RELAŢIA INTERIOR-EXTERIOR DIN PUNCT DE VEDERE

ARHITECTURAL LA LOCUINŢA POPULARĂ DIN LEMN

ÎN TRANSILVANIA (SECOLELE XVIII-XIX)

Romulus ZAMFIR

În cultura populară românească, relaţia omului cu natura a constituit dintotdeauna o importantă sursă de inspiraţie, fie că este vorba de literatură, pictură, sculptură sau oricare dintre arte.

Această legătură este prezentă şi în arhitectura populară, fie şi doar dacă ne gândim la faptul că materialul de construcţie aflat întotdeauna la îndemâna omului a fost oferit cu generozitate de către natură. În condiţiile în care, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, peste 70% din suprafaţa ţării noastre a fost ocupată de pădurii, este normal ca în România şi mai cu seamă în Transilvania să se poată vorbi de o adevărată civilizaţie a lemnului. Pădurea, cu imensele ei suprafeţe, a fost, în marea majoritate a zonelor, cea mai ieftină sursă de materii prime, fapt ce a făcut ca lemnul să se regăsească în toate compartimentele vieţii cotidiene a sutelor şi sutelor de generaţii care s-au perindat pe aceste meleaguri şi pe care le-a însoţit în toate momentele vieţii de la leagăn până la mormânt. Însuşirile sale sunt rezistenţă, elasticitate, greutate mică, relativă uşurinţă în prelucrare. Toate acestea au făcut din lemn unul din cele mai întrebuinţate materiale, ocupând un loc însemnat în economiile de vechi Regim, cât şi în cele din timpul şi de după Revoluţia Industrială.

Fernand Braudel, unul din cei mai mari analişti în materie de istorie economică, susţine că multe din civilizaţiile europene de până în secolul XVIII au fost civilizaţii ale lemnului2, acesta continuând să fie materia primă cea mai importantă şi o sursă de energie indispensabilă şi în veacurile mai recente.

Cele mai însemnate realizări ale acestei civilizaţii le găsim în cadrul arhitecturii populare; numeroasele mărturii conservate atât pe teren (în număr din ce în ce mai mic), cât mai ales în cadrul muzeelor în aer liber, sunt mărturiile ce relevă inelele de legătură în evoluţia acesteia, de la formele cele mai simple până la cele aproape perfecte.

1 C.C. Giurescu, Din Istoria pădurii româneşti, în Pădurea şi spaţiile verzi în actualitate, Cluj, 1977, p. 6. 2 Fernand Braudel, Civilization materie/le et capitalisme (XV-XVIII siecle), voi. 1, Paris, 1967.

329

www.cimec.ro

ROMULUS ZAMFIR

Tema comuniunii cu natura, a relaţiei interior-exterior este prezentă pretutindeni în arhitectura populară românească. Ea se surprinde cel mai uşor în extinderea în exterior a spatiilor interioare ale locuintei sau aducerea în

1 1

interior a naturii. Spaţii de tranziţie de felul prispei, porticului, tâmaţului sau foişorului sunt nelipsite din programul locuinţei ţărăneşti. Formele şi soluţiile tehnice, dincolo de trăsăturile comune, au fost permanent adaptate condiţiilor naturale locale, dar şi capacităţilor şi nevoilor economice, reflectând capacitatea de adaptare de care a dat dovadă civilizaţia rurală tradiţională.

Ceea ce distinge în mod deosebit arhitectura lemnului din spaţiul transilvan, fie că este vorba de case, fie de edificii de cult este forma acoperişului - foarte înalt în comparaţie cu proporţia pereţilor (2:1, 3:1) şi care ilustrează elocvent relaţia dintre exterior şi interior. Printre cerinţele esenţiale pe care trebuia să le îndeplinească orice construcţie pentru a dăinui se numără şi cele legate de apărarea elementelor ei contra intemperiilor, apărare ce se realiza prin intermediul acoperişului. Acoperirea unei construcţii ridică, din punct de vedere tehnic, o serie de probleme legate, pe de o parte de găsirea acelui sistem de acoperire care să corespundă cel mai bine spaţiului interior menit a-1 apăra, iar pe de altă parte de realizarea acoperişului în aşa fel încât acesta să nu pericliteze stabilitatea pereţilor sub influenţa presiunilor exercitate de greutatea materialului învelitor şi de acţiunea unor factori naturali (vânturi, ploi, ninsori mari). Rezolvarea acestor probleme a constituit o preocupare importantă pentru meşterii constructori deoarece de rezolvarea lor depindea în ultimă instanţă atât amploarea spaţiului acoperit, cât şi organizarea planimetrică a constructieP.

1

Cel mai simplu sistem de acoperire întâlnit în cadrul arhitecturii de lemn transilvănene este cel care a dat naştere unui acoperiş care n-are nevoie de pereţi ca suport de susţinere. Această formă de acoperiş s-a întâlnit la acele construcţii ce sunt cunoscute sub numele de adăposturi temporare4•

Cel mai comun tip de acoperiş întâlnit în cadrul arhitecturii de lemn este cel cu pereţii în cununi orizontale suprapuse, cunoscut până în prezent în literatura de specialitate sub numele de acoperiş cununăS. Acest tip de acoperiş a fost realizat prin retragerea succesivă, spre centru, pe măsură ce pereţii se înalţă, a cununilor dând naştere unor volume semicilindrice sau piramidale. Volumele semicilindrice au fost întâlnite la construcţiile cu plan dreptunghiular,

3 Virgil Vătăşianu, Istoria artei europene, vol. 1, Bucureşti, 1968, p. 38. 4 V aler Butura., Adăposturi temporare în sud-estul Munţilor Apuseni, în Anuarul Muzeului Etnografic al Transilvaniei pe anii 1957-58, Cluj 1958; Georgeta Moraru Popa, Adăposturi temporare din cuprinsul sălaşelor bănăţene, în Revista Muzeelor, 1966; Ioan Chelcea, Asupra surlei ca adăpost omenesc elementar, în Muzeul satului. Studii şi cercetări, Bucureşti, 1970. s P. Vitruviu, Despre arhitectură, Bucureşti, 1958, p. 70; L. Sumbadze, Venceatîie pocrîta u russcom dereviannom lodcestive, în Arhitecturnoe naslestva, 10, Moscova, 1958, pp. 58-72; Danuta Tylkova, Drewniaane spierchze w poludniewej sadeczynie, în Etnografia polska, VI, 1962; Iaroslav Vajdis, Naktere zazody arhitektonicke tvorby na vesnici, în Cesky, IV, 1954.

330 www.cimec.ro

Relaţia interior-exterior din punct de vedere arhitectural . . .

fiind obţinute prin scurtarea succesivă a bârnelor din cununile pereţilor transversali care fac ca bârnele din cununile pereţilor longitudinali să se retragă treptat spre centru. Volumele piramidale au fost întâlnite la construcţiile cu plan pătrat, fiind realizate prin retragerea treptată, spre centru a cununilor, prin scurtarea egală a bârnelor din continuarea celor patru pereţi.

Acoperişul cunună creează un interior monumental a cărui securitate este asigurată tocmai de structura rezultată care îndeplineşte şi rolul de fortificaţie. Ridicarea unui astfel de acoperiş nu ridică probleme tehnice deosebite meşterilor constructori, deoarece el era realizat din acelaşi material şi în aceeaşi tehnică de construcţie ca şi la pereţi.

Acoperişul cunună prezenta în schimb o serie de dezavantaje. Utilizând bârne de aceleaşi dimensiuni, el era un mare consumator de material lemnos, fără ca rolul lui de susţinere a unui material învelitor relativ uşor să justifice acest consum. Din cauza materialului învelitor (scoarţa de copac, pământ), pereţii în partea inferioară şi tălpile construcţiei erau periclitaţi de apa care cădea foarte aproape de pe acoperiş. Inconvenientele cele mai mari pe care le prezenta acest tip de acoperiş erau legate de încălzirea spaţiului interior mai ales când acesta era utilizat ca locuinţă, în regiuni cu o climă rece.

Aceste inconveniente au făcut ca acoperişurile cunună în forma lor ori oi nară să fie utilizate numai în anumite zone, la constructiile cu destinatia de o· , , locuinţă, dând naştere unui tip de locuinţă, locuinţa darbază6; în rest el a suferit unele modificări, fiind întâlnit ca acoperiş interior al unor spaţii ce necesită o dezvoltare interioară pe verticală.

O primă modificare a acoperişului cunună a constat în realizarea unei structuri pe care să fie fixat materialul învelitor. Pentru realizarea acestei structuri, pe capetele bâmelor care formau cununa de pe care începea retragerea pereţilor s-a plasat o bârnă pe care au fost fixaţi căpriori, obţinându-se o şarpantă pe care putea fi aşezat materialul înveli tor.

În cadrul arhitecturii de lemn din România, acoperişul cunună a fost întâlnit sub formă semicilindrică învelită cu scoarţă de copaci, la o stână în Munţii Călimani7 şi sub formă piramidală învelită cu vrejuri de viţă de vie, la unele pivniţe din Gorj8. Etapele trecerii de la acoperişul cunună la cel cu căpriori sunt evidenţiate de sistemele de acoperire a bisericilor de lemn, la care bolta semicilindrică este realizată din acelaşi material şi în aceeaşi tehnică ca şi pereţii, cu scurtarea treptată a bârnelor care formează cununile pereţilor transversali.

În cadrul arhitecturii laice de lemn transilvănene, la sfârşitul secolului al XIX-lea, cel mai răspândit tip de acoperiş a fost acoperişul cu căpriori, la care problemele legate de neutralizarea presiunilor exercitate asupra pereţilor de

6 L. Surnbadze, op. cit. 7 Publicat de 1. Vlllduţiu, Etnografia românească, Bucureşti, 1973, p. 272. 8 N. Petrescu, N. Al. Mironescu, Construcţii viticole din Gorj în Cibinium, 1967-1968, p. 302.

331 www.cimec.ro

ROMULUS ZAMFIR

greutatea materialului învelitor şi de unele fenomene ale naturii au fost rezolvate prin modul de realizare a şarpantei.

Şarpanta la acoperişul cu căpriori este formată dintr-o reţea de perechi de căpriori, fixaţi pe cunună sau pe capetele grinzilor construcţiei, întăriţi în poziţie verticală de leaţurile bătute pe ei. Şarpantele astfel realizate au dat naştere la două feluri de acoperiş: acoperişul românesc şi acoperişul nemţesc.

La acoperişul românesc căpriorii sunt fixaţi pe cununile construcţiei ,Jn muchea de sus şi din afară a cununii, se taie pieziş, în jos pe latura din faţă, o crestătură exact atât de largă cât este călcâiul cornului ca să se potrivească când se fixează, şi se bate cu un cui tare de frasin în gaura făcută cu sfrederul prin căprior şi cunună"9.

La acoperişul nemţesc căpriorii se aşează pe capetele grinzilor construc­ţiei, iar "carnii se aşează cu capetele în găurile lunguieţe săpate cu dalta la cape­tele grinzilor ca să intre exact mucurile cornilor"lO.

Perechile de căpriori erau realizate jos pe pământ, pentru ca toate să aibă aceeaşi înălţime şi acelaşi unghi de deschidere. Pentru a încheia căpriorii, meşterii lemnari făceau o formă de scândură cu lungimea şi unghiul cerut de acoperişul pe care doreau să-1 construiască. Lungimea căpriorilor se stabilea în funcţie de lăţimea construcţiei şi de natura materialului învelitor folosit. La acoperişurile învelite cu paie şi şindrilă din zonele expuse la vânturi puternice, lungimea căpriorilor se stabilea în funcţie de lăţimea construcţiei, la "2/3 din lungimea grinzilor"l l; "3/ 4 din lăţimea construcţiei"12.

Căpriorii erau îmbinaţi la capătul subţire, în talpă, adică erau tăiaţi oblic ca să se poată lipi după care erau întăriţi cu un cui de lemn în muşcătură, adică se tăiau oblic până la jumătatea lemnului, se înlătura partea tăiată şi se suprapuneau întărindu-se cu un cui de lemn, sau în căţăi. După ce erau încheiate la vârf, perechile de că priori erau întărite prin scleme, o bucată de lemn ce se fixa la 1-1,5 m de la vârf, pe ambii căpriori, pentru a nu se desface.

Când toate perechile de căpriori erau încheiate, erau urcate şi fixate pe cununa sau pe grinzile construcţiei. După ce toate legăturile de căpriori erau fixate pe construcţie se întăreau cu mâţe de vânt13, bucăţi lungi de lemn care erau fixate oblic pe mai multe perechi de căpriori.

9 Chestionarul Casa al Muzeului Limbii române a fost elaborat de profesorii: Sextil Puşcariu, Stefan Pop, Ştefan Paşca şi Romulus Vuia. Răspunsurile trimise la acest chestionar din 381 localităţi ale României (care au stat la baza elaborării Atlasului lingvistic), reprezintă cel mai important fond documentar privind arhitectura de lemn din România. Ion Mohorca, Sângeorz Băi, jud. Năsăud, răspuns la chestionarul Casa, 1926. 10 Ibidem. 11 Amos Frâncu, Benic, jud. Alba, răspuns la chestionarul Casa, 1926. 12 Ioan Mohorca, Sângeorz Băi, jud. Năsăud, răspuns la chestionarul Casa, 1936. IJ Gheorghe Smedu, Arpaşul de Sus, jud. Făgăraş, răspuns la chestionarul Casa, 1926.

332 www.cimec.ro

Relaţia interior-exterior din punct de vedere arhitectural. . .

La construcţiile la care lăţimea era mai mare de 6 m "la casele cu podul larg" şi la cele învelite cu ţiglă, pentru a se evita îndoirea căpriorilor sau ruperea lor sub greutatea materialului învelitor, meşterii constructori au recurs la sprijinirea căpriorilor cu câte un pop: "când casa este mai largă, în grinzi se pun nişte popi cu căţăi, care reazămă căpriorii şi ţine acoperişul să nu se hâiască când ninge mult"l4.

Modul de realizare a şarpantei la construcţiile de lemn, prezentat mai sus, a făcut ca apa de pe acoperiş să cadă foarte aproape de pereţi, ducând la o putrezire rapidă în special a tălpii construcţiei. Pentru a preîntâmpina această putrezire, jur-împrejurul pereţilor se construia o prispă, o umplutură de pământ şi piatră care avea rolul de a apăra talpa construcţiei de umezeală şi de a împiedica pătrunderea curenţilor de aer în interiorul locuinţeits. Prispa la casă era păstrată în condiţii bune tot timpul anului, iar pentru a se evita degradarea ei, mai ales când aceasta avea o înălţime mai mare, la exteriorul prispei se punea o bârnă care împiedica ruperea marginii acesteia.

Având lăţime mică, prispele nu puteau fi folosite la nimic, din care cauză meşterii construcţii au căutat să lărgească spaţiul acoperit de streaşină. Pentru aceasta, meşterii constructori au aplicat în partea inferioară a căpriorilor bucăţi de lemn, numite în unele zone aruncători de apă16, care îndulceau panta acoperişului şi lărgeau streaşina. Aceste aruncători de apă se mai păstrează şi astăzi la unele biserici de lemn şi sunt susţinute de o cunună fixată pe bârnele din cununile superioare ale pereţilor ale căror capete se prelungesc în afara peretelui sub forma unor aripi.

Prin aplicarea aruncătorilor de apă nu se putea lărgi streaşina prea mult, mai ales în cazul caselor acoperite cu paie, deoarece se obtura complet lumina naturală în interior; din această cauză s-a recurs la plasarea unor stâlpi pe bârna fixată pe marginea prispei, pe care au aşezat în partea superioară o cunună de lemn ca suport pentru căpriorii acoperişului. Pentru a asigura stabilitatea construcţiei, tălpile şi cununile pereţilor transversali au fost prelungite în afara pereţilor şi pe capătul acestora a fost fixată talpa prispei. Prin lărgirea spaţiului acoperit s-a creat posibilitatea utilizării acestuia pentru depozitarea unor obiecte casnice sau pentru păstrarea unor produse.

14 Ion Pavelea, Runcul Salvei, jud. Nâsăud, răspuns la chestionarul Casa, 1926. 15 "prispa se face între perete şi picătura straşinei, se pun nişte scânduri sau lătunoi, proptite de nişte ţăruşi şi între talpa casei şi scândură se bate pământ ca să se împiedice frigul să intre pe sub talpă în interior şi pentru a apăra talpa de wnezeală", Valer Literat, Luţa, jud. Făgăraş, răspuns la chestionarul Casa, 1926. 1 6 Ioan Godea, Monumente de arhitectură populară din nord-vestul României, Oradea, 1972 p. 16.

333 www.cimec.ro

ROMULUS ZAMFIR

Casd cu prispd cu arcade din Maramureş

Spaţiul nou obţinut s-a numit târnaţ sau pridvor şi a devenit elementul construcţiei cel mai decorativ, atât la construcţiile laice cât şi la cele ecleziastice. El avea menirea de a realiza legătura organică dintre universul interior al casei şi cel exterior legat de curte, gospodărie, comunitate. Construcţia prispei este de cele mai multe ori concepută organic cu cea a locuinţei, obţinându-se un spaţiu intermediar de trecere intre universul interior şi cel exterior al casei, spaţiu care avea adesea şi o funcţionalitate economică; aici se realizau o serie întreagă de activităţi casnice: tors, ţesut etc., atunci când condiţiile de climă o permiteau. Prispa a reprezentat legătura cea mai directă dintre interior şi exterior, fiind un spaţiu de trecere în sens material şi simbolic, un spaţiu de trecere între universul intim al locuinţei şi universul domestic al gospodăriei. În condiţiile în care celelalte anexe: grajdul cu şura, şoproanele, adăposturile pentru animalele mici erau astfel dispuse în cadrul curţii încât să poată fi observate şi suprave­gheate direct de către gospodar, prispa avea un rol important în acest sens. Ea a

334 www.cimec.ro

Relaţia interior-exterior din punct de vedere arhitectural . . .

fost astfel pusă în valoare sub dublu aspect: funcţional şi estetic. Sub aspect funcţional, prispa a devenit loc de uscare şi depozitare temporară a unor produse agricole: porumb, ceapă etc. Amintim doar faptul că toamna, după culesul porumbului, gospodarul se grăbea să pună la uscat o parte din cel mai frumos porumb pentru a-şi face cât mai curând "mămăligă nouă" . Dacă ne gândim apoi la raporturile sociale şi economice specifice economiei tradiţionale a Vechiului Regim, ne dăm seama de semnificaţia pe care o avea etalarea unor bunuri cu valoare materială şi simbolică. Prispa şi pridvorul îndeplineau şi această funcţiune: în zilele de peste an, în preajma marilor sărbători religioase când se făcea curăţenia generală în casă, pridvorul sau târnaţul devenea locul unde erau scoase la aerisit obiectele de îmbrăcăminte, cergile şi covoarele cele mai de preţ ale casei păstrate "în casa frumoasă" pe paturile şi în lăzile de zestre. De bună seamă că era un prilej pentru a se atrage privirile comunităţii.

Desigur că funcţionalitatea prispei şi a târnaţului depindea şi de condiţiile climatice ale zonei. Ştiut fiind că cea mai semnificativă parte a arhitecturii de lemn se concentrează în zonele montane şi deluroase, adică acolo unde clima este mai aspră, gospodarii şi meşterii au căutat ca orientarea locuinţei să se facă în aşa fel încât să beneficieze cât mai mult de căldură şi de lumina soarelui. Mai mult, în serile şi nopţile calde de vară, gospodarul obişnuia adesea să se odihnească şi să doarmă pe prispă sau în târnaţ, într-o ambianţă odihnitoare, în natură, beneficiind în acelaşi timp şi de protecţie. Astfel, prispa şi târnaţul reprezintă un spaţiu intermediar, un loc deschis care face legătura între exterior şi interiorul locuinţei, o prelungire în exterior a spaţiului locuibil şi, în acelaşi timp, o insinuare înspre interior a naturii. Rolul diverselor plante ornamentale (flori, plante agăţătoare) trebuie văzut şi ca tendintă de aducere a naturii în proximitatea spatiului interior al locuintei

, 1 ,

traditionale rurale. 1

În aceeaşi lumină trebuie privit şi foişorul turnului bisericii de lemn ca spaţiu deschis intermediar, care face legătura între spaţiul sacru al bisericii şi lumea exterioară, un mijlocitor al mesajului sacru transmis de sunetul clopotului. Faptul că foişorul era un spaţiu semideschis favoriza ca sunetul clopotului să se audă până departe şi, în acelaşi timp, atenua efectul negativ pe care vibraţiile le-ar fi produs asupra structurii de rezistenţă a turnului. Foişorul turnului a avut şi rolul unui spaţiu de observaţie în vremuri de insecuritate generate de invazii, războaie, incendii şi furtuni devastatoare etc. Multipla funcţionalitate a prispei şi faptul că era specifică faţadei casei sau în orice caz locurilor celor mai expuse privirii a determinat şi înclinaţia meşterilor spre ornamentarea cât mai bogată a stâlpilor, contrafişelor şi fruntarelor. Dacă initial

,

erau simple elemente constructive care făceau legătura dintre talpă şi cosoroabă, ulterior efortul de ornamentare le-a transformat în cele mai semnificative componente estetice ale arhitecturii civile:

335 www.cimec.ro

ROMULUS ZAMFIR

- racordarea se făcea prin stâlpi simpli (rotunzi sau pătraţi, neorna­mentaţi şi fără contrafişe), acesta fiind în fapt un sistem arhaic regăsibil în mai toate zonele Transilvaniei17;

- stâlpi cu contrafişe drepte, care denotă un efort de inovaţie regăsibil în arhitectura din Ţara Haţegului şi în zona ApuseniloriS; contrafişe drepte sau arcuite care formează arcade în două moduri când contrafişele cioplite ajung cap la cap, iar cioplirea arcuită dă naştere arcului bombat;

- sunt cazuri când s-au cioplit arcuit nu numai contrafişele, ci şi frunta­rele, încât la fixarea contrafişelor curbura acestora dau naştere unui arc bom­bat19. Prispa şi foişorul sunt mărginite pe linia stâlpilor de o construcţie uşoară, pălimar sau parmalâc făcute din scânduri scurte dispuse vertical şi îmbinate în două grinzi orizontale. În majoritatea cazurilor scândurile au marginile prelu­crate perfect simetric, reprezentând figuri geometrice: triunghi uri, romburi, cer­curi. Imaginea poate fi deci redată de scândura însăşi ce apare în compoziţie ca element plin, luminat sau de golul umbrit luminat de profilaturile a două scân­duri tăiate, alăturate2o. La casele cu parmalâc traforat se foloseşte în mod curent şi o pazia: o scândură subţire fragmentată sub formă de zimţi, de pătrate, de ciucuri, păsări care îmbracă marginea exterioară a streşinei.

De proporţii armonioase şi îmbrăcat într-o podoabă de ornamente, prispa sau târnaţul constituie cheie înţelegerii unităţii arhitecturii noastre populare, fie ea laică sau religioasă. Oriunde s-ar afla, pridvorul, ca şi prispa, are legile lui de compoziţie, dominate de principii estetice şi constructive, de proporţii şi înţelesuri simbolice, unele de inspiraţie folclorică. Nu întâmplător gospodarii denumesc prispa "hora casei", iar stâlpii ei împodobiţi cu crestături, cu baze şi capiteluri "păpuşi sau furci". Astfel lucrat, pridvorul, fie el pe stâlpi, pe furci sau pe arcade, rămâne componenta de legătură între interior şi exterior care oglindeşte dezvoltarea stilurilor arhitecturii populare în etapele care s-au succedat, reflectând adesea rezonanţe ale logicii constructive de şcoală bizantină, principiile decorative proprii romanicului şi goticului, simplităţii Renaşterii sau frământării barocului. El este un spaţiu intermediar bine delimitat care pune cel mai bine în valoare relaţia omului cu gospodăria sa, cu comunitatea din care face parte, cu natura înconjurătoare.

17 Cristache-Panait, Ioana, Arhitectura de lemn din Transilvania, Bucureşti, 1994. 18 P. Stahl, Arhitectura din MuzcHI Satului, Bucureşti, 1955, p. 88. 19 P. Stahl, Case tărăneşti din Maramureş, în SCIA, VIII, 2, 1968, p. 347; Paul Stahl, Paul Petrescu, Arhitectura de lemn a Maramureşului, în Arhitectura RPR, 1-2, 1958, p. 51. 20 P. Stahl, P. Petrescu, Elemente de înfrumuseţarea locuinţelor ţărăneşti de pe Valea Bistriţei, în SCIA, 1 -2, 1955, p. 36.

336 www.cimec.ro

Relaţia interior-exterior din punct de vedere arhitectural . . .

Casd din Vidra de Sus

Un alt element de legătură dintre interior şi exterior îl reprezintă ferestrele. Pe lângă rolul de a asigura luminozitate interioarelor, au şi funcţiuni estetice: prin formele lor variate, ele contribuie la înviorarea suprafeţelor plane ale pereţilor. În condiţiile în care în veacurile trecute sticla era rară şi scumpă, ele erau de dimensiuni mici, de multe ori mai late decât mai înalte şi practicate în două bârne alăturate, fiind de cele mai multe ori fixe. Discursul epocii critica adesea faptul că ferestrele sunt prea mici şi nu îngăduie aerisirea casei21. Cu

21 Manolescu, Igiena ţăranului. Locuinţa, iluminatul şi încălzi tu/ ei, îmbrăcămintea, încălţămintea, alimen­taţia ţăranului în deosebi tele epoci ale anului şi în deosebi tele regiuni ale ţării, Bucureşti, 1895.

337 www.cimec.ro

ROMULUS ZAMFIR

timpul ele s-au mărit şi au fost prinse în rame de lemn mobile, lucrate elaborat de la cele simple la cele cu diverse profiluri pe margine, cel mai adesea porţionate în 4 ochiuri dispuse în formă de cruce. Lor li se adăugau ancadramentele. masive executate mai ales din lemn de stejar cu motive cresta te, dintre care cele mai semnificative sunt cele din Maramureş.

Ancadramente de fereastră, Corn. Berbeşti, Maramureş. Azi la Muzeul Satului din Bucureşti. După Cornel Irimie, Arta lemnului la români, Bucureşti, 1975

Componentă intrinsecă a elementului de arhitectură, fereastra face legătura directă dintre spaţiul interior şi cel exterior. Este locul prin care pătrunde lwnina din exterior şi are rol de observaţie asupra spaţiului domestic al curţii. Nu întâmplător cea mai obişnuită piesă de mobilier aşezată la fereastră era masa.

Uşile reprezintă principala verigă de legătură dintre interior şi exterior. Ele reprezintă un loc central în cadrul faţadei; fie ca sunt situate la mijloc sau într-o parte, sunt permanent expuse privirii. Când nu sunt decorate cu motive crestate sau cioplite, ele se remarcă tocmai prin simplitatea execuţiei şi prin masivitate. La casele foarte vechi, uşile sunt scunde (sub statul omului) şi construite mai totdeauna dintr-o singură bucată de lemn, o blană de 10-12 mm. grosime, fără balamale metalice, cu articulaţii în praguri prin intermediul a două scurte axe de rotaţie cioplite pe una din margini, sus şi jos22• Alteori, foaia

22 Gr. Ionescu, Arhitectura populară în România, Bucureşti, 1971, p. 56.

338 www.cimec.ro

Relaţia interior-exterior din punct de vedere arhitectural . . .

uşii este făcută din mai multe bucăţi de scânduri dispuse distinct în două straturi şi legate solid între ele prin chingi, îmbinări şi cuie. În acest caz, faţa principală care se vede din exterior este alcătuită din scândurile mărunte fasonate şi îmbinate între ele cu scopul de a produce efecte decorative. Efecte decorative asigură şi ancadramentul uşii format din stâlpii care delimitează spaţiul uşii şi care sunt îngrijit lucraţi: fasonaţi în formă dreptunghiulară prin cioplire şi împodobiţi cu diverse motive prin crestare.

Putem folosi ca exemplu uşa unei gospodării din satul Moiseni (Mara­mureş)23, făcută dintr-un schelet de trei scânduri groase aşezate vertical. Pe faţa principală, în două registre sunt bătute scândurile dispuse oblic. Marginile scândurilor sunt uşor profilate. Şi în cazul bisericilor avem de-a face cu acelaşi sistem, însă cu o mai mare atentie acordată decoratiei. Uneori erau confectio-

' 1 1

nate dintr-o singură scândură, alteori din 2-3 scânduri alăturate, prinse în spate cu stinghii de lemn sau cu ţâţâni lungi de fier. Alteori se făcea din două foi, una reprezentând scheletul de scânduri groase din spate, iar alta reprezenta faţa, aşezate astfel încât să formeze diverse forme geometrice: romburi, pătrate, dreptunghiuri, cruci. Atenţia de care s-a bucurat acest element arhitectonic cu dublă semnificaţie funcţională şi estetică se explică prin grija deosebită faţă de decoraţie şi, nu în ultimul rând, prin semnificaţia simbolică cu care este investită: uşa reprezintă limita dintre lumea străină şi cea domestică dacă este vorba de locuinţă, dintre lumea profană şi lumea sacrului dacă este vorba de biserică. Astfel, "trecerea pragului" semnifică pătrunderea într-o lume nouă, cu o vastă semnificaţie simbolică, pe care antropologii au explicat-o în diverse maniere, încadrând-o în aşa numitele rituri de trecere24. De obicei doar uşa principală, fie că este consacrată printr-un rit special, fie că este orientată într-o direcţie specială favorabilă, reprezintă locul de desfăşurare a riturilor de intrare şi de ieşire, celelalte deschideri ale casei neavând caracter de prag intre lumea familială şi cea exterioară, deşi câteodată valoarea sacră a pragului se regăseşte la toate pragurile casei (potcoava bătută pe pragul fiecărei camere)25. Spaţiu de trecere, uşa are şi rol de element de protecţie, de securitate. Sunt celebre sistemele de încuiere realizate în vechime, în întregime din lemn, cu mecanismele lor, uneori simple iar alteori extrem de complexe. Ele asigurau protecţia casei atunci când era cazul, când toţi membrii gospodăriei lipseau. Alteori, sistemul de închidere se realiza printr-un simplu "cod" uşor de descifrat: dacă în prag era aşezat un băţ sau o mătură în diagonală pe clanţa uşii, era semn că stăpânul lipsea şi că nu era permis accesul în locuinţă. Cu timpul însă, nevoia de securitate creşte, iar uşa devine, prin sistemele de închidere tot mai sofisticate, o veritabilă barieră între universul interior şi exteriorul locuinţei. Şi relaţia dintre interior şi exterior se schimbă acum. Putem afirma că această transformare se

23 Ibidem. 24 Amold van Gennep, Riturile de trecere, Iaşi, 2001, p. 29 şi urm. 25 Ibidem, p. 31.

339 www.cimec.ro

ROMULUS ZAMFIR

realizează în paralel cu trecerea de la comunitatea tradiţională la cea modernă, bazată pe indivizii atomizaţi. Fără a insista asupra acestor aspecte, se impune să remarcăm complexitatea legăturilor care există între interior şi exterior în cazul arhitecturii tradiţionale ţărăneşti şi care pune în lumină o lume complexă, ordonată de practici concrete şi simbolice bine circumscrise printr-o perma­nentă raportare la natura înconjurătoare, o rezolvare logică bazată pe bunul simţ al problemelor de tehnică constructivă, o anumită viziune spaţială înclinată spre pitoresc, un simţ al măsurii şi tehnici remarcabile de rezolvare a unor probleme legate de rezistenţă şi durabilitate în faţa naturii aspre şi, uneori, ostilă omului tradiţional.

La relation interieur-exterieur de point de vue architecturel aux maisons en bois de Transylvanie (pendant les siecles XVIII-XIX)

- Resume -

La relation de l'homme avec la nature represente, dans la culture populaire roumaine, une source d'inspiration fondamentale, autant pour la litterature, la peinture, la sculpture que pour autre formes artistiques, quoiqu'elles ce soit.

La tematique de la relation interieur - exterieur peut etre rencontree partout dans l'architecture populaire roumaine. Elle est assez visible dans l'extension des espaces interieurs de la maison a l'exterieur ou l'apport de la nature a l'interieur. Les espaces transitoires tel que la "prispa", le portique ou la veranda sont obligatoires dans la maison traditionelle paysanne. Les formes et les solutions, hors des traits habituels, comuns, ont ete toujours adaptees aux conditions naturels locales, mais aussi aux capacites et aux besoins economiques, ce qui montre la posibilite de s'adapter de la civilisation traditionnelle. Un de plus importantes elements architecturaux qui releve la relation interieur - exterieur est la "prispa" ou la veranda. La construction de la "prispa" est organiquement liee a la maison, pour obtenir un espace intermediaire de passage de l'interieur de la maison a l'exterieur, un espace qui avait souvent meme une fonction econornique. La meme fonction symbolique est attribuee a la terasse de la tour de 1' eglise en bois cornrne espace ouvert intermediaire qui fait la liaison entre l'espace sacral de l'eglise et le monde exterieur. Les portes aussi sont des elements de liaison entre l'interieur et l'exterieur. Elles occupent un lieu privilegie, soit au milieu, soit a droite ou a gauche, a la fac;ade et elles sont toujours devant les yeux. Au long des epoques, le besoin de sec urite s' accroît et la porte devient un veritable obstacle entre !'univers interieur et l'exterieur de la maison. On change aussi la relation de l'exterieur avec l'interieur.

340 www.cimec.ro