FUNDAMENTELE ANTICE ŞI EVOLUŢIA CIVILIZAŢIEI URBANEPRIN PRISMA DREPTULUI DE PROPRIETATE ŞI A

SERVITUŢILOR REALE

Drd. Smărăndiţa- Elena ColţaFacultatea de Drept, Universitatea Al.I.Cuza din Iaşi

Conducător de doctorat: Prof.univ.dr. Valeriu M. Ciucă

Abstract

The article approaches the development of urbancivilization starting from its ancient Roman roots until thelegal settlements regarding private and public ownership,real servitudes, from the XX-th century.

Being structured in two chapters, the article deals, inthe introductory part, both concepts of „society” and„civilization”, from a variety of sociological theories andpespectives.

First chapter deals with the Roman regulation systemregarding the protection of private property, the accentbeing put on both the essential contribution of Rome in theurbanistic interests and the strong connection between the„property” concept and predial servitudes, the type ofservitude that may only burden immovable property (realproperty).

As it is known, a predial servitude is burdening aservient estate (praedium serviens) for the benefit of adominant estate (praedium dominans) to protect the holder inhis own rights to the use or enjoyment of property

Second chapter analyses the evolution of urbanisticconcerns from the Justinian date, when it was settled theunification between quiritary property and pretorian property (theresult being mirrored in the dominium concept), until physicalexpansion of urban settlements in the X-th century and the

appearance of British concept of „new towns” in the XX-thcentury.

At the same time, the term of „conurbation” wasintroduced.

It defines a region comprising a number of cities, largetowns, and other urban areas that, through population growthand physical expansion, have merged to form one continuousurban and industrially developed area. In most cases, aconurbation is a polycentric urban agglomeration, in whichtransportation has developed to link areas to create a singleurban labour market or travel to work area.

The term "conurbation" was coined as a neologism in 1915by Patrick Geddes in his book Cities In Evolution. He drewattention to the ability of the (then) new technology ofelectric power and motorised transport to allow cities tospread and agglomerate together.

INTRODUCERE. ELEMENTE DE CONTINUITATE ŞI DE DISCONTINUITATEALE „CIVILIZAŢIEI” DIN PUNCT DE VEDERE SOCIOLOGIC

A. Conceptul de societate

În cadrul cercetării sociologice privind geneza vieţiisociale, au fost emise diferite teorii care au încercat săexplice trecerea omului de la starea presocială la viaţa însocietate, existând numeroşi gânditori care au susţinutexistenţa unei stări de izolare a omului, anterioarăsocietăţii. În acest sens, pentru filosoful englez Thomas

Hobbes, egoismul omenesc a constituit un impediment puterniccontra unirii spontane a oamenilor în societate.1

Faţă de această opinie, s-a ridicat însă teoria că omulprin natura sa este o fiinţă socială, că în sufletul săunatura a pus de la început trebuinţa de societate, care l-aîmpins către semenii săi, fără de care nu putea trăi. Astfel,în fiecare dintre oameni ar exista un instinct al puterii, onevoie de afirmare a sa, ce nu se poate realiza decât princonvieţuirea laolaltă cu ceilalţi, prin societate. Alături deaceasta şi de iubirea de sine se găseşte sentimentul deatracţie şi de simpatie faţă de alţii, care, fireşte, este oforţă de socializare a individului. De aici s-a tras în modnormal concluzia că omul izolat este o ficţiune.2

Este societatea ceva real sau este produsul unui procesde abstractizare?

Este societatea o realitate de sine stătătoare, maipresus de indivizi, sau se poate explica printr-o sumă deelemente individuale?

Astfel de întrebări constituie o mică parte dinproblemele care s-au pus în decursul timpului şi care,raportate la diversele moduri de a înţelege mecanismul vieţiisociale, indică greutatea întâmpinată de către specialişti înîncercarea lor de a da o definiţie conceptului de societate.

În limba germană veche, sal însemna spaţiu, iar selidalocuinţă, de unde s-a dedus definiţia verbală a societăţii,ca o totalitate de oameni trăind pe aceeaşi unitate despaţiu.3

Cei mai mulţi sociologi au îmbrăţişat teoria psihologicăa societăţii, recunoscând că nu orice agregare de indivizipoate fi numită societate, că este nevoie de ceva mai mult,de anumite legături spirituale, de o conştiinţă comună pentrua naşte o societate propriu-zisă. În acest sens, unul dintrecei mai renumiţi sociologi şi filosofi români, Petre Andrei,considera că nu este suficient pentru naşterea unei societăţio simplă juxtapunere a oamenilor în spaţiu, locuirea lor înaceeaşi climă şi în aceleaşi condiţii geografice, acestaapreciind că împrejurările fizice pot fi prilej sau condiţiepentru stabilirea unei comunităţi între oameni, dar că ele1 Petre Andrei, Sociologie generală, Ediţia a IV-a, Editura Polirom, FundaţiaAcademică „Petre Andrei”, Iaşi, 1997, p. 330.2 Idem.3 Th. Geiger, Gesellschaft, în Handworterbuch der Soziologie, citat în Petre Andrei,op.cit., p. 221.

singure şi numai ele nu sunt apte să formeze o societate.4

Aceasta este şi viziunea noastră asupra naturii legăturilorce se stabilesc între indivizi, legături care, având oputernică încărcătură spirituală, constituie premisa formăriiunei societăţi.

Teoria criteriilor identitare relaţionale5 porneşte dela premisa fundamentală a egalităţii formale (ex lege) dintretoţi indivizii. Egalitatea formală (de jure), la rândul ei, sefundamentează pe principiul antropocentrismului relaţional,în cadre spaţio- temporale şi axiologice convenţionale. Într-un astfel de cadru, fiecărui individ i se recunoaşte, a priori,calitatea de centru al universului. Reconsiderarea unorfactori substanţiali din cadrul relaţiilor inter-personale şiinter-grupale, precum: timpul, cunoaşterea, apropriereacriteriilor axiologice şi a valorilor juridice, în sensulameliorării fiinţei umane şi a comunicării dintre semenireprezintă, din perspectiva teoriei enunţate, adjuvanteesenţiale.

B. Conceptul de civilizaţie şi rolul habitatului în cadrul contactelorîntre civilizaţii

Din imensitatea multicoloră a trecutului, se distingmari ansambluri de societăţi a căror viziune asupra lumii,ale căror tehnici şi instituţii conferă popoarelor care leîmpărtăşesc, un stil aparte. Dacă ne raportăm la experienţapolitică greacă, aceasta s-a desfăşurat într-un cadrudefinit, cel al cetăţii.

Autorul Pierre Manent prezintă6 modalitatea în carecetatea este, potrivit grecilor, forma politică cea maiconformă naturii omului, ba chiar singura cu adevăratnaturală, analiza greacă nu doar a vieţii politice propriu-zise, ci şi a vieţii morale şi în general a vieţii umane,este o analiză a vieţii oamenilor în cetate: în ochiiînvăţaţilor greci, fenomenul uman se dezvăluie, în primulrând şi mai ales, în cetate.

4 Ibidem, p. 262.5 Teoria a fost dezvoltată de către Valerius M. Ciucă în Lecţii de sociologiadreptului, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.61 şi urm., fiind amintită decătre acelaşi autor în Euronomosofia, Vol I.Prolegomene la o operă în eşafodaj,Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2012, p. 25.6 Pierre Manent, Metamorfozele cetăţii. Eseu despre dinamica Occidentului, EdituraHumanitas, Bucureşti, 2012, p. 23, 24.

Actualmente, raportat şi la teoria criteriiloridentitare relaţionale şi la principiul antropocentrismuluirelaţional, viziunea lui Aristotel, exprimată şi în Eticanicomahică unde explică naşterea dreptului prin prezenţa uneicetăţi (a unui spaţiu „ordonat”, aflat sub o ordine) şiorganizat pe principiul justiţiei (prin proclamarea unuijudecător pentru reglarea conflictelor), această viziuneapare în opinia domnului profesor Valeriu M. Ciucă „falsă,cel puţin utopică, prea îndepărtată de spiritul nominalist aldreptului”.7 Ordinea şi judecătorul sunt epifenomenealeatorii. Pot fi modele dezirabile în anumite condiţiisociale, chiar optime, după majoritatea registreloraxiologice, dar nu pot reprezenta condiţii sine qua non aledreptului. Dreptul este mult mai bogat decât ar permite celedouă condiţii să fie, aceasta datorită socialităţiiintrinsece a individului care pune în umbră ideea deprimordialitate a cetăţii.8

Apreciem că discuţia vizează până la urmă şi modalitateaîn care gânditorii greci au înţeles să contextualizeze şi săse raporteze la ideea de libertate.

Astfel, dacă în prezent se pleacă de la afirmaţiapotrivit căreia libertatea, pentru a fi autentică, trebuie săfie egală şi „reciprocă”9, un popor care oprimă pe altulneputând fi liber, grecii credeau, dimpotrivă, că, cu cât ocetate este mai liberă, cu atât ea le domina în mod naturalpe celelalte, mai puţin libere.

Dacă la Atena creşterea puterii poporului a fostcălăuzită de o strălucită succesiune de conducători deorigine în general aristocratică, la Roma acest proces a fostcontrolat- adică deopotrivă utilizat, deturnat şiîmpiedicat10- de un corp aristocratic care nu-si aveaechivalentul la Atena, şi anume senatul.

Raportat la specificul dezvoltării formei politice aRomei în decursul timpului, la trecerea acesteia de la cetatela imperiu, autorii au încercat să explice această situaţieinedită prin intermediul fenomenului numit „cezarism”.11 Acestapresupune succedarea unei republici, care nu mai reuşeşte să7 Valerius M. Ciucă, Euronomosofia, Vol I.Prolegomene la o operă în eşafodaj, EdituraFundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2012, p. 25.8 Idem.9 Pierre Manent, op.cit., p.26.10 Ibidem, p. 121.11 Idem.

se guverneze, de către o monarhie. „În mod normal”, înordinea firească a lucrurilor, republica succedă regalităţii:este cazul Greciei şi al Romei; la fel s-a întâmplat şi înmajoritatea ţărilor europene, începând cu Franţa. În Franţa,ca şi la Roma- dar Grecia nu cunoaşte acest fenomen-,cezarismul este monarhia care succedă unei republici caresuccedase unei regalităţi. Este astfel adăugată o nouăsecvenţă istorică, absentă din experienţa greacă.12

Pornind de la această formă primară de organizarepolitică - cetatea-, se pune problema modului în care s-aîncercat definirea de către specialişti a conceptului decivilizaţie.

Profesorul Neagu Djuvara, în lucrarea “Civilizaţii şi tipareistorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor” apărută la EdituraHumanitas în 2008, utilizează termenul de civilizaţie pentu adesemna culturile care:

1. Au acoperit o arie geografică relativ întinsă pentru epoca în care auapărut, îmbrăţişând mai multe etnii sau mai multe state organizate;

2. Au realizat o anumită unitate în moravuri, tehnici, arte, credinţe;3. Dezvoltându-se în general pe o durată de peste două mii de ani, au

trecut prin fazele aceleiaşi scheme de evoluţie politică.Nu se poate fixa cu precizie momentul apariţiei acestor

mari unităţi pe care le numim civilizaţii, întrucât trecereade la clanuri la imperii s-a făcut imperceptibil, ca toatemutaţiile. Cu toate acestea, la cumpăna decisivă dintremileniile al IV-lea şi al III-lea î.Hr., istoria şiarheologia scot la lumină în Valea Nilului şi în Mesopotamiade Jos unităţi politico- economice deja solid structurate.Toate civilizaţiile presupun existenţa unei vieţi urbane şiprogresează conform unui proces similar de organizare astatului.

În principalele centre ale schimburilor comerciale carese produc pe parcursul timpului se nasc primele aglomerăriurbane pentru a-i adăposti pe neproducători: pieţe de cerealeşi de animale, răspântii de drumuri pentru caravane, punctede confluenţă a râurilor, mici porturi maritime. Acesteaglomerări se diferenţiază puţin cate puţin de aglomerăriledin zona rurală învecinată. Habitatul se ameliorează,arhitectura încetează să fie exclusiv utilitară, un anumeurbanism apare ici şi colo. Curând, pentru a se apăra maibine împotriva raidurilor făcute de nomazi, aceste centre mai

12 Idem.

populate şi mai bogate se împrejmuiesc de ziduri. Încivilizaţie există cetatea, profesorul Djuvara apreciind că“stilul unei civilizaţii se cristalizează în oraşe”13. Toate acestesocietăţi se dezvoltă conform aceluiaşi proces de organizarede stat.

Cuvântul civilizaţie pare să se fi născut în Franţa lamijlocul secolului al XVIII-lea. El apare pentru prima datăîn 1756 sub pana marchizului de Mirabeau, tatăl faimosuluitribun, în L’Ami des Hommes ou Traité de la population. Acest cuvânt,aşa cum a fost introdus în circulaţie în secolul al XVIII-lea, era dovada clară că răspundea unei trebuinţe şi că,pentru a o delimita şi distinge de noţiunile şi expresiileînvecinate, de pildă politeţe, societate rafinată, se cuveneasă se creeze un cuvânt nou.

Civilizaţia presupune marile ansambluri prezentând trăsăturicomune şi care sunt caracterizate printr-o anumită dinamicăşi prin parcurgerea unor anumite perioade în timp, vorbindu-se în acest sens de civilizaţia egipteană, de civilizaţiachineză, de civilizaţia elenică sau greco-romană.

Între culturile juridice operează, fie graţieviolentelor confruntări, fie prin voluntare imitaţii şiasimilări normative, “grefe” ale unora asupra altora. Acesteefecte se observă, în timp, într-un modus vivendi progresivasemănător în cadrul diverselor comunităţi etatice.14

Efectele aculturaţiei juridice privesc nu doar instituţiilejuridice ca atare, cât mai cu seamă omul, individul şiîntreaga sa încrengătură de relaţii juridiceşte sancţionate,producând metamorfoza acestora, fie într-un mod evident,brutal, fie într-unul ascuns, insidios.15

I. REGIMUL JURIDIC AL PROPRIETĂŢII ÎN DREPTUL ROMAN

Urbanismul roman prezenta o serie de trăsături comune înraport cu urbanismul Greciei antice, fiind evidente, însă şideosebirile.

Dacă de la greci au preluat conceptul de piaţă publică(agora, devenită forum) ca centru al oraşului, iar de laetrusci unele principii ce stau la baza înfiinţării şiorganizării oraşelor (folosirea unor planuri regulate, cu13 Ibidem, p.25.14 Valerius M. Ciucă, Lecţii de sociologia dreptului, Editura Polirom, Iaşi, 1998,p. 82.15 Idem.

străzi drepte şi trotuare pentru circulaţie, sisteme decanalizare), romanii urmăreau, ca prin amplasarea geograficăa oraşelor, să rezolve, pe cât mai uşor cu putinţă,problemele legate de comunicaţii, siguranţă şi salubritate.16

Caracterizat printr-o viaţă economică şi politică maicomplexă, în comparaţie cu Grecia, în statul antic roman sedeosebesc diferite tipuri arhitecturale de oraşe: oraşe -lagăre militare, oraşe comerciale, porturi (Opatia) şi centreadministrative (Palmira). Cea mai mare frecvenţă în cuprinsulimperiului o aveau oraşele lagăre militare. Unele aşezări urbaneerau dotate cu reţele de alimentare cu apă, canalizare şi unsistem dens de străzi, în parte pavate cu plăci de piatră.

Ceea ce constituia caracteristica vechii Rome era forum-ul, elementul compoziţional principal în arhitecturaacesteia. Urbanismul roman a lăsat puternice amprente încivilizaţia materială a lumii. Influenţa romană în domeniulurbanismului este evidentă îndeosebi în apusul Europei. Multeoraşe, existente şi astăzi, au fost reconstruite pe ruinelecelor romane (Torino, Florenţa, Kὂln, Paris, Londra,Newcastle, Viena, Lyon, Cordoba).

Dacia, unica provincie transdanubiană a Imperiului, acunoscut fenomenul urbanizării de tip roman.

Urbanizarea unei provincii nou create, pe teritoriulcăreia nu existase o viaţă urbană de tip mediteranean, aconstituit pentru administraţia imperială scopul primordial,având în vedere că, în condiţiile Antichităţii, singura formăviabilă de organizare a unor întinse teritorii diverse canivel de civilizaţie era crearea unei reţele de oraşeautonome, legate între ele prin apartenenţa la aceeaşistructură juridică.

Urbanizarea desemna politica imperială de constituire aunor centre urbane de drept roman sau peregrin în teritoriilecucerite şi provincializate.17 Oraşele din provincia Daciasunt creaţiile romanilor. În Dacia romană, organizarea localăa fost identică cu cea din Imperiu. Aşezările urbane erau dedouă feluri: colonii şi municipii.18

16 http://biblioteca-digitala-online.blogspot.ro/2013/01/orasele-antice_29.html, accesat la data de 13.02.2013.17 Adrian Husar, Dacia romana (Istoria antica), document disponibil online laadresa http://www.scribd.com/doc/16824866/Adrian-Husar-Dacia-Romana-Ist-Antica,accesat la data de 22.02.2013.18 Mihail Jakotă, Drept roman, Editura Cugetarea, Iaşi, 2002, p. 32.

Coloniile se defineau ca centre urbane locuite de cetăţeni romaniavând toate drepturile. Unele colonii se bucurau de jus italicum, fiindconsiderate ca făcând parte din Italia şi scutite de darea pepământ şi de plata capitaţiei19; altele dispuneau de jus Latii,având un statut juridic intermediar (ale cărui elementereflectau statutul persoanelor între acela de cetăţean romanşi acela de peregrin). Municipiile erau aşezări dezvoltate urban aicăror locuitori deţineau mai puţine drepturi decât locuitorii coloniilor. Eiaveau un statut juridic care îmbina elemente ale statutuluicetăţenilor şi peregrinilor. Coloniae, deşi considerate celemai favorizate, aveau de fapt autonomia limitată; copiifidele ale Romei, ele nu pot avea alte legi decât celeromane. Municipia dispuneau teoretic de dreptul de a-şi dalegi proprii, dar de fapt ele încercau să aplice legile şidreptul roman. Statutul oraşului şi legea sa constitutivă(lex municipii sau coloniae) erau fixate, în epoca Principatului,de către împărat.

Ulpia Traiana Sarmizegetusa este cel mai bine cunoscutoraş al Daciei, singura ctitorie exclusiv romană, celelaltefiind aşezări dacice ridicate la acest rang de romani. Înafară de colonia Sarmizegetusa, toate celelalte oraşe dinDacia nu au fost ctitorite ca atare, ci fiecare evoluase dela tipul de aşezare rurală (vicus), sau cvasiurbană (pagus,canabae) la cel de municipium şi apoi colonia.20

În legătură cu spaţiul urban, este de remarcat existenţaa trei zone/spaţii consacrate,fiecare cu un regim distinct:spaţiul public central (forum), spaţiul religios (templum) şispaţiul citadin propriu-zis/zonele rezidenţiale situateintra-muros(spaţiul intra pomerium). Aşadar, un spaţiu public -civil, unul public religios/sacru şi altul privat. După cumse ştie, oraşul (greco-)roman nu este doar un ansamblu decase, ci un loc pentru reuniuni civile, un spaţiu amenajatedilitar pentru funcţii publice (aedificia publica).

Al treilea tip de spaţiu este cel locuit –spaţiulcitadin, civil prin excelenţă (spaţiul intra pomerium). Acestspaţiu locuit este separat de natură şi de mediulînconjurător prin marcarea hotarului juridic şi religios -pomerium. Într-un oraş roman, spaţiul intra pomerium estespaţiul omului şi al divinităţilor sale (sacra publica), un

19 Ibidem, p. 31.20 Nicolae Branga, Urbanismul Daciei romane, Editura Facla, Timişoara, 1980, p.20.

spaţiu interzis morţilor şi armatei. Pomerium este o limităcu caracter juridic a oraşului în interiorul căreia seexercita auspiciul urban şi puterea magistraţilor în timp cecomandamentul militar se exercita doar în afara acesteilimite.  În ceea ce priveşte condiţia juridică a soluluiprovincial, ca urmare a cuceririi sau a încorporării paşniceîn Imperiu, teritoriul unei provincii devenea ager publicus21.

Oraşul s-a bucurat de jus Italicum, respectiv de dreptul princare terenul putea fi deţinut în proprietate privată,revendicat sau înstrăinat, chiar şi în afara Italiei, ex iureQuiritium, conform dreptului civil roman.22

Ius Italicum era cel mai înalt privilegiu la care puteaaspira o colonia din afara Italiei, însemnând în realitate,asimilarea cetăţenilor din aceste oraşe cu cetăţenii dinItalia în materie de drept civil şi fiscalitate. Ius Italicumimplică, de asemenea, immunitas, adică scutirea deprincipalele impozite: impozitul personal (tributum capitis) şicel pentru teren (tributum soli). Teritoriul care se afla înafara ius Italicum rămânea ager publicus.

1. Noţiunea romană a dreptului de proprietate şi aportul Romei în domeniulurbanistic

Romanii au definit proprietatea astfel: proprietas est iusutendi, fruendi, abutendi re sua quatenus iuris ratio partitur, adică“proprietatea este dreptul de a folosi un bun, de a-i culegefructele şi de a dispune de atât cât permite măsuradreptului”.23

Proprietatea îşi are originea în societatea gentilicăcaracterizată printr-o economie naturală, primitivă şi aevoluat progresiv către forme adaptate schimbărilor specificedestrămării acesteia cât şi perioadei prestatale.

În ceea ce priveşte formele prestatale de proprietate, însocietatea gentilică, pentru asigurarea celor necesaretraiului, oamenii trebuiau să muncească în comun, iar aceastaa dat naştere proprietăţii comune asupra mijloacelor deproducţie şi asupra produselor. Folosinţa comună sau21 Emil Molcuţ, Drept privat roman, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 121.22 Adrian Husar, op.cit., p. 153.23 Ştefan Cocoş, Drept roman. Izvoare, procedură, persoane, drepturi reale, succesiuni,obligaţii, izvoarele obligaţiilor, Ediţia a III-a, Universul Juridic, Bucureşti,2005, p. 132.

colectivă asupra terenului pe care tribul îl stăpâneşte nupresupune şi o apropriere individuală a vreunei părţi dinacesta.24

În etapa de tranziţie de la comuna primitivă lasocietatea statală apar, în condiţiile prefigurării noiiformaţiuni sociale- sclavagismul, următoarele forme primitivede proprietate: proprietatea colectivă a ginţii, proprietateafamilială asupra pământului şi proprietatea individualăasupra sclavilor.

Proprietatea colectivă a ginţii- ager gentilicus constituiaprima formă de proprietate asupra pământului pe care aucunoscut-o romanii. În perioada prestatală a Romei, pământulera principalul mijloc de producţie şi se afla înproprietata colectivă a ginţii, cu excepţia a două iugăre(veche unitate de măsură pentru suprafeţe agrare,echivalentul a 0,57 ha), care se găseau în proprietateafamilială.

Proprietatea familială- heredium constituia pământul dincetate atribuit romanilor chiar de la fondarea cetăţii.Fiecare pater familias, deci fiecare familie, primea cuaceastă ocazie două iugăre, adică jumătate de hectar depământ pentru casă şi grădină numit heredium.25 Heredium-ulprezenta un prim caracter ce consta în faptul că erainalienabil26, adică nu putea fi înstrăinat prin acte între viisau cu cauză de moarte, fiind totodată şi indivizibil, neputând fiîmpărţit.

Acumulările realizate pe plan social şi economic au dusla destrămarea treptată a proprietăţii colective a ginţii şila apariţia proprietăţii private. Alături de proprietateaprivată a apărut şi proprietatea colectivă a statului carepurta, în principal, asupra lui ager publicus şi asuprasclavilor publici. Pământurile statului (ager publicus) nu eraususceptibile de proprietate privată.

Trăsătura definitorie a proprietatii quiritare era dată decaracterul ei exclusiv, în virtutea căruia aparţinea numaicetăţenilor, putea fi dobândită numai prin anumite acte dedrept civil şi purta numai asupra lucrurilor mancipi.Întemeiul caracterului său absolut, dreptul de proprietate

24 Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman, Vol I, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 234.25 Ibidem, p. 234 -235.26 Idem.

quiritară nu cunoştea vreo îngrădire, orice obiect deproprietate quiritara putând fi exploatat fără limite.

Totuşi trebuie remarcat că încă din vremea celor XIITable, unele limitări, cum ar fi obligatia proprietarilorunor terenuri vecine de a lăsa un spaţiu liber între fonduri,de cinci picioare, spaţiu ce nu putea fi uzucapat, sauinterdicţia proprietarului de a nu sădi sau de a clădi înimediata apropiere a terenului, obligaţia proprietarului de apermite vecinului să strângă fructele căzute din arborele săuetc.27 Aceste limitări par a avea natura unor servituţipublice care apăsau asupra proprietăţii private.

Proprietatea pretoriană era o formă de proprietate careîşi avea sorgintea în cazul transmiterii proprietatii asupraunui bun res mancipi prin tradiţiune. Aceasta nu transmiteaproprietatea quiritară ci numai posesiunea. Proprietateaprovincială era o formă de proprietate inferioarăproprietăţii quiritare, şi consta în stăpânirea pământurilorlăsată cu titlu de folosinţă locuitorilor din provincii decătre statul roman. Din punct de vedere economic, dreptulasupra pământurilor provinciale se apropie de proprietateaquiritară.28 Posesorul pământului avea toate prerogativeleeconomice ale proprietarului (usus, fructus şi abusus) şi eraapărat de o acţiune utilă asemănătoare cu rei vindicatio.

În materia proprietăţii, legislaţia lui Justinian a avutun caracter unificator.

Importanţa reglementării dată de Justinian nu constă purşi simplu în aceea că a creat o singură formă de proprietate,ci mai ales în faptul că această formă de proprietate a fostapoi preluată în societatea modernă, ca instituţie tipicăacelei societăţi în care domneşte proprietatea particularăpură.29 Prima formă de proprietate corespunzătoare dreptuluiclasic care şi-a pierdut aproape în întregime importanţa afost proprietatea peregrină. De vreme ce prin constituţia luiCaracalla aproape toti peregrinii au primit cetăţenia romană,proprietatea peregrină şi-a pierdut raţiunea de a mai exista.

27 Ştefan Cocoş, op cit, p. 137.28 Mihail Jakotă, op.cit., p.242.29 Coproprietatea familială, prin atribuiri succesive şi prin efectuluzucapiunii, a luat, cu timpul, locul proprietăţii colective, gentilice,pentru ca, mai târziu, şi proprietatea familială să fie obiectul uneidisoluţii asemănătoare (până la generalizarea proprietăţii individuale,autentic private). Prin reforme juridice succesive, ager publicus a devenitager privatus. (Valerius. M. Ciucă, op.cit., p. 235.)

Din momentul în care solul italic a fost supus impozitelor,proprietatea provincială a dispărut şi ea. Deoarece atâtsolul italic, cât şi cel provincial erau supuse aceluiaşiregim, nu exista niciun motiv să se menţină două forme deproprietate distincte.

În vremea lui Justinian a fost realizată unificareadintre proprietatea quiritară şi proprietatea pretoriană. Dinunirea celor două forme de proprietate a rezultat oproprietate unică, dominium. Existenţa paralelă a celor douăforme de proprietate nu se justifica, de vreme ce tocmaimotivul pentru care apăruse proprietatea pretoriană,distincţia dintre lucrurile mancipi şi nec mancipi, a încetat sămai existe.

În consecinţă, evoluţia proprietăţii spre conceptul dedominium reprezintă unul dintre pilonii ce contribuie laapariţia şi dezvoltarea centrelor urbane de mai târziu,impregnând totodată un puternic caracter individualistinstituţiei proprietăţii, ceea ce a condus în mod necesar şila reglementarea drepturilor reale asupra lucrurilor altuia-servituţile.

2. Limitele exercitării dreptului de proprietate imobiliară. Forme

Servituţile pot fi definite ca reprezentând aceledrepturi reale prin care este conferit un avantaj din punctde vedere pecuniar graţie grevării unui fond străin (fondaservit, serviens) cu unele obligaţii în profitul unui bun saual unei persoane (denumite, generic, fond dominant,respectiv, titular de servitute), în viziune justiniană.30

Din perspectivă istorică, servituţile au însoţit îndeaproapeevoluţia proprietăţii private, fiind considerate printre celemai vechi drepturi reale. Servituţile sunt drepturi realesancţionate, apărate prin acţiuni reale. Sunt opozabiletuturor (erga omnes), fiind drepturi universale.

Servituţile reale (prediale) sunt cele stabilite înprofitul unui fond dominant cu scopul de a-i facilitaraţionala exploatare sau folosinţă şi care, pentru asigurareaacestui scop, grevează un fond aservit sau dominat (fondserviens) în limita respectivei exploatări sau folosinţe.

30Valerius M. Ciucă, Lecţii de drept roman, Vol II, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p.343.

În Epoca Clasică romană, întâlnim şi în materiaservituţilor reale modalităţi precum cele fundamentate petermen sau pe condiţie, părţile putând statua, pe caleconvenţională, odată cu naşterea unei servituţi, propriilereguli sau limite în exerciţiul servituţilor.

Servituţile prediale rustice (rurale) au fost cele maivechi şi mai importante drepturi reale asupra bunului altuia(jura in re aliena). Acestea au fost create spre profitulterenurilor sau fondurilor funciare needificate (inaedificatio),al terenurilor de cultură agricolă sau fără construcţii,acestea constituind fundamentalul şi cel mai valoros mijlocde producţie în cadrul economiei agrare sedentare de tipsclavagist.

Servituţile prediale urbane erau destinate folosinţeiraţionale şi integrale a fondurilor funciare edificate(aedificatio) sau cu construcţii (indiferent care era locul saudiviziunea administrativă a situării lor- la oraş, în cetatesau la sat).

Servituţile prediale rustice intrau in categoria resmancipi cel puţin cand este vorba despre terenurile italice31,pe când cele urbane erau considerate a fi res nec mancipi.

În funcţie de criteriul obiectului, al utilităţiiimediate a servituţilor prediale, atât servituţile predialerurale, cât şi cele urbane cunosc multiple subdiviziuni32.

Categoria servituţilor prediale rustice33 este vastă,detaşându-se prin importanţa şi frecvenţa apariţiei lor,următoarele:

- servitutea de trecere pe un teren învecinat, servitutecare în funcţie de mijloacele şi modalităţile de realizare sediviza la rândul său în: iter sive jus eundi (servitute de trecerepedestră), via (servitute de trecere cu atelajele), actus(servitutea de trecere cu turmele de animale)34;

- servituţile acvatice, precum: aquae ductus (servitutea detransport al apei printr-un apeduct ridicat pe un terenstrăin), aquae haustus (servitutea de scoatere a apei dintr-ofântână sau un puţ construite pe un fond străin), aquaecaptatio (servitutea de captare a apei pe un fond învecinat),31 În conformitate cu dreptul roman, res mancipi erau bunurile cele mai importante si mai bine ocrotite de lege.32 Valerius M. Ciucă, op.cit., p. 347.33 Ibidem, p. 349.34 Emil Molcuţ, Drept privat roman, Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 144.

aquae recipiendae (interdicţia schimbării cursului râului, dacăacest fapt ar prejudicia un terţ; cel mai adesea, obligaţiade a nu ridica stăvilare în calea apelor din amonte, de arespecta intendenţa sau îngrijirea roţilor de urcat apele-aquarius), navigatio (servitutea de navigare pe râurileînvecinate proprietăţilor funciare);

-alte servituţi, având diferite utilităţi practice:pascuum sive jus pascendi (servitutea de paştere sau de păşunare aanimalelor pe un fond străin), sabulum sive arenae fodiendi, glebacalcis sive calcis coquendi, lapis sive lapidis eximendi (servituţi prin careputeau fi, în mod limitat, exploatate pentru folosinţăpersonală resursele de nisip- arena- sau de piatră de var-calcis- ori de piatră- lapis- din carierele situate pe un fondstrăin), silvae ceduae (servitutea tăierii arborilor dintr-opădure a altuia, în mod limitat şi pentru utilităţiprecizate, cum ar fi confecţionarea aracilor de vie),confinium (servitutea respectării spaţiului lat de 2,5picioare pentru întoarcerea plugului între fondurileexploataţiunilor agricole) etc.

Categoria servituţilor prediale urbane35 era, la rândulei, eterogenă, dacă o raportăm la criteriul obiectului sau alutilităţii lor imediate, întâlnind astfel:

- servituţi de agrementare a vieţii colective,orăşeneşti, precum:

stilicidium (servitutea de scurgere a apelorpluviale de pe acoperişul edificiului pe un fondînvecinat);

servitus cloace immittendae (cloaca- servitutea descurgere a apelor uzate, menajere, reziduale,printr-o reţea de canalizare situată pe fondulînvecinat aflat în aval);

servitus fumi immittendae (servitutea împrăştieriifumului din gospodărie pe fondurile învecinate),

tigni immittendi (servitutea de sprijire a grinziicasei vecine);

oneris ferendi (servitutea de sprijinire a ziduluidespărţitor);

- servituţile estetice36, de construire a caselor înlimitele fizice ale parametrilor arhitectonici.

35 Valerius M. Ciucă, op.cit., p.350.36 Idem.

Legea celor XII Table interzicea construirea la odistanţă mai mică de 2 picioare şi jumătate faţă deproprietate vecină, ceea ce conducea la o distanţă între casede 5 picioare (1,5 m). Acest spaţiu, ambitus, era prevăzut şipentru evitarea propagării incendiilor. El avea de asemeneafuncţiune de stradă. Ca urmare a marilor incendii ale Romei,împăraţii au revenit la ideea unei distanţe obligatorii întrecase, distanţă care urma să fie de 10 picioare, echivalentula 3 m.

Dintre servituţile estetice37 se remarcă: altius tolendi (servitutea de a construi un

edificiu mai înalt decât cele învecinate); nec altius tolendi (per a contrario, servitutea de a nu

ridica o construcţie mai înaltă decât celeînvecinate pentru a le asigura proprietariloracestora din urmă dreptul la lumina et prospectus,adică la o echitabilă partajare a luminiiinaturale şi a perspectivei asuprapriveliştii);

servitus projiciendi ac protegendi (servitutede proiectare a imobilelor cu extensiuni pesteun fond învecinat, fără a presupunesprijinirea lor cu grinzi; este cazulbalcoanelor, al streşinilor sau alprotuberanţelor cu rol estetic ori funcţional,precum ferestrele în asigurarea servituţilorde vedere);

- servituţile rutiere, precum: servitutea de întreţinerea drumurilor publice limitrofe proprietăţilor imobiliare,servitutrea de permisiune a folosirii temporare de cătreagenţii publici specializaţi în repararea, întreţinerea saudegajarea căilor publice a fondurilor imobile străine etc.38

II. EVOLUŢIA NOŢIUNII DE PROPRIETATE ŞI A PREOCUPĂRILORURBANISTICE DE LA JUSTINIAN PÂNĂ AZI

1. Expansiunea fizică a oraşelor. Terminologia urbanizării

Ca un contur compact, limitele unui oraş medievalaglomerat, înconjurat de ziduri, dominat de biserici şi

37 Valerius M. Ciucă, op.cit., p.350- 351.38 Idem.

fortăreţe erau într-un izbitor contrast cu teritoriulînconjurător. Zidul nu servea numai ca mijloc de protecţie;era şi o graniţă între legile oraşului şi cele ale ierarhieinobiliare care marca un contrast jurisdicţional.

Oraşul din Antichitate, care cuprinde în sine atâtgrecescul polis cât şi romanul civitas, a constituit bazaorganizării vieţii publice, furnizând centrele permanente alepreoţilor şi magistraţilor. Împreună cu districtul său,oraşul era o unitate pe lângă care regiunea rurală nu eradecât un accesoriu, lipsit de clasa sa conducătoare.Dominanţa acestui edificiu al vieţii al oraşului a fostconservată în Evul Mediu numai în zona Mediteranei, şi maipresus de toate în centrele urbane italiene39. Oraşele aufost dintotdeauna centre religioase, aceasta era principalaformă de legătură cu Roma. Acum devin din nou centreculturale în competiţie cu casele şi castelele religioase.

Naples, închis între pereţii săi antici, în secolul alX-lea avea, în timpul lui Roger al II-lea care-l cucerise în1140, 30.000 de locuitori.40 Genova, fortificat în 642 deRothari, a fost refortificat în 952. Zidurile închideausuburbia aparţinând de reşedinţa episcopală, ca şi castrum.Primele ziduri ale oraşului Veneţia datează din anul 900.Oraşul s-a dezvoltat din civitas Rivoalti devenind curând civitasVeneciarum. În 1084 a început diviziunea oraşelor în cartierecunoscute ca şi confinia. 72 dintre ele sunt menţionate în Liberplegiorum (1224-1228) şi aproape toate aveau biserici proprii.Milano s-a dezvoltat printr-o serie de cercuriconcentrice, după cum ştim din descrierea lui Bonvicinius deRipa, De magnilibus urbis Meridionali, din 1288. Deja la acea datăavea 15.500 de case.

În ceea ce priveşte terminologia folosită în izvoarepentru oraşe, villa, care însemna o proprietate rurală în EvulMediu timpuriu, a fost uneori folosit pentru oraş. Burgus sauBurg desemna iniţial o suburbie, dar în secolul al XI-leaputea de asemenea să însemne orice din afara ziduluioraşului; dar Annolied (1076-1126) l-a folosit pentru a denumiîntreg oraşul Cologne. În Franţa, burgensis a fost aplicat fără39 Conf.univ.dr. Laurenţiu Rădvan, Universitatea Al.I.Cuza, Facultatea deIstorie, Curs special de istorie medievală a românilor. Structurile urbane din spaţiul românesc(secolele XIV- XVIII), 2010, document disponibil online la adresahttp://history.uaic.ro/studenti/id/plan2010/docs/3193.pdf, accesat ladata de 22.02.2013.40 Idem.

discriminare locuitorilor suburbiilor şi civitates-urilor, deasemenea până în secolul al XII-lea. Burgensis al oraşului(burgensis ville) e prima dată folosit la Bourge în 1100, casinonim pentru cetăţean (civis).

2. Revigorarea urbană din Europa secolului al X-lea

Deşi secolul al X-lea a fost prezentat în modtradiţional ca o perioadă de înrăutăţire economică, istoriciirecenţi au evidenţiat o creştere urbană substanţială pestetot.41 Bazele reţelei urbane din secolele al XI-lea şi alXII-lea au fost stabilite în sec. al X-lea.

În Franţa, oraşele sudice erau încă lovite de atacurilemusulmanilor şi de deplasarea comerţului pe rutele principaledeparte de Mediterană, spre Marea Nordului. Urbanizarea însudul Franţei a fost de asemenea întârziată pentru că aria,care a fost atât de importantă politic şi economic subdominaţia romană, acum avea mai multe „oraşe” decât eranevoie pentru a conduce comerţul. Astfel oraşele din aceastăregiune au rămas fortăreţe. Un nou zid în jurul civitas-ului dinTours a fost construit între 903 şi 918. Clădiri romane vechiau fost demolate şi întreprinse altele noi. Aşezări extra-muros au prosperat în jurul mormântului şi mănăstirii Saint-Martin, burgul mănăstirii fiind demolat după 919.

În Germania, oraşele au fost reparate şi şi-au extinszidurile în secolul al X-lea. Fortificaţia Mainz eracaracterizată de un comerţ dificil, întreprins în jurulzidului roman, aşezarea civilă având accesul permis doar pecale terestră.

În timp ce mai multe oraşe franceze şi câteva germaneaveau câteva pieţe, cu târguri principale dezvoltate în afarazidului fortificaţiei centrale, cea mai uzuală formă pentrupiaţă, în Germania şi Anglia, era aceea a unui patrulaterneregulat sau triunghi, care lărgea strada principală cetraversa oraşul. Pieţele sub forma străzilor lărgite în formetriunghiulare elongate sunt de asemenea găsite la Strasbourg,Speyer, Tiel şi Liege. Kὂln a fost printre ultimele oraşe dinGermania, care a avut o suburbie zidită. Suburbia Rinului afost adusă înăuntrul marelui oraş construit în 950 şi adevenit un nucleu comercial din Kὂln-ul medieval.

41 David Nicholas, The Growth of the Medieval City. From Late Antiquity to the EarlyFourteenth Century, Londra, 1997, p. 64-65.

3. Evoluţia şi dimensiunile urbanismului britanic în secolul XX.Conceptul oraşelor noi

Cercetătorul american Adna Ferrin Weber a fost primulcare a atras atenţia, în 1899, asupra faptului că Anglia era,la sfârşitul secolului al XIX-lea, cea mai urbanizată naţiunedin lume şi că ea s-a urbanizat intens mult înaintea oricăreialte ţări. Deoarece spre sfârşitul secolului al XIX-lea,aşezările urbane separate s-au unit în aglomeraţii urbane,cifrele referitoare la entităţi administrative separate audevenit din ce în ce mai puţin relevante. Patrick Geddes afost cel dintâi care, în 1910, a semnalat această problemă,îmbogăţind cu aceasta ocazie limba engleză, cu un nou cuvânt,conurbaţie. Pentru Geddes, conurbaţia era o regiune urbană mult maimare, mult mai complexă decât ceea ce au acceptat ultimele generaţii dedemografi sau geografi sub această denumire.42

În 1932, geograful C.B.Fawcett a dat actuala definiţie aconurbaţiei: „o zonă ocupată de o serie continuă de locuinţe,fabrici, alte construcţii, porturi şi depozite, parcuriurbane şi terenuri de sport etc., care nu sunt separate unade alta prin terenuri rurale, deşi în multe cazuri, astfel dezone conţin enclave de teren rural care este folosit caatare”. Definitia a fost adoptată de recensământul din 1951când conurbaţiile au fost pentru prima dată recunoscuteoficial.

Dacă „aglomerarea urbană” are la bază criteriuldensităţii populaţiei, cel de conurbaţie se bazează în modesenţial pe criteriul utilizării terenului. De fapt,definiţia conurbaţiei s-a întemeiat pe un studiu amănunţit alhărţilor topografice, acesta fiind cel mai simplu mod de a daindicaţii cu privire la utilizarea terenului.

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Ebenezer Howard apropus faimosul său oraş- grădină. Ideea lui Howard era aceea căoraşele de 30.000 locuitori, bine amplasate în teritoriu,sistematizate complex şi construite cu grijă, pot asigura unmediu nou care ar combina avantajele vieţii din oraş,posibilităţile de lucru, contacte sociale şi creativitate, cuavantajele vieţii de la ţară, respectiv un mediu sănătos şicontactul nemijlocit cu natura.

42 Mircea Enache, Urbanismul britanic contemporan, Ed. tehnică Bucureşti, 1979,p. 13.

Astfel, un element esenţial al filosofiei urbanismuluibritanic l-a constituit ideea unor comunităţi noi, de sinestătătoare şi echilibrate, numite oraşe-grădină, oraşe-satelit sau oraşe noi. Ideea era că strămutarea unor marimase de oameni din centrele aglomerate în hinterlandul ruralurma să fie, în perspectivă largă, avantajoasă din punct devedere economic, printre aceste avantaje numărându-se:reducerea timpului şi costului deplasării la muncă, accesulla zonele de destindere, aprovizionarea cu produse alimentareproaspete, servicii publice mai ieftine, un cadru maifavorabil vieţii sociale şi sănătăţii publice.43

Prima Lege a sistematizării, adoptată în 1909, acordaautorităţilor locale împuternicirea de a sistematiza complexşi de a construi noi suburbii la periferia oraşelor. Astfel,autorităţile au sistematizat suburbiile după planulcartierelor oraşului-grădină al lui Ebenezer Howard.44

Legea sistematizării urbane din 1919 a apărut datoritădificultăţilor ivite în punerea în aplicare a măsurilor legiidin 1909. Această lege a făcut, de asemenea, sistematizareaobligatorie pentru oraşe mai mari de 20.000 locuitori,acordându-le chiar acestora o oarecare autoritate de asistematiza zone deja construite.

Urmând concluziile Raportului Barlow (1940), după război s-aaplicat o politică de descentralizare industrială, sprijinităpe crearea unor oraşe noi, atât în regiunea Londrei, cât şiîn alte părţi ale Angliei. Chiar dacă niciuna dintre ideileRaportului Barlow nu a fost originală, ceea ce a fostoriginal a fost corelarea lor: concluzia că dezechilibrulregional trebuie corectat printr-o intervenţie administrativăcare să reducă din dezavantajele evidente aduse de marileconurbaţii. Noţiunile de limitare a expansiunii urbane şi deprotecţie a ruralului se unifică astfel în conceptul de „centurăverde”.45

Obiectivele clare ale politicii centurii verzi erau: ideea de a opri creşterea oraşelor; accesul adecvat la zona rurală în scopuri

recreative; protecţia agriculturii şi a modului de viaţă

rural.

43 Ibidem, p.18.44 Ibidem, p. 21.45 Ibidem, p.34.

Existau diferite tipuri de centură verde: la o extremă,o centură verde îngustă (chiar discontinua) rezervatărecreării populaţiei şi care asigura o oarecare limitare aoraşului; la cealaltă extremă, ruralul protejat în totalitatecu o dezvoltare urbană permisă numai în spatele centuriiverzi. Între aceste două extreme se găseau celelalte tipuritranzitorii de centură verde. Adevăratul inventator alcenturii verzi în teoria urbanistică modernă a fost,desigur, Ebenezer Howard. În accepţiuneaa sa, nu era niciunconflict între necesităţile rurale şi cele urbane; centuraverde oprea creşterea oricărui oraş şi asigura zonele ruralecu o piaţă urbană apropiată.

Prima generaţie de oraşe noi britanice a fost iniţiatăîntre 1946 şi 1950, când au fost proiectate 14 asemeneaoraşe, destinate în cea mai mare parte decongestionăriicartierelor vechi din Londra şi Glasgow. Acestea au fostconcepute pe scheme radial- concentrice organizate în jurulunui centru important şi destinat exclusiv circulaţieipietonale, ca la Harlow şi Stevenage. Centrul era însă uşoraccesibil circulaţiei automobilelor, datorită unei artereinelare construite la periferia centrului şi prevăzută cunumeroase parcări.

În ceea ce priveşte forma de proprietate a acestor locuinţe noi, ea nu afost aceeaşi, daca ne raportăm la perioada de 25 ani după celde-al doilea război mondial. Astfel, până în 1957 au fostconstruite mai multe locuinţe în sectorul public decât în celparticular, iar după 1957 situaţia s-a schimbat, astfel că lafiecare şapte locuinţe noi din sectorul public corespundeauzece din sectorul privat.

Un studiu sociologic a fost întreprins pe baza uneianchete a locatarilor câtorva ansambluri de locuinţe dinLondra şi Sheffield, referitor la aspecte ale locuirii înnoile ansambluri rezidenţiale. Ancheta a fost efectuată pe uneşantion de 1317 gospodării din şase ansambluri construitedupa 1960. În această anchetă, s-a constatat cu oarecaresurprindere că nivelul de satisfacţie al locuitorilor celorşase ansambluri noi a fost mai puţin determinat de factori cadensitatea de locuire, regimul de înălţime şi jocul copiilor,şi în mai mare măsură determinat de imaginea ansamblului şimodul său de gospodărire.

CONCLUZII

Preocupările şi reglementările din domeniul urbanismuluidatează, aşa cum am arătat, din cele mai vechi timpuri.Calitatea spaţiilor urbane se bazează pe un echilibru întrespontaneitate şi regularitate, pe o combinaţie întrecontrolul public şi iniţiativa privată, care se poate dovedicorectă sau greşită, eficientă sau paralizantă.

În aceste condiţii, ceea ce a constituit, de-a lungultimpului, şi încă reprezintă o provocare pentru legiuitor, pede o parte, şi pentru societatea civilă, pe de altă parte,este modalitatea prin care poate fi „croşetat” dreptul deproprietate, prin reglementări juridice adaptate realităţilorpregnante ale unei societăţi, de o aşa manieră încât, atâtindividul-proprietar să nu se simtă lezat în exercitareaatributelor dreptului său de proprietate (dreptul de aconstrui fiind o manifestare a atributului dispoziţieidreptului de proprietate), cât şi interesul general să fieprotejat prin dreptul acordat colectivităţilor de a-şi asumaactivităţi privitoare la amenajarea zonelor urbane,salubritate, estetica urbană şi protecţia mediului.

Referinţe bibliografice:

I. Tratate, cursuri, manuale, monografii

Andrei Petre, Sociologie generală, Editura Polirom, FundaţiaAcademică Petre Andrei, Iaşi, 1996;

Ciucă Valerius M., Euronomosofia, Vol I, Editura FundaţieiAcademice Axis, Iaşi, 2012;

Ciucă Valerius M., Lecţii de drept privat comparat, Vol.I,Editura Fundaţiei AXIS, Iaşi, 2003;

Ciucă Valerius M, Lecţii de drept roman, Vol I, EdituraPolirom, Iaşi, 1998;

Ciucă Valerius M., Lecţii de drept roman, Vol II, EdituraPolirom, Iaşi, 1999;

Ciucă Valerius M., Lecţii de sociologia dreptului, EdituraPolirom, Iaşi, 1998;

Cocoş Ştefan, Drept roman. Izvoare, procedură, persoane, drepturireale, succesiuni, obligaţii, izvoarele obligaţiilor, Ediţia a III-a,Universul Juridic, Bucureşti, 2005;

Djuvara Neagu, Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat alcivilizaţiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008;

Duţu Mircea, Dreptul urbanismului, Ediţia a V-a, UniversulJuridic, Bucureşti, 2010;

Enache Mircea, Urbanismul britanic contemporan, Edituratehnică Bucureşti, 1979;

Hanga Vladimir, Principiile dreptului privat roman, EdituraDacia, Cluj-Napoca, 1989;

Hanga Vladimir, Jakota M, Drept privat roman, Edituradidactica şi pedagogica, Bucuresti, 1964;

Harouel Jean Louis, Istoria urbanismului, Editura Meridiane,Bucureşti, 2001;

Husar Adrian, Dacia romana (Istoriaantica)-http://www.scribd.com/doc/16824866/Adrian-Husar-Dacia-Romana-Ist-Antica;

Jakotă Mihail, Drept roman, Editura Cugetarea, Iasi,2002;

Manent Pierre, Metamorfozele cetăţii, Editura Humanitas,Bucureşti, 2012;

Molcuţ Emil, Drept privat roman, Universul Juridic,Bucureşti, 2011;

Morand- Deviller Jacqueline, Droit de l’urbanisme, EditionsESTEM, Paris, 1996;Sâmbrian Teodor, Instituţii de Drept roman, Ed. Sitech,

Craiova, 2009;Nicholas David, The Growth of the Medieval City. From Late Antiquity

to the Early Fourteenth Century, Londra, 1997.

II. Studii, articole, note, comentarii

J.CLOS, Towards a European City model, în Urban Age, NewspaperEssay, Londra,Noiembrie 2005(https://www.lse.ac.uk/collections/urbanAge/0_downloads/archive/Joan_Clos_2005-

Towards_A_European_City_Model_London.pdf);

Parkhurst Ferguson P – Paris as Revolution , Writing the Nineteenth-Century City, University of California Press, Berkley, 1997,document disponibil online la adresahttp://publishing.cdlib.org/ucpressebooks/view?docId=ft296nb17v;brand= ucpress;

Robert Redfield, Ralph Linton si Melville Herkovits,Memorandum on the Study of Acculturation, citaţi în Neagu Djuvara, Unstudiu comparat al civilizaţiilor;

H. Jacquot, F. Priet, Droit de l’urbanisme, 6 édition, Ed. Dalloz,Paris, 2008, citaţi în Mircea Duţu, Dreptul urbanismului, Universul juridic,Bucuresti, 2010;

Universitatea Al.I.Cuza, Facultatea de Istorie,Conf.univ.dr. Laurenţiu Rădvan, Curs special de istorie medievală aromânilor. Structurile urbane din spaţiul românesc (secolele XIV- XVIII), 2010,document disponibil online la adresahttp://history.uaic.ro/studenti/id/plan2010/docs/3193.pdf.

III. Surse internet

http://www.academia.edu/2421346/Populatie_si_Urbanizare_corelatii_ comparative _ intre_Estul_si_Vestul _ UE;

http://legeaz.net/legea-350-2001-amenajarea-teritoriului-urbanismul/art-9-amenajarea-teritoriului-domeniul-de-activitate;

http://www.scribd.com/doc/46500517/Urbanism-Si-Amenajarea-Teritoriului-curs;

http://www.scribd.com/doc/47953151/Urbanism-si-amenajarea-teritoriului-Violeta-Puscasu-an2-sem1;

http://www.scribd.com/doc/95894812/IDR-Dreptul-in-Dacia-Romana;

http://www.scribd.com/doc/54987612/Sociologie-Comparata;http://lexambiente.it/urbanistica/232/7871-

urbanisticacontratto-traslativo-di-diritti-reali-e-immobili-abusivii.html.