Capitolul 4. Sistemul metodelor de instruire şi educare în educaţie fizică

şi sport

"Adesea în calea celor care vor să înveţe stă autoritatea

celor care predau " (Cicero)

4.1. Definiţia şi funcţiile metodelor didactice

Conform concepţiilor prezentate de specialiştii din domeniul ştiinţelorpedagogice, dar şi a celor din educaţia fizică, metoda reprezintă calea prin carese transmit şi se însuşesc cunoştinţele, deprinderile motrice, se formeazăpriceperi motrice, se dezvoltă aptitudini psihomotrice, şi se educă aptitudinimorale, estetice şi de voinţă. Conceptul de „metodă" îşi are originea dingrecescul "methodos" care înseamnă cale, drum de urmat, pentru realizareaobiectivelor, finalităţilor propuse. Fiecărei discipline, de învăţământ, îicorespunde o anumită metodologie didactică, ce s-a dezvoltat şi adaptat în funcţiede caracteristicile particulare ale acesteia. Realizarea optimă a activităţiiinstructiv-educative, în educaţie fizică, depinde de modul cum se desfăşoarăaceastă activitate, de conţinuturile abordate, de formele organizatorice.

în „Enciclopedia educaţiei fizice şi sportului din România, Voi. IV. pag245, metoda este explicată ca fiind un „mod sistematic de cercetare, cunoaştere şide transformare a realităţii obiective", iar metodele de învăţământ suntconsiderate ca fiind un „complex de operaţii folosit în activitatea didactică aeducaţiei fizice şi sportului care formează unitatea procesului de predare (condusde pedagog) şi de însuşire (realizat de elev), menit să asigure volumul decunoştinţe, de priceperi şi de deprinderi specifice, corespunzător obiectivelor şifinalităţilor stabilite de programele didactice şcolare. Se diversifică în cadruldidacticii acestor domenii, în funcţie de mijloacele folosite în: explicaţie,demonstraţie, exersare, corectare, verificare şi evaluare". Metoda didactică, îneducaţia fizică, este considerată ca fiind modalitatea (calea), cu cea mai mareeficienţă, de organizare şi desfăşurare a procesului de predare, învăţare,evaluare. în cadrul metodelor, în funcţie de modalitatea de aplicare practică ametodei au apărut procedeele metodice. Procedeul metodic reprezintă modalitateaparticulară de aplicare a unei metode

În condiţii şi situaţii concrete, pe care Creţu, C, 1998, pag 9) oconsideră ca fiind „o tehnică mai limitată de acţiune". Metodele folosite înpregătirea sportivă sunt metode cu un caracter mare de generalizare, folosite şiîn celelalte discipline de învăţământ, dar adaptate la specificul activităţii deeducaţie fizică şi sport. Metodologia instruirii sau metodologia procesului deînvăţământ, reprezentată de totalitatea metodelor utilizate în scopul realizăriiobiectivelor educaţiei fizice şi sportului, presupune abordarea unor orientărimetodologice (modul specific de combinare a metodelor şi procedeelor metodice cuprincipiile didactice) specifice activităţii de educaţie fizică şi sport. înpracticarea educaţiei fizice şi sportului strategia didactică, denumită şistrategia instruirii, este dată de modul de aplicare a metodelor în funcţie demijloacele şi formele de organizare a activităţii. Strategia didactică esteconcepută în mod diferit, de către fiecare profesor în parte, în funcţie de

capacitatea creatoare, capacitate ce se manifestă atât în proiectare cât şi înconducerea procesului didactic. De ea depinde, în mare măsură, eficienţa lecţieide educaţie fizică sau de antrenament sportiv. Presupune organizarea activităţiiîn funcţie de tematicele abordate, obiectivele operaţionale, nivelul de pregătireal elevilor, timpul alocat activităţii, dotarea materială, locul de desfăşurare,condiţiile climaterice şi nu în ultimul rând de preferinţele elevilor.

Conform concepţiei lui Cerghit, L, în 1997. şi Cristea, S., în 1998,folosirea metodelor de instruire îndeplineşte realizarea următoarelor funcţii:formativă, cognitivă, motivaţională, normativă, instrumentală.

Funcţia formativ-educativă, reiese din acţiunea ce o produce mişcarea îndezvoltare psihomotorie şi intelectuală a elevilor. Exemplu în acest sens îlreprezintă folosirea metodei întrecerilor în cadrul activităţii practice, dar cuobligativitatea respectării regulilor (la semnal se aleargă, cu întrecere până laobstacol, pe care obligatoriu îl ocoleşti şi te întorci rapid la coada şirului).în acest test, elevul trebuie să cunoască punctul de plecare, modul de deplasare,punctul de întoarcere, regula de întoarcere şi punctul de sosire, ceea ce înseamnăcă el participă cognitiv, afectiv, motric şi moral la realizarea acestei sarcini.Metoda de exersare prin întrecere, în acest caz, contribuie la formarea complexă aelevilor.

Funcţia cognitivă evidenţiată mai ales prin contribuţia pe care o arefolosirea metodelor de instruire asupra dezvoltării proceselor psihice, înprincipal asupra memoriei, gândirii, judecăţi, observaţiei, atenţiei, analizei,spiritului de decizie şi discernere etc. Exemplu prin intermediul descrierii (prindispoziţiile, comenzile, indicaţiile, corectările, aprecierile, dezaprobărileetc), folosită în cadrul activităţii practice, se produce reţinerea cunoştinţelortransmise. în acest sens, elevul reţine aspectele teoretice privind deprindereamotrică, proba tehnică, procedeul tehnic, memorează regulile de execuţie aleacestora, ceea ce înseamnă că el participă cognitiv la rezolvarea sarcinilor.Metoda descrierii în combinaţie cu exersarea contribuie la însuşirea cunoştinţelorlegate de activitatea desfăşurată şi la formarea unui bagaj larg de deprinderi,privind modalităţile de execuţie a exerciţiilor.

Funcţia motivaţională se realizează mai ales prin caracterul distractiv-recreativ al activităţilor desfăşurate. Formarea unei motivaţii temeinicepresupune implicarea profesorului în explicarea rolului şi influenţelor pe care lepot avea exerciţiile fizice asupra dezvoltării personalităţii, dar şi prinmodalitatea de organizare şi desfăşurare ale acestora. Exemplu: folosirea încadrul povestirii a unor analogii (să alergăm iute ca iepuraşul) contribuie laformarea motivaţiei şi implicit la educarea unor aptitudini psihomotrice.

Funcţia normativă de optimizare a acţiunii este rezultatul folosiriiindicaţiilor metodice şi al respectării cerinţelor, regulilor, instrucţiuniloretc. Respectarea strictă a indicaţiilor, a regulilor impuse de activitatea ce sedesfăşoară, oră de oră, exerciţiu de exerciţiu, contribuie la:

• educarea valorilor morale şi la formarea conduitei civice;

• formarea respectului faţă de munca depusă;

• formarea responsabilităţii faţă de sarcinile încredinţate .

Funcţia instrumentală decurge din faptul că metodele sunt folosite cainstrumente de lucru în scopul realizării obiectivelor finale, cadru, de referinţăşi operaţionale Exemplu: exersarea alergării cu pas lansat de viteză contribuie ladezvoltarea aptitudinii de viteză, dar şi la însuşirea tehnicii alergării deviteză.

4.2. Clasificarea metodelor didactice

Metoda, considerată ca fiind o cale, o modalitate de lucru, sau un programdupă care se desfăşoară acţiunile practice şi intelectuale, contribuie laîndeplinirea obiectivelor şi sarcinilor didactice imediate, intermediare şifinale.

O clasificare acceptată, în mare parte de specialiştii din pedagogiagenerală, cât şi de specialiştii din educaţia fizică, grupează metodele dupăevoluţia lor istorică în :

• metode clasice (tradiţionale), verificate şi stabilizate în ceea cepriveşte eficienţa procesului instructiv-educativ. Din această grupă facparte: expunerea, conversaţia, demonstraţia, exerciţiul/exersarea etc;

• metode moderne, noi, ce vin să completeze, să uşureze şi să stimulezeactivitatea instructiv-educativă. Din această categorie fac partemodelarea, algoritmizarea, problematizarea, brain-stormingul etc.

în cadrul anumitor metode, au apărut şi s-au concretizat o serie deprocedee metodice care constituie modalităţi de lucru particularizate sau variantespecifice prin care se caută să se influenţeze dezvoltarea subiecţilor. Astfel încadrul expunerii au apărut ca procedee metodice: povestirea,explicaţia, prelegerea, iar exersarea poate fi globală sau fragmentată etc.

Existenţa unui număr mare de metode şi de procedee metodice, folosite îneducaţia fizică, privind instruirea şi educarea, impune sistematizarea şi grupareaacestora. Astfel Cârstea Gh., în "Teoria şi metodica educaţiei fizice şisportului", apărută în 2000, consideră că metodele din educaţia fizică şi sportconstituie un sistem şi le grupează în: „metodele de instruire propriu-zisă,metodele de educaţie, metodele de corectare a greşelilor de execuţie, metodele deverificare, apreciere şi notare, metodele de refacere a capacităţii de efort". Seimpune să subliniem şi faptul că această grupare a metodelor nu este strictă. Elepot fi grupate, de asemenea, după scopurile didactice urmărite în metode depredare, de învăţare, de proiectare, de evaluare, de refacere. Cert este faptul cămetodele respective au dublă şi chiar triplă acţiune în funcţie de modalitatea lorde folosire. Astfel, explicaţia poate fi folosită de profesor ca metodă depredare, de elev ca metodă de învăţare sau evaluare, aşa cum şi exersarea poate fifolosită de elev ca metodă de învăţare, evaluare şi de profesor ca metodă depredare. La rândul ei, modelarea poate fi folosită ca metodă de proiectare cândactivitatea se structurează pe baza modelelor intermediare (unităţi deînvăţare/instruire reprezentate de exerciţii cu finalităţi de execuţie), dar şi cademonstraţie când se bazează pe prezentarea modelului (execuţie model).

Realizarea procesului instructiv-educativ nu este rezultatul folosiriiunei singure metode, ci rezultatul cumulat al împletirii şi folosirii permanente atuturor metodelor şi procedeelor metodice. Astfel, demonstraţia poate fi însoţităde explicaţie sau conversaţie, poate precede sau urma exersarea. Folosirea uneimetode de învăţământ nu are un caracter strict, singular, unidirecţional, ci unulmultifuncţional. Alegerea metodelor, în procesul instructiv-educativ, esteacţiunea ce necesită o mare responsabilitate din partea profesorului, întrucâtaceasta trebuie să asigure finalitatea educaţiei fizice, finalitate ce estediferită de la clasă la clasă, de la un ciclu de învăţământ la altul, de la unelev la altul.

Caracteristic disciplinei Educaţie fizică şi sport este faptul căînsuşirea deprinderilor motrice, a cunoştinţelor specifice acestora, dar şi acelor ajutătoare se realizează în mod pregnant în lecţia de educaţie fizică, prinexersarea repetată (în proporţie de 90%). Această caracteristică specifică, impuneprofesorului de educaţie fizică alegerea celor mai potrivite şi adaptate metode şi

procedee metodice, în funcţie de etapele procesului instructiv-educativ(proiectarea, predarea, învăţarea şi evaluarea), dar şi în funcţie deposibilităţile elevilor. Măiestria profesorului constă în realizarea combinaţieidiferitelor metode didactice, care să asigure însuşirea deprinderilor motrice,reţinerea cunoştinţelor de specialitate, dezvoltarea fizică armonioasă, educareaaptitudinilor psihomotrice, morale şi de voinţă.

O structurare a metodelor realizată după acţiunea dominantă s-ar putea

prezenta astfel:

Metodede învăţare Exersare

(exerciţiul)

Problematizarea

Studiul individual

Orală Practică -Fragmentată -Globală

Metode depredare folosite în proiectar

-Modelarea -Algoritmizarea -Instruirea programată

Metode de evaluare -Notarea -

Aprecierea verbală

Metodede corectare

agreşelilor

- Intervenţia verbală -Intervenţia prin gesturi, semne

Metodede asiguraresi aiutor

- Asistenţa copiilor, asigurarea -Ajutorul

Metodede

refacere

Schema Nr. 8. Structurarea metodelor

4.3. Metodele de predare

Transmiterea, însuşirea şi evaluarea cunoştinţelor este unproces complex ce se realizează prin folosirea combinaţiei tuturormetodelor. Formarea unei imagini, a unei reprezentări clare serealizează cu ajutorul metodelor verbale (povestirea, prelegerea,descrierea, explicaţia, conversaţia etc), însă percepţia şi înţelegereareală este întregită de o observare dirijată asupra unei demonstraţiicorecte şi de o execuţie simţită (percepută, analizată de către elev).Desfăşurarea procesului instructiv-educativ, sub formă de lecţieşcolară, necesită proiectarea activităţii (cu ajutorul algoritmizării şimodelării) şi folosirea unor metode care să stimuleze (învăţarea prindescoperire, brain-stormingul) interesul şi motivaţia. Evaluarea(aprecierea, notarea) vine să sublinieze eficienţa metodelor folosite,contribuind astfel la transformarea comportamentului uman.

4.3.1. Metodele verbale

Transmiterea cunoştinţelor, datelor sau dispoziţiilor necesareînsuşirii, dezvoltării şi educării se realizează cu ajutorul metodelorverbale ce folosesc cuvântul rostit, acestea fiind structurate în douămari grupe:

• metode expozitive;

• metode conversative.

4.3.1.1. Metodele verbale expozitive

Expunerea este considerată ca fiind cea mai veche metodă detransmitere a cunoştinţelor şi informaţiilor. Ea foloseşte limbajul,care trebuie să fie accesibil nivelului de înţelegere, clar, cursiv şicurat exprimat (fără jargoane). Este o cale simplă, directă, rapidă detransmitere a informaţiei. De modalitatea de realizare a expuneriidepinde în mare măsură învăţarea. întrucât prin expunere, se oferă,elevilor, cunoştinţe de-a gata, această metodă, predispuneelevii/studenţii/sportivii la pasivitate, în procesul de recepţionare-învăţare.

Expunerea este principala metodă prin care se realizează

predarea în învăţământul universitar. în cadrul ei s-au perfecţionat maimulte procedee metodice şi anume: povestirea, explicaţia şi prelegerea-dezbaterea, descrierea. Folosirea unuia dintre aceste procedee metodicede expunere a cunoştinţelor depinde de vârsta elevilor şi de capacitatealor de înţelegere.

Explicaţia este o formă de realizare a expunerii succinte, ceare menirea de a preciza, a argumenta, a exemplifica, a lămuri şiclarifica anumite situaţii, aspecte sau mecanisme ale mişcării. Acestprocedeu metodic se foloseşte în toate sistemele de învăţământ, de lacopii cei mai mici până la oamenii maturi. Dar întrucât implică operaţiilogice complexe (comparaţia, analogia, analiza, sinteza, deducţia,inducţia) este mai puţin folosită în învăţământul preprimar şi primar.Este un procedeu cu mare utilizare în educaţia fizică şi antrenamentulsportiv, fiind stimulativ în ceea ce priveşte participarea conştientă şiactivă. întrucât explicaţia foloseşte o expunere logică şi argumentată,profesorii şi antrenorii pot dirija gândirea elevilor/sportivilorspre depistarea unor aspecte mai puţin sesizabile, pot contribui laformarea unor judecăţi care să determine o anumită execuţie, potdirecţiona şi uşura înţelegerea ceea ce duce în final la o execuţieconştientă şi la formarea motivaţiei, interesului pentru activitate.Explicaţia contribuie la însuşirea cunoştinţelor de specialitatereferitoare la: tehnicile şi tacticile de execuţie corectă, cunoaşterearegulilor şi cerinţelor ce trebuie respectate, înţelegerea influenţelordiferitelor exerciţii asupra organismului, dezvoltarea aptitudinilorpsihomotrice, reţinerea aspectelor privind formarea şi perfecţionareaunor deprinderi motrice. Creşterea eficienţei explicaţiei este undeziderat urmărit permanent de profesor (dacă acesta se respectă şi estepreocupat de rezultatele muncii lui) şi depinde de modalitatea deutilizare a acesteia.

Folosirea explicaţiei, în scopul transmiterii informaţiilor şi ajustificării şi argumentării necesită respectare anumitor cerinţe. Eatrebuie să fie:

• clară şi prezentată într-un limbaj corect din punct de vedereterminologic şi gramatical, şi, în acelaşi timp, plastic scoţândîn evidenţă ceea ce este mai important;

• precisă şi scurtă astfel încât să capteze atenţia subiecţilor şisă memorarea informaţiilor;

• sugestivă şi prezentată la nivelul capacităţii de înţelegere aelevilor, nici prea complicată (să nu provoace aversiune), darnici prea simplistă (ca să determine o participare pasivă) săprovoace neatenţie, plictiseală;

• oportună, adică să fie folosită atunci când este şi unde este necesară.

Realizarea unei explicaţii bune, pe înţelesul tuturor, asigurăînsuşirea unor cunoştinţe teoretice precise şi formează atitudini ceajută la:

• însuşirea deprinderilor motrice de bază, a celor specifice unorramuri de sport şi la formarea priceperilor motrice;

• realizarea unei ţinute fizice şi morale corecte;

• execuţia unei mişcări suple şi frumoase;

• îmbunătăţirea nivelului de dezvoltare a aptitudinilor

psihomotrice;

• formarea şi educarea calităţilor morale şi de voinţă.

Exemplu de realizare a explicaţiei pentru "stând pe mâini"balansarea piciorului spre înapoi trebuie să fie energică şi rapidă, iarpalmele se aşează pe sol, cu degetele spre înainte, braţele suntîntinse. Pentru a menţine trunchiul pe verticală câteva secunde, toatămusculatura trebuie să fie încordată.

Povestirea este folosită în principal la nivelul învăţământuluipreşcolar şi în primele două clase ale învăţământului primar. Constă înprezentarea verbală concretă şi sistematică a unor acţiuni, întâmplăridin viaţa animalelor sau a fenomenelor din natură, pe baza cărora eleviîşi fac anumite reprezentări pentru a înţelege mai uşor unele exerciţii.De regulă, profesorul însoţeşte povestirea cu demonstraţii, materialeiconografice etc, pentru a stimula acţiunea, recurge la analogii. Pentrua fi eficientă, povestirea trebuie să fie plastică, sugestivă şi să sebazeze pe descrierea realităţii înconjurătoare, care este bine cunoscutăde subiecţi. Exemplu - acum să zburăm ca fluturaşul sau ca rândunica,prin această analogie copiii îşi creeze o imagine privind mişcarea, cese asemănă cu cea a fenomenelor, evenimentelor, lucrurilor, acţiunilor,personajelor deja cunoscute.

Pentru ca povestirea să stimuleze activitatea de practicare aexercitiilor fizice, în procesul instruirii, este necesar să respecteurmătoarele cerinţe:

• să prezinte fenomene reale şi cunoscute, care să aibă legătură cumişcările ce urmează a fi executate;

• să fie prezentată cu claritate şi corectitudine:

• să scoată în evidenţă anumite aspecte emoţionale:

• să prezinte fenomenele în succesiunea lor logică.

Prelegerea reprezintă o discuţie teoretică folosită cu precădereîn învăţământul superior, la ultimele clase de liceu, dar şi lasportivii de mare performanţă. Expunerea sub formă de prelegere are labază o documentare şi argumentare ştiinţifică riguroasă. Poate fiînsoţită uneori de materiale intuitive cu scop de a contribui lareţinerea şi înţelegerea cu uşurinţă a cunoştinţelor şi la formarea unorreprezentări clare. Ea durează 1-2 ore. Poate deveni plictisitoare şiobositoare dacă după 30-40 de minute de prezentare teoretică aconţinuturilor, nu intervine o dezbatere propriu-zisă a problemelor puseîn discuţie. Dezbaterea ca formă derivată din prelegere, se realizează deobicei sub formă de "masă rotundă", şi reprezintă, de fapt, o comunicaredidactică sub forma uni dialog autentic în care se "creează o atmosferăde toleranţă şi respect, de cooperare fructuoasă, de coeziune afectivă,de confruntare academică a opiniilor şi concepţiilor" în care studenţii,elevii învaţă să: perceapă, înţeleagă, gândească, exprime, analizeze,compare, formuleze raţionamente, elaboreze, sintetizeze răspunsuri, săpună întrebări şi să aplice cunoştinţe.

Descrierea este un procedeu metodic, derivat din expunere, cumare eficienţă în practica sportivă, fiind utilizată în predarea tuturorcategoriilor de exerciţii fizice, considerată deci ca fiind cel mai desfolosită în activitatea motrică. Constă în prezentarea concretă şi

scurtă a trăsăturilor şi a detaliilor exterioare a unui obiect sau aunei modalităţii de realizare a unui act motric, exerciţiu, deprinderesau acţiune motrică. Prin descriere sunt scoase în evidenţă aspectelefizice ale obiectului sau momentele de conţinut ale deprinderii motrice.Aşa cum consemnează A., Barta şi P Dragomir, pag. 21, 1999, descriereaeste „metoda prin care se prezintă verbal imaginea unui exerciţiu,precizându-se mişcările, succesiunea lor, direcţia, amplitudinea, ritmulşi durata. Descrierea exercitiilor fizice constă într-o prezentareterminologică ce presupune:

prezentarea poziţiei iniţiale;prezentarea succesiunii mişcărilor cu toate componentele specifice(direcţie, amplitudine, ritm, intensitate etc);prezentarea poziţiei finale.

De asemenea, descrierea poate fi însoţită de indicaţii privindvolumul exprimat în durată sau număr de repetări, durata pauzei,numărul de serii etc.

Folosirea descrierii, în lecţia de educaţie fiică, presupunerespectarea următoarelor recomandări:

să fie clară şi concisă, într-o terminologie specifică, sugestivă şicunoscută de elevi/sportivi/studenţi;să preceadă, să însoţească sau să urmeze demonstraţiei, sau poate fiînsoţită de planşe, machete, fotografii, scheme;să fie reluată ori de câte ori s-a constatat că apar dificultăţi înprocesul de înţelegere, de reprezentare sau de execuţie;să fie folosită cu precădere în momentul de iniţiere, învăţare a unuiexerciţiu, a unei deprinderi motrice.

Exemplu: pentru "stând pe mâini" - din stând cu braţele sus,capul orientat cu privirea spre înainte, se balansează piciorul dreptînainte sus, după care se aşează odată cu mâinile, pe sol, într-untriunghi echilateral, cu genunchiul uşor îndoit, la o distanţă de 30-40cm. de locul de plecare. Piciorul stâng se balansează înapoi în sus înacelaşi timp cu întinderea şi impulsia piciorului drept. In timp cepiciorul stâng se îndreaptă spre verticală, piciorul drept se desprindede sol şi se alătură acestuia. Capul este în extensie, privireaurmăreşte palmele pe sol. Se menţine trunchiul în această poziţie câtevasecunde.

4.3.1.2. Metodele verbale conversative

Convorbirea este una dintre cele mai eficiente metode deobţinere a datelor cu privire la capacitatea de înţelegere, de suportarea efortului fizic a elevilor, dar şi la capacitatea de realizare aevaluării activităţii de mişcare. In educaţia fizică convorbirea, serealizează prin conversaţie şi brain-storming.

Conversaţia se realizează cu ajutorul dialogului întreprofesorul ce conduce activitatea şi elevii ce participă la procesulinstructiv-educativ. Având un caracter verbal, se desfăşoară prinintermediul unor întrebări clare, cu un grad mare de activizare, prin

care se solicită elevilor găsirea unor soluţii sau formarea unorconcepţii, judecăţi. Folosirea întrebărilor, în procesul de însuşire adeprinderilor motrice şi de dezvoltare şi educare a aptitudinilorpsihomotrice are ca scop stimularea gândirii şi iniţiativei, formareamotivaţiei şi interesului pentru practicarea exerciţiilor fizice.Eficienţa folosirii conversaţiei în lecţia de educaţie fizică depinde demomentul în care este folosită, dar şi de modalitatea de realizare aacesteia. O conversaţie negativistă poate produce uneori o stimulare aactivităţii, dar de cele mai multe ori produce o demoralizare şiimplicit o scădere a interesului pentru practicarea exerciţiilor fizice,în timp ce o conversaţie pozitivistă poate duce la o revigorare aactivităţii, la o stimulare a participării conştiente şi active.Conversaţia poate folosită în scopul transmiterii cunoştinţelor, dar şiîn scopul stimulării corectitudinii execuţiilor. Tot cu ajutorulconversaţiei, şi pentru a stimula percepţiile şi gândirea elevilor, serealizează sondaje privind cauzele ce produc reuşitele şi nereuşitele înexecuţie (ce ai simţit în zbor?, unde ai executat bătaia -desprinderea?, de ce nu ai dat mingea s-o prindă colegul?, de ce te-aidezechilibrat în execuţia la stând pe mâini?), se schimbă păreri privindgreutăţile ce încetinesc ritmul de învăţare, se comentează tehnici şitactici de execuţie, modalităţi de rezolvarea a unor situaţii, se facaprecieri, se transmit indicaţii, se emit păreri privind evaluarea etc.

Brain-storming este un procedeu metodic folosit mai rar şi depuţin timp în educaţia fizică şi sport. El constă în promovarea uneidezbateri ce se bazează pe exprimarea părerilor, afirmaţiilor, în modargumentat. în prima etapă calitatea argumentelor nu contează, întrucâtdupă o perioadă scurtă de timp (câteva zile sau chiar câteva execuţii)de la dezbaterea iniţială se reiau discuţiile şi se emit noi păreri, seprezintă noi posibilităţi de rezolvare, ce sunt analizate de un micro-grup, cunoscător a problemei dezbătute şi se stabilesc decizii/soluţiieficiente. (Exemplu: realizarea unei linii acrobatice presupune legareaelementelor artistice, unele de altele într-o succesiune ce poate ficomună, dar şi într-o succesiune specifică fiecărui elev în parte,ţinând cont de particularităţile individuale. în prima fază se creează olinie acrobatică ce poate sau nu poate să fie executată de fiecare elevîn parte. Ea este discutată, comentată, analizată. După câteva zilefiecare elev sau grup de elevi în parte îşi reiau discuţiile,afirmaţiile, se emit noi păreri, se prezintă noi posibilităţi decombinare a elementelor, se supun dezbaterii şi sunt analizatemodalităţile de combinare, se stabilesc deciziile/soluţiile cele maieficiente, se creează propria/propriile combinaţii şi se argumentează).

4.3.2. Metodele intuitive (nonverbale)

Formarea unor reprezentări clare în ceea ce priveşte execuţiaraţională a actelor şi acţiunilor motrice se realizează şi cu ajutorulmetodelor intuitive denumite şi nonverbale. Aceste metode se bazează peactivitatea organelor de simţ: văz, auz, cutanat, kinestezic. în cadrulmetodei intuitive au evoluat câteva procedee metodice printre careamintim: demonstraţia şi observaţia.

Demonstraţia în educaţia fizică, este metoda prin care se aratăelevilor ceea ce ei vor lucra în continuare, sau ceea ce trebuie sărealizeze în final. Cu ajutorul demonstraţiei elevul se familiarizeazăcu deprinderea motrică, exerciţiul sau acţiunea ce urmează a fi

învăţată, consolidată, perfecţionată sau evaluată. Ea poate preceda,însoţi sau urma explicaţia. Datorită posibilităţii de prezentare directăa exerciţiilor, prin mişcare, ea formează reprezentări clare privindstructura deprinderilor motrice, privind succesiunea raţională a actelormotrice.

Realizarea demonstraţiei trebuie să ţină cont de etapeleformării deprinderilor motrice. Astfel ea poate fi:

• tip model global atunci când se urmăreşte formarea uneireprezentări, a unei acţiuni motrice ce urmează să fie însuşită;

• de tip analitic când acţiunile motrice sunt foarte complexe şiînvăţarea se realizează pe părţi sau pe faze;

• de tip final demonstrativ evaluativ când se realizează evaluarearezultatelor obţinute.

Demonstraţia cu ajutorul materialului intuitiv (scheme/schiţe, planşe, casetevideo, filme, kinograme, diafilme etc.) este considerată ca fiindnemijlocită, şi este rar folosită în lecţiile de educaţie fizică, însăeste des folosită în antrenamentul sportiv. Este indicată în momentul încare nu se poate recurge la demonstrarea realizată de către un elev sauun profesor, şi poate fi considerată ca o modalitate suplimentară deformare a reprezentărilor.

Demonstraţia practica directă denumită şi "demonstraţia vie" are labază executarea în faţa elevilor a exerciţiului sau a structurii motricesupusă învăţării. Demonstraţia pe bază de execuţie (când execuţia esteun "model") este considerată ca fiind cea mai eficientă metodă depredare a cunoştinţelor practice.

Ea se poate realiza:

• de către profesor, când acesta are o bună prestaţie fizică şitehnică (se mai numeşte şi demonstrare nemijlocită;

• de către un elev, din grupul cu care lucrează profesorul sauantrenorul, când acesta stăpâneşte bine tehnica de execuţie adeprinderi motrice ce urmează a fi învăţată sau când acesta esteînzestrat cu o inteligenţă motrică deosebită, ceea ce-i dăposibilitatea să realizeze încercări apropiate de tehnica deexecuţie cerută. Elevii pot fi folosiţi ca modele şi atuncidemonstraţia este considerată ca fiind de tip mijlocit.

Realizarea unei demonstraţii corecte poate contribui ladirijarea observaţiei elevilor spre perceperea elementelor esenţiale aleacţiunilor motrice, ceea ce poate stimula dorinţa elevilor pentruexersare şi pentru reuşită. Folosirea unui anumit tip de demonstraţie vaţine cont de particularităţile individuale ale subiecţilor. Atunci cândse constată apariţia unor greşeli tipice (prezente la un număr mai marede elevi) se poate recurge la execuţia unei demonstraţii suplimentarepentru a scoate în evidenţă aspectele esenţiale, dar şi la odemonstraţie greşită cu scopul de a scoate în evidenţă incorectitudinileapărute în execuţia sau în înţelegerea greşită a mişcărilor. Eficienţademonstraţiei creşte atunci când este însoţită de explicaţie caresubliniază anumite aspecte. Demonstraţia şi expunerea verbală(explicaţia, conversaţia) constituie metodele de bază folosite în scopulformării unei percepţii, a unei reprezentări clare asupra mişcării ce

trebuie executată.

Observaţia execuţiei asigură în cel mai mare grad sesizareaaspectelor cheie ale execuţiei mişcărilor. Profesorul dirijeazăobservaţia elevilor spre execuţiile cele mai bune realizate în timpuldesfăşurării lecţiilor, prin urmărirea atentă. Observaţia dirijată poatefi efectuată şi asupra exerciţiilor greşite pentru a scoate în evidenţăaspectele negative şi a le înlătura. Este indicat ca profesorii săorienteze observaţia subiecţilor spre un anumit aspect, precizatdinainte, şi să stimuleze intervenţiile pozitive ale elevilor. Valoareametodei este dată de faptul că poate stimula elevii în aplicarea a totceea ce consideră că este nou şi eficient, le stimulează gândireacreatoare, imaginaţia, le îmbogăţeşte cunoştinţele şi le dezvoltă simţulobservaţiei.

Observaţia execuţiei altor subiecţi (profesor, elev model) vizează:

• depistarea aspectelor esenţiale ale execuţiei;

• sesizarea aspectelor pozitive şi negative din execuţia colegilor,ceea ce permite formarea capacităţii de apreciere şiautoapreciere corectă a tehnicii de execuţie.

Observaţia poate fi dirijată şi asupra execuţiei proprii, estevorba de acea percepere a mişcării cu „ochii minţii", de acea simţire,reprezentare şi control a propriei mişcări, pe care foarte puţini elevireuşesc să o stăpânească şi care, în procesul de antrenament, estedeosebit de importantă.

4.4. Metodele de învăţare

Procesul de instruire-educare, specific educaţiei fizice şisportului, este un proces ce este influenţat, în mare parte, desârguinţa şi de interesul de care dă dovadă copilul/ elevul/ studentulîn activitatea de pregătire. în cadrul lecţiei de educaţie fizică,exersarea (practică şi intelectuală) este metoda ce are la bazăactivitatea de execuţie, a subiecţilor, ca singura modalitate ce poateduce la îndeplinirea obiectivelor educaţiei fizice şi sportului, iarproblematizarea şi studiul individual vin să completeze modalitatea de acumulareaa cunoştinţelor şi formarea priceperilor pe baza eforturilor proprii.

4.4.1. Metoda exersării

învăţarea are la baza execuţia sau exersarea, care în altediscipline de învăţământ, este întâlnită sub denumirea de exerciţiu. Ineducaţia fizică şi sport, metoda, ce contribuie în mod direct laactivitatea de învăţare, este exersarea, care constituie de faptexecuţia sau activitate practică directă, iar exerciţiul fizicreprezintă un act motric, un mijloc ce face parte din conţinutuleducaţiei fizice (exemplu: mersul, alergarea, driblingul, pasarea mingiisunt considerate exerciţii fizice). Exersarea presupune repetareasistematică, conştientă şi activă, a diferitelor exerciţii fizice, înscopul realizării obiectivelor de instruire, prezentate, comandate,explicate, indicate, demonstrate sau cerute de profesor, specificeactivităţii planificate. Exersarea repetată a exercitiilor fizice, carezultat al contracţiilor musculare, conduce la realizarea engrameiactivităţii/exerciţiului respectiv. Pentru întărirea percepţieisenzoriale, a unei engrame corecte, se pot utiliza în afara exersării

mişcărilor explicaţiile verbale, vizionarea înregistrărilor cinematice,a desenelor etc.

în educaţie fizică, după modalitatea de abordare, ea poate fipractică şi verbală, iar după modalitatea de execuţie a mişcărilor şiexercitiilor ce urmează a fi însuşite, poate fi sub formă: fragmentatăşi globală.

Exersarea practică fragmentată constă în execuţia deprinderimotrice în mod fragmentat, pe secvenţe sau faze, în mod analitic. Acesttip de exersare se foloseşte atunci când deprinderile motrice sauexerciţiile se caracterizează printr-un grad mare de complexitate şi nueste posibilă învăţarea globală, dar şi în cazul când se abordeazăperfecţionarea unui anumit aspect al mişcării, ce necesită o anumităcizelare sau chiar corectare. Exersarea fragmentată poate fi executatăîn mod individual, când deprinderea, priceperea motrică respectivă nunecesită participarea unuia sau a mai multor coechipieri, dar şi îngrup, când dorim să perfecţionăm o anumită execuţie în condiţii variatece necesită participarea mai multor coechipieri pentru realizarea uneiînlănţuiri de elemente sau procedee tehnice (exemplu jocurile sportive).învăţarea mişcărilor complexe, care nu pot fi însuşite printr-o exersareglobală, necesită fragmentarea componentelor deprinderilor motricerespective, în acte motrice ce sunt însuşite în mod singular, după caresunt asamblate în deprinderea motrică complexă. Exemplu: când se învaţăsăritura în lungime cu 1 1/2 paşi în aer se însuşeşte: separataterizarea, separat un elan scurt, mediu şi lung cu bătaie-desprindereşi separat zborul. în final aceste faze ale săriturii se asamblează şise execute săritura completă. Exersarea fragmentată poate fi realizatăîn mod individual, când se întâmpină greutăţi în procesul de învăţare,şi cu tot grupul/clasa odată, când nu apar greşeli mari de execuţie.întotdeauna, învăţarea mişcărilor, cu un grad mare de complexitate,începe cu exersarea fragmentată a componentelor (fazelor), realizândastfel o exersarea parţială, analitică şi o însuşire temeinică aacesteia. Nu este însă indicat să se insiste prea mult pe exersareafragmentară, întrucât poate să îngreuieze după însuşire, procesul delegare cursivă a fazelor.

Exersarea practică globală presupune execuţia unei deprinderimotrice în totalitatea sa, a unui complex de deprinderi motrice, care sesucced conform modelului determinat anterior. Ea realizează învăţareasau perfecţionare globală a deprinderilor. Este metoda prin careexecuţia unui exerciţiu, a unui procedeu tehnic, a unei deprinderimotrice este predată în totalitatea sa, respectând succesiuneamişcărilor, cerinţele de direcţie, ritm, tempou, intensitate, volum. Inprocesul de exersare globală, pentru a asigura o învăţare mai rapidă, sepot uşura condiţiile de execuţie prin: mărirea suprafeţei de sprijin,mărirea sau micşorarea obiectelor şi distanţelor. Exersarea globală estefolosită în alergări, sărituri, aruncări, dar şi în unele jocurisportive şi în gimnastică, când nu se întâmpină greutăţi în execuţiacursivă a mişcărilor.

Folosirea exersării globale contribuie le realizarea obiectiveloreducaţiei fizice, când se respectă următoarele indicaţii metodice:

• este folosită pentru însuşirea acţiunilor motrice mai simple;

• este folosită des în etapa consolidării şi perfecţionării deprinderilor motrice sportive;

• este folosită în scopul dezvoltării aptitudinilor motrice:

• este organizată în condiţii variate;

• este întreruptă când apar greşeli de execuţie.

După desfăşurarea în timp a acţiunilor, de către copii/ elevi/studenţi, exersarea poate fi: simultană şi alternativă.

Exersarea simultană are avantajul că învăţarea, consolidarea,perfecţionarea acţiunilor motrice sau dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice se realizează cu toţi elevii odată conform cerinţeloractivităţii practice. Cea alternativă presupune alternarea însuşiriiunor deprinderi cu alte deprinderi, (exemplu: prima parte a lecţiei,jumătate din elevi exersează exerciţiile pentru învăţarea bătăii -desprinderii la săritura în lungime, iar cealaltă jumătate exerseazăjocul de handbal cu reguli reduse, în partea a doua a lecţiei exersareape ateliere/grupe se schimbă).

După modalitatea de organizare a elevilor, exersarea poate fi:frontală, pe grupe, pe perechi, individuală.

Exersarea frontală se realizează cu tot colectivul/clasa odată.în lecţia de educaţie fizică sau cea de antrenament este folosită înveriga I, când se organizează colectivul de elevi ce trebuie disciplinatşi pregătit pentru realizarea lecţiei, în veriga a Ii-a, când sepregăteşte organismul pentru efort, în veriga a III-a, când seacţionează asupra influenţării selective a aparatului locomotor prinexerciţii sub formă de complexe de gimnastică, în veriga a VH-a, când serealizează revenirea organismului după efortul depus şi în veriga a VUI-a, când se trag concluziile asupra modalităţii de realizare a lecţiei şide participare a elevilor la aceasta. Poate fi folosită şi în veriga aIV-a, a V-a şi a Vi-a când colectivele de elevi nu sunt numeroase şieste spaţiu suficient.

Exersarea pe grupe presupune organizarea elevilor pe grupe şiateliere. Grupele pot fi fixe, pe o perioadă mai mare de timp, sau potfi constituite de fiecare dată în parte, în funcţie de tema / temele delecţie. Important este ca aceste grupe să fie echilibrate din punct devedere valoric, pentru a nu crea manifestări negative, de nemulţumire şinesatisfacţie. Exersarea pe grupe este specifică verigii a IV-a, când seurmăreşte dezvoltarea vitezei şi coordonării, verigii a V-a, când seurmăreşte învăţarea, consolidarea, perfecţionarea şi verificareadeprinderilor însuşite, dar şi verigii a Vi-a, când se urmăreştedezvoltarea forţei sau rezistenţei. în lecţiile în care se abordeazăteme de dezvoltare a forţei, colectivul de elevi se împarte pe grupevalorice şi se lucrează pe ateliere. Poate fi folosită şi în veriga aVH-a, la revenire.

Exersarea pe perechi este un procedeu cu mare eficienţă, folositcu precădere în veriga a 111-a, când exerciţiile sunt executate peperechi în scopul influenţării selective a aparatului locomotor, înveriga a V-a, când se urmăreşte însuşirea unei noi deprinderi şi estenevoie ca un elev să asiste sau să ajute execuţia unui coleg/coechipier(specific învăţării deprinderilor motrice ce alcătuiesc sporturileindividuale, exemplu la stând pe mâini, sau când execută împreunădeprinderi motrice specifice jocurilor sportive unde sunt necesari celpuţin doi elevi) şi în veriga a VI - a, când se pune problemadezvoltării forţei, unde este nevoie de doi participanţi. Poate fifolosită şi în veriga a rV-a.

Exersarea individuală este o exersare realizată de către fiecareelev în parte. Elevii lucrează în mod independent, nedirijat,profesorului îi revine, în principal, sarcina de supraveghere, îndrumareşi corectare. Poate fi folosită în toate verigile lecţiei, după ce aufost însuşite deprinderile motrice, şi mai ales când se urmăreşteperfecţionarea acestora, dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice ce nunecesită ajutor sau intervenţia unui coleg. Este indicată, întrucâtpermite lucru în funcţie de posibilităţile individuale, dar şi înfuncţie de ritmul propriu. Acest tip de exersare pretinde o bazămaterială foarte bună, un spaţiu de desfăşurare suficient, un nivelcrescut de conştiinţă şi motivaţie şi un număr de materiale didacticesuficient. Poate fi folosită în execuţia exerciţiilor pentru dezvoltareafizică, pentru dezvoltarea aptitudinilor motrice, dar şi pentru formareadeprinderilor motrice specifice sporturilor individuale. Necesită dinpartea profesorului atenţie sporită şi un efort la fel de mare,determinat atât de necesitatea cunoaşterii reale a predispoziţiilorelevilor /studenţilor/sportivilor, cât şi a efectelor produse deexersarea mişcărilor. Exersarea individuală presupune exersarea înfuncţie de predispoziţiile elevilor şi specificul, ramurii/probeisportive. Are mare influenţă în creşterea performanţelor sportive.

Exersarea individuală are următoarele avantaje:

• asigură o densitate motrică mare;

• ajută la corectarea deficienţelor fizice prin folosirea

exerciţiilor adecvate;

• asigură o dezvoltare/formare/educare în ritm propriu, dat de particularităţile individuale ereditare (unii mai buni, alţii maipuţin buni);

• asigură tratarea diferenţiată a elevilor conform preferinţelor (unul vrea să joace baschet, altul să alerge etc).

în folosirea acestui procedeu metodic apar şi o serie de dezavantaje, ce constau în:

• imposibilitatea profesorului de a fi atent la fiecare execuţie petot timpul lecţiei;

• imposibilitatea organizării, atunci când numărul de elevi dintr-oclasă este mare (peste 20 elevi), întrucât aceştia nu pot fi urmăriţi;

• imposibilitatea organizării, dacă nu dispunem de o bază materială deosebită.

Exersarea, sub formele ei variate de folosire, contribuie: laînvăţarea, consolidarea, perfecţionarea, evaluarea deprinderilormotrice, la formarea priceperilor motrice, la îmbunătăţirea dezvoltăriifizice corporale, la dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice condiţionaleşi coordinative. la educarea calităţilor morale şi de voinţă, laformarea capacităţii de organizare şi de practicare independentă aexerciţiilor fizice.

Exersarea pentru învăţarea, consolidarea, perfecţionarea şievaluarea deprinderilor motrice şi formarea priceperilor motrice poatefi: exersarea singulară a unei deprinderi/priceperi motrice (se poaterealiza fragmentar când aceasta este foarte complexă şi global când

aceasta este simplă) şi exersarea cumulată /globală a mai multordeprinderi / priceperi motrice. Exersarea în scopul învăţăriideprinderilor şi formări priceperilor motrice, şi se realizează înveriga a V-a, considerată ca fiind veriga tematică de realizare atemelor.

Exersarea în scopul optimizării dezvoltării fizice corporale se

realizează în special în veriga a IlI-a lecţiei şi are la bază execuţiamişcărilor sub forma de complexe de exerciţii fizice localizate.Exerciţiile ce sunt folosite pentru optimizarea dezvoltării fizicegenerale se realizează din mers sau pe loc, într-o formaţie degimnastică ce avantajează execuţia. Complexele sunt formate din 6-8exerciţii, a câte 4-8 timpi, se execută liber sau cu obiecte portative,cu partener, cu încărcături, pe numărătoare sau pe fond muzical.Exerciţiile din complexe sunt alese astfel încât să solicite toatesegmentele corpului, abordând o anumită ordine (de sus în jos: cap,gât, membre superioare, trunchi, membre inferioare).îmbunătăţirea dezvoltării fizice poate fi realizată şi în celelalteverigi ale lecţiei (în veriga a IV-a, a V-a şi a Vi-a) prin folosireaexerciţiilor în diferite scopuri, dar şi prin celelalte forme deorganizare a activităţii fizice practice (activitatea independentă,competiţiile sportive şcolare, recreaţia organizată, gimnastica deînviorare etc).

Exersarea în scopul dezvoltării aptitudinilor psihomotrice se

desfăşoară pe parcursul întregii lecţii, cu excepţia primei şi ultimeiverigii. Accentul cade cu precădere pe veriga a IV-a, când se urmăreştedezvoltarea vitezei şi îndemânării şi a Vi-a când se urmăreştedezvoltarea forţei şi rezistenţei. Mijloacele şi metodele pentrudezvoltarea aptitudinilor psihomotrice sunt multiple, variate şi pot fialese în funcţie de aptitudinea ce urmează a fi dezvoltată şi educată.

Exersarea pentru dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă se

realizează pe parcursul întregii lecţii de educaţie fizică şi sport,prin încurajări, corectări permanente şi mai ales prin obligativitatearespectării regulilor şi a indicaţiilor.

Exersarea pentru formarea capacităţii de organizare şi depracticare independentă se realizează prin dirijarea controlată aactivităţii, prin modalităţi diferite de organizare a activităţii, acolectivului de elevi şi a materialelor sportive. Capacitatea deorganizare şi de practicare independentă se formează prin stimulareaelevilor în acordarea ajutorului, în conducerea anumitor exerciţii, înfolosirea elevilor la organizarea materialelor sportive şi a spaţiuluide lucru şi prin cunoaşterea regulilor de comportare, a celor deexecuţie a diferitelor exerciţii, jocuri, parcursuri aplicative.Formarea capacităţii de practicare independentă se realizează în fiecareverigă a lecţiei prin încurajarea execuţiilor libere şi stimulareaalegerii exerciţiilor sau practicării unor ramuri de sport foarteplăcute elevilor. Are la bază exersarea individuală dirijată şiîncurajată de către profesor, atât în timpul orelor şcolare, cât şi întimpul liber.

4.4.2. Problematizarea

Alături de exersarea (fragmentată sau globală) folosită laexecuţia exerciţiilor pe baza reproducerii, imitaţiei, în educaţiafizică şi sport, se foloseşte şi metoda de învăţare prin problematizare.învăţarea prin problematizare, a fost denumită de R. M. Gagne, citat deDumitriu Gh. şi Dumitriu C, în 2003, "rezolvarea productivă de probleme"şi este considerată „principala modalitate de aplicare a teorieiînvăţării prin descoperire, a învăţării active, a învăţării de tipeuristic" (conform lui Cârstea 2000, pag 114). Această metodă presupunecrearea unor situaţii practice problematice, care necesită, din parteaelevilor o atenţie deosebită în găsirea celor mai eficiente soluţii derezolvare. Are la bază "exersarea prin deducere şi gândire creatoare"rezultată în urma analizei şi comparării situaţiilor apărute sauprovocate, în urma depistării relaţiilor dintre cunoştinţele,deprinderile şi priceperile deja însuşite. După cum subliniază şi FarcaşV., 2003, „problematizarea, în educaţie fizică, constă dintr-o suită devariabile prin care se urmăreşte crearea unei situaţii problemă careantrenează şi oferă elevilor posibilitatea să surprindă diferite relaţiiîntre diferite cunoştinţe, priceperi şi deprinderi motrice anterioare şinoile achiziţii prin soluţiile pe care, aceştia le găsesc sub îndrumareacadrului didactic". Angajarea elevilor/sportivilor, într-o activitateindependentă de însuşirea şi mai ales de aplicare în situaţii diferite,a celor învăţate, prin crearea de probleme, contribuie la formareaimaginaţiei, motivaţiei, a interesului şi a creativităţii pentru găsireacelor mai eficiente şi mai adecvate soluţii. Exersarea deprinderilormotrice realizată în mod diferit şi în condiţii de execuţie cât maivariată, şi impusă de situaţii neprevăzute contribuie cel mai mult larealizarea acelui tip de "învăţare aplicativ deductivă", care asigurămodificarea comportamentelor şi personalităţii elevilor/studenţilor/sportivilor.

Paralel cu îndrumarea făcută de cadrul de specialitate, pe totparcursul instruirii, se impune angajareaelevilor/studenţilor/sportivilor în rezolvarea, în mod independent, adiferitelor probleme, situaţii apărute, sau provocate.

în educaţia fizică, problematizarea presupune:

• sugerarea alegerii rezolvării unei situaţii, de către

profesor/antrenor;

• alegerea unei opţiuni de rezolvare a unei situaţii de către un

grup de elevi;

• alegerea unei opţiuni de rezolvare a unei situaţii de către un

elev/sportiv.

In lecţia de educaţie fizică, problematizarea solicită foartemult elevii, care sunt nevoiţi, ca pe baza cunoştinţelor anterioare, săaleagă cele mai eficiente şi potrivite soluţii în funcţie de momentulexecuţiei. Rezolvarea de probleme stimulează analiza, judecata,imaginaţia creatoare, capacitatea de reorganizare şi restructurare acunoştinţelor, a deprinderilor motrice, interesul, curiozitatea spiritulde explorare. Toate acestea duc în final formarea competenţelor motriceşi intelectuale ale elevilor.

Problematizarea ca metodă de învăţare se evidenţiază înexecuţia: parcursurilor aplicative, în jocurile de mişcare, în jocurilesportive, în crearea linilor acrobatice şi artistice în gimnastică etc.

şi contribuie, în mare măsură la formarea creativităţii la elevi. Cametodă didactică de învăţare, problematizarea presupune, în timp osuccesiune de secvenţe ce constau în: momentul creăriisituaţiei/situaţiilor problemă, momentul alegerii celei mai potrivitesoluţii cu momentul execuţiei, momentul rezolvării problemei şi momentulanalizei soluţiei alese pentru rezolvare.

4.4.3. Metoda studiului individual

Deşi considerată improprie domeniului nostru, are din ce în cemai multe utilizări întrucât presupune realizarea unei exersări înscopul fie a perfecţionării execuţiilor, fie pentru descoperireaanumitor caracteristici ale exerciţiilor. Are la bază activitatea deinformare teoretică din literatura de specialitate cât şi activitatea deexersare recomandată pentru activitatea independentă în scopul:îmbunătăţirii capacităţii de efort, creşterii performanţelor sportive,realizării baremurilor pentru o notă maximă, perfecţionării unei anumiteexecuţii, re-exersării în momentul nereuşitei unei execuţii corecte sau aunei execuţii de re-corectare şi chiar când se recomandă studierea uneianumite bibliografii.

4.5. Metodele de proiectare didactică

Procesul de proiectarea activităţii de educaţie fizică şi sportse realizează cu ajutorul mai multor metode. Cu ajutorul lor se asigurăstructurarea conţinutului şi realizarea obiectivelor educaţiei fizice şisportului. Din grupa metodelor folosite în activitatea de programare şiproiectare, ce contribuie la ordonarea şi dirijarea procesului depredare, învăţare, evaluare subliniem: modelarea, instruirea programată,algoritmizarea. Aceste trei metode, cu ajutorul cărora se realizeazăproiectarea didactică, nu sunt folosite separat ele seintercondiţionează şi se completează reciproc, asigurând astfeleficacitatea procesului educativ. Există autori care le prezintă cafiind metode de predare sau de învăţare, minimalizând importanţa lor înproiectarea didactică. Elaborarea documentelor didactice (planul tematicanual, planul calendaristic semestrial, unitatea de învăţare, proiectuldidactic) este o activitate ce solicită timp, competenţă şi mai ales ocunoaştere reală a posibilităţilor umane, materiale şi financiare, darşi a conţinuturilor programei şcolare.

4.5.1. Modelarea

Procesul de elaborare a unui model, model ce se aproprie ca formă,structură, caracteristici, indici, de trăsăturile esenţiale alefinalităţii unui conţinut considerat original sau final se numeştemodelarea. In practica sportivă, modelarea poate fi folosită ca metodăde programare/proiectare a activităţii de instruire şi reprezintă unmodel teoretic programatic, dar şi ca modalitate de predare prinintermediul modelelor şi reprezintă un model practic executiv. însituaţia în care modelarea este folosită în procesul deprogramare/proiectare, aceasta se concretizează în documentele elaboratede către profesor, în scopul desfăşurării activităţii practice, iar cândeste folosită ca metodă de predare-învăţare se concretizează fie într-odemonstraţie a profesorului, a unui elev talentat, fie în prezentareaunor imagini prin schiţe, planşe, casete video în scopul îndrumării

elevilor pentru a percepe, a înţelege şi a descoperi anumite informaţiişi relaţii despre mişcarea ce urmează a fi executată. Conform opinieiprezentată de V. Ghenadi, 1981, modelarea "se constituie în metodăspecifică cu reguli şi etape de aplicare precis delimitate, făcând-oaplicabilă în domeniile de activitate ce au ca obiect de studiu sistemuldinamic complex" de mişcare.

Folosită în principal ca metodă de programare, modelareaprocesului instructiv-educativ este înţeleasă ca fiind acţiunea princare cadrul didactic proiectează activitatea ce urmează să se realizezede-a lungul unui an de zile, a unui ciclu de învăţământ în conformitatecu prevederile prevăzute de programa şcolară. Modelarea presupuneelaborarea, de către profesor a unor modele de instruire şi de evaluarepentru fiecare deprindere motrică sau pentru fiecare disciplină/ ramură/probă sportivă în parte. Acţiunea de programare a activităţii prinintermediul modelelor are caracter metodologic şi urmăreşte eşalonareamijloacelor folosite, metodelor şi tehnicilor de lucru, criteriilor deevaluare, în scopul realizării obiectivelor intermediare şi finale şimai ales. Modelul final în educaţia fizică şi sport este reprezentat deobiectivele prevăzute de programa şcolară pentru fiecare semestru, an destudiu, etapă de învăţământ, iar modelul pragmatic este reprezentat dedocumentele de proiectare didactică ce asigură îndeplinirea modeluluifinal.

Proiectarea procesului instructiv-educativ, având la bază unmodel de lucru ce reprezintă modele intermediare denumite de I. Cerghit,1980, pag. 184, „modele simulatoare ... care mimează unele fenomene,procese, fapte acţiuni, comportamente" asigură realizarea modeluluifinal prevăzut de programa şcolară. Elaborarea unui astfel de modelpresupune abordarea următoarelor etape:

• cunoaşterea detaliilor şi caracteristicilor finale de execuţietehnică a modelului;

• stabilirea valorilor cantitative ale obiectivului final (pentru:lecţie, procedeu tehnic, deprindere motrică, probă de concurs,perioadă de pregătire etc.) al modelului;

• stabilirea modului de organizare şi funcţionare (mijloace,metode, formaţii, dozare) a modelului ce urmează a fi aplicat înactivitatea practică.

• elaborarea propriu-zisă a modelului de lucru pe baza trăsăturiloresenţiale ale modelului final;

• aplicarea modelului de lucru în activitatea practică şiverificarea valabilităţii acestuia;

îmbunătăţirea şi modificarea modelului de lucru atunci cândobiectivele finale nu au fost realizate/îndeplinite;

• stabilirea concluziilor pe baza studierii rezultatelor obţinute înurmaaplicării modelului de lucru, comparativ cu modelul original.

I. Cerghit, în 1980, pag 180 subliniază că "modelul este unrezultat al unei construcţii artificiale, bazate pe raţionamente deanalogie, pe un efort de gândire deductivă". Specific educaţiei fizice

şi sportului este marea varietate de modele de mişcare, dar şi deposibilităţi de elaborare a modelelor depregătire/instruire/dezvoltare/educare. Indiferent de modelul folosit,acesta trebuie să reproducă/imite originalul, într-o formă simplificatăcare să scoată în evidenţă trăsăturile esenţiale.

în educaţie fizică şi sport, din punct de vedere a aspectelorvizate, modelele pot fi:

• structurale, prin care se realizează obiectivele finale, cadru şide referinţă (exemplu: valoarea de 4.10 m la lungime cu elan, labăieţii sau executarea unui exerciţiu liber ales cu 7-8 elementela fete, sau realizarea unor structuri de exerciţii în jocul defotbal/ handbal/ baschet/ volei la clasa a VII a etc).

• materiale, reprezentate de machete, aparate, dispozitive,materiale didactice, folosite în procesul de instruire.

Din punct de vedere a etapizării procesului de instruire modelele pot fi:

• finale, ce corespund şi se apropie de modelul educaţional impusde exigenţele sociale de la sfârşitul întregului stagiu deinstruire, adică la finele ciclului de învăţământ şi suntprevăzute de programele şcolare şi concretizate în obiective;

• intermediare, elaborate pentru finele unei perioade mai scurte detimp, a unui semestru sau etapă de învăţământ. Sunt elaborate deprofesor (pentru învăţământul: preşcolar, primar, gimnazial,liceal, universitar).

Modelele stabilite/programate/proiectate trebuie să exprime "cetrebuie să ştie", „ce trebuie să stăpânească" şi "cum trebuie să arate"cei care ajung să parcurgă etapa destinată modelului programat.

Prevederile modelelor intermediare şi finale, în educaţia fizicăşcolară, vizează realizarea următoarelor obiective:

• întărirea stării de sănătate;

• educarea capacităţii de organizare şi practicare independentă amodalităţilor de mişcare în timpul liber;

• educarea capacităţii de recreare, refacere şi recuperare aorganismului în timpul liber;

educarea capacităţii de autoorganizare a timpului liber;

• dezvoltarea fizică armonioasă a organismului prin modalităţi diferite de mişcare;

• însuşirea deprinderilor şi formarea priceperilor motrice (de bază şi specifice unor discipline/probe sportive);

• educarea aptitudinilor psihomotrice şi a calităţilor morale şi devoinţă.

Modelul final al instruirii în educaţia fizică şi sport cuprindeurmătoarele componente:

• obiectivul final/intermediar, prognoza evoluţiei;

• concepţia privind pregătirea: sisteme de acţionare, modalităţi de programare, metode de predare, evaluare conform

conţinuturilor pregătirii;

• valoarea finală a aptitudinilor;

• dimensiunea finală motrică, cognitivă, afectivă, morală;

In educaţia fizică şi sport, conform opiniei Ghenadi, V.,

modelele pot fi:

• teoretice, filozofice, conceptuale;

• matematice, reprezentate de obiective valorice;

• fizice, reprezentate de valori materiale şi dimensiuni fizice;

Toate aceste modele sunt determinate de structura stării şiesenţei fenomenului sistemului sau procesului de educaţie fizică.

4.5.2. Instruirea programată

Instruire programată este o metodă modernă, constituind orevoluţie în rândul metodelor didactice întrucât are la bază modelulcibernetic. Reprezintă în esenţa sa nici mai mult nici mai puţin decâtintroducerea automatizării şi cibernetizării în învăţământ. întrucâtprocesul instructiv-educativ, în general, şi cel de educaţie fizică, înspecial, poate fi considerat ca un proces de comandă, execuţie şicontrol ce urmăreşte formarea şi educarea proceselor psihice, motrice şifizice ale elevilor, aplicarea instruirii programate a devenit nu numaio posibilitate, ci chiar o necesitate. Acest tip de instruire, denumităşi „instruirea pe bază de program" a devenit una din metodele desfolosit, în prezent, în însuşirea cunoştinţelor, perfecţionareadeprinderilor motrice în formarea priceperilor motrice şi în dezvoltareaaptitudinilor motrice. Ea reprezintă aplicarea ciberneticii în procesulde învăţare pe care-1 analizează ca proces de comandă şi control.

Fundamentarea ştiinţifică a instruirii programate, în educaţiafizică, are la bază teoria psihologică behavioristă care se desfăşoarăconform schemei:

lui

rulu

i

rectar

ea

-3

rulu

i

rectar

ea

2 > o el ev ul o o—► e l e- - -► r o f- - -► - C o - - -► r o f - R e

■H CO 3 CM

s u l l u l o—m u s p u n t r m u l s p u n t r m u l

J*t >ro o ™ >C o Ţ7CO tr o io tr o IO

Schema Nr. 9. Fundamentarea ştiinţifică a instruirii programate,

în educaţia fizică

Folosirea instruirii, pe bază de programare a activităţii,dă posibilitatea realizării permanente a conexiunii inverse,astfel încât să fie depistate şi eliminate imediat dificultăţileşi erorile de predare, dar şi cele ce ţin de predispoziţiile şiposibilităţile de învăţare ale elevilor.

Ca şi în celelalte activităţi şi în educaţia fizică şi însport se cunosc două tipuri de instruire pe bază de program:instruirea programată de tip liniar şi cea de tip ramificat.

Instruire programată liniară promovată de B. F., Skinner,1950, citat de L, Cerghit, în 1980, pag. 231, „are la bază unrăspuns planificat, prevăzut" şi abordarea succesivă a unei suite desecvenţe numite şi paşi metodici, care să reducă la minimum timpulde învăţare. Fiecare primul pas metodic este urmat de un răspuns (oexecuţie practică) care este supus controlului imediat. Când seconstată că pasul metodic, care se poate realiza într-un singur mod,a fost bine însuşit se trece la alt pas metodic. Modalitatea derealizare a paşilor metodici este aceeaşi pentru toţi elevii, însătimpul, numărul de repetări, de reluare a acestora depinde de ritmulde însuşire a fiecărui elev în parte.

Pasul metodic principal

-►

Evaluare -►

Pasul metodic Suplimentar1

—► Reevaluare -►

Pasulmetodic

Suplimentar2

1 'învăţare

Schema Nr. 10. Modalitatea de realizare a paşilor metodici

Această metodă este folosită în principal la însuşirea deprinderilor motrice şi se caracterizează prin:

• alegerea unor exerciţii şi dispunerea acestora într-oordine obligatorie

pentru toţi elevii;

exersarea fiecărui exerciţiu în limitele temporale care să asigure învăţarea propriu-zisă pentru fiecare elev în parte;

eliminarea unor variante de execuţie în procesul de învăţare;

trecerea la învăţarea unei noi deprinderi sau a unui nou exerciţiu numai după ce exerciţiile şi deprinderile motrice anterioare au fost bine însuşite.

Exemplu, în educaţia fizică:

Acţiunile profesorului •«-►

Acţiunile elevului

i

Profesorul demonstrează, explică săritura în lungime

«-► Elevul, conform percepţiei execută

1Profesorul apreciază, corectează execuţia

IProfesorul reapreciază, recorectează execuţia

«->

Elevul, conform recorectării reia execuţia

Schema Nr. 11. Exemplu, în educaţia fizică

Aşa cum subliniază Mihăilescu Liliana şi Mihăilescu Nicolae, 2002,„durata modificărilor comportamentale datorate învăţării esterelativă. ... ceea ce s-a învăţat se poate uita, „dezînvăţa", deşi, înmajoritatea cazurilor „urme" rămân, pozitive sau negative, ale noţiunilordobândite în procesul de învăţare dăinuie şi sunt reactualizate cu ocaziaproceselor ulterioare de învăţare, pe parcursul vieţii". Insă pentru aînvăţa reluarea pasului metodic se face până se constată că execuţia serealizează corect, conform cerinţelor de tehnică.

Instruirea programată ramificată, iniţiată de N.A., Crovder, citatde I., Cerghit, în 1980, pag. 233 presupune programarea procesului deînvăţare printr-o abordare largă şi liberă cu posibilităţi, „în carepentru fiecare sarcină de rezolvat se prezintă elevului o listă deeventualităţi din care el trebuie să aleagă". Dintre aceste răspunsuri,unele pot fi corecte, altele pot fi incorecte. Elevul trebuie să aleagăvarianta corectă. în cazul în care nu se alege varianta corectă elevulprimeşte informaţii suplimentare şi se încearcă o nouă variantă derăspuns. în educaţia fizică, în ceea ce priveşte prezentarea tehnică, nuse foloseşte niciodată prezentarea incorectă, dar se foloseşteprezentarea mai multor procedee tehnice. Execuţia poate fi realizatăincorect şi atunci se caută variante ale secvenţelor de execuţie până sealege varianta cea mai potrivită, pentru un anumit moment şi o anumităpersoană. însă, în ceea ce priveşte abordarea tactică se prezintă maimulte variante şi se urmăreşte alegerea variantei cu cea mai mareeficienţă.

Folosirea acestei metode este indicată după ce s-a însuşitmecanismul de bază al mişcărilor întrucât contribuie în mod deosebit laformarea priceperilor motrice şi se caracterizează prin:

• posibilitatea alegerii unei anumite variante de execuţie din mai multeposibile;

• folosirea unor înlănţuiri de acţiuni motrice ce formează probe tehnicesau a unor procedee tehnice ce formează structuri de exerciţii încadrul unor jocuri sportive;

Exemplu: Startul de jos are trei variante: apropiat, depărtat şiclasic, elevul le învaţă pe toate şi în execuţia finală alege variantaconvenabilă. O linie acrobatică, creată de un elev presupune legarea unuielement de altul în funcţie de capacitatea de creaţie. într-un joc sportivaruncarea la poartă poate fi executată într-o variantă ce are sau nueficienţă (gol valabil) la momentul respectiv. Important, ca fiecare elev săaleagă varianta care i se potriveşte cel mai bine în funcţie de nivelul depregătire şi particularităţile fizice când este vorba de o prezentaretehnică şi varianta cea mai eficientă când este vorba de o acţiune tactică.în momentul în care elevul a ales varianta incorectă, profesorul transmitenoile informaţii. Dacă varianta tehnică este greşit executată, se intervinecu un program secundar, cu o schemă, un desen, cu o intervenţie verbală sau

directă. Aceste intervenţii cu un nou program ajută elevii să găseascărăspunsul de execuţie corectă.

Instruire programată conform concepţiei Firea, E., 1979, se bazeazăpe o serie de principii: a paşilor mici, a participării active şiindependente, a progresului gradat, a repetiţiei,a răspunsurilor corecte, aritmului individual, a verificării (controlului) sau a întăririi imediate arăspunsului.

Principiul paşilor mici sau al eşalonării conţinutului instruirii înunităţi metodice se sprijină în împărţirea conţinutului pe unităţi mai micidenumite "paşi metodici", ce promovează o anumită succesiune metodică şiasigură însuşirea treptată a cunoştinţelor şi deprinderilor în scopulrealizării obiectivelor planificate. în atletism, învăţarea probeloratletice se face pe fazele componente ale acestora, aşa cum în jocurilesportive se face pe procedee tehnice.

Principiul progresului gradat presupune realizarea instruirii ţinândcont de ritmul progresului fiecărui elev în parte, dar şi de ritmul deprogresie al claselor, grupelor cu care se lucrează.

Principiul participării active şi independente constă în urmărirearecepţionării informaţiilor transmise de către profesor elevului, prinmodalitatea de reacţie concretizată în efectuarea exercitiilor. Modalitateade realizare a situaţiei apărute, sau de reproducere a execuţiei dovedeştecapacitatea elevului/studentului de a rezolva tema predată, abordată prinforţele proprii.

Principiul răspunsurilor corecte constă în urmărirea corectitudiniiexersării exerciţiilor programate, şi a progresului înregistrat. Acordareaatenţiei, în ceea ce priveşte execuţia corectă a exerciţiilor contribuiela realizarea obiectivelor operaţionale programate şi deci la schimbareacomportamentelor elevilor.

Principiul respectării ritmului propriu de muncă presupuneeşalonarea unităţilor de învăţare şi programarea activităţii în funcţie deposibilităţile de asimilare ale elevilor. Important este ca instruirea săfie astfel programată încât să ţină cont atât de cei care îşi însuşesc mairepede şi mai uşor cunoştinţele şi deprinderile de mişcare, cât şi de ceicare realizează acest lucru mai lent, mai greu.

Principiul verificării (controlului) presupune verificareavalabilităţii variantei de execuţie alese şi prezentarea avantajeloralegerii altei variante. Verificarea imediată a răspunsurilor corecte esteo cerinţă ce asigură nu numai eficacitatea procesului de predare, conformmodelelor proiectate şi obiectivelor stabilite, ci şi realizareaschimbărilor comportamentale. Acordarea unei atenţii deosebite, în ceea cepriveşte execuţia cât mai corectă a fiecărui exerciţiu în parte şi ainfluenţelor acestora, contribuie la realizarea obiectivelor programate.

Principiul asigurării unui număr suficient de repetări fără de carenu se pot învăţa deprinderile motrice şi nu se pot forma priceperilemotrice. Asigurarea/programarea unui număr optim de repetări depinde înprimul rând de predispoziţiile de învăţare ale elevilor/studenţilor, deinteresul manifestat şi de complexitatea deprinderilor motrice abordate.Important este ca numărul ales/programat să asigure o învăţare temeinică.

Folosirea instruirii programate în predarea probelor atleticepresupune respectarea principiilor acesteia, atât în ceea ce priveşte

activitatea de predare realizată de profesor, cât şi în ceea ce priveşteactivitatea realizată de elev/student.Principiile instruirii programate

Acţiunile principale ale profesorului

Acţiunile principale ale elevului

Principiul paşilormici sau al eşalonări conţinutului instruirii în

Alegerea, delimitarea, împărţirea secvenţelor.

Exersarea pe rând a: a startului de jos, a lansării de la start, a alergării pe parcurs.a finişului şi a sosirii.Principiul

progresului gradat.

Stabilirea abordării învăţării în funcţie degreutatea secvenţelor, în următoarea ordine:- alergarea pe parcurs- finişul şi sosirea;- startul de jos;- lansarea de la start.

- execuţiile (elevilor) conformindicaţiilor primite, a reprezentăriiformate şi mai ales a posibilităţilorde execuţie.- exersarea se complică după ce s-a

Principiul participării active şi independente.

Indicaţii privind modalităţile de exersare a elevului, în mod liber, independent şi activ.

- exersarea liberă a fiecărei secvenţe;- exersarea liberă, la comandă şiconform indicaţiilor;- exersarea vioaie şi Principiul

răspunsurilor corecte.

Urmărirea şi prefigurarea progresului în funcţiede răspunsul/execuţia

- reluarea execuţiei corecte;- sesizarea progresului, stagnăriisau regresului Principiul

respectării ritmului propriude muncă.

Stabilirea exersării în funcţie de posibilităţile, nivelul de pregătire şi particularităţile

- reluarea execuţiei până ce elevulreuşeşte să execute corect;- reluarea execuţiei dupăPrincipiul

verificării (controlului).

Aprecierea verbală şi prin teste de evaluare a exersări elevului, decătre profesor.

- perceperea şi sesizareaaprecierii făcută de profesor.

Principiul asigurării unui număr suficient derepetări.

Stabilirea numărului de repetări, pentru fiecare elev în parte,de către profesor.

- reluarea exersăriicu indici crescuţi de viteză şi forţă.

Tabelul Nr. 2. Aplicarea instruirii programate în învăţarea probelor atletice

După cum se observă instruirea programată constă înfragmentarea conţinutului informaţional (a tehnicii probeloratletice) în paşi metodici/ secvenţe/ faze, mai mari sau mai mici,accesibili elevilor şi ordonarea acestora într-o succesiune dedificultate, de la uşor la greu, favorizând astfel un ritm acceleratal învăţării.

Exemplu: aruncările din atletism sunt probe ce necesită„comportamente motrice specializate al căror scop este realizarea,prin interacţiunea forţelor interne şi externe, a unei traiectorii amaterialului de aruncat cât mai lungă". Mecanismul de bază, sausuccesiune logică a elementelor tehnice a aruncării mingii de oină,este: priza ţinerea mingii, elanul, efortul final, eliberareaobiectului, redresarea (reechilibrarea) corpului. Activitatea deînvăţare presupune însuşirea elementelor componente care în final săasigure stăpânirea mecanismului de bază.

Aruncarea mingii de oină cu elan —

Ţinerea şi purtarea mingii

Probe tehnicede

aruncări

Aruncarea greutăţii —

Aruncarea suliţei

Aruncarea ciocanului —

Fazele tehnice (elementele tehnice) înordinea

metodiciideînvăţare

Eliberarea obiectului

Efortul final

Elanul

Aruncarea discului

—'

Redresarea corpului

Schema Nr. 12. Schema instruirii programate la aruncări: procedee şi elementetehnice

Aruncarea mingii de oină este probă de bază, din atletism, prevăzutăîn programa şcolară începând cu clasa I şi până la clasa a VlII-a. Face partedin probele de concurs din cadrul probelor combinate (individuale) dincampionatele şi concursurile naţionale ale copiilor II (triatlon la vârsta de10-11 ani), ale copiilor I (tetratlon la vârsta de 12-13 ani), dar şi încadrul tetratloanelor şcolare (pe echipe) ale copiilor de până la 14 ani.

Pregătirea pentru realizarea aruncării mingii de oină cu elan urmăreşte:

• realizarea unei execuţii cu o viteză cât mai mare pe elan, în limiteoptime individuale;

• legarea elenului preliminar de elanul de aruncare şi de efortul final;• crearea unor condiţii favorabile de realizare a eliberării rapide şi

energice, a mingii de oină, care să asigure un zbor cât mai lung;• realizarea echilibrării organismului.

Metodica învăţării aruncării mingii de oină cu elan începe cu clasa aVl-a şi presupune abordarea următoarelor obiective:

• învăţarea ţinerii şi purtării mingii;• învăţarea eliberării mingii;• învăţarea efortului final;• învăţarea elanului;• învăţarea restabilirii corpului.

Pasul metodic nr. 1 - Exerciţii pentru învăţarea ţinerii şi purtării mingii:

• apucarea mingii de oină cu degetele şi trecerea ei dintr-o mână în cealaltă;• aruncarea mingii în sus şi prinderea ei, cu aceeaşi mână, cu

verificarea şi corectarea modalităţii de prindere şi ţinere;• aruncarea mingii în sus şi prinderea ei, cu cealaltă mână, cu

verificarea şi corectarea modalităţii de prindere şi ţinere;• aruncarea uşoară a mingii la partener, prinderea acesteia şi corectarea

reciprocă a modalităţii de prindere şi ţinere;

Pasul metodic nr. 2 - Exerciţii pentru învăţarea eliberării mingii de oină:

• din stând depărtat lateral, cu faţa pe direcţia de aruncare, cu cotulîndoit orientat pe direcţia de aruncare cu mingea ţinută sus întindereaantebraţului pe braţ cu eliberarea mingii prin biciuirea articulaţieipumnului;

• acelaşi exerciţiu cu aruncarea mingii la o ţintă orizontală;• din stând depărtat anteroposterior, cu faţa pe direcţia de aruncare,

întinderea braţului spre înapoi, urmată de tragerea cotului spre înainteîndoit şi întinderea antebraţului pe braţ cu eliberarea mingii prinacţiunea explozivă a articulaţiei pumnului;

• din stând depărtat anteroposterior, în faţa unui zid aruncarea mingii cusarcina de a o prinde în momentul ricoşări. Se pune accent pe biciuireapumnului şi pe traiectoria optimă astfel încât mingea, la întoarcere, săfie prinsă cu o mână sus lateral în dreptul frunţii.

Pasul metodic nr. 3 - Exerciţii pentru învăţarea efortului final (aruncarea de pe loc):

• din stând depărtat lateral, cu faţa pe direcţia de aruncare, întinderea

braţului spre înapoi, urmată de tragerea cotului spre înainte îndoit şiîntinderea antebraţului pe braţ cu eliberarea mingii;

• din stând depărtat anteroposterior, cu faţa pe direcţia de aruncare,întinderea braţului spre înapoi, cu răsucirea uşoară a trunchiului, sprebraţul aruncător, şi îndoirea genunchilor, urmată de revenirea pedirecţia de aruncare printr-o mişcare inversă şi azvârlirea mingii deoină;

• din stând, cu faţa pe direcţia de aruncare, pas înapoi cu întindereabraţului spre înapoi, şi răsucirea uşoară a trunchiului, urmată derevenirea pe direcţia de aruncare şi azvârlirea mingii de oină;

• acelaşi exerciţiu cu sarcina de a urmări mişcarea de biciuire a antebraţului;• acelaşi exerciţiu, cu sarcina de a arunca cât mai departe;• din stând depărtat anteroposterior cu faţa pe direcţia de aruncare,

azvârlirea mingii peste o bară înălţată.

Este indicat ca aceste exerciţii să se execute şi sub formă de

întrecere.

Pasul metodic nr. 4 . Exerciţii pentru învăţarea elanului:

Pentru însuşirea aruncării cu elan se folosesc următoarele exerciţii:• din stând, cu braţul întins înapoi, pas cu piciorul opus braţului de

aruncare, cu aşezare pe blocaj a tălpii, concomitent cu tragerea cotuluisus, urmat de azvârlirea mingii;

• din stând, pas cu piciorul de aceeaşi parte cu braţul de aruncare şiaşezarea lui pe toată talpa cu vârful spre lateral - exterior aruncăriişi ducerea braţului aruncător înapoi, pas cu piciorul opus braţului dearuncare şi aşezarea acestuia pe călcâi pentru blocarea înaintării, urmatde azvârlirea mingii;

• din stând, cu braţul întins înapoi, pas cu piciorul opus braţului dearuncare, pas încrucişat cu piciorul de aceeaşi parte cu braţul dearuncare şi ducerea braţului aruncător înapoi, pas cu piciorul opusbraţului de aruncare, blocare şi azvârlirea mingii;

• din mers, pas încrucişat cu piciorul de aceeaşi parte cu braţul dearuncare şi ducerea braţului aruncător înapoi, pas cu piciorul opusbraţului de aruncare cu blocarea înaintării şi azvârlirea mingii;

• din joc de gleznă sau alergare uşoară, la semn (o linie trasată pe sol)pas încrucişat cu piciorul de aceeaşi parte cu braţul de aruncare şiducerea braţului aruncător înapoi, pas cu piciorul opus braţului dearuncare şi azvârlirea mingii;

• din alergare uşoară, la o linie trasată pe sol, pas cu piciorul opus braţului de aruncare, pas încrucişat cu piciorul de aceeaşi parte cu braţulde aruncare şi ducerea braţului aruncător înapoi, pas cu piciorul opus braţului de aruncare şi azvârlirea mingii;• aruncarea mingii de oină cu elan complet de 10-15 paşi la distanţă;• aruncarea mingii de oină cu elan complet cu întrecere.

Pasul metodic nr. 5- Exerciţii pentru învăţarea redresării corpului• în faţa unei linii de aruncare, exersarea elanului de aruncare (3

paşi) cu imitarea aruncării, urmat de sărituri succesive pe piciorulneîndemânatic (de aceeaşi parte cu braţul de aruncare) spre înapoi;

• în faţa unei linii de aruncare, exersarea elanului complet dearuncare cu imitarea aruncării, urmat de sărituri succesive pepiciorul neîndemânatic (de aceeaşi parte cu braţul de aruncare),spre înapoi;

• aruncări cu elan complet cu urmărirea vitezei de execuţie şirealizarea reechilibrării, fără depăşirea liniei de aruncare.

Exerciţiile prezentate mai sus, asigură învăţarea aruncării mingii deoină, cu elan prin abordarea secvenţială a elementelor tehnice conform schemei de mai jos:

-►PaSUi PaSUi PaSUi PaSUi w PaSUi

\ 1 r

1V ir

>ro

ţinerea şi

purtarea

mingii de

oin

Evaluare

ntru

elibera

rea mingii

de o

ină

Evaluare

rciţ

ii pentr

u efortul

fina

l

Evaluare

pent

ru însuş

irea

eian

ului

Evaluare

iţii

pentru

reec

hilibrar

e

IU ™ u■4-* C Q.5-

Ex e xer

cil Ex er

a. o

xerc

itii

Exer LU

LU

Schema Nr. 13. Abordarea secvenţială a elementelor tehnice pentru învăţareaaruncării mingii de oină, cu elan

Importanţa instruirii programate ca metodă didactică folosită inpredarea şi proiectarea conţinuturi lor procesului instructiv-educativ derivădin raportarea permanentă la nivelul activităţii elevului, dar şi din faptulcă trecerea mai departe la abordarea unui alt pas impune stăpânirea celuianterior. în plus elevul este permanent informat privind achiziţionareaconţinuturilor ceea ce stimulează progresul cunoaşterii.

4.5.3. Algoritmizarea

Algoritmizarea este o altă metodă ce se foloseşte în realizareaprocesului instructiv-educativ cu scopul uşurării programării şi proiectăriididactice şi care are ca scop elaborarea unor soluţii de rezolvare a unorsituaţii. Aceste soluţii, ce pot fi denumite şi posibilităţi se numescalgoritmi. Este o metodă ce necesită cunoaşterea detaliată atât aposibilităţilor elevilor/studenţilor, cât şi a efectelor produse deexerciţiile alese. Constă în alegerea şi stabilirea unei succesiuni deexerciţii bine determinată şi cu eficienţă crescută pentru fiecare deprinderemotrică, ce urmează să fie însuşită şi pentru fiecare aptitudine psihomotricăce urmează a fi dezvoltată.

Algoritmizarea, în activitatea de educaţie fizică, după cum considerăCârstea Gh. este o "operaţie de elaborare a unor soluţii speciale de rezolvarea unor situaţii standardizate sau tipice*'. Rezolvarea unor activităţi/

probleme/ situaţii este rezultatul gândirii şi mai precis a operaţiiloracesteia şi constă în elaborarea unor scheme procedurale sau a unei suite deoperaţii standard. însă, operaţiile gândirii decurg dintr-o anumită succesiunede secvenţe. în cadrul operaţiilor gândirii, aceste secvenţe se numesc şialgoritmi.

Printr-un algoritm se înţelege o operaţie constituită dintr-osuccesiune de secvenţe ce conduc la realizarea unui rezultat. Conform celorprezentate, algoritmizarea, în educaţia fizică, poate constitui elementulcheie al programări şi proiectării didactice ce duce, în final, la realizareaobiectivelor intermediare şi finale. Ea constă în elaborarea şi aplicarea unorexerciţii, în vederea realizării obiectivelor propuse, într-o succesiuneraţională ce respectă cerinţele principiului accesibilităţii (de la uşor lagreu, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut).Conceperea proiectului didactic se realizează cu ajutorul algoritmizării ce presupune parcurgerea anumitor operaţii şi stabilirea anumitor exerciţii care în final duc la realizarea obiectivelor educaţiei fizice. După stabilirea temei de învăţat, a obiectivelor de realizat, se aleg cele mai eficiente sisteme de acţionare aşa zişii algoritmi care se programează în timp. Deşi algoritmii sunt acuzaţi de şablonizare, au totuşi avantaje în procesul instruirii întrucât asigură trăinicia învăţării deprinderilor motrice şi contribuie la formarea reflexelor condiţionate.

Algoritmii reprezentaţi de exerciţiile alese se împart în: algoritmididactici, ce asigură programarea procesului de predare şi algoritmi aiînvăţării ce asigură procesul de însuşire a deprinderilor, priceperilormotrice şi dezvoltă aptitudinile psihomotrice.

Algoritmii didactici sunt elaboraţi de profesor, într-o succesiune deoperaţii de la simplu la complex, în mod etapizat ce contribuie la realizareaobiectivelor operaţionale sau a sarcinilor didactice ale verigilor saupărţilor lecţiei. Predarea algoritmică a unui exerciţiu sau a unei deprinderimotrice presupune parcurgerea următoarelor operaţii:

• explicarea scurtă şi clară a exerciţiului;

• demonstrarea exerciţiului însoţită de explicaţiile suplimentare, pentrua realiza o percepere clară şi corectă a ceea ce trebuie exersat şipentru a sesiza aspectele esenţiale ale mecanismului mişcării;

• exersarea activă şi conştientă de către elevi a exerciţiului/deprinderiide mişcare;

• demonstrări, explicaţii, corectări suplimentare atunci când nu s-areuşit execuţii corecte;

• aprecierea permanentă a formei finale şi sesizarea progreselorrealizate a execuţiilor de către profesor şi elevi.

Un algoritm, ce urmăreşte realizarea învăţării, este format dintr-osuccesiune de acţiuni motrice sau exerciţii (un standard de exerciţii), logicstructurată şi cantificată ca efort, ce poate să rezolve un obiectiv cadru, otemă de lecţie, sau o sarcină didactică a unei verigi. Algoritmii învăţării sepot grupa şi selecţiona pe: conţinuturile învăţării, pe formele de practicarea exerciţiului fizic, pe aspectele de dezvoltare fizică, pe aspecteledezvoltării aptitudinilor psihomotrice, pe aspectele dezvoltării aptitudinilorintelectuale, morale şi de voinţă etc.

Activitatea de elaborare şi aplicare a algoritmilor utilizaţi înactivitatea de educaţie fizică şi sport necesită respectarea următoarelor

cerinţe:

• cunoaşterea temeinică a structurii componentelor învăţării şi aposibilităţilor elevilor;

• realizarea concordanţei dintre algoritmii aleşi şi posibilităţileorganismului elevilor;

• realizarea concordanţei dintre nivelul de manifestare a aptitudinilorpsihomotrice cu cerinţele formării deprinderilor motrice de bază şispecifice;

• stabilirea volumului şi numărului de repetări a algoritmilor, în funcţiede principiul tratării diferenţiate;

• codificarea algoritmilor prin cifre şi litere;

Folosirea algoritmizării în procesul instructiv-educativ se extinde şila evaluarea acestuia.

4.6. Metode de evaluare a procesului instructiv educativ

Valoarea sistemului de pregătire este apreciată prin eficienţaînregistrată de către elevi. Această eficienţă este subliniată prinverificarea şi aprecierea activităţii depuse. Evaluarea rezultatelor munciiinstructiv-educative diferă de la o disciplină la alta, de la o ramurăsportivă la alta, de la o vârstă la alta, de la băieţi la fete etc.

Conform concepţiei lui Stoica, A., (Evaluarea curentă şi examenele",pag 47-51) evaluarea şcolară se realizează prin:

• metode tradiţionale, în care intră aprecierea verbală şi cu notare,, ce are

la bază testele: orale, scrise şi practice;

• metode complementare, în care intră: observaţia sistematică a activităţiişi comportării elevilor, investigaţia, proiectul, portofoliu şi autoevaluarea.

Aprecierea verbală este metoda de evaluare a rezultatelor şcolare princuvânt, care poate să fie pozitivă, când subliniază aspectele pozitive alevoluţiei comportamentale ale elevilor, dar şi negativă, când evidenţiazăaspectele negative ale acţiunii elevilor (greşeli de execuţie, de înţelegere,nerespectării indicaţiilor şi cerinţelor desfăşurării acţiunilor) în scopulîndreptării acestora.

Aprecierea verbală se foloseşte după: o execuţie, la sfârşitul lecţieisau cu ocazia analizei unei acţiuni de întrecere (ştafetă, joc dinamic, jocsportiv, concurs inter clase etc). în cadrul acestei forme de apreciere seurmăreşte, pe cât posibil, înlăturarea subiectivismului. O atenţie deosebită,se acordată elevilor mai puţini dotaţi care progresează mai greu şi caretrebuie încurajaţi. Aprecierea verbală obiectivă, folosită şi la celelaltediscipline de învăţământ, stimulează şi motivează elevii pentru practicareaexerciţiilor fizice.

Aprecierea cu note este metoda folosită şi în educaţia fizică şcolarăca şi la celelalte discipline de învăţământ. în educaţia fizică, în ceea cepriveşte utilizarea acestui procedeu metodic, există mai multe păreri, de lacele mai stricte exigenţe până la neglijarea rolului pe care l-ar putea aveanotele în procesul de învăţământ.

Notarea este metoda de departajare valorică a indivizilor dupărezultatele înregistrate şi presupune cantificarea acestora prin echivalareacu note de la 1 la 10 sau cu calificative de la insuficient = echivalentulnotei 3-4, la suficient = echivalentul notei 5-6, la bine = echivalentulnotelor 7-8 şi foarte bine = echivalentul notelor 9-10. Pentru rezultatedeosebite se foloseşte şi calificativul excelent. Reforma curriculară a adusşi aşa zisele îmbunătăţiri ale sistemului de evaluare prin introducereaaprecierii pe bază de calificative pentru clasele I - IV.

Aprecierea activităţii desfăşurate, fie ea prin notare fie verbală,are rol în stimularea activităţii de instruire a elevilor şi presupuneverificarea. Verificarea în educaţie fizică se realizează prin intermediultestelor de evaluare, adică a probelor de control. în „Enciclopedia EducaţieiFizice şi Sportului din România, Volumul IV, pag, 375, noţiunea de testreprezintă „proba standardizată la care este supus subiectul (elev, sportiv)pentru a i se stabili nivelul în raport cu o scală etalon". Testele, probelede evaluare oferă informaţii asupra gradului de dezvoltare asupraaptitudinilor psihomotrice, asupra personalităţii, asupra adaptăriifiziologice etc.

Observaţia sistematică a activităţii şi comportării elevilor,investigaţia, proiectul, portofoliul şi autoevaluarea sunt metode mai noifolosite în educaţie fizică şi sport şi sunt prezentate detaliat însubcapitolul „Evaluarea procesului instructiv-educativ".

4.7. Metodele de refacere a capacităţii de efort

Refacerea reprezintă procesul de revenire a funcţiilor organismului(dereglate în timpul efortului, realizat pe parcursul lecţiei) la cele normaleexistente înaintea începerii efortului/lecţiei. Presupune folosirea unei suitede metode ce uşurează fie continuarea procesului instructiv/educativ, fierefacerea de la sfârşitul lecţiei/activităţii. în timpul desfăşurăriilecţiilor scad rezervele energetice de la nivelul muşchilor, creşteactivitatea funcţională a marilor sisteme, mai ales a celui circulator şirespirator, ceea ce determină diminuarea capacităţii de efort, diminuaredatorată instalării oboselii, (instalare ce reprezintă mecanismul de protecţieal organismului). Din această cauză, alternarea raţională a eforturilor cuintervalul de odihnă (pauza) constituie una din condiţiile cele mai importanteale creşterii eficacităţii lecţiei (folosirii exerciţiilor în creştereacapacităţii de efort).

Metodele de refacere pot fi împărţite în:

• metode de refacere activă (cum este alergarea uşoară);

• metode de refacere pasivă (cum sunt masajul, vibromasajul, sauna etc).

Refacerea activă cuprinde totalitatea măsurilor ce au la bază mişcareaexecutată din ce în ce mai lent, aplicată imediat după efort în scopulrevenirii complete a stării organismului. Ca măsură activă, cea mai desfolosită înrefacerea după efort este alergarea uşoară, tip "footing", combinată cu mersdin ce în ce mai lent şi cu exerciţii de relaxare a membrelor superioare şiinferioare şi exerciţii de respiraţie.

Refacerea pasivă presupune folosirea unor măsuri ce constau în: pauză,masaj, saună, băi, duşurile şi vibromasajul, somnul etc. Aceste măsuri vin săîntregească şi să accelereze procesul de refacere, dar nu pot fi practicate întoate unităţile de învăţământ.

însă, dintre măsurile pasive, cu efecte din cele mai mari în revenire şirefacere după efort iese în evidenţă somnul. Somnul realizează la nivelulscoarţei cerebrale o inhibiţie de protecţie ce asigură regenerarea celulelorcerebrale, iar la nivelul musculaturii asigură refacerea substanţelorenergetice.

Odihna activă, alimentaţia raţională, somnul şi evitarea exceselor deorice natură (tutun, alcool, droguri, sex), reprezintă măsuri de bază ceasigură realizarea refacerii rapide şi depline a capacităţii de efort aorganismului.

Putem vorbi de o refacere naturală, fiziologică care poate fi uşorrealizată sub îndrumarea profesorului prin mijloace active, dar şi de orefacere dirijată de cadre de specialitate, care o completează, o întăreşte şio accelerează pe prima.

O bună refacere are la bază alternarea execuţiei eforturilor, înfuncţie de sursa de energie care le asigură desfăşurarea, cu pauzele deodihnă.

4.8. Metodele de corectare a greşelilor de execuţie

Datorită caracterului său practic, educaţia fizică este una dindisciplinele de învăţământ în care procesul de învăţare implică corectareaimediată a greşelilor de execuţie. Din această cauză, s-a constituit o seriede procedee metodice de corectare a greşelilor de execuţie printre careenumerăm:

• intervenţia verbală pozitivă (aprobarea) şi negativă (dezaprobarea);

• intervenţia prin gesturi şi semne.

Intervenţia verbală presupune sesizarea greşelilor de execuţie şiatenţionarea prin cuvânt a executanţilor. Pentru ca intervenţia verbală,pozitivă sau negativă să fie eficientă trebuie să îndeplinească următoarelecerinţe:

• să sublinieze componentele esenţiale ale mişcării;• să fie exprimată într-un mod adecvat situaţiei: prin comandă, atunci

când se înregistrează greşeli la complexele de dezvoltare fizicăgenerală (unu-doi, întinde-braţul, cinci-şase, apleacă - bine), prinatenţionare când se înregistrează o anumită greşeală în execuţiamişcărilor, exerciţiilor;

• să se realizeze în momente special create, în care se opreşte execuţia,se subliniază greşeala şi se indică modalitatea de eliminare;

• intervenţia se poate adresa clasei, unei grupe sau unui singur elev.

Intervenţia prin gesturi şi semne constă în sesizarea şi corectareagreşelilor cu ajutorul gesturilor, mimicii, semnelor. Gesturile, semnele,mimica, datorită folosirii frecvente pot constitui un sistem de comunicare, unlimbaj specific, apreciat în mare parte de către elevi. Această modalitatetrebuie să fie oportună, expresivă, sugestivă şi corect înţeleasă pentru a nudegenera activitatea.

4.9. Metodele de asigurare şi sprijin

Aceste metode presupun acordarea sprijinului dat de către cadrul

didactic elevului pentru a-i uşura procesul de învăţare. Educaţia fizică estedisciplina ce are la bază acţiunea practică a elevului şi o serie de poziţiidificile de executat ce necesită de multe ori ajutor.

Asistenţa copiilor, în timpul exersării presupune situareaprofesorului/ institutorului/ antrenorului lângă executant şi însoţirea sa. peparcursul execuţiei exerciţiilor cu un grad mare de risc. Prin aceastăasistenţă se elimină sentimentul de teamă al copiilor, creşte indicele desiguranţă. Asistenţa copiilor în timpul exersării se aplică în mod individual,pe parcursul întregii execuţii când aceasta prezintă riscuri sau pe parcursulunor anumite momente mai dificile. Institutorul/profesorul/antrenorul trebuiesă ocupe, pentru asistenţa copiilor, o anumită poziţie care să nu împiediceexersarea, dar care să asigure şi intervenţia promptă în caz de pericol, darşi supravegherea întregului colectiv.

Asigurarea presupune intervenţia directă a institutorului/profesorului/

antrenorului în cazulapariţiei unei dezechilibrări, căderi, împiedicări, alunecări, prinsprijinirea, prindereasusţinerea sau ridicarea elevului, evitând astfel apariţia unuiaccident.

Ajutorul direct şi sprijinul dat elevului, în timpul lecţiei,presupune acţiunea profesorului în situaţia în care elevul/sportivul nureuşesc să execute corect, iar intervenţiile verbale sau prin semne nu sunteficiente. Acest tip de acţiune se concretizează în ajutorul direct dat deprofesor elevului (ducerea unui segment în direcţia corectă, ridicarea la unnivel mai înalt când copilul nu reuşeşte desprinderea propriu-zisă, sausprijinul dat la stând pe mâini etc.)

Valoarea ajutorului, dat copilului/sportivului, poate fi crescută dacăse respectă următoarele cerinţe:

• are la bază cunoaşterea execuţiei fiecărui copil;

• profesorul să fi simţit direct mişcarea şi să cunoască modalitatea de aplicare a unor prize specifice;

• intervenţia asupra elevului trebuie să fie caracterizată de tact,gingăşie, siguranţă, excluzându-se durităţile, atentatul la pudoare,bruscările sau scăpările;

• ajutorul să fie direct, de întrajutorare şi stimulativ, atunci cândapar sentimente de teamă, frică;

• fiecare elev să beneficieze de ajutorul necesar, dacă nu reuşeşte oexecuţie corectă;

• ajutorul direct trebuie repetat dacă nu reuşeşte să corecteze greşeala;

• ajutorul direct poate fi făcut şi de către un elev sub supraveghereaprofesorului.

în lecţiile de educaţie fizică metodele didactice sunt folosite înfuncţie de scopul şi sarcinile urmărite. învăţarea prin descoperire - urmăreşte ca înparalel cu îndrumarea cadrului de specialitate, să se realizeze şi angajareasubiecţilor în rezolvarea diferitelor situaţii sau aspecte ce apar în modindependent de voinţa copiilor instruirea programată urmăreşte realizareapermanentă a conexiunii inverse, în aşa fel încât să fie depistate şieliminate imediat dificultăţile şi erorile. Algoritmizarea - fiind metoda princare însuşirea şi perfecţionarea unei anumite deprinderi sau acţiuni motricese realizează prin folosirea algoritmilor într-o succesiune bine determinată a

celor mai eficiente exerciţii. Modelarea - urmăreşte transformarea originaluluiîntr-un model. Se poate concluziona că "metodele didactice" contribuie larealizarea obiectivelor procesului instructiv - educativ. Aplicarea acestormetode trebuie să ţină cont de particularităţile colectivelor cu care selucrează. Stăpânirea modalităţii de aplicare a metodelor didactice, uşureazăprocesul de educare al elevilor.