Partide si sisteme electorale - Mihai Ungureanu

I. SISTEME ELECTORALE

Def sistem (Sartori) – Conceptul de sistem este lipsit de sens (cel putin dpdv stiintific) daca

nu se au in vedere urmatoarele: 1) sistemul prezinta proprietati care nu pot fi descoperite prin

studierea elementelor componente; 2) sistemul rezulta din si consta in interactiuni regulate

(patterned) intre partile componente, implicand faptul ca aceste interactiuni furnizeaza

granitele/limitele sau cel putin dimensiunea de limitare a acestuia.

Def. S.E. Pornind de aici, un sistem electoral consta in interactiunea regulata dintre institutiile

care guverneaza transformarea voturilor in locuri. Un sistem electoral este un sistem de

interactiuni intre diferite institutii care guverneaza transformarea voturilor in locuri.

Def S.E. (Lijphart): metoda de transformare a voturilor in locuri

In 1994 Lijphart caracterizeaza SE in termenii a 4 atribute importante si a alte 4 alte

caracteristici mai putin importante dar nu lipsite de importanta:

1) Formula electorala – formula matematica dupa care se distribuie locurile

2) Magnitudinea circumscriptiei – numarul de reprezentanti alesi intr-o circumscriptie

3) Pragul electoral – suportul minim necesar pt a castiga reprezentare

4) Marimea legislativului – numarul de locuri pe care le are legislativul (locuri de

ocupat)

5) Structura votului – se refera la posibilitatea acordarii votului unui partid sau mai

multor partide

6) Distributia inechitabila – circumscriptiile pot avea magnitudini care nu sunt

comensurabile cu populatia (e.g. magnitudine constanta si populatie sensibil variabila

numeric)

7) Influenta prezidentialismului asupra alegerilor legislative atunci cand cele doua tipuri

de alegeri sunt organizate simultan;

8) Legaturile electorale dintre partide.

In 1999 (MAD) sunt doar 3 principale si 5 secundare – marimea legislativului este ignorată.

O alta caracterizare a SE fusese facuta de Douglas Rae (1967 – the political consequences of

electoral laws) lua in calcul ca importante doar 3 dintre caracteristicile lui Lijphart: structura

votului, formula electorala si magnitudinea circumscriptiei.

1) formula electorala:

A) Formule electorale de reprezentare proportionala

B) Formule electorale majoritariste

C) Formule mixte sau intermediare

A) formulele PR pot fi:

a) pe liste

b) nominale

a) formulele pe liste pot fi:

a1) formule ale celei mai mari medii (highest average) sau formule prin divizori

a2) formule ale celui mai mare rest (sau formule prin cote/coeficienti)

b) in practica se foloseste o singura formula nominala: votul unic transferabil

formulele prin divizori sunt: D’Hondt, Saint Lague, Saint Lague modificat

formulele prin coeficienti sunt: Hare, Droop, Imperiali, Imperiali intarit

1.1 FORMULE ELECTORALE

I. FORMULE PROPORTIONALE:

1) D’HONDT:

Exemplul 1:

Premize: V= 100.000, S= 4, #partide = 4, Divizori: 1,2,3, Voturi pt A: 45000, Voturi pt B:

25000, Voturi pt C: 17000, Voturi pt D: 13000

Partid Voturi

v/1 v/2 v/3 total

A 45.000 (1) 22.500 (3) 15.000 2

B 25.000 (2) 12.500 8.333,3(3) 1

C 17.000 (4) 8.500 5.666,6(6) 1

D 13000 0

Total 100.000 4

0 0AS r , 1

0 1

45.00045.000

( ) 0 1

AA

A

vS r

s r

,

2

1 1

45.00022.500

( ) 1 1

AA

A

vS r

s r

3

2 1

45.00015.000

( ) 2 1

AA

A

vS r

s r

Reprezentare % din Populatie: 13.000 nu sunt reprezentati: 13%

Indice Reprezentare: % 50%

1,1(1)% 45%

pA

pA

pA

SR

V ,

% 25%1

% 25%

pB

pB

pB

SR

V ,

% 25%1,47

% 17%

pC

pC

pC

SR

V ,

% 0%0

% 13%

pC

pD

pC

SR

V

Exemplul 2:



Partid Voturi

v/1 v/2 v/3 total

A 45.000 (1) 22.500 (3) 15.000 2

B 25.000 (2) 12.500 8.333,3(3) 1

C 17.000 8.500 5.666,6(6) 0

D 13000 0

Total 100.000 4

Reprezentare % din Populatie: 13.000+17.000 nu sunt reprezentati: 30%

Indice Reprezentare: % 66,6%

1,48% 45%

pA

pA

pA

SR

V ,

% 33,3%1,33

% 25%

pB

pB

pB

SR

V ,

% 0%0

% 17%

pC

pC

pC

SR

V ,

% 0%0

% 13%

pD

pD

pD

SR

V

2. SAINT LAGUE:

Exemplul 1:



Partid Voturi

v/1 v/3 v/5 total

A 45.000 (1) 15.000 (4) 9000 2

B 25.000 (2) 8.333,3 5000 1

C 17.000 (3) 5.666,6 3400 1

D 13000 0

Total 100.000 4

0 0AS r ,

1

0 1

45.00045.000

(2 ) 2 0 1

AA

A

vS r

s r

,

2

1 1

45.00015.000

(2 ) 2 1

AA

A

vS r

s r

3

2 1

45.0009.000

(2 ) 4 1

AA

A

vS r

s r



1,1(1)% 45%

pA

pA

pA

SR

V ,

% 25%1

% 25%

pB

pB

pB

SR

V ,

% 25%1,47

% 17%

pC

pC

pC

SR

V ,

% 0%0

% 13%

pD

pD

pD

SR

V

Exemplul 2:



Partid Voturi

v/1 v/3 v/5 total

A 45.000 (1) 15.000 9000 1

B 25.000 (2) 8.333,3 5000 1

C 17.000 (3) 5.666,6 3400 1

D 13000 0

Total 100.000 3


0,74% 45%

pA

pA

pA

SR

V ,

% 33,3%1,33

% 25%

pB

pB

pB

SR

V ,

% 33,3%1,95

% 17%

pC

pC

pC

SR

V ,

% 0%0

% 13%

pD

pD

pD

SR

V

Reprezentare % din Populatie: 13.000 nu sunt reprezentati: 13% (deosebire fata de

D’hondt care la M=3 lasa 30% nereprezentati

3. SAINT LAGUE MODIFICAT:

Exemplul 1:



Partid Voturi

v/1,4 v/3 v/5 total

A 32.142,8 (1) 15.000 (3) 9000 2

B 17857,14 (2) 8.333,3 5000 1

C 12142,8 (4) 5.666,6 3400 1

D 9285,7 0

Total 100.000 4

0 0AS r ,

1

0 1

45.00045.000

(2 ) 2 0 1

AA

A

vS r

s r

,

2

1 1

45.00015.000

(2 ) 2 1

AA

A

vS r

s r

3

2 1

45.0009.000

(2 ) 4 1

AA

A

vS r

s r



1,1(1)% 45%

pA

pA

pA

SR

V ,

% 25%1

% 25%

pB

pB

pB

SR

V ,

% 25%1,47

% 17%

pB

pC

pB

SR

V ,

% 0%0

% 13%

pB

pD

pB

SR

V

Exemplul 2:



Partid Voturi

v/1,4 v/3 v/5 total

A 32.142,8 (1) 15.000 (3) 9000 2

B 17857,14 (2) 8.333,3 5000 1

C 12142,8 5.666,6 3400 0

D 9285,7 0

Total 100.000 4

Reprezentare % din Populatie: 13.000+17.000 nu sunt reprezentati: 30%


1,48% 45%

pA

pA

pA

SR

V ,

% 33,3%1,33

% 25%

pB

pB

pB

SR

V ,

% 0%0

% 17%

pC

pC

pC

SR

V ,

% 0%0

% 13%

pD

pD

pD

SR

V

Tendinta: prin modificarea de la 1 la 1,4 a primului divizior, se introduce un bias impotriva

partidelor mai mici.

Metode prin coeficienţi (exemple Lijphart):

1. Exemplul 1 (HARE):

Premize: V= 100.000, S= 8, #partide = 4, A: 41000, Voturi pt B: 29000, Voturi pt C: 17000,

Voturi pt D: 13000.

100.00012.500

8HQ

Partid Voturi Cote H Locuri intregi-

cota

Locuri

Ramase

Total locuri

A 41.000 3,28 3 0 3

B 29.000 2,32 2 0 2

C 17.000 1,36 1 1 2

D 13.000 1,04 1 0 1

Total 100.000 8 7 1 8

Reprezentare 100% din Populatie este reprezentata


0,91% 41%

pA

pA

pA

SR

V ,

% 25%0,86

% 29%

pB

pB

pB

SR

V ,

% 25%1,47

% 17%

pC

pC

pC

SR

V ,

% 12,5%0,96

% 13%

pD

pD

pD

SR

V

2. Exemplul 2 (DROOP – aceleasi premize): 100.000

11.111,1(1)8 1

DQ


Indice Reprezentare:

% 50%1,21

% 41%

pA

pA

pA

SR

V ,

% 25%0,86

% 29%

pB

pB

pB

SR

V ,

% 12,5%0,73

% 17%

pC

pC

pC

SR

V ,

% 12,5%0,96

% 13%

pD

pD

pD

SR

V

3. Exemplul 3 (IMPERIALI – aceleasi premize): 100.000

10.0008 2

IQ

Partid Voturi Cote D Locuri intregi-

cota

Locuri

Ramase

Total locuri

A 41.000 3,69 4 1 4

B 29.000 2,61 2 0 2

C 17.000 1,53 1 0 1

D 13.000 1,17 1 0 1

Total 100.000 9 7 1 8

Partid Voturi Cote I Locuri intregi-

cota

Locuri

Ramase

Total locuri

A 41.000 4,10 4 0 4

B 29.000 2,90 2 0 2

C 17.000 1,70 1 0 1

D 13.000 1,30 1 0 1

Total 100.000 10 8 0 8


Indice Reprezentare: la fel ca la Droop

4. Exemplul 4 (IMPERIALI intarit – aceleasi premize): 100.000

9090,908 3

IQ

STV – VOTUL UNIC TRANSFERABIL

Premise: 137 voturi, 5 candidati, 4 locuri 137

1 28,44 1

DQ

Runda 1: se verifica daca atinge cineva cota/coeficientul. A are 53 de preferinţe pe primul loc

deci atinge cota si este ales. 53-28,4=24,6. Se redistribuie aceasta diferenţa următorului clasat

in preferinţele celor 53. Acesta este B.

Runda 2: B are pe primul loc 5 voturi. La acestea se aduna cele 24,6 de la A, deci B are acum

29,6 voturi îndeplinind cota de 28,4. (deci B este ales). 29,6-28,4=1,2. Se redistribuie aceasta

Partid Voturi Cote I+ Locuri intregi-

cota

Locuri

Ramase

Total locuri

A 41.000 4,51 4 0 4

B 29.000 3,19 3 0 3

C 17.000 1,87 1 0 1

D 13.000 1,43 1 0 1

Total 100.000 11 9 0 9

ierarhie voturi Candidati

alesi 53 27 5 26 25 1

1 A (1) E (3) B (2) C (4) D D A

2 B A A B E A B

3 C C E C C E

4 B A B E C

5 D D A B

diferenţa următorului clasat in preferinţele celor care il prefera pe B pe primul loc. Acesta este

A. Cum A a fost deja ales, el nu mai poate primi voturi deci ne uitam la următorul clasat in

preferinţele celor care au pe B pe primul loc. Acesta este C.

Runda 3: C are pe primul loc 26 de voturi. La acestea adunam restul de 1,2. C are deci 27,2 si

nu atinge cota. Cum nimeni nu atinge cota, se elimina candidatul rămas cu cele mai puţine

voturi pe primul loc. Dintre C=27,2, D=26, E=27, se elimina D (27 si 27,2>26). Voturile lui D

se duc către candidaţii de pe locul 2 din ierarhiile unde D era pe locul 1. (va uitaţi in coloanele

5 si 6 cu voturi). In coloana 5, D primeşte 25 de voturi pe primul loc si îl are pe E pe locul 2.

Cele 25 de voturi se duc catre E. In coloana 6, D primeşte 1 vot pe primul loc iar acesta se

duce către locul 2 in aceasta coloana, anume către C.

Runda 4: E are 27 pe primul loc si primeşte 25 de la D, deci E are 52 de voturi si indeplineste

cota. C are 27,2 si primeşte 1 de la D, deci are 28,2. deoarece E a îndeplinit cota, restul

voturilor lui sunt distribuite către C: 52-28,4=23,6. C are deci 28,2+23,6=51,8 adică

indeplineste cota si este ales.

Indice Reprezentare: nu se aplica la fel ca la metodele prin coeficienţi sau divizori. Daca

am lua drept %voturi preferinţele pentru primul loc, atunci am avea:

Procent voturi: A=38,68, B=3,64, C=17,51, D=18,97, E=19,7

A,B,E,C au primit fiecare cate 1 loc, deci 25% din locurile disponibile

Indice Reprezentare:

% 25%0,64

% 38,68%

pA

pA

pA

SR

V ,

% 25%6,86

% 3,64%

pB

pB

pB

SR

V ,

% 25%1,42

% 17,51%

pC

pC

pC

SR

V ,

% 0%0

% 18,97%

pD

pD

pD

SR

V ,

% 25%1,26

% 19,7%

pE

pE

pE

SR

V

Se observa ca un candidat cu foarte puţine voturi pe locul 1 elimina un candidat cu foarte

multe voturi pe locul 1. pentru unii oameni asta poate fi inacceptabil. Pe de alta parte, aceasta

formula are avantajul de a elimina alternativele urate de cei mai mulţi oameni. Presupunând

ca cei mai mulţi oameni dintr-o tara sunt democraţi deci resping total alternativele anti-sistem

(extrema stânga, extrema dreapta), chiar daca o astfel de alternative ar întruni 30% din votul

electoratului, ea ar putea fi eliminata (in anumite condiţii in care magnitudinea circumscripţiei

are o anumita valoare).

Avantaje STV:

- poate elimina alternativele nedemocratice (unii il numesc cel mai democratic sistem de

vot)

- impiedica liderii partidelor sa selecteze candidatii cu sansele cele mai mari de castig

(ca in PR pe liste inchise unde primul pe lista iese sigur daca partidul nu e unul f mic).

- Votantul este cel care decide care candidat de la ce partid este ales. Altfel spus,

votantul nu e obligat sa selecteze de la acelasi partid.

Dezavantaje STV:

- numararea voturilor este foarte dificila si introduce erori. (numararea electronica e un

proiect de viitor)

- daca sunt multe alternative, votantii nu mai reusesc sa ierarhizeze preferential si

folosesc shortcuturi gen . ii ierarhizeaza in functie de locul candidatilor pe buletin.

Daca ordinea e alfabetica, se spune ca se voteaza alfabetic nu preferential. (limitari

cognitive ale votantilor). Asadar pozitia candidatilor pe buletinul de vot conteaza

foarte mult (ceea ce nu ar trebui sa se intample).

- Fara o educare solida a votantilor, acestia pot face multe greseli si pot exista multe

voturi anulate.

- Datorita sistemului de alocare pe coeficient electoral, este posibil sa fie selectata o

alternativa care nu are nici un vot pe primul loc (dar care are multe pozitii 2 si 3 in

ierarhiile votantilor). Aceasta poate fi inacceptabil pentru unii oameni.

- Buletinul de vot poate fi mare si poate costa mult tiparirea lui.

FORMULE MAJORITARE:

1) PLURALITATEA (MAJORITATEA RELATIVA):

Alternativa cu cele mai multe voturi (o pluralitate de voturi) pe primul loc,

castiga: FPTP

B este eliminat desi in STV era ales si D era eliminat.

2) MAJORITATEA IN DOUA TURURI

Cota este de 12

V

Daca o alternativa atinge cota, aceasta este aleasa. Daca nici

o alternativa nu atinge cota, atunci se organizeaza un al doilea tur in care se

califica alternativele care au castigat cele mai multe voturi in primul tur. Aici

una din ele sigur atinge cota.

ierarhie voturi Candidati

alesi 53 27 5 26 25 1

1 A (1) E (3) B (2) C (3-4) D (3-4) D A

2 B A A B E A B

3 C C E C C E

4 B A B E C

5 D D A B

3) VOTUL ALTERNATIV

Se foloseste cota de 12

V

. Daca o alternativa atinge cota, ea este aleasa. Daca nici o

alternativa nu atinge cota, atunci se elimina alternativa plasata pe ultimul loc si voturile ei

sunt transferate celorlalte alternative (ca la STV).

voturi

30 1 29

x z y

y x x

z y z

Voteaza 30+1+29 de oameni = 60

60/2+1=31

Runda 1: x=30, y=29, z=1 nici o alternativa nu are 31 de voturi deci trecem la runda 2

Runda 2. taiem z=1 si ne uitam pe coloana 2 la ce alternativa e pe locul 2. e x deci votul lui z

se duce la x si avem 30+1=31 deci se obtine majoritatea absoluta.

49% din populatie nu e reprezentata

Magnitudinea Circumscripţiei

Primul autor care notează importanta magnitudinii este George Horwill: îl numea factorul de

cea mai mare importanta. Shugart si Taagepera il considera, de asemenea, drept „factorul

decisiv”. Primul studiu serios care trateaza importanta magnitudinii ii apartine lui Douglas

Rae – The Political Consequences of Electoral Laws11

Lijphart considera ca magnitudinea este importanta in doua aspecte:

1) primul are impact in ambele sisteme dar in direcţii diferite. In RP creşterea

magnitudinii induce o proporţionalitate mai mare si condiţii mai favorabile pentru

partidele mai mici. In pluralitate-majoritate creşterea magnitudinii induce o creştere a

disproportionalitatii si un avantaj pentru partidele mai mari. (a se vedea exemplele de

mai sus pentru aceasta ultima observaţie). La limita, daca am organiza o

circumscripţie la nivel naţional si s-ar vota cu pluralitate si magnitudine mare (pt ca e

la nivel naţional si nu poţi avea parlament de 1-2 persoane), partidul castigator al unei

pluralitati de voturi ar ocupa toate locurile. Istoric vb., formule pluralitare si majoritare

folosite simultan cu magnitudini mai mari de 1 putem găsi in UK in 1945 când s-au

folosit mai multe circumscripţii cu doua locuri, in SUA si Canada intre 1945-1968 tot

M=2, in India in 1952 si 1957 1/3 din parlamentari au fost aleşi in circumscripţii cu

M=2. Singura tara pluralitara in care au supravieţuit circumscripţii > 1 este Mauritius

unde M=3. totuşi după ce se ocupa cele 62 de locuri prin formula pluralitatii, se mai

aloca 8 următorilor clasaţi pentru a pondera disproportionalitatea creata prin FP si

M=3.

2) Al doilea motiv pentru care magnitudinea este importanta este acela ca ea variază

foarte mult in cadrul tarilor cu formule PR. (spre deosebire de cele care au formule

majoritare), si, de aceea, are un impact puternic asupra gradului de proporţionalitate pe

care îl realizează in diferitele sisteme cu RP. Spre exemplu, un partid reprezentând o

minoritate de 10% este improbabil sa castige un loc intr-o circumscripţie cu 5 locuri

dar este probabil sa castige unul intr-o circumscripţie cu 10 locuri. Circumscripţiile cu

1,2 locuri pot fi cu greu considerate compatibile cu spiritul PR. Optime pt.

reprezentare proporţionala sunt circumscripţiile naţionale folosite in Israel si Olanda.

Asa cum Lijphart nota in 1994: in sistemele PR proportionalitatea – si sansele ca

partidele mici sa castige reprezentare- sunt in mod necesar foarte mici atunci cand sunt

doar 2 -3 reprezentanti pe circumscriptie, dar cresc dramatic cand magnitudinea creste.

3) Un alt aspect care trebuie mentionat: in tarile care au circumscriptii multimembru,

magnitudinea difera de la o circumscriptie la alta si de aceea trebuie calculata

magnitudinea medie a cricumscriptiei Mm=marimea legislativului (nr de locuri in

parlament)/numarul de circumscriptii.

Pragul electoral

Def. Prag electoral: Nivelul minim de suport electoral necesar unui partid pentru a castiga

reprezentare.

Dupa cum spuneam data trecuta, sistemele RP cu maginitudinea circumscriptiei mare,

maximizeaza proportionalitatea si reprezentarea partidelor mici. Aceasta propozitie este

adevarata mai cu seama in cazul tarilor cu circumscriptii nationale ca Olanda si Israel, la fel si

pentru tarile care utilizeaza circumscriptii nationale la nivelul superior. Pentru a pondera acest

efect, toate tarile care folosesc circumscriptii mari au introdus praguri legale – praguri minime

pentru reprezentare

Ex: 5% Germania si Noua Zeelanda | 4% Suedia si Norvegia | 1,5% Israel | 0,67% Olanda

Daca legea electorala impune un prag legal acesta este, de obicei, stabilit la nivel national. El

poate insa fi stabilit si la nivelul circumscriptiei (nenationale) sau la

Din magnitudine si pragul electoral Lijphart incearca sa construiasca o alta variabila (un

singur indicator operational), anume pragul efectiv. In termenii lui Lijphart, magnitudinea

circumscriptiei si pragul electoral pot fi vazute ca doua fete ale aceleiasi monede. Bariera

explicita impotriva partidelor mici impusa de pragului electoral are aceeasi functie cu bariera

implicita impusa de magnitudinea circumscriptiei. O aproximare rezonabila a acestora este:

75%

1Teff

M

Aceasta formula apare insa dupa ce anterior, in cartea din 1994 Lijphart propune o alta:

50% 50%

( 1) 2Teff

M M

La aceasta formula Lijphart ajunge pornind de la alte doua concepte: 1) pragul de

includere sau pragul de reprezentare si 2) pragul de excludere.

1) pragul de includere (inferior) sau pragul de reprezentare: este procentul minim de

voturi pentru care un partid poate obtine reprezentare in cele mai favorabile conditii →

procentul de voturi de la care poti castiga reprezentare – sau de unde in sus poti

castiga reprezentare

2) pragul de excludere (superior): este procentul maxim de voturi care poate fi

insuficient unui partid pentru a castiga reprezentare in cele mai nefavorabile conditii

→ procentul pana la care poti pierde reprezentarea.

Exemplul 1: (pluralitate) O exemplificare simpla a acestor praguri este oferita de sistemele

pluralitare cu circumscriptie uninominala (M=1): sa presupunem ca intr-o astfel de

circumscriptie concureaza 5 partide fiecare cu cate un candidat. Pragul de jos (de includere)

este de 20% pentru ca un candidat poate castiga cu cel putin 1 vot deasupra acestuia in cea

mai favorabila situatie in care celelalte 4 partide iau voturi dupa cum urmeaza: 3 dintre ele iau

20% si 1 dintre ele ia 20%-1 vot. Pragul superior (cel de excludere) este de 50% deoarece in

cea mai nefavorabila dintre conditii, aceea de a infrunta un cadidat foarte puternic. Pentru a fi

sigur ca il infrange trebuie sa ia cel putin cu un vot mai mult decat pragul de 50%.

Exemplul 2: (PR): M=3, 3 partide si formula d’Hondt: cele mai favorabile conditii pentru un

candidat sunt acelea in care celelalte doua partide isi impart in mod egal voturile iar el insusi

ia cu foarte putin peste 20%. De fapt cu 20%+1. De ce ? pentru ca raman 80%. Daca celelalte

doua iau 40% si 40%-1, atunci la prima impartire (primul divizor) fiecare primeste un loc .. la

al doilea divizor (impartirea la 2) fiecare va lua 40%/2=20%. Asadar al treilea loc va fi luat de

cel cu putin 1 vot peste 20%. Pragul inferior este deci de 20%. Pragul superior insa este de

25% deoarece, in cele mai nefavorabile conditii acesta este suficient pentru a garanta un loc.

Aceste cele mai proaste conditii apar atunci cand un partid primeste toate celelalte voturi

adica aproape 75%. Depasind cu 1 vot 25% un partid ia sigur un loc din urmatorul motiv. La

primul divizior partidul mare ia sigur un loc. 75/1=75 deci cea mai mare medie. La al doilea

divizor 75%/2 = 37,5 deci ia sigur un loc. La al treilea divizor, 75%/3=25. daca celalalt partid

a luat cu putin peste 25, atunci al treilea loc se duce catre el.

Problema:

Cum estimam pragul efectiv din pragul inferior si pragul superior? Lijphart prezinta urmatorul

argument:

Pragul superior este aproape acelasi pentru toate formulele electorale: este egala cu sau putin

sub cota Droop (exprimata in procente)= 100/(M+1). Pragul inferior nu este insa la fel de usor

de estimat pentru ca variaza mult mai mult in functie de formula electorala. Lijphart propune

insa ca o aproximare a pragului inferior jumatate din cota Hare adica 100/2M.

Pragul efectiv devine mijlocul pragului inferior si pragului superior, adica:

50% 50%

( 1) 2Teff

M M

Observatii:

1) Nu merge bine pentru formula pluralitara. Da 50% ceea ce nu e o aproximare intre

pragul inferior si cel superior ci e chiar pragul superior. De aceea Lijphart foloseste o

aproximare intre 20 si 50 anume 35%.

2) Unde exista praguri legale ridicate, pragul efectiv = prag legal

Din cauza 1) (si din cauza criticii lui Penades) Lijphart allege sa foloseasca in 1999 (mad)

formula de 75%/(M+1). Aceasta formula are avantajul de a evita problema de la 1) si solutia

ne-eleganta folosita de Lijphart in 1994. Aceasta noua formula este sugerata de Taagepera

intr-o comunicare privata dintre el si Lijphart. Folosind-o vedem ca pragul efectiv al

sistemelor cu formula pluralitara si magnitudine 1 este de 37,5%, foarte apropiat de estimarea

initiala a lui Lijphart. Pentru valori mai mari ale lui M, valori specifice sistemelor PR, noua

formula da rezultate foarte apropiate de cea veche, mai complicata.

Exemplu:

Dupa formula noua:

- Circumscriptia mediana cu 4 locuri din Irlanda (care utilizeaza circumscriptii cu 3,4,5

locuri) are un prag implicit de 15%.

- Circumscriptia medie cu o magnitudine de 6,7 locuri din Spania are un prag implicit

de 9,7%

Dupa formula veche:

Irlanda 50% 50%

5 8Teff =10+6,5=16,5%

Spania 50% 50%

6,7 1 2 6,7Teff

= 6,49+3,73=10,22%

Tara Magnitudine medie Prag efectiv 1 (cel

complicat)

Prag efectiv 2 (Taagepera)

Irlanda 4 16,5% 15%

Spania 6,7 10,22% 9,7%

- Formulele pluralitara si majoritara au cele mai ridicate praguri efective.

- Disproportionalitatea descreste odata cu descresterea pragului efectiv.

- Majoritatile fabricate apar cu o frecventa considerabil mai mare la niveluri ridicate ale

pragului efectiv.

Mărimea legislativului:

Douglas Rae e primul care atrage atentia asupra a ceea ce el numeste „variabila neglijata” dar

nu o introduce in studiul sau empiric. Pana la Lijphart aceasta variabila nu a fost inclusa in

analiza. Lijphart pune aceasta pe seama faptului ca marimea legislativului a fost vazuta ca

fiind, cumva, externa sistemului electoral – mai degraba o caracteristica a legislativului decat

una a sistemului electoral.

Lijphart argumenteaza ca daca sistemele electorale sunt definite ca metode de transformare a

voturilor in locuri, atunci numarul locurilor disponibile pentru aceasta transformare trebuie

considerata drept parte a sistemului de transformare.

Sa luam un exemplu care demonstreaza importanta marimii legislativului: Presupunem ca

avem 4 partide si ca avem urmatoarea distributie de voturi: A = 41%, B=29%, C=17% si

D=13%/. Marimea legislativului = 5 locuri.

partid % voturi % locuri # locuri

A 41 41 2,05

B 29 29 1,45

C 17 17 0,85

D 13 13 0,65

Lijphart spune ca: In sistemele care folosesc formule PR proportionalitatea perfecta poate fi

atinsa doar intr-un legislativ cu cel putin 100 de locuri. Bineinteles, acelasi lucru este valabil

si pentru sistemele care folosesc formule majoritariste. Cum insa acestea nu isi doresc sa fie

proportionale, ipoteza conf careia marimea legislativului ar avea un efect asupra

disproportionalitatii, pare mai putin plauzibila. Totusi Taagepera a demonstrat ca in sistemele

care folosesc formula pluralitara (ceteris paribus) disproportionalitatea tinde sa creasca atunci

cand marimea legislativului descreste.

De fapt marimea legislativului are importanta in privinta incetinirii procesului legislativ. Cu

cat legislativul este mai mare cu atat exista mai putine sanse pentru formarea unor majoritati

stabile (e o ipoteza). In plus, marimea legislativului scade relevanta/puterea fiecarui

parlamentar.

In sistemele PR cu cat creste mărimea legislativului cu atât disproportionalitata descreşte.

Procentul disproportionalitatii descreşte monoton odată cu mărimea legislativului (cu

creşterea ei). In cele pluralitate majoritate pare ca cu cat e mai mare parlamentul cu atât

disproportionalitatea sistemului e mai mare.

Numai marimi foarte mici ale parlamentelor restrictioneaza serios proportionalitatea.

Penades considera ca aceasta variabila este irelevanta. Lijphart replica faptul ca nu e

irelevanta, doar ca nu are o influenta mare.

Legea radacinii cubice (Taagepera) – cele mai multe tari au legislative cu o marime in jurul

radacinii cubice a populatiei. 1

33cpR p p . Pentru Romania, p=21.584.365.

3 19.942.600 271,181cpROR . In prezent Parlamentul are 171 locuri Senat + 401 locuri

CD=572 locuri. Daca luam in calcul legea radacinii cubice, avem un parlament pt o populatie

mult mai mare.

Structura votului

Ceea ce Douglas Rae numeşte „ballot structure” vizează următoarea întrebare: i se permite

votantului sa aleagă candidaţii mai multor partide sau nu?

Numim categoric un buletin de vot care nu permite alegerea unor candidaţi provenind de la

partide diferite;

Numim ordinal un buletin de vot care permite alegerea unor candidaţi provenind de la partide

diferite.

Rae a formulat următoarele ipoteze:

- buletinele ordinale permit fiecărui votant sa isi disperseze mandatul intre mai multe

partide, producând in acest fel o micro-fractionalizare

- alegerile folosind buletine ordinale (care prezintă, aşadar o micro-fractionalizare

repetata) produc un sistem de partide comparativ mai fractionalizat.

Cine foloseşte buletine ordinale: Deşi buletinele categorice sunt regula exista suficient de

multe tari care folosesc buletine de vot ordinale: Australia, Malta, Irlanda, Franţa, Japonia,

Elveţia, Germania, Luxemburg. Unele formule electorale implica logic posibilitatea

dispersării votului intre mai multe partide. Spre exemplu votul alternativ din australia si votul

unic transferabil din Irlanda si Malta. De asemenea, deoarece in turul 1 se poate vota cu

altcineva decat in turul 2, Franta poate fi inteleasa ca facand parte din clasa sistemelor

ordinale. Alte formule electorale nu implica ordinalitatea. Aceasta poate fi adăugata ca

element al SE. Spre exemplu Germania, Elveţia si Luxemburg. In Germania sistemul pe doua

niveluri oferă doua voturi fiecărui individ: un vot pentru un candidat (la nivelul inferior) si un

vot pentru o lista (la nivelul superior). Având doua voturi, fiecare individ poate vota de fapt

pentru mai multe partide. (2). In ceea ce priveşte Luxemburg si Elveţia, ambele folosesc un

sistem numit panachage: oferă fiecărui individ un nr egal de voturi cu numărul locurilor din

circumscripţie si permit votantului sa disperseze aceste voturi.

Rae isi testează ipotezele si ajunge la următoarea concluzie: „teoria mea este absolut greşita”.

Lijphart explica eşecul lui Rae:

- In primul rând, Rae a clasificat greşit Germania si Franţa drept sisteme categorice.

- In al doilea rând, Rae a eşuat sa controleze celelalte doua variabile independente –

formula si magnitudinea circumscripţiei.

Concluzii Lijphart:

- in combinaţie cu circumscripţii uninominale, votul ordinal produce un număr mai

mare de partide decât votul categoric.

- votul categoric furnizează stimulente serioase pentru vot strategic pentru a nu iti irosi

votul. Votul ordinal, pe de alta parte, înlătura cea mai mare parte a riscului votului

strategic si furnizează stimulente pentru votul sincer si multipartidism.

- in ceea ce priveşte PR (anterioarele erau despre majoritate-pluralitate) exista cel puţin

o dovada anecdotica a faptului ca structura votului poate stimula multipartidismul. In

Germania Partidul Democrat Liber a beneficiat substanţial de pe urma apelului sau

catre votanti de a-i acorda cel de-al doilea vot (cel mai important de fapt). Din acest

motiv a mai fost numit si „partidul celei de-a doua alegeri”. Este aproape sigur ca fara

acest cel de-al doilea vot FDP nu s-ar mai fi descurcat la fel de bine si

multipartidismul din Germania ar fi fost redus.

- Structura votului se dovedeşte a fi o variabila explicativa semnificativa pentru

frecventa majoritatilor fabricate. O modificare a votului din categoric in ordinal

conduce la o reducere de 15% a majoritatilor fabricate.

V

D

V

DNO

C D C

DO

V = mulţimea tuturor sistemelor electorale

C = mulţimea sistemelor electorale cu vot concentrat

D = mulţimea sistemelor electorale cu vot dispersat

DO = mulţimea sistemelor electorale cu vot (dispersat) ordinal

DNO = mulţimea sistemelor electorale cu vot (dispersat) neordinal

V C D , D O NO

concentrat = categoric la Rae si Lijphart

dispersat = ordinal la Rae si Lijphart

C: toate SE cu un singur nivel (tire) care nu sunt in doua tururi si nu au panachage

- pluralitar – majoritare: USA, UK, Canada, India.

- Liste: Israel, Olanda, Belgia, Austria, Danemarca, Olanda, Spania

DO: toate SE care permit votanţilor ordonarea alternativelor

- vot unic transferabil (STV): Malta si Irlanda

- vot alternativ (AV): Australia

DNO: toate SE cu doua niveluri si 2 voturi, toate SE cu 2 tururi si toate SE cu panachage

- mixte (cu 2 voturi): Germania, Ungaria, Italia, Japonia, Noua Zeelanda, Rusia

- 2 tururi: Franţa

- Lista cu panachage: Elveţia si Luxembourg

Gallagher clasează Franţa ca fiind SE cu vot categoric. Asta e o eroare dpdv. al lui Lijphart.

Distribuţia inechitabila (malapportionment)

Michael Gallagher a sugerat ca distribuţia inechitabila poate fi o componenta adiţionala a

sistemului electoral care poate influenta disproportionalitatea electorala. Disproportionalitatea

poate apărea atunci când anumitor zone dintr-o tara li se aloca mai multe locuri (decât altor

zone) in raport cu populaţia.

Sist maj: Distribuţia inechitabila este in special greu de evitat in sistemele majoritare cu

circumscripţie uninominala deoarece distribuţia egala cere ca un nr relativ mare de

circumscripţii mici sa fie desenate pe un lectorat egal.

Sist PR: Distribuţia inechitabila nu este o problema importanta pentru sistemele PR deoarece

se folosesc circumscripţii mari cu magnitudini diferite (si se pot ajusta mai uşor nr. populaţie

si magnitudine circumscripţie). Distribuţia inechitabila este in întregime eliminata in tarile cu

o singura circumscripţie naţionala ca Olanda si Israel si in mai multe tari alegerile pentru PE.

De asemenea in Germania si Danemarca in nivelul naţional superior. (câtă vreme locurile de

ajustare sunt suficiente)

Supra-reprezentarea rurală: O disproportionalitate substanţiala cauzata de distribuţia

inechitabila este de aşteptat atunci când aceasta favorizează sistematic anumite parţi dintr-o

tara si anumite partide. Gallagher arata ca se poate vorbi despre o supra-reprezentare a zonelor

rurale. Aceasta este fie un rezultat deliberat, fie un rezultat al urbanizării crescând intr-o rata

mai mare decât frecventa redesenarii circumscripţiilor. Lijphart vorbeşte despre 9 cazuri de

supra-reprezentare rurala din care voi aminti doar 4: SUA pana in 1960, Australia (primul si

al doilea), Franţa (1958-1981). (mai sunt Norvegia pana in 89, Islanda (1946-1959), Japonia

(sntv) si Spania (alegerile parlamentare).

Ipotezele lui Gallagher pot fi extinse la variabilele sistemului de partide. Logica este aceea ca

disproportionalitatea favorizează, in general, partidele mari si nu partidele mici. Din acest

motiv, distributia inechitabila este de asteptat sa ajute partidele mari si sa creasca sansele

acestora de a forma majoritati parlamentare sau fabricate. Aceste ipoteze insa sunt mai

degraba falsificate de date.

Regimul Prezidenţial

Shugart a aratat ca sistemele prezindentiale au un efect important asupra alegerilor

parlamentare daca acestea sunt tinute simultan cu cele prezidentiale si cele prezidentiale sunt

pluralitare. In sistemele prezidentiale, presedintia este cel mai mare premiu politic care poate

fi castigat, si numai partidele mari au o sansa realista de a-l castiga. Acest avantaj al partidelor

mari este probabil de a fi translatat la alegerile parlamentare. Este, de aceea, de asteptat, ca

sistemele prezidentiale (ceteris paribus) sa aiba un numar efectiv de partide mai mic decat

regimurile neprezidentiale de guvernamant.

Prezidentialismul creste frecventa majoritatilor parlamentare (castigate) cu 32% si numarul

partidelor electorale cu 1.25%. In celebrarea acestor descoperiri trebuie sa avem in vedere

urmatoarele limite: sunt bazate pe doar 3 sisteme electorale.

Legaturile electorale intre partide (apparentment)

Apparentment este termenul francez care denumeste o legatura formala dintre listele

partidelor permisa in unele dintre sistemele PR. Traducerile in engleza au fost de asociatii sau

cartel dar termenul care s-a impus chiar si in literatura de limba engleza este acela de

apparentment.

Listele de partid care sunt legate apar separat pe buletinele de vot si fiecare individ voteaza o

singura lista (in afara cazului panachage-ului), dar in alocarea initiala toate voturile pentru

listele legate sunt numarate ca si cand ar fi fost o singura lista. Deoarece pana si sistemele PR

tind sa favorizeze partidele mari intr-o anumita masura, posibilitatea apparentment-ului

deschide partidelor mici o posibilitate crescuta de a contracara intr-o anumita masura

dezavantajul provenit din marimea lor (mai degraba „micimea” lor).

Cele mai importante tari care au acest sistem de apparentment sunt Elvetia, Israel, Olanda

Cum apparentment ajuta partidele mici si cum disproportionalitatea tinde sa dezavantajeze in

special aceste partide, este de asteptat ca apparentment sa reduca disproportionalitatea. De

asemenea, este de asteptat sa inlature stimulentele partidelor mici de a fuziona si deci este de

asteptat sa duca la cresterea numarului de partide si sa descreasca incidenta majoritatilor

castigate si fabricate.

Este important de retinut ca legatura dintre listele partidelor nu este exclusiv o caracteristica a

SE ci este uneori implicata de formula electorala. Spre exemplu, prin definitie, STF si AV

permit partidelor sa faca legaturi pt un castig maxim. Partidele pot sa cada de acord sa

indemne votantii sa voteze pe primul loc partidul lor si pe locul 2 celalalt partid (de fapt

candidatul celulalt partid). Acest lucru se intampla in Australia si Irlanda dar nu si in Malta.

Exemplu apparentment:

Luam premizele din primele cursuri privind formulele electorale. Vom folosi aici formula

d’Hondt: V= 100.000, S= 3, #partide = 4, Divizori: 1,2,3, Voturi pt A: 45000, Voturi pt B:


Partid Voturi

v/1 v/2 v/3 total

A 45.000 (1) 22.500 (3) 15.000 2

B 25.000 (2) 12.500 8.333,3(3) 1

C 17.000 8.500 5.666,6(6) 0

D 13000 0

Total 100.000 3

Asadar, daca legaturile electorale dintre listele partidelor nu sunt premise, A ia 2 locuri, B 1

loc iar C si D nici un loc.

Daca permitem insa legaturile electorale dintre partied vom avea urmatorul tabel de alocare:

Partid Voturi

v/1 v/2 v/3 total

A 45.000 (1) 22.500 15.000 1

C+D 30.000 (2) 15.000 10.000 1

B 25.000 (3) 12.500 8.333,3(3) 1

0

Total 100.000 3

Se poate observa faptulnca C/\D> C\/D adica 1>0 (in plus, s-a schimbat si ierarhia – desi asta

e doar un rezultat intamplator, nefiind un efect sistematic)

Schimbarea sistemului electoral:

O schimbare in caracteristicile principale ale sistemului electoral (indiferent care sunt acestea

– in functie de autor) pare a fi importanta ... dar putem trage concluzia ca orice modificare

conduce la schimbarea sistemului electoral? Lijphart propune urmatorul criteriu: in cazul

formulei electorale lucrurile sunt simple pentru ca e vorba de o variabila discreta (nu una

continua) – daca se schimba formula se schimba sistemul. In cazul celorlalte 3 variabile (cele

continue - prag, magnitudine, marimea legislativului) Lijphart propune criteriul celor 20%. O

schimbare de cel putin 20% in magnitudinea circumscriptiei, marimea legislativului sau

pragului electoral (sau aplicarea unui prag legal atunci cand acesta nu exista anterior).

Ex:

- o schimbare in pragul legal de la 5% la 6,25% reprezinta o schimbare a sistemului

electoral deoarece pragul s-a schimbat cu 20%.

- o schimbare a magnitudinii de la 10 la 12 reprezinta o schimbare a sistemului

electoral.

- o modificare a marimii legislativului de la 200 la 240 reprezinta o schimbare a

sistemului electoral.

Acest criteriu este in mod necesar arbitrar si exista argumente pentru a alege o alta valoare.

Argumentul pentru aceasta este acela de a reduce numarul de cazuri de sisteme electorale

studiate si de a elimina sistemele electorale foarte asemnatoare care de fapt ar trebui tratate ca

un singur caz.

Asta atrage atentia asupra faptului ca in politica comparata se fac multe astfel de operatii

discutabile.

II. PARTIDELE POLITICE

Definitii ale partidelor politice:

Lapalombara si Weiner: Cand vorbim despre partide politice nu ne referim la acele clici,

cluburi, grupuri mici de notabilitati, care pot fi identificate ca fiind antecedente ale partidelor

politice moderne in cele mai multe dintre tarile obtina si sa mentina controlul asupra puterii

politice, si, in acest mod, au manifestat una dintre caracteristicile importante ale partidelor

politice moderne. In ciuda acestui fapt, insa, atunci cand vorbim despre partide politice

moderne trebuie sa avem in vedere 4 caracteristici fundamentale:

Definitia maximalista:

1) durabilitatea organizatiei – organizatia trebuie sa supravietuiasca fondatorilor sai.

Un grup de oameni nu este partid daca este doar o adunare de fideli ai unui lider (sau

unor lideri) carismatic. Acest grup devine partid doar prin institutionalizarea sa. Ex de

partid institutionalizat si ex de partid neinstitutionalizat. La noi e mai greu de discutat

despre institutionalizare deoarece timpul e destul de scurt. Putem insa sa constatam

supravietuirea unor partide dupa retragerea liderilor fondatori.

2) acoperirea teritoriala a organizatiei: organizatia trebuie sa fie completa – de la local

la national si trebuie sa prezinte legaturi permanente intre aceste niveluri. Partidul

politic este o structura reglata dupa idealul birocratic care acopera intreg teritoriul.

Acest criteriu face diferenta dintre un partid veritabil si un grup parlamentar.

3) intentionalitatea organizatiei: obiectivul organizatiei trebuie sa fie cucerirea puterii

atat la nivel local cat si la nivel national. Simpla influentare a puterii nu este

suficienta. Spre exemplu, un sindicat poate influenta puterea dar neavand ca scop

cucerirea ei, nu poate fi considerat partid politic.

4) mijloacele organizatiei: organizatia trebuie sa cucereasca puterea prin mijloace

pasnice – prezentarea de candidati la alegeri. Acest criteriu diferentiaza un partid de

un grup militar sau terorist. La acest criteriu poate fi adaugat (desi autorii nu o fac) si

criteriul adeziunii voluntare al lui Weber – organizatia trebuie sa fie formata si

consolidata prin membership voluntar.

Pornind de la aceste criterii, Lapalombara si Weiner considera ca partidul politic este un

fenomen al ultimului secol (19).

De asemenea, numai ultimile doua criterii sunt specifice partidelor politice. Restul pot fi

indeplinite si de alte grupuri.

Probleme legate de aceasta definire:

- probleme privind tipologiile partidelor: asa-zisele partide de notabilitati (Weber) sau

cadre (Duverger) nu mai sunt considerate partide politice;

- probleme ce tin de cercetare: atunci cand vrem sa studiem un sistem de partide nu

putem sa ignoram existenta unui grup care propune candidati si reuseste sa obtina

locuri in parlament ba chiar sa aiba potential de coalitie. Chiar daca acest grup nu are

organizatie durabila sau nu e birocratizat, el e relevant. Spre exemplu Verzii germani.

definitia minimalista sau operationala:

Sartori: Orice grupare care prezintă candidaţi în alegeri şi este capabilă să-i propulseze pe

aceştia în funcţii publice, este un partid

Definitia lui Sartori raspunde de fapt problemei legate de cercetare. Nu putem ignora un grup

care cucereste puterea doar pt ca nu prezinta criteriile L-W. Mai degraba trebuie sa luam cele

4 criterii ale L-W ca descriind cele mai multe partide moderne, dar nu totalitatea grupurilor

care pot fi definite ca partide politice atunci cand dorim sa facem o cercetare a sistemelor de

partide.

Probleme ale definitiei minimaliste:

- nu ia in calcul grupurile care ar fi putut sa propuna candidati in alegeri daca nu ar fi

fost scoase in afara legii – spre exemplu eventuale miscari de extrema dreapta sau

stanga;

- nu ia in calcul grupurile care ar fi putut sa propuna candidati daca nu ar fi fost

impiedicate sa se inscrie legal ca partide prin diferite mijloace legale – spre exemplu

un grup regional nu se poate inscrie ca partid politic daca legea cere sa ai n semnaturi

pe fiecare regiune a tarii.

- nu ia in calcul partidele potentiale – un partid al unui clivaj latent.

Toate acestea pot fi importante in functie de scopul pe care il avem. Daca vrem sa studiem

sistemul politic in ansamblu, este posibil sa fie important sa discutam si despre grupuri scoase

in afara legii si despre grupuri impiedicate sa formeze un partid legal vb. Daca insa dorim sa

studiem sistemele de partide definitia lui Sartori este una foarte buna. A se retine faptul ca o

definitie poate fi buna sau rea in functie de ce dorim sa facem cu ea.

Functiile partidelor politice:

- structureaza votul popular

- integreaza si mobilizeaza cetatenii + ii si educa politic

- agrega diferitele interese

- recruteaza lideri pentru functii publice

- formuleaza politicile publice

Numarul efectiv

Cea mai importanta diferenţa intre sistemele de partide in tarile democratice este cea

subliniata de Duverger, cea intre sistemele bipartidiste si cele multipartidiste. Problema de

care ne lovim, si care nu este vizibila la o prima vedere, este aceea care priveşte modul de

numărare al partidelor politice. Cum număram ? ce citeriu luam in calcul ? Cum număram

partidele de dimensiuni diferite si mai ales cum număram partidele mici ? Spre exemplu

sistemul britanic de partide a fost descris perpetuu ca un sistem bipartidist, deşi in Camera

Comunelor au existat întotdeauna mai mult de doua partide (si de obicei chiar cu mult mai

mult de doua).

Pentru a răspunde acestor întrebări, Laakso si Taagepera au propus un indice care măsoară

numărul de efectiv de partide. Acesta poate lua doua forme:

1) 2

1v

i

Nv

; 2) 2

1s

i

Ns

Cele doua au insa in spate doua idei diferite despre cum contează partidele. Sa luam un

exemplu:

partid %voturi %locuri indice

p1 10 2 Nv = 3,54

Ns = 3,06 p2 30 33

p3 33 38

p4 27 27

Se poate observa ca numărul de partide este diferit in funcţie de forma indicelui. Primul, cel

care măsoară puterea relativa in termeni de voturi se concentrează mai degrabă pe partidele

electorale. Cea de-a doua, care măsoară mai degrabă puterea relativa in termeni de locuri, se

concentrează asupra partidelor parlamentare. Ambele tind sa nu dea o importanta foarte mare

partidelor foarte mici – ceea ce este intuitiv deoarece acestea au rareori vreo influenta asupra

formarii cabinetelor s.a.m.d.

Fiecare dintre ele subliniază un mod de definire a partidelor politice. Ele sunt fie 1) orice

grupare care propune candidaţi in alegeri, 2) fie orice grupare care propune candidaţi in

alegeri si reuseste sa ii propulseze in funcţii publice. Care dintre ele este cea mai buna

definiţie ?

Răspunsul este acela ca nu exista o cea mai buna definiţie indiferent de scopul definirii. Daca

dorim sa descriem cea mai mare parte a partidelor moderne, atunci definiţia Lapalombara –

Weiner este foarte buna. Daca insa dorim sa studiem conexiunea dintre sistemele de partide,

sistemele elctorale, cabinete samd, o definiţie operaţionala este absolut necesara. Mai departe,

daca dorim sa vedem ce influenta are sistemul electoral asupra sistemului de partide

compararea numărului efectiv de partide electorale cu numărul efectiv de partide parlamentare

poate fi importanta. De asemenea, daca ne interesează impactul sistemului de partide asupra

cabinetelor, atunci relevanta este doar o definiţie operaţionala care ia in calcul doar partidele

parlamentare si puterea lor relativa. (adică le număra pe toate cele parlamentare dar ne oferă

informaţia ca cele mici nu au importanta in privinţa formarii cabinetelor).

Concluzia acestei parţi a cursului este ca atunci cand definim partidele politice, acest demers

nu poate fi independent de scopul definirii.

De asemenea, trebuie reţinut ca in general se foloseste numarul efectiv al partidelor

parlamentare deoarece, pentru a determina diferenta dintre voturi locuri pt partide se folosesc

indicii de disproportionalitate.

Tipologia Partidelor Politice

In literatura de specialitate se pot identifica 4 ideal tipuri principale de partide (exista si altele

insa mai putin citate):

I. Partidele de cadre.

Primul autor care a scris despre acestea, numindu-le insa partide de notabilitati, a fost Max

Weber. Mai tarziu, Maurice Duverger le denumeste partide de cadre (in unul din primele

studii de politica comparata publicate). In traditia weberiana Duverger se concentreaza pe

aspecte organizationale. Partidul de cadre este pentru el, in primul rand, o organizatie. Aceasta

organizatie are ca forma principala caucusul. Cuvantul caucus, asa cum indica Duverger,

poate fi folosit in echivalenta cu acelea de comitet, clica sau coterie. Totusi, in literatura de

specialitate s-a impus englezescul caucus. Prima caracteristica a caucusului este natura sa

limitata. Este format din putini oameni. Mai mult, organizatia nu are ca scop marirea

membershipului si de aceea nu se angajaza in propaganda pentru recrutare. In plus, este un

grup inchis – nu intri in el doar pt ca vrei. Membershipul se obtine fie prin co-optare tacita fie

prin nominalizare. Puterea caucusului nu sta in numar ci in calitatea membershipului – este

format din notabilitati recrutate pentru influenta acestora. Acest tip de organizatie de partid

este specific unui mediu cu vot censitar masculin sau unui sistem cu sufragiu universal

masculin incipient. In termeni marxisti partidele de cadre sunt exponente fie ale clasei de

mijloc (noi imbogatiti in mediul urban – partidele liberale) fie ai vechilor nobili (pp

conservatoare). Finantarea acestora este realizata de catre membrii bogati – finantare

capitalista. Campania este facuta pe sistemul patronajului – legaturi personale etc (va mai

amintiti de bossul american din textul lui Weber din anul 1?). Odata cu schimbarea mediului –

uiversalizarea masculina a sufragiului, lucrurile nu se schimba automat. Partidele de cadre

incearca sa-si flexibilizeze organizatia pretinzand ca isi deschid membershipul catre mase.

II. Partidele de masa.

La fel ca in cazul partidelor de cadre, si in cazul partidelor de masa Max Weber este primul

autor care vorbeste despre acestea, Duverger urmand a dezvolta analiza weberiana. Partidele

de masa, noteaza Duverger, au ca diferenta fundamentala fata de cele de cadre, tipul de

organizatie. Daca in cazul partidelor de cadre organizatia de partid lua forma caucusului, in

cazul partidelor de masa aceasta ia forma filialei. Termenul indica o organizatie care face

parte dintr-un intreg caruia ii este subordonat. Asadar descentralizarea partidelor de cadre este

absenta in cazul partidelor de masa. Filiala este extensiva si cauta sa isi maximizeze

membershipul – de fapt succesul ei consta in marimea acestuia. (nu dispretuieste calitatea dar

are ca obiectiv cantitatea). Filiala este deschisa intrarilor – daca iti doresti sa te inscrii, o poti

face. Spre deosebire de caucus care avea o acoperire geografica mare (arondisment), filiala

este organizata pana la nivelul comunei. Spre deosebire de natura semi-permanenta a

caucusului, filiala este permanenta. (nu este inactiva in perioadele inter-electorale). Duverger

sustine ca filialele sunt inventii socialiste si ca partidele de masa apar ca partide socialiste

(exista insa autori care considera falsa aceasta sustinere – partidele crestine au luat uneori

forma de partide de masa in aceeasi perioada cu cele socialiste). In privinta mediului

partidelor de masa, acesta este sufragiul universal masculin introdus pe fondul revolutiei

industriale, urbanizarii si sindicalizarii muncitorilor. Duverger considera ca in acest mediu,

alegerea filialei drept forma de organizare a fost naturala – atunci cand vrei sa organizezi

masele trebuie sa adopti cea mai eficienta forma de a face asta. (la fel cum caucusul fusese in

mediul din trecut cea mai eficienta cale de mobilizare politica). Finantarea partidului de masa

este facuta in mod democratic (termenii lui Duverger) prin contributiile numerosilor membri.

Campania este una de tip door 2 door in sensul ca militantii sunt cei care conving electoratul

sa sustina partidul prin vot. Un element distinctiv al partidului de masa este acela al sistemului

social paralel – partidul incearca sa izoleze in interiorul sau sectiunea din societate pe care o

reprezinta. Exemplu Partidului Social Democrat German este paradigmatic. (de povestit

partea cu cluburile de fotbal si in germania dar si in cazul partidului laburist englez etc).

III. Partidele catch all (versatile).

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, partidele de cadre aproape ca disparusera complet. De

asemenea, partidele de masa fundamentate pe o diviziune de clasa foarte pronuntata, incep sa

isi piarda din caracteristicile definitorii. Acest aspect este surprins de Otto Kirchheimer care

vorbeste pentru prima data (1966) despre un alt ideal tip – partidul versatil (sau catch all).

Aparitia statului bunastarii a dus in timp la estomparea diviziunilor sociale si deci si la baza

partidelor de masa. Pornind de aici, Kirchheimer remarca faptul ca partidele se adapteaza

noului mediu incercand sa prinda o parte cat mai mare de electorat, indiferent ca era vorba

despre muncitori sau clasa de mijloc samd. Evident, asa cum nota Kirchheimer, nu toate

partidele pot sa adopte strategii pur catch all. Spre exemplu daca esti un partid catolic nu vei

putea sa prinzi electoratul care sustine laicizarea statului. Poti insa incerca sa prinzi orice alt

electorat care nu e in conflict direct cu ideea ta principala. Un alt factor foarte important care

a dus la aparitia partidelor versatile a fost unul de natura tehnica. Aparitia si raspandirea

televizorului ca mijloc de realizare a campaniilor electorale a avut impact asupra organizatiei

de partid. Nu mai erau necesari numerosii militanti (si costisitoarele campanii) ai partidelor de

masa. Pornind de la toate aceste aspecte, Kirchheimer formuleaza 5 diferente specifice ale

partidelor versatile fata de anterioarele doua tipuri: In primul rand o reducere drastica a

bagajului ideologic – o subtiere ideologica. In al doilea rand o centralizare a puterii in mainile

lidershipului partidului, In al treilea rand o degradare a rolului membrilor individuali ai

partidului, In al patrulea rand o de-masificare – o renuntare la reprezentarea de clasa. In

sfarsit, in ultimul rand, o crestere a accesului diferitelor grupuri de interese.

IV. Partidele cartel.

In 1995 Katz si mair remarca o noua evolutie a organizarii patidelor politice. In ultimii ani,

scriu cei doi autori, poate fi observata o tendinta crescanda a partidelor de a deveni simbionte

statului (mai degraba parazite). Aceasta tendinta transforma partidele intr-un nou tip – partidul

cartel. O prima si foarte importanta caracteristica a partidului cartel este aceea a o parte

semnificativa a resursei finaciare a acestui partid este preponderent obtinuta din surse publice

(subventii de la stat). O a doua caracteristica este legata de natura competitiei dintre partide.

Aceasta este cel putin moderata. Katz si Mair sustin ca daca ignoram riscul supra-

generalizarii, atunci se poate afirma ca aproape toate partidele moderne sunt partide de

guvernare. (cu exceptia celor anti sistem care sunt excluse continuu). In plus partidele cartel

par a concura oligopolist. Au scopul comun de a-si asigura supravietuirea organizationala si

chiar au stimulente sa nu existe o competitie foarte dura intre ele. Mai mult, cu cat politicienii

urmaresc o cariera politica pe termen lung, acestia inceteaza a-si privi competitorii ca inamici

si incep sa-i priveasca drept colegi de profesie. (toate astea pt ca politicienii rationali doresc sa

scada costurile infrangerii electorale in asa fel incat sa nu fie niciodata intr-adevar out of

office). In privinta membershipului, distinctia dintre membri si nonmembri este cumva stearsa

in sensul ca partidul invita pe toata lumea sa participe la activitatile sale. De asemenea

membershipul este atomizat – selectia liderilor, spre exemplu, se face prin posta nu prin

intalniri ale delegatilor. Acest sistem de selectie descurajaza interventia liderilor locali la nivel

national. Cand leadershipul national este provocat, acesta poate face apel direct la membri

nefiind necesara medierea liderilor locali.

democratia cartel: democratia inceteaza sa fie un regim in care populatia controleaza

reprezentantii, devenind mai degraba un regim in care reprezentantii controleaza populatia.

Democratia devine un serviciu pe care partidele prin intermediul statului, il furnizeaza

societatii civile. Votantii trebuie sa lase politicile in seama reprezentantilor profesionisti in

politica. (votantii trebuie sa se concentreze pe rezultate nu pe politici – cai de a atinge

rezultate). In plus, votantii aleg dintr-o agenda fixa si nu au nici o influenta asupra acestei

agende.

criteriu definire IT partid de cadre partid de masa partid versatil (catch all) partid cartel

01) perioada secolul 19 1880-1960 1945 - 1970 -

02) organizatie retea de caucusuri (org personalizata) retea de filiale (org birocratica) retea de filiale (org birocratica) retea de filiale (org birocratica)

03) membership mic si elitist mare si omogen – membershipul este o

consecinta a identitatii. Accent pe drepturi si

obligatii.

mare si eterogen (deschis oricui, fara legatura

cu identitatea). Accent pe drepturi (nu si pe

obligatii)

distinctia dintre membri si nonmembri

atenuata.

04) finantare privata - membri bogati privata- cotizatii privata – contributii business publica – subventii

privata –business

05) campanie/comunicare politica de tip patronaj (relatii interpersonale) de tip door to door – partidul isi asigura

singur mijloacele de comunicare

media – partidele intra in competitie pt canale

externe de comunicare

media – partidele castiga acces privilegial la

canale de comunicare reglementate/controlate de stat

06) competitie electorala controlata intensa – mobilizare segmentala (sunt vizate

categorii sociale diferite de catre partide

diferite)

intensa – competitiva (orcine e targetul oricui) controlata (exista, dar

07) mediu incipient poliarhic, diviziuni sociale

accentuate dar latente

relativ dezvoltat poliarhic, diviziuni sociale

accentuate si manifeste

dezvoltat – poliarhic, diviziuni sociale mai

degraba estompate

dezvoltat – poliarhic, diviziuni sociale

estompate

08) ideologie unitar unitar dispersat mai degraba dispersat

09) scopul principal al politicii distributia privilegiilor reformare sociala sau opozitie la aceasta ameliorare sociala politica in calitate de profesie

10) tip formulare politici (relatie membri

simpli – elita de partid)

de sus in jos (elita formeaza si membrii

simpli)

de jos in sus (elita este responsabila in fata

membrilor)

de sus in jos (membrii simpli sunt galeria

organizata a elitei)

stratarhie (autonomie mutuala)

11) leadership descentralizat mai centralizat centralizat centralizat

12) stil de reprezentare incredintare delegare antreprenorial agent al statului

13) sist soc paralel nu da (segmentare a electoratului) nu nu

14) pozitie in raport cu statul si societatea

civila

granite neclare intre stat si societatea civila

relevanta

partidul apartine societatii civile (initial ca

reprezentant al noului segment care a devenit relevant politic)

partidele sunt brockeri aflati in competitie intre

societate civila si stat

partidele devin parte a statului

Critici la adresa teoriei partidelor versatile

Steven Wolinetz (1979):

- daca concluziile lui Kirchheimer despre aparitia si succesul partidelor versatile, sunt

corecte, atunci ar trebui sa descoperim o fragmentare in descrestere in sistemele de partide

occidentale. Exista putine dovezi in sprijinul acestei idei insa. Sistemele de partide au

devenit mai fragmentate nu mai putin fragmentate.

- Conceptul de partid versatil este foarte greu de operationalizat (de testat, asadar)

- Kirchheimer studiaza prea putine cazuri (Anglia, Franta, Italia si germania de V). Exclude

democratiile mici si se concentreaza pe tari cu devieri importante de la democratie (3 din

4). Este posibil ca aparitia de partide versatile sa fie cauzata de crize si de rezolvarea

acestora .. sau de modificari constitutionale si in legislatia electorala.

- Partidele versatile au supravietuit, de fapt, doar in acele tari in care exista un nivel scazut

al atasamentului partizan – ceea ce a dus la crize si discontinuitati in dezvoltarea politica.

In alte parti partidele versatile nu au avut acelasi succes deoarece existau mult mai putine

voturi posibil de prins.

Critici la adresa teoriei partidelor cartel

Ruud Koole:

- nu exista o definitie clara a partidelor cartel – exista doar niste caracteristici ale acestora

(si nu este clar dacaacestea sunt toate necesare, toate suficiente sau ambele)

- caracteristica de cartel este una sistemica (a sistemului de partide) mai degraba decat una

individuala. Nu se pot folosi caracteristici sistemice pentru a descrie partide individuale

- in economie ideea de cartel se refera la toti competitorii de pe piata. In teoria lui K&M

cartelul se rezuma la partidele mari. Aceste partide mari nu au neaparat (impreuna) o

dominatie electorala clara.

- nu e neaparat nou faptul ca partidele coopereaza intre ele pt a bloca intrarile partidelor noi

pe piata politica.

- Faptul ca partidele sunt partide de guvernare este un fenomen specific democratiilor

consociationale (de prin 1945)

- In plus, datorita volatilitatii crescute a votului, apar din ce in ce mai multe partide ceea ce

inseamna ca nu exista un cartel functional

- Faptul ca subventiile statului sunt importante pentru succesul partidelor (si ca acestea sunt

preferentiale pt membrii cartelului) nu il implica pe acelea ca sistemul de partide ar

ingheta (nu s-ar mai schimba)

Concluzia lui Koole: Toate acestea fac ilicita introducerea unui nou ideal tip. In plus, spune

Koole, K&M adopta o strategie evolutionista in 4 stadii (adoptata si de ceilalti dar cu mai putine

stadii – Duverger, Kirchheimer) in care cartelul este ultimul stadiu. Koole sugereaza un model

pluralist care nu pretinde ca exista un cel mai bun model de partid adaptat la mediu si ca acesta

domina peisajul politic aproape total. (de acord)

O problema cu ce spune Koole: a spune ca ideal tipul este ilicit nu e tot una cu a spune ca

partidele sunt in prezent mai degraba de tip cartel. Koole pare a critica aceasta ultima afirmatie.

Ideal tipul poate fi util chiar daca majoritatea partidelor nu sunt apropiate de el.

Herbert Kitschelt:

- Partidele sunt impiedicate sa ajunga in pozitie de cartel deoarece sunt angajate intr-un joc

de tip dilema prizonierului (totusi joaca repetat deci critica s-ar putea sa nu tina).

III. SISTEME DE PARTIDE

Def. Sistem de partide: un sistem de interacţiune rezultat din competiţia dintre partide. (Sartori)

Pentru a analiza partidele si sistemele de partide s-au folosit 3 abordari principale:

- abordarea institutionalista

- abordarea sociologica

- abordarea rational choice (Ware o numeste competitive approach)

1.) abordarea institutionalista

abordarile institutionaliste spun intotdeauna ca institutiile conteaza. In ce fel conteaza ele difera

de la o perioada la alta a abordarilor institutionaliste. Spre exemplu, in perioada de inceput, a lui

Duverger, se cautau explicatii pur institutionale. Un fenomen era cauzat de un factor institutional.

Spre exemplu legea lui Duverger (precizata): sistemele electorale cu formula pluralitara cauzeaza

bipartidismul. Ulterior, (a se vedea Riker si Sartori) astfel de explicatii au fost formulate din ce in

ce mai rar. In prezent tendinta este aceea de a pune accent pe impactul factorilor institutionali dar

de a recunoaste ca exceptiile de la regula sunt cauzate de factori sociali. Spre exemplu explicatiile

pentru India si Canada in privinta legii lui Duverger.

Alti factori institutionali care au impact asupra sistemului de partide:

a) regimul politic – forma regimului, (prezidential, semi-prezidential, parlamentar) poate

avea un impact asupra sistemului de partide. Ne putem astepta ca prezidentialismul sa

aiba impact asupra sistemului de partide generand tendinte dualiste. Spre exemplu in SUA

(o societate f eterogena) prezidentialismul pare a fi cel mai important factor (mai

important, probabil decat formula pluralitara)

b) forma statului - (federal, unitar) poate avea, de asemenea, impact asupra sistemului de

partide. Cand provinciile/regiunile au o gama extinsa de responsabilitati politice

potentialele tensiuni dintre partide la nivel federal sunt atenuate. In felul asta se

favorizeaza bipartidismul sau un multi-partidism moderat.

c) finantarea – finantarea publica a partidelor avantajaza partidele mari – legand sumele de

locurile din parlament.

Probleme ale abordarii institutionaliste:

a) institutionalistii timpurii s-au concentrat prea mult pe sistemele electorale si au ignorat

celelalte institutii cu impact potential asupra sistemelor de partide;

b) institutionalistii timpurii au ignorat complet posibilitatea existentei unor factori sociali.

c) toti institutionalistii au ignorat rolul politicienilor ca antreprenori, in sensul creerii de

catre acestia a liniilor de diviziune din societate.

2) abordarea sociologica

In cadrul abordărilor sociologice in privinţa sistemelor de partide pot fi identificate doua poziţii:

1) poziţia sociologiei politicii si 2) poziţia sociologiei politice. Distincţia intre aceste doua forme

de sociologie este făcuta de către Sartori. El spune ca sociologia politicii este o reducţie la

societate a politicii, reducţie care elimina stiinta politica. Sociologia politica, insa, se naşte abia

când sociologii si politologii se întâlnesc la jumătatea drumului. – este o disciplina care conţine

ceea ce este sociologic in politica si ceea ce este politic in sociologie. Sociologia politica se

preocupa si de cum societatea conditioneaza partidele (variabila dependenta) dar si de cum

partidele conditioneaza societatea (variabila independenta).

Sociologia politicii:

Il are in preistoria sa pe Marx care explica absolut totul in termeni de clase. De aici, pasul spre

preocuparile sociologiei politicii pentru explicarea partidelor si sistemelor de partide este făcut

prin ideea ca lupta de clasa este cea care determina apariţia partidelor si deci si forma sistemului

de partide. Ideea este exprimata foarte clar de către Lipset intr-o cercetare anterioara celei

realizate împreuna cu Rokkan. In Omul Politic, Lipset spunea ca „in fiecare democraţie,

conflictul intre diferite grupuri este exprimata prin partide politice care reprezintă, in mod

fundamental, transformarea democratica a luptei de clasa”. Condiţiile de clasa (clasa obiectiva)

conduc la constiinta de clasa (clasa subiectiva) si la organizarea in partide a acesteia.

Sociologia politica:

Potrivit lui Sartori, putem vorbi despre sociologie politica in privinta studiului sistemelor de

partide, abia incepand cu lucrarea lui Lipset si Rokkan (1967) „Cleavage structures, party

systems, and voter alignments”. Cei doi inlatura obsesia sociologiei politicii in privinta

explicatiilor bazate exclusiv pe clasa. Aceste explicatii monocauzale aveau doua surse: 1) in

primul rand traditia marxista de a vedea clasa ca principalul clivaj al societatilor industriale si de

a vedea alte clivaje ca fiind reziduale si in curs de extinctie – deci irelevante; 2) in studiul politicii

din lumea anglo-saxona se cunosteau foarte putine lucruri despre politica din Belgia, Olanda

samd. Din acest motiv faptul ca in aceste tari politica se structura mai degraba dupa clivaje non

clasa, era invizibil. Cu Lipset si Rokkan aceste lucruri se schimba. Ei dezvolta o explicatie a

sistemelor de partide pornind de la ideea ca acestea apar pe liniile a 4 conflicte din societatile vest

europene. 2 dintre aceste linii sunt specifice Revolutiei Nationale si doua Revolutiei Industriale.

Înainte de a descrie cele 4 tipuri de conflicte, sa formulam o definitie a clivajului politic:

Def. Clivaj: a) existenta unei diviziuni fundamentale ce tin de identitate, b) constientizarea ei, c)

exprimarea ei in sistemul de partide

I. Diviziuni specifice Revoluţiei Naţionale: (procesul constituirii si consolidării statului

naţiune)

1) clivajul centru - periferie

Aceasta a fost prima sursa a diviziunilor din societatile vest europene. Originea ei este in secolele

16-17. Conţinutul diviziunii s-a referit la Reforma si Contra-reforma. Doua probleme au fost

centrale diviziunii:

a) religia trebuie sa fie naţionala sau internaţionala?

b) conflictul dintre limba latina ca limba internaţionala si limbile naţionale

conflictul reflecta opozitia dintre centrul – forta centripeta (constructor de natiune) si periferia –

forta centrifuga (identitati regionale care rezista uniformizarii produse de centru). Partidele

regionale reflecta de obicei acest clivaj

2) clivajul stat – biserica

Cea de-a doua faza a Revolutiei Industriale a avut loc in timpul Revolutiei Franceze din 1789.

Revolutia din 1789 a produs forte care au intarit relatia dintre stat si locuitorii sai – acum priviti

drept cetateni. Cetatenii ca membrii ai statului au devenit o parte din definirea acestuia. Statul a

pretins loialitatea acestora. Plecand de aici, o parte foarte importanta a actiunii statului a devenit

initierea cetatenilor in societate. De aceea statul a pretins monopolul educatiei cetatenilor lui. Din

acest motiv conflictul dintre stat si biserica, in special cea catolica, s-a intetit. Aceasta din urma

pretindea monopolul educarii cetatenilor la randu-i. (statul elimina importanta parintilor si

bisericii in ceea ce priveste educatia copiilor – ideea de educatie obligatorie asta face). In destul

de multe tari au aparut partide care sa reflecte acest clivaj – spre exemplu partide catolice versus

partide socialiste.

II. Diviziuni specifice Revoluţiei Industriale:

3) clivajul rural – urban (land – industry)

Simultan conflictului dintre stat si biserica este conflictul dintre interesele rural-agricole si cele

industrial-urbane. Problema pe care s-a centrat acest conflict a fost aceea a tasrifelor

protectiuoniste pentru agricultura versus libertatea pentru intreprinderile industriale (inclusiv

comertul liber intre state). Conflictul dintre interesele urbane si cele rurale s-a centrat pe piata

comoditatilor (produse nediferentiate – ex lapte, grau, porumb – e mai probabiol ca porumbul sa

fie cam la fel pe toata piata decat ca masinile sa fie la fel). Taranii voiau sa vanda produsele la un

pret cat mai mare si sa cumpere ce au nevoie de la producatorii urbani si industriali la un cost cat

mai mic. In unele tari apar partide care sa reflecte acest clivaj (in general partide agrare)

4) clivajul patron – angajat

Ultima linie de conflict este aceea dintre angajat si patron. Acest clivaj este cel pe care il

inzestrau cu putere generatoare pt toate partidele teoriile sociologiei politicii. Odata cu Revolutia

Industriala fenomenul de urbanizare se accentueaza si genereaza o noua categorie de locuitori

urbani – muncitorii. Acestia incep sa faca presiuni asupra vechiului sistem politic pentru a-i

integra. In timp obtin dreptul la vot si de aici presiunea lor capata si reprezentare politica prin

infiintarea de partide socialiste. Acestea sustin imbunatatirea conditiilor de munca, siguranta

contractelor, zile de odihna, un numar limitat si rezonabil de ore de munca pe zi etc. Vechea elita

a rezistat diferit acestor cereri in diferite tari. Daca in GBR si tarile scandinave atitudinea elitelor

a fost deschisa si pragmatica si in timp aceste tari au avut cele mai „domestice” partide

socialiste. In alte tari rezistenta elitei a fost mai mare (Germania, Franta, Italia, Austria, Spania) si

clivajul a mers mai adanc. In unele locuri au existat tentative de represiune etc. In timp insa, in

aproape toate tarile clivajul s-a atenuat ca urmare a aparitiei statului bunastarii

Lipset si Rokkan au aratat ca rezolvarea fiecarui conflict dintre cele 4 a avut forme diferite de la o

tara la alta si ca aceste clivaje au dus la inghetarea sistemelor de partide. Aceasta inseamna ca

partidele raman de aceeasi importanta pe arena electorala – nu apar altele si nu se schimba

puterea relativa intre ele – altfel spus oamenii le voteaza la fel. Ipoteza inghetarii este confirmata

de un studiu empiric facut de catre Rose si Urwin pe perioada 1945-1970. Acestia arata ca

stabilitatea este uimitoare si ca miza unei cercetari viitoare ar fi aceea de a explica de ce nu s-a

schimbat nimic desi perioada istorica acoperita e una de mari schimbari.

Punct de asemanare dintre modelul Downsian al proximitatii si cel sociologic – sistemele de

partide vor reflecta credintele votantilor. Daca distributia votantilor e intr-un anumit loc, atunci in

functie de numarul de partide, acestea se vor pozitiona ideologic intr-un fel sau in altul.

Alan Ware formuleaza urmatoarele critici la adresa teoriilor sociologice:

Ambele teorii sociologice spun acelasi lucru:

a) Institutiile nu conteaza, sau conteaza atat de putin incat nu trebuie sa le luam in calcul.

Spre exemplu, schimbarea sistemului electoral va schimba deloc sau prea putin sistemul

de partide.

b) Alegerile făcute de liderii politici (in contextul instituţional dat) nu au nici o relevanta –

altfel spus comportamentul strategic al elitelor e irelevant. Cumva clivajele par toate a

veni de jos in sus (ceea ce e fals).

Sartori o adauga pe a 3-a:

c) Politica este un epifenomen al societatii. Exista insa o diferenta de grad intre cele doua

tipuri de sociologie.

Sartori este cel care formulează cea mai cunoscuta si acida critica la adresa teoriilor

sociologice in privinţa sistemelor de partide. El fixează problema in termeni metodologici: In

vreme ce politologul încearcă sa studieze in ce măsura partidele si sistemele de partide intervin in

sistemul politic ca variabile independente, in vreme ce teoriile sociologice le tratează numai si

numai ca variabile dependente.

Sartori critica teoriile sociologice pe rând, admitand insa ca sociologia politica este o teorie

eleganta in vreme ce sociologia politicii este una mai degrabă grosiera si fara prea multe calitati:

Critica sociologiei politicii: Punctul nevralgic este reprezentarea intereselor de clasa. Aceasta

susţinere este, spune Sartori, obscura, incorecta din punct de vedere istoric, si inacceptabila din

punct de vedere stiintific.

a) in primul rând interesele de clasa nu sunt neapărat antagonice – pot fi jocuri de suma zero

dar la fel de bine pot fi jocuri de suma pozitiva. Sociologii nu par a fi constienti de asta.

b) in al doilea rând logica acţiunii colective spune ca intre existenta unui interes si

organizarea acţiunii colective este o cale lunga pe care cele mai multe grupuri mari nu o

parcurg.

c) in al treilea rând, noţiunea de reprezentare este problematica si pt ca exista o diferenţa

intre interesele clasei si interesele elitei partidului care se presupune ca ar reprezenta clasa

d) in al patrulea rând un mod de a testa teoriile bazate pe clasa este acela de a considera ca

interesul de clasa este reprezentat câta vreme toţi membrii clasei votează partidul

presupus a o reprezenta. Daca ne uitam la asta vom observa ca in toate tarile foarte mulţi

muncitori votează alte partide decât cele socialiste. Spre exemplu in Anglia, începând cu

1884 Conservatorii au obţinut cam o treime din votul muncitorilor in fiecare dintre

alegeri. Daca votul de clasa = politica de clasa, atunci ne lovim de paradoxul ca Anglia a

fost guvernata de partidul unei minoritati – conservatorii. Acest paradox e produs de

muncitori care votează conservatorii. Teoria votului de clasa e falsificata si prin ea si

teoria politicii de clasa. Mai mult tarile in care exista cea mai larga clasa muncitoare

(Anglia, Germania de W si Belgia) sunt exact tarile in care munctorii votează cel mai

puţin cu partidele care teoretic ar trebui sa le reprezinte interesele.

e) in al cincelea rând, politica din Italia, Franţa, Finlanda nu evidentiaza votul de clasa ci

diviziunea de clasa. Nici o teorie sociologica nu a explicat vreodată cum se face ca

votanţii aceleiaşi clase se divizează intre doua tipuri de partide – cele socialiste si cele

comuniste.

f) In al 6-lea rand, religia e vazuta ca noise nu ca o variabila importanta si asta e fals (la fel

si pentru etnie sau alte diviziuni).

Pornind de la aceste critici Sartori concluzionează ca: putem spune ca partidele reflecta sau ar

putea sa reflecte interesele de clasa dar nu putem spune ca reprezintă complet aceste interese.

Putem spune insa altceva care este complet împotriva teoriilor sociologiei politicii. Partidele nu

sunt o consecinţa a claselor. Mai degrabă clasele isi primesc identitatea de la partide. De fapt nu

condiţiile de clasa (clasa obiectiva) sunt cele care creaza partidele, ci acestea din urma sunt cele

ce creaza clasa subiectiva (constiinta de clasa).

Sa ne amintim de teoria lui Olson in privinţa grupurilor latente. Acţiunea colectiva nu e

organizata de obicei de grupuri latente ci de grupuri privilegiate sau intermediare. Daca ne

gândim puţin, ceea ce spune Sartori rezulta din teoria lui Olson. Mai degrabă mai întâi se

formează nişte grupuri relativ mici – sindicate – care apoi se unesc intr-un grup mai mare, si care

abia apoi încep sa facă propaganda in aşa fel încât sa mobilizeze masele – dau indivizilor

constiinta de clasa – adică clasa subiectiva. Cu alte cuvinte nu clasa obiectiva produce partidul ci

anumiţi indivizi vad o oportunitate si formează un partid care apoi munceşte pentru a crea clasa

subiectiva.

Critica sociologiei politice: Aşa cum menţionam mai sus, Sartori admite superioritatea

sociologiei politice fata de sociologia politicii. Printre motive: Rokkan si Lipset dau fiecărui

conflict (clivaj) o importanta relativ egala in modelarea sistemelor de partide vest europene.

a) clivajele nu se transforma automat in partide. Mai mult, unele nu se transforma deloc;

b) ipoteza inghetarii nu se explica prin clivaje ci prin faptul ca partide reuşesc sa mobilizeze

votanţii. Altfel spus partidele nu sunt variabile dependente ci independente

c) teoria clivajelor ignora total toate conflictele care nu sunt clivaje – conflicte contextuale

care insa pot face un partid sa dispară. (conflicte intre elite, conflicte intre cetateni vezi

dimensiunile tematice ale lui Lijphart – politica externa, susţinerea regimului)

O alta critica venind dinspre problema volatilitatii electorale:

Volatilitatea electorala este o măsura a schimbării sistemelor de partide pe care o introduce

Mogens Pedersen in 1977. Acesta porneste de la ipoteza inghetarii si de la faptul ca la sfarsitul

anilor 60 toata lumea era convinsa ca ipoteza este adevarata. Pedersen porneste de la studiul lui

Rose si Urwin si arata ca intr-adevar in anii studiati sistemele de partide s-au schimbat foarte

putin. Totusi, dupa 1970 acest lucru se schimba. Pentru a masura aceasta schimbare Pedersen

foloseste ceea ce el numeste volatilitatea electorala

Def. Volatilitate electorala: jumatatea schimbarii totale nete in sistemul de partide electorale

rezultata din transferuri de voturi.

, , 1| |i t i tSTN p p unde STN este Schimbarea Totala Neta, ip este procentul de voturi al

partidului i, t indica alegerile prezente iar 1t indica alegerile trecute.

De aici, , , 1

1| |

2e i t i tV p p unde eV este volatilitatea electorala

Ex:

alegeri % partidul 1 % partidul 2 % partidul 3 volatilitate

2000 30 20 50 50/2

2004 40 40 20

In urma cercetării, Pedersen arata ca după 1970 volatilitatea electorala este foarte mare. In Franţa

ajungând pana spre 20% urmând Danemarca, Germania, Olanda samd cu scoruri de la 12-14% la

9-10%. Aceste rezultate falsifica ipoteza inghetarii si deci si teoria multidimensionala a

clivajelor.

In plus, arata Pedersen, volatilitatea electorala nu a fost niciodată scăzuta in tari ca Franţa, Italia,

Olanda, si Belgia. Asta arata ca nici înainte de anii 70 ipoteza inghetarii sistemului de partide nu

era adevărata.

1) HARE: h

VQ

S

2) DROOP: 1

d

VQ

S

3) HAGENBACH-BISCHOFF (Droop modificat pt STV): 11

dm

VQ

S

4) IMPERIALI: 2

i

VQ

S

5) IMPERIALI INTARIT: 3

i

VQ

S

6) D’HONDT:

1 2

1 2

1 2

, ,...,

, ,..,2 2 2

....................

, ,..,

n

n

n

Vp Vp Vp

VpVp Vp

VpVp Vp

k k k

(unde k este cel mai mare divizor ales)

+ formula pt. a calcula locurile pt un anumit partid: ( 1)

ii

i

vdH

s

, unde iv este numărul total

de voturi pt partidul i, iar is este numărul total de locuri primite pana in prezent de partidul i.

7) SAINT LAGUE:

1 2

1 2

1 2

, ,...,

, ,..,3 3 3

....................

, ,..,

n

n

n

Vp Vp Vp

VpVp Vp

VpVp Vp

k k k

(unde k este cel mai mare divizor impar ales)

+ formula pt. a calcula locurile pt un anumit partid: (2 1)

ii

i

vsl

s

, unde iv este numărul total

de voturi pt partidul i, iar is este numărul total de locuri primite pana in prezent de partidul i.

8) SAINT LAGUE MODIFICAT:

1 2

1 2

1 2

1,4 1,4 1,4, ,..,

, ,..,3 3 3

....................

, ,..,

n

n

n

VpVp Vp

VpVp Vp

VpVp Vp

k k k

9) INDEX DE REPREZENTARE: %

%

pi

pi

pi

SR

V

S = locuri in legislative

V = voturi

Pi = partidul i

M = magnitudinea circumscripţiei

Q = cota sau coeficientul electoral

R = reprezentare

10) PRAGUL EFECTIV TAAGEPERA-SHUGART: 50%

TSTeffM

11) PRAGUL EFECTIV LIJPHART 1 (1994):

1

50% 50%

1 2LijTeff

M M

12) PRAGUL EFECTIV LIJPHART 2 (1999): 2

75%

1LijTeff

M

13) RADACINA CUBICA A POPULATIEI: 1

3 3:Rcp P P (21.584.365 = 263)

14) INDICE DISPROPORTIONALITATE RAE: 1

rae i iI v sn

15) INDICE DISPROPORTIONALITATE LOOSEMORE-HANBY: 1

2l h i iI v s

16) INDICE DISPROPORTIONALITATE GALLAGHER: 21

( )2

gall i iI Lsq v s

17) INDICE DISPROPORTIONALITATE D’HONDT: 1

maxn

i

ii

s

v

18) INDICE DISPROPORTIONALITATE SAINT LAGUE:

2

1

ni i

slii

s vI

v

19) NUMARUL EFECTIV DE PARTIDE ELECTORALE: 2

1v

i

Nv

20) NUMARUL EFECTIV DE PARTIDE PARLAMENTARE: 2

1s

i

Ns

21) VOLATILITATE ELECTORALA: , , 1

1| |

2e i t i tV p p

Partide si sisteme electorale - Mihai Ungureanu

Documents

Transcript of Partide si sisteme electorale - Mihai Ungureanu