Susu-mi, susu-i Doamne-mi D-umbra cerului, Îmi dai corind’emi Poarta raiului, Deasupra de poarta i Doamne-mi Hai! d-ardu-mi şi d-ard-u Trei lumini mari, Nu-s trei lumini mari, Ce-su trei zile sfinte, Una-i zi ce-mi este, Sfânta-i de Vineri, Alta-i zi ce-mi este, Sfânta-i de Sâmbăta,

Alta-i ce-mi este, Ziua lui Crăciun, Nu-i Crăciun bătrân, Ce-i sfântul Anghel, Fuge de jidovi, Noi îi ascundem, Din cât îl putem, Sub vesmântul nostru, Sub al Dumnezeu. Tufa-i busuioc, Viţa vinului Spicu grâului.

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap D-umbra = umbra; poarta-i = poarta aceia; d-ardu =

ard; Ce-su = Ce îsu = ci sunt; Una-i = una din acelea; Sfânta-i = Sfânta cea; al=al lui

  103

22. Colinda „celor trei vrâste omeneşti“

Ce sară-i din iasta sară? Că-i sara născutului, me Domului Doamne me leru! Luară să me duseră să, Trei feciori ard’ileneşti, Pe trei cai mândri, domneşti, La târgu de târgoveţi. Mândru târgu îşi târguia, Trei făclie şi tămâie. Şi pe atâta miranie. Luare-le, dusăre-le, Colo în josu, mai din jos-u, Colo în câmpi cei frumoşi, Întinsăre-le, aprinseră-le, Fumu în ceruri se înalţa, Domnu sfânt li se arata,

Dintr-un chipu în trei chipuri. Întâie oară se arăta Cumu-i pruncu, se băea, De se-nvaţă a bambăra, De-i mai dragu la maică sa. A doura se arăta Cumu-i fecioru mai frumos-u, De strebate mustăcioara, De-i mai drag între fecioară. A treoară se arăta, Cum-ui omu, miazăzi omu. De străbate cărunteţa, De-i mai dragu între juraţi, Lege dreaptă el judeca, Le alege, le direge, Şi le face după lege.

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap

miranie = mirare; doura = a doua oara; treoară = a treia oară

  104

23. Colindă Ho! şedu-i şedu, Doamne, Doi domni de cei mari, Tare se şi pildeau: Nume că cum îi chema. Dumi Tatăl, dumii Fiul, Tatăl îşi cuvânta: «Ia-te, Fiu, mai du-te Jos pe cel pământu, Şi vezi, cel câne de Iudă Ce face cu suflete a noaşte»? Fiul se luă, C-un toiag de fier C-un fulger pe cer, Jos spre scăpătat, La curtea lui Pilat. Şi pe Iuda-l afla, Bătând suflete, Bătând şi a celuind. Fiul şi prindea, Toiag de fier răzima, De umăr de Iudă. Fiul întreba:

«Greu îţi pare, Iudă, greu»? Iuda-şi cuvânta: «Ce tu mă pildeşti, Un domn mare ca tine Pe un colduş ca mine? Şti că-mi pare greu, Greu ca ceru şi ca pământu». Fiul îşi cuvânta: «Şi mie, Iudă, îmi păru greu, Când tu mă vânduşi În sara de Joi mari, La jidovi pogani, Cu 30 de bani». Pe Iuda şi-l prindea, Jos şi-l ducea, Jos spre scăpătat, La curtea lui Pilat Şi acolo l-o legat, La stâlpuţ de fier, Cu lanţ de oţel. Şi va fi legat Pân la judecată,

  105

Pân s-o judeca Sufletele toate, De la naşterea sa

Pân la moartea sa. Şi-ai fi gazdă, sănătoasă.

Auzită de la Crăciun Cheregi din Voivozi Nume = anume; a celui = a înşela, a seduce

  106

24. „Cunună de aur“ Cet uncet de luncet, De unde-şi bate apa-ncet. Dar fiicuţa gazdă ele, Dimineaţa s-o sculat Şi pe obraz s-o spălat Şi pe cap s-o pieptănat Şi mai mândru se pletea, Din cosiţă 4 viţă, Cofă dalbă d-apuca, Cofa dalbă mâna dreaptă, La fântână d-alergă, La fântână pân grădină, Şi fântâna-i îngrădită, Cu nuele de sânţele Şi cu pari de mălin verde. Apă-n cofă d-apuca, Sus la nori o arunca, Sus mai sus printre d-ingeri, Fiica acasă-şi d-alerga

«Vai, lele, maica mele! Ciuda mare ce văzui». «Ce ai văzut tu, fiica mea»? La fântână mă-ntâlni Doi ficiori de alăturaţi, Cu pinteni galbeni rânzaţi, Unu-şi bate jos pre mare, Unu-şi bate sus spre soare, Cel ce-şi bate jos spre mare, Noi de greu l-om blăstăma, Cel ce-şi bate sus spre soare, Noi dişor l-om blăstăma. Şi se cunune cu dânsa. Cu dânsa, cu fiica sa, Şi-ţi fie de cununie, Mânita de veselie. Fire-ai fiică norocită Corinda noastră-i plătită.

Auzită de la Crăciun Cheregi din Voivozi dişor = uşor.

  107

25. Altă “colindă a fetei”

Dar fiicuţa gazdăele Dimineaţa s-o sculat Şi pe obraz s-o spălat, Lui Dumnezeu s-o rugat Şi pe cap s-o cheptănat Şi mai mândră se-npletea În cosiţă cu 3 viţă. Cofa dalbă-şi apuca, Cofă dalbă în mâna dreaptă. La fântână şi d-alerga Şi dacolea se-ntâlnea Cu dajune, da lui Crăciun. June apucă inelu. Adă june inelu, Că de greu l-oi blăstăma Şi ruginezi ca fieru. Mere-şi fiica mai nainte Şi dacolea se-ntâlnea

Cu-n dason da lui Crăciun. June apucă mărăşelu, D-adă june mărăşelul, Că de greu l-oi blăstăma: Şi putrezeşti ca măru. Mere-şi fiica mai nainte Şi dacolea se-ntâlnea C-un dasou da lui Crăciun. June apucă cununa. D-adă june cununa, Că dişor te-oi blăstăma: Şi te cununi cu dânsa, Cu dânsa, cu fiica sa Şi-ţi fie de cununie, Mânita de veselie. Fire-ai fiică norocită, Corinda noastră-i plătită.

Auzită de la Crăciun Cheregi din Voivozi

  108

26. Colinda “sferedeului”

La fântână între făget, Unde-şi curge apa încet-u Hristos-ui Doamne Şi se facă un sferedeu, Şi se scalde Dumnezeu, Dumnezeu cu soţul său. Iar se scaldă, iar se-ntreabă: Ce-i mai bun ca boii buni? Că brezdează breazda neagră Şi revarsă grâu roşu. Iar se scaldă, iar se-ntreabă: Ce-i mai bun ca oaia-i bună?

Colo vara te-ndulceşte Cole iarna te-ncălzeşte, Iar se scaldă, iar se-ntreabă: Ce-i mai bun ca calu-i bun? Că te duce şi te aduce Şi-ntrezie şi-n beţie Şi-n pogana de mânie. Iar se scaldă, iar se-ntreabă: Ce-i mai bun ca omu-i bun? Face-şi casa lângă drum, De sălaşu drumarilor, De pita săracilor.

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap sferedeu = de la ungurescu feredő – furdő = baie;

pogan, pogană = mare, grozav.

  109

27. Colinda „Maicei“

Colo sus-ui pângă lună, Mândru-şi arde o lumină, Corind’e me Doamne Ba nu zău nu-i lumină, Ci e un scaun de hodină. Da pe scaun cine şede? Şede, şede Maica sfântă C-un fiuţ micuţ în braţă, Cu păruţu despletit-u, Peste fiu slobozit-u.

Prinde fiu a suspina, Maica sfântă-şi cuvânta: «Taci fiule, taci dragule, Că eu ţie ce ţi-oi da? Două mere, două pere Şi te joci pân rai cu ele, Pe puntiţa raiului, Ca păruţu capului». Ş-ai fi gazdă sănătoasă, Domnul sfânt Vă alduiască!

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap Tot la al doilea vers se adauge: Corind’e me Doamne

  110

28. Colinda „păstorilor” Întorcu-se întorcu-i Doamne-mi Doi şoimuţi galbeni Îmi dai! corind’emi Pe susu se-ntorc-u, Susu în sferghian-u, La sfânt Sânt Ioanu. Sânt Ioan grăia: «Maica ce-şi lucrează»? Firu îşi firme, Faşe o împlătea, Căci o ca găta, Pe crengi o punea,

Şoimii se alina, Apoi o apuca Şi cu ea zbura, Sus în sferghian, La sfânt Sânt Ioan. Sfânt Ioan grăia: «Duceţi-o înnapoi, Că v-ar blăstăma, Colo-n primăvară, Sfinţii plugărei, Albii văcărei, Negrii purcărei, Rarii pecurari».

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap La fiecare al doilea vers se repetează: Îmi dai! corind’e mi. căci = cât ce.

  111

29. Colindă

Masă rotilată, Galbenă, de piatră, Pomu în pomurată, De poame încărcată. Soarele lucea, Poamele cocea, Vânt mare sufla, Poamele pica. Noi le culegam, Cu cine ne întâlneam Întrebare aveam: «Cine vi le-o dat-u»? Noi le-am căpătat-u De la sfântu soare Cu mare rugare. Ş-ai fi gazdă sănătoasă.

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap vi li-o = vi le-a

  112

30. Colinda „patimilor“

Întreabă-se întreba sfinţii, Sfinţii la Dumnezeu Îmi dai! corind’emi Ce din ce se face? «Ce mă voi pildiţi sfinţi! Că voi bine ştiţi, Bine ca şi mine, Că miru se face Din grâu şi din vin, Viţa vinului, Spicu grâului, Ce roadă frumoasă, Jertfa pe pământ. Pe mine mă prinseră, Cei câni de jidovi, Seara de Joi mari, Vineri mă ducea Josu la scăpătat-u În curtea lui Pilat, Şi mie îmi făcea Cruciţă de brad, De brad năstrămat, Şi mie-mi făcea Cuie de oţel, În min le bătea,

Pân palme pân talpe, Tare le bătea, Sânge răpuşnea, Şi mie îmi făcea, Brâu de ruguţ verde, Pe mine mă-ncingea, Tare mă strângea, Peliţa rupea. La mine îşi vine Cel jidov orbu Cu holca suliţa, Pe mine mă-npungea, Pe la ţâţa dreaptă, Tare mă-npungea, Sângele răpuşnea, Jidovi îl oprea, În pahar de amar, Câţi-l ca simţea, Toţi îşi pomenea, Câţi îl ca vedea, Toţi îşi orbea, Câţi îl ca auzea, Toţi îşi asurzea Şi mie-mi făcea Camanocu de spin-u,

  113

Pe cap mi-i punea, Tare-i apăsa, Păru galben ciunta, Domnul nu lăsa, Părul peitoriu.

Ce mi-l prefăcu? Busuioc mănunchi-u Mirosu pe pământ». Ş-ai fi gazdă sănătoasă, Domnul sfânt vă alduiască.

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap Camanoc = comânac

  114

31. Colinda „judeţului”

Scris-o Domnu me, ce-o mai scris-u Corind’e me Doamne Scris-o masă de mătasă, Prejur mese sunt scaune. Da pe scaune cine şed-u? Şedu-şi călugări bătrâni. Călugării prinse a plânge, Cu mari lacrimi de sânge. Dumnezeu îşi cuvânta: «Ce vi-i, călugări bătrâni? De aţi început a plânge Cu aşa lacrămi de sânge». Călugării îşi cuvânta, Cătră Prea sfinţia sa:

«Spune Doamne judeţul». Dumnezeu îşi cuvânta: «Eu judeţu nu l-oi spune Până slujba îţi repune Cu clopotu mic de jelnic-u». De cu seară vecernie, Miază noapte vanghelie, Ziouri ziuă liturghie». Dumnezeu îşi cuvânta: «Judeţul mare va fi: În o zi mare de Paşti De la amiază zi cătră sară». Fire-ai gazdă sănătoasă, Cu câţi ai gazdă în casă.

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap Între fiecare păreche de versuri se repetează: Corind’e

me Doamne

  115

32. Colinda “patimilor”

Maica sfântă se lua-ră Leru-i Doamne Pe drumu drumarilor, Pe calea tâlharilor, Maica sfântă se-ntâlnea Cu trei fete de jidov. «N-aţi văzut un fiu de-a nostru»? «Nu noi Maică n-am văzut, Noui nu l-am fi cunoscut». Maica sfântă-şi cuvânta: «Fiu meu e cunoscut, Că în spate şi în piept Scrisă-i luna şi soarele». Încă Maică şi razele, Că zău Maică că-i aşa, Că l-o prinsu-l jidovi,

Într-o sfântă Joi seara, Spre Vineri dimineaţa, Ei l-or răstigni pe cruce. Oara acea când sosea, Pe Christos îl răstignea, Cu suliţa-l străpungea, Sânge pe cruce curgea. Şi Christos aşa a strigat, Iuda în patru s-a crepat Şi pământu a tremurat-u, Luna s-a-nbrăcat în sânge, Stelele începură a plânge. Plângeţi, stele mărunţele, Că vedeţi voi chinuri grele. Să fi gazdă sănătoasă.

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap După fiecare vers se repetează: Leru-i Doamne

  116

33. Colinda mălaiului

Mălaiu se bujdane Florile dalbe Şi de pruncii de mocani, Că la dinţi îs rari şi mari Şi la buze îs drenboiaţi Şi la nări îs fleşcoiaţi. Popa iapa în pinteni strânse, După mălaiu fuga împinse. «Întoarnă mălai nu te duce Că te-om scălda în lapte dulce». «Măcar cât vă veţi ruga Înnapoi nu m-oi turna,

Că în cuptor mă hosboniţi, Cu tăciuni mă îngrădiţi, Cu pumnii mă strejuiţi, Apoi de acolo mă scoateţi, Ori de-s copt, ori de nu-s copt, Îmi puneţi nume că-s copt. Dacă vine omul în casă, M-aruncaţi colo sub mese Şi-ntoarceţi mese pe mine, Să mă faceţi de ruşine, Şi puneţi pita pe mese, Că de ace vi cinste în casă».

Auzită de la Gavril Châlba din Cuzap După fiecare vers se repetează: Florile dalbe ace = aceea

  117

Note la texte

Indicăm pentru fiecare text al culegerii tipul sau

tipurile tematice corespunzătoare, cu un grad variabil de aproximaţie, din Indexul tipologic şi bibliografic al colindei conţinut în volumul: Monica Brătulescu, Colinda românească, Bucureşti, Minerva, 1981.

Tot pe baza datelor bibliografice oferite de Monica Brătulescu, am indicat, în mod selectiv, pentru fiecare text din culegere, alte variante asemănătoare din repertoriul bihorean, limitându-ne doar la cele prezente în volume sau periodice. Trimiterile bibliografice se referă la următoarele volume:

Alexici 1899 = G. Alexici, Texte din literatura poporană

română, Tomul I, Budapesta, 1899. Bartók 1975 = B. Bartók, Rumanian Folk Music, Volume

IV - Carols and Christmas Songs (Colinde), The Hague, Martinus Nijhoff, 1975.

Coman 1938 = Şt. Coman, Leru-i Domane. Colinzi adunate

din satul Margine, Bihor, Cluj, Tipografia Ardealului, 1938. Cocişiu 1960 = Il. Cocişiu, Cântece populare româneşti,

Bucureşti, Editura muzicală a Uniunii Compozitorilor din R.P.R., 1960

Daulu 1890 = T. Daulu, Colindi şi cîntece poporali,

Arad, 1890.

  118

Hetcou 1912 = P. Hetcou, Poesia poporală din Bihor, Beiuş, Tipografia Doina, 1912.

Mărăscu 1934 = T. Mărăscu, Monografia comunei

Sudrigiu jud. Bihor, Beiuş, 1934. Pavelescu 1945 = Gh. Pavelescu, Cercetări folclorice în

sudul judeţului Bihor, «Anuarul Arhivei de Folclor», VII, 1945 Viciu 1914 = A. Viciu, Colinde din Ardeal, Bucureşti,

Academia Română, 1914. 1. Colinda oii Cfr. tipurile: 42 Cioban sătul de ciobănie; 42 b Oile

făgăduiesc ciobanului un vestmânt minunat Daulu 1890, p. 44 [Bihor]; Bartók 1975, 11e [Budureasa];

Pavelescu 1945, p. 97, [Măgura, Pietroasa]. 2. Colinda Sf. Nicolae Cfr. tipul 191 Sfântul Nicolaie Pavelescu 1945, p. 87-88, n. 98 [Câmp, Vaşcău]; Bartók

1975, n. 101a, 101b [Urviş de Beiuş, Şoimi], 101 c [Dumbrăviţa de Codru, Şoimi], 101 d [Şoimi], 101 g [Rohani, Căpâlna]; 101 h [Bulz]; Coman 1938, p. 40-42 [Margine, Abram]; Daulu 1890, p. 22-23, p. 48-49 [Bihor].

3. Colinda drumarilor Cfr. tipurile: 168 Maica Domnului, ostilitatea şi

bunovoinţa pomilor şi dobitoacelor (sub-tip 168 A); 169 Crăciun şi Crăciuneasa (sub-tip 169 a).

  119

Alexici 1899, p. 164-168 [Săldăbagiu, Balc]; Bartók 1975, 105 d [Beiuş]; Coman 1938, p. 34-37 [Margine, Abram]; Daulu 1890, p. 18-21 [Bihor]

4. Colinda despre „bogat si sărac“ Cfr. tipul 155 Bogatul şi săracul Pavelescu 1945, p. 90-91 [Câmp, Vaşcău]; Bartók 1975,

n. 83a [Şoimi], 83b [Cotiglet, Ceica]; 83c [Şoimi], 83d [Câmp, Vaşcău], 83e [Luncşoara, Auşeu]; Coman 1938, p. 43-44 [Marine, Abram]; Daulu 1890, p. 39-40 [Bihor]; Hetcou 1912, p. 43-44 [Valea Barcăului]

5. Colinda vânătorului Cfr. tipul 68 Vânătorul şi personajul metamorfozat

(sub-tipurile 68 C, 68 D) Alexici 1899, p. 155-156 [Căuaşd]; Bartók 1975, n. 92b

[Leheceni, Cărpinet], 92 g [Dumbrăviţa de Codru, Şoimi]; Cocişiu 1960, p. 32 [Sitani, Pomezeu]; Daulu 1890, p. 24-25, p. 35 [Bihor]; Pavelescu 1945, p. 92-93 [Sohodol, Căbeşti]

6. Colinda junilor Cfr. tipurile: 19 Colindătorii, darurile şi Isus; 167

Vestea naşterii 7. Variantă Cfr. tipurile: 19 Colindătorii, darurile şi Isus; 167

Vestea naşterii 8. Colinda „filosofilor“ Cfr. tipul 167 Vestea naşterii Bartók 1975, n. 108g [Dumbrăviţa de Codru, Şoimi],

108h [Delani, Beiuş]; Hetcou 1912, p. 38-39 [Valea Barcăului]

  120

9. Variantă Cfr. tipul 25 Furarea astrelor Alexici 1899, p. 149-154 [Săldăbagiu de Barcău, Balc];

Bartók 1975, n. 93f, 93g [Şoimi], 93h [Corbeşti, Ceica], 93i [Cotiglet, Ceica]; Coman 1938, p. 33-34 [Margine, Abram]; Daulu 1890, p. 32-33 [Bihor]; Hectou 1912, p. 39-41 [Valea Barcăului]; Pavelescu 1945, pp. 88-89 [Câmp, Vaşcău].

10. Variantă Cfr. tipul 178 Slujba în mânăstire 11. Variantă Cfr. tipul 90 Sosirea peţitorilor 12. Colindă Cfr. tipul 163 Intrarea în rai Pavelescu 1945, p. 93 [Călugări, Cărpinet]; Bartók 1975,

n. 100d [Tăşad, Drăgeşti], 100e [Şoimi], 100f [Urviş de Beiuş, Şoimi]; Coman 1938, p. 37-40 [Margine, Abram]; Daulu 1890, p. 52-54 [Bihor]; Hectou 1912, p. 47-49 [“Din sudul Bihorului, de pe Valea Crişului”]; Mărăscu 1934, p. 55-56 [Sudrigiu, Rieni].

13. Colindă Cfr. tipurile: 167 Vestea naşterii; 184 Vânzarea lui Iuda;

186 Răstignirea lui Isus Bartók 1975, n. 112b [Luncşoara, Auşeu], 112d [Groşi,

Auşeu]; Coman 1938, p. 31-33, p. 42-43 [Margine, Abram]; Hetcou 1912, p. 44-45 [Valea Barcăului].

14. Variantă Cfr. tipul 184 Vânzarea lui Iuda

  121

15. Colindă despre “Adam si Eva” Cfr. tipul 166 Adam Bartók 1975, n. 104d [Tăşad, Drăgeşti]; Coman 1938, p.

8-9 [Margine, Abram]; Hectou 1912, p. 42-43 [Valea Barcăului]. 16. Colinda fetei Cfr. tipurile: 104 Peţitorii, mărul, inelul şi cununa; 116

Tocmeala zestrei Bartók 1975, n. 32 a [Luncşoara, Auşeu], 32b [Bulz], 32c

[Groşi, Auşeu]; 32d [Dumbrăviţa de Codru, Şoimi] 17. Variantă Cfr. tipurile 103 Boul şi cununa; 104 Peţitorii, mărul,

inelul şi cununa; 116 Tocmeala zestrei Bartók 1975, n. 32 a [Luncşoara, Auşeu], 32b [Bulz], 32c

[Groşi, Auşeu]; 32d [Dumbrăviţa de Codru, Şoimi]; Coman 1938, p. 18 [Margine, Abram]; Daulu 1890, p. 41 [Bihor]

18. Colindă despre „iad şi rai” Cfr. tipul 25 Furarea astrelor Alexici 1899, p. 149-154 [Săldăbagiu de Barcău, Balc];

Bartók 1975, n. 93f, 93g [Şoimi], 93h [Corbeşti, Ceica], 93i [Cotiglet, Ceica]; Coman 1938, p. 33-34 [Margine, Abram]; Daulu 1890, p. 32/33 [Bihor]; Hectou 1912, p. 39/41 [Valea Barcăului]; Pavelescu 1945, pp. 88-89 [Câmp, Vaşcău].

19. Colindă Cfr. tipurile 176 Maica Domnului cu pruncul în braţe;

29 Merele căpătate de la soare Bartók 1975, n. 84p [Delani, Beiuş]; Coman 1938, p. 8

[Margine, Abram]; Daulu 1890, p. 65-66 [Bihor]; Hetcou 1912,

  122

p. 45 [Valea Barcăului], p. 46, p. 46-47 [Din sudul Bihorului, de pe Valea Crişului]; Mărăscu 1934, p. 56-57 [Sudrigiu, Rieni].

20. Altă colindă „a fetei“ Cfr. tipul 103 Boii şi cununa Coman 1938, p. 18 [Margine, Abram]; Daulu 1890, p. 41

[Bihor]. 21. Colinda „crăciunului“ Motivului celor «trei zile sfinte» se regăseşte în

numeroase variante clasificate sub tipul 173 Botezul (de obicei, Sfânta Vineri, Sfânta Sâmbătă şi Sfânta Duminică se ceartă pentru a obţine dreptul de a-l boteza pe Isus).

Bartók 1975, n. 110a [Cotiglet, Ceica]; Daulu 1890, p. 7 [Bihor].

22. Colinda „celor trei vrâste omeneşti“ Cfr. tipul 170 Naşterea lui Isus şi solii (sub-tip 170 B) Bartók 1975, n. 108 d [Dumbrăviţa de Codru, Şoimi],

108f [Urviş de Beiuş, Şoimi]. 23. Colindă Cfr. tipul 185 Pedepsirea lui Iuda Bartók 1975, n. 93a [Şoimi], 93b [Vaşcău], 93c [Cotiglet,

Ceica]. 24. „Cunună de aur“ Cfr. tipurile 104 Peţitorii, mărul, inelul şi cununa; 116

Tocmeala zestrei Bartók 1975, n. 32 a [Luncşoara, Auşeu], 32b [Bulz], 32c

[Groşi, Auşeu]; 32d [Dumbrăviţa de Codru, Şoimi].

  123

25. Altă “colindă a fetei” Cfr. tip 104 Peţitorii, mărul, inelul şi cununa Bartók 1975, n. 28b [Drăgeşti]; 28c [Tăşad, Drăgeşti];

Daulu 1890, p. 60-61 [Bihor]; Viciu 1914, p. 128-129 [Lugaşu de Sus, Lugaşu de Jos].

26. Colinda “sferedeului” Cfr. tip 150 Ce-i mai bun pe lume Bartók 1975, n. 82a [Drăgeşti]; 82b [Groşi, Auşeu]; 82c

[Cotiglet, Ceica]; Coman 1938, p. 15 [Margine, Abram]; Daulu 1890, p. 36-37 [Bihor]; Hetcou 1912, p. 41-42 [Valea Barcăului].

27. Colinda „Maicei“ Cfr. tip 176 Maica Domnului cu pruncul în braţe Bartók 1975, n. 84p [Delani, Beiuş]; Coman 1938, p. 8

[Margine, Abram]; Hetcou 1912, p. 45 [Valea Barcăului], p. 46, p. 46-47 [Din sudul Bihorului, de pe Valea Crişului]; Mărăscu 1934, p. 56-57 [Sudrigiu, Rieni].

28. Colinda „păstorilor” Varianta pare înrudită cu unele texte care aparţin

tipului 28 Zorile, sub-tip 28 A, în care apare motivul celor doi vulturi (sau şoimi), care se bat pentru un bob sau un fir de aur.

29. Colindă Cfr. tipul 29 Merele căpătate de la soare Hetcou 1912, p. 46-47 [Din sudul Bihorului, de pe Valea

Crişului]; Mărăscu 1934, p. 56-57 [Sudrigiu, Rieni]. 30. Colinda „patimilor“ Cfr. tipul 187 Originea grâului, vinului şi mirului Alexici 1899, p. 146-148 [Săldăbagiu de Barcău, Balc];

Bartók 1975, n. 98b [Urviş de Beiuş, Şoimi], 98c [Sâmbăta], 98d

  124

[Drageşti], 98e [Cotiglet, Ceica]; Daulu 1890, p. 50-51 [Bihor]; Pavelescu 1945, p. 89-90 [Câmp, Vaşcău], p. 95-96 [Cristişoru de Jos].

31. Colinda „judeţului” Cfr. tipul 165 Sfârşitul lumii 32. Colinda “patimilor” Cfr. tipurile 181 Isus căutat de Maica Domnului; 186

Răstignirea lui Isus Daulu 1890, p. 10-11 [Bihor]; Pavelescu 1945, p. 94

[Călugări, Cărpinet], p. 97 [Măgura, Pietroasa]. 33. Colinda mălaiului Colindă satirică neclasificată în Index-ul tipologic al lui

Monica Brătulescu. O altă variantă asemănătoare a Colindei mălaiului este publicată de Bartók 1975, n. 135 [Săvârşin, Arad].

  125

Biografia autorilor

DAN OCTAVIAN CEPRAGA

S-a născut la Bucureşti în anul 1967. A absolvit Facultatea

de Litere şi Filozofie la Universitatea din Padova în 1993 cu o teză intitulată L’elemento cristiano nelle colinde tradizionali romene (studio e testi), sub conducerea Prof. Lorenzo Renzi. Şi-a susţinut teza de doctorat în Filologie romanică, intitulată Il genere pastorella nei manoscritti: ricerche sulle strutture compilative dei canzonieri d’oc e d’oïl în 1999, la Universitatea din Roma “La Sapienza”, sub conducerea Prof. Roberto Antonelli. S-a specializat apoi la “École des Hautes Études en Sciences Sociales” din Paris. La ora actuală este profesor de Limbă şi literatură română în cadrul Departamentului de Studii lingvistice şi literare al Universităţii din Padova. S-a ocupat de poezia orală tradiţională românească, investigând în special dimensiunea creştină a colindelor, stilistica cântecelor bătrâneşti şi repertoriul ceremonial funebru. În acest sens, a publicat printre altele, volumele Graiurile Domnului. Colinda creştină tradiţională, Cluj, Clusium, 1995 şi Le Nozze del Sole. Canti vecchi e colinde romene (în colaborare cu L. Renzi şi R. Sperandio), Roma, Carocci, 2004. În domeniul românisticii, s-a interesat, de asemenea, de istoria şi stilistica limbii române literare, ocupându-se în particular de formarea limbii poetice româneşti din secolul al XIX-lea. În domeniul filologiei romanice, este preocupat în principal de literatura provensală şi franceză veche, studiind tradiţia manuscrisă a poezie occitanice şi sistemul genurilor lirice medievale. Împreună cu Zeno Verlato a tradus şi comentat o amplă antologie de poezie trubadurică: Poesie d’Amore dei Trovatori, Roma, Salerno Editrice, 2007.

  126

SORIN ŞIPOS

S-a născut la 14 iunie 1969 în satul Cuzap, comuna Popeşti, judeţul Bihor. A absolvit Facultatea de Istorie-Filozofie din Cluj-Napoca, specializarea istorie medievală, în anul 1993. Şi-a susţinut teza de doctorat intitulată Silviu Dragomir – istoric, avându-l conducător de doctorat pe prof.univ.dr. Ioan-Aurel Pop, membru al Academiei Române, la Facultatea de Istorie-Filozofie din Cluj-Napoca, în anul 2001. Actualmente este profesor Facultatea de Istorie, Relaţii Internaţionale, Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea din Oradea, unde predă istoria medie a României, istoria Transilvaniei, imaginea societăţii româneşti în relatările călătorilor străini, antropologie regională. Domeniul de cercetare: istoria istoriografiei, imaginea românilor în relatările călătorilor străini, putere şi imaginar politic în Evul Mediu şi în perioada premodernă. A efecutat stagii de cercetare şi documentare şi a susţinut cursuri şi conferinţe în Ungaria, Republica Moldova, Franţa, Spania, Italia. Autor a douăzeci de cărţi, ca unic autor sau în colaborarare, dintre care: Silviu Dragomir-istoric, 2002, 2008; Antoine-François Le Clerc, Memoriu topografic şi statistic asupra Basarabiei, Valahiei şi Moldovei, provincii ale Turciei Europene, 2004 (în colaborare cu Ioan-Aurel Pop); De la „Mica la Marea Europă”. Mărturii franceze de la sfârşitul secolului al XIX-lea despre frontiera răsăriteană a Europei. Studii şi documente, 2006 (în colaborare cu Ioan Horga); Silviu Dragomir şi dosarul Diplomei cavalerilor ioaniţi, 2009 (în colaborare cu Ioan-Aurel Pop); Politici imperiale în Estul şi Vestul spaţiului românesc, coordonatori Sorin Şipoş, Mircea Brie, Ioan Horga, Igor Şarov, Ion Gumenâi, Editura Cartdidact Chişinău Chişinău, 2010, Interpretazioni del documento storico. Valore documentario e

  127

dimensioni letterarie, Oradea-Padova, 2010 (în colaborare cu Dan Octavian Cepraga); Textus textis. Documentary Value and Literary Dimension of the Historical Text, Cluj-Napoca, 2011 (în colaborare cu Dan Octavian Ceprega şi Ioan-Aurel Pop) şi a 90 de studii şi articole în reviste din ţară şi străinătate. A prezentat comunicări la 100 de manifestări ştiinţifice în ţară şi străinătate.