Problematica analizei, diagnozei şi evaluării sistemelor

Problematica analizei, diagnozei şi evaluării sistemelor

1.1 Scurt istoric

Caracterul dinamic al proceselor şi fenomenelor economice, complexitatea şi diversitatea acestora, au impus ca o preocupare permanentă a factorilor decizionali, perfecţionarea continuă a metodelor şi tehnicilor orientate spre conducerea eficientă a acestora, atât la nivel macro, cât şi la nivel microeconomic. Caracteristicile relevante ale proceselor şi fenomenelor economice impun în mod necesar tratarea sistemică a lor, având ca obiective organizarea şi conducerea acestora, prin aplicarea celor mai noi rezultate furnizate de discipline conexe aşa cum sunt: cercetarea operaţională, teoria jocurilor, statistica, cibernetica economică, teoria deciziei, simularea, informatica aplicată ş.a.

În acest context utilizarea conceptului de sistem şi a metodei abordării sistemice au marcat o evidentă extensie de la procesele pur tehnice, la cele economice, fapt ce reprezintă unul dintre cele mai importante rezultate ale cercetării ştiinţifice din ultimele decenii, care au permis relevarea unor noi căi pentru îmbunătăţirea organizării şi conducerii sistemelor din economie.

Înlocuirea unor metode analitice, deosebit de utile într-o serie de discipline, în care sporirea cunoaşterii impunea descompunerea întregului în părţile componente, cu abordarea sistemică, integratoare, a condus la obţinerea unor rezultate valoroase, atât pe plan teoretic, cât şi aplicativ.

Analiza de sistem şi-a făcut remarcată prezenţa la începutul celui de-al doilea război mondial, în aplicaţiile militare, fiind strâns legată de o serie de rezultate obţinute în domeniul cercetării operaţionale. Apoi a continuat să se extindă sub aspect aplicativ şi la sistemele economice, astfel că astăzi conducerea şi proiectarea unui sistem este de neconceput fără utilizarea unor studii din sfera analizei şi diagnozei sistemelor (ADS).

În evoluţia analizei şi diagnozei sistemelor distingem trei etape importante care vor fi relevate în continuare.

O primă etapă a fost aceea, identificată în timp după cel de-al doilea război mondial, în care analiza sistemelor a început să fie utilizată în investigarea sistemelor industriale. Rezolvarea problemelor specifice acestor sisteme s-a făcut prin desprinderea lor din contextul din care făceau parte şi prin utilizarea unor modele şi algoritmi de soluţionare aparţinând cercetării operaţionale. Însă, aşa cum

1

Analiza, diagnoza şi evaluarea sistemelor din economie

afirma profesorul Bernard Roy, de la Universitatea din Paris, aplicarea cercetărilor operaţionale nu a rezolvat ceea ce se aşteapta de la ele. Acest lucru s-a datorat faptului că realitatea economică este deosebit de complexă, într-o continuă dinamică, context în care orice sistem industrial interacţionează cu mediul său, pe care-l influenţează şi de la care primeşte reacţii cu impact direct asupra funcţionării sale.

O a doua etapă a avut în vedere creşterea complexităţii problemelor la nivel micro şi macroeconomic, realizată în paralel cu dezvoltarea tehnicii şi apariţia sistemelor moderne de calcul. În tratarea cu succes a acestor probleme s-a impus abordarea sistemică, având în vedere impactul pe care îl au problemele din sistemul analizat asupra celorlalte sisteme cu care este conectat. Utilizarea şi extinderea unor modele şi algoritmi din cercetările operaţionale, teoria deciziei, cibernetică, informatică, simulare etc., sau elaborarea unor algoritmi specifici, originali, adecvaţi problemelor analizate, optimali, sau suboptimali, reprezintă principalele rezultate ale acestei etape.

O atenţie deosebită trebuie acordată rolului şi limitelor sistemelor informatice din această perioadă. Aşa cum arăta specialistul John Gall, sistemele informatice pot „sufoca” uneori inteligenţa şi iniţiativa umană, cu efecte negative imediate şi de perspectivă asupra oamenilor şi întreprinderilor. După cum practica a demonstrat, criza modelării matematice aplicate în întreprinderi poate fi depăşită prin abordarea unei viziuni sistemice, mai apropiată de nevoile reale ale utilizatorilor finali.

Roland Besancet, specialist în informatică şi management, a realizat un studiu asupra unui grup de întreprinderi, unele cu performanţe slabe, altele cu performanţe ridicate şi a dedus cauzele rezultatelor slabe precum şi principiile care au stat la baza celor cu funcţionare eficientă. El a constatat că metodele şi tehnicile informaticii nu sunt suficiente pentru ca o întreprindere să funcţioneze eficient; ele reprezintă doar un suport, fiind necesar ca managerii firmei să asimileze metodele moderne de management.

Aceste opinii reflectau la acea vreme existenţa unei crize în informatică, în cercetările operaţionale şi în general în managementul firmelor, criză de „sedimentare” a uriaşei experienţe teoretice şi îndeosebi practice din acest domeniu. Profesorul Gh. Boldur Lăţescu a relevat într-o serie de lucrări fundamentale importanţa aspectelor informaţional decizionale şi a obiectivelor în studiile de analiză de sistem /14, 15, 16/.

O a treia etapă, apărută după anii ’80, a fost marcată de progresele înregistrate într-o serie de discipline înrudite analizei de sistem. Apariţia teoriei complexităţii (care a demonstrat că o serie de probleme nu pot fi rezolvate în timp util cu tehnicile exacte), a sistemelor expert, extinderea tehnicilor interactive şi a reţelelor de calculatoare, apariţia de noi modele şi metode în cercetările operaţionale, creşterea rolului sistemului informaţional-decizional în managementul unităţilor economice, precum şi a progreselor realizate de discipline ca teoria deciziei, managementul întreprinderii ş.a., au avut un rol determinant în dezvoltarea şi aplicarea cu succes a analizei şi diagnozei sistemelor.


Caracteristica acestei etape o constituie considerarea cu preponderenţă a aspectelor decizionale din sistemele analizate, punerea în evidenţă a incertitudinii ce acţionează în cadrul acestui proces şi evidenţierea actului decizional ca un joc cu elemente fuzzy.

Conştientizarea factorilor decizionali, de pe toate nivelele ierarhice de conducere, a faptului că în luarea deciziilor se bazează pe un joc cu elemente fuzzy, reprezintă principalul câştig al acestei etape. Desigur, odată cu informaţiile relevante primite în urma analizei de sistem, informaţii obţinute pe baza prelucrării cu mijloace moderne de calcul şi cu metode şi algoritmi adecvaţi, factorii decizionali sunt capabili să înţeleagă mai bine oportunităţile disponibile şi să-şi fundamenteze mai eficient procesul de alegere a alternativelor.

1.2 Definirea şi obiectivele analizei şi diagnozei sistemelor

Profesorul Gh. Boldur-Lăţescu a definit analiza de sistem ca o disciplină cu rol metodologic integrator, în cadrul managementului ştiinţific modern, pe care o denumeşte analiza complexă a sistemelor. Ea se bazează pe conceptul de sistem şi pe metoda abordării sistemice, este orientată pe analiza şi proiectarea sistemelor complexe, cu punerea în evidenţă a obiectivelor urmărite în vederea îmbunătăţirii performanţelor, ţinând seama de resursele existente şi de căile eficiente de prelucrare a acestora.

Paul Licker, profesor la Universitatea din Calgary, consideră că analiza de sistem reprezintă o disciplină a managementului resurselor informaţionale, aflată la confluenţa ştiinţei calculatoarelor, a tehnologiei informaţionale şi a teoriei generale a sistemelor /45/.

El afirmă că analiza de sistem porneşte de la necesităţile informaţional-decizionale ale utilizatorilor manageri şi, pe baza analizei structurale a sistemelor, îndeplineşte două funcţii de bază, şi anume:

• defineşte şi realizează aplicaţiile-utilizator, necesare conducerii eficiente a activităţii din sistemele analizate;

• întreţine resursele informaţionale ale sistemelor, pe baza unor analize de tip cost- beneficiu în cadrul ciclului de viaţă al sistemului în dezvoltare.

Analiza şi diagnoza sistemelor poate fi definită ca totalitate a modurilor de abordare, a metodelor ştiinţifice, exacte şi euristice de investigare, diagnosticare, modelare, proiectare şi soluţionare pe această bază a problemelor din lumea reală, axate pe metoda abordării sistemice, ţinând seama de contextul incertitudinilor care acţionează în cadrul oricărui sistem, în scopul îmbunătăţirii calităţii deciziilor pentru conducerea eficientă a sistemului.


Scopul central al analizei şi diagnozei de sistem este de a contribui la îmbunătăţirea actului decizional din domeniul public şi privat şi de a ajuta managerii să-şi perfecţioneze sistemul de conducere şi de fundamentare a politicilor referitoare la problemele cu care se confruntă.

La dezvoltarea analizei de sistem un rol important l-au avut şi îl au problemele reale ale practicii economice cu care sunt confruntaţi şi pe care trebuie să le soluţioneze operativ factorii decizionali din sistemele pe care aceştia le conduc.

Portofoliul de cazuri pe care îl oferă practica economica stă la baza unor direcţii noi în analiza şi proiectarea unor sisteme manageriale moderne, informatizate, aşa cum sunt cele din clasa sistemelor suport de decizii, a jocurilor de elemente fuzzy şi a sistemelor expert.

Analiza de sistem în accepţiunea lui Hugh J. Miser, membru fondator al Institutului Internaţional pentru Aplicaţii ale Analizei Sistemelor, necesită desfăşurarea următoarelor activităţi /39, 40, 41/:

• evidenţierea relaţiilor legate de problemă, experienţa şi cunoştinţele ştiinţifice ce izvorăsc din ea;

• examinarea obiectivelor sociale legate de problemă şi reconsiderarea în acest context a obiectivelor sistemului;

• explorarea alternativelor pentru atingerea scopurilor dorite, ceea ce implică de multe ori găsirea de noi căi de proiectare şi rezolvare;

• reconsiderarea problemei şi reformularea ei în lumina cunoştinţelor dobândite pe parcursul analizei şi diagnozei;

• estimarea diferitelor posibilităţi de acţiune, luând în considerare viitorul incert şi structura dinamică a sistemului ce trebuie să realizeze acest curs al acţiunii;

• compararea alternativelor aplicând o varietate de criterii şi evaluarea consecinţelor adoptării acestora;

• prezentarea cât mai concludentă şi eficace a rezultatelor studiului de analiză şi diagnoză;

• implementarea şi urmărirea acţiunilor specifice alternativei alese. În concluzie, analiza şi diagnoza sistemelor este mai degrabă o ştiinţă a

investigării decât o ştiinţă exactă, întrucât ea este legată de abilitatea şi măiestria analistului de sistem de a aborda şi soluţiona problemele din sistemul analizat şi de a le prezenta factorilor decizionali ce sunt responsabili de aplicarea lor în sistemul pe care îl conduc.

Analiza de sistem nu poate fi definită şi formalizată în termeni riguroşi, dar pot fi evidenţiate o serie de concepte sau cuvinte cheie care o caracterizează, cum ar fi:

• contextul în care îşi desfăşoară activitatea, în sensul interacţiunii problemelor din sistemul analizat cu mediul din care face parte, inclusiv cu societatea;


• metodele utilizate, în sensul realizării unei sinteze referitoare la procesele de a înţelege, a inventa, a analiza, a proiecta, a intui, a judeca, într-o abordare ştiinţifică;

• instrumentele folosite, de natură logică, matematică, cibernetică, decizională, previzională, informatică sau din alte ştiinţe moderne;

• scopul urmărit, şi anume de a facilita găsirea unor răspunsuri alternative şi ameliorative la problemele analizate;

• beneficiarii analizei, adică grupul de persoane ce au responsabilitatea şi interesul în găsirea unor soluţii ameliorative faţă de situaţia prezentă pentru sistemul pe care îl conduc;

• relaţiile interumane, care implică stabilirea unui schimb continuu de idei între echipa de analişti şi beneficiarii studiului de analiză-diagnoză.

Analiza de sistem, având ca reper abordarea sistemică, îşi propune investigarea, atât a modalităţilor practice prin care sunt transformate intrările în ieşiri, cât şi a blocului de reglare al sistemului în cazul sistemelor complexe.

În acest caz abordarea sistemică face apel la o reprezentare a sistemului analizat, izomorfă cu acesta, care îmbracă forma unui model (conceptual, grafic, matematic etc.).

Pentru exemplificarea abordării sistemice în contextul analizei de sistem vom recurge la un exemplu simplificat al unui sistem de producţie descris printr-un model grafic (fig. 1.1).

Fig.1.1 Modelul grafic al unui sistem deschis

Sistemul ϕ (în fapt modelul simplificat al acestuia) este caracterizat de: - un vector u al variabilelor de intrare care pot fi resurse materiale,

energetice, resurse umane, informaţii, decizii ş.a.m.d.; - un vector y al ieşirilor din sistem (bunuri, servicii, informaţii); - un operator A al sistemului care arată cum sunt combinate şi/sau

procesate intrările în vederea obţinerii ieşirilor (y). În absenţa blocului de reglare, dacă operatorul A acţionează multiplicativ,

putem scrie: y = Au. În cazul unui sistem de producţie (întreprindere), intrările pot fi desemnate prin K (capital) şi L (muncă), ieşirea poate reprezenta volumul producţiei (valoric), iar operatorul A poate fi atribuit expresiei matematice a unei funcţii de producţie (bifactoriale în acest caz).

A y u

φ


Modelul matematic pentru acest exemplu poate fi scris sub forma: y = F(K,L), unde (K,L) ∈ Ω ⊂ R+ x R+, iar Ω = (K,L)/(∃)y a.î. y = F(K,L), reprezintă mulţimea combinaţiilor admisibile de factori tehnologici. Într-o formă explicită, dacă se consideră că F este o funcţie de producţie de tip Cobb-Douglas, modelul sistemului productiv poate fi reprezentat sub forma: y = A KαLβ, unde am notat cu A, α, β parametrii a căror semnificaţie economică o presupunem a fi cunoscută şi nu o mai detaliem.

Analiza de sistem permite identificarea modului în care cei doi factori de producţie se pot combina în domeniul Ω pentru a “furniza” la ieşire mărimea outputului y. Pe baza unei astfel de analize, care poate apela la tehnicile statistico-matematice, se identifică forma analitică a operatorului F (în exemplul dat, funcţia de tip Cobb-Douglas).

În cazul unui sistem cibernetic apare necesară evidenţierea blocului de reglare, descris mai departe de operatorul R. Menirea acestuia constă în compararea ieşirii efective y a sistemului cu o mărime dorită sau aşteptată y’ numită scop sau obiectiv.

În cazul existenţei unor abateri ε semnificative, / y - y’/ > ε are loc adoptarea unor decizii (comenzi) de modificare a vectorului de intrare (∆u).

Cum ∆u depinde de vectorul y putem considera mai departe că ∆u = Ry. Relaţia dintre intrările şi ieşirile sistemului ϕ poate fi scrisă succesiv astfel:

y = A(u+∆u) ⇒ y = A(u+Ry) ⇒ y = Au + ARy ⇒ (E-AR)y = Au unde E reprezintă operatorul unitate.

Modelul grafic al unui astfel de sistem este ilustrat în figura 1.2.

Asumând ipoteza de inversabilitate a operatorului (E - AR) avem:

y = (E - AR)-1 Au

formulă numită ecuaţia reglării (formula fundamentală a reglării).

A

R

Fig. 1.2 Modelul grafic al unui sistem cu reglare

ϕ ∆u

yu


În absenţa acţiunii blocului de reglare (R = 0) regăsim cazul descris anterior:

y = Au.

În cazul unui sistem de producţie, abaterile dintre y şi y’ se pot datora unor factori perturbatori interni, cuantificabili pe baza analizei operatorului A (de exemplu căderea unor utilaje) sau a unor factori perturbatori exteriori sistemului (fluctuaţii imprevizibile în aprovizionarea cu materii prime, blocaje financiare “în lanţ” etc.).

Rolul metodologiilor de analiză a sistemelor, constă în studierea detaliată a sistemului existent/actual, identificarea sub aspect tehnic, economic, financiar, informaţional-decizional etc. a celor două subsisteme componente (A,R) şi proiectarea sau reproiectarea acestora având în vedere criteriul de performanţă.

În exemplul dat, analiza de sistem se va concentra asupra unor subsisteme-cheie implicate în buna funcţionare a sistemului analizat, cum ar fi subsistemul de revizii-reparaţii pentru utilaje, subsistemul aprovizionare-desfacere, subsistemul de cercetare a pieţei, subsistemul financiar-contabil, subsistemul resurse de muncă etc.

Analiza acestor subsisteme şi eventual reproiectarea lor vor fi eficiente în măsura în care performanţele sistemului φ în ansamblul lor sunt substanţial ameliorate.

Analiza de sistem oferă o cale de a aduce cele mai noi rezultate ştiinţifice (ca metode, algoritmi, informaţii) din disciplinele economice şi comportamentale în domenii care în trecut erau doar prerogative ale politicienilor, conducătorilor şi antreprenorilor.

Pentru realizarea obiectivelor sale, analiza şi diagnoza de sistem utilizează o serie de instrumente specifice din teoria sistemelor, matematică, cibernetică, microeconomie, cercetări operaţionale, teoria deciziei, simulare, psihologie, informatică.

Pentru ca analiza de sistem să fie aplicată cu succes, analistul sau echipa de analişti trebuie să depăşească o serie de dificultăţi legate de:

existenţa unor cunoştinţe imprecise şi a unor date incorecte despre sistemul analizat;

necesitatea utilizării cunoştinţelor din mai multe discipline. Este necesar în acest scop ca echipa de analişti să fie formată din profesionişti ai diferitelor discipline (economişti, matematicieni, ingineri, psihologi) şi să existe o coerenţă între membrii echipei;

inexistenţa unor abordări exhaustive şi totodată adecvate pentru marea varietate a problemelor din sistemul analizat. Pentru a depăşi acest obstacol este necesară crearea unor noi metode şi tehnici care să valorifice idei din alte discipline sau să conţină elemente noi, inedite;

existenţa unor scopuri neclare şi a unor obiective glisante, provenite şi din faptul că uneori factorii decizionali nu sunt decişi şi clari în ceea ce doresc, fără a cunoaşte în prealabil cum vor fi rezolvate problemele şi ce costuri implică ele. Este sarcina echipei de analişti de a veni în sprijinul factorilor decizionali prin clarificarea acestor probleme;


existenţa unor responsabilităţi pluraliste şi uneori conflictuale ce apar din implicarea mai multor entităţi în organizarea problemelor complexe. În acest caz echipa de analişti are menirea de a soluţiona şi armoniza aceste probleme şi interese conflictuale;

rezistenţa la schimbare ce apare în sistem datorită existenţei comportamentelor de natură socială. Misiunea analistului este de a preveni astfel de incidente prin dialog şi măsuri adecvate, corespunzătoare de informare a personalului implicat din sistem;

complexitatea problemelor ce apar în sistem ceea ce implică o cale de abordare corectă şi adecvată pentru găsirea soluţiilor din partea echipei de analişti.

Putem afirma că odată cu apariţia şi dezvoltarea analizei de sistem a apărut o nouă profesiune şi anume aceea de analist. Această „meserie” implică cunoştinţe multidisciplinare, un înalt grad de profesionalism, creativitate şi inventivitate, precum şi abilitate în mânuirea cunoştinţelor psihologice.

Pentru a atinge obiectivele propuse pentru sistemul analizat, analistul trebuie sa desfăşoare următoarele activităţi: • să sesizeze şi să aproximeze dificultăţile problemelor apărute în sistem, să

propună obiectivele relevante factorilor decidenţi precum şi modalităţile de atingere a acestora în timp util;

• să fixeze corect graniţele investigaţiei în funcţie de obiectivele urmărite, de resursele disponibile şi de calitatea soluţiilor dorite;

• să localizeze şi să colecteze datele necesare şi să le transforme în informaţii relevante pentru soluţionarea problemelor identificate;

• să proiecteze alternative eficiente care să îmbunătăţească deciziile decidentului; • să propună/aleagă modelele cele mai potrivite şi variabilele semnificative ale

acestora pentru a estima cât mai bine soluţia problemei; • să verifice şi să stabilească credibilitatea modelelor utilizate; • să utilizeze cele mai bune forme de comunicare pentru toate părţile implicate

(decidenţi, beneficiari, proiectanţi, executanţi etc.); După finalizarea analizei şi diagnozei de sistem, este necesară aprecierea

calităţii acesteia printr-un proces de evaluare. Prin acest proces se determină efectele alternativelor propuse pe termen scurt şi mediu, factorii care au contribuit pozitiv sau negativ la atingerea performanţelor dorite, precum şi acţiunile viitoare necesare pentru îmbunătăţirea acestora.

1.3 Principii şi metode utilizate în analiza şi diagnoza sistemelor

Analiza de sistem devine o activitate necesară în momentul în care apar disfuncţionalităţi în sistemul studiat, sau în contextul apariţiei unor sisteme similare, dar cu performanţe mai bune, pe care le sesizează managerul sistemului şi de care trebuie să ţină seama în viitoarea lui politică economică de conducere a sistemului respectiv.


Întreg demersul metodologic al analizei de sistem este fundamentat pe ideea existenţei posibilităţii de perfecţionare şi ameliorare continuă a performanţelor sistemului printr-o activitate de analiză şi proiectare ştiinţifică a acestora.

Acest lucru este posibil prin parcurgerea mai multor etape ce constau în: • identificarea şi definirea problemei sistemului existent; • investigarea şi cunoaşterea pe această bază a caracteristicilor sistemului existent şi a conexiunilor cu mediul din care face parte;

• analiza critică a sistemului existent pe baza studiului de analiză-diagnoză prin punerea în evidenţă a punctelor forte şi a celor vulnerabile, în contextul caracterului dinamic al situaţiei existente în sistem şi a perturbaţiilor ce acţionează asupra lui;

• elaborarea noului proiect ţinând seama de predicţiile privind dezvoltarea sa ulterioară;

• testarea şi validarea sistemului; • implementarea noului sistem; • operarea şi întreţinerea curentă a sistemului elaborat.

Ansamblul acestor etape, privit în dinamica temporală a evoluţiei sistemului, constituie în terminologia ADS ciclul de viaţă al sistemului (figura 1.3).

Operarea şi întreţinerea sistemului

Implementarea proiectului de sistem

Testarea şi validarea sistemului

Proiectarea noului sistem

Construirea noului sistem

ANALIZA - DIAGNOZA

Investigarea sistemului existent

Identificarea şi definirea problemelor sistemului

Funcţionare/exploatare curentă

t0, t1, t2, … , tk, … , T

Fig. 1.3 Ciclul de viaţă al unui sistem


Fiecare etapă cuprinde la rândul ei, mai mulţi paşi logici ce se referă atât la sistemele existente – caz în care cunoaşterea caracteristicilor lor echivalează cu analiza în detaliu şi înţelegerea mecanismului de funcţionare a sistemului - cât şi la sistemele viitoare, pentru care a cunoaşte sistemul înseamnă a putea defini obiectivele sale, adică parametrii-scop care urmează să fie atinşi de sistemul prefigurat în etapele evoluţiei sale. Ciclul de viaţă al sistemului nuanţează principalele etape ale evoluţiei acestuia (figura 1.4.).

Ca urmare a experienţei acumulate în plan teoretic şi practic în domeniul analizei de sistem s-au conturat o serie de concluzii referitoare la necesitatea elaborării unei metodologii complexe, concluzii care au fost sintetizate sub forma unor principii generale ale analizei complexe a sistemelor, care în esenţă pot fi formulate astfel /14/:

1. Tendinţa integratoare a analizei complexe a sistemelor. Ca o veritabilă disciplină de sinteză a metodelor managementului ştiinţific,

analiza şi diagnoza sistemelor renunţă la abordările unilaterale propuse de diversele discipline specializate şi încearcă să utilizeze un ansamblu de procedee ce se dovedesc a fi eficiente, în funcţie de condiţiile concrete ale procesului studiat. Complexitatea problemelor şi dificultatea cunoaşterii varietăţii de metode şi tehnici pe care le oferă disciplinele managementului impun policalificarea analiştilor şi lucrul în echipă pentru a se valorifica efectele benefice ale deciziei colective (de grup).

2. Orientarea activităţii de analiză spre problemele cheie/relevante ale sistemelor.

Majoritatea aplicaţiilor bazate exclusiv pe utilizarea metodologiilor de analiză şi proiectare a sistemelor informatice abordau probleme de evidenţă, de prelucrare şi stocare a informaţiilor. Spre deosebire de acestea, metodologiile informaţional-decizionale de analiză şi proiectare vizează aspectele cu caracter decizional de pe diferitele nivele ierarhice pentru o mai bună folosire a resurselor (umane, materiale, financiare) având drept obiectiv creşterea eficienţei sistemului analizat.

Naşterea sistemului/Dispariţia sistemului

Maturitate

Creştere

Dezvoltare

Fig 1.4 Etapele evoluţiei unui sistem


3. Necesitatea unei activităţi permanente de analiză complexă a sistemelor.

Având în vedere caracterul dinamic al sistemului analizat, complexitatea lui, impactul cu mediul din care face parte, este necesar să se facă o analiză amănunţită şi permanentă pentru a sesiza transformările ce au loc în timp şi a lua deciziile corespunzătoare care să conducă la organizarea şi conducerea sistemului astfel încât acesta să atingă parametrii optimi propuşi. Este necesară o analiză retrospectivă la terminarea ciclului de viaţă al sistemului, în special atunci când analiza cost-beneficiu indică faptul că întreţinerea sistemului este nerentabilă şi se recomandă proiectarea sau reproiectarea lui.

4. Iniţierea şi coordonarea analizei complexe a sistemelor din interiorul sistemului.

Pentru a se atinge obiectivele propuse este necesară o conlucrare permanentă între echipa de analişti şi utilizatorii sistemului, precum şi acceptarea de către factorii decizionali de pe diferitele nivele ierarhice, a alternativelor propuse şi selecţionarea uneia dintre ele. În acest proces de selecţie şi acceptare se au în vedere şi prognozele privind evoluţia sistemului şi a mediului precum şi a factorilor perturbatori ce pot apare. De regulă analiza se face de echipe specializate, din afara sistemului analizat. Uneori iniţierea şi coordonarea analizei din exteriorul sistemului nu dă rezultatul aşteptat cel puţin din următoarele motive:

• imposibilitatea cunoaşterii rapide şi precise a tuturor problemelor cu care se confruntă sistemul;

• fenomenul de respingere manifestat de specialiştii din cadrul sistemului analizat care acceptă cu greu opinii, idei, schimbări etc.

5. Aplicarea flexibilă a soluţiilor propuse în proiectul noului sistem. Soluţiile rezultate în urma analizei ADS vor trebui înglobate în proiectul

noului sistem şi aplicate având în vedere toate reacţiile posibile favorabile şi/sau nefavorabile, provenind din sistem şi din mediul acestuia.

6. Adoptarea unei organizări deschise, participative. Uneori, mai ales în perioada de început, metodele sistemico-cibernetice se

caracterizau printr-un limbaj superspecializat inaccesibil celor ce nu aveau cunoştinţele adecvate în managementul ştiinţific modern. Analiza şi diagnoza sistemelor propune adaptarea de către analişti a unui stil bazat pe o organizare participativă, deschisă, susţinut prin reţelele de PC-uri ce facilitează proiectarea unor sisteme prietenoase şi interactive. De semnalat rolul şi importanţa “sistemelor expert” care realizează o simbioză între bazele de cunoştinţe, metodele şi algoritmii specifici problemelor analizate, experienţa utilizatorului, ingeniozitatea şi măiestria analistului.

7. Relevarea şi valorificarea relaţiilor interumane. Un rol important în finalizarea eficientă a analizei complexe a sistemelor

revine calităţilor psihosociologice ale analistului de sistem în activităţile pe care le desfăşoară, în dialogul permanent pe care îl are cu persoanele implicate în sistemul supus analizei, în stilul participativ pe care îl impune. Este necesară aprecierea impactului social pe care-l implică sistemul propus sau reproiectat, asupra


sistemului analizat precum şi a celor cu care interacţionează. Analiza trebuie să se extindă de la sistemul informaţional-decizional la sistemul resurselor şi relaţiilor umane, care trebuie să valorifice aspectele referitoare la comportament, motivaţii individuale şi colective, selecţia profesională, programele de instruire şi recalificare profesională, relaţiile din interiorul grupului şi dintre grupuri etc., toate aceste aspecte vizând îmbunătăţirea/perfecţionarea noului sistem proiectat.

8. Îmbinarea abordărilor formalizate cu intuiţia şi experienţa decidenţilor.

Algoritmizarea şi formalizarea riguroasă a metodologiilor de analiză de sistem inclusiv în cadrul metodologiilor cu pronunţat caracter informatic, nu trebuie să blocheze valenţele intuiţiei şi ale experienţei profesionale acumulate ale resurselor umane implicate.

9. Relevarea aspectelor multidimensionale ale problemelor abordate. Analiza complexă a sistemelor trebuie să ţină seama de

multidimensionalitatea problemelor informaţional-decizionale abordate, de caracterul incert al mediului în care va evolua sistemul economic.

10. Analiza şi proiectarea informaţional-decizională a sistemelor din faza de investiţii.

Analiza complexă a sistemelor trebuie să se extindă de la cele în funcţiune la forme specifice de analiză şi proiectare informaţional-decizională pentru sisteme viitoare; această activitate trebuie să fie demarată încă din faza de proiectare a variantelor investiţionale.

Aceste principii constituie repere de bază care vin în sprijinul celor care abordează probleme teoretice şi practice complexe din domeniul analizei de sistem.

Pe parcursul desfăşurării activităţilor sale specifice, analiza şi diagnoza sistemelor utilizează un ansamblu de metode de cercetare necesare parcurgerii etapelor pentru construirea noului sistem. Cele mai importante metode folosite sunt /38/:

• Metoda abordării sistemice fundamentată în teoria generală a sistemelor ce are în vedere îmbinarea logică a etapei de analiză şi a celei de sinteză (proiectare) a sistemelor.

• Metoda analizei diagnostic urmăreşte caracterizarea cât mai precisă a stării informaţional-decizionale a sistemului şi vizează domeniile esenţiale ale sistemelor reale, putând fi orientată către diagnosticul tehnic sau tehnologic, diagnosticul comercial, diagnosticul juridic, diagnosticul resurselor umane, diagnosticul economico-financiar ş.a. Evidenţierea aspectelor pozitive şi în special a celor negative se face în scopul găsirii unor modalităţi de intervenţie pentru îmbunătăţirea performanţelor sistemului.

• Metoda modelării are în vedere utilizarea tehnicilor algoritmice şi/sau euristice necesare reprezentării izomorfe a imaginii realităţii studiate (sistemul real de referinţă) apelând la proceduri conceptuale, reprezentări grafice, reprezentări ecuaţionale sau reprezentări pe obiecte.


• Metoda simulării este destinată generării unor experimente similare celor ce au loc în sistemele din realitate; cu ajutorul acestei metode analistul are posibilitatea studierii mai multor variante de proiect evitând experimentul pe sistemul real, uneori dificil de realizat, alteori implicând riscuri incalculabile.

• Metode de prognoză prin care se estimează evoluţiile viitoare posibile ale sistemului şi ale mediului în care acesta îşi desfăşoară activitatea.

• Metode de analiză şi proiectare decizională atât sub aspect descriptiv (problematica arborescenţelor decizionale, a fluxurilor informaţionale generate de noduri decizionale etc.) cât şi sub aspect normativ (reguli decizionale, criterii, proceduri de decizie individuală şi de grup).

• Metode informatice de analiză şi proiectare a unor sisteme suport pentru decizii şi a unor sisteme expert (metode ale inteligenţei artificiale).

• Metode de culegere, prelucrare, stocare şi transmitere a datelor pe baza suportului hard şi soft adecvat.

• Metode de eşantionare informaţională (interviuri, chestionare ş. a.) în scopul investigării sistemului existent.

• Metode de analiză a datelor folosind tehnici statistice, modele econometrice şi un suport informatic orientat pe aceste domenii.

• Metode psihologice de investigare a relaţiilor umane, de selecţie şi promovare profesională, metode şi tehnici de instruire.

1.4 Tendinţe metodologice în analiza şi diagnoza sistemelor

Metodologiile de analiză de sistem au cunoscut o rapidă evoluţie de la orientarea iniţială spre simpla raţionalizare a problemelor de evidenţă informaţională, la abordarea unor probleme informaţional-decizionale complexe, specifice sistemelor slab structurate, caracterizate de schimbări uneori de natură imprevizibilă structural-funcţională, care îşi desfăşoară activitatea în medii nedeterministe (incerte).

O primă tendinţă în domeniul metodologiilor de analiză de sistem a fost reprezentată de metodologiile care au avut ca obiect principal analiza şi îmbunătăţirea circulaţiei documentelor purtătoare de informaţii, între diferitele compartimente/subsisteme ale unui sistem şi reproiectarea acestora şi eventual a fluxului lor de circulaţie, pe baza unor criterii de raţionalitate şi economicitate.

Cele mai frecvent utilizate proceduri au fost cele de reprezentare grafică, pe baza utilizării unor diagrame privind circulaţia documentelor, utilizând o simbolistică specifică. Trebuie menţionate aici următoarele metode:

• Metoda fluxurilor verticale, apărută în Franţa în anii ’60, propusă de Serviciul Central de Organizare din Franţa, pentru îmbunătăţirea circulaţiei


documentelor în sistemele social-economice, dar neglijând sau, de cele mai multe ori chiar ignorând analiza de fond a problemelor informaţionale şi de decizie.

• Metoda grilelor informaţionale al cărei obiectiv îl constituia stabilirea informaţiilor de intrare în sistem pentru obţinerea unor ieşiri, şi în care se realiza o grupare şi o succesiune în timp a informaţiilor pe cicluri, conform documentelor de ieşire dorite. Metodologia T.A.G. (Time Automated Grid) realizată de firma I.B.M. face parte din această categorie, ea fiind o metodologie nedecizională, care prin definirea unei baze de date minimale pentru un anumit sistem, şi efectuarea unor operaţii auxiliare cu aceste date, prelua o parte din munca manuală făcută de analişti şi permitea obţinerea unor rezultate mai rapide.

O a doua tendinţă este marcată de dezvoltarea unor metodologii de analiză şi proiectare a sistemelor informatice care au drept obiectiv utilizarea eficientă a mijloacelor moderne de calcul în activitatea de conducere a sistemelor. În faza de început aceste metodologii au pus accentul pe evidenţa, sintetizarea şi stocarea datelor, etapă absolut necesară în faza de ameliorare şi proiectare sub raport informaţional-decizional a sistemelor, a cărei absolutizare a trezit la vremea respectivă suspiciuni din partea specialiştilor neinformaticieni în domeniul analizei de sistem. Putem menţiona aici metodologia ISDOS (Information System Design and Optimization System) realizată la Universitatea din Michigan de un colectiv condus de profesorul Daniel Teichroew. Sistemul cuprinde un ansamblu de metode de prelucrare şi corelare a cerinţelor informaţionale în vederea proiectării noului sistem informatic şi obţinerea cererilor informaţionale necesare conform unor arborescenţe descrise cu ajutorul grafurilor de tip A.D.C.

Un alt sistem notabil este cel realizat de firma de consultanţă Hoskyns (SUA) ce are în vedere reducerea ciclului de analiză, proiectare şi programare, bazat pe utilizarea generatoarelor de programe (preprocesoare). Sistemul Hoskyns a avut în vedere definirea situaţiilor informaţionale prin trei tipuri de matrice: matricea program-fişier, matricea înregistrări-elemente de date şi matricea acţiuni-condiţii.

• Metodologia ingineriei informaţionale propusă de James Martin şi Clive Finkelstein are ca obiectiv investigarea datelor şi a relaţiilor dintre ele, precum şi organizarea acestora utilizând o abordare top-down astfel ca să satisfacă cât mai bine scopurile şi obiectivele sistemului. În acest scop se utilizează o strategie pentru a determina cererile analizei şi un model pentru analizarea datelor. Se face apoi proiectarea bazei de date prin utilizarea unor limbaje de generaţia a IV-a (generatoare de tip “case”, de ecrane, de rapoarte, de limbaje orientate obiect – Java – ) şi se elaborează o sinteză a specificaţiilor de program.

O a treia tendinţă o constituie metodologiile de analiză şi proiectare informaţional- decizionale (APID). Fără a avea un grad ridicat de standardizare acestea constituie elaborate de tip unicat, distincte din punct de vedere al terminologiei utilizate şi a etapizării lor (etape, subetape, faze, operaţii). Ideea de bază care caracterizează aceste metodologii o constituie regula priorităţii aspectelor decizionale.


În cadrul lor se disting metodologiile de analiză de sistem care vizează crearea unor sisteme complexe integrate unităţilor economice, având ca punct de referinţă modelarea decizională.

În acest context evidenţiem metodologia lui A. Delville, elaborată în Franţa în anii ‘70 numită metodologia aval-amonte. Ea se bazează pe ideea conform căreia întreg sistemul de elaborare, circulaţie şi prelucrare a fluxurilor informaţionale într-un sistem trebuie construit pornind de la obiectivele economice concrete ale acestuia.

De aici folosind un procedeu deductiv se stabilesc informaţiile din “aval”, adică cele necesare realizării obiectivelor (cerinţe informaţionale ale sistemului). Tot în mod deductiv se determină informaţiile din “amonte”, respectiv acele informaţii necesare a fi prelucrate pentru obţinerea informaţiilor în aval şi totodată procesele şi procedurile de prelucrare, inclusiv cele de natură decizională, prin care se transformă informaţiile din amonte în informaţii-aval.

Procesul se repetă din aproape în aproape, urmând sensul aval-amonte al “cascadei” informaţional-decizionale, până se ajunge la informaţiile care provin din afara sistemului (informaţiile de intrare in sistem). Metoda aval-amonte prevede de asemenea dimensionarea mijloacelor tehnice ale sistemelor de calcul (hard şi soft), precum şi precizarea metodologiilor decizionale necesare realizării operaţiilor şi/sau activităţilor descrise de fluxul informaţional de tip aval-amonte. Metodologia lui A. Delville a fost dezvoltată ulterior prin detalierea şi explicitarea obiectivelor decizionale ale unui sistem, prin definirea criteriilor decizionale, a stărilor naturii şi a succesiunii momentelor (fazelor) decizionale specifice unui sistem economic. Metodologia aval-amonte face parte din clasa metodologiilor de tip constructiv. Ea se referă la un proiect al unui viitor sistem real (întreprindere, firmă comercială etc.).

O a doua clasă de metodologii de tip APID sunt cele ameliorative. Acestea pornesc de la un sistem existent şi, preluând tot ce este viabil în el, urmăresc proiectarea unui sistem mai performant.

Ambele tipuri de metodologii, atât cele ameliorative, cât şi cele constructive, au în comun importanţa acordată aspectelor de natură informaţional-decizională, ele diferind prin natura sistemului avut în vedere: unul existent, respectiv unul dorit a fi construit.

În ultimii ani a apărut şi s-a dezvoltat o nouă metodologie de analiză de sistem bazată pe modelarea conceptuală. Sistemele de activitate umană (din economie, tehnică ş.a.) sunt abordate prin construcţii logice asociate mulţimii de activităţi care le caracterizează şi interacţiunii acestora.

Ele oferă posibilitatea analizei unei probleme-situaţii indiferent de contextul organizaţional. Conform principiilor formulate (Checkland, Jenkins, Hall ş.a.) un model conceptual cuprinde un ansamblu de elemente ce desemnează modelul formal şi un altul referitor la aşa-numita viziune a analistului asupra sistemului modelat. Modelul formal conţine referiri la principalele activităţi ale sistemului, conexiunile dintre aceste activităţi, procesele de transformare specifice sistemului, obiectivul sau obiectivele sistemului, criteriul de performanţă de


realizat, mecanismul decizional, sistemul de control, frontiera (graniţa) sistemului. La rândul său viziunea analistului asupra realităţii investigate se concretizează într-o definiţie de bază (rădăcină) a sistemului analizat, având o încărcătură informaţională superioară simplei formulări a problemei studiate. Modelele conceptuale oferă astfel baza unor metodologii de analiză de sistem, orientate îndeosebi asupra sistemelor slab structurate sau chiar nestructurate. Aplicarea lor este evidenţiată atât în problematica sistemelor din microeconomie cât şi din macroeconomie.

O a patra tendinţă este aceea legată de îmbinarea aspectelor decizionale din sistemele analizate cu contextul economic în care acestea îşi desfăşoară activitatea, ţinând seama de incertitudinile ce domină evoluţia dinamică a mediului şi a sistemului. În acest scop utilizarea unor tactici şi strategii în toate etapele analizei şi diagnozei, precum şi a celor mai noi tehnici informaţional-decizionale care să sprijine acest proces, constituie o cale de succes.

O a cincea tendinţă se referă la utilizarea analizei şi proiectării structurate definită pentru prima dată de De Marco, Yourdan şi Constantin permite utilizatorilor şi analiştilor de sistem să convertească problemele lumii reale în diagrame şi reprezentări logice ce sunt necesare în proiectarea logică şi fizică a sistemului. Ea poate prelua elemente din alte metodologii şi prin filozofia proiectării “pas cu pas” simplifică managementul proiectului, managementul resurselor şi reduce riscurile.

Ca deficienţe putem semnala faptul că nu ia în considerare caracterul dinamic al evoluţiei datelor, iar interfaţa realizată nu este din cele mai prietenoase.

Analiza structurată cuprinde o serie de paşi ce se referă la studierea mediului de afaceri al sistemului, a modelului logic pe baza căruia a funcţionat sistemul, a modelului logic şi fizic nou după care va fi proiectat sistemul, evaluarea alternativelor şi selectarea celor mai bune alternative pentru proiectare. Elaborarea specificaţiilor de proiectare încheie ultimul pas al analizei. Procesul de proiectare cuprinde la rândul lui o serie de paşi de la întocmirea diagramei de structură, a relaţiilor de cuplare cu mediul, a coeziunii ce există între module şi până la specificarea tranzacţiilor şi a specificaţiilor modulelor.

Cele mai recente abordări în domeniul analizei şi diagnozei sistemelor sunt legate de realizările de vârf ale informaticii şi îndeosebi cele obţinute în cadrul inteligenţei artificiale. Astfel, utilizarea metodologiilor pe obiecte permite valorificarea intuiţiei analiştilor şi a decidenţilor în proiectarea şi realizarea noului sistem, ţine seama de caracterul dinamic al evoluţiei sistemelor, realizând cu uşurinţă schimbări, depanări şi întreţinerea sistemului.

Utilizarea sistemelor expert pentru punerea în practică a aspectelor decizionale din sistemul analizat reprezintă unul din câştigurile cele mai importante ale acestei etape. Sistemul expert emulează procesul de gândire al expertului uman. Sistemul expert diferă de sistemele informaţionale convenţionale, având drept caracteristici reprezentarea simbolică, prelucrarea limbajelor naturale, căutările euristice şi alte facilităţi de prelucrare şi dezvoltare a raţionamentelor. Ele se


utilizează cu succes pentru acele sisteme despre care avem date incomplete şi sunt capabile de a extrage cele mai bune alternative dintr-o listă de opţiuni.

Un sistem expert are rolul de a înmagazina experienţele bune din trecut şi de a le fructifica în viitor. În domenii medicale, geologie, afaceri, transport, telecomunicaţii ş.a. a fost dovedită utilitatea practică în proiectarea şi implementarea unor astfel de sisteme expert. Ele solicită însă importante resurse financiare şi un personal supercalificat. Sistemul expert este capabil de a construi noi reguli şi de a insera noi fapte pe baza datelor, a algoritmilor şi a regulilor euristice pe care le incorporează.

Crearea unui sistem expert implică mai mulţi paşi şi anume: • identificarea fazelor (adică a problemelor, resurselor şi obiectivelor); • conceptualizarea fazelor, adică construirea diagramei conceptelor şi a

relaţiilor dintre ele, identificarea metodelor problemelor şi construirea bazei de date conceptuale;

• formularea fazelor, adică identificarea spaţiului soluţiilor, identificarea modelului şi a tipurilor de date;

• faza de proiectare a sistemului în care analiştii specifică sistemul care va primi şi va rezolva cererile de la fazele anterioare;

• faza de dezvoltare a sistemului prin care se creează un prototip; • faza de testare şi evaluare, utilizând în acest scop tehnicile dinamice; • revizuirea prototipului bazată pe rezultatele obţinute la pasul anterior. Schimbările alerte petrecute în societatea contemporană au condus la o

serie de mutaţii în domeniul analizei de sistem. Analiza de sistem are ca obiect studiul sistemelor caracterizate prin structuri organizaţionale descentralizate, care îşi întemeiază activitatea pe baza unor programe pe termen lung, axate pe procedee multiple de investigare a posibilităţilor de evoluţie (strategii decizionale complexe, cercetări prospective).

Procesele decizionale apelează la informaţii bine organizate în baze de date la care au acces utilizatorii conectaţi la reţele teleinformatice.

Generarea de programe, proiectarea automată, sistemele suport pentru decizii şi sistemele expert în general, au luat locul aplicaţiilor clasice axate pe principalele subsisteme ale unui sistem, fie el de producţie, comercial sau din domeniul financiar-bancar.

Analiza de sistem se impune ca o activitate continuă, necesară pentru a urmări ciclul de viaţă al sistemelor investigate. Metodologiile de analiză şi diagnoză de acest tip au în vedere respectarea câtorva principii-cadru cum ar fi:

• analiza şi proiectarea noului sistem în dezvoltare trebuie făcută pornind de la nivelul general, către aspectele şi problemele particulare, specifice;

• aspectele logice ale analizei trebuie să le preceadă pe cele fizice; • utilizatorii noului sistem trebuie să se implice efectiv în analiza şi

proiectarea acestuia participând, alături de analiştii de sistem şi la etapele anterioare implementării;


• necesitatea evidenţierii şi definirii nodurilor decizionale şi a procedurilor eficiente de adoptare a deciziilor individuale şi de grup;

• asigurarea unui limbaj comun între analişti, proiectanţi şi utilizatori ai sistemului, în vederea realizării unei comunicări eficiente pe tot parcursul analizei de sistem;

• identificarea oricăror perturbaţii în funcţionarea unui sistem şi adoptarea deciziei de reproiectare atunci când este sesizată încheierea ciclului normal de viaţă al activităţii unui sistem existent;

• analiştilor de sistem li se cer în acest context calităţi deosebite în domeniul comunicării, al medierii problemelor care apar între factorii decizionali ai sistemului, între managerii de sistem şi departamentele acestuia, inclusiv în domeniul gestionării resurselor informaţionale din sistem.

Scopul analizei de sistem este de a ajuta factorul decizional în a alege o variantă cât mai bună din mulţimea acţiunilor sale. Analiza de sistem nu poate să dea o prescripţie completă din cauza incertitudinilor care există, dar ea poate să elimine variantele infezabile, lăsând factorului decizional posibilitatea de a face alegerea pe un set de variante relativ bune.

Analiza de sistem poate să ajute factorul decizional în faza de acceptare a ideilor sale de către ceilalţi decidenţi şi în faza de implementare a lor.

Desigur că analiza de sistem furnizează informaţiile cerute pentru rezolvarea problemei, însă mai este necesar ca aceste soluţii să fie acceptate, altfel efectul implementării lor este nul.

Analiza de sistem are o serie de calităţi şi anume: - introduce un grad de obiectivitate în procesele decizionale care au o

încărcătură subiectivă apreciabilă; - facilitează perceperea incertitudinii la nivelul factorului decizional; - consideră consecinţele într-un context mai larg şi determină

interacţiunile şi efectele colaterale ale acestora; - evidenţiază unele consecinţe neanticipate ale politicilor şi acţiunilor; - compară alternativele într-un mod consistent; - contribuie la restrângerea domeniului alternativelor fezabile la cele

nedominate; - evidenţiază legăturile între obiective şi rezultatele fezabile. Analiza de sistem aduce o serie de rezultate benefice din care enumerăm: - politicile şi acţiunile devin mai eficiente şi îi conduc pe factorii decidenţi

la atingerea obiectivelor lor cu mai puţine efecte colaterale nefavorabile; - furnizează consideraţii explicite asupra ipotezelor incertitudinilor,

costurilor, consecinţelor; - asigură un cadru logic pentru considerarea şi fixarea obiectivelor

politicilor; - ajută la înţelegerea consecinţelor şi contribuie la o mai bună valorificare

a intuiţiei factorilor decizionali;


- oferă noi opţiuni, scopuri şi noi orizonturi în percepţiile oamenilor şi îi ajută să-şi îmbunătăţească viaţa;

- îmbunătăţeşte capacităţile manageriale pentru planificare şi administrare. În anumite situaţii pot să apară şi efecte nedorite prin utilizarea incorectă a

analizei de sistem, cum ar fi: - întârzieri nedorite în luarea deciziilor; - centralizare şi concentrare nedorită a luării deciziilor la staful de pe cel

mai înalt nivel. Analiza de sistem are şi limitări datorită restricţiilor asupra resurselor de

timp, financiare sau tehnice. Ea poate să introducă un grad de subiectivitate generat de acţiunile factorilor umani care compun echipa. Existenţa consilierilor de politici poate fi un mijloc util pentru acţiunile decidenţilor. Este util de a estima costul analizei astfel încât el să nu depăşească costul erorilor ce ar apare dacă această analiză nu a fost făcută (costul de oportunitate).

Consolidarea analizei de sistem ca disciplină în sine în ansamblul ştiinţelor sistemice a fost marcată în ultimele decenii de apariţia unor metodologii de analiză de sistem, concentrând într-un set de prescripţii cu valoare praxiologică incontestabilă un ansamblu de reguli, principii, metode, modele şi proceduri algoritmizate sau euristice orientate spre eficientizarea activităţii sistemelor.

1.5 Rolul analistului de sistem În efectuarea analizei şi în descrierea sistemului, analistul trebuie să ţină cont de necesitatea creşterii eficienţei şi a performanţelor sistemului în atingerea obiectivelor, precum şi de posibilităţile de adaptare şi de autoînvăţare ale modelului ce simulează sistemul. În cadrul analizei de sistem, analistul trebuie să urmărească realizarea următoarelor obiective generale:

• descrierea structurii şi funcţionalităţii sistemului şi a subsistemelor componente în corelaţie cu celelalte sisteme din mediul său în scopul cunoaşterii proprietăţilor generale şi specifice, a caracteristicilor şi a obiectivelor prezente şi de perspectivă ale acestora;

• stabilirea celor mai accesibile modalităţi practice, din punct de vedere al beneficiarului, de înbunătăţire a structurii şi/sau a funcţionalităţii unor subsisteme astfel încât pe ansamblul sistemului, acestea să-şi atingă obiectivele proprii mai eficient decât până atunci;

• proiectarea şi realizarea unor subsisteme noi şi includerea acestora în sistemul global existent (prin tehnici de sinteză a sistemelor) în scopul creşterii posibilităţilor acestuia de a-şi atinge mai eficient obiectivele.

Analistul de sistem este preocupat şi de comportamentul organizaţiei care este deosebit de complex, acesta trebuind să rezolve atât conflictele de obiective care apar între subsisteme (deoarece obiectivele subsistemelor pot fi în competiţie şi chiar


contradictorii), cât şi conflictele de interese care apar între participanţii la analiză şi proiectare. Un alt obiectiv important este de a proiecta sistemul astfel încât acesta să se poată adapta mediului său. Acest lucru se poate realiza cu ajutorul reglării de tip feed-back şi feed-forward. În anumite situaţii se pot folosi şi sisteme cu control preventiv, care sunt o parte internă a procesului şi cuprind politici şi proceduri care constituie o componentă a sistemului de bază, în sensul că ele exercită o măsură a controlului intern (de exemplu, sistemul de control contabil). Managerul şi analistul de sistem sunt interesaţi în descompunerea organizaţiei într-un numar de subsisteme, fiecare având frontiere proprii şi interfeţe distincte cu celelalte subsisteme. Fiecare subsistem poate să fie integrat într-un sistem mai larg în conformitate cu obiectivele globale ale sistemului. Analistul de sistem urmăreşte, pe baza unui studiu preliminar al sistemului respectiv, includerea sa într-o anumită clasă (tipologie) pentru a facilita investigarea proprietăţilor sale specifice. Este sarcina analistului de a identifica graniţele sistemului în raport cu obiectivele sale şi cu scopul analizei, de a evidenţia subsistemele componente, conexiunile dintre ele, precum şi interacţiunile dinamice ale sistemului cu mediul său. Analistul trebuie să cuantifice conexiunile externe ale sistemului cu mediul său (intrări, ieşiri), să definească mecanismul de control şi de reglare a sistemului şi să asigure o funcţionalitate normală a sistemului în conformitate cu normele, standardele, programul de activităţi etc. Sistemele trebuie să fie proiectate astfel încât să fie flexibile şi să le crească disponibilitatea şi posibilităţile de a învăţa şi de a se adapta rapid la influenţele factorilor perturbatori din mediu. Atingerea obiectivelor ADS este influenţată în mare măsură de calităţile şi de cunoştinţele analistului de sistem, de abilitatea acestuia de a desfăşura o serie de activităţi legate de:

• cum să aproximeze dificultăţile problemelor asociate cu o situaţie ce trebuie îmbunătăţită, să izoleze una sau mai multe soluţii relevante şi utile factorilor decizionali;

• cum să localizeze şi să colecteze datele legate de problemă şi să le transforme în informaţii relevante pentru găsirea soluţiilor;

• cum să îmbunătăţească opţiunile decidentului prin proiectarea de noi alternative mai eficiente;

• cum să aleagă o strategie care să ofere o speranţă că se poate obţine un rezultat util cu resursele disponibile în timp limitat;

• cum să aleagă variabilele pentru investigaţii şi cum să fie cuantificate într-un mod cât mai folositor;

• cum să fixeze graniţele investigaţiei pentru a se încadra în resursele disponibile şi a obţine eficienţa dorită;

• cum să aleagă modelele care să conţină variabilele semnificative; • cum să verifice şi să stabilească credibilitatea modelelor utilizate în

proiectarea logică a noului sistem;


• cum să proiecteze şi să optimizeze formele de comunicare astfel încât să satisfacă cerinţele tuturor factorilor decizionali de pe toate nivelele de decizie;

• cum să realizeze cooperarea între client şi echipa de analişti; • cum să interpreteze rezultatele obţinute şi să fie apoi utilizate în acţiuni

(programe complete); • cum să dezvolte programele de testare şi de implementare a soluţiilor

alese. Calităţile profesionale, abilitatea şi ingeniozitatea analistului de sistem

contribuie în mod decisiv la obţinerea unor rezultate corecte pentru sistemul analizat.

Ca o adevărată punte de legătură între toate părţile implicate (proiectanţi, programatori, beneficiari, factori decizionali etc.), analistul de sisem trebuie să găsească limbajul adecvat pentru a pune în concordanţă opiniile factorilor interesaţi şi de a furniza un set de soluţii care să fie în concordanţă cu obiectivele locale de pe diferite nivele ierarhice, dar şi cu cele globale ale întregului sistem.

Problematica analizei, diagnozei şi evaluării sistemelor

Documents

Transcript of Problematica analizei, diagnozei şi evaluării sistemelor