Liana Pop (Universitatea din Cluj) „Spaţii discursive : o soluţie la problema heterogenităţii discursului”, Conferinţa internaţională

Lingvistică, literatură şi politici culturale, Univ. din Craiova, 2-4 nov. Analele Universităţii din

Craiova, VI, 2002: 132-146. e-mail: liananegrutiu@yahoo.fr

"Spaţii" discursive:

o soluţie la problema heterogenităţii discursive

În cele ce urmează, încerc să argumentez avantajele unei perspective de modelizare şi

analiză a discursului în termenii a ceea ce în alt loc am numit “spaţii discursive”, ca straturi

referenţiale virtual prezente şi simultan la îndemîna vorbitorilor, atît în procesul de producere, cit

şi în cel de interpretare a discursului (cf. Pop, 2000).

0. Ce sînt spaţiile discursive?

Pornind de la constatarea că rupturile gramaticale funcţionează ca indicatori, în

interiorul “frazelor”, ai unor funcţii discursive dintre cele mai diverse, am convenit să consider că

tratarea funcţiilor discursive (de tipul act verbal) în termeni de macro-tipuri de funcţii

(asemănătoare funcţiilor “de comunicare” ale lui Jakobson, dar pe care le-am numit operaţii) ar

putea omogeniza viziunea asupra discursului. Am stabilit astfel ca tipuri fundamentale de operaţii

discursive următoarele (reprezentate global într-o grilă plurinivelară, ce sugerează simultaneitatea

acestor straturi în procesele de punere în discurs ori de interpretare):

Spaţii ale discursului:

Id spaţiul interdiscursiv operaţii "intertextuale": reluări, citări...

Md spaţiul metadiscursiv operaţii metadiscursive: reformulări, precizări, explicaţii, exemple...

Ip spaţiul interpersonal operaţii de apel la interlocutor: saluturi, "vocative", "imperative"...

s spaţiul subiectiv operaţii subiective: evaluări, scoatere în relief, stări afective...

D spaţiul descr."lumii" operaţii descriptive: constatări, informări, descrieri...

pp spaţiul presupoziţional operaţii asupra fondului de cunoştinţe: întoarceri, cadraj, tematizări, explicaţii

Pd spaţiul paradiscursiv operaţii de formulare : căutarea "cuvîntului potrivit", ezitări, rateuri...

Pro spaţiul prozodic operaţii suprasegmentale: intonaţie, pauze...

Is spaţiul intersémiotic operaţii nonverbale: gest, mimică, privire, proxemică...

Astfel, într-un fragment de discurs cum este (1):

(1) RICĂ: Nu striga, madam, (se tîrăşte un pas în genunchi) fii mizericordioasă! Sunt nebun de amor; da,...

(Caragiale)

rupturile gramaticale şi, deci, relaţiile gramaticale zero, sînt marcate prin mai multe semne de

punctuaţie: două puncte, virgulă, paranteze, semnul exclamării, punct şi virgulă. Se adevereşte,

într-adevăr, că aceste “semne” sînt aici indicatori, deci cazuri marcate, ale unor treceri spre

“altceva”, de fiecare dată spre un alt tip de referinţă, sau, altfel spus, spre o operaţie diferită faţă

de segmentul în curs. Rezultatul global este acela al unei secvenţe de acte extrem de heterogene,

compuse din:

•un segment nominal, care identifică, în textul dramatic, personajul/vorbitorul (Rică:)

•un segment propoziţional (rugăminte: Nu striga,)

•un vocativ (apel: madam,)

•o didascalie, specificînd postura, marcat cu paranteze (se tîrăşte un pas în genunchi)

•alt segment propoziţional (implorare: fii mizericordioasă!)

•alt segment propoziţional (confesiune/declaraţie de amor: Sînt nebun de amor,)

•un segment adverbial (confirmare: da,).

Această heterogenitate se poate reprezenta pentru această secvenţă în termeni de “spaţii

discursive” şi numerotînd segmentele-acte de la 1 la 7, astfel:

(1’) RICĂ:1/Nu striga,

2/madam,

3/ (se tîrăşte un pas în genunchi)

4/ fii mizericordioasă!

5// Sînt nebun de amor;

6/ da,

7/

1 2 3 4 5 6 7

Md Rică: Nu striga,

Ip Nu striga, madam, fii mizericordioasă!

s fii mizericordioasă! Sînt nebun de amor; da, ...

D Sînt nebun de amor;

pp Rică: fii mizericordioasă!

Pro : , , ( ) ! ; ...

Is (se tîrăşte un pas în genunchi)

Rezultă (de sus jos, în grilă) un complex de operaţii:

•metadiscursive Md (1 verb de zicere implicit; 2 verb explicitînd modalitatea zicerii: a

striga)

•interpersonale Ip (2, 5 adresări implicite la imperativ; 3, adresare explicită la vocativ),

•subiective s (5, 6 evaluări prin mizericordioasă, nebun; 7, confirmare da),

•descriptive D (6, declaraţie Sînt nebun de amor.),

•presupoziţionale pp (1, menţionînd persoana care vorbeşte; 2, justificînd rugămintea),

•prozodice Pro (semne de punctuaţie ca frontiere de act).

•intersemiotice Is (nonverbale 4 se tîrăşte un pas în genunchi).

Se observă că indicatorii de trecere de la un tip de operaţie la altul sînt de fiecare dată, pentru

această secvenţă scrisă:

•diverse semne de punctuaţie, reprezentate în grila noastră în spaţiul destinat operaţiilor

prozodice Pro (în ordine : , , ( ) ! ; ... ),

•dar şi alte resurse ale codului grafic:

MAJUSCULE pentru indicarea personajului care vorbeşte,

italice pentru didascalii.

E limpede că reprezentarea textului (aici, text dramatic) mobilizează mai mulţi indicatori, mai

mult sau mai puţin convenţionali, pentru a facilita lectura/interpretarea heterogenităţilor

discursului.

Încerc mai jos să arăt avantajele acestui tip de modelizare a discursului văzut ca multiple

virtualităţi de “spaţii de manevră”.

1. Posibilitatea unei integrări gramatică-discurs

“Inanalizabile” gramaticale în secvenţa de mai sus sînt 4 segmente:

•segmentul nominal Rică izolat prin două puncte (1),

•vocativul madam, izolat prin perechea de virgule (3),

•didascalia incidentă se tîrăşte un pas în genunchi, izolată prin cuplul de paranteze (4) şi

•“adverbul” pro-frază da, izolat între două virgule (7).

Dacă aceste zise “inanalizabile” nu se includ în tipurile de relaţii gramaticale canonice, nu

înseamnă că secvenţa în cauză nu este perfect acceptabilă din punct de vedere comunicativ,

dimpotrivă: asemenea “fraze” se produc şi se interpretează fără nici o problemă de către toţi

vorbitorii. Doar că analiza de tip gramatical este incapabilă, cu instrumentarul pe care îl deţine, să

dea seamă de totalitatea relaţiilor care se angajează în cele două“fraze”1 ale replicii dramatice de

mai sus. Căci, în afară de relaţii gramaticale, ele actualizează relaţii de tip discursiv, şi chiar

general comunicative (între acte verbale şi nonverbale), presupunînd, aşadar, nu numai o

configuraţii de “locuri gramaticale”, dar şi de “locuri discursive”.

În afară de relaţiile gramaticale canonice (v. fiecare segment-act de la 1 la 7), consider că

ceea ce e în măsură să efectueze reprezentarea pe care o propun este tocmai să integreze, în

această grilă de virtualităţi discursive, toate segmentele aflate în relaţie gramaticală zero (deci

excluse din legăturile licite ale gramaticii), şi că le integrează ca segmente aflate în relaţie

discursivă. Cu alte cuvinte, această reprezentare este, aşadar, în măsură să aloce spaţii virtuale

acestor tipuri nongramaticale de relaţii, şi să indice treceri, de tip discursiv, între

•1 şi 2-7; avem de-a face cu o inferenţă de tip metadiscursiv (glosabilă prin Rică zise), în

care (1) ocupă simultan spaţiile metadiscursiv Md şi presupoziţional pp, ca act constituit din

operaţii de acest tip;

•2 şi 3 , un act de ordin şi un apelativ (persoana căreia acesta se adresează); (2), actul de

ordin Nu striga, este compus dintr-o operaţie de tip interpersonal Ip şi una de tip metadiscursiv

Md (verbul a striga); (3), actul de apel madam, este constituit dintr-o operaţie unică de apel la

interlocutor Ip;

•3 şi 4: nici o relaţie directă, nemijlocită; (4), act nonverbal de a se tîrî în genunchi, este

reprezentat ca operaţie nonverbală, în spaţiul zis intersemiotic Is.

•5 şi 2: o relaţie explicativ-justificativă pentru actul (2) (operaţie presupoziţională pp);

•4 şi 5: relaţie de modalitate enunţiativă (gest însoţind implorarea), foarte probabil în

realizare simultană; implorarea (5) Fii mizericordioasă! este aici un act compus dintr-o operaţie

de adresare Ip, una de evaluare subiectivă s şi una presupoziţională, de justificare a rugăminţii

anterioare pp (2).

1 Spun “fraze” între ghilimele, pentru că, în ciuda aparenţei de fraze propriu-zise, secvenţa în cauză nu este formată

din fraze în sensul gramatical, ci doar în cel discursiv (cf. Roulet 1994)

•6 şi 7: relaţie de confirmare; actul declarativ Sunt nebun de amor (6) ocupă spaţiul

descriptiv D şi pe cel subiectiv s;actul (7) este o operaţie subiectivă s.

În ceea ce priveşte ruptura dintre 3 şi 4, reprezentarea în termeni de spaţii discursive o integrează

firesc ca aparţinînd posibilelor operaţii comunicative, care admit ca un act nonverbal

(îngenuncherea) să coexiste cu, sau chiar să fie obligatoriu, ca în cazul de faţă, tipului de act

verbal de implorare2.

După cum se vede, grila de reprezentare a virtualităţilor discursive poate funcţiona ca

principiu coeziv pentru segmentele neintegrate gramatical. “Rupturile” gramaticale se

reinterpretează uşor, în această perspectivă, ca legături discursiv-comunicative, iar

locurile/rolurile gramaticale alternează sau se chiar suprapun cu cele discursive.

Acest din urmă caz poate fi ilustrat de cazul poziţiilor duble, ocupate de un element sau

segment care are funcţie difuză, gramaticală şi discursivă în acelaşi timp, fapt indicat prin

tipul de marcaj. Adjectivele dislocate sînt un astfel de exemplu, la fel relativele explicative etc.,

de fapt toate “funcţiile aşa-zis “explicative” (vs “determinative”) din gramaticile clasice. Ele

operează nu numai “treceri” de tip discursiv (v. spaţiile diferite ocupate de adjectivul “explicativ”

2 (în exemplul 2), respectiv de “relativele explicative” 3 şi 8 (în exemplul 3): în ambele cazuri

avem de fapt de-a face cu acte numite curent explicaţii, dislocate cu mărci forte, cum sînt

virgulele sau liniile de despărţire. Pe lîngă acest marcaj care indică operaţii/acte discursive

diferite de enunţul-bază, segmentele în cauză păstrează însă şi un marcaj gramatical, acordul în

gen şi număr al adjectivului învăţată (în 2), respectiv acord şi conector gramatical căreia (în 3):

(2) Norocul meu e să fi avut o mamă,1/ învăţată într-adevăr:2/ un om care,3'/ cel puţin jumătate din viaţă,4/ a

citit.3"/ (Ileana Vulpescu)

1 2 3’ 4 3”

Md un om care, a citit.

s Norocul meu...o mamă, învăţată într-adevăr, cel puţin jumătate din viaţă,

D Norocul meu...o mamă, învăţată un om care, a citit.

pp un om care, cel puţin jumătate din viaţă, a citit.

(3) La editură,1/ în momentul cînd s-a ştiut că Ruth2'/ - căreia pînă atunci i se spunea cu un ton de-naltă deferenţă

"tovarăşa Volintiru" [...] 3/ - cînd s-a ştiut că4/ nu se mai întoarce,2"/ dintr-o dată,5/ Ruth a devenit,6'/ printre dinţi

şi-ntre patru pîn' la şase ochi,7/ "jidoafcă-mpuţită",6"/ căreia i se aplicau cristoşii, dumnezeii şi grijaniile ţinute cu

atîta grijă-n guşă pînă atunci; 8/ (Ileana Vulpescu)

Id - 3 - "6" ", 8;

Md - 3 - 6', 8;

s - 3 - 5, 7,

D 1, 2 ' 2", 6',

Pd 4

pp 1, 2 ' - 3 -

Dislocarea apare, în această viziune, ca marcă de derivare ilocuţionară, sau a ceea ce am numit

2 Actul de implorare pare să se definească drept o rugăminte potenţată de mărci suplimentare - verbale (te implor)

sau nonverbale (împreunarea mîinilor, îngenuncherea etc.)

conversie pragmatică, transformînd o funcţie gramaticală în funcţie discursivă:

•subiectul sau complementul dislocat devin temă (v. scarlatină şi tifos complemente

directe tematizate în 4, mai jos):

•adjectivul – explicaţie/evaluare/invectivă (2 în 2; 6” în 3),

•relativa – explicaţie (3, 8 în 3),

•circumstanţialul de loc şi/sau timp – cadru (4 în 2; 1, 2 în 3),

•circumstanţialul de cauză – justificare,

•adverbialul – comentariu (5, 7 în 3) etc. (cf. şi Pop, 2000).

(4) Să vedeţi.1/ Scarlatină am avut acum patru ani, 2/ tifos, 3/ la alegerea parţială de acum un an şi jumătate. 4/

(Baranga)

1 2 3 4

Ip Să vedeţi.

s am avut acum patru ani,

D Scarlatină am avut acum patru ani, tifos, la alegerea parţială de acum un an şi jumătate.

pp Scarlatină tifos,

Dacă dislocarea ca procedeu de tematizare nu este marcată decît poziţional (antepunere) şi in

decalaj de spaţii în segmentul 2 scarlatină, în schimb în segmentul 3 tifos, ea se completează cu

un marcaj prozodic (virgula, ca frontieră de act). Reprezentarea cu ajutorul spaţiilor discursive

poate da seamă de aceste nuanţe, care corespund de fapt descrierii unor grade de tematizare

diferite (ca simplă operaţie sau ca act propriu-zis de tematizare; v. şi mai jos paragraful 5).

2. Posibilitatea integrării lexic-discurs

După cum putem vedea în exemplul (2), unele relaţii discursive îşi iau drept referinţă

domeniul însuşi al discursului şi vor fi astfel considerate relaţii metadiscursive. Cele care, mai

precis, îşi iau referinţa în domeniul lexical, pot actualiza relaţiile lexical-semantice ca relaţii de

tip discursiv. Aşa stau lucrurile, spre exemplu, cu segmentele 2 (o mamă) învăţată şi 3 un om

care a citit din exemplul (2) de mai sus, în care o definiţie lexicală (“învăţat” = “om care a citit”)

se actualizează ca relaţie discursivă (în spaţiul metadiscursiv Md, presupoziţional pp - o definiţie

este în general cunoscută - şi descriptiv D - o definiţie, în general, descrie).

Şi alte relaţii de la nivelul sistemului lexical se pot actualiza ca poziţii discursive, şi se

poate spune din acest punct de vedere că ele reprezintă virtuale operaţii/acte la nivelul

discursului. Sinonimia, de exemplu, care, în succesivitate, se transformă în precizare, va ocupa

cu prioritate tot spaţiul metadiscursiv Md, ca în exemplul (5) de mai jos, unde cuvîntul 1”

preludiul va fi precizat/reformulat prin 4 începutul:

(5) Alegerile ce vor avea loc în capitala judeţului nostru,

1’/ adică,

2’/ nu-i aşa,

3/ al dumneavoastră,

2” / sînt numai

preludiul,1”

/ numai începutul 4/ gravei înfruntări politice ce se va desfăşura pe întreg cuprinsul ţării.

1”’/ (Baranga).

1’ 2’ 3 2” 1” 4 1”’

Md adică, numai începutul

Ip nostru, nu-i aşa, al dumneavoastră,

s nostru, numai începutul gravei...

D Alegerile ce vor ... sînt numai preludiul, gravei...

Pd nostru, nu-i aşa, sînt numai preludiul,

Pro , , , , ,

Seriile sinonimice dau ocazia la şiruri de operaţii metadiscursive, cu reformulări sau reajustări în

discurs, cum este cazul în exemplul (6):

(6) Dumneavoastră reprezentaţi,1’

/ nu-i aşa,2/ capii organizaţiei noastre din oraş,

1” /şi dacă nu mă înşel,

3/ şi din

judeţ.1”’

/ Cum s-ar spune,4/ notabilităţile.

5/ (Scandînd).

6/Personalităţile,

7/ oamenii noştri de nădejde

8/ (Baranga)

Id 4

Md 8

Md 7

Md 5

Md 1” 4

Ip 1’ 2 8

s 1” 3 8

D 1’ 1” 1”’

Pd 2 3

Pro 6 6

Şi alte relaţii semantice din sistemul lexical sînt virtuale operatii/acte discursive:

•metafora – virtuală operaţie de reformulare/recategorizare (v. 1” în 6),

•paronimia – virtuală operaţie de formulare (Pd),

•antonimia – virtuală operaţie de contrazicere (s).

3. Linearitate vs densitate a discursului

Segmentarea lanţului discursiv în straturi/”spaţii” dă seamă, după cum am văzut, de

compoziţionalitatea actelor verbale în discurs. Or, cum aceste spaţii reprezintă în linii mari

ingredientele comunicării, în reprezentarea aceasta multistratificată, un act verbal apare compus

dintr-o singură sau din mai multe operaţii discursive fundamentale. A se vedea, de exemplu:

•actul 5 de declaraţie de dragoste în (1), ocupînd spaţiile descriptiv D şi subiectiv s;

•actul 1” de calificare metaforică în (6), cu o configuraţie de operaţii descriptivă D,

subiectivă s şi metadiscursivă Md;

•actul 8 de reformulare în (6), o configuraţie complexă de operaţii subiectivă s,

interpersonală Ip şi metadiscursivă Md.

Viziunea lineară a discursului poate fi astfel demitizată, iar relaţiile gramaticale,

considerate de obicei omogene, se completează în mod necesar cu relaţii de tip discursiv,

văzute, în ansamblu, ca treceri mai mult sau mai puţin abrupte, între diverse configuraţii de

operaţii în discurs. Linearităţii stricte i se va putea substitui atunci, pe de o parte, o succesivitate

mai permisivă, iar pe de altă parte o consistenţă semantico-pragmatică diversificată.

4. Descrierea discursului ca o grilă de virtualităţi

Reprezentarea discursului ca suprapunere de spaţii de manevră, pe care vorbitorii le

gestionează simultan, ocupînd în acelaşi timp sau succesiv un spaţiu sau altul/o configurare de

spaţii sau alta, pare să aibă avantajul de a da seamă, global, nu numai de virtualităţile lui

expresive (verbală, paraverbală şi nonverbală), dar şi de virtualităţile lui semantico-pragmatice,

de totalitatea operaţiilor discursive susceptibile să se producă în discurs. Chiar dacă inventarul de

“spaţii” este (şi, probabil, va fi întotdeauna) relativ, a descrie discursul în acest mod, chiar dacă

încă destul de rigid, mi se pare mai aproape de reprezentările lui intuitive (cum ar fi de exemplu

metafora curentă a discursului ca flux, curgere, în care, inevitabil, se presupun că se amestecă mai

multe “ape”, căi...). Genul acesta de abordare nu mai este neapărat şi obsesiv ierarhic, ci, luînd în

considerare în primul rînd heterogenităţile de tot felul, în mod necesar heterarhic. O integrare a

tuturor tipurilor de operaţii discursiv-comunicative devine în felul acesta posibilă:

•operaţii expresive segmental-verbale, în care semantic se poate decide tipul de operaţie

general-comunicativă pe care îl angajează un segment: verbele de zicere – operaţii metadiscursive

şi interdiscursive (v., de ex., 3 căreia pînă atunci i se spunea... în 3; 4 cum s-ar spune în 5);

cuvintele axiologice – operaţii subiective de tip evaluare, calificare (v., de ex. declaraţia 5 în 1;

calificările 1 şi 8 în 5) etc.

•operaţii expresive paraverbale: căutarea expresiei, a cuvîntului potrivit, rateuri

expresive. În exemplul (7) de mai jos, segmentele de căutare a expresiei şi rateurile de exprimare,

eliminate din analizele ierarhice în general ca parazite, sînt reprezentate aici în spaţiul de manevră

pe care vorbitorului îl are la îndemînă pentru toate operaţiile de (pre)formulare în general:

(7) O ieşit lumea afară 1/ era plin afară

2/ nici

3/ nu mai pleca nimeni că dacă eram puţini ne-omora pe toţi,

4/ da’

lumea zbiera nu plecăm 5/ “noi de-aicea nu plecăm nu plecăm acasă”

6/ nu plecăm pentru că dacă sîntem mulţi vom

învinge 7/ şi banditu’ ăla de

8/ ăla

9/ cum îl chema

10/ de era prim ministru

11/ era ăla

12/ Dăscălescu

13/ era acolo

14/

înjura la microfon acolo 15

/ ăştia atunci “nu mă înjura 16

/ mă 17

/ că intrăm înauntru şi-ţi scoatem ochii mă”18

/ (corpus

oral Pop)

Md 8 9 10 11 12 13 14

Id cum îl chema Dăscălescu

Md cum îl chema Dăscălescu

Ip

ăla

ăla cum îl chema

s banditu

D şi banditu ăla de

pp de era prim-ministru era ăla era acolo

Pd ăla cum îl chema era ăla

Pro - - - - - / \

•operaţii expresive nonsegmentale (prozodice): semne de punctuaţie, pauze, contururi

intonative, moduri de zicere etc. În exemplul (7) de mai sus, contururile “suspendate” de căutare

a expresiei sînt în general stabile (-), cele de vîrf ascendente (/), iar cele conclusive descendente

(\). În exemplul (6), segmentul 6 (scandînd), menţionînd modul de zicere al segmentelor 7 şi 8, se

supraimprimă acestora în spaţiul rezervat prozodiei Pro. Oricum, semnele de punctuaţie şi

prozodice funcţionează discursiv ca “indicatori de treceri de nivel”, marcînd de fiecare dată

transferul spre o altă operaţie discursivă sau spre o altă configuraţie de operaţii.

•operaţii expresive nonverbale: gesturi, mimică. Am observat modul în care nonverbalul

(didascalia 6 în exemplul 1) se integrează firesc cu verbalul. Dacă în codul grafic convenţia cere

înşirarea segmentelor pe strictă linearitate, în termeni de spaţii discursive, nonverbalul se poate

reprezenta ca supraimprimat verbalului sau nu.

5. Posibilitatea de a distinge între act şi operaţie discursivă

Dau mai jos două secvenţe (8) şi (9) în care am reprezentat, în mod normal, unul dintre

inanalizabilele gramaticale, o interjecţie, în decalaj de spaţii cu secvenţa-bază:

(8) Spune,1/ zău, 2/ce nu-ţi convine?3

Ip Spune, zău, ce nu-ţi convine?

Md zău,

s zău,

Pro , , ?

(9) Cît priveşte pe cela care nu e mulţumit cum am scris-o [povestea], îl rog, dacă e meşter, să scrie una să i se ducă

vestea, că zău nu mă supăr de a fi frumoasă şi bine scrisă. (Dragoslav)

Md zău

s că zău nu mă supăr...

Se observă că aceeaşi interjecţie (un “cuvînt-frază “care formează de fapt actele de jurămînt (în

9) sau de cerere de jurămînt (în 8)), se prezintă de fiecare dată în decalaj de spaţii cu

enunţul-bază, dar că la nivel prozodic, indicatorii de integrare în enunţ diferă:

•în prima ocurenţă, zău apare ca act marcat (vezi perechea de virgule, specifică

incidentelor, funcţionînd, de fapt, ca frontiere de act, semnal de neintegrare prozodică cu

enunţul-bază),

•iar în a doua ocurenţa, zău apare doar ca operaţie discursivă, integrată prozodic în

enunţul-bază “că nu mă supăr de a fi frumoasă şi bine scrisă”.

Reprezentarea în straturi sau “spaţii” a decalajelor dintre operaţii (decalaj semantico-pragmatic)

se completează, în acest tip de modelizare, cu reprezentarea prozodică a frontierelor de act: în

cazul în care frontiera este marcată, voi spune că avem de-a face cu o operaţie forte, emergentă,

iar în cazul în care frontiera nu este marcată, cu o operaţie de fundal, mai slabă. Consider, în

termeni cognitivişti,

•că o operaţie dublu marcată reprezintă o figură discursivă forte, ceea ce şi intuitiv se

numeşte un act şi primeşte denumiri “populare” în toate limbile; iar pe de altă parte

•că o operaţie de fundal poate fi cel mult considerată, în aceiaşi termeni cognitivişti, un

semi-act. Pentru aceasta din urmă, marcată mai slab, doar prin ceea ce se pot numi urme

discursive, prefer să păstrez denumirea de operaţie pur şi simplu.

În tipul de reprezentare pe care îl propun, operaţiile nu apar, aşadar, decît în decalaj

simplu, semantic (între spaţii), pe cînd actele apar în dublu decalaj, şi semantic (între spaţii), şi

prozodic (segmentare cu frontiere de act, verticale). Faţă de actele-unităţi, operaţiile vor apărea

ca mai-puţin-decît-unităţi: modalizatori, mărci, conectori, adverbe de enunţare, regularizatori,

particule, “indici”, rateuri, “punctuanţi” etc. (cf. Pop, 2000a,b).

6. Non-actele

Perspectiva asupra a ceea ce nu este categorizat curent drept act (în general din lipsa unui

conţinut propoziţional explicit ori a naturii, mai “obscure”, a operaţei pe care o îndeplineşte

segmentul) se poate omogeniza dacă vom considera că totul este operaţie discursivă şi că, aşa

cum am văzut, nu toate se actualizează ca acte. Cele cu un grad slab de predicativitate vor prefera

de regulă statutul de non-act, şi sub această categorie foarte largă se vor include în general

operaţiile nondescriptive, iar dintre acestea, mai degrabă

•cele subiective (adverbele de enunţare, modalizatorii, mai mult sau mai puţin integraţi în

“frază”

•cele metadiscursive, reformulări, punctuanţi

•cele paradiscursive: rateuri, cuvinte incidente

•cele interpersonale: regularizatori, apeluri etc.

Ca în cazul interjecţiilor (v. zău în analizele de mai sus, 8 şi 9), se poate remarca faptul că

statutul acestor segmente oscilează între acela de act sau non-act. În cazul unor formule

propoziţionale, decizia este mai uşor de făcut şi statutul de act, în ciuda reducerii la o “formulă”,

plauzibil. În cazul segmentelor nonpropoziţionale, zise “predicative” sau nu, frontierele de act

reprezintă un tip de marcaj cu o oarecare greutate în decizia categoriei. Aşa se face că, în

exemplul (7) de mai sus, ăla paradiscursiv la nivelul segmentului 9 poate fi mai uşor considerat

act (şi este delimitat ca atare) prin faptul că este marcat prozodic ca “insulă”; în schimb, acelaşi

ăla paradiscursiv din segmentul 12, nedelimitat el însuşi cu frontiere de act, nu va putea fi

considerat decît urmă a unei operaţii de formulare, integrîndu-se într-un enunţ mai larg.

Oricum, în orice perspectivă de analiză de tip ierarhic, acest “rateu” expresiv nu ar fi fost luat în

considerare.

La fel stau lucrurile cu cele două ocurenţe ale apelativului mă din (6’):

(7’) ăştia atunci “nu mă înjura 16

/ mă 17

/ că intrăm înauntru şi-ţi scoatem ochii mă” 18

/ (corpus oral Pop)

în care prima , 17, este izolată prozodic, deci poate face figură de act (de ameninţare), în schimb

a doua, intergrată în 18, mai ştearsă, mai puţin emergentă, se vrea doar o urmă a aceluiaşi tip de

operaţie, şi e interpretabilă, mai degrabă, ca modalizator subiectiv de dispreţ.

Spaţiile mobilizate de acest cuvînt ar fi, pentru ambele ocurenţe, dar cu pondere diferită: Ip

(operaţie de apel), s (atitudine subiectivă).

7. Posibilitatea de a urmări “firul discursului”

Reprezentarea pe “spaţii” a discursului mai poate în fine da seamă şi de ceea ce curent se

numeşte “firul discursului”, ca şi de situaţiile în care vorbitorii “îl pierd”. Digresiunile nefiind

altceva decit angajarea preponderentă a discursului într-un alt spaţiu decît cel vizat iniţial ca

“principal”, dau mai jos vizualizarea acestui fenomen la nivelul “spaţiilor”.

În textul deja analizat mai sus (3), voi haşura de data aceasta spaţiile care adăpostesc

operaţiile principale la un moment sau altul al desfăşurării discursului:

(3’) La editură,1/ în momentul cînd s-a ştiut că Ruth 2'/ - căreia pînă atunci i se spunea cu un ton de-naltă deferenţă

"tovarăşa Volintiru" şi nu se uita să se adauge către persoanele care n-o cunoşteau, “ştiţi, soţia tovarăşului Volintiru”,

făcîndu-se şi semn în sus cu mîna şi cu capul, spre a se mima poziţia” tovarăşului Volintiru 3/ - cînd s-a ştiut că 4/ nu

se mai întoarce,2"/ dintr-o dată,5/ Ruth a devenit,6'/ printre dinţi şi-ntre patru pîn' la şase ochi,7/

"jidoafcă-mpuţită",6"/ căreia i se aplicau cristoşii, dumnezeii şi grijaniile ţinute cu atîta grijă-n guşă pînă atunci; 8/

(Ileana Vulpescu)

Id - 3 - “6”, 8;

Md - 3 - 6', 7, 8;

s - 3 - 5, 7,

D 1, 2 ' 2", 6', “6”,

Pd 4

pp 1, 2 ' - 3 -

O digresiune mai importantă este segmentul 3, altele mai reduse, 7. Reluarea firului se face prin

efectiva reluare a expresiei “abandonate”/întrerupte (cînd s-a ştiut că, în 2’ şi, respectiv, 4).

Reprezentare prin spaţii discursive poate vizualiza, după cum am spus, traseul informaţiei

principale, văzut ca “fir conducător”, dar face mai uşor perceptibile şi alte “fire”/”iţe”/trasee

discursive.

În alt fragment de discurs oral (10):

(10) noi am plecat 1 / am fugit

2 / casa asta nu era terminată

3 / a rămas goală

4 // frate-miu deja a luat-o la el pe

mămica 5 / că eu nu puteam

6 / n-aveam condiţii

7/ stăteam într-o dărăpănătură

8/ într-o periferie la Malu’ Roşu

9/

fugită 10

/ fără lemne 11

/ vai 12

// şi-a luat-o frate-miu 13

/ i-a dat cineva o locuinţă într-un apartament 14

/ într-o

garsonieră 15

/ şi-a luat-o pe mămica 16

// şi-aici era pustiu 17

/ erau doi cîini care urlau 18

/ n-am putut să-i luăm 19

/(corpus oral Pop, după “Memorialul durerii”)

Md 8 9

Md 2 7 15 18

Ip

s 1 2 4 5 6 7 8 10 11 12 13 16 17 20

D 1 2 4 17

pp 3 5 13 16 20

pp 6 7 8 9 10 11 14 15

Pd 13 16 17

Firul povestirii în (10) este cel indicat prin italice în text şi prin haşuri în grilă, iar restul secvenţei

reprezintă digresiuni de fundal, predominant presupoziţional-subiective pp+s. Este interesant de

văzut că revenirile din digresiuni se fac prin reluarea parafrazată a segmentelor-frontieră (le-am

pus în italice aldine în text), fenomenul indicînd, pare-se, grija pentru coerenţă a vorbitorilor. Un

caz interesant de studiat ar fi în această privinţă funcţionarea mărcii deci, cum e cea din textul

(11), care indică începutul unei digresiuni şi s-ar include în cazul de faţă în spaţii de tip

presupoziţional pp al întoarcerilor în planul secund (sau de recuperare a informaţiilor de fundal).

Se poate vedea în reprezentarea de mai jos că povestirea propriu-zisă 1 [...] 8: dar [...] l-o prins

de soţ pe un poliţai este întreruptă de o incursiune în informaţii prealabile, de tip fundal, marcate

şi la nivelul timpurilor verbale prin imperfect, mai mult ca perfect, dar în primul rînd prin

propoziţia introductivă 2 după aia am aflat, care justifică practic întoarcerea în timp.

(11) ...dar1/ după aia am aflat 2/ deci eu aveam patruzeci3/ era mai mare ca mine cu doi ani4/ în patruzeci şi ceva de

ani ea5'/ n-o avut6/nu fusese căsătorită decît o singură dată5"/ un an şi ceva7/ l-o prins de soţ pe un poliţai8\ (corpus

oral Pop)

Md în 40 şi ceva...

s dar după aia am aflat

eu ...

D l-o prins de soţ pe un poliţai

pp după aia am aflat deci eu... în 40 şi ceva... nu fusese..

pp era mai mică... un an şi ceva

Pd n-o avut

Fără îndoială, indicarea firului conducător al discursului, corespunzînd informaţiei intenţionate a

fi luată drept principală, stă, probabil, şi la originea proceselor de selecţie a informaţiei şi de

rezumare intuitivă.

8. Tipologia secvenţială

În fine, “grila cu spaţii” nu este nerelevantă pentru a indica diverse tipuri de secvenţe:

•descriptiv-narative (reprezentate cu precădere în spaţiul D),

•comentarii subiective

•comentarii metadiscursive

•cadraje

•secvenţe adresate/dialogale

etc.

Spaţiul predominant ocupat de secvenţă va decide tipul căreia aceasta îi aparţine. Toate acestea se

pot urmări pe diversele configuraţii de spaţii din analizele de mai sus.

Pledez, aşadar, pentru o concluzie generală că ipoteza spaţiilor discursive pe care o

propun pare să aibă o putere explicativă şi descriptivă apreciabilă pentru numeroase aspecte,

unele dificile, ale analizei discursului.

Referinţe

Pop, Liana (2000a) Espaces discursifs. Pour une représentation des hétérogénéités discursives, BIG 42, Peeters,

Paris-Louvain.

Pop, Liana (200b) „Actes vs opérations. Pour de nouveaux outils dans l’analyse du dialogue”, Actes du Colloque

Dialogue Analysis 2000, Bologna, iunie 2000 (în curs de apariţie).

Roulet, E. (1994) „La phrase: unité de langue ou unité de discours?”, Mélanges de philologie et de littérature

médiévales offerts à Michel Burger, Publications romanes et françaises, CCVIII, Droz.