Introducere

Republica Moldova este un stat suveran, care şi-a

căpătat independenţa la începutul anilor '90 ai sec.

XX, în urma destrămării fostei Uniuni Sovietice. După

ce a rupt cu regimul politic nedemocratic, cu economia

centralizată şi sistemul de conducere administrativ de

comandă, ea îşi consolidează independenţa statală,

trecînd totodată la democraţia pluralistă şi economia

de piaţă.

În tendinţa de a depăşi mai expeditiv şi mai puţin

dureros etapa de tranziţie – etapa de mari şi dificile

transformări sociale – Republica Moldova caută să

însuşească experienţa ţărilor democratice dezvoltate.

Aceasta se referă la toate sferele vieţii sociale,

inclusiv la politica socială în ansamblu, precum şi la

politica socială în sfera ocrotirii sănătăţii în

particular.

În condiţiile mijloacelor financiare şi materiale

limitate, decăderii producerii, declinului economic,

promovarea de către stat a unei politici sociale înalt

efective, inclusiv în sfera ocrotirii sănătăţii devine

o sarcină destul de complicată, realizarea căreia

necesită mari eforturi.

Evoluţia ascendentă a economiei naţionale a creat

cadrul general a unui curs firesc de dezvoltare şi

3

perfecţionare continuă a sistemului atotcuprinzător de

asigurări naţionale. Paleta largă a acestui sistem,

care înglobează pe lîngă asigurările de stat de

răspundere civilă, asigurări sociale de stat etc. şi

asigurările obligatorii de asistenţă medicală are

menirea să contribuie la realizarea unor condiţii

optime de viaţă şi muncă pentru întreaga naţiune.

Una din direcţiile comparativ noi ale sistemului

de asigurare este asigurarea medicală, ca unul din

elementele de bază ale protecţiei sociale a

populaţiei. Acestei probleme stringente, în perioada

tranziţiei economice, îi este consacrată prezenta

lucrare, cu unele particularităţi ale organizării

asigurării obligatorii de asistenţă medicală în

Republica Moldova.

Una din condiţiile necesare ale funcţionării

normale a tuturor sferelor de activitate ale

societăţii este elaborarea şi implementarea metodelor

noi de reglementare şi administrare în domeniul

ocrotirii sănătăţii. Pentru a-şi exercita cu succes

funcţiile, sistemul de sănătate trebuie să beneficieze

de mecanisme adecvate de finanţare. Mecanismele

respective sunt constituite din două compartimente

majore: acumularea mijloacelor financiare şi

gestionarea lor raţională. Conjunctura internă în care

4

funcţionează sistemul asigurărilor obligatorii de

asistenţă medicală din Republica Moldova, influenţat de

o serie de factori interni şi externi, şi-a pus

amprenta asupra specificului activităţii Companiei

Naţionale de Asigurări Medicale. Cu plusurile şi

minusurile unui sistem de amploare şi importanţa lui

determinate în primul an de activitate, sistemul de

asigurări medicale obligatorii a înregistrat rezultate

considerabile, cu toate acestea, ca orice sistem nou,

el trebuie să se modeleze în timp, în funcţie de

realităţile concrete şi problemele ce apar pe parcurs.

Actualitatea temei este determinată de inovaţia

acestui sistem şi rolul cardinal pe care acesta îl are

în cadrul finanţării ocrotirii sănătăţii, necesitatea

în evaluarea rezultatelor implimentării asigurărilor

obligatorii de asistenţă medicală, precum şi depistarea

problemelor şi căilor de rezolvare în contextual

preluării celor mai eficiente direcţii de perfecţionare

din specificul aplicării sistemului asigurărilor

medicale obligatorii în ţările dezvoltate.

În vederea eliminării distorsiunilor existente în

sistemul de finanţare a ocrotirii sănătăţii aplicat în

republică, posibilităţilor de transformare a noului

sistem implimentat într-un sistem eficient şi

stabilizator de protecţie a păturilor social-

5

vulnerabile, de acordare a unor servicii medicale de o

calitate superioară şi de îmbunătăţire a condiţiilor

existente în instituţiile medico-sanitare din ţara

noastră, urmează a fi examinate practicile

internaţionale şi în special aplicarea asigurărilor

medicale obligatorii într-un şir de state dezvoltate ca

: SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania şi Elveţia.

Scopul lucrării constă în analiza comparativă a

politicilor naţionale şi internaţionale de promovare a

asigurărilor medicale obligatorii, precum şi a

modalităţilor de finanţare a sistemului ocrotirii

sănătăţii în ţările cu o economie dezvoltată şi a celor

în tranziţie la economia de piaţă, evaluarea

rezultatelor implimentării asigurărilor medicale

obligatorii în Republica Moldova şi înaintarea

propunerilor pentru perfecţionarea acestui sistem.

Acest scop impune un şir de sarcini:

- Cercetarea bazelor teoretice cu privire la

aplicarea sistemului asigurărilor obligatorii de

asistenţă medicală, evoluţia sa istorică şi faza

de implimentare în care se află;

- Studierea experienţei mondiale în domeniul

promovării asigurărilor medicale obligatorii;

6

- Studierea modalităţilor de finanţare a sistemului

ocrotirii sănătăţii în ţările cu o economie

avansată, precum şi tranzitorie;

- Cercetarea şi analiza rezultatelor implimentării

sistemului asigurărilor medicale obligatorii în

Republica Moldova;

- Determinarea aportului asigurărilor obligatorii

de asistenţă medicală la formarea veniturilor

instituţiilor medico-sanitare încadrate în acest

sistem;

- Înaintarea propunerilor în vederea perfecţionării

acestui sistem şi extinderea cuprinderii lui.

Scopul şi sarcinile cercetării au determinat

structura tezei, care constă în introducere, trei

capitole, concluzii şi recomandări, bibliografie.

Capitolul I „Necesitatea, apariţia şi evoluţia asigurărilor

medicale obligatorii” vizează aspectele teoretice cu privire

la asigurarea medicală obligatorie, precum şi analiza

diferitelor sisteme de finanţare a ocrotirii sănătăţii.

Capitolul II „Modalităţi de manifestare a asigurărilor

medicale obligatorii în Republica Moldova şi în practica

internaţională” cuprinde caracteristica sistemului

asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală al

7

Republicii Moldova, particularităţile finanţării

sistemului ocrotirii sănătăţii abordat prin prisma

politicilor de promovare a asigurărilor medicale

obligatorii naţionale şi internaţionale.

Capitolul III „Problemele asigurărilor obligatorii de

asistenţă medicală”, în care sunt determinate rezultatele

implimetării sistemului asigurărilor obligatorii de

asistenţă medicală, aportul Companiei Naţionale de

Asigurări în Medicină în vederea finanţării

instituţiilor medico-sanitare încadrate în acest

sistem, precum şi problemele şi perspectivele de

realizare a practicii asigurărilor medicale obligatorii

în contextul experienţei din Republica Moldova şi alte

state. Se argumentează oportunitatea şi succesul

implimenatării acestora în ţara noastră.

Pentru abordarea problemelor relevate în teză au

fost consultate diferite surse bibliografice consacrate

aspectelor teoretice şi practice ale sistemului de

finanţare a ocrotirii sănătăţii.

Baza teoretică şi metodologică a investigaţiei în

cauză o constituie concepţia şi mecanismele aplicării

asigurării obligatorii de asistenţă medicală,

reflectată în lucrările economiştilor, precum şi în

8

legislaţia Republicii Moldova ce reglementează

activitatea de asigurare.

Baza informaţională a tezei este prezentată de

actele legislative ale Republicii Moldova, materialele

ştiinţifice din ţările Uniunii Europene, materialele

Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină,

Ministerului Sănătăţii şi Protecţiei Sociale,

Departamentului de Statistică şi Cercetări Sociologice

al Republicii Moldova etc.

Analizele şi studiile efectuate permit elaborarea

unei variante de propuneri ce vizează diferite probleme

şi aspecte de aplicare a asigurărilor medicale

obligatorii.

CAPITOLUL I: Necesitatea, apariţia şi

evoluţia asigurărilor medicale obligatorii

1.1. Esenţa, necesitatea şi scopurile

asigurărilor medicale obligatorii în condiţiile

actuale

De-a lungul existenţei sale, o preocupare majoră

pentru omenire a constituit-o asigurarea resurselor

9

materiale şi financiare. Mai mult decît atît, omul a

dus o luptă continuă cu anumite forţe din natură şi

din societate, care, prin acţiunea lor pun în pericol

bunurile necesare existenţei sale, viaţa sa şi îi

afectează integritatea corporală.

Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii a creat, pe de o

parte, noi posibilităţi pentru om de a interveni,

preîntîmpina sau diminua consecinţele negative ale

unor fenomene de pagube în economie, iar pe de altă

parte, a generat noi factori de risc pentru populaţie,

unităţi economice şi instituţii.

Dintre toate căile şi metodele utilizate de

omenire, pentru preîntîmpinarea unor evenimente

generatoare de pierderi, asigurarea s-a dovedit a fi o

metodă deosebit de eficientă [28, pag. 7-8].

Asigurarea, ca o categorie economică,

reprezintă totalitatea relaţiilor economice care apar

între persoanele fizice şi juridice (asiguraţi) şi

organizaţiile specializate (asigurători) referitor la

formarea şi consumul mijloacelor băneşti, destinate

compensării pierderilor celor asiguraţi, generate de

împrejurări, stipulate în acordul reciproc al

părţilor [30, pag. 8]

Asigurarea medicală presupune că persoana fizică

sau organizaţia (asiguratul) au posibilitatea de a

10

transpune pe seama altei persoane sau organizaţii

(asigurătorul), pentru o anumită plată (premiu sau

comision), riscurile, stipulate în acordul reciproc

al părţilor. În asigurarea medicală (spre deosebire de

cea socială), cazul asigurat nu e boala sau

accidentul ce a influenţat asupra sănătăţii, ci

cheltuielile suportate în procesul de acordare a

asistenţei medicale necesare, inclusă în programul de

asigurare [30, pag. 9].

Asigurarea medicală, ca asigurare a cheltuielilor

pentru asistenţa medicală în caz de boală, include

achitarea cheltuielilor legate de internarea şi

aflarea în spital, operaţii, vizitele la medic etc.

Asigurarea medicală acoperă doar o parte din

cheltuielile condiţionate de riscul îmbolnăvirii. Ea

nu ia în consideraţie pierderile venitului în

perioada pierderii temporare a capacităţii de muncă,

care este acoperită de asigurarea socială.

Asigurarea socială e un tip mai larg de

asigurare, ce include atît asigurarea medicală, cît

şi asigurarea în cazul lipsirii de venit în perioada

pierderii temporare a capacităţii de muncă. Dacă în

contractul de asigurare este stipulat riscul

pierderii venitului din cauza incapacităţii de muncă

11

sau invalidităţii, atunci are loc asigurarea vieţii

[30, pag. 10].

Prin urmare, asigurarea medicală poate fi

examinată într-un sens mai restrîns şi mai larg al

cuvîntului ca element de asigurare a sănătăţii şi a

vieţii.

La rîndul său, asigurarea medicală se împarte în

obligatorie şi facultativă (vezi tabelul 1).

Tabelul 1.1.1Caracteristica comparativă a asigurării medicale obligatorii şi facultative

Criteriile decomparaţie

Asigurareaobligatorie

Asigurareafacultativă

Baza de drept Obligatorie, învirtutea legii

Facultativă, în bazaacordului părţilor

Modalitatea decuprindere

Totalitateapersoanelorasigurabile

Selectivă

Condiţiilerestituirii

Minimul garantat şipachetul unificat alratelor sociale şi

privilegiilor

„Pachetele” diversede compensaţii şi

servicii formate înbaza contractului cu

asigurătorul datStatutul

redistribuitorului

Organizaţie de statsau mixtă

Societăţile privatede asigurare

Principiile deoperare aplăţilor

Finanţarea curentă abunurilor sociale pe

numele altora

Finanţarea separatăa bunurilor socialepe numele propriu

Criteriileeficacităţii

activităţii deasigurare

Redistribuireamijloacelor are

caracterultransferurilor

sociale, adică e înjurisdicţia

eficacităţii cu scopspecial (în

particularitatea

Redistribuireamijloacelor este

limitată şi se aflăîn jurisdicţia

pierderiieficacităţii

asigurătorului şiasiguratului

12

universalităţiicuprinderii)

Sursa: Adaptare de către autor în baza sursei [30,

pag.11]

Serviciile medicale după natura lor sunt într-o

mare măsură o marfă obştească, deci individuală,

atrag atenţia tuturor oamenilor şi nu a unui oarecare

grup concret. Toţi membrii societăţii merită să fie

sănătoşi şi, prin urmare, accesibilitatea ajutorului

medical, ca factor de menţinere a sănătăţii, trebuie

să fie universală. De aceea, asigurarea medicală este

recunoscută drept parte componentă a asigurării

sociale de stat, fiind o formă de protecţie socială a

intereselor populaţiei în ocrotirea sănătăţii.

Protecţia socială presupune crearea

posibilităţilor egale, pentru ca fiecare cetăţean al

ţării să profite de o asistenţă medicală şi

medicamentoasă corespunzătoare. Acest drept este

garantat de Constituţia Republicii Moldova [33, pag.

249].

Scopul asigurării medicale este realizat prin

acordarea unei garanţiii cetăţenilor în caz de

apariţie a cazului asigurat pentru acordarea

asistenţei medicale din contul mijloacelor acumulate

şi fixarea măsurilor de profilaxie. Această

protecţie socială poate fi realizată prin crearea unui

13

fond monetar special, la formarea căruia ar fi

participat fiecare cetăţean, care are un venit

permanent, precum şi cei care angajează lucrători şi

organele executive (referitor la cetăţenii care au

nevoie de protecţie socială).

În acest caz, asigurarea medicală ia forma

asigurării medicale obligatorii. Participarea

fiecărui cetăţean, într-o măsură sau alta, la formarea

fondului asigurării medicale obligatorii se

efectuează în baza legislaţiei, ce stabileşte un

normativ unic, tariful de asigurare al cotizaţiilor

plătite de către patron şi alţi plătitori [30, pag.

12].

Cotizaţiile de asigurare sunt calculate de

întreprinderi, instituţii şi alte subiecte economice

în mărimi stabilite în raport cu retribuţia muncii,

calculată conform cerinţelor, în formă bănească sau

naturală, inclusiv după contractele de antreprenoriat

din care se execută defalcările pentru asigurarea

socială de stat. Cotizaţiile de asigurare se

calculează din mijloacele destinate pentru plata

muncii, fără calculul impozitelor corespunzătoare şi

independent de sursele de finanţare. În acest caz, e

vorba despre transferul cotizaţiilor de asigurare

14

pentru asigurarea medicală obligatorie a populaţiei

angajate în cîmpul muncii.

În asemenea caz unicul normativ nu înseamnă

depunerea de către toţi a unor sume de bani

echivalente. Rata absolută a cotizaţiei va fi mai mare

pentru acele întreprinderi şi organizaţii, ce dispun

de un fond mare de remunerare a muncii [31, pag. 52]

Plăţile pentru asigurarea medicală obligatorie a

populaţiei neangajate în cîmpul muncii (copii, elevi,

studenţi de la secţia de zi, pensionari, şomeri,

asiguraţi în mod obligatoriu şi alte categorii) sunt

efectuate de organul puterii executive cu evidenţa

programelor teritoriale ale asigurării medicale

obligatorii în limitele mijloacelor prevăzute în

bugetele existente pentru ocrotirea sănătăţii.

Cotizaţia întreprinderii pentru asigurarea

medicală obligatorie este inclusă în preţul de cost

al producţiei. Prin urmare, această cotizaţie este

achitată de consumatorul acestei producţii.

Sursa de plată a cotizaţiilor pentru asigurarea

medicală obligatorie pentru populaţia care nu lucrează

este, cum a fost evidenţiat mai sus, bugetul

nivelului corespunzător. Partea de venit a bugetului

este formată mai cu seamă din contul impozitelor,

inclusiv impozitul pe venit de la populaţie şi

15

impozitul pe valoarea adăugată, plătit de cumpărător.

Şi în acest caz, într-o mare măsură, cotizaţiile

pentru asigurarea medicală obligatorie le achită

cetăţenii cu un nivel înalt al taxei pe valoarea

adăugată. Aceşti cetăţeni plătesc, de asemenea, un

impozit pe venit mai mare [31, pag. 53].

Astfel, caracterul social al asigurării medicale

obligatorii, ce permite fiecărui cetăţean să

beneficieze de asistenţa medicală egală, se

realizează cu depuneri inegale în crearea fondului

bănesc pentru plata acestei asistenţe. Cu alte

cuvinte, cel bogat plăteşte şi pentru cel sărac, cel

sănătos pentru cel bolnav. Anume prin aceasta se

manifestă principiul "solidarităţii obşteşti", pe

baza căreia este constitui sistemul asigurării

medicale obligatorii în multe ţări europene.

Asigurarea medicală obligatorie are menirea de a

garanta standarde unice (generale) de protecţie

socială a populaţiei în domeniul asigurării medicale.

În condiţiile Moldovei, acest tip de asigurare are

menirea menţinerii financiare a zonelor, care rămîn în

urmă în dezvoltarea lor social-economică şi care nu

au posibilităţi de a-şi forma de sine stătător baza

financiară pentru plata serviciilor medicale în

cuntumul necesar.

16

Scopurile de bază ale asigurărilor medicale

obligatorii sunt:

1) Extinderea resurselor financiare pentru

ocrotirea sănătăţii din contul atragerii resurselor

extrabugetare;

2) Descentralizarea gestionării activităţii

curative şi de profilaxie pe calea transmiterii

unităţilor teritoriale drepturilor fundamentale privind

crearea şi valorificarea fondurilor asigurărilor

medicale facultative;

3) Sporirea eficacităţii de utilizare a

complexului socio-medical;

4) Crearea premiselor de trecere la piaţa

serviciilor medicale, totodată păstrînd posibilitatea

acordării gratuite a acestora pentru păturile

vulnerabile ale societăţii;

5) Intensificarea cerinţelor faţă de

responsabilitatea personalului din instituţiile

medicale pentru rezultatele activităţii din punct de

vedere social şi economic;

6) Cointeresarea materială a populaţiei şi a

întreprinderilor în îmbunătăţirea condiţiilor de muncă

şi a ocrotirii naturii, în diminuarea morbidităţii prin

intermediul efectuării unui şir de măsuri ce ţin de

profilaxia acestora [33, pag. 252].

17

Asigurarea socială, inclusiv asigurarea

medicală obligatorie, după natură este o activitate

nonprofitabilă. Activitatea de asigurare este

efectuată în baza autorecuperărilor şi restituirii

profitului aparent în fondurile de dezvoltare a

sistemului de asigurare.

În majoritatea ţărilor, statul scuteşte asemenea

sisteme de plata impozitelor, oferă şi alte

privilegii, efectuează asigurarea contra ruinării, dă

dotaţii cu destinaţie specială pentru dezvoltare. Pe

de altă parte, asigurarea, inclusiv cea medicală, se

referă la domeniul activităţii de piaţă, adică se

caracterizează, în primul rînd, prin tendinţa spre

profit, deoarece serviciile de asigurare reprezintă,

în fond, o marfă [31, pag. 55]

Asigurarea, ca tip de activitate comercială, are

scopul să egaleze riscurile individuale între membrii

grupurilor şi să nu permită introducerea în grup a

obiectelor de asigurare, apte de a reorienta categoric

riscul grupului în direcţia depăşirii nivelului

mediu. În plan social, acest compartiment este numit

„de discriminare”. Esenţa asigurării, în acest caz,

poate fi exprimată prin cuvintele „întotdeauna de

grup - niciodată socială”.

18

Asigurarea medicală faculativă reprezintă

protecţia garantată a asigurării materiale pentru

toţi cetăţenii care sunt asiguraţi după contractul

individual sau colectiv al asigurării facultative din

contul propriu al cetăţenilor, plăţile din veniturile

proprii sau din profitul întreprinderilor. Cu toate

acestea, volumul şi costul asistenţei medicale şi

serviciilor, oferite conform unui asemenea contract,

depinde de mărimea primei de asigurare.

Cuantumul primei de asigurare, la rîndul său,

este stabilit de asigurător în funcţie de starea

sănătăţii fiecărui asigurat sau a grupului de

asiguraţi (adică de frecvenţa survenirii evenimentului

asigurat şi a duratei tratamentului necesar). În afară

de aceasta, mărimea primei de asigurare depinde de

tarifele la aceste servicii medicale, ce sunt

necesare pentru contingentul dat şi oferite, conform

unor contracte concrete, de către instituţii medicale

concrete [32, pag.108].

Asigurarea medicală facultativă poate fi atît

colectivă, cît şi individuală, însă nu de masă, spre

deosebire de cea obligatorie, care cuprinde

totalitatea persoanelor asigurabile. În cazul

asigurării individuale, asigurătorul încheie

contractul de asigurare cu fiecare client în mod

19

individual, în cazul asigurării colective (de grup),

asigurătorul încheie contractul nu cu o persoană

aparte, ci cu reprezentanţii unui colectiv

(administraţia şi comitetul sindical).

Asigurarea în grup pe bază comercială este un

mijloc de atragere a resurselor suplimentare în

ocrotirea sănătăţii. într-un şir de ţări cu economie

de piaţă, asigurarea medicală particulară şi de grup

a devenit o etapă necesară în calea fondării

serviciilor bugetare naţionale ale ocrotirii

sănătăţii sau a sistemelor de finanţare mixte

bugetare-nebugetare, aflate sub controlul

reglementării obşteşti.

Asigurarea medicală facultativă este

complementară la cea obligatorie. Protecţia prin

asigurare în baza contractelor de asigurare medicală

facultativă nu reprezintă protecţia socială de bază,

ci doar elementul completa al protecţiei sociale,

garantată după asigurarea medicală obligatorie [30,

pag. 18].

Necesitatea în asigurarea medicală obligatorie a

apărut în Moldova, deoarece nivelul dezvoltării

medicinei şi calitatea serviciilor medicale prestate la

începutul sec. XXI prezentau o problemă acută şi

stringentă pentru populaţia Republicii Moldova.

20

Cu regret, în ultimii cinci ani, posibilitatea

acordării asistenţei medicale calitative în

instituţiile medico-sanitare publice se reducea cu

fiece an. Cauzele principale ale acestei tendinţe erau

nivelul insuficient de finanţare de către stat a

domeniului sănătăţii, lipsa posibilităţilor şi surselor

pentru promovarea reformei medicale naţionale, metodei

administrative de comandă ce ţin de gestiunea ramurii

şi de inconsecvenţa politicii de cadre promovate.

Diminuarea catastrofală a nivelului de trai al

populaţiei în îmbinare cu reducerea posibilităţilor de

acordare a asistenţei medicale calificate s-a soldat

deja cu nişte indicatori medico-demografici

nefavorabili, caracteriza-ţi printr-un nivel înalt al

morbidităţii şi natalităţii [32, pag. 110].

În anii 2000-2004 puteau apela la serviciile

medicale cu plată mai puţin de 10% din populaţie,

astfel, asistenţa medicală a păturilor social-

vulnerabile din republică trebuia să fie asigurată, în

primul rînd, de stat, care este obligat să realizeze

principiul echităţii sociale.

Unicul mijloc de protecţie a sănătăţii populaţiei

vulnerabile în acest caz a fost implimentarea

asigurărilor medicale obligatorii.

21

Tranziţia la economia de piaţă a ţării noastre, a

accentuat necesitatea reformării sistemului ocrotirii

sănătăţii, sănătatea fiind unul din factorii principali

ai dezvoltării sociale şi economice a statului.

1.2. Istoricul aspectelor constituirii şi

evoluţiei asigurărilor medicale obligatorii

Apariţia asigurărilor a fost determinată de

necesitatea de a se proteja împotriva calamităţilor

naturii, accidentelor, prin acumularea unor mijloace

de existenţă în condiţiile pierderii sau limitării

capacităţii de muncă în urma bolilor sau bătrineţii.

Pe măsura dezvoltării societăţii, s-au lărgit

mijloacele eficiente pentru limitarea evenimentelor

generatoare de pierderi şi a metodelor şi căilor de

asigurare a populaţiei. Factorii determinanţi, care

au dus la apariţia asigurărilor, sunt cei economici

şi sociali. Dintre factorii economici, ca principali

pot fi nominalizaţi:

schimbarea condiţiilor economice determinate de

trecerea de la un tip de economie la alt tip şi

corespunzător, diversificarea raporturilor dintre

oameni;

dezvoltarea relaţiilor internaţionale şi, ca

rezultat necesitatea garantării mărfurilor contra

riscurilor [28, pag. 9-10].

22

În etapa actuală, se măreşte importanţa

factorilor sociali, printre care un loc deosebit

ocupă:

- evoluţia intensă a fenomenelor de urbanizare

şi corespunzător, concentrarea populaţiei în oraşe

mari;

- creşterea riscului de îmbolnăvire, traumare;

- sporirea numărului de factori şi evenimente

producătoare de pagube;

- organizarea grupurilor şi breslelor în care

membrii îşi acordă ajutor reciproc.

Apariţia serviciilor de asigurare au o istorie

destul de bogată de constituire şi dezvoltare.

Primele forme de asigurare sunt cunoscute încă din

antichitate (1400 î.e.n.) în Egiptul de Jos, însă

formele actuale de asigurări sunt cunoscute din sec.

XIV-XV la Geneva, Barcelona, şi ceva mai tîrziu - la

Londra. Sub aspect larg, internaţional, asigurările

sunt cunoscute începînd din sec. XVII, ca forme de

asigurare a vieţii, asigurări maritime şi asigurări de

incendiu. Dezvoltarea economică intensă în sec. XVIII-

XIX a determinat şi evoluţia sistemului de asigurare,

care se explică prin mai multe motive, inclusiv:

- economice, şi anume - creşterea nivelului

de viaţă, dezvoltarea transportului,

23

utilajului complex, apariţia multor bunuri

de consum, creşterea costului riscului

instalaţiilor industriale, comerciale;

- sociale, cum ar fi începutul solidarizării

familiei, globalizării sistemului economic.

Instituţiile de asigurare în spaţiul românesc au

început a se dezvolta începînd cu mijlocul sec. XIX.

Prima societate de asigurare s-a format în 1844,

numită "Institutul General de Pensii din Braşov",

avînd ca obiect asigurarea de viaţă. Societatea dată

de asigurare avea caracterul unei organizaţii

cooperatiste bazate pe principii reciproce de

activitate. Dezvoltarea de asigurare a început în a

doua jumătate a sec. XIX, în perioada cînd sunt

organizate mai multe asociaţii cu diverse specializări

de activitate [17, pag. 11]

Istoria apariţiei asigurărilor este legată de

istoria dezvoltării societăţii. În secolul XIX

asigurarea iese din cadrul relaţiilor financiar-

patrimoniale şi începe activ să se încadreze în sfera

socială, ceea ce adus la apariţia asigurărilor sociale.

Pe măsura creşterii şi dezvoltării industriei au apărut

întreprinderi şi fabrici mai mari, în procesul

asigurării au fost atrase tot mai multe pături ale

24

populaţiei, fapt ce orientează obiectivul de bază al

asigurărilor, devine sănătatea şi capacitatea de muncă.

Spre exemplu, în Franţa au existat aproximativ 5000

de societăţi de ajutor mutual în cazuri de şomaj, în

caz de boală sau în cazul pensionării. Unele din ele

întreţineau centre curative, angajau medici, dar mai

frecvent recuperau cheltuielile pacientului pe urma

vizitei medicului. În aşa mod au fost create Societăţi

de Asigurare în Marea Britanie, Austria, Belgia,

Elveţia, Rusia, ţările scandinave, etc.

Dar astfel de structuri benevole duceau permanent

lipsă de resurse financiare deoarece de la început

primele de asigurare achitate de muncitori reprezentau

o sursă ce nu depindea nici de salariul muncitorului,

nici de locul de muncă, şi nu fiecare lucrător îţi

putea permite achitarea primei de asigurare.

Astfel, la sfîrşitul sec. XIX a apărut necesitatea

soluţionării problemei asigurărilor sociale de către

stat, iar cerinţa muncitorilor privind asigurarea

medicală obligatorie a acestora, şi a membrilor

familiei, a fost susţinută de majoritatea partidelor

social-democratice.

Drept rezultat, în multe ţări europene au fost

aprobate acte legislative privind asigurarea

muncitorilor în caz de boală, invaliditate, bătrîneţe,

25

şomaj. Conform acestor acte legislative în formarea

primelor de asigurare în afară de muncitori au început

să participe şi întreprinzătorii, proprietarii

fabricilor şi manufacturilor, care achitau de la 25%

pînă la 40% din primele de asigurare, iar mai tîrziu în

fondurile de asigurare au început să se încaseze

subvenţiile şi dotaţiile statului [35, pag.8].

Cu cît mai mare este aportul financiar al statului

în sistemul asigurărilor medicale obligatorii, cu atît

mai mult este controlat de stat acest proces. Tendinţa

creării asigurărilor obligatorii de sănătate a devenit

una din principalele premise în formarea bugetului

sistemului ocrotirii sănătăţii în astfel de ţări ca

Marea Britanie, Suedia, Danemarca, Irlanda şi altele

(modelul „beveridj”), deşi în Germania, Austria,

Belgia, Norvegia, Elveţia şi alte ţări din Europa

Centrală şi de Est a obţinut răspîndire aşa numitul

model „bismark”, conform căruia un rol esenţial îl

poartă participarea financiară a antreprenorului, ce

achită cotizaţiile obligatorii în fondurile de

asigurare conform legislaţiei în vigoare.

În toate statele, unde era implimentată asigurarea

medicală obligatorie, partidul social-democrat propunea

un proiect de lege în organele puterii menit să creeze

asigurarea medicală ideală – „asigurarea fără prime”

26

din partea asiguratului, iar formarea fondurilor de

asigurare să fie integral în sarcina patronilor şi

statului.

De aceea baza legislativă a sistemei asigurărilor

în aceste ţări s-a format în decurs de cîteva decenii

şi era reglementată nu de un act normativ separat, ci

de o serie de legi ce majorau permanent volumul

garanţiilor sociale asigurate. Reformarea legilor a

avut loc de mai multe ori, mai ales în primii ani a

introducerii lor, pînă la acumularea experienţei

practice.

Spre exemplu, în Germania, Legea privind

asigurările în caz de boală, introdusă la 15 iulie 1883

(în anii guvernării lui Bismark), la 1 iunie anul 1884

a fost completată cu Regulamentul despre „Înregistrarea

caselor de asigurare reciprocă”, apoi urmînd un şir de

modificări şi completări, iar în anul 1911 toate legile

privind asigurarea cu toate modificările şi

completările efectuate au fost codificate de Reihstag

[35, pag.8].

Mai tipică în acest sens este reforma asigurărilor

naţionale în Marea Britanie. „Actul despre asigurarea

naţională” a fost adoptat de Marea Britanie la

15.01.1911 şi iniţial, asemenea legilor analogice din

alte ţări, nu a prevăzut introducerea primelor de

27

asigurare integral plătite de către stat. În Act era

stabilită pentru o grupă de persoane asigurarea fără

prime (muncitorii cu cea mai joasă categorie de

venituri). În aşa fel statul a îceput să acopere unele

cheltuieli bugetare, legate de asigurarea în caz de

boală sau invaliditate.

Îndemnizaţiile pentru ei se constituiau din

cotizaţiile patronului, ai altor muncitori cu salarii

mai mari şi subvenţiile statului. Pentru alte categorii

asigurate Actul prevedea principiul ajutorului

reciproc, completîndu-l numai cu o prevedere privind

acordarea de subvenţii şi dotaţii din bugetul de stat.

În aşa mod, Actul din anul 1911 pentru prima dată în

Marea Britanie a legiferat principiul solidarităţii

comunităţii, cînd bogatul plăteşte pentru sărac, iar

cel sănătos pentru cel bolnav.

În Suedia în 1883 a fost emisă “Legea cu privire la

asigurările naţionale”care însă nu a fost aprobată. Mai

tîrziu la 21 mai 1913 în Riksdag, a fost emisă şi

aprobată “Legea despre asigurările obligatorii în caz

de boală, invaliditate, bătrîneţe”. Prin aceasta lege

se asigurau toate categoriile de persoane cuprinse

între vîrsta de la 16 ani pînă la 66 ani. În caz de

atingere a vîrstei de pensionare, persoanelor asigurate

li se plăteau îndemnizaţii băneşti din sursele obţiute

28

de la cotizaţiile pentru asigurare şi dotaţii din

partea statului [35, pag.15]

În Franţa problema organizării asigurării

sănătăţii, achitării pensiei în dependenţă de vîrstă şi

de invaliditate pentru prima dată a fost formulată de

către Convent, care a creat registrul „Cartea

binefacerii naţionale” şi Legea „22 februarie anul

doi”, determinînd care categorii ale populaţiei pot fi

scrise în acest registru. După intrarea în vigoare a

acestei legi, Conventul din considerente financiare a

refuzat îndeplinirea acestei legi şi numai peste 100 de

ani guvernarea franceză a purces la lansarea în viaţă a

principiilor reclamate de Marea Revoluţie Franceză. În

iulie 1913 în Franţa a fost adoptată legea în baza

căreia se efectua asigurarea muncitorilor în cazuri de

accident şi maladii profesionale.

Aproximativ în această perioadă avea loc reformarea

legilor privind asigurarea socială în Austria, Belgia,

Elveţia, Norvegia, Portugalia şi alte ţări, unde

puterea legislativă într-o măsură oarecare reglementa

relaţiile socio-economice în stat.

La sfîrşitul sec. XIX – începutul sec. XX printre

ţările Europei de Est o prioritate incontestabilă în

organizarea asigurării păturilor largi ale populaţiei

în caz de pierdere a capacităţii de muncă aparţine

29

Germaniei, apoi această prioritate a fost preluată de

Marea Britanie, iar puţin mai tîrziu – de Austria [35,

pag. 15].

Începînd cu anul 1883 în toată Germania au început

să se formeze case medicale ale: uzinelor, societăţilor

de construcţii, asociaţiilor locale, etc. Experienţa

lor în această activitate a demonstrat, că casele mari

cu mult mai eficient îndestulează cu toate tipurile de

ajutor pe toţi membrii societăţii, decît cele mici. De

aceea, începînd cu anul 1885 s-a început procesul

unificării şi centralizării caselor medicale,

reorganizarea lor în case medicale locale (cle mai

mari: Leipţig, Drezden, Miunhen şi Ştutgar).

În Austria, din 1888 a fost introdusă “Legea cu

privire la asigurările medicale obligatorii în caz de

boală” conform căreia erau supuşi asigurării toţi

muncitorii şi angajaţii, ce au constuit casele de

asistenţă medicală.

În 1919 pe teritoriul austriac funcţionau 600 case

medicale, care apoi s-au unificat în 40, cea mai mare

fiind Casa Medicală de la Viena. Casele medicale aveau

următoarele obligaţii:

- tratament gratuit;

- îndemnizaţii în timpul afecţiunii;

30

- ajutor material şi în demnizaţii în timpul

sarcinii şi leuziei;

- îndemnizaţii în caz de înmormîntare.

Reformele legate de asigurările medicale s-au

conturat şi în alte state europene (Belgia, Elveţia,

Portugalia), odată cu aprobarea actelor ce reglementau

relaţiile de asigurare prin reformarea subiecţilor

iniţiali a asigurărilor medicale obligatorii:

societăţile de ajutor reciproc, corporaţiile,

comunităţile, asociatiile care s-au edificat în

societăţi de asigurări, case de asigurări şi mai tîrziu

în case medicale.

În jumătatea a doua a sec.XX a început

implimentarea statului în activitatea de asigurare,

centralizarea şi monopolizarea asigurărilor (Italia,

Uruguwai), precum şi reglementarea de către stat a

activităţii de asigurare. La începutul sec.XX în ţările

economic dezvoltate (Anglia, Germania, Italia, Elveţia)

s-a introdus asigurarea de către stat a lucrătorilor,

iar în anii 20 ai sec.XX s-a introdus asigurarea

obligatorie a şomerilor [35, pag. 16]

În aşa mod, s-au format istoric mai multe tipuri de

organizare a ajutorului medical asiguraţilor: sistema

selecţiei libere a medicului, sistema medicilor conform

listei, sistema medicilor care activează în casele

31

medicale permanent pe bază de contractat. Fiecare din

aceste sisteme avea avantaje şi neajunsuri şi se aplică

în dependenţă de tradiţii, particularităţile socio-

economice şi geografice ale teritoriului respectiv [16,

pag. 246].

În Republica Moldova prima societate de asigurare a

fost constituită în anul 1923. Aceasta a fost prima

societate de asigurare pe acţiuni, cu denumirea

“VULTURUL”, care a constituit veriga de bază e

dezvoltării asigurărilor în ţara noastră.

În vederea diversificării serviciilor de asigurare,

pe piaţa naţională în 1997 au fost introduse în

pachetul de servicii al companiilor de asigurări,

asigurarea facultativă de sănătate. Iar la 27 februarie

1998, Parlamentul Republicii Moldova a aprobat Legea

nr.1585-XIII “Cu privire la asigurarea obligatorie de

asistenţă medicală”, publicată în Monitorul Oficial

nr.38-39 din acelaşi an. Legea aprobată a intrat în

vigoare la 1 ianuarie 2004, avînd drept scop promovarea

politicii sociale a statului şi reformarea sistemului

ocrotirii sănătăţii.

Tranziţia la economia de piaţă în Republica

Moldova, ca şi în alte republici a fostei URSS, s-a

realizat în condiţiile întreruperii spontane a

relaţiilor de gospodărire vechi şi lipsa celor noi, cu

32

un aparat de producere vechi, ceea ce a dus la

micşorarea bruscă a producţiei.

Producerea PIB-lui din momentul reclamării

independenţei s-a micşorat cu 40%, a apărut problema

sărăciei. Ea a cuprins aproximativ 80% din populaţia

ţării, nivelul vieţii a scăzut pînă la nivelul minim al

necesităţilor vitale. Problemele sociale serioase au

devenit şomajul şi destrămarea sistemei de protecţie

socială a populaţiei, în declin au ajuns ocrotirea

sănătăţii, aducaţia, ştiinţa, cultura, etc.

În decursul existenţei şi dezvoltării societăţii

umane, omul a fost preocupat de problemele asigurării

resurselor materiale şi financiare. Dezvoltarea

intensivă a societăţii a condus la crearea

posibilităţilor de intervenţie ale omului pentru a

preîntîmpina sau a reduce consecinţele negative ale

unor fenomene generatoare de pagube. Dintre toate

căile şi metodele folosite de oameni pentru

preîntîmpinarea unor evenimente generatoare de

pierderi, cele mai adecvate s-au dovedii a fi

asigurările. Din acest punct de vedere, asigurările au

căpătat o amploare destul de mare în statele lumii,

devenind, în ultima perioadă, o ramură a economiei

mondiale şi naţionale.

33

1.3. Modalităţi de finanţare a sistemului

ocrotirii sănătăţii în ţările cu o economie avansată

În ţările cu economia de piaţă dezvoltată, există

circa 60 de sisteme de finanţare a ocrotirii sănătăţii

ce se deosebesc după:

• cuantumul şi categorii de cetăţeni finanţate din

surse bugetare;

• nivelul de plată;

• numărul spitalelor particulare şi de stat,

adică, după gradul de participare a sectorului

privat, a organelor locale şi a statului la ocrotirea

sănătăţii.

Sistemele de finanţare ale ocrotirii sănătăţii pot

fi atribuite unuia din cele trei modele de bază:

1.Ocrotirea sănătăţii preponderent privată

(asigurare privată).

2.Ocrotirea sănătăţii de stat (de buget).

3.Sistemul mixt de asigurare a sănătăţii.

Sistemul ocrotirii sănătăţii în SUA se bazează

pe principiul care determină că asigurarea sănătăţii e

o problemă particulară a fiecărui membru al

societăţii. Americanii cumpără poliţele companiilor de

asigurare care permit plata integrală sau parţială a

tratamentului în funcţie de costul lui şi sumele

cotizaţiilor. Poliţa de asigurare medicală serveşte

34

drept garanţie pentru primirea asistenţei medicale,

volumul, caracterul şi limitele căreia sunt stabilite

de condiţiile asigurării medicale [30, pag. 20].

Circa 85% dintre americani achiziţionează poliţe

ale asigurării medicale private, cheltuind pentru

aceasta mai mult de 10% din venitul net al familiei.

în acest caz, e vorba despre asigurarea medicală

individuală. în afară de aceasta, există asigurarea

medicală colectivă (de grup) privată. Întreprinzătorii

plătesc cotizaţiile de asigurare pentru lucrătorii

lor, dacă aceasta se prevede în contractele

colective. În SUA circa 75% din lucrători angajaţi şi

circa 60% din toţi americanii (împreună cu membrii

familiei) sunt asiguraţi, în cazul îmbolnăvirii, de

patroni.

Plenitudinea asigurării colective depinde de

puterea sindicatului de ramură şi gradul de

concentrare a puterii la întreprinderea dată.

Lucrătorii întreprinderilor industriale mari sunt

asiguraţi mai mult în grup, comparativ cu lucrătorii

ocupaţi în comerţ, sfera de servicii, agricultură.

Piaţa americană a asigurării private e

reprezentată prin cîteva tipuri de organizare.

1. Societăţile de asigurare neprofitabile "Crucea

albastră" ("Blue Cross") şi "Scutul albastru" (Blue

35

Sheild) s-au format în perioada Marii Depresii din

anii 1929 - 1932 pe baza companiilor de asigurare

private. Societăţile au primit unele înlesniri de la

stat în schimbul renunţării lor la ridicarea volumului

de asigurări. Compania privată membra a societăţii

încasează de la clienţi cotizaţiile de asigurare şi se

obligă, în cazul necesităţii de asigurare, să restituie

integral sau parţial cheltuielile pentru plata

serviciilor medicale (aflarea în spital şi anumite

feluri de asistenţă medicală urgentă). Există poliţe

speciale de asigurare ("Blue Cross" şi "Blue Sheild"),

după care se achită o listă mare a tipurilor de

asistenţă medicală pe baza plăţii prealabile cu

coordonarea prealabilă a tarifelor la serviciile

medicale şi a volumelor asistenţei medicale pentru

diverse grupuri de pacienţi.

Sistemul dat a fost prototipul Acordului General

asupra Tarifelor pentru Serviciile Medicale şi a

permis într-o oarecare măsură reţinerea creşterii

cheltuielilor pentru acordarea asistenţei medicale şi

supraevaluarea contului pentru plata pacienţilor.

Companiile de asigurare privată, membri ai

asociaţiilor O'Blue Cross'") şi ("Blue Sheild") -

acţionează plata pe baza practic nerentabilă în

36

fiecare stat şi sunt administrate de Cartierele

Generale Naţionale.

2. Companiile de asigurare comerciale

private, nereglementate de stat, oferă servicii

persoanelor care au posibilitatea de a achiziţiona

plata asigurării medicale cu nomenclatorul (de

elită) de servicii medicale sau tinerilor care

cumpără programele de asigurare cu pachetul medical

de servicii medicale la preţuri avantajoase.

Asigurarea clienţilor convenabili (avuţi sau care

fac parte din grupurile cu risc redus) a condus la

micşorarea volumelor asistenţei medicale, acordate în

cadrul asigurării medicale. In consecinţă, s-a lărgit

lista programelor de asigurare suplimentară, a crescut

mărimea plăţii adăugătoare din contul bolnavului. În

fine, au crescut preţurile la serviciile de asigurare

medicală, ceea ce a condus la falimentarea multor

fonduri şi companii de asigurare. în locul lor, au

apărut organizaţii noi, care au primit denumirea

"Societate de menţinere a sănătăţii".

3. Societăţile de menţinere a sănătăţii din anii

70 au devenit asigurători şi concomitent producători

de servicii medicale. E vorba de un fel de

societate de ajutor reciproc, care adună cotizaţiile

37

membrilor săi şi plăteşte un grup de medici, care

acordă servicii medicale membrilor societăţii.

Societatea nu rareori îşi creează un centru

medical propriu, angajează medici, concomitent

finanţînd serviciile medicale şi acordînd asistenţă

medicală.

În alte cazuri, medicii continuă să lucreze în

instituţiile lor, însă îi deservesc şi pe

participanţii programului societăţii de susţinere a

sănătăţii conform contractelor sau se asociază în

organizaţii independente şi, deservind pacienţii

societăţii, servesc pacienţii din societatea de

susţinere a sănătăţii pe bază de onorariu.

4. Programele de autofinanţare ale corporaţiilor

care în anii '90 au devenit concurenţii de bază ai

companiilor de asigurare.

Corporaţiile mari singure-şi asigură personalul,

refuzînd serviciile intermediarului - companiei de

asigurare, şi achită de sine stătător conturile

pentru asistenţa medicală acordată lucrătorilor lor

[30, pag. 21-23].

În afară de cel privat, în SUA există sistemul

asigurării medicale de stat, care se răspîndeşte doar

asupra păturilor social-vulnerabile ale populaţiei:

invalizi, vârstnici etc, precum şi asupra

38

funcţionarilor de stat. Aşa. de exemplu, programele

naţionale de stat "Medicare" şi „Medicaid”.

Medicare e un program naţional finanţat din

bugetul federal şi destinat pentru vîrstnici şi/sau

pentru cei care au pierdut capacitatea de muncă.

Dreptul de a se folosi de programul Medicare o au

persoanele ce au atins vîrsta de 65 de ani şi mai

mult şi care primesc îndemnizaţia pentru asigurări

sociale, pentru lucrătorii căilor ferate, pentru

invalizii, asiguraţi după Programul Federal şi

prsoanelor care au activat o anumită perioadă de ani

în calitate de funcţionar de stat.

Dacă pacientul a atins vîrsta de 65 de ani, dar nu

beneficiază de dreptul la Medicare, el poate procura

această a sigurare, achitînd lunar sume neînsemnate.

Programa constă din două părţi şi are fonduri de

trust separate, ce garantează asiguraţilor accesul în

spitale şi la medicul curator:

A. (hospital insurance) – cheltuielile pentru

aflarea în spital, îngrijirea medicală calificată

la domiciliu;

B. (medical insurance) – cheltuielile pentru

vizitele la medici.

Ambele părţi ale programului pot fi achitate fără

plată în cazul, dacă venitul este mai jos decît nivelul

39

determinat al sărăciei şi nu dispuneţi de economii

suficiente în bancă [35, pag. 21]

Asigurarea de bază, în cazul tratamentului în

staţionar, este finanţată din contul impozitului cu

destinaţie specială, din fondul salariului

întreprinderilor ce se asigură. Aceste mijloace sunt

destinate restituirii părţii de bază a cheltuielilor

pentru tratarea în spital a maladiilor acute.

Asigurarea suplimentară include compensaţia pentru

tratamentul de ambulator şi vizitele la medic.

Sursele de finanţare sunt mijloacele bugetare

(subsidiile guvernamentale), precum şi cotizaţiile

asiguraţilor.

Medicaid – e un program subvenţionat de stat,

pentru acordarea ajutorului medical populaţiei SUA cu

venituri sub limita sărăciei, astfel, primirea ei

este legată de nivelul veniturilor familiilor. Dacă

veniturile sunt mai mici decît un anumit nivel, care

este stabilit de fiecare stat, atunci clienţii au

dreptul la primirea înlesnirilor la programa Medicaid,

indiferent de vîrstă [31, pag. 22].

Programul este finanţat de administraţiile

statelor, administraţiile locale, precum şi de

guvernul federal. Rolul de bază în realizarea

programului aparţine statelor. În anul 1996, la

40

cerinţa republicanilor, cheltuielile federale ale

programului de binefacere au fost reduse.

Sistemul american de ocrotire a sănătăţii este

caracterizat printr-o înaltă calitate a deservirii

medicale, selectare largă de medici şi spitale, prin

metode speciale de apreciere a calităţii

tratamentului, tehnologii medicale noi.

Însă sistemul american al asigurării medicale

are şi neajunsuri serioase. Mai întîi de toate el n-

are un caracter universal. După diferite aprecieri,

de la 32 pînă la 37 milioane de cetăţeni, în general,

nu au poliţe de asigurare, îndeosebi cei ocupaţi de

sine stătător, lucrătorii întreprinderilor mici,

fermierii, şomerii, lucrătorii temporari cu venituri

mici.

În literatura economică a SUA se evidenţiază

creşterea necontrolată a cheltuielilor pentru

serviciile medicale, a cărei cauză de bază este

principiul de onorariu al remunerării muncii

medicilor, interesaţi în utilizarea tehnologiilor

scumpe şi a medicamentelor.

Lipsa unei legislaţii desăvîrşite în domeniul

asigurării medicale conduce la lipsa volumului

minimal garantat al asistenţei medicale. Mijloacele

rămase de încasat în buget ar putea fi utilizate

41

pentru asigurarea cetăţenilor fără asigurare

medicală, precum şi pentru scăderea interesării în

alegerea asigurărilor economice din partea pacienţilor

(cheltuielile de bază le suportă asigurătorul lor)

[30, pag.25].

În literatură e evidenţiată, de asemenea,

excesivitatea cheltuielilor pentru asigurarea

medicilor - din cauza prezenţei medicinei de

reasigurare şi în cazul soluţionărilor judecătoreşti.

Formarea sistemului american de asigurare medicală

se presupunea să fie în următoarele direcţii:

1.Perfecţionarea sistemelor de reglementare a

preţurilor şi volumului de asistenţă medicală,

rezistenţa monopolului pe piaţa serviciilor

medicale pe calea unificării tarifelor la

serviciile medicale cu scopul de reţinere a

creşterii preţurilor.

2.Limitarea diferenţierii cotizaţiilor de asigurare

cu scopul prevenirii împărţirii clienţilor

companiilor de asigurare în "convenabili" şi

"neconvenabili”

3.Stimularea practicii încheierii contractelor

colective cu grupuri mari de clienţi, inclusiv cu

asociaţiile de întreprinderi ale business ului mic.

4.Lărgirea capacităţii de încadrare a populaţiei în

42

programele asigurării medicale de stat

("Medicare", "Medicaid").

5.Perfecţionarea legislaţiei fiscale în scopul

redistribuirii mijloacelor în folosul celor

insuficient asiguraţi.

6.Introducerea asigurării medicale individuale

obligatorii, prin intermediul redistribuirii

mijloacelor între patroni şi angajaţi.

Astfel, ocrotirea medicală americană tot mai

mult e supusă reglementării din partea statului. Dar

această reformare se ciocneşte de rezistenţa

republicanilor, adepţilor ideilor antreprenoriatului

liber, care sunt contra legislaţiei de reglementare

a economiei de piaţă şi intensificarea presiunii

fiscale [30, pag. 26].

Interesele sectorului privat (ale medicilor,

instituţiilor curative, asigurătorilor), de

asemenea, deficitele bugetelor federale şi locale

constituie obstacolul principal al reformei

asistenţei medicale, îndeosebi, după adoptarea de

către Congresul SUA a rectificărilor în constituţie,

ce exclude deficitul bugetului de stat, ceea ce va

conduce la reducerea programelor sociale de ocrotire a

sănătăţii.

43

În Europa Occidentală sistemele ocrotirii sănătăţii

pot fi divizate în două grupe mari: în sistemele

modelelor „beveridj” şi „bismark”. Un imbold în crearea

aşa numitelor sisteme „beveridj” sau a sistemelor

naţionale de ocrotire a sănătăţii a servit raportul

Beveridj, publicat în anul 1942, în care au fost

sistematizate principiile organizării ocrotirii

sănătăţii, aprobate în Suedia în anii '30. În cadrul

acestor sisteme deservirea medicală se finanţează pe

calea impozitării, se controlează de către parlament şi

este accesibilă pentru fiecare cetăţean al ţării sau

persoană ce locuieşte în această ţară. Medicii în

astfel de sisteme sunt remuneraţi în dependenţă de

numărul de persoane deservite, în timp ce staţionarele

sunt finanţate din bugetul general. Toate ţările

Europei de Nord (Danemarca, Irlanda, Norvegia, Marea

Britanie, Finlanda, Suedia) au aprobat sau au păstrat

acest model după al doilea război mondial. Statele

Europei de Sud (Grecia, Spania, Italia, Portugalia) s-

au aliniat la acest model în anii '80, Canada – în anii

'70, la acest moment acest model este dominant în

majoritatea ţărilor dezvoltate [16, pag. 245].

După mai multe caracteristici el e asemănător cu

sistemul ocrotirii sănătăţii care a funcţionat pînă în

1990 în fosta Uniune Sovietică şi în alte state

44

socialiste. Însă, spre deosebire de sistemul sovietic

de ocrotire a sănătăţii, modelul din Europa Occidentală

nu este atît de centralizat, iar instituţiile medicale

dispun de o mai mare independenţă. În aceste ţări

există de asemenea şi practica medicală particulară.

În SUA volumul serviciilor medicale este

determinat de portmoneul pacienţilor, iar 37 de

milioane de cetăţeni sau nu sunt în genere asiguraţi,

sau sunt asiguraţi parţial. Iar acolo, unde

serviciile medicale sunt un drept, cererea e

determinată de ofertă, care se află în mîinile

statului, ce finanţează ocrotirea sănătăţii din

buget, iar uneori intervine în administrarea ei. în

Marea Britanie toţi cetăţenii au acces la coşul de

bază al serviciilor medicale.

Populaţia din Marea Britanie e mai sănătoasă

decît în SUA, deşi Marea Britanie cheltuie pentru

ocrotirea sănătăţii o parte mult mai mică din PIB

decît SUA. Ponderea cheltuielilor de stat în

finanţarea ocrotirii sănătăţii a Marii Britanii

atinge 87%, din PIB, pe cînd în SUA - 42%. De aceea,

putem vorbi despre caracterul social al sistemului

britanic şi despre caracterul privat al sistemului

american.

45

Sistemul mixt (asigurarea reglementată a

sănătăţii populaţiei) funcţionează în ţările

continentale ale UE (Germania, Olanda. Belgia, Franţa

şi Japonia). El a început a se forma la sfîrşitul

secolului XIX - începutul secolului XX în majoritatea

ţărilor europene, unde au fost adoptate legile care-i

obligau pe întreprinzători să asigure sănătatea

lucrătorilor, iar pe lucrători -să participe la

achitarea unei cote de asigurare [35, pag.25]

Sursele finanţării reglementate a asigurării

sănătăţii sunt: plăţile de asigurare sub formă de

cotizaţii sau impozite de asigurare; dotaţiile din

bugetul de stat (generale şi cu destinaţie specială).

În Franţa asigurarea colectivă şi individuală este

obligatorie. Contractul colectiv de muncă se încheie de

către conducătorii întreprinderilor mari. Asigurarea

individuală este prevăzută pentru persoanele cu

profesii libere şi colectivele mici de lucrători.

Asigurarea socială obligatorie achită despăgubiri

persoanelor asigurate numai în mărime de 75% din

cheltuielile aferente deservirii medicale, iar pentru

primirea despăgubirii de 100% este necesară asigurarea

facultativă la una din companiile de asigurare.

În caz de îmbolnăvire, din contul asigurării

medicale obligatorii se compensează despăgubirea în

46

mărime de 70%-90% din preţul medicamentelor. Preţurile

la serviciile medicale sunt reglementate de către

guvern şi se reexaminează de două ori pe an, ceea ce

duce de obicei la reexaminarea cotizaţiilor de

asigurare.

Organizaţia de stat „Sechiuriti sosiali” semnează

acorduri cu medicii, unde sunt strict prevăzute

preţurile la serviciile medicale. Pacientul achită

serviciile, primeşte contul, în baza căruia

„Sechiuriti sosiali” compensează despăgubirea în mărime

de 75% [35, pag. 30].

În Franţa există trei surse fundamentale de

ocrotire a sănătăţii: bugetul de stat, asigurarea

medicală obligatorie şi resursele personale ale

cetăţenilor.

Merită o examinare mai detaliată modelul german de

ocrotire a sănătăţii - sistemului Bismark, care a fost

fondatorul sistemului german de asigurare medicală

obligatorie.

Baza aşa numitului sistem al ocrotirii sănătăţii

„bismark”, a fost adoptată în Germania în anii

guvernării lui Bismark. Aceste sisteme funcţionau în

ţările Europei Centrale şi de Est, în perioada celor

două războaie, şi după cel de-al doilea război mondial,

ele şi-au continuat extinderea. În astfel de sisteme

47

deservirea medicală se finanţează din contul

cotizaţiilor obligatorii, achitate de către

întreprinderi în fondurile numite de lege. Acest model

a fost adoptat în Germania, Elveţia, Franţa, Norvegia,

Belgia [30, pag. 32].

În majoritatea ţărilor în care funcţionează acest

model al sistemului de ocrotire a sănătăţii

întreprinzătorii (patronii) fac alocaţii speciale

(destul de ponderabile) în Fondul Asigurărilor Sociale.

Finanţarea fondurilor în acest sistem de ocrotire a

sănătăţii poartă un caracter trilateral. Astfel, ele se

formează din contul:

- vărsămintelor speciale făcute pentru

ocrotirea sănătăţii de către patroni;

- vărsămintelor speciale făcute pentru

ocrotirea sănătăţii de către muncitorii

angajaţi;

- din alocaţiile făcute din bugetul de stat.

Plăţile sunt obligatorii pentru toate aceste trei

părţi, însă, de regulă, de aceste plăţi sunt eliberaţi

pensionarii şi cei care au venituri joase.

Finanţarea asigurării medicale obligatorii în

Germania este efectuată din contul cotizaţiilor de

asigurare, jumătate din care sunt achitate de patron.

Astfel, depunerile ambelor părţi sunt echivalente.

48

Finanţarea are în exclusivitate caracter fluent,

adică se petrece prin achitarea curentă a serviciilor

medicale.

Finanţarea depunerilor capitale se efectuează din

contul bugetului de stat.

Organele de asigurare, în caz de boală, sunt

fondurile de asigurare sau casele spitalelor. După

natura lor, fondurile de asigurare sunt de

autofinanţare, necomerciale, organe de autoconducere,

a căror activitate este reglementată de o legislaţie

specială.

În Germania pentru ocrotirea sănătăţii, în ultimii

ani, se cheltuie aproximativ 8,1% din PNB. De

asigurarea medicală obligatorie este cuprinsă

aproximativ 90% din populaţia ţării. Aproximativ 10%

din cetăţeni, ce aparţin celei mai superioare pături

sociale, sunt cuprinşi numai în asigurarea particulară,

şi doar aproximativ 3% din numărul celor încadraţi în

sistema asigurărilor medicale obligatorii a sănătăţii

de asemenea se folosesc de asigurarea particulară, ce

permite de a alege alt medic, condiţii mai bune de

spitalizare, sau primirea compensaţiei suplimentare în

caz de îmbolnăvire [35, pag.32].

Finanţarea ocrotirii sănătăţii se garantează în

mărime de 60% din cotizaţiile în fondurile asigurărilor

49

medicale obligatorii, 10% din sursele asigurărilor

particulare şi 15% din surse bugetare (pe baza

impozitelor) şi 15% din surse personale ale populaţiei.

Fondurile asigurărilor medicale se formează din

trei surse: bugetul de stat, cotizaţiile bugetare,

cotizaţiile lucrătorilor şi patronilor (13% din fondul

de remunerare al muncii, respectiv cîte 6,5%).

În Germania lipseşte legea privind asigurarea

medicală obligatorie. Asigurarea medicală se divizează

în trei categorii esenţiale:

- Asigurarea socială, treapta cea mai inferioară

a asigurărilor medicale. De aşa tip de asigurare

beneficiază practic toţi cei ce beneficiază de ajutor

social. Această asigurare permite vizitarea medicilor,

tratament în condiţii de dispensar şi staţionar,

tratamentul dinţilor. Medicamentele pentru persoanele

ce posedă asigurare socială, în principiu, sunt

gratuite. Pentru această asigurare clientul nu suportă

cheltuieli (le suportă oraşul în care locuieşte).

- Asigurarea legală, ce cuprinde 80% din

populaţia Germaniei. Acest tip de asigurare este

obligatoriu pentru lucrătorii angajaţi cu un nivel al

veniturilor mai jos de cel stabilit. Asigurarea o

îndeplinesc casele medicale. Aceste case sunt create

conform particularităţilor teritoriale. Clientul este

50

în drept să aleagă singur casa, prin care el se

asigură. Cotizaţiile se determină drept procent din

venit, 50 la sută se achită de patron, iar 50 de

client.

- Asigurarea privată – este o asigurare

facultativă. Ca să poţi să închei un contract de

asigurare este necesar să deţii venituri mai mari decît

limita stabilită. Înainte de a beneficia de o astfel de

asigurare, este necesar să treci controlul medical la

medicul de încredere al companiei de asigurare,

deoarece mărimea cotizaţiilor depinde de multe motive,

inclusiv de starea sănătăţii şi de vîrstă. Plata

suplimentară pentru medicamente în cazul acestui tip de

asigurare nu este prevăzută. În cazul aflării la

tratament în staţionar este prevăzută plata

suplimentară şi deservirea numai de şeful clinicii.

Casele de spital asigură lucrătorii sistemului

de învăţămînt profesional, şomerii care primesc

indemnizaţii, inclusiv în timpul studiilor de

reciclare, maeştrii în artă, invalizii, studenţii,

pensionarii.

Conform asigurării medicale obligatorii, în caz

de boală gratuit, sunt asiguraţi şi membrii familiei

(soţii, copii), dacă ei doresc să fie asiguraţi.

51

De obligaţiunile de asigurare, în caz de boală,

sunt scutiţi: lucrătorii angajaţi, veniturile cărora

depăşesc nivelul de 75% al limitei superioare a

cotizaţiilor de asigurare, stabilit în momentul

asigurării, cei ocupaţi de sine stătător

(întreprinzători particulari); cei puţin ocupaţi

(lucrătorii angajaţi, care primesc salariul lunar mai

mic decît mărimea stabilită şi cei care lucrează mai

puţine ore stabilite pe săptămînă; funcţionarii

(funcţionarii de stat).

Grupurile de persoane, care nu doresc să fie

asigurate în caz de boală au posibilitatea s-o facă

benevol la fondul de asigurare (casa de spital) sau

în fondul de asigurare suplimentar pentru oamenii

cu venituri mari, care primesc în mod

corespunzător un volum strict de asistenţă medicală

stabilit de Guvern, de asemenea, la propria dorinţă,

servicii medicale suplimentare, ce nu intră în

programul de bază şi nu primesc ajutor financiar din

partea statului.

Creşterea cheltuielilor pentru ocrotirea

sănătăţii s-a observat, începînd cu anii '60, în

toate ţările dezvoltate. Cheltuielile sporite se

răsfrîng asupra competitivităţii economiei, mai ales

privind scăderea ritmurilor creşterii economice,

52

asupra nivelului şomajului din cauza creşterii

cotizaţiilor pentru asigurarea medicală.

Sistemul privat de acordare a asistenţei

medicale, după experienţa SUA, creează mai multe

stimulări pentru asimilarea noilor tehnologii, însă

dă naştere monopolismului marilor instituţii

medicale private, pune în sarcina pacienţilor

cheltuieli mari, favorizează scumpirea nejustificată

a serviciilor medicale. Cheltuieli mari pentru

ocrotirea sănătăţii se fac, mai ales, la organizarea

ei privată. Astfel, SUA cheltuiesc pentru întreţinerea

medicinei de 1,5 ori mai mult, decît ţările Europei

(în % faţă de PIB) [30, pag. 35].

Analiza evaluării ocrotirii sănătăţii în ţările

dezvoltate nu trebuie să fie blocată de problemele

locale. Astfel, în RFG cheltuielile zilnice pentru

această sferă constituiau în anii '60 doar 50 mln.,

iar anii f90 - 800 mln. de mărci, ceea ce depăşeşte

rulajul total al 4 corporaţii mari "Daimler-Benz",

"Wolkswagen", "Siemens", "Feba". Persoanele grav

bolnave, de exemplu, cu boli de rinichi, astăzi pot fi

salvate cu ajutorul hemodializei, însă un an

suplimentar de viaţă a bolnavului costă 70 mii de

mărci, iar această sumă permite să se mărească cu 20

53

de ani durata vieţii bolnavilor cu dereglări ale

ritmului cardiac.

Metoda "Kvali", utilizată în multe ţări ("ani de

viaţă reînnoiţi calitativ") arată că, din punct de

vedere economic, nu este eficientă acordarea asistenţei

medicale fumătorilor (un şir de centre cardiologice mari

din Anglia le refuză transplantarea), oamenilor

vîrstnici (în Germania hemodializa la 30 mii de pacienţi

pe an costă 2mln. de mărci). Din punct de vedere pur

economic, înlocuirea organelor simple (de exemplu,

articulaţiile bazinal-femurale) e mult mai "eficientă",

decît operaţiile scumpe. În SUA, după acest principiu,

pe baza analizei de computer a fost elaborată o listă de

1600 de tehnologii medicale, dintre care doar primele

560 sunt plătite din contul mijloacelor de asigurare,

celelalte necesită o sumă suplimentară de nu mai puţin

de 100 mii de dolari, ceea ce e imposibil pentru

pacienţii din categoria socială medie, chiar şi într-o

ţară bogată [16, pag. 247].

În condiţiile existenţei unui suport

informaţional inadecvat al consumatorilor şi unei

publicităţi active a producătorilor serviciilor

medicale nu e rară achitarea serviciilor inutile şi

chiar dăunătoare pentru pacienţi.

54

După cum a demonstrat analiza sistemului privat,

unde pacientul achită serviciile medicale (în funcţie de

volum şi calitate), nu are loc deficitul acestor

servicii, care se observă în Marea Britanie şi Suedia,

unde s-au înrădăcinat sistemele de administrare şi

finanţare a ocrotirii sănătăţii de către stat. Aici nu

sunt rare cozile lungi, este limitată alegerea medicilor

şi: instituţiilor medicale, e dificilă acordarea

consultaţiilor din partea specialiştilor de înaltă

calificare.

În ambele sisteme, atît acel preponderent privat

şi cel de stat, persistă controlul asupra

cheltuielilor resurselor în sfera serviciului medical,

dar ambele se ciocnesc de un şir de probleme, ce

necesită soluţionare. În baza analizei efectuate

sistemul mixt pare a fi cel mai eficient, lui îi sunt

specifice: caracterul obligatoriu al asigurării

medicale; sursele mixte de finanţare; universalitatea

cuprinderii populaţiei şi tipurilor de asistenţă

medicală, gradul înalt al reglementării de stat a

sferei serviciilor medicale şi asigurării medicale.

1.4. Finanţarea sistemului ocrotirii sănătăţii

în ţările cu o economie tranzitorie

În ţările cu economia dezvoltată, reforma

sistemului ocrotirii sănătăţii a fost condiţionată de

55

imposibilitatea sporirii finanţării acestui domeniu în

ritmurile precedente drept răspuns la creşterea

cerinţelor populaţiei la calitatea deservirii medicale.

Aceasta a determinat direcţia restructurării înfăptuite

pentru sporirea experienţei sistemului ocrotirii

sănătăţii. În ţările post-socialiste reformele au fost

generate de înţelegerea imposibilităţii sporirii

calităţii deservirii medicale bazate numai pe alocările

din bugetul de stat [30, pag. 40].

Primii pe calea reformei sistemului ocrotirii

sănătăţii au mers Ungaria - '92, Vietnam - '92, Rusia -

'93, Slovenia - '92, Cehia - '93, Estonia - '92,

Albania şi Mongolia - '94, Georgia, Kazahstan şi

România - '97.

Este necesar de menţionat că ţările post-socialiste

au început să se orienteze la modele, ce erau recent

implimentate în ţările, care se aflau la un nivel înalt

de dezvoltare economică şi democratică, şi care erau

invocate în soluţionarea unor probleme în alte condiţii

instituţionale: în economia de piaţă dezvoltată, cu

mecanismul reglementării de stat deja format şi o stare

socială a cetăţenilor, care este capabilă să apere

eficient interesele populaţiei.

Anunţînd necesitatea reorganizării ocrotirii

sănătăţii în condiţii de piaţă, politicienii ţărilor

56

post-socialiste se conduceau de asemenea şi de dorinţa

de a demonstra occidentului, că stau ferm pe calea

reformării întregii societăţi şi crearea economiei de

piaţă. Aşa dar, cauzele ideologice şi financiare au

devenit determinante în realizarea reformelor ocrotirii

sănătăţii în ţările post-socialiste.

La baza implimentării metodei de asigurare medicală

au fost puse următoarele principii:

- Finanţarea asistenţei medicale acordate

populaţiei din contul primelor de asigurare,

care sunt achitate de către patroni,

lucrători şi stat;

- Participarea în sistema finanţării ocrotirii

sănătăţii de stat a asigurătorilor în

calitatea de consumatori a serviciilor

medicale pentru populaţia asigurată;

- Concurenţa între producătorii serviciilor

medicale pentru încheierea contractelor cu

asigurătorii;

- Dreptul pacienţilor în alegerea medicilor;

- Preferinţa producătorilor şi consumatorilor

particulari faţă de cei de stat [30, pag.

42].

Situaţia actuală privind cotele individuale şi cele

datorate de patron ale contribuţiilor asigurărilor

57

medicale obligatorii în unele ţări este indicată în

tabelul de mai jos.

Tabelul 1.4.1

Situaţia privind cotele individuale şi cele datorate de patron alecontribuţiilor asigurărilor medicale obligatorii în unele ţări

(%)

Albani

a

Estoni

a

Ungari

a

Lituan

i

aMa

cedo

n

iaRo

mâni

a

Sloven

i

a

Contrib

uţia

patronu

lui

1,7 13 11 3 9,7 76,5

6

Contrib

uţia

asigura

tului

1,7 4 6,56,3

6

Sursa: adapatare de către autor în baza datelorMinisterului Finanţelor

Colectarea cotizaţiilor în majoritatea statelor se

efectuiază de Fondurile de Asigurare (casele medicale).

În Kazahstan în 1998 şi în Estonia în '99 funcţiile

colectării cotizaţiilor pentru asigurarea medicală

obligatorie au fost transmise organelor fiscale.

Practica a demonstrat că aşa rezolvare a problemei duce

la diminuarea încasării resurselor pentru asigurare (în

Kazahstan s-a micşorat cu 18% în '97-'98).

58

Pentru organele fiscale aceste tipuri de plăţi erau

de importanţă secundară, şi permiteau patronilor să

efectueze achitarea cotizaţiilor pentru asigurarea

medicală obligatorie în al doilea rînd, după achitarea

impozitelor de bază, şi nu se întrebuinţau activ

sancţiuni şi amenzi pentru neachitarea cotizaţiilor la

asigurarea medicală obligatorie.

Asigurători în sistemul asigurării medicale

obligatorii au devenit instituţiile specializate de

stat create – Fondurile Asigurărilor Medicale sau

Casele Medicale, care dispuneau de reţele teritoriale.

Pretutindeni fondurile asigurărilor medicale sunt, de

regulă, autonome faţă de bugetele de stat şi Ministerul

Finanţelor, deşi, măsura acestei autonomii nu este la

fel.

În Cehia, pe lîngă instituţiile fondului central al

asigurării medicale s-a permis participarea şi ale

altor asigurători în realizarea asigurării medicale

obligatorii. Au fost formate 28 de companii de

asigurare private, care mai apoi s-au redus la 17,

astfel stimulînd concurenţa pe piaţa asigurărilor

medicale [35, pag. 27].

Tranziţia la sistema de asigurare a fost mai

degrabă un refugiu de la sistema veche, în scopul unei

politici bine gîndite.

59

Ponderea cheltuielilor pentru ocrotirea sănătăţii

în PIB (%)

1995

2000 2005

Ungaria 5,7

7,3 6,5

Slovacia 5,4

7,1 7,2

Slovenia 5,6

7,9 7,7

Cehia 5,5

7,8 7,2Sursa: adaptare de către autor în baza datelor Ministerului

Finanţelor

Reformele în sistemul ocrotirii sănătăţii în ţările

post-socialiste nu au fost bine chibzuite, lipsea

consecutivitatea şi coordonarea acţiunilor diferitor

subiecte ale reformării. Obligaţiile gestionării

organelor de stat au fost reduse, dar în majoritatea

cazurilor nu au fost create mecanisme alternative

pentru coordonarea gestiunii sistemului ocrotirii

sănătăţii. Introducerea asigurării medicale obligatorii

a dus la creşterea cheltuielilor pentru ocrotirea

sănătăţii [30, pag. 47].

60

Reforma ocrotirii sănătăţii a avut loc în

condiţiile înfăptuirii reformelor economice şi politice

de proporţii mari, şi fără relativitate în succesul

reformelor indicate aceasta a provocat probleme pentru

sistemul ocrotirii sănătăţii.

În Polonia la începutul anilor '90 au considerat

ireală realizarea întroducerii cotizaţiilor pentru

asigurarea medicală obligatorie în mărimi suficiente

pentru desfăşurarea unei activităţi normale a

sistemului ocrotirii sănătăţii şi de aceea era

iraţională implimentarea sistemului asigurării medicale

obligatorii fără revizuirea totală a sistemului fiscal

şi a asigurărilor sociale. Pînă la sfîrşitul anilor '90

ocrotirea sănătăţii în Polonia se baza pe finanţarea

bugetară, considerînd acest izvor cel mai stabil şi

sigur.

În România asigurările sociale de sănătate

reprezintă principala modalitate de ocrotire a sănă-

tăţii populaţiei, în cadrul căreia, asiguraţii au

dreptul să-şi aleagă în mod liber medicul, unitatea

sanitară şi Casa de asigurări de sănătate [28, pag.

195]

Asigurările sociale de sănătate sunt organizate şi

funcţionează pe baza aplicării următoarelor principii:

61

1.Cuprinderea obligatorie a tuturor cetăţenilor

în cadrul unui sistem medico-sanitar coerent de

protecţie socială. Astfel, sunt cuprinse, obligatoriu,

următoarele categorii de persoane:

- cetăţenii români cu domiciliul în ţară sau

aflaţi temporar în străinătate;

- cetăţenii străini şi apatrizi care au

reşedinţă în România.

2.Solidaritatea socială care trebuie să

existe între toate categoriile de persoane.

3. Prestarea în favoarea asiguraţilor a unui

pachet de servicii medico-sanitare bine definit.

4. Finanţarea autonomă şi echilibrul financiar.

Fondurile asigurărilor de sănătate se constituie din

contribuţiile în părţi egale ale persoanelor fizice şi

juridice, iar în caz de necesitate şi din subvenţii

din partea statului. Conform principiului

echilibrului financiar, suma contribuţiilor încasate

într-o anumită perioadă, trebuie să fie egală cu

cheltuielile efectuate pentru prestarea serviciilor

medico-sanitare.

5.Conducerea autonomă a asigurărilor sociale de

sănătate, presupune independenţă în luarea deciziilor,

surse proprii de finanţare, contabilitate proprie şi

colaborare cu diferite organisme ale statului în

62

aplicarea măsurilor stabilite de către Ministerul

Sănătăţii.

În sistemul asigurărilor sociale de sănătate sunt

cuprinse, fără plata contribuţiei, următoarele

categorii de persoane:

- copiii şi tinerii până la 26 de ani, dacă sunt

elevi, studenţi sau ucenici şi dacă nu realizează

venituri din muncă;

- persoanele cu handicap care nu realizează

venituri din muncă sau se află în grija familiei;

- soţul, soţia, părinţii şi bunicii, fără

venituri proprii, aflaţi în întreţinerea persoanei

asigurate;

- persoanele care beneficiază de drepturi, ca

urmare a persecutării din motive politice, care au

fost deportate sau luate prizoniere [28, pag.196].

Calitatea de asigurat se poate dovedi cu carnetul

de asigurări sociale de sănătate, se dobîndeşte din

ziua încheierii contractului individual de muncă al

salariatului şi se menţine pe toată durata acestuia.

Cei care nu sunt salariaţi, dobîndesc calitatea

de asigurat din ziua în care şi-au achitat contribuţia

şi o menţin potrivit legii.

Calitatea de asigurat fără plata contribuţiei

pentru asigurările de sănătate, o au şi persoanele

63

care satisfac serviciul militar, se află în concediu

medical, concediu de sarcină şi lauzie, în concediu

pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până

la 6 ani, persoanele care execută o pedeapsă privativă

de libertate, în arest preventiv sau fac parte dintr-o

familie care beneficiază de ajutor social în

conformitate cu prevederile Legii nr. 67/1995 privind

ajutorul social.

În asigurarea obligatorie de sănătate nu sunt

incluşi membrii misiunilor diplomatice acreditate în

România şi cetăţenii străini care se află temporar în

ţară. Aceştia însă pot încheia asigurări facultative.

Calitatea de asigurat şi drepturile de asigurare

încetează o dată cu pierderea cetăţeniei şi/sau a

dreptului de rezidenţă în ţară.

Drepturile asiguraţilor. În baza asigurărilor sociale de

sănătate asiguraţii au dreptul la servicii medicale,

medicamente şi materiale sanitare în mod

nediscriminatoriu, corespunzător necesităţilor,

suficiente calitativ şi cantitativ. În caz de boală

sau accident, asiguraţii au dreptul la îngrijire

medicală de specialitate constînd în stabilirea

diagnosticului, tratament medicamentos sau

chirurgical, recuperare, asistenţă stomatologică,

asistenţă medicală de urgenţă, asistenţă medicală

64

prenatală, la naştere şi postnatală. Totodată,

asiguraţii au dreptul la asistenţă medicală preventivă

şi de promovare a sănătăţii, pentru depistarea din

timp a bolilor.

Asiguraţii au dreptul la medicamente, proteze şi

alte mijloace terapeutice compensate. Ministerul

Sănătăţii şi Casa Naţională pentru Asigurări Sociale

de Sănătate, cu avizul Colegiului Farmaciştilor din

România elaborează lista de medicamente din

Nomenclatorul de medicamente de care beneficiază

asiguraţii pe baza prescripţiei medicale, cu sau fără

contribuţie personală.

De asemenea, asiguraţii, pe baza prescripţiilor

medicale, cu sau fără contribuţie personală, au

dreptul la materiale sanitare pentru corectarea

auzului, pentru protejarea membrelor şi alte materiale

de specialitate. Asiguraţii au dreptul la asistenţă

medicală de recuperare, la tratament fizioterapeutic

şi la tratament sanitar de urgenţă [28, pag. 197].

Fondurile de asigurări sociale de sănătate se constituie din

contribuţia asiguraţilor, a persoanelor fizice şi

juridice care angajează personal salariat, din

subvenţii de la bugetul de stat şi de la bugetele

locale, precum şi din alte surse.

65

Asiguraţii şi membrii lor de familie, pentru a

avea dreptul la servicii medicale, trebuie să

plătească lunar o contribuţie la asigurările sociale

de sănătate, obligaţia virării acestei contribuţii

revenind angajatorului.

Cuantumul contribuţiei băneşti lunare a persoanei

asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 7%,

aplicată la venitul brut. Această contribuţie se

deduce din impozitul pe salariu sau din impozitul pe

venit, după caz, şi se varsă la Casa Asigurărilor de

Sănătate. Persoanele fizice şi juridice care angajează

personal salariat trebuie să reţină şi să vireze la

Casa Asigurărilor de Sănătate contribuţia de 7% din

fondul lunar de salarii.

Pensionarii, beneficiarii ajutorului de şomaj şi

ai alocaţiei de sprijin, persoanele care lucrează pe

bază de convenţie civilă, suportă contribuţia la

asigurările sociale de sănătate din suma ce reprezintă

drepturile băneşti cuvenite.

Persoanele care nu sunt salariate, fiind puşi în

situaţia de a-şi asigura sănătatea, comunică direct

Casei Asigurărilor de Sănătate, în a cărei rază

teritorială îşi desfăşoară activitatea, veniturile

impozabile, în vederea stabilirii contribuţiei de 7% la

asigurările sociale de sănătate. Contribuţia pentru

66

asigurările sociale de sănătate datorată de salariaţi,

liber-profesionişti şi agricultori se deduce din

impozitul datorat de către aceste persoane.

Fondurile asigurărilor sociale de sănătate au

următoarele destinaţii:

- plata medicamentelor şi serviciilor medicale

acordate;

- cheltuieli de administrare şi funcţionare a

fondului;

- formarea unui fond de redistribuire;

- formarea unui fond de rezervă.

Disponibilităţile fondurilor rămase neutilizate la

sfîrşitul anului se reportează în anul următor şi au

aceleaşi destinaţii.

La etapa actuală sistemul ocrotirii sănătăţii din

România întîmpină foarte mari dificultăţi. Întotdeauna

bugetul alocat asigurărilor sociale de sănătate a fost

insuficient. Prin intervenţia Ministerului Finanţelor

Publice, fondul alocat a fost mult mai mic decît suma

care se putea colecta în mod real şi care a fost chiar

colectată Excedentul fondului avînd o altă destinaţie.

Ca un efect al celor prezentate anterior,

furnizorii de servicii medicale „realizează” datorii

faţă de furnizorii lor pentru medicamente, materiale

67

sanitare şi utilităţi, ceea ce înseamnă incalcarea

legislaţiei financiare.

Deşi în ultimii ani se urmăreşte întărirea

asistenţei medicale ambulatorii (asistenta medicală

primară şi ambulatoriul de specialitate), totuşi,

spitalul, locul unde se oferă îngrijiri scumpe şi nu

întotdeauna pentru cele mai grave afecţiuni (lucru

confirmat de raportarile spitalelor finanţate prin

mecanismul DRG), rămîne locul unde se consumă cea mai

mare parte a resurselor.

Scăderea continuă a veniturilor medicilor duce la

riscul compromiterii reformei, medicii dorind în timp

să treacă din nou la sistem bugetar (tip Semasko), unde

ar avea venituri mai mari la un volum mai mic de muncă

şi de preocupari.

În acest moment pachetul de servicii nu ţine cont

de posibilităţile reale ale sistemului de asigurari de

sanatate şi determină imposibilitatea acoperirii

coerente şi complete a nevoilor populaţiei cu servicii

de un anumit tip.

La debutul reformei în sistemul sanitar românesc s-

a produs o justă împărţire a atribuţiilor care reveneau

la acel moment Ministerului Sănătăţii:

a) Colegiul Medicilor şi Colegiul

Farmaciştilor, preluau aspecte legate de activitatea

68

profesională; partener la elaborarea actelor

normative;

b) Casa Natională de Asigurări de Sănătate,

prelua atribuţiile legate de finanţarea sistemului;

co-autor şi partener la elaborarea actelor normative;

c) Ministerul Sănătăţii rămînea cu rol de

reglementare în sistem; generator şi avizator al

actelor normative.

Trecerea, în present, a Casei Naţionale de

Asigurări de Sănătate în coordonarea Ministerului

Sănătăţii, exercitarea controlului acestuia asupra

atributiilor CNAS reprezintă de fapt excluderea

Colegiului Medicilor din România din poziţia de

partener la elaborarea actelor normative.

Luînd în considerare toate aceste

disfuncţionalităţi cu care se confruntă sistemul

sanitar din România este imperios necesară

implementarea unei strategii de reformă în domeniul

sănătăţii, care să cuprindă o serie de măsuri ce vor

trebui să ţină cont de recomandările din rapoarte

independente (ex: experti Banca Mondială), de analiză-

diagnostic şi proiecţiile specialiştilor şi

decidenţilor din sistem precum şi de percepţia şi

aşteptările beneficiarilor (asiguraţi), a furnizorilor,

partenerilor din sistem etc.

69

Scopurile fundamentale ale reformei sanitare

definite în programul de guvernare pe perioada 2005 –

2008 sunt următoarele :

· realizarea efectivă a accesului egal al

cetăţenilor la îngrijirile sanitare de bază;

· creţterea calităţii vieţii prin îmbunătăţirea

calităţii şi siguranţei actului medical;

· apropierea de indicatorii de sănătate şi

demografici ai ţărilor civilizate, în acelaşi timp cu

scăderea patologiei specifice ţărilor subdezvoltate.

În baza analizei efectuate a sistemului ocrotirii

sănătăţii din ţările post-socialiste, putem

concluziona, că reforma ocrotirii sănătăţii s-a dovedit

a fi neterminată, au fost multe nedesăvîrşiri, fapt ce

s-a reflectat pa starea sistemei ocrotirii sănătăţii

integral. Astfel de probleme, ca subfinanţarea

serviciilor medicale, imperfecţiunea legislaţiei nu

inspiră nici pic de încredere faţă de sistemul

asigurării medicale obligatorii şi, în aşa mod, de la

bun început duce la eşec tot ce a fost bine început.

70

CAPITOLUL II: Modalităţi de manifestare a

asigurărilor medicale obligatorii în

Republica Moldova şi în practica

internaţională

2.1 Politici internaţionale de promovare a

asigurărilor medicale obligatorii

În statele democratice cu economia de piaţă

dezvoltată, ocrotirea sănătăţii se bazează pe

alegerea liberă, individuală, şi are o bază

economică, socială şi politică sigură. Baza economică

a asigurării medicale o constituie nivelul suficient

de înalt al veniturilor personale: disponibilitatea

de distribuire a unei părţi de mijloace în favoarea

cetăţenilor mai puţin asiguraţi porneşte de la

nivelul înalt al bunăstării proprii şi este

susţinută atît de religie, cît şi de dorinţa celor

bogaţi de a evita cataclismele sociale [31, pag. 51].

71

Fundamentul social al asigurării medicale constă

în faptul că deciziile luate de oameni în sfera dată

sunt bazate pe propriile lor convingeri, opinii,

concepţii, credinţe, pe alegerea liberă a medicului,

spitalului, tipului de servicii etc.

Baza politică a contractului social privind

ocrotirea sănătăţii o constituie instituţiile puterii

legislative şi executive care imprimă acestui contract

forma legală. Şi puterea legislativă, şi cea executivă

se află concomitent sub controlul alegătorilor, ca şi

toate corporaţiile (fondurile) publice.

În societatea totalitară, opinia despre ocrotirea

sănătăţii ca o valoare socială superioară este un

produs al ideologiei. Principiul despre "comunitatea,

accesibilitatea şi gratuitatea" ocrotirii sănătăţii în

Moldova niciodată n-a fost realizată integral, căci

ocrotirea calitativă şi gratuită a sănătăţii a existat

pentru un anumit cerc restrîns de persoane.

Una din sarcinile de bază ale politicii statale de

conducere, indiferent de formele de guvernare, constă

în elaborarea şi transpunerea în viaţă a unor norme ,

privind coordonarea relaţiilor de reciprocitate dintre

toate sferele vieţii sociale şi agenţilor economici, de

care aceste sfere depind direct sau nemijlocit. Aceasta

necesită elaborarea unei baze normative

72

corespunzătoare, determinarea obiectivelor şi

sarcinilor principale, mecanismului şi metodelor de

administrare.

În diferite ţări - în diferite proporţii şi în

diferite forme. În toate ţările statul ia asupra sa

principala grijă în cea ce priveşte ocrotirea

sănătăţii: cel mai scump tratament, maladiile grave

(bolile oncologice, neurochirurgia, cardiochirurgia),

de regulă aceasta se efectuiază prin programele de

stat. Fiecare cetăţean, indiferent de starea

financiară, poate conta pe asistenţa medicală. Dealtfel

statul garantează păturilor vulnerabile un spectru mai

larg de servicii decît celor asigurate financiar [35,

pag. 6]

În general nivelul garantat şi volumul serviciilor

medicale depind de situaţia financiară a ţării.

Medicina prin asigurare şi cea particulară acoperă

cheltuielile serviciilor mai calitative în condiţii mai

confortabile. În majoritatea ţărilor sînt poliţe de

asigurare cu diferite nivele de protecţie – cu diferit

volum de ajutor medical.

Asigurarea medicală în definirea clasică reprezintă

sistemul ocrotirii sănătăţii care include în sine două

tipuri de asigurare:

1. socială – obligatorie;

73

2. particulară – facultativă.

Prima asigură finanţarea volumului serviciilor

medicale la nivelul garanţiilor sociale a statului cu

toate că acestea depind de mărimea depunerii de

asigurare însă, depunerea nu depinde de sănătatea

asiguratului.

Asigurarea facultativă reprezintă o completare şi

cuprinde toate tipurile de servicii medicale, care nu

sînt cuprinse în sistemul asigurărilor medicale

obligatorii. Mărimea primei de asigurare pe acest tip

este proporţională cu riscul asigurat care depinde de

starea sănătăţii asiguratului. Sistemul asigurărilor

facultative are ca scop acoperirea dificitului de

ajutor medical caracteristic sistemului asigurărilor

medicale obligatorii.

În condiţiile nepregătirii absolute a structurilor

de stat pentru imediata realizare a sistemului

asigurărilor medicale obligatorii este necesar ca

ofertanţii locurilor de muncă să fie cointeresaţi în

oferirea colectivelor sale garanţiilor sociale şi

garantarea sănătăţii prin intermediul asigurărilor

facultative de sănătate. Acest fapt ar permite de a

majora viteza de pregătire şi aprobare a tehnologiilor

corespunzătoare.

74

Republica Moldova este o ţară europeană şi trebuie

să activeze corespunzător condiţiilor europene, astfel

introducerea asigurărilor medicale obligatorii trebuie

să fie efectuate înmpreună cu cele necesare şi minuţios

gîndite.

Ramura economiilor serviciilor de sănătate se ocupă

de studiul condiţiilor de obţinere şi repartiţie a

resurselor financiare în scopul asigurării pentru

populaţie a celei mai bune îngrijiri medicale şi a

păstrării unei stări de sănătate înalte în funcţie de

mijloacele existente.

Primele instituţii curative au apărut în lume cu

peste un mileniu şi jumătate în urmă, cînd oamenii

beneficiau de un ajutor medical şi social conceput

pentru săraci. Primele relatări despre spitale datează

cu secolul IV e.n. Ele se dezvoltau în special în

Franţa, Spania, Irlanda, Elveţia dar şi în oraşe ca

Damasc şi Cairo, aceste instituţii rămînînd în istorie

prin rolul de binefacere unde îngrijirea era nu numai

excelentă, dar şi complect gratuită. Odată cu apariţia

spitalelor apar şi primele activităţi de administraţie

sanitară, care ţin pasul şi evoluiază odată cu

dezvoltarea economico-socială şi cultura omenirii [25,

pag. 17].

75

În perioada modernă, administrarea sanitară ca

ramură administrării şi conducerii în general s-a

dezvoltat în toată lumea, în mod deosebit după cel de-

al doilea Război Mondial. În prezent nu se mai poate

concepe activitatea medicală fără o activitate

econoimică de administrare sanitară, prin care să se

gestioneze sănătatea publică, principala dilemă a

căreia este contradicţia dintre progresul tehnic

medical şi cheltuieli necesare întroducerii acestora în

practică. Sistemele naţionale de ocrotire a ocrotire a

sănătăţii în ţările dezvoltate s-au constituit treptat,

o perioadă îndelungată şi a obţinut particularităţi

specifice fiecării ţări.

În fond, societatea occidentală, reeşind din

diversitatea condiţiilor concret istorice de dezvoltare

a diferitor state (social-economice, politice,

culturale, etc.) a acceptat şi destul de reuşit

utilizează 3 modele de bază ale funcţionării sistemului

de ocrotire a sănătăţii, de realizare a politicii

sociale în această sferă [25, pag. 22].

Primul model e constituit pe baza sistemului

asigurărilor sociale de stat. Acest sistem e

caracteristic mai mult pentru aşa ţări din Europa

Occidentală ca Germania, Franţa ş.a. [35, pag. 18]

76

Realizarea ideii solidarităţii în domeniul ocrotirii

sănătăţii populaţiei, precum şi deficitul permanent al

mijloacelor pentru achitarea asistenţei medicale au

necesitat intervenţia statului în procesul de

organizare, finanţare şi control al sistemului

asigurării obligatorii.

În consecinţă, s-a format sistemul asigurării

reglementate a sănătăţii populaţiei, ale cărui

caracteristici principale sunt: universalitatea de

cuprindere; reglementarea minimumului obligatoriu al

serviciilor medicale, primite şi achitate după

asigurare; participarea cetăţenilor,

întreprinzătorilor, statului la formarea asigurării

medicale; coordonarea tarifelor pentru serviciile

medicale; controlul calităţii asistenţei medicale

acordate; controlul activităţii organizaţiilor medicale

de asigurare. Schema generală a asigurării reglementate

a sănătăţii e reprezentată prin figura 2.1.1, din anexa.

1.

Organele de stat în aceste ţări exercită doar

controlul activităţii instituţiilor medicale. Sursele

finanţării reglementate a asigurării sănătăţii sunt:

plăţile de asigurare sub formă de cotizaţii sau

impozite de asigurare; dotaţiile din bugetul de stat

(generale şi cu destinaţie specială).

77

Cotizaţiile de asigurare ajung nemijlocit în

companiile de asigurare. Impozitele de asigurare

ajung în fondurile (programele) de asigurare de stat,

care, pe lîngă impozite, primesc dotaţii de stat, ce

sunt repartizate între companiile de asigurare.

Programele sociale de stat sunt destinate pentru

asigurarea grupurilor socialmente vulnerabile ale

populaţiei. Păturile bine remunerate ale populaţiei nu

sunt incluse la asigurarea medicală obligatorie.

Astfel, sistemul asigurării medicale reglementate,

fiind o parte a asigurării sociale, se bazează pe

principiul "solidarităţii sociale" (cel sănătos plăteşte

pentru cel bolnav, tînărul pentru bătrîn, bogatul

pentru sărac) şi pe principiul "participării personale

la vărsări".

Pacientul, de sine stătător, din contul mijloacelor

proprii, achită o parte de asistenţă medicală (ori

nemijlocit în momentul acordării ei, ori achiziţionînd

poliţa de asigurare medicală de la compania privată de

asigurare).

Persoanele cu venituri mici, precum şi bolnavii gravi

şi cronici, nu participă personal la achitarea

asistenţei medicale, adică sunt scutite de plată.

Integral, ponderea mijloacelor proprii ale cetăţenilor în

cheltuielile generale pentru asigurarea medicală

78

obligatorie e mult mai mică decît cota

întreprinzătorilor (în Germania cotele-părţi ale

lucrătorilor şi întreprinzătorilor sunt egale).

Principala povară a cheltuielilor, legate de

finanţarea ocrotirii sănătăţii, revine bugetului.

Principiul "participării personale la vărsări"

contribuie la limitarea excesului de cereri ale

populaţiei la serviciile medicale în condiţiile

ocrotirii sănătăţii accesibile pentru toţi şi

gratuite după formă [35, pag. 20].

Companiile de asigurare, care efectuează

achitarea asistenţei medicale sunt persoane juridice

şi-şi construiesc relaţiile cu instituţiile medicale

pe principii contractuale. Instituţiile medicale sunt

independente juridic şi economic. Subiectele

asigurării medicale obligatorii interacţionează între

ele, cu organele puterii de stat şi se află sub

controlul Guvernului.

Sistemele naţionale de asigurare reglementată

ale populaţiei se deosebesc unul de altul. Într-un

şir de ţări (Franţa, Belgia) sunt create fonduri unice

de asigurare socială, o parte din mijloacele cărora au

destinaţia finanţării asigurării medicale obligatorii.

Cu toate acestea, e posibilă repartizarea mijloacelor

în cadrul fondului unic. În Germania activează fonduri

79

specializate de asigurare socială, resursele

financiare ale cărora nu se amestecă.

În unele ţări (Suedia, Finlanda) funcţionează

sisteme mixte de finanţare, efectuată atît din bugetul

de stat, cît şi din contul asigurărilor sociale. În

aceste ţări rolul bugetului de stat e mai reliefat

decît în ţările în care sistemul ocrotirii sănătăţii e

bazat pe asigurarea socială tradiţională [25, pag. 19].

În Germania, care a pus baza principiilor acestui

model al sistemului ocrotirii sănătăţii, ratele sunt

obligatorii şi pentru oamenii care au venituri joase.

Iar cei care au venituri mai mari pot achita plăţi şi

în companii private de asigurare sau pot achita

nemijlocit asistenţa medicală. Aceasta contribuie la

formarea unui aşa sistem al ocrotirii sănătăţii, care

înglobează în sine principiile de bază ale diverselor

modele clasice al sistemului occidental de ocrotire a

sănătăţii.

Concomitent cu punerea în practică a asigurărilor

medicale obligatorii, în Germania, au fost

complimentate două principii structurale de bază ale

sistemului ocrotirii sănătăţii – organizarea

centralizată, sub controlul statului, dirijată însă pe

principiile autoadministrării (în viziunea lui Bismark

– „o picătură de ulei democratic”). De curînd,

80

principiul autoadministrării a devenit cel mai dinamic

element al întregului sistem al ocrotirii sănătăţii.

Statutul juridic al Caselor de Asigurări Medicale

în combinare cu asigurarea medicală obligatorie a

populaţiei au constituit baza modelului organizatoric

german, în care ulterior a fost antrenat şi personalul

medical. În jurul acestei structuri s-a format sistemul

de case de asigurări medicale şi asociaţii medicale,

care pe bază de paritate duceau tratative în ceea ce

priveşte modalitatea de distribuire a resurselor. La

sfîrşitul anilor '20 – începutul anilor '30 în sistemul

ocrotirii sănătăţii din Germania a avut loc

centralizarea caselor de asigurări medicale şi

asociaţiilor medicale. Caracterul inedit al acestei

realizări constă în faptul că aceste societăţi de case

şi asociaţii nu sunt grupuri de presiune politică, ci

societăţi cu un potenţial în creştere de

autoadministrare [25, pag 21].

Metoda de autoadministrare prezintă în sine o formă

de guvernare la nivel de asociaţii. Eficacitatea

acestei metode constă nu numai în aceea că deciziile se

iau de către grupuri sociale, organizaţii şi

reprezentanţii lor. Esenţa ei principală se manifestă

în autodirijare şi în îndeplinirea de sine stătător a

treburilor obşteşti sub supravegherea organelor de

81

stat. Acest principiu presupune autonomie în realizarea

sarcinilor, desigur fără a depăşi cadrul legitim.

Prin delegarea funcţiilor obşteşti se poate ajunge

la o autoadministrare polivalentă, concomitent vor fi

în descreştere deciziile de forţă ale organelor

legislative. În afară de aceasta se va activiza şi

funcţia de cooperare în conducere. Îndeplinirea

sarcinilor de conducere în cadrul autoadministrării

totale depinde de gradul autoorganizării lăuntrice,

îndeosebi de gradul de congruenţă a intereselor şi

legitimitatea democratică a participanţilor la

tratativele duse cu asociaţii.

Însă, în condiţiile deficitului de interese comune

se resimte carenţa participanţilor la aceste tratative,

deoarece legitimitatea democratică a organelor de

autoadministrare e extrem de fragilă. În afară de

aceasta, în cazul cînd activitatea în sistemul

ocrotirii sănătăţii este însoţită de responsabilitate

personală cadrul autoadministrării e destul de limitat.

Aceasta priveşte atît dreptul de a presta servicii

medicale, cît şi dreptul de apartenenţă la asociaţii.

Totodată necesită a fi menţionat faptul că

autoadministrarea asociaţiilor de medici nu se

echivalează cu autoadministrarea asociaţiilor de membri

ai companiilor de asigurare. Asociaţiile de medici

82

deţin monopolul, iar acesta e protejat de stat. În

acelaşi timp statul elaborează anumite regulamente,

care stăpînesc interesele corporative ale medicilor ca

ele să nu depăşească orice limite.

Însă, dacă în Germania autoadministrarea

descentralizată crea o ambianţă puternică pentru

organismele mediatoare, apoi în Marea Britanie sistemul

ocrotirii sănătăţii întotdeauna a fost o sferă de

activitate a statului. Graţie structurii centralizate

aici se manifestă tendinţa generală a statului spre

administrarea centralizată. După al doilea război

mondial această tendinţă a fost materializată în

activitatea Serviciului Medical Naţional [25, pag. 26].

Specificul metodei centralizate de administrare

constă în aceea, că numai statul determină scopurile şi

sarcinile de prim ordin ale funcţionării sistemului

ocrotirii sănătăţii. Deciziile de asemenea se adoptă în

mod centralizat. Însă în ţările, unde sistemul

ocrotirii sănătăţii este o structură privată,

funcţionează dinamic mecanismul reglării producerii

preparatelor medicale, preţurilor şi serviciilor

prestate. În acest caz finanţarea din buget este

limitată, iar cota-parte de alocaţii în sistemul

ocrotirii sănătăţii se stabileşte prin decizie

83

politică. Structura cheltuielilor poate fi însă

diversă.

În condiţiile resurselor limitate această metodă de

administrare permite să fie realizate la un nivel net

superior obiectivele propuse. Totdeauna la aplicarea ei

în practică se porneşte de la faptul că individul nu

este în stare să primească de sine stătător decizii

adecvate. Însă spontanietatea deciziilor generează un

alt pericol: devine tot mai reliefată samovolnicia,

acţiunile poartă un caracter neligitim, se fac

încercări de a se abate de la regulile jocului, fapt ce

condiţionează amestecul statului. În afară de aceasta,

practica demonstrează, că relaţiile de piaţă nu pot fi

substituite fără pierderi pentru toate părţile.

Metoda de autoadministrare corespunde în mare

măsură modelului al doilea, în care necesităţile medicinei

sunt finanţate în principiu din bugetul de stat, din

contul impozitelor pe care le plăteşte populaţia. În

acest caz scopul preconizat este de a garanta tuturor

cetăţenilor servicii medicale, indiferent de nivelul

veniturilor personale. Majoritatea instituţiilor

medicale sunt de stat. Planificarea şi administrarea

sistemului de ocrotire a sănătăţii o efectuiază

organele de stat sau organele autoadministrării locale

[35, pag. 30].

84

Schema ocrotirii sănătăţii preponderent de stat

e reprezentată prin figura 2.1.2, din anexa 2.

Ea a luat naştere în urma intervenţiei statului

în relaţiile de asigurare, schimbarea cotizaţiilor de

asigurare cu impozitele sociale. Aici ocrotirea

sănătăţii este finanţată din contul bugetului. Statul

se manifestă drept asigurător unic al sănătăţii

populaţiei, dispărînd necesitatea încheierii

contractelor de asigurare cu companiile private de

asigurare, în schimbul căreia vin fondurile de stat

şi programele sociale [30, pag. 31].

În Marea Britanie un interes deosebit prezintă

examinarea a două instituţii de drept privind protecţia

drepturilor pacienţilor:

a)De stat, în persoana împuternicită de

parlament, cu atribuţii în sistemul ocrotirii

sănătăţii (Health Service Ombudsman );

b)Nestatală, în persoana Mişcării pentru

ocrotirea victimelor greşelilor medicale – AVMA

(Action for Victims of Medical Accidents).

Instituţia de drept de stat este specializată în

soluţionarea plîngerilor referitor la neajunsurile în

activitatea sistemului naţional al ocrotirii sănătăţii.

Funcţia nu este subordonată guvernului şi este

independentă de sistemului naţional al ocrotirii

85

sănătăţii. Unităţile de state din 80 de persoane sunt

completate în special de experţi bine pregătiţi în

domeniul medicinii şi dreptului (plîngeri referitor la

acţiunile incorecte ale personalului, instituţiilor

ocrotirii sănătăţii, serviciile medicinei de familie,

etc.). Lunar persoanele împuternicite de parlament

publică rezultatele pe problemele principale ale

ocrotirii sănătăţii, cele mai interesante şi tipice

cazuri examinate, respectiv cu comentariile despre

acţiunile concrete ce sunt necesare pentru

preîntîmpinarea asemenea cazuri pe viitor [35, pag.

36].

Finanţarea directă a instituţiilor medicale din

contul mijloacelor bugetare, ocolind fondurile de

asigurare de stat, anterior adoptată în Moldova,

actualmente, se utilizează rar. Cu o astfel de

ocrotire bugetară a sănătăţii, serviciile medicale

devin pentru cetăţeni într-un fel gratuite, însă numai

după formă, nu şi după conţinut, deoarece se modifică

doar sursa de finanţare. Cu toate acestea, serviciile

medicale nu devin mai ieftine.

Finanţarea ocrotirii sănătăţii e un sistem de

acumulare şi repartizare a mijloacelor pentru

asistenţa medicală. Acest sistem include determinarea

surselor financiare (cotizaţii de asigurare,

86

impozite, plata particulară), precum şi determinarea

mecanismelor şi instituţiilor, ce efectuează

acumularea şi repartizarea mijloacelor. O parte

componentă a sistemului de finanţare este sistemul de

compensaţii pentru asistenţa medicală. adică

totalitatea metodelor de achitare a serviciilor

medicale (sistemul de salarii, plata particulară a

serviciilor, metoda de achitare pe cap de locuitor

sau alte combinaţii).

Sistemul de finanţare coincide cu sistemul de

compensare, dacă pacienţii achită direct

producătorului toate serviciile medicale primite [30,

pag. 43].

În consecinţă, în fosta URSS s-a format integral

sistemul centralizat de ocrotire a sănătăţii, care a

absorbit practic toate cadrele medicale,

instituţiile, resurse financiare şi materiale. A fost

creat monopolul de stat pentru acordarea asistenţei

medicale populaţiei. Statul a început să evolueze în

rolul unic de vînzător de servicii medicale, fapt

care a dat naştere dictatului producătorului asupra

beneficiarului. Pacientul s-a transformat într-o

persoană fără drepturi în raport cu monopolul

(statul). Indiferent de structura politica a statului,

pentru finanţarea din buget este caracteristică

87

dezvoltarea şi existenţa premiselor de monopol.

Monopolul în ocrotirea sănătăţii conduce la apariţia

pierderilor mijloacelor, fără îmbunătăţirea sănătăţii

populaţiei, la deficienţa serviciilor medicale;

imposibilitatea alegerii medicului, precum şi la lipsa

concurenţei între instituţiile medicale; aşteptarea

îndelungată a ajutorului medical.

Ocrotirea sănătăţii bugetare îşi îndeplineşte

sarcinile sale în condiţii extreme (în perioada

acţiunilor militare, catastrofelor naturale,

lichidării epidemiilor etc), dar e inefectivă în

timpul de pace, cînd e necesar nu accesul de masă, ci

individual la profilaxia şi tratamentul bolilor.

Centralizarea mijloacelor pentru ocrotirea

sănătăţii populaţiei e favorabilă doar pînă la un

anumit nivel, pînă la apariţia monopolismului, odată

cu care deţinătorii resurselor financiare sunt

asociaţi cu organizaţiile ce acordă asistenţă

medicală, iar lucrătorii medicali care primesc

salariu pentru serviciile lor sunt lipsiţi de

posibilitatea de a practica particular.

Legislaţia antimonopol în domeniul ocrotirii

sănătăţii populaţiei presupune:

88

•separarea funcţiilor între subiecţii ce participă

la ocrotirea sănătăţii populaţiei, oferirea

independenţei juridice şi economice;

•formarea unui mediu de concurenţă în sfera

remuneraţiei şi acordării asistenţei medicale prin

intermediul reorganizării instituţiilor medicale şi

de asigurare existente şi fondării celor noi;

•informarea obligatorie a populaţiei cu privire la

condiţiile acordării asistenţei medicale;

•protecţia drepturilor pacienţilor cu ajutorul

organizaţiilor obşteşti, prin instanţele juridice,

mijloacele de informare în masă [25, pag. 52].

Dacă în Germania şi Marea Britanie consolidarea

securităţii în societate a constituit unul din

eforturile statului de a întreaga societatea, eforturi

manifestate faţă de mişcarea muncitorească, apoi pentru

Elveţia a fost caracteristică o altă tendinţă. Pe

parcursul unei perioade îndelungate statul nu a activat

deloc în domeniul ocrotirii sănătăţii. Segmentarea

puternică a administrării şi a spectrului politic a

fost în defavoarea funcţionării unui sistem de ocrotire

a sănătăţii universal, accesibil maselor largi.

Sindicatele, alte grupuri sociale influiente nu

erau cointeresate să transpună în sistemul ocrotirii

sănătăţii politica socială de stat. Neamestecul

89

statului, la rîndul său, a făcut posibil ca

întreprinzătorii să-şi desfăşoare pe larg activitatea

în cadrul sistemului ocrotirii sănătăţii. Iar statul a

fost nevoit să se adapteze la această situaţie şi

astăzi, cu toate că subvenţiile de stat sunt în

creştere, mijloacele financiare rămîn totuşi sub

controlul sectorului privat [25, pag. 54].

În aceeaşi direcţie au derulat procesele în Marea

Britanie. Criza dezvotării sistemului ocrotirii

sănătăţii, care a afectat îndeosebi finanţarea

clinicilor, a pus capăt administrării generale de stat

privind sistemului ocrotirii sănătăţii. Aceasta a

devenit posibil în urma unui consens social şi politic

în ţară, care vizează problema în cauză. A condiţionat

această realizare şi falimentul asigurărilor medicale

semiprivate.

Astfel, în ţările nominalizate, dezvoltarea în timp

şi spaţiu a sistemului ocrotirii sănătăţii s-a soldat

cu diverse forme de finanţare a sistemului ocrotirii

sănătăţii: în Elveţia – din contul asigurărilor

private, în Germania din contul asigurărilor sociale,

în Marea Britanie – din contul impozitelor, în SUA –

activităţii nemijlocite a serviciilor şi mijloacelor

medicale. Totodată, nici într-o ţară, inclusiv îşi în

acele care au elaborat modele clasice de finanţare a

90

sistemului ocrotirii sănătăţii, nu există o formă

nativă de finanţare. În toate funcţionează sistemul

mixt de finanţare, constituit din vărsămintele din

contul impozitelor asigurărilor medicale private şi

sociale, precum şi prin achitarea nemijlocită a

populaţiei pentru bunurile şi serviciile medicale.

Politica socială în sfera ocrotirii sănătăţii

promovată la etapa actuală în Germania, Marea Britanie

şi Elveţia, are drept obiective consolidarea

tendinţelor conturate accentuat în perioada de după al

doilea război mondial, de a găsi o modalitate mai

adecvată pentru funcţionarea sistemului de ocrotire a

sănătăţii, încercarea de a cumula propria experienţă cu

experienţa altor ţări în acest domeniu.

Astfel, în Marea Britanie unul dintre punctele de

tangenţă ale spectrului larg de reforme de ordin

politic este sporirea eficacităţii activităţii

Serviciului Naţional de Medicină (NHS). Aceasta

presupune:

- realizarea unei integrări mai stabile a

serviciilor prestate de clinici, a serviciilor

publice şi a serviciului medicului de familie;

- asigurarea posibilităţilor de a fi exercitat un

control centralizat;

91

- participarea după principiul democratic la

elaborarea şi adoptarea deciziilor în cadrul

NHS;

- introducerea sistemului de planificare, etc

[35, pag. 49].

Totodată trebuie luat în consideraţie faptul că

persoanele care au venituri foarte mici sunt scutite

practic de plata pentru serviciile medicale. Volumul,

diversitatea serviciilor medicale sunt determinate de

legislaţia în vigoare. În cazul deficitului de mijloace

financiare e posibilă reducerea volumului de ajutor

medical obligatoriu acordat persoanelor de vîrstă

înnaintată. Evident, pentru a reduce cheltuielile,

acţiunile necesită a fi canalizate într-o altă albie,

mai mult spre profilaxia bolilor. În cazul în care

sistemul ocrotirii sănătăţii este finanţat din buget,

pacienţii nu pot determina în deplină măsură care parte

din veniturile lor sau din plata pentru servicii este

vărsată nemijlocit pentru a acoperi cheltuielile în

sistemul ocrotirii sănătăţii.

După război în Germania au fost întreprise măsuri

concrete vizînd asigurarea obligatorie a tuturor

cetăţenilor încadraţi în cîmpul muncii. Astfel, au fost

create posibilităţi de a influenţa autoadministrarea,

de a acorda ajutor caselor de asiguarere, protejîndu-le

92

de „riscuri politice”. În Germania au fost elaborate de

asemenea măsuri în vederea limitării cheltuielilor în

sistemul ocrotirii sănătăţii acoperite din contul

depunerilor băneşti ale populaţiei. Aşa măsuri au putut

fi realizate graţie controlului exercitat de întreaga

societate, de organele autoadministrării locale asupra

volumului de cheltuieli în această sferă.

Al treilea model are drept bază achitarea nemijlocită a

serviciilor medicale de către populaţie. Acest sistem e

finanţat din contul mijloacelor populaţiei.

Funcţionează SUA, iar în ţările europene acest model se

realizează pe deplin în Elveţia [35, pag.52]

Schema ocrotirii sănătăţii preponderent privată,

adoptată în SUA, e reprezentată prin figura 2.1.3, din

anexa 3.

În acest caz omul singur are grijă de plata pentru

ocrotirea sănătăţii sale şi asistenţa medicală. Şi aici

el poate alege una din mai multe variante:

- să plătească nemijlocit pentru asistenţa

medicală din buzunarul propriu;

- sau să plătească taxa de asigurare companiei

private de asigurare.

În ultimul caz el poate miza, că în caz de

faliment, statul îi va recupera alocaţiile investite în

compania privată de asigurare. Statul, la rîndul său îi

93

va compensa aceste cheltuieli din contul impozitelor

încasate de la întreaga populaţie.

Sistemul ocrotirii sănătăţii preponderen privat

corespunde metodei economice de administrare.

În ceea ce priveşte metoda economică de

administrare, e ştiut că la ora actuală , în condiţiile

dificile de divizare a muncii, individul se află în

continuu într-o situaţie incertă, deoarece nu poate

miza cu siguranţă că cunoştinţele şi capacităţile lui

vor fi solicitate de societate. Astfel, în aşa condiţii

pentru el cea mai adecvată cale de încercări şi găsiri

este concurenţa pe piaţa prestării de diverse servicii

populaţiei [30, pag. 45].

Administrarea pe baza principiului economic asigură

eficacitatea utilizării , astfel toate cheltuielile în

sistemul ocrotirii sănătăţii sunt orientate spre

consumatorul de bunuri şi servicii medicale. La rîndul

lor, producătorii de bunuri şi servicii medicale se

conduc în activitatea lor de posibilitatea

consumatorului de a efectua cheltuieli în această

direcţie. În aşa caz, omul singur îşi alege acel

serviciu medical, de care el consideră că are nevoie.

Astfel, conceptul administrării economice presupune în

esenţa sa că consumatorul este conştient de ceea ce şi-

a ales.

94

În condiţiile administrării economice concurenţa

exercită două funcţii corelate între ele. Pe de o

parte, ea dirijează producerea de bunuri corespunzător

necesităţilor individului. Pe de altă parte, contribuie

ca individul să fie liber la maxim în alegerea şi

acţiunile sale. Pentru ca consumul lor să manifeste un

comportament judicios, se cere ca fiecare să

contribuie, în măsura posibilităţilor, la funcţionarea

eficace a sistemului ocrotirii sănătăţii. Aceasta, la

rîndul său, va rezulta cu o mai mare responsabilitate

personală a cetăţeanului, va conduce la consolidarea

independenţei sale.

Administrarea economică, avînd drept suport

motivaţiile raţionale ale individului şi cadrul actelor

normative, face posibil ca societatea să fie protejată

de exploatarea tuturor de către toţi. Trebuie să se

ţină seama de faptul că numai această formă de

administrare asigură implimentarea pe deplin a

inovaţiilor şi aplicarea optimală a realizărilor

progresului tehnico-ştiinţific.

Totodată administrarea economică are avantaje doar

în cazul cînd sunt create condiţii favorabile nu numai

pentru consumatorii de bunuri, ci şi pentru cei care

produc aceste bunuri şi servicii. Astfel, fiecare

producător după ce a satisfăcut cerinţele statului,

95

trebuie să aibă acces la piaţa serviciilor medicale. De

aceea trebuie de lichidat monopolismul organizaţiilor

corporative care persistă, se cere de asemenea un cadru

informaţional mai transparent şi mai vast, care ar

submina institutul mediator, deoarece acesta şi aduce

şi el aportul la creşterea peste măsură a preţurilor

[25, pag. 60].

În Elveţia, în perioada postbelică s-au făcut

încercări de a restrînge asigurarea socială de stat cu

scopul de a lărgi sectorul asigurării sociale private.

Însă aceste măsuri, presupunînd neamestecul statului,

n-au rezultat cu înlăturarea deplină a statului din

această sferă. Astfel, participarea statului,

persistînd mai mult latent, se manifestă în finanţarea

cercetărilor în domeniul medicinei, construcţiilor

capitale, etc.

Dacă structura sistemul ocrotirii sănătăţii din

Germania şi Marea Britanie este bine determinată, apoi

în Elveţia aceasta se prezintă mai mult ca un sistem

nestructurat, elementele lui fiind diverse şi

neomogene. Spre deosebire de alte ţări, unde în mod

vădit asigurarea medicală obligatorie poartă un

caracter instituţional, în Elveţia, ca şi în SUA,

preponderentă este asigurarea medicală privată. Mărimea

cotizaţiilor se menţine la un nivel acceptabil pentru

96

solicitanţi, fapt favorizat de sprijinul statului,

acesta limitînd astfel dominanţa asigurărilor medicale

private. În plus, o parte considerabilă din cheltuieli

pentru tratamentul bolnavilor în condiţii de staţionar

este recuperată de stat din contul impozitelor.

Un alt aspect este că cheltuielile în creştere

pentru tratamentul bolnavilor sunt acoperite şi prin

majorarea plăţilor alocate de persoanele particulare în

acordul organelor de stat respective. Astfel, statul

poate influenţa atît majorarea, cît şi reducerea

plăţilor. Experienţa Elveţiei confirmă că asigurarea

medicală privată în principiu este posibilă, în

realitate însă ea poate exista numai dacă statul va

acorda subsidii esenţiale (în Elveţia ele constituind –

38%). Din cadrul ţărilor europene, în care prevalează

asigurarea medicală privată, se distinge Olanda, rolul

ei fiind în această ţară deosebit. În Germania la

asigurarea privată apelează doar persoanele care au

venituri înalte, în Franţa şi Marea Britanie prin

asigurarea privată sunt prestate anumite servicii

medicale, iar în Austria şi Spania ea este în calitate

de asigurare complementară [30, pag. 53].

Astfel, materialul prezentat denotă existenţa

deosebirilor privind gradul de reglementare a sferei

de asigurare a sănătăţii (de la modelul strict german

97

pînă la modelul mai puţin strict elveţian), precum şi

gradul de cuprindere a sferei de asigurare de piaţa

privată.

Caracteristic pentru toate aceste trei modele

occidentale a sistemului ocrotirii sănătăţii este

respectarea strictă a principiului unitar etic – nici

un stat dezvoltat nu admite ca cetăţenii săi să nu

primească asistenţă medicală din cauza problemelor

financiare pe care le suportă.

În al treilea rînd, sistemul ocrotirii sănătăţii, a

cărei multitudine de modele funcţionează în ţările

occidentale, evoluiază în continuu, adoptîndu-se la

procesele social-economice radicale ce se desfăşoară la

hotarul sec XX-XXI. El suportă aceleaşi schimbări

cauzate în particular de posibilităţile materiale şi

financiare limitate ale statelor occidentale

contemporane. De aceea, perceperea, conştientizarea

transformărilor ce au loc în sistemul ocrotirii

sănătăţii din toate ţările dezvoltate, iscusinţa de a

adopta şi aplica experienţa lor, în condiţiile

societăţii de tranziţie, are o deosebită importanţă şi

prezintă cu certitudine interes pentru promovarea

eficace a politicii statale în sfera ocrotirii

sănătăţii.

98

Sistemul asigurării medicale reglementate are

calităţi comune cu asigurarea medicală preponderent

privată. La ele se referă: acordarea asistenţei

medicale de medici particulari, de spitalele

particulare; de stat; acordarea dreptului şi

posibilităţii pacientului de a-şi alege medicul şi

spitalul; posibilitatea asigurării medicale la

locul de lucru pentru majoritatea oamenilor;

asigurarea sănătăţii de către patron.

Sistemul asigurării reglementate a sănătăţii, se

deosebeşte de cel privat şi prin nivelul înalt de

asigurare, volumul mare de asistenţă medicală,

alegerea mai liberă a medicului, metodelor de

tratament, a spitalului, precum şi prin mecanismul

reţinerii costului, ce permite menţinerea tarifelor

pentru serviciile medicale la un nivel destul de

jos.

La rîndul său, acest sistem, avînd calităţi

comune cu cel de finanţare bugetară (scara

cuprinderii populaţiei, centralizarea mijloacelor

financiare în cadrul ţării, reglementarea ,de stat

a asigurării medicale obligatorii), se deosebeşte

de ultima prin nivelul înalt al dezvoltării

premiselor democratice în administrarea organizaţiilor

de asigurare, prin tendinţa spre delimitarea

99

funcţiilor dintre instituţiile medicale şi

organizaţiile care achită plata serviciilor medicale.

În dezvoltarea sistemul ocrotirii sănătăţii

accentul se pune pe principiul solidarităţii (noţiune

prin care se subînţelege achitări fixate corelate cu

veniturile şi apartenenţa în calitate de membru la

casele de asigurări sociale comensurabile cu

depunerile), pe determinarea volumului de depuneri a

structurii sociale a celor care apelează la serviciile

medicale, precum şi pe amplificarea acestor servicii.

Acţiunile statului în domeniul ocrotirii sănătăţii

trebuie să fie elaborate şi întreprinse în conexiune cu

acţiunile agenţilor particulari, fiecare asumîndu-şi

autonom responsabilitatea pentru rezultatul acestor

acţiuni.

2.2. Particularităţile aplicării asigurărilor

obligatorii de asistenţă medicală în Republica

Moldova

Istoria asigurărilor obligatorii de sănătate a

început în Moldova în 1992, cînd Ministerul Sănătăţii a

elaborat primul proiect al unei legi care reglementa

implementarea sistemului dat. Proiectul însă nu a ajuns

la Legislativ. Dar aşa cum deja atunci era clar că

trebuie făcut ceva pentru a salva ramura medicinei, s-a

100

pus la cale un experiment în trei, pe atunci, raioane

şi în municipiul Chişinău, experiment menit să decidă

pe care cale se va merge mai departe. După trei ani

(1995-1998) experimentul s-a încheiat, dar rezultatele

acestuia nu au fost cele scontate, cu excepţia

municipiului Chişinău, unde s-a reuşit crearea unor

condiţii de activitate a medicinei care i-au permis să

se menţină pe linia de plutire. Cel de-al treilea reper

cronologic vizează anul 1998, cînd Parlamentul a

adoptat Legea asigurărilor obligatorii de sănătate. De

adoptat a adoptat-o, dar au trebuit să treacă trei ani

pentru a porni activitatea de aplicare a ei.

S-ar părea că, după aproximativ 10 ani de la

lansarea ideii de asigurare obligatorie a sănătăţii, nu

ar mai fi trebuit să rămînă lucruri neclare atît pentru

specialişti, cît şi pentru societatea civilă. Dar

situaţia este tocmai inversă: chiar de la primii paşi

practici responsabilii de acest proces s-au confruntat

cu opinii diferite şi atitudini neunivoce faţă de

problemă. Conferinţa republicană “Perspectiva

asigurărilor de sănătate în Republica Moldova”,

desfăşurată în perioada 3-5 decembrie 2001 cu

participarea specialiştilor şi responsabililor din

domeniul medicinei, reprezentanţilor patronatului şi al

altor structuri implicate, într-un mod sau altul, în

101

procesul implementării sistemului asigurărilor

obligatorii de sănătate, a demonstrat că problema nu

este nici pe departe dar şi, cu atît mai mult,

acceptată de toate părţile vizate. În această situaţie

data de 1 ianuarie 2002 fixată anterior de Guvern

pentru a trece la sistemul asigurărilor obligatorii de

sănătate se prezintă ca extrem de problematică, cu atît

mai mult cu cît nici populaţia nu era informată la

nivelul cuvenit asupra acestui proces, iar mecanismul

implementării mai urma a fi discutat şi aprobat de

către Parlament.

Sistemul de sănătate din Republica Moldova în

ultimii 4 ani s-a aflat într-un proces amplu de

restructurări funcţionale şi administrative unii

indicatori de sănătate a populaţiei din Republica

Moldova rămîneau încă nesatisfăcători.

În această situaţie Guvernul trebuia să utilizeze

resursele sale extrem de limitate (aproximativ 15

dolari SUA "per capita") într-un mod strategic şi să

găsească metode de mobilizare a finanţelor

extrabugetare pentru a face faţă provocărilor apărute.

Schimbările instituţionale care urmau să fie susţinute

pe viitor trebuiau să includă măsuri de ameliorare a

sănătăţii populaţiei, de reducere a riscului financiar

şi de reacţie îmbunătăţită a prestatorilor faţă de

102

aşteptările populaţiei privind accesul şi calitatea

serviciilor medicale.

Astfel, Guvernul Republicii Moldova s-a angajat

să introducă asigurările obligatorii de asistenţă

medicală începînd cu 1 ianuarie 2004.

Concomitent cu aceste activităţi în conformitate

cu prevederile Legii nr.264-XV din 26.06.2003 "Cu

privire la implementarea asigurărilor obligatorii de

asistenţă medicală şi constituirea fondurilor

obligatorii de asistenţă medicală pe anul 2003" în

perioada 1 iulie - 31 decembrie 2003 în raionul -

pilot Hînceşti a fost lansată etapa iniţială de

implementare a asigurărilor obligatorii de asistenţă

medicală.

Aplicarea asigurărilor obligatorii de asistenţă

medicală în raionul - pilot a avut drept preocupare

estimarea gradului de pregătire a cadrului legislativ

şi normativ, testarea formelor noi de organizare şi

furnizare a serviciilor medicale în condiţii de

contractare a asistenţei medicale, definitivarea

sistemelor de plată a furnizorilor de servicii

medicale, evaluarea accesibilităţii serviciilor

medicale şi a gradului de satisfacţie a

beneficiarilor.

103

Monitorizarea procesului de implementare a

asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală a

demonstrat o creştere cu 30,2% a numărului de vizite

la medicii de familie şi cu 7,9% a solicitărilor la

serviciile medicale de urgenţă. Numărul de persoane

spitalizate s-a majorat de la 4% printre elevi până la

29 % printre invalizi.

Aceste informaţii au servit ca puncte de reper

pentru perfecţionarea cadrului normativ şi legislativ

al asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală, s-

au definitivat următoarele aspecte de activitate şi

obligaţiunile participanţilor la asigurările

obligatorii de asistenţă medicală:

- oferirea drepturilor instituţiilor medicale

în gestionarea autonomă a finanţelor prin conturi

bancare fără intermedierea trezoreriei de stat;

- modificarea statutului juridic al instituţiilor

medicale şi transformarea lor

în instituţii medico-sanitare publice la

autofinanţare, non-profit;

- definitivarea minimului de asistenţă medicală

acordat persoanelor neasigurate în conformitate cu

drepturile lor constituţionale;

- stabilirea volumului serviciilor medicale acordate

persoanelor asigurate;

104

- catalogul de tarife unic pentru serviciile

medicale pe tipuri de instituţii

medico-sanitare (republicane, municipale, raionale);

- regulamentul privind salarizarea angajaţilor din

instituţiile medico-sanitare publice încadrate în

sistemul asigurărilor obligatorii de asistenţă

medicală;

- regulamentul privind organizarea asistenţei

medicale persoanelor asigurate

în funcţie de complexitatea maladiei şi a

gradului de rezolvare reuşită a

tratamentului în spitalele raionale, municipale şi

republicane.

Cele mai importante principii ale noului sistem

sunt:

1) solidaritatea dintre generaţii, dintre

persoanele sănătoase şi cele bolnave. Solidaritatea.

Este principiul fundamental al asigurărilor de

sănătate. Cu toţii trăim împreună, în acelaşi spaţiu şi

în aceeaşi societate. De aceea, este esenţial să ne

ajutăm reciproc, mai ales în privinţa sănătăţii

noastre. Oricare dintre noi poate fi, în acelaşi timp,

atît plătitor al contribuţiei la sănătate, cît şi

beneficiar al serviciilor medicale;

105

2) echitate în acordarea serviciilor de sănătate,

inclusiv persoanelor şi grupurilor socialmente

vulnerabile;

3) accesul universal al populaţiei la servicii

medicale;

4) finanţarea sistemului de sănătate fondurile

asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală;

5) preocuparea pentru îngrijirile primare de

sănătate inclusiv de prevenire a bolilor, acordate de

către medicul de familie;

6) descentralizarea economico-financiara a

sistemului de sănătate şi asigurarea unui grad înalt de

autonomie a prestărilor de servicii medicale;

7) garantarea calităţii îngrijirilor de sănătate

prin acreditarea instituţiilor medicale şi acordarea de

licenţe pentru activităţi medicale;

8) calitatea serviciilor şi respectul pentru

asigurat. De calitatea serviciilor prestate depinde în

mare măsură dezvoltarea ulterioară a sistemului

asigurărilor medicale obligatorii şi nivelul încrederii

populaţiei. Tendinţa de îmbunătăţire a serviciilor

medicale prestate va spori treptat şi astfel se va

îmbunătăţi sistemul ocrotirii sănătăţii.

106

Principiile sistemului asigurărilor obligatorii de

sănătate prezintă, astfel, elemente inexistente în

sistemul anterior [33, pag. 250].

Dreptul la asigurările medicale le este oferit prin

Legea cu privire la asigurarea obligatorie de asistenţă

medicală nr. 1585-XIII din 27 februarie 1998,

Cetăţenilor Republicii Moldova, cărora indiferent

de veniturile proprii, li se oferă posibilităţi

egale în obţinerea de asistenţă medicală oportună şi

calitativă în sistemul asigurărilor obligatorii de

asistenţă medicală.

Astfel, asigurarea obligatorie de asistenţă

medicală reprezintă un sistem garantat de stat de

protecţie a intereselor populaţiei în domeniul

ocrotirii sănătăţii, oferind cetăţenilor Republicii

Moldova posibilităţi egale în obţinerea unei asistenţe

medicale calitative, inclusă într-un Program unic de

servicii medicale [2].

Acest model de asigurare medicală are următoarele

particularităţi:

- Servicii medicale similare pentru toţi

contribuabilii;

- Stabilirea primelor (contribuţiilor) de asigurare

în funcţie de venit, şi nu în funcţie de riscurile

individuale;

107

- Contribuţiile sunt plătite atît de patron, cît şi

de salariat;

- Statul achită contribuţiile stabilite pentru

persoanele socialmente vulnerabile;

- Control public asupra administrării fondurilor în

care se acumulează mijloacele financiare destinate

pentru asigurarea obligatorie de asistenţă medicală.

Modelul de asigurare propus nu exclude

posibilitatea existenţei asigurărilor facultative

efectuate în conformitate cu legislaţia în vigoare.

Obiect al asigurării obligatorii de asistenţă

medicală este riscul asigurat, legat de cheltuielile

pentru acordarea volumului necesar de asistenţă

medicală şi farmaceutică, prevăzută în Programul unic.

Conform art. 4 al Legii cu privire la asigurarea

obligatorie de asistenţă medicală nr. 1585-XIII din 27

februarie 1998, subiecti ai asigurării obligatorii de

asistenţă medicală sunt: 

a)asiguratul;

b)persoana asigurată;

c)asigurătorul;

d)prestator de servicii medicale.

Asiguratul este persoana fizică sau juridică care a

încheiat cu

asigurătorul un contract de asigurare obligatorie de

108

asistenţă medicală

sau persoana fizică care se regăseşte în una din

categoriile de persoane pentru care Guvernul este în

calitate de asigurat.

Calitatea de asigurat pentru persoana angajată

(salariată) o are întreprinderea, instituţia,

organizaţia, denumite în continuare angajator,

indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de

organizare.

Calitatea de asigurat şi de plătitor al primelor de

asigurare obligatorie de asistenţă medicală pentru

persoanele neangajate, o au ele înseşi.

Persoane asigurate pot fi atît cetăţenii Republicii

Moldova, cît şi cetăţenii străini sau apatrizii aflaţi

în Republica Moldova, în interesul cărora au fost

plătite prime de asigurare obligatorie de asistenţă

medicală în mărimea şi în termenul stabilit de

legislaţie [2].

Încheierea contractului de asigurare este

confirmată prin eliberarea de către asigurător,

fiecărei persoane asigurate, a unei poliţe de asigurare

obligatorie de asistenţă medicală, în temeiul căreia

aceasta va beneficia de întregul volum de asistenţă

medicală prevăzut în Programul unic şi acordat de

prestatorii de servicii medicale din Republica Moldova.

109

Odată cu instituirea asigurărilor obligatorii de

medicină, situaţia s-a schimbat cardinal, iar relaţiile

dintre populaţie şi instituţiile din sistemul sănătăţii

au trecut într-un alt cadru juridic, căci medicina prin

asigurare este o formă a protecţiei sociale a

cetăţenilor. În numele statului, Compania Naţională de

Asigurări în Medicină (în continuare CNAM)

achiziţionează servicii medicale pentru populaţie pe

bază de contract, în fiecare an. Astfel, CNAM şi

agenţiile ei teritoriale, în număr de 11, au calitatea

de asigurător.

CNAM este o organizaţie de stat autonomă de nivel

naţional, care dispune de personalitate juridică şi

desfăşoară activităţi nonprofit în domeniul asigurării

obligatorii de asistenţă medicală, fondată prin

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.950 din 7

septembrie 2001 în scopul implementării Legii cu

privire la asigurarea obligatorie de asistentă medicală

[7].

Statutul CNAM a fost aprobat prin Hotarîrea

Guvernului Republicii Moldova nr.156 din 11 februarie

2002. În activitatea sa Compania se călăuzeşte de

Constituţia Republicii Moldova, hotărîrile

Parlamentului, decretele preşedintelui, hotărîrile şi

110

dispoziţiile Guvernului Republicii Moldova, de alte

acte normative precum şi de Statutul sus menţionat.

Obiectivele Companiei sunt: organizarea,

desfăşurarea şi dirijarea procesului de asigurare

obligatorie de asistenţă medicală, cu aplicarea

procedeelor şi mecanismelor admisibile pentru formarea

fondurilor financiare destinate acoperirii

cheltuielilor de tratament şi profilaxie a maladiilor

si stărilor, incluse în Programul unic al asigurării

obligatorii de asistenţă medicală, controlul calităţii

asistenţei medicale acordate şi implementarea cadrului

normativ aferent asigurărilor de asistenţă medicală

[7].

Compania îşi exercită atribuţiile pe întreg

teritoriul Republicii Moldova prin intermediul

Agenţiilor teritoriale, activitatea cărora o

organizează, o coordonează şi o supraveghează în

condiţiile legii.

Organul de coordonare si supraveghere a activităţii

Companiei este Consiliul de administraţie, format din

reprezentanţi ai Parlamentului, Preşedenţiei,

Guvernului (inclusiv Ministerul Sănătăţii, Ministerul

Finanţelor, Ministerul Economiei, Ministerul Muncii şi

Protecţiei Sociale), ai Confederaţiei Naţionale a

Patronatului din Republica Moldova, ai Confederaţiei

111

Sindicatelor din Republica Moldova, ai Confederaţiei

Sindicatelor Libere „Solidaritate”, organizaţiei

profesionale a lucrătorilor medicali şi un reprezentant

al organizaţiilor de protecţie a drepturilor

pacienţilor. De asemenea, CNAM prezintă dări de seama

privind activitatea sa Guvernului şi Parlamentului

Republicii Moldova.

CNAM are următoarele atribuţii:

A. Organizarea, desfăşurarea şi administrarea

asigurării obligatorii de asistenţă medicală şi

realizarea altor tipuri de asigurări, inclusiv

facultative, care au atribuţie la medicina şi sănătate

cu încheierea contractelor de asigurare respective;

B. Finanţarea instituţiilor medico-sanitare în baza

contractelor încheiate pentru acordarea serviciilor

medicale persoanelor asigurate;

C. Apărarea intereselor persoanelor asigurate cu

exercitarea controlului (expertizei) calităţii şi

volumului de asistenţă medicală acordată acestora;

D. Organizarea şi finanţarea acţiunilor prin care

se promovează modul sănătos de viaţă şi ocrotirea

mediului ambiant.

CNAM îşi exercită activitatea pe teritoriul

Republicii Moldova prin intermediul agenţiilor

teritoriale. În funcţia acestor agenţii intra:

112

A. Încheierea contractelor de asistenţă medicală,

ce urmează să fie acordată persoanelor asigurate, cu

instituţiile medico-sanitare autorizate;

B. Încheierea contractelor de asigurare;

C. Eliberarea poliţelor de asigurare persoanelor

asigurate;

D. Verificarea volumului, termenelor, calităţii şi

a costului asistenţei medicale acordate persoanelor

asigurate;

E. Apărarea intereselor persoanelor asigurate;

F. Achitarea cu instituţiile medico-sanitare pentru

serviciile acordate persoanelor asigurate [7].

În sistemul asigurării obligatorii de asistenţă

medicală instituţiile medico-sanitare care au încheiat

contract de acordare a asistenţei medicale (de prestare

a serviciilor medicale) cu CNAM sau cu agenţiile ei

teritoriale au calitatea de prestatorii de servicii

medicale. În noul cadru, furnizarea serviciilor

medicale se face în funcţie de cerere şi ofertă, fapt

ce conduce la eliminarea risipei şi la raţionalizarea

cheltuielilor.

Contractele de acordare a asistenţei medicale se

încheie în baza „Criteriilor de contractare a

prestatorilor de servicii medicale în cadrul

asigurărilor obligatorii de asistenţă medicală”,

113

aprobate pentru fiecare an în comun de către Ministerul

Sănătăţii şi CNAM. Pentru anul 2005 criteriile date

sunt indicate în anexa 4.

Mijloacele financiare ale instituţiilor medico-

sanitare publice provin din fondurile asigurărilor

obligatorii de asistenţă medicală (în bază de contract

de asistenţă medicală încheiat cu CNAM sau cu

agenţiile ei teritoriale), din sursele bugetare, din

serviciile prestate contra plată, din donaţii,

granturi şi sponsorizări, din alte surse financiare

permise de legislaţie.

Activitatea instituţiilor medico-sanitare publice

încadrate în sistemul asigurărilor obligatorii de

asistenţă medicală se desfaşoară pe principiul de

autofinanţare, de non-profit.

Orice persoană asigurată beneficiază de un volum de

asistenţă garantată în cadrul Programului unic al

asigurărilor obligatorii de medicină, care este

elaborat de Ministerul Sănătăţii şi aprobat de Guvern.

Programul unic cuprinde lista maladiilor şi stărilor ce

necesită asistenţa medicală finanţată din mijloacele

asigurării obligatorii de asistenţă medicală [2].

Acesta include servicii de sănătate considerate

importante pentru societate şi necesare pentru

114

menţinere şi ridicarea nivelului de sănătate a

populaţiei şi anume:

A.urgentă la etapa prespitalicească, pericolele ce

ameninţă viaţa şi sănătatea persoanei, provocate

de maladii acute; acutizarea afecţiunilor

cronice; accidente, traume şi intoxicaţii, etc.;

B.medicala primară (acordată de medicul de

familie), ce prevede măsuri de profilaxie,

diagnostic, tratament şi supraveghere:

a)supravegherea etapizată şi examen de bilanţ

pentru copii; consiliere HIV a femeii

gravide, pentru prevenirea şi combaterea

factorilor de risc cardiovascular,

consiliere antidrog;

b)evidenţierea grupelor de populaţie ţintă-

risc şi controale periodice în scopul

depistării cancerului, TBC, bolilor cu

transmitere sexuală şi altor maladii

sociale - alcoolism, narcomanie;

c)imunizarea conform programului naţional;

d)supravegherea gravidei (luarea în evidenţă

în primul trimestru şi până la o lună de la

naşterea copilului);

e)servicii medicale curative şi medicamente

compensate;

115

f)asigurarea cu medicamente a copiilor mai

mici de cinci ani în tratamentul ambulator

a bolilor frecvent întâlnite;

g)asigurarea gravidelor bolnave de anemie cu

medicamentele respective;

C.specializată de ambulator;

D.investigaţii de laboratorşsi instrumentale

costisitoare acordate la trimiterea, în modul

stabilit, a specialistului de profil din

serviciul specializat de ambulator;

E.spitalicească:

a)în caz de maladii acute şi agravarea

maladiilor cronice, intoxicaţii şi traume,

care necesită terapie intensivă,

supraveghere medicală permanentă sau

izolare;

b)în caz de patologie a gravidităţii,

naşterii şi avortului după indicaţiile

medicale şi sociale.

Asistenţa medicală de urgenţă la etapa pre- şi

spitalicească include şi medicamentele de bază, în

conformitate cu standardele aprobate de Ministerul

Sănătăţii., asistenţa medicală primară din anul 2005,

include şi medicamente compensate.

116

Întreprinderile, instituţiile, organizaţiile,

cetăţenii şi autorităţile administraţiei publice

centrale şi locale vor transfera în contul CNAM

mijloace financiare care vor forma fondurile de

asigurare. Din aceste fonduri vor fi acoperite

cheltuielile necesare pentru tratarea afecţiunilor şi

bolilor incluse în Programul unic.

În scopul realizării asigurării obligatorii de

asistenţă medicală, CNAM constituie, din contul

mijloacelor obţinute din primele de asigurare,

următoarele fonduri de asigurare:

I. fondul pentru achitarea serviciilor

medicale curente – 94,0%;

II. fondul de rezervă – 2,0%;

III. fondul măsurilor de profilaxie – 2,0%.

CNAM are dreptul să investească mijloacele băneşti

temporar disponibile ale fondurilor menţionate în

hîrtii de valoare de stat şi depozite bancare. Venitul

obţinut din atare investiţii va fi utilizat pentru

completarea acestor fonduri. Mijloacele financiare ale

fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală

nu intră în componenta bugetelor şi altor fonduri şi nu

sunt supuse sechestrării şi impozitării. Modul de

constituire şi administrare a fondurilor asigurării

117

obligatorii de asistenta medicală se stabileşte printr-

un regulament aprobat de Guvern [7].

Prima de asigurare obligatorie de asistenţă

medicală reprezintă o sumă fixă sau o contribuţie

procentuală la salariu şi la alte forme de retribuire a

muncii, la onorarii, pe care asiguratul este obligat să

o plătească asigurătorului pentru preluarea riscului

persoanei asigurate, conform prevederilor legislaţiei

si contractului de asigurare. Primele de asigurare

obligatorie de asistenţă medicală se stabilesc în

funcţie de suma prevăzuta în legea bugetului pe

anul respectiv pentru o persoană din categoria

care se asigură din buget, echivalenţa costului

Programului unic al asigurării obligatorii de

asistenţă medicală, denumit în continuare Program

unic, pe cap de locuitor [3].

Mărimea primei de asigurare obligatorie de

asistenţă medicală este revăzută şi calculată anual

de către CNAM şi aprobată de Parlament. Conform Legii

cu privire la mărimea, modul şi termenele de achitare a

primelor de asigurare obligatorie de asistenţă medicală

nr.1593-XV din 26.12.2002 plătitori ai date sunt:

a) unităţile, indiferent de tipul de proprietate

şi forma juridică de organizare;

118

b) angajaţii unităţilor, indiferent de tipul de

proprietate şi forma juridică de organizare;

c) Guvernul - pentru categoriile respective

stabilite de legislaţie;

d) persoanele fizice care desfăşoară activitate

de întreprinzător în conformitate cu legislaţia;

e) alte persoane fizice cu domiciliu în Republica

Moldova [3].

Guvernul are calitatea de asigurat pentru

categoriile de persoane neangajate indicate în anexa 5.

Primele de asigurare obligatorie de asistenţă

medicală pentru categoriile specificate în anexa 6 se

calculează în funcţie de tariful stabilit în calitate

de contribuţie procentuală la salariu şi la alte forme

de retribuire a muncii, la onorarii, pîna la deducerea

(reţinerea) impozitelor şi altor plăti stabilite de

legislaţie. Pentru anii 2004 şi 2005 cuantumul primei

de asigurare a fost de 4% ( 2% achitate de patron şi 2%

de salariat).

Primele de asigurare obligatorie de asistenţă

medicală pentru categoriile de persoane stipulate în

anexa 7 se calculează în valoare absolută, echivalentă

costului Programului unic pe cap de locuitor. Pentru

anul 2004 suma de asigurare pentru asistenţa medicală

obligatorie a fost stabilită în mărime de 441,23 lei

119

pentru o poliţă de asigurare, pentru anul 2005 în

valoare de 664,80 lei..

Evidenţa şi controlul corectitudinii calculării şi

virării în termen la contul CNAM a primelor de

asigurare obligatorie de asistenţă medicală, precum

şi încasarea penalităţilor şi sancţiunilor financiare,

se efectuează:

a) de către agenţiile teritoriale ale CNAM -

pentru toate formele de prime de asigurare

obligatorie de asistenţă medicală;

b) de către inspectoratele fiscale de stat

teritoriale, în conformitate cu drepturile

atribuite acestora - pentru primele de

asigurare obligatorie de asistenţă medicală

stabilite în calitate de contribuţie

procentuală la salariu şi la alte forme de

retribuire a muncii, la onorarii.

Toate cheltuielile legate de acordarea către

persoanele asigurate a asistenţei medicale în volumul

prevăzut de Programul unic, asigurătorul le achită

trimestrial, conform facturilor prezentate de

prestatorii de servicii medicale.

CNAM achită în avans în fiecare lună cîte 80% din a1/12 parte a contractului încheiat cu instituţia medico-

sanitară, apoi la sfîrşitul trimestrului, după

120

prezentarea facturii se achită diferenţa rămasă. Astfel

se asigură finanţarea fluientă şi la timp a

instituţiilor medicale.

Factura se perfectează de prestatorii de servicii

medicale în baza calculaţiei cheltuielilor, conform

registrului persoanelor asigurate care au beneficiat de

asistenta medicală în perioada respectiva (numărul de

cazuri tratate şi costul cazului tratat). Colectarea

facturilor de la prestatorii de servicii medicale şi

analiza acestora o face asigurătorul prin intermediul

agenţiilor sale teritoriale.

Prin introducerea asigurărilor medicale obligatorii

în structura sistemului de finanţare a ocrotirii

sănătăţii s-au produs schimbări, noua structură este

redată în anexa 8.

Asigurările obligatorii de asistenţă medicală au

contribuit la rezolvarea unor probleme presante cu care

se confrunta sistemul de sănătate, îmbunătăţind starea

tehnico-materială a instituţiilor medicale şi asigurînd

consumabilele necesare pentru acordarea asistenţei

medicale. De fapt, asigurările de sănătate reprezintă

una din pîrghiile necesare pentru înlesnirea accesului

la serviciile medicale de calitate. Asigurările

obligatorii de sănătate au un rol social de protecţie,

121

implimentîndu-se ca parte componentă a politicii şi

programelor de protecţie socială.

CAPITOLUL III: Problemele asigurărilor

obligatorii de asistenţă medicală

3.1. Realizări, tendinţe, perspective şi căi de

rezolvare a problemelor apărute în activitatea

asigurătorului

Sănătatea este unul dintre cele mai superioare

drepturi ale omului. De acest „bun” vrea, poate şi

trebuie să se folosească fiecare individ. Sistemul

ocrotirii sănătăţii e autorizat să contribuie la

obţinerea şi respectarea acestui drept.

Sănătatea reprezintă un bun şi un drept

fundamental al omului. Menţinerea sănătăţii într-o

stare bună este o condiţie obligatorie pentru

dezvoltarea durabilă a oricărei naţiuni. La hotarul

dintre milenii, marcat prin atare procese

semnificative pe arena mondială, cum sînt globalizarea

şi integrarea, se resimte necesitatea elaborării unor

noi concepţii, ce ar contribui la asigurarea unui

progres continuu în domeniul sănătăţii. Republica

122

Moldova, fiind ţară în tranziţie spre o economie de

piaţă şi spre o societate democratică, traversează o

perioadă de criză a tuturor instituţiilor sociale.

Iată de ce, pentru depăşirea acestei crize, este atît

de important de a întreprinde măsuri imediate şi

eficiente în vederea păstrării şi ameliorării

sănătăţii populaţiei. Una dintre aceste măsuri a

constituit introducerea asigurărilor medicale

obligatorii.

În condiţiile crizei economice continue şi

agravării bunăstării populaţiei a devenit extrem de

dificil de a le asigura cetăţenilor Republicii Moldova

dreptul constituţional la sănătate şi la ocrotirea

sănătăţii. În ultimii ani a sporit evident pericolul

de agravare a stării de sănătate a populaţiei ţării.

Durata medie de speranţă la viaţă reprezintă

unul dintre cei mai scăzuţi indici în Europa.

Mortalitatea infantilă depăşeşte de trei ori, iar

mortalitatea maternă - de patru ori media europeană.

Gravidele, mamele şi copiii nu se alimentează

adecvat; este aproape imposibil de a acorda asistenţa

necesară numărului în creştere de copii handicapaţi.

Maladiile infecţioase noi şi recent apărute continuă

să prezinte un pericol serios.

123

O problemă serioasă a sănătăţii publice o

constituie tuberculoza. Ţara se confruntă cu o

epidemie reală a maladiilor sexual transmisibile şi

cu o răspîndire rapidă a HIV/SIDA. Situaţia socială

nefavorabilă se caracterizează şi prin indicii în

creştere ai alcoolismului, tabagismului şi consumului

ilicit de substanţe narcotice, în special în

rîndurile populaţiei tinere. Mai multe probleme sînt

cauzate de înrăutăţirea mediului ambiant.

Incapacitatea instituţiilor sistemului de sănătate de

a acorda servicii de calitate adecvate a devenit

evidentă îndeosebi pe parcursul ultimilor ani.

Republica Moldova se confruntă cu un profil

epidemiologic dublu, evolvent, fiind prezente maladii

caracteristice ţărilor în curs de dezvoltare

(infecţioase şi parazitare), şi cu o rată înaltă a

maladiilor caracteristice ţărilor dezvoltate (cancer,

accidente şi boli cardiovasculare). Astfel, Moldova

trebuie să utilizeze resursele sale extrem de limitate

în mod strategic, pentru a face faţă provocărilor

apărute în consecinţa prezenţei maladiilor

caracteristice atît ţărilor pauperizate, cît şi celor

dezvoltate.

Multe dintre schimbările realizate pe parcursul

ultimilor cîţiva ani s-au axat pe reducerea

124

cheltuielilor. Astfel, reducerea numărului de paturi,

închiderea spitalelor şi a altor instituţii,

concomitent cu abandonul sectorului de către un număr

foarte mare de angajaţi medicali, a obligat sectorul să

se ajusteze, prin reducerea cheltuielilor cu circa 50

la sută timp de patru ani. Cu toate acestea,

restructurarea nu a fost structurată sau prioritizată.

Reformele din faza a doua, ce reprezintă implimentarea

sistemului asigurărilor medicale obligatorii, trebuie

să ofere soluţii pentru aceste probleme, prin

transformarea eficienţei şi valorii-contra-plată în

forţe motorii ale procesului.

În corespundere cu recomandările structurilor

internaţionale OMS şi BM, nivelul-limită al

cheltuielilor în sistemul de sănătate, mai jos de care

nici o ţară nu poate asigura asistenţa medicală

corespunzătoare cetăţenilor săi, constituie în prezent

circa 50 dolari SUA anual pe cap de locuitor.

Către anul 2000, acestea constituiau 110 lei, sau

10 dolari SUA pe cap de locuitor. În pofida celor

menţionate, cheltuielile din sectorul sănătăţii din

Moldova erau mai mici decît media mondială (3,2% din

PIB) şi mai mari decît media ţărilor cu venituri joase

(2,4% din PIB). Cu toate acestea, situaţia era mai rea,

deoarece numai 65 la sută din mijloacele publice erau

125

disponibile de facto pentru achiziţionarea serviciilor

de asistenţă medicală. Treizeci şi cinci la sută

acopereau arieratele acumulate în trecut.

Guvernul Republicii Moldova depunea toate

eforturile pentru majorarea permanentă a resurselor

financiare destinate sistemului sănătăţii, pentru

atingerea şi depăşirea acestui nivel minim necesar, în

anul 2003 cheltuielile destinate pentru ocrotirea

sănătăţii în bugetul public naţional depăşeau media

mondială prin ponderea în PIB ce constituia 3,6%, la

fel ca şi în 2002.

Situaţia acestor cheltuieli este redată în tabelul

de mai jos.

Tabelul 3.1.1Dinamica cheltuielilor pentru ocrotirea sănătăţii în anii

2003-2005

Indicatori2003 2004 2005

executa

t

prevăz

ut

scont

at

prevăz

utCheltuielile pentru ocrotirea

sănătăţii (mln lei)1080,3 1404,

6

1412,

3

1786,

1Ponderea cheltuielile pentru

ocrotirea sănătăţii în totalul

cheltuielilor bugetare (%)

11,74 12,86 12,45 13,90

Ponderea cheltuielile pentru

ocrotirea sănătăţii în cheltuielile

de ordin social (%)

18,70 21,15 20,18 21,49

Cheltuieli pe cap de locuitor în 299,07 401,7 403,9 527,5

126

sectorul sănătăţii (lei) 3 3Ponderea în PIB a cheltuielilor

pentru ocrotirea sănătăţii3,96 4,40 4,43 4,87

Sursa: adaptare de către autor în baza sursei 12

Indicatorii prezentaţi în tabel pe parcursul

ultimilor 3 ani prezintă o tendinţă de creştere şi

îmbunătăţire a situaţiei în domeniul finanţării

ocrotirii sănătăţii din sursele bugetului public

consolidat. Dar, dacă luăm în consideraţie sumele

efectiv achitate de către stat pentru ocrotirea

sănătăţii, apoi pentru ultimii cinci ani situaţia se

prezintă conform tabelului 3.1.2.

Tabelul 3.1.2

Dinamica cheltuielilor bugetare pentru ocrotirea

sănătăţii în ani 2000-2005 (fără fonduri speciale, mijloace speciale şi

investiţii capitale)

Indicatori 2000 2001 2002 2003 2004 2005Cheltuielile pentru

ocrotirea sănătăţii

(mii lei)

163808

,5

168048

,5

262721

,7

312620

,3

810679

,6

1038646

,6

Inclusiv: transferuri

către CNAM (mii lei) 911,4651347

,5

839498,

9Ponderea cheltuielile

pentru ocrotirea4,87 5,72 7,39 7,35 15,28 17,0

127

sănătăţii în totalul

cheltuielilor bugetului

de stat (%)Cheltuieli pe cap de

locuitor în sectorul

sănătăţii (lei)44,96 46,28 72,53 86,54 231,86 306,75

Ponderea în PIB a

cheltuielilor pentru

ocrotirea sănătăţii1,02 0,87 1,16 1,15 2,54 2,83

Sursa: adaptare de către autor în baza sursei 12

Efectiv angajamentul statului în 2005 pentru

achitarea serviciilor medicale ce vor fi acordate

categoriilor de persoane finanţate din contul său

constituie 80,8 la sută din totalul cheltuielilor

bugetare destinate ocrotirii sănătăţii, cu o pondere în

PIB de 2,28%. Pe cap de locuitor cheltuielile bugetului

de stat, fără fonduri speciale, mijloace speciale şi

investiţii capitale sunt planificate pentru 2005 în

cuantum de 306,75 lei pentru cap de locuitor, cu o

creştere de aproximativ 7 ori faţă de anul 2000 şi 3,5

ori faţă de 2003.

Aceeaşi pondere de 80 la sută a avut-o în

veniturile instituţiilor medicale transferurile de la

fondurile asigurărilor medicale obligatorii. În valoare

absolută finanţarea s-a efectuat în cuantum de 915362,5

mii lei, astfel implimentarea asigurărilor medicale

obligatorii a adus la creşterea reală a finanţării

128

instituţiilor medico-sanitare în anul 2004 faţă de 2003

- cu 34%.

În jur de 10% din sursele instituţiilor medicale

le-au constituit serviciile contra plată şi 6 la sută

alocaţiile Ministerului Sănătăţii şi ale fondatorilor.

Asrfel, importanţa sistemului asigurării medicale

obligatorii în finanţarea ocrotirii sănătăţii este

vădit demonstrată prin diagrama de mai jos.

Diagrama 3.1.1

S tructura veniturilor instituţiilor medico-sanitare pentru anul 2004

10,0%6,0% 4,4%

79,6%

Finanţarea din partea CNAMPrestarea serviciilor contra platăSurse centralizate ale M inisterului Sănătăţii şi fondatoruluiAlte venituri (sponsorizări şi donaţii)

Sursa: adaptare de către autor în baza datelor Ministerului

Sănătăţii

Principalul rezultat al lucrului efectuat pe

parcursul anilor 2001 – 2004 în reforma ocrotirii

sănătăţii este însuşi faptul, că asigurările

obligatorii de sănătate au fost realizate şi aceasta

deja este un eveniment istoric incontestabil.

129

Realizarea acestui sistem a fost efectuată

datorită:

voinţei politice demonstrate de administraţia

actuală, întru realizarea acestui complicat din

toate punctele de vedere proiect;

susţinerii din partea Guvernului şi

Parlamentului a procesului de formare a

cadrului legislativ şi normativ, precum şi

dinamizarea acestui proces pe parcurs;

studierii experienţei din alte ţări, atît în

aspectele pozitive, cît şi a celor negative.

Studierea minuţioasă a neajunsurilor şi

problemelor în asigurarea din alte ţări ne-a

salvat sistemul naţional de la multe greşeli;

elaborării modelului propriu-zis al

asigurărilor pentru Republica Moldova, care

fiind format pe principiile de bază al

asigurărilor obligatorii de sănătate:

solidaritate, obligativitate, egalitate etc.,

totodată s-a ţinut cont de particularităţile

sociale şi economice ale ţării noastre;

aportul pozitiv la succesul realizării

asigurărilor obligatorii de sănătate l-a avut

selectarea şi pregătirea personalului, atît în

130

instituţiile medicale, cît şi în structurile

Companiei Naţionale de Asigurări în Medicină;

apreciat priorităţile pentru contractare,

politica de standarde medicale şi Catalogul de

preţuri şi multe alte acte normative necesare

pentru reglementarea şi dirijarea procesului de

implementare de către Ministerul Sănătăţii.

Trebuie de apreciat şi rolul organismelor

internaţionale, care la diferite etape s-au inclus în

procesul de susţinere a asigurărilor obligatorii de

sănătate şi, în primul rînd, trebuie menţionat rolul

OMS, reprezentanţei ei în Moldova şi experţilor din

diferite ţări care permanent au monitorizat procesul de

implementare şi realizare al asigurărilor de sănătate

şi recomandările lor au fost întotdeauna binevenite.

Desigur, că succesul asigurărilor s-a datorat şi

testării în practică a tuturor mecanismelor,

deciziilor, proceselor etc., în raionul-pilot Hînceşti,

unde asigurările au fost implementate cu o jumătate de

an mai devreme decît în toată ţara. Experienţa pozitivă

din acest raion şi susţinerea medicilor-şefi ai tuturor

raioanelor, a permis Domnului Preşedinte al Ţării, să

susţină idea de implementare în 2004 a asigurării

obligatorii de asistenţă medicală în toată ţara. A fost

131

un pas de responsabilitate extraordinară, dar practica

a arătat că a fost absolut corect.

În conformitate cu prevederile Legii cu privire la

fondurile asigurării obligatorii de asistenţă medicală

pentru anul 2004 nr. 565-XV din 25.12.2003, cuantumul

veniturilor şi cheltuielilor fondurilor asigurării

obligatorii de asistenţă medicală a fost prevăzut în

mărime de 1070,7 mln lei şi pentru 2005 – 1319,8 mln

lei, co creştere nominală de 23,3%.

Sinteza veniturilor şi cheltuielilor fondurilor

asigurării obligatorii de asistenţă medicală pentru

anul 2004 este prezentată în anexa 9.

În structură, veniturile realizate în anul 2004 şi

semestrul I al anului 2005 faţă de prevederile

aprobate, se prezintă astfel:

Tabelul 3.1.4

Dinamica realizării veniturilor pentru anul 2004 –

semestrul I 2005 mii lei

Denumireindicatori

2004 Semestrul I 2005

Prevăzut (miilei)

Realizat(miilei)

%realizărifaţăde

prevederi

% dintotalvenituri

Prevăzut(miilei)

Realizat(miilei)

%realizărifaţăde

prevederi

% dintotalvenitur

i

VENITURI, totalinclusiv:

1070680,0

976892,6 91,3 100 631723

,9625959,3 99,1 100,0

1.Primele de asigurare achitate din bugetul de stat

651347,5

651347,5 100,0 66,7 419798

,9419798,9 100,0 67,1

132

2.Primele de asigurare achitate de patroni şi salariaţi

286400,0

308978,2 107,9 31,7 181721

,1184044,3 101,3 29,4

3.Primele de asigurare achitate de persoanele fizice cu domiciliul permanent pe teritoriul RM

132932,5

14911,8 11,2 1,6 30203,

916499,

7 54,6 2,6

4.Alte încasăriinclusiv: - 1655,1 0,2 5616,4 0,9

- dobînzi bancare 1294,8 0,2 4884,6 0,8

- amenzi şi sancţiuni administrative

342,3 0,0 679,6 0,1

- amenzi aplicate de organele Serviciului Fiscal de Stat

18,0 0,0 52,2 0,0

Sursa: adaptare de către autor în baza datelor CNAM

Veniturile fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă medicală

pe anul 2004 au fost realizate în sumă de 976892,6 mii

lei, adică 91,3% faţă de prevederile aprobate pentru

anul 2004 de 1070680,0 mii lei.

Acumularea primelor de asigurare obligatorie de

asistenţă medicală achitate de patroni şi salariaţi pe

parcursul perioadei analizate, a avut loc la nivelul

planificat cu o mică depăşire, motivul principal fiind

creşterea continuă a salariului mediu pe economie.

Cu toate că la această categorie se înregistrează o

supraîndeplinire, restanţele la fondurile asigurărilor

133

medicale obligatorii au o tendinţă continuă de

creştere. La 01.01.2005 ele constituiau 6376,9 mii lei

(2,1% din suma primelor de asigurare achitate de

patroni şi salariaţi), la 01.07.2005 restanţele

înregistrau un cuantum de 9864,3 mii lei (5,4% din suma

primelor de asigurare achitate de patroni şi

salariaţi), cu o creştere de 54,7 la sută.

O modalitate de rezolvare a situaţiei în cauză ar

fi modificarea legislaţiei în vigoare în vederea

stabilirii unor amenzi, penalităţi şi sancţiuni

administrative mai aspre, în valoare mai mare, precum

şi coordonarea cu Inspectoratul Fiscal, în scopul

intensificării controlului privind corectitudinea

calcurării şi virării în termen a primelor de asigurare

obligatorie de asistenţă medicală. Modificarea

modalităţii de control a achitării primelor de către

agenţiii economici în vederea împuternicirii CNAM

(crearea unei subdiviziuni) cu această funcţie.

O problemă acută rămîne neacumularea primelor de

asigurare obligatorie de asistenţă medicală de la

persoane fizice cu domiciliul permanent în Republica

Moldova. Cauzele au fost:

- noutatea sistemului asigurărilor obligatorii de

asistenţă medicală, ceea ce reprezintă un „know-how”

pentru populaţie;

134

- informarea insuficientă a contingentului

respectiv referitor la avantajele şi beneficiile care

le oferă acest sistem;

- atitudinea populaţiei faţă de propria sănătate,

adică „cu mine nu se poate întîmpla nimic”.

Astfel, o mare parte din populaţie nu este

încadrată în sistemul asigurărilor obligatorii de

asistenţă medicală (aproximativ 20-25% din populaţie).

În vederea sporirii nivelului de accesibilitate şi

echitate socială a populaţiei la serviciile medicale s-

ar necesita ajustarea şi racordarea legislaţiei în

vigoare şi evidenţierea categoriilor de populaţie

neasigurate în scopul încadrării în contingetele

asigurate de către stat.

Una din aceste categorii sunt persoanele din

sectorul agrar. Deoarece veniturile contingentului

respectiv, comparativ cu alte ramuri ale economiei

naţionale sunt destul de mici, în majoritatea cazurilor

poatră un caracter sezonier şi sunt dificultăţi în

estimarea lor, s-ar putea acorda un discount la

achitarea primei de asigurare în sumă fixă în valoare

de 25-50%.

Situaţia pe parcursul semestrului I al anului 2005

se mai redresează, rămînînd totuşi la un nivel

insuficient, avînd în vedere că deja a trecut jumătate

135

de an şi intensitatea acestor acumulări a fost la nivel

maxim în primele trei luni.

Rămîne deschisă problema Regulamentului „Privind

condiţiile de asigurare obligatorie de asistenţă

medicală a cetăţenilor străini şi apatrizilor aflaţi în

Republica Moldova”, aprobat prin Hotărîrea Guvernului

Republicii Moldova nr.156 din 11.02.2002, care necesită

perfecţionare şi întreprinderea unui şir de măsuri

pentru aplicarea lui. Un simplu calcul ce demonstrează

necesitatea aplicării lui - pe teritoriul Republicii

Moldova aproximativ se află 25 mii de cetăţeni străini

şi apatrizi, ceea ce ar însemna că CNAM ar avea

încasări anuale de la această categorie în valoare de

aproximativ 16,6 mln. lei.

Cheltuielile fondurilor asigurării obligatorii de asistenţă

medicală pe anul 2004 au fost realizate în sumă de

937475,2 mii lei, adică 87,6% faţă de prevederile

aprobate pentru anul 2004 de 1070680,0 mii lei.

Nerealizarea cheltuielilor în mărime de 20 la sută s-a

datorat cheltuielilor mici efectuate din:

A) fondul măsurilor de profilaxie (16618,8 mii lei),

au fost utilizate mijloace 2999,1 mii lei (15,4% din

suma acumulată în fond), şi anume au fost alocate

mijloace în cuantum de 62,9 mii lei (0,4% din suma

136

acumulată în fond) Institutului Oncologic petru

realizarea măsurilor de reducere a riscului de

îmbolnăvire a bolilor oncologice în cadrul proiectului

„Petrecerea săptămînii ANTICANCER” şi telemaratonului

„Combaterea cancerului – cu eforturi comune”.

Au fost procurate 35000 doze de vaccină contra

virusului gripei în sumă de 2603,3 mii lei (13,4% din

suma acumulată în fond) pentru vaccinarea persoanelor

asigurate ce fac parte din grupurile cu risc sporit de

îmbolnăvire (lucrători medicali, copii din cadrul

instituţiilor de învăţămînt, etc.), 2400 doze de vaccin

contra hepatitei virale B în scopul imunizării

bolnavilor asiguraţi din instituţiile de

ftiziopneumologie şi secţiile de hemodializă în sumă de

332,9 mii lei (1,7% din suma acumulată în fond). Soldul

mijloacelor fondului de profilaxie la situaţia din 31

decembrie 2004 constituia – 16538,8 mii lei.

B) fondul de rezervă (15404,5 mii lei), – 4167,2 mii

lei au fost utilizate pentru achitarea serviciilor de

urgenţe medico-chirurgicale majore ce pun în pericol

viaţa persoanei în cuantum de 4055,7 mii lei (20,8% din

suma acumulată în fond), şi pentru acoperirea

cheltuielilor suplimentare legate de îmbolnăviri, rata

cărora a depăşit media contractată pentru anul 2004 în

cuantum de 111,4 mii lei (0,6% din suma acumulată în

137

fond). Soldul mijloacelor fondului de rezervă la

situaţia din 31 decembrie 2004 constituia – 15370,8 mii

lei.

C) fondul cheltuielilor administrative a fost

executat în cuantum de 16411,5 mii lei (3129,2 mii lei

– sold la 01.01.05).

Fondul de bază s-a executat în mărime de 913897,4

mii lei, la sfîrşitul anului înregistrîndu-se un sold

de 4700,2 mii lei.

Sistemul asigurării obligatorii de asistenţă

medicală a permis trecerea armonioasă la un sistem nou

de finanţare a instituţiilor medicale bazat pe

delimitarea funcţiilor prestatorilor de servicii

medicale şi a cumpărătorului de servicii medicale.

Achitarea se face pe serviciu medical acordat efectiv.

Astfel, în cadrul sistemului asigurării obligatorii

de asistenţă medicală pentru anul 2004 au fost

contractate în vederea acordării asistenţei medicale

persoanelor asigurate 98 instituţii medico-sanitare,

dintre care: 4 staţii zonale de asistenţă medicală de

urgenţă, 20 instituţii de nivel republican, 32

instituţii din cadrul municipiului Chişinău şi 2

instituţii din cadrul municipiului Bălţi, 5 instituţii

departamentale şi 35 instituţii de nivel raional în

sumă de 921921,5 mii lei.

138

Pentru anul 2004, CNAM a achitat servicii medicale

acordate persoanelor asigurate de către instituţiile

medico-sanitare contractate în cadrul sistemului

asigurării obligatorii de asistenţă medicală în cuantum

de 915362,5 mii lei.

Finanţarea instituţiilor medicale în conformitate

cu prevederile contractuale şi cu volumele de servicii

medicale efectiv acordate persoanelor asigurate a fost

ritmică. Aceasta se datorează în marea măsură faptelor

că acumularea mijloacelor în fondurile asigurării

obligatorii de asistenţă medicală a fost la nivelul

suficient pentru executarea obligaţiunilor contractuale

cu instituţiile medico-sanitare, finanţarea

instituţiilor medico-sanitare a fost operativă datorită

faptului că s-a realizat centralizat de către CNAM şi

nu prin intermediul Agenţiilor teritoriale, şi faptului

că deservirea conturilor bancare a întregului sistem al

asigurării obligatorii de asistenţă medicală se

efectuează prin intermediul unei singuri bănci.

De asemenea poate fi remarcat faptul că

obligaţiunile contractuale asumate de către CNAM în

vederea achitării serviciilor medicale acordate

persoanelor asigurate în conformitate cu Programul unic

pentru anul 2004 de către instituţiile medico-sanitare

pe parcursul anului 2004 au fost echilibrate prin

139

venituri real acumulate în fonduri, fapt ce nu a dus la

apariţia unui deficit a fondurilor asigurării

obligatorii de asistenţă medicală.

Asistenţa medicală în ţară este eşalonată:

asistenţa medicală primară, asistenţa spitalicească,

asistenţa medicală specializată de ambulator şi în anul

2005 a apărut un nou tip de asistenţă – investigaţii

costisitoare. Serviciul de asistenţă medicală de

urgenţă serveşte drept instrument de legătură rapidă

dintre toate nivelurile.

În Republica Moldova pilonul organizării reţelei de

servicii prestatoare îl constituie dezvoltarea

prioritară a asistenţei medicale primare. Experienţa

progresistă în plan internaţional demonstrează că

asigurarea medicală primară este componenta-cheie

pentru funcţionarea adecvată a sistemului de sănătate

în întregime. Fiind organizată în modul cuvenit, ea

poate satisface circa 80% din necesităţile populaţiei

în asistenţă medicală, fără a atribui pacienţii la

niveluri mai specializate. Conceptul medicinei de

familie presupune, în primul rînd, norme generale de

conduită în cazul apariţiei unor probleme de sănătate,

prin prestări servicii, atît unui individ aparte, cît

şi familiei, comunităţii.

140

Deşi în sistemul asigurărilor medicale obligatorii,

conform Ordinului Ministerului Sănătăţii Nr.190 “Cu

privire la instituirea structurii sistemului sănătăţii

rationale/municipale” din 23.06.2003, punctul (4),

planificarea şi gestionarea surselor financiare are loc

conform normativelor stabilite:

a)35% pentru Asistenţa Medicală Primară,

b)15% pentru Asistenţa Medicală Urgentă şi

c)50% pentru Asistenţa Medicală Spitalicească şi

Specializată de Ambulator.

Cuantumul serviciilor medicale contractate de către

CNAM şi Agenţiile ei teritoriale în conformitate cu

Programul unic pentru anul 2004 pe tipuri de asistenţă

medicală este prezentat în diagrama de mai jos.

Diagrama 3.1.2

Repartizarea resurselor financiare contractuale pe tipuri de asistenţă medicală pentru anul 2004

Asistenţa m edicală spitaliceas

că59,71%

Asistenţa m edicală urgentă 10,89%

Asistenţa m edicală prim ară 26,08%

Asistenţa m edicală

de am bulator 3,32%

Sursa: adaptare de către autor în baza datelor CNAM

141

Conform datelor de mai sus, asistenţei medicale

primare, îi sunt acordate în jur de 27 la sută. Se

evidenţiază sumele mici alocate pentru asistenţa

medicală specializată de ambulator, doar 3,32 la sută.

Astfel, problema cea mai mare la ora actuală o

reprezintă repartizarea resurselor financiare între

tipuri de asistenţă.

O modalitate de rezolvare a problemei în cauză

ar fi trecerea integrală a asistenţei de ambulator la

sistemul medicinii de familie. Un medic deserveşte în

mediu 1500 de persoane. Medicul de familie, astfel, ar

fi asistat de consultanţi-specialişti din secţiile

consultative ale spitalelor şi de servicii auxiliare.

Introducerea „cazului tratat la domiciliu”, la

asistenţa medicală primară, ar ehilibra, într-o mare

măsură, repartizarea resurselor financiare între

asistenţa medicală primară şi spitalicească, conform

normativelor aprobate în Ordinul Nr.190.

Ponderea cea mai mare în detrimentul finanţării o

deţine asistenţa medicală spitalicească, în 2004 în jur

de 60 la sută, datorită numărului mare de instituţii

medico-sanitare ce prestează acest tip de servicii

medicale, lor le revine funcţia de tratare a bolilor

acute în condiţii de staţionar şi ambulator, în

142

cazurile în care rezolvarea problemelor de sănătate

nu poate fi efectuată la nivelul primar.

Infrastructura existentă a reţelei spitalelor

republicane, raionale şi municipale necesită o

optimizare treptată. Este absolut necesar ca toate

modificările să fie bazate nu pe practica istorică

şi infrastructura existentă, ci pe necesităţile reale

ale populaţiei (morbiditatea etc.) prin prisma

criteriilor de cost-eficienţă. Scopul-cheie este nu

de a reduce sau de a păstra un număr anumit de

paturi, dar de a crea condiţii adecvate pentru un

tratament spitalicesc intensiv şi de calitate

suficientă al pacienţilor care au nevoie de el. În

acest context, orice decizie trebuie luată numai după

efectuarea unei analize detaliate a cost-eficienţei

şi performanţelor acestor servicii raportate la

necesitatea populaţiei din teritoriul deservit.

Pe parcursul anului 2004 de către Direcţia

Expertiză Medicală a CNAM au fost depistate cazuri

de spitalizări neîntemeiate a pacienţilor, care

puteau fi trataţi în condiţii de ambulator.

Astfel se necesită perfecţionarea procesului

diagnostico-curativ prin introducerea metodelor noi de

diagnostic şi tratament prin elaborarea de către

Ministerul Sănătăţii a unor protocoale economico-

143

financiare de tratament a pacienţilor în condiţii de

ambulator. Aceste normative vor micşora numărul

cazurilor tratate în asistenţa medicală spitalicească,

deşi vor creşte costul cazului tratat, în efectiv suma

contractuală se va micşora. Aceasta ar fi una din căile

rezolvării problemei finanţării în cuantum mai mare a

asistenţei medicale de ambulator.

Eficientizarea serviciilor de asistenţă medicală

de urgenţă reprezintă un scop prioritar. Ea constituie

elementul-cheie de legătură dintre asigurarea

medicală primară şi alte niveluri. Asistenţa medicală

de urgenţă deţine 10 la sută din totalul contractat

pentru 2004.

Suma efectiv finanţată instituţiilor medicale pe

parcursul anului 2004 a fost mai mică decît cea

planificată, deoarece unele instituţii medico-sanitare

nu şi-au executat obligaţiunile contractuale integral,

adică au acordat un volum de servicii medicale sub cel

contractat, în acest sens, în conformitate cu

prevederile legislaţiei în vigoare, CNAM a achitat

numai volumul de servicii medicale efectiv acordat

persoanelor asigurate.

Pe parcursul anului 2004, CNAM a achitat

instituţiilor medico-sanitare contractate în cadrul

sistemului asigurărilor obligatorii de asistenţă

144

medicală, servicii medicale acordate persoanelor

asigurate în cuantum de 913897,4 mii lei (fondul de

bază), ceea ce constituie 99,5% din mijloacele

accumulate în fondul de bază. Pentru fiecare nivel,

volumul contractării şi executării pentru anul 2004

este redat în tabelul de mai jos:

Tabelul 3.1.1

Repartizarea sumelor contractuale pe tipuri deasistenţă

pentru anul 2004 mii lei

Tipul asistenţei medicale

2004

Contractat

Executat

%îndeplinir

iiplanuluianual

A 1 2 3 (2/1)Asistenţa medicală urgentă la etapaprespitalicească

100363,7

99578,7 99,22

Asistenţa medicală primară, inclusiv:

240462,0

239399,5 99,56

Asistenţa medicală de ambulator 30584,3

28994,3 94,80

Asistenţa medicală spitalicească 550511,5

545924,9 99,17

TOTAL 921921,5

913897,4 99,13

Sursa: adaptare de către autor în bazadatelor CNAM

Pentru anul 2004 executarea prevederilor

contractuale pe tipuri de asistenţă se prezintă în

următoarea diagramă:

145

Diagrama 3.1.1E xexutarea prevederilor contractuale pe tipuri de

asistenţă medicală în anul 2004

100363,7

240462

30584,3

550511,5546183,9

29079,2

240462

99637,4

0

100000

200000

300000

400000

500000

600000

Asistenţa m edicalăurgentă la etapaprespitalicească

Asistenţa m edicalăprim ară

Asistenţa m edicalăde am bulator

Asistenţa m edicalăspitalicească

mii

lei

sum a contractată sum a finanţată

Sursa: adaptare de către autor în baza datelor CNAM

Pe parcursul anului 2004, au fost acordate servicii

medicale în număr de 17371089, dintre care 11883143

servicii medicale persoanelor asigurate din contul

statului, 3925244 servicii medicale persoanelor

asigurate angajate, 294986 servicii medicale

persoanelor asigurate în mod individual, 3175 servicii

medicale avocaţilor, 1484 servicii medicale notarilor

privaţi şi 1263057 servicii medicale persoanelor

neasigurate.

Tabelul 3.1.5Repartizarea serviciilor medicale acordate în anul 2004

după categoriile de personae asigurate

Categoria persoanelor asigurate

Numărulpersoanel

orasigurate

Numărulservicii

lormedicaleacordate

% dintotalservicii

acordate

Numărul mediu alserviciilor medicale

raportate la opersoană

asigurată dincategoriarespectivă

1. Categoriile de persoane asigurate cărora li se calculează prima de asigurare încalitate de contribuţie

789827 3925244 22,60% 4,9

146

procentuală la salariu şi alte forme de retribuire a muncii, laonorarii 2. Categoriile de persoane asigurate din contul statului 1476208 11883143 68,40% 8,0

3. Notari privaţi 110 1484 0,01% 13,5 4. Avocaţii 258 3175 0,02% 12,3 5. Alte persoane neangajate care se asigură în mod individual

33796 294986 1,70% 8,7

6. Persoane neasigurate pentrucare asistenţa medicală sefinanţează din fondul de rezervă

1263057 7,27%

TOTAL 2300199 17371089 100%Sursa: adaptare de către autor în baza datelor CNAM

Conform datelor tabelului categoriile de persoane

cărora li se calculează prima de asigurare în calitate

de contribuţie procentuală la salariu şi alte forme de

retribuire a muncii, la onorarii au beneficiat de

servicii în cuantum de 22,6% din numărul total de

servicii acordate, pe cînd veniturile în fondurile

asigurărilor medicale obligatorii din contul acesei

categorii au constituit 31,7%, astfel determinînd

finanţarea a 9,1% de servicii acordate altor categorii

de personae, inclusive celor finanţate din contul

statului, care au beneficiat de 68,4 la sută din

servicii, pe cînd primele de asigurare achitate de

bugetul de stat în totalul veniturilor a constituit

66,7 la sută.

Serviciile medicale acordate pe tipuri de asistenţă

medicală pentru anul 2004 se prezintă astfel:

Tabelul 3.1.6

147

Serviciile medicale acordate pentru anul 2004 structurate pecategorii de persoane şi tip de asistenţă

Categoria persoanelor asigurate

Asistenţa

medicală

urgentăla

etapăprespit

a-liceasc

ă,solicitări

Asistenţă

medicală

primară,

vizite

Asistenţă

medicalăspecializată deambulato

r,servicii

Asistenţamedicalăspitalicească,cazuritratate

1. Categoriile de persoane asigurate cărora li se calculează prima de asigurare în calitate de contribuţie procentuală la salariu şi alte forme de retribuire a muncii, la onorarii

145466 3092923 586582 100273

2. Categoriile de persoane asigurate din contul statului 486211 9174631 1921773 300528

3. Notari privaţi 51 694 589 150 4. Avocaţii 169 1600 1118 288 5. Alte persoane neangajate care se asigură în mod individual

20611 181708 66418 26249

6. Persoane neasigurate pentrucare asistenţa medicală sefinanţează din fondul derezervă

26692 1236365

TOTAL 679200 13687921 2576480 427488Sursa: adaptare de către autor în baza datelor CNAM

Pe parcursul anului au fost prestate persoanelor

asigurate 639 mii solicitări, ceea ce constituie 102,2

% din solicitările programate.

Paralel cu acestea, în cadrul asistenţei medicale

urgente la etapa prespitalicească a fost prevăzută

148

achitarea din fondul de rezervă al CNAM al costului

serviciilor medicale prestate persoanelor neasigurate

în cazul urgenţelor medico-chirurgicale majore. În

total în anul 2004 au fost prestate 40 204 solicitări

pentru persoane neasigurate.

Pentru asistenţa medicală primară contractarea a

fost efectuată după principiul „per capita”, adică

pentru o persoană asigurată înregistrată la instituţia

medicală primară. Tariful „per capita” luat în calcul a

fost de 85,51 lei. CNAM a monitorizat permanent volumul

serviciilor medicale prestate în asistenţa medicală

primară şi a constatat că pe parcursul anului 2004

numărul de servicii medicale prestate a fost de circa

13,7 mln., semnalîndu-se o majorare a volumului de

servicii medicale prestate în comparaţie cu perioada

similară a anului 2003, ceea ce relevă sporirea

accesibilităţii populaţiei la serviciile medicale

prestate de medicul de familie.

Analiza activităţii instituţiilor medicale

spitaliceşti pe parcursul anului 2004 a semnalat o

tendinţă de supraîmplinire a condiţiilor contractuale

din partea majorităţii instituţiilor medicale. Aceasta

se datorează creşterii încrederii faţă de sistemul

ocrotirii sănătăţii odată cu implementarea asigurărilor

obligatorii de asistenţă medicală şi lipsei

149

condiţionării materiale a pacienţilor, caracteristice

pentru perioada de pînă la asigurări.

Pe parcursul anului au fost depistate şi unele

neajunsuri, cum ar fi: nerespectarea procesului de

etapizare a pacienţilor care prevedea neadmiterea

tratamentului în staţionar pentru patologiile care

trebuiau să fie tratate ambulatoriu, nerespectarea

prevederilor Programului Unic al asigurării obligatorii

de asistenţă medicală în ceea ce priveşte înscrierea în

lista de evidenţă a serviciilor medicale programate cu

redistribuirea lor în conformitate cu prevederile

condiţiilor contractuale.

Ca rezultat al implementării reformei în sistemul

ocrotirii sănătăţii în Republica Moldova au fost atinse

şi rezultate concrete cum ar fi:

A) pentru sistemul naţional al ocrotirii sănătăţii

a avut loc:

- ocrotirea sănătăţii a trecut, în mod stabil,

fără mari devieri şi cataclisme la o nouă sistemă de

finanţare;

- este garantată stabilitatea fluxurilor

financiare atît pe venituri, cît şi pe cheltuieli;

- este susţinut real procesul de finanţare între

condiţiile contractuale şi îndeplinirea lor de

instituţiile medico-sanitare;

150

- procesul de restructurare a instituţiilor

medico-sanitare a devenit un proces dependent de

nevoile populaţiei în servicii medicale şi pacientul a

stat necesar instituţiilor medico-sanitare ca purtător

de beneficiu economic.

B) pentru instituţiile medico-sanitare a avut loc:

- creşterea reală a veniturilor;

- accelerarea fluxului financiar de la CNAM la

IMSP şi de la IMSP la furnizorii de servicii şi marfă

pentru IMSP;

- creşterea independenţei în folosirea surselor

financiare;

- stimulente reale pentru folosirea eficientă a

resurselor, reducerea cheltuielilor neefective.

C) pentru populaţie a avut loc:

- creşterea accesibilităţii populaţiei la

servicii medicale, mai ales, a păturilor social

vulnerabile (pensionari, invalizi, copii, şomeri);

- s-a redus presiunea financiară asupra

populaţiei datorită micşorării cheltuielilor oficiale

şi neoficiale pentru prestarea serviciilor medicale;

- a crescut volumul şi calitatea serviciilor

medicale prestate;

- s-au îmbunătăţit indicatorii de sănătate ai

populaţiei.

151

Deşi, sistemul asigurărilor medicale obligatorii

funcţionează pe întreg teritoriul Republicii Moldova,

abia de un an, el a reuşit să realizeze performanţe

considerabile, totuşi complexitatea şi numărul

problemelor care persistă încă necesită rezolvare.

Aceste probleme însă nu pot fi soluţionate decît

treptat pe parcursul a mai multor ani de activitate în

acest domeniu atît a CNAM, cît şi a Ministerului

Sănătăţii.

3.2. Problemele funcţionării instituţiilor

medico-sanitare în cadrul asigurărilor obligatorii de

asistenţă medicală

În prezent starea sănătăţii populaţiei din

Republica Moldova poate fi apreciată drept critică.

Manifestarea crizei economice şi financiare a dus la

micşorarea numărului populaţiei, descreşterea

natalităţii, creşterea mortalităţii la toate

categoriile de vîrste, diminuarea indicatorilor duratei

medii de viaţă. Nivelul de morbiditate al populaţiei

are tendinţe de creştere. Clădirile instituţiilor

medicale din Republica Moldova nu sunt reparate de

mulţi ani, nu se reînnoiesc utilajele lor, se

152

utilizează aparatura medicală cu termen de exploatare

expirat. Resursele care erau distribuite pentru

ocrotirea sănătăţii, pînă la 2003, ajungeau doar pentru

remunerarea muncii lucrătorilor medicali.

În majoritatea cazurilor, serviciile medicale

pentru pacienţi erau acordate cu plată, ceea ce ducea

la micşorarea adresărilor la instituţiile medicale. Ca

urmare, în Republica Moldova se urmărea diminuarea

indicatorilor sănătăţii naţiunii.

Anual în instituţiile medicale din Republica

Moldova se tratau în jur de 11% din populaţie, ceea ce

este extrem de puţin. Aceasta a dus la faptul că pînă

în prezent 81% din bolnavii gravi decedau acasă. Din

aceste considerente a apărut necesitatea unor forme noi

şi stabile de finanţare a sistemului ocrotirii

sănătăţii, cu participarea statului, agenţilor

economici şi populaţiei. Drept rezultat eficient a

celor expuse anterior a fost implimentarea sistemului

asigurărilor medicale obligatorii, care trebuie să fie

organizat astfel, încît să asigure echitatea socială,

egalitatea şi accesibilitatea la principalele tipuri de

ajutor medical pentru toate păturile populaţiei.

În pofida faptului, că sistemul tradiţional de

sănătate este doar unul din factorii ce influenţează

starea de sănătate a populaţiei, lui i se acordă un

153

rol major în societate. În condiţiile continuării

crizei generale în Republica Moldova, capacităţile

sistemului de a răspunde cerinţelor populaţiei au

diminuat la nivel critic.

În ultimii ani volumul total al cheltuielilor

publice în sistemul sănătăţii a variat între 8 şi 20

dolari SUA pe cap de locuitor, ceea ce, desigur, este

insuficient pentru organizarea serviciilor la un nivel

adecvat. Pe lîngă aceasta, pînă în anul 2004 a

persistat mecanismul vechi de finanţare a sistemului

sănătăţii, care nu corespundea noilor condiţii

economice.

Deşi după implimentarea sistemului asigurărilor

sociale de stat situaţia financiară la instituţiile

medico-sanitare s-a îmbunătăţit, ceea ce rezultă din

diagrama de mai jos, lasă mult de dorit calitatea

asistenţei medicale acordate la toate nivelurile din

cauza insuficienţei de medicamente şi tehnologii

esenţiale.

Diagrama 3.2.1

154

545,8

800,3 847,4

1137,5

020040060080010001200

mln

. lei

2001 2002 2003 2004

Executarea bugetului instituţiilor medico-sanitare publice pentru anii 2001-2004

Sursa: adaptare de către autor în baza datelor Ministerului

Sănătăţii

Problema primordială ar fi necuprinderea de către

Programul unic a tuturor serviciilor medicale, el conţinînd doar

o parte. Pentru lărgirea Programului unic sunt

necesare mai multe mijloace financiare, însă la moment

fondurile de asigurări obligatorii de asistenţă

medicală nu permit modificările de rigoare. Astfel,

pacienţii şi acuma sunt nevoiţi să achite din

buzunarul propriu multe servicii spitaliceşti şi să

procure majoritatea medicamentelor la preţ integral în

farmaciile private. Studiile reprezentative

demonstrează că acest fenomen constituie o povară grea

pentru populaţie, diminuîndu-i accesul la servicii din

motive financiare. Această situaţie se răsfrînge în mod

special asupra grupurilor defavorizate ale populaţiei

cu venituri reduse, care, de regulă, sînt cele mai

vulnerabile la diferite patologii şi necesită în mod

prioritar asistenţă medicală. Deşi a fost adoptat şi

155

pus în aplicare Regulamentul „Privind prescrierea

medicamentelor compensate pentru tratament în conditii

de ambulator a persoanelor asigurate”, el este o

inovaţie şi populaţia nu este încă bine informată la

acest capitol.

Pe lîngă resursele financiare, funcţionarea

eficientă a sistemului de sănătate presupune un

management adecvat al resurselor umane, farmaceutice, de

tehnologii şi echipament etc. Deşi în Republica

Moldova numărul total de salariaţi în sistemul de

sănătate pare a nu fi excesiv, există discordanţe

serioase în ceea ce priveşte repartizarea lor pe

specialităţi, niveluri de asistenţă medicală şi

teritoriu. Lipsa planificării de scurtă şi lungă

durată a resurselor umane în sănătate a condus la

excesul de medici de specializări înguste în oraşe, în

special în capitală, şi la o insuficienţă dramatică de

medici de familie, asistente medicale, angajaţi în

sfera medicinii preventive, şi personal de laborator

la periferie. O problemă ce ia amploare este plecarea

lucrătorilor medicali peste hotare sau abandonarea

profesiei de medic.

Nivelul de asigurare a populaţiei cu medici în anii

2001-2004 este redat în diagrama de mai jos:

Diagrama 3.3.2

156

31,2 31,0 30,4 29,8

0,05,010,015,020,025,030,035,0

mln

. lei

2001 2002 2003 2004

Nivelul asigurării populaţiei cu medici pentru anii 2001-2004 (la 10 mii de locuitori)

Sursa: adaptare de către autor în baza datelor Ministerului

Sănătăţii

Analiza comparativă a ratei de asigurare a

populaţiei cu medici în Republica Moldova şi ţările

Europene demonstrează faptul că actualul nivel de

asigurare poate fî considerat ca fiind suficient pentru

satisfacerea accesului la îngrijirile medicale primare

şi de specialitate.

În detrimentul repartizării teritoriale, o

problemă a managemetului cadrelor medicale o constituie

asigurarea insuficientă a instituţiilor medicale în

special cele din sectorul rural cu cadre medicale

specializate.

Se constată o oscilaţie mare a gradului de

asigurare cu medici în teritoriile republicii. Aceasta

ilustrează faptul că nu există o modalitate de

atragere a specialiştilor spre zonele deficitare.

Planificarea numărului de locuri pentru înmatriculare

157

în instituţiile de învăţământ superior medical se

efectuează reieşind din pronosticul necesităţii

cadrelor medicale. Durata formării personalului

medical de 9 - 11 ani şi costul mare al acesteia,

impun necesitatea planificării strategice a forţei de

muncă în scopul integrării cît mai eficiente a

absolvenţilor în activităţile de protecţie a sănătăţii.

Managementul stabil al resurselor umane are deci,

o importanţă majoră. Astfel, este necesară efectuarea,

de către Ministerul Sănătăţii, a unei evaluări

detaliate a necesităţii de personal medical în ţară.

În baza evaluării efectuate va putea fi elaborată şi

implementată o strategie de planificare a resurselor

umane de lungă durată. Crearea condiţiilor pentru

redistribuirea personalului şi modificarea

necesităţilor în scopul de a fi conforme imperativelor

procesului necesar de transformare a infrastructurii.

S-ar putea efectua disponibilizarea personalului sau

redistribuirea lui în alte localităţi. Un prim pas în

acest sens a fost Hotărîrea de Guvern prin care s-a

stabilit, că începînd cu anul 2003 instruirea

postuniversitară prin rezidenţiat se efectuează doar

în bază de contract semnat de medici şi Ministerul

Sănătăţii, care prevede activitate timp de trei ani

conform repartizării statului după absolvirea USMF

158

„Nicolae Testemiţanu”, ceea ce va asigura prioritar

localităţile rurale cu cadre de medici şi farmacişti.

în acelaşi timp, administraţia publică locală va

asigura condiţii sociale corespunzătoare tinerilor

specialişti.

Formarea profesională a medicilor rămîne o

prerogativă exclusivă a statului. Teritoriul ţării

permite păstrarea numărului existent de instituţii de

învăţămînt (Universitatea de Stat de Medicină şi

Farmacie „N.Testemiţanu”, colegiile medicale) pentru a

răspunde complet necesităţilor de instruire şi formare

profesională. Numărul studenţilor admişi, precum şi

distribuirea conform specialităţilor, trebuie

ajustate în continuare la strategia de planificare a

resurselor umane şi satisfacere a necesităţilor

populaţiei.

Programele de studii necesită perfecţionare pentru

a corespunde cerinţelor moderne faţă de calificarea

prestatorilor de servicii la nivelul asistenţei

medicale primare, prin aplicarea conceptului

contemporan integrat al medicinei de familie.

Programele de instruire universitară şi

postuniversitară pot fi perfecţionate prin includerea

extensivă a conceptului de medicină bazată pe dovezi,

creînd condiţiile necesare de implementare a

159

intervenţiilor raţionale şi cost-eficiente. La

elaborarea acestor programe şi la promovarea

aplicării lor în practica cotidiană trebuie să

participe asociaţiile profesionale de specialişti.

Astfel, noile paradigme vor genera necesitatea

elaborării unei noi proceduri de licenţiere a

medicilor. Această sarcină trebuie delegată unui

organ profesional independent, care va fi preocupat şi

de alte probleme ce ţin de activitatea profesională a

prestatorilor de servicii medicale, inclusiv

soluţionarea litigiilor cu Compania de Asigurări şi

suspendarea certificatelor pentru practica medicală.

Trebuie de schimbat în mod esenţial rolul personalului

medical cu studii medii prin implementarea nursingului, de

la executorii pasivi ai indicaţiilor medicului în

prezent, la actori profesionali valoroşi în cadrul

sistemului, implicaţi activ în promovarea Politicii

Naţionale a Sănătăţii.

Este deosebit de important rolul personalului

medical cu studii medii în asistenţa medicală primară,

el este implicat integral în realizarea celor mai

principale intervenţii de sănătate publică.

Asistentele medicale prezintă grupuri-cheie în

rezolvarea problemelor de sănătate în comunitate, în

primul rînd, prin lucrul cu familiile. În Republica

160

Moldova necesită implementare concepţia contemporană

„asistentă medicală de familie", în special prin

eficientizarea programului de studii şi cultivarea

noilor deprinderi şi cunoştinţe, acumulate în

practica cotidiană a echipei ce activează în medicina

de familie.

Modificarea „Regulamentului privind salarizarea

angajaţilor din instituţiile medico-sanitare publice

încadrate în sistemul asigurărilor obligatorii de

asistenţă medicală”, aprobat prin Hotărîrea

Guvernului nr.1593 din 29.12.2003, în vederea

micşorării decalajului ce există între salariul

medicilor şi personalului medical inferior, ar

impulsiona activitatea asistentelor medicale.

Astfel, o altă problemă importantă constă în

sistemul de remunerare a prestatorilor de servicii medicale.

Dacă în economie salariul pentru categoria I este de

550 lei, atunci pentru ramura medicinei el rămîne

încă la cuantumul de – 360 lei, cu toate că ramura

medicinei constituie una din priorităţile politicii

sociale a statului. Deşi, în urma implimentării

asigurărilor medicale obligatorii, sursele

financiare alocate instituţiilor medico-sanitare au

crescut, la fel şi salariul mediu în această ramură

(conform diagramei 3.2.3), el rămîne a fi la un

161

nivel inferior salariului mediu pe economie (pentru

anul 2006 – 1700 lei).

Aranjamentele contractuale în cadrul schemelor de

asigurare vor stipula creşterea treptată

semnificativă a veniturilor în baza indicatorilor de

performanţă, în scopul de a stimula iniţiativele de

menţinere a specialităţii şi perfecţionare

profesională.

Remunerarea diferenţiată şi scorul de iniţiativă

vor contribui la atragerea prestatorilor de servicii

pentru acoperirea specialităţilor necesare şi ocuparea

posturilor vacante în teritoriile ţării. În condiţiile

date, Guvernul va trebui să asigure majorarea

salariilor angajaţilor finanţaţi de la bugetul de

stat, inclusiv ale personalului din sistemul de

medicină.

Salariile medicilor pentru ultimii doi ani se

prezintă în diagrama de mai jos:

Diagrama 3.2.3

162

1173

1939

1042

1506

998

1487

9961355

1036

1453

0

500

1000

1500

2000lei

medici, serviciulde urgenţă

medici, CMF medici, spitaleraionale

medici, spitalemunicipale

medici, spitalerepublicane

Salariile medii anuale ale medicilor în diferite instituţii medico-sanitare, pentru anii 2003-2004

2003 2004

Sursa: adaptare de către autor în baza datelor Ministerului

Sănătăţii.

Odată ajunse la autogestiune instituţiile

medico-sanitare datorită sistemului finanţării

bazat pe indici de calitate al CNAM, sunt

cointeresate într-o gestionare mai eficientă a

fondurilor. Astfel, a apărut problema capacităţii

manageriale insuficiente pentru activitate în condiţii

noi. Extinderea şi eficientizarea instruirii în

domeniul sănătăţii publice şi managementului sanitar

necesită elaborarea şi aprobarea cu suportul

specialiştilor Ministerului Sănătăţii, Companiei

Naţionale de Asigurări în Medicină şi altor

structuri, unui program de instruire pentru

pregătirea managerilor, curricumuluri ale unor

training-uri şi cursuri de scurtă şi lungă durată,

163

adoptate la cerinţele actuale de activitate a

instituţiilor.

Elaborate în temeiul experienţei ţărilor europene

în domeniu, medicii şi alţi specialişti vor acumula

deprinderi relevante necesare pentru administrarea

instituţiilor sistemului de sănătate la diferite

niveluri. Pentru managerii, antrenaţi deja în cîmpul

muncii, pot fi organizate cursuri de instruire intense

de perfecţionare a cunoştinţelor în domeniul sănătăţii

publice, economic şi juridic.

Statutul şi condiţiile noi de activitate

economico-medicale a instituţiilor medico-sanitare

publice impune unele exigenţe faţă de candidaţii la

funcţiile de conducere. Aceste condiţii ar trebui

să fie:

a. anunţarea concursurilor la nivel

naţional de selectare şi angajare;

b. selectarea ca prioritate a candidaţilor

care au studii duble superioare din

domeniul economico-medical sau medical-

economic;

c. la nivelul conducerii instituţiilor

medico-sanitare, medicul-şef sau unul din

164

adjuncţii săi trebuie să fie responsabil de

compartimentul economico-financiar;

d. prioritate de acordat tinerilor

specialişti;

e. de petrecut atestări anuale, sau o dată

în trei ani a conducătorilor instituţiior

medico-sanitare, în rezultatul cărora vor

fi înaintate propuneri asupra nivelului de

pregătire şi capacităţilor de management a

medicilor-şefi.

Criza aprofundată în sistem a dus la un grad

înalt de uzură la aparatajul medical, neexistînd

mijloace financiare suficiente decît pentru

remunerarea personalului şi unele cheltuieli

curente. Pentru a depăşi criza acută de lipsă a

utilajului de importanţă vitală şi a consumabililor

medicale, trebuie implementat conceptul tehnologiilor

esenţiale. Aceasta presupune evaluarea complexă şi

deplină a necesităţilor la toate nivelurile de

asistenţă, în funcţie de natura şi volumul

intervenţiilor ce se impun. Ca primă măsură, pe scară

naţională se necesită inventarierea detaliată a

utilajului existent şi evaluarea stării lui.

Obiectivele primordiale, la ora actuală, în

vederea rezolvării acestei probleme sunt:

165

- reglementarea mecanismului utilării sistemului

de sănătate din republică cu tehnică/echipament medical

în dependenţă de necesităţile reale şi în conformitate

cu standardele de înzestrare a serviciilor medicale cu

echipamentul vizat, o ieşire din situaţie ar fi

urgentarea aprobării proiectul Hotărîrii Guvernului

„Cu privire la aprobarea Strategiei Naţionale de

utilare cu aparataj medical a ramurii ocrotirii

sănătăţii şi Planul acţiunilor de realizare a

strategiei respective pentru anii 2005-2008”;

- elaborarea standardelor de dotare a serviciilor

medico-sanitare cu tehnică medicală pentru asigurarea

asistenţei medicale calitative şi adecvate în

corespundere cu capacităţile instituţiilor şi volumul

solicitat de servicii;

- corespunderea circulaţiei tehnicii medicale

cunoştinţelor tehnice, experienţei, instruirii

corespunzătoare a specialiştilor şi beneficiarilor,

garantînd securitatea exploatărilor;

- asigurarea accesului prezenţei pe piaţă a

ofertelor de tehnică medicală certificate în modul

stabilit, de la producători şi distribuitori oficiali;

- aplicarea cerinţelor adecvate referitor la

securitate, calitate şi cost-eficienţa tehnicii

166

medicale, către toţi factorii vizaţi în circulaţia

tehnicii medicale;

aprobarea Regulamentului „Cu privire la modalitatea

de constituire şi utilizare a fondului de rezervă şi

fondului de dezvoltare a instituţiei medico-sanitare

publice încadrate în sistemul asigurărilor obligatorii

de asistenţă medicală”, ce va permite instituţiilor

folosirea acestor fonduri în vederea reutilării lor.

În condiţiile fondurilor limitate disponibile

accentul necesită a fi pus pe asigurarea utilajului de

bază existent în unităţile asigurării medicale primare

şi în serviciul de urgenţă. În spitale o atenţie

sporită trebuie acordată tehnologiilor de tratare a

stărilor critice, în special în secţiile de terapie

intensivă, precum şi continuării întreţinerii

utilajului care este unic şi deserveşte populaţia

întregii ţări. Rolul Ministerului Sănătăţii ar fi în

precăutarea modalităţilor de atragere a fondurilor

prin intermediul donatorilor externi, inclusiv pentru

asistenţă în elaborarea unui program de studii pentru

ingineri şi tehnicieni biomedicali, precum şi pentru

organizarea ciclurilor de instruire a personalului

medical în utilizarea tehnologiilor.

Prestatorii de servicii medicale primesc salarii

extrem de mici, fapt ce generează o motivare şi morală

167

reduse. Scăderea disciplinei profesionale, atitudinea

neglijentă faţă de prestarea serviciilor şi plăţile

substanţiale neoficiale sînt fenomene răspîndite pe

larg, care conduc la pesimismul publicului şi la

diminuarea încrederii.

Astfel, încă o problemă existentă în instituţiile

medico-sanitare, este neîncrederea în medici la ora

actuală, datorată în mare parte mentalităţii vechi a

pacientului cît şi a medicului educată în sistemul

ocrotirii sănătăţii anterior, dar care persistă încă

şi acum, prin acordarea mitelor pentru ca medicul să

ia măsurile de rigoare în vederea tratării

pacientului.

Sporirea prestigiului profesiei de medic şi

protejarea drepturilor pacientului pot fi realizate

prin elaborarea şi implementarea codului de etică

medicală (codului deontologic), cu asigurarea

respectării acestuia în toate instituţiile medicale. În

această ordine de idei, crearea unui organ profesional

independent în vederea soluţionării cazurilor ce ţin

de activitatea profesională şi aspectul moral al

medicilor, va asigura îndeplinirea funcţiilor şi

protejarea drepturilor acestora.

În scopul majorării responsabilităţii

profesionale şi individuale pentru exercitarea

168

activităţii medicale, Ministerul Sănătăţii ar putea

elabora, de asemenea, codul de exercitare a funcţiilor

de către personalul medical în toate instituţiile,

perfecţionînd procedurile aferente acestei

responsabilităţi.

Problema protecţiei pacientului poate fi

soluţionată prin:

- crearea condiţii adecvate pentru ca pacienţii

să-şi poată realiza dreptul de a adresa plîngeri şi

petiţii vizînd serviciile medicale prestate, ce va

determina administraţia instituţiilor medico-sanitare

de a le înregistra şi examina în termen optim, cu

remitera răspunsului şi măsurilor luate în formă

scrisă;

- crearea unui sistem eşalonat, extrajudiciar de

soluţionare a litigiilor va duce la soluţionarea

echitabilă a cazurilor de divergenţă în examinarea

plîngerilor.

- dezvoltarea serviciului de expertiză medico-

legală cu statut independent şi nivel înalt de

competenţă profesională, bazat pe tehnologii relevante

ce va duce la sporirea credibilităţii cetăţenilor în

soluţionarea veridică a litigiilor de sănătate.

169

Rămîne o problemă calitatea serviciilor medicale,

deşi încă în 2002, prin Hotărîrea de Guvern nr. 256 din

29.04.2002, a fost creat Consiliul de Evaluare şi

Acreditare în Sănătate, pănă în anul 2005, doar 38 la

sută din totalul instituţiilor medico-sanitare au fost

acreditate (diagrama de mai jos), ceea ce înseamnă că

CNAM a încheiat contracte cu instituţii neacreditate,

contrar prevederilor legislaţiei în vigoare. Astfel, se

necesită urgentarea acestui proces, sau introducerea

diferitor nivele pentru instituţiile medico-sanitare,

determinînd astfel şi finanţarea lor, în acest context

va avea loc impulsionarea instituţiilor în vederea

ajungerii la nivelul superior.

Diagrama 3.2.4

E valuarea şi acreditarea instituţiilor medico-sanitare publice pe parcursul anului 2004

239

147

nu s-au prezentat, nu au finalizat procedura de acreditareevaluate şi acreditate

Sursa: adaptare de către autor în baza datelor

Ministerului Sănătăţii.

170

Trecînd la sistemul de autogestiune instituţiile

medico-sanitare nu au fost pregătite pentru

introducerea sistemului nou de evidenţă contabilă,

conform Standardelor Naţionale de Contabilitate.

La prezentarea rapoartelor şi informaţiilor

referitoare la executarea cheltuielilor pentru perioada

de gestiune, instituţiile medico-sanitare se confruntă

cu o altă ăproblemă majoră, şi anume: pe de o parte

blică, ca instituţie ce activează pe perincipiu de

autogestiune, ţine evidenţa contabilă şi întocmeşte

rapoarte conform Standardelor Naţionale de

Contabilitate, pe de lată parte ea prezintă

Ministerului Sănătăţii şi CNAM informaţii despre

executarea cheltuielilor sub aspectul articolelor din

clasificaţia bugetară, fiind astfel nevoite să ţină

evidenţa cheltuielilor în două aspecte diferite. Lucrul

se complică mai mult, căci evidenţa trebuie dusă şi pe

fiecare tip de asistenţă medicală în parte, inclusiv pe

tipurile de mijloace provenite (din contul CNAM,

Ministerului Sănătăţii, ajutoarelor, mijloacelor

speciale şi alte forme de venituri).

Simplificarea evidenţei contabile, în termeni cît

mai restrînşi, cît şi a numărului de dări de seamă atît

contabile cît şi pentru CNAM, astfel încît suprapunerea

şi cumularea dărilor de seamă, care conţin date

171

asemănătoare, pentru Ministerul Sănătăţii, CNAM,

Departamentul Statistică va duce la întocmirea şi

prezentarea lor în termeni cît mai restrînşi în vederea

posibilităţii utilizării acestor date în termenii

necesari în scopul analizei volumului şi calităţii

serviciilor medicale acordate.

La momentul de faţă medicii care ar trebui să se

ocupe de tratarea pacienţilor sunt ocupaţi cu diferite

calcule primitive a consumurilor de medicamente în

spitale, care pînă la urmă nici nu dau un rezultat

corect referitor la cheltuielile aferente a unui

pacient. Este absolut necesară crearea unei baze de

date a consumurilor de medicamente în spitalele din

Republică, şi nu numai a consumului de medicamente, ci

introducerea unui sistem automatizat va permite

repartizarea raţională a mijloacelor financiare,

îmbunătăţirea managementului medical, reducerea

volumului de lucru al lucrătorilor medicali.

Pentru anul 2005 se preconizează, de către CNAM,

implimentare sistemului informaţional automatizat

„Asigurarea Obligatorie de Asistenţă Medicală”. Este

prevăzută şi utilizarea poliţelor de asigurare cu cip

electronic, care conţine nformaţia despre pacient -

grupa sanguină, vaccinuri, codul personal de

identificare, astfel numărul poliţei, va putea fi

172

obţinută şi la distanţă. În condiţiile automatizării

procesului de prelucrare a datelor, oamenii nu vor

trebui de fiecare dată la transferarea la o altă muncă,

schimbarea locului de studii sau domiciliului să

deschidă o nouă poliţă.

Este prevăzută actualizarea automată a datelor

despre persoanele fizice (la naştere, deces, schimbarea

datelor personale); despre persoanele juridice, care au

trecut procedura de înregistrare, lichidare,

reorganizare, suspendare sau modificare; invalizi cu

termenul de invaliditate, precum şi evidenţa

acumulărilor primelor de asigurare şi controlul

achitării lor. Aceste date permit verificarea

valabilităţii poliţei de asigurare prin controlul

achitării de către asiguraţi a primelor de asigurare,

precum şi trecerea persoanelor asigurate dintr-o

categorie în alta. Poliţa medicală serveşte ca cheie de

acces rapid în sistem. Astfel, în cadrul instituţiilor

medico-sanitare publice va fi posibilă identificarea şi

confirmarea statutului persoanei asigurate,

înregistrarea volumului de asistenţă medicală acordată,

precum şi a facturii pentru asistenţa prestată.

La momentul actual sistemul ocrotirii sănătăţii

Republicii Moldova se confruntă cu un şir de probleme

173

legate nu numai de partea financiară, ci şi de

infrastructura sistemului, regelemntarea şi

administrarea acestui sistem. Deşi în ultimii ani,

sistemul păşeşte cu paşi galopanţi pe calea reformării,

atît a structurii, cît şi a finanţării ocrotirii

sănătăţii, reuşind să crească nivelul indicatorilor

medico-economici, sunt necesare încă un şir de

activităţi, programe, modificări a legislaţiei în

vigoare în vederea rezolvării problemelor încă acute,

existente la moment.

Concluzii şi recomandări

Cea mai mare modificare ce s-a produs în cadrul

sistemului de ocrotirie a sănătăţii a fost

implimentarea asigurărilor obligatorii de asistenţă

medicală, care au reuşit să fie acceptate în ciuda a

numeroaselor bariere întîlnite.

Implimentarea sistemului asigurărilor obligatorii

de asistenţă medicală nu trebuie văzut ca un instrument

perfect: însăşi practica arată că sunt aplicate mai

multe variante ale acestui sistem, singura realitate

fiind că acesta face obiectul unor contraverse mai

174

echilibrate şi că a cunoscut o răspăndire mai rapidă,

fiind considerat un fenomen al ultimilor doi ani.

Adoptarea acestuia nu înseamnă numai modificarea

modalităţii de finanţare a ocrotirii sănătăţii prin

includerea cetăţeanului şi diminuarea responsabilităţii

statului în rolul primordial ce îi revine în ocrotirea

şi fortificarea sănătăţii cetăţenilor săi, ci,

practic, constituie o serioasă intervenţie în întreaga

structură a sistemului ocrotirii sănătăţii.

Reforma ramurii ocrotirii sănătăţii prin

implementarea sistemului asigurării obligatorii de

asistenţă medicală, a permis realizarea în mare măsură

a scopurilor puse în faţa ei, şi anume:

1. creşterea accesibilităţii populaţiei asigurate

(în special a categoriilor socialmente-vulnerabile a

populaţiei) la servicii medicale gratuite;

2. reducerea cheltuielilor personale ale

persoanelor asigurate pentru achitarea serviciilor

medicale;

3. trecerea la relaţii contractuale dintre

cumpărătorul de servicii medicale şi prestatorul de

servicii medicale, care prin sine a stabilit reguli

clare şi transparente de finanţare a serviciilor

medicale acordate persoanelor asigurate, reprezintă

175

principala modalitate de asigurare a calităţii

serviciilor medicale acordate persoanelor asigurate;

4. creşterea nivelului de finanţare a

instituţiilor medico-sanitare în anul 2004 comparativ

cu anul 2003 cu circa 325545,1 mii lei sau 32,4%,

datorită atragerii mijloacelor suplimentare prin

achitarea primelor de asigurare a altor plătitori de

prime cum ar fi angajaţii şi angajatorii alte persoane

care se asigură în mod individual;

5. menţinerea pe parcursul anului 2004 a unui

nivel de finanţare a instituţiilor medico-sanitare

ritmic şi adecvat cerinţelor;

6. apariţia stimulentelor de utilizare eficientă

şi raţională de către instituţiile medico-sanitare a

mijloacelor obţinute din fondurile asigurării

obligatorii de asistenţă medicală;

7. îmbunătăţirea calităţii informaţiilor de orice

natură legate de activitatea instituţiilor medico-

sanitare, fapt ce oferă posibilităţi de luare a

deciziilor şi de planificare strategică al sistemului

ocrotirii sănătăţii.

La rîndul său, pe parcursul activităţii sistemului

asigurării obligatorii de asistenţă medicală în anul

2004 s-au ivit şi un şir de probleme aşa cum ar fi:

176

1. deşi asigurarea obligatorie de asistenţă

medicală poartă un caracter obligatoriu pentru toată

populaţia Republicii Moldova, s-a dovedit că de către

sistemul asigurării obligatorii de asistenţă medicală

nu este acoperită o parte a populaţiei circa 20-25%;

2. nivelul insuficient de calificare a managerilor

din sistemul sănătăţii în domeniul managementului

economico-financiar;

3. slaba dezvoltare şi utilizare a sistemelor

informaţionale în cadrul sistemului ocrotirii

sănătăţii;

4. existenţa lacunelor şi necesitatea

perfecţionării legislaţiei în vigoare din acest

domeniu;

5. mentalitatea şi deprinderile anterioare ale

populaţiei care inspiră neîncrederea în acest sistem;

6. gradul înalt de uzură a tehnicii medicale şi

condiţiile deplorabile în care se află instituţiile

medico-sanitare;

7. nivelul jos de salarizare a personalului

medical;

8. calitatea joasă a serviciilor medicale, etc.

În acest fel, priorităţile care urmează de a fi

stabilite pentru perioada imediat următoare sunt:

177

- extinderea Programului Unic, inclusiv a

spectrului medicamentelor compensate şi a serviciilor

medicale în condiţii de ambulator;

- perfecţionarea continuă a cadrului normativ;

- extinderea sistemului asigurării obligatorii

de asistenţă medicală asupra întregii populaţii

Republicii Moldova;

- sporirea rolului pacientului prin executarea

dreptului la informaţii, apărarea efectivă a

drepturilor lui, etc.;

- îmbunătăţirea imaginii sistemului asigurării

obligatorii de asistenţă medicală prin campanii de

informare;

- lansarea campaniilor de informare a populaţiei

în vederea ducerii unui mod de viaţă sănătos şi

reducere a riscurilor de îmbolnăvire;

- sporirea calităţii serviciilor medicale şi

includerea lor în Pachetul de servicii medicale în

dependenţă de necesităţile reale ale populaţiei în ele;

- asigurarea respectării standardelor medico-

economice de acordare a serviciilor medicale calitative

cu o durată de tratament minimă şi cost eficienţă

populaţiei, evaluarea şi perfecţionarea lor;

- ridicarea nivelului de pregătire a managerilor

din ramura ocrotirii sănătăţii la gradul de specialist

178

cu experienţă în domeniul economic, juridic şi

management în sănătatea publică ca să asigure

optimizarea cheltuielilor şi eficacitatea serviciilor

spitaliceşti, precum şi excluderea dublării acestor

servicii;

- dezvoltarea în continuare a sectorului

asistenţei medicale primare;

- sporirea accesului populaţiei la servicii de

asistenţă medicală primară pe principiul medicinii de

familie, bazate pe efectuarea măsurilor de profilaxie

şi prevenţie;

- dezvoltarea şi implementarea sistemului

informaţional unic integrat în cadrul sistemului

ocrotirii sănătăţii;

- sporirea relaţiilor intersectoriale şi rolului

societăţii în soluţionarea problemelor de sănătate;

- îmbunătăţirea în continuare a pregătirii

profesionale a tuturor angajaţilor din sistemul

asigurării obligatorii de asistenţă medicală

- creşterea în continuare a nivelului de

salarizare a lucrătorilor medicali.

În opinia nostră, realizarea practică a

recomandărilor enunţate în teză va contribui la

funcţionarea în continuare cu succes a asigurărilor

179

obligatorii de asistenţă medicală şi întărirea rolului

lor în sistemul finanţării ocrotirii sănătăţii, precum

şi ridicarea eficienţei, nivelelor calităţii şi

satisfacţiei serviciilor acordate de instituţiile

medico-sanitare, şi nu în ultimul rind creşterea

nivelului sănătăţii populaţiei Republicii Moldova.

În final constatăm că bogăţia cea mai mare a unui

om este sănătatea personală, de altfel ca şi a unei

naţiuni. Sistemul asigurări obligatorii de asistenţă

medicală, implementat în Republica Moldova, oferă

tuturor cetăţenilor Republicii Moldova drepturi egale

în vederea accesului la servicii medicale, fapt ce

permite fiecărui cetăţean să-şi fortifice propria

sănătate şi să contribuie prin aceasta la propria

bunăstare şi la bunăstarea întregii naţiuni. Educarea

populaţiei în vederea unei atitudini grijulii faţă de

propria sănătate este sarcina fiecărui cetăţean şi a

tuturor participanţilor în cadrul sistemului de

sănătate publică, inclusiv a Companiei Naţionale de

Asigurări în Medicină.

180

Bibliografie1.Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994;

2.Legea Republicii Moldova „Cu privire la asigurarea

obligatorie de asistenţă medicală” Nr. 1585-XIII

din 27.02.98/ Monitorul Oficial nr.38-39/280 din

30.04.1998;

3.Legea Republicii Moldova „Cu privire la mărimea,

modul şi termenele de achitare a primelor de

asigurare obligatorie de asistenţă medicală” Nr.

1593-XV din 26.12.2002/ Monitorul Oficial nr.18-

19/57 din 08.02.2003;

4.„Legea fondurilor asigurării obligatorii de

asistenţă medicală pe anul 2004” Nr. 565-XV din 25

decembrie 2003/ Monitorul Oficial nr.6-18 din

0101.2004;

5.„Legea fondurilor asigurării obligatorii de

asistenţă medicală pe anul 2005” Nr.385-XV din

25.11.2004/ Monitorul Oficial nr.237-240/1029 din

24.12.2004;

181

6.Legea Republicii Moldova “Cu privire la ocrotirea

sănătăţii” Nr. 411-XIII din 28 martie 1995/

Monitorul Oficial nr. 34 din 05.04.1995;

7.„Statutul Companiei Naţionale de Asigurări în

Medicină”, aprobat prin Hotărîrea Guvernului

Republicii Moldova Nr.156 din 11.02.2002/ Monitorul

Oficial nr.27-28/232 din 21.02.2002;

8.„Regulamentul cu privire la modul de constituire şi

administrare a fondurilor asigurării obligatorii de

asistenţă medicală”, aprobat prin Hotărîrea

Guvernului Republicii Moldova Nr.594 din

14.05.2002/ Monitorul Oficial nr.66-68/691 din

23.05.2002;

9.„Regulamentul privind condiţiile de asigurare a

cetăţenilor străini şi apatrizilor”, aprobat prin

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova Nr.43 din

21.01.2002/ Monitorul Oficial al Republicii Moldova

nr.17-19/116 din 31.01.2002;

10. “Programul unic al asigurării obligatorii de

asistenţă medicală pentru anul 2005”, aprobat prin

Hotărîrea Guvernului republicii Moldova nr.1291 din

22.11.2004/ Monitorul Oficial al Republicii Moldova

nr.226-232/1521 din 10.12.2004;

182

11. “Regulamentul privind prescrierea

medicamentelor compensate pentru tratament în

condiţii de ambulator a persoanelor asigurate”;

12. „Proiectul de lege a bugetului de stat pe anul

2005”, Chişinău, septembrie 2004;

13. Baltag Radu „Asigurarea medicală binevolă, o

alternativă la asigurarea obligatorie, încă

inexistentă”, profit 2001, Nr.6 pag 25-26;

14. Bercea Florin „Dicţionar de asigurări”;

15. Caraieni Gheorghe, Tudor Mihaela „Asigurări:

probleme juridice şi tehnice”, Editura Lumina Lex,

Bucureşti 2001;

16. Cebotaru Tatiana „Experienţa ţărilor europene

în organizarea activităţii de asigurare medicală

obligatorie”, serial: Integrarea europeană şi

competitivitatea economică”, vol. 1, pag 245-247;

17. Ciurel Violeta „Asigurări şi reasigurări:

abordări teoretice şi practici internaţionale”,

editura ALL BECK, Bucureşti 2000;

18. „Dicţionar bancar şi de asigurări: Lexic

uzual”, Editura Dragon, Bucureşti 1994;

19. Fotescu Stanislav, Teodor Ungureanu. „Iniţierea

în asigurări.” Chişinău: Policolor, 2003;

20. Fotescu Stanislav „Eficienţa asigurărilor în

Republica Moldova.” Chişinău: ASEM, 2001;

183

21. Găliceanu Ion. Asigurări şi reasigurări.

Universitatea Craiova, 1997;

22. Găliceanu Ion. Economia asigurărilor. Craiova,

1997;

23. Helnic Igor „Direcţii şi posibilităţi de

implimentare a marketingului în prestarea

serviciilor de asigurare”, [s. n.], Chişinău 2001;

24. Irimie Marcela „Finanţarea serviciilor de

sănătate”, Tribuna Economică 1998, Nr. 46, pag. 44-

50;

25. Kling Carsten „Influienţa instituţiilor statale

asupra sistemelor de ocrotire a sănătăţii”,

Chişinău 1998;

26. Moşneaga Tatiana „Concepţia de dezvoltare şe

reformare a sistemului sănătăţii Republicii Moldova

în condiţiile social economice noi”, Serial:

Strategii de dezvoltare şi reformare a sistemului

sănătăţii din Republica Moldova în condiţii

economice noi.” Chişinău, 1995;

27. Nan Adrian – Gheorghe „Finanţarea spitalelor –

bazată pe caz”, Finanţe, credit, contabilitate,

2001, Nr. 11-12, pag. 55-59;

28. Negru Titel „Economia în Asigurări”, Editura

Fundaţia Romania Mare, Bucureşti 2002;

184

29. Păpuşoi Eugeniu „Principiile reformei

sistemului sănătăţii omului.”, Serial:

Informatizarea sănătăţii”, Chişinău 1997;

30. Postică Maia „Bazele sociale şi organizatorice

ale asigurărilor medicale în economia de

tranziţie”, [s. n.], Chişinău 1997;

31. Postică Maia „Asigurarea medicală - un mijloc

efectiv de protecţie socială a populaţiei în

economia de tranziţie”, Economie şi finanţe 1997,

nr.3 pag. 51-57;

32. Postică Maia „Asigurarea medicală şi rolul ei

pe piaţa de asigurări”, Economica Vol 2, 1997, pag.

107-112;

33. Romandaş Nicolae „Dreptul protecţiei sociale”,

Editura Universitas, Chişinău 2001;

34. Spînu Vilen „Problemele eficientizării

deciziilor manageriale în cadrul societăţilor de

asigurare din Republica Moldova”, [s. n.], Chişinău

2001;

35. Vîsoţcaia Tatiana „Implimentarea asigurărilor

medicale obligatorii în republica Moldova în cadrul

asistenţei sociale a populaţiei”, Editura ASEM,

Chişinău 2003;

36. www.google.com ;

37. www.cnam.md ,

185

38. www.ms.md ;

39. www.statistica.md ;

40. www.moldova.md ;

41. www.infotag.md.

186