1

SORIN CERIN

PE ARIPILE LUMINII DIVINE

în limba engleză

“ The Origin of God”

APOCALIPSA

2

CAPITOLUL 1 Ninge cu fulgi mari, grei şi întrebători veniţi din cerul plumburiu şi apăsător, cer care pare a fi uitat de Soare dintot-deauna, regăsindu-se doar el însuşi, în greutatea sa nesfârşită, şi care se sprijină mai demult decât însăşi, Timpul, pe albul dureros de imaculat al gheţurilor antarctice. Aici Timpul are o singură măsură. Eternitatea. Nici adierea lină a vânturilor nu poate surpa liniştea şi singurătatea acestor ţinuturi cavou, în care se mai află defuncta noastră preistorie. Gândurile, sentimentele îmi devin mai aprinse ca niciodată încercând parcă să topească pustietatea îngheţată din preajmă. Nu ştiu de ce am început să strig, să strig cât de tare pot, din toţi plămânii mei: Dumnezeule! Dumnezeule! Du...mne...ze...ulee! Nici cel mai mic ecou, doar gheţurile şi adierea lină a vântului care pare să-mi spună: „ce cauţi aici? Întoarce-te în lumea ta”. Aş vrea şi eu să ştiu ce caut dar mi-e imposibil. Cert este că am noţiunea căutării în sine, că doresc cu adevărat să găsesc ceva fără să ştiu ce anume. Oare încotro merg? N-am mai văzut Soarele de nu ştiu câte zile. Nu ştiu ce vreau, unde merg, unde mă aflu cu exactitate în Antarctica, ce anume caut şi nici dacă voi găsi ceea ce nici nu ştiu ce caut. Doar caut. Nu mai am cale de întoarcere. Chiar dacă aş vrea să mă reîntorc la bază n-aş mai putea fiindcă pur şi simplu nu mai ştiu drumul spre bază. M-am rătăcit. Nu ştiu de ce, dar însuşi cuvântul „rătăcit” în sine, îmi spune că mă aflu pe calea cea bună, pe calea care la un anumit moment dat îmi va desluşi cu adevărat ce anume caut. Sunt fericit că sunt rătăcit în mijlocul acestor gheţuri fără timpi. Nici nu mai ştiu dacă e zi sau noapte. Are vreo importanţă? Nu! La fel cum nu mai are nici o importanţă de câte zile rătăcesc şi ce anume mănânc. După un timp mi-a trecut şi foamea. Acum simt tot timpul senzaţia de masă copioasă. Cu toate astea ronţăi din când în când lichenul singuratic pe care l-am găsit, cândva, fără să ştiu când, lichenul care-mi ţine companie până în clipa când va fi mâncat de mine în totalitate. Frigul tiranic care încercase să mă îngenuncheze a devenit un foc mistuitor şi năpraznic ce-mi arde privirea şi suflarea. Îmi dau seama de puterea gerului, după barba care s-a contopit cu fiecare suflare, îngheţând. Oare mai seamăn cu mine, oare mai sunt eu? Nu e nimeni în preajmă care să-mi certifice aceasta. Nici măcar nu mai ştiu ce oră e, dacă e zi sau noapte. Unicul lucru care-l cunosc şi-l pot afirma cu siguranţă este că ninge cu fulgi mari, grei şi apăsători peste destinul meu. Oricum aici mă simt mult mai fericit decât acasă la New York. În ultimele săptămâni, cât a trecut de când am întâlnit-o pe Irene, în parcul acela plin de amintiri din apropiere de universitatea Columbia când nu ştiam ce vreau cu adevărat, ascultam în neştire ştiri, de dimineaţă până noaptea târziu, stând în fotoliul meu masiv din piele neagră. Nu suportam pe nimeni să intre în biroul cu geamuri fumurii undeva la etajul cinzeci în Manhattan. Aş fi vrut să-i întreb pe clienţii care mă contactau în vederea efectuării unor tranzacţii ale operelor de artă de ce ascult ştiri? Erau aceleaşi ştiri care se repetau la nesfârşit pe zeci de posturi de televiziune. Cu toate că eram conştient că nu voi afla nimic nou în acea zi fiindcă ascultasem deja cel puţin zece posturi în dimineaţa respectivă eu butonam telecomanda în continuare. Ce mă uimea cel mai tare era faptul că nu mă plictisea faptul că auzeam pe ziua respectivă aceiaşi ştire poate a şaptezecea oară. De ce? Nu ştiu nici acum, cum nu ştiu de ce nu pot să-i fac o vizită Irenei, să o regăsesc în sufletul meu. Realizasem că mi-e foarte greu să fac asta deoarece pe Irene o pierdusem cu adevărat undeva pe ruta Amsterdam – Sidney. Acea Irene se evaporase în norii grei şi plumburii ce apăsau Pacificul. Eram în braţele Christinei. Mă pierdeam în ochii Christinei. Cu toate că nu conştientizam dar, undeva în subconştient aveam nevoie de

3

acei ochi în care să mă pierd, rătăcindu-mă astfel de Irene. În parcul acela al amintirilor unde am întâlnit-o pe Irene, mi-am dat seama că nu mai eram acel Sorin Cerin care mă cunoşteam. Atunci am realizat pentru prima dată că străinul din mine e mult mai puternic decât mine, că în viaţă există o forţă mult mai puternică decât voinţa şi propria ta credinţă despre tine şi că această forţă e însăşi propriul tău Destin, Paralel cu Necunoscutul care are aceleaşi dimensiuni temporale ca şi propriul tău Destin cunoscut adică: trecut, prezent şi viitor. În acel parc am realizat că fiecare om are un trecut al Destinului său Necunoscut, un trecut care aparţine în totalitate străinului din el şi care e cunoscut doar de subconştientul lui la fel cum destinul Cunoscut e ştiut de conştient. Între subconştient şi conştient se dă o veşnică luptă ce are ca rezultat Realitatea pe care o simţim şi aveam bineînţeles iluzia că o trăim. Fiecare din noi trăim două timpuri şi anume Timpul Cunoscut şi Timpul Necunoscut. Dezechilibrul acestor destine şi timpuri naşte de asemenea înstrăinare, alienare şi angoasă. Pentru aceasta ar trebui să ne imaginăm cum ar fi omul fără subconştient? Oare ar mai avea aceleaşi valenţe ale propriei sale conştiinţe şi în viaţa conştientă? Într-un cuvânt cognitivul, afectivul şi volitivul? În nici un caz. Astfel n-am putea vorbi de conştiinţă în sensul pe care-l cunoaştem cu toţii. Fiinţa umană a devenit conştientă de sine în momentul când în existenţa ei a intervenit Timpul Necunoscut şi Destinul Necunoscut. Într-un cuvânt fiinţa umană a devenit conştientă când a aflat de existenţa Necunoscutului. Când mi s-a ivit posibilitatea de a participa la una din expediţiile ce urma să se desfăşoare în Antarctica, nu am mai stat pe gânduri. Ceva îmi spune că acesta e continentul care-mi reprezenta sufletul cel mai bine. Fără să mai vorbim de pustiu, de întinderile nesfârşite de gheţuri care ascundeau undeva în adâncuri, la mii de metri, solul unui continent, care, cândva a fost plin de vegetaţie şi de vieţuitoare. Avea toate formele de relief. Acum majoritatea sunt înveşmântate de gheţuri, parcă încercând să se acopere de cruzimea timpului greu şi apăsător, asemeni unui trecut care nu mai putea fi purtat în inima Antarcticei. Nu ştiu de ce, l-am simţit ca pe un continent într-o continuă agonie, vestindu-şi din când în când existenţa prin aisberguri uriaşe care i se desprind din trup. Dacă la Veneţia simţi moartea caldă şi primitoare, încărcată de atâta istorie şi fast, în Antarctica moartea capătă cu totul alte şi alte valenţe, mult mai aproape de ceea ce este ea în realitate, şi nu în funcţie de ce doreşte viaţa să-i atribuie. Oricât de mult ne-am dori să-i dăm un chip morţii, prin artă şi valuri, nu vom face altceva decât să ne extrapolăm pe noi înşine din fiinţa umană ce posedă o conştiinţă unde singura dimensiune este viaţa ce reflectă moartea ca poezie. În fapt, un substitut al nemuririi. Dureros de amar şi nu de dulce este şi faptul că există cu adevărat nemurire, sufletul trecând dintr-un plan spiritual în altul neavând timp de odihnă până la desăvârşirea lui într-un plan spiritualo - dimensional atât de superior, încât orice ni se pare aici o corvoadă, orice se pare că ne-ar fi imposibil de urmat în acel plan spiritualo - dimensional să fie o bucurie, o linişte şi o împlinire sufletească ajungând la o amplitudine aproape desăvârşire. Până acolo drumul e lung şi greu, încât de multe ori copleşit de oboseala escaladării ultimului vârf al clipelor spre desăvârşire, rămân încremenit când cu sufletul aproape sfârşit abia reuşesc să văd un alt vârf cu mult mai mare decât cel pe care l-am escaladat până în prezent. Atunci, pierdut în mine însumi, încerc să găsesc un sens al naşterii mele, un sens al destinului meu într-una din vremuri, sub un Soare şi caut. Ce găsesc? Timpul, rece şi însingurat, care viscoleşte clipele asemeni unor fulgi de zăpadă care se vor topi în primăvara ce va urma, dând naştere altor vremuri şi altor destine. Am înţeles că oricât de bogat sau de sărac ai fi, oricât de respectat sau hulit, oricât de filosof sau dezinteresat de propria ta viaţă, fiecare avem un destin, care nu e altceva decât un joc al iluziei care ne face să credem că existăm, că de fapt noi ne trăim viaţa, dar în definitiv până şi „nimicul” e mai existent decât noi. Oricât de mult vom dori să prindem vântul în pumni şi marea în sită nu vom reuşi, la fel cum nu vom reuşi să înţelegem şi alte Noţiuni de Stare în afară de Existenţă şi Nonexistenţă. Pe cea din urmă aproape că nu o putem defini, întrucât vom afirma că Nonexistenţa există fiind o altă formă a Existenţei, ceea ce e cu adevărat fals. Nonexistenţa este o altă formă a Noţiunii de Stare, total diferită de Existenţă, astfel încât nu putem afirma că Noţiunea de Stare a Nonexistenţei, există. Doar Noţiunea de Stare a Existenţei există. Faţă de restul atâtor Noţiuni de stare cărora nu le putem spune că există. În cele din urmă se poate pronunţa următorul enunţ: Noţiunile de Stare în afară de Existenţă, nu Există dar Sunt. E adevărat că logica noastră nu va putea accepta un asemenea enunţ, dar să ne gândim dacă putem determina infinitul sau dacă în urmă cu mii de ani primitivul ştia că lumina care-i vine de la unele stele e cu mult mai veche decât existenţa omului? Că el privea în prezent trecutul îndepărtat. Acel „Sunt” în accepţiunea logică a oricărui om de bun simţ înseamnă că: „sunt” „deci există”. Noi cu cele cinci simţuri şi creierul care ne-a fost dat de la natură nu putem avea o noţiune logică şi clară asupra mediului nostru înconjurător şi mai mult decât atât, asupra

4

reflecţiilor noastre decât tot prin prisma Existenţei. Automat ce doreşti să spui că acel lucru este, deci, există, nu poţi să faci afirmând ca acel lucru este dar nu există. Cu toate acestea, orice altă formă definită de existenţă cum ar fi nonexistenţa, este, dar fără a exista. Putem afirma că Nonexistenţa nu este? Da, putem afirma că ea nu aparţine Existenţei dar nu că nu este şi dacă este, este dar fără să existe. Astfel se naşte enunţul: A fi fără să exişti. Când mă gândesc că în acest caz am stabilit un enunţ aproape imposibil de acceptat în logica noastră şi totuşi acest enunţ este cât se poate de adevărat şi aparţine Noţiunii de Stare Nonexistenţială, pe când, Noţiunii de Stare Existenţială ţi aparţine simplu: A fi. Oare pentru alte Noţiuni de Stare am putea formula vreun enunţ? Adică în cazul unor Noţiuni de Stare care nu aparţin Existenţei sau Nonexistenţei? Cu siguranţă nu, pentru că un astfel de enunţ ar suna de genul: „A fi fără să exişti, existând sau nonexistând, sau şi mai mult decât atât, a fi, total, în cursa negării negaţiilor care este una din vămile sufletului nostru pe această planetă, nelăsându-ne să discernem şi alte Noţiuni de Stare, la fel cum nu putem discerne infinitul dar vorbim despre el. Atunci mi-am dorit să evadez din această încătuşare în care am simţit că mă aflam prins şi stingher. Ştiam că unica cale de a evada era doar prin moarte, o cale care nu m-ar mai fi lăsat să mă macin în mine însumi la cifra trei. Da! La cifra trei şi la Destin. Simt că această întrebare îmi macină clipele vieţii mele, spulberându-mi-le în oceanul fără de sfârşit al Enigmei. De ce cifra trei?! De ce nu o altă cifră? De ce a intrat secretara decanului Parkins sau mai bine zis secretara fostului Filosof exact în momentul când Procesul pentru sufletul Irenei era în toi? De ce a intrat nemernica aceea de secretară şi a pronunţat cifra trei? De ce? De ce tocmai în momentul când Filosoful se afla în stare de transă şi era un fel de medium între mine şi sufletul Irenei într-un trecut oarecare al său? Poate într-un prezent? ce importanţă mai au dimensiunile timpurilor? Cum de n-am putut înţelege semnificaţia acelei cifre la timpul cuvenit? Cu siguranţă că aş mai fi aşteptat-o pe Irene încă trei ani. Cine ar fi crezut că modul meu nonconvenţional de intervenţie împotriva Schizofreniei care o subjuga pe Irene prin Vocea nemiloasă ce-i vămuia gândirea, cuvintele, sentimentele, va avea peste exact trei ani câştig de cauză? Cum de nu mi-am dat atunci seama că cifra trei, exprimată de secretara Filosofului în timp ce acesta era în transă, avea să treacă de graniţa biroului unde a fost rostită şi să ajungă în plin proces al sufletului Irenei? Că Îndoiala va urma să-şi facă cu adevărat efectul peste trei ani? Ce ciudată Iluzie trăim în decursul întregii noastre vieţi. Am devenit conştienţi de noi înşine în momentul când am ştiut că există Necunoscutul dar puternici în Voinţă, când am descoperit: Îndoiala, şi sentimentali când Necunoscutul şi Îndoiala, au născut prin Voinţă şi Cognoscibilitate poezia dragostei. Deci la început a fost Cunoaşterea, urmată de Voinţă şi pe urmă de Dragoste. Cunoaşterea a luat naştere odată cu Necunoscutul, Voinţa odată cu Îndoiala şi Dragostea odată cu Necunoscutul şi Îndoiala. Dragostea e unicul lucru care se datorează ambelor componente ale conştiinţei, atât cognitivului cât şi volitivului la un loc care să rezulte afectivul. Prin urmare fiinţa umană s-a născut pentru a cunoaşte, a se îndoi de ceea ce ştie şi abia în cele din urmă să se îndrăgostească. Partea afectivă intră în conştiinţa fiinţei în cele din urmă, fiind întrecută de cunoaştere şi voinţă. Deci într-un cuvânt, nu putem avea dragoste fără să cunoaştem ţinta asupra căreia ne îndrăgostim şi fără să acceptăm aceasta, pe baza propriei noastre voinţe. În schimb iubirea e cu totul altceva, în nici un caz dragoste. Iubirea e un element divin izvorât de undeva din Absolutul Universului, al Gândului, al Marii Contemplări ale Marelui Creator care ne-a creat. Iubirea e lumina sufletelor care ne călăuzeşte prin hăţişul fără de sfârşit al Noţiunilor de Stare, există şi ar trebui să fie sensul nostru călăuzitor. Mulţi filosofi fac marea greşeală de a atribui luminii care este iubirea, spaţiul afectiv, din cadrul conştiinţei fiinţei umane, ceea ce este în totalitate eronat. Putem să atribuim Dragostei partea afectivităţii din cadrul conştiinţei alături de cea a cunoaşterii şi a voinţei dar nu şi Iubirii. Iubirea nu este dragoste. Ea nu survine în urma voinţei noastre care se răsfrânge asupra unui lucru sau al unui obiect, pentru că oricât de afectuoşi am părea faţă de un obiect lăsat ca amintire de familie sau al mai ştiu eu cărui lucru, nu le vom putea iubi. Din aceasta observăm că Iubirea se răsfrânge numai asupra fiinţei care poate şi ea să iubească la rândul ei. Noi nu vom putea da mereu lumină din sufletul nostru fără ca într-o zi să primim alta în schimb. Aici intervine un alt suport al iubirii: Speranţa, cu ajutorul căreia credem că iubirea noastră ne va fi împărtăşită într-o bună zi şi mai mult decât atât, împlinită. Speranţa nu e iubire! Mă pot îndrăgosti de o anumită persoană, obiect sau lucru dar nu iubi cu adevărat. O iubire va putea exista doar asupra unei persoane care şi ea la rândul ei, e capabilă să iubească. În Iubire nu mai intervine Voinţa şi cu toate că pare ridicol, nici Cunoaşterea. Câţi dintre noi nu am afirmat măcar o dată în viaţă: „Nu ştiu de ce iubesc persoana respectivă”. De aici ne dăm seama de caracterul divin al Iubirii, faţă de cel pământesc al Dragostei care fiinţează în urma Cunoaşterii şi Voinţei. În acel „Nu ştiu de ce iubesc persona respectivă” intră nu doar lipsa oricărui act de voinţă dar mai presus

5

de atât de cunoaştere. De câte ori nu mi-a fost dat să aud expresia: „Ochelari de cal” sau altele asemănătoare în ceea ce priveşte, Iubirea. Când ajungem să iubim cu adevărat nu o facem nici conştient, nici subconştient, ci divin, de aceea Iubirea nu aparţine afectivului din conştiinţa fiinţei umane şi prin urmare nu aparţine conştiinţei cum aparţine Dragostea de exemplu. Iubirea vine din exteriorul conştiinţei şi al fiinţei, asemeni unei legităţi divine care se abate atât de rar sau aproape deloc în sufletele care confruntă Dragostea cu Iubirea şi speră în trăinicia nesfârşită a Iubirii neînţelegând că ei nu au decât nişte sentimente care sunt tributare Dragostei. Iubirea nu este un sentiment şi nici o stare de spirit ci mai degrabă momentul în care simţi Divinitatea în cele mai tenebroase zone atât ale Timpului cât şi ale Spaţiului. Iubirea este o prezenţă, aproape imposibil de înţeles şi mai ales de acces de către noi în această viaţă, o prezenţă a Divinităţii într-o frântură de clipă ce ne poate marca întreaga viaţă şi pe care să o transformăm în prezentul conştiinţei noastre în Speranţă. Abia în cele din urmă, această Speranţă va dăinui în cadrul afectivului conştiinţei noastre pe care o vom cataloga greşit „Iubire”. Speranţa e cea care pune în cele din urmă „Ochelarii de cal” şi „Nu ştiu de ce iubesc persoana respectivă”, pentru că în acel moment fiinţa speră în propria ei conştiinţă la o detaşare şi abstractizare a perfecţiunii asupra partenerului, dându-i acestuia conotaţiile visate cândva în singurătate, conotaţii care de data aceasta aparţin cu adevărat voinţei chiar dacă mai puţin cunoaşterii reale care este estompată oarecum de starea intermediară dintre vis şi realitate datorată absolutizării într-o măsură, mai mare sau mai mică a Speranţei. Acesta este motivul că uneori când suntem îndrăgostiţi peste măsură,. cunoaşterea individului asupra căruia ne exercităm dragostea să fie amplificată de Speranţă, încercând să-i găsim calităţi pe care poate nu le-ar merita nici pe departe. În toate acestea în cele din urmă se răsfrânge: Destinul. Singură, doar Iubirea nu poate fi învinsă de Destin, doar că Iubirea Absolută şi Adevărată nu ne e dat niciodată să o trăim în această existenţă a noastră. Ea este şi apanajul Fericirii şi al Împlinirii. Tot ceea ce putem considera că am trăit o fracţiune de clipă de Iubire în această viaţă, n-a fost nimic altceva decât o eternitate pe care am primit-o în inimi prin canalul Speranţei de la Divinitate. O amintire care de fapt nici nu a fost dar este eternă, atunci când am simţit Divinitatea în sufletul nostru cum ne călăuzeşte pe o cale presărată cu sentimente spre un suflet anume. Atât doar. A dispărut în aceeaşi secundă când a şi sosit. Viscolul îmi biciuieşte barba care e spulberată în toate părţile. A devenit atât de lungă încât ţi simt greutatea, mai ales că e plină de gheaţa depusă în urma respiraţiei. De ce am venit aici? Ce caut de fapt? În nici un caz viaţa sau moartea. Nu caut nici Iubirea. De ce Sorin Cerin care mergi spre nicăieri rătăcind în necunoscut pe gheţurile fără de sfârşit ale Antarticii?, de ce nu cauţi Iubirea? Pentru că nu am putut să o înţeleg niciodată şi sunt foarte convins că nu o voi înţelege nici pe viitor, atâta timp cât îmi e rezervat un viitor. Totul depinde de Destin. Unicul lucru în care cred e Destinul, indiferent dacă în această viaţă a fost deosebit de darnic sau de crud cu mine. Nu pot să înţeleg de ce am întâlnit-o pe Christin cu puţin timp înainte ca Irene să se însănătoşească? De ce m-am îndrăgostit de Christin cu toate că ani de zile n-am făcut altceva decât să-i port dragostea Irenei, uneori ca o povară, alteori ca un blestem şi nu de puţine ori ca o mare fericire? De ce tocmai atunci? De ce am ajuns să consider dragostea un blestem care mă apasă iremediabil şi care m-a adus pe acest continent atât de neprimitor, atât de periculos care te poate ucide în orice moment? de ce nu aleg una dintre aceste două femei? Fiindcă am încercat săptămâni întregi iar acum ştiu că e imposibil. Ştiu că destinul meu mi-a fost cât se poate de potrivnic în faptul de a-mi găsi liniştea sufletească în viaţă. Am ajuns ca aceste momente în care am descoperit gerul şi gheţurile Antarticii se mi se pară unele din cele mai frumoase şi mai primitoare din viaţa mea. Tot ce mă salvează este că ştiu cât se poate de bine că nu mai am nici o scăpare, că voi muri. Poate de aceea sunt şi atât de fericit ştiind că în scurt timp voi termina cu acest destin al întrebărilor, deznădejdilor, paradoxurilor şi absurdului care mi-a caracterizat viaţa. Cred că în moarte, undeva printre aceste gheţuri îmi voi găsi cu adevărat liniştea. Astfel mi-a devenit Antarctica un colţ de rai pe care nu vreau să-l mai părăsesc niciodată. Când am părăsit baza eram singur că voi muri, că merg cu paşi repezi spre marea trecere în nefiinţă. Asta am şi dorit. Am alergat cât am putut încercând să realizez o distanţă cât mai mare faţă de bază pentru a nu fi găsit. Am ales o perioadă când ningea puternic tocmai pentru a nu-mi fi găsite urmele. Am mers într-una, cale de mai multe zile, dacă erau zile, pentru că aici nu s-a mai făcut în tot acest timp niciodată, noapte. Sincer să fiu cu mine însumi, nici măcar nu ştiu cât timp a trecut de când am fugit de la bază pentru că mi-am aruncat în mod intenţionat ceasul. Dacă nu s-a făcut noapte niciodată ci e numai zi, cum pot să afirm că am părăsit baza de mai multe zile? Oare delirez. Tot ce ştiu era că mă aflam în plină zi, era viscol, o lumină difuză ca şi în acest moment de altfel. De ce încerc să mă mint cu noaptea şi ziua? De ce vreau să mă induc în eroare pe

6

mine însumi afirmând că din momentul plecării mele de la bază au trecut nu ştiu câte zile. Poate a trecut o zi sau două sau trei, cine ştie. Tot ce ştiu e că m-am rugat la Dumnezeu să nu fiu găsit de cei care m-au căutat cu siguranţă din elicopter. Mă rugam la Dumnezeu să nu fiu găsit pentru că abia în aceste momente mă regăsesc, acum când ştiu că nu mai am nici măcar ceas la mână. Dar barba? Barba lungă şi îngheţată? Acum îmi amintesc că din ziua în care am întâlnit-o vindecată pe Irene în parcul din apropierea Universităţii Columbia eu nu m-am mai bărbierit cu toate că soţia mea Christin m-a rugat de nu ştiu câte ori să mă rad. N-am vrut pentru că mă consideram un călugăr al propriului meu destin, da, un călugăr al destinului. Aceasta devenise atunci religia mea, religie al cărei credincios eram şi se numea: Destin. Nu i-am spus niciodată Christinei despre această religie şi nici de faptul că mă consideram un călugăr al Destinului şi de aceea nu vroiam să-mi rad barba. Nu i-am dat nici o explicaţie în cele din urmă cu toate că m-a bătut la cap zile întregi, parcă o aud şi acum întrebându-mă: – Ce e cu tine Sorin? Chiar vrei să-ţi laşi barbă? Asta a fost în primele zile când a văzut că nu mă bărbieresc. Nu ştiam ce să-i răspund pentru că nici eu nu eram sigur că-mi voi lăsa barba să-mi crească. După alte câteva zile m-a rugat insistent să mă rad. – De ce? am întrebat-o eu. – Pentru că nu sunt obişnuită cu tine, să te văd cu barbă. – De ce? am întrebat-o iarăşi. – Cred că-ţi stă mult mai bine bărbierit, nu e la modă. – Dar dacă mă placi cu adevărat Christin, mă placi şi aşa? I-am răspuns încercând s-o determin oarecum să tacă. – Este adevărat Sorin, te plac şi aşa dar ar fi mai bine ... – Nu! am întrerupt-o eu pe un ton apăsat. – OK În fond şi la urma urmei fiecare om are toanele lui. Când am devenit soţia ta în Las Vegas să ştii că m-am gândit la asta, zise Christin. – La ce? am întrebat-o eu, prefăcându-mă că n-am înţeles iar dacă mă gândesc acum de ce m-am prefăcut că n-am înţeles cu siguranţă nu pot să ştiu. – La faptul că într-o bună zi vei avea şi tu toanele tale ca toţi soţii care încep să se plictisească de consoartele lor, zise Christin. Nu mă aşteptăm deloc la un astfel de răspuns din partea Christinei. În cele din urmă m-am gândit că poate ar fi discutat cu Mark despre însănătoşirea Irenei întrucât eu nu i-am spus nimic. De ce? Nici eu nu ştiu, cert este că am dorit să nu discut subiectul acela. – A mai sunat Mark? am întrebat-o în cele din urmă. – Nu, Sorin, n-a sunat, zise Christin. – OK, i-am răspuns eu. – Dar de ce? interveni iarăşi Christin. Trebuia să sune? S-a întâmplat ceva grav Sorin? Nu ştiu de ce dar nu numai că te văd, dar te şi simt schimbat. De ce nu vrei să-mi spui ce se întâmplă? Poate îţi pot fi de ajutor. – Nu, Christin, nu se întâmplă... – Nimic, nimic, nimic zise ea cu subînţeles întrerupându-mă. – Linişteşte-te Christin, totul e O.K., dragostea mea. Nici acum nu ştiu cât de liniştită a fost Christin în ziua aceea. Cert este că în momentul când i-am dezvăluit planurile mele privind o expediţie în Antarctica a fost cu adevărat neliniştită. După câteva zile de la dezvăluirea intenţiilor mele privind expediţia, m-a întrebat: – De ce mergi spre gheţuri, Sorin? – Fiindcă doresc să caut ceva ce în New York nu găsesc i-am răspuns cu o undă de resemnare în glas. – Cândva mi-ai spus, Sorin, că în momentul în care m-ai găsit pe mine nu mai aveai nevoie să mai cauţi absolut nimic, spuse Christin. – Aşa credeam atunci, Chris. – Îţi mai aminteşti când mi-ai spus asta, Sorin? zise Christin. – Da, Chris. – Unde? – În Las Vegas, cu o seară înainte de a ne căsători la capela ce se afla vizavi de cazinoul Circus Circus.. – Exact, Sorin, poţi să-mi repeţi din nou acele cuvinte? zise Christin vizibil emoţionată de data aceasta.

7

– Am să ţii le repet Christin. – Ascult, zise Christin. – Fiecare om încearcă conştient, uneori inconştient să caute absolutul adevărul, puritatea, fericirea. Unii cred că le găsesc iar alţii, nu Viaţa e o căutare continuă spre o regăsire a propriului Destin. Când te simt aproape de mine Christin ştiu că nu mai sunt nevoit să caut nimic. Cred că prin tine am reuşit să mă regăsesc pe mine. Mai mult decât atât, am reuşit să-mi regăsesc Destinul pierdut undeva pe o stea care se vede dintr-un parc aflat în apropierea universităţii Columbia. Nu există om care să nu încerce să-şi regăsească propriul Destin de la naştere până la moarte, un destin izvorât din eternitate şi infinit fără timpi şi spaţii. – Exact aşa mi-ai spus Sorin. Nici eu n-am uitat, zise Christin. – Nici eu, i-am spus gândindu-mă la Destin. – Deci? spuse Christin. – Deci ce? am întrebat-o eu. – Vreau să spui ceva Sorin, aştept. – Tot ce am în minte în aceste momente este o întrebare referitoare la Destin. – La Destin? zise Christin cu un aer de parcă ar fi auzit pentru prima dată acest cuvânt. – Da, despre Destin, am întrebat eu. – Ce Destin, ce anume? spuse Christin cu o oarecare teamă în glas. – Aş vrea să ştiu dacă între Destin şi logică există o oarecare legătură, tu ce spui Christin? – Destin, logică, legătură, cred că trebuie să existe, răspunse cu un aer gânditor şi grav. – Trebuia să existe, am repetat eu. – Trebuie, a întărit afirmaţia Christin. – Eu nu cred într-o legătură dintre logică şi Destin Christin. – De ce, Sorin? – Cred că la originea logicii fiinţei umane sunt cele două sintagme: A fi şi cealaltă, a nu fi, deci a exista şi a nu exista. Noi nu putem gândi decât prin această prismă Chris. – De ce neapărat, Sorin? – OK Christin, atunci te rog să-mi formulezi şi o altă abordare diferită în afară de a fi şi a nu fi, în afară de existenţă şi nonexistenţă, de a exista şi a nu exista? – E imposibil, Sorin. – Deci am ajuns în cele din urmă la concluzia că fiinţa umană nu poate gândi decât prin prisma existenţei şi al opusului acesteia nonexistenţa? – Da, Sorin, sunt de acord, zise Christin. – Atunci când ne căutăm Destinul tot prin această prismă o facem, cu toate că pentru a-l regăsi cu adevărat este necesar să înţelegem şi alte Noţiuni de Stare în afară de Existenţă şi Nonexistenţă, Noţiuni de Stare care nu se mai regăsesc în logica noastră, cu toate că sufletul nostru a trecut prin alte asemenea Stări Noţionale până când să ajungă în aceasta care este Existenţa. Incapacitatea logică a fiinţei umane de a discerne alte Stări Noţionale cât şi alte Planuri Spiritualo – Dimensionale care se găsesc în fiecare Stare Noţională sau Noţiune de Stare, duce la sentimentul de imprevizibilitate, la angoasă, teamă, absurd, nelinişte, neîmplinire şi multe altele, dar toate, datorate condiţiei umane şi anume, incapacităţii de logică la nivelul nostru spiritual pentru a înţelege alte Stări Noţionale. – De aceea Sorin?, mi-a spus Christin tulburată. – De aceea Christin. Continuă tu, i-am spus în cele din urmă. – Mi-e teamă să-ţi spun ce gândesc, Sorin. – Nu mi-ai spus tu Christin în Las Vegas în aceeaşi seară dinainte de căsătorie ca alături de mine nu îţi e niciodată teamă? – Ah, da! zise Christin. – Nu trebuie să-ţi fie teamă, i-am zis privind-o în ochi. – De aceea ne căutăm întreaga noastră viaţă Destinul iar atunci când credem că l-am găsit ne amăgim la fel de tare ca şi când suntem convinşi că am ajuns să îmbrăţişăm adevărul, absolutul şi perfecţiunea. De fapt suntem condamnaţi ca o viaţă întreagă să ne căutăm Destinul conştienţi sau inconştienţi, beţi sau treji, handicapaţi sau sănătoşi, bogaţi sau săraci, indiferent de starea noastră fizică, socială, ierarhică, mentală, vrând-nevrând suntem robii propriei noastre condiţii umane şi oricât am încerca să ne credem deştepţi sau

8

genii sau mai ştiu eu ce tip de superlative atribuite fiinţei umane, ne punem singuri propria noastră etichetă, aceea de Om. Pe această etichetă scrie în primul rând cu litere de foc acel A fi şi A nu fi, cheia a tot ceea ce poate însemna absolutul logic în mentalul nostru. Mai mult decât atât, suntem nişte handicapaţi dornici de mărire şi de ascensiune, mulţi dintre oameni fiind convinşi că prin prisma propriei lor logici pot accede cu adevărat la cunoaştere, la adevăr. Se înşeală amarnic. Alţii, ahtiaţi după bani şi putere sunt în stare să calce peste alte vieţi doar pentru bogăţie sau faimă. Toţi aceşti orbi nu-şi dau seama că de fapt în toată îngâmfarea lor nu sunt altceva decât nişte bieţi nenorociţi care navighează în derivă pe un ocean tulbure, căruia ţi e scârbă să-i primească în apele sale pentru a-i îneca. Toţi aceşti orbi nu văd Absurdul şi n-au înţeles niciodată ce înseamnă să cauţi spre a-ţi regăsi Destinul pierdut, da, dragul meu Sorin, pentru a-ţi regăsi Destinul pierdut. Acum am înţeles de ce căutăm Destinul. Am spus adineaori, că pentru a-ţi regăsi Destinul pierdut, trebuie să ţi înţelegi existenţa ce vine de undeva din istoria Universului, pentru că el e alături de noi doar că noi nu-l putem înţelege în orbirea noastră. Fiecare om cred că are un Destin, la fel de vechi ca şi Timpul, fiecare fiinţă, planetă, stâncă, ocean, val, adiere de vânt. Toate au un Destin mai vechi decât Timpul. Chiar şi cel mai nenorocit infractor sau criminal. Indiferent cât suntem de buni sau de răi cu toţii avem un Destin. Chiar dacă planta sau stânca sau valul sau oceanul sau ploaia sau vântul nu sunt ceea ce par a fi în realitatea noastră, cu alte cuvinte stelele n-ar fi stele, ploaia n-ar fi ploaie, vântul n-ar fi vânt, oceanul n-ar fi ocean, valul n-ar fi val, stânca n-ar fi stâncă dar toate indiferent de ceea ce sunt, cu siguranţă au un destin, la fel de vechi dacă nu chiar mai vechi decât timpul. – Atunci, Cristin mă înţelegi? – Acum cred că te înţeleg, Sorin. – Sunt în căutarea propriului meu Destin. – Chiar crezi că îl vei găsi? zise Christin. – Nu. – Atunci de ce îl cauţi? mă întrebă Christin. – Nu ştiu. – Oare noi ce suntem, Sorin? – Un destin, Christin, şi atât. – Un Destin? – Da, draga mea Chris. – De fapt ce e Destinul? – Nu pot să definesc cu exactitate Chris. În copilărie eram sigur că destinul e ceea ce ţi s-a întâmplat şi ceea ce va urma să ţi se întâmple, un fel de carte a vieţii, mai precis o condică unde fiecare clipă care te primeşte în existenţa ei semnează pentru tine cât se poate de conştiincios, fără întârzieri sau lipsuri de la programul propriei tale existenţe. La douăzeci şi cinci de ani eram convins că Destinul e un fel de loterie cosmică unde în fiecare zi pe care o trăieşti în loc de banalele numere îţi cade ce va urma să ţi se întâmple în ziua respectivă. Chestia cu loteria a ţinut până pe la vre-o treizeci şi cinci de ani când a intervenit Voinţa lui Dumnezeu care a rămas şi acum la patruzeci şi de ani, numai că Voinţa Domnului de a Contempla a creat Persoana care a dispus Personalizarea, Noţiunile, Stările Noţionale şi Planurile Spiritualo-Dimensionale. Toate acestea au un Destin care determină Legităţile Universale. Astfel putem vorbi despre mai multe tipuri de Destine şi anume cel mai înalt nivel al destinului este Destinul Marii Contemplări, urmat de Destinul Persoanei, Destinul Personalizării, Destinul Noţiunii, Destinul Stărilor Noţionale, Destinul Planurilor Spiritualo-Dimensionale, Destinul fiecărui Plan Spiritualo-Dimensional în parte. Destinul Marii Contemplări va determina Legitatea Universală a Marii Contemplări, cel al Persoanei Legitatea Universală a Persoanei şi tot aşa în ordine descrescătoare până la Legităţile Universale ale Planurilor Spiritualo-Dimensionale şi în cele din urmă până la legităţile Spirituale care ne călăuzesc paşii prin viaţă. Destinul naşte Legea şi niciodată invers. Niciodată Destinul nu va fi născut din Lege, el nu este guvernat şi nu se supune nici altor canoane decât tot Destinului. Destinul se „supune” doar Destinului unei forme ierarhice superioare. Cu toate că termenul de supunere este absolut impropriu, nu există un alt termen mai apropiat de ceea ce vreau să enunţ. Cu toate acestea aici iar intrăm în logica noastră umană pernicioasă întrucât însăşi conceptul de ierarhie superioară sau inferioară, de a se „supune” include automat legitate. De data aceasta va trebui să facem abstracţie de logica umană şi să acceptăm starea respectivă fără legitate întrucât Destinul nu se supune şi nici nu are supus, el nu este istorie, adică, trecut, şi nici viitor, sau prezent. Destinul este mai presus decât Timpul sau Spaţiul chiar dacă acţionează în acestea. Destinul nu este nici Întâmplare şi nici

9

Necunoscut, precum nu este nici povestea unei vieţi, ci mai presus de toate acestea Destinul este MOTORUL .Gândul Marii Contemplări a Marelui Creator al Universului la fiecare nivel de la Persoană până la ultimul plan spiritualo-dimensional. Chiar cele mai infime adieri ale vântului care fac să planeze o frunză desprinsă dintr-un copac într-o toamnă târzie au un Destin. Totul are un Destin în Dumnezeu care este mai presus Destinului. Până şi mişcarea aripilor unui fluture se desfăşoară conform unui Destin. – La Nivelul Spiritualo-Dimensional al nostru, Destinul acţionează în funcţie de timp şi spaţiu? mă întrebă Christin. – Exact draga mea, în funcţie de timp şi spaţiu i-am spus, sau mai bine zis în funcţie de Iluzia Vieţii noastre cu spaţio-temporalitate. – Asta înseamnă că Destinul cunoaşte de dinainte întreaga carte a vieţii omului, până şi a celor nenăscuţi? zise Christin. – Nu ştiu dacă termenul de „a cunoaşte” e cel indicat în acest caz, întrucât Destinul nu „cunoaşte” ci contemplă. Da, este cât se poate de adevărat. Contemplarea e mai presus decât Timpul, deci este şi înainte de naşterea Iluziei Vieţii şi în timpul acestei Iluzii cât şi după, dar toate acestea numai în Nivelul nostru Spiritualo-Dimensional unde Timpul are trei dimensiuni care ne sunt nouă cognoscibile şi pe baza cărora putem enunţa întrucâtva Contemplarea. Contemplarea nu are nici o tangenţă cu Timpul sau Spaţiul, ea este mai presus decât Iluzia Vieţii noastre care se bazează pe logica Condiţiei Umane. Contemplarea se bazează pe logica Absolutului, surclasând tot ceea ce cunoaştem în materie de logică. Destinul nu este Întâmplare pentru că nu se supune Timpului. Întâmplarea, da. – De ce încerci să-ţi regăseşti Destinul fiinţei tale, Sorin? – Ţi-am mai spus adineaori: „Nu ştiu”! – Acesta nu este un răspuns dragul meu. – Poate că ai dreptate Christin. Nu este un răspuns aşa cum ai fi dorit tu să îl ai. Este adevărat, a început să mă obsedeze ideea de Destin, să-mi dau seama că poate, până în acest moment am trăit mai bine de jumătate din viaţă dacă nu mai puţin şi eu n-am fost niciodată preocupat de Destin. Vezi tu Chris, câteodată am vrea să ştim de ce tocmai nouă ni se întâmplă toate astea, de ce nu altora sau mai mult decât atât, de ce se întâmplă? – Ce anume, Sorin? zise Christin cu o undă de mirare în glas. – Orice, Christin, de la trecutul meu până în prezent. Oare ne merităm Soarta cu adevărat? – Nu ştiu, de multe ori şi eu m-am gândit la acest aspect. Nu odată mi s-a întâmplat în viaţă să cred că Soarta ori a fost prea bună, ori prea crudă cu mine. Oricum orice am încerca să facem cred că nu i ne putem împotrivi. De altfel Sorin, tu consideri Soarta ca fiind Destinul? – În nici un caz, draga mea Christin. Soarta e cu totul diferită faţă de Destin, faţă de Contemplare. Soarta e ceea ce credem noi că ar putea fi Destinul prin prisma logicii Condiţiei Umane. Este o părticică din Iluzia pe care o trăim de la naştere până la moarte. Soarta se supune Timpului şi Întâmplării. Ea poate să fie potrivnică sau acceptabilă persoanei umane. Soarta are o istorie în trecutul omului cât şi un viitor. Cu toate că majoritatea credem că ne-a fost pecetluită ea se supune întâmplărilor prin care trecem de-a lungul vieţii născând propriul nostru trecut. – Tu numeşti Destinul ca fiind Contemplare, Sorin? – Absolut, nu. Contemplarea nu este Destin dar are un Destin, atemporal. – Adică? zise Christin cu un aer de nedumerire în glas. – Contemplarea este Gândul, nealterat de cunoaştere, voinţă şi sentimente, nealterat nici de spaţiul şi timpul din Nivelul nostru Spiritualo-Dimensional. Contemplarea este Gândul în stare latentă care nu conţine decât Gândul iniţial al Marii Contemplări şi care provine de la Dumnezeu, născând prin Devenire Persoana care la rândul ei determină Personalizările, Noţiunea, Stările Noţionale şi tot ce includ acestea. Mă refer aici la conceptul de Contemplare care naşte Destinul la Nivelul nostru Spiritualo-Dimensional. E normal ca însăşi Contemplarea de la nivelul Persoanei de exemplu să nu mai fie ca şi Contemplarea de la nivelul nostru întrucât cea de la nivelul nostru include şi Personalizarea, Noţiunea şi Stările Noţionale. – De ce nu există şi o Contemplare a fiecărui suflet de pe pământ? – Pentru că niciodată Gândul nu se poate supune legilor, unde acţionează Iluzia, întrucât Gândul Contemplării nu este nici pe departe Iluzie şi nu se coordonează în funcţie de orice tip de logică, decât de logica Absolutului şi Adevărului. Prin Iluzia pe care o trăim, noi nu putem să atribuim Destinului decât

10

calitatea de Soartă, în care coexistă cele trei dimensiuni temporale şi Întâmplarea care ne pecetluieşte Soarta, orbilor de noi, care nu ştim ce anume ne-a fost hărăzit. Acest termen „hărăzit” nu e altceva decât incapacitatea noastră logică, abordată de Condiţia Umană între două Stări Noţionale: A fi şi a nu fi, pentru a putea înţelege Destinul ce nu se supune Timpului, Spaţiului, altor Legităţi Universale, decât Celui care l-a creat Dumnezeu. Destinul nu se poate cunoaşte cu adevărat decât pe baza logicii Absolutului şi Adevărului. Destinul determină legitatea şi nu invers. Mai presus decât Destinul şi Legitatea e numai Dumnezeu. Si Marea Contemplare are un Destin şi o Legitate a Ei, izvorâtă din acest Destin. La fel este şi în cazul Persoanei şi al Personalizării. În schimb de la nivelul Noţiunii, Legitatea capătă forma pe care o putem defini în accepţiunea noastră ca Legitate Universală şi bineînţeles fiind izvorâtă din Destinul Universal. – De ce? întrebă Christin? – Deoarece Universul nu poate Fi fără Noţiunea care să-l determine. De aceea Legităţile Marii Contemplări ale Persoanei şi Personalizării vor fi Legităţi Anoţionale şi bineînţeles izvorâte din Destine Anoţionale pentru că sunt mai presus decât Universul iar celelalte începând de la Noţiune la Stări Noţionale până la Nivelele Spiritualo-Dimensionale vor fi Legităţi Noţionale, provenite din Destine Noţionale. Universul fiinţează doar sub aspectul Legităţilor Noţionale şi al Destinelor Noţionale, de aceea putem afirma că Destinul Universului e unul Noţional. Destinul Anoţional este cel care determină Destinul Noţional, la fel cum Legitatea Anoţională este cea care determină Legitatea Noţională. – Încep să înţeleg, Sorin, zise Christin, dar atunci cum vezi tu Destinul Anoţional al Marii Contemplări sau al Persoanei, rosti Christin cu o umbră de mirare în glas. – Tot ceea ce este Anoţional, e gândul pur, „nealterat” de nici o Noţiune. Acesta cuprinde în înţelesul Său, Totul şi Nimic, Neînceputul şi Nesfârşitul, Semnul Sensului Conştiinţei de Sine, care se transferă Persoanei Ce Decide, dar tot în Gând pur, Personalizările. Acestea din urmă Decid, tot în Gând pur, Noţiunile şi bineînţeles Universul cu Destinul şi Legităţile Sale Noţionale. – De ce nu se află în Gândul pur al Marii Contemplări şi Începutul şi Sfârşitul? mă întrebă Christin. – Fiindcă orice Început şi Sfârşit este apanajul Iluziei, fiindu-i tributar întrutotul acesteia. Gândul pur este Anoţional, deci, nu poate să primească atribute ale mărginirii şi nici alte atribute caracteristice Noţiunii cum ar fi Cine? Ce? De ce? Cum? Când? Unde? Până Unde? Cât? – Acum am înţeles zise Christin după care mă întrebă: – Care este diferenţa între Gândul pur şi Marea Contemplare? De ce Marea Contemplare nu e Gândul pur? – Gândul pur fiinţează de la Dumnezeu în timp ce Marea Contemplare îl Contemplă prin El însuşi. Marea Contemplare Contemplă, Neînceputul şi Nesfârşitul, Totul şi Nimic, Semnul Sensului Conştiinţei de Sine şi bineînţeles Contemplarea având ca rezultat Decizia, fiinţând astfel Persoana de unde fiinţează şi Liberul Arbitru. La ce nivel crezi Sorin că poate interveni Iluzia? – La nivelul Noţiunii. În momentul când fiinţează noţiunea de Sfârşit, de Finit, de Început sau Naştere apare şi Iluzia, sau mai bine zis Visul Cosmic a lui Dumnezeu din care facem şi noi parte, ducându-ne clipele în spate o viaţă întreagă în drumul spre mormânt. – De fapt, tu cum ai defini Iluzia dragă Sorin? – Un Gând „alterat” de Noţiuni, Stări Noţionale şi Nivele Spiritualo – Dimensionale sau de alt tip care intervin în viziunea şi conştiinţa acestuia, creâdu-i atât un mediu exterior cât şi interior iluzoriu. – Nu înţeleg, Sorin, de ce a fost nevoie de toate astea? De ce nu a rămas Gândul pur la nivelul Marii Contemplări şi al Persoanei de exemplu? De ce a fost nevoie să se nască suferinţa şi durerea în iluzoria noastră viaţă? Oare chiar să fie nevoie de suferinţă şi de condiţia noastră umană umilă pentru a putea fiinţa Persoana sau Marea Contemplare sau Dumnezeu? Oare ai putea tu să-mi explici toate acestea, Sorin? De ce sunt săraci în lume care mor din cauza subnutriţiei? Sau oameni ologi, sau atâta şi atâta suferinţă în sufletele care se nasc ca să poată muri? Oare Dumnezeu a gândit toate astea? Dacă da, de ce? De ce suntem părtaşi ai păcatului de-a lungul întregii noastre vieţi neputându-ne descotorosi cu adevărat de acesta pentru că stă în starea de normalitate a simţurilor cu care ne-am născut? Ar trebui să ne amputăm cele cinci simţuri pentru a nu păcătui? Nu cred că există născut care să nu păcătuiască. Aceasta stă în simţul nostru ca oameni. E normal să ne placă anumite parfumuri pentru că suntem înzestraţi cu miros, la fel cum e normal să ne placă anumite mâncăruri sau anumite privelişti, inclusiv persoane dezbrăcate ale sexului nostru opus pentru că aşa am fost creaţi: păcătoşi iar dacă vom dori să ne mântuim, să nu mai păcătuim va trebui mai întâi să ne renegăm pe noi înşine, să ne ciuntim simţurile, să nu mai credem în ele, să le amputăm dacă se

11

poate. E adevărat că majoritatea animalelor fac sex doar pentru a se reproduce, dar acestea nu au o conştiinţă ca a omului. Oare pentru a fi sfinţi ar trebui să ne aruncăm conştiinţa la coşul de gunoi al existenţei noastre? Atunci de ce am evoluat sau poate am involuat de-a lungul istoriei umanităţii. Conştiinţa înseamnă în primul rând Sex. Să recunoaştem deschis, majoritatea acţiunilor pe care le săvârşim în timpul vieţii se datorează Sexului. Chiar şi cel mai venal individ care este ahtiat după bani, după putere, va recunoaşte în cele din urmă, că toate acestea le doreşte pentru că undeva în mod mai mult sau mai puţin conştient există dorinţa de competiţie având la origine Sexul. Odată ce omul a primit conştiinţa de sine a primit şi o viaţă sexuală, unde sexul, juca de fapt cel mai important rol în evoluţia sa, libertatea şi împlinirea omului. La nivelul condiţiei umane, sex înseamnă aspiraţie spre un ideal, acela de a te regăsi într-o altă persoană de sex opus, de a încerca să-i transbordezi întreaga ta angoasă, neîmplinire şi singurătate, sperând că vei primi în schimb exact aceleaşi elemente care i le-ai dat tu, adică angoasă, neîmplinire şi singurătate, elemente care pentru tine să devină, linişte, împlinire, plenititudine a trăirii sentimentale, un partener care să-ţi anihileze tot ceea ce tu aveai la început adică angoasa, neîmplinirea şi singurătatea. De aceea ne e dat prin însăşi condiţia umană să ne naştem fără noi înşine, să ne căutăm mereu în sexul opus ceea ce considerăm că ne lipseşte. Toate acestea devin un păcat. De ce dragul meu Sorin? Ce a vrut Dumnezeu să facă cu noi, odată ce ne-a dat Iluzia Vieţii? Un experiment? Unii zic că ne-am născut în această lume sub Soare pentru a ne cizela asemeni unor bucăţi de stâncă necioplită pentru a fi pe placul lui Dumnezeu. Atunci eu vin şi întreb, ce nevoie are Dumnezeu de noi, nişte amărâţi care delirează de la naştere până la moarte în iluzia lor ce o cred realitate? De ce ne-a mai creat? Doar ca să ne chinuie, pentru ca pe urmă să ne „cizeleze” în acest laborator care se numeşte Terra? Oare nu era mai bine dacă ar fi existat doar Gândul Pur a Lui Dumnezeu Contemplat de Marea Contemplare ca să poată fi Decis de Persoană? Oare n-ar mai fi avut Persoana ce să Decidă? Doar pentru ca Persoana să Decidă a fost nevoie de atâta istorie a suferinţei, a torturii şi groazei? Nu pot să înţeleg toate acestea, Sorin. Tu ai o filosofie a ta, este adevărat, dar această filosofie ar trebui în primul rând să răspundă la întrebarea de ce ne-am născut? De ce trebuie să îndurăm prin frustrări şi suferinţă viaţa? Să nu-mi spui Sorin că sub Soare se nasc oameni care întreaga lor viaţă nu au avut altceva decât numai bucurii şi împliniri încât trecerea lor prin această lume a fost un lung şi dulce zâmbet, fără nici o grijă sau necaz, încât nu au păcătuit niciodată în viaţa lor şi nici n-au aflat ce e păcatul. De ce toate acestea, Sorin? Mi-ai spus că componentele Gândului pur sunt: Totul şi Nimic; Neînceputul şi Nesfârşitul, Semnul Sensului Conştiinţei de Sine. Odată ce fiinţau toate acestea Sorin, ce nevoie mai era şi de Noţiuni şi Stări Noţionale cât şi de altele? De ce nu a Contemplat Marea Contemplare, Gândul pur care să-l Decidă prin persoană tot pe El? De ce a fost nevoie de o astfel de Decizie odată ce se cunoştea Semnul Sensului Conştiinţei de Sine şi toate celelalte? La ce a mai fost nevoie de Iluzie? De nişte mărginiţi şi finiţi ca şi noi care nici măcar nu ştim până unde ţine Universul nostru astral? Sau de ce îl vedem astfel, cu pete de lumină care vin dintr-un trecut, unele chiar de mii sau milioane de ani în urmă? Sunt stele pe care le vedem azi pe boltă, dar ele nu mai există de milioane de ani. De ce? Trecutul lor e prezentul nostru şi poate că viitorul nostru stă în trecutul lor? Cine suntem noi, Sorin? Te-ai gândit vreodată cine eşti tu? Sorin Cerin care şi-a lăsat în ultima perioadă barbă încercând să se regăsească? Să nu-mi spui că nu e aşa? Ce înseamnă barba ta, Sorin? – Nu pot să-ţi spun exact Christin, e ceva între o goană nebună pentru a prinde clipele care mi-au mai rămas de trăit, pentru a mă lupta cu ele până la ultima mea suflare doar ca să aflu de ce mi-au furat regăsirea de mine însumi şi vântul pe care voi încerca cu siguranţă să-l ţin cât mai strâns în pumni pentru a-l determina să-mi elibereze prin suflul sau destinul din trupul căruia i-a fost de asemenea furată o stea singuratică pierdută pe o boltă a toamnei undeva într-un parc, cu mulţi ani în urmă, lângă universitatea Columbia. Aceasta vrea să însemne barba mea de Călugăr al Destinului care mă îndeamnă să mă duc către post şi pocăinţă în deşertul gheţurilor antarctice, unde sper că într-o zi voi înţelege dacă pot sau nu să îmi tai barba. – De ce nu ai putea să-ţi săvârşeşti o astfel de penitenţă, aici în New York, Sorin? – În nici un caz Christin, New Yorkul nu e un oraş potrivit pentru o astfel de îndeletnicire. – De ce? zise Christin. – Am să mă consider cu adevărat liber, doar acolo unde nu va mai fi nici o fiinţă umană în preajma mea, acolo unde voi simţi fierbinţeala gerului, unde liniştea mormântală va deveni zbucium. Abia acolo cred că am să-mi provoc propria mea soartă la luptă. Nu ştiu dacă o voi învinge sau nu, dar tot ce pot să ştiu e că această experienţă va avea oricum un deznodământ. În ceea ce priveşte faptul că noi ne-am născut

12

în această lume care e aşa cum o ştii şi cum mi-ai descris-o adineaori se datorează lui Dumnezeu, nu e nici o urmă de îndoială. Motivul pentru care ne ducem viaţa aşa cum o ducem stă într-adevăr în Semnul Sensului Conştiinţei de Sine, adică al Sensului tuturor lucrurilor şi fenomenelor, al Nivelelor Spiritualo-Dimensionale, al Stărilor Noţionale, al Noţiunilor şi Personalizărilor date prin Decizia Persoanei, Contemplată de Dumnezeu. Fericirea nu poate fi gustată decât prin Suferinţă. Personal cred că Dumnezeu vrea cu adevărat să ne dea Fericirea. Oare cum ar arăta un Univers fără Fericire? Dar fără Suferinţă? Fără Iluzia care ne călăuzeşte paşii prin sferele astrale din noi înşine? Gândul Pur al Lui Dumnezeu a devenit Destin Anoţional fiinţând Marea Contemplare prin legitatea sa Anoţională. Orice Destin înseamnă o Devenire. Astfel putem vorbi de Dialectică Anoţională care prin Decizia Persoanei de a se Personaliza la nesfârşit a născut Iluzia, cu Dialectica ei Noţională. Adică mişcarea şi transformarea în funcţie de noţiuni bine definite şi structuralizate, nu întotdeauna dimensionale, adică spaţiu, timp şi alte dimensiuni, la un anumit nivel de referinţă. Tot ce este Noţional este Iluzie şi tot ce este Anoţional este Realitate. Îmi amintesc de ziua în care m-a condus la aeroport cu destinaţia Antarctica. Era o dimineaţă rece de iarnă. La New York ningea cu fulgi mari şi deşi. Am ales acea perioadă de iarnă în emisfera nordică pentru a prinde vara Antarctică. Urma să zbor până la Buenos Aires de unde a trebuit să schimb avionul până în localitatea Punta Arenas aflată în extremitatea sudică a continentului sud american, aparţinând statului Chile. De aici m-am îmbarcat într-un mic avion, bimotor, cu destinaţia Antarctica, mai precis a bazei americane de cercetări Byrd. Am parcurs mai multe mii de kilometri, de la Punta Arenas, făcând o escală pentru a ne alimenta aparatul la o bază aflată pe insula Charcot. Nu ştiu de ce dar când am văzut pentru prima dată munţii Sentinel Range de peste cinci mii de metri, vârful Vinson mi-a venit să strig de bucurie. Un astfel de sentiment nu mai avusem de foarte mult timp, poate niciodată. Albul imaculat al orizonturilor, pătat cu griul stâncilor încă învingătoare în faţa vânturilor îmi spunea, că mă aflu în sfârşit într-un loc unde voi găsi acel El Dorado, după care alergăm fiecare conştient sau inconştient de la naştere şi până la moarte. El Dorado-ul meu nu e altceva decât Marea Regăsire de Sine, Moartea. De-a lungul istoriei omenirii mulţi au crezut că Marea Regăsire constă în bogăţii imense, gen Cortez cu incaşii, alţii l-au căutat în plăcerile carnale, alţii în putere dar nimeni nu l-a găsit vreodată până acum pentru că oricât de mult ai căuta, ajungi să înţelegi că ai şi mai mult de căutat. Acest El Dorado al Mării Regăsiri, nu poate fi găsit nici în ştiinţă şi nici în filosofie, nici măcar în cele mai divine creaţii artistice, ci în mizerie, suferinţă, durere, autoflagelare. Abia în acel avion am fost convins că numai un Călugăr al Destinului poate descoperi Marea Regăsire, pe întinsele gheţuri reci şi impersonale, brăzdate cu crevase ale Antarcticii. Aş vrea să ştiu încotro merg în acest moment? Are vre-o importanţă? Cum la fel n-are nici o importanţă dacă e zi sau noapte şi nici dacă noaptea lipseşte deocamdată cu desăvârşire. Oare de ce merg continuu, de ce nu mă opresc? Dacă mă opresc mor. Şi ce-i cu asta, cu o moarte fiecare suntem datori. Cine a spus asta? Habar n-am sau oricum nici nu vreau să-mi amintesc pentru că eu nu cred că am datorii la Dumnezeu. Mi-am plătit cu vârf şi îndesat taxele la Divinitate cu fiecare clipă din viaţă. Nu cred că merit să fiu pus la zidul datornicilor de către Dumnezeu. Atunci de ce să-mi fie teamă de moarte? Nu cred că simt teamă, mai degrabă o repulsie faţă de mine însumi pentru că am trăit o viaţă fără să înţeleg cu adevărat de ce, pentru că nu pot să mor până nu-mi voi vedea cu ochii sufletului meu, Marea Regăsire, în braţele căreia să-mi dau în linişte, sfârşitul. Abia atunci voi considera că am un sfârşit al propriei mele iluzii care este viaţa pentru că voi avea şi un început. Prin naştere nu înseamnă câtuşi de puţin că am început ceva. E trist, dar miliarde de oameni s-au născut fără să-şi înceapă viaţa, au trăit-o fără să o trăiască la fel cum au murit fără să moară pentru ei înşişi niciodată. Eu vreau să mor cu adevărat, la fel cum vreau să mă nasc şi să-mi simt cu adevărat viaţa pulsându-mi în vene. Toate astea nu se fac prin a te naşte ca o vedetă de televiziune care există azi, iar mâine e uitată , nici ca mai ştiu eu ce celebritate ştiinţifică sau culturală. Poate cel mai important lucru e să te naşti să trăieşti şi să mori cu adevărat pentru tine însuţi, regăsindu-te cu adevărat pe tine, perenul, în această lume trecătoare a clipei. Poate de aceea nici măcar nu ştiu de câte ore sunt plecat de la bază şi nici ce zi este. Toate acestea n-au nici o importanţă cum la fel nu are nici o importanţă dacă am bani în buzunar în acest moment. Oricât aş vrea să-mi cumpăr printre aceste gheţuri o fisă de subway ca pe urmă să călătoresc într-un vagon încălzit şi ticsit de lume mi-e imposibil. Cam acestea e şi Soarta omului, asemeni banilor care n-au nici o şansă de a fi cheltuiţi în mijlocul nesfârşitului deşert de gheaţă şi crevase al Destinului fiecăruia în parte. Ştiu că fiecare om în parte vrea să ne cheltuim banii propriilor noastre clipe între gheţurile vieţii la magazine de lux, însă acestea lipsesc cu desăvârşire. De ce? Poate şi de aceea mă aflu aici, poate că aş fi murit deja dacă un imbold lăuntric nu m-ar susţine în ecoul său surd, determinând-

13

mă să merg, să merg şi iarăşi să merg continuu pentru a mă regăsi. Nu ştiu de ce, dar sunt sigur că voi reuşi, că viaţa întotdeauna e bine să o cununi cu moartea prin risc pentru a o înţelege. Am studiat ştiinţe şi filosofii, mi-am făcut până şi un concept al meu propriu de filosofie, o teorie a mea. Cu toate acestea, chiar dacă pot afirma că înţeleg multe din fenomenele şi lucrurile lumii, că înţeleg de ce lumina face umbră şi umbra sufletului, lumină. Ştiu ce sunt particulele elementare şi de ce sunt în Iluzia noastră. Oare unde este Marea Regăsire, a mea, a sinelui meu, a noastră, a omenirii? Ce înţelegi nu simţi dar ce simţi vei înţelege. Oare ce am înţeles eu privind regăsirea? Că e bine să caut diamantul în mizerie în suferinţă şi trudă? E adevărat. Ştiu că e acolo şi cu toate acestea orbecăiesc prin întunericul vieţii mele încercând să-l simt. Îmi este aproape imposibil în orbirea mea dată prin celestul Destin, această rază de lumină venită de la Dumnezeu, ca un cadou, un dar, pentru o târâtoare care-şi duce clipele în spinare şi care sunt eu. Orice cadou trebuie făcut în urma unor merite. Care sunt meritele mele faţă de Dumnezeu? Mă rog îndeajuns şi aşa cum trebuie, sunt o persoană pioasă, evlavioasă şi plină de har? În nici un caz. Atunci cum pot eu, un muritor nemernic să aştept lumina, drept dar de la Dumnezeu? Ce urmăresc de fapt? Oare nu sunt un impostor care caută să se regăsească pentru a-şi înţelege moartea în faţa nemuririi, a-şi reflecta Destinul său în cel celest înţelegând cauza, acceptând efectul simţămintelor sufleteşti? Atunci cine sunt eu cel care are curajul să-i ceară daruri Dumnezeului său? Oare nu e un tupeu ieşit din comun? Cine ştie. Unicul lucru care mi-e clar este că s-a lăsat pe nesimţite o ceaţă deasă încât abia pot respira iar munţii care adineaori străjuiau orizontul s-au pierdut în pâcla albă şi misterioasă a simţirilor mele.

CAPITOLUL 2 Mă mişc. Deocamdată doar atât pot afirma despre mine, ca urmare a Iluziei pe care o trăiesc cu Dialectica ei Noţională, în cazul de faţă fiind vorba de Starea Noţională a Existenţei, Nivelul Spiritualo-Dimensional al Tridimensionalităţii în care există sufletul meu şi Spaţiul şi Timpul. Între aceşti termeni de referinţă mă mişc şi pot afirma cu certitudine că trăiesc. Oare cum o simţi fiinţa mişcarea într-un alt Nivel Spiritualo-Dimensional? În orice caz cred că în funcţie de Iluzia care-i călăuzeşte acolo spiritul şi bineînţeles în funcţie de dimensiunile care i se succed stării de iluzie, dimensiuni care izvorăsc tot din interiorul ei ca fiind o reflectare a sufletului fiinţei faţă de acel Nivel Spiritualo-Dimensional. Dimensionalitatea nu este decât o reflectare a Iluziei în sine însăşi la un anumit Nivel Spiritualo-Dimensional. Cu alte cuvinte şi Dimensionalitatea este la fel, parte din Iluzie asemeni Spiritului. Astfel noţiunea de mişcare nu este altceva decât interacţiunea sau interferenţa părţii dimensionale cu partea spirituală din cadrul Iluziei la un anumit Nivel Spiritualo-Dimensional. Cam în acest mod putem defini noţiunea de Mişcare Spaţio-temporală, într-un cuvânt Mişcarea Nivelelor Spirituale-Dimensionale într-unul din care se afla şi Mişcarea cu Dialectica pe care o trăim noi, fiinţele umane. Acest tip de Mişcare al Nivelelor Spiritualo-Dimensionale aparţine în exclusivitate doar Stării Noţionale a Existenţei, Stare Noţională în care se află şi Nivelul nostru Spiritualo-Dimensional, al Tridimensionalităţii. În ceea ce priveşte Mişcarea altor Stări Noţionale diferite de cea a Existenţei, aici lucrurile se schimbă radical, întrucât celelalte Stări Noţionale nu au în structura lor spaţialitatea, dimensionalitatea şi nici alte proprietăţi care sunt apanajul Existenţei, cum ar fi însăşi enunţul logic. A fi. Din acest punct de vedere Iluzia nu va mai îngloba în structura sa elemente aparţinând Existenţei ci ale unii alte Stări Noţionale fără Dimensionalitate şi mai ales Spiritualitate aşa cum ne este nouă accesibilă prin logica pe care o deţinem. În schimb Iluzia va avea aceleaşi componente de Destin Noţional, Legitate Naţională şi bineînţeles Dialectică Noţională. Prin logica noastră actuală ne este imposibil să enunţăm ce anume poate înlocui Dimensionalitatea şi Spiritualitatea în cadrul acestor Stări Noţionale. Ce putem afirma cu certitudine este că fiecare dintre aceste două trebuie neapărat să beneficieze de un înlocuitor, cu toate acestea, afirmaţia aparţine logicii noastre care nu întotdeauna s-a dovedit perfectă. De ce ar fi nevoie de un înlocuitor al Spiritualităţii de exemplu? Oare într-o altă Stare Noţională s-ar putea pierde tot ceea ce înseamnă Spirit şi ne este dat de Dumnezeu pentru a ne trăi Iluzia? Nu cred, atâta timp cât tot o Iluzie se „trăieşte” şi acolo. Atâta timp cât şi-n aceste Stării Noţionale îşi face apariţia Destinul şi Legitatea am putea face următorul enunţ în ceea ce priveşte Spiritualitatea şi Dimensionalitatea faţă de Starea noastră Noţională. Astfel Destinul şi Legitatea sunt cele două piloane care-i asigură

14

bipolaritatea Iluziei într-o Stare Noţională. Cum? Destinul asigură partea Spirituală în cadrul Iluziei unei Stări Noţionale iar Legitatea partea structurală asupra căreia să se reflecte spiritualul. Cu siguranţă ambele părţi sunt cu totul diferite în funcţie de Starea Noţională în care se află. În Starea Noţională Existenţială în care ne aflăm noi, sunt o infinitate de Nivele Spiritualo-Dimensionale. Destinul ne defineşte Sufletul fiinţei, fiecare suflet are un Destin al său iar Legitatea izvorâtă din Destin generează Dimensionalitatea. Spaţiile şi timpurile sunt în adâncul sufletului fiinţei. Odată cu moartea fiinţei, Destinul, trece la un Nivel Spiritualo-Dimensional din cadrul Stării Noţionale Existenţiale de Stare şi se transformă în funcţie de Nivelul Spiritualo-Dimensional în care va trece spre o altă „trăire” sufletul fiinţei. Destinul care provine de la Dumnezeu, trecând prin atâtea forme, fiind mai întâi, Anoţional şi abia pe urmă Noţional, e cel ce generează Legitatea ca pe urmă să se nască şi Iluzia Stării Noţionale al Nivelului respectiv întru trăirea fiinţei sau cu totul altă formă de exprimare a trăirii, exprimare izvorâtă din Destinul Gândului Pur al Marii Contemplări. De ce e necesară Iluzia? Oare Stările Noţionale, n-ar putea simţi Realitatea fără Iluzie? Poate că nu şi mai ales depinde ce fel de realitate. Noi ne putem nominaliza decât două Stări Noţionale, una a Existenţei şi cealaltă a Nonexistenţei. Cu siguranţă, că pe o a doua cu toate că o putem nominaliza, mai ales ca sistem de referinţă pentru a ni se putea desfăşura în plenitudinea ei, cea, dintâi, în care aparţinem şi noi, nu o vom putea cunoaşte niciodată. Destinul nostru în această existenţă nu a făcut altceva decât să ne genereze legile fizice ale cuanticii, mecanicii, gravitaţiei, spaţiului cosmic a tot ceea ce înţelegem prin mediul înconjurător fiindcă aceste legi sunt cele care în funcţie de Destinul nostru al fiecăruia, definesc Iluzia. Oare de ce iarăşi, din nou în funcţie de Destinul nostru al fiecăruia? De ce nu a fost de ajuns ca Destinul să genereze legile care ne înconjoară şi cu asta să se nască Iluzia care ne asigură „trăirea” fără ca să mai fie nevoie iarăşi de Destin? Pentru simplul fapt că Iluzia pe care o trăim noi, nu e numai exterioară, pentru mediul înconjurător sau interioară respectiv trăirile noastre sufleteşti cât şi o Iluzie a Întâmplării Necunoscutului, a Evenimentelor care, alături de Noroc şi Şansă sunt în funcţie de Destin. Acesta e modul în care „acţionează” destinul la toate Nivelele Stărilor Noţionale, şi ale Nivelelor Spiritualo-Dimensionale din Starea Noţională Existenţială, Destin care a devenit Noţional din Anoţional. De ce? Să nu ne imaginăm un Destin care „curge” de la nivelul Gândului Pur şi al Marii Contemplări, până şi-n cele mai „mici” unghere, adică până în Stările Noţionale şi la Nivelele acestora printre care şi la Nivelul nostru Spiritual-Dimensional. În nici un caz. Gândul Pur are un Destin Anoţional al Său, la fel şi Marea Contemplare sau Persoana şi Personalizarea, care posedă Destine Anoţionale, adică Destine care nu definesc Legităţi-Anoţionale ce vor defini la rândul lor Noţiuni. Fiecare Destin Anoţional în parte îl va determina pe celălalt în funcţie de nivelul axiologic sau valoric în care se află după modelul următor: Destinul Gândului Pur îl va determina pe cel al Marii Contemplări, cel al Marii Contemplări pe cel al Persoanei şi tot aşa, în această ordine descrescătoare, până când se va ajunge la Destinul Anoţional al Personalizării, ultimul pe scara axiologică care are titulatura de Anoţional, pentru că Legitatea pe care o generează este o legitate care la rândul ei nu generează Noţiunea. Deci până la acest nivel orice Legitate Anoţională determinată de un Destin Anoţional va avea valenţele proprii scării ierarhice la nivelul căreia se află dar fără nici o proprietate a noţiunii cum ar fi: nesfârşit, mărginit, sfârşit, început şi altele. La fiecare nivel Anoţional, legităţile Anoţionale au caracteristici ca: neînceput, absolut, caracteristici care fiinţează structura acestor nivele, prin personalizarea acestora la nivelul Personalizării, prin personificarea acestora la nivelul Persoanei, prin contemplarea acestora la nivelul Marii Contemplări şi prin „fiinţarea” acestora la nivelul Gândului Pur. Am pus intenţionat între ghilimele cuvântul fiinţare, întrucât, când vorbim de fiinţare, vorbim de ceva existent care ia fiinţă sau de ceva ce este, ceea ce în această fază a Gândului Pur atât din punct de vedere ontologic cât şi gnoseologic nici nu poate fi vorba. Acum mulţi vor fi înclinaţi să creadă că în mod ierarhic sub Destinul Anoţional al Personalizării se află cel Noţional al Noţiunii şi deci Destinul Anoţional al Personalizării îl va determina pe cel Noţional al Noţiunii. Nimic mai greşit decât aceasta. În nici un caz un Destin Anoţional al Personalizării nu îl va determina pe cel al Noţiunii, pentru ca Noţiunea în Sine e formată din toate celelalte forme ierarhice sau nivele axiologice începând de la Gândul Pur până la Personalizare, pentru că doar aşa putem vorbi de o axiologie ierarhie, de substituenţii unui anumit nivel sau al unei valori, al unei ierarhii în acest caz. Într-o altă ordine de ideii, NU putem accepta că Noţiunea s-ar fi putut autodetermina fără ca înainte să nu „fiinţeze” ceea ce a determinat-o şi nu în ultimul rând putem afirma că pentru a se forma Noţiunea, a fost nevoie de Gândul Pur a Lui Dumnezeu care a fost Contemplat de Marea Contemplare şi dispus de Persoană spre Personalizare şi abia acum urmează Fiinţarea Noţiunii. Cu toate acestea nici aici termenul de Fiinţare nu incubă Existenţa pentru că aceasta e o simplă Stare Noţională a unei Noţiuni din

15

infinitatea de alte Noţiuni care există. Astfel putem afirma că întreaga sumă a Destinelor Anoţionale au determinat Destinul Noţional , Destin unde apare pentru prima dată diferenţa dintre Absolut, Neînceput şi Nesfârşit faţă de Mărginit, Început, Sfârşit, născând pentru prima dată Necunoscutul şi cu acesta Iluzia, din trupul căreia vom ajunge şi noi să ne „trăim” propria noastră Iluzie. La nivelul Destinului Noţional, în funcţie de Necunoscut, Absolut, Mărginit şi Nesfârşit se naşte Absurdul ca primă Noţiune. Astfel putem denominaliza câteva noţiuni din infinitatea de alte şi alte noţiuni cum ar fi: Noţiunea Absurdului. Noţiunea Absolutului, Necunoscutului, Finitului, Mărginitului, Nemărginitului, unde ca termeni şi denumiri limbajul nostru nu numai că este cât se poate de redus ca vocabular pentru a putea defini infinitatea de Noţiuni, dar, nu în ultimul rând, atât din punct de vedere al conţinutului termenului cât şi al numărului de termeni, limbajul nostru, indiferent de vocabular, nu este altceva decât un microb faţă de Muntele Everest care la rândul lui nu reprezintă decât un fir de praf faţă de mărimea Universului care la rândul său e tot un fir de praf faţă de mărimea altor şi altor Universuri cu alte şi alte dimensiuni şi tot aşa la nesfârşit. Cam aceasta e mărimea limbajului nostru faţă de termenii prin care putem defini orice Noţiune din conştiinţa noastră, totuşi, omenească. Cam aceasta e şi diferenţa vocabularului uman faţă de cel a lui Dumnezeu şi asta la nivelul Noţiunilor, unde se ştie bine că orice Noţiune are ca definiţie în primul rând „fiinţarea” sa în funcţie de două sisteme de referinţă: Cel Finit şi Cel Infinit. Noţiunile sunt „limbajul lui Dumnezeu” provenit din Anoţionalitate. Ce e ciudat e faptul că şi Existenţa se află între Noţiuni şi anume Noţiunea de Stare Existenţială, o Noţiune printre infinitatea de alte şi alte Noţiuni de Stare. Deci Noţiunea de Stare Existenţială cuprinde în structura sa, o infinitate de Nivele Spiritualo – Dimensionale, printre care în sfârşit, unul este al nostru, al tridimensionalităţii. Cam aceasta ar fi structura „Universului” şi-l pun între ghilimele pentru că Ideea de Univers nesfârşit pe care îl cunoaştem noi ca oameni, nu e altceva decât ceea ce se află la Nivelul Spiritualo – Dimensional al Tridimensionalităţii, care ştim foarte bine unde e locşorul său în Adevăratul şi Absolutul Univers. Atunci ce-i de făcut? Cred că lucrul cel mai bun pe care poate să-l facă omul în această viaţă pe care o are de „trăit” sub Soare, este să se roage la Dumnezeu, să înţeleagă, să înţeleagă că El, omul, cu toată importanţa care şi-o dă, cu toată averea lui, funcţiile lui şi puterea pe care o deţine, nu este altceva decât un fulg de zăpadă care se topeşte pe asfaltul negru şi umed, înmulţind cu încă o fărâmă de umezeală, cantitatea de apă care într-o zi va alimenta fluviul trecerii în alte şi alte nivele existenţiale spre oceanul nesfârşit al Dialecticii Noţionale, navigând în cele din urmă pe crestele acestui Ocean, de unde se pot distinge în vârful marelui munte al Gnoseologiei şi Neoontologiei, Dialectica Anoţională ce străluceşte în lumina Virtuţii, Absolutului, Purităţii, Nesfârşitului, mai puternic decât orice Soare ni l-am putea imagina vreodată, mai puternic decât orice sclipire de Puritate şi Adevăr care am fi crezut că pot exista, mai albă şi imaculată decât orice zăpadă care a căzut pe asfaltul multor suferinţe şi deznădejdi în temniţe „trăite” de fiinţa care am fost vreodată şi vom fi fost până peste Timpul şi Spaţiul care le-am crezut cu desăvârşire infinite iar ele nu erau decât nişte coji de nucă care pluteau în căuşul palmelor noastre arse şi bătătorite de Soarele şi Vântul disperării întru Perfecţiune. Atunci, noi, ce am fost fără timp, şi am trecut fără de spaţiu, Oceanul Nivelelor Spiritualo-Dimensionale şi pe urmă al Stărilor Noţionale şi al altor şi altor Noţiuni, vom ajunge să cunoaştem încă un infinit de simţuri şi înţelepciuni, Măreţia şi Splendoarea Gândului Pur al Lui Dumnezeu, Contemplat de Marea Contemplare întru a Dispune Persoanei, Personalizările. Abia atunci vom înţelege de ce e necesar ca reflecţia Gândului Pur, Contemplat şi Dispus să determine din puritatea şi Absolutul Anoţionalului; Noţionalul. Abia atunci vom înţelege de ce vom şti vârsta fără de vârstă a sufletelor noastre ce se vor voi Personalizate. Era cât pe ce se cad într-o crevasă. Cea care m-a salvat a fost Soarta. De ce? În definitiv de ce mi-aş cunoaşte Soarta? Nu vreau acest lucru. Soarta de aceea e Soartă să fie necunoscută şi neapărat hărăzită. Sunt clipe în care aş vrea să mor, altele în care nu aş vrea asta nici în ruptul capului. Totul mi se întâmplă în funcţie de modul cum văd Regăsirea de Sine. Acum n-aş vrea să mor străin de mine însumi. Atunci de ce m-am mai născut? De ce mi-am trăit viaţa într-un paralelism ciudat, acela a doi străini care merg pe acelaşi drum mânaţi de Soartă? Eu un străin, viaţa mea alt străin. Adevărul e că de la moarte şi până la naştere suntem sclavii propriei noastre Soarte, pe care am moştenit-o în târgul fără nume, unde e mereu toamnă şi frunze ruginite. În acel târg există un cazinou cu pereţii plini de igrasie, vopsiţi într-o culoare ruginie stridentă şi în faţa acelui cazinou stau mereu trei prostituate. Pe cele trei prostituate le cheamă Trecut, Prezent şi Viitor. Burniţează peste frunzele ruginite mânate de vânt în faţa cazinoului cu nume atât de pompos: El Dorado-ul Clipelor Vieţii. Toate cele trei prostituate dârdâie de frig, fiind îmbrăcate sumar în timp ce fac tot felul de gesturi triviale unor presupuşi clienţi care nu există. Nu ştiu dacă în timpul

16

gesturilor obscene plâng sau sunt doar stropii burniţei reci care li se aşează pe faţă. Privesc scena din spatele unui trunchi masiv de arbore cu rădăcini vânjoase în solul argilos şi umed. Peste tot e numai umezeală şi o descompunere pe care o simt până în măduva oaselor. Nu înţeleg de ce prostituatele fac acele gesturi obscene fără să fie un singur trecător în tot târgul acesta putrezit şi uitat de lume unde nici eu nu ştiu cum am ajuns. Nu pot să ştiu dacă se înserează sau e dimineaţă. E o lumină difuză fără zi sau noapte la fel ca şi lumina pe care o văd în acest moment în Antarctica. Nu ştiu ce vor prostituatele acelea. Poate vor să mă ademenească pe mine, poate m-au observat. Nici vorbă, nu aveau cum, iar dacă au reuşit totuşi de ce nu fac acele gesturi obscene, gesturi dintre cele mai perverse în direcţia mea. De ce în direcţia opusă mie? Privesc insistent într-acolo. Da, nu e nimeni, nimeni, nimeni care să le poată atrage curiozitatea acestor prostituate. La un moment dat mă gândesc să ies din ascunzătoarea mea din spatele acestei tulpini imense şi să mă îndrept către ele. Mă simt inhibat dar o dorinţă interioară, de a face sex mă îndeamnă să mă îndrept într-acolo. Dacă-mi vor cere bani pentru sexul prestat? Era o întrebare care-mi veni cu adevărat în minte. Poate că nu am banii necesari pentru aceste prostituate, poate că n-am să-i am niciodată. Nu ştiu de ce-mi veni o astfel de idee în gând odată ce eu sunt unul dintre cei mai bogaţi oameni din Brooklyn, eu Sorin Cerin, tipul care nu se dă bătut niciodată, tipul care vrea cu orice preţ să se învingă pe sine însuşi şi a venit până în Antarctica ca să-şi găsească terenul propice pentru o asemenea luptă în care Sorin Cerin se va lupta pe viaţă şi pe moarte tot cu Sorin Cerin, adică eu Sorin Cerin împotriva vieţii lui Sorin Cerin, ce ciudat sună! Oare delirez? Nu cred. Si dacă cred sau nu cred tot nu are nici o importanţă. Dar unde este cazinoul din târgul acela al toamnei? Nu se poate, a dispărut cazinoul, iar eu nu vreau să-l pierd. Vreau înapoi cele trei prostituate! Poate nu m-am uitat în direcţia în care ar fi trebuit să privesc. Nu ştiu care e direcţia corectă. Priveşte Sorin Cerin, a reapărut cazinoul. Mda, e cazinoul de odinioară cu prostituatele acelea înfrigurate care făceau gesturi obscene fără să fie nici un client în târgul pustiu şi umed. E cazul să ies din această ascunzătoare, e cazul. De ce să mă ascund după această tulpină uriaşă care pare a fi tulpina neamului meu genealogic? De ce mă ascund după ea? Sunt cu adevărat un laş? Nu, Sorin Cerin n-a fost niciodată un laş şi nici un codoş. Atunci ce caut la prostituate. Abia acum observ că barba mare şi îngheţată mi-a dispărut. Dorinţa de sex pe care am avut-o iniţial s-a transformat în milă faţă de aceste fete înfrigurate. Mă scotocesc în buzunare, simt o singură monedă. O prind între degete şi o scot din buzunarul găurit. Abia acum am aflat că buzunarul meu era găurit. Pe monedă nu scrie nici o cifră şi nici o stemă nu se află ştanţată în metalul argintiu pal, rece şi impersonal care-mi stă în palmă. O întorc pe cealaltă parte şi abia acum pot vedea că există totuşi o scriere, aproape imposibil de descifrat, ale cărei litere au fost şterse de miliardele de mâini care au manipulat această monedă de-a lungul existenţei sale. O duc mai aproape de ochi. Abia acum pot desluşi: Data de naştere. Atât. Ce monedă ciudată. Niciodată nu mi-a fost dat vreodată să ţin în mână o monedă care să nu reprezinte nici o cifră , un suveran sau vre-o stemă pe una dintre efigiile ei. În cele din urmă am părăsit copacul uriaş, ce părea un fel de arbore genealogic al străbunilor mei şi m-am îndreptat spre cazinou. În scurt timp m-am aflat în faţa celor trei prostituate. Continuau să facă aceleaşi gesturi obscene, frizând aproape absurdul înaintea mea dar fără să mă privească. Erau la fel de absente aceste prostituate ca şi înainte. Continuau să se prefacă că nu mă observă. Încerc să intru în vorbă cu ele: – Nu vă e frig? Am întrebat eu oarecum mirat. Nici un răspuns, doar gesturile obscene cu care deja sunt obişnuit. „– Hei, fetelor, sunt un client posibil de-al vostru”. Nici un răspuns, doar vântul care mai biciuieşte cu rafalele sale pline de burniţă văzduhul. Cu mulţi ani înainte am mai intrat odată în discuţie cu nişte prostituate dar nu erau atât de greu abordabile ca şi acestea. ”– Hei, fetelor, poate vreţi şi voi să câştigaţi un ban, poate vă e frig, nici un răspuns. – De ce vă faceţi toată reclama aceasta plină de obscenităţi dacă în afară de mine nu mai e nici un om în tot acest târg de capăt de lume?” Iarăşi nici un răspuns. Atunci m-am hotărât să o prind pe una din ele de mână, poate aşa am să-i atrag câtuşi de puţin atenţia. Poate că aceste prostituate sunt surde şi oarbe iar eu nu-mi dau seama. Cine ştie? O prind pe una de mână. Mâna acestei prostituate mi se pare mai grea decât plumbul şi mai puternică decât un uragan. Nici măcar nu o pot clinti. În schimb ea îmi prinde mâna mea printr-o mişcare rapidă şi mă aruncă într-un noroi negru şi lipicios aflat sub frunzele ruginite din faţa cazinoului. Nu mai înţeleg nimic. Deodată un sentiment de teamă dar şi de curiozitate mă învăluie, timp în care încerc să mă ridic din noroiul în care mă aflu şi în care mă afundam încet câte încet într-o mlaştină de început de timp. Cu cât încerc să ies din această mlaştină cu atât mă afund mai adânc. Abia acum simt cum teama îmi îngheaţă cu adevărat gândirea. Încetul cu încetul cad pradă panicii asemeni unei capre în braţele tigrului. Nu ştiu de ce, poate datorită unui simţ atemporal care sălăşuie în sufletul

17

meu, am început să strig din ce în ce mai tare: Ajutor! Ajutor! Ajutor! Ca răspuns se auzea un ecou slab printre rafalele vântului care biciuia prostituatele ce continuau să facă gesturi dintre cele mai obscene, de parcă eu nu m-aş fi aflat ca un muribund la picioarele lor. Deodată una dintre ele se îndreaptă neaşteptat de repede către mine, îmi prinde mâna. Simt un fel de scârbă şi deziluzie dar n-am încotro. În cealaltă clipă îmi strânge cu tărie mâna şi mă trage cu putere, azvârlindu-mă de data aceasta prin uşa cazinoului, înăuntru. M-a azvârlit atât de tare încât am spart uşa cu propriul meu corp. Nu ştiu de ce, dar unicul gând în acest moment este să le fac o reclamaţie pe cinste acelor trei prostituate. Constat cu surprindere că în interiorul cazinoului nu e nici ţipenie de om. Mă aflu într-o sală mare cu pereţi tapetaţi cu un brocart roşu care pe alocuri a devenit gălbui datorită vechimii. Pe o parte şi alta a sălii se întind câte şase mese de black jack pline de cărţi de joc răsfirate aiurea. Nici un dealer, doar vântul care vine de nicăieri şi pleacă spre nicăieri. Peste tot numai praf. Undeva în mijlocul sălii se întinde un covor roşu mâncat pe alocuri de moliile vremii. Abia acum observ într-un ungher ruleta. Stă inertă şi prăfuită asemeni celorlalte mese. Nu ştiu de ce dar simt un imbold straniu, care mă împinge să învârt ruleta. Abia acum observ urmele paşilor mei lăsate pe covorul prăfuit de clipele vremii. Nu departe de ruletă se află un pian negru cu coadă. În tot acest univers al prafului, doar pianul pare a fi proaspăt lustruit ca şi cum ar fi cântat cineva cu un minut în urmă. Situaţia stranie a pianului mă face să mă răzgândesc pe moment în ceea ce priveşte ruleta şi să mă îndrept spre acest frumos instrument. Necazul meu stă în faptul că nu ştiu să cânt la pian, nici nu cred să fi atins clapele vreodată. O curiozitate neînţeleasă mă îndeamnă să apăs clapele aiurea. În momentul când îmi întind mâna către clape, privesc cum se oglindeşte aceasta în lacul negru al pianului. Îmi privesc şi faţa în lustrul pianului şi realizez că nu sunt schimbat deloc, doar părul pare că nu l-aş mai fi pieptănat niciodată în viaţă. Ating una din clape. Nici un sunet. Probabil e stricat. Mai încerc să apăs o altă clapă. Iarăşi nimic. Oarecum mirat dar şi învăluit într-un fel de nervozitate neînţeleasă apăs la întâmplare, din ce în ce mai repede, cât mai multe clape. Nici un sunet. Poate că vreau să înţeleg, neînţelesul şi de aceea deodată mă consider un virtuos pianist care-şi cântă una din sonatele sale preferate. Încep să o aud doar cu urechile minţii, îmi place nespus această sonată pe care mi se pare că o cunosc mai demult decât însăşi lumea. Fiecare apăsare de clapă îmi dă tărie să înfrunt orice obstacol, îmi dă putere de a iubi, de a înţelege, bunătate şi o fericire lăuntrică, ascunsă, ştiută numai de mine încât simt un fior de teamă când gândul mă poartă la faptul că într-o zi această frântură de fericire mi-ar putea fi furată de propria mea viaţă şi pierdută de mine însumi. De aceea va trebui mereu să-mi ascund fericirea mea, de viaţa mea, să-i fac un cifru numai de mine ştiut dar nu şi de viaţa mea. Simt o senzaţie plăcută încât aş cânta la acest pian mai multe vieţi dacă ar fi posibil. Apăs pe clape, simt vibraţia muzicii minţii cum se contopeşte cu vibraţia benefică a sferelor siderale. Abia acum realizez un secret pe care nu l-am aflat niciodată în timpul vieţii şi anume că fiecare dintre noi suntem un mare muzician care avem compusă câte o sonată genială a cărei vibraţii este complementară cu vibraţia siderală a Universului. Acum ştiu cum putem să ne regăsim pe sine, cum putem face să nu mai fim străini, de noi înşine, să nu mai acceptăm alienarea vieţii şi nici angoasa ei, acum ştiu ce trebuie să facem, să ne căutăm fiecare sonata lui, sonata sufletului său ale cărei vibraţii se îmbrăţişeze vibraţia sferelor siderale ale Universului, vibraţia timpilor şi a spaţiilor, mai presus decât aceasta vibraţia de dinainte de timpi şi spaţii cât şi de după acestea. Fiecare dintre noi ar trebui măcar odată în viaţă să cânte muzica propriei lui minţi, să-i simtă vibraţia ei benefică. Sonata minţii este puntea de legătură, unică şi indestructibilă dintre om şi Univers, dintre suflet şi Dumnezeu, adică dintre Om şi Iluzie. În timp ce degetele mele alunecă pe clapele pianului, observ cum, pe măsură ce cânt, încep să întineresc, devin din ce în ce mai tânăr. Nu-mi vine să cred. Mă aflu în faţa pianului care te întinereşte. Încetul cu încetul redevin copil cu Vârsta din ce în ce mai fragedă. Deodată sunt un nou născut care cântă oglindit în lacul negru al pianului. Nu ştiu de ce dar simt nevoia să cânt în continuare. Cânt şi dispar cu desăvârşire din cadrul lacului negru. Iarăşi cânt şi undeva aproape nedefinit apare o pată de culoare albă care prinde din ce în ce mai mult contur. În faţa mea desluşesc o faţă semănând mai mult a craniu decât faţă în înţelesul adevărat al cuvântului. Abia acum îmi dau seama că în lacul negru e un om foarte bătrân care aduce cu trăsăturile mele, de fapt nu e nimeni altcineva decât eu, în carne şi oase la vârstă înaintată. Cânt în continuare cu o frenezie comparabilă cu obsesia. Bătrânul din faţa mea întinereşte. Acum sunt eu, la vârsta pe care o am în acest moment. Simt nevoia să cânt în continuare asemenea drogaţilor care au nevoie de droguri. Îmi dau seama că dacă voi continua să cânt voi întineri din nou pentru a fi iarăşi bătrân. Nu mai vreau să fiu tânăr pentru a deveni bătrân. Vreau să rămân aşa cum sunt. Sorin Cerin la maturitate. O consider cea mai frumoasă vârstă pentru un bărbat. Iarăşi întineresc. Am redevenit de douăzeci de ani. Ridic mâinile de pe

18

clape. Vibraţia aceea magnifică în care m-am regăsit ca urmare a Sonatei Minţii pe care am cântat-o dispare. Abia acum apare în cazinou prima persoană. E una din cele trei prostituate care făceau gesturi obscene în faţa cazinoului. Se îndreaptă spre mine cu o privire pierdută, dar ameninţătoare. Îmi spune telepatic, fără să-i aud vocea: „ – Nu poţi să părăseşti acest cazinou fără să-mi plăteşti Sorin Cerin. – Cine eşti? am întrebat-o eu, de parcă n-aş şti că e una dintre prostituatele care făceau gesturi obscene pentru a-şi ademeni clienţii care de fapt nu existau. – Mă numesc Trecut, îmi spune prostituata zâmbindu-mi în timp ce-mi trage cu coada ochiului cu subînţeles, începând să se dezbrace. – Nu cred că am banii necesari pentru o astfel de prestaţie i-am răspuns eu. – Nu vreau de la tine decât moneda care o ai în buzunar, spuse Trecut în timp ce continua să se dezbrace, şi pe care e trecută data ta de naştere. – Moneda? Oare e de ajuns? De unde ştii că o am în buzunar? Am întrebat-o eu cu un aer de mirare în glas. – De unde ştiu? Ha, ha, râse prostituata Trecut. Uite că ştiu fiindcă acea monedă veche de când Timpul a mai trecut de atâtea ori prin mâinile mele. Abia acum termină cu dezbrăcatul. – Poate nu vreau o partidă de sex cu tine, i-am spus eu. – Orice bărbat doreşte o femeie frumoasă fiindcă aşa a lăsat Dumnezeu. Crezi că înfrânarea e bună? Poate faci parte dintre acei imbecili care se dau sfinţi şi afirmă că ei n-ar face sex nici în ruptul capului decât cu soţia lor şi atât sau care spun că ei niciodată nu s-au gândit la o altă femeie deoarece se reculeg în ştiinţă sau cultură sau mai ştiu eu ce îndeletnicire. Cei mai mârşavi dintre toţi vor face o adevărată polologhie a moralei lor scârboase de impotenţi care cu gura afirmă că nu ar accepta niciodată o altă femeie sau o prostituată dar gândul le e tot timpul la sânii şi buzele sexului feminin. Ar fi în stare să facă sex în fiecare moment dacă ar avea ocazia. Aceasta e valabil şi pentru femei. Unele se cred nişte primadone aşa zis „serioase”, bineînţeles adepte ale celei mai rigide morale care interzice sexul cu alţi bărbaţi decât cu soţul lor iar cele necăsătorite sunt majoritatea „virgine” „fete” care nu s-au gândit niciodată la un sex masculin pentru că nu le-a interesat, mint cu neruşinare fiindcă şi cele căsătorite şi cele necăsătorite nu doresc altceva decât să-şi alunge „singurătatea” prin sex. Ambele categorii s-ar regula şi-n parcare dacă nu le-ar fi ruşine sau teamă că vor fi prinse sau alte asemenea lucruri care le-ar putea constrânge. Aceasta e pura realitate Sorin Cerin zise Trecut în timp ce se apropia de mine. – Oare nu crezi că există şi femei serioase, am întrebat-o pe Trecut. – Serioase, îmi zice Trecut râzând. Doar dacă sunt frigide sau bolnave sau şi mai rău, îndoctrinate de o morală atât de bine ticluită încât să le poată dezvolta sentimentul de teamă faţă de sex, teamă care bineînţeles poate surveni din diferite motive. Majoritatea nu acceptă pe motiv că le e teamă de o doctrină sau alta şi vezi Doamne, că ar fi atât de „serioase”. Dacă ar fi fost această „seriozitate” reală, atunci lumea aproape că n-ar fi existat, am fi avut o mână de indivizi paranoici care ar fi definit societatea prin abstinenţă ca fiind o societate a înfrânării, adică o societate şi mai bolnavă decât aceasta care există. Cândva a fost o tendinţă către o atare societate în Evul Mediu fiind ajutată de Inchiziţie. Fiecare morală e o inchiziţie în felul ei. Depinde ce fel de Inchiziţie este. – Nu poate exista o morală a Libertăţii? am întrebat prostituata. – A Libertăţii? repetă aceasta, după care continuă: – Nu. Morala prin sine însăşi este o înfrânare de la anumite practici considerate indecente şi o redimensionare ale altora considerate decente. Morala, oricum am lua-o, simbolizează o îngrădire. Morala Creştină de exemplu nu acceptă curvia însă redimensionează timpul contactului cu Divinitatea. Cu cât te vei ruga mai mult cu atât îţi va merge mai bine şi bineînţeles vei fi într-o mai mare măsură ajutat de Dumnezeu. Morala indiferent pe ce cale o iei înseamnă o îngrădire. Paradoxal avem nevoie de morală până şi noi curvele. Fără morală am fi pierdute. – Ce fel de morală puteţi avea voi ca şi prostituate, Trecut! – Morala noastră constă într-o sinceritate şi seriozitate mai accentuată decât a multor aşa zis femei serioase, spuse Trecut în timp ce continuă să-şi mângâie planturos trupul înaintea mea asemeni unei stripteuse. – Vrei să spui că voi prostituatele sunteţi mai sincere şi mai serioase decât femeile căsătorite care-şi poartă anii de căsnicie asemeni unui blazon al purităţii şi devotamentului faţă de morala pe care afirmă că o respectă?

19

– Bineînţeles Sorin Cerin, răspunse Trecut. Noi cu toate că acceptăm morala pe care femeile cu „firmă” afirmă că o respectă, nu pretindem că o şi respectăm. Ele fac totul pe ascuns iar noi pe faţă. Oare nu suntem mai aproape noi, curvele de morala creştină, cu toate că greşim facem totul pe faţă în raport cu femeile „cinstite” care mint şi înşeală pe la spate? Recunosc, ele nu primesc atât de mult sex ca şi noi pentru că sunt tributare anumitor constrângeri. Oare eşti mai cinstită în faţa lui Dumnezeu dacă tot timpul te gândeşti să păcătuieşti dar eşti constrânsă să nu poţi păcătui din anumite motive? Dacă n-ar exista aceste constrângeri, ale moralei creştine pe care afirmi că o respecţi minţind ci cu totul alt tip de constrângeri cum ar fi bunuri materiale ale unei căsnicii pe care nu vrei să le pierzi, o anumită poziţie în societate, funcţie, putere, toate astea te fac „serioasă” dar, în pofida tuturor acestor constrângeri te gândeşti la sex. Oare o astfel de femeie nu e mai prejos decât o prostituată care face totul pe faţă? La fel se întâmplă şi în cazul bărbaţilor cu aere de oameni serioşi, cinstiţi, familişti convinşi. Ştii tu câţi asemeni distinşi domni întru morală au trecut de pragul sexului meu? Ştii câţi astfel de domni respectabili mi-au implorat să le asigur discreţia? Habar n-ai Sorin Cerin. Să ştii că o persoană indiferent dacă e masculină sau feminină cu cât se dă mai „serioasă”, mai „cinstită” mai „morală” cu atât e mai neserioasă, mai mincinoasă şi mai imorală. Minciuna a apărut pe Pământ când s-a născut Morala. Cât ar părea de ciudat, una alături de alta pot foarte bine convieţui. La fel şi desfrâul, adulterul, curvia şi toate celelalte au apărut odată cu o anumită Morală. Am spus cu o anumită Morală pentru că nu tot ce e Morală poate să încrimineze curvia de exemplu. Într-o Morală unde curvia e permisă ea nu există, de aceea faptele rele cât şi cele bune au apărut odată cu Morala. În comuna primitivă a existat o cu totul altă Morală decât aceea pe care o cunoaştem în prezent. – Cum vezi tu Morala Creştină, Trecut?, am întrebat-o pe prostituată privindu-i ochii mari şi căprui. Morala Creştină este Morala Mariei Magdalena, adică Morala celui care nu păcătuieşte să arunce cu piatra în cel care păcătuieşte. Într-un cuvânt cel fără de păcat să-l arate cu degetul pe cel păcătos. Realitatea face să ne naştem păcătoşi, pentru că vrând nevrând cărăm în spate un păcat originar, asta pentru cei care înţeleg că nu există om fără de păcat pe Pământ. Prin moartea pe cruce Christos a înlăturat acest păcat pentru cei care acced la religia creştină. Într-un fel am fost răscumpăraţi. Cu toate acestea în viaţă e imposibil să nu păcătuieşti într-un mod sau altul dacă nu cu fapta cel puţin cu gândul şi tot păcat se numeşte. Persoanele care se consideră „morale” sunt de fapt cele mai imorale pentru simplul fapt că a fi moral nu trebuie să fii un păcătos, într-un cuvânt în ceea ce priveşte Morala Creştină trebuie să nu păcătuieşti. Cel mai aproape de o asemenea Morală sunt oamenii care-şi recunosc păcatul şi-l poartă în spinare ca pe o cruce întreaga lor viaţă aşteptându-şi mântuirea. E adevărat, e bine să nu rămâi în păcat şi să încerci cu toate puterile tale să te desprinzi de orice obicei prin care ai putea păcătui într-un fel sau altul. Trebuie să recunoaştem că religia creştină ca de altfel şi celelalte religii, musulmană, mahomedană, zoroastră, hindusă, budistă cât şi alte religii, conţin un cod de legi care-ţi arată ce e bine să faci şi ce nu, care dezvoltă o anumită Morală. Cu cât te vei regăsi mai mult în această Morală a Religiei cu atât vei cunoaşte calea spre desăvârşire, numai că nu toţi oamenii sunt la fel. Pentru unii Calea spre desăvârşire poate să fie un sport, pentru alţii ştiinţa, pentru alţii banii, pentru alţii religia, pentru alţii sexul şi ar mai rămâne încă multe căi de enumerat. Atunci cum rămâne cu Adevărata Cale spre Desăvârşire? Omul e făcut să trăiască prin sex, într-un cuvânt să facă sex. Fără plăcerea sexuală omenirea ar fi într-o cumplită cumpănă care ar duce, dacă nu la distrugerea ei, la alienarea ei totală. Prin sex se elimină un număr mare de energii care acumulate ar duce societatea la nivel general şi omul la nivel structural la un număr şi mai mare de păcate de o gravitate mult mai pronunţată. Omul posedă o conştiinţă de sine faţă de animal. Această conştiinţă de sine, pe lângă toate celelalte calităţi, o are şi pe aceasta, de plăcere sexuală, calitate de importanţă cardinală pentru Destinul Omenirii. Să recunoaştem încă o dată că omul trăieşte prin sex, fără sex conştiinţa omului s-ar altera într-atât încât ar reveni la starea de animal şi asta în cazul în care omul a fost odată animal chiar la nivel ideatic cu desăvârşire am ajunge acolo. Atunci care e situaţia cu păcatul de a face sex? Religia creştină afirmă că nu e păcat de a face sex cu soţul sau soţia ta. E cât se poate de adevărat că ideal aşa ar fi, dar se ne gândim în realitate. După o perioadă intervine plictisul, angoasa, dorinţa de a cunoaşte o altă şi altă persoană pentru că tot Dumnezeu a lăsat omul să fie aşa. Preoţii vor spune că altcineva. Eu voi spune că Dumnezeu e mai puternic decât tot ceea ce există, nu există putere mai mare decât puterea lui Dumnezeu, atunci, de ce nu îndreaptă lucrurile conform Moralei Creştine să facă un om stereotip pe care să nu-l intereseze câtuşi de puţin viaţa sexuală iar într-o anumită perioadă pe an funcţiile sexuale să fie nişte simple funcţii de reproducere la fel ca şi la animale? Fără viaţă sexuală omul s-

20

ar dezumaniza, devenind animal. Cu toate că nu ne dăm seama dar tot ceea ce realizăm în viaţă ni se datorează vieţii noastre sexuale de care avem atâta nevoie. E adevărat sunt şi persoane bolnave cum ar fi unii schizofrenici care nu au nevoie într-adevăr de o viaţă sexuală, sunt convinsă că noi oamenii nu dorim o societate schizofrenică. După cum am mai spus Creştinismul acceptă viaţa sexuală în schimbul unei legitimizări în urma căsătoriei în faţa preotului. E idilic, e adevărat şi frumos. Cei doi tineri se vor iubi şi se vor regula până la adânci bătrâneţi fără să încerce să păcătuiască nici măcar cu gândul pentru că în acele momente vor spune o rugăciune. Nimic mai fals. Cu cât vor trece anii fiecare va încerca dacă nu dintr-o anumită curiozitate, atunci din plictiseală, din dorinţa de schimbare, de aventură, toate acestea izvorâte dintr-un sentiment straniu, mai vechi decât trecutul şi anume să-l înşele pe celălalt, să se regăsească în braţele fructului oprit. Diferenţa dintre femei şi bărbaţi constă mai mult în unghiul de abordare decât în consistenţa păcatului plănuit. Bărbaţii prin însăşi natura lor tind să posede cât mai multe femei dintr-un straniu subconştient venit din negurile mai vechi decât timpul, ale masculinului, acela de a-şi împrăştia sămânţa pe ogorul fertil al feminismului întru continuarea speciei. Tocmai acest sentiment subconştient doreşte religia creştină să-l dezavueze printr-un substitut care este rugăciunea sau teama de pedeapsă, de Judecata de Apoi. Această pedeapsă o regăsim la majoritatea religiilor, unde purificarea celor păcătoşi se face în tot felul de moduri. La Creştinism purificarea sufletului survine prin cele mai groaznice cazne în adâncurile infernului mai ales prin foc. Focul din cele mai vechi timpuri a fost un element de purificare în foarte multe credinţe. Într-un cuvânt, dacă nu te supui Moralei Creştine vei fi chinuit înspăimântător. A te supune înseamnă aţi renega acel sentiment masculin, străvechi care se află în subconştient de a-ţi place femeia nu ca singular, ca persoană ci ca arhetip, ca pluralitate. Oare nu trăirea prin sex a dus la evoluţia conştiinţei de sine a fiinţei? În primul rând la nivelul afectiv? Sentimentele s-au format odată cu sexul. Un bărbat n-ar putea iubi o femeie fără organele genitale la fel cum o femeie n-ar putea iubi un bărbat fără organele lui genitale. Întregul sistem afectiv al conştiinţei umane s-a dezvoltat şi a evoluat prin sex. Miliardele de poveşti de iubire de-a lungul istoriei, cuvintele amoroase, declaraţiile de dragoste toate au pornit din subconştientul celor două sexe de a se împreuna. Unde vom ajunge dacă vom urma calea idilică a religiilor privind sexul asemeni unor preoţi înfricoşaţi de focul iadului? În Iad. După mine n-ar trebui erotizate atât de strident atât de multe părţi ale corpului pe care le-am primit ca un cadou pentru frumuseţe de la Dumnezeu. Religia se autoexclude din ceea ce este substituindu-se nu odată politicii. Câte doctrine religioase nu sunt în lume? Câte secte sau biserici nu are doar Religia Creştină? Oare existenţa acestora nu este o politizare a însăşi Religiei Creştine şi o profanare cu bună ştiinţă a acesteia. Oare Catolicii, Baptiştii, Reformaţii, Penticostalii şi mulţi alţii nu servesc aceluiaşi Dumnezeu şi aceluiaşi Iisus Christos? Cu siguranţă: Da! Atunci? De ce se politizează până la absurd fiecare biserică în parte, considerându-se cea adevărată? Creştinismul la formarea sa a fost unul singur şi mult mai aproape de Dumnezeu faţă de Creştinismul actual împărţit în atâtea şi atâtea biserici unde fiecare interpretează cuvintele lui Iisus Christos în funcţie de propria lui filosofie şi ce poate fi şi mai rău decât atât în funcţie de propriile lor interese, pentru a-şi ademeni adepţi sau pentru a se menţine, trecând nu odată de pragul păcatului pentru care însăşi întemeietorul Creştinsimului Iisus Christos s-a jertfit. Când am spus că vom ajunge în Iad dacă vom urma calea idilică a religiei făcută de preoţi privind sexul, am afirmat pentru că la început Creştinismul a dat doar anumite învăţături care urmate ar fi născut unele deprinderi sănătoase, dar nu în contradicţie cu condiţia umană şi cu aspiraţiile acesteia. E adevărat, nu e bine să curveşti, ideal ar fi să nu o faci, ca cei doi tineri din faţa altarului să se reguleze doar ei între ei o viaţă întreagă şi să se iubească până la bătrâneţe. Numai că viaţa nu e aşa. Iisus Christos ştia toate astea, ştia că omul prin condiţia lui umană e o fiinţă josnică, mincinoasă, cinică dar şi sublimă în acelaşi timp. Iisus Christos ne-a dat o pildă, de a ne îndrepta spre sublimul din noi, pentru a ne alunga ticăloşia din suflete, de aceea a existat şi o Maria Magdalena care nu era mai păcătoasă decât multe persoane „serioase” aflate la acea adunare. Iisus Christos a înţeles – îndemnând-o pe cât posibil să se îndrepte spre acea parte a sublimului din sufletul său. Niciodată Iisus Christos nu a spus fiţi fiinţe perfecte, pentru că a ştiut că omul nu este o fiinţă perfectă. Ceea ce ne-a îndemnat prin Religia Iubirii care a născut Creştinismul cât şi alte religii, Religia Iubirii pe care a înţeles-o atât de bine Iisus Christos a fost să încercăm pe cât posibil să acceptăm ca şi ungherele întunecate ale sufletului să fie scoase la lumina adevărului, să ne îndreptăm spre acel sublim pe care fiecare suflet îl are dar nu întotdeauna, îl regăseşte. Se ştie prea bine cum au transformat unii preoţi Creştinismul, care dintr-o Religie a Iubirii, a iubirii de oameni în primul rând a devenit o politică pentru uciderea şi torturarea acestora. Preoţii pătaţi, păcătoşi, mincinoşi, au cerut fiinţei umane să se dezumanizeze în numele lui Iisus

21

Christos. Toate astea pentru că erau îndemnaţi de idealuri perfide şi ascunse, plini de trufie şi orgolii, ajungând să se creadă un fel de Dumnezei pe Pământ, care pot ucide în numele Religiei Iubirii prin tot felul de cruciade sau pot tortura. Atât de tare minţeau încât au început să-şi creadă şi propria lor minciună aceea că sunt nişte sfinţi în viaţă iar gloata a trebuit să le urmeze exemplul fără să-şi dea seama în prostia lor de înalţi prelaţi că ceea ce le cereau ei gloatei era imposibil, că ducea la dezumanizare. Astfel Morala Iubirii a lui Christos a fost politizată de interese meschine ale multor prelaţi, care au transformat calea de a tinde către Paradis în calea de a cunoaşte Iadul şi de a ajunge în cele din urmă în el. Sunt o curvă mai cinstită ca mulţi preoţi. Eu cer un ban pe sexul meu care este regulat de client pe când preotul cere bani pentru o religie care n-ar fi trebuit să accepte niciodată bani în schimbul învăţăturii. Bordelul nostru e afară în faţa cazinoului, în frig, vânt şi ploaie, pentru că nu am vrut să cerem atâţia bani ca aceşti preoţi care cer sume fără scrupule ameninţând cu focul Iadului şi Judecata de Apoi ca să-şi construiască catedrale impunătoare să se înconjoare de lux şi desfătări. Nu pot să neg că există şi unii preoţi care sunt cu adevărat învăţători ai Creştinismului, dar să recunoaştem, ţi putem număra pe degete. Care-i diferenţa dintre Bordelul meu şi Catedrala lor? Una singură: organul meu genital nu face atâţia bani ca frica faţă de Judecata de Apoi! zise Trecut urcându-se pe una din mesele prăfuite de Black Jack de unde începu să-şi unduiască corpul din ce în ce mai haotic într-un dans al absurdului. Tălpile frumoasei Trecut lăsau urme adânci în praful gros şi maroniu care era aşternut pe masa de joc, dezvelind pe alocuri culoarea cărţilor de joc răvăşite. – De ce toate acestea Trecut? i-am spus cu un aer de emoţie în glas fără să mă pot abţine de la priveliştea care-mi este dată s-o văd. – Ca să mă vezi, spuse Trecut, zâmbind cum numai o prostituată profesionistă poate să o facă, după care îmi spuse: – Ştii cum poate o femeie să violeze un bărbat? – Cu forţa bineînţeles, i-am răspuns eu. – Fără să folosească forţa, spuse Trecut. – Punându-i nişte pastile de somn, dar degeaba pentru că atunci bărbatul n-ar mai putea face nimic femeii, i-am zis. – O femeie când violează un bărbat, îi violează mai întâi voinţa acestuia prin simplul fapt că-şi etalează sexul. Bărbaţii cărora nu le pace sexul feminin sunt ori bolnavi psihici ori homosexuali, dar şi cei din urmă sunt tot un fel de bolnavi psihic cred eu. Nu consider homosexualitatea ca fiind o stare normală spuse Trecut dansând planturos pe masa de Black Jack. – Tu te consideri o păcătoasă Trecut; am întrebat-o întorcându-mă cu spatele la ea, fără să am vreun sentiment de timiditate sau de jenă, ci pur şi simplu în aceste momente nu simţeam câtuşi de puţin dorinţa de a face sex. Bineînţeles că sunt o păcătoasă. Arată-mi tu un singur om care s-a născut şi n-a păcătuit niciodată şi-n acel moment îţi voi înapoia moneda care mi-ai dat-o. – Deci Iisus Christos a dorit să ne răscumpere prin jertfa Lui pe lemnul crucii Trecut? – Exact, Sorin Cerin. – Oare crezi că a reuşit odată ce păcătuim, cu sau fără voia noastră în clipele pe care le căram în spinare pe timpul vieţii? Spune Trecut, abia aştept un răspuns, i-am zis cu o voce vizibil emoţionată. Nu pot înţelege de unde vine această emoţie lăuntrică care nu-mi dă pace. Încerc să aflu dar nu reuşesc. De ce Dumnezeu îl lasă pe om să fie păcătos? De ce nu ne-a eradicat păcatele? Tot ceea ce consideră Morala Creştină că e păcat? De ce nu ne-a creat nişte fiinţe perfecte care să nu mintă să nu înşele, lovească, să curvească, să fim fiinţe fără dorinţe sexuale? Câte lucruri nu s-ar rezolva atunci. Ne-am naşte fără păcate şi am merge spre moarte la fel de puri. Dacă Dumnezeu care are cea mai mare putere de ce nu ne ia partea întunecată din sufletele noastre care să nu aparţină păcatului, sau să nu mai existe păcatul? Oare e nevoie de acea parte negativă pentru a lua naştere opusul său, adică tot ceea ce e luminos în noi, cum ar fi bunătatea, mila, dreptatea, iubirea de semeni şi tot ceea ce e considerat pozitiv în Morala tuturor religiilor. Partea negativă din noi e considerată păcat. Absurdul existenţei noastre constă în faptul că nu putem exista fără partea întunecoasă a sufletului, că lumina n-ar mai avea strălucire fără întuneric ca şi binele fără rău şi sublimul Moralei Creştine fără Păcat. În acest caz putem vorbi de multe alte Morale aparţinând şi altor Religii. Dumnezeu l-a lăsat pe om să se nască pentru a păcătui dar l-a lăsat şi Liberul Arbitru prin fiinţarea Necunoscutului. Important e în această viaţă cât de mult păcătuieşti şi cât de puţin ai

22

fi putut să o faci dacă o mare parte din dorinţele tale în loc să se concentreze asupra diferitelor orgii s-ar fi concentrat asupra ajutorării semenilor tăi, asupra frumosului, bunătăţii, milei, iubirii adevărate faţă de cei care te înconjoară .... – Taci, Sorin Cerin, că imediat te apuci să compui adevărate poeme despre perfecţiune. Devii fals şi asta nu-mi place. Dacă mai vorbeşti aşa încep să te detest, zise Trecut cu o voce contrariată. – OK, Trecut, tac. – Taci, Sorin Cerin şi ascultă vântul cum bate în fereastra spartă din dreapta ta. Ascultă-l cum se strecoară prin cioburile de sticlă tăindu-se în ele şi urlând din ce în ce mai înfiorător. Taci şi ascultă Sorin Cerin, ascultă vântul. E ca şi destinul tău, la fel de furios pe propria lui condiţie de vânt. Poate că ar fi vrut să fie în această lume mult mai mult. Poate că şi-ar fi dorit să devină învăţat sau împărat, preot sau curvă iar el e Vânt. Se zbate către punctele cardinale lovindu-se de crengi şi ferestre, de cioburi şi cazinouri, de rulete şi de cărţi de joc şi ştii de ce? Pentru că la fel ca şi tine, cum tu ţi-ai fi dorit să te naşti fără păcat el şi-ar fi dorit să nu mai sufle în toate aceste locuri şi-ar fi dorit liniştea şi pacea interioară. Numai cel ce nu ştie ce-i bunătatea şi frumuseţea sufletului nu ştie ce e păcatul. Dacă te-ai fi născut fără păcate Sorin, fără Păcatul Originar, l-ai fi căutat şi-n stâncă, ai fi ros stânca cu unghiile până când acestea ţi-ar fi sângerat şi cu toate acestea nu te-ai fi oprit până nu l-ai fi găsit. Chiar dacă ai fi ştiut că nu îl vei găsi niciodată tu tot ai fi continuat să sapi cu unghiile însângerate în stâncă, întreaga ta viaţă fiindcă ai fi avut neapărată nevoie de el, fiindcă fără Păcatul Originar tu Sorin Cerin, n-ai mai fi fost tu .. – Atunci Christos de ce s-a jertfit pe cruce? Nu pentru a ne răscumpăra din braţele Păcatului Originar? Am întrebat-o pe Trecut încercând să nu mai gândesc nimic pe moment, să-mi golesc mintea într-un fel sau altul. – Aici e tragedia lui Iisus Christos. S-a jertfit pe cruce, zise Trecut, pentru a ne răscumpăra din acest păcat, numai că noi nu putem trăi fără el, fără păcat. Christos prin moartea Lui, a încercat să ne determine să alergăm în viaţă către sublimul din sufletele noastre, către partea luminoasă a acestora ştiind că, prin moartea Lui îngrozitoare pe lemnul rece al crucii ne-a mântuit, scăpându-ne de Păcatul Originar, noi nu vom putea trăi fără acesta pentru că din Păcatul Originar izvorăsc toate celelalte păcate, iar noi nu putem exista fără păcat. Prin moartea Lui, Christos ne-a arătat viitorul condiţiei umane care indiferent de ceea ce vrem noi, tinde către desăvârşire. Iisus s-a jertfit dându-ne prin mântuirea Lui, un sens mai profund existenţei noastre, arătându-ne că undeva în drumul nostru către lumina din sufletele noastre, către iubirea din noi, vom ajunge să fim noi înşine, fericiţi şi împliniţi fără umbra păcatului. Iisus a ros cu unghiile stânca păcatului condiţiei umane, sângerând, doar pentru că ştia că după ce trece de pragul morţii ne va da calea spre mântuire, înviind. Aici stă tragedia Christică, iar noi va trebui să-I urmăm Calea. Nu-mi venea să cred că aud în spatele meu, o prostituată vorbindu-mi de Calea Christică, dezbrăcată, obscenă şi cocoţată pe o masă prăfuită de Black Jack. Nu pot să mă abţin şi ţi zic: – Cum poţi tu, Trecut, o prostituată dezbrăcată complet să-mi spui despre Calea pe care trebuie să o urmez? Eu consider că Christos ne-a mântuit de Păcatul originar şi deci, ne naştem fără păcat, urmând ca să devenim păcătoşi pe parcursul vieţii noastre, nu în momentul naşterii. Nu pot să te cred Trecut, i-am spus pe un ton vizibil revoltat. – Ascultă sărmane Sorin Cerin, oricât de mult vei încerca să te mint pe tine însuţi eu nu mă voi putea minţi niciodată, îmi place adevărul la fel de gol pe cât de goală sunt în acest moment când n-am nici o haină pe mine. Ce pot să-ţi spun cu siguranţă Sorin Cerin este că eu sunt o curvă cinstită, iar tu eşti un cretin care aleargă să se regăsească în stele pe cer noros. De ce crezi stimabile că există păcatul? – Pentru ca să devenim mai buni, i-am răspuns lui Trecut. – Bravo! Nota zece. Într-adevăr mi-ai dat un răspuns la care pot să afirm că nu m-am aşteptat. – De ce să devenim mai buni? Mă întreabă Trecut cu un ton ironic în voce. – Pentru că asta e Calea de a tinde către desăvârşire, Calea spre Mântuire arătată de Christos, i-am răspuns vizibil enervat. – Iarăşi bravo, zise Trecut după care continua: Dar de ce devenim mai buni prin păcat? – Pentru că putem discerne binele de rău prin Liberul Arbitru care se datorează Necunoscutului. – Iarăşi e bine Sorin Cerin. De data aceasta vreau să-mi spui de unde vin păcatele care le facem în decursul vieţii? De ce e dat condiţiei umane ca omul să nu fie o fiinţă perfectă ci un păcătos zise Trecut la fel de ironic ca şi înainte,

23

– Pentru că aşa a vrut ..... M-am oprit. Mi-am dat seama că dacă aş fi spus Dumnezeu aş fi făcut o mare greşeală. Am stat aşa câteva momente fără să pot spune nimic. Într-un târziu Trecut zise pe un ton cât se poate de imparţial cu o oarecare căldură în glas. – Păcatele noastre vin din Păcatul Originar care nu e altceva decât esenţa Condiţiei Umane, Sorin Cerin. Fără păcate n-am mai fi noi în această viaţă, fără păcate iubirea n-ar mai avea patimă şi sărutul, foc. Soarele n-ar mai încălzi gândurile ascunse şi misterul ar fi un afiş uitat pe toate străzile. Fără păcate n-ar mai fi nici ruşinea de sex şi nici obscenitatea lui, cum nici eu n-aş mai fi curvă ci o virgină bătrână de pension cât despre bărbaţi poţi şi tu să gândeşti Sorin. – Încerc, i-am răspuns frumoasei Trecut. Cu toate acestea am continuat eu, aş vrea să te îmbraci Trecut. – De ce? m-a întrebat. – Nu pot să-ţi spun cu exactitate, tot ceea ce ştiu în aceste momente este că nu am nici o dorinţă erotică. Cred că înţelegi ce anume doresc să-ţi spun Trecut. – Da, înţeleg. Eşti impotent, zise Trecut pe un ton mirat. – Nu, nici pomeneală dar pur şi simplu nu vreau în acest moment absolut nimic de la tine Trecut. – Aş vrea să-mi spui de ce? – Pentru că nu mi se pare decent să tratez subiecte despre religie cu o femeie goală puşcă. – Înţeleg Sorin Mc Narmara. Înseamnă că tu nu vezi nici o legătură între sex şi religie? zise Trecut întrebător. – Absolut nici una, i-am răspuns ferm convins de veridicitatea afirmaţiei mele. – Nici una Sorin Cerin, zise ironic Trecut. Poţi să-mi spui stimate domn cum ai fost făcut? În nici un caz fără sex şi-apoi odată ce ai venit la viaţă urma să devii şi un homo religiosus. Este sau nu? zise Trecut iarăşi pe un ton ironic şi întrebător. – Nu încerca să faci vreo legătură între sex şi religie pe această cale Trecut. Ceea ce faci tu e o blasfemie, i-am răspuns pe un ton cât se poate de ameninţător. – O blasfemie? zise aceasta râzând intenţionat, un râset oarecum grotesc. O blasfemie!? Ha, Ha, Haa!? Ştii tu, Sorin Cerin, ce e o blasfemie?! Oare nu cumva cazi în această ispită atâta timp cât nu încerci să asculţi şi părerile altora. – Ascult dacă te îmbraci, i-am zis lui Trecut fără să mă reîntorc cu faţa la ea. – De ce, Sorin? Îţi este ruşine de corpul uman, de corpul pe care l-a clădit Dumnezeu? De ce îţi este ruşine? – De acord Trecut spune ce vrei doar că eu nu mă voi întoarce cu faţa spre tine. – Foarte bine Sorin Cerin priveşte pe pereţii de brocart roşu vechi şi decolorat de vreme. Pentru tine e mai bine, tu care nu vezi nici o legătură între religie şi sex. – Ce legătură crezi că aş putea vedea Trecut? – Religia n-ar fi apărut niciodată fără sex, Sorin. – Degeaba încerci să-mi explici la modul fizic că nu sunt absolut deloc interesat, deoarece dacă voi crede într-adevăr într-o astfel de legătură, aceea nu va avea nici o interferenţă cu partea fizică a corpului omenesc ci numai cu cea sufletească. Într-un cuvânt, dacă totuşi doreşti, poţi să-mi explici din punct de vedere sufletesc care ar fi relaţia dintre religie şi sex. Nu cred în existenţa părţii fizice atâta timp cât o consider o iluzie a existenţei noastre iluzorii. – Aici îţi dau dreptate Sorin Cerin. Realitatea e că de la naştere până la moarte trăim o iluzie, zise Trecut. Nu m-aş fi aşteptat pentru nimic în lume de la o prostituată să-mi facă asemenea remarci filosofice. – Atunci? Am întrebat-o eu de data aceasta. – Să încercăm să facem abstracţie de la latura „fizică” a sexului, zise Trecut. Să gândim doar partea psihică. Ce anume ne determină să facem sex? O dorinţă izvorâtă de undeva din adâncurile fiinţei noastre ceva nedesluşit care ştim că poate deveni plăcut. Asemeni unei senzaţii de sete care ne îndeamnă să mergem în căutarea apei pentru a potoli setea. La fel se întâmplă şi în cazul sexului, numai că aici nu ne apare setea iluziei „fizice” de apă, ci setea cea mai nobilă, de regăsire a trecutului tău ca fiinţă, undeva peste timpuri şi spaţii, o sete de complementaritate cu sexul opus pentru a se crea întregul, o tindere din imperfect către perfect, o regăsire a ceea ce-ţi lipseşte într-un cuvânt o sete de împlinire. Să nu-mi spui că fiinţa umană în timpul orgasmului nu se simte împlinită, chiar şi pentru câteva momente. Să nu-mi spui că în acel moment sublim în care se contopesc energiile nu se naşte, cel puţin pentru o frântură de clipă

24

imaginea a ceea ce încercăm să găsim în viaţă prin religie: Împlinirea. Astfel oricât am încerca să ne minţim, religia este un substitut al sexului pentru fiinţa umană în perioada când acesta lipseşte. Sunt convinsă că omenirea nu l-ar fi descoperit pe Dumnezeu dacă n-ar fi fost sexul. Pare ciudat dar este cât se poate de adevărat. Prin religie căutăm de fapt tot împlinirea, dar pe altă cale, cu totul diferită faţă de sex. Oricât de ciudat ar părea dar sexul este complementar cu religia, pentru că fiecare în parte este de fapt inversul celuilalt după cum urmează, sexul este inversul religiei, iar religia inversul sexului. Ca fiinţa umană să poată ajunge la un echilibru are nevoie de ambele. Religia dacă atinge o anumită intensitate în sufletul omului, poate la fel de bine să devină un substitut al sexului precum sexul al religiei. Eu, dragă Sorin Cerin, ca şi curvă în ochii tăi, nu sunt decât o preoteasă a condiţiei umane, a sexului dacă vrei, zise Trecut. – Ce anume te-a convins cu adevărat că sexul este inversul religiei? Am întrebat-o iarăşi, fără să-mi dau seama pe Trecut. – Ce anume? î i-am mai spus. Modul cum căutăm Împlinirea. Poate vrei să mă întrebi de ce tocmai sexul e opusul religiei şi nu înotul sau călăria sau alte şi alte îndeletniciri? Răspunsul este simplu Sorin Cerin: Nicăieri în altă parte decât în sex şi în religie nu vei putea întâlni, chiar dacă pentru câteva momente sau cel puţin vei putea simţi: Absolutul. Sexul şi religia sunt două pante ale aceluiaşi munte, care converg către acelaşi vârf: Absolutul, cu deosebire, că ambele, sunt două pante opuse una alteia. De aceea în momentul când vei trăi cu adevărat religia te vei putea descotorosi de sex, acesta devenind un fel de străin care nu ştie ce caută în sufletul tău, dar la fel de adevărat este că prin trăirea intensă a sexualităţii vei putea ajunge pe aceleaşi vârf ca şi prin religiozitate. – Nu pot să accept aşa ceva Trecut, i-am zis prostituatei de data aceasta cu adevărat intrigat. – De ce? Mă întreabă mirată Trecut. – Cum, de ce? Îi răspund pe acelaşi ton intrigat. Cum, de ce? Îi repet de data aceasta. Cum poţi să afirmi că prin sex ajungi la aceeaşi desăvârşire ca şi prin religie? Oare nu este şi asta o blasfemie Trecut? – Nu! Absolut nu! Spune cu o mică undă de nervozitate în glas prostituata. Ai urcat vreodată pe acel munte pentru a ajunge în vârf, Sorin? Sunt convinsă că nu. Tot ce ştii e că o anumită morală te-a învăţat un lucru pe care de data aceasta tu îl susţii sus şi tare ca fiind ceva peste care nu poţi să treci. De ce crezi că unii călugări se sustrag plăcerilor sexuale? Pentru că încearcă să atingă vârful Împlinirii pe panta religiei, care, indiferent de doctrina sa este şi un substitut sexual. Unii călugări tibetani pot ajunge să creeze anumite lucruri aproape de perfecţiune cum ar fi : teleportarea, telekinezia, telepatia, anumite stări de luciditate şi altele. Ei bine Sorin, toţi aceşti călugări ajung la o astfel de perfecţiune în ceea ce exersează tocmai pentru că duc o viaţă cât se poate de strictă, atât ca hrană cât şi în primul rând ca şi sex. Toate acestea ţi ajută să urce panta spre vârful Absolut... – Poate că aici ai dreptate, am întrerupt-o eu pe Trecut, numai că cealaltă pantă nu e o pantă spirituală ci mai degrabă una carnală, care e cu totul deosebită de panta pe care o urcă acei călugări pe care i-am vizitat şi eu personal în trecut, dar nu-mi mai amintesc exact în ce an. – Nici nu are rost să-ţi aminteşti aşa ceva Sorin, că amintindu-ţi nu trebuie să mă priveşti pe mine în toată goliciunea mea, goliciune de care tu cu timiditate te fereşti, dar face parte din trecutul tău, pentru că eu sunt Trecutul tău Sorin Cerin. Cu toate că simt o curiozitate să-mi întorc privirea către Trecut, nu pot să o fac dintr-un complex de timiditate, de jenă, de neînţelegere ale propriilor mele clipe aflate în bătăile de inimă ale acestei prostituate. În cele din urmă îmi zise: – Te fereşti de goliciunea mea Sorin pentru că eşti sclavul unei morale care te îndepărtează de mine. – Poate şi asta ar fi, Trecut, i-am răspuns oarecum buimac, fără să ştiu încotro să o apuc. – Tot această morală, îmi zise prostituata, nu te lasă să înţelegi şi cealaltă pantă a muntelui, pantă pe care nu mai urcă călugării tibetani încercând să ajungă la perfecţiune pentru a atinge vârful Absolutului, ci urcă omul simplu care spre deosebire de călugări nu se va putea menţine în vârf decât câteva momente, timp cât ţine orgasmul fără ca să realizeze de cele mai multe ori că atinge una din culmile pentru care l-a creat natura. Cu toate că tu crezi, Sorin Cerin, că panta aceasta, a sexului nu aparţine şi ea spiritualităţii, te înşeli amarnic. În primul rând ţin să-ţi amintesc că nici măcar nu există carnea, decât în închipuirea ta. Viaţa ta nu este altceva decât un joc a tot felul de închipuiri, una mai bizară decât cealaltă, închipuiri care nu fac decât să te îndepărteze şi să te înstrăineze de trecutul tău atavic, indiferent de nivelul fiinţării pe care l-ai avut undeva, cândva. î ie când îţi place de o persoană de sex opus, cu toate că ai senzaţia că eşti atras de corpul ei, în cea mai mare parte este fals. Bineînţeles că într-o oarecare măsură contează şi iluzia aceasta

25

despre carne care ţi-o creează propriul tău suflet în această lume, dar aceasta nu e totul. Si această iluzie despre carne se bazează pe anumite criterii cum ar fi o anumită geometrie, culoare, mărime, adică, într-un cuvânt caracteristici „fizice” care de fapt nu sunt câtuşi de puţin fizice, ci aparţin sufletului de sex opus pe care îl observi. Chiar dacă ar fi să afirmăm la absurd că „fizicul”, deci carnea ar exista, ceea ce nu este adevărat, aceasta nu trădează şi sufletul care s-ar afla chipurile în spatele său? Oare trăsăturile unei persoane nu trădează şi anumite aspecte din comportamentul persoanei respective fără să mai amintim de modul cum se îmbracă, cum îşi aranjează părul, fiecare aspect al „fizicului” nu e altceva decât un limbaj al sufletului care se află în spatele formelor şi care bineînţeles îl rosteşte. Astfel putem zice cât se poate de siguri pe noi că acel limbaj al cărnii nu este altceva decât limbajul sufletului, „fizicul” sau „carnea” nefiind altceva decât iluzia pe care o creează limbajul sufletului pentru a comunica la nivelul celor cinci simţuri de bază pe care le avem. Eşti de acord Sorin Cerin? – De data aceasta nu pot să te contrazic dragă Trecut. – Te rog să nu-mi spui niciodată dragă pentru că nu merit o astfel de apreciere din partea ta. Eu nu sunt altceva decât o prostituată dintr-un cazinou uitat de Lume şi atât. – Cu toate că nu te înţeleg întrutotul mă conformez doleanţelor de a nu-ţi mai spune „dragă”. Chiar dacă sexul nu e carnal ci ar fi spiritual după cum spui tu, Trecut, nu înţeleg cum se poate urca până în vârful acelui munte al existenţei noastre? Mai ales mi-aş dori să defineşti muntele respectiv .... – Adică? interveni Trecut. – Cum ai denumi muntele, am întrebat-o eu. – Destin, zise Trecut. Când am auzit nu mi-a venit să cred. Oare acesta să fie Destinul care provine din cele mai superioare ierarhii ale Contemplării? Oare Destinul să fie în acest Nivel Spiritualo-Dimensional, al tridimensionalităţii în care ne aflăm noi, un vârf al unui munte ale cărui pante sunt Religia şi Sexul? Poate că niciodată nu m-am simţit mai ciudat ca în aceste momente. – Care este legătura dintre Religie şi Dumnezeu? Am întrebat-o pe Trecut, privind la pianul negru şi lucitor din stânga mea. – Întoarce-te şi admiră-mi trupul, zise Trecut. – De ce acum? Nu înţeleg. Prefer să rămân cu spatele la tine şi asta nu pentru că nu te-aş respecta ci pentru că nu mă pot concentra la Religie şi la Dumnezeu, privind goliciunea ... – Unei prostituate, completă Trecut, după care scoase un oftat uşor şi zise: – Nu-mi vine să cred domnule Sorin Cerin că ai ajuns la faza când poţi să respecţi o prostituată. Nu ştiu ce mă face să te cred, dar, mai mult decât atât, de ce te-aş crede? – Nu ştiu, i-am răspuns. – Tocmai de aceea te cred fiindcă „nu ştiu”, mi-a spus Trecut cu un aer de libertate şi încredere în glas. – Acum mă înţelegi Trecut?, am întrebat-o fără să ştiu exact de ce anume. – Nu! răspunse aceasta prompt. – De ce? Am întrebat-o eu iarăşi. – Pentru că nu te poţi concentra la Religie şi la Dumnezeu privind goliciunea unei femei, zise Trecut. – Nu cred că mă pot concentra, i-am răspuns eu. – Ce anume te determină să-ţi înfrânezi gândurile privindu-mi goliciunea sau ce te împiedică să redevii tu, omul şi gânditorul? îmi spuse Trecut pe un ton din ce în ce mai patetic împletit cu o uşoară undă de ironie şi de ce să nu recunosc, de disperare. Era pentru prima oară când ţi puteam citi disperarea în glas, la fel cum pentru întâia oară am aflat că ironia împletită cu patetismul naşte disperarea. – Nu ştiu, i-am răspuns, eu încercând să accept calea cea mai comodă. – Chiar? zise Trecut pe acelaşi ton. – Teama, am conchis în cele din urmă. – Teama? Îmi repetă Trecut vizibil mirată. – Da, teama! i-am spus asemeni unui soldat care i se adresează pentru prima oară generalului. – Acum înţeleg, spuse Trecut pe un ton care de data aceasta ilustra cum nu se poate mai bine împăcarea cu sine însăşi, după care continuă: – Ca să poţi înţelege legătura care există între Religie şi Dumnezeu, dar mai mult decât atât, diferenţa care există între Religie şi Dumnezeu, va trebui cu desăvârşire să îţi învingi teama de a contempla un asemenea subiect atunci când te afli faţă în faţă cu goliciunea unei femei. Aşa că, tot ce ar trebui să faci ar fi să te întorci cu faţa spre mine şi să-mi priveşti

26

corpul gol, lăsat de Dumnezeu, să-i priveşti fiecare părticică a lui, să-l explorezi cu nelinişte, pasiune şi dorinţă pentru a-l putea înţelege în cele din urmă pe Dumnezeu. – Nu pot, Trecut. Ceva mă ţintuieşte să stau cu spatele la tine. Îmi dau seama că o forţă nevăzută şi neînţeleasă nu-mi dă pace. – E vorba de Morală şi doctrina ei bineînţeles. Religia nu este altceva decât o Morală bazată pe o doctrină bine consolidată în sufletele adepţilor săi, pe diferite conexiuni logice, doctrină care menţine Morala religioasă în viaţă, Morala care prin conceptele ei nu face altceva decât să pretindă în primul rând că este purtătoarea Adevărului cu privire la Calea de a ajunge să-L privim, înţelege, accede şi bineînţeles primim în sufletele noastre pe Dumnezeu. Fiecare Religie în parte are Morala ei ce determină codul de legi doctrinare care-i menţin supuşii în anumite stadii. În cadrul religiei creştine, legile de care am amintit adineaori sunt cele zece porunci, legi care nu au făcut altceva decât să asaneze societatea de tot felul de acte reprobabile cu condiţia conştiinţei sociale într-un moment istoric. Ce spun acele porunci? Să nu furi, să nu ucizi, să nu curveşti. E adevărat că eu sunt curvă Sorin şi încalc această poruncă dar nu cred că curvesc atât de mult ca şi alte suflete. Ideal, ar fi, după poruncile religiei creştine, să nu curveşti deloc. Ideal, dar asta vom discuta altădată. Nimeni nu poate să infirme că aceste porunci nu sunt bune pentru sufletul omului. La fel sunt alte religii cu alte morale şi alte porunci. Ceea ce poate fi un factor comun al religiilor este că toate se consideră că deţin Adevărul pentru afla Calea către Dumnezeu şi toate, dar toate acceptă existenţa lui Dumnezeu. O altă trăsătură comună este că majoritatea moralelor religioase te îndeamnă să faci numai bine, să nu furi, să nu ucizi, să nu minţi, cât şi altele. Aceasta este într-adevăr un lucru de bun augur, ducând de-a lungul istoriilor popoarelor la structuralizarea anumitor moduri de conduită socială, născând anumite obiceiuri, devenite tradiţii. După cum bine vezi, ce mare nevoie are fiinţa umană de Religie, poate la fel de mare nevoie ca şi de Păcatul Originar. Omul prin natura sa odată ce a creat Păcatul a creat şi religia. Chiar şi cele mai primitive triburi din Amazonia de exemplu, au anumite obiceiuri cu tentă religioasă, indiferent în ce zei sau dumnezei cred. Este la fel de adevărat că odată cu evoluţia conştiinţei sociale, a culturii în primul rând, fenomenul religios primeşte noi valenţe din partea nivelelor filosofice, sociale, politice, ştiinţifice, artistice şi altele, transformându-se mereu, încercând să se redefinească şi în funcţie de evoluţia acestor nivele pe care le-am amintit adineaori. Odată cu evoluţia mijloacelor de informare, religiile tind către o restructuralizare profundă pentru unii, dramatică pentru alţii. Sunt convinsă că în cele din urmă, acea religie, care-şi defineşte propriul Dumnezeu, va învinge dacă credincioşii ei vor învinge pe plan mondial. Să ne amintim Sorin, câte religii nu au murit pentru că proprii lor credincioşi sau reconvertit la alte forme de credinţă ale învingătorilor. Sunt convinsă că într-un viitor, omenirea va ajunge la o pace mondială trainică, având o singură religie şi anume, aceea de a-L iubi pe Dumnezeu pentru că ne-a arătat în iluzia pe care o trăim ce este iubirea. Va veni un moment crucial al omenirii când religiile vor înceta să mai fie politizate şi să coexiste ca şi nişte pârghii ale statelor prin care acestea să-şi exercite influenţa atât în interiorul cât şi în exteriorul lor. Va exista momentul în care religiile îşi vor da mâna una cu alta, uitând de Trecut, de trecutul nu prea roz în care au acceptat ura, violenţa, minciuna şi crima în numele idealurilor de bunătate şi iubire pe care religia respectivă le-ar fi avut ca o formă de preamărire al unui Dumnezeu propriu, care aparţine numai religiei respective şi nu altor religii. Adevărul Sorin, este că Dumnezeu există pentru fiecare fiinţă umană de la naştere şi până la moarte şi nu unei religii bazată pe o morală şi o doctrină mai mult sau mai puţin politizată în funcţie de anumite interese. Să recunoaştem că însuşi Isus Christos a fost obiectul atâtor şi atâtor interese de-a lungul acestor două milenii. Va veni şi momentul când religiile îşi vor da mâna şi se vor reuni, dând fiecare din sânul ei ceea ce este mai bun şi mai de preţ, deoarece prin Religie, omenirea a învăţat de-a lungul mileniilor să fie mai bună, să iubească, să înţeleagă şi nu în ultimul rând să uite sau să ierte, chiar dacă mulţi indivizi câinoşi care se considerau exponenţi de seamă ai acestor religii, le-au deturnat scopul lor iniţial, acela de a descoperi şi sădi, uda şi planta sublimul care izvorăşte dintr-o cămăruţă a sufletului, folosind în cele din urmă Religia drept armă şi scut în multe acţiuni politice şi sociale care nu făceau decât să transbordeze sensul şi cauza pentru care a fost creată iniţial într-un opus total, un opus care nu era altceva decât un paleativ al nelegiuirii, ignoranţei şi poftei de putere. Într-o bună zi credincioşii de pe această planetă vor înţelege că nu există decât un singur Dumnezeu pentru toţi, vor înţelege că răutatea, mârşăvia, egoismul, crima, minciuna, hoţia, vor trebui încetul cu încetul să dispară, pentru că pofta de putere nu duce nicăieri decât la dezumanizare, alienare socială şi absurd. Sunt atâtea şi atâtea biserici numai în religia creştină care de şi se roagă la un singur Dumnezeu, ele se războiesc încercând să acceadă către puterea absolută asupra religiei respective.

27

Care e rezultatul? Ură, răzbunare, neînţelegere şi multe altele. De ce? Totul pentru că există indivizi avizi de putere care nu vor să-şi lase „felia” lor îndoctrinându-şi adepţii la dispreţul faţă de celelalte biserici care şi ele nu fac altceva decât să slujească aceluiaşi Dumnezeu, al lui Avraam şi Iacob. De ce? Dacă în sânul unei singure religii există atâtea neînţelegeri, care ar putea fi aplanate foarte uşor întrucât diferenţele care există între acestea sunt atât de minore încât se vede de departe că nu e altceva decât ingerinţa unor indivizi care şi-ar pierde starea socială cât şi cea financiară în primul rând, dacă anumite biserici s-ar uni, ce să mai vorbim de unificarea religiilor? Cu siguranţă, aceasta se va produce într-un viitor când omul se va sătura de războaie, de crime, de torturi, de a ţine în pumnii lui slabi ai iluziei puterea ce o consideră cu trufie ca fiind, nimic altceva decât o onoare pe scara socială. În momentul când naţiunile vor fi o mare familie pe acest Pământ şi se vor fi terminat războaiele, atunci va exista o singură Religie, care va arăta Calea către un singur Dumnezeu, al tuturor pământenilor, un Dumnezeu care şi azi e al tuturor pământenilor, doar că forţele întunericului ţi ţin pe aceştia divizaţi fiindcă numai astfel pot fi conduşi. Cei care se opun unui guvern mondial în care fiecare naţiune să poată trăi liberă şi independentă, în care să nu mai existe naţiuni între războaie şi nici crime, în care să nu mai existe aşa mari discrepanţe între săraci şi bogaţi, în care să existe o singură Religie Mondială, nu sunt altceva decât slujitori ai forţelor întunericului, care, în numele păstrării tradiţiilor şi obiceiurilor propriilor lor popoare nu fac altceva decât să le distrugă pe acestea, să ţină în continuare diviziunea atât de dragă celor care aparţin întunericului. Sunt întru totul de acord cu un guvern mondial şi o Religie Mondială care să respecte cu adevărat nişte principii, cum ar fi dreptul la libertate şi autodeterminare al naţiunilor, neîngrădirea şi nici supunerea vreunei naţiuni unor bariere economice sau politice pentru sclavagizarea acesteia, fiindcă altfel tindem să decădem în cealaltă extremă, la un guvern mondial al unei elite, care să ţină celelalte naţiuni în sclavie, ceea ce va determina un alt fel de mondializare mai bine spus o satanizare, ajungând ca în numele mondializării să naştem cea mai mare, mai perfectă şi mai inumană dictatură economico-socială care ar fi existat vreodată pe Terra.

CAPITOLUL 3 – Cum vezi Religia Mondială, Trecut? Ce sfinţi sau persoane cruciale în dezvoltarea ei va avea? Aici îţi dau un exemplu de persoană crucială pe Christos. Dacă n-ar fi fost Christos n-ar fi fost nici creştinismul şi nici religia actuală n-ar mai fi la fel, mă refer la cea izvorâtă din Noul Testament. – Nu înţeleg, îmi zice Trecut, pe un ton oarecum misterios. – Dacă n-ar fi fost Noul Testament cu siguranţă că nu am mai fi văzut în aceeaşi lumină nici Vechiul Testament, fără să mai adăugăm că multe dintre obiceiurile popoarelor creştine care între timp au devenit tradiţii, n-ar mai fi existat. Cu siguranţă am fi avut o cu totul altă lume, i-am spus femeii dezbrăcate care se afla căţărată pe o masă de Black Jack în spatele meu. – Este adevărat, zise Trecut, Religia Mondială s-ar putea să fie o sumă a tuturor religiilor existente pe planeta noastră, în care marii sfinţi sau persoane cruciale care au născut doctrina religioasă, respectivă să-şi dea mâna întru venerarea unui singur Dumnezeu, fără graniţe geopolitice sau sociale. Cred că în viitor va lua naştere Religia Mondială, dar nu înainte ca naţiunile lumii să-şi dea mâna atât în plan politic cât şi social. Oricât de bizar ţi s-ar părea Sorin Cerin, religia în contextul actual mondial cu toate că se bazează pe o anumită doctrină cât şi pe anumite persoane cruciale care au determinat-o, are nenumărate intervenţii ale politicului şi socialului în trupul său şi după cum am mai spus, religia nu este străină nici de conştiinţa socială a poporului care accede la ea şi nici de nivelul de cultură la care acesta a ajuns. Spune-mi Sorin Cerin, tu care eşti un individ închistat în doctrina ta religioasă crezi că Dumnezeu a lăsat corpul femeii să arate aşa cum este, să atragă pe cei de sex opus, adică bărbaţii cu un scop? – Cred Trecut. – Ştii care e scopul? Mă întrebă Trecut. – Procrearea, într-un cuvânt continuitatea noastră ca indivizi. Din acest punct de vedere sunt sigur că dacă bărbaţilor nu le-ar place femeile, într-un cuvânt, dacă masculinul nu ar fi atras de feminin societatea

28

actuală ar arăta cu totul altfel din toate unghiurile posibile, atât politic cât şi cultural şi nu în ultimul rând: social. – Atunci de ce nu te poţi întoarce spre corpul meu Sorin? – Pentru că e considerată o blasfemie se gândeşte la religie şi în acelaşi timp să asişti la o imagine obscenă. – Cât de jos accepţi uneori să cobori doar pentru că s-a încetăţenit o falsă impresie despre natura şi frumuseţea corpului uman lăsat de Dumnezeu tocmai pentru desfătarea omului? zise Trecut. – În religii au apărut acele personalităţi cruciale care prin existenţa lor au schimbat până şi cursul istoric al omenirii. Imaginează-ţi Trecut, cum ar fi arătat istoria ultimelor două milenii fără Iisus Christos? – Cu desăvârşire Sorin, ar fi fost cu totul alta. Christos a propovăduit o religie a iubirii, a dragostei faţă e aproapele tău, a cinstei şi corectitudinii şi unde s-a ajuns în timpul Inchiziţiei? Nicidecum la dragostea faţă de om ci la crimă. Nu pentru aceasta s-a jertfit Iisus Chiristos pe cruce. Pe de altă parte au fost şi secole întregi pentru care Creştinismul a însemnat un colac de salvare, aducând cu adevărat în societăţile respective valorile pentru care a fost creat. – Tot Christos a înfierat curvia, i-am spus prostituatei Trecut. – Sunt de acord să nu curveşti, odată, ce alte păcate mult mai grave decât curvia vor dispare. Nu cu mult timp în urmă ţi-am vorbit despre Maria Magdelena, zise Trecut. – Dar nu e bine să persişti în păcat, i-am răspuns eu. – Si asta e adevărat, dar eu nu mă consider o sfântă ci o păcătoasă. Nici nu cred că aş putea fi sfântă vreodată, dar în păcatul meu recunoscut, mă consider mult mai sfântă decât multe alte sfinte care se jură că n-au păcătuit niciodată. – E păcat să-ţi privesc goliciunea, i-am răspuns frumoasei Trecut – Este, îmi răspunse aceasta cu un aer obosit, dar, este şi mai mare păcat să nu o priveşti. Niciodată Iisus Christos n-ar fi spus că e urât ceea ce a făcut Dumnezeu printre care şi corpul uman. Acum câteva secole ar fi fost păcat să apar în pantaloni de exemplu. Lumea m-ar fi fluierat în plină stradă, blestemându-mă. Cine crezi că a inventat această modă de a-ţi ascunde corpul? În nici un caz nu a venit din ungherele sublime ale sufletelor despre care ţi-am mai povestit, ci în primul rând din cele întunecate. Ascunderea trupului a survenit odată cu exacerbarea sentimentelor de proprietate până şi asupra partenerului tău de sex opus. Acest sentiment de egoism, a dus la amplificarea geloziei, a sclaviei sufleteşti exercitată de cel puternic asupra celui slab. Toate acestea au dus, invocând în mod fals anumite învăţături dintr-o religie sau alta, o falsă morală, care nu propăvăduia nimic mai mult decât o falsă pudoare. Cu timpul, atât falsa morală cât şi falsa pudoare au devenit, prin invocarea apartenenţei în mod mincinos a acestora la o religie sau alta, nimic altceva decât morală a societăţii respective, care în cele din urmă a născut diferite tradiţii sau obiceiuri care nu întotdeauna sunt în reală concordanţă cu precursorii religiei respective sau chiar cu persoanele cardinale sau cruciale ale religiei susnumite. Tot ceea ce îngrădeşte fiinţa umană nu vine de la voinţa lui Dumnezeu, de la gândul Pur al lui Dumnezeu ci de la ingerinţele maleficului omenesc, în puritatea şi frumuseţea universală pe care unii o numesc morală a unei religii sau alta, zise Trecut. – Abia acum înţeleg ce vrei cu adevărat să-mi spui Trecut. Ce nu pot să concep este cum de ai aflat de Gândul Pur al Lui Dumnezeu? – Foarte simplu Sorin Cerin, îţi citesc sufletul şi gândurile ca într-o carte deschisă, spuse Trecut. – Nu înţeleg, nu e fair play să joci aşa, eu nu îţi pot citi gândurile tale, eu nu pot ... Aici Trecut mă întrerupse şi zise: – E foarte bine că nu poţi Sorin, fiindcă dacă ai putea ţi-ai dori cu siguranţă un singur lucru în acest moment. – Care? Am întrebat-o profund mirat de data aceasta. – Să urci pe panta Religiei, muntele Destinului, cu o târfă de mână sau, în altă postură, să urci panta sexului profund religios. Acum înţelegi, Sorin Cerin? – Tot nu înţeleg Trecut. – E bine că nu înţelegi Sorin, zise Trecut în spatele meu. – Nu e bine deloc, vreau să ştiu. Sunt mai însetat ca niciodată de cunoaştere, te rog Trecut, spune-mi sincer, cine sunt eu de fapt, cine sunt eu Sorin Cerin?! – Cine eşti tu, Sorin? – Da, Trecut, te rog!

29

– Eşti cu adevărat un Călugăr al Destinului, un călugăr rătăcitor care vrea să escaladeze una din pantele muntelui, Destin, pentru a putea ajunge în vârful acestuia şi pentru a putea admira panorama unică pe care o poate vedea un suflet, aceea de a înţelege ceea ce e de neînţeles, a primi ceea ce nu e dat, a cunoaşte ceea ce nu se cunoaşte şi a vedea ce nu există. Într-un cuvânt Destinul. Abia acolo vei putea să Contempli cu propriul tău suflet imaginea mirifică care ţi se va desfăşura la picioarele tale, aceea de-a privi cum răsare astrul speranţei în spatele altor şi altor vârfuri, reprezentând alte şi alte destine, într-un cuvânt zorii viselor reale. – Cine eşti tu Trecut. Abia acum îmi fac griji şi mă îngrozesc totodată. Tu nu eşti cu siguranţă o prostituată nu-i aşa? Abia acum simt un fel de teamă nedisimulată. Cine eşti tu, Trecut? – Cine sunt eu, râde Trecut, un râs ciudat, mai mult semănând cu un strigăt nervos, ceva între disperare şi extaz. – Eu sunt Istoria Creaţiei, ce a fost şi nu va mai fi, cea care va iubi în trecut şi va suferi în viitor prin amintire, cea care va spera în viitor şi va dobândi trecut prin deznădejde, cea care crede în Destin şi se supune vântului, asemeni unei frunze care o spulberă spre negurile uitării. Eu sunt cea care nu este, nu va fi niciodată dar a fost mereu, într-un cuvânt Trecut. Nu ştiu nici de ce şi nici cum. Tot ce ştiu e că mă întorc cu faţa spre Trecut, privindu-i goliciunea fără nici un sentiment de jenă, cum la fel nu pot înţelege şi o întreb: – Ce este Destinul, Trecut? – Ceea ce văd în ochii tăi, când îmi priveşti corpul îţi priveşti propriul tău Destin într-o oglindă. – Adică vrei să spui că Destinul este, aceste rotunjimi şi coapse, şi ochi pe care-i văd în aceste momente în faţa mea, adică Destinul meu este o prostituată? – Exact, Sorin Cerin, acesta este Destinul, este Vârful unde mulţi călugări ajung după mulţi ani de meditaţii intense, torturându-şi de bunăvoie sufletele pentru a putea ajunge să mă vadă. Eu sunt vârful din muntele cu cele două pante abrupte şi greu accesibile, panta sexului şi cea a religiei. – Bine Trecut, dar religia ta nu ştiu cât vine de la Dumnezeu sau nu, pot să-ţi spun cu mâna pe inimă că nu prea înţeleg câtuşi de puţin, i-am spus mai mirat ca niciodată. – Nici nu ai ce să înţelegi Sorin Cerin, fiindcă Religia e creată de oameni chiar dacă aceştia sunt mesageri ai lui Dumnezeu, pe când ceea ce vezi aici e creat direct de Dumnezeu. Să nu mai vorbim de tot felul de interpretări date cuvintelor ce au aparţinut persoanelor cruciale. Într-un cuvânt Religia e creată de om, la fel ca şi Păcatul Originar, dar omul e creat de Dumnezeu. Privindu-mă pe mine, priveşti creaţia lui Dumnezeu. Doar partea malefică din om l-a făcut pe acesta să se ruşineze de creaţia lui Dumnezeu. Sunt convinsă Sorin, că dacă nu ar fi existat egoismul, gelozia, răutatea, setea de putere, avariţia cât şi alte sentimente malefice, nu ar fi existat nici sentimentele de ruşine şi jenă faţă de goliciunea corpului omenesc. Tipul de morală care printr-o rigiditate exagerată caută să acopere anumite părţi ale corpului, nu face altceva decât să le erotizeze ceea ce duce cu adevărat la adulter şi curvie. Trăim într-o lume a paradoxurilor. – Cu toate acestea Trecut, nu crezi că curvia este un păcat ce trebuie evitat? Nu crezi că nu e bine a prolifera în acest păcat? – î i-am mai răspuns odată la această întrebare, dar de data aceasta vreau chiar eu să te întreb ceva: Spune-mi Sorin, de ce anume crezi că are sufletul cea mai mare nevoie în viaţă? – De hrană sufletească, ţi răspund frumoasei Trecut. – Nu e adevărat Sorin, tu cu ce anume te hrăneşti? – Cu literatură, artă, ştiinţă, excursii, într-un cuvânt duc o viaţă cât se poate de plăcută. – Ştiam că-mi vei răspunde greşit, de acea te-am şi contrazis de la început. În primul rând sufletul are cea mai mare nevoie în timpul vieţii de Adevăr, Sorin Cerin, de adevărul pe care încerci să-l cauţi şi tu în aceste momente ..... – Ai dreptate Trecut, ţi spun întrerupându-i dialogul. – Prin curvie nu fac altceva decât să dezvălui un Adevăr, chiar dacă nu convine întotdeauna şi va găsi mereu o scuză ascunzându-se bine, într-una din sertarele încuiate ale Moralei care în cele din urmă va lăsa minciuna să ne sfâşie încetul cu încetul vieţile, ajungând de multe ori ca nici măcar pe patul morţii să nu realizăm în ce bazar de minciuni ieftine dar „nenumărate” ne-am dus în spinare viaţa. Recunosc că sunt curvă şi voi persista în aceasta atâta timp cât va exista minciuna, prin acest mod, nu fac altceva decât să privesc adevărul în adâncurile limpezi ale ochilor săi nesfârşiţi şi să înfrunt un păcat şi mai monstruos, acela de a ne minţi că existăm prieteni cu propria noastră viaţă, soartă, Destin, ceea ce nu e adevărat. Sunt o curvă Sorin

30

Cerin şi sunt Destinul tău pentru că tu îţi doreşti doar Adevărul, indiferent dacă doare sau e asemeni unui aer tare, tras în piept într-un vârf de munte. Tu Sorin Cerin, eşti un Călugăr al Destinului pentru că eşti în primul rând un călugăr în căutare de adevăr zise Trecut privindu-mă insistent în ochi. – De ce Destinul meu e o curvă, Trecut? – Nu e numai Destinul tău, Sorin. – Nu înţeleg ,Trecut. – Pentru aceasta va trebui să-mi spui ce e o curvă, Sorin? – O curvă e o femeie care-şi înşeală soţul, o adulterină nu o prostituată cum e cazul tău de exemplu. – De ce n-aş fi o preoteasă dintr-un vechi templu al amorului care mă vând celor însetaţi de dragoste pentru promovarea amorului ca zeu, Sorin? – Tu nu poţi fi o preoteasă Trecut. – Poate că aici ai dreptate, eu nu pot fi o preoteasă că sunt o prostituată. – De ce Destinul meu eşti tu? Cum poţi fi tu imaginea Destinului meu? – Ce înţelegi tu prin Destin Sorin? Nu cumva ceva superior până şi Legităţii care este determinată tot de acesta? – De unde ştii Trecut? – Ţi-am mai spus că-ţi citesc atât conştientul cât şi subconştientul tău. Ceea ce ştii tu ştiu şi eu Sorin. – Atunci? – Eşti de acord, că noi oamenii ne-am fi creat Religia şi Păcatul Originar dacă acestea nu ar fi existat pentru simplu fapt că însuşi condiţia noastră de om e în aşa fel construită încât n-am putea exista fără Religie şi Păcat Originar. – Sunt de acord Trecut. – În definitiv nici nu trebuie să-mi răspunzi dacă eşti de acord sau nu. Important e să mă asculţi pentru că până la urmă tu, singur, vei ajunge la rezultatul care-l aştepţi de la mine. – OK, Trecut, i-am răspuns femeii goale din faţa mea. – Cele două caracteristici fundamentale ale condiţiei umane sunt Sacrul şi Profanul. Existenţa noastră ca oameni e condiţionată de aceste două fără de care noi n-am mai fi noi şi lumea n-ar mai fi lume. Religia se doreşte a fi structuralizarea Sacrului în conştiinţa umană iar Păcatul Originar al Profanului. Sacrul întotdeauna se va servi de Profan pentru a-şi etala strălucirea. El fiind în primă ipostază fraza: Aşa nu e bine să faci, nu „profana” pe când Profanul este fraza. Aşa e bine să faci, poţi „sacraliza”. Din aceste enunţuri se vede cât se poate de clar că Profanul este cel care precede Sacrul în condiţia umană şi nu invers. Ca să avem o religie avem nevoie de un păcat şi mai ales de un Păcat Originar. Niciodată nu vom putea spune că Religia a fost creată pentru a profana, în nici un caz. Religia a fost creată pentru a sacraliza. În această ordine de idei, întotdeauna vom avea nevoie de Profanul Trecut pentru a înţelege eternul păcat, împotriva căruia să luptăm cu ajutorul Sacrului prin religie, prin doctrine religioase căutându-ne Calea spre Dumnezeu. Ce s-ar fi făcut Prezentul şi Viitorul tău în acest Nivel Spiritualo-Dimensional dacă n-aş fi fost eu, curva Trecut, simbolul Profanului? Ar mai fi existat Sacrul, Religia şi Calea către Dumnezeu? Eu sunt calea prin care îl poţi cunoaşte pe Dumnezeu o prostituată pe o masă prăfuită de Black Jack dintr-un cazinou undeva într-un târg uitat de lumea infinităţii de Nivele Spiritualo-Dimensionale, o curvă dintr-un cazinou unde se mai speră în noroc şi în şansă. Oricât de ciudat ţi-ar părea, dar eu prostituata care simbolizez Profanul sunt Destinul tău Sorin Cerin, pentru că întreaga cauză a existenţei universului tău ideatic imaginar din timpul vieţii tale, în acest Nivel Spiritualo – Dimensional al tridimensionalităţii nu e altceva decât Profanul. Fără Profan tu Sorin Cerin care te renegi pe tine însuţi atunci când nu îl accepţi alături de Sacru, nu eşti altceva decât o creangă uscată purtată de viscolul iernii către norii de zăpadă ce se apropie ameninţători şi care aduc odată cu ei sfârşitul întregi lumi a primăverilor. Asta eşti tu Sorin Cerin, atunci când eşti sclavul unor morale false şi mincinoase interpretate de tot felul de „înţelepţi” în scopul de a-şi etala anumite ambiţii social-politice pentru putere sau alte asemenea paleative. Să fim cât se poate de bine înţeleşi. Cred cu Adevărat în unii Înţelepţi sau Mesageri ai lui Dumnezeu sau Alah, indiferent de numele care i s-a dat lui Dumnezeu. Aceste Persoane Cruciale ale Istoriei sau Înţelepţi sau Mesageri indiferent că se numeau Iisus Christos, Buda sau Mohamed indiferent că mesajele lor proveneau de la Dumnezeu sau de la Alah e tot Acelaşi Lucru. Indiferent dacă au dat naştere Creştinismului, Budismului sau Mohamedismului Învăţăturile lor au creat o istorie care pe alocuri a fost întinată de dorinţa de putere şi de politizare a papilor sau de diferiţilor conducători, mohamedani, budişti care-şi rezolvau diferendele prin sabie în numele religiei. Sunt convinsă că într-o zi va exista o unificare a Religiilor născându-se Religia

31

Mondială cea care va şi aduce Pacea pe Pământ. Aceşti mesageri ai lui Dumnezeu n-au făcut altceva decât să dezvolte partea sublimă a sufletului uman propovăduind împotriva răului. Nici unul dintre aceşti Mesageri ai lui Dumnezeu nu au declarat o luptă totală împotriva Profanului renegându-l în totalitate ci au acceptat Calea către Domnul ca fiind aceea care vine de la Păcat sau Păcatul Originar şi se îndreaptă către Desăvârşire, către Sacralitate. Pentru această credinţă Christos şi-a sacrificat trupul pe lemnul rece al crucii alături de alţi doi damnaţi, tocmai pentru a ne mântui de Profan dar în nici un caz pentru A-I refuza existenţa. Aceşti Mesageri au propovăduit Sacralitatea ca fiind Calea, au admis existenţa Păcatului şi au îndemnat sufletele pe Calea de a păcătui cât se poate de rar în viaţa care le-a fost dată şi dacă se poate chiar deloc. Esenţialul acestor Mari Înţelepţi şi Mesageri ai Domnului a fost Calea pe care e Bine să o urmăm, întorcând pe cât posibil spatele Profanului dar în nici un caz negându-i existenţa. Ce altă profanare mai mare a putut fi asupra învăţăturilor acestor Mari Mesageri decât în momentul când s-au folosit cuvintele Lor pentru a ucide prin foc şi sabie în scopuri politice sau de a ocupa noi şi noi teritorii în numele Religiei respective, se foloseau de aceasta pentru a-şi astâmpăra poftele nestinse ale măririi, averii şi avuţiei, ocupând popoare întregi cu sabia în numele Iubirii? Acesta nu a fost de fapt Profanul care lupta împotriva Sacrului în numele Sacrului? Bineînţeles. Este cât se poate de Adevărat, Sorin că într-o bună zi sub acest Soare sau sub alţi Sori, Sacrul va deveni cu adevărat împăratul condiţiei umane, că în acel moment Păcatul originar şi păcatul în general va deveni o amintire din ce în ce mai ştearsă în sufletele fiinţelor de atunci, că Profanul în sine va deveni mult mai Sacru decât Sacrul de azi şi încetul cu încetul vom putea înţelege, vom putea simţi din ce în ce mai profund în subconştientul nostru, de ce în urmă cu atâta şi atâta Trecut aceşti Mari Mesageri ai lui Dumnezeu au apărut cândva, lăsându-ne Cuvintele Lor. Sunt convinsă că şi Ei ştiau de această evoluţie a sufletelor care va urma. Important a fost în acel moment faptul că au reuşit să arate sufletelor Calea spre Destinaţia unde vor ajunge într-o bună zi sfidând Istoria. Toţi aceşti profeţi au susţinut că e necesar Răul şi durerea într-un suflet pentru a se putea desăvârşi către lumină. Răul nu are conotaţia de a face Rău altor persoane sau de a-L accepta ci dimpotrivă, Răul nu este altceva decât un exponent împotriva căruia să poţi lupta în timpul vieţii. Acum să trecem la Destin şi întrebarea care mi-ai pus-o cu puţin timp înainte şi anume de ce Destinul tău sunt eu? O prostituată cu numele Trecut? Pentru că în acest moment al istoriei, când ai apărut tu, Profanul nu avea decât foarte puţin din Sacrul care era la începuturile omenirii. Profanul este cu desăvârşire mult mai dezvoltat decât Sacrul în sufletele majorităţii muritorilor iar cauza Căii pe care sufletul tău a ales-o sunt eu Profanul, Prostituata Trecut, de care îţi e scârbă, dar simţi nevoia să o regulezi privindu-i nuditatea, cea pentru care în aceste momente să dă o luptă aprigă în sufletul tău, o luptă între instinct masculin şi desăvârşire, între Calea pe care e bine să o urmezi şi dorinţa carnală a unui trecut izvorât de undeva din negurile adânci ale zorilor omenirii. Eu sunt destinul tău în această viaţă şi în acest Nivel Spiritualo-Dimensional al tridimensionalităţii, Sorin Cerin. După cum bine ştii, Destin nu înseamnă Soartă. Soarta ta e alta, e ceea ce aspiri tu să faci şi ţi se îndeplineşte sau nu, devenind propria ta istorie, pe când, din acest punct de vedere, Destin este cauza care ţi-a fost hărăzită ca început, ca naştere, pentru a-ţi deveni aliată sau nu la moarte. Destinul tău e ceva ce te va urmări întreaga ta viaţă şi de care nu poţi să scapi oriunde te-ai ascunde şi oricât ai încerca să negi pentru că nu ai face altceva decât să te negi, pe tine însuţi de la instinctele tale primare şi până la dorinţele şi aspiraţiile tale. Destinul tău sunt eu pentru că sunt Profanul, pe care sufletul tău la acest Nivel Spiritualo-Dimensional în care te afli îl are drept cauză al existenţei sale, aici, şi de aceea întreaga ta viaţă îţi va fi pecetluită de Destin. Este cât se poate de adevărat că acesta mai poate fi îndulcit pe ici pe colo de Soartă, dar în realitate tot Destinul tău care ţi-a fost dat prin naştere îl vei avea ca un sumum de iluzii spaţio-temporale pe întreg traseul existenţei tale dintre primele scâncete pe care le-ai strigat la maternitatea unde te-ai născut şi până la bulgării de pământ care vor cădea greoi şi surd peste sicriul care ţi-a fost hărăzit. Tragedia Condiţiei Umane constă în a fugi la nesfârşit de propriul Destin crezând în Soartă, fără să înţelegi că nici un om nu poate fugi de el însuşi oricât de puternice picioare ar avea. Dacă Destinul e cauza pentru care te-ai născut şi pentru care vei muri, Soarta e Iluzia pe care o trăieşti şi pentru care Crezi că te-ai născut şi bineînţeles vei muri. Dacă n-aş fi eu, Destinul tău Sorin, dacă n-aş fi eu Trecut, tu niciodată n-ai putea afla Calea spre propria ta Mântuire, de aceea dacă zici că mă respecţi, va trebui s-o faci cu adevărat. Cu cât vei respecta mai mult Profanul din mine, prostituata şi nu frumoasa, curva şi nu filozoafa cu atât vei fi tot mai sus pe muntele Destinului tău care-ţi va arăta imensa Cale către Sacralitate. Să nu crezi că devenind un tip religios eşti automat şi pe drumul Sacralităţii. Acel drum se poate găsi şi prin religiozitate este adevărat, dacă aceasta este primită în suflet cu evlavie şi nu în ultimul rând cu umilinţă, milă şi iubire atât faţă de tine ca persoană cât şi faţă de semeni. Mai există şi o altă Cale pentru a merge spre Destinaţia Sacrului, aceea de a face numai bine, de a nu tulbura existenţa altora, de a-ţi suprima orice sentimente negative ca ură, gelozie, răutate fiindcă dezmăţul psihic este mult mai rău decât cel carnal. În lume sunt şi au fost prea mulţi

32

dezmăţaţi psihici care au ocupat locuri de frunte în diferite ierarhii statale ale istoriei şi care au înfierat dezmăţul carnal ca fiind unul dintre cele mai mari păcate tocmai pentru a-şi ascunde dezmăţurile lor psihice, cum ar fi crima, minciuna, furtul, violenţa, tortura şi lista ar putea continua. Destinul tău sunt eu, Sorin Cerin, pentru că această curvă care-şi vinde trupul său, pe banii clipelor existenţei, eram în momentul naşterii tale aproape de limita Profanului cu Sacralitatea, fiind într-unul din cele mai neînsemnate păcate în comparaţie cu celelalte pe care societatea le „trecea într-un fel” cu vederea. După cum ţi-am mai spus cu cât vei respecta curva din mine, te respecţi pe tine însuţi şi cu cât mă vei regăsi pe mine te vei regăsi pe tine însuţi. De data aceasta, poate că ai înţeles diferenţa dintre o morală sau alta cât şi dintre ceea ce este bine să faci şi ceea ce este rău. Sunt Destinul Tău, pentru că şi tu ca orice suflet te-ai născut prin păcat fără să mai vorbim de Păcatul Originar care e o necesitate a Vieţii. – M-am născut sub zodia Curvei, i-am spus fără să ştiu de ce frumoasei prostituate Trecut. – Exact, Sorin, îmi răspunse aceasta în timp ce se apropie de mine sărind de pe masa de Black Jack. – Oare e o zodie bună sau rea? o întreb asemeni unui copil care vroia să ştie dacă jucăria cumpărată e rezistentă sau nu. – Asta depinde de tine zise Trecut, încolăcindu-şi braţele în jurul gâtului meu. – Depinde de mine. Am înţeles, mormăii eu. – Da, dragul meu. – Dacă depinde de mine înseamnă că pot să o transform dintr-o zodie nenorocoasă într-una norocoasă. Înseamnă că pot să-mi determin cu mâna mea prin Liberul Arbitru Destinul, deci pe tine Trecut, i-am spus toate acestea în timp ce îmi înfăşuram şi eu braţele în jurul gâtului ei. – Ce să mă determini Sorin? zise Trecut încercând să-şi apropie faţa ei cât mai aproape de a mea. – Ghiceşte, i-am răspuns în şoaptă. – Să facem dragoste, Sorin Cerin. – Nu, Trecut. – Atunci? – Să mă iubeşti, i-am spus pe un ton hotărât. – Să te iubesc? zise Trecut în timp ce-şi lua mâinile din jurul gâtului meu. Se trase câţiva paşi în spate, timp în care-şi duse mâna la gură făcând ochii mari şi privind către mine fără ca privirile noastre să se intersecteze. Ţinea mâna la gură de parcă o frică atavică o ţintuia în faţa mea şi ţi interzise orice dialog cu mine. Ţinea mâna la gură de parcă i-ar fi fost frică să scoată cel mai mic cuvânt, de parcă l-ar fi putut pierde printre dinţii albi şi puternici, pentru totdeauna. În cele din urmă îmi zise, pe un ton mai mult îngrozit decât calm şi mai sacadat decât nervos. – Nu, Sorin Cerin, tu nu vei putea niciodată să mai ai pe mine pentru că eu sunt Destinul tău, din zodia Curvei, sunt Trecutul tău pe care nu-l vei putea iubi niciodată. Eu nu sunt şi nu voi fi niciodată Soarta ta, în care tu crezi şi pe care o aduci din viitor în trecut prin prezent. – Nu pot să înţeleg Trecut? i-am răspuns cu o oarecare durere în glas, dându-mi seama de adevărata dimensiune tragică a Condiţiei Umane. – Niciodată nu îţi vei putea transforma zodia Destinului, dintr-una norocoasă într-una nenorocoasă, zise pe acelaşi ton Trecut. – De ce Trecut? pentru că aşa mi-a fost dat? i-am zis încercând să înţeleg situaţia respectivă cât mai profund posibil. – Pentru că eu sunt o curvă, sunt Profanul pe care tu nu e bine şi nici nu e în Lege să-l iubeşti. – De ce, draga mea Trecut. – Fiindcă iubindu-mă pe mine ţi-ai renega propria ta Sacralitate la care ai ajuns, târându-mă şi pe mine cu mult înapoi pe scara evoluţiei. Iubindu-mă m-ai distruge, atât pe mine cât şi pe tine. Niciodată să nu-ţi iubeşti Destinul tău Sorin Cerin. – Dar ce pot să fac pentru el? – Să mă respecţi şi să ajungi în vârful muntelui Destinului prin respect, bunătate, milă, umilinţă lăsând orgoliul şi trufia la o parte pentru că, cu cât vei fi mai sus pe acest munte vei putea vedea mai departe Calea către Sacralitate. – Dar dacă nu-mi iubesc Destinul, dacă nu te iubesc pe tine Trecut, simt că nu voi putea niciodată să mă regăsesc pe mine însumi, să-mi înţeleg propria mea viaţă şi pe tine Trecut care nu eşti nimic altceva decât, propriul meu Destin.

33

– Cu toate acestea nu mă iubi niciodată Sorin, fiindcă dacă ai să o faci ne vei distruge pe amândoi. – Deci, nu voi putea niciodată să-mi iubesc Destinul, doar să îl respect şi atât. Atunci cum voi putea Trecut să mă regăsesc cu adevărat pe mine însumi, să nu mai fiu străin de mine însumi? – Asta vei putea doar să cauţi! Esenţa înstrăinării de tine însuţi nu o vei putea înţelege niciodată pentru că face parte din contractul Condiţiei Umane cu Destinul Noţional din care facem noi parte. – Care este această prevedere Trecut? – Să fii mereu străin de tine însuţi de când devii conştient de existenţa ta şi până la moarte. Mai bine spus din momentul când eşti conştient de Iluzia pe care o trăieşti şi pe care o denumeşti în termeni cât se poate de pompoşi: Realitate. – Deci nu e Realitate, Trecut. – Nu, Sorin. În nici un caz. – Ce s-ar întâmpla dacă în pofida tuturor acestor oprelişti ce mi le-ai spus, aş începe să te iubesc. Cred că ştii mai bine decât mine ce înseamnă iubirea şi cum se înfiripă într-un suflet. – Ce vrei să spui Sorin, zise Trecut pe un ton la fel de temător ca şi înainte, întorcându-se de data aceasta ea cu spatele la mine. – Vreau să-ţi spun că degeaba te întorci cu spatele la mine fiindcă iubirea se înfiripă atunci când tu nici nu te aştepţi, când simţi nevoia divină pentru a fi alături de persoana pe care o iubeşti, pe care o priveşti cu bunătate şi înţelegere şi care în mod paradoxal te face mai bun, mai înţelegător, mai răbdător, într-un cuvânt poţi afirma că iubeşti. Abia atunci realizezi că zorii sunt mai frumoşi ca niciodată, că ai pierdut sute de nopţi înstelate care te-ar fi putut fermeca cu vraja lor. Poate că acele clipe sunt micile clipe care ar merita trăite cu adevărat în viaţă. Nu ştiu de ce Trecut, simt că acele clipe se apropie din ce în ce mai vertiginos de sufletul meu, că sunt nişte stoluri care aleargă înnebunite de iarna grea şi tumultoasă a vieţii căutând un refugiu în căldura sentimentală a sufletului meu care începe să iradieze pentru tine, asemeni unui Soare al împlinirii pe cerul care până în clipele trecute a fost gârbovit de nori iar acum e încoronat de curcubeul Speranţei. – Te rog Sorin Cerin să taci. Eu sunt o târfă oarecare, la poarta unui cazinou părăsit şi părăginit, prin geamurile căruia suflă vântul biciuind cerul care nu cunoaşte decât târziul în toamnă cu trunchiuri de copaci putrezite şi frunze care nu vor mai fi niciodată şi care vor sălăşui doar în amintirea unui cimitir uitat de lume. Asta sunt eu Sorin Cerin şi nu înţeleg de ce vrei să mă înfrunţi îndrăgostindu-te de mine? Eu nu sunt şi nu voi putea fi niciodată ţinta divinului, adică a iubirii, eu sunt Destin Sorin, dragul meu, văd că încetul cu încetul cad şi eu în această capcană în care te afunzi şi tu. – Nu tu mi-ai spus Trecut că Dumnezeu e Iubire, nu tu mi-ai vorbit de Religia Iubirii, ca fiind adevărata religie? De ce greşesc atât de amarnic iubindu-te pe tine cea, care-mi eşti de fapt, propriul meu Destin? De ce? – Pentru că eu sunt Profanul, dragul meu. – Ei şi? Cu atât e mai spinoasă iubirea cu cât poţi înţelege şi iubi cu adevărat, respectând Profanul şi determinându-l să devină Sacru să fie ceea ce sufletul doreşte ca ţintă finală: Sacralitatea? – Fără Profan nu poate exista Sacrul. Iubindu-mă pe mine nu faci altceva decât să deteşti Iubirea, pentru că aceasta tinde către puritate, absolut, bunătate şi nici una din acestea n-ar putea exista fără latura profanului din noi din fiecare. Încercând să iubeşti mâna care-ţi indică Calea spre iubire nu faci altceva decât să întorci iubirea înapoi în halta în care a fost cândva înainte de zorii omenirii, adică în sufletul Profanului care nu avea nevoie de Sacralitate şi nici Sacralitatea de Profan fiindcă în acele momente coexistau. Destinul acelor „vremuri” nu avea conotaţie, el nefiind nici Sacru şi nici Profan iar asta vreau neapărat să subliniezi. Eu nu existam atunci Sorin Cerin, în locul meu în acele „vremuri” la ruleta prăfuită din dreapta ta, nu jucau clipe ca în prezent ci însuşi acele Nivele Spiritualo-Dimensionale ale Noţiunii Existenţiale care erau mai bătrâne ca şi mama noastră: Vremea. – Deci draga mea Trecut, sunt mai multe ierarhii ale Destinelor în care nu există Profanul şi nici Sacru? – Exact Sorin, la nivelul Destinului Marii Contemplări nu exista Profan şi nici la cel al Persoanei sau Personalizărilor. La nivelul Noţional este pentru prima dată când îşi face apariţia Profanul. Tot ce este Anoţional e Sacru. După aceasta începe lupta dintre Sacru şi Profan, dragul meu. – De ce? Am întrebat-o pe frumoasa Trecut. – Pentru Calea Desăvârşirii, zise aceasta continuând să stea cu spatele la mine.

34

– Astfel putem spune că ar fi Destin Anoţional şi Destin, Noţional, Trecut? am întrebat-o interesat de răspunsul ei. – De Sorin. – Tu eşti un Destin Noţional din Nivelul nostru Spiritualo-Dimensional, prezent? – Da, zise aceasta aproape şoptind ceva ce-i dădea un aer cu totul şi cu totul misterios. – Vai, toate Destinele Noţionale aveţi în trupul vostru Sacru şi Profanul, adică tu în Destinul tău Trecut, ai în componenţa ta aceste două elemente la fel ca şi Destinul unei Noţiuni sau al unei Stări Noţionale? – În nici un caz Sorin. Destinele Noţiunilor şi chiar ale Stărilor Noţionale, sunt Destine, atât de superioare mie încât Profanul lor e infinit mai Sacru, decât cea mai Sacră imagine şi denominaţie care o pot avea eu despre Sacru. Întâmplător mă consider la un nivel foarte inferior Sorin, zise Trecut pe acelaşi ton misterios, mai mult şoptit la fel ca şi înainte. – De ce nu mă laşi să te ajut. Prin iubire, voi reuşi să te urc la un nivel mult mai superior decât eşti în prezent, Trecut? – În nici un caz Sorin, am să-ţi explic de ce. – Abia aştept Trecut, dar aş vrea să-mi spui de ce te numeşti Trecut? Toate acestea aş vrea să le cunosc. De ce nu încerci ca tu însuţi să mă faci să nu te iubesc? Dacă e chiar atât de mare păcat iubirea mea pentru tine, poate că e mai bine să ne ajutăm reciproc să nu ne mai iubim? – E mai bine Sorin. Mă numesc Trecut fiindcă sunt o dimensiune a mamei mele Vremea şi al tatălui meu Timpul, sunt dimensiunea Trecutului care îndeplinise şi rolul de Destin în Nivelul tău. – Şi în alte Nivele o dimensiune temporală, cum e trecutul, poate îndeplini rolul de Destin? am întrebat-o curios pe Trecut. – În nici un caz Sorin. Această dimensiune temporală există numai şi numai la Nivelul tău Spiritualo-Dimensional al tridimensionalităţii în calitate de Destin. Nicăieri în Univers nu vei descoperi Destinul ca având şi dimensiune temporală. – Tu cine eşti în realitate Trecut? Timp sau Destin? – Sunt Destin, dar tu mă percepi ca şi timp. Aceasta face parte din Iluzia pe care o trăieşti tu în această viaţă. – Adineaori mi-ai pomenit de mama ta Vremea şi de tatăl tău Timpul. Puteau să nască aceştia o dimensiune temporală? Ei nu sunt timp sunt tot Destin ca şi tine? – Sunt tot Destin ca şi mine Sorin, dragul meu, doar că tu ţi percepi ca şi Timp. – Părinţii tăi se află în Nivelul nostru Spiritualo-Dimensional ca şi tine sau ei te-au creat într-un alt nivel ca tu să te naşti în acesta. – De data aceasta ai ghicit. Părinţii mei sunt la un Nivel Spiritualo-Dimensional inferior acestuia în care ne aflăm noi în momentul de faţă. – Părinţii tăi sunt Destinul Nivelului imediat inferior nouă? – Exact Sorin, zise Trecut stând cu spatele la mine. – De ce nu te întorci spre mine, Trecut? – Nu pot, Sorin. O forţă care nu-mi dă pace îmi creează un fel de panică. – Vreau să ştiu Trecut atunci de ce nu te îmbraci? – Nu ştiu, îmi răspunse pe un ton la fel de misterios ce aducea mai mult o persoană înfrigurată. – Cu toate acestea pot să-ţi spun din tot sufletul meu... – Taci! strigă Trecut repezindu-se spre mine, după care îmi puse palma ei rece şi umedă peste gura mea, şi continuă: – te rog să nu mai spui nimic Sorin, te rog. Pronunţă ultimele cuvinte mai mult în şoaptă, după care-şi retrase palma ce-mi acoperi buzele şi care mi se prelinse pe faţă, pe frunte ca în cele din urmă ambele ei braţe să se încâlcească în jurul gâtului meu. – Ţi-e frică, Trecut? – Da, mi-e frică Sorin, spuse femeia privindu-mă adânc în ochi. – De ce? – Nu mă întreba pentru că nu ştiu să-ţi răspund. – De timpuri? – Nu, spuse abia şoptind din vârful buzelor. – Atunci?

35

– Nu e bine să schimbăm sensul existenţei Sorin, şopti în continuare Trecut ca şi cum ar fi fost cineva alături de noi şi ne-ar fi putut asculta ca pe urmă să ne toarne mai ştiu eu cărei insistenţe celeste care ne-ar fi condamnat la tortură pe viaţă. – Cum am schimba sensul existenţei dacă eu ... – Taci! strigă şoptind Trecut şi-mi puse iar palma pe buzele mele, palmă care devenise fierbinte de această dată. – Eu sunt Trecut deci, Profanul, fiindcă orice Trecut, este profanat de condiţia umană prin păcat. – De ce?, reuşesc eu să spun printre degetele răsfirate pe faţa mea ale frumoasei Trecut. – Pentru că nu e om care să nu păcătuiască, la fel cum nu e om care să nu aibă un trecut. Tu eşti om Sorin Cerin, tu eşti fiinţă umană, repetă Trecut, ducându-şi palma de pe faţa mea undeva la spatele meu, încercând să mă îmbrăţişeze ca şi cum ne-am fi întâlnit undeva într-o gară fără nume, ne-am fi iubit foarte mult şi nu ne-am fi văzut de un car de ani. Simţeam teama şi angoasa din privirea ei dar şi dorinţa şi speranţa de a lupta împotriva acestora totodată. Chiar dacă nu e om care să nu aibă un trecut, poate că eu pot să te am pe tine, i-am zis în cele din urmă şoptindu-i. – Si eu mi-aş dori să mă ai Sorin, numai că niciodată nu mă vei putea avea decât ca o dimensiune temporală şi atât. – De ce? De ce? De ce? De ce? De ce? De ceee? am început să-i repet eu într-una fără să-mi dau cu exactitate seama de ce. – Pentru că orice trecut al fiinţei umane e Profan iar omul merge şi aspiră către Sacru. Dacă n-ar fi aşa ar muri speranţele care-i dau sens existenţei omului, ar muri dorinţele, ar muri luptătorul din sufletul uman, ... zise Trecut fiind întreruptă la un anumit moment de mine: – Dar ar rămâne Iubirea, iubirea pe care ţi-o port Trecut. – Te rog nu mă mai iubi, nu-ţi schimba semnul pentru care te-ai născut în zodia Curvei şi a Iluziei. – Si dacă-l schimb? – Vei fi blestemat de-a pururi de către Sacru, zise Trecut. – De ce să fiu blestemat dacă iubesc? – Pentru că Iubirea e o proprietate a Sacrului, şi n-are ce căuta în inima mea profană de curvă păcătoasă, de prostituată. – Chiar tu mi-ai spus adineaori despre luptătorul din om. Ei bine eu sunt un răzvrătit care preferă să-şi alunge speranţele, inclusiv semnul sub care s-a născut, chiar şi luptătorul din mine accept să-mi fie luat dacă mi se dă cu Adevărat Dreptul de a te iubi draga mea Trecut. – Te rog nu afirma asta Sorin. – Afirm dragă Trecut şi strig în gura mare să audă clipele care în acest moment trag cu urechea că te iubesc cum n-am iubit în întreaga mea iluzie de o viaţă, că tu draga mea Trecut însemni totul pentru mine, eşti o primăvară eternă a sentimentelor mele de frumuseţe, dragoste, speranţă, nesfârşit. Prin tine iubita mea am devenit mai bun fiindcă abia acum pot să înţeleg ce înseamnă bunătatea şi iubirea. La auzul acestor cuvinte Trecut îşi apropia uşor faţa de obrajii mei şi deodată începu să mă sărute nebuneşte, ca şi cum un timp foarte îndelungat ar fi acumulat o imensitate de energii care puteau fi în sfârşit eliminate prin sărut. În timp ce mă săruta zise: – Şi eu te iubesc, Sorin, şi eu te iubesc Sorin .... repetând în continuare la nesfârşit. Într-un târziu mă lua de mână şi mă trase către ruletă. În drumul spre ruletă se opri în faţa pianului lucios şi abia acum observase pentru prima dată unde se afla moneda veche şi roasă de mulţimea mâinilor prin care trecuse. Era moneda pe care i-o dădusem înainte şi pe care nu era ştanţată nici o cifră şi nici o stemă, monedă pe care scria abia desluşit „data de naştere”. Odată ajunsă în dreptul ruletei Trecut puse moneda în locul bilei de ruletă care va cădea pe un număr şi începu să învârtă ruleta. Deodată moneda căzu în dreptul cifrei de „douăzeci şi cinci”. Acum realiza că este data mea de naştere. Privind şi mai atent ruleta, observ, că cifrele sunt de la unu la treizeci şi unu fiind împărţite în douăsprezece, adică zilele şi lunile anului. Ruleta se opri cuminte. Deodată un cutremur puternic începu să clatine din toate măruntaiele clădirea cazinoului în care ne aflăm. Pianul începuse să cânte singur, haotic, probabil datorită vibraţiilor, sau poate că nu, fiindcă, şi ruleta începuse să se învârtă iar praful gros se ridica în aer, mai ales cel de pe mesele de Black Jack devenind de-a dreptul înecăcios. Brocartul roşu şi spălat de vreme începu să cadă de pe pereţi lăsând în urma sa nişte foarte vechi picturi murale cu sfinţi. Păreau a fi picturi de origine bizantină. Abia acum realizez că înainte de a se înfiinţa cazinoul părăsit în această clădire se afla o biserică, de fapt mă

36

aflam într-o biserică devenită cu timpul cazinou. Sfinţii mă priveau din ce în ce mai ameninţător în vacarmul descris din cauza cutremurului. Uşile de la intrare căzuseră la pământ, ferestrele se sparseră în mii de cioburi, fiind unicele care mai reflectau lumina soarelui de afară în praful înecăcios, sclipind. Aproape că nu o mai vedeam pe Trecut. Deodată am început să strig: – Trecut! Trecut! Trecut! Te iubesc. Am prins-o de mână. De data aceasta o simţeam mai caldă ca niciodată, încât îmi zise: – Te iubesc sincer, Sorin Cerin, să nu uiţi asta niciodată. – N-am să uit toată viaţa mea draga mea Trecut. – Să nu mă uiţi Sorin! strigă Trecut. Abia în momentul acesta am realizat că s-ar putea să o pierd, astfel încât am întrebat-o: – N-am să te uit, dar de ce e nevoie să-mi amintesc de tine, atâta timp cât noi nu ne vom despărţi niciodată? Nu vreau pentru nimic în lume să te pierd Trecut. Vreau să rămânem împreună pentru tot restul de viaţă ce ne-a mai rămas. Te iubesc Trecut şi nu vreau pentru nimic în lume să ne despărţim vreodată, mă înţelegi? – Da, Sorin, te înţeleg, numai că iubirea noastră e sub semnul blestemat din Zodia Curviei şi nu ne este permisă. – Cine nu ne permite, cine se poate opune unei iubiri adevărate care poate n-are egal în toată Existenţa? – Sacrul dragul meu, Sacrul, zise Trecut. – Dar Sacrul este şi Iubire, dacă este Iubire nu ne poate blestema. Trebuie să înţeleagă în cele din urmă că şi iubirea noastră este tot iubire. – Chiar asta e dragul meu Sorin, Sacrul nu poate accepta iubirea decât în ţinuturile lui. Orice iubire care se înfiripă în alte ţinuturi este Iluzia sub semnul blestemului, de aceea ţi-am spus de la început să nu mă iubeşti pentru că iubirea noastră va fi blestemată. – Prefer o iubire blestemată pentru tine Trecut. – Si eu dragul meu. – Oare nu vom găsi niciodată o milă sau o iertare în faţa Sacrului ce se defineşte prin milă, bunătate şi mai ales iertare. Să nu mai amintim de iubire. – Niciodată dragul meu. – Cum de s-a iscat acest cutremur de pământ Trecut? De ce tocmai acum? De ce nu altădată? – Acest cutremur e neliniştea şi zvârcolirea Sacrului care ne blesteamă în acest moment. – Ştiu că tu Sacrule eşti Iubire şi nu Blestem! Am strigat cât am putut continuând: Poate mă auzi Sacrule! Poate mă auzi şi ne laşi în pace. Tu eşti Iubire şi nu Blestem! În acest moment cutremurul devine din ce în ce mai puternic. Până şi zidurile bisericii încep să crape şi să se dărâme în bucăţi pe care se pot observa frânturi din corpurile sfinţilor care erau pictate pe aceştia. – Arma Sacrului este Blestemul, zise Trecut strigând cât o ţineau plămânii în huruitul care devenea din ce în ce mai asurzitor. Nu ştiu de ce-mi vine în minte să o trag pe Trecut sub pianul mare, negru, lucitor şi cu coadă. Abia acum observ că în pofida prafului înecăcios din cameră, pianul rămase la fel de lucitor, de curat. Nici un fir de praf nu se aşează pe el. Totul depăşea orice logică de bun simţ, dar această situaţie îmi devenise oarecum familiară şi chiar banală de când m-am aflat în acest cazinou acum devenit biserică în ruină. Astfel m-am ascuns cu Trecut sub pianul care continua să cânte haotic. Odată ajuns sub acest mare instrument realizez cât de bună a fost decizia mea, întrucât bucăţi din ce în ce mai mari de zid şi din acoperiş încep să se desprindă lovind podeaua cu un sunet greoi şi sinistru, de parcă ar fi dorit să ne alunge din viaţă pe poarta din dos a Iluziei pe care o trăim. Cu cât disperarea devenea mai mare cu atât simţeam un sentiment şi mai puternic, faţă de Trecut, un sentiment nu numai de iubire dar şi de apartenenţă a unuia faţă de celălalt, apartenenţă izvorâtă nu în ultimul rând din această experienţă atât de îngrozitoare prin care trecem în aceste momente. – Dacă e să mor, am să mor fericită în braţele tale, îmi zise Trecut, strigându-mi. Este pentru prima oară când ţi simt în glas hotărârea de a lupta, de a răzbi, indiferent de preţul pe care vreau să-l plătim amândoi. Abia acum am înţeles ceea ce căutam din cine ştie ce alte existenţe. Abia acum îmi pot răspunde la întrebarea care nu odată mi-a pârjolit sufletul, pustiindu-l, fără ca eu să găsesc cel mai mic strop de apă pentru a-mi alina durerea. Dumnezeu este mai presus de Sacru cât şi de Profan. Dumnezeu nu este Sacrul care prin evoluţia Profanului pe o scară ierarhică superioară poate deveni Profan fiindcă Dumnezeu nu este niciodată Profan. Sacrul din Nivelul nostru Spiritual-Dimernsional al tridimensionalităţii nu este altceva decât Profanul din nivelul Spiritual-Dimensional superior nouă. Abia acum pot respira liniştit în praful

37

înecăcios şi lăsa atât cazinoul cât şi biserica, cât şi murii reci, vechi şi impersonali să se dărâme, deoarece mă aflu alături de Trecut sub acest pian care cânta haotic, scoţând nişte sunete ce seamănă mai mult a marş funebru decât a orice altceva. Cu cât pereţii se dărâmă mai mult cu atât razele astrului zilei vor să pătrundă prin praful gros din care graţie Iluziei Vieţii noastre ştiu că ne tragem şi-n care vom reveni odată cu moartea. Întreaga clădire s-a prăbuşit, doar pianul negru lucios a rămas intact. Suntem înconjuraţi de mormane de moloz. Atât a mai rămas din clădire. Huruitul infernal de odinioară s-a transformat într-o linişte mormântală, praful a dispărut lăsând razele astrului zilei să inunde în tăcere resturile a ceea ce a fost cândva o clădire. Abia acum realizez că până şi cutremurul s-a oprit. Doar cele două prostituate care rămăseseră în faţa cazinoului continuau să facă gesturi obscene în speranţa că îşi vor găsi până la urmă un client. Stau cu spatele la noi şi sunt total indiferente de clădirea care s-a prăbuşit adineaori. Atât eu cât şi Trecut ieşim de sub pianul care ne adăpostise în timpul urgiei. Abia acum observ că maldărele de moloz ce mai rămăseseră din clădire, se transformară în nisip, un nisip fin al unui ţărm de ocean. Cele două prostituate Viitor şi Prezent devin din ce în ce mai lente în mişcările obscene. În momentul când am ajuns cu Trecut alături de ele, observ că corpurile lor au devenit stane de piatră. Viitor şi Prezent deveniseră două statui inexpresive şi atât. Deodată mă întorc înfricoşat spre Trecut. Îmi era teamă să nu se transforme şi ea la fel ca celelalte două în stană de piatră. Spre bucuria mea Trecut exista în carne şi oase alături de mine. Abia acum realizez că ne aflăm pe un ţărm de ocean cu nisipul fin spălat de valurile care ajungeau din când în când la picioarele pietrificate ale celor două prostituate Prezent şi Viitor. Doar atât a mai rămas, cele două statui, pianul mare, negru, lucios şi cu coadă frumoasă, Trecut, şi amintirea mea despre un cazinou cu ruletă şi mese prăfuite de Black Jack. În locul unde mă aşteptam să fie străduţele târgului părăsit sau copacul secular, masiv şi impozant numindu-se arbore genealogic, nu era decât Ocean şi atât. O privesc pe Trecut în ochi şi o întreb în sinea mea fără să-mi dau seama: De ce? fiindcă oricum nu aşteptam nici un răspuns. – De ce s-au întâmplat toate astea Trecut?, o întreb cu glas de data aceasta. – Pentru că trebuia să se întâmple, mi-a zis cu un aer degajat. – De ce au devenit stane de piatră Viitor şi Prezent, la fel ca şi familia lui Lot din vechiul Testament al Bibliei? – Pentru că m-ai ales pe mine. Nu mai ai nevoie de Viitor şi Prezent fiindcă existenţa ta aparţine de data aceasta sufletului meu, adică, trecutului. Acum eşti MORT. Ai părăsit lumea ta şi Calea pe care alergai din ce în ce mai greu de la naştere până acum, la moarte. Tu ai fost cel care m-a dorit şi unicul suflet care m-a iubit sincer, Voi fi mireasa ta pentru totdeauna. Voi fi alături de tine la bine şi la greu. Doar Destinul poate să-L preamărească cu adevărat pe Dumnezeu fiindcă el este Cauza pentru care existăm şi noi, ca un strop în ploaia de vise a Universului. Ce altceva L-ar bucura mai mult pe Dumnezeu? Ca visul nostru să creadă cu speranţă şi pioşenie în Cauza pentru care am fost o frântură de nori şi apoi stropii care se prelingeau uşor pe tulpinile noduroase ale arborilor neamurilor. Ce altceva L-ar putea bucura pe Dumnezeu, decât să Credem în Destinul zorilor de Iubire şi al primăverii care izbucneşte în mugurii frumuseţii şi al înţelepciunii stelelor nenăscute încă şi nemurite mereu, iubite Sorin.

* – De ce oamenii mor cu ochii deschişi şi copii ţipă la naştere? Am să-ţi îmbrăţişez Destinul cu toată dragostea mea crezând în El fiindcă tu eşti Adevăratul meu mire la cununia Timpului. Tu eşti cel al cărei Religie e Destinul şi-mi eşti sortit mie fiindcă şi eu cred în Destin. Te-am aşteptat dintotdeauna şi din niciodată, privind în depărtare zările ce păreau că nu se mai sfârşesc, aşteptându-mi sortitul ca fiind Nimeni altul decât Călugărul Destinului.

CAPITOLUL 4

38

"Welcome back, Sorin. I was waiting you." "Where I am? I am looking the granite statue at which legs I stayed with my back on the grass. Oh, I remember, Godlike Light. I lived a life…Why is necessary the number 3? A light beam leaps from a star and comes down to me. When it touch my forehead I have a good feeling." "Why is necessary the number 3, Godlike Light? I know if the Parkins’ secretary had not entered in his office when he was in the hypnoses state, maybe Irene wouldn’t say that"three" and he would recover faster and not after those three years." "I thwart you, Sorin. It is not at all true that if she had not said that number in the Low Instance discussion from the Universe and maybe the result would be other but I want to say that another result would be impossible because this is the given Sorin and the secretary entering was necessary to complete the Sorin, written before the world that reminded that imminent number"three". "Why Godlike Light, why namely number three?" "Because just in this way your Sorin could be completed. Irene was a big cosmic thing if they had been together. They would destroy the whole planet, killing so many innocent souls. This was the reason why the secretary appeared. She was a Prophet without knowing. The Big Prophets are not always known and they don’t realize who they are. Her own existence saved milliard of lives on the planet of which Sorin you shared. Your soul mate is Christine." Jumătatea de măsură a sufletului tău este Christine . -Christine,Lumină Divină? -Te caută peste milenii iar atunci când te-a întâlnit ai fugit de ea încercând să-ţi cauţi moartea printre gheţurile antarctice. -Ai putea să mă mai retirmiţi în lumea unde eram planetă,Lumină Divină? -Nu,Sorin,fiindcă acolo ai murit pentru totdeauna,au trecut până şi timpii acelor civilizaţii. -Cât timp a trecut de când am părăsit planeta unde îi reprezentam propriul său Destin ,Lumină Divină? -Un miliard de miliarde de ani ar fi o fărâmă faţă de cât a trecut de acum câteva momente de când te aflai acolo Sorin. -Aceasta înseamnă că nu-mi voi putea întâlni de-acum încolo jumătatea sufletului meu niciodată?Acesta este un blestem,Lumină Divină? -Nu-ţi fă griji Sorin.Vei putea să o întâlneşti . -Spune-mi te rog Lumină Divină în ce încarnare am întâlnit-o prima oară pe Christine? -Undeva în India medievală,unde te aflai într-un Univers parallel faţă de cel în care identitatea ta era Terra sau în care te-ai născut ultima oară venind în vis la Mine.Fiecare Univers are alte două Universuri simetrice la fel cum fiecare Multivers al Meu are alte două Multiverse simetrice ,precum toate cele trei Multiverse au alte trei Multiverse opuse. -Du-mă te rog acolo. Deodată tunelul din pulbere stelară care prinde consistenţă în jurul meu dispăru la fel cum dispăru Lumina Divină din faţa statuii de granit .Eram obişnuit cu aceste treceri.Cu toate că vroiam să-mi menţin conştientul de dinaintea trecerii în acea lume ,de data aceasta nu am mai putut ,trăind o adevărată viaţă şi odată cu aceasta o mare iubire,care se numea Rashmi.

Într-o iarnă, când musonii aduseră mai multe inundaţii ca altădată m-am născut undeva în sudul Indiei marilor maharajahi ai secolului şaptesprăzece, într-un sat cu bordeie din lut acoperite cu stuf.Mama mi-a spus Dharma adică datorie, fiindcă ştia că naşterea mea era o datorie faţă de zeul Vishnu care o ajutaseră să iasă dintr-o mare nenorocire, aceea de a nu se îmbolnăvi de lepră ca majoritatea oamenilor din acea localitate.Parcă o aud şi acum pe mama cum îmi spunea că L-a

39

implorat pe zeul Vishnu să o cruţe atât pe ea cât şi pe soţ şi ceilalţi fraţi ai mei , iar dacă o vor cruţa copilul care îl purta în pântece şi care eram eu, urma să devină călugăr la templele acestui zeu întreaga lui viaţă.La vârsta de şapte ani am fost dus la un templu ce venera aceşti zei.La început fiind învăţat cu diferite practici de venerare având un program foarte sever, cu toate că-mi doream din toată inima să mă joc cu macacii care veneau în curte sperând să primească hrană de la credincioşii care veneau şi se închinau la templu.N-am înţeles niciodată de ce sufletul omului simte nevoia să împodobescă până la extrem durerea şi nu fericirea, de ce este nevoie de Taj Mahal acest monument al supremei suferinţe cauzate celui de-al cincilea împărat Mughal,pe nume Shah Jahan după moartea frumoasei sale soţii,Mumtaz Mahal care,după ce a dat naştere celui de-al patrusprăzecelea fiu şi-a însoţit soţul într-o campanie pentru zdrobirea unei rebeliuni. Oare Mumtaz cea de-a doua soţie a împăratului Shah Jahan era sufletul pierdut al acestuia?Mauzoleul a fost construit timp de şapte ani după unii ,douăzeci şi doi de ani după alţii,cert este că a fost început în anul 1631,pe malul râului Yamuna în dreptul unei localităţi ce avea să se dezvolte devenind Agra din secolul timpului meu.

Poate fiindcă este o mare întâmplare până şi a Destinului care îţi este scris să te întâlneşti cu sufletul tău pierdut şi mai mult de atât în postura de iubiţi şi nu de discipol elev sau pur şi simplu să treci aievea pe stradă pe lângă o persoană şi să nu ştii că acea persoană este sufletul tău pierdut pe care l-ai pierdut de la facerea timpurilor şi lumilor, cuantă de energie din cuanta ta care pentru a fiinţa este sortită să se caute mereu fără să se regăsească cu adevărat niciodată decât atunci când nu mai fiinţează nici una dintre cele două cuante.Poate că nimic nu simbolizează mai bine viaţa decât Taj Mahal această magnifică poezie a sufletului scrisă în piatră cu dalta sentimentelor ce-au atins cândva undeva apogeul.Despre o posibilă întâlnire în alte lumi cu sufletul pereche pierdut pe care în această existenţă o chema Rashmi nu am ştiut nimic decât în momentul morţii violente a lui Rashmi ce a avut loc în nordul Indiei în regiunea Katra. ,din statul Kashmir,când mi-a spus să o caut ,să nu uit niciodataă iniţialele de la Jammu,J,şi de la Katra,K!A murit nu departe de oraşul Jammu în faţa altarului zeiţei Vaishno Devi, aflat într-o grotă la înălţimea de 5200 de picioare.Acel loc sacru este şi în secolul XXI-lea loc de pelerinaj pentru peste şase milioane de vizitatori, hinduşi.Atunci ultimele ei cuvinte au fost:Mor în Katra. nu uita,nu uita de Katra. ,eu voi fi Katra.,.Caut-o pe Jane Katra, eu te voi căuta pe tine.Nu plânge ,ne vom vedea sigur ,ne-am mai pierdut noi în timp.Nu este prima oară şi nici ultima. Când am întâlnit-o prima oară eram un călugăr misionar care cunoşteam diferite leacuri fiind numit vraciul.Cunoşteam mai multe procedee de magie albă, încercând să înlătur energiile negative ce bântuiau sufletele acelor vremuri.Jane Katra, Rashmi era soţia unui maharajah , al cărui casă se afla în calea peregrinărilor mele misionare.Îmi amintesc şi acum cum am fost înştiinţat de către un servitor să merg la casa maharajahului pentru a o ajuta pe soţia acestuia ce suferea de febră puternică însoţită de friguri fiind aproape total în stare de inconştienţă.Ce pot să spun este că odată intrat în casa maharajahului, m-a uimit luxul ostentativ şi numărul mare de servitori ce purtau haine dintre cele mai scumpe încât i-ai fi putut compara cu mari curteni de vază şi nu cu nişte slugi smerite.Acest lux mă făcea să mă simt din ce în ce mai mic şi mai neînsemnat ,eu,un călugăr smerit pentru care sărăcia nu era o ruşine ci o virtute,ce nu aveam mai multe pe mine decât o rasă ce fusese cândva albă nişte sandale tocite ,purtam o barbă lungă şi părul la fel de lung.Casa era mai degrabă un palat, plin cu ornamente dintre cele mai luxoase , ferestrele cu forme de ogive erau acoperite cu mătăsuri, iar pe jos covoare dintre cele mai scumpe.După ce am fost condus pe un hol imens plin de uşi pe o parte şi alta a sa, am ajuns în fine în dreptul unei uşi ce se deschise.Niciodată până atunci nu mai văzusem atâta bogăţie, atâta opulenţă. -Dânsa este soţia lui Bhata Nam Sing, Spuse una dintre slugile care mă escortase prin palat, un tânăr în jurul vârstei de douăzeci şi cinci de ani , cu şalvari de culoare roşie, cămaşă albă de mătase şi turban din fir auriu. -Bhata Nam Sing?Am repetat ca şi cum l-aş fi cunoscut de când lumea pe maharajah şi nu ar fi fost pentru prima oară când auzeam acest nume. M-am apropiat de patul uriaş pe care stătea întinsă femeia, cu spatele la mine.La prima vedere i-am remarcat părul negru lung şi mătăsos ce se revărsa în valuri peste mătăsurile scumpe cu care era aşternut patul, pe care l-am ocolit. Când am ajuns înaintea ei am simţit un sentiment atât de ciudat încât nu poate fi explicat în cuvinte, un fel de fericire presărată cu suferinţă, un fel de senzaţie că eşti capabil să învingi totul şi pe oricine asimilată cu durerea de a fi un nimic în faţa Destinului.

40

-Dânsa este Rashmi Nam.A venit de mai multe zile o vrăjitoare cu tot felul de ierburi de leac dar care nu au avut nici un efect.Poate fi o vrajă prea puternică boala ei a spus servitorul. -Rashmi, Rashmi, sunt aici, mă auzi?. -Rashmi gemea astfel încât nu puteam să-mi dau seama dacă îmi răspunde mie sau era doar un simplu geamăt. -Rashmi, am repetat în timp ce mi-am întins mâna către fruntea ei plină de sudoare.Cu cât îmi apropiam mai mult mâna cu atât simţeam că mă arde un fel de foc lăuntric, un foc sacru al sfârşitului şi începutului de lume , de iubire, de durere, de tristeţe, de măreţie şi sublim. Îi priveam faţa cu trăsături fine. Sprâncenele i se arcuiau deasupra unor ochi care cu toate că stăteau închişi lăsau să se întrevadă măreţia unor gene negre şi lungi ce asemenea munţilor Himalaya nu se dădeau învinse faţă de armele bolii.Obrajii roşii de febră încadrau o faţă ovală bine conturată de buzele roşii ce exprimau profunzime dar şi mister nu prin proeminenţă cât prin hotărârea prin care fermecau linia feţei. -Rashmi, am spus în şoaptă mai mult pentru mine.Cred că nu m-a auzit nici servitorul. -Da, a rostit aproape imperceptibil. -Rashmi, cine eşti Rashmi, i-am spus în gând fără să mă audă chiar nimeni de această dată în timp ce mi-am dus mâna pe fruntea sa. -Tu cine eşti, a răspuns aceasta în şoaptă. -Nu ştiu, Rashmi.Aş vrea să aflu, i-am răspuns în gând. -Nu eşti străin, nu poţi fi străin, spune Rashmi în timp ce deschide ochii . Atunci am privit-o pentru prima oară în ochi, adâncindu-mă în valurile ochilor adânci de culoarea abanosului, înotând printre acele clipe cu o pasiune nemaiîntâlnită până atunci. -Chemaţi-l pe stăpân , se adresă servitorul unei femei bătrâne care tocmai intrase în cameră, purtând un sari galben faţă de cel roşu a lui Rashmi. Nu era nevoie să vorbim nimic, întrucât între noi aveau loc cel mai mare schimb spiritual de energie decât ar fi fost spuse mii de cuvinte.Mă uimea tinereţea şi modul cum primea lumină în adâncimea ochilor.La scurt timp a venit şi maharajahul .Un bărbat între două vârste cu burtă proeminentă şi mustaţă negră , purtând un caftan maroniu încrustat cu firişoare de aur, având pe cap un turban alb. Faţa prelungă, nasul vulturesc, ochii prelungi, mâinile cu degete groase şi boante îmi înfăţişa un individ viclean ,gata să vândă şi cel mai sacru lucru pentru un câştig oarecare. -Şi-a revenit stăpâna? -Este pe calea cea bună , i-am răspuns acestuia. -Eşti un vraci bun călugărule.Daţi-i cinci pumni de orez, pe urmă conduceţi-l afară. -Nu Bhata , spuse Rashmi. -Nu?De ce ?,răspunse acesta. -Lasă-l să stea la curtea noastră câteva zile.Este un vraci bun şi poate voi mai avea nevoie de el până mă voi însănătoşi, zise Rashmi în şoaptă dar şi aşa vedeam cum face sforţări uriaşe. -Te însănătoşeşti şi fără ajutorul călugărului, a fost răspunsul maharajahului, pe un ton aproape sfidător faţă de momentul critic în care se afla soţia acestuia.Astfel am fost condus afară din palat.Odată ajuns afară am simţit dogoarea soarelui de iulie care mă lovea cu razele sale necruţătoare astfel că am simţit nevoia să mă adăpostesc la umbra unui copac din apropierea palatului aşteptând seara.Nu cred că au trecut mai mult de două , trei ore , că sluga maharajahului care m-a însoţit pornise să mă caute întrucât Rashmi intrase din nou în stare de inconştienţă.Odată ajuns la palat am fost pus să aştept la intrarea acestuia iar după scurt timp a apărut şi maharajahul, furios şi pus pe harţă care-mi spuse: -Eşti vrăjitor de magie neagră câine.Ai ajutat-o pe soţia mea doar pe moment ca după plecarea ta să-şi dea sfârşitul, dacă nu o învii ai să mori până la apusul soarelui, spânzurat de copacul sub care ai fost găsit. În cele din urmă am fost dus în camera unde se afla Rashmi.Aceasta stătea întinsă pe patul imens, în timp ce o servitoare bătrână o mângâia pe frunte vărsând lacrimi.Am prins-o de mână pe Rashmi vrând să văd dacă mai are puls.Nu mai avea puls.Este moartă mi-am spus în sinea mea. -Rashmi, am rostit în şoaptă. Nu am primit nici un răspuns.Trupul inert stătea în continuare lungit pe pat.Am cerut tuturor să mă lase singur cu ea.Toţi servitorii care mă însoţeau s-au retras din încăpere. -Rashmi, vino de acolo, fiindcă nu e timpul să mori.

41

Iarăşi nu am primit nici o veste de la ea.Văzând aceasta m-am îndreptat către uşă şi am cerut unui servitor o lumânare şi o tavă de argint iar celorlalţi să tragă toate storurile de la ferestre pentru a face întuneric.Odată realizate toate acestea am cerut din nou să fiu lăsat singur cu Rashmi.Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-i pun oglinda la gură să văd dacă are cea mai mică urmă de respiraţie.Rashmi nu avea.Atunci i-am ţinut oglinda în faţă am pus lumânarea pe o masă din apropiere şi am început să o implor din toată fiinţa mea să se reîntoarcă. -Te rog Rashmi, simt că vrei să fi alături de mine, sunt aici, aici pe această lume, bună sau rea, frumoasă sau urâtă, ea face parte din destinul meu precum şi din al tău de aceea nu este bine să-ţi înfrunţi acum propriul Destin.Te rog Rashmi, fii mai tare decât tine şi urmează calea Destinului fiindcă aceasta este calea cea dreaptă.Dacă vei scăpa acum într-o altă existenţă vei trece iarăşi prin toate aceste chinuri.Simt Rashmi că te cunosc de când lumea, că trecutul tuturor vremurilor este o simplă adiere de vânt faţă de timpul pe care-l simt că-l ştiu de când te cunosc. Nu am primit nici un semn. -Priveşte-ţi trupul în luciul tavei Rashmi.Oare nu este o operă de artă a naturii şi implicit a Lui Dumnezeu.Priveşte-ţi sufletul de această dată.Ştiu că este mult mai frumos decât trupul, poate de miliarde de ori mai frumos, dar acea nemaipomenită frumuseţe oare nu s-a format atunci când această comoară, acest diamant a fost şlefuit cu carnea trupului?De ce vrei să întinezi toate acestea?Simt că mă auzi, că te gândeşti, iar eu am o senzaţie ciudată, ceva între mister şi măreţie atunci când te ating.Trebuie să fie ceva spiritual între noi dar încă nu-mi pot explica cu mintea mea din această existenţă.Venind în trup vei veni la mine dacă eu însemn ceva pentru tine, dacă nu, vei veni să-ţi împlineşti Destinul. Rashmi rămase la fel de inertă ca mai înainte. -Nu ştii dragă Rashmi cât de mult îmi doresc să vii pe pământ.Dacă pleci acum nici măcar nu voi şti dacă am însemnat vreodată ceva pentru tine, chiar şi în acest timp atât de scurt pe care l-ai avut alături de mine.Tot ce pot să-ţi spun este că în acele câteva minute cât te-am ajutat să-ţi revii pentru mine ai devenit cea mai importantă persoană din viaţa mea şi o adevărată stăpână a sufletului meu.Cum poţi lăsa valurile oceanului sentimental în uitare şi răsăriturile din spatele vârfurilor semeţe ale munţilor iubirii.Acolo nu le ai pe toate astea. Văzând că Rashmi nu-mi răspunde, am apropiat masa pe care se afla lumânarea de pat.Cu o mână ţineam oglinda iar cealaltă am îndreptat-o spre lumânare, ţinând palma deasupra flăcării. -Chiar dacă nu vei mai veni să ştii că te iubesc Rashmi.Am să te aştept până când palma va arde la flacăra lumânării. -Te iubesc Rashmi, în acest moment mi-am lăsat palma direct în flacără. Nici un răspuns.Simţeam o durere cumplită odată ce realizam că Rashmi nu va mai veni, o durere atât de intensă încât nu simţeam flacăra care într-o altă situaţie m-ar fi făcut să ţip de durere. -Te iubesc Rashmi, am strigat. Am văzut pentru prima oară că oglinda s-a aburit.La început am crezut că este o iluzie dar nu, aburul devenise din ce în ce mai consitent. -Te iubesc Dharma, am auzit-o şoptind pe Rashmi. O lacrimă cristalină i se scurse din colţul unui ochi, după care încet pleoapele se ridicară dezvelind minunaţii săi ochi.Simţeam o senzaţie ca atunci când priveam piscurile înzăpezite ale Himalayei într-una din peregrinările mele şi le simţeam căldura atunci când zăpada devenea roşiatică în razele zorilor.Aş fi putut să plâng , să râd , să strig , să ...nici eu nu mai ştiam ce vreau.Atunci , cu tot riscul de a fi văzut de slugi am cuprins-o în braţe pe Rashmi, după care am privit-o în adâncul ochilor .Pe moment m-am oprit, dar nu fiindcă nu aş fi vrut să continui ci pentru că în acel moment m-am regăsit pe mine în adâncul ochilor ei.Eram confuz, fiindcă până atunci credeam că doar credinţa în anumiţi zei te poate face să te regăseşti , iar dacă nu, cel puţin să-ţi recapeţi un anumit echilibru, pe care l-ai avut din vremurile ancestrale ale creaţiei.După cele câteva secunde, buzele noastre s-au atins într-un foc mistuitor al iubirii. -Poţi să fii ucis dacă ne vede cineva.Bhata e un om rău. -Şi tu la fel Rashmi. -Aş sta toată viaţa mea alături de tine şi nu mi-ar fi îndeajuns, Dharma.Să fugim împreună Dharma, undeva departe în nord unde să nu ne găsească Bhata.Ştiu o zeiţă care ne va ajuta .Are un templu sfânt acolo în nord. -Cum o cheamă Rashmi?

42

-Vaishno Devi. -Vaishno Devi?Este o mare zeiţă la care m-am închinat şi eu. -Vino mâine la răsăritul soarelui în pădurea de lângă palat.Încearcă să nu fii văzut.Am să ies înainte de a se trezi servitorii.Acum du-te. M-am îndreptat în cele din urmă spre uşă făcându-le semn servitorilor să intre.Când au văzut-o pe Rashmi nu le-au venit să-şi creadă ochilor.În cele din urmă l-au chemat pe Bhata.Acesta îşi făcu apariţia la mai bine de o oră, ranchiunos de parcă ar fi venit forţat, şi nu să-şi vadă soţia care trecuse printr-o cumpănă atât de mare.M-a însoţit în curtea palatului unde mi-a spus: -Ai scăpat cu viaţă, dar vei mai sta aici încă o săptămână şi abia după aceea îţi voi da drumul, fiindcă nu vreau să păţească din nou ceva după plecarea ta. -O săptămână, am repetat eu. -Nu ai auzit?, zise Bhata pe un ton aproape batjocoritor. -Da .Am înţeles. -Luaţi-l , le porunci acesta unor servitori care veniseră odată cu acesta. -Am fost dus într-una din pivniţele palatului, unde se aflau câteva celule, din care se auzeau câte un suspin. -Nu ai voie să vorbeşti cu nimeni aici.Dacă vei încerca să scoţi o vorbă vei fi aspru pedepsit. -De ce să fiu închis.Ce anume am făcut? -Mai pui întrebări, călugărule, spuse un servitor care mă îmbrânci în spatele unei uşi masive de stejar cu zăvoare ruginite.Orice întrebare nu va face decât să-ţi îngreuneze situaţia.Pentru aceasta nu vei primi mâncare timp de o săptămână. -Dar o săptămână stau aici. -Mai vedem noi cât vei sta. Fiindcă ai întrebat din nou nu vei primi hrană timp de două săptămâni. Odată închisă uşa masivă de metal şi unica rază de lumină care mai străbătea pe holurile reci şi întunecoase ale beciului se adăposti de cealaltă parte a uşii lăsând în urma sa un întuneric total. În loc să mă laude pentru reuşita mea Bhata mă închise în beci.Am început să-mi fac tot felul de gânduri negre cu privire la Rashmi .Dacă ne-a surprins vre-un servitor îmbrăţişându-ne?Dacă Bhata ştie de planurile noastre de a fugi împreună, de la vre-un servitor care a tras cu urechea?Mă înnebuneşte incertitudinea.Cel puţin dacă aş şti câtuşi de puţin ce anume se întâmplă, să pot acţiona în vre-un fel sau altul.Dacă Bhata ştie, atunci viaţa lui Rashmi este în pericol .Rashmi nu are de unde să afle că mă aflu aici închis.Dacă Bhata nu ştie de fuga noastră şi Rashmi va pleca în zori spre a se întâlni cu mine?Atunci Bhata va afla că ceva nu este în regulă. Timpul a început să se scurgă încetul cu încetul, odată cu frământările mele chinuitoare.Nu ştiu când am adormit, după o perioadă îmi pierdusem noţiunea de zi sau noapte.Cel mai greu mi-a fost în momentul când aveam impresia că au venit zorii iar eu trebuia să fiu în jungla din apropierea palatului aşteptând-o pe Rashmi care mă căuta.Lipsa hranei pentru mine nu era ceva atât de temut deoarece am mai stat şi înainte în posturi lungi dar nu mai mult de o săptămână.Am început să meditez cât mai profund la zeii cei mai puternici să-L roage pe Creator să curme suferinţa Rashminei, să facă cumva pentru a fi împreună.Nici nu mai ştiu cum a trecut timpul şi am început să am diverse vedenii din cauza foamei.Cred că trecuse mai bine de o săptămână.Nu ştiu dacă era vis sau realitate , vedenie sau aievea, tot ce pot să spun este că o vedeam pe Rashmi venind către mine pe un drum ce se pierdea în depărtările unei savane.Cu cât alergam unul spre altul cu atât distanţa dintre noi devenea mai mare.Rashmi întindea mereu mâinile către mine dorind să mă îmbrăţişeze .Era îmbrăcată într-un sari alb şi avea în păr o floare de lotus, iar în jurul gâtului ghirlande de flori de nuanţe galbene, roşii, albastre , cărămizii şi violete.Cu cât mă apropiam mai mult de Rashmi atunci când stăteam cu atât Rashmi avea mai multe flori pe ea.La un anumit moment fiind mai aproape vedeam cum Rashmi are podoabe de cununie, dispărând sariul alb fiind înlocuit cu unul roşu cu fire aurii pe la margini şi inele în nas , pe mâini şi la picioare.Drumul pe care se afla era presărat cu o purpură diafană prin care se vedea câte un bob de orez cum se aruncă la cununie pe miri ca să aducă prosperitate.La un moment dat am observat că ţinea în mână un prosop din acelea cu care se leagă mirii pentru a rămâne uniţi întreaga viaţă.Atunci când vroiam să o ating Rashmi se depărta pierzându-şi sariul de cununie şi prosopul.Sariul alb era cel care revenea pe ea.Sariul alb sau culoarea de doliu.Atunci o strigam Rashmi, Rashmi, dar se depărta mereu , mereu până când devenea un punct alb undeva în depărtare asemenea unui fulg de zăpadă ce sărută Himalaya adus de

43

vânturile iubirii ca ecoul marilor munţi să devină o simfonie a dragostei dintre titani, o limbă a titanilor de peste opt mii de metri, titani către care visam să merg alături de Rashmi. Tocmai vorbeam cu Rashmi când am fost trezit de un jet de apă.Atunci când m-am dezmeticit am simţit poate una dintre cele mai insuportabile dureri care mi-au fost date să le trăiesc.Lumina Soarelui!Nu eram obişnuit cu o lumină atât de puternică.Abia pe urmă mi-am dat seama că mă aflam în curtea palatului şi că doi servitori aruncau apă dintr-o găleată pe mine. -Au trecut două săptămâni, călugăre.Eşti liber. Am încercat să mă ridic dar membrele îmi erau atât de grele încât îmi era imposibil.Am mai încercat încă odată dar nu am ajuns mai departe de poziţia de a sta îngenuncheat.Atunci cei doi servitori m-au luat de braţe şi m-au târât afară din curte fiind lăsat căţiva metri mai departe de poartă în plin Soare ucigător, loc unde mi-am pierdut din nou cunoştinţa.Din acel moment nu mai ştiu nimic decât că m-am trezit undeva într-un bordei sărăcăcios al unei bătrâne vrăjitoare ce fierbea tot soiul de ierburi adunate de prin jungla unde se afla bordeiul.Când mi-am revenit tocmai amesteca o fiertură ce se afla pe o lită ruginită -Unde sunt?,am întrebat femeia. Aceasta nu m-a auzit.Atunci am repetat întrebarea folosind un glas mai ferm.Bătrâna se întoarse spre mine şi zâmbi. -Eşti mai bine acum.Nu te afli departe de Gvaliyar mai bine zis între Agra şi Gvaliyar. -Dar mai aproape de Gvaliyar , i-am spus zâmbind. -Aşa este mai bine, răspunse simpatica bătrână. Abia acum pot să-i desluşesc mai bine, faţa brăzdată de cutele adânci săpate de vreme, tenul măsliniu, ochii pierduţi în orbite dar părul de un alb curat contrasta cu pielea dându-ţi senzaţia de zbucium şi de luptă împotriva propriului Destin ce devine un fel de părinte vitreg al sufletului tău.Bătrâna se îndreaptă spre un colţ al colibei şi ridică o pipă pe care o aprinde trăgând un fum adânc în plămâni, pe care-l scoate cu un oftat misterios dar şi prietenos totodată ceva de genul, în sfârşit te-ai făcut bine dar habar nu ai prin ce anume ai trecut. -Mulţumesc, i-am spus în cele din urmă privind-o cum fumează şi cum i se aşterne un fel de linişte ce nu cunoaşte nici vremea şi nici vârsta. -Să nu mulţumeşti niciodată celui ce-ţi salvează viaţa fiindcă atunci când faci bine nu o faci pentru răsplată şi nici pentru a obţine un lucru sau altul ci o faci pentru Zei şi pentru Creator fiindcă şi aceştia ţi-au făcut cândva bine ţie iar acum îi răsplăteşti.Dacă vrei mulţumiri şi răsplată lumească îi ofensezi pe zei şi pe creator, iar binele făcut de tine se poate întoarce în rău asupra ta. Mă uimeşte modul de gândire al acestei bătrâne. -Numele meu este Dharma şi fiindcă nu înseamnă nimic altceva decât datorie sunt dator faţă de tine. -Nu am un nume.Părinţii au murit când eram mică şi atunci nu ştiam cum mă cheamă.Am fost ţinută câţiva ani de un pădurar care vâna prin junglă şi-mi spunea Gazela de la gazelă fireşte dar acesta nu este un nume.La vârsta mea nu cred că mai poate cineva să-mi spună Gazelă.Pădurarul a murit demult.Eram cam la vârsta...nu pot să spun vârsta fiindcă nu ştiu în ce an m-am născut şi nici în ce an suntem. -Suntem în anul 1690. -Cam cât vine 1690 fiindcă nu ştiu să număr decât câteva cifre.Dar ştiu ce cantitate de ierburi am nevoie fără să fiu obligată să număr. -Am să te ajut eu cu număratul. -Adevărat? -Voi încerca.Cum am ajuns aici? -Te-a adus Jaipur, este servitor la casa lui Bhata Nam Sing.Mi-a spus că i se făcuse milă de tine. -E departe casă lui Bhata , de aici? -Este cale de mers de la răsărit pănă când soarele ajunge deasupra capului. -Aşa departe? -Da.De ce întrebi? -Vroiam să merg întracolo. -Să nu mai mergi la casa lui Bhata nam Sing.Acesta este un om rău care a săvârşit mai multe crime faţă de cei care nu plăteau birurile la el sau la împărat. -Jaipur mai trece pe aici? -Vine cam odată la căteva zile să ducă plante de-ale mele la Gvaliyar.

44

-Nu este servitor la Bhata? -Da, este, dar are o soţie bolnavă în Gvaliyar şi o tratez cu plante de-ale mele. Zilele au început să se scurgă una câte una alături de simpatica bătrână pe care o învăţasem căte zile are un an, care sunt numele lunilor, în care luni vin musonii şi în care este secetă, ce sunt zecile, sutele, miile, care sunt literele alfabetului, cum se scriu acestea.De când am fost închis de Bhata şi până acum îmi crescuse părul şi barba..Gândul meu era numai la Rashmi, vroiam să o înştiinţez prin Jaipur că sunt bine şi că o aştept. În cele din urmă a apărut şi Jaipur.L-am recunoscut imediat pe servitorul care mă conduse prima oară către camera Rashminei.Era un bărbat slab, asemeni unei trestii care stă mereu aplecată.Purta mustaţă răsucită la capete.Era îmbrăcat într-o cămaşă maronie şi pantaloni negri.Ce am putut să remarc este că acum nu mai avea îmbrăcămintea strălucitoare de la curtea lui Bhata.Când a văzut că mi-am revenit a fost surprins plăcut, mi-am dat seama de expresia de mulţumire sufletească care i se putea citi pe faţă. -Cum te mai simţi?Mă întrebă Jaipur. -Deşi bătrâna mi-a spus că nu este bine să mulţumeşti pentru că se supără zeii, eu ţin să-ţi mulţumesc Jaipur.Mă numesc Dharma. -Mă bucur că te-ai însănătoşit. -Cum ai reuşit să mă aduci până aici? -Era seara când mi-am terminat lucrul la Bhata, zăceai nu departe de poarta acestuia.Ştiam că dacă nu te iau de acolo dimineaţa te va vedea Bhata şi te va ucide fiindcă nu ai plecat!În cele din urmă te-am aruncat în căruţă şi te-am adus aici. -Ce ştii de Rashmi, Jaipur? -S-a vindecat dar de a doua zi pare să-şi fi pterdut minţile.Nu mai acceptă pe nimeni în jurul ei şi vorbeşte singură tot felul de cuvinte fără înţeles.Bhata a mutat în camera ei o altă soţie.Rashmi este în clădirea servitorilor închisă într-o cameră de Bhata.Doar acesta personal poate intra la ea. -Cum de mi-a dat drumul Bhata? -În ziua când s-au împlinit cele două săptămâni Bhata era beat .Slugile nu au făcut nimic altceva decât să respecte legea lui Bhata.Dacă te prinde zorii celei de-a doua zi acolo şi te vedea Bhata , azi nu mai erai în viaţă.De aceea te-am adus aici. -Acum înţeleg că a fost voia zeilor să nu mor.Dacă aş fi stat o săptămână şi nu aş fi fost pedepsit la două săptămâni cu siguranţă că azi nu mai eram.A fost voia zeilor să pun întrebări.Nu am cuvinte să-ţi mulţumesc Jaipur dar te mai rog din inimă încă un lucru. -Spune Dharma. -Te rog spune-i lui Rashmi că sunt bine, că mă aflu la loc sigur, că am fost închis timp de două săptămâni în beciurile casei lui Bhata.Nu uita să-i spui “într-o săptămână acolo.” M-am gândit să-i spun că ne vom putea vedea peste o săptămână întrucât va trebui să ştiu dacă Jaipur a reuşit să-i dea mesajul Rashminei , cu siguranţă având nevoie de mai multe zile de încercări. -Ceea ce-mi ceri este aproape imposibil şi dacă aş reuşi şi s-ar afla că am transmis ceva unei soţii de-a lui Bhata fără ştirea lui acesta m-ar ucide cu siguranţă. -Ştiu Jaipur că-ţi este foarte greu dar dacă totuşi vei găsi o portiţă cât de mică? -Voi încerca dar nu promit nimic. Îl privesc pe Jaipur cum se depărtează în căruţa trasă greu de măgar prin hăţişurile junglei, după ce bătrâna i-a dat o plantă de leac care se spune că mai are şi puterea de a alunga tigrul ce pândeşte tăcut prin tufişuri.Îmi amintesc ce greu au trecut zilele până când într-una din ele s-a reîntors Jaipur. Îl priveam cum se apropie cu aceeaşi căruţă care se deplasa greoi.Simţeam un tremur în tot corpul.Aş fi vrut să-mi spună că Rashmi a aflat de ce nu am putut veni atunci. Îmi era teamă să nu-mi dea un răspuns negativ, să nu-mi spună că-i pare rău .....O rază de soare vine în inima mea când Jaipur zâmbeşte oarecum cu subînţeles pe sub mustaţă încă înainte de a intra în colibă.Mă îndrept spre uşă sau cum s-o numi intrarea acoperită cu o pânză ce a fost cândva albă la fel ca şi rasa mea călugărească. -Ai reuşit Jaipur?, îl întreb în timp ce simţeam un nod în gât .Recunosc că m-au copleşit emoţia aflării răspunsului. -Am reuşit, Dharma.I-am scris pe o bucată de pânză pe care i-am pus-o în mâncare:peste o săptămână tot acolo.

45

-Când a fost aceasta,Jaipur. -Abia ieri.Când am fost trimis să ajut la bucătărie. -Deci mai sunt şase zile. -Exact, Dharma. -Nu găsesc cuvinte să-ţi spun ce mult ţin să-ţi mulţumesc... -Iarăşi mulţumeşti Dharma, intervenise bătrâna.Ţi-am mai spus să nu iei mulţumirea zeilor. -Nu trebuie să-mi mulţumeşti Dharma, lasă zeii să o facă pentru mine. Poate că cele şase zile au fost unele dintre cele mai grele . Abia aşteptam să vină momentul în care o să o întâlnesc pe Rashmi.Mă gândeam mereu că dacă nu va reuşi să vină?Eram fericit că ştia cel puţin că mă gândesc la ea şi că nu am reuşit să vin atunci fiindcă nu a depins sub nici o formă de voinţa mea.Pentru a nu fi recunoscut în cazul că Rashmi ar fi venit, mi-am ras barba şi mi-am tuns părul.Norocul meu a fost să primesc un rând de haine pe care le ţinea bătrâna de ani buni şi care fusese ale soţului ei, care era la fel ca şi ea un copil al junglei ce se maturizase fără să-şi cunoască vreodată părinţii şi nici unul nu aveau un nume.Nici măcar nu ştia la câţi ani s-a prăpădit propriul ei soţ.Uite-mă îmbrăcat cu un pantalon negru şi o cămaşă galbenă, chia dacă îmi sunt cam mari.Important este că îmi vin.La plecare mi-a dat şi mie bătrânica iarba fiarelor să fiu păzit de tigri şi alte fiare ce mişunau prin junglă.Am plecat odată cu lăsarea nopţii.Era o noapte senină cu lună plină,astfel încât nu mi-a fost greu să observ poteca ce ducea către locul unde s-ar fi putut să o întâlnesc pe Rashmi.Nu odată mi-a fost dat să văd ochi sticloşi de felină odată ajuns în pădurea unde urma să vină Rashmi.Nu ,nu-mi era frică ,atunci când iubeşti şi mai şi iarba fiarelor, nu are de ce să-ţi fie teamă niciodată.Fiecare clipă se scurgea cu încetineala melcului.În schimb inima era gata gata să explodeze de emoţia revederii lui Rashmi.Cu mult greu şi-au făcut apariţia zorii.Nu ştiu dacă erau chiar zorii fiindcă îi denumeam astfel întrucât consideram că cerul pare puţin ,foarte puţin mai albastru închis decât negru.Poate că sunt chiar zorii.Nu ştiu dacă erau zorii sau nu cert este că în cele din urmă am văzut o umbră ,o umbră ce nu putea fi decât de om .Deodată am simţit că plutesc de fericire, dar la scurt timp mi-am dat seama că m-am înşelat.Era o vedenie şi atât.Poate că va veni , poate că nu a reuşit să scape de Bhata .Chiar dacă nu va veni voi mai încerca altă dată, de atâtea ori până voi reuşi în cele din urmă.Nu nu ! Simt că Rashmi va veni.Umbra care mi se păru a fi vedenie prinde din ce în ce un contur mai ferm.Pot să descifrez corpul unei femei după sariul pe care-l poartă.O las să se apropie de mine.Trece prin dreptul meu.Este Rashmi. -Rashmi, îi spun în şoaptă, ca atunci când o rechemam la viaţă. -Dharma, răspunde şoptind Rashmi. Mă apropii de ea venind din spate în timp ce stă nemişcată. O prind în braţe. Credeam întotdeauna până atunci în măreţia Universului dar niciodată nu aş fi acceptat că există ceva mult mai măreţ decât întregul Univers ceva mai grandios ,mai puternic şi acel ceva este sufletul tău pierdut undeva în negurile timpurilor de dinainte de a fi oceanele sau cerul acesta, de dinainte de a fi Pământul, de dinainte de a fi tu însuţi, tu, şi nu întregul tău suflet.Da!Există mare iubire! Îmi ia mâna dreaptă şi mă sărută exact în locul unde aveam cicatricea de la arsura lumânării din ziua când am rechemat-o la viaţă.O întorc către mine.Îi vâd ochii umezi ce reflectă mirific lumina stelelor din zori.Nu numai că mă regăsesc în ei dar sunt eu în acei ochi precum Rashmi se află în ochii mei.Dacă aş plânge sau aş striga tot nu mi-aş spune nimic în aceste momente fiindcă toate acestea sunt nişte simple frunze ruginite faţă de uriaşul arbore al simţirii noastre din aceste momente, arbore ce-l dorim amândoi nemuritor şi mereu înflorit de corola primăverii noastre.Poate că nici o poezie nu ar putea reda ce am simţit în acel moment când ochii lu Rashmi s-au contopit cu stelele din zori.Avea atât de multă linişte dar şi măreţie, suflet şi iubire în ei încât aştrii se pierdeau în negura Universului lor.Simţeam cum vibrează alături de noi întregul Univers, cum frumuseţea lui devine de un infinit de ori mai mare, cum bunătatea şi măreţia lui , de acelaşi infinit de ori mai mare, cum tot ce ne înconjura devenea poezie şi mirific chiar dacă azi sau într-una din zilele ce vor veni am putea fi ucişi. -Dharma, -Rashmi -Nu pot să scot nici un cuvânt. -Ne vorbim mult mai mult prin tăcere decât am rosti cuvinte.În acel moment am înţeles că tăcerea este cel mai profund cuvânt rostit vreodată.

46

-Sunt mai mult decât fericită. Am sărutat-o îndelung gândindu-mă ce paradoxală este viaţa.Rashmi era fericită alături de mine cu toate că se afla în cel mai mare pericol.Fugind cu mine Bhata avea dreptul să o omoare arzând-o pe rug, în cazul că ar fi prins-o.Cu toate acestea Rashmi era fericită. -Să mergem Rashmi. -Să mergem Dharma, este bine să ne depărtăm cât mai mult de casa lui Dharma.Astfel prinşi de mână am pornit la drum către Agra, dorind să ajungem la altarul zeiţei Vaishno Devi din apropierea oraşului Jammu.Încetul cu încetul intram în împărăţia zorilor, odată ce ne depărtam de casa lui Bhata.Cu toate că alergam prin hăţişurile junglei ni se părea că mergem pe coridoarele pavate cu marmoră din palatul unui maharajah.Seara am căzut istoviţi pe malurile fluviului Yamuna.Jungla este un mare dar dat de zei omului, fiindcă niciodată nu vei muri de foame în junglă.Ştiam că suntem căutaţi de oamenii lui Bhata, dar jungla era aceea care ne ţinea scunşi de privirile urmăritorilor.Soarele apune peste meandrele Yamunei.Nimic nu ni s-a părut mai bun în acel moment decât o baie în apa răcoroasă.Am sărit în apă iar după mine mă-a urmat Rashmi, fiindu-i puţin teamă de apă.Am asigurat-o că ştiu să înnot, ceea ce i-a dat mai mult curaj.Atunci , în razele înserării i-am văzut pentru prima oară frumusţea pe care o dădea curbele fine dar ferme al corpului său, odată ce sariul a devenit ud şi i s-a mulat pe piele.Pe drum mi-a explicat cum a ajuns să se căsătorească cu Bhata, fiindcă era o fată săracă , fiind vândută de către părinţii săi acestuia în contul unor datorii.Mi-a spus că este un individ nemernic, că nu l-a iubit niciodată.O ţineam în braţe şi mergeam cu ea spre mal.Ajunşi pe mal ne-am întins pe nisipul fin.Rashmi s-a întors către mine şi m-a sărutat.Atunci am simţit acelaşi foc mistuitor care ştiam că ardea în ea, focul dragostei.Era pentru prima oară, când ne regăseam pe noi înşine cei pierduţi de ei înşişi.Ştiam că nu există nici un vulcan care poate erupe cu mai multă energie decât mistuitoarea noastră iubire.În cele din urmă am adormit istoviţi.Odată cu venirea zorilor am pornit la drum prin junglă.Nu puteam să alegem o cărare mai umblată întrucât devenea prea periculos.S-ar fi putut să fim văzuţi.Am mers toată ziua până spre înserare când în luminile roşiatice ale amurgului,s-a profilat unul dintre cele mai frumoase palate ce ne-au fost dat ochilor noştri.Mii de pelerini se îndrepatau către acest edificiu, astfel că ne-am putut şi noi alătura lor pierzându-ne în mulţime.Cu cât ne apropiat am aflat cu ruşine că nu ştiam că minunăţia din faţa noastră nu este un palat ci mauzoleul Taj Mahal ridicat de împărat pentru iubita lui soţie Mumtaz Mahal ucisă într-o revoltă.Nici unul nu ne-am putut imagina că poate exista atâta poezie sculptată în piatră, o poezie a durerii .Ce mult o iubea pe Mumtaz , Shah Jahan.Oare de ce ?Ne aflam în faţa mauzoleului. -Dacă aş avea banii şi puterea împăratului Shah Jahan şi ai muri înaintea mea şi eu ţi-aş face un mauzoleu cel puţin ca şi acesta. -Să nu ne gândim la lucruri triste Dharma.Viaţa e minunată alături de tine de aceea este bine să nu irosim nici o clipă.Tot ce pot să-ţi spun este că simt că nici moartea nu ne va despărţi. -Nu, niciodată moartea nu ne va despărţi, Rashmi. -Promite-mi Dharma că mă vei căuta prin lumile pe unde ne va duce Destinul. -Promit Rashmi. -Crezi că zeiţa Vaishno Devi mă va ierta pentru păcatul ce l-am săvârşit părăsindu-mi soţul, chiar dacă acesta era un ticălos. -O vom implora pe zeiţă să ne ierte. -Nu mi-e teamă de moarte Dharma ci de faptul că s-ar putea ca zeiţa să nu ne ierte, să ne despartă şi-n vieţile următoare sau mai mult decât atât nici măcar să nu ştim că existăm unul pentru celălalt şi să rămânem o eternitate doi străini care se caută peste timpuri şi lumi, unul pe altul fără să ne regăsim vreodată.Ce mare minune este aceea să ştii că exişti într-o lume unde s-a născut tocmai în timpurile tale partea pierdută din sufletul tău pe care vroiai dintotdeauna să o regăseşti.Lumea pe care ne-am născut Dharma este acest Taj Mahal din faţa noastră, de o frumuseţe tulburătoare care exprimă o durere mută!Oare câţi oameni nu trăiesc o viaţă înstrăinaţi de ei tocmai fiindcă nu-şi găsesc sufletul pe care l-au pierdut peste veacuri, milenii sau poate chiar mai mult din alte ere pământeşti sau din alte lumi cu alte Universuri?De ce am venit la Taj Mahal, Dharma?Simt cum Taj Mahal glorifică moartea prin durerea celor rămaşi în viaţă.De ce a pus Shah Jahan atât de mult suflet într-un mauzoleu? -Pentru că şi el o iubea foarte mult pe Mumtaz Mahal. -Mumtaz Mahal poate că nu ar fi dorit un astfel de monument.Şi ştii de ce? -Nu, Rashmi.

47

-Lumea aceasta i-a adus multă suferinţă lui Shah Jahan ,de ce trebuia imortalizat chipul urât al durerii ,al suferinţei cumplite printr-o frumuseţe neobişnuită sculpatată în piatră?Eu înţeleg că ceea ce-l face pe om să sufere se încearcă a fi dat uitării.La Taj Mahal este invers.Se doreşte dăinuirea acestei dureri peste milenii.Poate că Shah Jamal a întâlnit-o pe Mumtaz Mahal într-o altă lume, unde sunt fericiţi, poate că nu o poate întâlni tocmai datorită lui Taj Mahal, dar acest monument atât timp cât va dăinui le va întina mereu fericirea ori în ce lume se vor afla fiindcă va aminti mereu de moartea lui Mumtaz. Cred că cel mai mare lucru care poţi să-l faci pentru cel drag de care te desparţi prin moarte, este să-ţi doreşti să te naşti în lumea şi timpul unde se va naşte el.. Acesta este cel mai mare mauzoleu care nu trebuie sculptat în marmoră ci în inimă. -Dar dacă marmora sculpatată în inimă i-a spus lui Shah Jahan să facă acest mauzoleu, Rashmi? -Se poate, Dharma dar aici a greşit. -Priveşte mulţimea de pelerini, Rashmi.De ce vin aici? -Tocmai fiindcă este un monument al suferinţei, iar suferinţa este redată în cele mai frumoase forme.Priveşte mauzoleul Dharma şi spune-mi ce simţi? -Un sentiment de linişte, datorat acestei splendori în faţa căreia suntem , dar care păleşte în faţa ta Rashmi. -Ţi-ai răspuns singur Dharma.De aceea vin toate aceste mulţimi pestriţe aici fiindcă sunt oameni care suferă , şi nu le vine să creadă că suferinţa poate fi atât de frumoasă.Acest fapt le dă putere şi-i îndeamnă să se alieze cu însăşi suferinţa,admirându-i poezia în toată splendoarea ei.Aici le dau dreptate că-ci nimic nu este mai frumos decât poezia suferinţei. * După şase luni eram cu Rashmi la Jammu.Pot afirma că această perioadă a fost cea mai frumoasă din viaţa mea.Întâmplarea a făcut ca tocmai în aceste zile să fie şi sărbătoarea zeiţei Vaishno Devi,care speram să ne aducă la fiecare iertarea de sine pentru păcatul adulterului.Am lăsat în urma noastră oraşul Jammu în timp ce ne îndreptam spre scările care duce la peştera unde se află altarul zeiţei.Rashmi era foarte fericită că a ajuns la zeiţa în care credea atât de mult fiind sigură că aceasta îi va aduce alinarea şi nu va mai simţi păcatul greu al adulterului.O mulţime imensă de pelerini, să îndrepta alături de noi către acele scări,urcând cu tot felul de ofrande aduse zeiţei.La orizont se vedeau minunaţii munţi înzăpeziţi ai Himalayei.Era frig dar dorinţa de a ne regăsi alungau toate aceste mici neajunsuri.Nici nu ştiu cum am ajuns la scări şi am început să le urcăm în drumul către peşteră.Cu două trei trepte înainte de intrarea în peşteră, Rashmi m-a strâns de braţ.Nu am auzit-o spunând nimic datorită vacarmului pe care-l făceau credincioşii în timp ce intonau unele imnuri de slavă aduse zeiţei.La un moment am simţit cum Rashmi mă trage înapoi, reuşind să scoată un scâncet mai puternic.Am privit-o.O şuviţă de sânge i se prelingea pe gură.M-am îngrozit.Sariul era pătat cu sânge.Rashmi a fost înjunghiată, mi-am spus când aceasta s-a prăbuşit în braţele mele. -Să mă ajute cineva !,am strigat. S-a făcut un cerc de oameni îngroziţi în jurul nostru. -O femeie a fost înjunghiată , strigă o bătrână, cu un sari alb. -Zeiţa nu este mulţumită de noi , se auzi o voce de bărbat. -Dha-rma,Dha-rma....îmi spuse Rashmi, abia reuşind să însăileze câteva sunete. -Da Rashmi, spune. -Nu mă lăsa aici, du-mă la zei-ţă... Atunci am luat-o în braţe şi am continuat să urc o treptă.Când să pun piciorul pe cea de-a doua treaptă am simţit ceva fierbinte în jurul inimii.Nu mă durea ci doar mă ardea.Sângele meu amestecat cu sângele lui Rashmi se scurgea pe intrarea în peşteră.Cu ultimele sforţări m-am îndreptat spre altar.În tot acest timp am auzit nişte voci venind din spatele meu. -El e criminalul. -Nu sunt criminal , am ucis-o pe nevasta care m-a înşelat cu cerşetorul ăsta. -Du-mă la altar, Dharma, ze-i-ţa ne-a salvat de pă-cat.

48

Şti-am as-ta Dharma.Şti-am din-tot-dea-una. -De ce ai venit la Jammu aici în K.,, Rashmi? Simţeam cum mă lasă puterile. -Aici a-vem ier-tar-ea am ve-nit la Jammu ,la Ja...K, voi fi Ja..., K, ca-u-tă-mă ,ze-i-ţa ne-a binecu-vântat de aceea vom mu-ri pe-ntru a ne na-şte, împr-eună.... Atunci şi-a dat ultima suflare, chiar în mometul când am ajuns la altar. După câteva secunde am părăsit şi eu corpul acelei lumi. În momentul când mă aflam în tunelul stelar am reînceput să-mi amintesc ,la început frânturi,pe urmă tot ceea ce ştiam despre trecutul meu alături de Lumina Divină.În scurt timp m-am aflat iarăşi deasupra timpurilor în lumea fără de timpi alături de statuia de granit şi Lumina Divină. -Cum voi putea afla unde se află Rashmi,Lumină Divină?

*

Nimic nu este Întâmplător !Doar Dumnezeu este Unicul Întâmplător ce s-a Întâmplat,etern,creind naşterea celui mai măreţ vis al Totului,dar şi al Întâmplării!Ce poţi înţelege cu logica lumii tale este faptul că atunci când Dumnezeu a dat viaţă ,a născut sau a determinat prima Întâmplare şi Unica recunoscută de Adevărul Absolut care astfel a luat naştere etern,a fost un Dumnezeu dual pentru logica ta binară,de A Fi sau a Nu Fi!De ce?Fiindcă doar atunci Dumnezeu a fost atât binar cât şi permisiv prin alte şi alte logici cu miliarde şţi miliarde de posibilităţi peste cele binare până la un infinit minus Unul care este Dumnezeu!Doar în acel moment Dumnezeu nu a fost singur ci alături de Persoană şi Cunoaşterea Absolută unde sălăşluieşte Adevărul Absolut,cel ce dă cunoaşterea Marilor Profeţi!Aceasta este Persoana ca definiţie supremă,şi anume visul Lui Dumnezeu de a deveni Întâmplător prin tot ce va naşte care nu se va mai supune niciodată Întâmplării ci doar Iluziei acesteia.De aceea există şi Iluzia Vieţii dragă Sorin,fiindcă dacă acesteia i-ar lua locul Adevărul Absolut ,nu numai că lumile nu ar avea sens dar Dumnezeu Însuşi ar deveni opus Întâmplării ,deci propriei Sale esenţe!Acest lucru este total imposibil.Asta este şi Cauza difernţei dintre Persoană şi Adevărul Absolut ce fiinţează alături de Cunoaşterea Absolută!.Dacă Persoana va determina Personalizările ce la rândul lor vor naşte Noţiunea care la rândul ei va fiinţa Noţiunile de Stare cum ar fi Existenţa sau opusuirile acesteia la infinit minus UNA,acel UNU ce-i aparţine numai Marelui Creator şi Întâmplător ,vor determina propriile lor lumi bazate pe Iluzii ale Vieţii,Adevărul Absolut alături de Cunoaşterea Absolută vor determina întruparea acestora în spiritele născute din trupuri ale Iluziei Vieţii ce vor deveni Mari Profeţi la un anumit moment al vieţii acestora.Acesta este unicul mod prin care coboară Adevărul Absolut şi Cunoaşterea Absolută în lumile Persoanei,pentru a ajuta la mersul benefic al civilizaţiilor.Prin urmare Persoana Personalizează o Noţiune care la rândul ei fiinţează printr-o multitudine de Noţiuni de Stare ,ajungând astfel şi la Noţiunea de Stare Existenţială,unde se află puzderia de Universuri şi de lumi ale Existenţei.Cel mai important pas pe care-l poate face un suflet pentru a-L primi pe Dumnezeu mai aproape de sine este să accepte Întâmplarea ca dat,de la Dumnezeu şi niciodată să nu creadă că Întâmplarea este venită ca un cumul de fenomene sau reacţii ce sunt cauza efectului ce va să vie!Cauza şi efectul există numai şi numai în funcţie de Dumnezeu şi atât.Unica Cauză este numai Dumnezeu iar tot ceea ce se desfăşoară ca urmare a Sa este Efectul.Prin cauză şi efect Dumnezeu este şi în lumea finţelor terestre alături de acestea şi mai mult decât atât,prin acestea.Cu toate că statistica matematică a posibilităţilor de a se crea un anume cod genetic ţi se pare ca fiind de domeniul incredibilului ea este reală doar pentru înţelegerea fiinţelor a căror înţeles constă în Iluzia Vieţii pe care o posezi şi tu.În afara acestei Iluzii a Vieţii ,toate cifrele astronomice de care ţi-am amintit nu sunt altceva decât o neînsemnătate ca orice alt lucru stupid şi insignifiant din lumea ta,deoarece numerele nu au valoare decât privite prin prisma Adevărului Absolut,altfel nu sunt decât nişte reprezentări fantasmagorice pe care Iluzia Vieţii ţi le vinde ca fiind realitate.Tot pe acest fals raţionament s-a dezvoltat matematica lumii tale,ce nu este altceva decât o poezie cu miros de alienare. -Cu toate acestea Lumină Divină,care ar putea fi procentul prin care s-ar fi putut crea primii aminoacizi,în lumea mea cea fără de viaţă cândva?

49

-Acest procent nu există şi nici nu a existat vreodată fiindcă el faţă de Adevărul Absolut nu are conotaţie numerologică ci una filosofică deoarece înţelesul de procent primeşte de fapt identitatea de Cauză,deci de Dumnezeu.Dumnezeu nu este şi nu va fi niciodată procent chiar şi în înţelesurile lumii tale.Oamenii lumii terestre s-au apropiat de matematică crezând că prin aceasta se vor apropia mai mult de Dumnezeu.Nimic mai fals!Nu au făcut altceva decât să se despartă şi mai mult de acesta cu toate că doar unidirecţional ,întrucât cu cât omul se va depărta de Dumnezeu prin tot felul de matematici şi ştiinţe savante care nu fac altceva decât să-l afunde şi mai mult în groapa Iluziei Vieţii ,Dumnezeu nu se va depărta niciodată de om,va rămâne mereu în acesta cât şi alături de acesta aşteptând momentul când omul va fi gata de a-L primi pe Dumnezeu aşa cum se cuvine,şi cum trebuie. -Cum trebuie ,Lumină Divină? -Orice sentiment prin care omul se consideră un luptător,cu dorinţa aprigă de a învinge prin propriul său adevăr nu este altceva decât o nouă şi o nouă amânare de la regăsirea cu adevărat a omului cu sine însuşi care nu este altceva decât Dumnezeu,tocmai fiindcă omul la fel ca tot ceea ce există şi mai mult decât atât este de origine divină.Dumnezeu este în om precum omul în Dumnezeu.Atât timp cât omul va aprecia că există materie şi că cea mai evolutivă formă a acesteia este creierul uman va rămâne un străin părăsit de sine însuşi tocmai datorită propriului său orgoliu.Dacă va continua să afirme că în fiecare secundă creierul uman primeşte circa 100.000.000 de biţi sau unităţi informaţionale transmise prin diferite organe de simţ,se va înşela amarnic. -De ce ,Lumină Divină? -Ce este aceea unitate informaţională şi la ce anume se reduce?La o Iluzie Sorin,la atât şi nimic mai mult.Dacă se ajunge la calcularea potenţialului unei Iluzii ,a unui sector virtual sunt de acord cu aceste unităţi informaţionale.Imaginează-ţi Sorin că alături de culorile care sunt cunoscute de tine mai sunt şi altele pe care simţurile nu le pot percepe.Niciodată nu vei şti că există şi acele culori,iar dacă unităţile informaţionale sunt venite pe calea simţurilor,ce anume conţin acestea?Oare nu tot ceea ce este accesibil simţurilor?Dacă aceste simţuri sunt nişte simple senzaţii,înşelătoare, oare cât de mult puteam accepta veridicitatea unei unităţi informaţionale? -Parcă î-mi spunea-i cândva Lumină Divină ,despre puterea fantastică a creierului uman,putere care nu este în totalitate folosită dar care ar putea deveni o adevărată fortăreaţă informaţională faţă de ceea ce este creierul uman al zilelor lumii mele? -Aici trebuie să facem câteva precizări,Sorin.Este o mare deosebire între raportul pe care l-am făcut adineaori cu Dumnezeu,care este Cauza Totului,Iluzia Vieţii şi creierul uman.Când ţi-am vorbit despre puterea fenomenală pe care acesta ar putea-o avea am făcut-o prin optica Iluziei Vieţii şi raportată la aceasta şi nu la Dumnezeu ca acum.Raportat la Cauză care este Dumnezeu acesta este Adevărul dar raportat creierul uman la Efect care pentru tine este Iluzia Vieţii,Adevărul va fi cu totul altul,chiar dacă un Adevăr virtual faţă de Dumnezeu.Unicul Adevăr real şi nu virtual este Adevărul Absolut care se raportează la Dumnezeu ca şi Cauză,faţă de adevărul virtual al Iluziei Vieţii.Creierul uman poate forma un milion de miliarde de conexiuni .Totalul informaţiilor pe care un creier le-ar putea acumula ar umple peste douăzeci de milioane de volume,deci o informaţie egală cu ale uneia dintre cele mai mari biblioteci din lumea ta. -Unde se pierde toată această informaţie ,Lumină Divină? -În informaţii ce vin pe calea simţurilor şi care se blochează ca fiind nefolositoare în trunchiul cerebral unde există o reţea nervoasă care se numeşte substanţă reticulară.Aceasta controlează milioane de mesaje ce vin către creiere blocându-le pe cele lipsite de importanţă sau selecţionându-le pe cele ce merită a fi trimise scoarţei cerebrale. -Ce este de fapt această substanţă reticulară,privită prin intermediule Adevărului Absolut,Lumină Divină? -Este o deficienţă de Echilibru produs între energiile cuantice spirituale temporare şi energiile cuantice spaţiale de la nivelul sufletului omenesc,Echilibru distrus odată cu divergenţele de ordin genetic care survin concomitent cu evoluţia sau involuţia unei civilizaţii ,mecanism despre care ţi-am mai explicat. -Înseamnă că acest mecanism va redeveni în Echilibru,Lumină Divină? -Dat fiind că civilizaţia ta se află în faza unui nou început ,cu siguranţă,Sorin. -Ştiam că acest miracol prin care se formează creierul uman începe încă din viaţa uterină,la trei săptămâni de la concepere ,când încep să se formeze primele celule cerebrale ,care se înmulţesc în salturi cu până la 200 000 de celule pe minut.Mai mult decât atât ,creierul uman poate forma de până la un milion

50

de miliarde de conexiuni,astfel informaţiile pe care creierul le-ar putea acumule ar umple rafturile a peste 20 000 000 de volume ,echivalente cu materialul uneia dintre cele mai mari biblioteci din lume.Dar cea mai evoluată parte a creierului este scoarţa cerebrală.Aceasta este,după câte ştiu,un strat de 4,5 cm grosime care ia forma cutiei craniene şi care prezintă nişte adâncituri numite circumvolutiuni cerebrale.Depliat,cortexul formează o suprafaţă de 20 de centimetri pătraţi cu aproximativ 1000 de km de fire de conexiuni pe cm pătrat.Aş vrea să ştiu Lumină Divină dacă informaţiile care nu ajung la nivelul conşientuli şi sunt blocate de substanţa reticulară,se pierd pentru totdeauna din capacitatea de stocare a creierului?Această capacitate uriaşă care începe să se formeze încă din faza intrauterină ia naştere degeaba.Spun aceasta Lumină Divină,întrucât ,copilul începe să înveţe odată născut şi nu înainte de a se naşte.Cel puţin astfel ceredm noi oamenii. -Nimic nu se pierde ,Sorin.La trei săptămâni,după formarea celulei ,în viaţa intrauterină se produce primul miracol,şi anume momentul în care EUL viitoarei fiinţe se întrupează.Din acel moment EUL care este mult mai bătrân decât întrega planetă şi chiar decât Universul care datorită Iluziei Vieţii pare material se întrupează.Spun că EUL este mai bătrân decât toate acestea chiar dacă a mai fost reîncarnat cândva în alte şi alte vieţi pe planeta Terra sau oriunde în alte Universuri .Fac această paranteză ,întrucât majoritatea religiilor sau doctrinelor filosofice de pe Terra atunci când amintesc de reîncarnare o fac cu referinţă strictă doar asupra altor vieţi trăite tot pe Terra şi într-un trecut cu mii ,sute sau zeci de ani în urmă.Acest aspect este cât se poate de veridic doar că adevărul cu privire la el nu este total nici chiar şi pentru Iluzia Vieţii . -De ce ,Lumină Divină? -În primul rând Sorin,fiindcă reîncarnarea se poate face şi în alte Universuri sau lumi paralele precum se poate face în cadrul acestui Univers sau lume.În al doilea rând,reîncarnarea nu se face doar strict cronologic,în sensul că sufletul respectiv trebuia să fie întrupat numai undeva în trecut până la nivelul prezentuilui şi nu undeva în viitor.Aceasta se datorează tot Iluziei Vieţii,care nu poate concepe ca un eveniment să se întâmple în viitor pentru a-şi realiza un alt viitor care de fapt se petrece în trecut.Ţi-am mai spus că toate aceste aşa zise timpuri cum ar fi viitorul,prezentul şi trecutul nu sunt nimic altceva decât nişte simple Iluzii care în realitatea acceptată de Adevărul Absolut nici măcar nu există. -Dar cu informaţiile uriaşe pe care le primeşte creierul ,ce anume se întâmplă,Lumină Divină? -Aceste informaţii nu se pierd,Sorin.Toate se stochează undeva în subconştientul creierului,subconştient care atunci când partea conştientă se află atinsă de dezechilibrul cuantelor spirituale principale,când Iluzia Vieţii are din ce în ce mai mari puteri,subconştientul ,este cel care învaţă tot ceea ce se poate învăţa de la acestă Iluzie a Vieţii,astfel încât după aşa zisa moarte,atunci când EUL se va elibera definitiv de sub jugul acestei Iluzii a Vieţii ,toate informaţiile pe care le-a primit creierul cândva şi care au fost oprite de a ajunge la conştient vor fi reanalizate cu partea conştientului de această dată,parte care nu reprezintă decât o mică parte din EUL respectiv ,echivalentă cu partea pe care creierul a putut să o aloce conştientului din înmtreaga sa capacitate ,ceea ce ar fi doar câteva procente.Materia cenuşie nu a fost nimic altceva decât acea cuantă de energie spirituală ce a permis EUL-ui să facă cunoştinţă cu principiile şi fenomenologia acestui Univers.În definitiv,atomii,particulele elementare cât şi tot ceea ce ţi se pare a fi material nu sunt nimic altceva decât nişte cuante de energie spirituală,bineînţeles structuralizate după o anumită Ierahie.Astfel,Sorin,o civilizaţie nu se distruge niciodată decât se transbordează de la o formă de existenţă sau alte forme opuse existenţei la alte şi alte forme.De aceea Sorin,Marele Creator a lăsat ca nimic să nu moară ,ci totul să evolueze spre alte şi alte forme către împlinirea în Dumnezeu,tocmai fiindcă Dumnezeu este cel care a visat Marele Vis al Universurilor,Vis care nu se poate referi spre împlinire decât la Creatorul său,de Vis măreţ! De aceea Sorin,chiar dacă privind prin optica Iluziei Vieţii crezi că o civilizaţie care a trecut este o civilizaţie moartă te înşeli amarnic.Acea civilizaţie se va reîncarna prin EU-rile care o compun asemenea unui roi de albine în alte şi alte forme,fiindcă însuşi conceptul de civilizaţie se contopeşte pentru sufletele care au compus-o cu conceptul de ideal,devenind un fel de magnet în plină ascensiune spre noi şi noi experimente până când şi aceasta se va transforma devenind un singur Eu dintr-o altă şi altă civilizaţie unde doar un EU reprezintă o veche civilizaţie fiind în noua civilizaţie miliarde de miliarde de astfel de EU-ri.Tu nici nu ştii Sorin ,cât de mult învaţă un singur om pe Terra doar din cultura sa subconştientă,hrănindu-şi astfel EUL cu noi şi noi energii spirituale pentru călătoria ce va avea-o de făcut odată cu marea trecere.ASTEFEL CIVILIZAŢIA TERESTRĂ EXISTĂ CU ADEVĂRAT ÎN SUBCONŞTIENTUL INDIVIZILOR CARE O COMPUN! Acest subconştient este mult mai depărtat

51

decât conştientul de Iluzia Vieţii.Cu alte cuvinte este o civilizaţie care trăieşte deplin propria sa nebunie ,fiind ajutată să vieţuiască în mod secret de către propriul să subconştient care nu este lăsat să devină conştientizat de substanţa reticulară a creierului uman,tocmai pentru că învăţămintele primite de subconştientul ţinut astfel îngrădit sunt mult mai valoroase decât atunci când aceste învăţăminte ar avea acces şi la parte conştientizată a fiinţei.De aceea Sorin,Echilibrul pierdut dintre cuantele spirituale principale din Universul tău,cum ar fi Spaţiul şi Timpul nu este piredut fără nici un folos,ci are drept cauză o altă şi viitoare evoluţie a EUL-ui respectiv undeva unde o altă civilizaţie mult mai măreaţă,unde subconştientul redevine conştient iar spiritualitatea atinge alte şi alte cote.Civilizaţia în care te-ai născut pe Terra ,Sorin,este de fapt o civilizaţie echivalentă unui sistem penitenciar spiritual ,unde ajung EU-ri care nu au putut să lase celelalte EU-ri să simtă în adevărata ei plenititudine armonia sferelor spirituale.Au ajuns pe Terra.Unde realitatea este luată de Iluzia Vieţii ,iar cea mai mare parte din cunoştinţele EU-lui sunt transferate subconştientului.Adevăratele teze şi decizii cu privire la cursul civilizaţiei respective nu se fac în conştientul indivizilor pe care o compun ci în subconştientul acestora.Ceea ce ştii tu despre propria ta civilizaţie este echivalent cu ramurile unui copac raportat la Universul galaxiilor şi metagalaxiilor de pe cerul înstelat!Până la mărimea Universului de la mărimea ramurilor acelui copac mai este o mare distanţă. -Mi-aş dori foarte mult să aflu cât mai multe despre adevărata lume în care m-am născut ,să cunosc civilizaţia subconştientului omenirii sau mai bine zis civilizaţia subconştientului civilizaţiei mele.Oare cum arată zugrăvită acea lume?Are oraşe,locuinţe,persoane care se plimbă conducând autoturisme pe bulevarde?O lume care de fapt ne aparţine celor născuţi în ea ,o lume pe care o creem dar pe care nu o cunoaştem şi nici nu o vom putea-o cunoaşte din punct de vedere al conştientizării niciodată. -Este cât se poate de adevărat Sorin,că această lume pe care o clădiţi cu propriile voastre vieţi în fiecare clipă al conştientului vostru,este o lume pe care în mod paradoxal nu numai că nu o ve-ţi cunoaşte niciodată dar şi atunci când creierul îşi va regăsi un Echilibru privind energiile spirituale temporaro-spaţiale,şi atunci când procentajul conştientului îl va fi întrecut demult pe cel al subconştientului,această lume va începe în mod treptat să dispară odată cu conştientizarea devenind pierdută pentru totdeauna ,la fel cum va deveni subconştientul. -Oare această lume a subconştientului nostru ,al pământenilor nu va trece de la nivelul subconştientizării la cel al conştientizării,devenind o lume conştientă sau o lume de suprafaţă de această dată? -Niciodată,Sorin.Ceea ce conştientizează fiinţa nu va fi niciodată echivalent cu ceea ce subconştientizează. -De ce ,Lumină Divină? -Pentru că la nivelul conştientizării intervine voinţa ,ceea ce nu se regăseşte la nivelul subconştientului,nivel unde fiinţa nu-şi manifestă niciodată voinţa pentru a desfăşura o anume acţiune ,atâta timp cât acţiunea în sine nu există ca atare pentru fiinţă,odată ce aceasta nu poate atribui subconştientului conştientizarea!De aceea putem vorbi de o conştiinţă a sibconştientului care se regăseşte doar sub auspiciile cunaşterii şi afecţiunii,dar fără voinţă cum este în cazul conţtientului compus din cunoaştere ,afecţiune şi voinţă. -Cu toate acestea subconştientul nu dictează fiinţei să desfăşoare o anumită acţiune?Aceasta nu este voinţă? -Aşa este Sorin,subconştientul poate accesa fiinţa pentru ca aceasta să desfăşoare o anumită acţiune,doar că această accesare nu este conştientizată de către conştientul fiinţei ca fiind o voinţă conştientă,iar dacă s-ar accepta voinţa subconştientă aceasta nu ar mai fi voinţă tocmai pentru că la actul respectiv nu participă tocmai fiinţa,iar pentru a accepta termenul de voinţă este necesar ca aceasta să aparţină subiectului care exercită acţiunea,subiect care include fiinţa respectivă.Nu poţi niciodată să afirmi că respectiva persoană a făcut voit un anumit lucru odată ce nu ştia că face acel lucru.Prin urmare atunci când conştientul va prelua procentul subconştientului apărând voinţa lumea subconştientului va dispare definitiv şi pentru totdeauna din câmpul Iluziei Vieţii al conştientului.Atunci civilizaţia va ajunge iarăşi la apogeu. Lumea în care te-ai născut sunt de fapt două lumi într-una singură ,şi anume lumea conştientului şi aceea a subconştientului.Lumea subconştientului tău şi al celorlalţi oameni este o lume mirifică ,pe cât pare de misterioasă este pe atât de minunată,cu toate că acolo atât partea sublimă din fiinţa umană este afişată ca într-o vitrină . -Dar parte negativă,Lumină Divină?

52

-În acea lume nu există parte negativă ,întrucât omul ca fiinţă însufleţită cu conştiinţă ,nu a fost clădit de Marele Creator ca fiind fiară ci înger! -Bine,dar în lumea conştientului omul este mai mult fiară decât înger,Lumină Divină? -Aşa este ,Sorin.Ceea ce l-a determinat pe om să devină o fiară feroce dintr-o fiinţă angelică a fost tocmai libertatea pe care a primit-o de la Dumnezeu prin Voinţă!Voinţa este cea care a născut liberul arbitru şi fiara din om.Poate că fiinţa umană nu era îndeajuns pregătită pentru a fi liberă din acest punct de vedere,, al liberului arbitru generat de voinţă.Cu toate acestea era necesar să se întâmple aceasta ,să primească în sfârşit voinţa pentru a mai putea urca încă o treaptă la nivelul conştientizării.Spun aceasta deoarece şi conştiinţa parcurge un infinit minus UNA de Nivele de Conştientizare la fel ca şi Coeficienţii Logici şi anume Primul Nivel de Conştientizare este cunoaşterea ,atunci se află conştiinţa sufletului respectiv în stadiul cel mai primar cu putinţă şi anume , ŞTIE CĂ CUNOAŞTE.Doar că Coeficienţii Logici nu se mai află la toate Nivelele de Conştientizare ci ţin până acolo unde există Logica.Primul Nivel de Conştientizare aparţine Conştiinţei Primordiale ce reflectă lumea sa ,o lume prin care sufletul tău a trecut cândva ,spun a trecut pentru a înţelege tu ,dar în acea lume nu există spaţio-temporalitate.Al doilea Nivel de Conştientizare este cel al lumilor unde există cunoaştere şi voinţă ,stadiu în care se mai află încă propria ta lume de care încă nu a scăpat decât în proporţie de patru la sută,proporţie dată de posibilitatea conştientizării informaţiei de către creierul uman din totalul informaţiilor pe care acesta le primeşte,într-un cuvânt acel procent cu care poate gândi şi conştientiza creierul uman din întreaga lui capacitate.Fiecare început într-o altă treptă de conştientizare ,duce cu sine rămăşiţele celeilalte trepte,realizând un dezechilibru,care nu face altceva decât să cauzeze lupta spre evoluţie ,respectiv prin apariţia Fiarei din om în cazul celei de-a treia trepte unde pilonii conştientizării sunt cunoaşterea ,afecţiunea şi voinţa.Astfel omul trăieşte în cel de-al treilea Nivel de Conştientizare dar cu elementele celui de-al doilea Nivel fiindcă încă nu a învăţat să iubească!Chiar dacă creierul uman ar fi capabil să-şi proceseze informaţiile cu întraga sa capacitate ,tot nu ar trece de Nivelul al treilea de Conştientizare şi nici de Coeficientul Logic 2 al acestul Nivel de Conştientizare. -Oare pe ce piloni se structuralizează Nivelul al petrulea ,al cincilea , sau cel cu numărul de un infinit minus UNU? -În treapta a patra de conştientizare alături de cunoaştere,afecţiune şi voinţă mai intervine Virtualul adică capacitatea acelei fiinţe de a fiinţa în cadrul propriei sale lumi clădită de ea ,un fel de lume a Oglinzilor Paralele dar cu deosebirea că acolo se realizază o adevărată cultură de la infinit şi până la infinit întrucât nu există naştere şi nici moarte ,nu există timp şi nici alte coordonate spaţiale ceea ce duce la crearea unei lumi virtuale care ţie îţi va părea ciudată,fiind o lume unde nu există mişcare în accepţiunea ta,unde nu există alte şi alte imagini decât cele realizate de propriul EU ,primite din existenţele anterioare ,existenţe care se pierd în şirul reîncarnărilşor din alte şi alte lumi unde conştiinţele au avut doi trei sau un pilon!Astfel între Virtualul Nivelului de Conştientizare 4 şi Biovirtualitatea din Nivelul de Conştientizare 3 cu Coeficientul Logic 2,la care ajunge o civilizaţie umană în decursul evoluţiei sale este o deosebire totală.În Nivelul al 5-lea de Conştientizare alături de Virtual mai apare un al cincilea pilon şi anume Antilogicul,care nu este nimic altceva decât eliminarea oricărei logici ca fiind Iluzie a Vieţii şi acceptarea ca atare a Adevărului .Aceasta se poate face numai pe baza unui raţionament care-ţi este imposibil de conştientizat la nivelul la care te afli acum Sorin.De la Nivelul al Cincilea de Conştientizare dispare orice reprezentare al logicii ,aceasta fiind înlocuită cu alte şi alte atribute cum ar fi extazul,spiritualitatea şi frumuseţea care dă un sens identităţilor fiinţei aflate la acel nivel de conştientizare.La nivelul de conştientizare un infinit minus UNU apare ultimul pilon şi anume Destinul.Acolo orice conştientizare se face prin Destin care este actor decisiv pe scena spiritualităţii.Treptele conştientizării sunt cele pe care identitatea se îndreaptă către Dumnezeu!Prin urmare sunt doar 5 Nivele de Conştientizare în care se includ şi Coeficienţii Logici.Fiecare Nivel de Conştientizare are inclus în cadrul său o infinitate minus Unu de Coeficienţi Logici.Nivelele de Conştientizare sunt acele nivele prin care spiritele se îndreaptă către Dumnezeu! -Fantastic,Lumină Divină cât de mult ne iubeşte Dumnezeu odată ce ne-a dat libertatea de a deveni suflete distincte prin liberul arbitru ,de a urca treaptă cu treaptă calea supremă spre fericire,împlinire şi armonie.Ce mare este bunătatea Lui Dumnezeu. Este asemeni unui om care şi-ar tăia o parte din corpul său pentru a-i da libertatea acelei părţi să fie liberă şi independentă de propriul său Creator şi mai ales de

53

corpul din care a făcut cândva parte.Este un sacrificiu suprem pe care trebuie să-l respectăm şi totodată să-l preamărim întreaga noastră existenţă. -Ai dreptate Sorin.A-L preamări pe Dumnezeu nu înseamnă a-I adresa într-una tot felul de rugi ci mai degrabă a te comporta aşa cum Dumnezeul din tine simte că este bine să o facă.Acest fapt se poate vedea şi în acela de a dori semenilor tăi ceea ce- ţi doreşti propriei tale fiinţe.Chiar şi faptul de a-I adresa Domunului Dumnezu ,Marelui Creator şiUnic Întâmplător rugi de felul,”...dă-ne cutare sau cutare lucru,sau ajută pe cutere şi cutare”este o mare greşeală chiar dacă dogmele multor religii s-au cristalizat în conştiinţa unei părţi a omenirii de a cere şi a cere Lui Dumnezeu,dogme care au prosperat atât financiar cât şi social tocmai pe aceste cerinţe,devenind adevărate intreprinderi comerciale.A-I cere Marelui Creator şi Unic Întâmplător este ca şi cum ai accepta voit faptul că Marea Sa creaţie nu este îndeajuns de bună ,că existenţa oamenilor este cumplită şi de aceea prin tot felul de rugi şi alte mătănii oamenii vor obţine tot felul de daruri de la Dumnezeu.Acestea sunt TOTAL greşite,întrucât Marele Creator a realizat cea mai perfectă creaţie chiar dacă voi în calitate de oameni nu realizaţi întotdeauna măreţia creaţiei Marelui Creator şi Unic Întâmplător,tocmai pentru că ave-ţi posibilitatea de a face aceasta prin Liberul Arbitru.A fi în accepţiunea Lui Dumnezeu este a fi tu însuţi în primul rând şi a nu te leza pe tine însuţi pentru a nu-i leza şi pe alţii!Dumnezeu te vrea aşa cum eşti chiar dacă unor semeni de-ai tăi nu le convine aşa cum eşti tocmai fiindcă ei nu sunt ămpăcaţi cu faptul de a se accepta aşa cum sunt.Amin! -După moarte EUL cunoaşte doar experienţa trăită în timpul vieţii sau ale mai multor vieţi din timpul reîncarnărilor succesive sau este la curent cu întreg trecutul şi viitorul lumii respective,şi implicit al civilizaţiei respective. -Nu este la curent cu întreg viitorul şi trecutul lumii sau civilizaţiei respective ,Sorin.Tu de exemplu eşti un spirit bătrân am putea zice din punct de vedere al reîncarnărilor succesive din această lume.După numărul reîncarnărilor ar fi trebuit să părăseşti demult lumea aceasta dar Marele Creator care este numai Dumnezeu a hotărât ceea ce doar El poate decide ,şi anume să mai revii încarnat încă odată între hotarele acestei lumi cu scopul de a interveni în mersul aacestei lumi prin crearea unei concepţii stabile NEW AGE ce va duce la evoluţia lumii .Nimic nu este Unic Întâmplător Sorin chiar dacă totul ţi se pare supus Întâmplării.Experienţa cu care rămâne EUL unei fiinţe după moarte este doar aceea în care EUL respectiv a fost prezent şi supus întregului fenomen al existenţei de la naştere şi până la moarte în lumea unde tronează timpul şi spaţiul din punct de vedere spiritual.La fel se întâmplă şi în lumile unde nici măcar nu există timpul sau spaţiul ci alte şi alte valori ale energiilor spirituale care le înlocuiesc sau nu pe acestea.Astfel un EU încarnat în Comuna Primitivă odată cu moartea va pierde contactul cu evoluţia civilizaţiei dacă nu se va mai reîncarna încă odată sau chiar de mai multe ori cum este cazul tău,Sorin. -Aceasta înseamnă că acel EU nu va şti niciodată ce anume este un avion Boeing şi nici o navă cosmică,Lumină Divină? -Exact,Sorin. -Oare este bine sau rău că este aşa,Lumină Divină? -Aceasta nu are nici o importanţă Sorin.Boieingul aparţine doar Iluziei Vieţii.Nu avionul sau nava cosmică în sine prezintă vre-o importanţă pentru EU, ci experienţa pe care EUL o încorporează pe timpul vieţii,experienţă care nu este în funcţie de evoluţia sau involuţia modelului social,tehnologic,cultural simţit prin prisma Iluziei Vieţii. -De ce este necesară această experienţă şi ce anume reprezintă aceasta în sine? -Experienţa necesară EU-lui nu este altceva decât hrana spirituală de care acesta are nevoie pentru a subzista şi evolua spre alte şi alte valori fundamentale ale Creaţiei.EUL nu este altceva decât tot o cuantă de energie spirituală care pentru a se putea menţine necesită un anumit nivel de energii spirituale mult mai inferioare acestuia ,drept hrană.Este la fel cum tot ceea ce pare viu prin prisma Iluzia Vieţii se hrăneşte numai cu materie vie deci materie organică. -Materia spirituală cu care se hrăneşte EUL este de fapt tot un EU dar mai puţin evoluat,Lumină Divină? -Nu ,în nici un caz ,Sorin.Creaţia spirituală nu acceptă nici un tip de canibalism spiritual indiferent care este valoarea cuantei energiei spirituale care doreşte o altă cuantă net inferioară dar care a ajuns la un nivel conştient.Este vorba despre energii spirituale care nu au ajuns la un nivel conştient nică măcar pe treapta întâi a conştiinţei.Acele energii spirituale sunt nu numai mult mai inferioare decât EUL dar mai

54

mult decât atât ele fac parte din Amalgamul Spiritual Primordial de unde a evoluat până şi EUL carer se află pe treapta conştientizării de un infinit minus UNU,acel Unu care aparţine întotdeauna Lui Dumnezeu. -Ce anume este treapta conştientizării un infinit minus UNU ,este Persoana,sau Persoana este Amalgamul Spiritual Primordial,Lumină Divină? -Persoana nu este nici una şi nici cealaltă.Persoana este deasupra tuturor treptelor de conştientizare .Persoana are rolul de a creea Personalizările care la rândul lor determină Noţiunea ce creează Noţiunile de Stare cum ar fi Existenţa sau alte forme opuse acesteia,ca Nonexistenţa sau alte şi alte opusuri.Nivelele de conştientizare ajung pănă la nivelul Noţiunii.Ele,fiecare în parte , definesc Noţiunile de Stare.Prin urmare treapta de conştientizare un infinit minus UNU de piloni ,fiind denumită şi treapta Destinului este nivelul maxim de conştientizare la care poate ajunge Noţiunea.Mai sus de Noţiune nu există conştientizare întrucât Persoana prin Personalizările sale determină Noţiunea ,ca fiind un întreg al totului ce se divide,după modelul ,unitate în diversitate şi diversitate în unitate.Odată ce Persoana determină Personalizările care nasc Noţiunea este de înţeles faptul că şi cea mai mare treaptă a conştientizării ce se află la nivelul Noţiunii este controlată prin succesiune de Persoană şi bineînţeles de Marele Creator care este Dumnezeu.Deoarece Persoana se Personalizeză creind instantaneu Noţiunea Personalizării sale,deci cea mai înaltă treaptă a conştientizării,ce se supune doar Marelui Creator ,Adevărului Absolut şi Cunoaşterii Absolute care,ambele formează, Gândul Pur,şi bineînţeles Persoanei care se Personalizează,determinând Noţiunea ca o sumă a unui infinit minus UNA de Noţiuni de Stare.Tot ce a creat Marele Creator este creat numai prin formula de un infinit minus UNU ,UNU care este Unicul Dumnezeu ce ţine în Gândul Său Pur infinitul,pentru a-şi desăvârşi marea Sa creaţie.Aceasta fiind unica formulă pentru nivelul de cunoaştere al logicii de care dispui Sorin,întrucât sunt alte şi alte nivele logice unde infinitul are cu totul alte şi alte înţelesuri şi bineînţeles că şi formula aceasta ce este de nază în logica ta va avea un alt enunţ,dar oricare va fi acesta şi prin orice logică ar fi exprimat esenţa lui va fi tot aceasta ,şi anume că Dumnezeu în calitatea Sa de Mare Creator a stat înaintea Întâmplării determinând-o! -Ştiu Lumină Divină,că orice logică prevede un anumit număr datorat posibilităţilor sale de a procesa informaţia,cum ar fi în cazul lumii mele logica binară,adică aceea a binelui şi răului,a frumosului şi urâtului adică într-un cuvânt al celor două contraste.Începând cu trepta a şasea de conştientizare dispare logica ,întrucât aceasta este valabilă doar primelor cinci trepte de conştientizare ,adică în aceste trepte se găsesc toate nivelele logicii de la UNU la un infinit minus UNU.În treapta întâi de conştientizare este doar un singur nivel logic ,în treapta a doua ,două,în treapta a treia deja apar foarte multe ,mult mai multe nivele logice în cea de-a patra ,culminând cu nivelul un infinit minus UNU în treapta a cincea de conştientizare.Aceasta înseamnă după câte am înţeles că doar în aceste cinci trepte de conştientizare fiinţează un infinit minus UNA de lumi,fiecare cu propriul său Univers ,cu anumite fenomene,lumi prin care trebuie să treacă identităţile sau EU-rile pentru a putea evolua către treptele mai superioare.Cum se poate să treacă printr-un infinit minus UNA de nivele logice ca să ajungă doar la cea de-a cincea treaptă a conştientizării ceea ce înseamnă că identitatea respectivă sau EUL acela ar mai avea de înfruntat încă un alt infinit minus UNA de trepte ale conştientizării?Se poate două infinite minus doi? Dacă este aşa cui aparţine cel de-al doile număr ,Lumină Divină? -Cel de-al doilea număr nu aparţine nimănui fiindcă nu există,întrucât nu se poate ceea ce mi-ai spus adineaori. -Atunci ce anume se întâmplă,Lumină Divină? -Numerele există doar atâta timp cât fiinţează logica.Odată ce logica dispare ,dispar şi numerele.Conceptul de infinit ,adică ceva fără de început sau sfârşit este un concept care aparţine în mod implicit doar Iluziei Vieţii.Eu am folosit acest termen întrucât tu ,în faza conştientă în care te afli supus Iluziei Vieţii,nu vei putea nicicum să-ţi conştientizezinoţiunea de număr fără sfârşit ,de număr cel mai mare decât prin infinit.Cu toate acestea cea mai apropiată noţiune pe care o posedă un EU faţă de Adevărul Absolut este tocmai noţiunea de infinit!Din treapta a şasea de conştientizare dispar numerele şi cu ele întrega numerologie ce a dus la evoluţia numărului impresionant de lumi.Locul numerelor este luat de alte şi alte reprezentări,cum ar fi vibraţii,sentimente spirituale ce depăşesc cu mult ceea ce înţelegi tu prin sentiment şi spiritualitate şi alte ,alte reprezentări.Faptul că acel infinit minus UNU numerologic, se include într-un alt infinit minus UNU al treptelor de conştientizare este posibil tocmai datorită faptului că infinitul minus UNU există daoar din punct de vedere numerologic şi nicidecum al conştientizărilor.Din acest punct de vedere infinitul minus UNU numerologic dispare la cea de-a şasea treaptă a

55

conştientizării,lăsând cursul acestora să se deruleze spre alte şi alte valori.Pe de altă parte în acest aspect se poate vedea cel mai bine adevărata însemnătate a Noţiunilor fiind unicele care au proprietatea de a clasifica termenele de infinit.Astfel orice infinit poate fi inclus în infinit sau poate include alt infinit.Mai mult decât atât datorită Noţiunilor infinitele primesc o anumită caracteristică care le diferenţiază dar totodată le şi determină de a fi un tot unitar în diversitate. -Te rog Lumină Divină spune-mi concret ,cum anume arată civilizaţia subconştientului omenirii terestre? -Cel mai bine ar fi să o cunoşti tu singur Sorin.Am să te însoţesc în lumea ta şi al celorlalţi oameni pe care a-ţi clădit-o ,care vă aparţine,dar care nu o ve-ţi cunoaşte conştient niciodată. -Mulţumesc ,Lumină Divină. Deodată imaginea din faţa mea devenise de culoare albă.Iarăşi m-am aflat în tunelul de lumină pe care-l cunoşteam.Ştiam că la capătul său voi intra într-o lume a mea dar pe care nu-mi era dat să o văd vreodată fără ajutorul Luminii Divine. Mă aflu la piciorul podului Brooklyn ,pe partea de către Manhattan .Privesc la automobilele care rulează cu viteză redusă peste pod.Observ că aceste maşini nu numai că nu fac zgomot dar nici nu emană vre-un miros de la gazele de eşapament.Privindu-le mai atent văd că roţile acestor maşini nu numai că nu se rotesc dar nici nu ating pământul.Ciudat îmi spun în sinea mea şi cu toate acestea autoturismele rulează silenţios deplasându-se de la un capăt la celălalt al podului.Pasagerii care le ocupă nu par preocupaţi de direcţia pe care o iau maşinile sau ce anume o mai fi aceste arătări,întrucât înclin să cred că nici motorul nu mai există sub capotă la fel cum îl cunosc eu.Apropiindu-se mai mult de mine observ că nu dispun de nici un volan.Pesemne se deplasează prin simpla dorinţă a pasagerilor.Mă îndrept spre Manhattan ,către Federal Plaza,sau cel puţin aşa o cunosc eu ,Sorin,care am clădit această lume ce-mi aparţine şi mie dar pe care ,cu fiecare pas pe care-l fac aici pretind că devine una dintre cele mai mari necunoscute ale mele dar şi cele mai impresionante.Abia acum observ că zgârie norii nu au geamuri iar ferestrele sunt nişte simple forme geometrice,prin care aerul intră şi iese în voie.Aerul?Trag în plămâni o gură de aer proaspăt.Da ,aerul.Acesta există din belşug şi pe deasupra este şi nemaipomenit de curat,încât îmi creează senzaţia că m-aş afla undeva la munte.Nicăieri ,nici o reclamă.Locul lor este însă luat de vânzători ambulanţi sau în diferite magazine care-ţi oferă orice doreşti.Unul mă îmbie la o tartă cu mere.Îi răspund politicos că nu doresc ,întrucât nu am bani.Mă întreabă: - Ce anume sunt aceea bani? Îi răspund :

- Sunt monede care se dau în schimbul mărfii. - Nu am auzit să obţii ceva vreodată în schimbul tartei.

În acest caz mă ofer să-i primesc tarta şi să-i mulţumesc.În momentul când i-am mulţumit s-a uitat la fel de ciudat la mine ca şi atunci când i-am spus că nu am bani.În acel moment m-am uitat în ochii vânzătorului.Abia acum m-am cutremurat.Îi vedeam atât exteriorul ochilor cât şi interiorul acestora.Privind oamenii acestei lumi în ansamblul lor ,de la un anumit unghi putea-i zări interiorul trupurilor lor asemenea unui medic care se uită printr-un aparat care radiografiază corpul uman.Aceasta este o lume a străveziilor ,mi-am spus în cele din urmă.Astfel am colindat cale de mai multe ore pe străzi.În cele din urmă am ajuns în dreptul spaţiului unde ar fi trebuit să existe biserica Sfântului Patrick,care nu se mai afla la locul ei.Parcă dispăruse.Dau să întreb un trecător străveziu unde anume este biserica Sf.Patrick,au demolat-o?De ce ? Doar era unul dintre cele mai frumoase monumente de arhitectură ale New York-ului. Omul îmi răspunde uimit: -Nu ştiu ce este aceea biserică ,fiţi vă rog mai explicit. -Biserica este un loc unde oamenii se roagă la Dumnezeu,îi răspund în cele din urmă. -De ce să se roage oamenii la Dumnezeu?Dumnezeu nu i-a făcut pe oameni pentru a avea slugi pioase ,ci pentru a fi fericit alături de aceştia iar fericirea Lui Dumnezeu este şi fericirea oamenilor. -Bine ,dar pe această lume nimeni nu ştie că răul poate fi înlăturat cu rugi fierbinţi la Dumnezeu care să te scape de păcate?De genul, Tatăl Nostru care eşti în ceruri,..........Şi nu ne duce pe noi în ispită.....! -Ce înseamnă rău ,şi de ce să fie înlăturat?Nu cunosc termenul de rău.Dumnezeu niciodată nu are nevoie ca omul să-i spună ca împărăţia cerurilor să fie a Lui ,întrucât omul este prea mic să-i facă Lui Dumnezeu o asemenea propunere.Cum să poată omul să facă un târg cu Dumnezeu,afirmând că dacă

56

Dumnezeu îl va ierta de păcate,ceea ce nu ştiu ce anume sunt ,dar oricum astfel va primi şi Dumnezeu în schimb cadoul omului şi anume iertarea altor oameni de către acesta.Mai mult decât atât,Dumnezeu nu a dus niciodată în ispită pe nimeni,şi nici nu o va face vreodată,întrucât ispita omului este tocmai Dumnezeu!Doar prin El poate fi fericit omul.Doar spre El aspiră.A-I cere Lui Dumnezeu să nu te ducă în ispită este a-I spune că nu ai nevoie de El,ceea ce este o aberaţie.Aşa ceva nu poate exista. -Ispita este răul ceva care ţi se întâmlă şi ţie sau altor persoane nu le place sau îi lezează mult mai profund. -Chiar nu ştiu la ce anume te referi.Plăcerea este eternă şi este dată de Dumnezeu pe care îl preamărim nu pentru că această preamărire este o necesitate ,ci pentru că nu am fi noi ca oameni fericiţi fără de Dumnezeu.Dacă ai atribui termenul de rău ispitei ca fiind ceva contrar plăcutului ar însemna ca prin versurile de adineaori să accepţi că Dumnezeu ar duce oamenii nu numai în Lumea Fericirii ci şi în Lumea Contrară Plăcerii ,lume ce nu ne este dată să o cunoaştem fiind mai inaccesibilă decât noţiunea de infinit care ne este pe jumătate accesibilă.Îdumnezeu nu poate duce pe nimeni în ispită,dacă ispita o asociezi cu Lumea Contrară Plăcerii!Dar cum de pui astfel de întrebări ciudate de parcă ai veni de pe o altă planetă? Nu ştiam ce să-i răspund omulteţului străveziu din faţa mea care m-a uimit cu modul său de a gândi.Ii răspund în cele din urmă: -Da sunt de altundeva. Mi-a zâmbit şi a plecat fără însă a încerca să mă chestioneze cu alte şi alte întrebări care pentru mine ar fi putut deveni cât se poate de stânjenitoare în postura în care mă aflam. Deodată,întreaga lume în care mă aflu se schimbă în întregime.Clădirile şi oamenii devin atât de transparente încât am senzaţia că privesc imaginea în patru şi nu în trei dimensiuni.Pentru a vedea un perete sau îmbrăcămintea unei persoane ,trebuie să privesc lumea numai dintr-un anumit unghi ,altfel sunt pe cale să mă lovesc în mersul meu de ziduri sau oameni.Este o lume e tarnsparenţei ,o lume care nu cunoaşte răul decât binele.Abia acum îmi pun întrebarea pe care nu mi-am pus-o niciodată,de câte ori am rostit rugăciunea Tatăl Nostru.Cum adică să spui,”Şi nu ne duce pe noi în ispită”.Dacă Tatăl Nostru este Dumnezeu ,cum poate să ne ducă Dumnezeu în ispită?Unele din religiile lumii în care m-am născut afirmă că doar Diavolul este cel care te poate duce în ispită.Eu afirm după învăţăturile Luminii Divine că Dumnezeu este tot şi Lui îi aparţine totul incluiv omul care a născut la rândul său Diavolul şi Îngerul,tocmai pentru că omul este şi bun şi rău,pentru că se află în faza de tranziţie de la treapta a doua de conştientizare la cea de-a treia treaptă de conştientizare,având încă sublimul şi puritatea logicii binare dar neputând deocamdată înfrunta din punct de vedere spiritual libertatea voinţei ce a stârnit în sufletul fiinţei omeneşti liberul arbitru.Poate că versul „Şi nu ne duce pe noi în ispită”al rugăciunii Tatăl Nostru vrea să sugereze exact acelaşi lucru pe care mi l-a spus Lumina Divină,şi anume că tot ceea ce atribuim existenţei aparţine Lui Dumnezeu,chiar şi Diavolul din om ,Diavol creat de om!Astfel ,rugăciunea ,Tatăl Nostru devine una dintre cele mai grăitoare exemple ce susţine acest lucru,iar Marele Profet Iisus a rostit prin milenara Sa înţelepciune un mare adevăr ce urma să fie înţeles peste milenii,rugăciunea fiind şi un vehicul în timp al unei mari învăţături profetice venite de la Gândul Pur ,sau Cunoaşterea şi Adevărul Absolut de unde Marii Profeţi primesc învăţăturile necesare schimbărilor fundamentale ale civilizaţiilor în care se nasc.Ce interesant mi se pare saltul pe care trebuie să-l facă logica de la monologica primei trepte de conştientizare la logica binară a celei de-a doua trepte de conştientizare la logica care va urca un număr de până la un infinit minus Una de nivele la terminarea celei de-a cincea trepte de conştientizare!Acum înţeleg întru totul că lumea subconştientului nostru este o lume superioară,angelică care aparţine încă celei de-a doua trepte de conştientizare ,unde nu există liberul arbitru fiindcă nu există răul pentru a decide în mod plenar binele.În aceastălume este un bine latent,luat ca existând prin sine şi nu prin rău cum se întâmplă în lumea conştientului unde răul este cel care precede şi determină conştientul cu factorul de voinţă.Într-un cuvânt:Libertatea! Oare unde te afli Lumină Divină?Am mare nevoie de tine âîntrucât mă aflu în impas. -Sunt alături de tine Sorin ,doar că în această lume nu ai cum să-mi vezi razele. -De ce Lumină Divină? -Pentru că aici eşti transbordat corporal iar atunci când mă vedea-i pe mine corporal te aflai în corpul tău astral. -Abia acum realizez că de fapt corpul meu,îmbrăcămintea şi toate accesoriile veşmintelor pe care credeam că le deţin nu erau altceva decât o reprezentare a corpului meu astral?

57

-Bineînţeles Sorin. -Ce anume este corpul astral ,Lumină Divină? -Este reflectarea imaginii pe care o are sufletul tău despre tine în calitate de corp la nivelul astralului. -Aceasta înseamnă că dacă ştiam că sunt echipat cu un costum de cosmonaut ,apăream în astral echipat cu acel costum,Lumină Divină? -Aşa este ,Sorin. -În corpul astral am inimă,plămâni,creier la fel ca şi în lume conştientă terestră? -Exact ca şi în acea lume ,Sorin,fiindcă EUL tău le conştientizează pe toate acestea şi le reflectă în astral. -În afară de corp astral mai există şi un alt corp,Lumină Divină? -Este corpul eteric ,cel care face legătura dintre aşa zisul tău corp fizic şi cel astral.Absolut orice există în lumea pământescă cât şi în Universul în care te-ai născut este predestinat pieirii dar aceasta nu înseamnă moarte ci trecerea la alte şi alte nivele cuantice spirituale a sufletelor sau corpurilor,fiindcă ştii că şi Soarele şi Terra cât fiecare stea în parte este tot un suflet iar materia ce pare anorganică nu este nimic altceva decât tot energie spirituală dar cu vibraţii mai depărtate de vibraţiile sufletului faţă de materia organică ale cărei vibraţii sunt mult mai apropiate.Într-o zi şi Soarele sau Terra vor dispare.Aşa zisa materie organică ce formează corpul omenesc şi care nu este decât o anumită cuantă de energie spirituală foarte aproape ca vibraţie de cea a EU-lui sau sufletului,dar care datorită faptului că are o valoare axiologică spirituală mai mică decât cea a EU-lui este atrasă de către acesta.Cu toate acestea materia organică respectivă nu poate fi supusă unei anumite forme de către EU decât cu ajutorul unei matrice care este corpul eteric.Acest fluid eteric este cel care dă forma cuantei spirituale ce defineşte materia organică a corpului omenesc.Mai mult decât atât fluidul eteric este responsabil şi de transbordarea corpului astral în lumea astrală,fiind un liant prin valoarea sa energetică spirituală între sferele mult mai superioare ale astralului şi cele mai inferioare ale corpului organic.Acest corp eteric poate fi denumit şi perispirit,întrucât este ca o haină pe care o îmbracă corpul astral şi EUL.În timpul desfăşurării actului decesului fluidul eteric părăseşte corpul organic pentru totdeauna plecând cu corpul astral şi EUL în lumea astrală a spiritelor,unde Eul va fi cel care prin propria sa meditaţie va da forma corpului astral,după cum ţi-am mai spus adineaori.Odată ajuns în astral corpul eteric va părăsi şi el după o perioadă corpul astral lăsând spiritul doar cu corpul astral.,dar cu accepşiunea legităţilor divine,acesta poate primi pentru scurt timp o cuantă de energie spirituală eterică pentru a se întrupa în anumite şedinţe iniţiatice de spiritism dar repet,nu orice spirit şi nu oricum !Imediat după moarte spiritul nu realizează că corpul organic a murit ,el îşi vede corpul la fel ca şi înainte o anumită perioadă te timp până când realizaeză acest lucru,timp în care reflectarea corpului în Universul astral va fi ca şi în timpul vieţii.Abia acum în faza astrală când spiritul va realiza decesul îşi va retrăi întrega sa viaţă terestră şi nu cum afirmau unii că au avut asemenea retrăiri chiar şi în faza morţii clinice.Acestea pot apare chiar şi atunci dar nu sunt retrăirile decesului ci aparţin unei meditaţii ale subconştientului cu privire la retrăirile ce vor avea loc în cazul unui posibil deces,meditaţie bazată pe conştientizarea subconştientului cu privire la aceste retrăiri care nu sunt altceva decât rezultatul interacţiunii cuantei de energie spirituală a EU-lui cu cele din lumea astrală,în urma cărora se va vedea pe ce anume nivel de energie spirituală va putea să graviteze corpul astral ce are Eul în el. -Chiar şi în această fază există timpi şi spaţii?Acestea sunt prezente şi la nivelul energiilor spirituale cuantice superioare de la nivelul astralului? -Da,Sorin.Marele Profet Timp şi Marele Profet Spaţiu au energii spirituale echivalente cu cea mai înaltă valoare de la nivelul astralului,prin urmare şi acest Univers le aparţine. -Câte Universuri aparţin Timpului şi Spaţiului? -Trei tipuri de Universuri ,Sorin.Universul în care te-ai născut cel al stelelor şi galaxiilor,Universul eteric şi Universul astral.În afară de aceste trei tipuri de Universuri mai sunt o infinitate minus Una de alte tipuri de Universuri dar care nu mai aparţin Marilor Profeţi Timp şi Spaţiu. -Cel mai inferior din punct de vedere al valorii energiilor spirituale este cel în care m-am născut,Lumină Divină? -Exact,Sorin,urmat de cel eteric şi de cel astral.Cu toate acestea legităţile spaţio-temporalităţii nu se reflectă la fel în cele treui Universuri.O oră în Universul stelelor poate fi echivalent cu un mileniu în cel eteric sau milenii în cel astral,iar acesta este doar un mijloc deosebit de infim şi grosolan de comparaţie ,întrucât chiar şi în Universul stelelor ,cel în care te-ai născut legităţile spaţio-temporalităţii sunt cât se

58

poate de relative în funcţie de deplasare.Dacă viteza este deosebit de mare timpul pare că se dilată până şi la nivelul Iluziei Vieţii ceea ce este cât se poate de adevărat şi nu face altceva decât să certifice faptul că mişcarea nu este nimic altceva decât o iluzie de deplasare care în realitate se realizează în cadrul aceluiaşi punct! -De ce trei şi nu mai multe,Lumină Divină? -Deoarece atât timpul cât şi spaţiul în calitate de cuante spirituale aparţin Universurilor celei de-a treia dimensiuni.Marii Profeţi Timp şi Spaţiu au fost trimise de către Marele Creator direct prin Gândul Originar pentru a primeni Tridimensionalitatea.Pentru spiritele a căror Fiinţă este Existenţa ta precum Fiinţa ta ,Sorin ,este Existenţa lor,Marii Profeţi Timp şi Spaţiu sunt doi mari sori la fel cum este Soarele tău înconjurat de planete printre care şi Terra.Astfel Soarele poate fi în Universele în care Existenţa este Fiinţă o Dimensiune a Vieţii,Timp sau Spaţiu.Întrucât nu ai decât un singur Soare aceasta înseamnă că Universul Existenţei la care se raportează Universul Fiinţei tale nu are decât o dimensiune a Merelui său Profet fiind cel mult bidimensional,întrucât alături de Dimensiunea Marelui Profet mai este şi Dimensiunea Vieţii! Ceea ce este cel mai important este faptul că abia acum vei putea înţelege cu adevărat care este importanţa celor trei Universuri ale spaţio-temporalităţii,şi anume cel fizic,eteric şi astral.Am denumit Universul naşterii tale ca fiind un Univers fizic ,întrucât trebuie să-i dau o anume denominaţie dar termenul de Univerrs fizic ,deci material este real doar la nivelul Iluziei Vieţii,întrucât chiar şi Universul care pare fizic nu este altceva decât un cumul de energii spirituale care se reflectă unele în altele,creind,stele galaxii ,lumi,locuite de suflete,dar toate tributare Iluziei Vieţii ,chiar şi stelele oricât de strălucitoare ar părea sunt rezultatul acelor Iluzii ale Vieţii precum propria lor viaţă de stea .În Universul fizic Dimensiunea Vieţii este determinată de ceea ce apare ca fiind suflet ,invizibil şi imposibil de atins cu simţurile lumeşti.Acest Dimensiune a Vieţii din Universul fizic devine timp în Universul eteric unde spaţiul este viaţă,iar timpul,spaţiu,urmând să devină spaţiu în Universul astral unde timpul este viaţă iar spaţiul timp!De aceea abia acum poţi să faci o departajare între aceste trei Dimensiuni ale Vieţii care sunt şi Timp şi Spaţiu la rândul lor,şi totodată să afli adevăratele caracteristici ale acestor Universuri care îi aşteaptă pe oameni după deces.Voi folosi termenul de deces întrucât cel de moarte este cât se poate de neconcludent ,întrucât sufletul nu va muri niciodată. -Cum anume ,Lumină Divină? -În Universul fizic sufletul tău primeşte conotaţie de esenţă a vieţii,de însufleţire,conotaţie pe care o pierde în Universul eteric devenind timp ca mai pe urmă în Universul astral să devină spaţiu.În Universul eteric funcţia de Dimensiune a Vieţii o îndeplineşte spaţiul iar în cel astral ,timpul.Astfel în cel mai superior Univers din cele trei care este Universul astral ,timpul este cel care preia rolul decisiv de Dimensiune a Vieţii,precum în cel eteric,spaţiul. -Mi-ai vorbit cândva de cei mari Profeţi ,Timpul şi Spaţiul,Lumină Divină,dar nu înţeleg de ce nu este şi un al treilea Mare Profet care ar trebui să devină Factorul Vieţii din Universul fizic care îndeplineşte calitatea de viaţă,de dimensiune dătătoare de viaţă ,sau mai precis de suflet. -Nu ,Sorin,aici greşeşti,întrucât sufletul sau EUL unei persoane este unul şi acelaşi lucru.Cel care dă suflarea este EUL şi nici o altă dimensiune sau vre-un alt Mare Profet.Ceea ce face în cadrul unui Univers Dimensiunea Vieţii şi nicidecum în calitate de EU este să determine raportat la existenţă faptul că acel ceva există prin reflectarea în cadrul Universului respectiv la amalgamul de energii spirituale care interacţionează între ele,dând o anumită conotaţie Existenţei.Deci,Dimensiunea Vieţii este la fel cum este şi corpul eteric sau cel astral o îmbrăcăminte în care se îmbracă EUL în Universul respectiv.Astfel în Universul fizic ,ca EUL să existe primeşte Dimensiunile Vieţii ,Universelor eteric şi astral care în Universul fizic sunt timpii şi spaţiile.Astfel Marii Profeţi sunt o îmbrăcăminte pentru spirit a cărei măsură este croită de către Factorul Vieţii ,cel ce dă măsura în toate,prin urmare şi Dimensiunilor Vieţii.Prin urmare în lumea Universul lumii tale al tridimensionalităţii sunt cei trei Mari Profeţi şi anume Spaţiul,Timpul şi Dimensiunea Vieţii!Întâmplarea face ca întotdeauna spiritul să nu-şi cunoască niciodată MareleProfet care-l înveşmântă! -Astfel că EUL într-o bună zi va putea scăpa şi de Universurile eteric şi astral,Lumină Divină? -Bineînţeles Sorin. -De aceea EUL nu poate fi nici o dimensiune? -Exact,Sorin. -Ce Universuri mai urmează după acestea ,Lumină Divină?

59

-Mai sunt foarte multe Universuri ,numai în această treaptă a treia de conştientizare,după care EUL va trece în treptele a patra şi a cincea străbătând toate nivelel logicii până când va ajunge să mediteze antilogicile. -Dar Nirvana,Lumină Divină,unde anume se află această stare de linişte totală? -Ea începe odată cu treapta a şasea de conştientizare ,treaptă unde EUL se află trecut de toate nivelele logicii. -După ce a survenit decesul ce se întâmplă cu sufletul odată ce şi-a retrăit întreaga viaţă,Lumină Divină? -Neştiind ce anume se întâmplă cu el ,unde se află şi ce este ceea ce îl înconjoară ,apar cuante spirituale ale celor dragi sau cunoscuţi din timpul vieţii care au murit înainte de decesul celui în cauză.Aceştia îl îndrumă în noua lume .Abia după ce a realizat că a decedat,sufletul respectiv este atras către nivelele spirituale echivalente cu energia sa spirituală de origine karmică din timpul vieţii. -Dar dacă cei dragi sunt pe o treaptă mai superioară energetico-spirituală,cum anume va putea comunica spiritul decedatului cu ei? -În acest caz doar cei dragi vor accepta când şi cum să coboare la spiritul aflat pe o treaptă inferioară,întrucât acesta nu va putea urca pe trepte superioare decât să coboare pe cele inferioare.Cu toate acestea Sorin,această strucuralizare din astral,va ţine doar o perioadă care poate să foie de ani ,sute ,mii ,sute de mii de ani terştri,care în astral au o cu totul altă însemnătate temporară. -Nu înţeleg cum anume poate un spirit să trăiască în Universul eteric odată ce el se descotoroseşte de învelişul eteric ca şi de corpul fizic odată ce acesta se duce în astral.Am înţeles că după actul morţii corpuriel fizic şi eteric se despănuşează de spirit lăsându-i libertatea doar a corpului astral. -Aşa şi este ,Sorin.După moarte în funcţie de energia spirituală karmică a sufletului acesta este trimis să graviteze în zona energetică spirituală echivalentă cu a sa.În acest timp spiritul sau EUL ,nu este inclus într-o nouă viaţă ,ci rămâne un anumit timp astral să mediteze la existenţele lui anterioare,ceea ce a făcut bine sau rău,şi la modul cum anume ar putea să evolueze din punct de vedere energetic spiritual.Acesta este un timp nu numai de odihnă cât şi de suplicii ,spiritul fiind deosebit de descumpănit de faptele sale grave comise în decursul vieţilor prin lumile pe unde a trecut,cerând forurilor superioare spirituale să i se mai ofere şansa unei noi vieţi prin care să acumuleze destule informaţii şi energii karmice superioare pentru a se putea „întrupa” ,într-un Univers mai superior ,cum ar fi cel eteric sau chiar astral.Cauza pentru care se face această echivalenţă a energiilor spirituale ale decedatului în Universul astral şi nu în cel eteric care ar fi cel direct superior în grad este pentru că Marii Profeţi Timp şi Spaţiu ,precum şi cele mai superioare valori spirituale din aceste trei Universuri se află bineînţeles în Universul astral. Doar sufletul este singurul care prin voinţa sa prin liberul arbitru primit de la Dumnezeu va alege calea pe care o doreşte.Cu atât mai mult Sorin,un spirit poate fi în acelaşi timp atât în Infern sau Paradis cât şi alături de cei rămaşi în viaţă ,întrupaţi într-unul din cele trei Universuri. -Nu înţeleg ,Lumină Divină,cum anume se poate întâmpla un astfel de lucru ,odată ce sufletul nu se divide? -Dumnezeu nu a creat niciodată Infernul pentru suflete ci doar sufletele şi-au creat propriile lor inferne la fel cum pe pământ au construit ,închisori.Acest Infern nu este nimic altceva decât rezultatul incompatibilităţii dintre energiile spirituale superioare şi cele inferioare.Fiind de o energie spirituală inferioară sufletul va fi trimis către nivelul corespunzător al său.Acest nivel nu va avea nici pe departe strălucirea sau măreţia unuia superior.Atunci sufletul va dori să aspire la linişte cerând nivelelor superioare să fie dus pe o treaptă mai uşoară spirituală,unde să nu fie supus anumitor chinuri.În acel moment chinurile vor fi şi mai mari tocmai datorită contrastului izbitor dintre măreţie ,frumuseţe şi lumea plină de orbire în care se află,dar cea mai mare durere este atunci când cunoşti existenţa acestor minunăţii din lumea spiriotuală evoluată iar tu ,în calitate de suflet nu ai cum să beneficiezi de ele întrucât eşti orb faţă de acestea,deoarece pentru a le putea vedea ai nevoie de o energie spirituală karmică mai superioară.Atunci majoritatea sufletelor cer o nouă reîntrupare ,în funcţie de energia lor karmică spirituală.Această reîntrupare nu se face deloc la voia întâmplării ,ci la decizia planurilor divine superioare.Doar acestea stabilesc locul şi data.În timpul cât mai are până la reîncarnare,Eul împreună cu corpul său astral care se pierde doar în momentul reîncarnării,întrucât până atunci meditează la vieţile anterioare din alte şi alte lumi,dar cel mai mult meditează la ultima viaţă ceea ce duce la reflectarea în planul astral a imaginii din ultima viaţă.Această fază de meditaţie a EU-lui în astral este perioada de Conştientizare Profundă.EUL este

60

un tot ,o unicitate într-o diversitate de idei păreri,concepţii.În această fază EUL meditează nu numai la nivelul ideilor ,sentimentelor şi dorinţelor ci şi la cel al valorilor ce semnifică importanţa spirituală a fiecărora dintre acestea.Astfel EUL în faza treptei a treia de conştientizare,le dă liberul arbitru fiecărora în parte să poată interacţiona cu alte şi alte valori din astral astfel încât fiecare în parte să-l poată hrăni cu noi şi noi valori energetice spirituale.De aceea atunci când fiinţează procesul de Conştientizare Profundă a EU-lui,acesta se află prin ideile lui atât la nivele superioare ale valorilor eneregtice spirituale cât şi inferioare,tocmai că le-a dat acestor gânduri libertatea de a comunica cu alte valori spirituale ,la fel de liber şi independent precum era EUL un tot ,o identitate în timpul vieţii pământeşti de exemplu.Astfel EUL are două faze critice esenţiale,în cele trei Universuri ale treptei a treia de conştientizare ,şi anume faza Unicităţii EU-lui atunci când acesta devine o singură identitate în cadrul unei vieţi,şi faza de Conştientizare Profundă atunci când identitatea EU-lui se fracţionează în mai multe identităţi dar care aparţin numai şi numai aceluiaşi EU,identităţi cu valori mult mai inferioare decât ale EU-lui ,care sunt trimise să se reîmprospăteze cu energie spirituală benefică EU-lui din fondul Universului astral.Această energie spirituală benefică sunt idei ,concepţii,gânduri cu care ideile ,concepţiile ,gândurile ale altor EU-ri cu care EUL respectiv interacţionează,mărind astfel reciproc fondul spiritual benefic al celorlalte EU-ri şi al său personal.De aceea aceeaşi persoană decedată poate fi atât pe masa unui spiritist cât şi în Paradis sau Infern. -Gândurile devin independente,Lumină Divină şi se străduiesc alături de alte gânduri ale altor EU-ri sau spirite pentru a-şi mări fondul benefic de energie spirituală? -Aşa este Sorin.Atunci când un anume concept sau gând în urma străduinţei lui cu alte gânduri sau concepte,reuşeşte să obţină o energie spirituală benefică mai mare sau egală cu al EU-lui ceea ce se întâmplă deseori,atunci acel gând se desparte definitiv de EU devenind un EU de sine stătător care va începe prima lui reîncarnare.După cum vezi Sorin,copiii în cea de-a treia treaptă de conştientizare se nasc din gânduri,atât din gândurile spiritelor sau EU-rilor aflate în fază de Conştientizare Profundă cât şi din acele gânduri ale spiritelor aflate în faza de Unicitate sau Identitate,din timpul unei vieţi,dar aici,unica deosebire persistă în faptul că pentru acest lucru este necesar ca spiritul să se afle într-un alt Univers din cele trei ale treptei a treia de conştientizare. -Pe treapta a patra sau a cincea de conştientizare sunt patru sau cinci Universuri? -Nu,Sorin,Începând cu treapta a patra numărul Universurilor este uriaş.În concluzie numărul acestora nu depinde câtuşi de puţin de poziţia pe care o ocupă o treaptă sau alta de conştientizare. -Cum ai vedea o rugăciune pentru Dumnezeu,Lumină Divină? -Dumnezeu nu a creeat lumile pentru a vedea spirite chinuite care se roagă la EL,precum niciodată Dumnezeu nu duce pe nimeni în ispită!Omul nu este îndeajuns de mare şi de puternic încât să facă un pact cu Dumnezeu ca la piaţă afirmând: „Şi ne iartă pe noi precum şi noi iertăm greşelile greşiţilor noştri”Aşa ceva nu se poate.Pe de altă parte Dumnezeu nu a făcut aceste lumi pentru a vedea oameni umili stând prin biserici la rugi interminabile.Nu cred că aşa ceva îi place cu adevărat Lui Dumnezeu.Unica rugă care ar fi benefică atât spiritului persoanei respective cât şi fondului benefic al Universurilor,ar fi: ”Mari Profeţi ai lumilor şi Universurilor,cunoscuţi şi necunoscuţi,spuneţi-i Lui Dumnezeu că-I mulţumim pentru Marea Lui Creaţie,şi dorim să ne regăsim prin Dumnezeu,Amin!” Nu este bine să-I spui mereu Lui Dumnezeu cât de greu îţi este întrucât ar însemna să negi realizările Marii Lui Creaţii.Acest lucru spunemi-l Mie,Sorin!Oare dacă nu ar fi greul ar mai fi uşorul,dacă nu ar fi tristeţea ar mai fi fericirea.Trebuie să primiţi cum se cuvine tot ceea ce a dat Dumnezeu pentru că nimic din ceea ce dă Dumnezeu nu este Întâmplător întrucât Dumnezeu este mai presus de Întâmplare,El este Unic Întâmplător,Amin! -Şi în celelalte două Universuri,adică cel eteric şi astral sunt fiinţe care îşi trăiesc viaţa acolo,întrupate în corpuri eterice sau astrale fără să se afle în procesul de Conştientizare Profundă,unde îşi disipă fondul ideatic trimiţându-l să reacţioneze cu alte şi alte fonduri similare lui pentru a se reîmprospăta cu energie spirituală benefică? -Nu numai că sunt astfel de fiinţe dar au şi ele societăţile şi cultura lor,cei drept,mult mai evoluată dect cea terestră,fiind fiinţe ale unor Universuri mai evoluate decât cel fizic.Mai mult decât att,aceste fiinţe

61

pot „coborî”în Universul fizic,chiar în lumea terestră,unde,cele din Universul eteric au primit denumirea de zei iar cele din Universul astral denumirea de îngeri. -De ce nu se întrupează şi în secolul naşterii mele terestre ,Lumină Divină? -Se întrupează deseori ,Sorin,atât în visele oamenilor cât şi în conştiinţa acestora,susţinând fondul benefic spiritual al omenirii la fel ca şi Marii Profeţi. -Îngerii sunt fiinţele de lumină despre care se amintea în lumea mea? -Da,Sorin.Ele se pot întrupa numai cu ajutorul luminii în Universul fizic. -Mi-ai spus că Marii Profeţi sunt la dreapta Marelui Creator al Universului , la fel ca şi Persoana şi ajung în locurile destinate de Marele Creator fără să mai treacă prin toate fazele cum ar fi ,Persoană, Personalizări , Existenţă şi altele,dar nici nu au fost spirite care să urce aceste trepte pentru a ajunge la dreapta Lui Dumnezeu.Într-un cuvânt ajung direct trimise de Dumnezeu în Universul predestinat. Atunci Marii Profeţi care se nasc într-o anumită lume în calitate de simpli oameni, sunt deasupra până şi fiinţelor luminii din cele două Universuri? -Sunt mult mai sus din punct de vedere al predestinaţiei divine a acestora dar în timpul întrupărilor dintr-un Univers sau altul,primesc la naştere în conştient fondul de energie spirituală benefică pe care-l primeşte fiecare spirit sau EU,oarecare,având în schimb un fond uriaş în subconştient,fond care pe parcurs, urmează să atragă asemeni unui imens aspirator ideatic,energie spirituală benefică,pe care o transmite lumii care L-a născut ,sub formă de noi idei,contemplări,religii,filosofii şi altele,în folosul evoluţiei societăţii şi civilizaţiilor ce vor urma în acea lume.Energia spirituală benefică pe care o aspiră vine direct de la Universul Marilor Profeţi ce stau la dreapta Lui Dumnezeu alături de Persoană.Marii Profeţi care se nasc în triada spaţio-temporalităţii au rolul de a ajuta civilizaţiile care se dezvoltă în această triadă,în schimb triada le dă întruparea într-unul din Universurile sale.Odată întrupat Marele Profet aparţine pe jumătate Universului în care s-a născut şi cu cealalată jumătate fondului ideatic al Marilor Profeţi,cel care le va hrăni subconştientul de la o anumită vârstă cu informaţiile necesare unui nou salt evolutiv al civilizaţiei în care s-a născut Marele Profet.Şi Universurile eteric şi astral au Marii lor Profeţi. -Acei Mari Profeţi din eteric şi astral primesc în timpul întrupării lor eterice sau astrale o canitate mai mare de energie spirituală sub formă de informaţie în subconştient,decât Marii Profeţi din Universul fizic,Lumină Divină? -Odată ce celelalte două Universe sunt mai evoluate din punct de vedere spiritual ,bineînţeles că Marii lor Profeţi vor primi o cantitate mai superioară de energie spirituală benefică sub formă de informaţie,deci o informaţie mult mai elevată. Aceia sunt Marii profeţi ai fiinţelor din lumină,cum ar fi zei şi îngeri. -De ce zeii au dispărut oarecum din credinţele lumii în care m-am născut?Pe vremea imperiului roman erau adulaţi mult mai mult ca în timpurile mele. -Fiindcă zeii fiind fiinţe întrupate ale Universului eteric odată cu trecerea timpului şi cu începerea evoluţiei spirituale ale pământenilor,fiinţele din eteric nu mai sunt chiar atât de superioare spiritelor terestre cum au rămas cele din astral .De aici rezidă faptul că îngerii au luat într-o oarecare măsură locul zeilor. -Odată ce omul încarnat are şi un corp eteric la fel ca unul astral,de ce pierde doar corpul eteric şi nu şi pe cel astral,Lumină Divină? -Înainte,când civilizaţia ta se afla la îânceput,fiind cu mai multe trepte spirituale mai inferioară decât faza pe care ai aflat-o la naşterea ta,atunci când majoritatea spiritelor credeau în zeii căror le aduceau diferite ofrande,după deces o mare parte dintre aceste spirite rămâneau să Conştientizeze Profunde pentru a-şi mări fondul cunoaşterii şi valorii spirituale direct în Universul eteric,şi doar spiritele care întruneau anumite valenţe energetico-spirituale mai superioare ajungeau în faza de Conştientizare Profundă din astral. -Ce se întâmpla cu spiritele care Conşteintizau Profund în Universul eteric? -În cazul că reuşeau performanţa îmbunătăţirii câmpului ideatic spiritual al cunoaşterii se refugiau în cele din urmă în Universul astral unde aşteptau în cele din urmă o nouă întrupare într-unul din aceste Universuri fiind cel mai adesea retrimise în Universul fizic.Cele care nu reuşeau să treacă de Universul eteric erau retrimise în Universul fizic unde urmau să fie predestinate unei existenţe dezolante sau în cazurile de decădere spirituală gravă,redeveneau spiritele unor animale. -Este adevărat că spiritul uman provine din spiritul animal care a evoluat,Lumină Divină?

62

-Mai mult decât adevărat,Sorin.Fiecare spirit a avut valori spirituale mult mai scăzute ceea ce-l făcea compatibil cu regnul animal,sau cu cel al plantelor. -Mai demult mi-ai spus Lumină Divină,că eu şi în acest moment pot fi o plantă sau un animal, într-o altă lume al Universului fizic de exemplu.Nu înţeleg cum anume pot fi acelaşi lucru deodată în perioade temporare diferite,fiindcă probabil că acea plantă am mai fost acum milioane de ani tereştri. -Acum câteva milioane de ani tereştri pentru tine poate însemna mai puţin de o fracţiune de fracţiune de secundă într-o altă lume,sau mai mult decât atât ,prin dilatare timpul poate aduce prezentul la nivelul aceleeaşi Iluzii ale Vieţii,întrucât viitorul la fel ca şi trecutul sunt nişte simple conotaţii iluzorii.Chiar şi în lumea terestră în care te-ai născut Sorin,se cunoaşte deja o particulă elementară denumită tahion.Această particulă elementară ,sau subatomică se poate deplasa atât înainte în timp cât şi înapoi,ceea ce dă peste cap întregul eşafodaj al Iluziei Vieţii pentru care timpul vine din trecut şi se deplasează spre viitor.Acea plantă este una dintre identităţile fiinţei tale infinite.Tu,Sorin ai doar senzaţia că erai plantă şi acum nu mai eşti decât om deoarece atât viitorul tău cât şi trecutul tău aparţin unui singur prezent al fiinţei tale infinite cu un infinit minus Una de identităţi.Fiecare spirit aparţine fiinţei lui infinite,care este cumulul tuturor identităţilor acelei fiinţe printre care şi spiritul respectiv. -Am înţeles că atât zeii cât şi îngerii au Marii lor Profeţi. -Aşa este,Sorin. -Cum este atunci când decedezi?Ai oare aceeaşi senzaţie pe care o amintesc cei care au trecut prin faze de moarte clinică ,văzând un tunel de lumină ,la fel ca şi cel prin care trec eu atunci când vrei să-mi araţi o nouă lume ,Lumină Divină? -Nu,Sorin,nu treci prin nici un tunel de lumină de la început.Cei care au trecut prin fazele morţii clinice au avut o senzaţie de beatitudine sau de groază ,depinzând de la caz la caz ,tocmai datorită anumitor reacţii chimice care se produc la nivelul cerebral cum ar fi eliberarea de substanţe ce provoacă o stare de bine.Omul nu a fost creeat de Dumnezeu pentru a se chinui în timpul morţii ,ci este ajutat atât de substanţa organică a corpului pentru ca acest proces să survină cât mai uşor cu putinţă. -Dar sunt şi atâţia oameni care mor greu,Lumină Divină? -Nu nega acest fapt ,Sorin,dar mai întâi trebuie să ştii că o moarte chinuitoare se poate datora mai multor factori printre care un loc de frunte îl ocupă o karmă acumulată de-a lungul vieţii care este net negativă sufletului ce va urma să se reintegreze în marele ciclu organic al cuantelor energetico-spirituale care l-a zămislit.Odată ce energia karmică spirituală a spiritului sau EU-lui ce este unul şi acelaşi lucru este mai inferioară decât necesarul existent pentru a obţine o menţinere a energiilor spirituale ,la nivelul lumii în care a trăit,atunci moartea va surveni indubitabil sub auspicii neplăcute. -Aceasta înseamnă că făcând cât mai mult bine în această lume vom muri mai uşor? -Este doar un mod de a răspunde ,acceptând întrebarea ta ,deoarece karma energetico-spirituală a EU-lui tău nu depinde doar de această existenţă,ci de toate celelalte întrupări cât şi de Conştientizările profunde avute de-a lungul matusalemicei sale vârste,care a călcat timpii în picioare odată cu naşterea sa. Dacă vrei să treci prin simţirile pe care le are un om după moarte am să te ajut să ştii ce înseamnă aceasta . -Voi muri,Lumină Divină? -Nu,de data aceasta,Sorin.Menirea ta este să te întorci în lumea de unde te-am adus pentru a scrie ceea ce ai trăit .Omenirea se află în momentul când are nevoie de aceste trăiri ale tale. -Voi muri şi pe urmă voi învia ,Lumină Divină? -Nu,Sorin.Nimeni nu poate învia după moarte. -Atunci nu voi muri sau voi intra doar într-un fel de moarte clinică? -dacă ai intra doar în moarte clinică nu ai şti niciodată cum este ca atunci când mori cu adevărat iar dacă ai muri nu te-ai mai putea întoarce în lumea căreia va trebui să scrii aceste fapte. -Atunci,ce se va întâmpla de fapt,Lumină Divină? -Voi lăsa spiritul tău să se spele în apa morţii fără a-l lăsa să fie dus de acesta ,întrucât voi înnota alături de el .Această experienţă este şi cea mai grea prin care vei trece alături de mine Sorin,întrucât acolo va trebui să te supui rugăminţilor mele de a mă asculta altfel de această data s-ar putea să nu te mai întorci. -Acolo nu mai ai aceeaşi putere ca în celelalte lumi,Lumină Divină? -Oh,Sorin,ce copii sunteţi voi oamenii odată ce simplificaţi totul la putere.Am această putere Sorin,dar fiind vorba de o prăpastie pe care se va afla spiritul tău,prăpastie predestinată oricărui om de la naştere va trebui să ţii cont de sfaturile mele întrucât aceea este prăpastia ta de unde odată căzut nu te va

63

mai putea întoarce nici Destinul lumilor Existenţei înapoi fiind şi El la fel de ireversibil precum este şi fiinţează etern Cuvântul-Gând al Marelui creator.Astfel Sorin,de această dată nu eşti un simplu vizitator ce priveşti rechinii prin stical unui acvariu ci vei înnota alături de ei.Este unica posibilitate . -Dacă cad în cascada apei morţii înseamnă că aceste peregrinări şi învăţături din atâtea lumi nu vor apare niciodată. -Înseamnă că aceasta este voinţa Întâmplării ce şade la picioarele Marelui Unic Întâmplător ce este Marele Creator,Unicul care s-a Întâmplat,restul fiind doar Întâmplare,chiar şi Eu,Sorin. -De ce să mă feresc ,Lumină Divină,odată ce Marele Întâmplător are oricum un Destin Întâmplat deja al existenţei identităţii mele sau a EU-lui meu? -Tocmai fiindcă în cazul când ajungi în cascada apei morţii nu mai depinde de mine să te scot de acolo ci numai de Marele Creator şi Întâmplător,întrucât de această dată nu eşti un simplu spectator căreia i se destăinuie anumite taine ale unei lumi cum i se destăinuie unui vizitator rechinii din acvariu,acum faci parte din joc fiind unul dintre principalii piloni ai acestuia,la fel ca şi în lumea subconştientelor unde te mai afli,lume a subconştientului care nu poate să-ţi lezeze identitatea actuală a conştiinţei tale sub nici o formă faţă de experienţa de a privi cascada apei morţii..În cazul că ai reveni în lumea terestră cu ajutorul Marelui Creator şi Întâmplător ar însemna să încalci unul dintre principiile acestei lumi pentru totdeauna şi anume pricipiul că ceea ce a decedat din lumea pământească nu se va mai întoarce niciodată sub aceeaşi identitate înapoi,iar Eu doresc ca acest principiu să nu fie niciodată încălcat fiindcă nu ar face altceva decât să aducă mult mai multă suferinţă şi durere.Ar schimba lumea într-o clipită fără ca locuitorii acesteia să realizeze ,încât le-ar părea ceva normal ca morţii să revină din morminte şi incurabilii să nu mai poată muri definitiv decât supuşi altor legităţi necunoscute lumii terestre actuale.Aceasta ar fi numai o parte infimă a durerii din vârful unui aisberg uriaş. -Nu înţeleg ,Lumină Divină,cum anume locuitorii lumii nu ar realiza că în trecut de zeci de mii ,de sute de mii de ani tereştri ,din negurile istoriei omenirii morţii nu s-au mai întors niciodată întrupaţi cu aceeaşi identitate? -Răspunsul este foarte simplu Sorin.Toţi locuitorii ar şti că morţii se reîntorc înapoi din morminte cu identitatea lor încă din negurile istoriei. -Cum aşa ,Lumină Divină? -Pentru că lumea terestră devine o altă lume ,schimbată radical,cu întreaga ei istorie cunoştinţe şi obiceiuri,atât de schimbată încât pănă şi lumea subconştientului ar fi o cu totul alta.Acum sper că înţelegi Sorin,cât de important este să te întorci înapoi de pe apa morţii ,şi mai mult dect atât,ce importanţă conţin aceste profeţii pe care ţi le-am dezvăluit din călătoria aceasta dintre printre atâtea şi atâtea lumi. -Abia acum realizez importanţa a ceea ce voi destăinui prin scrierile mele şi voi încerca să fac tot posibilul ,Lumină Divină,pentru a nu schimba nimic din cursul firesc a ceea ce e benefic spiritual să se Întâmple. Mă aflu în acelaşi tunel unde mă deplasez cu viteză,tunel unde franjurile stelelor s-au unit înconjurându-mă cu lumina lor.Abia acum observ că am revenit alături de poieniţa unde se află statuia de granit la picioarele căreia m-am culcat de mai multe ori.Plutesc la nivelul ramurilor,copacilor ce strălucesc în noapte reflectând lumina stelelor în ramurile lor poleite cu argintul nopţii.Corpul î-mi devine din ce în ce mai greu şi mă aşez cu spatele pe iarba cu miros de fân proaspăt cosit în ţârâitul unor greieri.Stau cu capul la picioarele colosului de granit,ce-mi străjuie tăcut şi impersonal privirea.Ştiu ce aştept.Lumina Divină ce trebuie să sosească din clipă în clipă străbătând acest Univers ,întrupată fiind într-o stea.Deodată mă cuprinde o nelinişte amintindu-mi că la marginea acestei poieniţe se află strada cu clădirile vechi şi beciuri sordide ,unde am fost şi eu cândva fiind îngrozit de preoţii care duceau morţii pe o altă uşă,poate una dintre intrările în Infern.Îmi amintesc cum se afla în acel beci un mormânt iar un preot căruia i se putea citi o răutate atât ăn glas cât şi în priviri mă ameninţă că mai am puţin până ce voi fi şi eu acolo.O undă de nelinişte îmi străpunge mintea ,undă care începe să se materializeze într-un simpton de panică.Încep să tremur cu gândul că tocmai aici în apropierea beciului sordid cu preoţi sadici îmi este dat să am poate una dintre cele mai importante experienţe ale mele şi anume experienţa morţii.Deodată ,recunosc steluţa ce prinde contur din ce în ce mai persistent odată cu apropierea de poieniţă şi care,se opreşte undeva în eter începând să lase o rază de Lumină albă în direcţia mea.”Este,Lumina Divină”,îmi spun în cele din urmă. Dintr-odată raza Sa benefică îmi atinge fruntea.Resimt pentru a nu ştiu câta oară senzaţia aceea de plenititudine spirituală pe care nici un cuvânt terestru nu o poate descrie.Nu înţeleg ce anume mă face să

64

întreb Lumina Divină,cine este Dumnezeu.Pe moment întrebarea mi se pare ridicolă,întrucât ştiu atât de multe despre creaţiile Marelui Creator şi Întâmplător dar deodată îmi dau seama că de fapt oricât de multe aş şti tot nu cunosc nimic.Poate că se datorează fricii de a trece la modul cât se poate de real prin experienţa morţii.Numai unui nebun nu îi este teamă de moarte .Simt nevoia să îi mai pun tot felul de întrebări Luminii Divine.De teamă.Mi-e frică de singurătate.Nu pot să înţeleg de ce.Tocmai că prin moarte scapi de singurătate. NETRIMIS-Totul depinde de tine şi de ea ,Sorin. -De ce atâta moarte şi crimă ,Lumină Divină? -De ce trenul se opreşte în gară pentru a porni iar?De ce primăvara crengile negre ale copacilor prind sevă? -Trecutul şi Viitorul se contopesc acolo unde timpii nu mai sunt ,Lumină Divină. -Aşa este Sorin. -Atunci înseamnă că voi putea să o întâlnesc pe Rashmi în India acelui Univers chiar şi în viitorul Christinei unde eu eram propria sa planetă? -Bineînţeles ,Sorin. -Cred că am ghicit cauza acestei iubiri triste,Lumină Divină.Totul se datorează faptului că în acea Existenţă m-am sinucis înfruntând gheţurile Antarcticii? -Nu,Sorin.Viaţa nu ţi-ai dat-o tu şi prin urmare nu eşti în măsură a ţi-o lua!Îţi dorea-i moartea dar nu te-ai sinucis,ci moartea a venit prin Destin.Acest Destin a fost direcţionat de către Mine, pentru a înţelege trăind tu singur propria ta viaţă a măreţei aventuri cosmice prin care poate trece un suflet.Cu toate acestea ,atunci când ai dispărut din acea existenţă unde erai tu însuţi sufletul acelei planete ,a devenit în alte planuri planeta imaginii spiritualităţii tale,sau o identitate,un fractal care va rămâne odată pe vecie amprenta sufletului tău devenind una dintre identităţile sau fractalii prin care vor trece şi alte suflete,dar în care s-ar putea să-ţi găseşti Nirvana dacă nu vei dori să părăseşti Multiversurile Existenţei pentru totdeauna.În calitate de om a trebuit să-ţi las Destinul omenesc să se desfăşoare cât se poate de natural în conştiinţele celor care te-au cunoscut pentru că a le spune că te aflai acolo datorită Mie ar fi fost împotriva legilor firii ceea ce ar fi dus la grave distorsiuni ale acelei Existenţe.De aceea acolo ,sufletul Christinei şi al Irenei ştie că te-ai sinucis.Mai mult decât atât ,Christine va încerca să te urmeze în alte şi alte lumi alături de Lama.În realitate chiar te-ai sinucis dar nu tu ci un alt Sorin.Spiritul tău a trecut prin identităţile Fiinţei către mine precum un alt spirit a trecut prin identităţile sau fractalii aceleiaşi Fiinţe prin care ai trecut şi tu doar că la un moment dat nu s-a mai oprit din drum ducându-şi opţiunea sinuciderii până la capăt,mergând prin acele identităţi sau fractali care dezvoltă simţurilor această realitate cu întreaga ei desfăşurare în cele din urmă. -Ce fel de desfăşurare,Lumină Divină? -Vămile prin care trece sufletul unui sinucigaş,modul cum îi este acestuia reliefat Paradisul ,cât şi alte aspecte. -Cea care va încerca să mă urmeze în moarte va fi adevăratul suflet al Christinei ce va trece prin identităţile sau fractalii cu tot ceea ce înseamnă desfăşurarea unei asemenea acţiuni în sufletul acelei femei,Lumină Divină? -Da,Sorin.Este spiritul ei care te caută,care va crede că te-a găsit şi va vorbi cu tine după moarte ,în Paradis.Diferenţa va fi doar că acel Sorin va fi cât se poate de real,având aceeaşi istorie,trecut cu al tău,fiindcă sufletul său va trece exact prin acele identităţi ale Fiinţei sau fractali prin care ai trecut şi tu ceea ce până la un punct al vieţii diferenţa dintre tine şi acel suflet nu va exista nici sub cel mai infim aspect.Deosebirea va survine abia atunci când sufletul acela va continua să meargă prin identităţile sau fractalii următori nefiind trimis acolo de către Mine,fractali prin care Eu nu te-am mai lăsat să treci.Totul seamănă cu un joc al destinului,un joc unde Destinul îşi spune cuvântul în cazul acelui biet suflet ,Destin care trebuia să se împlinească iar în cazul tău ,Eu sunt aceea care-mi aloc o parte din Destinul spiritului tău,lăsându-te să cunoşti o lume a cărei deznodământ nu este tocmai unul fericit!Abia acum poţi să-ţi dai seama mai bine despre căile prin care trec spiritele ,căi prin care trec în fiecare infinitate minus Una dintr-o clipă,noi şi noi spirite ,iar existenţa lor depinde de Liberul Arbitru care constă în a-şi alege o cale sau alta.

65

-Dat fiind faptul că în lumea care eram spiritul acelei planete nu am avut o soartă fericită ,înseamnă că acea planetă ,lume,care va încremeni ca un fractal sau o identitate în care se va putea să-mi găsesc Nirvana în Existenţă ,înseamnă că sunt predestinat suferinţei,Lumină Divină?Mă îngrozesc ce s-ar fi întâmplat dacă nu eram trimis de tine acolo,şi mi-aş fi urmat propria cale trecând prin fractalii sinuciderii. -Ai mereu alături de tine Liberul Arbitru,Sorin,acea sabie de foc dată în dar fiecărui suflet de către Marele Creator şi Unic Întâmplător.Cu toate acestea nu trebuia să disperi deoarece în cele din urmă Marele Creator şi Unic Întâmplător a lăst Destinul să curgă din ulciorul viselor sale nesecate în aşa fel încât orice val al său se va izbi în cele din urmă de stânca iubirii.Iubirea este cea mai supremă armă a binelui în Existenţă!Iubindu-ţi şi căutându-ţi sufletul pereche vei învinge în cele din urmă vaurile Destinului.Orice suflet oricât de împietrit ar fi datorită căilor pe care aleargă prin Existenţă,tot va ajunge odată şi odată să iubească.Nici un suflet nu este rău.Toate sufletele vin în Existenţă curate şi nepătate.Rele sunt căile pe care aceste suflete rătăcesc uneori ,la fel ca şi un excursionist într-o pădure întunecată noaptea.Toată această aventură nu este de prisos întrucât fiecare suflet se va alege în cele din urmă cu o forţă spirituală din ce în ce mai puternică,devenind spirite ce vor păşi în cele din urmă pe calea adevărată a desăvârşirii.Acum a sosit momentul să te trimit în lumile ce vor avea legătură cu sufletul neliniştit al Christinei.Acolo nu vei exista ci vei rămâne doar un simplu vizionar al acelor întâmplări. Am reînceput să plutesc deasupra poieniţei odată cu retragerea Luminii Divine din pieptul meu.Ştiam că voi trece iarăşi prin tunelurile de lumină,tuneluri care nici nu ştiu cum au reapărut atât de repede.În rest linişte ,neant,linişte...Cine sunt eu?